FRANK ATWOOD RACHEL ATWOOD
LUMINA DIN SPATELE GRATIILOR
Povestea adevărată a unui condamnat la moarte convertit la Ortodoxie din închisorile Arizonei
FRANK ATWOOD RACHEL ATWOOD
LUMINA DIN SPATELE GRATIILOR
Povestea adevărată a unui condamnat la moarte convertit la Ortodoxie din închisorile Arizonei
în româneşte:
Anca Irina Ionescu
Bucureşti
Redactor: Tatiana Petrache
Copertă: Mona Velciov
Traducere după originalul: Frank Atwood, Rachel L. Atwood, 0OZ, Mem anco ia. xuyxeka; Mia ovyxkovimxij, uXiftivy laropia aico TU; cpulaxe; rti Apiţova.;, EKSoaeiţ AGcoţ E.n.E., I.M. Movr] Maaipa, 2021.
© Copyright: EKAOXEIX AQQ.T E.n.E., I.M. MONH MAXAIPA, 2021 ‘
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
ISBN: 978-973-136-869-6
Descrierea CIP poate fi consultată la Biblioteca Naţională a României
Mitropolitului de Limassol, Cipru, ATANASIE
Episcopului de Ledra şi stareţ al Mănăstirii Machairas, Cipru, EPIPHANIOS
Episcopului Mănăstirii Sfântul Antonie, Arizona, SUA, ARHIMANDRITUL PAISIE
Prolog
Salut cu multă bucurie această publicaţie, autobiografia lui Anthony şi Sarah. Au trecut peste douăzeci de ani de când mi-a căzut în mâini o scrisoare din Statele Unite, în timp ce îmi răsfoiam corespondenţa. Şi cum cunoştinţele mele de engleză nu erau foarte bune, am pus scrisoarea deoparte ca să o citesc mai târziu, când voi putea, în linişte, concentrându-mă mai bine asupra ei. Dar nu reuşeam să scap de atracţia puternică pe care o simţea inima mea pentru acea scrisoare. Aşa că am luat-o din nou, am citit-o, am scris imediat răspunsul şi l-am expediat.
Mulţi ani mai târziu, când Domnul m-a binecuvântat şi am vizitat Statele Unite, mi-a călăuzit paşii şi l-am cunoscut personal pe expeditorul acestei scrisori, nimeni altul decât Anthony, autorul şi protagonistul acestei cărţi. Viaţa lui aventuroasă şi uimitoarea pronie a Domnului pentru el şi prin el pentru fiecare om în parte îl fascinează pe cititorul care, uluit şi surprins, nu va ezita să exclame: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”
Şi, de aceea, îi mulţumim Domnului „pentru tot şi pentru toate”, „pentru toate lucrurile cunoscute şi cele necunoscute, pentru binecuvântările văzute şi cele ascunse pe care ni Le-a dăruit nouă”. Căci, după cum ştim, Domnul ne-a asigurat că „Dumnezeu doreşte ca tot poporul să fie mântuit şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”.
8
încredinţăm, aşadar, această autobiografie cititorilor, cu scopul ca fiecare persoană să beneficieze de ea, în aşa fel încât să nu dispere, indiferent de cât de grea şi de complicată poate deveni viaţa. Ci cu speranţă şi convingere fermă să se grăbească spre conducătorul şi cârmuitorul nostru, Dumnezeu Stăpânul nostru Iisus Hristos, să-L roage să-i călăuzească în siguranţă viaţa în lăcaşul mântuirii.
Cu aceste gânduri în minte, le urăm cititorilor mântuire şi sfinţire întru Hristos.
Mitropolit de Limassol ATANASIE
1 noiembrie 2017
Câteva cuvinte din partea autorilor
Cum putem reconcilia sentinţa de condamnare la moarte pronunţată în ziua de 8 mai 1987 cu căsătoria noastră şi, ceea ce este şi mai important, cu viaţa veşnică? Pentru a răspunde la această întrebare nu trebuie să privim în urmă, ci mai ales înainte.
Până să fim uniţi prin căsătorie, eram doi oameni din două medii extrem de diferite. Frank, unicul copil al unor părinţi înstăriţi, avusese parte de o copilărie privilegiată; Rachel, singura fiică a unui cuplu care ulterior a divorţat, avusese o copilărie marcată de dificultăţi. Cu toate acestea, Rachel a devenit „una dintre noi”, o americancă harnică cu inima mare şi blândă şi cu o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Cu toate privilegiile şi bunăstarea materială, alegerile lui Frank unele făcute de el, altele impuse lui l-au dus pe o cale întunecoasă care s-a încheiat, în cele din urmă, pe Coridorul Morţii, într-o închisoare din Arizona.
Poveştile vieţilor noastre sunt poveştile a doi oameni foarte diferiţi, care s-au căsătorit pe 17 decembrie 1991, la câţiva ani după pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte. Două poveşti: una despre felul cum Rachel a devenit „una dintre noi”, iar cealaltă despre felul în care „alegerile” lui Fank l-au condus atât de departe în rătăcire. Sunt poveşti despre felul în care ne-am cunoscut şi căsătorit; dar merg mai departe, căci relatează şi arată cum fiecare dintre noi a descoperit Ortodoxia şi am devenit
10
creştini ortodocşi răsăriteni şi, mai ales, cum traiectoriile vieţilor noastre s-au schimbat complet. Să fii creştin ortodox, pur şi simplu, nu poate fi niciodată suficient; am învăţat cum să ne petrecem vieţile în rugăciune, în pocăinţă şi, mai ales, în nădejde. Cu credinţa noastră ferm ancorată în Domnul şi Mântuitorul nostru înviat, Iisus Hristos, aşteptăm cu nerăbdare viaţa întru El, pentru că numai întru El toate sunt cu putinţă.
Trebuie să subliniem că nu „am devenit unul” când ne-am căsătorit, ci câţiva ani mai târziu. Prin experienţele noastre individuale de viaţă şi prin experienţele comune am învăţat, în cele din urmă, ce înseamnă „Şi cei doi vor fi unul”. La cererea clericilor apropiaţi şi dragi nouă, oferim mai întâi aceste experienţe individuale, şi apoi experienţa comună spre cercetarea şi rugăciunile celor care le citesc. Şi noi ne rugăm mereu pentru mântuirea tuturor.
CAPITOLUL I
Frank: anii copilăriei
M-am născut într-o după-amiază frumoasă de duminică din ianuarie 1956, la spitalul Queen of Angels, considerat pe atunci o instituţie de prestigiu din Los Angeles, California. Sunt unicul copil al părinţilor mei, John şi Alice Atwood, care, deşi făceau parte amândoi din pătura de sus a clasei de mijloc, proveneau totuşi din medii diametral opuse.
La fel ca bunicul, colonel în Armata Statelor Unite, tatăl meu, născut în februarie 1920 în San Diego, California, făcuse şi el carieră militară. A intrat în Academia Militară a Statelor Unite de la West Point, New York (promoţia 1942), apoi a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, în Japonia şi în Filipine. Datorită experienţei lui în comunicaţii (servise în Corpul de Semnalizare), executa misiuni în spatele liniilor duşmanului ca să stabilească mijloacele de comunicare a informaţiilor secrete. Tata a primit multe decoraţii ca ofiţer în armată şi a avansat repede în rang, de la locotenent la căpitan, apoi maior, după care s-a întors în Statele Unite cu gradul de colonel.
Mama s-a născut la Viena, în Austria, în martie 1916, într-o familie de oameni înstăriţi. A studiat design vestimentar la Paris. La puţin timp după înscrierea la universitate, tulburările provocate de invazia lui Hitler în ţările europene au determinat-o să emigreze în America, unde l-a cunoscut pe tata. Mama şi tata s-au cunoscut şi s-au îndrăgostit pe când făceau schi acvatic pe Lacul Arrowhead (localitate balneară montană din Munţii
12
San Gabriel) şi s-au căsătorit în 1950. Iniţial, au locuit la Fort Monmouth în New Jersey, cât timp tata era în serviciul activ. În cele din urmă, s-au stabilit în Brentwood, un cartier de lux din Los Angeles. Deşi avea statut de militar în rezervă, continua să participe la şedinţele periodice ale unităţii militare locale şi revenea în serviciul activ câteva săptămâni pe an. În acelaşi timp, a făcut şi o carieră civilă în industria comunicaţiilor ca membru în conducerea Companiei de Avioane Hughes.
M-am născut în acest mediu privilegiat. Neavând fraţi şi surori, am avut parte de toată dragostea şi atenţia părinţilor mei iubitori. Strădaniile mele şcolare au început cam prin 1960, când am fost înscris la Şcoala Bonner, o organizaţie privată care funcţiona ca instituţie avansată de învăţământ pentru copiii celor înstăriţi. Chiar de la acea vârstă mă simţeam un privilegiat, când intram în fiecare zi pe porţile acelei instituţii prestigioase. Mă înţelegeam bine cu ceilalţi elevi şi cu profesorii. În afara unei amintiri nefericite, când mi-am tăiat bărbia în sala de gimnastică şi a fost nevoie să mi se coasă rana, cele mai multe dintre experienţele mele de la Şcoala Bonner sunt cât se poate de plăcute. Aveam rezultate excelente la învăţătură şi mi-am făcut mulţi prieteni, iar sentimentele mele de apartenenţă la colectiv erau consolidate de faptul că colegii mei participau la petrecerile organizate de ziua mea de naştere şi, la rândul lor, mă invitau la zilele lor.
Această perioadă plină de fericire şi de succes a continuat şi când m-am înscris la şcoala elementară din Brentwood. Acest centru de studii era frecventat de vlăstarele multor familii înstărite. În general, îmi plăceau lecţiile şi eram un elev bun; dar îmi amintesc cu cea mai mare căldură şi claritate de activităţile extraşcolare.
Participarea mea la activităţile sportive a început atunci când am intrat în echipa de hochei pe gheaţă, unde tatăl meu era antrenor.
13
La început, a fost o experienţă puţin cam intimidantă şi descurajatoare pentru mine, deoarece aveam numai şapte ani şi eram cel mai tânăr membru al echipei. Prima oară când am intrat pe gheaţă, jucam un meci pe terenul adversarului. Mă simţeam dezorientat. Câteva minute mai târziu, m-am trezit din nou pe bancă. Această experienţă umilitoare m-a încurajat, de fapt, spre ceea ce a devenit ulterior piatra de temelie a strădaniilor mele sportive, căci am petrecut săptămâni şi luni întregi muncind cu îndârjire pe teren, unde exersam manevrarea crosei.
Nu am excelat niciodată în echipa de hochei pe gheaţă, mai ales pentru că eram scund şi atât de mic ca vârstă, dar mi-am dezvoltat sentimentul că realizasem ceva atunci când a devenit vădită mândria părinţilor mei pentru eforturile înverşunate pe care le depuneam. Această dorinţă de excelenţă este ceea ce m-a răsplătit mai târziu prin succesele dobândite în baseball şi în fotbal.
Cam pe la vârsta de opt sau nouă ani am intrat într-o mică ligă locală de baseball. Experienţa de la hochei îmi oferea un avantaj faţă de ceilalţi participanţi, la fel ca şi munca neobosită depusă de mine şi de câţiva copii din cartier. Reuşeam să ne antrenăm singuri la baseball, profitând de fiecare moment liber, ca să lucrăm la un anumit aspect al abilităţilor noastre să prindem mingi la sol, să interceptăm mingi de pe teren şi în zbor, să devenim precişi în aruncarea în teren şi în afara terenului, să prindem şi să respingem mingea cu bâta şi să alergăm la baze. Uneori reuşeam să o convingem şi pe mama să ne ducă la porţile de bătaie dintr-un orăşel apropiat sau din parcul local, unde era mai mult spaţiu pentru antrenament, dar de regulă ne perfecţionam abilităţile la mine în curte, pe stradă sau într-o parcare goală. Mă antrenam chiar şi singur, răsturnam o ladă de gunoi pe o latură ca să mă pot antrena sau desenam un pătrat cu creta pe uşa garajului ca să exersez prinderea. Când am ajuns în culmea scurtei mele cariere din baseball, prietenul meu, Peter, şi cu mine deveniserăm
14
vedete consacrate şi primeam împreună trofee de cel mai bun jucător.
Odată ce treceau verile şi venea toamna, simţeam un nou val de energie şi de emoţie: începea sezonul de fotbal! Mulţi dintre camarazii mei care se antrenaseră atât de temeinic împreună cu mine în timpul sezonului de baseball s-au angajat cu entuziasm în activităţile zilnice de fotbal. Cât de mişcat sunt când îmi amintesc de meciurile improvizate din faţa casei, de meciurile de fotbal… pe beton! îmi aduc aminte şi cât de mult timp petrecea iubitul meu tată la antrenamentele cu mine, şi cu câtă seriozitate mă îndruma. Tata a fost mereu şi va rămâne pentru totdeauna mentorul meu.
Nu am fost niciodată la fel de bun la fotbal cum eram la baseball. Dar am devenit fundaş secund şi fundaş titular, poziţie care mi-a fost dragă şi pentru care am fost onorat cu câteva rânduri în ziarul local şi două apariţii în meciurile de cupă, inclusiv Cupa Pionierului, care se juca pe zăpadă în Salt Lake City, Utah.
Pe lângă faptul că făceam sport împreună cu tata, şi mama mă încuraja în strădaniile mele sportive. După ce a parcurs un proces riguros de selecţie, familia noastră a obţinut calitatea de membru într-un club exclusivist, Riviera Country Club, precum şi menţionarea numelor noastre în Blue Book1. Mama m-a înscris imediat la cursuri de tenis, unde m-am antrenat sub îndrumarea unui profesionist român celebru. În plus, în timpul vacanţelor petrecute cu familia la Lacul Arrowhead, mama m-a iniţiat în schiul acvatic. La început a fost o aventură stângace, îmi amintesc cum păşeam de pe debarcader în apă şi aveam grijă ca funia de remorcare să fie între schiuri şi vârfurile acestora să iasă din apă. Apoi instructorul striga: „Acum!”, şi barca, cu mama la bord, decola. La început, instructorul mă apuca de braţ şi
1 BlueBook este o listă a persoanelor cu o poziţie socială influentă. Menţionarea în acest registru are o deosebită importanţă pentru viaţa lor socială.
15
mă ridica („ca pe un sac de cartofi”, cum spunea mama), dar curând am fost în stare să mă descurc singur. Îmi mai amintesc şi acum emoţia şi plăcerea de a „luneca” pe suprafaţa apei. De fapt, această senzaţie palpitantă m-a condus curând spre una dintre iubirile vieţii mele, surfing-ul.
Verile petrecute pe plajă cu mama şi, de regulă, cu cel mai bun prieten al meu, Chad, erau un adevărat rai. Dimineaţa devreme, mama pregătea un pachet cu hrană rece pentru prânz şi mergeam cu maşina câţiva kilometri până la plaja Will Rogers, unde ne petreceam ziua la soare, făceam surfing şi ne întorceam după-amiază târziu. Mama stătea tot timpul la soare (lucru pe care îl adora, dar care mai târziu i-a provocat afecţiuni grave de piele), iar Chad şi cu mine făceam surfing ore întregi. Din când în când, mama ne obliga să ieşim din apă şi, cu şiroaiele scurgându-se de pe noi, zbârciţi ca nişte prune uscate şi aproape vineţi, ne scăldam apoi în soarele puternic din California de sud, până când mama ceda rugăminţilor noastre şi ne lăsa să intrăm din nou în ocean şi să mai facem surfing. Erau veri cu adevărat fără sfârşit.
Iarna ne petreceam adesea vacanţa într-o staţiune de schi big Bear (lângă Lacul Arrowhead), în Heavenly Valley din California de nord sau în Munţii Mammoth, iar Cupa era printre destinaţiile noastre preferate. În timpul acestor expediţii, mama m-a învăţat să schiez pe zăpadă; ea era din Austria şi schia admirabil. Aceasta a fost o altă aventură iniţial neplăcută, căci mă trezeam legănându-mă în vârful unor stânci sau mă clătinam într-un scaun fragil de schi suspendat în aer. Dar m-am obişnuit repede şi coboram curând în zigzag pe coasta muntelui ca un expert. Părinţii mă sprijineau şi îmi facilitau eforturile, astfel că sportul a fost o componentă importantă a copilăriei mele.
Practicarea activităţilor sportive a fost o trăsătură dominantă în aceşti ani. Mergeam adesea şi asistam la evenimente sportive. Părinţii m-au dus la Stadionul Dodger ca să văd cum face aruncări
16
Sandy Koufax, sau la Memorial Coliseum din Los Angeles ca să văd cum aleargă O.J. Simpson pentru USC Trojans, sau să-i observ pe „Cei Patru Teribili” (Rosey Grier, Deacon Jones, Merlin Olson şi Lamar Lundy) când jucau pentru Berbecii din Los Angeles. Participam şi la meciurile de baschet UCLA Bruins de la Pavilionul Pauley şi îl urmăream pe admirabilul John Wooden cum îşi antrena jucătorii ca, de pildă, pe Lew Alcindor (cunoscut mai târziu sub numele de Kareem Abdul Jabbar) şi cum câştiga în mod uimitor zece din cele douăsprezece campionate naţionale.
îmi amintesc de vacanţele cu familia în care plecam vara cu maşina de la Los Angelesca să ne vizităm rudele din Winnipeg, Manitoba (sudul Canadei) sau mergeam cu avionul în staţiuni de lux din Aspen, Sun Valley şi Honolulú. Uneori, ne petreceam vacanţa în California şi mergeam cu maşina în Parcul Naţional Yosemite din nordul Californiei sau ne petreceam vara într-un resort, Hotel Del Coronado, din apropiere de San Diego. Chiar şi perioadele de serviciu activ ale tatălui meu erau o ocazie pentru a organiza un eveniment de familie. Odată, am mers la Fort Huachuca, în sudul Arizonei, unde aveau un grajd cu cai de călărie şi m-am ataşat de un cal pe nume Chubby. Şi cum eram citadin până în măduva oaselor, nu mă simţeam deloc în largul meu pe spinarea calului, dar Chubby parcă simţea lipsa mea de îndemânare. Transforma plimbările noastre împreună într-o experienţă extrem de plăcută, spre deosebire de alţi cai care simţeau nepriceperea mea şi profitau de ocazie ca să-mi facă fel de fel de necazuri. În general, făceam multe călătorii încântătoare împreună cu familia.
Evident, evenimentele de familie nu se limitau la activităţile sportive şi la vacanţe. Aveam abonament la Cupa Hollywood, o serie renumită de concerte de muzică clasică, unde îl admiram pe Zubin Mehta dirijând orchestra Filarmonicii din Los Angeles.
17
Mergeam frecvent la Centrul de Muzică din mijlocul oraşului Los Angeles sau la Pavilionul Dorothy Chandler ca să-l ascultăm pe inegalabilul pianist Arthur Rubinstein în concert. Fără îndoială, copilăria mea a fost un mediu plin de iubire şi de privilegii, o perioadă în care m-am simţit inclus şi adorat.
Printre alte activităţi importante din copilărie se număra şi participarea la slujbele de la biserica Saint Alban, unde eram băiat de altar şi participam cu însufleţire la slujba de duminică şi la şcoala catehetică, cântam în cor şi luam parte la evenimentele speciale de acolo: piese de teatru organizate de biserică, colinde, strângeri de fonduri etc. Colindele de Crăciun erau pline de bucurie. Când se lăsa întunericul, ne adunam în parcarea bisericii cu grupul de colindători la care eram repartizaţi şi străbăteam apoi cartierele învecinate. Ne opream din casă în casă şi cântam colinde clasice: Bucurie, bucurie, S-a născutIisusHristos; Noapte liniştită, noapte sfântă; O, veniţi, toţi credincioşii; înainte, soldaţi creştini şi alte colinde cunoscute şi iubite. Uneori aveam noroc şi eram trimişi la colindat cu camionul cu fân. Era un camion cu fundul plat, acoperit cu fân şi cu balustrade pe margine. Ne urcam în camion şi mergeam în zonele din apropiere, cântând vesel colinde de Crăciun. Îmi făceau mare plăcere, de asemenea, lecţiile săptămânale predate atât la slujba de duminică, cât şi la şcoala de duminică. Repetam sârguincios rugăciunile în timpul săptămânii. Îmi dădeau un sentiment de apartenenţă şi o temelie fermă în doctrina „Bisericii” Episcopale şi îmi întăreau credinţa nestrămutată în Dumnezeu.
îmi amintesc cu un sentiment de bucurie rutina rugăciunii de seară din copilărie, pe care iniţial o făceam sub îndrumarea mamei. La îndemnul ei, luam din dulap şervetul de rugăciune împăturit cu grijă, îngenuncheam pe el lângă pat împreună cu mama şi rosteam rugăciunile. Înainte de culcare, spuneam rugăciunile liturgice, Tatăl Nostru şi Crezul, precum şi alte rugăciuni personale.
18
Una dintre preferatele mele, pe care continui să o rostesc frecvent înainte să mă duc la culcare, este următoarea: „Acum cad la somn, şi îl rog pe Domnul să-mi apere sufletul, iar dacă voi muri înainte să mă trezesc, îl rog pe Domnul să-mi ia sufletul la El. Domnul să-i binecuvânteze pe mama şi pe tata! Amin.”
Cam spre sfârşitul studiilor mele de la şcoala elementară Brentwood, dragostea pentru muzica clasică m-a determinat să studiez mai multe instrumente. Iniţial am luat lecţii de trompetă, dar s-a dovedit că acestea erau „deranjante” pentru vecini. Am început să studiez violoncelul, apoi m-am îndreptat spre pian, care avea avantajul că puteam studia cu un adevărat maestru. Deşi îmi solicitau la maximum nervii, cele câteva recitaluri la care am luat parte mi-au produs un real sentiment de împlinire.
Prietenii din cercul meu apropiat de la şcoala elementară erau sportivi talentaţi, aşa că împreună dominam întrecerile din curtea şcolii. Aveam un joc care se numea „Socko”, asemănător cu dodge ball,2 care era preferatul nostru, însă ne plăceau şi competiţiile de kickball şi de sockball (asemănător cu baseball-ul, dar jucat cu o minge de cauciuc de mărimea unei mingi de baschet, aruncată sau lovită cu piciorul). Formam un grup bine sudat şi participam la zilele de naştere ale fiecăruia. Petrecerea de ziua mea de naştere includea, de regulă, o deplasare la Sports Arena din Los Angeles, ca să-i vedem pe Harlem Globetrotters sau pe Ice Capades (patinaj); aceste excursii erau foarte amuzante. Copilăria, inclusiv şcoala, a fost o experienţă frumoasă, o perioadă minunată şi productivă, marcată de revărsarea de iubire din partea părinţilor, de bucuria prieteniei.
Singurul moment traumatic din copilăria mea l-am trăit pe când aveam opt ani şi mama a rămas însărcinată. Emoţia de a avea un frăţior sau o surioară s-a transformat în disperare atunci
2Joc cu mingea în care jucătorii aruncă cu mingea unul în altul şi sunt eliminaţi dacă sunt nimeriţi.
19
când mama a avortat. Am plâns şi am tot plâns. Un an mai târziu, unul dintre vecinii noştri şi tata se mirau de ce sunt încă trist. (Psihiatrii au ajuns de atunci la concluzia că tensiunea emoţională prin care trecusem contribuise la slăbirea stării mintale şi la exacerbarea ulterioară a afecţiunii mele diagnosticate mult mai târziu, sindromul de stres post-traumatic pTSD.)
În 1968, la vârsta de doisprezece ani, am intrat la gimnaziul Paul Revere, un centru educaţional pentru copiii obişnuiţi cu un stil de viaţă bogat. Pentru mine, trecerea de la orele ţinute într-o singură clasă (sub îndrumarea unui singur profesor) la lecţiile predate de profesori diferiţi în săli de clasă separate a fost o tranziţie dificilă. La şcoala elementară, petreceam toată ziua cu aceiaşi elevi, ceea ce permitea formarea unor prietenii trainice. În sistemul gimnazial, relaţiile dintre elevi erau extrem de superficiale şi întâmplătoare. Pentru mine era extrem de dificil să cunosc pe cineva şi foarte derutant… Îmi crea un sentiment tulburător de stânjeneală. După ce am rezistat primul an, în vara anului 1969 am discutat cu părinţii despre neliniştea pe care mi-o provoca frecventarea gimnaziului Paul Revere. Curând după aceea, părinţii mi-au propus o şcoală cu un regim mai formal şi mai riguros, Academia Militară Brentwood. Am fost încântat de ideea de a merge la o şcoală militară, căci fusesem întotdeauna mândru de generaţiile de ofiţeri din familia mea. În consecinţă, în toamna anului 1969, la vârsta de treisprezece ani, am pornit mândru pe calea împlinirii visului de a călca pe urmele tatălui meu şi am intrat în holul impunător al exclusivistei Academii Militare Brentwood.
Mă simţeam incredibil de onorat şi de entuziasmat. De fapt, îmi împlineam visul. La început, am fost un cadet model. Bobocii (cadeţii din primul an) învăţau cum să mărşăluiască înainte, „Marş!” unde fiecare pas al nostru era în concordanţă cu cadenţa plutonului, marşul la stânga şi la dreapta, la stânga
20
împrejur, când pivotam 180° şi porneam apoi în direcţie opusă. Era şi comanda de „Stop!” care însemna că trebuie să ne oprim complet şi să rămânem în poziţie de drepţi. Pe lângă exerciţiile de marş, am învăţat şi diversele poziţii ale armei; arma la umăr pe dreapta sau pe stânga (puşca se sprijinea pe umărul drept sau stâng), „Prezentaţi arma!” (ţineam puşca în faţa noastră) şi „Atenţie!” (puşca într-o parte cu patul armei pe pământ). Mai era şi manualul în douăzeci şi unu de puncte al armelor, un exerciţiu de rutină în care treceam fără întreruperi arma în diferite poziţii. Ne-au învăţat cum să demontăm, să curăţăm şi să ne reasamblăm puştile Ml. Exersam paşii de marş şi manualul armelor în fiecare zi în curte. Evident, purtam uniforme, aşa că le lustruiam mereu părţile de alamă (catarama de la curea şi însemnele de pe gulerul cămăşii) şi îmi făceam pantofii.
în primul semestru am fost un bun elev şi cadet aspirant. Tata, care fusese promovat general de brigadă în 1967, era foarte mândru de mine.
CAPITOLUL 2
Rachel: anii copilăriei
M-am născut în seara zilei de 5 august 1962, al doilea copil al lui Robert şi Earlene Tenny. Părinţii mei crescuseră în zone diferite ale ţării, dar iniţial le-a plăcut tihna oraşelor mici din America.
Tata s-a născut în partea de est a statului Washington, în aprilie 1930, dar şi-a pierdut ambii părinţi pe când era copil. Deşi, în urma acestei tragedii, tata a fost dat în grija unor părinţi sociali, în cele din urmă a fost adoptat de doi oameni minunaţi şi blânzi, Clyde Tenny şi adorabila lui soţie, Edna, căreia eu i-am spus Gammy. Era o femeie distinsă care avea să devină principalul meu exemplu în viaţă. Familia Tenny era tot din estul statului Washington, dar, la puţin timp după ce l-au adoptat pe tata, s-au mutat în pitorescul orăşel Port Angeles, din Puget Sound. Acolo Clyde o ducea bine, ca proprietar al unei fabrici de sucuri, şi vindea chiar şi 2000 de litri de îngheţată în unele zile.
După vreo zece ani, familia Tenny a părăsit natura mereu verde din Washington şi s-a stabilit în deşertul Arizona, unde tata a absolvit curând după aceea liceul din Tucson (promoţia 1948). În Tucson, bunicul cumpărase o proprietate cunoscută sub numele de El Corona o fermă pe care a transformat-o într-un centru de recreere. Gammy, bunica mea, făcea toată treaba din casă şi se ocupa de gătit, iar bunicul şi tata făceau muncile grele de la fermă. Domeniul El Corona îi asigura bunicului o poziţie socială în comunitate, era simpatizat şi admirat de toată lumea
22
şi cunoscut mai ales pentru grătarele şi petrecerile încântătoare cu barbecue, preferatele oaspeţilor. Din nefericire, bunicul a murit în urma unui atac de cord din 2 iunie 1956. Acest eveniment dureros i-a obligat pe Gammy şi pe tata, care pe atunci avea puţin peste douăzeci de ani, să conducă marea fermă singuri. Tata muncea neobosit, iar El Corona a devenit un adevărat succes. Într-adevăr, tata ajunsese o prezenţă notabilă în comunitatea crescătorilor de cai din Tucson şi a construit apoi grajdurile originale Sabino Vista.
Mama mea, Earlene Blackmore, a venit pe lume împreună cu sora ei geamănă, Mary, în aprilie 1935. Erau fiicele iubite ale lui Earl Blackmore, un cunoscut crescător de vite, şi ale soţiei acestuia, Rachel, căreia nepoţii i-au spus mai târziu Gigi. Familia locuia în Canadian, un orăşel situat în zona Panhandle din Lone Star. Earlene şi Mary au fost precedate de un frate, Loren, cu cinci ani mai mare. Mama şi sora ei erau cunoscute în oraş ca „gemenele Blackmore” şi au primit o educaţie tipică pentru viaţa dintr-un mic oraş de prerie. Atât mama, cât şi sora ei geamănă au frecventat universitatea de la Texas Tech, în Lubbock.
Mătuşa mea Mary a fost prima care a emigrat din Texas şi a mers spre vest după ce a absolvit Texas Tech; a ajuns în Tucson, Arizona, unde o atrăsese un post promiţător de profesoară. Iniţial, mama a rămas în Texas cu mama ei bunicii mei divorţaseră când fiicele lor gemene erau încă la Texas Tech. În cele din urmă, la mijlocul anilor ’50, mama şi Gigi s-au mutat în Tucson, la mătuşa Mary.
La puţin timp după ce au sosit în Arizona, Gigi şi mama mea au însoţit-o pe Mary într-o vizită la ferma El Corona, unde mama l-a cunoscut pe tata şi s-a îndrăgostit de el. După ce a curtat-o puţin pe mama, în mai 1958, Earlene şi tata s-au căsătorit. Curând după aceea, în 1959, şi sora geamănă a mamei, Mary, s-a măritat cu un militar, Jim Embry.
23
Viaţa la fermă nu era deloc pe placul mamei. Nu aprecia toată munca grea pe care o presupunea conducerea unei asemenea proprietăţi. Prefera să se întreţină cu oaspeţii, o înclinaţie care ar fi putut să-i fie de folos la o fermă pentru oaspeţi… Mama a preferat un stil de viaţă monden în locul unei existenţe trudnice. Din păcate, nu prea o ajuta pe Gammy, nici măcar la bucătărie. Cu toate acestea, viaţa de cuplu nu mergea prea rău, cel puţin nu la început, iar în februarie 1959 s-a născut fratele meu. Un timp s-a aflat în centrul atenţiei părinţilor mei şi i-a ajutat să-şi făurească o legătură mai strânsă. Totuşi tensiunea rezultată din aspiraţiile lor diferite tata avea carieră de fermier, dar mama avea dorinţe aristocratice a explodat în final. Cam tot în această perioadă a devenit clar că mama avea o problemă cu băutura. Ea voia să pună capăt căsătoriei.
Şi tot pe atunci, în 1962, mama a aflat că este însărcinată cu mine. Într-o seară fierbinte de august din Tucson, când tata făcea fripturi de vită la grătar pentru oaspeţii fermei, mama a intrat în travaliu. La început, tata a înclinat să-i servească până la capăt pe oaspeţi, dar, cum eu nu puteam aştepta, a dus-o pe mama la spitalul Saint Joseph. Aceasta se întâmpla cu mult înainte de vremurile când tatăl putea să-şi însoţească soţia în salonul de naşteri. Şi întrucât naşterea iubitului meu frate durase cam optsprezece ore, tata s-a instalat în sala de aşteptare ca să se uite la televizor. Abia se aşezase, când a apărut o asistentă medicală şi i-a spus că are o fetiţă. Venisem pe lume aproape într-un timp record! În familie se glumea mereu pe seama faptului că fratele meu, care se născuse cu atâta greutate, făcea totul foarte încet, în timp ce eu, care mă născusem atât de repede, făceam totul în mare viteză.
Tata a sunat-o pe mama sa ca să-i dea vestea minunată. Fireşte, totul se petrecuse atât de repede, încât la început vestea a fost primită cu oarecare neîncredere, dar îndoielile s-au transformat
24
curând în bucurie şi mi s-a dat numele Rachel Lee, după bunica maternă, Gigi.
Mi-am petrecut primul an al copilăriei la ferma El Corona unde, deşi nu-mi amintesc să fi făcut aşa ceva, am deprins obiceiul să-mi legăn singură pătuţul. Familia mea se grăbeşte întotdeauna să-mi aducă aminte că, atunci când eram pusă în leagăn, începeam să mă împing în marginile acestuia cu suficientă forţă ca să-l mut din loc. Erau momente când chiar împingeam leagănul până la uşă, aşa că nu o dată sărmanul meu tată a fost nevoit să intre în încăpere pe fereastră, căci blocasem efectiv uşa cu pătuţul. Cred că îmi plăcea sincer viaţa la fermă. Semănam cu un căluţ sălbatic!
Din păcate, aversiunea mamei pentru viaţa de la ferma El Corona persista şi îl bătea mereu la cap pe tata să vândă. Când aveam un an, iubitul meu tată a cedat şi a vândut ferma…, decizie pe care a regretat-o până în ziua de astăzi. Profitul din vânzarea fermei a revenit mamei lui, aşa că tata a început o carieră de vânzător, ca să asigure traiul familiei. Cam în această perioadă a devenit evident că, pe lângă creşterea consumului de alcool, mama începuse să folosească abuziv şi medicamente pe reţetă. Cât despre mine, nu am renunţat la pozne, căci într-o zi tata m-a găsit afară încălţată numai cu cizmele lui pe care le umplusem cu apă!
în 1966 ne-am mutat din nou şi ne-am instalat în partea de est a oraşului Tucson, acolo unde locuim şi astăzi. Cam pe atunci tata a început să lucreze la farmacia Skagg, iar abuzul mamei de substanţe interzise a devenit şi mai vizibil. Deşi era o zonă relativ slab populată, pe partea cealaltă a străzii locuia o familie cu două fete, una puţin mai mică şi cealaltă ceva mai mare decât mine. M-am împrietenit repede cu acea familie şi, când mă simţeam prea singură acasă căci tata era la muncă şi mama, „absentă” din cauza băuturii -, mă bucuram de o oarecare aparenţă de normalitate în tovărăşia vecinelor mele. În acea perioadă, pe
25
când aveam şapte sau opt ani, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu mama. Într-o zi în care consumase mult prea mult alcool şi luase mult prea multe sedative, a suferit nişte complicaţii şi a fost transportată de urgenţă la spital.
Gammy a venit să stea cu noi un timp, ca să ajute în casă şi să aibă grijă de mine şi de fratele meu. Locuinţa era într-o asemenea dezordine, încât Gammy şi-a dat seama că mama suferise o cădere nervoasă. În timp ce punea casa din nou la punct, s-a gândit că trebuie să mă înveţe cum să fac curat, să gătesc şi să conduc o gospodărie. Când aveam opt ani, ştiam să ţin casa de una singură.
Dificultăţile cu mama au continuat, şi absenţa tatălui meu toată ziua m-a făcut să dezvolt o relaţie foarte strânsă cu fratele meu. Manifesta o atitudine foarte protectoare faţă de mine şi avea grijă ca mama să nu-mi facă rău. Cred că tot cam atunci a început şi el să înţeleagă că ceva nu era în regulă cu mama, căci, deşi era acasă, aveam adesea impresia că suntem numai noi doi. Era mai tot timpul într-o stare de letargie şi ne lăsa de capul nostru. Pe atunci, mătuşa Mary şi unchiul Jim locuiau şi ei tot în Tucson, nu foarte departe de noi, aşa că verii mei, Jason şi Tara, petreceau mult timp cu mine şi cu fratele meu. Mătuşa Mary era refugiul nostru atunci când mama era „scoasă din funcţiune”, ceea ce se întâmpla mai tot timpul. Curând după aceea, mama a avut prima din numeroasele ei internări într-un centru de reabilitare.
Frecventam Şcoala elementară Schumaker, ceea ce mă ajuta, de asemenea, să mă lupt cu singurătatea. Mă jucam cu copiii din cartier şi am devenit o cititoare avidă. Dar petreceam din ce în ce mai mult timp în casa vecinilor noştri de peste drum. Îmi făcea multă plăcere compania doamnei C. şi a celor două fete. Asta nu înseamnă că nu erau şi momente când mama era trează şi aveam o mulţime de activităţi plăcute, ca între mamă şi fiică. Dar, din
26
păcate, aceste ocazii erau foarte rare. Cu toate acestea, mama se străduia să aibă grijă de mine şi de fratele meu. Când era trează, se ocupa să avem haine curate şi mâncare caldă pe masă.
în timpul vacanţelor, mama avea tendinţa să recadă în păcat. Pe măsură ce treceau anii, consuma cantităţi tot mai mari de alcool şi pastile pe reţetă, pe care reuşea să şi le procure de la diverşi medici. În fiecare an de Crăciun, bunica şi cu mine făceam o grămadă de prăjituri, suficiente ca să împărţim vecinilor şi în alte părţi. Odată, de Crăciun, pe când aveam zece ani, am organizat o petrecere pentru vreo zece familii. Dar, când a venit momentul să începem pregătirile efective, mama era prea beată ca să participe la ele. Am sunat-o pe Gammy, iar aceasta m-a instruit la telefon cum să pregătesc toate felurile de mâncare pentru Crăciun. La vârsta de zece ani, am gătit şi am servit singură la un banchet pentru peste o duzină de persoane.
Cam tot pe atunci, bunica a început să administreze un complex de zece apartamente pentru nepotul ei, în timp ce ea locuia într-o casă aflată chiar pe acea proprietate. Am început să petrec cât mai mult timp cu iubita mea bunică. Acolo mă simţeam în siguranţă.
De cele mai multe ori, verile copilăriei mele erau pline de drame. Vecinii noştri de alături erau mai în vârstă şi îşi petreceau verile la New York. Într-o vară, au rugat-o pe mama să aibă grijă de casa lor şi să le ude cele câteva plante pe care le aveau. Aceşti oameni aveau şi o mulţime de băuturi alcoolice, fapt pentru care mama se şi angajase „voluntar” să-i ajute. Când soţii Richling s-au întors acasă, şi-au găsit barul cu băuturi practic gol! L-au abordat pe tata în legătură cu aceasta, iar el a fost nevoit să le ramburseze banii pentru băutura consumată de mama. A fost o situaţie foarte jenantă pentru noi şi sunt sigură că a aflat tot cartierul.
în primăvara anului 1973, când am împlinit unsprezece ani, am făcut capodopera năzbâtiilor mele. Poate că era modul meu
27
de a atrage atenţia, deoarece mama nu mă băga în seamă, dar nu am vrut să le fac nimic rău doamnei C. şi familiei acesteia, pe când se aflau în vacanţă în acea vară. Vedeţi, îmi băgasem cumva în cap că ar fi foarte amuzant să telefonez la mai multe magazine de mobilă şi să comand diverse piese de mobilier pentru casă; am precizat dimensiunile, culorile, totul. Trebuie să recunosc că visasem întotdeauna să decorez o casă, şi această mică farsă mă făcea să mă simt teribil de adultă. Dar, Doamne, ce necazuri am avut! Firea mea năzdrăvană, de care nu am scăpat până în ziua de azi, deşi acum sunt mai puţin impulsivă, se pare că nu a fost apreciată deloc. Când s-au întors vecinii, au descoperit la uşă mai multe înştiinţări legate de livrarea eşuată a mobilei. Aşa că doamna C. a chemat-o pe mama şi a izbucnit un scandal rămas proverbial. Ca urmare, mi s-au aplicat restricţii pe timp nedeterminat, dar am fost obligată să merg la un psiholog, căruia îmi amintesc că i-am exprimat aversiunea faţă de mama, pentru că făcea abuz de substanţe interzise. Era pentru prima dată când puteam să spun cuiva cât de mult îmi displăceau mama şi comportarea ei. Cred că încercam să o fac să sufere aşa cum mă făcea şi ea pe mine. Prefera mai mult vinul Thunderbird decât pe fiica ei.
Odată cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai liniştit. În iunie 1974 am absolvit şcoala elementară şi în aceeaşi toamnă mi-am început anii de gimnaziu de la Magee. Iniţial, trecerea de la şcoala elementară la gimnaziu a fost derutantă. Schimbarea de la lecţiile cu un singur profesor şi cu aceiaşi elevi, la frecventarea unor săli de clasă diferite cu profesori şi colegi diferiţi a fost dificilă, dar m-am adaptat repede. În acelaşi timp, am început să-mi asum mai multe îndatoriri acasă, căci alcoolismul mamei mele s-a înrăutăţit, ceea ce a făcut să-mi crească şi aversiunea faţă de ea. Adesea, eu şi fratele meu descopeream substanţele toxice ale mamei şi le aruncam imediat la closet, dar, de cele mai multe ori,
28
îşi consuma otrava fără să fie deranjată de nimeni şi cu o indiferenţă imperturbabilă.
Şi în tot acest timp tata îşi continua munca grea, ca să ne asigure traiul. Nu era disponibil în timpul săptămânii, iar mama era pur şi simplu „absentă”, căci se afla cel mai adesea în ceaţă alcoolică. De multe ori, serile, doamna C. mă vedea cum stăteam pe treptele de la verandă şi îl aşteptam pe tata să vină acasă. Mă lua la ea şi îmi dădea de mâncare. Fratele meu se refugia acasă la cel mai bun prieten al lui, la câteva străzi de noi. Dar m-am adaptat, mă ocupam de şcoală şi de treburile casei; şi apoi, puteam oricând să mă bucur de un refugiu acasă la Gammy…, asta până în 8 octombrie 1974, când, la vârsta de doisprezece ani, mi-am pierdut refugiul pentru totdeauna.
CAPITOLUL 3
Frank: adolescenţa
Sunt şi astăzi uimit de cât de rapid mi-a scăpat viaţa de sub control. Acum eram un sportiv desăvârşit, dintr-un aluat excelent, şi cadet la o şcoală pregătitoare a unei academii militare de prestigiu, şi în momentul următor totul se prăbuşea cu viteza fulgerului.
Frecventam Academia Militară Brentwood cu un sentiment de mare emoţie, deoarece călcam pe urmele tatălui meu. Fireşte, noua aventură a tinereţii îmi genera un sentiment de entuziasm real şi la fel de ameţitoare erau şi uniforma, şi participarea la instrucţia militară. Mai mult chiar, aveam un sentiment tot mai puternic de apartenenţă la o comunitate. Camaraderia pe care o cunoscusem ca membru al unei echipe era un aspect atrăgător al sportului, dar să porneşti pe un drum spre un scop comun împreună cu atât de mulţi colegi era o experienţă unică şi intensă pentru mine. Nu numai că frecventam cu toţii aceeaşi şcoală, dar mergeam împreună spre onoare, spre datorie şi patrie. Poate că nu toţi cadeţii aveau aceleaşi sentimente faţă de scop şi devotament; dar eu mă împăcam bine cu viaţa din academie. Regimul de disciplină, combinat cu un cod moral riguros, pe care mi-l însuşisem prin educaţia religioasă şi îndrumările părinţilor mei, erau întărite de structura şi de stricteţea Academiei Militare. Semestrul inaugural a mers bine.
În prima parte a anului 1970 am început semestrul al doilea la şcoala militară, la vârsta de paisprezece ani. Încercând să mărească numărul de elevi înscrişi, Academia permisese în timpul
30
vacanţei de Crăciun admiterea unor copii cu probleme. În primul semestru, nu am stabilit legături mai strânse cu alţi cadeţi. Sentimentele mele de coeziune erau mai degrabă stimulate de hotărârea de a excela în clasă, eforturile şi strădaniile mele fiind adesea răsplătite de mulţi elevi din clasele superioare.
După cum s-a văzut, înscrierea aparent nevinovată a unor elevi mai puţin motivaţi a devenit pentru mine o ispită şi în acelaşi timp un obstacol. Până în acest moment al vieţii, toate dorinţele şi scopurile mele avuseseră o intenţie onorabilă, astfel că m-am trezit nepregătit să mă confrunt brusc cu elevi care chiuleau regulat de la şcoală, se purtau urât în clasă, fumau, ba chiar consumau şi droguri. Modul disciplinat cu care mă învăţaseră să mă comport părinţii mei, la fel ca şi educaţia religioasă, mă izolau de această speţă de caractere. Ai fi crezut că mediul rigid al unei academii militare este ultimul loc unde să găseşti astfel de elevi.
Când privesc înapoi la această răscruce hotărâtoare, văd înaintarea lentă în viaţa mea a unor ispite insidioase către interese contradictorii. Una dintre deosebirile cele mai distincte dintre viaţa mea până în acest moment şi cea a noilor elevi era faptul că eforturile mele la învăţătură şi în excelenţa militară aveau în spate o muncă asiduă. Fusesem întotdeauna mândru de eforturile mele neobosite pentru a obţine succesul, aşa că stilul de viaţă al acestor copii-problemă mi se părea insipid şi lipsit de preocupări. Îmi plăcuse întotdeauna procesul muncii laborioase în vederea atingerii unui scop şi nu mă gândisem niciodată la o existenţă bazată pe trândăvie, apatie şi neconformare. Sunt şi acum nedumerit ce a provocat aderarea mea la acest grup. Poate că mă captiva natura misterioasă a lucrului nou şi interzis. Când privesc înapoi, singurul lucru pe care îl pot spune cu certitudine este că a fost lucrarea perfidă a diavolului.3
3 Pentru mai multe informaţii referitoare la tacticile demonice, vezi cartea lui Frank Rachel Atwood, NoeticJerusalem: Philokalian Fathers on Theosis, CreateSpace Independent Publishing Platform.
31
Am început să mă apropii din când în când cu un sentiment de curiozitate naivă de aceşti elevi noi. Însă nu ne întâlneam zilnic. Consideram că asocierea mea cu ei este o nouă aventură inofensivă, un mod nevinovat de a petrece timpul între ore, pentru a fuma o ţigară sau a face farse minore. (Nota bene: Nici o participare la un comportament necorespunzător, ocazional sau nu, nu este inofensivă!) Din nefericire, nu am reuşit să-mi exercit simţul prudenţei şi iniţial am crezut că este vorba numai de năzbâtii copilăreşti, de o coborâre minimă şi temporară în plăcerea oferită de încălcarea unui tabu. Incapacitatea mea de a reteza imediat, chiar de la bun început, ceea ce s-a dovedit a fi un îndemn demonic a evoluat curând în înhăitarea cu persoane periculoase şi în adoptarea concepţiilor lor perverse cu o regularitate crescândă. Deşi înainte respectasem îndrumările creştine, am început nu numai să comit încălcări ocazionale, ci eram inundat de ispite deviante. Erau momeli pe care le-am înghiţit cu nerăbdare şi care gravitau în mod inevitabil în jurul atitudinilor necuviincioase şi al lipsei de respect pentru autorităţi. Temelia onoarei care fusese cultivată cu atâta grijă era subminată, iar eu nici măcar nu conştientizam!
Trebuie să spun că aceste observaţii nu intenţionează nicidecum să scuze faptul că am abandonat instruirea pe care părinţii mi-au oferit-o cu atâta strădanie şi iubire. Arătând acum modul în care o alegere proastă întâmplătoare poate duce atât de repede la imprudenţe mai frecvente, sper să provoc conştientizarea pericolului unei rele tovărăşii. În declinul meu m-am luat după cei versaţi deja în lipsa de respect faţă de autorităţi. Creşterea numărului de întâlniri, cândva întâmplătoare, cu aceştia a dus la indolenţă faţă de şcoală, la chiulul de la câteva ore, la înmulţirea farselor, combinată cu atracţia pentru activitatea infracţională.
Drept urmare, pe măsură ce anul şcolar înainta, se accentua şi declinul meu. În loc să mă străduiesc să ating excelenţa, ca un cadet
32
devotat, încercam să-i impresionez pe noii mei tovarăşi execrabili. Atracţia exercitată de acţiunile ilicite a devenit o realitate şi chiuleam de la ore ca să vizitez pieţele locale, unde furam ţigări şi le împărţeam apoi tovarăşilor mei de-a dreptul impresionaţi. Strădania şi efortul care constituiseră pietrele de temelie ale existenţei mele de până acum, ca fiu ascultător şi adept credincios al lui Dumnezeu, s-au prăbuşit. În loc să particip cu entuziasm la ore şi la instrucţia militară, chiuleam de la şcoală cu o frecvenţă alarmantă pentru a pierde timpul împreună cu noii mei prieteni pe cheiul Santa Monica, unde tăiam frunză la câini. Cu toată schimbarea drastică a scopurilor mele, trebuie să declar vehement că singura cauză a decăderii tragice a fost incapacitatea mea de a respinge chiar din momentul provocării ceea ce astăzi ştiu că au fost atacuri demonice.
Pierderea respectului şi a admiraţiei colegilor de clasă nu a funcţionat prea mult ca o frână… şi cum ar fi putut? Muşcasem momeala proverbială a ispitei cârlig, undiţă, afundare. Am acumulat numeroase abateri şi am fost pedepsit destul de mult. (La Academie acestea însemnau instrucţie suplimentară după orele de clasă.) Apoi am început pur şi simplu să chiulesc de la pedepse. Fireşte, „prietenii mei” mă ovaţionau şi admirau dezvoltarea atitudinii mele nonconformiste.
Nu-mi amintesc cu adevărat impactul asupra părinţilor mei în aceste stadii timpurii ale decăderii mele; cu siguranţă că aveau inima frântă. Îmi aduc aminte că odată aproape m-am intoxicat cu o supradoză de barbiturice. Era o zi deosebit de călduroasă, şi zăpuşeala apăsătoare acţiona ca o invitaţie pentru mine şi noii mei prieteni să ne furişăm afară după instrucţia de la amiază. Deciseserăm să ne întâlnim la o râpă cu tufişuri de lângă şcoală, deoarece unul dintre băieţi spusese că are ceva să ne arate. Furase câteva flacoane cu pilule de la tatăl lui care era doctor şi ni le-a arătat cu mândrie. Fără să ştim cu adevărat ce facem, am început
33
să luăm pastile, fiecare încercând să se arate mai grozav decât ceilalţi. După un timp, prietenii mei au început să plece, până când am rămas singur în râpă. Dintr-odată, câţiva colegi din clase mai mari au năvălit printre tufişurile din faţa mea şi m-au târât la biroul comandantului. Se pare că Unul dintre camarazii mei fusese văzut cum se clătina pe coridoare şi, când a fost luat la întrebări, a spus că eu eram probabil încă în râpă.
Doamne, ce necaz pe capul meu! Stăteam acolo şi mă străduiam din răsputeri să mă ţin drept pe scaun, fără să reuşesc prea bine, în timp ce comandantul vorbea cu mama. Apoi mi s-a spus să mă ridic, ceea ce s-a dovedit imposibil. Am căzut de pe scaun şi am avut nevoie de ajutor ca să mă ridic din nou în picioare, să ies pe uşă şi să merg până la maşina mamei. Evident, am fost suspendat pe tot restul anului şcolar. La început ruşinea că îi făcusem de râs pe părinţii mei şi pe mine a fost copleşitoare. Dacă în acel moment aş fi reînceput să-i respect pe părinţi şi mi-aş fi reluat eforturile lăudabile, poate că viaţa mea ar fi evoluat cu totul altfel. Dar am preferat să caut consolare la aceiaşi aşa-zişi „prieteni” care îmi încurajaseră decăderea. Stânjeneala şi ruşinea mă dureau încă, căci nu îi dezamăgisem numai pe părinţi. Toţi cei care mă cunoşteau (rude, prieteni, vânzători din magazine) aflaseră şi erau dezamăgiţi de purtarea mea. Chiar în perioada de suspendare, am continuat să alerg la tovarăşii mei, care chiuleau de la ore şi stăteau să piardă timpul cu mine. În prezenţa lor nu simţeam nici umilinţă, nici vinovăţie, ci acceptare, care a încurajat o impulsivitate prost direcţionată, născută din suferinţa mea. Se spune că o consecinţă a angajării în acte demonice este tendinţa de a diminua orice sentiment de responsabilitate. Asta este exact ceea ce am început să practic. În loc să regret faptele rele comise şi să mă străduiesc să preîntâmpin o greşeală asemănătoare, eu nu gândeam decât că situaţia mea era „nedreaptă”. Cu ajutorul tovarăşilor mei, care dobândiseră cu toţii o experienţă
34
bogată în eludarea responsabilităţii, am început să percep greşit ruşinea şi pedeapsa, ca pe o nedreptate. Astfel, în primăvara anului 1970, la vârsta de paisprezece ani, vulnerabilitatea în faţa ispitei pusese ferm stăpânire pe mine.
Deşi aş fi putut să revin cu uşurinţă la modelul pe care mi-l oferiseră şi mi-l inculcaseră cu consecvenţă părinţii, am considerat eliminarea din şcoala militară drept un afront personal (ceea ce ştiu acum că este păcatul mândriei). În loc să mă inspir din sfaturile părinţilor mei şi din credinţa în Dumnezeu care îmi mai rămăsese, am gravitat spre fapte opuse moralei societăţii. Având şi mai mult timp liber şi relativ puţine înclinaţii să-mi reiau statutul de cadet aspirant, nu numai că am menţinut legăturile cu copiii care îmi încurajaseră decăderea, dar am început chiar să-mi petrec timpul în tovărăşia unor activişti ai contraculturii din apropierea campusului UCLA. Ca şi colegii mei de şcoală, erau cât se poate de dispuşi să mă ajute să mă abat şi mai mult de la cele de cuviinţă. Şi m-am simţit din nou entuziasmat de simplul fapt că îmi îndreptam atenţia spre idei rele mai ales spre cele care asigurau răzbunarea împotriva unei societăţi pe care, pe atunci, o consideram nedreaptă şi abuzivă. Privind acum în urmă la acele momente, văd în mod clar cum am părăsit lupta pentru a rămâne pe drumul strâmt şi drept cu atât de multă uşurinţă, Domnul să mă ierte, pentru că am cedat în faţa ispitelor şi am îngăduit ca inima mea să fie luată în captivitate!
Pe atunci, cooperarea mea cu ceea ce astăzi ştiu că erau provocările demonice m-a împins să folosesc somnifere de câteva ori şi să am un comportament total inadecvat. Apoi, într-o zi din vara anului 1970, am făcut cunoştinţă cu marijuana, dar nu mi-am putut imagina deloc ce dezastru îmi va aduce. Făceam autostopul, şi un tânăr a oprit şi m-a luat cu maşina. Am intrat într-un magazin de băuturi să cumpărăm ceva, după care am ajuns la el acasă. În acel stadiu al vieţii mele încă nu sărutasem niciodată o
35
fată. La vârsta de paisprezece ani, bărbatul acela a profitat de nevinovăţia mea şi de faptul că eram beat şi m-a violat. Încercările de a face faţă ruşinii şi traumei emoţionale au reprezentat o luptă cumplită pentru mine. Pur şi simplu nu înţelegeam ce se întâmplase. Abia mult mai târziu, cam prin 2012, medicii au spus că este vorba de o tulburare de stres post-traumatic, o maladie mintală gravă şi debilitantă ca urmare a trăirii unui eveniment traumatic, pentru a explica modul în care sexualitatea mea, abuzul extrem de droguri şi comportamentul de risc se datorau toate acelui viol din 1970. Diferenţele dintre viaţa mea de dinainte de a fi abuzat şi de după aceea ilustrează distrugerea provocată de boala mintală şi de viaţa dusă departe de Domnul.
După ce am fost violat, părinţii m-au trimis la un psiholog (la terapie individuală şi de grup), dar am continuat să o iau razna, în cele din urmă, am renunţat la rolul de victimă a unei agresiuni sexuale, căci era prea dureros. Am încercat să integrez în „normal” ceea ce mi se întâmplase şi să mă conving că relaţiile sexuale între un bărbat adult şi un copil erau ceva firesc. Şi, în lipsa vindecării din partea lui Dumnezeu, această impresie a început să mă otrăvească.
Multe dintre alegerile mele în viaţă pot fi caracterizate drept extremiste. Aceasta se poate vedea mai ales în rapiditatea cu care m-am adaptat la comiterea unor fapte antisociale. Adept al radicalilor din campus, am primit o educaţie extensivă pentru „acţiunea directă” şi războiul urban de gherilă. Am învăţat să incendiez clădiri, să construiesc şi să detonez bombe în conducte, să recrutez alţi soldaţi, să prepar droguri şi să înfiinţez reţele de distribuţie a acestora. Eram încântat că mă împrietenisem cu activişti mai vechi şi fusesem inclus în planurile lor. În multe ocazii eram invitat într-o cameră din cămin sau într-un apartament din afara campusului, unde se expuneau idei referitoare la scheme cu bătaie lungă. Într-o astfel de ocazie, a venit vorba
36
despre strategiile de răspândire cât mai eficientă a LSD (un tip de drog) pe care îl preparau respectivii militanţi. În altă împrejurare, membrii BLA (Armata Neagră de Eliberare4, facţiunea radicală şi violentă a Partidului „Pantera Neagră”) au pus la cale furtul unui camion blindat sau, cum spuneau ei, eliberarea de fonduri pentru „cauză”. Evident, dorinţa mea de a fi inclus aici nu avea nici un principiu moral.
Cam în această perioadă, împreună cu un prieten foarte apropiat (Jimmie, confident de încredere şi tovarăş de infracţiuni de la sfârşitul anilor ’70 până la moartea acestuia survenită în 1982), am înfiinţat un grup strâns unit, pe care l-am numit Liga pentru Distrugere Socială (League for Social Destruction lSD). Executam atacuri împotriva facilităţilor sistemului, cum ar fi clădiri de bănci, instalaţii de apă şi electricitate, şantiere de construcţii, centrale telefonice şi alte puncte vitale ale operaţiunilor societăţii. Dar ceea ce mă face să mă cutremur până în ziua de astăzi este felul în care gândeam, care m-a împins la fapte încă şi mai abominabile.
Copilul care mergea cândva la biserică, sportivul de elită, elevul eminent şi cadetul aspirant care provenea dintr-o familie cu părinţi iubitori şi înstăriţi devenise la câteva luni după viol un adevărat duşman al statului. Impactul exercitat asupra modului meu de gândire ca urmare a sindromului de stres post-traumatic care mă îndepărtase de Dumnezeu şi mă făcuse să înlocuiesc idealurile americane cu dorinţa de-a dreptul nebunească de a distruge societatea care consideram că mă tratase nedrept. Aceste aspiraţii noi, evident dereglate şi nejustificabile, mi-au afectat profund fluxul conştiinţei. De exemplu, în loc să admit nu numai că mă ataşasem de un anturaj rău, dar devenisem chiar o parte din acesta, născoceam în minte fel de fel de scenarii ridicole.
4 Black Liberation Army organizaţie revoluţionară ilegală care a funcţionat în SUA între 1970 şi 1981.
37
Credeam că aceste scenarii mă absolvă de vinovăţie, deoarece mă consideram victima unei societăţi crude şi nepăsătoare.
înainte de a fi violat la vârsta de paisprezece ani şi de a mă fi depărtat de Biserica Episcopală şi de învăţăturile părinţilor mei, aş fi înţeles imediat pericolele adoptării unor purtări rele şi aş fi alergat în braţele protectoare ale lui Hristos, ale mamei mele, ale tatălui meu. Dar am rămas orb în faţa recunoaşterii faptului că devenisem un degenerat. Refuzul de a accepta realitatea m-a făcut să recurg la consumul de droguri ca să-mi consolidez ignoranţa auto-indusă. Am început, de asemenea, să acţionez în conformitate cu sindromul de stres post-traumatic, care îmi fusese provocat, şi permiteam bărbaţilor mai în vârstă să mă exploateze sexual în schimbul drogurilor sau al banilor. Am început să întorc lumea cu susul în jos. Binele (onoarea, puritatea şi autodisciplina) devenise indezirabil pentru mine. Tânjeam după rău (hedonism, fărădelege, lipsă de respect). Abandonarea oricărei instruiri religioase a dus la o accentuare a cercului vicios al păcatului. După ce mi-am început activitatea sexuală, m-am prostituat; furtul de ţigări din magazine s-a transformat în jaf ocazional; consumul de droguri s-a transformat în preparare de droguri şi jefuirea farmaciilor.
Am scris despre ruşinea pe care am trăit-o pentru faptul că fusesem suspendat de la Academia Militară şi îmi fusese afectat echilibrul psihic în urma agresiunii sexuale. Trebuie să recunosc că şi iubitorilor mei părinţi le-am provocat disperare şi o mare suferinţă. Este cel mai mare rău, cel mai abominabil lucru pe care l-am comis în toată viaţa mea. Se străduiseră din toată inima şi cu tot sufletul ca să-mi fie bine, iar acum erau siliţi să vadă cum propriul lor copil se implica în acţiuni absolut detestabile… erau distruşi. Îl rog în fiecare zi pe Domnul să mă ierte pentru toată nefericirea pe care le-am adus-o iubiţilor mei părinţi.
Nu m-am mai întors la Academia Militară Brentwood. Şi nici nu mi-am mai împlinit visul de a călca pe urmele tatălui
38
meu. M-am angajat, în schimb, încă şi mai hotărât în modul de viaţă degenerată pe care mi-l însuşisem. La vremea respectivă, nu mă gândeam efectiv la calea pe care o apucasem. Mă concentram cu disperare să-mi maschez ruşinea. Recunoaşterea eşecurilor personale nu mai făcea parte din planul meu de viaţă.
Evident, părinţii s-au străduit din răsputeri să-şi ajute fiul care o luase razna, ca să se vindece de trauma sexuală (sindromul post-traumatic). După ce nu s-a mai pus problema să revin la şcoala militară, părinţii au încercat să mă înscrie la diferite instituţii educaţionale private. Sperau că atenţia mai individualizată de care mă voi bucura în aceste şcoli va reuşi să frâneze declinul meu moral. Prima din aceste instituţii private a fost şcoala Melrose din Santa Monica, recomandată de psihiatrul meu, dr. Brandt. Era un centru de învăţământ pentru copii cu tulburări emoţionale care avea clase cu puţini elevi şi instruire personalizată. Dar instruirea personală nu mai făcea parte din obiectivele mele. Părinţii nu s-au dat bătuţi şi au aranjat să fiu admis la o şcoală privată din Beverly Hills. Dar se pare că multe şcoli private de prestigiu urmaseră exemplul Academiei Militare Brentwood şi se ocupau de tot mai mulţi copii cu probleme din familiile bogate. Evident, fiind eu însumi un elev cu probleme, ştiam ce înseamnă să fii perceput ca o forţă distructivă şi nedorită. Mă durea acest lucru şi îmi provoca multă mânie. La liceul din Beverly Hills, un profesor era repartizat la trei sau patru elevi. Această instruire suplimentară nu era o soluţie, deoarece eu nu doream decât să pierd timpul într-un parc din apropiere cu câţiva alţi elevi care gândeau la fel ca mine şi să fumez haşiş. Câţiva dintre noi deveniserăm foarte apropiaţi. Ne petreceam timpul acasă la unul sau la altul, mergeam împreună la concerte, aşa că nu am rezistat decât un semestru la Beverly Hills.
Dorind în continuare să-şi ajute fiul, părinţii au încercat şi o şcoală alternativă din San Fernando Valley, liceul You Me, administrat
39
de „liber-cugetători”. Deşi această experienţă mi-a trezit la început un oarecare interes, am constatat curând că nici programa şcolară relaxată, nici compania tovarăşilor mei cu atitudine anti-culturală nu mai reuşeau să-mi capteze atenţia. Investeam tot mai mult timp în consumul de LSD şi îmi petreceam zilele în curtea din spatele şcolii, unde aveam grijă de capre şi găini.
De fapt, picătura care a umplut paharul la liceul You Me a fost un alt caz de supradoză. În tot liceul erau numai câteva zeci de copii. Am plecat într-o excursie la o staţiune de munte din apropiere de Idyllwild. Mă împrietenisem cu una dintre fete nu aveam relaţii sexuale şi încă nu făcusem niciodată sex cu o femeie. La întoarcere, părinţii au aranjat să stau acasă la ea, în Topanga Canyon, în timp ce ei erau în vacanţă la San Diego. A doua zi de dimineaţă m-am trezit târziu şi am găsit un bilet în care scria că Cindy şi mama ei plecaseră la cumpărături. Am intrat la ei în baie şi am căutat în dulăpiorul cu medicamente (da, când eram în vizită în casele oamenilor, îmi făcusem obiceiul să caut în dulăpioarele lor ca să văd dacă găsesc droguri). Am dat de o sticlă pe jumătate plină cu valium şi, în drum spre bucătărie, am descoperit o sticlă de lichior Canadian Royâl. A trecut cam o oră. Tot ce îmi amintesc este că îmi era sete, sorbeam din alcool şi înghiţeam mereu câteva pilule. Apoi am observat că ambele sticle, cea de whisky şi cea de valium, erau goale şi am chemat în ajutor un prieten din Santa Monica. Santa Monica nu era departe şi, deşi salvatorul meu a pornit imediat la drum, când a sosit nu mai eram conştient. Îmi amintesc că m-au dus în curtea din spate şi m-au forţat să urc o pantă, căci efortul fizic intens este un antidot pentru supradoze. Următorul lucru de care îmi amintesc este că mă rostogoleam în jos pe pantă. Douăsprezece ore mai târziu, m-am trezit în Santa Monica, la reşedinţa unuia dintre profesorii de la You Me. Toată lumea dormea, şi pe masă erau nişte chei de maşină. Le-am luat şi am plecat cu Toyota
40
profesorului. Combinaţia dintre starea incredibilă de slăbiciune în care eram şi faptul că nu mânuisem niciodată un schimbător de viteză au avut rezultatele previzibile: am făcut maşina praf.
Evident, nu am mai fost binevenit la liceul You Me. Încă o dată, faptele nechibzuite au dus la exmatricularea mea. Dar tot nu am fost recunoscător că viaţa îmi fusese cruţată.
Părinţii mei nu mai aveau opţiuni pentru şcolile cu frecvenţă zilnică, aşa că s-au decis să mă înscrie la o şcoală cu internat, şi am început fără chef să-mi fac bagajele. Şcoala Cătălină Island era o instituţie exclusivistă situată în Cătălină, o insulă aflată faţă în faţă cu Santa Monica. La început, a fost o experienţă nouă, dar nu m-am ataşat de nici unul dintre elevi şi am devenit un singuratic. Un profesor de acolo, Morty, şi-a manifestat interesul pentru mine. Mergeam adesea când se terminau orele în zone izolate, fumam puţin haşiş, apoi Morty mă consilia sau îmi preda literatură americană. Prietenia strânsă cu acest educator unic a dus la intensificarea eforturilor mele de a deveni sociabil. M-am înscris chiar şi în echipa de fotbal a şcolii.
Dar tot nu-mi plăcea viaţa din Cătălină Island şi am început să fac drumeţii de câţiva kilometri pe coasta accidentată, spre Avalon. Era o potecă sălbatică şi periculoasă, căci nu exista plajă, şi drumul meu printre tufişurile dese de pe malul apei era îngreunat de valurile sălbatice care se spărgeau de ţărm. Şcoala făcea tot ce putea ca să-mi uşureze adaptarea, l-a invitat chiar pe tata să stea câteva zile cu mine în farul luxos, atunci când li s-a părut că dorul de casă este o problemă pentru mine. Cu toate acestea, mi-am continuat drumurile la Avalon, de unde luam avionul acvatic spre Long Beach (în apropiere de Santa Monica). Părinţii mă duceau întotdeauna înapoi pe insula Cătălină (tot cu avionul) până când şcoala a refuzat să mă mai primească. Aceasta se întâmpla în 1972, aveam şaisprezece ani, şi părinţii mei nu mai aveau opţiuni.
41
Mulţi oameni care nu cunoşteau deloc detaliile vieţii mele de acasă spuneau că părinţii mei fuseseră mult prea lacşi în privinţa disciplinei. Nu reuşiseră să responsabilizeze singura persoană care era răspunzătoare pentru depravarea mea: pe mine însumi! Privind retrospectiv, aceste acuzaţii formulate împotriva părinţilor mei îmi provoacă o mare durere şi consternare, deoarece tata şi mama au aplicat consecvent o mulţime de măsuri disciplinare, dar tot nu eram convins că schimbarea modului de viaţă era spre binele meu. De-a lungul anilor, am primit pedepse corporale destul de frecvent. Dar acest disconfort era de scurtă durată, astfel că nu a mai acţionat ca un element de frânare.
În afară de pedeapsa corporală, se mai foloseau şi alte procedee, printre care reţinerea alocaţiei săptămânale. Când se aplica această tactică, mă gândeam că un singur jaf sau o tranzacţie cu droguri vor înlocui foarte bine suma lipsă din acea săptămână. Mi se repartizau şi sarcini în plus în casă. Dar aceste măsuri corecţionale erau de scurtă durată şi, la fel ca şi bătaia, nu erau convingătoare. Mai mult chiar, de câte ori am fost pedepsit şi nu aveam voie să ies afară, mai mereu fugeam de acasă şi, când mă întorceam, peste o zi sau două, mama şi tata fuseseră atât de îngrijoraţi din cauza mea, încât se simţeau uşuraţi, şi incidentul se încheia, de regulă, cu schimbarea şcolii sau a consilierului, nu cu o pedeapsă suplimentară. Din nefericire, nici o „armă” din „arsenalul” bogat al părinţilor mei nu a produs vreodată efectele dorite pe termen lung. Au fost chiar câteva ocazii în care au avut efect invers, căci am răstălmăcit intenţia de corecţie într-o ilustrare a modului nedrept în care fusesem tratat.
Tata a recurs chiar la o abordare extremă şi a cerut asistenţa organelor de ordine. De exemplu, fusesem eliberat condiţionat pentru mai multe delicte, dar continuam să am aceeaşi purtare fără pocăinţă. De fapt, atitudinea mea devenise încă mai sfidătoare. Ajuns la capătul răbdării, tata a aranjat pe ascuns să încalc
42
termenii eliberării condiţionate (ca să fiu trimis la închisoare) şi, sub pretextul unei întâlniri de rutină cu ofiţerul meu de probaţiune, am fost dus la biroul din Santa Monica.
Imediat ce am intrat în clădire, am înţeles ce se petrecea. În loc să recunosc că faptele mele rele duseseră la aceste opţiuni, am accentuat încă mai mult disperarea tatălui meu şi am considerat că fusesem maltratat în mod jignitor şi pe nedrept. Cu ani şi ani mai târziu, am discutat cu tata despre acest moment. În egocentrismul meu, mă concentrasem asupra modului în care această experienţă mă afectase; nu mă gândisem niciodată la impactul asupra tatălui meu. Am simţit că mi se rupe inima când l-am auzit spunând cum îl cuprinsese disperarea în timp ce traversa parcarea spre maşină şi îi întorcea spatele fiului său, care se lupta cu autorităţile şi îl implora să-l ajute.
Un alt exemplu când tata a insistat asupra intervenţiei poliţiei a fost după ce m-a avertizat să nu mai fumez marijuana. Simţind nevoia de oarecare independenţă, transformasem garajul într-o „casă de oaspeţi”. Am pus nişte covoare vechi pe pardoseala de beton; mi-am mutat patul, canapeaua şi alte obiecte de mobilier din dormitor acolo şi am declarat spaţiul drept noua mea reşedinţă. Într-o seară, când s-a întors acasă de la lucru, tata a bătut la uşa garajului ca să-şi salute fiul, dar, când am deschis „uşa din faţă”, un miros puternic de marijuana era mai-mai să-l doboare. Atunci m-a informat că, dacă voi continua, va chema poliţia. A doua zi, când a venit acasă la prânz, a bătut la uşă şi, când am deschis, l-a învăluit un nor vizibil de fum de marijuana. A chemat imediat poliţia. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că uşa de la garaj (adică un „perete” al „casei” mele) s-a deschis şi am văzut doisprezece poliţişti aliniaţi pe alee, cu armele scoase. Am fost arestat şi dus la închisoare.
Toate aceste lucruri dovedesc clar că părinţii mei au aplicat cu stricteţe o largă paletă de măsuri disciplinare în eforturile
43
lor de a-şi ţine în frâu fiul. Ca urmare a sindromului de stres post-traumatic, devenisem victima abuzurilor sexuale, consumam droguri şi căutam în continuu experienţe riscante. Părinţii mei însă nu au fost în nici un caz neglijenţi cu îndatoririle legate de educaţia mea. Nicidecum!
Eforturile neobosite depuse de părinţii mei de a mă înscrie în şcoli private, de a aplica măsuri disciplinare prin convocarea organelor de ordine au inclus chiar şi internarea mea în spitale psihiatrice. Erau extrem de îngrijoraţi de consumul tot mai mare de droguri, atât în ceea ce priveşte cantitatea, cât şi varietatea lor. A avut loc şi o intervenţie de urgenţă. Ingerasem un pumn întreg de somnifere, iar „starea” mea a făcut-o pe mama să mă ducă la medicul de familie, unde am dat o mostră de urină. Când rezultatul a arătat clar că este vorba de barbiturice, am fost internat la spitalul de copii din Los Angeles pentru a fi ţinut sub observaţie. Dar nu era o instituţie de securitate, aşa că m-am fofilat cu uşurinţă şi, când m-am întors acasă, am reînceput să iau somnifere, pe care le înghiţeam cu alcool. Într-o seară, un văr din Cleveland a venit în vizită la mama. Cum rugăminţile mamei mele de a înceta cu băutura s-au izbit de urechi surde, vărul a vrut să intervină, şi de aici a izbucnit o altercaţie. Fireşte, a fost chemată poliţia. În faţa poliţiştilor, am continuat să agit un cuţit, deoarece eram prea drogat ca să ascult de instrucţiunile lor. Am fost bătut, arestat şi internat de urgenţă la unitatea de psihiatrie a spitalului Cedars-Sinai. Acolo, într-o stare de agitaţie, am început să lovesc cu picioarele în uşa camerei unde fusesem încuiat. Nereuşind să obţin astfel atenţia dorită, am dat foc la aşternuturi. M-au lăsat în chiloţi şi în şosete, astfel că bricheta pe care o ţineam în şosete nu fusese detectată. Am luat un pat de metal şi am încercat să sparg fereastra care dădea spre stradă.
S-a stabilit curând că această instituţie nu era potrivită pentru mine şi, după o scurtă şedere acasă, am fost transferat la spitalul
44
de psihiatrie Resthaven. Încă o dată, o încercare a părinţilor mei iubitori de a mă ajuta a eşuat. La Resthaven îmi făcusem obiceiul să profit de timpul de plimbare ca să mă furişez în jos pe o pantă în Chinatown, unde convingeam diverşi străini să cumpere băutură pentru mine. A fost singura perioadă din viaţa mea când am băut zdravăn, consumând cel puţin un sfert de litru de vin şi jumătate de litru de votcă aproape zilnic… şi nu aveam decât cincisprezece ani. Năzdrăvăniile mele treceau în cea mai mare parte neobservate, dar erau şi ocazii când întreceam măsura şi eram dus în salonul încuiat, unde în mod inevitabil ajungeam să mă rostogolesc în propria-mi vomă.
Şi tot la Resthaven m-am îndrăgostit pentru prima dată. Era acolo o fată răpitor de frumoasă, Amanda, americancă nativă. Ne-am împrietenit repede, dar ea nu avea sentimente romantice pentru mine. Momentul când ne-am apropiat cel mai mult a fost atunci când am jucat rolurile principale din Romeo şi Julieta, iar eu mi-am imaginat că eram cu adevărat îndrăgostiţi. Cursul de actorie a fost o experienţă extraordinară; repetiţiile erau foarte amuzante; seara când urma să dăm spectacolul premierei se apropia cu repeziciune. În ziua marelui spectacol, un alt pacient de la Resthaven a propus să mergem prin oraş. Am ajuns înapoi la Resthaven puţin cam târziu, dar teferi, şi am încercat să joc rolul principal al lui Romeo după ce ingerasem LSD, haşiş şi opiu. A fost o încercare dificilă, dar i-am făcut faţă. Însă Amanda a fost dezgustată de purtarea mea şi nu am mai fost niciodată apropiaţi.
în cele din urmă m-am întors acasă, dar atitudinea şi comportamentul meu nu se schimbaseră prea mult. Însă ceea ce avea să se schimbe curând era toleranţa vecinilor faţă de prezenţa mea în comunitate. În 1972 am ajuns într-o instituţie de detenţie juvenilă timp de mai multe săptămâni şi, întrucât nu s-a constatat nici o schimbare, era clar că judecătorul nu avea de gând să permită
45
eliberarea mea. Părinţii mei au fost confruntaţi atunci cu o alegere cumplită fie să-şi piardă fiul în sistemul penal al statului, fie să plece din casa unde locuiseră optsprezece ani. Decizia lor a fost şi mai dificilă din punct de vedere emoţional, deoarece fusesem violat brutal în grup în timpul detenţiei din închisoarea pentru tineri.
Mulţi oameni au spus că părinţii ar fi trebuit mai degrabă să mă abandoneze, fie dându-mă afară din casă, fie lăsându-mă să putrezesc în închisoare, dar aceasta ar fi însemnat să renunţe la preceptele lor creştine. Mama şi tata îşi vedeau copilul ca rod al iubirii lor. Răbdarea şi dragostea lor necondiţionată pentru mine au constituit o lecţie incredibil de dureroasă de iubire creştină. Aş vrea ca toţi copiii să aibă părinţi care să nu-i părăsească niciodată.
Oricum, mama nu numai că dorea să mă elibereze din „ghearele” justiţiei aplicate minorilor, dar spera şi că schimbarea de domiciliu mă va stimula să revin la normalitate. Aşa că au renunţat la căminul familial. Noua noastră locuinţă se afla la unul sau doi kilometri mai în jos, pe bulevardul Sunset, nu departe de locuinţa lui O.J. Simpson şi a soţiei lui asasinate, Nicole. Deşi era o zonă extrem de frumoasă, mutarea a fost în mod tragic o altă strădanie nereuşită.
Ţinând seama de şcolile private schimbate, de numărul terapiilor, de internările în spitalele de psihiatrie, de pedepsele disciplinare aplicate şi de intervenţia poliţiei, pur şi simplu nu-mi pot da seama cum ar putea interpreta cineva acţiunile părinţilor mei drept neglijenţă. Încăpăţânarea mea condamnabilă de a nu-mi propune un obiectiv responsabil, eşecul total de a depăşi traumele unor violuri repetate şi îndepărtarea intenţionată de Dumnezeu şi de faptele cuviincioase toate acestea cumulate reprezintă sursa răului săvârşit împotriva mea, precum şi a fărădelegilor la care am luat parte de bunăvoie. În afară de primele două
46
agresiuni sexuale (violul din 1970 şi violul în grup din 1972), am fost agresat din nou în 1972, pe când părinţii mei erau în vacanţă în Aspen. Un muzician de prin părţile locului m-a luat la el acasă şi m-a violat.
La începutul anilor ’70, deşi eram la mijlocul adolescenţei, viaţa mea continua să coboare vertiginos în spirală spre infracţiune şi droguri. Nimic din ceea ce fusese important pentru mine părinţii, Dumnezeu nu mai însemna ceva.
Totuşi, în această perioadă a vieţii mele, am avut prima şi singura prietenă, Sophie (înainte de femeia care avea să devină soţia mea mulţi ani mai târziu). În ianuarie 1973 am ajuns la închisoare sub acuzaţia de incorigibilitate formulată de părinţii mei într-o altă încercare de a-şi ţine în frâu fiul rătăcit. Am fost eliberat în ziua când împlineam şaptesprezece ani. Pe atunci eram înscris într-un program mai amplu al liceului public: liceul University (sau Uni) pe care noi îl numeam „Stoner High”5. Probabil că fiecare liceu public are şi aşa ceva, un loc de la marginea teritoriului şcolii unde sunt „exilaţi” elevii cu probleme. De această soartă am avut parte şi eu. Curând după ce am început să frecventez această instituţie pentru rataţi, în viaţa mea a apărut o fată frumoasă, Sophie.
La un moment dat, câţiva dintre prietenii mei un grup de fumători de marijuana cu care chiuleam regulat de la şcoală ca să pierdem timpul împreună şi să ne drogăm au spus că va fi o petrecere mare acasă la o fată care era întâmplător fiica unui mare producător de la Hollywood. Am fost imediat de acord să-i însoţesc. Când am intrat în casa splendidă tip fermă mi-a picat faţa; era casa lui Sophie! Am petrecut seara împreună şi, când petrecerea era pe sfârşite, Sophie mi-a propus să rămân. Am avut pentru prima dată în viaţă relaţii sexuale cu o femeie la vârsta de şaptesprezece ani.
5 Liceul fumătorilor de marijuana.
47
în lunile următoare am fost nedespărţiţi, dar, pentru că Sophie avea la activ câteva acuzaţii de consum de droguri înainte să ne cunoaştem, în vara anului 1973 a ajuns într-un centru de detenţie pentru minori. În încercarea de a ne ţine împreună, mama a făcut cerere la tribunal pentru a-i obţine custodia, ca să mă pot căsători cu Sophie şi să locuiesc cu părinţii, dar judecătorul a respins cererea. A trebuit să ne mulţumim cu scrisorile până când a început să obţină permisii în fiecare lună. Tatăl ei nu m-a plăcut niciodată, şi ultima dată când am văzut-o pe Sophie a fost după ce am făcut sex pe bancheta din spate a maşinii ei, când tatăl ei a apărut brusc şi am fost nevoit s-o iau la fugă pe stradă cu el după mine. Când am primit următoarea permisie, se apropia cea de-a optsprezecea mea aniversare şi eram şi eu în închisoare… Dar aceasta este altă poveste.
în timp ce Sophie era la închisoare, în vara anului 1973, m-am aventurat în industria muzicală, când tata mi-a oferit o slujbă la postul lui de radio. În 1972 tata se pensionase din armata Statelor Unite ca general cu o stea. Cam în acelaşi timp, succesele lui în conducerea societăţii Hughes Aircraft îl făcuseră să devină un expert foarte căutat în domeniul comunicaţiilor. O companie cunoscută sub numele de Teleprompter înfiinţase un canal de televiziune prin cablu cu sediul la Los Angeles, care se numea Theta Cable, unde tata fusese solicitat pentru postul de preşedinte, mişcare aprobată de Hughes Aircraft care îl împrumutase companiilor Teleprompter şi Theta Cable.
Chiar şi în starea mea depravată, tot îmi adoram tatăl şi admiram exemplul lui de onoare şi de demnitate. Înainte să lucrez la postul de radio, fusesem angajat temporar la companie ca instalator, experienţă în timpul căreia am avut ocazia să observ felul cum tata lucra ca manager. Tata era un extraordinar om de succes, totuşi foarte modest, şi îi trata pe angajaţi cu cel mai mare respect. În timpul vizitelor periodice la postul de radio, stătea
48
de vorbă sincer cu toţi angajaţii, indiferent de nivel (de la lucrătorii de pe linie şi operatorii de camere până la cei din conducere) despre părerile şi preocupările lor. În ciuda purtării mele, am preţuit întotdeauna modelul de onoare pe care mi l-a oferit necontenit tatăl meu. Domnul să-l aibă în pază şi să-i ocrotească sufletul!
Ca profesionist inovator în comunicaţii, tatăl meu a extins serviciile companiei Theta Cable şi a introdus un post de filme premium (Canalul Z) şi un post de muzică rock. Pasiunea pentru muzica rock m-a făcut să cer şi să obţin de la tata şi de la managerul postului de radio KBLE un job de bibliotecar. Iniţial, doream să fac carieră în industria muzicală posibilitatea de a vedea invitaţi celebri de show-uri muzicale, ca Barbara Birdfeather şi Wolfman Jack, precum şi de a procura ultimele noutăţi de la companiile de înregistrări, mi-ar fi oferit şansa de a mă cultiva şi legăturile necesare pentru a avea succes. Dar nu după mult timp, aşa cum devenise din nefericire un obicei în cazul meu, am transformat idealurile bune în scopuri nedemne. Am abuzat de îndatoririle de bibliotecar al postului de radio, transformând relaţiile cu companiile de înregistrări în întreprinderi ilicite, care îi implicau atât pe membrii formaţiilor, cât şi pe managerii acestora.
Printre noile mele ambiţii era şi participarea la petrecerile de la Hollywood Hills alături de celebrităţi keith Richards, Jimmy Page, Joe Perry, Lou Reed, David Bowie, Iggy Pop, Sly Stone, John Kay etc. Ca să-mi consolidez relaţiile cu aceste super-staruri, am mărit frecvenţa spargerilor operate în farmacii. Am descoperit că o rezervă consistentă de narcotice creştea probabilitatea popularităţii mele, deoarece cele mai multe trupe de rock de la începutul anilor ’70 consumau la greu droguri. Şi, cum le aveam pe cele mai bune, atrăgeam cel mai mult atenţia… dovadă certă că, odată ce diavolul şi-a înfipt ghearele în tine, prăpastia devine cu adevărat fără fund.
49
După ce m-am încurcat încă mai mult în afacerile cu droguri prin spargeri de farmacii, mi-am lărgit agenda ilicită prin furturi ocazionale. Vechiul meu prieten, cofondator al Ligii pentru Distrugere Socială, Jimmie, mi s-a alăturat în jafurile din zona super-bogată Bel Air din Los Angeles. Intenţia noastră era să folosim profiturile acţiunilor noastre infracţionale pentru a ne facilita posibilitatea de a fi mereu în compania câtorva dintre cele mai vestite formaţii de rock din lume.
Când privesc în urmă, văd clar că faptele mele adânceau şi mai mult îndepărtarea de Dumnezeu. Mă apropiam de cea de-a optsprezecea aniversare a mea în această stare vrednică de plâns fără Dumnezeu şi fără credinţă, rob al demonilor, bolnav de sindrom de stres post-traumatic, după ce îmi distrusesem părinţii şi îi aruncasem într-o profundă dezonoare.
CAPITOLUL 4
Rachel: adolescenţa
În dimineaţa zilei de 8 octombrie 1974, devreme, m-a trezit un apel telefonic. Am auzit-o pe mama vorbind cu diverse persoane şi mi-am dat imediat seama că se întâmplase ceva important. Mai mult chiar, deşi era prea devreme ca să plece la muncă, tata nu era acasă. În cele din urmă, mama a plecat de lângă telefon şi s-a retras în camera ei într-o stare de disperare.
Desfăşurarea acestor evenimente m-a înspăimântat în aşa hal, încât am crezut că i se întâmplase ceva tatei. M-am dus la mama în cameră şi am întrebat-o cu un tremur în voce ce se întâmplase. Imediat ce a rostit cuvintele: „S-a întâmplat ceva rău”, am început să ţip, crezând că este vorba de iubitul meu tată. Mama a continuat să vorbească şi mi-a spus că tata primise un telefon aseară târziu că Gammy nu era bine. Aşa că se dusese acasă la Gammy şi apoi o însoţise la spital. Mama mi-a spus:
gammy a murit.
Eram distrusă, şi prima mea reacţie a fost să smulg un tablou de pe perete şi să-l trântesc pe jos. Apoi am ieşit afară pe uşa din faţă, cuprinsă de isterie. Pur şi simplu nu concepeam viaţa fără Gammy.
M-am întors curând acasă şi am găsit-o pe mama din nou la telefon. Am rugat-o plângând să mă ducă la spital. Doream cu disperare să o văd pe iubita mea Gammy. La spital am aflat că suferise un atac cerebral grav şi fusese conectată la aparate. Doctorul a spus că, dacă îşi va reveni vreodată, va fi o legumă. Mai
52
mult, Gammy semnase un document prin care consimţea să nu fie resuscitată, aşa că trebuia deconectată de la aparate. Nu era deloc o decizie uşoară pentru medicul lui Gammy. O cunoscuse încă din anii ’50, când fusese oaspete la ferma El Corona şi devenise de atunci medicul ei. Incapabil să facă el însuşi această operaţiune, a pus-o pe o asistentă medicală să o deconecteze pe Gammy de la aparatele care o ţineau în viaţă. Eu eram de neconsolat, astfel că în final doctorul i-a scris mamei o reţetă de valium pentru mine. De a doua zi am început să conştientizez cu teamă faptul că refugiul meu, Gammy a mea, nu mai era.
înmormântarea a avut loc câteva zile mai târziu. După înmormântare, mulţi oameni s-au oprit de la biserică la noi acasă şi au adus câte ceva de mâncare. Imediat ce am ajuns acasă, mama a plecat cu maşina. Ştiam exact unde avea să se ducă… la magazinul cel mai apropiat ca să-şi cumpere o sticlă de băutură. Chiar când eu şi tata aveam cea mai mare nevoie de mama, ea ne-a părăsit. Nu după mult timp, în aceeaşi zi, mama a dispărut în camera ei, ameţită de băutură.
Deşi Gammy nu fusese adevărata mea bunică paternă, era iubită şi adorată de toate rudele din partea mamei, în special de sora geamănă a mamei, Mary. Pe atunci, mătuşa Mary şi unchiul Jim se aflau la o bază militară din Grecia, unde lucra unchiul Jim. Erau foarte mâhniţi că nu putuseră participa la înmormântarea lui Gammy.
Revenirea mea la şcoală, în toamna anului 1974, pe când aveam doisprezece ani şi eram în primul an la gimnaziul Magee, a fost extrem de dificilă după moartea lui Gammy. Frecvenţa la clasă, încercarea de a învăţa la matematică, ştiinţe sociale etc. mi se păreau atât de inutile… Făceam faţă cu greu, uneori trebuia chiar să plec de la şcoală şi să mă duc acasă. A durat destul de mult până m-am adaptat din nou la rutina şcolară. Comportamentul de alcoolică al mamei îmi făcea lupta şi mai dificilă.
53
Apoi a venit vacanţa de Crăciun. Nenumăratele amintiri ale pregătirilor pentru Crăciun împreună cu Gammy au făcut ca sărbătoarea Naşterii lui Iisus Hristos din 1974 să fie pentru mine o experienţă insuportabilă. Ca de obicei, la aproape toate Crăciunurile, mama a fost beată.
În 1975, fratele meu, care începuse să alerge în primul an de boboc la liceu, era acum în anul al doilea. În primăvara aceea, el avea o probă importantă de atletism, iar mama, într-o stare de ebrietate pronunţată, a decis să participe la eveniment. Când m-am întors de la şcoală în acea după-amiază, a insistat să o însoţesc în maşină ceea ce făcea frecvent când bea. Încercam disperată să inventez o scuză şi m-am dus chiar la vecinii noştri ca s-o informez pe doamna C. despre această situaţie gravă. Doamna C., Dumnezeu să o binecuvânteze, i-a spus mamei că aveam a doua zi un examen important şi aveam nevoie de ajutorul fiicei ei mai mari, ca să mă pregătesc temeinic. Din fericire, mama a fost de acord să mă lase acasă. A pornit beată la drum de una singură, iar eu eram cum nu se poate mai fericită că nu plecasem cu ea. Familia o aştepta pe mama să se întoarcă acasă pe la 17:30, dar ora de masă se apropia, şi absenţa ei începuse să ne îngrijoreze. Doamna C. ştia că voi rămâne cu ei la masă, ceea ce se întâmpla frecvent, din cauza faptului că mama abuza de alcool. În cele din urmă, tata a sunat acasă la doamna C. pe la ora 7 seara şi i-a dat vestea neplăcută. Aşa cum era de prevăzut, mama comisese un accident grav. Se pare că, sub influenţa băuturii, derapase de pe şosea şi se ciocnise de un stâlp de metal. Slavă Domnului că nu a mai fost implicat nimeni altcineva! Cât despre mama, deşi distrusese complet maşina, avea numai câteva vânătăi minore. Totuşi a ajuns la închisoare. Când s-a pus problema cauţiunii, l-am rugat pe tata să o lase la închisoare. Nu putea. O iubea şi s-a dus să o elibereze.
în zilele următoare, mama a stat retrasă, petrecându-şi mai tot timpul la ea în cameră. Când tata i-a cumpărat altă maşină,
54
parcă i s-a ridicat moralul. Chiar s-a reîntors la centrul de reabilitare. Dar fratele meu şi cu mine am avut o experienţă dezamăgitoare cu directoarea centrului, ceea ce explică probabil de ce strădaniile de recuperare ale mamei nu au avut niciodată un impact durabil. În timpul unei vizite la centrul de reabilitare, fratele meu şi cu mine am vorbit cu directoarea, o persoană care justifica cu ardoare abuzul de alcool al mamei mele. Afirma că eu şi fratele meu eram cel puţin parţial răspunzători pentru alcoolismul mamei noastre! Aveam numai doisprezece ani şi poate că nu am dat dovadă de cele mai alese maniere, dar am informat-o pe acea femeie în termeni fără echivoc că nici eu, nici fratele meu nu eram răspunzători pentru alcoolismul mamei. I-am spus clar ce gândesc, după care fratele meu şi cu mine am ieşit ca o furtună din biroul ei.
Mama a stat la reabilitare aproximativ şaizeci de zile. Oricât ar suna de urât, trebuie să recunosc că mă bucuram să nu o văd cum merge clătinându-se prin casă. Noi (tata, fratele meu şi cu mine) o vizitam din când în când la centrul de reabilitare. De fiecare dată când ne întorceam acasă fără ea era o revenire la un mediu mai puţin stresant pentru noi toţi.
Gigi, mama mamei mele, şi mama ei (străbunica mea) erau în Tucson, aşa că le vizitam frecvent. Aceste vizite nu erau ca cele de care mă bucuram odinioară la Gammy. Gigi lucra şi sunt sigură că ultimul lucru pe care şi-l dorea la sfârşitul unei zile era să aibă grijă de un copil. Şi astfel, vara anului 1975 a fost cam tulbure, aşa cum au fost cele mai multe veri din copilăria mea. Ne-am făcut planuri să luăm prânzul cu mama la centrul de reabilitare cu ocazia zilei mele de naştere, dar nu eram sigură că va fi ceva plăcut.
Ştiam că mama avusese diverse întâlniri în ascuns cu alţi bărbaţi ceva ce nici un copil de doisprezece ani nu ar trebui să ştie.
Pe atunci bănuiam că are o aventură cu un alt pacient de la clinica
55
de reabilitare. Relaţia mea cu mama era marcată de suspiciuni continue. Nu aveam încredere în ea, fiind convinsă că mereu pune ceva la cale. Bănuielile mele erau de regulă confirmate, când descopeream numeroasele ei fapte dezonorante. Cu ocazia zilei mele de naştere din august 1975 (treisprezece ani), tata şi cu mine am întârziat la prânzul programat. Când am intrat în centrul de reabilitare, am observat că mama stătea cu un bărbat la o masă. Deşi erau şi alţi pacienţi în preajmă, mi s-a părut ciudat. Am simţit că este ceva mai mult decât o cunoştinţă întâmplătoare. Mama se purta degajat şi a mormăit:
aţi întârziat, am mâncat deja.
Aceasta era de ziua mea de naştere. Ne gândisem că va fi un gest frumos pentru mama şi crezusem că doreşte să petreacă puţin timp cu noi de ziua mea. Am stat doar câteva minute. M-am simţit profund rănită.
Mama a fost externată din centru câteva săptămâni mai târziu. Ajunsă acasă, a avut un comportament foarte ciudat, abia dacă mai ieşea din camera ei. De fapt, nu părea fericită acasă. Şi această premoniţie fatală s-a dovedit adevărată când relaţia mamei cu Ed a fost dată în vileag. Tocmai mă pregăteam să încep al doilea an la gimnaziul Magee, când mama l-a anunţat pe tata că intenţionează să se ducă într-o excursie cu câţiva prieteni de la centrul de reabilitare. Mamei nu-i plăcuse niciodată să meargă cu cortul, nici nu o interesase viaţa în natură. Am înţeles imediat cum stau lucrurile. Câteva zile mai târziu, am găsit-o împachetându-şi lucrurile (şi câteva dintre lucrurile mele, căci purtam aceeaşi mărime), bijuteriile, totul. Bărbatul pe care îl văzusem cu mama la masă la centrul de reabilitare era în casă şi am ştiut imediat că ceva nu este în regulă. Mama a încercat să-l prezinte ca pe un prieten nevinovat, iar Ed a încercat să preia controlul situaţiei poruncindu-mi să-i fac o ceaşcă de cafea. Fireşte că am refuzat. Mama era furioasă, dar a continuat să împacheteze. Apoi a plecat
56
cu Ed în maşina pe care i-o cumpărase tata. Ştiam că ne părăseşte. Mi-a revenit misiunea să-l anunţ pe tata, care era la muncă.
A fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care a trebuit să le fac vreodată… să-l sun pe scumpul meu tată şi să-i spun ce se întâmplase. S-a întors acasă imediat şi a văzut că toate lucrurile mamei dispăruseră. Nu a putut face nimic altceva decât să se aşeze pe marginea patului, în lacrimi, când şi-a dat seama că mama îl părăsise pentru Ed, un dependent de heroină.
La puţin timp după ce mama ne-a părăsit, tata a aflat că amanetase toate bijuteriile, chiar şi verigheta. Apoi au completat actele de divorţ. Eram îngrozită la gândul că mama va obţine custodia noastră. Această posibilă ameninţare atârna deasupra capetelor noastre atunci când am luat autobuzul împreună cu fratele meu şi am mers la un birou de avocatură ca să declarăm că vrem să locuim cu tata. Ceva mai înainte mama ne sunase şi încercase să ne convingă să stăm cu ea probabil pentru ca în felul acesta ea şi Ed să primească alocaţia de la stat pentru copiii aflaţi în întreţinere -, dar i-am spus că asta nu se va întâmpla niciodată. I-am declarat ferm avocatului că dorim să rămânem cu tata. I-am spus chiar că, dacă ne desparte pe fratele meu şi pe mine, vom fugi de acasă. Fratele meu avea cincisprezece ani, iar eu tocmai împlinisem treisprezece. El era suficient de mare, după lege, ca să decidă cu cine vrea să stea, dar eu nu eram. Avocatul ne-a asigurat că tata va primi custodia amândurora.
Tata a primit custodia şi a păstrat şi casa, deoarece trebuia să plătească datoriile mamei. Cu toate acestea, tot ce dorea era să-şi ştie copiii acasă. Curând după ce i s-a refuzat custodia copiilor, mama a plecat cu Ed şi s-au mutat la Farmington, în New Mexico. Nu aveam să mai ştiu nimic de ea timp de peste un an, până la Crăciunul din 1976.
Tot în toamna anului 1975 nişte vecini noi s-au mutat la câteva case mai jos, un pastor cu soţia sa şi cei trei copii. Am devenit
57
dădaca lor, atât acasă la ei, cât şi la creşa bisericii. Deşi noua familie era non-confesională (fapt asupra căruia voi reveni mai târziu), nu-i deranja că fusesem crescută în Biserica lui Hristos şi continuam să o frecventez.
În vara anului 1976, pe când aveam aproape paisprezece ani, am început să practic atletismul ca sport competitiv. Mă încuraja şi fratele meu, care începuse să participe la alergări încă din primul an la liceul din Sahuaro, iar acum intra în ultimul an. Eram foarte apropiaţi şi făceam de cele mai multe ori antrenamentele împreună. În toamna anului 1976, tata şi cu mine am asistat la concursul de cros din Paradise Valley, la care a participat şi fratele meu, care s-a clasat al nouălea din statul Arizona. Eram foarte mândri de el.
Un alt eveniment important din toamna anului 1976 deşi unul deloc îmbucurător a fost faptul că fundaşul echipei de fotbal a liceului din Sahuaro a murit într-un accident teribil de maşină. Era un băiat extraordinar de drăguţ şi de simpatizat, şi aproape toată şcoala a participat la impresionanta sa înmormântare catolică. Dar, la un moment dat, mama lui a încercat să-şi scoată fiul din sicriu. Am fost cumplit de înfricoşată şi am început să reflectez la propria mea moarte.
Mai discutasem şi înainte cu noii vecini (pastorul Jeff şi soţia lui, Janice) despre părerile bisericii lor cu privire la mântuirea sufletului. Moartea neaşteptată a acestui sportiv tânăr şi viguros mă aruncase într-o luptă profundă pentru a descoperi adevărul despre mântuire. După înmormântare m-am dus repede acasă, mi-am schimbat hainele şi am alergat la Jeff şi Janice. Janice era acasă şi m-a primit înăuntru. I-am explicat ce se întâmplase, spaimele mele, întrebările etc. După ce i-am povestit despre ce este vorba, i-am pus lui Janice o întrebare simplă: Cum pot să ajung în Rai?
în general, în practicile comunităţilor protestante non-confesionale, când se vorbeşte despre mântuire, se pun două întrebări:
58
1. Dacă ai muri astăzi, ai merge în Rai? şi 2. Ce-I vei spune Domnului când te va întreba „De ce te-aş primi în împărăţia Mea?” Aceste întrebări sunt un preambul la ceea ce ei numesc „Rugăciunea păcătosului”, şi Janice mi le-a pus pe amândouă. Răspunsurile mele au fost: 1. „Da, aş merge” şi 2. „Pentru că am fost un om bun”. Janice mi-a explicat că faptele bune (adică faptul că am fost un om bun) nu garantează intrarea individului pe porţile Raiului şi a adăugat că numai dacă îl primeşti pe Iisus Hristos ca Mântuitorul tău poţi intra în împărăţia Domnului. Atunci, chiar în acel moment, i-am spus lui Janice că vreau să merg în Rai şi că îl primesc pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor al meu. Am îngenuncheat amândouă imediat şi Janice m-a pus să rostesc „Rugăciunea păcătosului”. „Doamne, Iisuse Hristoase, îmi recunosc toate păcatele, şi caut iertare de la Tine, şi Te primesc ca Domn şi Mântuitor al meu. Amin.”
Pe atunci nu mai eram dădacă la creşa bisericii lor, deşi aveam grijă de copiii lor acasă. După ce am rostit „Rugăciunea păcătosului” împreună cu Janice, am devenit membră a „bisericii” locale a lui Jeff din Tucson, calitate pe care mi-am păstrat-o în următoarele câteva decenii.
în mod clar, confruntările cu realitatea morţii într-o perioadă relativ scurtă de timp moartea lui Gammy în octombrie 1974, accidentul aproape mortal de maşină al mamei din primăvara anului 1975 şi moartea unui coleg de liceu, sportiv în floarea vârstei, în toamna anului 1976 m-au ajutat să ajung la o profundă conştientizare a faptului că Bunul Dumnezeu mă chema la El. Frecventam biserica lui Jeff mult mai mult decât Biserica lui Hristos unde mergeam înainte când şi când. În toamna anului 1976, angajamentul sincer şi profund de a dobândi mântuirea m-a determinat să devin enoriaşă neofită la „Biserica Bibliei” condusă de Jeff. Erau două slujbe religioase în timpul săptămânii şi două duminica. Mă duceam la toate.
59
Tata lucra în continuare la farmacia Skagg, care devenise Osco. Când s-a deschis un nou magazin în apropiere de liceul Sahuaro, tata a fost transferat acolo ca director adjunct. Acest lucru i-a convenit, pentru că şi mie, şi fratelui meu ne venea mai uşor să trecem pe la el. De fapt, a venit şi un moment când tata a început să mă lase să lucrez din când în când, dacă nu aveam treburi acasă, ceea ce însemna că nu mai trebuia să petrec atât de mult timp singură în casă. Trebuia să mă ocup de menaj curăţenie, spălatul rufelor, gătit, cumpărături etc. aşa că aveam puţin timp pentru prieteni şi alte activităţi. Dar continuam să alerg la cros, ceea ce era o modalitate excelentă de descărcare pentru mine.
Fratele meu mă ajuta ducându-mă în diverse locuri, de exemplu, în deplasările la cumpărături pentru nevoile familiei. Uneori făceam aceste deplasări cu vechiul Volkswagen Beetle verde din 1964, care îi rămăsese tatei după ce mama ne părăsise. Vehiculul parcurgea ultimii kilometri din viaţa lui, nu avea loc pentru pasager şi trebuia să-l împingem de cele mai multe ori ca să pornească. Glumeam întotdeauna că probabil de aceea era fratele meu aşa de bun la alergări, mai ales de când tata se ducea din ce în ce mai des dimineaţa la uşa lui şi şoptea:
fiule… fiule…
Se apropia Crăciunul din 1976, şi ne-a sunat mama. Era prima dată când primeam veşti de la ea din toamna lui 1975. Ne-a anunţat că se întorsese în Tucson cu Ed, dependentul de heroină, şi stăteau la nişte rude ale acestuia. Cumnata lui Ed era foarte credincioasă şi încercase s-o ajute pe mama, dar lucrurile nu merseseră bine. Vestea că mama locuia din nou în Tucson ne-a tulburat. Se terminase răgazul în care ne bucuraserăm de linişte, departe de nebunia ei.
în hotărârea de divorţ se preciza că mama avea dreptul să ne vadă pe mine şi pe fratele meu. Am încercat să refuzăm, dar nu
60
am reuşit. Eram foarte speriată prima dată când urma să o revăd după atâta timp, şi fratele meu m-a însoţit binevoitor. Îmi era teamă de Ed, un bărbat de peste 1,80 m şi cu o constituţie mult mai robustă decât ar fi fost de aşteptat de la un drogat împătimit.
Pe lângă aceasta, consumul cronic de droguri îl făcea extrem de imprevizibil. Am fost uimită de înfăţişarea mamei şi am observat că avea şi cicatrice pe braţe. Se pare că avusese un accident de maşină în New Mexico, când automobilul intrase în doi cai, iar unul dintre ei pătrunsese prin parbriz şi îi rănise faţa şi braţele. De fapt, nişte bucăţele de sticlă i-au rămas în braţe câţiva ani. Părea că lucrase o dreptate dumnezeiască, căci mama ne părăsise în maşina pe care i-o cumpărase tata şi curând după aceea i-o distrusese complet.
începusem să cred cumva că întoarcerea mamei în Tucson însemna că nu mai bea. Dar mi-am dat seama imediat, chiar în ziua primei vizite, că, de fapt, continua să abuzeze de băutură. Pe atunci, credeam că purtarea ei se datorează consumului de alcool şi poate abuzului de medicamente pe reţetă; dar, spre disperarea mea. am aflat mai târziu că Ed o introdusese în lumea depravată a heroinei. Crăciunul din 1976 a venit şi a trecut fără incidente; am făcut schimb de cadouri şi de amabilităţi, dar întoarcerea mamei în Tucson însemna că trebuia să o văd mai des, ceea ce era greu pentru mine. Ori de câte ori o vedeam era şi Ed de faţă. încerca să fie drăguţ, dar îi respingeam amabilităţile; îmi provoca silă. Şi cum ar fi putut fi altfel, din moment ce mi-o luase pe mama şi îmi insufla atâta frică? în plus, era incredibil de greu pentru tata, un om cumsecade şi muncitor, să se împace cu realitatea că mama îl părăsise pentru Ed, un infractor şi un dependent de heroină. Mama nu a luat niciodată numele de familie al lui Ed.
Am început să am probleme cu stomacul, ca o consecinţă directă a tensiunii produse de prezenţa mamei în preajma mea.
61
M-am dus la spital să fac analize şi, în cele din urmă, doctorul mi-a spus să stau departe de mama şi o să fiu bine. Sunt chiar convinsă că bănuielile profund înrădăcinate în legătură cu ea, combinate cu lipsa mea totală de încredere în ea erau mult prea copleşitoare pentru mine.
Lucrurile s-au înrăutăţit în primăvara anului 1977. Ceremonia de absolvire a fratelui meu era programată pentru începutul lunii. Chiar în ziua ceremoniei, mama i-a telefonat fratelui meu şi i-a spus că nu va veni; era la închisoare. Se pare că folosise nişte cecuri falsificate şi fusese arestată. Deşi fratele meu a fost dezamăgit, nici unul dintre noi nu era surprins.
Mai târziu, în vara anului 1977, după ce mama a fost eliberată din arest, bunica Gigi, mama mamei mele, a început să-i întreţină pe mama şi pe Ed. Gigi lucra de câteva zeci de ani la acelaşi magazin de haine. Avea un venit modest, şi întreţinerea fiicei ei într-un motel ieftin era un efort semnificativ pentru ea. Dar cel puţin nu am mai văzut-o prea mult pe mama în acea vară. Tata cumpărase o furgonetă tip rulotă şi am petrecut o vacanţă fantastică eu, tata şi fratele meu! Am călătorit până în California şi la ocean, iar apoi până în Washington. A fost cu adevărat o călătorie minunată!
La sfârşitul verii lui 1977 aveam cincisprezece ani şi intram în ultimul an la liceul Sahuaro. Mama încă trăia pe spezele lui Gigi şi îşi continua relaţia de co-dependenţă cu Ed. Erau momente când nu era cu el. Într-unul dintre aceste momente, a reuşit chiar să-l convingă pe tata să-i dea voie să se întoarcă la noi acasă, în camera de oaspeţi. Fireşte că lucrurile nu au ieşit bine; mama a continuat să bea şi a făcut cumva rost de vreo douăzeci de pastile de valium pe care a decis să le ia deodată. Rezultatul a fost groaznic. Mama a început să aibă halucinaţii şi se zbătea cumplit în pat. A trebuit să o ţinem cu forţa cât am parcurs cei 25 de kilometri până la serviciul de urgenţă al spitalului Chino.
62
Când am ajuns, nici măcar infirmierul, luptător care deţinuse cândva titlul de Mister Arizona, nu a reuşit să o ţină pe mama sub control. A fost tratată pentru supradoză şi apoi a petrecut câteva săptămâni la secţia de psihiatrie, unde am vizitat-o de câteva ori. Când a ieşit de acolo, mama a stat la Gigi un timp şi s-a purtat destul de frumos. S-a angajat în mai multe locuri, dar nicăieri nu a rezistat. Şi străbunica locuia tot cu Gigi, aşa că mama ajuta la treburile casei şi făcea de mâncare. Din câte ştiam, Ed nu era pe acolo atunci, acesta fiind probabil motivul pentru care mama se descurca mai bine.
Aşa am petrecut restul anului 1977 şi parte din 1978. Eu continuam să particip la alergări şi mă descurcam bine şi la şcoală. Mă adaptam la dificultăţile vieţii. Păstram credinţa că Dumnezeu mă va ajuta să răzbesc.
în ultimul an la liceul Sahuaro se ţineau ore numai jumătate din zi; aşa că mă duceam la şcoală dimineaţa, apoi după-amiaza făceam treburile din casă şi mă antrenam pentru alergări. Trebuie să spun că mama s-a întrecut pe sine când am absolvit liceul: mi-a cumpărat o rochie frumoasă şi a participat la ceremonia de absolvire.
CAPITOLUL 5
Frank: anii maturităţii
Am împlinit optsprezece ani într-un loc previzibil: la închisoare.
În lunile de dinainte de ianuarie 1974 şi de ziua mea de naştere, părinţii mei nu au încetat nici o clipă să facă eforturi pentru a mă convinge să renunţ la comportamentul detestabil. Până în toamna anului 1973, am lăsat-o mai uşor cu experienţele extreme (jafuri armate sau atacuri la posturile Departamentului de Apă şi Electricitate) dintr-un fel de simţ de răspundere faţă de Sophie, care era la închisoare pe atunci. Participam în continuare din plin la traficul de droguri şi la alte acte infracţionale. Mama şi tata cunoşteau, din păcate, prea bine atracţia mea pentru aceste moduri de petrecere a timpului. S-au străduit întotdeauna să pună la punct o strategie ca să-şi readucă fiul rătăcit pe calea cea dreaptă. Noul lor plan îmi permitea să-l însoţesc pe tata în deplasările de serviciu prin ţară. Funcţia tatei de preşedinte la Theta Cable presupunea o activitate care cerea mult timp; îşi asumase răspunderea de a extinde serviciile companiei la nivelul întregii ţări prin participarea personală la şedinţele de consiliu şi la audierile de la primăriile din diverse state. Ideea de a-l însoţi în aceste deplasări era o încercare de a mă ţine departe de necazuri. Călătoream cel mai mult pe coasta de est, dar am făcut deplasări şi în Idaho, Colorado, Hawaii şi în alte locuri. În cea mai mare parte, m-am purtat bine. De fapt, în timpul acesta petrecut cu tata am simţit din nou că sunt normal.
64
Fireşte că aceste deplasări nu ţineau o veşnicie. Când mă întorceam din aceste momente trecătoare de renunţare la nebunie, care erau mai degrabă nişte incursiuni de scurtă durată în lumina inocenţei din copilăria mea, se pare că nu pierdeam nici o clipă ca să revin la viaţa decăzută. Stilul meu necugetat de viaţă nu a dus la nimic altceva decât la şi mai multe arestări, una după alta, într-o succesiune rapidă. O parte dintre detenţii erau pentru infracţiuni relativ minore, de exemplu, posesie de droguri (cantităţi mici de marijuana). Dar am ajuns şi la acuzaţii mai grave.
Deşi îmi dădusem seama în cele din urmă că pătrunderea frauduloasă în magazine este extrem de periculoasă, am decis să intru prin efracţie în domiciliul bunicii mele materne în efortul de a face rost de medicamente obţinute numai pe bază de reţetă. Mă gândeam că o astfel de faptă este mai puţin periculoasă şi prejudiciabilă. După ce am intrat hoţeşte în casa ei, m-am dus la bufetul mare unde ştiam că are o ascunzătoare cu pastile strânse de-a lungul câtorva zeci de ani. Iubita mea bunică, care mă crescuse cu atâta dragoste, a trebuit să îndure ruşinea ca propriul ei nepot să-i spargă casa. Curând după aceea, am adăugat la insultă şi un prejudiciu, căci i-am furat maşina ca să mă plimb prin Oregon.
Cu altă ocazie, am furat ceva de pe acoperişul unei firme. Complicele meu m-a pârât şi am fost arestat şi pus sub acuzare. Rutina obişnuită care însoţea arestările pentru astfel de infracţiuni însemna o deplasare la secţia de poliţie Los Angeles Vest, unde mi se oferea libertatea în schimbul unei mărturii scrise. Acest „aranjament” cu organele locale de poliţie îmi asigura eliberarea din arest şi întoarcerea acasă, în timp ce poliţia păstra dovezile incontestabile ale vinovăţiei mele.
în decembrie 1973, chiar înainte să împlinesc optsprezece ani, aveam deja mai multe chemări în judecată. În general, data pentru prezentarea în faţa tribunalului pentru o infracţiune
65
anterioară se amâna atunci când apăreau noi acuzaţii pentru infracţiuni ulterioare. Această situaţie îmi permitea să amân temporar inevitabilul şi dădea posibilitate procuraturii să cumuleze acuzaţiile, astfel încât, atunci când în cele din urmă aveam să apar în faţa curţii, numărul considerabil al punerilor sub acuzare pentru infracţiuni asigura o perioadă de detenţie. Mai erau numai câteva săptămâni până să împlinesc optsprezece ani, când procedurile judiciare pentru infracţiunile acumulate furt calificat de maşini, posesie de droguri, încercare de furt calificat, deţinere de bunuri furate, ba chiar şi o acuzaţie de incorigibilitate care fusese depusă de părinţii mei nu au mai putut fi amânate. Aşa că am recrutat câţiva tovarăşi, am furat maşina tatălui meu şi am pornit în ceea ce ar fi vrut să fie ultimul week-end la Las Vegas. Nu am ajuns prea departe. O maşină plină cu fumători pletoşi de marijuana care călătoreau în toiul nopţii pe autostradă a atras repede atenţia Patrulei autostrăzilor din California. Am fost dus în cel mai scurt timp în facilităţile de cazare deloc dezirabile ale unei închisori dintr-un orăşel de provincie. Rezultatul acestei escapade a fost întoarcerea la Tribunalul pentru Minori din Los Angeles şi o înţelegere cu procuratura, conform căreia voi pleda vinovat în două din acuzaţii şi voi primi în schimb o sentinţă de şase luni de detenţie într-una dintre cele mai aspre închisori din California, Şcoala de Corecţie pentru tineri din Chino.
Mediul avantajat în care crescusem mă ferise de cartierele rău famate şi de activitatea bandelor care sunt adesea caracteristice pentru zonele sărace. Când am intrat în Şcoala de Corecţie din Chino, am trăit un şoc cultural semnificativ şi am intrat în contact cu un gen absolut nou de personaje. Până în acest moment al vieţii mele, fusesem produsul unei societăţi înstărite şi mă afundasem în anii adolescenţei în lumea drogurilor. Era cât se poate de derutant şi de înfricoşător pentru mine să mă confrunt
66
dintr-odată cu tineri care susţineau supremaţia rasială şi recurgeau la violenţă ca răspuns la toate problemele. Mă simţeam copleşit de un sentiment de anxietate, decurgând din faptul că nu fusesem preocupat mai înainte de apartenenţa mea rasială şi nu mă gândisem deloc la interacţiunea cu tinerii de culoare. Pentru mine era ceva asemănător cu o infracţiune capitală. Am trecut printr-un fel de criză de anxietate când am trăit prima mea revoltă.
Ca în mai toate închisorile, exista şi la Şcoala de Corecţie din Chino un teren de sport comun. La câteva luni după începerea sentinţei, a venit o zi în care mai multe sute de deţinuţi mişunau în zona centrală de recreere. Unii dintre noi se pregăteau pentru un meci de baschet. Dintr-odată s-a instalat o stare de tensiune colectivă şi apoi a urmat o explozie de agresivitate. M-am ţinut departe de restul deţinuţilor în timpul acestei perioade petrecute după gratii. Nu mă potriveam cu ceilalţi deţinuţi şi nu ştiam exact cât de prietenos trebuie să fiu cu infractori deja înrăiţi, aşa că legasem numai câteva cunoştinţe întâmplătoare. Statutul meu nu-mi permitea să am acces la informaţiile din interior, aşa că habar nu aveam că se pregătea o revoltă. În scurta mea experienţă de deţinut al statului, îmi însuşisem două reguli generale ale închisorii: 1) să-ţi vezi de treaba ta şi 2) să fii întotdeauna cu ochii în patru.
Aşa că, atunci când toţi au început să fugă care încotro, am fost atent sau aşa mi s-a părut. Fără să-mi dau seama, un băiat de culoare s-a strecurat în spatele meu. În momentul în care am conştientizat prezenţa lui, era prea târziu ca să mai blochez lovitura sau ca să mă feresc. Următorul lucru de care îmi amintesc este că o bâtă de baseball mi-a zdrobit buza de jos. Totuşi nu am fost rănit grav, deşi câţiva dinţi de jos mi-au rămas nealiniaţi pentru totdeauna. În adolescenţă studiasem artele marţiale, însuşindu-mi elementele de bază în campusul UCLA. Acestea
67
mi-au permis să-l dezarmez repede pe atacatorul meu, înainte să mă poată pocni din nou. Atunci am auzit mai multe voci din spate care strigau: „Arde-l!” „Pocneşte-l!” Nu eram foarte sigur, dar mi-am închipuit că trebuie să reacţionez. În acea perioadă din viaţa mea, artele marţiale îmi serveau ca mijloc de apărare. Era ceva străin de mine să încerc să rănesc o fiinţă umană. Cu toate acestea, i-am zdrobit genunchiul tânărului cu bâta. Presupun că „vitejia” mea în luptă impresionase un personaj mai important dintre liderii bandei de albi, deoarece din acel moment am fost acceptat ca egalul lor şi am avut astfel acces la informaţii confidenţiale. Dar îmi asigurasem nu numai iniţierea în violenţă, ci şi în activitatea de afirmare a supremaţiei albilor şi în viaţa din închisoare.
Cele şase luni de la Şcoala de Corecţie din Chino au trecut cu relativ puţine alte tulburări minore. Înclinaţia mea spre mişcările contra-culturale m-a condus către prietenia cu un alt deţinut care, întâmplător, avea anumite convingeri extreme şi nepopulare. Era satanist, şi m-am trezit din nou implicat în ocultism. Cu câţiva ani în urmă, avusesem contacte tangenţiale cu ocultismul radicalilor din campusul UCLA. Atunci fusese vorba de tarot, astrologie şi filosofii orientale, precum taoismul. În acea perioadă, renunţasem în mare parte la aderenţa religioasă, căci tocmai scăpasem de biserică şi îmi doream foarte mult să fiu „agent liber”. Nu am devenit un practicant înfocat al magiei negre în acel moment, dar câţiva ani mai târziu, având mai puţine interese concurente în închisoare, m-am implicat în mai multe învăţături demonice.
Aceste contacte au exacerbat în mod sigur îndepărtarea mea de Dumnezeu, în ciuda oportunităţilor de implicare în preceptele creştine. În decembrie 1973, la puţin timp după ce am fost închis, părintele Norm, reverend de la Biserica Episcopală din Saint Alban, a venit să mă viziteze de mai multe ori. Era un om
68
interesant, de origine japoneză; discuţiile cu el îmi făceau plăcere. Totuşi am ignorat constant chemările de a mă întoarce la Dumnezeu. Iniţial mă gândeam „să fac o înţelegere” cu Dumnezeu (un scenariu de tipul „voi fi bun dacă mă scoţi de aici”), dar în ultimă instanţă am decis să-mi urmăresc propriile scopuri… de pildă, implicarea iminentă în satanism, în timp ce eram la Şcoala de Corecţie din Chino.
Participarea la ocultism mi se părea la vremea respectivă o ocupaţie nevinovată; fireşte, greşeam amarnic! Am refuzat să văd toate chemările lui Dumnezeu şi am coborât în ceea ce era dezaprobat de societate: predilecţia mea pentru acţiuni contra-culturale. Nu-mi dădeam seama că sunt implicat în ceva de natură mult mai insidioasă. Este incredibil, dar eu încă mă amăgeam că mai cred în Dumnezeu, însă mă hotărâsem pur şi simplu să nu-L ascult. Ceea ce vreau să subliniez este propria cădere în păcatul mândriei. Credeam că sunt stăpân pe mine însumi „şi pot să fac ce vreau”… sau chiar să devin asemenea lui Dumnezeu! Mai mult chiar, îl vedeam pe Dumnezeu ca întruchiparea binelui, pe satana ca întruchiparea răului, în schimb, ocultismul, drept ceva inofensiv, ceea ce mă situa exact în stadiul de mândrie păcătoasă. Cântăream „beneficiile” magiei, crezând că pot exercita un anumit control asupra lumii materiale. Mă amăgeam şi credeam că este absolut perfect, căci făcusem întotdeauna numai ceea ce consideram că este „magie albă”, adică ritualuri benigne cu intenţia de a-i ajuta pe alţii. Eram chiar convins că orice implică magie şi ocultism este inofensiv şi acceptabil. Şi iată-mă, aşadar, un tânăr deţinut, care îşi pierduse iubirea din copilărie pentru Dumnezeu şi care, în loc să se întoarcă la această iubire, şi-a intensificat interesul pentru căutările demonice.
Ironia este că, în timp ce doream să fiu „un bun deţinut”, mă lăsam antrenat în violenţă, rasism şi alte activităţi deplorabile, care se potriveau perfect cu sindromul meu diagnosticat mult
69
mai târziu. Întrucât practicarea vrăjitoriei impunea păstrarea secretului, alianţa blestemată cu răul s-a înrădăcinat şi mai puternic în mine, căci nu exista în calea vieţii mele de atunci nimic care să o contrabalanseze. Când privesc acum în urmă cu oroare, îmi dau seama cât de mult mă legasem de lumea subterană. Ocultismul nu este deloc o ocupaţie nevinovată. Dacă aş fi ascultat îndemnurile părintelui Norm de a duce o viaţă mai evlavioasă, aş fi deschis căi către iubirea de Dumnezeu, ceea ce ar fi făcut din detenţia mea o experienţă care m-ar fi incitat către purificare. Cu alte cuvinte, dacă aş fi căutat iubirea de Dumnezeu în timp ce eram în închisoarea pentru minori, toate acele Împrejurări ar fi dus la vindecarea mea de sindromul de tulburare de stres post-traumatic şi aş fi putut dobândi mântuirea.
în iunie 1974 am fost eliberat şi m-am trezit într-o situaţie şi mai gravă, îmbibat de murdăria ocultismului, antrenat în violenţă şi împotmolit în elucubraţiile supremaţiei rasiale. Cu toate acestea, încă aş mai fi avut posibilitatea să realizez unde mă conduseseră deciziile proaste; încă aş mai fi putut să mă căiesc pentru răul făcut dacă mi-aş fi reînviat preceptele pe care mi le transmiseseră biserica şi părinţii mei iubitori. Din păcate, am apucat-o pe drumul laşităţii şi am refuzat să mă întorc la un mod de viaţă cuviincios.
Activităţile zilnice din copilărie de care mă bucurasem atât de mult alături de iubita mea mamă nu mai făceau parte din viaţa mea. Copil fiind, mama făcuse parte din Comitetul de părinţi de la şcoala elementară din Brentwood şi fusese „mama” trupei mele de „Pui de lupi” (supraveghea adunările noastre şi ne planifica activităţile). Mama mă ducea şi la antrenamentele de la Mica Ligă de câteva ori pe săptămână şi stătea devotată alături de mine ca să mă încurajeze. Toţi copiii din vecinătate se jucau la noi acasă. Dacă nu erau tovarăşi de joacă în preajmă, iubita mea mamă se străduia să joace ea baschet cu mine. Se duseseră
70
şi vacanţele minunate ale familiei în staţiuni balneare, la pescuit de păstrăv sau în cabane de schi. În loc să mă străduiesc să fac ceva ca să mă mai bucur de aceste vremuri vesele şi minunate, am continuat ceea ce devenise un obicei crud, nemilos; furam una dintre maşinile familiei şi dispăream câteva zile de acasă.
Noul mod de a-mi petrece vacanţa începea stârnind o ceartă din senin cu mama sau exacerbând absolut disproporţionat o dispută minoră. Atunci declaram că nu se poate trăi în condiţii atât de nedrepte şi afirmam că sunt victima disputei pe care o iscasem chiar eu. În final, îmi afirmam dreptul închipuit că trebuie să evadez din acest mediu „ostil” şi iarăşi furam una dintre maşinile familiei. Mă duceam adesea la Hollywood şi mă înhăitam cu tot felul de depravaţi, cu drogaţi şi mă amestecam mai multe zile printre homosexuali. Un alt mod de evadare era să pornesc pe coastă. Călătoream spre nord, pe autostrada de coastă a Pacificului până la Malibu, unde luam câţiva autostopişti şi mergeam mai departe până la Big Sur sau San Francisco. Îmi amintesc un astfel de incident, când am provocat un asemenea scandal, după care am găsit locul unde ascunsese mama cheile maşinii.
Când am ajuns la Big Sur, am tras pe dreapta într-un loc pentru parcare în afara carosabilului. Chiar în momentul în care îmi aprindeam pipa cu haşiş, am auzit o bătaie puternică în fereastră. Fără să stau pe gânduri, am coborât geamul şi am văzut un bărbat în uniformă, cu o insignă pe buzunarul de la pieptul cămăşii, care stătea lângă maşină. Poliţistul flutura din clipboard încercând să alunge norul de fum care ieşea pe fereastră. A început să vorbească şi, deşi vedeam cum i se mişcă buzele şi auzeam un sunet slab, nu înţelegeam deloc ce spune. Apoi, dintr-odată, mi-am dat seama din gesturile lui că, în loc să opresc într-un refugiu, aşa cum credeam, parcasem în faţa intrării într-o parcare. Un şir lung de şoferi aşteptau, nu tocmai răbdători, să poată intra în parcare. Când mi-am mutat privirile de la şirul de maşini
71
la poliţist, care era de fapt un pădurar, după cum îmi dădusem seama, l-am auzit spunând:
acum plecaţi şi să aveţi o zi frumoasă.
Ar fi trebuit să-mi dau seama de prejudiciile acestor incursiuni nefaste, căci includeau infracţiunea de furt auto calificat, un gest de extremă nerecunoştinţă faţă de părinţii mei, asocierea cu delincvenţi periculoşi şi conducerea unui vehicul sub influenţa drogurilor. Dar, din păcate, nu-mi dădeam seama. Ceea ce am conştientizat mult timp după aceea este că urmarea tragică a faptelor mele era serioasa afectare emoţională a părinţilor. Dorinţa mea egoistă de distracţii îi obliga să trăiască consternarea când propriul copil le fura maşina. Le provocam o durere de neimaginat prin absenţele mele prelungite. Mi se frânge inima când mă gândesc că părinţii mei nu puteau să doarmă noaptea, că telefonau disperaţi la posturile locale de poliţie şi la camerele de urgenţă ale spitalelor ca să-şi caute fiul. Acum văd toate acestea drept o dovadă clară a faptului că devenisem un om execrabil prin modul meu de viaţă condamnabil, pe care o persoană îl poate atinge atunci când se îndepărtează de Dumnezeu.
Eliberarea mea din detenţie în 1974 nu a durat mult. În timpul cât am fost închis, Sophie fusese eliberată şi avea alt prieten. A fost singura prietenă pe care am avut-o şi singura fată cu care am făcut sex. Specialiştii în sănătate mintală au sugerat că există o legătură directă între respingerea suferită din partea ei şi ceea ce am făcut în lunile următoare, mai ales ţinând seama că fusesem violat şi sufeream de sindromul de stres post-traumatic.
La două luni după eliberare eram din nou în închisoare cu o acuzaţie foarte gravă. Mergeam cu motocicleta într-o zi de iulie din 1974 când am observat o fetiţă (avea numai zece ani) care se uita la mine cu repulsie. Privirea ei m-a înfuriat. Pe atunci, încă nu îmi dezvoltasem dorinţa de relaţii sexuale cu copiii; dar, în loc să mă împac cu reacţia legitimă a acelui copil faţă de un infractor
72
cu înfăţişare neîngrijită, m-am îndreptat cu motocicleta spre ea şi am sărutat-o, după care m-am îndepărtat cu mare viteză. Dat fiind faptul că agresasem o victimă mult mai slabă, am ajuns iar în arest în câteva zile.
Când am ajuns din nou în închisoarea districtuală Los Angeles, mi-am continuat îndoctrinarea în cadrul bandelor din puşcării. Am fost plasat într-o închisoare de maximă siguranţă. În această secţie se aflau, din întâmplare, câţiva membri ai Frăţiei Ariene (principala bandă de albi din închisoare). Naivitatea şi tinereţea mea i-au determinat să fie cu ochii pe mine, iar eforturile mele de a deveni unul dintre „fraţi” (eufemism pentru membrii Frăţiei) i-au impresionat. Într-un timp relativ scurt, am devenit protejatul lor şi mi-am învăţat lecţiile foarte bine.
Am început să am şi simptome psihiatrice mai severe. Se manifestau prin halucinaţii vizuale şi auditive, precum şi prin crize bruşte de dezorientare. Asistenţa medicală pentru sănătatea mintală era sub orice critică, iar medicaţia pe care am primit-o era ineficientă. A fost o experienţă cumplită.
După ce am petrecut restul anului 1974 în închisoarea districtuală Los Angeles, la secţia de maximă siguranţă, având halucinaţii şi învăţând cum să devin puşcăriaş veteran, simţeam că internarea pentru tratament psihiatric într-un spital de boli mintale ar fi spre binele meu. I-am spus avocatului meu să tatoneze această posibilitate şi, în cele din urmă, am reuşit să pledez vinovat de comportament obscen (sărut ilegal) şi am fost trimis la spitalul psihiatric de maximă siguranţă Atascadero din California. Aveam intenţia să mă supun unui tratament pentru sindromul de tulburare de stres post-traumatic6, dar această bună intenţie iniţială nu a durat prea mult.
6 Sindromul de tulburare de stres post-traumatic nu a fost înscris oficial în manualul de diagnoză şi statistică al Asociaţiei Psihiatrice din America decât în anii ’80. Totuşi simptomele de care suferea Frank în anii ’70 (alterare cognitivă, sexualizare, infracţionalitate etc.) erau rezultatul unor experienţe traumatice recunoscute mai târziu drept o consecinţă a sindromului.
73
Curând după ce am sosit la spitalul de stat din Atascadero, am încercat să-mi pun în aplicare intenţia şi m-am înscris la un curs universitar de psihologie la universitatea Berkeley din California, unde m-am descurcat foarte bine. Apoi am fost din nou violat în mod brutal şi parcă nimic nu a mai contat pentru mine. Am abandonat universitatea, evitând asumarea responsabilităţii pentru acţiunile mele, şi m-am cufundat şi mai adânc în stilul de viaţă al închisorii. Am reuşit apoi să dau şi să iau examenul de echivalare generală (un fel de diplomă alternativă de liceu), totuşi nu a durat mult şi m-am înregimentat printre membrii Frăţiei Ariene. Ceea ce mă izbeşte acum deşi trebuie să recunosc că participarea mea la psihoterapie poate fi calificată, în cel mai bun caz, drept delăsătoare este faptul că tratamentul psihiatric nu are absolut nici un efect asupra sufletului; şi nici nu poate fi un substitut pentru spitalul duhovnicesc al lui Dumnezeu (Biserica).
Frăţia Ariană făcea afaceri cu droguri în Atascadero. Iniţial, eu răspundeam de transportul drogurilor. Pe măsură ce trecea timpul, răspunderile mele în afacerile cu droguri creşteau; strângeam banii câştigaţi de la dealeri şi primeam livrările de droguri direct de la „cai” (angajaţi ai statului care introduceau prin contrabandă drogurile). Aveam voie uneori chiar să negociez preţurile direct cu „caii” pentru diverse cantităţi de produs.
Această perioadă de detenţie (1974-1978, între optsprezece şi douăzeci şi doi de ani) nu a schimbat cu nimic declinul meu spre rău. Nu am primit nici o terapie adecvată pentru sindromul meu de stres post-traumatic. Am petrecut cea mai mare parte a pedepsei învăţând cum să devin un infractor mult mai sofisticat. De fapt, am început chiar să-i instruiesc pe deţinuţii cu mai puţină experienţă în arta manipulării personalului şi să-i învăţ cum să scape nepedepsiţi. Ba chiar mi-am continuat multe activităţi ilegale în care mă angajasem înainte să ajung la închisoare. Deşi eram în detenţie, am continuat să jefuiesc cabinetele medicale
74
chiar din spitalul de boli mintale în care fusesem internat pentru tratament.
în 1977, după trei ani de şedere la Atascadero, am obţinut ceea ce se numeşte o recomandare de tip „A”. Recomandarea „A” arată că pacientul a încheiat cu succes tratamentul şi curtea este rugată să-l elibereze, în timp ce recomandarea de tip „B” arată că pacientul nu răspunde la tratament şi curtea este rugată să-l trimită înapoi la închisoare. Am fost mutat în salonul de pre-eliberare. Recomandarea a parcurs procesul judiciar şi, câteva luni mai târziu, judecătorul a fost de acord. Documentele mele de eliberare au fost semnate şi mai aveam numai câteva săptămâni până la eliberare.
Atunci am făcut ceva de-a dreptul stupid. Lucram la bucătăria unităţii de pre-eliberare şi într-o zi m-am certat zgomotos cu una dintre membrele personalului. Era o tehniciană psihiatră stagiară de vreo 20 de ani, întâmplător foarte atrăgătoare. În timpul disputei am rostit câteva remarci extrem de jignitoare şi, întrucât se culca cu un director de program de la spital, a cerut intervenţia supervizorului. A fost contactat judecătorul şi eliberarea mea a fost anulată. Am fost transferat în salonul obişnuit pentru continuarea tratamentului.
Această întâmplare evident dezamăgitoare a dus la creşterea nemulţumirii mele faţă de sistem. Deşi manipulasem mereu sistemul şi abuzasem de el, tot mai speram că procesul judiciar şi cel penal vor funcţiona corect în privinţa mea. Insultele pe care le urlasem la adresa amantei directorului de program au avut drept rezultat anularea eliberării mele, ceea ce a făcut să-mi crească şi mai mult mânia împotriva sistemului. Mai mult chiar, aceiaşi membri ai personalului care introduceau pe furiş droguri au început să scrie evaluări de progres negative în fişa mea personală, printre care şi suspiciunea de consum şi vânzare de droguri. În plus, cam tot pe atunci, legislativul din California
75
a modificat mai multe legi. De exemplu, deşi sentinţa mea fusese de un an, ea putea să fie modificată, cu o prelungire de trei, patru sau cinci ani, conform noii legi. Iniţial, primisem o sentinţă de un an, care fusese suspendată ca să pot fi trimis la spitalul de stat Atascadero pentru tratament. Când statul California şi-a restructurat sentinţele, am fost re-condamnat la durata maximă de cinci ani. Dar, întrucât eram într-un spital de boli mintale, exista un amendament important. Spre deosebire de închisoare (la închisoare, odată ce şi-a ispăşit pedeapsa, deţinutul trebuie eliberat), puteam să fiu readus în faţa curţii în fiecare an la cererea spitalului. Mai mulţi informatori din rândul personalului mi-au adus la cunoştinţă că administraţia de la Atascadero intenţiona să profite din plin de aceste prelungiri anuale şi să nu mă aştept să fiu eliberat încă mult timp de acum înainte. Ştiam că, dacă aş fi în sistemul penitenciar, aş fi fost foarte aproape de eliberarea obligatorie, aşa că m-am pus imediat pe treabă ca să-mi asigur o recomandare de tip „B” de la Atascadero, spre a fi returnat curţii şi trimis la închisoare. În vara anului 1978 am reuşit să obţin recomandarea tip „B”.
După ce stătusem la închisoare patru ani, am reapărut în faţa curţii din Santa Monica. Judecătorul a analizat cu mare atenţie toate rapoartele de la spital şi şi-a manifestat îngrijorarea cu privire la menţiunile referitoare la droguri. Drept urmare, în loc să impună sentinţa de cinci ani şi să mă trimită la închisoare, m-a trimis la un program rezidenţial anti-drog din Pasadena. Centrul Gateway era aproape de Pasadena Rose Bowl şi era o instituţie de tratament cunoscută. Programul de acolo impunea o şedere de minimum nouă luni, în timpul căreia aveau loc câteva sesiuni zilnice de terapie. Dacă nu participau la aceste sesiuni, rezidenţii primeau sarcini de muncă, de exemplu, să măture parcarea timp de o oră sau două. În acest moment de cotitură din viaţa mea nu simţeam câtuşi de puţin nevoia să renunţ la consumul
76
de droguri, aşa că mi se părea o prostie să petrec nouă luni de iad la Gateway, când puteam să mă duc la închisoare şi să ies de acolo bine mersi peste două sau trei luni. Am rezistat zece zile acolo.
Un rezident ajuns la Gateway prin ordin judecătoresc nu avea încotro şi trebuia să rămână acolo. Dacă pleca, s-ar fi emis un mandat de arestare pe numele lui şi ar fi ajuns din nou la închisoare. Aşa că mi-am plănuit plecarea pentru o seară de vineri, căci tribunalul era închis pe perioada week-end-ului. În acel moment, Gateway nu putea decât să informeze curtea despre dezertarea mea, pentru ca judecătorul să poată emite mandatul. Aveam timp până luni, când oamenii legii ar fi venit după mine. Şi cum evadarea mea din programul rezidenţial anti-drog avea loc după patru ani de detenţie, m-am grăbit imediat să fac rost de narcotice.
După ce mi-am administrat suficiente „medicamente”, m-am îndreptat spre casa părinţilor mei. Aceştia au fost evident surprinşi când m-au văzut şi foarte dezamăgiţi că reabilitarea nu avusese nici un succes.
în ziua următoare, sâmbătă, am luat un taxi şi am mers vreo 75 de kilometri spre sud, până la casa unei fete. Frecventasem împreună liceul You Me şi păstrasem legătura cu ea de-a lungul anilor, căci eram amândoi implicaţi până peste cap în droguri. M-a ajutat să cumpăr o mulţime de substanţe. Iniţial, nu aveam intenţia să mă întorc la Gateway, dar părinţii mă presau să o fac. În cele din urmă am acceptat ca tata să ia legătura cu instituţia şi să se intereseze de posibilitatea de a mă reîntoarce; au fost de acord să mă reprimească. Tata m-a dus înapoi cu maşina luni la instituţia din Pasadena şi m-a lăsat în faţa ei. Înainte să anunţ că mă întorsesem, am făcut un ocol prin tufişuri şi mi-am ascuns acolo drogurile. Totuşi planul meu a mers cât se poate de prost.
77
Pe când eram la închisoarea districtuală din Los Angeles şi aşteptam audierea, după ce mă întorsesem de la Atascadero, cumpărasem nişte pachete de marijuana a câte zece dolari şi ascunsesem câteva într-un tub de pastă de dinţi. Uitasem de tot de ele până când tubul a ajuns în setul meu de toaletă care a fost inspectat temeinic de personalul de la Gateway. Restul de jumătate de doză a fost descoperit şi am fost exmatriculat din programul rezidenţial. Dar, cum întoarcerea mea avusese loc după-amiază târziu, telefonul pentru informarea autorităţilor avea să fie dat abia a doua zi de dimineaţă. Aşa că, după ce mi-am recuperat drogurile din ascunzătoare, am pornit spre o nouă escapadă. La prima benzinărie la care am ajuns m-am încuiat în toaletă şi am început să gust din „comoara” mea abundentă. Eram tot în Pasadena şi am pornit spre Brentwood, o destinaţie la aproximativ 30-35 de kilometri. După ce am parcurs mai mulţi kilometri pe jos, timp în care mă ascundeam din când în când în tufişuri ca să mai consum substanţe, am luat un autobuz până la West Hollywood şi apoi am mers pe jos spre Beverly Hills.
Am cotit pe o stradă laterală din bulevardul Sunset, când am decis în cele din urmă să-mi sun părinţii ca să mă ia cu maşina şi să mă ducă acasă. Aşa că m-am dus la cea mai apropiată casă şi am bătut la uşa din faţă. Am auzit două fete care ţipau isteric:
cine este? Ce doreşti?
Eram atât de drogat, încât nu numai că nu am făcut legătura cu bătăile mele puternice în uşa lor, dar nici nu am fost în stare să-mi formulez dorinţa de a le folosi telefonul. Nu a trecut mult şi a apărut poliţia. M-au percheziţionat, proces în care a fost descoperită aproape toată rezerva mea, apoi am fost condus la închisoare pentru jaf şi droguri.
Aşa cum s-a întâmplat deseori în experienţele mele cu sistemul justiţiei americane, am obţinut eliberarea din arest peste o zi sau două. Dar, pe lângă faptul că plecasem de la Centrul Gateway,
78
trebuia să răspund şi pentru câteva acuzaţii de infracţiune. Am apărut din nou în faţa judecătorului din Santa Monica şi singura consecinţă pentru tot ce făcusem că părăsisem programul rezidenţial impus prin ordin judecătoresc, jaf, posesie de droguri pentru vânzare a fost că am ajuns la o altă clinică de reabilitare tot din Pasadena. Nu intenţionam să petrec nici un minut mai mult decât era necesar în noua locaţie. Imediat ce am terminat formalităţile şi am fost trimis în camera mea, am ieşit pe fereastră. Petrecusem cam douăzeci de minute la reabilitare.
Asta se întâmpla în august 1978. Am plecat imediat din jurisdicţia respectivă ca să-mi vizitez nişte rude din Austin, Texas. Aventura s-a dovedit profitabilă, cel puţin în ochii mei la vremea aceea, căci am ajuns în legătură cu un cartel mexican de marijuana şi cu un laborator mare de metamfetamină. În cele din urmă, organele legii au pus mâna pe mine în noiembrie 1978, şi am ajuns din nou în faţa judecătorului din Santa Monica. În timpul cercetării mi-am exprimat din nou dorinţa de a fi trimis la închisoare, căci nouă luni într-o instituţie de tratament anti-drog nu se comparau cu două sau trei luni în închisoare. Cu multă reticenţă căci îmi pregătise deja un al treilea program rezidenţial pentru abuzul de droguri judecătorul m-a condamnat în ianuarie 1979 la închisoare, unde am ispăşit în totalitate sentinţa de cinci ani pentru comportament obscen.
Nu am rămas mult timp în lumea liberă, căci am încălcat termenii eliberării condiţionate şi în mai am fost arestat pentru atac cu armă mortală. M-am întors la închisoare şi am întâlnit un bărbat din cartierul meu. Marshall era binecunoscut de organele de ordine, aşa că am devenit prieteni.
Am fost eliberat din închisoare în noiembrie 1979. În următoarele câteva luni, implicarea mea în forme de infracţionalitate mai organizată a crescut semnificativ. Din noiembrie 1979 până în iunie 1980 am fost în libertate şi am făcut servicii celor aflaţi
79
încă înăuntru. Printre acestea au fost şi câteva deplasări în California de nord, pentru a transporta metamfetamină şi pentru a mă întâlni cu fabricanţii de droguri şi cu reprezentanţii bandelor ilegale de motociclişti care se ocupau cu producerea drogului numit speecd7. În timpul escapadelor în nord, aveam şi obiective personale, îi căutam pe cultivatorii de sinsemillia (o varietate foarte puternică de marijuana) din districtul Humboldt, cumpăram câteva kilograme de produs şi le porţionam în pachete de 10 sau 40 de grame pentru vânzare. Evident, o mare parte o fumam chiar eu.
Contactele stabilite în închisoare mi-au mijlocit legătura cu mai multe persoane implicate în cartelurile de droguri mexicane, cu traficanţi de cocaină, de cantităţi mari de marijuana şi heroină neagră. Una dintre aceste persoane de contact răspundea de transportul acestor mărfuri din sudul frontierei până la Los Angeles, iar eu asiguram schimbul în natură de arme pentru droguri. Legăturile mele cu fracţiunile rebele din Mexic, care aveau o nevoie disperată de arme, m-au încurajat în acest comerţ; dădeam la schimb droguri ieftine de stradă pentru arme ‘ sau furam arme de foc din casele oamenilor. Iscusinţa mea în schimbul de arme pentru narcotice pure la preţuri derizorii nu numai că îmi permitea să procur substanţe chimice, dar mă şi entuziasma. Eram foarte mândru că furnizam arme revoluţionarilor mexicani.
Cât despre contactele din închisoare, unul dintre cei mai apropiaţi asociaţi ai mei, Marshall, pe care l-am menţionat ceva mai înainte, şi cu mine am fost eliberaţi cam în acelaşi timp. Curând după aceea, am organizat o reţea de jafuri. Foloseam hoţi care furau bijuterii pentru care plăteam pe atunci cel mult 25 de cenţi la dolar. Apoi topeam aurul şi cream inele, coliere etc. noi
7 Metamfetamină sau, în argou, specd, este un medicament ce stimulează sistemul nervos. Substanţa creează dependenţă şi este folosită în mod ilegal ca stimulent psihic.
80
în care montam din nou pietrele preţioase. Aceste obiecte refăcute erau vândute după aceea în galeria unui prieten de pe bulevardul Sunset în Hollywood. A fost o afacere foarte profitabilă, până când alte mişcări ale lui Marshall au pus poliţia pe urma noastră. M-am implicat şi în alte afaceri. Una dintre acestea a luat naştere când m-am întors în Texas, unde am refăcut legăturile cu cartelul mexican de droguri, aşa că am început să transport droguri din Texas în Los Angeles, pe lângă faptul că aranjam vânzări de transporturi mari de marijuana. Pentru serviciile mele, primeam o anumită sumă şi oricâtă „iarbă” doream.
Când privesc în urmă la acea perioadă din viaţa mea, nu pot conchide decât că m-am autodistrus, căci debordam de nemulţumire. Încercam să le provoc altora, prin traficul de droguri şi fărădelegi, aceeaşi stare de nemulţumire şi aceleaşi tendinţe autodistructive. Găseam justificări pentru răul pe care-l făceam altora. Ignoram standardele pe care mi le transmiseseră părinţii; nesocoteam lecţiile pe care le învăţasem la biserică şi în şcoală; justificam prepararea, transportul şi vânzarea de droguri şi consideram că toate aceste opţiuni sunt acceptabile; în sfârşit, îi făceam pe alţii să se angajeze în aceleaşi acţiuni pernicioase.
în primăvara anului 1980, am recrutat mai mulţi băieţi de paisprezece-cincisprezece ani ca să-mi vândă marfa. Reprezentau calea de acces spre marele rezervor neatins de clienţi din gimnaziile şi liceele locale. Şi tocmai aceste încercări întortocheate de a-mi legitimiza traiul în păcat m-au condus curând la unul dintre cele mai tragice evenimente din viaţa mea.
Am menţionat mai înainte că fusesem violat în 1970, pe când aveam paisprezece ani; violat apoi în grup în şcoala corecţională; sodomizat oral în Aspen; agresat sexual la Atascadero. Şi am amintit şi eforturile mele eşuate din toţi aceşti ani de a depăşi sindromul de stres post-traumatic. În termeni generali, nu am reuşit să scap de ruşinea iniţială, în ciuda faptului că recursesem
81
imediat la psihoterapie, petrecusem mai multe luni într-o instituţie rezidenţială privată de psihiatrie, precum şi în spitalul de stat de boli mintale. Am făcut multe încercări să-mi transform ruşinea şi vinovăţia într-o situaţie în care să mă simt mai puţin umilit. Printre aceste strădanii erau acelea de a considera drept normale în mintea mea diversele tipuri de conduită aberantă (consumul de droguri, infracţiunea, activităţile contra-culturale etc.). Astăzi înţeleg că aceste strădanii erau, de fapt, o adaptare la modele foarte aberante, chiar demonice, de gândire. Conceptualizam comportamentul păcătos drept o conduită perfect legitimă. Eforturile mele de a depăşi şocul emoţional al violului din adolescenţă evoluaseră, devenind o încercare de a transforma această experienţă îngrozitoare în ceva oarecum acceptabil.
De exemplu, după ce fusesem molestat de un bărbat adult, am început să mă angajez într-o activitate homosexuală pe care pe atunci o percepeam ca ocazională. Această activitate se potrivea foarte bine cu faptul că ignoram normele convenţionale ale societăţii, căci activitatea homosexuală era foarte stigmatizată la vremea respectivă. „Fructul interzis” mă atrăgea şi mă aşeza ferm pe calea spre justificarea celor ce mi se întâmplaseră. De atunci mi-a devenit cât se poate de clar că incapacitatea mea de a face faţă faptului că fusesem o victimă a unei agresiuni mă condusese la din ce în ce mai multe păcate. Simpla menţionare a faptului că fusesem molestat în repetate rânduri în copilărie nu reuşeşte să prezinte imaginea completă a traumei mele severe. Totodată, am fost nevoit să depun mărturie la tribunal împotriva agresorului meu şi să îndur o hărţuire sexuală continuă din 1973 până în anii ’80. Doctorii au confirmat că aceste experienţe mi-au înrăutăţit simţitor sindromul.
Astăzi, privind în urmă, văd cum asocierea mea cu diverse impulsuri demonice (conduită homosexuală, consum de droguri, aroganţă, mânie, disperare şi alte patimi insidioase) mi-a
82
indus un model de gândire îngrozitor de deviant. În mintea şi în inima mea şi-au făcut loc o mulţime de idei negative convergente. De pildă, sufeream de un puternic sentiment de vinovăţie pentru că fusesem agresat sexual de mai multe ori, vinovăţie provocată nu numai de faptul că fusesem agresat, ci şi pentru că mă simţeam cel puţin parţial răspunzător pentru aceste abuzuri. Eu fusesem acela care hotărâsem să intru în casa acelui bărbat, ceea ce culminase cu violul iniţial din 1970; ca urmare a faptelor mele ajunsesem în închisoarea pentru minori, unde fusesem abuzat în mod brutal; intrasem de bunăvoie în locuinţa unui străin, ceea ce avusese drept rezultat violul din Aspen; şi faptele mele m-au condus la detenţia din Atascadero, ceea ce a avut ca rezultat o altă agresiune. Simţindu-mă parţial răspunzător pentru atrocităţile suferite, am încercat să accept aceste evenimente oribile drept ceva oarecum normal. M-am străduit să accept ceva atât de abominabil cum sunt relaţiile sexuale între bărbaţi nu numai ca ceva permis, ci, mai mult, ca pe ceva pozitiv. Cu alte cuvinte, încercam cu disperare să explic ceea ce mi se întâmplase, născocind un scenariu întortocheat, în care ceea ce suferisem era „OK”. Angajarea mea voluntară în activităţi homosexuale era un mijloc de a „igieniza” abuzurile sexuale. Iar când nu am reuşit, am încercat să mă răfuiesc cu umilinţa şi cu mânia că fusesem violat, săvârşind aceleaşi atrocităţi împotriva unui copil nevinovat. Faptul că îmi pierdusem inocenţa mi-a alimentat o dorinţă blestemată de a atrage în aceeaşi soartă cumplită şi alţi oameni. Dorinţa de a evita sentimentul de vinovăţie şi de a impune vinovăţia se instalase în mine şi a explodat într-o manifestare extraordinară de violenţă.
Una dintre problemele sistemului judiciar din SUA este rezultatul previzibil că un infractor acuzat va încerca imediat să obţină eliberarea din arest. Justiţia ar fi mai bine servită dacă infractorului i s-ar da posibilitatea să trăiască ruşinea şi durerea pentru că a făcut rău unei altei fiinţe. Deşi săvârşisem o atrocitate
83
şi eram în acelaşi timp pe deplin conştient de rezultatele oribile ale acesteia, am decis, totuşi, să nu-mi asum responsabilitatea pentru fărădelegea şi fapta mea distructivă. Acum ştiu că, chiar şi în acest stadiu înaintat de perversitate, aş fi putut să mă întorc la spitalul din Atascadero mijloc prin care să rezolv atât problema ruşinii că fusesem eu însumi molestat în repetate rânduri, cât şi sentimentul de vinovăţie pentru că abuzasem o altă persoană. Dar, în loc de aceasta, nu am încercat decât să-mi minimizez culpabilitatea şi pedeapsa. Am încercat chiar să-mi justific monstruozitatea pe care o comisesem cam în acelaşi mod în care încercasem să explic violenţele sexuale în urma cărora suferisem eu însumi. Îmi repetam în minte mantra dementă8 că „sexul, indiferent de vârstă sau împrejurări, este dezirabil”. Satan îşi înfipsese, într-adevăr, ghearele adânc în inima mea.
În cele din urmă, am acceptat o înţelegere9. Voi sta numai patru ani în închisoare pentru o acuzaţie care nu era de natură sexuală. Înţelegerea era nefericită, deoarece, în loc să fiu separat de deţinuţi din cauza păcatului săvârşit, am continuat să am legături cu infractorii înrăiţi. Mai mult chiar, am continuat să refuz să recunosc ceea ce devenisem.
La închisoarea districtuală Los Angeles, am cunoscut un deţinut care, deşi nu ştia care sunt împrejurările detenţiei mele, era dispus să mă conducă mai departe pe calea întunericului. Ned şi cu mine aveam câteva cunoştinţe comune implicate în ocultism, aşa că am încheiat o alianţă între zidurile reci ale închisorii. Ned mi-a făcut cunoştinţă prin mail cu Edwin, un presupus maestru al ocultismului din Oklahoma. Legătura cu Edwin avea să mă
8 Un cuvânt sanscrit care înseamnă organ al minţii şi reprezintă, în iudaism şi în budism, o silabă sau o frază sfântă, încărcată cu forţă mentală.
9 În engleză, se foloseşte cuvântulflow care, ca termen legal, înseamnă acceptarea sau respingerea rechizitoriului. Cu alte cuvinte, în acest caz, Frank a făcut o înţelegere reciprocă cu justiţia, adică şi-a recunoscut vinovăţia, în schimbul micii pedepse cu închisoarea pentru o acuzaţie de natură non-sexuală.
84
urmărească mulţi ani. Curând după aceea, am ajuns în sistemul de penitenciare din California pentru o perioadă de detenţie de patru ani, din iunie 1980 până în mai 1984. Îmi amintesc cum stăteam într-o celulă la centrul de primire din Chino (un orăşel la est de Los Angeles) şi priveam peste câmp la şcoala de corecţie pentru tineri, unde locuisem şi eu câţiva ani mai înainte… şi îmi aminteam că, atunci când eram acolo, priveam spre centrul de primire de la Chino şi speram că nu voi ajunge niciodată acolo.
După ce am intrat în sistemul de penitenciare din California, am început imediat să-mi întăresc statutul, inventat cu grijă, de deţinut „dur”, mai ales prin trafic de droguri şi alte activităţi infracţionale. Este ceva obişnuit în închisoare ca cei care se străduiesc cel mai tare să-şi construiască o reputaţie au de cele mai multe ori ceva de ascuns, şi acesta era cu siguranţă cazul meu.
Introdusesem pe furiş câteva sute de dolari de la închisoarea districtuală Los Angeles la centrul de primire din Chino, acţiune care mi-a dat posibilitatea să exercit controlul asupra comerţului cu droguri şi a comisioanelor. Erau câţiva deţinuţi care îşi executau la Chino toată sentinţa, cunoscuţi ca echipa permanentă de lucru, dar aceştia făceau rareori afaceri cu sutele de deţinuţi care treceau pe acolo săptămânal. Cu toate acestea, am reuşit să cumpăr de la ei marijuana, heroină, tutun şi alte lucruri, pe care le vindeam apoi la preţuri exorbitante.
Le-am şoptit la ureche deţinuţilor albi că negrii deveniseră lipsiţi de respect şi am propus ca soluţie o revoltă. După ce i-am aţâţat, am reuşit să recrutez destui compatrioţi ca să-mi pun în aplicare schema cu uşurinţă. S-a răspândit zvonul că atunci când vom ieşi din sala de mese trebuia să stârnim o revoltă. Atacul s-a încheiat atunci când i-am pus pe fugă pe deţinuţii negri. Deţinuţii albi vedeau în mine un erou; dar administraţia „m-a pedepsit”, încercând să mă pună în aceeaşi celulă cu un negru. Refuzul meu de a accepta ceea ce am proclamat că este o cazare insuportabilă
85
m-a dus într-o celulă de izolare. Aşa că am fost din nou lăudat de deţinuţi.
Am petrecut primul an din această pedeapsă de patru ani într-o locaţie suportabilă din California centrală, ceva mai jos de spitalul de stat din Atascadero. M-am afirmat curând ca unul dintre principalii „jucători” în comerţul cu marijuana. Doug, furnizorul meu, era dependent de heroină, şi soţia îi aducea pe ascuns cantităţi suficiente ca să-i întreţină viciul. (Costul heroinei era acoperit de comerţul pe care îl făcea Doug cu marijuana.) Cunoştea un tip care făcea curăţenie în vorbitor după ce plecau vizitatorii; soţia lui Doug lăsa câteva pachete de marijuana şi câteva baloane umplute cu heroină, introduse pe furiş în fiecare sâmbătă. Doug se întorcea după ce îşi vedea soţia înainte de cină, dar după aceea toată seara nu mai era deranjat. Sâmbăta seara era întotdeauna aproape intoxicat cu supradoză de heroină. Mai târziu, când se lăsa noaptea, uşile celulelor se încuiau până dimineaţa, iar el făcea pacheţele pentru distribuţie. Duminică dimineaţa, când uşile se deschideau ca să mergem la masă, treceam prin faţa celulei lui Doug ca să-mi dea comanda pentru care plăteam în fiecare săptămână. Stătea întotdeauna în cadrul uşii, de regulă rezemat de canat după o noapte de desfătare, îmbrăcat în halat, şi livra marfa.
Vânzarea de droguri într-o închisoare era o adevărată platformă pentru dobândirea statutului, dar era riscantă. Exista nu numai pericolul de a fi prins de personal, dar uneori trebuia să recurg şi la executarea silită. Câteodată vindeam pe credit, de pildă, atunci când cineva aştepta să primească bani din partea familiei. Ca să-mi asigur o parte din bani, îi avansam o cantitate de marijuana, pentru ca atunci când vor sosi banii să am dreptul la o parte din ei. Adesea banii unui client întârziau, aşa că trebuia informat că asta îl va costa; dacă îmi datora zece dolari, avea nevoie de cincisprezece dolari ca să achite datoria. Uneori oamenii
86
se revoltau împotriva acestei dobânzi şi refuzau să plătească. În acest caz, intram în celula lui, îi dădeam câteva palme, mă uitam împrejur să văd dacă pot lua ceva (poate un ceas sau un radio) şi plecam şi cu acel obiect, şi cu promisiunea lui că va plăti.
Odată, după ce un deţinut m-a convins să-i dau o cantitate destul de mare de marijuana fără să plătească, s-a dus la biroul sergentului şi a dat o declaraţie falsă că securitatea lui este în pericol. Ideea sa fusese că va fi încuiat, astfel încât va putea să păstreze produsul meu fără să plătească. Când am descoperit că deţinutul se lăsase încuiat de bunăvoie după ce ascunsese o parte din marijuana mea, am luat o ganteră de cinci kilograme din sala de gimnastică şi m-am întors în celula mea ca să fac o „bombă strălucitoare” (dispozitiv care explodează cu o flacără strălucitoare, dar este puţin periculos, deoarece practic nu se deplasează nici un pic de aer). Intenţia mea era să provoc un mare spectacol, nu să provoc daune. M-am dus la celula vinovatului, am spart fereastra din uşa celulei cu gantera de cinci kilograme, am aprins dispozitivul incendiar şi l-am aruncat prin fereastra spartă. Nu am primit plata pentru marijuana, dar, datorită scandalului provocat, nu a mai încercat nimeni să mă jefuiască după aceea, şi reputaţia mi-a crescut vertiginos. Pe atunci, eram încântat de reputaţia mea, dar este clar că viaţa îmi era stăpânită de păcatul mândriei.
Cu timpul, deţinuţii cu un trecut „încărcat” (informatori, pedofili cunoscuţi, agresori) erau trimişi la aceeaşi instituţie din centrul Californiei unde eram închis şi eu. Simţeam că şederea aici îmi prejudicia statutul. Sentimentele mele au ajuns curând la urechile administraţiei şi am fost transferat spre nord, în închisoarea pentru deţinuţi violenţi Soledad. La Soledad am avut probleme din două motive. În primul rând, nu m-am înţeles cu naziştii (altă bandă de albi din închisoare), iar colegul meu de celulă era nazist. În puşcărie avusese loc un omor, şi toate celulele
87
erau încuiate, dar unul dintre partenerii colegului meu era îngrijitor şi avea voie să iasă din celulă ca să facă curăţenie. M-am implicat în afacerile cu droguri chiar cu el, şi treburile au mers cât se poate de prost. Al doilea motiv pentru care şederea mea la Soledad a fost dură este că am primit un raport disciplinar pentru tatuaj în timp ce eram în colonia pentru bărbaţi din California centrală. Am contestat cu succes acuzaţia, dar între timp petrecusem deja câteva săptămâni în secţia de pedeapsă. La apel mi s-a acordat o nouă audiere disciplinară. Am fost găsit din nou vinovat, astfel că ofiţerul de audieri m-a condamnat la alte câteva săptămâni de izolare, fără să ia în considerare pedeapsa anterioară pe care o ispăşisem. Am ajuns în celula de izolare pentru că încercasem să-l atac pe locotenent, care era ofiţerul responsabil cu disciplina. Locotenentul pusese la cale un plan ca să fiu atacat de gardieni, astfel că administraţia de la Soledad m-a transferat la Management Control Unit (UCM) de la o altă închisoare pentru deţinuţi violenţi din California de nord, cunoscută ca Duel Vocational Institute (DVI) din Tracy, California.
Odată ajuns la UCM, m-am apucat să-mi „lustruiesc” statutul şi am incitat la altă revoltă. Am răspândit în mica zonă de recreere, unde aveam voie să ieşim de câteva ori pe săptămână, zvonul că negrii intenţionează să ne atace. Data următoare când am ieşit afară, am lansat atacul. Fireşte că eram în mijlocul bătăliei atunci când gardienii au detonat canistrele cu gaz lacrimogen şi tot spaţiul s-a umplut de fum. Apoi au răsunat câteva focuri de avertizare şi am văzut ocazia optimă pentru a-mi consacra pe vecie poziţia în istoria închisorii. Şi astfel, în ciuda instrucţiunilor repetate ale ofiţerului din turn să încetăm şi să ne răspândim, am înjunghiat un deţinut negru. O lovitură pornită din arma ofiţerului din turn m-a doborât de pe el. Nu ştiu dacă ceea ce explodase fusese un sac de fasole, alice sau altceva, dar am fost aruncat şi am aterizat la câţiva metri mai în spate.
88
în urma incidentului am fost transferat la închisoarea San Quentin. Când mă gândesc acum la atitudinea mea de atunci, văd clar că inima îmi fusese invadată de patima vanităţii. Devenise o faptă de glorie pentru mine să atac alţi deţinuţi. Eram chiar convins că transferul disciplinar era o altă pană înfiptă cu mândrie în panaşul chipiului meu! Fusesem trimis la una dintre cele mai aspre închisori din SUA, mândru că ajunsesem în sfârşit la marele moment! Cu voia lui Dumnezeu, şederea mea la San Quentin a fost scurtă şi datorită altei confruntări cu naziştii. Am fost încuiat în centrul de pedeapsă, după care am fost transferat la Vacaville, o închisoare relativ non-violentă la nord de San Francisco.
în această perioadă de patru ani în închisoare, m-am implicat şi mai mult în ocultism. Mi-am menţinut relaţiile cu Edwin, pe care l-am menţionat mai înainte, presupus oficial de rang înalt într-un clan ocult cunoscut, o ramură a Ordinului Templierilor Orientali ai lui Aleister Crowley. Edwin mi-a procurat cărţi rare; mi-a trimis LSD de câteva ori şi mă asculta cu înţelegere. Mi-am intensificat studiile de satanism, dar am devenit oarecum receptiv şi la avansurile lui homosexuale. Alunecasem foarte jos pe calea întunericului şi nu mai aveam decât puţine gânduri pentru Dumnezeu, mai degrabă nici unul.
Am stat la Vacaville din 1983 până în 1984, când am fost eliberat. Deşi relaţia mea cu Edwin a continuat în plan personal, este interesant că încă nu văzusem nici o fotografie de-a lui. Se descrisese ca fiind înalt, parţial filipinez şi parţial arab; banii pe care i-am trimis pentru cărţi au fost pierduţi; avea anumite lacune surprinzătoare în cunoştinţele pe care ar fi trebuit să le posede un ocultist de talia lui; faptul că insista pe relaţiile homosexuale dintre noi toate acestea mi-au trezit suspiciuni. Tot pe atunci am continuat să fiu implicat în traficul de droguri. În închisoare preferasem întotdeauna să mă concentrez pe comerţul
89
cu marijuana, dar numeroşii deţinuţi motociclişti proscrişi din Vacaville preferau metamfetamine. Am reuşit să fac rost întotdeauna de o cantitate suficientă ca să fiu drogat tot timpul, dar nu fără anumite piedici în drum.
Cu câteva zile înainte de sărbătoarea de 4 iulie10 din 1983 am avut parte de o damigeană de 20 de litri de vin făcut în casă, trei grame de amfetamine şi 15 grame de marijuana. În următoarele câteva zile am stat treaz luând metamfetamine. Pe 4 iulie, când vinul a fost gata, am început să beau, mi-am injectat mai multă metamfetamină şi am fumat marijuana până când mi-a bătut în uşa celulei un gardian. Eram de serviciu la bucătărie, dar nu aveam cum să mă prezint acolo fără să fiu depistat că eram drogat. I-am spus gardianului că vomitasem şi mă simţeam prea rău ca să muncesc. Peste zece minute, acesta s-a întors şi a insistat să mă prezint la bucătărie. M-am dus la uşă, i-am spus paznicului să plece şi l-am împins, iar uşa l-a lovit în buză. În câteva secunde au apărut vreo zece gardieni. M-au bătut zdravăn şi m-au băgat în celula de izolare. A fost pentru prima dată în aproximativ nouă ani de închisoare când sentinţa mi-a fost prelungită.
Din nefericire, declinul meu a continuat şi la Vacaville, prin intensificarea studiilor de ocultism şi prin implicarea în afacerile cu droguri. Ce bine ar fi fost dacă în timpul detenţiei aş fi fost capabil să văd închisoarea ca pe un mijloc prin care Dumnezeu îngăduise şi mai multă adversitate ca să mă călăuzească înapoi spre El! Evident, părăsirea lui Dumnezeu mi-a răpit această posibilitate în acel moment de răscruce. Am persistat în urmărirea scopurilor mele depravate, într-un mod de viaţă fatal, în care Dumnezeu nu avea loc, care îmi va aduce şi mai multe nenorociri în viitor.
Am fost eliberat din închisoare în mai 1984 şi am avut iniţial intenţii trecătoare să-mi asum unele responsabilităţi. Ca să
10 Ziua Independenţei pentru Statele Unite ale Americii.
90
mă ajute să mă adaptez la viaţa din afara închisorii, părinţii mei l-au invitat pe Edwin să stea o vreme în casa familiei noastre din Brentwood. Cu puţin timp înainte de eliberare, primisem în sfârşit o fotografie a lui şi aflasem că este negru (nu filipinez, nici arab, pur şi simplu afro-american). Părinţii mei nu ştiau că sunt ocultist şi homosexual. Bănuielile mele legate de faptul că nu dorea decât o relaţie homosexuală şi nu era un maestru autentic al ocultismului au crescut, dar am decis să le ignor un timp. După plecarea lui Edwin, am început să lucrez împreună cu tata la firma lui de reparat orgi bisericeşti şi m-am înscris la cursuri de contabilitate la Colegiul Santa Monica. Trebuie să consemnez că în nici una dintre aceste strădanii întreprinse atunci nu m-am întors cu gândul la Dumnezeu. Am continuat să fiu implicat în ocultism şi cochetam cu gândul homosexualităţii. Fără Dumnezeu, nimic nu poate da rezultate mântuitoare nici munca, nici studiile şi nici o altă strădanie. Toate sunt deşertăciuni, se risipesc ca fumul.
Curând m-am plictisit să mai lucrez pentru tata şi, întrucât la Colegiul Santa Monica se făcuse o greşeală în legătură cu documentele mele de înscriere, frecventarea cursului a fost amânată cu un semestru. În loc să-mi stabilesc alte obiective pozitive, am decis să mă duc să-i fac o vizită lui Edwin în Oklahoma. Am pornit în acea excursie cu scopul de a stabili definitiv dacă vom continua relaţiile între noi şi dacă da, în ce fel. Nu mi-a trebuit mult ca să descopăr că este un escroc. Când am reuşit să mă furişez în jurul locuinţei lui, am înţeles că cecurile pe care i le trimisesem ca să-mi cumpere cărţi când eram la închisoare fuseseră încasate de el (nu se pierduseră, aşa cum pretindea). De asemenea, nu era nici o îndoială că era un novice în practicarea ocultismului şi nu avea în minte decât scopuri de homosexual. Nu i-am făcut scene, ci m-am întors la Los Angeles ca şi când totul ar fi fost în ordine. Această aventură nefericită mi-a provocat un sentiment
91
de dezamăgire faţă de practicile oculte. Dar nu înseamnă că am fost descurajat în intenţiile infracţionale; şi nici nu am încercat să mă întorc la un mod de viaţă cuviincios, căci nu ajunsesem încă în fundul prăpastiei.
Când m-am întors la Los Angeles, m-am decis să merg în nordul Californiei ca să achiziţionez marijuana. De regulă, cumpărătorii achiziţionează muguri timpurii (marijuana înainte de a fi ajuns la maturitate), ca să evalueze potenţialul recoltei. Anul acesta marijuana fusese plantată târziu, iar după aceea dăduse un îngheţ, ceea ce însemna că nu erau disponibili muguri timpurii. Pe vremea aceea eram convins de bunele mele intenţii, deoarece consideram că vânzarea de marijuana către clientela din clasa superioară este ceva inofensiv. Dar, din cauza efectului vremii asupra recoltei, am coborât din nou în lumea interlopă a motocicliştilor proscrişi şi a metamfetaminei. Am cheltuit pe droguri banii destinaţi achiziţionării de muguri timpurii şi achitării avansului pentru recolta din vara acelui an. M-am întors la Los Angeles cu mai multe grame de produs. Şederea în Oklahoma mi-a descoperit calitatea proastă a drogului şi faptul că exista o mare cerere, excursia mea marcând începutul unei operaţiuni cu metamfetamine.
Pe drumul de întoarcere către Brentwood, împreună cu mine a călătorit şi o gaşcă de nomazi zdrenţăroşi pe care îi cunoscusem la Big Sur. Mergeam cu maşina mea neagră Datsun 280-Z. Cum automobilul nu avea decât două locuri, unul dintre ei mergea cu mine, iar alţi doi într-o Honda albastră pe care o furaseră de la o femeie din Big Sur. Şi cum tocmai şterpeliseră nişte marijuana de la nişte surferi din Santa Cruz, călătoria în jos, pe coastă, era foarte plăcută. Deşi faptul că lăsaseră în urma lor o dâră de furturi prezenta un oarecare pericol, poveştile mele nesfârşite despre isprăvile din curtea închisorii şi-au atins, din fericire, scopul propus, acela de a-i descuraja să mă jefuiască.
92
Am stat doar o noapte acasă la părinţi, după care am plecat mai departe spre Oklahoma şi spre planul meu de a înfiinţa un laborator de metamfetamină. (Ce trebuie să fi gândit sărmanii mei părinţi când s-au trezit în dimineaţa următoare şi i-au văzut pe fiul lor şi alţi ciudaţi pletoşi dormind în curtea lor numai Dumnezeu ştie.) După aceea, am stat câteva zile în Tucson, unde se pare că era reşedinţa prietenilor mei nomazi11. Apoi unul dintre ei (Jack McDonald) m-a însoţit pe autostrada interstatală 10. Când am ajuns la Oklahoma, am împărţit pacheţele de drog dealerilor mei şi m-am felicitat pentru că înfiinţasem o reţea multi-statală de narcotice. Cât de deviante deveniseră ambiţiile şi viaţa mea!
în timp ce relaţiile mele cu lumea drogurilor din micul oraş Oklahoma înfloreau, relaţia cu Edwin a luat o întorsătură neplăcută, care avea să-mi producă mult rău în anii următori. Când a auzit că m-am întors în Midwest şi trăiam cu un cunoscut dealer de droguri, Edwin a venit şi m-a invitat să fac o plimbare cu maşina împreună cu el, astfel că am ajuns pe un drum pustiu de-a lungul unei baze a Forţelor Aeriene. Este adevărat că scăzusem frecvenţa contactelor cu Edwin, deoarece ştiam că nu am de gând să întreţin o relaţie de tip homosexual nici cu el, nici cu alt bărbat. Totuşi, mă simţeam foarte vinovat pentru că îi dădusem speranţe. Când Edwin şi-a exprimat îngrijorarea că nu mai doream să am relaţii cu el, i-am confirmat temerile cât mai blând cu putinţă.
Când ne-am întors la locuinţa mea, am încercat să-i explic cât de rău îmi pare că nu sunt pregătit pentru nici un fel de relaţie şi am subliniat din nou că mă simt foarte stânjenit pentru că îl dezamăgisem. În realitate, din cauză că fusesem agresat sexual de nenumărate ori, că săvârşisem la rândul meu aceeaşi atrocitate, relaţiile sexuale, ca şi orice tip de intimitate, îmi repugnau.
11 Comentariul lui Frank despre prietenii săi conţine o doză de ironie, având în vedere că erau vagabonzi fără un loc de reşedinţă permanent.
93
Pusesem la punct cea mai mare parte a afacerii mele cu metamfetamine, dar înainte să mă întorc la Los Angeles i-am împrumutat maşina unui dealer ca să ia un transport de marijuana din Texas. Stabiliserăm amândoi să includem parţial şi vânzările de marijuana pe lângă distribuţia de droguri. În timp ce îl aşteptam să se întoarcă, l-am contactat pe Edwin. Mă simţeam încă foarte stingherit pentru că fusese atât de nefericit; sub pretextul că vreau să cumpăr puţină marijuana, am stabilit să ne vedem. M-am gândit că poate se va ivi o ocazie care să-i uşureze suferinţa. Din păcate, lucrurile au mers prost chiar din momentul în care a deschis uşa şi şi-a exprimat din nou mânios disperarea. Mă simţeam frustrat, căci regretam foarte mult disperarea lui. Am încercat să mă arăt simţitor faţă de sentimentele lui, dar nu am avut parte decât de atacuri înveninate. Am reacţionat, spunându-i pe faţă că îmi jefuise familia, luând banii pentru cărţi. Edwin a dispărut în camera lui şi a apărut câteva momente mai târziu, mi-a aruncat pe canapea cele două cărţi pe care le cumpăraseră părinţii pentru mine şi a strigat:
uite-ţi cărţile alea nenorocite! Acum ieşi afară!
Dealerul meu programase să-mi înapoieze maşina a doua zi, după care plănuiam să plec la Los Angeles. În timp ce îl aşteptam, m-am întins o clipă să mă odihnesc. Am auzit o bătaie la uşa din faţă şi câteva voci înfundate. Edwin fusese atât de furios, încât se dusese la poliţie şi mă reclamase că fac comerţ cu droguri. Am aflat mai târziu că detectivii îi puseseră un microfon, însemnaseră banii şi îl puseseră să încerce să cumpere narcotice de la mine. Am mai aflat, de asemenea, că Edwin, al cărui plan de a pune să fiu arestat eşuase, a jurat într-o declaraţie falsă că îl atacasem şi îl ameninţasem că îi incendiez casa când fusesem la el. Era în mod clar momentul să mă întorc la Los Angeles.
Planul meu iniţial fusese să prepar chiar eu metamfetamină şi să o transport înapoi la Oklahoma pentru vânzare. Dar era foarte
94
greu să procur echipamentul necesar pentru laborator, şi încercările de a prepara o calitate inferioară de drog (proces pe care nu îl prea cunoşteam) au avut drept rezultat că m-am accidentat la un ochi. Am fost nevoit deci să-mi schimb planurile, i-am contactat pe vechii mei prieteni „de afaceri” din Austin şi am fost încântat să aflu că acolo era disponibilă aceeaşi metamfetamină de calitate. Aşadar, intenţionam să mă duc lejer de la Los Angeles la Austin, să iau drogurile şi să merg apoi mai departe la Oklahoma ca să distribui produsul dealerilor mei.
Jack m-a însoţit la Oklahoma şi înapoi la Los Angeles, dar nu ştia că înfiinţasem o afacere cu metamfetamine. A fost de acord să meargă cu mine într-o călătorie de plăcere. Credea că ne îndreptăm spre coasta golfului ca să căutăm de lucru pe bărcile pentru creveţi sau la sondele de petrol; în felul acesta, dacă poliţia ne lua la întrebări, nu putea să dezvăluie nici intenţionat, nici involuntar detaliile afacerii mele cu droguri. A propus să ne oprim câteva zile la Tucson, ceea ce mi s-a părut acceptabil pentru planurile mele… Nu greşeam.
Am plecat la drum de la Los Angeles spre est şi ne-am îndreptat spre Tucson. Era în ziua de 14 septembrie 1984; aveam douăzeci şi opt de ani. Când am ajuns la Tucson ne-am cheltuit toţi banii de călătorie pe narcotice. Planul nostru fusese să ne distrăm tot week-end-ul, iar luni să comitem o spargere ca să ne asigurăm banii necesari pentru călătoria spre est. Poate că Jack nu mai voia de fapt să continuăm călătoria; oricum, m-a implorat să renunţăm la furt. Aşa că am pornit luni de dimineaţă cu maşina de unul singur la nord-vest de Tucson. Intenţia mea era să mă întâlnesc cu unul dintre contactele mele din afacerile cu cocaină şi să văd dacă îl interesează să câştige ceva bani. Nu l-am găsit în acea după-amiază fatală, dar mi-am însuşit cu succes fondurile necesare pentru călătorie şi ceva cocaină din altă sursă, după care m-am întâlnit cu Jack în parcul din centrul oraşului.
95
Mă simţeam rănit. Eu aduceam o mulţime de bani, furnizam cantităţi mari de droguri, asiguram transportul, dar Jack refuzase chiar şi să stea de pază în timp ce eu comiteam furturile. Ca să-mi mai alin sentimentele rănite, mi-am reafirmat statutul de tip dur din închisoare, care trebuie să fie respectat, şi am născocit o poveste că înjunghiasem un dealer de droguri care intenţionase să mă jefuiască. Apoi am plecat din parc şi ne-am dus să cumpărăm marijuana. Înainte să plecăm din oraş, am mers la un bar să bem câteva halbe de bere şi să jucăm o partidă sau două de biliard, după care am făcut plinul de benzină.
Drumul spre Austin, Texas, a început în seara zilei de 17 septembrie 1984. Am mers un timp cu maşina, apoi am tras pe dreapta ca să urcăm pe o stâncă şi să citim câte ceva. În două zile traversasem restul statului Arizona şi NewMéxico, după care, în cele din urmă, am ajuns la El Paso, la marginea de est a Texasului. Odată ajunşi în El Paso, Jack şi cu mine am decis să ne distrăm câteva ore la sud de frontieră. Am mers la Juárez, în Mexic, unde Jack a rămas hipnotizat în faţa câtorva dansatoare în pielea goală, în timp ce eu am găsit fără ştirea lui pe cineva care mi-a vândut puţină heroină. Înainte să ne întoarcem în SUA, am cumpărat puţin „Puro” (alcool aproape pur) ca să-l amestecăm cu analgezicele mele.
Şi, dotaţi în felul acesta, ne-am continuat drumul spre Austin; dar, înainte să ajungem la destinaţie, maşina mea a avut probleme la sistemul electric şi s-a oprit chiar lângă Kerrville. Din fericire, mama a avut bunătatea să aranjeze ca maşina să fie remorcată pentru reparaţii la un mecanic auto din Kerrville; asta era joi, 20 septembrie. După ce mi-au reparat maşina, Jack şi cu mine ne pregăteam să plecăm, când am auzit cum câţiva agenţi FBI12 s-au repezit în garaj şi m-au arestat. Iniţial am crezut că
12 Biroul Federal de Investigaţii. Cel mai mare serviciu de investigare al guvernului federal al Statelor Unite pentru urmărirea penală şi încălcarea dreptului penal.
96
prinseseră pe cineva din sindicatul drogurilor şi acela mă dăduse de gol în schimbul unei sentinţe mai uşoare. Aşadar, mă aşteptam să fiu acuzat de conspiraţie pentru trafic de narcotice. Când agentul FBI m-a informat că eram arestat pentru răpire de persoană am rămas absolut năucit!
CAPITOLUL 6
Rachel: anii maturităţii
în iunie 1980, când am absolvit Liceul Sahuaro, aveam aproape optsprezece ani. Nu plănuiam să urmez imediat un colegiu, aşa că am continuat să mă ocup de menajul familiei şi să lucrez ocazional, de cele mai multe ori ca baby-sitter. În preajma Crăciunului din 1981, fratele meu a început să lucreze la un magazin de echipamente sportive şi a aranjat să mă angajez şi eu acolo temporar, în vacanţă. Am început pe post de casieră şi am avansat repede la postul de casieră şefă. Îmi plăcea foarte mult munca şi eram încântată, căci câţiva dintre tinerii de la „Biserica” lui Jeff şi Janice lucrau şi ei tot acolo. Eram ca o familie. În această perioadă a vieţii mele, participam la întrecerile locale de alergări, cel mai adesea la cursele de 5000 sau 10000 de metri. În vara anului 1982, la vârsta de nouăsprezece ani, am avut primul prieten; dar a fost o experienţă foarte scurtă.
Spre sfârşitul anului 1982 şi începutul lui 1983, mama părea că se simte mai bine. S-a mutat de la Gigi şi s-a instalat în noul ei apartament; în loc să plătească chirie, presta tot felul de munci în complexul de apartamente, de exemplu, făcea curăţenie când acestea se eliberau. Luam bucuroasă masa de prânz cu ea uneori, iar relaţiile dintre noi începuseră să se îmbunătăţească. Dar eram întotdeauna în gardă în preajma ei, căci tot nu aveam încredere în ea. Îmi doream cu disperare să am o relaţie normală cu mama, dar în străfundul sufletului ştiam că nu se va întâmpla niciodată.
98
în 1983 am alergat pentru prima dată într-un maraton, un parcurs de 42 de kilometri pe care l-am terminat în mai puţin de trei ore şi jumătate. A fost un timp bun, mai ales că nu mă antrenasem în mod special pentru competiţie şi participasem numai dintr-o toană. Fratele meu, care îmi era şi antrenor, dorea să alerg doar atât cât voi putea. Mă simţeam aşa de bine, încât mi-am spus întruna că „pot s-o fac”.
La sfârşitul anului 1983 a venit şi primul Crăciun pe care mama îl petrecea cu noi după mai mulţi ani. Ed nu era prezent în viaţa ei în acea perioadă. Un element previzibil în relaţia mamei mele cu el era faptul că, atunci când reapărea în viaţa ei, se apuca din nou de droguri. Crăciunul din 1983 este primul la care îmi amintesc că a fost trează. Era bine. Dar, ca întotdeauna, nu a durat mult.
Am sunat-o pe mama în ajunul Anului Nou; eram emoţionată pentru că primisem un televizor nou ca dar de Crăciun şi voiam să împărtăşesc bucuria cu ea. Mi-am dat seama imediat că este beată… din nou. Când am întrebat-o, fireşte, a negat că băuse. Jignită şi dezgustată, am închis telefonul.
Undeva în a doua săptămână a lui ianuarie, fratele meu s-a dus la New York. Intenţiona să se căsătorească şi plecase să-şi viziteze logodnica. O săptămână sau două mai târziu, când fratele meu era încă la New York, am primit un telefon de la Gigi care îmi spunea că mama fusese transportată cu ambulanţa la spital. În ziua aceea m-am dus totuşi la lucru, dar, cum aşteptam veşti, l-am informat pe şef că s-ar putea să plec mai devreme. Puţin mai târziu, am primit un telefon de la secţia de terapie intensivă, de la doctorul care o îngrijea pe mama. Avea nevoie să vin la spital ca să semnez nişte documente. Era de părere că mama va muri şi era numai o chestiune de timp. Mai avusesem parte de astfel de episoade cu mama, aşa că i-am spus că situaţiile acestea erau ceva obişnuit la ea, că în curând îşi va reveni şi se va ridica din pat.
99
Doctorul însă mi-a comunicat în termeni fără echivoc că nu se va întâmpla aşa ceva.
Când am intrat în salonul mamei, am observat că era conectată la nişte aparate. Mi s-a spus că încercau să-i ridice tensiunea. Spitalul era la numai cinci kilometri, aşa că a doua zi de dimineaţă am dat o fugă să văd cum se mai simte. Am observat că picioarele îi erau negre, vineţii şi reci ca gheaţa. Am întrebat-o pe asistentă ce se întâmplă, dar aceasta a fost foarte evazivă şi mi-a spus numai că va veni chirurgul să-mi explice. Am aflat că avea cangrenă la ambele picioare. Orice atingere îi provoca mari dureri. Ştiam că următoarele câteva zile vor fi dificile şi istovitoare emoţional.
În rarele momente când era semiconştientă, mama îl chema întruna pe fratele meu, dar acesta hotărâse să nu se întoarcă din New York mai devreme decât plănuise. Mama şi Rob fuseseră întotdeauna foarte apropiaţi, dar mama îl rănise mult şi el o terminase cu ea. Chiar şi după ce s-a întors acasă şi ştia că mama insistă să-l vadă, fratele meu a refuzat în continuare să o viziteze. La sfârşitul lunii ianuarie 1984, membrii familiei au început să se adune şi să se pregătească pentru ce era mai rău. Am luat legătura cu sora mamei (mătuşa Mary), pe care nu o văzusem de mai mulţi ani. Soţul ei, unchiul Jim, se retrăsese din armată şi se instalaseră în Texas. Am informat-o pe mătuşa Mary despre starea mamei, dar bunica Gigi, o doamnă elegantă şi manierată, a fost cea care a convins-o pe mătuşa Mary să vină imediat la Tucson.
Spre sfârşitul lui ianuarie, cangrena mamei înaintase până la genunchi şi avea dureri cumplite. Se pare că, atunci când a leşinat, mama a rămas aproape douăsprezece ore într-o poziţie care i-a afectat circulaţia în membrele inferioare. De aici a apărut cangrena care înainta în ambele picioare. Chirurgul ne cerea să ne decidem dacă să i se amputeze mamei picioarele. M-am rugat la Dumnezeu să o cheme la El înainte să se întâmple aşa ceva.
100
Mătuşa Mary a trebuit să se întoarcă acasă pe 29 ianuarie. Era profesoară şi stătuse cât putuse mai mult. În acel moment, nu ştiam cât va mai trăi mama. Noi, ceilalţi (Gigi, tata şi cu mine), stăteam de veghe la spital; fratele meu nu a vizitat-o niciodată. Pe 29 ianuarie, din cauza durerilor îngrozitoare provocate de înaintarea cangrenei, mamei i s-a indus starea de comă, şi ne-am dat seama cu toţii că era pe moarte.
A doua zi, pe 30 ianuarie, la ora 3 dimineaţa, am primit un telefon de la spital. Starea mamei se înrăutăţise. Gigi, tata şi cu mine ne-am dus la patul ei de la terapie intensivă. Un specialist în boli de plămâni ne-a spus că plămânul drept al mamei era grav afectat şi că sfârşitul era aproape. Am intrat în salonul mamei şi am fost lângă ea când a murit. Evident, îmi era foarte greu să o văd aşa; cu toate acestea, trebuie să recunosc că am simţit cum mi se ia o piatră de pe inimă. Mă rugasem în fiecare seară la Dumnezeu să o ia, pentru că suferea atât de cumplit, şi în acea zi de luni trebuia să se ia decizia teribilă dacă să i se amputeze sau nu picioarele. Chiar şi în acel stadiu incipient al întoarcerii mele către Dumnezeu (căci mă aflam încă în limitele protestantismului sterp) ştiam că Dumnezeu, în milostivirea Lui, ne scutise de luarea unei decizii atât de dureroase. În mod clar, tata a fost incredibil de trist; deşi mama îl făcuse să sufere atât de mult, tot o mai iubea.
Cam cu o lună înainte să moară, mama îmi spusese că doreşte să fie incinerată (lucru cu care Gigi nu era de acord), aşa că am început să mă ocup de asta. Unul dintre motivele incinerării era că familia mea nu-şi putea permite să plătească o înmormântare. (Privind în urmă, acum aş dori să fi fost înmormântată conform credinţei ortodoxe.) Din fericire, am folosit alergările ca să fac faţă tuturor emoţiilor, mai ales că printre ultimele îndatoriri o aveam şi pe aceea de a face curat în locuinţa mamei mele. Soţia pastorului Jeff, Janice, m-a ajutat în această îndeletnicire dureroasă, care trebuia terminată rapid, pentru ca apartamentul să
101
poată fi închiriat, adică înainte de înmormântare. Am găsit în apartamentul ei mai multe scrisori de la Ed, care m-au tulburat şi m-au întristat foarte tare.
Timp de mulţi ani avusesem impresia că, în relaţia dintre mine şi mama, ea era copilul şi eu adultul. Se purta tot timpul mai mult ca un adolescent rebel decât ca un adult. Cât timp mama a stat în spital, Ed nu a apărut. L-am suspectat întotdeauna că jucase un rol esenţial în faptul că în ianuarie 1984 mama se apucase de droguri, ba poate chiar şi în supradoza fatală. Din fericire, la vremea respectivă, „şobolanul laş” nu era de găsit. În timp ce goleam apartamentul mamei, a sunat dintr-odată telefonul. Era Ed, şi am început să spumeg de furie când i-am auzit vocea. A avut chiar tupeul să mă întrebe când se ţinea înmormântarea. L-am informat fără echivoc că nu era binevenit. În timpul slujbei funerare, m-am înţeles cu doi bărbaţi zdraveni de la biserica mea; aceştia s-au postat în uşa capelei, având descrierea lui Ed şi instrucţiuni să nu-l lase să intre dacă va îndrăzni să se arate. Din fericire, nu am mai auzit niciodată de Ed.
Fratele meu nu numai că nu a vizitat-o pe mama la spital, dar iniţial nu a vrut nici să participe la înmormântare. În cele din urmă a cedat şi a sosit la ceremonia chiar foarte frumoasă la care unul dintre prietenii mamei a stat în fundul bisericii… beat, mormăind numele mamei. Mi s-a părut de-a dreptul ironic.
La o săptămână după moartea mamei am fost în stare să mă întorc la lucru, căci cât timp durase calvarul fusesem prea deprimată. Eram recunoscătoare că aveam şi locul de muncă, şi alergarea ca supape emoţionale. Probabil că munca mea era pe placul şefului, căci am fost promovată ca manager de depozit. Era ceva foarte important: pe lângă faptul că aveam o poziţie mai înaltă în supervizare, eram singura femeie manager de depozit din tot lanţul naţional al companiei de articole sportive. Adoram pur şi simplu munca pe care o făceam.
102
în săptămânile care au urmat după promovarea mea în acel post, managerul de depozit m-a instruit şi mi-a explicat complexitatea şi sarcinile de supraveghere ale centrului de distribuţie al magazinului. Aveam răspunderi importante, printre care şi descărcarea mărfii din camioanele de livrare. Şi cum angajaţii magazinului erau binevoitori şi gata să mă ajute, am trecut cu uşurinţă la noul post de supraveghere. Şi apoi, dacă vedeam vreo reticenţă, puteam „să-i mituiesc” cu bunătăţile delicioase pe care le preparam şi le aduceam la magazin. De fapt, băieţii strângeau adesea bani ca să pot cumpăra ingrediente pentru delicatesele lor preferate. Veneau vinerea la depozit şi îmi dădeau banii pe care îi strânseseră, iar eu mă duceam acasă şi le făceam prăjituri.
La câteva luni după ce fusesem numită manager de depozit, s-a produs un eveniment aşa cum nu mai văzusem niciodată în cei 22 de ani de când eram în Tucson. În ziua de 17 septembrie, la ştirile de la ora 22.00 s-a anunţat că o fetiţă de opt ani dispăruse. Ştirea a declanşat o acţiune furibundă în zilele următoare. Aveam să aflu mai târziu că, imediat după constatarea dispariţiei, poliţia municipală, şerifii districtuali şi FBI stabiliseră un post de comandă la o şcoală din apropiere, unde în seara aceea se adunaseră reprezentanţi de frunte ai organelor de ordine. Pentru mine şi pentru mulţi alţi oameni din comunitate, era surprinzător să vedem o reacţie atât de neobişnuit de intensă faţă de un eveniment care, la vremea respectivă, putea fi pur şi simplu un copil care plecase acasă la un prieten fără să ceară voie. Se decisese imediat că fetiţa, Vicki Lynne Hoskinson, fusese răpită.
Trei zile mai târziu, pe 20 septembrie 1984, Frank Jarvis Atwood a fost arestat şi, la fel ca toată lumea, am fost şi eu indignată. Atwood arăta ca un barbar zdrenţăros. Parcă era omul sălbatic din Borneo. Mai mult chiar, la ştiri s-a spus că fusese eliberat condiţionat şi avea dosar pentru molestare de copii. Imediat
103
ce a fost declarat suspect, toată lumea a considerat că el este vinovat: eu, publicul, mass-media şi organele de aplicare a legii.
Din septembrie 1984, cazul s-a bucurat de atenţia neîntreruptă a mass-media timp de doi ani şi jumătate. Oriunde mă duceam, oamenii nu vorbeau decât despre acest caz. Nu puteai scăpa nicăieri, căci în vitrinele magazinelor erau fotografii ale fetiţei, iar pe şosele erau panouri mari cu imaginea lui Vicki Lynne. În Tucson mai avuseseră loc şi alte fapte cumplite, dar nimic, niciodată, nu se bucurase de atât de multă atenţie.
La sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, multe regiuni deşertice din apropiere de Tucson au fost scotocite pentru a se găsi urmele fetiţei. Televiziunea arăta voluntari (mulţi dintre ei se învoiau de la serviciu), membri ai echipelor de salvare şi de pompieri, grupuri de căutători, poliţişti etc., pe jos sau călare, câini, vehicule de teren, ba chiar şi elicoptere care o căutau pe Vicki Lynne. Spre sfârşitul lui octombrie şi începutul lui noiembrie, ştirile au prezentat întoarcerea lui Frank Atwood la Tucson, locul unde fusese arestat, în Texas. Era pentru prima oară când îl vedeam clar de aproape şi imaginea era înfricoşătoare.
Mă gândeam să mă înscriu la un colegiu ca să obţin o diplomă în studii paralegale13 şi presupun că acele evenimente mi-au stimulat interesul pentru caz pe lângă faptul că nu puteam scăpa nicăieri de relatările din presă. Îmi amintesc că mai multe reportaje de la începutul anului 1985 avertizau asupra unor posibile deficienţe în investigaţie. În mod special un articol pe câteva pagini de ziar sublinia că rapoartele iniţiale despre Vicki Lynne arătau că fusese văzută la un mall în seara dispariţiei. Articolul afirma că acele rapoarte fuseseră ignorate în momentul când a ieşit la iveală trecutul infracţional deplorabil al lui Atwood. Interesul pentru studiile paralegale mi-a stimulat atenţia pentru detalii,
13 Profesiile paralegale de secretariat deservesc şi sprijină profesiile juridice (pe avocaţi, judecători etc.).
104
de pildă: fata dispăruse în jurul orei 15.00-16.00; Atwood fusese într-un parc din centrul oraşului cam în acelaşi timp; stătuse tot timpul în compania unor martori până când fusese arestat trei zile mai târziu în Texas. Nu putea fi răspunzător pentru moartea lui Vicki dacă aceasta era în viaţă într-un mall la câteva ore după ce fusese găsit Atwood, aşa cum se relata în ziar, iar faptul că poliţia ignorase prezenţa fetiţei la mall nu era în regulă.
Apoi s-a produs ceva care părea mult prea convenabil şi ridica alte întrebări. Într-un loc din deşert, la nord-vest de Tucson, s-au găsit un craniu şi câteva oase; dar acea locaţie era într-o zonă care fusese cercetată anterior. Cum putea fi răspunzător Frank Jarvis Atwood pentru rămăşiţele parţiale descoperite în aprilie 1985? Regiunea fusese cercetată minuţios în septembrie-octombrie 1984, iar Atwood era în arest din septembrie 1984. Ceva nu era în ordine.
Pe tot parcursul anului 1985 şi apoi în 1986 am continuat să particip la alergări. La începutul anului 1986 eram într-o formă bună. Fratele meu, care continua şi el să alerge şi îmi era şi antrenor, m-a îndrumat de-a lungul întregii mele cariere de alergătoare. În 1986, am continuat să mă antrenez şi alergam 100-120 de kilometri pe săptămână. Antrenamentele intense au continuat până vara, când m-am lovit la picior şi a trebuit să întrerup un timp. Când am încercat să-mi reiau regimul de antrenament, am avut dureri mari, ceea ce a necesitat o altă întrerupere, iar în iulie mi s-a aplicat un bandaj ghipsat ca să mi se vindece piciorul. Era foarte frustrant pentru mine, căci îmi place să mă ocup intens de ceea ce mă interesează cu adevărat. Nu m-a ajutat cu nimic nici faptul că fusesem în cea mai bună formă atunci când avusesem accidentul.
în august am putut să-mi reiau antrenamentele. Sub îndrumarea fratelui meu, am început să mă pregătesc serios pentru maratonul din 1987 de la Phoenix. Intenţia mea era să mă calific
105
pentru maratonul de la Boston. Fratele meu mă punea să alerg o cursă de 35 de kilometri, pe care o numeam „limita”. Dacă puteam să fac asta, puteam să alerg la maraton. Se antrena alături de mine în cursele lungi, mă încuraja şi mă sprijinea întotdeauna. Lucrurile au mers bine la maratonul de la Phoenix. Aveam un ritm care m-ar fi dus în trei ore la finiş, dar, cam la jumătatea parcursului, am simţit un fel de amorţeală în piciorul drept. Am reuşit să termin în trei ore şi şaptesprezece minute, ceea ce mă califica pentru maratonul de la Boston. Disconfortul care a persistat după cursă s-a dovedit a fi de la o ruptură de tendon. Era nevoie de o perioadă prelungită de convalescenţă, care a durat toată vara anului 1987. Şi cum piciorul nu era mai bine, mă duceam de două ori pe săptămână la tratament. Din fericire, regimul a dat rezultate şi după aproximativ şase săptămâni alergam din nou. În timp ce aveam tendonul răsucit nu puteam face altceva decât să mă duc la lucru şi înapoi; nu puteam să alerg şi nici să fac alte activităţi. Între timp, din ianuarie 1987 începuse procesul lui Frank Jarvis Atwood, aşa că după lucru mă duceam acasă şi urmăream cu atenţie dezbaterile. Era primul proces televizat în direct din Arizona şi a durat peste două luni. Am urmărit tot procesul. Acum, când privesc în urmă, cred în mod sincer că posibilitatea de a vedea desfăşurarea procesului, din cauza rănii mele de la picior, a fost lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu m-aş fi accidentat, nu aş fi avut timp să urmăresc procesul.
Pe măsură ce procedura avansa, am tot aşteptat un indiciu al dovezii-bombă despre care presa şi poliţia insinuau că există. Mediatizarea din partea autorităţilor era uriaşă şi se construise o aură de vinovăţie copleşitoare. Cu toate acestea, nu numai că nu existau dovezi împotriva lui Atwood, dar erau anumite fapte care păreau să-l exonereze. De exemplu, era greu de crezut că Atwood ar fi putut să parcurgă cu maşina 30 de kilometri la o oră de vârf, să comită un act sexual indecent cu un copil, să săvârşească
106
o crimă şi să se întoarcă înapoi în parcul din centru, toate acestea în ceva mai mult de o oră. De asemenea, procuratura afirma că o transportase pe Vicki Lynne cu maşina lui; însă poliţia a declarat la proces că maşina lui Atwood fusese dezmembrată şi examinată minuţios în căutarea urmelor lăsate de fetiţă. Dar nu se găsise nimic în maşină nici amprente digitale, nici sânge, păr, fibre, nimic. Când s-au încheiat procedurile, aveam îndoieli serioase cu privire la vinovăţia lui Frank Jarvis Atwood.
Câteva zile mai târziu mă aflam la serviciu, după ce juriul începuse deliberările, când s-a anunţat la radio că exista un verdict… aşa cum era previzibil, juriul l-a găsit vinovat. Nu puteam decât să mă întreb: „De ce?” Urmărisem tot procesul şi nu existau dovezi pertinente.
Câteva luni mai târziu, s-a pronunţat sentinţa şi mă uitam la televizor când a fost rostită pedeapsa de condamnare la moarte. În zilele următoare am urmărit multe dintre interviuri. Unul a fost chiar cu Atwood, iar acesta le-a spus reporterilor că îi era frică să moară. La fel ca şi în cazul verdictului de vinovăţie, nu puteam decât să mă întreb: „De ce?” Fiind creştină, mi-am spus imediat că nu trebuie să se teamă. Interviul acela m-a obsedat; mă întrebam dacă Dumnezeu mă încuraja să-i vorbesc domnului Atwood despre mântuire, dar, în acelaşi timp, îmi era teamă să-l contactez. În cele din urmă, în ziua de 4 iunie 1987, i-am scris lui Frank Jarvis Atwood despre mântuirea oferită de Domnul Iisus Hristos.
CAPITOLUL 7
Fundul prăpastiei: chemarea
Mă cutremur când înţeleg că am ignorat cu atâta încăpăţânare bătăile continue ale lui Dumnezeu la uşa inimii mele. Acum mi se pare de-a dreptul de neconceput că am nesocotit atâţia ani nenumăratele ocazii pe care mi le-a oferit Domnul să mă întorc la El. Dacă m-aş fi întors, aş fi putut face faţă agresiunilor sexuale repetate şi afundării ulterioare rapide în perversiune. Aş fi putut să merg spre izbăvirea de vinovăţie, mânie, semeţie şi alte patimi. Dar, făcând lucrurile „în felul meu”, îmi pusesem mântuirea în mare pericol şi ajunsesem la o ruşine copleşitoare. Adusesem ruşine nu numai asupra mea, dar le provocasem şi părinţilor o cumplită umilire. Devenisem un deviant social, un pervers sexual, suspectat de uciderea unui copil nu tocmai ceea ce sperase tatăl meu, absolvent de West Point şi general de armată, şi mama mea, născută şi crescută în clasa de sus a societăţii.
Mai mult chiar, ca o consecinţă a neascultării mele faţă de tata şi de Dumnezeu, tata şi-a pierdut încrederea în sistemul judiciar american. Cu excepţia situaţiei de acuzat, tatăl meu trecuse prin toate ipostazele protocolului general al justiţiei militare. Pusese sub acuzare ofiţeri suspecţi, apărase acuzaţi şi îndeplinise şi funcţia de judecător. Ştia în detaliu cum funcţionau tribunalele, cunoştea procedurile judiciare militare. Această experienţă, precum şi experienţa din câteva jurii civile, îl determinaseră să informeze FBI, în septembrie 1984, despre locaţia unde mă aflam. Pe scurt, el fusese cauza imediată a arestării mele din Texas
108
sub acuzaţia de răpire. Simţise că, dacă într-adevăr comisesem crima, trebuia să fiu reţinut, iar dacă nu o comisesem, procesul judiciar va funcţiona şi mă va exonera. În ce cumplită dilemă îl împinsesem pe iubitul meu tată! Să fie nevoit să se lupte cu propria conştiinţă ca să-l lase pe cel care era sânge din sângele lui să fie prins de FBI! Tati, te rog să mă ierţi!
La câteva luni după arestarea mea din septembrie 1984, tata s-a dus la Tucson. Strigătele mele că sunt nevinovat l-au determinat să cerceteze personal faptele în cauză. După ce a citit rapoartele poliţiei şi alte dovezi pe care i le-a oferit procurorul, tata a înţeles că eram nevinovat. Până în acel moment, încrederea lui în corectitudinea obiectivă a sistemului judiciar îi întărise convingerea că, dacă sunt nevinovat, voi fi achitat. Întrucât FBI mă arestase în Texas şi eram acuzat în Arizona, ar fi trebuit să fiu transferat la Tucson, după o aşa-numită audiere de expulzare. Dar guvernul federal nu a mai luat această măsură, deoarece s-a înţeles că nu există nici o dovadă a implicării mele.
Această împrejurare faptul că guvernul federal nu se obosise nici măcar să organizeze această audiere formală la tribunal a fost ceea ce i-a şubrezit tatei încrederea în sistem. Din păcate, statul Arizona nu avea un astfel de simţ al prudenţei. Din momentul în care am ajuns în Tucson, tata a văzut cu oroare şi groază cum roţile injustiţiei din Arizona s-au pus în mişcare ca să-l condamne definitiv pe fiul său pentru răpire şi asasinat şi cum am fost ulterior condamnat la moarte. Cu toate acestea, încrederea lui în modul de viaţă american l-a încurajat să spere continuu în procedura de apel, mecanism care permitea ceea ce se numeşte apelul direct la Curtea Supremă a Statului.
Cuiul final în sicriul încrederii tatălui meu în sistemul de justiţie a fost bătut când Curtea Supremă din Arizona, în paginile iniţiale ale opiniei sale, a declarat că răpisem, molestasem şi asasinasem victima. Molestasem? Nu fusesem nici o clipă acuzat,
109
ca să nu mai spun judecat sau condamnat, pentru molestare. De fapt, judecătorul specificase chiar în concluzii că „acesta nu era un caz sexual”. Şi totuşi, Curtea Supremă a Statului a stabilit că agresasem sexual victima. Mi se frângea inima când vedeam cum se prăbuşea încrederea tatălui meu în Statele Unite ale Americii. Credinţa pe care o nutrise faţă de patria pentru care se dusese la război şi îşi vărsase sângele era pierdută.
Simt o mare smerenie când mă gândesc la toate binecuvântările pe care mi le-a dat Bunul Dumnezeu, mai ales în anii în care mi-am întors faţa de la El. Acum văd cum anumite evenimente, de pildă ruşinea că fusesem prins cu droguri la şcoala militară sau stinghereala pe care o simţeam când eram evitat de vecinii noştri şi de copiii lor din cauza activităţilor detestabile în care mă angajam, îmi induseseră un sentiment de reticenţă. Pe atunci, începusem să mă îndepărtez de biserică şi de părinţii mei. Dumnezeu apela frecvent la conştiinţa mea şi mă avertiza; mă rătăcisem în păcat. Avertismentele timpurii din partea Tatălui Ceresc erau reprezentate de conflictele tot mai grave cu părinţii, de ciocnirile cu legea şi escaladarea dispreţului pentru oamenii aflaţi în posturi de autoritate. Refuzasem să ţin seama de semnalele de pericol, iar de aici a rezultat, practic, un război total cu părinţii şi cu legea. Ignorasem semnalele de pericol şi avertizările care reprezentau însăşi milostivirea Domnului, iar astăzi sunt conştient de faptul că respinsesem chiar scopul vieţii umane: strădania de a reface asemănarea cu Dumnezeu.
Se pare că, în primele stadii ale îndepărtării mele de Dumnezeu, întotdeauna a apărut un „bun samaritean” în momentele de răscruce. De regulă, acesta era cineva capabil să-mi captiveze atenţia pentru a mă învăţa iubirea de Dumnezeu, cam în acelaşi fel în care compasiunea lui Hristos pentru femeia adulteră este o cale mult superioară faţă de cea adoptată de farisei, a condamnării după litera legii (Ioan 8,1-11).
110
De exemplu, pe când aveam paisprezece ani şi frecventam o instituţie privată pentru copiii cu probleme, înainte să mă afund total în consumul de droguri şi în acţiuni contra-culturale, unul dintre profesorii de acolo a manifestat un interes special pentru mine. Domnul Bradley aducea puţin cu muzicianul Bob Seger din anii ’70, avea un păr bogat care îi ajungea până pe spate şi o barbă stufoasă. Datorită înfăţişării lui, am avut încredere în el chiar de la început. În acel moment al vieţii mele, găseam că bărbaţii cu păr lung şi barbă sunt fascinanţi. Aveam tendinţa să nu am încredere în personajele autoritare, în special în profesori, pentru că nu depăşisem încă experienţa cu comandantul de la Academia Militară Brentwood, astfel încât încrederea în domnul Bradley era ceva neobişnuit pentru mine. Îmi câştigase încrederea prin faptul că se abţinea să aplice pedepsele convenţionale de detenţie sau teme suplimentare şi prefera să poarte cu mine o discuţie neacuzatoare despre motivul pentru care mă purtasem urât. În primul rând, mă încuraja să mă gândesc la ce dorisem să obţin prin acea conduită necorespunzătoare, iar în final se concentra asupra consecinţelor. Mai mult chiar, în timpul conversaţiilor noastre, acest bun creştin era preocupat de felul în care îmi întorsesem faţa de la Dumnezeu, de la Stăpânul Cel Milostiv, Care avusese întotdeauna grijă de mine.
Un alt bun samaritean a fost preotul de la Biserica Episcopală din Saint Alban, părintele Norm. Acest mesager al Domnului nu ezitase niciodată să îmi vină în ajutor când auzea că dădusem de necaz, fie după o altercaţie severă cu părinţii, fie când eram la închisoare sau pur şi simplu dacă aveam nevoie de un umăr pe care să plâng. La fel ca şi domnul Bradley, părintele Norm nu invoca propaganda convenţională – „trebuie să mă asculţi” sau scenarii de genul „trebuie să faci asta” şi nici nu încerca să mă facă să mă simt vinovat şi să mă supun. În schimb, părintele Norm vorbea cu răbdare despre modul în care Dumnezeu îmi purtase de grijă
111
cu multă iubire şi apoi, la fel de calm, îmi arăta în detaliu unde mă dusese distanţarea de Dumnezeu. Şi chiar dacă eu îmi întorsesem faţa de la El, El îmi dăruia iar şi iar harul dulce al bunilor samariteni.
Din păcate, am ales foarte rar să urmez îndemnurile bune ale slujitorilor îngereşti ai Domnului, chiar şi atunci când greutăţile au sporit. Este esenţial să se înţeleagă că nu vreau să afirm în nici un caz că Dumnezeu este autorul relelor din viaţa mea. Nu am absolut deloc această intenţie. Ceea ce vreau să arăt este că, atunci când mi-am întors faţa de la Dumnezeu, harul Său m-a părăsit şi pericolul de a da de necazuri a crescut. O altă cale de a examina obiectiv acest lucru este să vedem cum preacurvia, homosexualitatea şi alte abuzuri sexuale au devenit o normă în SUA. Aceste abuzuri reprezintă în mod sigur o îndepărtare de Dumnezeu şi de bunătatea pe care El a arătat-o cândva naţiunii noastre. Şi, pe măsură ce observăm retragerea harului Domnului din ţara noastră, constatăm şi creşterea şomajului, înmulţirea războaielor, a crizelor economice etc.
Întorcându-mi faţa de la Dumnezeu, am alungat harul Lui de la mine. Faptul acesta a dus apoi la multe evenimente dezastruoase din viaţa mea, de exemplu, agresiunea sexuală pe care am suferit-o la vârsta de paisprezece ani. Cert este că, odată ce L-am părăsit pe Dumnezeu şi am ales un comportament care m-a făcut accesibil unor persoane cu purtări deviante, m-am expus direct pericolului. Acest mod de viaţă distructiv a continuat, căci am persistat în comportamentul infracţional şi am ajuns în închisoare, unde am fost imediat violat. Toate aceste nenorociri au fost provocate numai de mine însumi. În necontenita Sa milostivire, Dumnezeu mi-a creat condiţii care m-au încurajat să mă întorc la El, aproape întotdeauna prin intermediul trimişilor Săi îngereşti. De exemplu, la începutul anilor ’80, pe când eram la închisoare în California, îmi făcusem obiceiul să stau undeva pe
112
o bancă de pe o alee în momentul în care ştiam că trec pe acolo câţiva copii creştini. Când treceau pe lângă mine, strigam insulte şi cuvinte urâte la adresa acestor tineri cumsecade.
Interesant este că, aproximativ în aceeaşi perioadă, între mine şi Charles „Tex” Watson, unul dintre compatrioţii lui Mason14 de la sfârşitul anilor ’60, s-a înfiripat o prietenie. Convertirea lui sinceră la creştinism mă intriga. Am avut multe conversaţii lungi în capela închisorii, unde el era asistentul capelanului, despre neputinţa voinţei libere şi despre puterea lui Dumnezeu, în acel moment din viaţa mea, am înţeles greşit interacţiunile cu acest bun samaritean, care, după mine, avea un discurs filosofic interesant, şi atât. Şi nici de data aceasta nu am răspuns bătăii Domnului la uşa inimii mele.
îmi amintesc şi de îndemnuri mai puţin făţişe ale lui Dumnezeu de a mă întoarce la El. Eram de multe ori închis la izolare, în puşcărie, şi singura literatură disponibilă era întâmplător de natură creştină. Filmele care rulau în sala de gimnastică a închisorii erau despre foşti gangsteri care se convertiseră la creştinism. Astfel de stimulente apăreau frecvent. Este adevărat că, în pofida afundării mele continue în depravare şi a refuzului repetat de a încerca orice reconciliere cu Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu nu a încetat nici o clipă să mă iubească. Mi-a oferit permanent încurajări ca să mă întorc la El. Faptul că Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată îmi aminteşte de cunoscuta poezie Urme de paşi pe nisip:15
într-o noapte un om a avut un vis.
A visat că mergea pe malul mării alături de Dumnezeu.
Pe cer apăreau scene din viaţa lui.
14 Cântăreţ şi fondator al unei organizaţii para-religioase în anii ’60. A fost condamnat la închisoare pe viaţă în 1971 pentru nouă crime şi alte infracţiuni. A murit în închisoare în 2017.
15Footprints(Footprints În the Sand), poem alegoric religios, aparţinând probabil poetei Mary Stevenson.
113
În fiecare scenă a observat două rânduri de urme de paşi pe nisip.
Unele erau ale lui, şi celelalte ale Domnului.
Când în faţa ochilor i-a apărut ultima scenă a vieţii, s-a uitat înapoi la urmele de paşi de pe nisip.
A observat că de multe ori pe calea vieţii era un singur rând de urme de paşi.
Şi a mai observat că aceasta se întâmplase în momentele cele mai triste din viaţa lui.
Iar aceasta l-a necăjit foarte tare, şi L-a întrebat pe Domnul: „Doamne, ai spus că din momentul când m-am decis să Te urmez vei păşi alături de mine de-a lungul întregului drum, dar am observat că în momentele cele mai tulburi din viaţa mea este un singur rând de urme de paşi.
Nu înţeleg de ce, când aveam mai mare nevoie de Tine, m-ai părăsit.”
Dumnezeu a răspuns:
„Iubitul, preaiubitul Meu fiu, i Eu te iubesc şi nu te voi părăsi niciodată.
În vremurile tale de încercări şi suferinţe, când vezi numai un rând de urme de paşi, sunt clipele când te-am purtat în braţe.”
îmi este limpede că nesocotirea continuă a Domnului a declanşat un lanţ de evenimente cumplite. Concret, nu numai că am fost agresat sexual de mai multe ori, dar am şi avut de-a face de timpuriu cu penitenciarele. De la delicte minore cu sentinţe de şase luni, iar apoi la condamnări de doi-patru ani, cu un scurt răgaz de şase luni între cele două sentinţe. Cu toate acestea, Dumnezeu mi-a dăruit cu dragoste milostivirea Lui, oferindu-mi mereu posibilitatea să mă întorc la El. Refuzul meu încăpăţânat
114
de a mă întoarce la El a fost ceea ce a declanşat împrejurări din ce în ce mai ostile, în care încălcam legea tot mai grav. Exact aceasta era starea de lucruri în care s-a produs arestarea mea din septembrie 1984. Dumnezeu ştia că în cele din urmă trebuia să fiu doborât cu o lovitură puternică în cap.
După ce am fost arestat în Texas de FBI în ziua de 20 septembrie 1984, am aflat că, cu câteva zile înainte, pe 17 septembrie (ziua în care plecasem din Tucson), Vicki Lynne Hoskinson, în vârstă de opt ani, dispăruse chiar din cartierul în care stătusem în week-end-ul din Tucson. În lunea aceea, la ora la care dispăruse fetiţa, mă plimbam prin cartier cu maşina, căutând o casă pe care s-o jefuiesc ca să cumpăr nişte narcotice înainte să-l recuperez pe tovarăşul meu de drum dintr-un parc şi să plecăm din Tucson. Combinaţia dintre dispariţia copilului, prezenţa mea în zonă, singur şi fără alibi, dosarul meu de arestări, a făcut să fiu arestat câteva zile mai târziu.
Existau câteva relatări despre o fetiţă care se potriveau cu descrierea lui Vicki Lynne, inclusiv rochiţa de aceeaşi culoare, care fusese văzută împreună cu o femeie la mall-ul din Tucson în seara dispariţiei ei. Femeia, Ann Fries, avea un istoric de tulburări mintale şi se ştia despre ea că mergea frecvent la un mic magazin din cartierul lui Vicki Lynne. De fapt, cam la aceeaşi oră când dispăruse Vicki Lynne, femeia îi spusese vânzătorului că pierduse o fetiţă pe nume Vicki printr-o adopţie ilegală, că fetiţa mergea la şcoala elementară Homer Davis şi avea opt ani. Verificarea cataloagelor de la şcoala Homer Davis a arătat că singura fetiţă de opt ani înscrisă cu numele de Vicki era Vicki Lynne Hoskinson. Pe lângă aceasta, când a fost întrebată unde se afla în ziua dispariţiei lui Vicki, femeia i-a minţit pe detectivii şerifului afirmând că fusese acasă toată ziua. Un bărbat care locuia în casa ei a confirmat absenţa ei în perioada când Vicki Lynne dispăruse de la mall, unde femeia mergea foarte des.
115
În pofida norilor de suspiciune care pluteau în jurul femeii, poliţia nu a interogat-o, omisiune flagrantă care dezvăluie dorinţa guvernului de a crea senzaţie în jurul tragediei, susţinând că a arestat un nebun din California. Astfel, atunci când organele de ordine au primit informaţia că vehiculul meu s-a aflat în cartierul lui Vicki, condamnarea mea şi sentinţa de condamnare la moarte erau un lucru deja decis. Cam la două zile după dispariţia lui Vicki, poliţia a verificat numărul de înregistrare al maşinii mele şi, când a ajuns la numele meu, au ieşit la iveală toate arestările şi perioadele de detenţie anterioare. Tucson, un oraş cu câteva sute de mii de locuitori la vremea respectivă, s-a revoltat pentru că dispăruse Vicki. S-au făcut presiuni enorme asupra organelor de ordine ca să rezolve enigma. Dispariţia lui Vicki a fost larg mediatizată pe plan naţional, dar şi internaţional. Şi iată-mă, aşadar, un infractor notoriu eliberat condiţionat pentru o infracţiune pe care o comisesem cu patru ani în urmă împotriva unui copil, prezent în zona unde Vicki Lynne fusese văzută pentru ultima dată. Nu aveam nici un alibi solid. Eram un ţap ispăşitor perfect, împachetat ca un cadou şi gata de trimis la abator.
După arestare, am atras atenţia presei internaţionale, deoarece mai multe canale de televiziune prin cablu au difuzat programe despre mine care s-au reluat în repetate rânduri în Europa, Australia, Africa, Orientul Mijlociu şi în alte părţi. Publicitatea negativă intensă nu numai că a indus în eroare ancheta cazului, dar m-a transformat şi în ţinta unor nesfârşite insulte şi ameninţări la viaţa mea. Adevărul este că, atunci când poliţia a descoperit prezenţa mea în apropierea locului dispariţiei lui Vicki Lynne Hoskinson, toate celelalte piste, inclusiv cea care arăta că Vicki Lynne fusese văzută în mall cu o femeie, au fost imediat abandonate de poliţie. Maşina acelei femei şi locuinţa ei nu au fost percheziţionate, iar minciunile afirmate despre locul unde se afla atunci când dispăruse Vicki nu au fost verificate.
116
întrucât fusesem arestat de FBI sub o acuzaţie federală, am fost dus iniţial la o închisoare federală, căci s-a considerat că ar fi fost prea periculos pentru siguranţa mea să fiu ţinut la închisoarea districtuală Behr din San Antonio. Dar nici deţinuţii de la penitenciarul federal din Bastrop, Texas, nu au fost prea încântaţi de prezenţa mea. Am fost plasat în izolare administrativă, şi deţinuţii care locuiau în celulele vecine au început imediat să urle ameninţări la adresa mea şi să organizeze un program de rutină care avea drept scop să mă ţină în permanenţă treaz, ţipând şi bătând în pereţii celulelor. Deţinuţii care erau escortaţi de gardieni prin faţa celulei mele intrau şi ei în acţiune, cu încurajări entuziaste din partea poliţiştilor, loveau cu picioarele în uşă, scuipau pe mica fereastră şi strigau cuvinte insultătoare. Erau şi unii deţinuţi care nu erau ţinuţi închişi şi aveau voie să vină în zona de izolare ca să facă curăţenie. Nici aceştia nu se sfiau să mă ameninţe şi să-mi arate arme prin ferestruica din uşă. Îmi spuneau verde în faţă că voi fi ucis în timpul când voi merge sub escortă. De mai multe ori aprindeau vreun obiect inflamabil şi mi-l strecurau pe sub uşă.
Aceste condiţii ameninţătoare au durat o săptămână sau două, după care am fost transferat la o mică închisoare districtuală din Bastrop. Oficialităţile credeau probabil că acolo voi trece neobservat. Şi, deşi deţinuţii ştiau de ce sunt acuzat, am rămas acolo nevătămat aproape o lună. În acest timp, atenţia mass-mediei locale nu a scăzut, şi locuitorii din Bastrop au făcut presiuni ca să fiu mutat de pe teritoriul lor.
Au recurs chiar la o ameninţare cu bombă, ceea ce a determinat autorităţile din Texas să facă ceea ce ulterior curtea federală va stabili că a fost o extrădare ilegală către autorităţile din Arizona. Drept urmare, am fost dus înapoi la Tucson, operaţiune pentru care a trebuit să port o vestă anti-glonţ. Mai mult chiar, au fost mobilizaţi membri SWAT (Special Weapons and Tactics
117
armament şi Tactici Speciale) şi poziţionaţi strategic la aeroport, pe drumul spre centrul de detenţie districtual Pima, precum şi pe acoperişul închisorii, în efortul de a-mi asigura securitatea împotriva freneziei care a însoţit sosirea mea în Tucson. Când caravana a ajuns în parcarea închisorii, şi-au făcut apariţia mai mulţi membri îndrăzneţi ai presei. Era numai o prefigurare a situaţiei explozive cu care aveam să mă confrunt când am traversat iniţial curtea interioară a închisorii. Atenţia mediatică din Tucson a fost scandaloasă. Fusesem judecat şi condamnat chiar înainte să apar în sala de judecată din Arizona.
O altă împrejurare, care va juca un rol crucial în revenirea mea în cele din urmă la Dumnezeu, este faptul că dosarul arestărilor mele anterioare din California era binecunoscut. După cum s-a constatat, atât deţinuţii din închisoarea districtuală, cât şi cei de pe coridorul morţii au înţeles în cele din urmă subterfugiul guvernului şi faptul că dosarul meu din California, iar nu acuzaţiile trâmbiţate în Arizona, reprezentau motivul real pentru care eram ostracizat. Astfel, din momentul când am intrat în închisoarea districtuală Pima şi până am ajuns la unitatea de cazare unde aveam să stau mai mulţi ani, s-a declanşat o adevărată frenezie. Deţinuţii au început să bată în uşi şi să aprindă focuri; au răsunat nenumărate ameninţări cu moartea şi alte izbucniri agresive.
Zona în care am fost cazat era pe două nivele şi avea formă de U. Celulele se întindeau de o parte şi de alta şi de-a lungul peretelui din fond, de-a lungul etajului unu şi al parterului. În faţa celulelor din fund am observat două scări care duceau la nivelul al doilea. În primele mele luni de detenţie la închisoarea districtuală am fost cazat singur, pe una din părţile laterale ale nivelului de sus. Nimeni nu folosea nici măcar scara din partea unde eram eu. M-am trezit într-o situaţie foarte periculoasă şi jenantă, deosebit de umilitoare.
118
Căderile anterioare, de pildă, atunci când sărutasem o fetiţă de zece ani sau răpisem un băiat de şapte ani, avuseseră un potenţial de pocăinţă publică. Însă mă îndepărtasem de un astfel de dar, de acest îndemn convingător de a mă întoarce la Ziditor. Acum Domnul şi Stăpânul nostru îmi oferea o altă ocazie optimă să renunţ la depravare, să-mi depăşesc trauma emoţională latentă, să mă confrunt în sfârşit cu consecinţele faptelor mele necugetate din trecut ca să mă întorc la El. Nu am avut niciodată parte de acest tip de har de la Dumnezeu-Tatăl, dar dragostea Lui veşnică mi-a oferit încă o ocazie. Dar vai, încă nu atinsesem fundul prăpastiei! Continuam să percep în mod eronat situaţia potrivnică, ca ceva care îmi aţâţa şi mai mult mânia împotriva societăţii. Chiar şi după ce am ajuns în închisoarea din Pima, continuam să mă îndepărtez cu încăpăţânare, încă mai mult, de Dumnezeu.
Erau momente când mă apropiam de harul lui Dumnezeu. Vizitele regulate, telefoanele şi scrisorile de la părinţii mei îmi trezeau uneori momente în care tânjeam după îmbrăţişarea protectoare a iubirii lui Dumnezeu de care mă bucurasem cândva. Am citit Cartea lui Iov şi m-am orientat pentru scurt timp în direcţia îndurării cu răbdare, până la capăt, rămânând în harul Domnului. Dar reflexul meu era să mă feresc de harul Domnului. De exemplu, m-am împotrivit ferm încercărilor repetate ale preoţilor de la închisoarea districtuală Pima de a mă aduce pe calea cea bună; am respins încercările grupurilor creştine care se străduiau să interacţioneze cu mine. Erau chiar momente când în blocul nostru veneau vizitatori creştini, care cântau imnuri religioase, iar eu rosteam comentarii batjocoritoare sau chiar mă angajam într-un comportament ameninţător. Adevărul este că, nu numai că ignoram şi respingeam orice dar de la Domnul, însă îmi menţineam în continuare şi scopurile corupte, cum ar fi acela că îi abordam pe tinerii deţinuţi neştiutori cu propuneri homosexuale. Dumnezeu să mă ierte pentru fărădelegile mele!
119
Acum îmi dau seama de impulsul meu de a-L ignora pe Dumnezeu. Eram ferm convins că voi fi eliberat din închisoare în viitorul apropiat. Şi cum putea fi altfel, îmi spuneam eu, când acuzaţia de a fi răpit pe cineva părea ridicolă? Nu exista nici o urmă fizică în sprijinul afirmaţiei că Vicki Lynne fusese în maşina mea. După ce aveam să fiu eliberat, intenţionam să fac societatea să plătească pentru că mă făcuse să îndur o asemenea nedreptate. Atitudinea mea periculoasă a persistat chiar şi după ce în aprilie 1985, la şapte luni după dispariţia lui Vicki Lynne şi după arestarea mea, în deşertul din apropiere de Tucson au fost descoperite nişte rămăşiţe umane parţiale. În mai 1985, s-a adăugat încă un cap de acuzare: omucidere cu circumstanţe agravante. Mă aştepta pedeapsa cu moartea.
În luna care a urmat după dispariţia lui Vicki Lynne din septembrie 1984, zona unde se descoperiseră oasele (în aprilie 1985) fusese supusă uneia dintre cele mai minuţioase acţiuni de cercetare a locului faptei din toată istoria districtului Pima. Părea limpede pentru toată lumea că cineva în afară de mine, căci eram la închisoare înainte de cercetare pusese oasele acolo, fapt care mă exonera aşadar de orice implicare. Totuşi, nu aşa s-au desfăşurat evenimentele. Am fost judecat doi ani mai târziu, în ianuarie 1987, în Phoenix, deoarece mediatizarea exagerată, care aproape devenise un circ, impusese schimbarea locaţiei din Tucson în Phoenix. Procesul meu s-a încheiat cu condamnarea pentru răpire şi omucidere cu circumstanţe agravante. Următorul punct de pe agenda unor evenimente aparent prestabilite era faza formulării sentinţei şi, fireşte, am fost condamnat la moarte. Pe 11 mai 1987, am sosit în coridorul morţii… un om nevinovat de noile capete de acuzare formulate împotriva lui. Ajunsesem în fundul prăpastiei.
La fel ca şi intrarea în închisoarea districtuală Pima cu câţiva ani mai înainte, sosirea mea a fost întâmpinată cu multă agitaţie
120
şi zgomot. Când am intrat în Blocul Celular Şase, clădirea izolată a administraţiei în care se aflau celulele condamnaţilor la moarte şi ale altor deţinuţi cu regim de maximă securitate, am aruncat o privire în camera de control şi am văzut şiruri nesfârşite de bastoane, scuturi şi alte dispozitive împotriva rebeliunilor. Cam în acelaşi moment, nişte huidume de gardieni m-au înşfăcat de braţe şi m-au îmbrâncit pe coridor spre „sala de adunare”. Se strânseseră acolo vreo jumătate de duzină de ofiţeri, câţiva sergenţi, doi locotenenţi şi administratori de unităţi şi aşteptau sosirea mea.
Când am intrat, am fost literalmente aruncat pe un scaun, iar administratorii s-au întrecut care mai de care să mă impresioneze, spunând că blocul lor este condus cu un braţ de fier şi orice încercare de rebeliune din partea mea îmi va face imediat cunoştinţă cu bastoanele lor după ce voi fi azvârlit mai întâi cu faţa pe beton. După ce conducerea unităţii m-a ameninţat cum se cuvine cu violenţă fizică, zdrahonii m-au smuls de pe scaun şi m-au târât aproape pe sus pe coridor, spre secţia unde urma să fiu cazat. De-a lungul ambelor părţi ale holului erau ferestre mari de plexiglas prin care deţinuţii din cele 16 celule urmăreau trecerea mea. Fireşte, personalul unităţii le şoptise deţinuţilor că vestitul şi mult detestatul Frank Jarvis Atwood va fi escortat pe acest coridor. Deţinuţii au început să lovească cu picioarele în uşă, să urle şi să arunce cu obiecte (bucăţi de săpun, pungi de plastic pline cu lichide etc.) în ferestre. Gardienii care mă escortau doar râdeau, şi poliţiştii de pe palier rosteau în şoaptă insulte şi ameninţări.
După ce am traversat coridorul, am ajuns la uşile capsulei de patru oameni în care fusesem repartizat. Suprafaţa de locuit era de aproximativ 3 x 7,5 m, avea o masă şi un duş, precum şi uşile celor patru celule; fiecare „cameră” avea aproximativ 1,8 x 2,7 m. Uşile cu închizătoare electronică s-au deschis, iar când am
121
ajuns în zonă, uşa de la celula mea a ţăcănit şi s-a deschis. Unul dintre gardieni m-a îmbrâncit în celulă; am căzut pe jos, iar poliţiştii au chicotit. Apoi uşa s-a trântit şi s-a închis, iar gardienii au ieşit din capsulă… lăsându-mă încătuşat, fără saltea, aşternuturi sau altceva.
Curând aveam să aflu că aceste încercări ale poliţiştilor de a mă şicana erau o practică curentă. Pe atunci, se adoptase recent o lege care permitea acordarea unei pedepse de minimum 25 de ani de închisoare pentru orice deţinut care rănea pe cineva. Şi cum dosarul meu din închisorile din California şi din închisoarea districtuală Pima erau pline de comportamente agresive, mai ales împotriva gardienilor, şi pentru că, practic, tot personalul din Blocul Celular Şase ştia că nu comisesem răpirea şi crima şi credea că voi câştiga la apel, mulţi gardieni încercau să mă incite să-l atac pe unul dintre ei. Atunci aş fi primit o sentinţă de 25 de ani împotriva căreia nu puteam face apel.
Acţiunile diabolice ale angajaţilor statului erau pe atunci încă naive, aşa cum mi-am dat seama în timpul primului meu drum spre zona de exerciţii şi m-am confruntat cu nenumăratele încercări de a-mi provoca reacţii violente.
În’Blocul Celular Şase, întotdeauna când eram escortaţi undeva, eram încătuşaţi cu mâinile legate în faţă cu o curea de piele. În acea împrejurare specială, după ce fusesem ţinut într-un ţarc special de exerciţii, poliţistul care mă escorta mi-a eliberat o mână şi a început să mă smucească de mâna cealaltă care era în continuare legată. Mă durea îngrozitor, dar mi-am ţinut gura. Gardianul mi-a scos în cele din urmă şi cealaltă legătură şi mi-a şoptit: „într-una din zilele astea, Atwood.” Curând după aceea a sosit alt gardian ca să aducă apă la fiecare cuşcă de recreere. Când s-a oprit la ţarcul meu, am ridicat paharul ca să-mi dea puţină apă, dar, în loc să-mi umple paharul, mi-a turnat apa pe mână şi pe braţ şi a exclamat cu voce tare:
122
îţi place, javră?
Ţarcurile pentru exerciţii erau făcute din garduri de lanţ şi aveau cam 4,5 x 4,5 m; aveau chiar şi un acoperiş de lanţuri, în uşă era o deschizătură numită capcană, cu dimensiunile de aprox. 15×61 cm. Erau 16 ţarcuri de acest fel. Îmi aminteau de cuştile pentru câini din crescătorii. Toţi ceilalţi deţinuţi vedeau cum sunt maltratat de gardieni.
Trebuie să spun că, în general, deţinuţii se incitau unul pe altul la violenţă, de cele mai multe ori de plictiseală şi din dorinţa de a vedea puţină acţiune. Dacă ar fi reuşit să mă aţâţe spre un act violent, ar fi fost încântaţi de spectacol. Nu numai că ar fi avut parte de puţină emoţie, dar m-ar fi văzut bătut cu brutalitate, ştiind perfect că voi mai primi încă douăzeci şi cinci de ani de detenţie. Aşadar, din momentul în care un gardian mă brutaliza, deţinuţii începeau să urle să nu las un „porc” să mă trateze aşa. Eram aţâţat din toate părţile să reacţionez violent. Prin ceea ce acum ştiu că a fost mila lui Dumnezeu, am reuşit să nu mă angajez în acţiuni de răzbunare împotriva gardianului şi mi-am ţinut gura. Insultele urlate erau atât de umilitoare; stăteam acolo, în mijlocul cuştii, iar ei ţipau la mine, mă scuipau şi aruncau cu apă în mine.
Deţinuţii încearcă întotdeauna să-i aţâţe pe alţi deţinuţi la violenţă. La câteva săptămâni după ce sosisem pe coridorul morţii, doi deţinuţi au venit în capsulă ca să vopsească ceva. Unul dintre ei lucra în faţa celulei mele şi mi-a spus că ştia despre reputaţia mea din California. Apoi a spus că, dacă voiam „să fiu chit” cu liderii de grup din Arizona, nu aveam decât să-l rănesc pe unul dintre colegii de capsulă. Întrucât uciseseră copii, erau văzuţi ca indezirabili. L-am informat pe acel deţinut că nu doream să fiu pe placul răufăcătorilor din Arizona şi nici nu simţeam dorinţa să atac pe nimeni şi să capăt o condamnare de douăzeci şi cinci de ani. Mi-a dat clar de înţeles că, dacă refuz misiunea,
123
voi fi vizat pentru a fi ucis. I-am explicat clar că ameninţările din partea unor tipi aşa-zişi duri nu mă impresionau. Apoi mi s-au oferit o mie de dolari ca să execut un atac; am refuzat din nou.
Pe lângă atacurile fizice şi verbale împotriva mea, gardienii din Blocul Celular Şase se distrau obligându-mă să execut munci manuale care nu erau în responsabilitatea mea. Intenţia lor era să mă facă să refuz, pentru ca după aceea să pot primi un raport disciplinar, situaţie care duce adesea la o reacţie violentă din partea deţinuţilor. Mă puneau să fac curăţenie la duşurile murdare fără ustensile adecvate, iar eforturile mele erau ridiculizate în încercarea de a-mi provoca o reacţie violentă. La câteva zile, personalul îmi ordona să frec pereţii sau pardoseala, iarăşi fără materiale de curăţenie, şi cu scopul de a provoca o confruntare fizică.
Fiindcă aceste tactici nu au dat rezultatul dorit, unii gardieni au început să creeze condiţii celorlalţi deţinuţi ca să se simtă liberi să mă atace. Scenariul obişnuit era să mă ducă undeva, de exemplu, în ţarcul pentru mişcare, în sala de vizite sau la biblioteca de drept, în acelaşi timp în care alt gardian escorta alt deţinut. Gardianul care îl controla pe celălalt deţinut avea grijă să slăbească legăturile de la mâinile acestuia. În plus, gardianul folosea termeni injurioşi în timp ce discuta despre mine cu celălalt deţinut, ca să-l incite să-şi scoată cătuşele de la mâini şi să mă atace când treceam unul pe lângă altul printr-o încăpere. Este adevărat că Dumnezeu Cel Milostiv m-a apărat şi am rezistat tuturor acestor tentaţii de angajare în violenţă fizică.
În aceste condiţii extrem de periculoase şi cumplit de umilitoare, dispreţuit şi abuzat de gardieni, de deţinuţi şi de societate, Dumnezeu în mila Sa nu numai că m-a apărat, dar Bunul Stăpân m-a călăuzit către un regim de auto-disciplină şi educaţie prin faptul că m-am înscris la cursurile unui colegiu care ne erau accesibile în închisoare. Din fericire, acest har iubitor, odată ce
124
am început, în sfârşit, să-l înţeleg, m-a izbăvit şi de implicarea în studii oculte.
Asta nu înseamnă că nu eram în continuare tentat să continui practicile oculte. De exemplu, chiar înainte să plec de la închisoarea districtuală Pima, am cunoscut o asistentă medicală, adeptă a religiei Wicca16. Am legat o prietenie destul de strânsă, pe baza intereselor noastre comune pentru tarot, magie planetară şi astrologie, în perioada când eram încă la unitatea de detenţie din Tucson unde lucra ea. După ce am fost transferat pe coridorul morţii de la închisoarea statală din Florence, localitate aflată la aproximativ 120 de kilometri nord-vest de Tucson, Pamela a început să mă viziteze. Multe dintre conversaţiile noastre erau despre preceptele New Age. Aşadar, în ciuda dorinţei mele crescânde de a îmbrăţişa harul Domnului, exista permanent tentaţia ocultismului. Pamela şi cu mine eram două suflete pierdute care, din cauza singurătăţii, încercam cu disperare să umplem golul spiritual din vieţile noastre, stabilind o relaţie. Între noi nu era prea multă iubire, nici măcar atracţie sexuală; prevala disperarea. Fiind prins în emoţiile unei relaţii romantice şi presat de iubita mea să ader la convingerile ei religioase, am cedat şi am continuat să practic ocultismul.
Este adevărat că am avut de înfruntat multe presiuni în primele luni petrecute în coridorul morţii. Nu numai că fusesem condamnat pe nedrept pentru uciderea unui copil, dar fusesem etichetat de societate ca atât de depravat, încât nu eram demn să trăiesc nici măcar în închisoare. Administraţia intenţiona să mă pună cu botul pe labe ca pe un animal turbat. Eram atacat de gardieni în încercările lor de a mă incita la confruntări fizice; eram abuzat de ceilalţi deţinuţi, iar, pe de altă parte, eu continuam legăturile cu ocultismul. Acum îmi dau seama că, dacă nu ar fi existat
16 Este o mişcare politeistă modernă cu elemente oculte puternice, preocupată de practicarea ritualurilor magice. De fapt, în cadrul acestei mişcări, se practică adorarea diavolului.
125
aceste lupte, nu ar fi fost posibilă curăţirea de patimi; totul a fost milostivirea Domnului. În mijlocul acestui calvar, Dumnezeu nu numai că nu m-a părăsit, dar mi-a trimis un înger.
La câteva săptămâni după ce sosisem pe coridorul morţii, o creştină s-a decis să-mi scrie. Urmărise procesul la televizor; cazul meu fusese primul transmis în întregime în direct de televiziunea din Arizona. Plină de compasiune pentru omul pe care îl considera condamnat pe nedrept, dar şi de grijă pentru soarta sufletului meu, Rachel mi-a trimis o scrisoare pe care am primit-o pe 4 iunie 1987. Acesta a fost colacul meu de salvare. Rachel mi-a prezentat ceea ce aveam să aflu mai târziu că este abordarea evanghelică protestantă obişnuită în racolarea necredincioşilor. În linii generale m-a întrebat: 1) dacă ştiam unde voi merge după ce voi muri şi 2) de ce. Aşa cum am menţionat mai înainte, nu mai eram entuziasmat de studiile de ocultism şi, deşi începusem să-mi deschid inima spre harul Domnului, aceasta se întâmpla încă sporadic. (Inima mea suferea de boala orbirii şi a ignorării Domnului.) În mod cert, nu mă interesa creştinismul; cu toate acestea, simplitatea care răzbătea din scrisoarea lui Rachel şi atmosfera de prietenie mă intrigau. Sinceritatea ei mi-a atras atenţia.
În timpul studiilor mele intense de ocultism de peste un deceniu, mă gândisem mult la starea în veşnicie a sufletului meu. De fapt, tocmai grija pentru suflet a fost motivul pentru care o mare parte din preocuparea mea legată de magie s-a desfăşurat în plan teoretic şi mai puţin în practică. Îmi era teamă că îmi voi întina sufletul dacă mă voi angaja în ritualuri care invitau entităţi malefice în sufletul meu. Studiile oculte, inclusiv cele referitoare la sistemele de credinţe orientale, precum taoismul şi budismul, implicau conceptul de reîncarnare, o filosofie rătăcită pe care nu am putut să o accept niciodată. Astfel, Rachel aborda un domeniu pe care nu-l mai explorasem din copilărie, teologia
126
unei vieţi pe pământ, urmată de Judecată. Acest lucru m-a încurajat să revin la conceptele cunoscute.
La fel ca şi în cazul bunilor samariteni pe care Dumnezeu mi-i trimisese mai înainte, Rachel nu ţinea o predică banală. Nu adopta o abordare de tipul „Ori îl accepţi pe Hristos, ori mergi în iad!”, la pucioasă şi flăcările iadului. Dimpotrivă, abordarea lui Rachel îmi trezea respect, stimulându-mi gustul pentru mistic şi impunându-mi în acelaşi timp un exerciţiu intelectual. Harul Domnului mă chema din nou acasă şi îngerul Lui îmi captase atenţia.
CAPITOLUL 8
Rachel: Blocul Celular şase
Stăteam pe gânduri dacă să-i scriu sau nu vestitului Frank Jarvis Atwood, dorind să urmez ceea ce credeam că este chemarea Domnului, dar îmi era teamă. Problema însă nu se rezolva de la sine; au fost multe nopţi în care fie nu puteam să dorm, fie mă trezeam în timpul nopţii preocupată de starea lui Frank în veşnicie şi de compătimirea pentru teama lui de moarte. Eram sceptică în privinţa răspunsului; la urma urmelor, presa spunea că este foarte implicat în ocultism. Cu toate acestea, mânată numai de intenţia de a-i împărtăşi credinţa şi de a-i explica ce este mântuirea, i-am scris lui Frank şi i-am pus cele două întrebări evanghelice: 1) Dacă ai muri astăzi ai fi sigur că vei merge în Rai? şi 2) Dacă Dumnezeu te-ar întreba de ce să te primească în împărăţia Lui, ce I-ai răspunde? Şi i-am notat şi câteva versete din Scripturi la care să se uite. Asta a fost tot, nu doream nimic mai mult. Dar Dumnezeu avea alte planuri.
Frank mi-a răspuns imediat şi m-a rugat să-i scriu din nou peste două săptămâni, căci avea de rezolvat nişte chestiuni legale şi nu putea răspunde imediat. I-am scris din nou peste două săptămâni şi i-am oferit mai multe informaţii despre mântuire. Curând după aceea am primit a doua scrisoare de la Frank. Mi-a spus că fusese crescut în Biserica Episcopală şi cunoştea credinţele pe care i le împărtăşisem. În următoarele două luni am discutat doctrinele creştinismului evanghelic în scrisorile noastre.
Deşi iniţial avusesem numai intenţia să-i explic pe scurt ce înseamnă mântuirea, între mine şi Frank a început să se înfiripeze o
128
prietenie, iar în septembrie 1987 am discutat posibilitatea de a-l vizita. Evident, ezitam să fac asta. Deşi mă simţeam mai confortabil şi mai în largul meu după ce schimbasem câteva scrisori cu Frank, gândul de a vizita un infractor aflat în rândul condamnaţilor la moarte mă speria. Cu toate acestea, am făcut demersurile necesare şi am fost programată pentru vizită în luna octombrie.
Am mers cu maşina cam 120 de kilometri la nord de Tucson, până la Florence, un oraş mic în care sunt situate mai multe închisori. La început, am nimerit la altă închisoare şi a trebuit să mă opresc şi să cer indicaţii. După aceea m-am trezit că intru cu maşina pe poarta închisorii, într-un mediu ce părea de rău augur. Drumul spre parcare duce pe lângă unul dintre cele mai vechi blocuri de celule ale închisorii, o monstruozitate cenuşie imensă, construită la începutul secolului al XX-lea. Când am intrat în parcarea mare, m-am întrebat serios în ce mă băgasem.
Am observat o gheretă în mijlocul drumului şi m-am dus la gardianul de acolo să cer îndrumări. Ca să ajungă la blocul celular în care se aflau celulele condamnaţilor la moarte, vizitatorii trebuiau să meargă cu o dubă, aşa că mi s-a spus unde să aştept, în cele din urmă, a apărut o dubă cafenie murdară, cu ferestrele sparte şi ni s-a spus (mie şi celorlalţi vizitatori) să urcăm. Nu existau scaune, numai bănci murdare de lemn de o parte şi de alta; am fost mânaţi ca nişte vite în această rablă de metal. Apoi duba a pornit pe un drum de aproape un kilometru, desfundat, plin de hopuri şi de pietriş; era un adevărat chin să rămânem aşezaţi. Şi iarăşi m-am întrebat în ce mă băgasem. Am ajuns la Blocul Celular Şase şi, după ce am coborât din dubă, a trebuit să ne aliniem pe un singur şir ca să trecem prin detectorul de metale. Eram aproape sigură că nu vom fi percheziţionaţi. Slavă Domnului, am avut dreptate!
După ce am trecut de detectorul de metale, am urcat o rampă şi am intrat în Blocul Celular Şase. Am completat formularele,
129
şi apoi uşa dublă a sălii de vizitare a zăngănit şi s-a deschis. Când am intrat, am fost izbită de mirosul instituţional inconfundabil şi de culoarea gălbuie în care erau zugrăviţi pereţii. Mi-am îndreptat privirea înainte şi am văzut că Frank Jarvis Atwood stătea chiar în boxa din faţa mea. Era îmbrăcat în blugi Levi s şi cămaşă albastră de bumbac. Fuma nervos o ţigară. Boxa în care se afla semăna cu o cuşcă strâmtă şi am fost surprinsă că se răsese în cap. Pe partea lui era un receptor de telefon şi altul, pe partea mea. Eram separaţi printr-un geam gros. După ce am luat receptoarele şi ne-am salutat emoţionaţi unul pe altul, am purtat la început o conversaţie convenţională. L-am întrebat care sunt programul lui zilnic şi condiţiile de viaţă, după care dialogul nostru s-a îndreptat spre chestiunile legate de credinţă. Frank a fumat tot timpul cât a durat vizita. Aceasta m-a cam deranjat, căci am aversiune faţă de ţigări. Apoi, fără să ne dăm seama, vizita de două ore s-a încheiat.
Am decis să îl vizitez de două ori pe lună şi să continuăm corespondenţa. Iniţial, l-am rugat pe Frank să trimită scrisorile pe adresa bisericii mele; mi se părea mai înţelept decât să le primesc acasă. Dar din noiembrie 1987 a început să trimită scrisorile la mine acasă. O scrisoare din toamna anului 1987 este mai deosebită. M-a anunţat că se va căsători în curând cu prietena lui de religie wicca. Nu ştiu din ce motiv, m-am simţit distrusă în acea zi. Frank şi cu mine eram prieteni şi discutam despre chestiuni de teologie, dar în acel moment mi-am dat seama că începusem să mă îndrăgostesc de el.
Pe lângă tristeţea pe care mi-a provocat-o, vestea căsătoriei lui iminente a venit ca o surpriză. Frank părea tot mai înclinat spre creştinism, totuşi se pregătea să se însoare cu o păgână. Nu era treaba mea să mă amestec, dar mă simţeam stingherită de legătura lui cu o practicantă a vrăjitoriei. Frank îmi împărtăşise câteva detalii din relaţia lui cu Pamela, inclusiv decizia ei de a-l
130
vizita mai rar, deşi intenţiona să se mărite cu el. Mi-a spus şi că ea mă critica foarte dur şi cu mult venin pentru că sunt creştină. Dispreţul ei manifest pentru creştinism mă făcea să mă tem sincer pentru drumul lui Frank către protestantism.
Spre sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie, Frank a început să-şi exprime îndoieli serioase cu privire la planurile lui de căsătorie. La fel ca şi mine, ştia că este imposibil să se îndrepte spre creştinism şi în acelaşi timp să aibă o legătură romantică cu o adeptă a religiei wicca. Mi-a povestit cum intenţiile lui de a sărbători Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos fuseseră întâmpinate cu obiecţii înveninate de viitoarea lui mireasă. Cu o săptămână sau două înainte de Crăciunul din 1987, Frank a pus capăt relaţiei cu Pamela. M-am simţit extrem de uşurată că drumul lui spre creştinism nu va fi frânat de legătura cu influenţele păgâne. Este drept, speram că poate va veni un moment când voi putea să-mi exprim sentimentele faţă de el. Frank nu mai era angajat în vreo relaţie cu altă femeie, ceea ce părea să vorbească în favoarea unei relaţii între noi. Deşi bănuiam că are o înclinaţie romantică pentru mine, nu eram chiar sigură. Dar aveam să aflu în curând.
În ianuarie 1988, Frank mi-a spus că se îndrăgostise de mine, dar îi fusese teamă că nu simt şi eu la fel. Mă abţinusem să-mi arăt sentimentele, deoarece avusese o legătură cu altcineva. Frank crezuse că tot ce doream era să-l călăuzesc spre Dumnezeu şi era îngrijorat că îl voi părăsi atunci când îl va accepta pe Hristos. Aveam şi eu dilema mea: eram îndrăgostită de Frank, dar el nu era creştin, astfel că mă temeam să nu fie o relaţie dezechilibrată. Era şi îngrijorarea provocată de legătura cu un om atât de detestat ca Frank Atwood. Iniţial m-am temut pentru siguranţa mea, dar a trebuit să am încredere că, dacă aceasta era voia Domnului, El mă va proteja. La debutul lui ianuarie am început să vorbim despre temerile şi speranţele noastre. Nici unul dintre noi nu dorea ca el să devină creştin numai pentru a continua
131
o relaţie romantică. În ziua de 20 ianuarie 1988, Frank L-a acceptat pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al lui şi şi-a dedicat din nou viaţa Domnului. I s-a deschis larg calea către Hristos, dar şi către consolidarea relaţiei noastre.
În această perioadă începusem să-l vizitez pe Frank săptămânal relaţia noastră înflorea. Şi apoi a venit bomba. În timpul unei vizite din aprilie 1988, Frank Jarvis Atwood m-a cerut de soţie. Mi-a fost teamă că dorea să ne căsătorim imediat, iar eu nu eram pregătită să mă mişc aşa de repede. Trebuia să mă gândesc la reacţia familiei mele, mai ales a tatei, deoarece cazul lui Frank Jarvis Atwood iscase atâta vâlvă în mass-media. L-am rugat pe Frank să-i scrie tatălui meu despre intenţiile lui; a făcut acest lucru, inserând o scrisoare către tatăl meu într-o scrisoare către mine. I-am dat tatei scrisoarea, şi, după ce a citit-o, s-a aşezat şi a început să plângă. Cred că îşi dorea ceva mai mult sau cel puţin altceva pentru fiica sa. Sunt convinsă că era îngrijorat de implicaţiile unei legături cu Frank Jarvis Atwood. Cu toate acestea, datorită legăturii apropiate dintre noi doi, tata a avut încredere în judecata mea. Am acceptat cererea lui Frank şi a înţeles că nu doream să ne grăbim. Scopul logodnei era numai să afirmăm caracterul exclusiv al relaţiei noastre şi să continuăm să o cultivăm.
În primăvara aceea, întrucât sezonul competiţiilor de alergări se desfăşura din toamnă şi apoi toată primăvara, am continuat să mă antrenez şi să concurez la cursele de 10000 de metri; dar eram stânjenită mereu de problemele de la picioare (în special de o fascită plantară, o inflamaţie a călcâiului). Spre sfârşitul sezonului de alergări, magazinul de articole sportive unde lucram a fost achiziţionat de o corporaţie din est. Schimbarea proprietarului a determinat schimbări drastice în politica magazinului. Am fost informată că postul de manager de depozit va fi desfiinţat şi îmi voi relua obligaţiile de casieră. Fratele meu plecase deja de acolo şi vindea încălţăminte pentru alergători. După ce
132
am fost câteva luni casieră, am plecat şi eu de la magazinul de articole sportive ca să-mi înfiinţez propria firmă de curăţenie; de fapt, am continuat să fac curăţenie la doi dintre clienţii mei iniţiali timp de peste două decenii.
în toamna anului 1987 am cunoscut-o pe mama lui Frank. Eram foarte emoţionată, căci nu ştiam ce credea despre mine. M-am simţit incredibil de uşurată când am fost primită cât se poate de călduros, atât de mama, cât şi de tatăl lui Frank, pe care l-am cunoscut mai târziu, la începutul anului 1988, când îl vizita pe Frank în Arizona.
Când s-a apropiat Crăciunul din 1987, Frank a spus că îmi va trimite un cadou prin UPS (serviciu de curierat). Spera că acesta îmi va fi livrat până de Crăciun. Era o iarnă rece; de fapt, se anunţa ninsoare, ceva nemaiauzit la Tucson. Cu o zi înainte de Crăciun, când m-am întors de la serviciu, încă nu sosise nici un pachet. Se făcuse deja întuneric când mă pregăteam să mă duc la biserică, la slujba de Crăciun. Şi chiar atunci maşina UPS a venit şi mi-a livrat cadoul de la Frank. L-am deschis emoţionată şi am găsit un glob de cristal cu un trandafir roşu; avea un mecanism care se întorcea şi cânta o melodie. A fost un Crăciun minunat; în acea zi pe pământ s-a aşternut un strat de zăpadă.
Aşa cum am menţionat, în ianuarie 1988 Frank mi-a spus că s-a îndrăgostit de mine şi dorea să avem o relaţie romantică. Atunci mi-am amintit că, în urmă cu câteva săptămâni, cam prin preajma Anului Nou, un bărbat de la biserică îmi propusese o întâlnire. Îl refuzasem pentru că mă gândeam: „Nu pot.” Şi mi-am amintit şi că mă tot întrebam oare de ce nu puteam; mă îndrăgostisem de Frank Jarvis Atwood!
Din aprilie 1988, când ne-am logodit, am continuat să-l vizitez pe Frank în fiecare săptămână, de regulă, lunea. Tata se pensionase de la compania farmaceutică Osco Drugs, aşa că nu mai lucra la vremea respectivă şi mă însoţea uneori în drumul de
133
120 de kilometri până la Florence. Relaţia dintre mine şi Frank a continuat să se consolideze, mai ales la sfârşitul primăverii anului 1988, când mama lui Frank a propus să vin în vizită împreună cu tata la Los Angeles. În vara anului 1988 ştiam deja că mă voi căsători cu Frank; dar nu eram sigură când. Mama lui Frank mi-a cumpărat chiar şi rochia de mireasă. Mulţi ani mai târziu, încă mai glumeam despre faptul că voalul costase mai mult decât rochia.
în toamna anului 1988, m-am înscris la cursurile paralegale de la colegiul din Pima. Frecventam cursuri de zi şi de seară şi îmi adaptam programul de lucru la orarul cursurilor. Mă trezeam la ora 4.30 dimineaţa, mă întâlneam cu un prieten cu care alergam cincisprezece kilometri. După aceea mă pregăteam pentru ore, iar la sfârşitul zilei făceam curat în diferite case. Nu ştiu cum am reuşit să fac faţă acestui program, dar m-am descurcat.
Apoi a venit Crăciunul şi am reuşit să-l văd pe Frank la închisoare în timpul sărbătoririi Naşterii lui Iisus Hristos. A fost frumos că am putut să-i duc cadouri de Crăciun, pe când era în Blocul Celular Şase. Pachetele erau limitate la trei în total pe luna decembrie, fiecare pachet putea cântări maximum 12 kilograme. Pregătirile au început la mijlocul lui noiembrie, când tatăl lui Frank mi-a trimis 25 de kilograme de conserve şi alte bunătăţi. Le-am împărţit în trei pachete şi am adăugat perisabilele am gătit lasagna, am făcut prăjiturele şi alte delicatese -, astfel încât să fie trei pachete de câte 12 kilograme. Le-am dus chiar eu. Stăteam la coadă în camera de primire (uneori chiar două sau trei ore), pentru ca perisabilele să poată ajunge la Frank în aceeaşi zi. Era o bucurie să gătesc pentru omul pe care îl iubeam şi să ştiu că, cel puţin uneori, era bine hrănit.
Părinţii lui Frank îşi făcuseră obiceiul să-l viziteze pe rând, ca să nu rămână casa nesupravegheată şi să nu fie nevoiţi să-şi lase câinele la o pensiune canină. Tata mergea împreună cu mine la
134
închisoare duminica, ca să-l pot vedea pe Frank, şi după aceea să petrecem puţin timp cu mama sau tatăl lui. Am continuat aşa mulţi ani, până când părinţii lui Frank au îmbătrânit şi nu mai puteau să călătorească.
Mama lui Frank s-a înţeles, de asemenea, cu un preot episcopalian care să-l viziteze pe Frank. Am constatat că la Coolidge, un orăşel puţin mai mare decât Florence, aflat cam la 15-20 de kilometri distanţă, era o Biserică Episcopală. Părintele John a fost încântat să-l viziteze pe Frank. Asta era prin septembrie 1988. La început, bunul părinte avea voie să-i facă vizite şi să-l împărtăşească. Dar, după câţiva ani, părintele John a fost mutat la o parohie mai mare din Tucson şi condiţiile de vizită în Blocul Celular Şase au devenit mai restrictive, vizitele cu interacţiune directă au încetat şi timpul vizitei a fost limitat. Cu toate acestea, se ducea cam o dată pe lună ca să-l vadă pe Frank şi să-i dea euharistia.
Cât timp părintele John a fost la Coolidge, tata şi cu mine ne întâlneam cu el, împreună cu părinţii lui Frank. Fireşte, după ce s-a mutat la Tucson, l-am văzut mai des şi am inclus şi biserica lui pe lista clienţilor mei pentru curăţenie. Toţi adică Frank, părinţii lui, tata şi cu mine aveam o relaţie minunată cu părintele John. Tatăl lui Frank (pasionat de orgă) l-a ajutat chiar să proiecteze, să instaleze şi să întreţină orga bisericii Sfântul Mihail. Părintele John, Dumnezeu să-l ocrotească, a continuat să-l viziteze pe Frank o dată pe lună.
Când eram copil, am avut întotdeauna animale de companie, dar în toamna anului 1988 nu aveam nici unul; aşa că am decis să-mi iau o pisică, mai exact o pisică persană. Frank mi-a trimis 250 de dolari şi am răspuns la un anunţ din ziar publicat de o crescătoare foarte respectată de pisici persane. Şi astfel am devenit stăpâna unei frumoase pisici persane, pe care am numit-o
135
Litzie, în onoarea părinţilor lui Frank, căci tatăl lui îi spusese întotdeauna mamei lui Litzel.
M-am împrietenit repede cu Roxanne, crescătoarea de pisici persane, şi prietenia cu ea mi-a dat posibilitatea să o împerechez pe Litzie cu un mare campion, pe nume Ryder. Roxanne m-a învăţat neobosită toate amănuntele creşterii pisicilor persane, detalii cum ar fi standardele corecte şi îngrijirile de bază de care trebuie să se bucure persanele (o rasă care necesită îngrijiri foarte atente). În următorii zece ani, o mare parte a vieţii mele a fost dedicată creşterii pisicilor persane şi participării la expoziţii.
În 1989 mi-a fost din ce în ce mai greu să alerg, căci problemele fascitei plantare s-au agravat treptat. De multe ori după antrenamente mă întorceam acasă ca să-mi pun la tălpi comprese cu gheaţă. M-am dus şi la un terapeut care m-a tratat săptămânal. Problema începea să-mi afecteze serios antrenamentele şi activitatea competiţională.
Apoi, spre sfârşitul anului 1989, am aflat de un podolog din Long Beach, California, care se bucura de o reputaţie excelentă printre alergători. Am stabilit să mă văd cu el de mai multe ori la sfârşitul anului 1989 şi începutul lui 1990. Prognoza era că voi avea nevoie de operaţie, aşa că am început să mă pregătesc pentru acest eveniment neplăcut. Întrucât între mine şi părinţii lui Frank se dezvoltase o relaţie strânsă, am stat la ei în timp ce mă duceam la podologul din Long Beach. Am făcut aranjamentele necesare ca să fac operaţia, şi apoi recuperarea să o petrec la domeniul din Brentwood al viitorilor mei socri.
Am fost operată la ambele picioare în iunie 1990; era o operaţie de „eliberare a fasciei”, adică tăierea tendoanelor din talpă pentru a le relaxa. A fost o experienţă cumplită; în timp ce mă îndreptam cu maşina spre casă mă gândeam că nu voi mai putea merge niciodată. Doctorul îmi spusese să nu merg decât până la baie şi să aştept două luni înainte să încerc să alerg din nou. Am
136
încercat să alerg după câteva luni, dar am făcut un chist la unul din picioare şi mi-a fost imposibil să mai continui. M-am întors la doctorul din Long Beach ca să-mi opereze chistul de la piciorul drept. După aceea mi-a pus un ghips pe care l-am ţinut alte trei săptămâni.
După toate aceste probleme, nu am mai putut reveni la forma fizică necesară pentru competiţii; nu puteam face suficiente antrenamente şi exerciţii fizice. Şi aşa, alergarea mea s-a redus la câţiva kilometri pe ici, pe colo. Aceasta se întâmpla în toamna anului 1990. Eram mulţumită că am pisicile persane ca să-mi umple golul uriaş creat de faptul că nu mai puteam să alerg la competiţii.
Prietenia cu Roxanne devenise şi mai strânsă şi, cu ajutorul ei, am continuat să obţin pisici de calitate mai bună pentru împerechere şi pentru expoziţii. Ajutorul ei îmi era indispensabil; cu asemenea baze solide, activitatea mea de creştere a pisicilor şi participare la expoziţii şi concursuri a înflorit. Am avut mai mulţi campioni persani şi chiar şi un mare campion. Adoram această activitate şi aveam succes.
La sfârşitul anului 1990 am primit un telefon de la avocatul lui Frank, care m-a informat că Frank fusese bătut de câţiva gardieni. Este de înţeles că am fost disperată, dar avocatul m-a asigurat că Frank nu era rănit rău şi că mă va suna chiar el curând, în timp ce aşteptam îngrijorată telefonul de la Frank, mi-au trecut prin minte tot felul de scenarii. Am fost foarte uşurată când m-a sunat ceva mai târziu în aceeaşi zi şi mi-a spus că nu avea decât câteva vânătăi şi zgârieturi. Şi din nou, prejudiciul cauzat atât de procedura disciplinară, cât şi de afectarea stării lui sufleteşti a fost semnificativ. La vizitele următoare aveam să aflu mai multe detalii în legătură cu ce se întâmplase de exemplu, că Frank refuzase ordinele directe şi în ultimă instanţă atacase un gardian. Da, era foarte tulburător să constat cum personalul închisorii
137
abuza de reguli şi îl snopise în bătaie pe logodnicul meu, dar rolul jucat de Frank în incident m-a dezamăgit. Deşi poate că se impunea o anumită pedeapsă, nu am fost deloc pregătită pentru ceea ce urma să vină.
Mă obişnuisem cu vizitele la Blocul Celular Şase, care, la urma urmelor, era o clădire de maximă siguranţă, şi aveam impresia că văzusem tot ce era mai rău în Sistemul Departamentului Corecţional din Arizona. Nici vorbă! Aşa cum aveam să aflu, exista o SMU 1 (Unitate cu Regim Special) sau Blocul Celular Opt (CB-8), o monstruozitate masivă cenuşie, care părea să fi căzut din cer în mijlocul pustietăţii. CB-8 era la câţiva kilometri nord de CB-6. Când m-am apropiat de temniţa înfricoşătoare mi-a venit să plâng la gândul că Frankie al meu era închis într-un loc atât de oribil… diferenţa faţă de Blocul Celular Şase era enormă. Pe lângă înfăţişarea exterioară ameninţătoare, exista un sentiment de rău palpabil, întărit rapid de regulile mult mai stricte şi de tratamentul brutal aplicat de gardienii violenţi. Era oribil.
CAPITOLUL 9
Frank: însetat după Dumnezeu
Faptul că ajunsesem în rândul condamnaţilor la moarte şi fusesem silit să îndur nenumărate abuzuri, alături de absenţa oricărei aparenţe de decenţă, era o situaţie greu de înfruntat. M-am cufundat cu disperare în revizuirea documentelor legale, încercând să-mi dau seama unde era greşeala. Singurul meu cadru de referinţă era în domeniul juridic. Se pare că nu exista nici o dovadă solidă în sprijinul condamnării, fapt pe care îl recunoscuseră în faţa mea mai mulţi reporteri (neoficial, fireşte).
Pe atunci, nu înţelegeam că situaţia mea deplorabilă şi condamnarea greşită erau un îndemn spre despătimire. Chiar şi atunci când Rachel, „îngerul” Domnului, s-a decis să-mi scrie, la început am răspuns numai cu un bilet cordial. Din fericire, în lunile care au urmat după începerea corespondenţei noastre, ne-am concentrat tot mai mult pe probleme de credinţă, astfel că, în ciuda dificultăţii şi a disconfortului situaţiei mele care mă copleşeau, m-am simţit oarecum încurajat. Îmi dau seama că era milostivirea Domnului şi văd cu uşurinţă că până şi o conlucrare modestă cu El mi-a dat speranţă, chiar şi în situaţia mea tot mai sumbră.
Mergeam în continuare regulat la ţarcul pentru exerciţii fizice. Pe atunci, în fiecare cuşcă era câte un dispozitiv cu haltere, şi mă străduiam să mă menţin cât de cât în formă. La Blocul Celular Şase timpul de recreere în aer liber consta din trei perioade de câte două ore săptămânal, în timpul cărora ceilalţi deţinuţi continuau
140
abuzurile obişnuite. Mă puteam aştepta întotdeauna la un asalt de insulte verbale, comentarii răutăcioase la adresa mea şi a familiei mele, încercări de a mă înspăimânta, precum şi discuţii referitoare la faptul că tribunalul nu va arăta niciodată unui ticălos ca mine nici un fel de milă şi că voi avea parte curând de o moarte cumplită. Uneori aruncau cu apă sau mă scuipau.
Eram copleşit de aceste abuzuri. Pe de o parte, era extrem de dureros, mai ales pentru cineva ca mine, care insuflasem respect în câteva dintre cele mai dure închisori şi fusesem întotdeauna cel care provocase teamă şi intimidare. Roata se întorsese eu devenisem victima neajutorată. Pe de altă parte, pe undeva, în străfundul minţii, am început să văd o oportunitate, o şansă de a scăpa din spirala îndreptată în jos, care mă împiedicase până atunci să îl urmez pe Domnul. Demonul mândriei fusese tovarăşul meu nedespărţit mult prea mult timp. Când au început să fie semănate seminţele conlucrării cu harul Domnului, chiar şi în acest stadiu timpuriu al conlucrării mele cu El, am reuşit să mă bizui pe puterea şi înţelepciunea mea omenească. De exemplu, în loc să îngădui mândriei să-mi orbească autocontrolul şi să arunc şi eu cu apă în ceilalţi şi să-i scuip, am făcut eforturi să fiu cooperant şi prietenos, deşi eram supus abuzurilor.
Aceste lucruri s-au întâmplat odată, în timp ce făceau exerciţii afară cu halterele, şi alţi deţinuţi continuau diatribele de atacuri verbale, exprimând dorinţe homosexuale dezgustătoare sau intenţia de a-mi provoca un rău fizic. Întâmplător, i-am auzit pe deţinuţii din ţarcurile învecinate cum se plâng că rouă dimineţii udase băncile de la dispozitivele cu greutăţi. M-am gândit că, din moment ce voi sta fără cămaşă încă o oră sau mai mult, ar fi un gest amabil să ofer tricoul meu unuia dintre ei şi l-am băgat prin gardul de lanţuri. Fireşte, gestul meu amabil a fost perceput ca o slăbiciune. Tiradele verbale au crescut în intensitate şi tricoul meu a fost folosit imediat drept cârpă cu care au şters unsoarea
141
de pe unul dintre dispozitive. Cu toată tentaţia de a reacţiona printr-o izbucnire de furie, am găsit forţa interioară de a respinge această ispită. De prea multe ori am încercat să-mi stăpânesc voinţa, ceea ce m-a aruncat adesea în altă formă de mândrie aceea de a dori să fiu lăudat de oameni, deşi gândurile mele erau conduse de o furie oarbă.
îmi era greu să mă împac cu statutul de victimă frecventă, deoarece continuam să invoc puterea voinţei în locul smereniei în faţa darului Domnului. Încercam în continuare să duc singur povara zilei, în loc să mă las în voia Domnului. Încercam, de asemenea, să evit implicarea în fapte rele. Mă gândeam să devin responsabil pentru purtarea mea şi, prin urmare, am încetat să mă mai ocup de droguri. Eram tentat frecvent şi foarte puternic fie să folosesc o parte din narcoticele disponibile din belşug, fie să profit de ele ca să mă răzbun puţin, când deţinuţii îmi cereau ajutorul ca să transport drogurile între ţarcurile pentru exerciţii fizice. De regulă, pentru cooperarea mea mi se oferea o porţie, pe care o refuzam de fiecare dată politicos. Nu o dată am luat pachetul de contrabandă al altcuiva numai ca să-l reţin sau să-l distrug după aceea. Cu toate acestea, adoptarea unui comportament prietenos, înscrierea la cursurile de la colegiu şi renunţarea la droguri, toate deşi erau eforturi nobile mă ţineau în continuare încătuşat în zona efortului omenesc.
Din fericire, Dumnezeu mi-a trimis pe unul dintre slujitorii Lui loiali şi devotaţi ca să mă sprijine. Am discutat cu Rachel despre câteva dintre abuzurile la care am fost supus şi despre sentimentele pe care mi le-au provocat, iar ea m-a îndemnat întotdeauna să mă încred în harul Domnului. Îndrumarea ei răbdătoare mi-a dat posibilitatea să înţeleg că greutăţile vieţii acţionează ca un medicament din partea Domnului, ca să ne curăţim de patimi. Credeţi-mă, uneori Rachel avea nevoie de răbdarea
142
lui Iov ca să mă facă să mă ancorez în Dumnezeu. De exemplu, în timpul unei vizite, după ce mi-a povestit despre condiţiile execrabile pe care le îndurase Apostolul Pavel în închisoare, reacţia mea a fost să remarc că, în calitate de vrăjitor sau magician, ar fi putut realiza fără îndoială multe fapte minunate. Pe vremuri, îmi doream foarte mult să fiu admirat de alţii (patima vanităţii care mă determina să doresc recunoaşterea din partea celorlalţi deşertăciunea omenească). Am început să înţeleg când Rachel îmi arăta că, îndurând umilirea publică, cultivam exact opusul stimei din partea celorlalţi. Am învăţat treptat că Bunul Dumnezeu îmi oferea cu iubire remediul pentru patimile mele prin condiţiile grele cu care mă confruntam. „îngerul” Lui mă călăuzea de mână prin focul despătimirii.
în mijlocul a ceea ce consideram o cumplită umilire publică, îndurarea Domnului nu a încetat să se manifeste. În timp ce reflectam la întoarcerea către Dumnezeu, am început să-mi regret faptele necugetate din trecut, mai ales felul oribil în care mă purtasem cu părinţii mei. Au trebuit să abandoneze speranţele într-un viitor promiţător, pe care şi le puseseră în mine când eram copil, şi au ajuns la disperare când am devenit adolescent. Nu numai că îi dezamăgisem, dar îi şi înfruntasem de nenumărate ori. Îmi venea greu să fac faţă amintirii numeroaselor mele fapte abjecte.
îmi amintesc cum odată, pe când aveam vreo cincisprezece ani, m-am dus la Hollywood, am nimerit peste un grup de actori şi am decis să rămân cu ei câteva zile. Ba chiar am îndrăznit s-o sun pe mama ca să-mi dea câteva sute de dolari. Spre surprinderea mea, a fost de acord să se întâlnească cu mine la intersecţia dintre Highland şi bulevardul Hollywood cu banii solicitaţi, şi le-am spus emoţionat noilor prieteni ce noroc aveam. Am ajuns la intersecţie şi cam 15-20 de minute mai târziu mama a apărut împreună cu tata; „Of-of!” am mormăit eu. Tata a înţeles gestul
143
meu de revoltă. M-a pedepsit cum se cuvenea pentru că o supărasem aşa de rău pe mama, pentru că lipsisem de la şcoală şi mă înhăitasem cu nişte lepădături, ba mai avusesem şi tupeul să cer bani pentru isprăvile mele. Când am încercat să mă îndepărtez, tata mi-a pus mâna pe umăr, iar eu am scuturat braţele şi l-am izbit peste ochelari. Îmi mai amintesc, cu ruşine, că îl vedeam pe tata cum stă pe bulevardul Hollywood cu un amestec de iubire, de şoc şi profundă tristeţe în ochi, cu ochelarii pieziş şi cu puţin sânge pe obraz. O, Dumnezeule Mare, ajută-mă şi iartă-mă! Sunt atât de nevrednic!
În toamna anului 1987, am început să recunosc faptele rele pe care le săvârşisem, înainte să mă întorc la viaţa întru Hristos. I-am împărtăşit câteva dintre suferinţele mele lui Rachel, iar ea a folosit dezvăluirile mele ca motivaţie pentru a mă determina să-L primesc pe Stăpânul Iisus Hristos ca Mântuitorul meu.
Rachel a arătat empatie faţă de grelele suferinţe pe care mi le provocau atât ceilalţi deţinuţi, cât şi personalul din Blocul Celular Şase, precum şi pentru sentimentul incipient de vinovăţie. O trăsătură care m-a făcut să mă îndrăgostesc cu adevărat de ea era modul în care îmi sublinia întotdeauna nevoia de mântuire.
De exemplu, într-o zi îndurasem un atac verbal deosebit de violent în ţarcurile de recreere, înainte să mă duc în zona de vizite ca s-o văd pe Rachel. Mă obişnuisem să ignor de regulă trăncănelile jignitoare ale celorlalţi în zona de exerciţii fizice. Această atitudine avea efectul neintenţionat de a-i înfuria şi mai rău, căci săgeţile lor înveninate nu reuşeau să provoace nici o reacţie. Mai mulţi deţinuţi mi-au făcut atunci propuneri homosexuale. Pentru că am continuat să lucrez la dispozitivul de gimnastică, s-au înfuriat, şi insultele lor au început să ia forma unor înjurături la adresa mamei mele, o serie de invective evident foarte supărătoare.
Curând după ce a început vizita, Rachel şi-a dat seama că ceva nu este în ordine şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am repetat
144
câteva dintre lucrurile care mă supăraseră atât de mult şi am văzut că se întristează, aşa că am schimbat subiectul şi am început să-i spun cât de greu îmi vine să mă abţin şi să nu ripostez cu propria avalanşă de insulte vulgare. Şi aşa, în loc să continuăm să ne lamentăm de necazurile de dinainte, ne-am concentrat pe gândul conlucrării cu harul Domnului. Rachel ştia că aveam idee de Sfânta Scriptură, căci participasem intens la slujbele de la Biserica Episcopală pe când eram copil. A adus vorba despre una dintre perioadele de detenţie ale Sfântului Pavel, din timpul celei de-a doua călătorii misionare. „Şi s-a sculat şi mulţimea împotriva lor. Şi judecătorii, rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi. Şi, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci. Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau” (Fapte 16, 22-25).
Rachel voia să mă facă să nu-mi mai plâng de milă şi să am nădejde atunci când îmi povestea cum Apostolul Pavel, un slujitor credincios al Domnului, fusese aruncat pe nedrept în închisoare şi bătut, dar nu îngăduise condiţiilor mizerabile şi nici atitudinii celor din jur să influenţeze felul în care simţea sau se comporta. Apostolul Pavel îşi păstrase credinţa nestrămutată în Dumnezeu; şi astfel, în loc să se simtă nefericit pentru că fusese bătut şi aruncat în închisoare, a fost găsit cântând imnuri de bucurie către Domnul. În stadiul incipient al problematizării mele cu privire la revenirea la creştinism, nu ştiam ce să spun despre această uluitoare relatare a credinţei în Dumnezeu. Am răspuns rostind ceva absolut ridicol. Nu ştiu cum a îndurat Rachel cu răbdare lipsa mea prostească de evlavie. Dumnezeu să o binecuvânteze!
Deşi intenţionam să mă întorc la Dumnezeu, am căzut victimă altui conflict interior. Vedeam la Rachel iubirea şi harul
145
Domnului, care mă atrăgeau spre El, dar simţeam în acelaşi timp şi o atracţie romantică puternică faţă de ea. La începutul anului 1988, dorinţa mea de a reveni la protestantism a devenit şi mai intensă, depăşind stadiul de simplă fantezie trecătoare. Era aici şi o deliberare profundă referitoare la toate daunele pe care le provocasem sub auspiciile voinţei proprii. Recunoşteam întru totul necesitatea asumării fidelităţii faţă de creştinism ca mod de viaţă. Îmi devenise cât se poate de clar că trebuie să dau dovadă de o supunere deplină faţă de Dumnezeu.
Pe lângă criza mea lăuntrică, doream să am o relaţie mai mult decât amicală cu Rachel, dar îmi era teamă că avea numai un interes platonic faţă de mine. Mă gândeam că nu vrea decât să mă convertească la creştinism, şi după aceea să ne despărţim sau, în cel mai bun caz, să rămânem doar prieteni. Astfel, în primele săptămâni din 1988 mă luptam cu gândul dacă întoarcerea la Dumnezeu va anula orice eventuală legătură romantică. Poate că Rachel va înţelege chiar greşit intenţia mea de a mă apropia de Dumnezeu, ca o încercare disimulată de a avea o relaţie amoroasă cu ea. În cele din urmă, am avut mai multe discuţii sincere cu Rachel despre dorinţa mea de a mă apropria din nou de Dumnezeu şi despre sentimentele mele faţă de ea. Fireşte, nici una dintre aceste discuţii nu a fost uşoară, iar o încurcătură recentă provocată de mine a complicat semnificativ lucrurile.
Era cât pe-aci să comit o greşeală teribilă şi tragică în toamna anului 1987, când începusem să fac planuri de căsătorie cu o asistentă medicală, Pamela, care era de religie tuicca. Relaţia cu ea nu decurgea foarte bine. De fapt, simţeam chiar o anumită stinghereală, iar acum ştiu că aceasta era vocea încă slab auzită a lui Dumnezeu, care îmi sugera să renunţ la această uniune nefirească.
Vorbind despre influenţa lui Dumnezeu şi pornirile nelegiuite, trebuie spus că unul dintre sentimentele predominante resimţite
146
de condamnaţii la moarte este acela de respingere totală. Era un sentiment atotcuprinzător, care se raporta la întreaga societate ce aruncă un om la groapa de gunoi a lipsei de însemnătate, proclamând că nu merită nici măcar închisoarea, şi se transformă într-un sentiment copleşitor de singurătate, care îi face pe rezidenţii de pe coridorul morţii să devină receptivi la orice relaţie cu putinţă, într-o încercare disperată de a se simţi doriţi.
Nu ştiu dacă acesta era cazul cu mine şi practicanta de vrăjitorie, dar această relaţie risca să compromită orice legătură romantică dintre mine şi Rachel. Eram îngrijorat să nu las impresia că sunt dispus să sar de la o relaţie la alta, şi iubitei mele Rachel să i se pară că nu sunt un candidat serios. Din fericire, ne-am concentrat atenţia asupra Domnului, iar aceasta ne-a salvat de o eventuală capcană, căci ne-am dat seama că acesta fusese motivul pentru care renunţasem la orice implicare în ocultism şi rupsesem legăturile cu Pamela; nu fusese vorba numai de un capriciu. Slavă Domnului, legătura dintre mine şi vrăjitoare s-a răcit şi, în cele din urmă, a dispărut cu totul! Harul Domnului a prevenit un dezastru total… şi a deschis poarta pentru adevărata mea parteneră de viaţă, Rachel.
După ce catastrofa cu Pamela a fost evitată şi relaţia dintre mine şi Rachel a dobândit o turnură clar romantică, Rachel mi-a mărturisit dezamăgirea pe care o simţise când o informasem despre intenţia de a mă căsători cu wiccana. Mi-a relatat tristeţea de care fusese cuprinsă şi care o obligase să-şi dea seama că simţea dorinţa unei relaţii mai mult decât platonică cu mine. A ţinut sub tăcere aceste înclinaţii până la discuţiile de la începutul anului 1988, când mi-a împărtăşit temerea că poate mă gândeam la creştinism numai pentru că tânjeam după o relaţie amoroasă. Aşadar, erau o mulţime de probleme care ne preocupau înclinaţia mea tot mai clară spre o cale creştină; teama că speranţele mele de relaţie romantică cu Rachel vor rămâne neîmplinite;
147
dorinţele lui Rachel de a avea o relaţie romantică cu mine; îngrijorarea ei că dorinţele mele ar putea fi forţa motrică ce mă mâna spre creştinism.
După ce am recunoscut că ne doream amândoi o relaţie romantică, mai aveam încă să mă confrunt cu temerea ei că întoarcerea mea către Dumnezeu nu era rezultatul acestor înclinaţii romantice. După multe dialoguri profunde, am acceptat clar că dorinţa mea de a deveni creştin izvora din căutarea sinceră a mântuirii şi am fost bucuroşi să constatăm că ne aflăm pe picior de egalitate. Şi astfel, punându-L pe Dumnezeu pe primul loc atunci când am luat decizii, am reuşit să navigăm printre nenumăratele obstacole ridicate de faptul că mă aflam în celula condamnaţilor la moarte.
În ziua de 20 ianuarie 1988 am acceptat că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul meu: am jurat să învăţ despre Iisus Hristos, să-L urmez şi să-L ascult.
Rachel frecventase o „Biserică” biblică din Tucson timp de aproape zece ani şi păşise consecvent spre Dumnezeu sub îndrumarea pastorului de la acea biserică. Asta presupunea că participa la toate slujbele de duminică şi la cel puţin una în timpul săptămânii, era implicată în diverse misiuni ale bisericii şi citea anumite publicaţii protestante. Întrucât puteam avea în celulă mai multe aparate, inclusiv o combină stereo, Rachel se aşeza în primul rând la biserică şi înregistra slujba pe un casetofon portabil, apoi îmi trimitea casetele săptămânal ca să ascult învăţăturile şi să studiez Scripturile. În timpul vizitelor, discutam diversele doctrine care ne fuseseră predate şi vedeam cum se aplică aceste principii în vieţile noastre. Eram mulţumit de felul în care îmi duceam viaţa în conformitate cu învăţătura lui Hristos, în sensul că angajamentul meu cuprindea cu adevărat aplicarea activă a poruncilor Domnului, deşi în acel moment se limita în mare parte la un efort intelectual.
148
Era tot ce ştiam eu şi Rachel despre creştinism de mai bine de un deceniu. Din păcate, creştinismul ortodox este relativ necunoscut în Statele Unite. Atunci când a survenit prăbuşirea Uniunii Sovietice, îmi amintesc discuţiile protestanţilor despre nevoia imperioasă de a „creştina” Rusia. Se părea că aceasta era principala lor preocupare. Pur şi simplu nu ştiau că Rusia devenise ortodoxă în secolul al X-lea. Nu ştiau nimic nici despre rolul ei fundamental în istoria creştinismului în timpul stăpânirii turce a Imperiului Bizantin de odinioară, din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. În realitate, protestanţii nu recunoşteau nici o prezenţă a creştinismului în Turcia, aflat în continuitate neîntreruptă cu Bisericile Ortodoxe din Asia Mică din secolul I. Fireşte, Asia Mică, sau Turcia de astăzi, a fost sediul Patriarhiei Ecumenice încă din secolul al IV-lea.
în lunile care au urmat după reîntoarcerea mea la viaţa întru Hristos, idila romantică dintre mine şi Rachel s-a intensificat, astfel că la mijlocul primăverii anului 1988 ne-am angajat într-o relaţie exclusivă. Aceasta a culminat cu aprilie 1988, când am cerut-o pe Rachel în căsătorie. Trebuie să spun că cererea mea a speriat-o pe Rachel, era evident. Iar reacţia ei era firească. Îi venea foarte greu să se gândească la căsătoria cu un om aflat în închisoare şi condamnat la moarte pentru o crimă care revoltase toată comunitatea unde îşi petrecuse întreaga viaţă. În fond, eram în continuare privit ca inamicul public numărul unu; ce întorsătură neaşteptată pentru micul înger al Domnului! Mă simţeam extraordinar de vinovat pentru că nu privisem propunerea de căsătorie din perspectiva unei persoane care trebuia să accepte că este îndrăgostită de un bărbat detestat de oraşul în care locuia. Dar Rachel a decis să se logodească cu mine… cu înţelegerea că nu va avea loc niciodată o căsătorie. Cu alte cuvinte, motivul pentru care ne logodiserăm era ca să continuăm să ne dezvoltăm relaţia romantică şi, în acelaşi timp, să-L căutăm împreună pe Domnul.
149
Deşi anul 1988 a decurs destul de bine, în timpul verii atacurile împotriva vieţii mele au devenit, după cum a declarat personalul de securitate, „iminente” şi am fost mutat la izolare protectivă. Unitatea de informaţii şi investigaţii a Departamentului corecţional Arizona considera că pericolul iminent la adresa vieţii mele fusese înlăturat prin transferul meu în altă parte a Blocului Celular Şase, dar noul mediu punea alte presiuni asupra mea. Izolarea protectivă este un loc ciudat. Cei mai mulţi deţinuţi fuseseră aduşi aici deoarece fuseseră puşi în pericol de alţii. De aceea, dorinţa lor fierbinte de a nu fi stigmatizaţi de cazarea într-un loc protejat avea adesea drept rezultat încercarea de a face pe „durii”. Combinaţia dintre faptul că eram „novice” în noua reşedinţă, dar considerat în continuare notoriu, îmi desena o ţintă mare pe spate. Viaţa mea nu era în foarte mare primejdie, dar exista un pericol serios în privinţa securităţii mele, precum şi probabilitatea unor atacuri insidioase.
Zona în care fusesem plasat avea formă de V, cu opt celule jos şi alte opt la nivelul de deasupra. Găzduia în total şaisprezece deţinuţi, care considerau că, dacă aruncau unii în alţii cu diverse substanţe, păreau mai bărbaţi. Aşa că ticăloşii aruncau cu lapte stricat, fecale subţiate cu apă, urină şi alte lichide scârboase în celula mea şi în mine atunci când doreau să-şi umfle imaginea de sine. Acţiunile lor reprobabile aveau loc atunci când unul dintre deţinuţi era scos din celulă pentru a merge la duş (aveam voie să mergem până la duş şi înapoi fără cătuşe). Nemernicul se strecura până la celula mea şi arunca acel coctail împuţit pe mine în timp ce ascultam, fără să bănuiesc nimic, înregistrările de la biserică (şi luam notiţe) sau ascultam muzică (când îmi făceam lucrările pentru universitate sau îi scriam lui Rachel).
Pericolul era atunci când cineva se decidea să încălzească apă şi arunca apoi pe mine lichidul fierbinte. Din păcate, ripostam adesea cu insulte colorate sau proferând ameninţări violente.
150
Prin mila Domnului, nu exista posibilitatea să-i înfrunt fizic pe atacatorii mei şi să fac uz de talentele mele la luptele marţiale. Dacă aş fi făcut aceasta, ar fi fost pentru că aşa doream, nu numai ca să-i descurajez de alte atacuri împotriva mea, ci şi pentru că mândria mă îndemna să încerc să-mi salvez onoarea.
în mijlocul acestei situaţii diabolice, a apărut alt bun samaritean al Domnului. Părinţii mei au fost încântaţi de întoarcerea mea către Dumnezeu şi s-au înţeles cu un preot episcopal local să vină să mă viziteze. Părintele John era preot la Biserica Episcopală din Coolidge. Cam de prin toamna anului 1988, vizitele noastre iniţiale au avut loc în faţa celulei mele, iar după aceea au fost mutate în încăperea pentru vizitele avocatului, după care au fost exilate în zona de vizite fără contact faţă către faţă. Din păcate, interacţiunea noastră a fost oarecum superficială, căci îmi petreceam cea mai mare parte din timpul alocat în special plângându-mă de condiţii şi nu am profitat de cunoştinţele vaste ale părintelui John. Cu toate acestea, a avut bunăvoinţa să stabilească un program de vizite lunare, care a durat câteva decenii, chiar şi după ce fusese mutat la biserica Sfântul Mihail din Tucson. Şi mă minunez din nou de îndurarea Domnului.
La sfârşitul anului 1988, au dat peste mine alte necazuri. Era un deţinut considerat de mulţi ani o pacoste; dar în urma unui accident îşi pierduse vederea la un ochi, apoi totul culminase cu o infecţie care ajunsese şi la celălalt ochi, astfel că „Stoney” a orbit complet. Au încercat să se descotorosească de el şi l-au transferat în afara statului, dar în cele din urmă a fost readus în Arizona. Şi cum era nevăzător, a fost instalat direct în zona izolată de protecţie unde eram cazat şi eu. În primii aproape zece ani petrecuţi în sistemul de detenţie din California, devenisem cunoscut ca un fel de „avocat” de succes al închisorii un deţinut care depune plângeri legale şi/sau pledează pentru alţi deţinuţi. Am continuat să mă ocup de problemele juridice ale altora şi după
151
ce am ajuns în Arizona; am avut disputa încununată de succes în legătură cu extrădarea ilegală din Texas; mai multe reclamaţii depuse la tribunalele din Arizona în numele deţinuţilor din închisoarea districtuală etc. De aceea, administratorii Blocului Celular Şase au decis să-mi ofere un post de reprezentant legal al deţinuţilor; iar cazul deţinutului nevăzător mi-a fost repartizat mie.
în acel moment, eram rezident în coridorul morţii de aproximativ un an şi jumătate. Strădaniile de a-L asculta pe Hristos avuseseră în general succes; relaţia cu Rachel progresase; aveam rezultate bune la învăţătură la colegiu; nu primisem nici un raport disciplinar (amenzi sau note de constatare). Fusesem întotdeauna foarte agresiv în toate acţiunile pe care le depusesem în tribunal, totuşi aceasta s-a dovedit o alegere neînţeleaptă în Arizona. La câteva săptămâni după ce m-am apucat să-l reprezint pe „Stoney” mai mulţi gardieni au început să mă hărţuiască şi să mă ameninţe. Nu vedeau cu ochi buni un deţinut cu acuzaţii ca ale mele care ajuta alt deţinut în acţiuni împotriva închisorii. Am reactualizat două dosare anterioare depuse împotriva personalului din Blocul Celular Şase, iar aceasta i-a enervat pe oficialii închisorii, căci crezuseră că fuseseră abandonate. Eram stimulat de mândria mea şi de sentimentul de corectitudine. Mă întrebam de ce mă repartizaseră pe mine, un avocat de succes al închisorii, să-l reprezint pe „Stoney”, dacă nu intenţionau să cerceteze temeinic procesele intentate anterior. Ameninţările poliţiştilor, după toate abuzurile pe care le suferisem din partea deţinuţilor, mă înfuriau şi mai tare. Fireşte, ştiam că nu este deloc în interesul meu să continui să-i reprezint pe deţinuţi, mai ales pe cel nevăzător, dar mi se părea umilitor pentru orgoliul meu să cedez intimidat de gardieni. Când am discutat această situaţie dificilă cu ea, Rachel mi-a atras din nou atenţia asupra Apostolului Pavel. (Ca protestanţi, nu cunoşteam numeroasele exemple
152
lăsate de sfinţi şi de Părinţii Bisericii.) în loc să se agaţe de nedreptăţile din închisoare, Apostolul Pavel şi-a concentrat toată atenţia asupra lui Dumnezeu. Ce bine ar fi fost dacă aş fi urmat sfatul îngerului!
în următorul an şi jumătate am fost angajat în lupte înverşunate cu gardienii şi cu sistemul închisorii, în general; cu alte cuvinte, eram călăuzit de păcatul mândriei. Şi care au fost consecinţele pentru mine? Deloc bune! Am susţinut numeroase acţiuni în justiţie în numele deţinuţilor, inclusiv acuzaţii în instanţă împotriva condamnărilor penale, procese civile privind neglijenţa medicală sau probleme legate de condiţiile de detenţie şi reprezentare în faţa comisiilor disciplinare, care au avut adesea ca rezultat constatări de nevinovăţie sau respingerea acuzaţiilor, îmi amintesc de mai multe procese pentru accidente provocate de alunecare şi de cădere, o acţiune pe care am intentat-o după ce un deţinut a căzut pe o podea umedă. Şi am avut succes în câteva cazuri de indiferenţă faţă de nevoi medicale grave, cum ar fi un caz în care un deţinut nu a fost dus la radiografie, deşi îşi rupsese glezna într-un accident ciudat.
în plus, obţinusem rezultate favorabile în câteva cauze penale, cum ar fi atunci când solicitasem eliberarea condiţionată a lui „Stoney” din închisoare pe viaţă17, precum şi atunci când încercasem ca cele patru pedepse de 25 de ani să fie aplicate concomitent. (Aceste sentinţe fuseseră impuse atunci când „Stoney” reuşise să facă rost de un pistol în Unitatea Centrală şi împuşcase mortal patru membri ai unei bande.) Oricum, rezultatul final a fost că eram hărţuit fără încetare de personalul de la Blocul Celular Şase. În acest timp, fusesem găsit vinovat de peste zece infracţiuni
17Cincisprezece (sau douăzeci şi cinci) de ani până la închisoare pe viaţă: pedepsele de acest tip sunt aplicate infractorilor care au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă în unele state din SUA. Adică după cincisprezece (sau douăzeci şi cinci) de ani de închisoare, dacă persoana a dat dovadă de bună purtare, atunci poate fi eliberată pe cauţiune. Altfel, rămâne în închisoare pe viaţă.
153
disciplinare şi stârnisem furia turbată a multor membri ai personalului. Şi am făcut toate acestea dintr-o încercare prost intenţionată de a câştiga respectul celorlalţi deţinuţi, necedând nici chiar în faţa celor mai puternice presiuni.
Tot acest conflict a culminat cu două acţiuni care au dus în cele din urmă la transferul meu din Blocul Celular Şase în Unitatea nr. 1 cu Regim Special. Prima acţiune a fost un proces de amploare privind condiţiile de detenţie, intentat împotriva a peste şaizeci de membri ai personalului, inclusiv gardieni, supraveghetori, administratori, personal din biroul central din Phoenix, personal medical şi alţii. În cele din urmă, am soluţionat acest proces printr-o înţelegere în care am obţinut dreptul la o căsătorie cu contact faţă în faţă şi la o vizită de două ore după aceea.
Evident, „declaraţia mea de război” nu a făcut decât să exacerbeze tensiunile şi represaliile. Apoi am turnat gaz peste foc. Cu siguranţă că diavolul îşi înfipsese ghearele în mine, căci am optat să particip la un proces colectiv intentat de Sindicatul American al Libertăţilor Civile. (O acţiune colectivă este un litigiu în numele mai multor deţinuţi, aflaţi în situaţii similare, iar aceasta a implicat deţinuţi din instituţii din întregul stat.) întrucât eram doar unul dintre cei doi reclamanţi din Blocul Celular Şase, abuzurile care au urmat au fost imediate şi uriaşe.
Odată, mă pregăteam pentru vizita lui Rachel şi nu puteam participa la misiunea repartizată pentru acea zi, aşa că m-am învoit de la gardian ca să mă bărbieresc. Când m-am întors de la vizită, acelaşi gardian m-a informat că îmi făcuse raport pentru că refuzasem să muncesc. Apoi s-a lansat într-o serie de tachinări, de pildă:
cum vă place de Atwood ăsta? Haideţi, faceţi şi voi ceva!
Nereuşind să obţină reacţia scontată din partea mea, a început să mă îmbrâncească şi m-a informat că, dacă mai continui
154
legăturile cu Sindicatul, siguranţa mea va fi periclitată. Eram încătuşat în hol, singur cu această brută. În final am cerut foarte calm să-l văd pe supervizor. Pentru îndrăzneala mea, mi-a făcut încă două rapoarte disciplinare, unul pentru că refuzasem, chipurile, să mă întorc în celulă, iar celălalt pentru că instigasem la revoltă. Altă dată gardienii aruncau cu gheaţă în mine sau îmi percheziţionau celula şi îmi luau toate manualele universitare. Dar tot refuzam să cedez. Şi am acţionat din nou numai dintr-o perspectivă lumească şi cu multă patimă.
Probabil că orbirea mea faţă de Dumnezeu deriva, în parte, din viziunea îngustă pe care o aveam asupra presupusei fapte bune la care participam. În perioada aceea ascultam înregistrări cu două sau trei slujbe bisericeşti săptămânale. Obţinusem o diplomă de Asociat în Arte de la Colegiul Central din Arizona şi studiam ca să obţin încă una de la Universitatea Ohio18. Cu atenţia fixată asupra evenimentelor lumeşti, nu e de mirare că vedeam în continuare procesele drept calea corectă pe care trebuia să păşesc. Rezultatele au fost dezastruoase. Mi-au produs pagube duhovniceşti şi materiale şi s-au răsfrânt şi asupra scumpei mele Rachel.
în plan material, lucrurile au culminat atunci când, în toamna anului 1990, am fost acuzat că participasem la o încălcare a regulamentului în care nu jucasem absolut nici un rol. Este adevărat că ascultasem muzică de nenumărate ori cu volumul dat tare şi la diferite ore. Dar de astă dată un deţinut de jos dăduse drumul sistemului său stereo la intensitate maximă în toiul nopţii şi, din cauză că aveam şi eu acelaşi obicei, gardienii au presupus că vine de la mine. În câteva minute doi gardieni şi un sergent au năvălit pe scări şi au apărut în faţa uşii mele, unde m-au informat gâfâind că voi primi o notă de constatare. Câţiva gardieni rămăseseră în hol, de unde vedeau clar celula mea. Vedeau că aparatura
18 Universităţile din SUA oferă, de asemenea, diplome la nivel de colegiu.
155
mea stereo era pe masă, în timp ce eu rămăsesem tot timpul în pat. Nu aş fi putut opri muzica, dar presupun că nu aveau deloc interesul să-şi contrazică superiorul. Întrucât eram nevinovat şi priveam cu adversitate întorsătura evenimentelor, am cedat, din păcate, în faţa ispitei de a protesta belicos. Protestele mele s-au lovit de urechi surde; au ordonat să fiu pus în cătuşe ca să poată scoate televizorul şi aparatura stereo din celulă.
Interesant este că nu aveau voie să-mi confişte lucrurile, căci procedura stabilită era să elaboreze un raport disciplinar şi după aceea să lase lucrurile să decurgă; sau, dacă erau de părere că tulburarea va continua, atunci protocolul departamentului le permitea să întrerupă curentul electric. Fără îndoială, eram tratat în mod incorect, dar să refuz să-mi introduc mâinile în fanta pentru tava cu mâncare ca să le permit gardienilor să-mi pună cătuşele nu era în mod sigur modul potrivit de a reacţiona în faţa nedreptăţii, aşa cum aveam să aflu curând.
Sergentul a ameninţat apoi că îi va pune pe gardieni „să se îmbrace”. (Asta însemna să se echipeze cu uniforma pentru revoltă ca să poată intra în celulă şi să mă scoată cu forţa.) Incidentul avea loc în timpul turei de noapte şi, întrucât nu auzisem niciodată de o scoatere cu forţa din celulă pe timpul nopţii, nu am dat crezare ameninţării lor cu echiparea în uniformă de luptă. (Am aflat mai târziu că exista un fel de recompensă pentru cei care ar putea stârni un incident care să dea administraţiei posibilitatea de a mă transfera la Blocul Celular Opt, unitatea de control cu Regim Special nr. 1, iar tura de noapte intenţiona să primească acea recompensă.)
Am refuzat să mă supun instrucţiunilor lor, iar echipa s-a retras din capsulă, numai pentru a reveni o jumătate de oră mai târziu… În echipament complet pentru starea de revoltă. Stăteam întins în pat şi ignoram complet ordinul de a mă lăsa încătuşat. Atunci, spre marea mea surpriză, uşa celulei s-a deschis,
156
şi o jumătate de duzină de gardieni s-au năpustit înăuntru, în spatele unui perete de scuturi. Am rămas în continuare întins în pat, fără să opun nici o rezistenţă. Cu toate acestea, am fost ridicat din pat şi aruncat cu faţa în jos pe pardoseala de beton. Câţiva poliţişti au început să mă lovească sălbatic cu genunchii în coaste şi în rinichi, în timp ce alt gardian m-a apucat de păr şi m-a izbit de câteva ori cu fruntea de ciment. În timp ce acest atac brutal continua, alţi gardieni mi-au răsucit mâinile la spate şi mi-au pus cătuşe şi lanţuri la picioare. M-au smucit şi m-au ridicat în picioare, apoi m-au îmbrâncit pe scară, afară din capsulă. În drum spre celula de izolare, gardienii au încercat să-mi provoace alte dureri, apăsând pe punctele speciale de pe gât şi rostind în acelaşi timp ameninţări şi obscenităţi. Şi nu am opus nici acum rezistenţă. Când am ajuns la celula de izolare, am fost aruncat cu atâta forţă pe pat, că mi-am zdrobit capul de zid. Apoi a trebuit, fireşte, să îndur un alt atac brutal la rinichi în timp ce mi se scoteau legăturile. Din păcate, răbdarea mi se terminase, am sărit din pat şi am lovit un gardian cu suficientă forţă ca să-l trimit în spital.
Evident că am primit o notă de constatare pentru că atacasem un poliţist şi alta pentru că refuzasem să permit să mi se pună cătuşele. A doua zi, au făcut percheziţie în bunurile mele şi au descoperit o cantitate foarte mare de timbre poştale. Aşadar, am primit o notificare pentru posedarea de obiecte de contrabandă. Văzând că nu am decât o notă de constatare recentă minoră, ofiţerul responsabil cu disciplina a clasificat nesupunerea mea în faţa unui ordin direct şi posedarea de obiecte de contrabandă drept infracţiuni minore şi m-a condamnat la pierderea privilegiilor pentru o anumită perioadă de timp. Consemnând atacul împotriva personalului în raportul lui disciplinar, şi-a imaginat că este mai mult decât suficient pentru a fi transferat în Unitatea cu Regim Special nr. 1.
157
Condiţiile au devenit mai stricte după ce l-am atacat pe poliţist. Trezisem în mod explicabil mânia gardienilor, deoarece îl atacasem pe unul dintre ei. Dorinţa lor de a se răzbuna pe mine reieşea din modul în care mă tratau. De exemplu, în timp ce eram escortat de la biblioteca de drept înapoi în celula mea, s-a produs un incident; un gardian se străduia din răsputeri să provoace o confruntare fizică. Când am ieşit din bibliotecă, gardianul i-a spus ceva unui coleg despre o vânătoare iminentă de cerbi şi şi-a exprimat dorinţa să-l însoţesc şi eu în această excursie pentru că asta însemna că nu mă voi mai întoarce niciodată înapoi. Am păstrat tăcerea, şi atunci gardianul a continuat cu insultele, concentrându-se asupra logodnicei mele. Rachel era cam slăbuţă, aşa că a spus că luase probabil SIDA pentru că se tăvălise cu toţi băieţii negri din Tucson. Atunci am făcut câteva remarci cu privire la zvonurile cunoscute referitoare la perversiunile lui sexuale, dar am observat imediat câţiva gardieni în capul scărilor în apropiere de uşa capsulei mele. M-am întors în celulă fără incidente.
Câteva zile mai târziu, un gardian prietenos mi-a spus că fusese o încercare de înscenare, gardienii avuseseră intenţia să provoace un conflict undeva unde mă puteau ataca în afara razei camerei de supraveghere. (Când personalul se îmbracă în costum de intervenţie pentru a intra în celula unui deţinut, o cameră trebuie să înregistreze scena, în timp ce o confruntare spontană permite folosirea forţei fără înregistrare.) Scopul lor fusese să mă bată zdravăn fără să aibă repercusiuni. Mai mult chiar, gardianul prietenos m-a informat că erau nemulţumiţi că nu fusesem rănit grav când fusesem scos din celulă de tura de noapte. M-a avertizat să fiu foarte atent, căci intenţionau să-şi continue eforturile pentru a provoca tulburări.
Raportul disciplinar pe care îl primisem pentru că atacasem personalul a fost respins din cauza unei formalităţi. Ofiţerul disciplinar
158
amânase prea mult audierea, aşa că raportul a fost clasat. Fireşte, nu numai că era furios din cauza acestei evoluţii, dar au crescut şi presiunile asupra lui ca să mă trimită la Unitatea de Control nr. 1. Planul lor fusese întotdeauna să mă trimită la Blocul Celular Opt, şi rataseră o primă ocazie. Astfel, ofiţerul disciplinar a început o serie de tertipuri care au dus la transferul meu. Deşi ştia deja că avusesem trei rapoarte minore de disciplină în 90 de zile, a minţit prefăcându-se că nu ştie19. Astfel, a născocit un plan diabolic ca să scape de mine. Mi-a dat o mustrare şi apoi a încadrat incidentul ca infracţiune majoră. Aceasta permitea creşterea nivelului meu de risc instituţional de la patru la cinci şi ducea la transferul meu în Unitatea cu Regim Special. Pentru a asigura constatarea vinovăţiei, a alcătuit un comitet disciplinar de audiere din prietenii lui de la altă unitate. Drept urmare, la începutul lunii februarie 1991, a fost prestabilită constatarea vinovăţiei, la fel ca şi mutarea mea la CB-8.
Până în 1997, celulele condamnaţilor la moarte se aflau în unitatea de izolare administrativă, cunoscută ca Blocul Celular Şase (CB-6), şi mai exista şi Unitatea cu Regim Special, aflată la câţiva kilometri mai la nord. Unitatea se deschisese la sfârşitul anilor ’80; credeţi-mă, era un coşmar. Şi atunci, odată ajuns la unitate, departe de agitaţia de la CB-6, am început să înţeleg milostivirea Domnului. Deşi începusem să-mi reiau vechile trăsături de caracter, precum mândria, mânia şi dispreţul faţă de autorităţi în timp ce eram în Blocul Celular Şase, m-am dedicat în continuare studiului consecvent al Bibliei, examinării doctrinelor diverşilor preoţi fundamentalişti protestanţi şi înregistrărilor slujbelor religioase trimise de Rachel. Din păcate, mult din
19 De îndată ce se constată o contravenţie, autorităţile închisorii sunt obligate să emită o plângere scrisă în termen de douăzeci şi patru de ore. În acest caz însă, în ciuda faptului că, pe o perioadă de nouăzeci de zile, anchetatorul a avut cunoştinţă de aceste trei infracţiuni minore ale mele, s-a mobilizat împotriva mea abia după ce au trecut aproape două luni de la trecerea celor nouăzeci de zile.
159
ceea ce am învăţat a rămas numai ca o hrană intelectuală şi teoretică. Mândria şi mânia mă orbeau în aşa măsură, încât aplicarea în practică a învăţăturilor studiate cu atâta atenţie era sporadică. În perioada cât am stat la Unitatea cu Regim Special nr. 1 m-am concentrat din nou pe poruncile lui Hristos şi am avut posibilitatea reală să-mi reînnoiesc strădaniile pentru a aplica îndemnurile Scripturii. Dar harul Domnului era aproape absent din strădaniile mele, căci acestea erau propulsate de neputincioasa voinţă omenească.
Şederea mea la Unitatea cu Regim Special nr. 1 a durat cam şase luni, din februarie 1991 până în iulie 1991, timp în care am fost etichetat drept deţinut-model de maiorul comandant al unităţii. Am făcut cursuri de gestionare a furiei şi m-am străduit nu numai să învăţ poruncile lui Hristos, ci să le şi aplic în viaţa de zi cu zi.
A urmat ceva care a devenit o provocare semnificativă. Boala degenerativă de spate, care începuse să mă supere încă înainte de plecarea din Blocul Celular Şase, a devenit atât de dureroasă, încât m-am prăbuşit de câteva ori şi a fost nevoie să mi se facă injecţii ca să-mi revin. În cele din urmă, am fost transportat pentru tratament la Centrul medical Maricopa din Phoenix de trei ori. Din 1991 am fost nevoit să port un aparat de suport pentru partea inferioară a spatelui, un stimulator nervos electric transcutanat, şi am luat tot felul de medicamente analgezice şi antiinflamatoare.
Când m-am întors la Blocul Celular Şase, am văzut că majoritatea gardienilor cu care avusesem dificultăţi nu mai lucrau acolo. Aveam ocazia unui nou început. Şi încă o dată Dumnezeu m-a binecuvântat cu îndurarea Lui şi s-a reînnoit în mine dorul de a-L căuta cu mai multă putere.
Cam la o lună după ce m-am întors, mi s-a ridicat statutul de izolare protectivă şi am fost plasat într-o capsulă de 16 persoane
160
cu o categorie mult mai bună de deţinuţi. Dezavantajul era că în ţarcurile de recreere abuzurile severe au continuat. Era alarmant faptul că începuseră să arunce cu pietre. Deţinuţii din ţarcurile adiacente strângeau pietre şi bucăţi de ciment şi le aruncau în mine prin deschizăturile din gardul de lanţuri. Se pare că personalul încuraja acest comportament, căci totul se petrecea chiar în faţa ochilor lor. Din fericire, am scăpat din aceste atacuri numai cu răni minore ocazionale.
Eram supus şi unei forme speciale de abuz din partea personalului, poate o răbufnire de răzbunare sau poate ca o consecinţă a acuzaţiilor mele. În timpul percheziţiilor în celulă, gardienii se angajau frecvent în ceea ce numeau în glumă „misiuni de căutare şi distrugere”. Aruncau cutiile cu hârtii prin toată celula, apoi îmi luau toate manualele. Aveam voie să avem şapte cărţi, dar directorul adjunct al Blocului Celular Şase îmi dăduse o derogare prin care autoriza toate manualele universitare necesare, peste limita de şapte cărţi. Gardienii ştiau acest lucru, dar tot îmi luau manualele, deoarece ştiau că va dura câteva săptămâni până să le capăt înapoi. Cu toate acestea, studiam sârguincios şi am obţinut a doua diplomă de Asociat în Arte. Ulterior, mi-am continuat studiile la Universitatea Ohio pentru a obţine o diplomă de licenţiat în Arte cu specializarea limba engleză, astfel încât să am posibilitatea în viitor să mă înscriu la Facultatea de Drept.
Rachel şi cu mine ne continuam căutarea lui Dumnezeu şi, fiind decis să nu mă mai las distras de răutăţile deţinuţilor sau ale personalului, discuţiile despre căsătoria noastră au devenit şi ele mai concentrate. Nu voi uita niciodată minunata toamnă a anului 1991 când, după ce fuseserăm logodiţi trei ani şi jumătate, Rachel mi-a spus că este gata să se căsătorească! Era cât pe-aci să cad de pe scaun. Nu mai puteam respira, atât de tare îmi bătea inima!
161
înainte să ajung în celula condamnaţilor la moarte, nu dorisem niciodată să mă căsătoresc. Mi se părea incorect să îmi iau un astfel de angajament pentru ca după aceea să hoinăresc prin ţară sau să intru şi să ies din închisoare. Apoi, când am ajuns în celula condamnaţilor la moarte pe nedrept, intenţionasem să mă căsătoresc cu o păgână wiccana numai pentru a-mi satisface acel sentiment de incluziune. Rachel şi cu mine am discutat despre căsnicie. Eram convinşi că înseamnă mult mai mult decât o obligaţie contractuală. O înţelegeam ca pe o adevărată unire a sufletelor. Desigur, existau şi avantaje legale ale căsătoriei, pe lângă cele de care se bucură, de regulă, cuplurile conjugale în afara închisorii. Pentru noi, ar fi însemnat că Rachel va avea dreptul legal să mă viziteze, să se intereseze de bunăstarea mea etc. Însă, dat fiind faptul că eram separaţi, relaţia noastră se concentra mai mult pe preocupările spirituale. Astfel, unirea sufletului meu cu sufletul lui Rachel a fost o manifestare minunată a îndurării Domnului. „Şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2,24).
În ziua de 17 decembrie 1991, în prezenţa mamei mele şi a tatălui lui Rachel, pastorul Bisericii biblice ne-a căsătorit. În cadrul înţelegerii prin care renunţasem la procesul amplu iniţiat în 1989 împotriva câtorva zeci de angajaţi ai statului, Rachel şi cu mine am avut dreptul la o căsătorie cu contact faţă către faţă. Era pentru prima oară când ne atingeam şi eram în al nouălea cer.
La Blocul Celular Şase şi de la Unitatea cu Regim Special vizitele se desfăşurau cu un perete despărţitor de sticlă, cu excepţia unei scurte perioade de la Blocul Celular Şase, între 1994 şi 1997, când s-a implementat un program stimulativ pe diverse nivele care oferea deţinuţilor din coridorul morţii posibilitatea unor vizite cu contact faţă în faţă. În clădirea de izolare administrativă a Departamentului Corecţional din Arizona (CB-6) şi în Unităţile de Control nr. 1 şi nr. 2, vizitatorii sunt aduşi într-o încăpere comună cu dimensiunile 12 x 12 m, iar fiecare deţinut
162
este pus într-o cuşcă minusculă separată, de 1,2 x 1,5 m. Deţinuţii din unităţile de maximă siguranţă au numai un taburet fixat cu şuruburi în pardoseală şi un pupitru cu lăţimea de 45 cm între taburet şi fereastră. Vizitatorii au un pupitru similar şi stau pe scaune de plastic. Ferestrele care îi separă pe vizitatori de deţinuţi sunt foarte groase şi au cam 1,5 x 1,5 m. La Blocul Celular Şase vizitatorii comunică printr-un telefon, iar la Unitatea cu Regim Special conversaţia se desfăşoară prin bandă acustică benzi mici de metal de fiecare parte a ferestrei cu zeci de găuri, construite în aşa fel încât nu se poate strecura nimic printre ele20.
După căsătorie, tot ca parte a înţelegerii legate de proces, Rachel şi cu mine am avut dreptul la o vizită faţă către faţă de două ore. Am intrat într-o încăpere cam de 3 x 3 m, ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat. Am stat la o masă ca de picnic, ca şi când am fi fost într-un parc. A trebuit să stăm faţă în faţă la masă, dar am putut să ne ţinem de mâini. Fireşte, am profitat de ocazie şi l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat din nou pe îngerul Domnului la încheierea vizitei.
Şi după nunta noastră am continuat să-L căutăm însetaţi pe Dumnezeu. Au fost mult prea multe ocazii în următorii câţiva ani (din 1992 până în 1997, atunci când am plecat din aripa 6), când şarpele distructiv al mâniei m-a doborât, mai ales când deveneam orb faţă de harul lui Dumnezeu. Acest lucru însemna revolta mea faţă de ceea ce percepeam ca pe o jignire sau o situaţie nedreaptă, de pildă cruzimea abuzurilor din partea celorlalţi deţinuţi şi a personalului care ignora politica închisorii şi faptul că nu reuşeam să accept adversitatea respectivă pentru a smulge patimile adânc înrădăcinate în mine şi reacţionam ca un păcătos. O primă situaţie de acest fel s-a produs în vara anului 1995, când Rachel a trebuit să facă o operaţie foarte serioasă.
20 Vocea interlocutorilor este transmisă prin aceste fante. Cu toate acestea, în timpul întâlnirilor pe care le-am avut cu Frank, am constatat că doar aproximativ jumătate din volumul vocii ajunge în partea opusă.
163
Pe atunci, deţinuţii de pe coridorul morţii din Blocul Celular Şase erau clasificaţi într-unul din cele trei stadii diferite de program. Ca deţinut de nivelul unu, mă puteam bucura de vizite ocazionale ale rudelor apropiate. Rachel urma să fie operată, iar imediat după aceea tatăl ei intenţiona să mă viziteze ca să mă liniştească şi să-mi explice în detaliu cum se simţea soţia mea. Se pare că s-a produs o confuzie în legătură cu programarea vizitelor în singura încăpere pentru vizite faţă în faţă. Ofiţerul responsabil programase din greşeală două vizite în acelaşi timp (pentru socrul meu şi pentru soţia altui deţinut). În loc să ofere fiecăruia câte o oră (vizitele durau două ore), vizita socrului meu a fost anulată.
Ştiam că în viaţă există dezamăgiri şi, ca unul care păşeam pe calea creştină, trebuia să recurg la credinţă în momentele de restrişte. Învăţasem că, atunci când apar adversităţi sau nedreptăţi, trebuie să mă gândesc la făgăduinţa Domnului. „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui” (Romani 8,28). Din nefericire, când am fost informat că vizita fusese anulată, vigilenţa mea a suferit un eşec. În loc să accept leacul duhovnicesc, am permis demonilor mâniei, mândriei şi descurajării să pătrundă pe poarta inimii mele. Reacţia mea în faţa dezamăgirii nu cuprindea nici o fărâmă de smerenie şi am izbucnit într-o dezlănţuire înjositoare de furie. Nu numai că am urlat fel de fel de insulte dezgustătoare la adresa ofiţerului responsabil cu vizitele, dar am ajuns până acolo încât i-am ameninţat viaţa. Disciplinarea severă care a urmat a fost, în mod clar, rezultatul căderii mele, dar nu dezvăluie tot lanţul de nenorociri pe care l-am provocat. Iubita mea soţie a fost nevoită să îndure recuperarea după o operaţie grea sub presiunea îngrijorării pentru soţul ei şi a mâhnirii provocate de lipsa mea de control. Socrul meu a suferit de ruşine şi dezamăgire. Nu ştia nimic despre ieşirea mea, dar împreună cu alţi vizitatori era însoţit spre camera de vizită şi a
164
văzut că sunt târât pe hol de şase gardieni. Vătămarea pe care am pricinuit-o sufletului meu este incalculabilă şi nu am realizat nici faptul că se va extinde şi asupra sufletului soţiei mele.
în acest moment al căutării Domnului, Rachel şi cu mine nu aveam o înţelegere corectă a suferinţei. Înţelegeam întrucâtva nevoia de a ne spori necontenit credinţa şi de a fugi de păcat, dar modul nostru de înţelegere absolut rudimentar nu reuşise deloc să reflecte Sfânta Scriptură. Afilierea noastră la protestantismul non-denominaţional, ramură sau tulpină a fundamentalismului şi a evanghelismului, necesita înţelegerea şi acceptarea acelei filosofii neîntemeiate a mântuirii veşnice, care are loc în momentul îmbrăţişării credinţei în Domnul Iisus Hristos, cunoscută şi sub numele de „siguranţă veşnică”. Odată ce aceasta este atinsă, nu mai poate fi pierdută niciodată. Când privesc înapoi la această înşelare, îmi este cât se poate de clar că originea ei este atât de departe de a fi dumnezeiască, încât poate fi numită demonică. Preceptele siguranţei veşnice ne fac orbi faţă de nevoia de a lupta pentru mântuire. Cu alte cuvinte, când ne lăsăm amăgiţi de gândul că „odată mântuit, eşti mântuit pentru totdeauna”, nu avem nici un concept care să ne explice de ce creştinul trece sau trebuie să treacă prin suferinţă. Dacă nu putem pierde mântuirea, nu putem nici măcar să ne imaginăm nevoia de a îndura suferinţa până la capăt pentru a spera că vom ajunge în Rai. Cu toate acestea, Rachel şi cu mine am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a îndura suferinţa pentru Domnul; sau, mai degrabă, ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi m-a îndrumat şi pe mine.
Erau şi momente când mă confruntam cu deznădejdea şi nu mai eram în stare să îndur răbdător până când puteam să vorbesc din nou cu credincioasa mea soţie. O astfel de situaţie a survenit în vara anului 1993, când am fost transferat dintr-o capsulă de şaisprezece deţinuţi în alta. Deşi în 1991 fusesem mutat într-o categorie mai bună de deţinuţi, tensiunea dintre mine şi ceilalţi
165
continuase. Nu eram întotdeauna modest în legătură cu faptul că începusem să-L caut pe Domnul şi că mă înscrisesem în învăţământul superior; iar avantajul că eram sprijinit de o soţie loială şi iubitoare aţâţa invidia celorlalţi. Mă evidenţiasem într-un caz de mare răsunet, ceea ce era un motiv în plus care stârnea invidia celorlalţi deţinuţi faţă de mine.
Şi astfel, în vara anului 1993, colegii mei de capsulă au iniţiat un efort concertat ca să fiu mutat de acolo. Acţiunea lor îşi avea originea în obiceiul de mult înrădăcinat şi frecvent al deţinuţilor de a trimite „zmeie” (formulare pe care le completează un deţinut şi le trimite apoi personalului). Colegii mei de capsulă trimiseseră „zmeie” în care atrăgeau atenţia asupra siguranţei mele, susţinând că ar fi înţelept să fiu mutat de acolo. Şi-au atins scopul, făcând să circule o petiţie în care se menţiona pericolul pentru viaţa mea şi se insista asupra mutării mele. O semnaseră toţi deţinuţii, mai puţin doi. Am fost mutat imediat, chiar în grupul acelor deţinuţi care aruncau cu pietre în mine şi mă scuipau în ţarcurile de exerciţii. M-am străduit din răsputeri să caut îndurarea Domnului ca să mă ajute să mă abţin de la orice reacţie până voi discuta cu Rachel. Consideram amândoi că este o acţiune ridicol de iresponsabilă şi de periculoasă, căci cei care răspundeau de binele meu mă plasaseră în apropierea celor care mă atacau în mod obişnuit. Rachel şi cu mine am ajuns la concluzia că Dumnezeu avea un scop aflat dincolo de slaba noastră înţelegere omenească şi ne-am pus şi mai mult credinţa în El.
Aşa cum era de prevăzut, lucrurile s-au înrăutăţit rapid. Ceea ce începuse cu insulte, cu ameninţări constante şi cu aruncarea ocazională de obiecte atunci când eram încuiat la duş, s-a transformat curând în atacuri mult mai îndrăzneţe când ceilalţi deţinuţi au observat absenţa oricărei reacţii din partea personalului în faţa abuzurilor la care eram supus. Am îndurat câteva luni, până când atacurile chiar nu au mai putut fi ignorate atunci când
166
deţinuţii ieşeau din duşurile încuiate ca să arunce apă fierbinte sau baterii, fecale şi urină în celula mea. Fiecare incident pe care l-am trăit este un exemplu extraordinar al modului în care Domnul îi apără pe slujitorii Săi de vătămare căci nu am fost niciodată rănit serios şi al iubirii cu care ne călăuzeşte spre curăţie prin situaţii aparent dezastruoase.
În mijlocul acestor presiuni, am continuat să studiez pentru a obţine licenţa de la Universitatea Ohio. Dar intenţia mea de a obţine o diplomă de licenţă în limba engleză şi de a urma apoi o facultate de drept a fost anulată. Preşedintele Clinton a promulgat un decret prin care a eliminat bursele pentru deţinuţi. Acest lucru mi-a afectat o bună parte din finanţarea pentru taxele de şcolarizare la facultate. Mai mult chiar, se făceau presiuni intense, atât din partea sectorului privat, cât şi a entităţilor guvernamentale, să nu se mai primească deţinuţi la facultăţile de drept. Motivaţia acestei campanii era că, după ce termina facultatea de drept, un deţinut nu putea să se prezinte la examenul de barou şi nu putea practica dreptul, astfel că prezenţa deţinuţilor la facultatea de drept era considerată o risipă, căci ocupau un loc care ar fi putut fi dat unui avocat. Mai bănuiesc că, întrucât deţinuţii intentau mai întotdeauna procese tocmai împotriva guvernului, agenţiile statale şi federale făcuseră lobby pentru excluderea noastră de la facultăţile de drept. Vedeam aici o încercare de a îngreuna sarcina deţinuţilor şi de a înclina şi mai mult terenul deja extrem de dezechilibrat pe care aceştia erau forţaţi să pledeze.
Din fericire, mi-am dat seama că ar fi contraproductiv să intentez proces pentru aceste nedreptăţi. Ar fi ca şi când L-am da în judecată pe Dumnezeu pentru că ne oferise harul Lui iubitor. Am obţinut diploma de licenţă în 1995, dar, în loc să aplic la o facultate de drept, am fost admis la programul pentru absolvenţi al Universităţii de Stat California din Dominguez Hills (CSUDH), ca masterand pentru o diplomă în literatură.
167
Consecinţele teribile ale eşecului vizitei din vara anului 1995 ne-au obligat să ne dăm seama că participarea la o biserică autoproclamată biblică ne lăsase nepregătiţi în setea noastră de Dumnezeu. Din păcate, a trebuit să mai fac un pas greşit pentru ca această conştientizare să devină mai pregnantă.
La sfârşitul anului 1995, pastorul bisericii noastre biblice m-a rugat să o ajut pe fiica sa adolescentă care consuma droguri. La vremea respectivă, m-am gândit că ar fi o strategie înţeleaptă să câştig încrederea fiicei lui vorbindu-i despre experienţa mea în traficul de droguri, aşa că i-am relatat amintirile mele din aventurile avute în lumea substanţelor de contrabandă. Acum mi se pare că am sucombat din nou în faţa tentaţiei de a părea interesant sau la modă. După ce avusesem parte de atâta ură şi abuzuri în coridorul morţii, încercam să-mi reabilitez imaginea pătată, impresionând un copil naiv prin dezvăluirea fărădelegilor mele de altădată.
Pastorul a aflat curând despre conţinutul discuţiilor noastre şi s-a grăbit să facă publice greşelile mele. A spus membrilor congregaţiei că eram întruparea satanei şi că nu eram sub nici o formă şi în nici un chip un creştin începător. A mers până într-acolo, încât să afirme că se risipeau banii contribuabililor pentru că eram încă ţinut în viaţă şi că se oferea cu plăcere să fie călăul meu. Rachel şi cu mine ne-am simţit cumplit de răniţi de vorbele lui, mai ales că veneau de la omul care fusese mult timp pastorul nostru. Cu toate acestea, ne-am străduit să vedem în mânia lui partea mea de responsabilitate şi am luptat mai departe cu inimă înfrântă.
Cam tot pe atunci, pastorul începuse un ciclu de prelegeri pe baza Epistolei I a lui Ioan despre iubirea de Dumnezeu. Cumplit de stânjenită, Rachel mergea la biserică, stătea până la sfârşit şi înregistra predicile, îmi trimitea casetele ca să le ascult şi să discutăm apoi învăţăturile în timpul vizitelor. Trebuie să recunosc
168
că ne era foarte greu să ascultăm acele predici despre nevoia indispensabilă de iubire, în timp ce ne aminteam atitudinea duşmănoasă a acelui om faţă de noi. Pe lângă faptul că şi-a continuat campania împotriva mea, o vorbea de rău pe Rachel pentru că îmi era alături. Tensiunea aceasta a început să ne obosească şi ne-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu ne îndemna să pornim în altă direcţie. În 1996, după multe deliberări, am părăsit această comunitate; din păcate, încă nu ştiam nimic despre Sfânta Biserică Apostolică Ortodoxă.
Ne-am afiliat iniţial la o biserică evanghelică din Tucson. Şi aici Rachel continua să înregistreze slujba şi apoi să îmi trimită benzile ca să putem studia ceea ce se predicase. Nici unul dintre noi nu era foarte încântat. Nu sunt sigur că ştiam dacă într-adevăr ne pierise entuziasmul, dar acum, când privesc în urmă, îmi dau seama cu claritate că Dumnezeu ne vorbea şi ne îndemna să venim acasă, la singura Biserică adevărată. În ce mă privea, aveam sentimentul că îmi lipseşte ceva nu numai din acea „biserică” evanghelică anume, ci din protestantism, în general. Mi se părea că protestantismul, creştinismul occidental, în general, era o simplă căutare intelectuală. Aveam sentimentul că ceea ce mi se oferea din amvonul protestant erau încercări de deturnare a învăţăturilor Domnului pentru a le transforma în vehicule ale reuşitei în strădaniile lumeşti. Iar dacă era aşa, îmi spuneam eu, atunci creştinismul occidental face afirmaţii în contradicţie directă cu ceea ce spune Iisus Hristos despre motivul pentru care lumea îi va ucide şi îi va prigoni pe fiii Lui. Căutam altceva, un sistem în care finalitatea să fie îndepărtarea de lume şi transfigurarea lumii mele lăuntrice. În căutarea mea, am aprofundat chiar şi budismul monastic, taoismul şi alte filosofii orientale.
Pe atunci, avocatul meu de după condamnare a descoperit ceea ce considera o dovadă categorică a nevinovăţiei mele. (în cadrul procedurilor judiciare de după condamnare, orice probă
169
nouă poate fi prezentată într-un proces în încercarea de a se obţine rejudecarea cazului de către un juriu. Aceste proceduri se desfăşoară după proces, după rostirea sentinţei şi apelul direct la Curtea Supremă din statul respectiv.)
Nu voi uita niciodată ziua mea de naştere din 1997, când am împlinit 41 de ani. Avocatul meu aflase că Vicki Lynne Hoskinson ar fi fost înmormântată. Descoperirea bombă faptul că fusese înmormântată însemna că nu puteam să o răpesc şi să o ucid pe Vicki Lynne, din cauza timpului care mi-ar fi trebuit să sap un mormânt. Alte dovezi ale nevinovăţiei mele se puteau vedea în faptul că cineva exhumase parţial rămăşiţele în timp ce eu eram în închisoare şi apoi le pusese în deşert, acolo unde fuseseră găsite… Într-un loc care fusese cercetat mai înainte, dar, din nou, după arestarea mea. Şi astfel, în apropierea Crăciunului din 1996, avocatul meu a depus în instanţă pledoariile finale de eliberare post-condamnatorie. Nutream speranţe reale că, după audierea probatorie necesară (un fel de mini-proces în care se puteau prezenta probe care să demonstreze modul în care fusese îngropată victima) voi fi exonerat şi eliberat. Cu câteva zile înainte de ziua mea de naştere, judecătorul a respins întregul dosar, ignorând dovezile zdrobitoare de nevinovăţie, fără audierea probatorie obligatorie.
În cazul în care se invocă aşa-numita cerere „colorabilă”, legislaţia statală şi cea federală impun ca o instanţă de recurs post-condamnatorie să organizeze o audiere probatorie. În termeni generali, o cerere „colorabilă” este o cerere care, dacă este considerată îndreptăţită, poate schimba verdictul unui proces. Avocatul meu asigura participarea unui expert legist recunoscut la nivel naţional, care ajunsese la concluzia că Vicki Lynne trebuia să fi fost fără îndoială îngropată; prezenţa urmelor de adipoceară, aşa-numita „ceară de mormânt”, pe oasele ei era unul dintre factorii determinanţi. Procuratura nu a reuşit să aducă nici
170
un expert care să respingă faptul că fusese îngropată şi a exprimat, în opoziţie, numai nişte opinii neprofesioniste. Evident, judecătorul a ţinut partea guvernului. Deşi legea îi cerea să considere faptul înmormântării drept real şi să ţină o audiere probatorie, aceste măsuri nu au fost aplicate.
Rachel şi cu mine eram zdrobiţi. Nici până în ziua de astăzi nu suntem siguri care a fost scopul lui Dumnezeu atunci când deschisese uşa eliberării mele printr-o dovadă incontestabilă a nevinovăţiei mele, numai pentru a îngădui ca acea uşă să se trântească şi apoi să se închidă. Continuam să credem în El şi să-L rugăm să ne lumineze, căci aceasta este voinţa Lui.
De-a lungul anului 1997, am început în cele din urmă să-mi eliberez furia interioară. Simţisem tot timpul un fel de prezenţă întunecată, care zăbovea undeva dincolo de graniţele conştiinţei. Ştiam de existenţa ei şi de aceea simţeam mereu un fel de nelinişte, ca şi când aş fi fost în pragul unei confruntări. În vara anului 1997, această prezenţă ameninţătoare a dispărut pentru un moment şi am început să mă relaxez. Pe măsură ce harul Domnului pogora asupra mea, demonul mâniei nu a mai avut încotro şi a fost nevoit să plece. Slavă Domnului!
Dar apoi, în mijlocul verii, s-a produs un dezastru la echipa de lucru a deţinuţilor condamnaţi la moarte. La mijlocul anilor ’90, condamnaţilor li se cerea să lucreze în grupuri, purtând lanţuri. Zece deţinuţi legaţi unul de altul cu lanţuri erau escortaţi pe un lot de pământ din apropiere de Blocul Celular Şase pentru a lucra în grădina de zarzavaturi. Întrucât sufeream de o boală degenerativă a spatelui din 1990 şi nu mi se dăduse niciodată voie să lucrez alături de alţi deţinuţi (nu puteam primi de lucru nici la bucătărie sau în echipele de curăţenie, nici în biblioteca de drept şi nici în altă parte), eram exclus de la munca în echipa cu lanţuri. Unul dintre deţinuţi şi-a convins soţia să apară de partea cealaltă a gardului cu o armă automată, în aşa fel încât,
171
sub acoperirea focului, el să poată fugi. Dar şi gardienii erau bine înarmaţi. Aşa cum era de prevăzut, atât deţinutul, cât şi soţia acestuia au fost împuşcaţi şi ucişi pe loc. Ceea ce nu era de prevăzut a fost modul în care Departamentul Corecţional Arizona a profitat de acest incident tragic pentru a-i transfera pe toţi cei peste o sută de deţinuţi condamnaţi la moarte din CB-6 în temniţa mult mai înfricoşătoare care este Unitatea cu Regim Special II (Special Management Unity sMUII). Rachel şi cu mine am fost nevoiţi să înaintăm în căutarea însetată a lui Dumnezeu în condiţii foarte grele. Am simţit cum prezenţa întunecată a demonului mâniei se întoarce.
CAPITOLUL 10
Frank: venirea acasă
Unitatea cu Regim Special II. S-ar putea crede că o unitate de izolare, în care deţinuţii sunt închişi în celulă 23 de ore şi jumătate pe zi, este cam acelaşi lucru cu oricare alta, dar diferenţa dintre SMU II şi Blocul Celular Şase era ca dintre a fi acasă şi a sta în închisoarea locală. Iată câteva dintre cele mai radicale diferenţe între CB-6 şi CMU II:
nu există ferestre;
lumina în celulă stă aprinsă 24 de ore din 24;
mi s-a confiscat maşina de scris;
mi s-au confiscat şi alte obiecte (casetofonul şi CD player-ul, uscătorul de păr, fierbătorul etc.;
nu-mi mai era permis nici un fel de hobby (broderie, pictat etc.);
mi-au fost anulate vizitele faţă către faţă;
nu mai puteam merge la duş şi înapoi decât în cătuşe şi escortat de un gardian;
nu mai aveam mese calde (numai mâncare rece la pachet);
nu-mi mai erau permise activităţile de lucru.
întrucât cei mai mulţi deţinuţi condamnaţi la moarte nu aveau nici un fel de probleme de disciplină, aceste restricţii draconice erau pur şi simplu inutile, mai ales pentru că singurul deţinut răspunzător pentru incidentul de la echipa de muncă în lanţuri fusese ucis. Transferul din septembrie 1997 la Unitatea cu Regim Special a Departamentului Corecţional Arizona a marcat pentru mine începutul unei perioade de mare tristeţe.
174
Este interesant că, atunci când am fost informat că deţinuţii condamnaţi la moarte vor fi transferaţi la Unitatea cu Regim Special II, am presupus că ştiam totul despre aceasta, căci trecusem în 1991 pe la SMUI. (În afara faptului că la SMUI sunt opt celule în fiecare capsulă, iar la SMU II sunt zece, SMU I şi SMU II sunt identice.) M-am înşelat cumplit. SMU I era condusă cu o precizie militară, astfel încât exista avantajul că ştiai la ce să te aştepţi în fiecare zi. La SMU II se punea accentul pe crearea incertitudinii. La mijlocul anilor ’90 închisorile îşi perfecţionaseră abilităţile de a asigura respectarea regulilor de către deţinuţi şi de a menţine un echilibru între aceştia. Cu alte cuvinte, prin concentrarea preocupărilor deţinuţilor asupra aspectelor pe care instituţia le putea controla (cum ar fi livrarea corespondenţei, politicile privind obiectele personale, achiziţiile din magazine, programul vizitelor sau al convorbirilor telefonice etc.) şi prin faptul că nu se respecta niciodată în mod consecvent un anumit model de punere în aplicare, deţinuţii erau ţinuţi într-o stare constantă de incertitudine. În realitate, personalul încălca aceste reguli ca să-şi atingă obiectivul, şi anume întărirea capacităţii lor de a reconfigura gândirea deţinuţilor din Unitatea de Control.21
O altă schimbare interesantă ca urmare a mutării la SMU II a venit ca o surpriză. Din cauza privaţiunilor inerente din spatele zidurilor închisorii, este logic ca ataşamentul deţinuţilor pentru lumea materială să scadă. Cu toate acestea, în primele mele săptămâni de la SMU II am aflat că lucrurile nu stau aşa. La o zi sau două după sosire, am primit televizorul, dar a mai durat câteva săptămâni până să primesc celelalte lucruri. Întârzierea mi-a provocat un sentiment apăsător de nelinişte, mă simţeam brusc jefuit în SMU II. Dar, după ce am primit micile mele cutii cu obiecte personale, am fost uluit de reacţia pe care o avusesem. Mi-am amenajat locuinţa (modul în care deţinuţii îşi aranjează
21 Vezi: Control Unit Prisons, www.churchfathertheology.com.
175
obiectele într-o celulă este singura lor posibilitate de a-şi exprima individualitatea), şi după aceea am fost escortat în zona de recreere o încăpere cu dimensiunile de aproximativ 3.3 x 6.6 m, cu pereţi înalţi de 6 m şi cu acoperiş din sârmă, ca să pot face puţină mişcare. Era prima dată de când fusesem transferat în unitatea de maximă securitate când mă bucuram de obiectele personale. Evident, personalul cercetase cu un pieptene foarte fin neînsemnatele noastre obiecte personale, o mare parte dintre ele fuseseră considerate de contrabandă şi, drept urmare, confiscate. În timp ce alergam în jurul încăperii, încercam un sentiment de satisfacţie şi de împlinire. Sentimentul exagerat de bunăstare, ca urmare a acelei mici grămăjoare de fleacuri, mi-a deschis cu adevărat ochii faţă de propensiunea umană pentru ataşamentul faţă de posesiunile materiale.
Restricţionarea utilizării obiectelor proprietate personală de la SMUII se referea chiar şi la dispozitivele medicale. Din 1991 beneficiam de folosirea unei unităţi TENS (dispozitiv pentru rinichi) şi de un dispozitiv special pentru sprijinirea spatelui. După ce am fost transferat la SMU II, a fost nevoie de eforturi susţinute şi îndelungate ca să primesc înapoi aceste dispozitive necesare pentru boala mea degenerativă de spate. În plus, nu mi s-a permis niciodată să fac tratamentul cu căldură prescris. În locul păturii electrice sau măcar al unei butelii de cauciuc cu apă fierbinte, personalul medical de la SMU II mi-a dat un prosop şi m-a instruit să-l înmoi în apă călduţă de la chiuvetă şi apoi să mi-l aplic pe spate. În locul corsetului pentru spate, abia după aproape un an mi s-a dat un bandaj elastic ca suport. A durat multe luni până când am primit în sfârşit o unitate TENS. De fapt, a durat aproape o lună până când am primit medicamente pentru atenuarea durerii.
În timp ce mă străduiam din răsputeri să obţin un tratament pentru boala mea de spate, am primit o veste îngrozitoare: fusesem
176
infectat cu virusul de hepatită C. În 1984, în timp ce eram în afara închisorii, am folosit acelaşi ac de seringă cu tovarăşul meu de călătorie, care după aceea a murit, cam prin 1993, de insuficienţă hepatică provocată de virusul C. Când am fost diagnosticat, eram deja infectat de vreo doisprezece ani. Asistentul medical de la SMU II m-a informat că analizele mele erau pozitive la hepatita C şi că nu există tratament pentru acest virus. Era o tergiversare flagrantă care, în cele din urmă, împreună cu refuzul de acordare a dispozitivelor medicale şi a medicamentelor împotriva durerii, a devenit subiectul atenţiei instanţelor federale. După ce am fost informat că analizele confirmau hepatita cu virus C, soţia mea Rachel a căutat pe internet, a contactat Departamentul de Sănătate al statului Arizona şi mai multe alte surse, în încercarea de a obţine informaţii despre hepatita C. Rachel a aflat că testul iniţial pentru hepatita C dădea uneori rezultate false şi era nevoie de un test de confirmare. Departamentul Corecţional Arizona s-a făcut că nu ştie de această procedură de continuare a investigaţiei. Mai mult chiar, Rachel a descoperit că există un tratament destul de eficient, care se administrează în combinaţie cu injecţii de Interferon şi capsule de Rebetron timp de aproximativ şase luni. Departamentul Corecţional mi-a refuzat tratamentul. Sufeream de treisprezece ani de o boală potenţial mortală şi apoi fusesem informat greşit că nu există nici o posibilitate de tratament, zăceam în dureri cumplite provocate de boala degenerativă a spatelui, ca urmare a refuzului inexplicabil al închisorii de a-mi acorda îngrijirea prescrisă toate acestea erau pilule amare, foarte greu de înghiţit, care se adăugau tuturor celorlalte frustrări rezultate din transferul la SMU II.
Satana este un corupător, iar eu, fireşte, am început din nou să percep greşit evoluţiile nedrepte din domeniul îngrijirii medicale ca afronturi personale. Satana este o bestie insidioasă şi recurge chiar şi la leacurile pe care Bunul Dumnezeu ni le dă
177
pentru curăţirea noastră şi le foloseşte ca seminţe ale ispitei spre semeţie. Fără să stea o clipă pe gânduri, duhul rebel faţă de autorităţile care mă oropsiseră în anii cât fusesem în Blocul Celular Şase şi-a ridicat din nou capul hidos. Privind în urmă, îmi dau seama că, în protestantism, lipsa de cunoaştere a necesităţii de a lupta pentru mântuire anulează orice speranţă de revenire la asemănarea cu Dumnezeu. Drept urmare, aproape tot anul 1998 m-am pregătit pentru alt proces împotriva statului Arizona şi a Departamentului Corecţional.
Rachel şi cu mine ne străduiam să vedem un oarecare beneficiu al mutării la SMU, dar efortul era foarte anevoios. De exemplu, pierdusem dreptul la vizite faţă către faţă, un lucru cu adevărat cumplit pentru noi. Să cauţi un avantaj în mijlocul acestei dezamăgiri atât de pustiitoare cerea foarte mult efort, dar, cu stăruinţă şi cu harul Domnului, am obţinut un succes modest, căci am început să apreciem intimitatea tot mai mare. În Blocul Celular Şase, boxele de vizită înghesuite erau separate una de alta printr-un grilaj de metal. Conversaţiile se auzeau uşor dintr-o cuşcă în alta, şi deţinuţii se vedeau unul pe altul. La SMU II între boxe erau pereţi solizi de beton, astfel că aveam mult mai multă intimitate. La adăpostul acestor pereţi, Rachel şi cu mine am avut posibilitatea să studiem mai bine doctrinele şi să purtăm conversaţii de calitate.
În ceea ce priveşte examinarea învăţăturilor evanghelice, în lunile care au urmat după transferul meu la SMU II, am fost şi mai dezamăgit de protestantism, iar „Biserica” pe care o frecventa Rachel în fiecare săptămână din 1996 devenise nesatisfăcătoare pentru ea din 1998. Amândoi aveam în noi o mare foame după Dumnezeu, dar simţeam că aceasta nu este hrănită. Am început să participăm tot mai mult la cursuri de studii independente ale Bibliei şi de doctrine ale unor organizaţii, iar în final Rachel s-a mutat la alt tip de „Biserică” evanghelică, unde L-am căutat
178
amândoi pe Dumnezeu o perioadă. Nemulţumirea mea faţă de protestantism a început să se manifeste peste câţiva ani. Mă interesau tot mai mult sistemele de credinţe orientale. Lucrarea mea de masterat, pe care am terminat-o în 1998, s-a axat pe comparaţiile şi contrastele dintre creştinism şi taoism.
Când privesc acum în urmă la acele năpaste transferul la SMUII, vestea că am hepatită C, refuzul de a mi se acorda tratament pentru hepatita C şi pentru boala degenerativă de spate şi dezamăgirea tot mai mare provocată de protestantism -, iubirea lui Dumnezeu mi se pare evidentă. Este limpede că Domnul îngăduie ca necazurile să-i lovească pe copiii Lui, ca să ne îndemne să ne întoarcem la El şi să înaintăm pe calea sfinţirii. Este pur şi simplu harul Domnului. Din nefericire, reacţia mea la aceste năpaste dezvăluie natura superficială a protestantismului.
Un alt indiciu al superficialităţii creştinismului occidental este auto-mulţumirea. Rachel şi cu mine ne bizuiam atât de mult pe evoluţia pozitivă din instanţele de judecată un domeniu al preocupărilor lumeşti care, practic, nu produce niciodată vreun beneficiu autentic.
în martie 1998, cazul meu a ajuns la curtea federală, acel domeniu al jurisprudenţei la care ajung majoritatea recursurilor în litigiile privind pedeapsa capitală. În consecinţă, admiterea în zona federală părea să ofere mai multe şanse pentru un deznodământ pozitiv decât ar fi existat vreodată în sistemul judiciar statal. În primul rând, sistemul judiciar statal fusese mai puţin imparţial condamnarea instanţei statale în procesul meu şi sentinţa de condamnare la moarte care a urmat de aici au fost o concluzie previzibilă. În al doilea rând, Curtea Supremă a stabilit că molestasem victima, deşi dosarul meu nu era un caz sexual. În al treilea rând, instanţa de recurs post-condamnatoriu refuzase să analizeze faptul că victima fusese înmormântată şi nu a organizat audierea probatorie cerută etc. Pe de altă parte, expunerea cazului
179
meu era şi puţin alarmantă, având în vedere că se intra într-un proces care ar fi putut culmina, în cele din urmă, cu execuţia mea.
În orice caz, speranţa de a avea câştig de cauză la apel a crescut câteva luni mai târziu, când unul dintre cei mai buni avocaţi din statul Arizona a fost desemnat să mă reprezinte în instanţa federală. Numirea lui a fost urmată de o evoluţie neobişnuită un judecător federal al statului Washington a fost ales pentru a prezida procedurile de babeas corpus.(Habeas corpus este termenul tehnic pentru cererea adresată unui tribunal federal de a constata că detenţia unei persoane contravine Constituţiei.) Ca vechi protestanţi, Rachel şi cu mine vedeam şansa de succes în instanţă numai în termeni lumeşti, ca un fel de ultimă destinaţie. Deşi bucuria noastră legată de posibilitatea unui rezultat pozitiv în justiţia lumească ne-a îndemnat să mulţumim Domnului pentru binecuvântarea Sa, înţelegerea noastră nu era legată de înaintarea către curăţie. Continuam să credem că mântuirea ne este garantată prin simplul fapt al credinţei în Hristos.
Nu vreau să spun că nu erau momente când, ca protestanţi, recunoşteam mâna Domnului în procesul judiciar, cu scopul de a ne întări credinţa în El. Vedeam lucrarea lui Dumnezeu în însuşi faptul că eram deţinut. Dacă justiţia omenească s-ar fi realizat de la început, aş fi fost găsit nevinovat după procesul cu juriu din 1987 şi aş fi fost eliberat apoi din închisoarea din California, după ce aş fi ispăşit pedeapsa de 12-18 luni pentru încălcarea termenilor eliberării condiţionate. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, existau şanse serioase să fiu mort până acum şi deja în iad. Rachel şi cu mine eram conştienţi de acest lucru şi înţelegeam, de asemenea, că această condamnare pe nedrept pentru uciderea unui copil funcţiona ca un har al lui Dumnezeu, în sensul că mă împingea în braţele Lui care mă aşteptau. Pe scurt, aveam o înţelegere rudimentară a modului în care şederea mea în coridorul morţii ca om nevinovat de crima pentru care fusesem condamnat
180
acţiona ca un impuls către primirea lui Hristos ca Mântuitor al meu. Ca protestanţi, înţelegerea noastră era în cel mai bun caz de tip intelectual. Nu înţelegeam pe deplin că această suferinţă este motivul pentru care trebuie să luptăm continuu şi să îndurăm până la capăt pentru a lucra astfel la mântuirea noastră.
înregistrările trimise de Rachel de la „Biserica” evanghelică pe care o frecventa au devenit mai puţin mulţumitoare pe măsură ce primăvara anului 1998 înainta. Mai mult chiar, un eveniment cu unul dintre pastori ne-a provocat mari tulburări. Pastorul Pete îşi pierduse de curând soţia în urma unei boli terminale şi începuse o idilă cu una dintre enoriaşe, care întâmplător era divorţată. Pe măsură ce relaţia avansa, am început cu Rachel o discuţie despre căsătorie. Eram tulburaţi pentru că Hristos Se pronunţase împotriva căsătoriei cu o persoană divorţată: „cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 5, 32). Nemulţumirea provocată de doctrina predată la biserică, alături de faptul că pastorul săvârşise păcatul grav de a se fi însurat cu femeia divorţată ne-au îndepărtat de biserică. Mi-am amintit de ceea ce simţisem când fuseserăm supuşi ponegririlor continue din partea pastorului „Bisericii” Biblice, mai ales atunci când expunea învăţăturile despre iubire din Epistola I a lui Ioan. Erau momente când Domnul ne îndruma ferm într-o anumită direcţie mai întâi cu „Biserica” Biblică şi, după aceea, cu evenimentele din noua noastră „Biserică”. În ambele cazuri, eram îndemnaţi să plecăm.
Cam în această perioadă, mi-am intensificat studiile în domeniul filosofiilor orientale când, examinând un catalog bibliografic, am găsit prezentarea unei cărţi cu titlul Călărind leul şi subtitlul Misticism creştin. Una dintre insatisfacţiile mele majore legate de creştinismul occidental fusese natura lui superficială şi faptul că nu se adresa condiţiei lăuntrice a omului. Această carte expunea un discurs atât despre starea lăuntrică a omului, cât şi despre creştinism. Mă fascina şi am comandat-o imediat. Este adevărat,
181
expresia „misticism creştin” mi se părea pe atunci un oximoron, deoarece consideram mistic ceea ce ţinea de ocultism şi de anumite sisteme de credinţe orientale. Dar când am răsfoit paginile cărţii, am fost de-a dreptul uluit, ca să mă exprim succint.
Cartea relatează călătoria autorului (Kyriacos C. Markides) în Cipru, unde stabilise legături cu doi călugări ciprioţi. Fusesem întotdeauna încântat să citesc despre stilurile de viaţă monastice, cum este cel al călugărilor budişti de pe stânci din mănăstirile tibetane, a căror singură preocupare în viaţă este căutarea spirituală. Nu-mi imaginasem niciodată că acest gen de monahism exista şi în creştinism. Această carte simplă mi-a deschis ochii asupra faptului că viaţa de pustnicie în căutarea lui Dumnezeu avea o tradiţie bogată în tot creştinismul răsăritean. Rachel nu fusese niciodată de acord cu cercetările mele în zona sistemului de credinţe orientale; punea vidul nostru interior mai degrabă pe seama neajunsurilor noastre în mersul creştin decât pe seama superficialităţii protestantismului. Dar a fost de acord cu cererea mea de a obţine informaţii despre datele de contact ale lui Kyriacos, căruia i-am trimis o scrisoare. Kyriacos era profesor de Sociologie la Universitatea din Maine. Ca răspuns la întrebările mele despre călugării din cartea lui, a avut amabilitatea să-mi dea adresa unuia dintre ei. Acest detaliu mărunt m-a condus către uşa singurei Biserici întemeiate de Iisus Hristos în secolul întâi.
Curând după ce i-am scris călugărului, un anume părinte Atanasie, şi am primit răspunsul (cam pe atunci fusese ridicat la rangul de mitropolit, aşa că am apreciat în mod deosebit timpul preţios pe care mi l-a acordat). Avusesem experienţe anterioare cu nenumăraţi adepţi din aşa-numitele domenii spirituale, de la swami şi guru până la maeştri zen şi ocultişti, lumi în care finalitatea presupusă este anihilarea eului şi căutarea supunerii, dar am fost uluit să văd smerenia şi înţelepciunea părintelui Atanasie. În corespondenţa care a urmat, mi-a vorbit despre Sfântul Munte –
182
Muntele Athos sau Agion Oros, care se află în extremitatea estică a Greciei, în peninsula Halkidiki. Această peninsulă arată ca trei degete care se întind în Marea Egee şi în Marea Traciei; Sfântul Munte este al treilea promontoriu sau promontoriul de est. Are 56 de kilometri lungime şi 9 kilometri lăţime (o suprafaţă de aproximativ 2918 km2) şi o altitudine care atinge peste 2000 de metri. În secolul al X-lea, aici au început să se dezvolte mănăstiri mari şi, deşi la un moment dat pe Muntele Sfânt erau patruzeci de mii de călugări, numărul acestora a scăzut drastic la numai câteva mii. În momentul de faţă există douăzeci de mănăstiri răspândite peste tot. Muntele Athos este locul în care bărbaţii se duc să se roage şi este numit adesea „Grădina Maicii Domnului”.
Mitropolitul Atanasie mi-a făcut cunoscută istoria Bisericii, trimiţându-mi o carte despre Părinţii Bisericii şi despre sfinţi. Am aflat despre călăuzitori duhovniceşti precum Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Serafim din Sarov şi mulţi alţii. Mi-a trimis cărţi despre spiritualitatea creştină ortodoxă greacă, inclusiv cele ale Arhimandritului Sofronie şi ale Mitropolitului Ierotheos Vlachos. Mi-a explicat şi monahismul, iar îndrumările lui subliniau nevoia imperioasă de ascultare desăvârşită faţă de un părinte duhovnicesc.
Referindu-mă la începuturile descoperirii creştinismului răsăritean, nu vreau să sugerez că am avut o tranziţie lină spre o ascultare mai deplină a poruncilor lui Hristos. Din păcate, aveam încă un picior solid înfipt în chestiunile lumeşti. Una dintre scrierile mele, lucrarea intitulată Unităţile cu regim special din închisori, reprezintă apogeul investigaţiilor mele în istoria sordidă a unităţilor de izolare din SUA. Publicarea ei a avut drept rezultat că am devenit un fel de erou în cercurile anarhiste anti-închisoare, evoluţie care mi-a măgulit orgoliul şi mi-a întărit dispreţul remanent faţă de autorităţi. Tot atunci am început să scriu şi să editez materiale pentru Crucea Neagră Anarhistă.
183
Această confederaţie îşi are originea în Rusia Ţaristă de la începutul anilor 1900, sub numele de Crucea Roşie Anarhistă. Numele organizaţiei a fost schimbat curând în Crucea Neagră Anarhistă, ca să se pună capăt confuziei cu binecunoscuta organizaţie internaţională Crucea Roşie. Era o modalitate prin care ruşii se puteau uni pentru a-i ajuta pe cei care fuseseră bătuţi şi aruncaţi în închisoare de cazaci şi de bolşevici la începutul Revoluţiei bolşevice. Crucea Neagră Anarhistă a continuat să-i sprijine pe deţinuţi şi în anii ‘80 şi a ajuns şi în SUA.
Cele mai multe legături le-am avut cu câteva facţiuni europene şi câteva secţii din SUA ale Crucii Negre Anarhiste, mai ales ramura Blocul Negru. Blocul Negru este segmentul cel mai radical, care execută acţiuni directe clandestine, iar în public poartă adesea eşarfe negre pe cea mai mare parte a feţei. Participarea mea la activităţile ilegale împotriva sistemului a fost un pas greşit şi nefericit, spre care am gravitat cu prea multă uşurinţă. Nu numai că mi-am atras consecinţe grave în SMU II, dar mi-am pătat grav şi sufletul, căci începusem din nou să mă împotrivesc leacului pe care Dumnezeu mi-l oferea pentru mântuirea mea.
Felul în care satana îşi urzeşte ispitele în domenii aparent disparate pentru a le amesteca după aceea ca să ne abată de la căutarea lui Dumnezeu este înspăimântător. Aşa a fost cazul meu, când şarpele mândriei a pus stăpânire pe mine prin recunoaşterea primită din partea multor anarhişti, mai ales după atâţia ani în care suferisem abuzurile constante ale gardienilor şi ale deţinuţilor. Apelul la orgoliu s-a combinat atunci cu atacurile continue la adresa mândriei mele prin refuzul unităţii medicale din SMU II de a-mi asigura îngrijirile necesare. Şi, deşi am persistat cedând în faţa păcatului mândriei, Bunul Dumnezeu a continuat să-mi dăruiască harul Său iubitor prin mâna fermă a lui Rachel şi prin relaţia neîntreruptă cu Mitropolitul Atanasie.
184
Dar fusesem catehizat (învăţasem elementele de bază ale Ortodoxiei) de la distanţă, prin mail. Astfel că a venit şi un moment când a fost nevoie de o pregătire nemijlocită şi directă. În fond, mitropolitul cipriot nu putea să îndeplinească lucrarea mai intimă a unui părinte duhovnicesc, aşa cum sunt botezul, spovedania şi Sfânta împărtăşanie, stabilirea rânduielii de rugăciune zilnică şi alte ascultări. Am aflat că există o mănăstire greacă ortodoxă la numai 20 de kilometri de SMU II. În 1999, Mitropolitul Atanasie l-a contactat pe părintele Paisie, stareţul Mănăstirii Sfântul Antonie, care se află la periferia oraşului Florence. Complexul penitenciar Florence, unde se află Blocul Celular Şase şi Complexul Penitenciar Eyman, unde este SMU II, sunt chiar lângă Florence. Curând după aceea, părintele Paisie şi cu mine ne-am întâlnit în zona de vizite de la SMU II. Mitropolitul Atanasie mă invitase să vin acasă, în Biserica Apostolică întemeiată de Iisus Hristos, şi, cu această primă vizită a părintelui Paisie, eram deja acasă.
Am fost plăcut surprins de înfăţişarea părintelui Paisie. Acest călugăr de vârstă mijlocie, extraordinar de modest, a intrat în zona de vizite şi s-a aşezat pe un scaun în faţa boxei în care îl aşteptam emoţionat. În general, preoţii ortodocşi greci poartă barbă, dar călugării nu-şi tund niciodată bărbile şi părul. Părintele Paisie avea o barbă deasă care îi cădea pe piept, şi părul îi era prins sub fesul monahal. Purta hainele obişnuite de călugăr, un fel de robă22 lungă până la glezne, şi avea un zâmbet frumos care putea topi până şi inima celui mai înrăit păgân. După ce a dispărut emoţia iniţială, ne-am angajat într-o convorbire frumoasă despre mai multe concepte teologice. Cele două ore au trecut pe neobservate. La plecare, părintele Paisie m-a informat că va stabili un program de vizite cu capelanul de la complexul penitenciar Eyman, pentru ca iubitul meu stareţ să poată continua să-mi predea învăţătura creştină în mod regulat.
22 Se referă la rasă.
185
Şi astfel, când mileniul se apropia de sfârşit, am pornit în cele din urmă pe drumul către înţelegerea corectă a creştinismului. Când am înţeles că Biserica este spitalul nostru duhovnicesc, unde are loc tămăduirea de patimi şi unde este călăuzită strădania noastră pentru mântuire, am ştiut că începusem şi eu lupta pentru sfinţenie.
A fost foarte edificator să-mi reconstruiesc în minte drumul spre „casă”. Fusesem arestat, judecat şi condamnat la moarte pentru omor cu circumstanţe agravante. În ianuarie 1988, Rachel mă îndrumase spre căutarea lui Dumnezeu, după care lucraserăm împreună sub îndrumarea unui pastor de la Biserica Biblică timp de nouă ani. Venise apoi îndemnul spre o ieşire din protestantism, deoarece, din cauza faptelor ipocrite şi răutăcioase ale acelui predicator, fusese imposibil să mai rămânem acolo. Rachel şi cu mine nu cunoşteam decât protestantismul, astfel că am bâjbâit prin alte câteva lăcaşuri de cult fundamentaliste sau evanghelice, încercări care în cele din urmă ne-au dus la o „Biserică” în care unul dintre pastori s-a angajat în mod deschis în relaţii adulterine. În acest moment, harul Domnului a îngăduit să primim alt îndemn inconfundabil de a ne îndepărta de creştinismul occidental, iar acest impuls ne-a condus în cele din urmă la uşile Bisericii adevărate, întemeiate în secolul întâi de Iisus Hristos.
Aşa cum au arătat incursiunile noastre în diferite religii protestante, în SUA există zeci de milioane de creştini bine intenţionaţi, care nu au cunoştinţă de singura Biserică Apostolică Adevărată. Este foarte trist, deoarece, aşa cum am explicat mai înainte în detaliu, protestantismul nu a reuşit nici măcar să înţeleagă adevărata natură a mântuirii. Confundă o credinţă iniţială în Hristos ca Mesia cu mântuirea care nu mai poate fi pierdută. Să ne gândim la consecinţele acestui postulat neverosimil, dintre care nu cea mai mică este eliminarea oricărei înţelegeri a scopului suferinţei. Această percepţie greşită că suntem deja mântuiţi ne
186
împiedică să conştientizăm suferinţa ca pe un medicament pentru curăţirea de patimi. Astfel, este evident că protestantismul înlătură esenţa întoarcerii noastre la asemănarea cu Dumnezeu.
O altă manifestare a modului în care protestantismul a abandonat în mod tragic harul Domnului poate fi observată în contextul Tainelor. Ca protestant, nu ştiam că botezul înseamnă literalmente spălarea de păcat; botezul este, în realitate, moartea, înmormântarea şi învierea cu Domnul Iisus Hristos (cf. Romani 6, 3-5). Eu vedeam botezul până atunci ca pe o simplă recunoaştere publică a credinţei simbolice în Hristos. În plus, nu ştiam că sunt necesare trei scufundări complete în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19). Am fost complet uluit când mi-am dat seama că fundamentaliştii din creştinismul occidental condamnă botezul ca pe un ritual gol de conţinut, încărcat numai cu simbolism, dar resping şi Sfânta împărtăşanie ca pe o ceremonie fără sens, care nu are altă menire decât să ne reamintească ce realizase Hristos pe cruce. Au renunţat la adevărul că pâinea şi vinul sunt cu adevărat Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, de care trebuie să ne împărtăşim pentru viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 53-56). Chiar şi Taina Sfintei Spovedanii a fost practic desfiinţată de protestantism, deoarece mărturisirea păcatelor în faţa unui preot este considerată blasfemie. Fireşte, această abordare ignoră în totalitate nenumăratele locuri din Sfânta Scriptură unde se face referire la capacitatea preoţilor de a ierta păcatele pe care le mărturisim în faţa lor (cf. Matei 16, 19; Matei 18, 18; Ioan 20, 23; I Ioan 1, 9). În mod tragic, creştinismul occidental fundamental a smuls harul lui Dumnezeu din miezul vieţii liturgice. Este înfricoşător când ne gândim că cel care profită de eliminarea harului Domnului din Sfintele Taine este diavolul însuşi.
Sub îndrumarea grijulie a părintelui Paisie, harul Domnului mi-a îngăduit să ajung la înţelegerea creştinismului răsăritean şi am reuşit să întrezăresc o licărire de înţelegere a rolului indispensabil
187
al suferinţei în dobândirea mântuirii noastre. Dar, în acelaşi timp, acele preţioase seminţe de iluminare nu m-au descurajat în totalitate în privinţa scopurilor mele distructive şi am continuat să mă abat de la drumul drept, întreţinând demonul mândriei. Din păcate, faptul că SMU II refuza să-mi acorde îngrijirile medicale necesare a culminat în vara anului 1999 cu procesul civil pe care l-am intentat la curtea federală. Aşa cum era de prevăzut, s-a încheiat lamentabil. Când privesc acum în urmă la modul în care s-au desfăşurat evenimentele, este uşor de observat cum şi-a întins satana încet plasa vicleană. A început aţâţând nemulţumirea mea faţă de nedreptatea care mi se făcuse când mi se refuzase în mod intenţionat tratamentul, ştiind că neputinţa de a respinge provocarea chiar de la început mă va atrage din ce în ce mai mult în ghearele lui.
Petrecusem deja aproape un an în calitate de catehumen cu părintele Paisie, când am făcut aranjamentele pentru botezul meu. Rachel continua să frecventeze „Biserica” evanghelică. Ducea însă o mare luptă lăuntrică, deoarece diferenţa uriaşă dintre Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi ceea ce ştia de mai bine de două decenii din protestantism era atât de mare, încât a continuat să susţină cu loialitate ceea ce ştia şi credinţa cu care se simţea confortabil încă din anii ’70. În primăvara anului 2000, iubita mea soţie căuta o relaţie mai profundă cu Dumnezeu sub forma unui botez evanghelic. Deşi eram îngrijorat că acesta nu era decât un ritual gol de conţinut, o recunoaştere simbolică în public a credinţei în Hristos, cu o singură scufundare, am sprijinit-o cu dragoste pe evlavioasa mea soţie şi m-am bucurat că doreşte să caute asemănarea cu Dumnezeu.
Botezul meu, care însemna participarea mea la moartea, înmormântarea şi învierea lui Iisus Hristos, a avut loc la SMU II în vara anului 2000. Astfel, am intrat în Unica Biserică Apostolică întemeiată de Hristos însuşi în secolul întâi. Eram acasă!
CAPITOLUL 11
Rachel: „Şi vor fi amândoi un trup”
În vara anului 1991 m-am dus din nou la Los Angeles ca să-i vizitez pe părinţii lui Frank. Am discutat cu mama lui despre temerile mele legate de căsătoria cu Frank şi de îngrijorarea provocată de intensa publicitate ostilă din jurul procesului său. Posibilitatea ca familia mea să fie ţinta hărţuielilor sau chiar a unor atacuri fizice mă înspăimânta, dar Dumnezeu mi-a dat încredere că eu şi familia mea vom fi protejaţi şi vom fi în siguranţă. Mama lui Frank m-a ajutat să mă hotărăsc să mă căsătoresc din moment ce îl iubeam. Harul Domnului mi-a dat puterea şi credinţa de a şti că luam o decizie corectă în legătură cu viaţa mea. Eram împăcată cu mine însămi şi abia aşteptam să mă întorc la Tucson şi să-i dau lui Frank vestea că sunt gata să mă căsătoresc cu el. La următoarea vizită pe care am avut-o, i-am spus vestea, iar Frank a fost foarte surprins şi extraordinar de fericit.
Curând după aceea am început să fac aranjamentele pentru căsătorie, inclusiv vizitele premergătoare la preotul capelan al închisorii. Nu eram pregătită pentru coşmarul care avea să urmeze. În biroul mic şi înghesuit din complexul penitenciar Florence, capelanul, care era un funcţionar al închisorii, m-a interogat de ce doresc să mă căsătoresc cu un asasin condamnat. Cu cât îi repetam mai ferm intenţia de a mă căsători cu Frank, cu atât el încerca mai mult să mă descurajeze. La un moment dat, a spus plin de venin că Frank nu este nimic altceva decât un „bestial ucigaş de copii”. Nu mă aşteptam la atâta cruzime. Deşi lucra
190
pentru stat, presupusesem că, în calitate de capelan, va fi cel puţin politicos. Presupun că îşi vedea responsabilităţile numai din perspectiva unui funcţionar al statului, a cărui misiune era să descurajeze căsătoriile cu cei din coridorul morţii. La sfârşitul întâlnirii eram cu ochii în lacrimi şi mă simţeam umilită, dar rămăsesem neclintită în decizia mea de a mă căsători cu Frank. În vederea căsătoriei, trebuia să acţionez împreună cu Frank pentru aprobarea căsătoriei, pentru obţinerea licenţei, trebuia să găsim o persoană care să oficieze căsătoria, să stabilim cu închisoarea o dată din decembrie pentru oficiere şi alte detalii.
În săptămânile care au precedat căsătoria, s-au produs mai multe evenimente supărătoare legate de pastorul meu. M-am întâlnit cu JefF ca să-l anunţ că intenţionez să mă căsătoresc cu Frank în decembrie 1991. S-a supărat şi a încercat să mă convingă să renunţ, dar fără rezultat. A spus că are nevoie de câteva zile ca să se gândească la decizia mea. Am aflat mai târziu de la Janice, soţia lui JefF, că fusese foarte mâhnit de hotărârea mea de a mă mărita cu Frank. JefF mă considerase totdeauna ca pe o fiică şi nu era de acord să mă căsătoresc cu un deţinut. Era îngrijorat de faptul că această căsătorie neconvenţională nu ne va permite mie şi lui Frank să locuim împreună şi nu dorea o asemenea viaţă pentru mine. Cu toate acestea, o săptămână sau două mai târziu, a acceptat cu destulă reticenţă să oficieze căsătoria după ce l-am informat că, dacă refuză, voi găsi pe altcineva să ne căsătorească. Privind acum în urmă, uneori am sentimentul că ar fi fost mai bine să fi găsit pe altcineva, mai ales dacă mă gândesc cum s-a încheiat relaţia cu el.
Aveam anumite temeri când mă gândeam să-i împărtăşesc prietenei mele, Roxanne, intenţia de a mă căsători cu Frank. Devenisem prietene foarte bune, dar nu-i vorbisem despre el. Ea şi soţul ei aveau doi copii mici şi doream să fiu prudentă din cauza condamnării lui Frank. Cu câteva săptămâni înainte de căsătorie,
191
am decis să o invit pe Roxanne la masă şi să-i povestesc despre Frank şi despre căsătoria noastră. I-am spus încă de la început că vreau să-i comunic ceva important. După ce i-am dat vestea, a râs şi a spus că fusese convinsă că îi voi spune că sunt lesbiană, întrucât nu-i pomenisem niciodată de un prieten. A fost foarte impresionată de felul cum ne cunoscusem eu şi Frank şi a început să plângă când am invitat-o să vină cu mine în ziua nunţii.
Când s-a apropiat ziua cea mare, am privit înapoi la evenimentele care ne aduseseră pe mine şi pe Frank în acest punct şi am fost de-a dreptul uluită de harul Domnului. Eram gata să devin doamna Frank Atwood şi să înfrunt provocările care vor veni, ştiind că Domnul era cu noi în toate aceste încercări.
În dimineaţa de 17 decembrie 1991 m-am trezit devreme; era ziua cea mare… ziua nunţii mele.
Am început să mă pregătesc emoţionată pentru drumul de 112 kilometri până la Florence, am pus bagajele în maşină şi am aşteptat să vină Roxanne. Tata, Roxanne şi cu mine urma să mergem împreună cu maşina şi să ne întâlnim cu mama lui Frank la hotelul ei, unde vor avea loc pregătirile finale. Era o atmosferă de emoţie nervoasă. Când am ajuns în camera de hotel, Roxanne mi-a aranjat părul şi machiajul. În sfârşit, venise momentul să pun rochia de mireasă şi vălul. Ce moment emoţionant!
Roxanne nu putea participa la căsătorie, aşa că urma să aştepte la hotel. Tata, mama lui Frank şi cu mine ne-am urcat în maşină şi am parcurs drumul scurt până în parcarea închisorii, unde ne-am întâlnit cu pastorul meu, JefF. Începuse să plouă, aşa că ne înghesuiam cu toţii sub simulacrul de cort pe care îl ridicase Departamentul Corecţional pentru vizitatorii de la Blocul Celular Şase. Trebuie să fi oferit un adevărat spectacol, căci toţi mă înconjuraseră într-un efort sincer de a-mi proteja coafura, machiajul şi rochia. Gardienii care treceau pe acolo chicoteau amuzaţi.
192
Duba a sosit curând şi ne-am urcat cu toţii ca să străbatem drumul acoperit cu pietriş şi plin de denivelări spre administraţia unităţii de izolare. Deşi era întotdeauna o adevărată excursie, am ajuns la unitate fără să ne simţim rău şi am fost introduşi în camera de vizite. Peste câteva minute a apărut şi Frank. Nu fusese niciodată de partea vizitatorilor; vizitele erau întotdeauna fără contact, iar vizitatorii şi deţinuţii erau despărţiţi printr-un geam gros.
Eram emoţionată, dar nici pe departe aşa de emoţionată ca Frank. Arăta… ei bine, arăta ca un cerb surprins noaptea în lumina farurilor maşinii. Când a început ceremonia, am observat că în încăpere erau câţiva gardieni şi avocatul lui Frank. Frank mi-a amintit cât de fericit este că se însoară îmbrăcat în blugi. Slujba a fost foarte frumoasă; după aceea, am fost escortaţi într-o încăpere mică unde am avut parte de o vizită de două ore cu contact faţă către faţă. Vizita a fost minunată; am putut să-l sărut şi să-l îmbrăţişez pe soţul meu, să ne ţinem de mâini. Dar închisorile au maniere foarte grosolane de a-ţi reaminti unde te afli. Întâmplător, un alt deţinut, care era escortat în celula lui de la studiul Bibliei, ne-a văzut pe Frank şi pe mine în vizita faţă în faţă şi a răcnit „ucigaşul de copii” şi alte obscenităţi. A fost supărător să fiu tratată astfel în ziua nunţii mele, dar nu l-am lăsat să-mi strice bucuria pe care o simţeam. A fost foarte greu să-l părăsesc pe Frank după vizită, dar încercasem să mă pregătesc şi pentru acest moment.
înainte să se termine vizita noastră mult prea scurtă, am reuşit să-l îmbrăţişez şi să-l sărut din nou pe soţul meu. Auzisem că nunta avea să fie punctul cel mai important de la ştirile de seară şi fireşte că voiam să le văd. Roxanne şi cu mine ne-am întors la Tucson cu maşina ei, tata şi mama lui Frank s-au întors cu maşina închiriată de ea. Am ajuns la Tucson exact când au început ştirile. Seara aceea a fost prima din cele câteva zile în care televiziunea şi
193
presa scrisă au relatat despre căsătoria noastră; era punctul principal de la emisiunile de ştiri şi ocupa prima pagină a cotidienelor. Tata era foarte îngrijorat de publicitatea intensă, aşa că m-a sfătuit să stau câteva zile acasă. Cu toate acestea, în acea seară, înainte ca mama lui Frank să se întoarcă la Los Angeles, am reuşit să Sărbătorim în linişte evenimentul la un restaurant.
Următoarele zile au trecut fără nici un incident şi destul de normal. Am început să prezint pisicile persane cu tot mai mult succes şi aveam clienţi permanenţi la care făceam curăţenie. Am încercat încă o dată să alerg; dar rănile de la picior îşi spuneau cuvântul, astfel că, din nefericire, am fost nevoită să renunţ la această pasiune. Am continuat să merg la biserică de câteva ori pe săptămână, înregistram întotdeauna slujba şi îi trimiteam casetele lui Frank, ca să facem tot ce putem pentru a ne călăuzi în viaţă după poruncile Evangheliei.
În 1995, Frank şi fiica pastorului au început să corespondeze şi, privind retrospectiv, înţeleg că a fost o decizie proastă. Ideea fusese ca Frank să joace rolul de consilier împotriva folosirii drogurilor, căci fiica pastorului Jeff era tot mai implicată în utilizarea de diverse substanţe. Au schimbat câteva scrisori în timpul verii şi am luat-o cu mine ca să-l viziteze pe Frank. Se pare că fata se descurca mai bine, prezenţa la şcoală se îmbunătăţise şi corespondenţa lor s-a intensificat spre sfârşitul anului 1995.
La începutul lui ianuarie 1996, fratele meu s-a însurat. Acest moment important a fost puţin umbrit de moartea motanului meu persan preferat. A doua zi după nunta fratelui meu, m-am dus în vizită la Frank şi, când m-am întors acasă, Ali s-a urcat la mine în pat şi a murit de insuficienţă renală. Era ca şi când ar fi aşteptat să vin acasă ca să-l pot alina în timp ce murea. Deşi eram foarte mâhnită din cauza morţii motanului, eram hotărâtă să pregătesc masa pentru familie a doua zi pentru a sărbători căsătoria fratelui meu. Eram ocupată şi am fost luată prin surprindere
194
când pastorul şi soţia lui şi-au făcut apariţia neanunţaţi a doua zi după-amiază.
Se pare că fiica pastorului îi trimisese lui Frank prin poştă o bandă înregistrată în care discuta sincer despre consumul de droguri. Aceasta l-a făcut pe Jeff să-l acuze pe Frank că o atrage cumva pe fiica lui în domeniul contrabandei cu stupefiante. Era o întorsătură surprinzătoare a evenimentelor, căci devenise clar că fata era implicată în consumul de droguri de mai mulţi ani fapt pe care îl ştia toată lumea, mai puţin Jeff. Acesta pur şi simplu nega faptul că fiica lui se droga şi se convinsese că Frank este răspunzător de faptul că ea devenise consumatoare de droguri. A făcut câteva comentarii jignitoare la adresa soţului meu, aşa că l-am rugat să plece.
Evenimentul a creat o tensiune semnificativă în relaţiile dintre familia pastorului şi mine. Deşi mai mulţi oameni au încercat să împace lucrurile, tensiunea dintre noi s-a răsfrânt şi asupra asocierii mele cu „biserica”. După câteva luni, Frank şi cu mine am decis să ne mutăm în altă parte. Pentru mine era un eveniment dificil şi dureros; în fond, instituţia lui Jeff fusese „biserica” mea timp de peste douăzeci de ani. Fusesem considerată membră a familiei lui Jeff şi Janice şi mă ocupasem de copiii lor ca şi când ar fi fost ai mei. A fost una dintre numeroasele situaţii în care am fost respinsă din cauza celui cu care mă căsătorisem.
Drept urmare, în a doua jumătate a anului 1996, am început să frecventez un alt lăcaş protestant non-denominaţional din Tucson. Cam un an mai târziu, m-am simţit nesatisfăcută şi neîmplinită, astfel că am continuat să caut o nouă „biserică”. Congregaţia credincioşilor era gata să mă judece pentru căsătoria mea cu un condamnat la moarte.
Mă simţeam deja stânjenită la noua „biserică”, aşa că, la sfârşitul anului 1996 şi începutul anului 1997, când s-a intensificat publicitatea în jurul cazului soţului meu, slujbele de duminică
195
de la „biserică” au devenit şi mai stresante pentru mine. Ştiam că în apropiere există o mare „biserică” non-denominaţională şi îi cunoşteam chiar pe câţiva dintre enoriaşi. Deşi nu aveam obiceiul să sărim de la o biserică la alta, Frank şi cu mine am decis că mutarea la acest nou lăcaş de închinare va umple golul nostru spiritual. Am început să merg la slujbele de acolo în primăvara anului 1997 şi imediat am simţit că mi se potrivea foarte bine.
CAPITOLUL 12
Frank: lucrarea mântuirii noastre
Curtea federală nu a fost niciodată un cadru prietenos pentru deţinuţii care dau în judecată guvernul, mai ales atunci când reclamantul procedează pro per (fără reprezentare prin avocat). Eram exact în această situaţie prezent într-un teritoriu ostil şi fără asistenţă din partea unor jurişti profesionişti. Pe măsură ce procesul îşi croia drum prin sistemul judiciar, îmi lua tot mai mult timp. Mă simţeam frustrat şi din cauza tratamentului pe care mi-l aplicau judecătorii federali din Arizona.
De exemplu, în cadrul procedurilor premergătoare procesului, fiecare parte trebuie să facă o listă cu toate probele pe care intenţionează să le prezinte juriului în timpul procesului şi să prezinte părţii adverse copii după toate documentele. Avocaţii Departamentului Corecţional Arizona înscriseseră în lista de probe dosarul meu medical pe care intenţionau să-l prezinte şi, iniţial, au refuzat să-mi dea şi mie o copie. Refuzul lor m-a determinat să depun o moţiune de conformare (o cerere prin care judecătorul este rugat să oblige cealaltă parte să ofere o copiei a probei). Judecătorul a refuzat să dispună ca avocaţii statului să-mi dea o copie a dosarului medical. Eram năucit. Nu aveam cum să-mi susţin cauza în faţa unui juriu fără dosarul medical; judecătorul avea o atitudine ostilă şi indiferentă faţă de mine.
În final, statul a cedat şi mi-a oferit copiile, dar acest exemplu demonstrează că frustrarea a fost continuă pe parcursul întregului proces.
198
Rachel mă rugase tot timpul să renunţ la proces. Vedea că acest caz îmi solicită mai mult timp şi astfel îmi slăbea concentrarea asupra mântuirii. Orbit de mândrie, am refuzat să dau înapoi. Pe măsură ce se apropia ziua procesului de la sfârşitul anului 2001, judecătorul a mai luat o decizie nemaiauzită: nu mi se va da voie să apar în sala de judecată în timpul procesului. Chiar şi procurorul a fost şocat de acest abuz extraordinar. Nici o curte nu mai ceruse vreodată unui reclamant deţinut să apară prin video, cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare fixate în pardoseală. Cu toate acestea, în loc să văd deciziile repetate şi ridicole ale unui funcţionar de tribunal incorect ca pe un semn al Domnului prin care îmi arăta că pornisem pe o cale greşită, mi-am intensificat eforturile. Şi, făcând aceasta, sabotam şi ascultarea faţă de părintele meu duhovnicesc.
Părintele Paisie îmi stabilise un regim zilnic de rugăciune. În ascultarea mea era inclusă şi rostirea Rugăciunii lui Iisus timp de o oră pe zi. Cuvintele acestei rugăciuni sunt: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Adesea este prescurtată la forma „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine!” Rugăciunea lui Iisus se regăseşte atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. La Facerea (4, 26) o găsim menţionată pe vremea lui Set, fiul lui Adam: „Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”; rugăciunile prin care se cere mila Domnului apar în repetate rânduri în Psalmi (de exemplu, Psalmi 4, 1; 9, 14; 30, 10; 50, 1; 69, 1). În Noul Testament, mulţi credincioşi cer mila Domnului Iisus Hristos în Evanghelii (Matei 9, 27; 15, 22; 17, 15; Marcu 10, 47-48; Luca 17,13; 18,13). Având ca temelie scripturistică ideea de a ne ruga pentru a cere mila Mântuitorului, precum şi îndemnul biblic de a ne ruga fără încetare „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5,17), primii părinţi egipteni ai deşertului au iniţiat o formă rudimentară a Rugăciunii lui Iisus, practică răspândită
199
curând în Sinai şi în Orientul Mijlociu. În cele din urmă, aceasta a ajuns în Grecia şi în Rusia şi a dobândit forma specifică sub care este cunoscută astăzi.
Iată câteva informaţii importante despre Rugăciunea lui Iisus. Prima jumătate a rugăciunii („Doamne, Iisuse Hristoase”) îl recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu. „Doamne” confirmă dumnezeirea lui Hristos, „Iisus” afirmă firea Lui omenească, iar „Hristoase” mărturiseşte credinţa noastră că El este deopotrivă Dumnezeu şi om. A doua parte a rugăciunii, „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, mărturiseşte starea noastră căzută şi nevoia de ajutor din partea Mântuitorului. Ştiind că Rugăciunea lui Iisus îl confirmă pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu şi afirmă neputinţa noastră de a face ceva fără El, pur şi simplu, ne plecăm capetele şi rostim continuu Rugăciunea lui Iisus.
Canonul dat de părintele Paisie consta în Rugăciunea lui Iisus, spusă timp de o oră, împreună cu o sută de metanii. În timpul metaniilor, credinciosul îşi face cruce îşi atinge fruntea, apoi un punct mai jos de ombilic, umărul drept şi apoi umărul stâng cu vârfurile degetelor mijlociu, arătător şi mare strânse la un loc, ca o reprezentare a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Degetul inelar şi cel mic rămân strânse în palmă, pentru a afirma dubla natură a lui Hristos, dumnezeiască şi omenească. Astfel, în timpul unei metanii, credinciosul îşi face cruce şi rosteşte „Doamne, Iisuse Hristoase”, apoi se lasă în genunchi şi se apleacă înainte până când fruntea şi ambele palme ating pământul, cu amândouă antebraţele lipite de sol. Apoi rosteşte „miluieşte-mă pe mine”, după care revine în poziţia stând în picioare. Părintele Paisie mi-a instituit şi o sută de „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă!” La canonul meu zilnic, adăugam şi lecturi din Sfânta Scriptură, meditaţii din Dynamis (o publicaţie a Catedralei Sfântul Gheorghe din Wichita, Kansas) şi citirea unui capitol din Noul Testament în fiecare dimineaţă. Încercam,
200
de asemenea, să mă rog la orele slujbelor, care sunt şapte la număr:
miezonoptica, slujba de la miezul nopţii, care se face de regulă la răsăritul soarelui;
utrenia, slujba de dimineaţă, săvârşită la ora 6.00;
ceasul întâi (Psalmii 5, 89 şi 100), rugăciuni rostite după Utrenie;
ceasul al treilea (Psalmii 16, 24 şi 50), citiţi la ora 9.00;
ceasul al şaselea (Psalmii 53, 54 şi 90), citiţi la amiază;
ceasul al nouălea (Psalmii 83, 84 şi 85), rugăciunile de după-amiază, citite la ora 15.00;
vecernia, rugăciunile de seară, efectuate la apusul soarelui;
pavecerniţa, rugăciuni citite înainte de culcare.
La Ceasuri, rugăciunile se citesc din aşa-numitul Orologhion, adică Ceaslov. Îmi rezervam timp pentru rugăciunile mele zilnice către Dumnezeu, precum şi pentru studiu şi scris.
Din păcate, pe măsură ce avansa iarna 2001-2002, aveam tot mai puţin timp pentru rugăciunile zilnice. Începusem, de fapt, să petrec cam opt ore zilnic ca să mă pregătesc pentru proces. Alegerea juriului fusese programată iniţial pentru februarie 2002, dar guvernul a cerut o amânare şi a fost reprogramată pentru mai 2002. Eram tot mai îngrijorat pe măsură ce numărătoarea inversă avansa.
Eram deja dezavantajat de faptul că eram deţinut al statului şi mă plângeam de faptul că mi se refuzaseră anumite dispozitive medicale. Dar erau atâţia cetăţeni care nu aveau asigurare medicală sau care avuseseră dificultăţi cu primirea îngrijirilor medicale23 de ce ar fi trebuit să le pese de mine, cineva condamnat la moarte care nu primise un tratament gratuit? Eram neliniştit şi
23 Pentru că în SUA statul nu oferă asistenţă medicală gratuită cetăţenilor săi, toţi cei care doresc să beneficieze de îngrijiri medicale pre-asigurate sunt nevoiţi să plătească asigurare de sănătate la casele de asigurări.
201
din cauza obstacolului suplimentar reprezentat de faptul că nu voi fi prezent în sala de judecată la proces. Era un mare dezavantaj să se dea de înţeles juriului că judecătorul mă considerase prea periculos pentru a putea fi transportat la tribunal şi în prezenţa lor. În clipa în care juriul mă va vedea pe un monitor TV dintr-o închisoare îndepărtată, îmbrăcat în trening portocaliu, cu lanţuri legate de pardoseală şi cu ambele mâini încătuşate la brâu şi purtând şi o brăţară de şoc24 vizibilă pe antebraţ, atunci, indiferent de intenţii şi scopuri, procesul era terminat. Cum putea fi altfel?
În zilele premergătoare procesului am început să aud în cele din urmă vocea încă slabă a lui Dumnezeu. Mă confruntam cu problemele descrise mai sus, care sugerau probabilitatea de a pierde procesul cu juraţi. Aveam în faţă şi posibilitatea de a petrece câţiva ani în instanţă, cât timp făceam apel împotriva deciziilor scandaloase ale judecătorului de fond. Dedicam mult timp pregătirii pentru proces, ceea ce a avut drept rezultat un declin în practicarea canonului zilnic. Îmi justificam acest declin prin speranţa că toate preocupările mele juridice se vor încheia odată cu procesul şi că, după aceea, voi putea să reiau rânduiala rugăciunii. Cu toate acestea, se profila posibilitatea foarte reală de a fi implicat şi mai mult în proceduri judiciare, astfel încât trebuia neapărat să-mi regândesc atitudinea. Drept urmare, am ajuns la concluzia că trebuia să iau o decizie, aşa că mi-am călcat peste mândrie şi am renunţat la caz în ajunul procesului.
„Mi-am călcat peste mândrie.” Ei bine, s-a văzut că nu era chiar aşa. Mă pregătisem pentru o luptă în instanţă împotriva guvernului care nu a mai avut loc, aşa că am rămas, cum se spune, „gătit frumos, dar nu aveam unde să mă duc”. Dedicasem opt-zece ore pe zi pregătirii intense pentru proces, după care urmase întreruperea bruscă a cercetării judiciare, fără multaşteptatul
24 Dispozitiv care foloseşte un şoc electric pentru a paraliza temporar muşchii sau pentru a produce durere.
202
moment culminant al procesului cu juraţi. Şi astfel, în câteva săptămâni, la sfârşitul lui mai 2002, am început să explodez.
Este edificator să observăm cum încearcă întotdeauna satana să saboteze eforturile noastre de a porni în căutarea lui Dumnezeu. Din nefericire, în primăvara anului 2002 am căzut pradă ispitei. De mai mulţi ani, personalul de pază îmi permisese să iau mătănii improvizate în zona de recreere ca să pot rosti Rugăciunea lui Iisus cât timp eram acolo. Mătăniile ortodoxe răsăritene sunt o sfoară cu 33, 50 sau 100 de noduri, folosită pentru a număra de câte ori s-a rostit Rugăciunea lui Iisus. Închisoarea mi-a permis să folosesc numai o improvizaţie, adică un rozariu catolic cu 55 de mărgele mici de plastic. Fără nici un avertisment, spre sfârşitul lunii mai, un gardian a decis să anuleze această practică. Când a refuzat să cheme un supervizor, mi-am pierdut cumpătul şi am strigat la el; este clar că mă dovedisem lipsit de smerenie.
Din fericire, câteva zile mai târziu, când lucra în sectorul meu, am putut să-mi cer iertare. Dar ştirea că mă puteau scoate din sărite dacă se amestecau în practicile mele religioase s-a răspândit printre gardieni; răul era făcut. Şi nu peste mult timp a avut loc un alt atac reuşit al personalului, menit să mă întărâte prin interzicerea de a lua rozariul în sala de exerciţii. Am cerut din nou să fie contactat un supervizor şi, deşi gardianul şi-a demonstrat bunăvoinţa ieşind din capsulă, am văzut că rămăsese chiar afară, lângă uşă şi nu vorbea cu nimeni.
Obiectele religioase nu sunt interzise în camerele de recreere, dimpotrivă. De exemplu, fumatul este interzis la SMU, dar indienii americani primesc o brichetă şi tutun sau altă plantă inflamabilă, căci se pare că fumul alungă spiritele rele prin ritualul numit „afumare”. Nu încerc să-mi scuz lipsa de control. Nu am nici o justificare pentru acţiunile mele atunci când gardianul s-a întors şi a afirmat în mod mincinos că discutase cu sergentul deoarece eu am fost acela care mă lăsasem ispitit.
203
Eram escortat în cătuşe spre sala de exerciţii, când demonul mândriei şi al mâniei nu numai că mă însoţea, dar mi-a acaparat şi inima. Nu am vrut să renunţ şi am început să-l abuzez verbal pe gardian. Sub ploaia de insulte, gardianul m-a dus înapoi în celulă. Mi-a anulat perioada de recreere şi apoi a cerut prin radio legătura cu un locotenent şi o echipă de sprijin. La sosirea acestora, am continuat să răcnesc insulte în timp ce locotenentul îmi ordona să merg la uşa celulei ca să fiu încătuşat. Ţipam la el că aveam deja cătuşe, căci gardianul nu mi le scosese. Atunci, în mod regretabil, l-am scuipat în faţă pe locotenent. Rezultatul a fost că am fost stropit cu spray şi am îndurat repercusiuni severe: am fost dus la unitatea medicală pe targă; am fost mutat într-o nouă celulă la parter şi mi s-a instalat un panou de plexiglas în faţa uşii; nu mi s-au dat nici un fel de obiecte personale, nici aşternuturi pentru pat în următoarele cinci zile şi am fost pedepsit disciplinar pentru atacul împotriva personalului. Dar cea mai cumplită consecinţă a fost ruşinea care s-a revărsat asupra soţiei mele şi a Sfintei Biserici Ortodoxe.
Rachel dezvoltase relaţii cordiale cu personalul penitenciarului de-a lungul anilor, iar cei mai mulţi dintre ei nutreau o simpatie sinceră pentru ea. Nu numai că a fost nevoită să sufere durerea pe care i-a provocat-o izbucnirea mea, dar la vizitele ulterioare unii gardieni se purtau cât se poate de distant faţă de ea.
Cât despre Biserica Ortodoxă, îi provocasem o ruşine gravă. Şi aici se vede şi o altă deosebire între Biserica Apostolică Ortodoxă şi protestantism. Întrucât Biserica Apostolică Ortodoxă a avut o existenţă continuă de două mii de ani ca Trup al lui Hristos, ceea ce se întâmplă unui credincios are impact asupra întregii turme. În cazul meu, atacul împotriva locotenentului a lovit întreaga Biserică, Dumnezeu să mă ierte! Spre deosebire de Ortodoxie, protestantismul, având o existenţă de numai câteva sute de ani, s-a împărţit în mii de secte divergente, ceea ce înseamnă
204
că este imposibil să privim protestantismul ca un singur trup. Am învăţat aceasta şi multe altele sub îndrumarea părintelui Paisie.
După ce părintele Paisie a început să mă viziteze în 1999 obicei pe care l-a menţinut cu răbdare neîntrerupt de atunci, cu o regularitate de o dată la două săptămâni am trecut printr-o perioadă de catehizare care a culminat cu botezul meu din vara anului 2000. Am primit la botez numele de Anthony, după Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului din deşertul egiptean din secolul al IV-lea. Din acel moment, părintele Paisie a fost de acord să fie duhovnicul meu.
De la cumplitul afront adus de mine Sfintei Ortodoxii, m-am străduit sincer să mă feresc să o mai fac de râs. În următorii doisprezece ani, am primit numai o mustrare uşoară (pentru că am atârnat un prosop în faţa celulei mele) şi am căutat cu râvnă mântuirea, cu toate încercările repetate ale deţinuţilor, dar şi ale personalului, de a mă descuraja în eforturile mele de a duce o viaţă ortodoxă.
Una dintre aceste încercări ale personalului închisorii a fost calificată drept un atentat la viaţa mea. În mijlocul unei veri toride din Arizona, la o temperatură de 43°C, m-am trezit încuiat afară, în sala de recreere. Eram la SMUII de cinci ani, iar în acest timp nu se întâmplase niciodată ca un deţinut să fie dus în zona de exerciţii în timp ce se efectua schimbul de ture. Problema a apărut deoarece tot personalul, chiar şi gardianul din turnul de control, plecase din zona de cazare; nu era nimeni care să audă strigătele mele de ajutor. Am făcut insolaţie şi am căzut leşinat la duş, unde m-a şi găsit personalul atunci când a făcut în cele din urmă verificarea de siguranţă. Cu mila Domnului, am fost dus la unitatea medicală pe targă şi am supravieţuit incidentului. Este de remarcat faptul că în aceeaşi zi un fotbalist din echipa Viking a statului Minnesota a leşinat şi, în cele din urmă, a murit din cauza unei insolaţii în timpul antrenamentului pe stadion.
205
A fost o adevărată încercare să îndur cu smerenie atacul din partea celor care răspundeau de bunăstarea mea. Şi, din nou, mila Domnului m-a salvat, dându-mi posibilitatea să lucrez în continuare la mântuirea mea.
Cel mai mult mă temeam că păcatele mele o vor împiedica pe Rachel să accepte Ortodoxia. Da, observase multe schimbări importante la mine; cu toate acestea, mai erau şi multe scăpări, care făceau ca discuţiile noastre despre creştinismul răsăritean să fie oarecum tensionate. Ştiam că fusese mult mai uşor pentru mine să devin ortodox, căci căutasem o apropiere lăuntrică de Dumnezeu. Datorită detenţiei, eram lipsit de alte preocupări şi nu mă interesau chestiunile lumeşti; drept urmare, rânduielile monahale pe care mi le dădeau Mitropolitul Atanasie şi părintele Paisie erau extrem de atrăgătoare pentru mine. Binecuvântat cu povăţuirea Mitropolitului Atanasie şi a părintelui Paisie şi luminat de numeroasele cărţi pe care mi le procuraseră, solzii înşelătoriei protestante fuseseră complet îndepărtaţi de pe ochii mei. În schimb, Rachel nu ştia despre creştinism decât protestantismul fundamental şi evanghelic. Pentru ea, examinarea unei chestiuni atât de străine cum era Ortodoxia răsăriteană reprezenta o perspectivă înfricoşătoare.
Discuţia noastră despre creştinismul ortodox era complicată, deoarece Rachel se temea că, dacă accepta că singurul pilon şi temei al adevărului este creştinismul ortodox, atunci însemna că tot ceea ce crezuse ea zeci de ani era şi este incorect. Să ne gândim la următoarele: Rachel şi cu mine fuseserăm adepţi fervenţi ai ideologiei protestante în ceea ce priveşte siguranţa veşniciei, conform căreia mântuirea veşnică a fiecărui protestant este asigurată de la bun început. După ce am devenit ortodox, a trebuit să lupt cu gândul că ceea ce profesasem, chiar şi în broşurile pe care le publicasem, era o filosofie de-a dreptul eretică. La fel, după convertirea mea la Ortodoxie, când discutam despre
206
ideologia siguranţei veşnice, Rachel era înfricoşată de gândul că însăşi credinţa ei într-o doctrină fundamentală a creştinismului (mântuirea numai prin simpla credinţă în Domnul Iisus Hristos) era defectuoasă. În plus, greşelile mele mult prea frecvente nu creau un mediu prielnic pentru înlăturarea temerilor iubitei mele soţii; şi nici nu o duceau spre învăţăturile despre teologia ortodoxă. Rachel nu mă avea decât pe mine, un soţ care deseori cădea în tot felul de păcate. Mă străduiam să găsesc diverse texte pentru a-i prezenta amănuntele teologiei, cum ar fi cele referitoare la necesitatea de a îndura suferinţele până la capăt pentru a dobândi mântuirea. Şi făceam notiţe pe care după aceea le transcriam pe fiţuici mici şi le aduceam pe furiş în zona de vizitare, pentru ca să le putem studia atent.
În această perioadă, între 2003 şi 2006, îmi era greu să explic fundamentele creştinismului autentic (secolul I al Bisericii Ortodoxe) lui Rachel, dar era o încercare dificilă pentru mine să-i lămuresc pe părinţii mei ce este Ortodoxia. Mama şi tata locuiau tot în Los Angeles, şi eu eram deţinut la SMUII, departe, în Arizona, astfel că cea mai mare parte a comunicării noastre se realiza prin poştă. Mă vizitaseră consecvent în perioada de detenţie, aproape în fiecare lună, câte unul din ei, pentru ca cineva să rămână acasă şi să aibă grijă de locuinţă şi de animalele de companie. Începând cu 2002 sau 2003, erau deja prea bătrâni pentru a mai putea călători, şi vizitele au devenit o raritate. Nu aveam cele mai bune condiţii pentru o discuţie profundă despre teologie. Tata era episcopalian, iar mama, deşi frecventa Biserica Episcopală din Saint Alban împreună cu tata, rămăsese catolică. Nici unul dintre ei nu auzise nici un cuvânt despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană. De fapt, când am început să le vorbesc despre Ortodoxie şi să le explic că învăţătorii mei erau un călugăr din Cipru şi un alt călugăr dintr-o mănăstire din apropiere, s-au temut că fusesem sedus de vreun cult. Am reuşit să le demonstrez, atât
207
prin discuţiile din scrisori, cât şi prin purtarea mea din ce în ce mai ascultătoare, natura Ortodoxiei care existase încă de pe timpul lui Hristos cu o linie neîntreruptă de succesiune apostolică. Practic, spre deosebire de tot protestantismul, Biserica Episcopală acceptă conceptul conform căruia linia de succesiune a episcopilor din zilele noastre poate fi urmărită până la apostoli, aşa cum înţelege şi catolicismul. Aşadar, era o realitate pe care părinţii mei o cunoşteau. Le-am spus apoi că Ortodoxia are centre în locuri ca Ierusalimul (pe care îl vizitase Iisus) şi Antiohia (unde cei care credeau în Domnul Iisus Hristos au fost numiţi pentru prima dată creştini), că are milioane de credincioşi în întreaga lume etc.
În cele din urmă, părinţii mei nu numai că au acceptat preceptele ortodoxe drept creştinismul originar, dar au observat şi modul în care conceptul de ascultare a poruncilor lui Hristos începuse să se manifeste la mine în efortul sincer de a-L urma, căci mă străduiam să trăiesc după principiile Scripturii. Au văzut efortul meu de a-l asculta pe părintele Paisie, precum şi atitudinea mea faţă de ei, care devenise într-adevăr o purtare plină de respect şi de politeţe. Şi astfel, mama şi tata au ajuns să conştientizeze autenticitatea creştinismului ortodox ca mijloc prin care se poate atinge schimbarea lăuntrică şi se poate căuta mântuirea întru Dumnezeu.
Am dus o luptă grea ca să mă menţin pe calea Ortodoxiei. Nu auzise aproape nimeni de Biserica Ortodoxă Greacă. În 1999, când părintele Paisie şi-a început vizitele, nu erau decât patru deţinuţi ortodocşi printre cei câteva mii de deţinuţi din complexul penitenciar Eyman. În momentul de faţă sunt singurul. Când le răspund la întrebarea referitoare la convingerea religioasă, cei mai mulţi oameni încearcă să încadreze Ortodoxia într-o formă cunoscută de creştinism. Adesea reacţia lor la explicaţia mea că Biserica Ortodoxă Răsăriteană a fost întemeiată în
208
secolul I şi a existat o linie de succesiune continuă până în ziua de astăzi a episcopilor care descind chiar din apostoli este întrebarea în ce confesiune protestantă se înscrie Ortodoxia. Când înţeleg în cele din urmă că Ortodoxia nu este o confesiune, cei mai mulţi au tendinţa să o respingă ca pe un fel de ramificaţie a catolicismului. Unii chiar confundă Biserica Ortodoxă cu o derivaţie a ortodoxiei evreieşti. La un moment dat, ajung să înţeleagă că Biserica Ortodoxă nu poate fi considerată nici protestantă, nici romano-catolică.
Derutaţi, cei mai mulţi declară după aceea că această credinţă a mea este o aderare iluzorie la un fel de cult. Oricum, am avut posibilitatea să mă angajez în discuţii profunde pentru examinarea istoriei creştinismului împreună cu alţi deţinuţi. Aceste discuţii au arătat în mod indiscutabil adevărul că protestantismul proclamat de Martin Luther în secolul al XVI-lea excludea total posibilitatea ca aceasta să fie Biserica întemeiată de Iisus Hristos în primul secol. Rezistenţa în faţa acestui adevăr cu care m-am confruntat după aceea a fost extrem de dezamăgitoare şi demonstrează cât de adânci sunt rădăcinile pe care satana le-a înfipt în civilizaţia occidentală. Biserica Ortodoxă Apostolică întemeiată de Domnul Iisus Hristos a devenit invizibilă în întreaga lume!25
Pe lângă dezamăgirea provocată de orbirea colegilor mei de detenţie în faţa creştinismului autentic, mă simţeam descurajat şi de conflictul pe care eforturile mele în ascultarea lui Hristos îl provoca altora. În toate penitenciarele din SUA există un fenomen cunoscut drept „convertirea din puşcărie”. Acest termen depreciativ implică o mărturisire falsă sau superficială a creştinismului de către deţinuţi. În cele câteva decenii de experienţă
25 Trista lipsă de cunoştinţe din SUA despre creştinismul ortodox răsăritean l-a determinat pe Frank să scrie o carte despre istoria Bisericii, intitulată The Gates of Hades Prevaileth Not (Anthony of the Desert, iUniverse, 2012). Pentru mai multe informaţii despre această carte şi alte lucrări similare, vizitaţi www.churchfathertheology.com.
209
în spatele gratiilor mi-am dat seama că este vorba de ceva frecvent, deoarece convertirile din închisoare sunt lipsite de însăşi esenţa unei vieţi după Hristos, care este efortul sincer de a-L asculta pe Hristos. Cu alte cuvinte, în loc să se străduiască să se conformeze poruncilor lui Hristos, deţinutul încearcă să-şi păstreze propria voinţă şi să adapteze Sfânta Scriptură la noţiunile lui preconcepute. Această anomalie le permite deţinuţilor să pretindă statutul de „deţinut-model” datorită participării la programele creştine, deşi îşi păstrează tiparele nocive de gândire care i-au făcut robi ai păcatului.
După ce am prezentat în detaliu numeroasele mele greşeli, nu am intenţia să le trâmbiţez. Voi spune numai că m-am străduit sincer să devin mai receptiv la Duhul Sfânt şi să mă las mai mult însufleţit de poruncile Domnului. Acest efort mă pune în dezacord cu ceilalţi deţinuţi, chiar şi cu cei care se pretind creştini. De exemplu, în rarele ocazii când mi-am dat seama că dezamăgirile sau abuzurile din partea altora erau leacul mântuirii mele, eforturile de a-i recruta pe deţinuţii prizonieri pentru o întreprindere similară au dat greş, practic, de fiecare dată. În final, am fost acuzat că am o atitudine de susţinere excesivă faţă de personal.
îmi amintesc de o împrejurare când unui deţinut, pe care îl credeam unul dintre „cei mai creştini” deţinuţi protestanţi, gardienii i-au stricat televizorul în timpul unei percheziţii în celulă, după care au spus că televizorul era de contrabandă şi l-au confiscat. Deţinutul a venit la mine, aşteptându-se să fiu un fel de cutie de rezonanţă pentru plângerea lui, dar, în loc să-i alimentez mânia, i-am atras cu blândeţe atenţia asupra nedreptăţilor şi a condiţiilor mult mai aspre pe care le suferiseră Apostolii Petru şi Pavel numai pentru „vina” că îl propovăduiseră pe Hristos. Din nefericire, efortul meu nu a fost apreciat şi a fost perceput ca o justificare sau o scuză pentru comportamentul necorespunzător
210
al personalului. Tot ce speram să realizez era să-l angajez într-un moment de comuniune creştină şi să creez, eventual, un mediu în care să se dezvolte o încurajare reciprocă. Alteori am observat deţinuţi care se declarau creştini, dar se angajau în discuţii de-a dreptul satanice despre fineţurile femeilor înfăţişate în revistele pentru adulţi sau, poetic vorbind, despre spectacole non-creştine ca Bujffy the Vampire Slayer.26
încercările mele de a scoate la iveală natura vicleană a acestor subiecte erau întâmpinate, de regulă, cu batjocuri şi abuzuri verbale. Recurgând la pretexte false, aşa cum am aflat mai târziu, deţinutul mai sus menţionat a început în cele din urmă să vorbească cu mine despre diverse programe religioase de la televizor, deoarece spera că îl voi ajuta să achiziţioneze un nou televizor. I-am facilitat achiziţia şi, întâmplător, chiar în seara când i-a fost livrat, erau programate mai multe filme despre apostoli. I-am dat emoţionat vestea cea bună, iar el şi-a exprimat entuziasmul; însă a doua zi l-am găsit discutând cu ceilalţi deţinuţi despre cât de mult îi plăcuse mini-maratonul cu Bujffy the Vampire Slayer. Evident că nu urmărise nici un program religios.
Printre cele mai dezamăgitoare şi frustrante înfruntări ale mele au fost cele destinate să-mi satisfacă nevoile religioase. După atacul lamentabil împotriva locotenentului corecţional, am menţionat faptul că mi se refuzase dreptul de a avea un metanier ortodox. Acest refuz a durat nouă ani. În 1999, la scurt timp după ce a început să mă viziteze părintele Paisie, am depus o cerere la capelanul SMUII ca să primesc un metanier împletit din lână, dar solicitarea unui obiect religios esenţial mi-a fost refuzată. Se pare că divizia de religie de la Departamentul Corecţional Arizona nu auzise niciodată de un metanier de rugăciune ortodoxă răsăriteană şi a aplicat interdicţia. Timp de şase ani (1999’2005) am fost nevoit să mă angajez în tranzacţii ilegale, ca să folosesc
26 Ruffy, spaima vampirilor, serial horror TV, difuzat între anii 1997 şi 2003.
211
rozariul cu mărgele al unui alt deţinut. (Schimbul de obiecte între deţinuţi este strict interzis.) în 2005, noul preot-funcţionar s-a hotărât să-mi dea voie să am propriul rozariu cu mărgele, dar abia în 2008 părintele Paisie a primit permisiunea să-mi trimită metaniere ortodoxe autentice. Orice creştin ortodox de afară poate obţine metaniere împletite din lână în câteva minute. Dar pentru ceea ce părea lucrul cel mai simplu chiar şi într-o închisoare aprobarea unui obiect religios fundamental a însemnat nouă ani de calvar. Acesta este exact genul de frustrări care m-au umilit şi m-au descurajat în timpul detenţiei.
Trebuie să spunem că, pentru a ne curăţa de patimi, avem nevoie de un leac amar, chiar dacă atunci când ni se administrează nu realizăm că este vorba de un medicament. Abia după aceea percepem acel medicament ca pe un har. Acesta este în mod cert şi cazul meu. Ideea că Dumnezeu îmi asigură totul pentru mântuire mi se părea adesea ceva foarte abstract, în timp ce simţeam o nevoie profundă de a avea o tovărăşie creştină în viaţa de zi cu zi de la SMUII. Mi se părea sincer foarte greu să continui să lucrez la mântuirea mea când eram atât de izolat de Biserică, în imposibilitatea de a discuta cu cineva despre lucrurile care mă preocupau. Cu toate acestea şi în pofida sentimentului omniprezent de izolare sau, mai degrabă, de părăsire, de-a lungul anilor au existat şi ocazii când am fost binecuvântat şi am depăşit singurătatea, contemplând harul oferit de Dumnezeu cu atâta iubire. Lipsa prieteniei şi imposibilitatea de a-l întreba pe părintele meu duhovnicesc cu privire la problemele teologice presante devin mai puţin importante când mă concentrez pe Dumnezeu.
în acele momente, îmi dau seama că izolarea într-o închisoare de maximă siguranţă are ceva comun cu viaţa unui pustnic în deşert; poate deveni un atelier pentru a îndepărta distragerile şi a preschimba omul lăuntric. Acestea sunt momentele în care harul Domnului este atât de vizibil, încât devine copleşitor.
212
Cu siguranţă, Dumnezeu este milostiv şi ne dă totul pentru curăţirea şi mântuirea noastră. Nu doresc decât ca harul pe care îl simt să ajungă din minte în inimă, şi de acolo să aibă o înrâurire asupra omului lăuntric, în aşa fel încât să domine toate gândurile şi întreaga mea purtare.
Răbdarea (vTtouovrj’) este un cuvânt minunat. Nu de mult, creştinii evlavioşi obişnuiau să pornească în pelerinaje lungi, străbătând sute de kilometri, ca să vadă un bătrân îmbunătăţit duhovniceşte şi să-i ceară sfatul. Într-o zi, m-am uitat la părintele Paisie şi l-am rugat:
geronda27, dă-mi un cuvânt.
M-a privit ca şi când ar fi aşteptat de ceva timp cererea şi a răspuns cu iubire:
răbdare!
Până în acel moment, tot ceea ce înţelesesem despre Sfânta Scriptură erau numai cunoştinţe conceptuale, nu experimentale, cum sunt cele pe care le avem despre detaliile banale ale vieţii de zi cu zi. Lupta pentru dobândirea virtuţii răbdării sub îndrumarea părintelui Paisie era începutul trăirii poruncilor lui Hristos nu în mintea, ci în inima mea. Era o întâlnire absolut revelatoare cu harul Domnului, căci înţelesesem, în sfârşit, ce înseamnă să percepem evenimentele dintr-o perspectivă mântuitoare, iar nu seculară. De exemplu, amărăciunea zilnică pe care o simţeam din pricina lipsei de sprijin din partea altor membri ai Trupului lui Hristos (creştinii ortodocşi); luptele intense pentru a obţine până şi cele mai rudimentare obiecte necesare (cum erau metanierele); imposibilitatea de a primi la timp răspunsuri la întrebările de natură teologică; izolarea într-o unitate de detenţie controlată şi altele, toate acestea contribuiau la apariţia unui sentiment de părăsire. Când am început să ascult de sfaturile
27 Termenul grecesc desemnează o persoană care a dobândit darurile Duhului Sfânt, cu discernământ şi dragoste, care oferă ucenicilor povăţuire duhovnicească.
213
părintelui Paisie, mai ales de îndemnul lui de a lupta pentru a dobândi răbdarea, am început să văd că ceea ce considerasem drept adversităţi lipsite de sens erau împrejurări necesare pentru mântuirea mea. Cât de ironic este pentru un om radical ca mine, cândva pornit împotriva societăţii, să ajungă la o asemenea înţelegere! Dumnezeu ştie exact ce anume ne trebuie pentru a lucra spre mântuirea noastră, chiar dacă asta înseamnă să fii în celula condamnaţilor la moarte. Drept urmare, antidotul pentru a depăşi ceea ce identificasem drept o situaţie intolerabilă este răbdarea.
Chiar şi când mă rugam pentru răbdare, au existat evenimente stresante care cereau smerenie şi suferinţă, căci împrejurările continuau să mă aducă în situaţii de criză. Trebuia să aleg între mânia stârnită de presupusul abuz şi răbdarea necesară pentru a îndura până la capăt. Înainte percepusem în mod eronat abuzurile şi nedreptăţile ca nimic altceva decât exerciţii de frustrare, dar acum Rachel şi cu mine am început să admitem necesitatea de a continua lupta pentru mântuire ca finalitate a vieţii. Protestantismul nu înţelege mântuirea în acest fel. Treptat, ne pregăteam pentru adevăratul drum împreună spre viaţa veşnică.
Deşi în cazul meu înţelegerea nevoii de a lupta pentru mântuire s-a produs înainte ca Rachel să se convertească la Ortodoxie, a beneficiat şi ea de discuţiile noastre despre teologia ortodoxă. Fiţuicile mici pe care le studiasem în timpul vizitelor s-au transformat, în cele din urmă, într-o carte semnată cu numele primit la botez (Anthony), intitulată West ofjesus (Regina Orthodox Press, 2006; retipărită de Xlibris, 2012). Conceptul luptei până la capăt pentru mântuire pătrunsese în inima ei dragă. Aceasta nu înseamnă că îmbrăţişase deja în întregime teologia ortodoxă, căci erau momente în care mă simţeam neputincios în a o încuraja să se îndrepte spre Biserica Ortodoxă. Iubita mea soţie îmi punea adesea întrebări la care nu puteam să răspund.
214
Şi, neavând o legătură imediată cu părintele meu duhovnicesc şi nici posibilitatea să mă documentez în alt fel în legătură cu întrebările ei, simţeam că nu îi sunt de folos. Dar, în acelaşi timp, harul Domnului mai ales în aceste momente de descurajare şi de frustrare a îndrumat-o cu adevărat pe Rachel spre Biserica Ortodoxă. Cultivarea răbdării, în cazul meu, virtute care fusese total absentă în perioada cât fusesem protestant, i-a oferit o dovadă tangibilă. Nu vreau să spun prin aceasta că aveam întotdeauna răbdare departe de mine aşa ceva! -, căci mă distanţam adesea chiar zilnic de această virtute. Cert este însă că răbdarea mea a crescut îndeajuns cât să o încurajeze pe Rachel spre Ortodoxie.
în decembrie 2006, în timpul unei vizite de după-amiază, iubita mea soţie mi-a oferit un dar care a egalat bucuria dăruită într-o altă zi de decembrie, cu mulţi ani în urmă, acel moment extrem de fericit din iarna lui 1991, când eu şi Rachel ne-am căsătorit. Rachel mi-a cerut să mă ţin bine de scaun şi apoi, cu ochii plini de iubire, m-a informat că se decisese să devină ortodoxă!
Rachel nu este deloc genul de persoană care se angajează repede în ceva şi nici nu face promisiuni numai ca să fie pe placul cuiva. Acest lucru se vede şi din meticulozitatea şi atenţia cu care a examinat posibilitatea de a ne căsători. Când a spus că intenţionează să devină ortodoxă, am ştiut că decizia ei era determinată de dorinţa profundă de a se dedica Bisericii Ortodoxe. Eram în al nouălea cer; şi, într-adevăr, noi doi deveniserăm unul.
CAPITOLUL 13
Rachel: Raiul ortodox răsăritean
Cât timp am fost membră a „Bisericii” Comunităţii lui Hristos (Christ Community Church cCC) m-am implicat în mai multe activităţi, participând cu regularitate la grupul femeilor pentru studiul Bibliei. Mă simţeam foarte bine în acea biserică şi, dacă soţul meu nu mi-ar fi făcut cunoştinţă cu creştinismul ortodox, aş fi rămas, probabil, şi acum acolo. În 1999 Frank mi-a spus că are intenţia să devină ortodox. Din ignoranţă, reacţia mea imediată a fost una de supărare. Îmi dădeam seama că această reacţie îl întristase pe soţul meu, dar eram nedumerită. Nu ştiam unde, când sau de ce luase o decizie atât de importantă şi, aparent, pripită. Nu ştiam de studiile lui intense de creştinism ortodox despre care am aflat mai târziu.
Soţul meu a fost botezat în Biserica Ortodoxă Greacă în iulie 2000. În următorii doi ani, ori de câte ori încerca să vorbească cu mine despre creştinismul ortodox, îl opream. Până atunci cunoscusem numai confesiunile protestante. Creştinismul pe care îl înţelegeam eu era numai ceea ce se filtrase prin lentilele lor. Făcusem parte din aşa-numita biserică neconfesională, care are legături cu învăţăturile fundamentaliste şi evanghelice, dar ştiam şi de existenţa altor grupuri: baptiştii, luteranii şi penticostalii. Mai erau şi alte grupuri, precum mormonii şi martorii lui Iehova, dar protestantismul considera că acestea sunt secte.
Datorită amplorii sale, catolicismul nu poate fi considerat sectă; totuşi, mulţi protestanţi consideră că Biserica Catolică este
216
o sectă, deoarece a distorsionat foarte mult credinţa apostolică. Iniţial, după ce soţul meu şi-a proclamat credinţa în creştinismul răsăritean, mi-am amintit că la catolici există preoţi şi papă, aşa că am atribuit o dependenţă similară Bisericii Ortodoxe. Rămâne un fapt regretabil că singurul lucru pe care îl ştiam despre creştinismul ortodox răsăritean era că o Biserică Ortodoxă Greacă locală ţinea un fel de festival anual. Erau câteva aspecte care îmi motivau obstrucţia şi frustrarea în legătură cu credinţa ortodoxă a soţului meu.
Problema cea mai mare pe care o aveam era sentimentul de pierdere, pentru că până atunci soţul meu şi cu mine ascultaserăm împreună predici sau le citisem, căutând apoi o interpretare proprie. Ne situasem întotdeauna sub stindardul Sola Scriptura („Numai Scriptura”). Era derutant pentru mine că trebuia să lucrez împreună cu alţii ca să înţeleg Sfânta Scriptură.
Interesant este că, atunci când am început să studiez istoria Bisericii, am aflat când, unde şi cum luase naştere ideea noastră greşită de a folosi raţiunea pentru a-L înţelege pe Dumnezeu. Apusul (catolicismul şi protestantismul) fusese influenţat în mod eronat de Augustin de Hipona (354-430 d.Hr.) mai ales prin faptul că avansase ideea că gândirea raţională (raţiunea umană) oferă posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu. Acest exerciţiu de orgoliu a crescut în Apus în perioada scolastică, în secolele al XI-lea-al XV-lea. Anselm de Canterbury (1033-1109) susţinea că trebuie mai întâi să-L acceptăm pe Dumnezeu, ulterior urmând a „dovedi” existenţa Lui prin argumente logice. Astfel, instruirea teologică s-a axat în Apus pe formarea unei gândiri evoluate, capabile de conştientizare, erezie care îi plasa intenţionat pe gânditorii scolastici mai presus de teologia Părinţilor Bisericii.
Aici este şi eroarea mea de a vedea un progres în viaţa creştină de la credinţă la cunoaştere, la înţelegere şi, prin aceasta, la înaintarea raţiunii umane. Nebunia acestui concept era tocmai că
217
eu credeam că sunt propriul judecător al adevăratei interpretări a Scripturii. Nu făceam nimic altceva decât să-mi plasez propriile idei şi, deci, pe mine însămi mai presus de proroci, de sfinţi şi de apostoli. Este clar că o asemenea încercare de a folosi raţiunea pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu poate avea drept rezultat decât născocirea unui dumnezeu imaginar şi inexistent. Sentimentul de pierdere de care sufeream era foarte puternic. Mai întâi, nu mai puteam să ascult predicile din biserică împreună cu Frank. Simţeam că pierd temeliile credinţei pe care le înţelesesem atât de bine ani de-a rândul. Apoi, am început să mă simt tulburată de diferenţele drastice dintre modul în care îl înţelegeau pe Dumnezeu protestantismul şi creştinismul ortodox răsăritean. Creştinismul răsăritean îmi era atât de străin, încât mi se părea supărător să mă confrunt cu convertirea soţului meu la Biserica Ortodoxă.
În cele din urmă, Frank m-a rugat să-i fac o vizită părintelui Paisie acest slujitor credincios al lui Dumnezeu este părintele duhovnicesc al lui Frank şi stareţul mănăstirii ortodoxe Sfântul Antonie din Florence, Arizona. L-am vizitat pe părintele Paisie de câteva ori. M-a sfătuit să mă rog pentru îndrumare şi apoi să-L aştept pe Dumnezeu şi să-L urmez la timpul potrivit. A fost o perioadă grea. Simţeam că soţul meu şi cu mine nu mai eram în aceeaşi credinţă, deoarece mi se părea că pune sub semnul întrebării tot ceea ce fusesem convinsă că crede. Era ca şi când numai eu aş mai fi crezut în credinţa pe care până atunci o urmaserăm împreună. Eram foarte tulburată de faptul că nu mai mergeam pe acelaşi drum, cu atât mai mult cu cât, pe atunci, mi-am dat seama că sufăr de depresie.
De-a lungul vieţii suferisem câteva crize de depresie, dar acum ajunsesem să mă simt şi mai deprimată din cauza grijilor cărora trebuia să le fac faţă, legate de căile diferite de credinţă pe care o apucam. Prietena mea Margaret mi-a vorbit despre o familie
218
de la CCC şi mi-a sugerat să mă întâlnesc cu soţia. Fio era asistentă medicală la Psihiatrie şi îi consilia pe unii dintre enoriaşii de la CCC. M-am dus să o văd pe Fio la cabinetul ei de acasă în toamna anului 2003. După o lungă şedinţă introductivă, mi-a propus să stau de vorbă cu soţul ei. Floyd era psihiatru şi, după ce a stat de vorbă cu mine, a diagnosticat o depresie provocată de un dezechilibru chimic şi mi-a prescris nişte medicamente. Am început tratamentul şi m-am simţit ceva mai bine în următoarele câteva săptămâni. Nu mai simţeam aşa de multă anxietate şi eram mai puţin copleşită.
Am vizitat-o un timp pe Fio. M-a ajutat foarte mult în diferite probleme, unele dintre ele avându-şi originea în copilărie şi care implicau un sentiment de respingere, inclusiv tendinţa de a mă lăsa uşor copleşită de sentimente de inadecvare. Primele câteva luni de consiliere au fost foarte dureroase, căci am început să dezgropăm chestiuni din copilăria mea. Nu privisem niciodată în faţă acele probleme şi îmi era foarte greu să o fac acum. De multe ori, după o astfel de şedinţă trebuia să mă duc acasă şi să mă culc, atât eram de extenuată. Am ajuns în curând să discutăm despre nemulţumirea provocată de faptul că soţul meu se convertise la creştinismul ortodox. Interesant este că Fio avea o diplomă în studii religioase, astfel că ştia câte ceva despre Ortodoxie. Mi-a cumpărat şi câteva cărţi despre credinţa ortodoxă ca să le studiez.
La una dintre şedinţe am discutat despre sentimentul meu că sunt respinsă de ceilalţi din cauza căsătoriei cu Frank, un subiect deosebit de sensibil pentru mine. Fio mi-a explicat că ceilalţi se simţeau stingheriţi pentru că nu ştiau cum să se poarte cu mine adică pentru mulţi oameni era greu să accepte situaţia neobişnuită a unei căsătorii cu un condamnat la moarte. Am examinat posibilitatea ca oamenii să nu judece, de fapt, decizia mea de căsătorie, ci să se simtă stânjeniţi de faptul că nu ştiau cum să reacţioneze
219
sau cum să ne acorde sprijin. Alţii poate chiar se temeau să devină prea apropiaţi de mine şi de Frank, căci s-ar fi putut ca în final soţul meu să fie executat, posibilitate căreia nu-i puteau face faţă.
Pe măsură ce lunile treceau, am dobândit o stabilitate emoţională ceva mai mare şi am simţit suficientă încredere încât să evit hipersensibilitatea. Nu mai aveam nevoie să o văd atât de des pe Fio. Mă simţeam mai puţin inadecvată şi aveam mai rar sentimentul că sunt respinsă. Dar mă simţeam din ce în ce mai puţin confortabil la CCC. Atât în timpul slujbelor săptămânale, cât şi la grupul de studiu biblic al femeilor îmi simţeam tot mai puţin justificată prezenţa. Când i-am împărtăşit aceste sentimente soţului meu, m-a sfătuit să mă duc la un preot ortodox local şi să-i pun înainte întrebările şi nedumeririle mele.
L-am contactat pe părintele Philip, preotul de la Biserica Ortodoxă Antiohiană Sfânta înviere din Tucson, Arizona, şi am stabilit o întâlnire. Prima noastră discuţie a durat două ore. M-au liniştit răbdarea lui şi efortul sincer de a mă ajuta. Părintele Philip mi-a propus să citesc o carte, Becoming Orthodox, de părintele Peter Gilquist. Deşi această scriere remarcabilă răspundea la multe dintre întrebările mele, am constatat că, după ce parcursesem Becoming Orthodox şi alte cărţi, aveam alte şi alte întrebări. Soţul meu s-a gândit că aş putea găsi răspuns la unele dacă aş asista la slujba religioasă ortodoxă; m-am decis să fac acest lucru cu prima ocazie.
Prima mea vizită la slujba de la Biserica Sfânta înviere a fost surprinzătoare. Totul icoanele, tămâia, absenţa instrumentelor muzicale, solemnitatea slujbei etc. Îmi era foarte străin şi necunoscut, nu semăna deloc cu slujba protestantă cu care eram obişnuită. Când privesc acum în urmă la prima mea întâlnire cu Biserica Ortodoxă, îmi vine să zâmbesc. Am ajuns să iubesc profund tot ceea ce considerasem atât de străin, tot ceea ce criticasem
220
atât de sever. Ca protestantă, fusesem învăţată să cred că a te ruga la sfinţi este o formă de necromanţie, o comunicare ocultă cu spiritele morţilor. Credeam că a-ţi face semnul crucii este o superstiţie şi că venerarea (cinstirea, nu adorarea) icoanelor este idolatrie.
Pe măsură ce am continuat să studiez istoria Bisericii, în parte citind vieţile sfinţilor, anumite versete din Biblie pe care nu le băgasem în seamă mai înainte au căpătat sens. Mi-am dat seama că rugăciunile credincioşilor, îndeosebi cele ale prorocilor şi sfinţilor, sunt extrem de puternice. „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Am mai înţeles că cei plecaţi dintre noi întru credinţă rămân veşnic vii în Rai; adică Dumnezeu este Dumnezeul celor vii: „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 32). Pornind de la această înţelegere mi-a fost uşor să văd că sfinţii continuă să se roage pentru noi chiar şi după moartea lor trupească. De aceea, este firesc să căutăm rugăciunile sfinţilor, aşa cum cerem rugăciunile celor cu care participăm împreună la slujbe. La fel, pasajele din Scriptură care ne îndeamnă să luăm „armele dreptăţii” şi să le folosim împotriva demonilor (cf. II Corinteni 6, 7; II Corinteni 10, 4; Efeseni 6, 10-17) au dobândit mult mai multă semnificaţie când am citit despre puterea crucii în diferite citate la Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Atanasie.28 Mai mult chiar, versetele care vorbesc despre folosirea icoanelor făcute din „asemănarea cioplită” (Ieşirea 25, 18-19; III Regi 6, 23; Iezechiel 41, 17-18; 25; Evrei 9, 5) au devenit reale pentru mine în timp ce priveam icoanele din Biserica Sfânta înviere. Citind istoria Bisericii am aflat că icoanele
28 „Aşadar, când îţi faci cruce, gândeşte-te la scopul crucii şi stinge mânia şi toate celelalte patimi. Gândeşte-te la preţul care a fost plătit pentru tine” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la Matei). „Prin semnul crucii… toată magia este oprită, toată vrăjitoria este zădărnicită, toţi idolii sunt abandonaţi şi părăsiţi şi toate plăcerile fără sens Încetează, ochiul credinţei priveşte spre cer de pe pământ” (Sfântul Atanasie, Despre întrupare).
221
fuseseră pe deplin aprobate de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic din secolul al VII-lea după înfrângerea iconoclaştilor.
Am fost surprinsă mai ales de un verset din Biblie care atrage atenţia asupra unităţii învăţăturilor din Scriptură şi Sfânta Tradiţie: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2,15). Acest verset dezvăluie marea abatere protestantă de la adevăr: ideologia veşnicei siguranţe. Această ideologie falsă se bazează pe anumite versete luate izolat, cum ar fi: „Tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), pentru a ajunge la o neînţelegere fundamentală a ideii „am fost, suntem şi vom fi mântuiţi”.
în protestantism lipsesc învăţături esenţiale, cum ar fi: „cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12); „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17,20); „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?” (Iacov 2,20) şi zeci de alte versete care afirmă că trebuie să răbdăm până la capăt pentru a ne mântui (de ex.: Matei 10, 22; Matei 24, 13: Marcu 13, 13; Luca 21, 19; Evrei 3, 14 etc.). Neglijând promovarea unei înţelegeri a Sfintei Scripturi în întregul ei, au luat naştere mii de abateri îngrozitoare de la Adevăr. Subscrisesem chiar la afirmaţia protestantă că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu mai dăduse naştere şi altor copii, deşi al V-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (553 d.Hr.) şi Scriptura afirmă contrariul: „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă” (Iezechiel 44, 1-2). Mi-a devenit cât se poate de clar că protestantismul a nimicit însăşi inima Bisericii din secolul I, întemeiată de Domnul Iisus Hristos.
222
Privind acum în urmă, îmi dau seama că ignoranţa mea anterioară provenea din lipsa de teologie a protestantismului. Îmi amintesc premisele false, precum aceea că omul fusese creat desăvârşit în Rai, că omul este nemuritor prin natura sa şi căderea lui se produsese din această stare desăvârşită. Întrebarea firească pe care ne-o punem este cum poate cădea un om desăvârşit. Ca protestantă, nu înţelegeam că omul fusese creat capabil de a deveni desăvârşit: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48). Din acest verset am înţeles că Adam nu fusese creat desăvârşit, ci fusese instruit să nu mănânce din copac, pentru că, în starea lui nedesăvârşită, nu ar fi putut asimila cunoaşterea acestuia. Cu alte cuvinte, suntem făcuţi nemuritori prin har, şi nu prin natură. Accepţiunea apuseană aceea a omului desăvârşit, incapabil să înţeleagă toată cunoaşterea este evident ridicolă. Vorbind despre nemurire, realitatea morţii omului discreditează atitudinea iluzorie a Apusului că omul a fost creat desăvârşit.
Dragostea mea pentru creştinismul ortodox răsăritean a continuat să înflorească. Am aflat că doctrina Bisericii Apusene care susţine că toţi oamenii au o vină, ceea ce creează o datorie faţă de Dumnezeu, care impune dreptatea Lui, este falsă. Concepţia „păcatului originar” spune că mânia lui Dumnezeu se datorează neascultării lui Adam; astfel, toată omenirea trebuie să fie pedepsită. Absurditatea acestui concept a devenit clară pentru că, potrivit credinţei occidentale, moartea a fost creată de Dumnezeu, iar răul (satana) este un instrument al pedepsei Lui. „Dacă un om nu mărturiseşte că primul om, Adam, prin păcatul lui a suferit mânia şi indignarea lui Dumnezeu şi, din această cauză, moartea, să fie anatema!” (Conciliul Catolic de la Trent, 1546; sesiunea a V-a, Canonul I). Această viziune s-a sprijinit şi pe învăţăturile lui Toma de Aquino, conform cărora există o „satisfacţie a justiţiei divine”, deoarece captivitatea
223
în puterea diavolului este considerată o pedeapsă dată de Dumnezeu.
Protestantismul m-a îndepărtat foarte mult de adevărata înţelegere. Dar istoria Bisericii m-a condus la adevăr, deoarece al III-lea Sinod Ecumenic (431) confirmă faptul că nu suntem osândiţi împreună cu Adam. Păcatul lui Adam este „ancestral”; prin acesta, patima a pătruns în firea omenească şi a îmbolnăvit-o. În realitate, demonii (nu Dumnezeu) ne influenţează înspre rău; ei sunt cauza ispitelor. Aşadar, Toma de Aquino se înşela; răscumpărarea înseamnă, de fapt, eliberarea de diavol şi mântuirea din stricăciune şi de moarte, precum şi tămăduirea firii umane. Nu conştientizam adevărul teologiei ortodoxe răsăritene pentru că eram atât de puternic implicată în protestantism. Acceptasem chiar şi afirmaţia blasfemiatoare că harul Domnului ( energiile Lui) poate fi creat, pentru că înţelesesem că starea de har presupune elevarea raţiunii umane. Este clar că, dacă energiile lui Dumnezeu sunt create, Dumnezeu nu poate fi necreat. Studierea învăţăturilor Părinţilor Bisericii m-a scos de pe terenul de manevră al diavolului, care este protestantismul, şi continui să fiu din ce în ce mai îndrăgostită de Biserica cea Una, Sfântă, Apostolică, Ortodoxă.
Mă întâlneam periodic cu părintele Philip. Aşa am început să citesc cărţi de cateheză (inclusiv culegerea în mai multe volume alcătuită de părintele Thomas Hopko de la Seminarul Sfântul Vladimir). În acelaşi timp, am început să asist la mai multe slujbe de la Biserica Sfânta înviere, frecventând din ce în ce mai rar „Biserica” comunităţii creştine protestante. Am continuat să înclin spre Ortodoxie şi l-am întrebat pe părintele Philip cum voi şti când a venit momentul să devin ortodoxă. Întrucât fiecare catehumen primeşte în inima sa o înştiinţare lăuntrică sau un sfat de la Domnul că a venit momentul să se boteze, părintele Philip mi-a explicat că voi deveni ortodoxă în timpul slujirii unei Sfinte
224
Liturghii (ceea ce protestanţii numesc în mod greşit „Sfânta Comuniune”). Şi curând după aceea am simţit pur şi simplu că venise timpul să părăsesc „Biserica” comunităţii creştine.
La sfârşitul anului 2006 am devenit catehumenă. În Biserica Ortodoxă, convertiţii trebuie să treacă printr-un proces de catehizare. În anii mai de demult, acesta se întindea pe trei ani, dar acum, în general, durează mai puţin de un an (de la Crăciun până la Paşte). În timpul procesului de catehizare am citit cât am putut de mult din vieţile sfinţilor şi istoria Bisericii. Din fericire, Frank avea câteva zeci de cărţi despre aceste subiecte şi am reuşit să le parcurg pe unele dintre ele. Procesul de catehizare era incitant şi îmi dădea un sentiment de împlinire, mai ales frumoasa slujbă de Crăciun (prima pentru mine), care a început la ora 23.00 şi a continuat până la primele ore ale dimineţii. În protestantism nu era aşa fiecare biserică avea propriul program. Am simţit un ataşament deosebit pentru Biserica veche din secolul I.
Am continuat să fiu catehumen până pe 7 aprilie 2007, când era ajunul Paştelui şi ziua de naştere a tatălui meu. Trebuie să spun că botezul din acea zi a fost un eveniment absolut unic. „Biserica” Bibliei a lui Jeff nu sublinia necesitatea botezului, şi „botezul” meu de la „Biserica” Comunităţii lui Hristos a fost înţeles ca ceva mai mult decât o mărturisire publică a credinţei în Hristos. Şi nu exista nici miruire (ungere cu mir, care este un ulei sfinţit, folosit în timpul Tainei Mirungerii). Botezul este curăţirea noastră şi începutul vieţii întru Hristos: „Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui” (Fapte 22, 16). Mirungerea, care urmează imediat după botez, înseamnă primirea de către noi a Duhului Sfânt, căci suntem unşi cu mir, care este ulei amestecat cu multe mirodenii aromate: „Aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei” (Efeseni 1, 13) şi „Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (Ioan 2, 20). La botez purtăm haine albe şi suntem scufundaţi în apă de trei ori;
225
potrivit Sfintei Scripturi, ca să ne botezăm „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Botezul reprezintă moartea, înmormântarea şi învierea noastră cu Domnul Iisus Hristos (cf. Coloseni 2, 12 şi Romani 6, 3-4). Preotul îţi dă, de asemenea, un naş de botez, care este împreună cu tine pe tot parcursul botezului. Naşa mea este Elizabeth şi a fost o adevărată binecuvântare pentru mine.
După ce am fost botezată prin trei afundări în apă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, am fost unsă cu mir. Părintele Philip m-a uns cu mir pe ochi (ca să văd viaţa întru Hristos), pe urechi (ca să aud corect îndemnurile Lui), pe gură (ca să am paza gurii), pe inimă (ca să-mi păzească inima), pe mâini (ca să-mi vegheze lucrările) şi pe picioare (ca să-mi călăuzească paşii către Hristos). După ce am fost miruită, a urmat tunderea, când mi s-a tăiat o şuviţă de păr ca semn al respingerii lumii, a iubirii de trup, a omului vechi (eul sau ataşamentul faţă de anumite gânduri) şi a patimilor. Apoi am primit la botez numele de Sarah.
înainte să particip la prima mea Dumnezeiască Liturghie, m-am îmbrăcat în alte haine albe. Am purtat alb în următoarele patru săptămâni, pentru a mă deosebi ca nou-convertită. La sfârşitul primei Dumnezeieşti Liturghii, părintele Philip a aruncat un coş cu petale de trandafir peste credincioşi; apoi s-a organizat o masă pentru noii convertiţi şi familiile acestora. În seara aceea, care era ajunul Paştelui, am primit în dar un coş cu o lumânare, o floare în ghiveci, o icoană şi o carte de rugăciuni, după care m-am întors acasă spre a mă pregăti pentru slujba de înviere. Convertirea şi participarea continuă la Dumnezeiasca Liturghie dovedeau clar că renunţasem definitiv la biscuiţii şi sucul de struguri care se folosesc în mod obişnuit în protestantism pentru a aminti de Hristos. Dumnezeiasca Liturghie ne dă posibilitatea de a îmbrăţişa desăvârşit învăţăturile lui Hristos din secolul I, „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… acesta este Sângele
226
Meu” (Matei 26, 26; 28). „Acesta” înseamnă că la fiecare Dumnezeiască Liturghie se mănâncă şi se bea literalmente Trupul şi Sângele Lui (cf. Ioan 6, 53-55), şi facem acest lucru spre sfinţirea noastră (cf. Evrei 4, 12).
Am revenit la biserică la ora 22.00, la slujba de Paşte, care a ţinut până la 2.00. Elizabeth mi-a explicat, pe parcursul slujbei, ceea ce nu înţelegeam. La început a fost o ceremonie; biserica era scufundată în întuneric, simbolizând că Hristos este încă în mormânt. La miezul nopţii am ieşit cu toţii afară şi am mers de jur-împrejurul bisericii. După ce am ocolit biserica o dată ţinând lumânări în mâini şi cântând, ne-am întors înăuntru, unde am observat că luminile fuseseră aprinse, simbolizând că Hristos înviase. În acel moment a început Dumnezeiasca Liturghie. După ce s-a încheiat, am avut o agapă minunată. Postul Mare se terminase odată cu învierea lui Hristos, iar la baza crucii din faţa bisericii fuseseră aşezate alimentele care marcau sfârşitul postului (carne, produse lactate etc.). Era prima mea Liturghie şi sărbătoare de Paşte de când eram creştină ortodoxă. Mă simţeam cu adevărat împlinită, atât individual, cât şi în căsnicie.
La câteva săptămâni după Paşte, nişte ucenici ai Mitropolitului Atanasie au venit din Cipru să-l viziteze pe părintele Paisie aici, la Mănăstirea Sfântul Antonie din Arizona. Mitropolitul Atanasie le vorbise despre mine şi despre soţul meu, şi doreau să ne cunoască. Stareţul Epifanie, stareţul Nicolae (ambii deveniţi episcopi la două luni după ce s-au întors din SUA) şi părintele Teoclit s-au dus să-l vadă pe Frank în închisoare cu o zi înainte ca eu să vin la mănăstire. Mi-au spus că vizita la cineva condamnat la moarte era o experienţă copleşitoare. În ziua în care am sosit la mănăstire am petrecut cam o oră numai cu părintele Teoclit. Acesta vorbea relativ fluent engleza, în timp ce stareţii vorbeau într-o engleză mai stricată. În cele din urmă, stareţul Epifanie şi stareţul Nicolae au venit şi ei să stea de vorbă cu mine.
227
Doreau să afle cum îl cunoscusem pe Frank şi cum devenisem ortodoxă. Cu ajutorul părintelui Teoclit ca translator, i-am povestit stareţului Epifanie cum, în 1999, Frank îmi împărtăşise intenţia de a se converti la credinţa ortodoxă. I-am mărturisit că, atunci când mi-a comunicat-o, am crezut că înnebunise. În engleza lui stâlcită, stareţul Epifanie mi-a spus:
şi acum ai înnebunit şi tu!
Le-am împărtăşit acestor trei slujitori credincioşi ai lui Hristos şi câteva detalii referitoare la botezul meu. Mi-au spus că, în ziua precedentă, când îl vizitaseră pe Frank, acesta le arătase fotografii de la botezul meu. Părintele Teoclit m-a informat cu privire la intenţiile stareţului Epifanie de a publica autobiografia noastră. Atunci Frank şi cu mine am început să scriem această carte. Domnul să ne ierte pentru întârziere!
Cam la cinci luni după întâlnirea cu monahii ciprioţi, Mitropolitul Atanasie a făcut o vizită la Mănăstirea Sfântul Antonie. Deşi el era cel care îl îndrumase pe Frank spre Ortodoxie, nu-l cunoscusem personal nici unul dintre noi, astfel că era o mare onoare să facem cunoştinţă cu el. S-a dus împreună cu părintele Paisie să-l vadă pe Frank în închisoare. La fel ca şi stareţii Epifanie şi Nicolae sau părintele Teoclit, şi Mitropolitul Atanasie a mărturisit că vizitarea unui condamnat la moarte a fost pentru el o experienţă copleşitoare. S-a văzut cu mine la mănăstire câteva zile mai târziu. Întâlnirea cu toţi aceşti ucenici ai lui Hristos m-a încurajat foarte mult la începutul vieţii mele întru Hristos.
Din păcate, reacţia celor mai multe cunoştinţe ale mele protestante faţă de trecerea mea la Ortodoxie a fost cât se poate de ostilă. La început, văzând atitudinile lor negative prin prisma respectului meu de sine scăzut, respingerea lor m-a durut foarte tare, mai ales când cei care îmi fuseseră prieteni mi-au întors spatele. Cu toate acestea, prin mila Domnului, în Biserica Ortodoxă am început să învăţ că nu trebuie să-mi cultiv respectul de
228
sine, ci smerenia. Asta nu înseamnă că nu mai sunt sensibilă la ceea ce gândesc alţii despre mine. Drumul spre smerenie este, cu adevărat, lung şi cere multă răbdare. De exemplu, am avut nevoie de răbdare atunci când mulţi prieteni protestanţi au crezut că devenisem ortodoxă numai pentru că soţul meu era ortodox. Şi, din nou, milostivirea Domnului m-a alinat, căci ceilalţi nu reuşeau să înţeleagă convertirea mea la Ortodoxie pentru că, pur şi simplu, nu îl cunoşteau pe Dumnezeu.
Spre sfârşitul anului 2007, mi-a fost alături o prietenă care, deşi nu avea experienţa Bisericii, m-a sprijinit foarte mult să devin ortodoxă. Ruth se mutase în 2006 în Tucson din Noua Anglie şi era fiica unei prietene. Imediat ce a sosit la Tucson a început să lucreze cu mine la curăţenie. Ruth a fost o binecuvântare în viaţa mea în mai multe privinţe. Ea şi soţul ei aveau doi copii şi au devenit cu toţii membri ai familiei mele (fiul şi fiica lui Ruth erau nepoţii pe care tata nu-i avusese). Deşi îi venea greu să înţeleagă de ce doream să mă căsătoresc cu cineva condamnat la moarte, mă sprijinise întotdeauna; era cu adevărat o bună prietenă.
Pe la mijlocul anului 2008 viaţa mea s-a schimbat cu totul, în luna mai tocmai mă întorsesem dintr-o vacanţă de două săptămâni cu mătuşa mea la San Antonio, când am fost chemată la Los Angeles de părinţii soţului meu. Am primit un telefon de la menajera lor care, într-o engleză stricată, mi-a spus că socrul meu fusese dus la spital după ce căzuse şi suferise o fractură de compresie la spate. Soacra mea, Mom, avea nevoie de mine cât mai curând. Am sunat la Centrul medical al Universităţii California din Los Angeles (UCLA) ca să vorbesc cu medicul socrului meu şi să aflu exact despre ce este vorba, am rezervat bilete de avion şi am fixat o întâlnire cu soţul meu înainte de plecare.
L-am văzut pe Frank în ziua de 28 mai 2008 şi mi-a dat o scrisoare să i-o înmânez tatălui său. Fireşte, nu ştia că aceasta va fi ultima scrisoare pe care i-o scria tatălui său. Urma să plec la
229
Los Angeles duminică şi să mă întorc marţi. Nu ştiam pe atunci că voi rămâne la Los Angeles aproape o lună.
Când am ajuns la LAX (Aeroportul Internaţional din Los Angeles) am fost întâmpinată de vărul meu şi ne-am dus imediat la spitalul St. John’s, unde fusese transferat socrul meu. I-am dat scrisoarea de la Frank şi a părut foarte mişcat de conţinutul acesteia; dar era prea slăbit şi avea dureri mari. Nu putea să meargă şi i se spusese că, atunci când va fi externat, va trebui să stea mai multe săptămâni într-un centru de recuperare. Când am auzit asta, am ştiut că va dura mai mult de câteva zile până când mă voi întoarce acasă, la Tucson.
De la spital, vărul meu m-a dus la casa familiei din Saltair. Soacra mea a dorit să fie dusă imediat la spital ca să-şi vadă soţul cu care era căsătorită de aproape şaizeci de ani. Nu-i mai vizitasem de aproape doi ani, dar, imediat ce am văzut-o pe Mom, care avea vânătăi pe faţă deoarece căzuse în curte, mi-am dat seama că starea lor fizică se deteriorase. În timp ce ne pregăteam să plecăm, i-am spus că soţul ei nu mai putea să meargă şi va trebui să petreacă un timp la recuperare. Nu voia să accepte această veste şi mi-a repetat acest lucru de câteva ori, ca să-i confirm că auzise corect tragica veste. Parcă încerca să proceseze semnificaţia tragediei care îi lovise. La spital i-a repetat soţului ei vestea parcă fără să-i vină a crede şi a spus că se poate întoarce acasă şi vor angaja o asistentă medicală care să aibă grijă de el. Tata a încercat cu răbdare să-i explice că aşa ceva era imposibil.
îmi amintesc de o întâmplare care se petrecuse cu mai mulţi ani înainte, pe când eram la Los Angeles, şi socrul meu trebuia dus la spital. Atunci fusesem izbită de modul în care, efectiv, Mom devenise ca un copil, adică era atât de speriată şi de neajutorată! Acum vedeam că se întâmplă exact acelaşi lucru.
Când am plecat de la spital, Mom şi cu mine nu ştiam că nu-l vom mai vedea niciodată pe generalul de brigadă John Warmington
230
Atwood în viaţă. Amândouă credeam că spitalizarea lui nu îi ameninţa viaţa. Deşi o fractură cu compresie în cazul unui om de 88 de ani este ceva serios, chiar şi doctorul vorbise de posibilitatea recuperării. În seara aceea am vorbit cu socrul meu la telefon. Era binedispus şi foarte bucuros că sunt la Los Angeles ca să am grijă de iubita lui soţie. Nu ştiam că nu voi mai vorbi niciodată cu el.
A doua zi telefonul a sunat cam pe la ora 6.15 dimineaţa. Era spitalul, care ne anunţa că socrul meu se înecase cu ceva. Şi atunci, în timp ce încă vorbeam cu doctorul, o asistentă i-a spus acestuia că tata suferise un atac de cord. Era mort!
Am închis telefonul. Capul mi se învârtea. Trebuia să mă gândesc rapid cum să-i dau soacrei mele vestea că soţul ei murise. Încă mai dormea. L-am sunat pe tata şi i-am spus vestea, apoi i-am cerut sfatul, ce să-i spun soacrei mele. Mi-a sugerat, pur şi simplu, să o trezesc şi să-i explic ce se întâmplase. În următoarele câteva săptămâni, tata a continuat să fie o importantă sursă de sprijin şi ajutor, chiar de departe, de la Tucson. Mom era complet surdă, aşa că trebuia întotdeauna să-i scriu ca să comunic cu ea. De astă dată, am trezit-o blând şi i-am dat să citească biletul în care o anunţam despre moartea soţului ei drag. L-a citit, după care s-a uitat fix la mine un minut. Apoi a spus că era probabil de la inimă. I-am scris că doctorul spusese că se înecase cu ceva şi apoi avusese un atac de cord. Deşi a înţeles, toată ziua a continuat să întrebe cum murise soţul ei. Era uimitor să constat că vestea nu părea s-o întristeze. S-a dat jos din pat şi şi-a început rutina zilnică. Era evident în stare de şoc, şi efectuarea sarcinilor zilnice era, probabil, cel mai bun lucru pe care putea să-l facă în acel moment.
Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, i-am spus că trebuie să mergem la spital să ne ocupăm de formalităţi. A început să tergiverseze şi să spună că se teme de asta. În tot acest timp mă gândeam la soţul meu şi cum să-i spun că tatăl lui murise. L-am sunat pe
231
duhovnicul lui, părintele Paisie, să văd dacă este disponibil şi să-l întreb cum ar putea aranja să-l vadă pe Frank. Nu era la mănăstire, dar a spus că ar putea fi la închisoare la ora 11.00; aceasta era o vizită obişnuită pentru o zi de luni. Aşa că am sunat la biroul de vizite şi am întrebat dacă, date fiind împrejurările, preotul ar putea să-l vadă pe Frank. De regulă, vizitele trebuie programate cu cel puţin 24 de ore înainte. Au acceptat excepţia. M-am simţit foarte uşurată, căci doream ca părintele duhovnic să fie cel care îi va spune lui Frank că tatăl lui murise. Nu voiam ca vestea să-i fie transmisă de personalul închisorii şi i-am rugat pe cei de la biroul de vizite să aibă grijă să nu existe scurgeri de informaţii. Acesta a fost începutul multor binefaceri care s-au întâmplat în luna următoare. Vedeam cu adevărat cum Dumnezeu îmi călăuzeşte şi îmi îndrumă fiecare pas pe drumul anevoios pe care trebuia să-l străbat.
Dintr-un anumit motiv, în loc să mă lase pur şi simplu să o duc cu maşina la spital, soacra mea mi-a cerut să o sun pe menajeră ca să ne ducă ea la spital. Când am ajuns la spitalul St. John’s, Mom a şovăit în faţa salonului soţului ei decedat. După ce am discutat cu doctorul, a decis să nu intre să-l vadă. Imediat după ce m-am dus să-l văd pe răposat, mama soacră m-a întrebat dacă chiar era mort. I-am scris un bilet şi i-am spus că se stinsese din viaţă. A fost foarte indispusă că trebuie să completăm atâtea hârtii înainte să putem pleca de la spital şi a fost greu să o fac să înţeleagă care era protocolul atunci când cineva înceta din viaţă.
îmi dădeam seama că Mom era epuizată şi ne-am întors acasă. Când am ajuns, am început să dau telefoane; trebuia să fac aranjamentele cu firma de pompe funebre, să-i telefonez surorii socrului meu ca să-i anunţe şi pe alţii etc. Am reuşit să stabilesc o întâlnire pentru a doua zi cu directorul firmei, care a fost extrem de amabil şi receptiv. Sora socrului meu dorea o înmormântare solemnă, militară, în timp ce mama soacră dorea o slujbă simplă;
232
exista clar posibilitatea unui conflict. Mi-a fost foarte greu să-i explic surorii socrului meu că fratele ei nu va fi înmormântat la Cimitirul Naţional Arlington, principalul loc de înmormântare militar din Virginia, şi că planurile pentru o înmormântare la Arlington se schimbaseră. În cele din urmă, i-am spus surorii socrului meu să nu mai facă atâta caz pe tema înmormântării, deoarece o tulbura pe Mom, şi a fost de acord cu o înmormântare militară în Riverside, California.
După ce am sosit acasă, comportarea soacrei mele a continuat să fie extrem de iraţională, anomalie care avea să dureze câteva luni. Avea momente de suferinţă intensă, urmate de izbucniri de furie teribilă. De exemplu, deşi era în mod clar nevoie de timp ca să dau telefoane şi să fac aranjamentele, mama soacră mă întreba mereu de ce stau tot timpul la telefon. Când i-am explicat că trebuie să anunţ decesul, s-a înfuriat imediat şi a spus că nu trebuie să ştie nimeni. Câteodată o surprindeam umblând prin cufere grele, o acţiune periculoasă pentru o femeie fragilă de 92 de ani. Când i-am sugerat să se oprească, mi-a spus mânioasă că ea face ce vrea şi că nu se va lăsa controlată de nimeni.
Mă simţeam copleşită de responsabilitatea neaşteptată care îmi revenise să mă ocup de lucruri pe care nu mi le imaginasem şi nici nu le făcusem până atunci. Pe lângă ieşirile iraţionale ale soacrei mele, o parte din frustrarea mea venea şi din faptul că trebuia să-i explic totul scriindu-i bilete, ceea ce era un proces anevoios. Erau probleme complicate, ca indemnizaţia de deces, chestiuni de afaceri etc., pe care trebuia să le discutăm numai în scris. Era o mare binecuvântare că am putut să vorbesc zilnic la telefon cu soţul meu în primele câteva săptămâni după moartea tatălui său. Procedura standard era ca deţinuţii să primească doar două apeluri telefonice pe săptămână, dar, în mod excepţional, am primit permisiunea să avem două apeluri zilnice. Era o adevărată binecuvântare de la Dumnezeu, căci acest lucru
233
nu se mai întâmplase până atunci. Aveam un sentiment de satisfacţie ştiind că iubitul meu soţ primeşte zilnic veşti despre evoluţia evenimentelor, iar aceasta era cu adevărat o sursă de încurajare. Era bine şi pentru că aveam ocazia să mă descarc, în loc să mă dau cu capul de pereţi!
Era foarte greu să mergem până la morgă şi să facem pregătirile pentru înmormântare. Directorul de la pompe funebre, un om foarte amabil, a înţeles imediat despre ce este vorba. A avut foarte multă răbdare cu Mom şi a încercat să-i explice totul, în aşa fel încât să înţeleagă. Cred că domnul Baker a fost şi el o binecuvântare trimisă de Dumnezeu. A spus că mă va ajuta cu tot ce putea pentru a face o trecere uşoară.
Când ne-am întors de la firma de pompe funebre, Mom mi-a cerut corespondenţa. I-am dat facturile, iar ea s-a aşezat la biroul socrului meu şi s-a uitat la ele. Ştiam că era şi un extras de cont de la bancă şi mă întrebam la ce se gândeşte când se uita la el. Eu aveam o oarecare idee despre chestiunile financiare, dar ea nu avea absolut nici una. Stăteam întinsă în pat când a intrat în cameră cu extrasul bancar în mână şi a spus că vrea să-l sun pe agentul imobiliar, domnul Kennedy. M-am ridicat imediat de pe pat, ştiind că şi acesta era un răspuns la rugăciunile mele. În ultimii câţiva ani, socrul meu încercase să o convingă pe Mom că trebuie să se mute din casa lor. Costurile întreţinerii deveniseră o povară reală şi o sursă de stres pentru el. Discutasem de multe ori cu el despre acest subiect. Dar ea se încăpăţâna şi refuza să asculte atunci când el deschidea subiectul. Aşa că l-am contactat pe agentul imobiliar al familiei şi l-am informat despre moartea socrului meu şi despre dorinţa soacrei de a vinde casa. Domnul Kennedy şi-a exprimat dorinţa de a asista la înmormântare şi de a aranja după aceea vânzarea domeniului din Saltair.
Slujba funerară a fost ţinută în capela morgii. Sora socrului meu şi soţul ei au venit cu avionul din Texas, împreună cu nepoata
234
şi nepotul lor. Acestea erau toate rudele care mai rămăseseră din partea socrului meu. Eram puţin îngrijorată din cauza relaţiilor încordate dintre Mom şi rudele soţului ei, şi mă simţeam crispată şi din cauza nemulţumirii surorii socrului meu că fratele ei nu era înmormântat la Cimitirul Naţional Arlington. Din fericire, tensiunile s-au dezamorsat şi evenimentele s-au desfăşurat fără probleme.
În ziua înmormântării, menajera familiei trebuia să ne ducă pe Mom şi pe mine la casa funerară; în ultimul moment, Mom a insistat să fie însoţită şi de câinele ei boxer. Când am ajuns la casa funerară, directorul a văzut câinele şi nu a ezitat să acorde permisiunea ca animalul de companie favorit al socrului meu să asiste la ceremonie. Acesta a fost un alt exemplu al bunăvoinţei şi înţelegerii domnului Baker. Toată lumea în afară de Mom a văzut trupul celui trecut dincolo. A rămas fermă în refuzul de a-l vedea pe soţul ei după ce se stinsese din viaţă. Slujba în sine a fost foarte scurtă. Socrul meu era episcopalian, dar se înstrăinase de Biserica episcopală ultra-liberală pe care o frecventase toată viaţa. Părintele John, care îl vizita pe soţul meu lunar de douăzeci de ani, a aranjat cu un alt preot să oficieze slujba funerară, căci el nu putea; dar nu a venit multă lume. Acest lucru mi s-a părut foarte trist. Pentru un bărbat cu statutul lui, general de armată şi preşedinte al principalei companii de televiziune prin cablu din Los Angeles, era trist să nu aibă decât vreo zece persoane la înmormântare. Vărul meu, care locuieşte la Los Angeles şi a participat la înmormântare, a făcut acelaşi comentariu.
După slujbă, Mom a vrut să se întoarcă acasă, astfel că menajera a dus-o împreună cu câinele înapoi la domeniul familiei, iar eu am mers împreună cu directorul de la pompe funebre la cimitirul Riverside. Am mers cu aceeaşi maşină mortuară în care fusese şi preşedintele Reagan; domnul Baker mi-a spus că se gândise, dat fiind statutul socrului meu, că mi-ar fi plăcut să cunosc
235
acest detaliu. Rudele socrului au mers cu maşini separate. A fost un drum lung, de vreo două ore. În timp ce mergeam, directorul m-a întrebat despre relaţiile din familie, fiind intrigat de relaţiile dintre mine şi soţul meu.
Când am ajuns la cimitir, am văzut că totul era deja pregătit, inclusiv baldachinul, personalul militar care urma să cânte şi să tragă salvele de tun etc. Înmormântarea a fost o experienţă grea pentru mine, iar primirea drapelului împăturit cu care fusese acoperit sicriul şi a cartuşului de glonţ a reprezentat un moment foarte emoţionant. Mai mult chiar, soţul meu se rugase cu lacrimi în ochi ca tatăl lui să nu fie lăsat singur la înmormântare, aşa că am fost prezentă când au coborât sicriul în pământ.
Drumul înapoi spre casă a fost lung. Eram complet epuizată când am ajuns. Mom mi-a pus o mulţime de întrebări; i-am relatat cu răbdare amănuntele, după care i-am dăruit drapelul. A părut foarte mişcată. I-am explicat că se aranjaseră lucrurile ca ea să fie înmormântată deasupra socrului meu, două sicrie unul peste altul, în aceeaşi groapă.
Sora socrului meu şi familia ei şi-au exprimat dorinţa să-i facă o vizită soacrei mele, aşa că i-am spus lui Mom că soţului ei i-ar fi făcut plăcere acest lucru. A acceptat, ceea ce a fost o altă binecuvântare de la Dumnezeu, date fiind relaţiile reci dintre Mom şi cumnata ei. Au venit a doua zi într-o vizită scurtă. Mom i-a dat unuia dintre nepoţi câteva din obiectele personale ale soţului ei, şi celuilalt, un portret frumos al surorii socrului meu. Cum Mom era foarte obosită şi dorea să se odihnească, sora socrului meu şi soţul ei mi-au propus să ieşim să mâncăm în oraş. Eram foarte încântată că relaţiile de familie se restabiliseră, cel puţin pentru moment.
Părintele Philip, duhovnicul meu, menţinuse tot timpul legătura cu mine din momentul în care se prăpădise socrul. Ştia că sunt la Los Angeles, singură, ca să mă ocup de toate problemele.
236
I-am spus că soacra mea era foarte încăpăţânată şi nu mă lăsa să mă uit în dulapul cu dosare, unde socrul meu ţinea documentele importante. Dar era necesar să examinez hârtiile, şi chiar repede. Mi-a spus că vine la Los Angeles împreună cu fratele său ca să mă ajute.
Am fost uimită de disponibilitatea lui. Au sosit la o zi după înmormântare. Soacra mea a crezut, la început, că venise numai ca să ne ofere sprijin moral, dar, când a aflat că intenţiona să ne ajute în rezolvarea problemelor de familie, s-a supărat. Nu înţelegea că trebuie să facem anunţuri şi să ne ocupăm de afaceri., Deşi socrul meu pusese documente importante în dulapul cu dosare, când ne vedea pe vreunul dintre noi în apropierea acestuia, Mom devenea agitată şi ne cerea să plecăm de acolo. Părintele Philip îşi adusese laptopul cu el şi, când soacra mea se întindea să se odihnească sau era în grădină, aduceam pe furiş la părintele Philip câteva dosare din dulap sau de pe biroul socrului meu. Ascundea dosarele în spatele laptopului ca să examineze pe furiş conţinutul acestora. Uneori soacra venea pe neaşteptate şi ne întreba ce facem. În cele din urmă, îşi lua pastilele de dormit şi se retrăgea la ea în cameră, după care puteam examina în voie documentele.
Acesta avea un sistem foarte simplu de clasificare a dosarelor, aşa că am dat curând peste unul intitulat „La moartea mea”. Aici era şi o scrisoare cu instrucţiuni în legătură cu cine să fie contactat şi alte îndrumări importante. Am examinat şi carnetul de cecuri al socrului meu şi am observat că, în ultima lună, făcuse câteva donaţii mai multor adăposturi de animale, ceea ce mi s-a părut ironic, căci se plângea întotdeauna că nu are bani. Şi am fost întristată să constat că i se accentuase gradul de demenţă, căci scrisese de mai multe ori acelaşi cec.
Am găsit informaţiile necesare pentru a vinde casa familiei şi mai multe asigurări de viaţă; prima fusese făcută cam atunci
237
când absolvise Academia West Point, în 1942. Am contactat toate companiile de asigurări, dar un obstacol important era că nu deţineam nici o împuternicire legală. Am rugat-o pe Mom să semneze un document de împuternicire limitată, dar a refuzat în repetate rânduri, în ciuda faptului că, adesea, persoanele contactate nu mă lăsau să desfăşor acţiunile necesare deoarece nu aveam împuternicire. Multe dintre aceste persoane cereau să vorbească cu soacra mea, ceea ce era imposibil, dat fiind faptul că nu auzea. Frustrarea mea creştea, deoarece încercam să rezolv problemele din Los Angeles şi să închei conturile.
Părintele Philip, care trebuise să plece sâmbătă ca să ţină slujba de duminică dimineaţă, luase avionul înapoi la Tucson, dar fratele lui rămăsese la Los Angeles, împreună cu câţiva prieteni, şi s-au oferit să mă ajute să împachetez câteva obiecte mai voluminoase. M-a ajutat, de asemenea, să fac un catalog al obiectelor. Cele de care am decis să ne lipsim au fost stivuite pe aleea ce ducea spre garaj, căci noul proprietar urma să le arunce. Podul şi garajul erau pline, iar fratele părintelui Philip a avut grijă să organizeze totul. Soacra mea s-a ataşat de el, căci o ajuta şi se juca cu Maddy, boxerul ei. Oricine îi dădea atenţie lui Maddy era prieten cu soacra mea.
O sarcină dificilă a fost să vindem orga pe care o construise socrul meu încă de când Frank fusese trimis în boxa condamnaţilor la moarte. Era supapa lui de descărcare şi o pasiune; lucrase la ea multe ore. Se putea cânta la instrument, dar încă nu era complet. Socrul meu fusese mare amator de orgă toată viaţa; când era copil, călătorise adesea până departe ca să vadă o orgă într-un teatru. După ce s-a retras de la preşedinţia companiei Theta Cable, a înfiinţat o firmă de reparat orgi şi a lucrat la mai multe orgi ale bisericilor din Los Angeles. Orga lui construită manual era, într-adevăr, o mare realizare, dar, pentru că rămăsese neterminată, nu putea fi donată Academiei Nottingham de vest
238
şi îi scădea mult valoarea. În cele din urmă, am găsit pe cineva care a apreciat sincer lucrătura fină a socrului meu şi a cumpărat orga. Pentru a lucra cu atâta măieştrie în lemn, avusese nevoie de instrumente specifice, unice în felul lor, iar cumpărătorul orgii, un domn din San Diego care avea o firmă de orgi, a cumpărat şi multe din uneltele socrului meu. A fost foarte frumos când am primit o scrisoare de la proprietarul firmei de orgi după ce s-a întors în San Diego şi a asamblat orga socrului meu. Şi-a exprimat uimirea faţă de talentul socrului şi aprecierea pentru lucrarea lui deosebită.
în săptămâna care a urmat morţii socrului meu, agentul imobiliar, care era şi prieten al familiei, m-a ajutat foarte mult şi a venit să discutăm despre vânzarea casei. Casa s-a vândut în două zile, la preţul cerut. Şi aceasta a fost o altă binecuvântare de la Dumnezeu, dată fiind starea economiei şi a pieţei imobiliare la vremea respectivă. Eram bucuroasă că în zona Brentwood, California, evident nu se aflase că ţara este în recesiune! Cumpărătorul era un constructor de case care locuia în apropiere; în ziua în care a văzut casa, a şi cumpărat-o. Planul lui era să o dărâme şi, după aceea, să construiască un conac pe domeniu. Casa de vizavi de reşedinţa noastră din Tucson era scoasă la vânzare de câteva luni. Vânzătorul era un creştin care, după ce moştenise casa de la unchiul lui, o renovase destul de mult. Tata a vorbit cu el şi a reuşit să aranjeze ca Mom să stea acolo până lichidează reşedinţa din California. Şi astfel, tata lucra la detaliile din Tucson, iar eu munceam ca să ambalez totul şi să eliberez casa din Los Angeles. Când mă uitam în jur şi vedeam câte sunt de făcut şi că trebuia să mă descurc singură, mă rugam să Se îndure Domnul de mine!
O prietenă de familie care lucra ca asistentă medicală şi frecventase împreună cu mine Biserica Comunităţii lui Hristos s-a oferit să vină la Los Angeles să mă ajute la împachetat şi să aibă grijă de Mom. Vorbisem frecvent la telefon de când eram în Los
239
Angeles şi ştia că îmi vine greu. De fapt, s-a oferit chiar să o ducă pe Mom la Tucson. Am apreciat foarte mult cele două săptămâni pe care le-a petrecut cu mine în Los Angeles şi m-a ajutat.
Mom devenise foarte irascibilă şi extrem de agitată. Nu mai gândea clar în legătură cu ceea ce trebuia făcut şi, la un moment dat, am fost nevoită să iau legătura cu doctorul ei care i-a prescris nişte calmante. Aleea spre garaj era plină de lucruri de care nu mai aveam nevoie şi o vedeam de mai multe ori pe Mom în vârful grămezii scormonind printre ele. Când încercam să-i spun să se întoarcă în casă, refuza cu încăpăţânare şi devenea agitată. Se pare că purtarea ei iraţională era o încercare disperată de a impune o aparenţă de control într-o viaţă care deraiase brusc de pe făgaş. Îşi pierduse soţul cu care fusese căsătorită aproape şaizeci de ani şi era pe punctul de a părăsi casa în care trăise cincizeci şi cinci de ani. Erau momente când se supăra pe mine pentru deciziile pe care le luasem în probleme pe care ea nu le putea rezolva. Şi erau momente când răsfoiam împreună cu ea albumele cu fotografii de familie care aminteau de vremuri mai bune şi se întrista brusc. Fireşte, pierderea soţului şi a casei îi provoca o durere imensă; dar comportarea ei haotică era o povară în plus în situaţia noastră dificilă.
Iniţial, plănuisem să plecăm din Los Angeles la începutul lui iulie; dar ulterior am devansat plecarea pentru sfârşitul lui iunie. Mom anticipase că va rămâne acolo până se încheie vânzarea, aşadar era supărător pentru ea să plece mai înainte. I-am explicat că proprietarul casei din Tucson fusese de acord să-i permită să locuiască acolo timp de o lună, înainte să primească banii de la noi. I-am mai explicat şi că trebuia să mă întorc la lucru. Mai mult chiar, mă temeam că, dacă nu plecăm imediat la Tucson, Mom va încerca să rămână singură în Los Angeles. Îl întrebase deja pe agentul imobiliar dacă nu se găsea o casă mai mică undeva, în alt cartier din Los Angeles. Din fericire, acesta îi spusese
240
că nu este fezabil din punct de vedere financiar şi o sfătuise să rămână cu mine. Dar, cu cât se apropia momentul plecării, cu atât era mai agitată. Trebuia să-i explic la nesfârşit aranjamentele pe care le făcusem pentru a-i transporta lucrurile la Tucson. Doctorul încercase disperat să o convingă să meargă cu avionul la Tucson, dar ea refuzase cu încăpăţânare, ceea ce ne dădea motive de îngrijorare. Era, într-adevăr, riscant să străbatem deşertul Mojave la temperaturi de 43°C. Principala ei grijă era să o aibă cu ea pe Maddy, ceea ce nu s-ar fi putut în avion. A continuat să fie iraţională şi să facă lucruri periculoase.
Soţul lui Ruth, DJ, şi socrul lui au venit la Los Angeles şi am închiriat un camion pentru mutări. Am planificat să începem să împachetăm vineri şi să terminăm treaba sâmbătă. A venit şi dimineaţa de sâmbătă, şi Mom nu mai termina cu pregătirile. Una dintre ocupaţiile ei preferate era să culeagă frunze moarte din iedera de lângă piscină şi s-a dus să facă acest lucru pentru ultima oară. Mi se rupea inima! Mă uitam la ea pe fereastră şi am început să plâng, gândindu-mă la toate amintirile frumoase legate de casa din Saltair. În sfârşit, cam pe la ora 11.00 s-a urcat în maşină cu câinele ei, Maddy, şi cu asistenta medicală. Ţinea strâns în mână scrisoarea de încurajare pe care i-o trimisese soţul meu. Totul era extrem de impresionant, mă uitam cum maşina părăsea curtea pe care o iubise atât de mult şi nu-mi puteam imagina durerea pe care trebuie să o fi simţit când aceasta a ieşit de pe Saltair pentru ultima dată.
După ce Mom a plecat cu asistenta medicală, DJ, socrul lui şi cu mine am terminat de încărcat lucrurile în camion. Am stat cu toţii la hotel în noaptea aceea, iar dimineaţa DJ şi socrul lui au plecat la Tucson cu camionul, şi eu m-am dus la aeroport. Dacă mă duceam acasă cu avionul aveam timp să pregătesc noua locuinţă a soacrei mele care urma să sosească după-amiaza. Mom şi asistenta medicală îşi petrecuseră noaptea la un hotel, după ce
241
străbătuseră jumătate din drumul până la Tucson. Călătoria era foarte dificilă pentru ea. Duminică seara, Mom şi camionul au ajuns cam în acelaşi timp la noua ei locuinţă. Eram neliniştită în legătură cu felul cum va reacţiona în faţa locuinţei sale, pe care o văzuse numai în fotografii. Slavă Domnului, părea să fie mulţumită! Era dezamăgită că nu este iarbă şi a dorit câteva mici schimbări, dar am reuşit s-o urc în pat destul de mulţumită. În următoarele zile, am despachetat şi i-am aranjat lucrurile.
Câteva zile mai târziu, părintele Philip a adus-o pe fiica lui, Ashley, ca s-o cunoască pe Mom. Ashley avea nevoie de o slujbă, şi Mom avea nevoie de cineva care s-o îngrijească. După ce au stat de vorbă vreo douăzeci de minute, Mom a întrebat-o pe Ashley când putea să înceapă, iar Ashley a spus că poate începe imediat, aşa că au stabilit să vină patru ore pe zi, de la 16.00 la 20.00.
Jause. În Austria, masa de seară se ia, de regulă, seara târziu, astfel încât, la mijlocul după-amiezii (cam pe la ora 16.00), familia se adună la o cafea şi se servesc gustări sau produse de patiserie; această gustare de după-amiază este cunoscută sub numele de Jause. Ne-a făcut plăcere să instituim această tradiţie în onoarea soacrei mele şi a iubitei ei patrii în câteva case din Tucson. La început, când Ashley era plecată într-o zi a săptămânii, tata şi cu mine stăteam cu Mom după-amiaza ca să luăm Jause împreună. De fapt, în următorul an şi jumătate, toţi cei care au intrat în contact cu Mom au fost încântaţi de Jause.
A fost o corvoadă de câteva săptămâni până când am despachetat toate lucrurile soacrei mele şi le-am aranjat aşa cum dorea. Intenţionasem să păstrăm câteva lucruri într-o magazie din fundul curţii sau într-un depozit de pe stradă, chiar în faţa casei. Dar Mom a declarat că ambele magazii erau urâte şi a dispus ca cea din faţa ei să fie îndepărtată imediat. I-am explicat că nu poate fi dărâmată decât după terminarea vânzării. La sfârşitul lui iulie, vânzarea domeniului din Los Angeles s-a încheiat cu o zi
242
înaintea cumpărării casei din Tucson, dar în acea zi Mom a refuzat să semneze vreo hârtie înainte să dispară magaziile. Drept urmare, a trebuit să golesc repede magazia din fundul curţii, să înghesui conţinutul ei în casa şi aşa ticsită şi să aranjez ca magazia din faţă să fie ridicată. Atunci Mom a semnat hârtiile. Încă o dată încerca să mai exercite puţin control, atât cât se putea.
O altă misiune a fost să amenajăm curtea soacrei mele. Tata şi cu mine am trudit din greu în soarele necruţător din Arizona ca să plantăm puţin gazon şi câteva flori şi am apelat la o pepinieră locală ca să planteze un copac. Era o adevărată plăcere să vezi cum ia naştere un cămin şi Mom se mai calmează. Nu mai era aşa de montată împotriva tuturor şi a început să vadă casa ca pe căminul ei. Mi-am făcut obiceiul să-i aduc flori proaspete în fiecare săptămână ca să le aibă pe masa din bucătărie. Radia de plăcere când intram şi i le întindeam. Ashley şi ceilalţi îi aduceau şi ei flori din când în când.
Pe la sfârşitul lui septembrie 2008, m-am dus într-o sâmbătă dimineaţă la Mom şi am găsit-o îmbrăcată. Dorea să meargă la spital. Mi-a întins mâna şi era clar că îşi rupsese încheietura. M-am dus repede cu ea la Urgenţă, unde medicul a vrut să-i facă un anestezic şi să-i aşeze osul, dar, după ce am discutat puţin, am decis că aşa ceva ar fi prea mult pentru ea. I-a pus încheietura în atele şi, câteva zile mai târziu, când s-a dezumflat, i-a pus un ghips. A stat cu ghipsul şase săptămâni şi a avut dureri mari. Din acel moment, m-am temut tot timpul să nu cadă din nou. Ştiam că acest lucru se întâmpla destul de des încă de când trăia socrul meu. Nu-mi spunea de fiecare dată când cădea, dar mi-a spus destul cât să-mi fac o imagine.
Pe măsură ce se apropia iarna, Mom era uimită cât de frig era la Tucson. Spunea că îi place zăpada pe Muntele Lemmon şi glumea că îşi uitase schiurile! I-a plăcut să petreacă Ziua Recunoştinţei împreună cu noi şi, mai ales, faţa de masă pe care o
243
cumpărasem special pentru ea. Curând după Ziua Recunoştinţei am început să pun ornamentele de Crăciun acasă la Mom. I-am cumpărat un brad mic, am pus diverse podoabe, iar tata a pus beculeţe pe casă. Când am dus-o afară ca să-i arătăm surpriza a fost foarte bucuroasă. Mom era tare nostimă când i se făcea o surpriză; era foarte emoţionată şi scâncea ca un copil.
Tata şi cu mine aduceam flori de la pepinieră şi le plantam în grădina ei ca să-i facem o surpriză, iar când şi-a dorit nişte muşcate în preajma Crăciunului, i-am cumpărat una roşie, frumoasă. Făceam tot felul de prăjituri la cuptor şi i-am adus şi soacrei mele; a fost de-a dreptul încântată. De Crăciun a venit la noi acasă şi am sărbătorit foarte frumos împreună cu câţiva prieteni de familie. Am observat că îi venea greu, căci în 2008 era prima dată când petrecea Crăciunul fără socrul meu; când şi-a deschis cadourile a fost fericită şi tristă în acelaşi timp. Ne-am îmbrăţişat şi am plâns. Şi noi simţeam lipsa lui Frank şi a socrului meu.
După Crăciun, Mom a mai vrut un copac, un portocal, aşa că am dus-o la pepinieră ca să-şi aleagă. Şi întrucât pepiniera era destul de departe de intrare, i-au adus un cărucior de golf şi am găsit portocalul perfect pentru grădina ei. Am găsit şi o scăldătoare frumoasă pentru păsări şi seminţe pentru prepeliţe, căci Mom adora să privească păsările.
Mom împlinea 93 de ani pe 12 martie. La începutul lui martie am decis să-i cumpăr o masă de grădină cu scaune asortate. Tata, Ashley şi cu mine am plănuit să-i facem o surpriză. Am adus baloane, flori şi un ştrudel cu mere şi, în timp ce Ashley o ţinea de vorbă în dormitor, tata şi cu mine am aranjat mobila de grădină. Am legat baloanele de masă şi de scaune, după care am adus-o pe Mom pe verandă… şi a fost, într-adevăr, foarte plăcut surprinsă! În seara zilei ei de naştere, i-am servit şniţel vienez, o specialitate pe care am fost încântată să o prepar pentru ea. Am pregătit şi desertul preferat al tatălui ei, pandişpan. Emoţia
244
zilei a extenuat-o cu adevărat, dar fusese un moment frumos, deosebit.
Cam la două luni după ce îi oferisem soacrei mele o zi deosebită, tata ne-a speriat rău. A căzut la el în cameră şi s-a lovit la coaste; apoi, o zi sau două mai târziu, a răcit. A dezvoltat o tuse urâtă, care îl ţinea treaz noaptea. După o săptămână de tuşit, a fost în cele din urmă de acord să mă lase să-l duc la spital. După ce l-a examinat, doctorul a spus că are pneumonie şi a adăugat că nici ficatul şi rinichii nu funcţionau bine; l-au internat imediat. Eram foarte speriată că îmi voi pierde tatăl. Nu-l văzusem niciodată bolnav.
Tata a stat în spital trei săptămâni. La un moment dat, a crezut că i se apropie sfârşitul, dar, prin mila Domnului, a scăpat. A trebuit să facă nenumărate analize, nu mai putea să mănânce hrană solidă şi a slăbit 12 kilograme. A fost o experienţă cumplită pentru noi toţi, mai ales în prima săptămână, când fusese foarte grav. Tot timpul cât tata a stat în spital, Mom a fost foarte speriată şi neliniştită. Din fericire, s-a întors acasă, dar i-au trebuit câteva luni ca să-şi recapete puterea şi energia. Când s-a întors acasă şi s-a dus s-o vadă pe soacra mea, aceasta s-a bucurat foarte mult. Între ea şi tata se înfiripase o prietenie foarte frumoasă. Tata avea răbdarea lui Iov, adeseori necesară pentru a ne înţelege cu soacra mea.
în 2009, spre sfârşitul verii, Ashley a decis să se mute la Portland, în Oregon, şi intenţiona să plece la începutul lui octombrie. Spre sfârşitul lui septembrie, soacra mea a căzut rău. Cam pe la mijlocul nopţii m-a sunat şi mi-a spus că are nevoie de ajutor. Am traversat repede strada şi am găsit-o pe jos în bucătărie, cu piciorul drept răsucit sub ea. Avea dureri mari şi am ştiut imediat că i se dislocase şoldul, care îi fusese repoziţionat cu zece ani în urmă. L-am chemat pe tata şi am sunat la Urgenţe. Această căzătură a fost începutul sfârşitului pentru Mom.
245
A fost transportată la spital şi, după ce au sedat-o, doctorii i-au pus şoldul la loc. După aceea a mers la o clinică de recuperare şi părea că îşi revine rapid. Privind acum în urmă, poate că ar fi fost mai bine să o fi adus înapoi acasă de la spital ca să înceapă fizioterapia. Centrul de recuperare fusese o experienţă cât se poate de neplăcută pentru ea, a rămas în continuare tot timpul agitată şi a refuzat să respecte instrucţiunile. Ashley a decis să-şi amâne plecarea până la sfârşitul lui octombrie ca să o poată ajuta. Neştiind sigur de cât ajutor are nevoie, Ashly a rămas cu ea în primele trei nopţi, după care a revenit la programul obişnuit de seară. Mom a insistat că nu are nevoie de nimeni lângă ea noaptea, deşi toate căzăturile ei avuseseră loc la ore foarte târzii.
În următoarele câteva săptămâni, Mom a făcut terapie acasă de două ori pe săptămână. Suporta destul de bine şedinţele de terapie, dar nu respecta instrucţiunile de siguranţă. De exemplu, la recomandarea fizioterapeutului, am rulat şi am strâns toate covoarele persane decorative înainte de întoarcerea ei acasă. Dar, când m-am dus la ea câteva ore mai târziu, am găsit-o numai în chiloţi, târând covoarele înapoi în sufragerie. Când am întrebat-o ce face, a spus că „lucrează”, şi covoarele trebuie să rămână la ea în sufragerie. Am fost nevoită să cedez.
Ne-au trebuit trei săptămâni ca să găsim o înlocuitoare pentru Ashley şi a fost o experienţă chinuitoare. Toţi o iubeam atât de mult pe Ashley… Mom şi Ashley aveau o relaţie cu totul specială, care putea fi foarte volatilă câteodată, dar totul se încheia întotdeauna cu o îmbrăţişare. Ashley petrecea enorm de mult timp ca să comunice cu Mom, cu care nu se putea comunica decât în scris. Ashley îi scria povestiri întregi şi o făcea să râdă. Era absolut esenţial ca următoarea îngrijitoare să fie dispusă să converseze cu Mom pe hârtie. Nu am vrut niciodată să se simtă exclusă pentru că nu ştia ce se discută. Mom era destul de capricioasă, şi primele patru intervievate, dintr-un motiv sau altul, nu
246
au fost potrivite pentru ea, dar, în cele din urmă, am găsit-o pe Lorrie, şi Mom a fost mulţumită. Fireşte, am fost foarte trişti la sfârşitul lui octombrie când Ashley a plecat, dar Mom s-a obişnuit repede cu Lorrie şi ne plăcea şi prietenul ei. Acesta putea să converseze cu Mom în germană, limba ei maternă, o adevărată desfătare pentru ea. Lorrie şi prietenul ei au început să-i spună soacrei mele Oma, termen de alint în germană pentru bunică sau femeie în vârstă. Mom era încântată de ajutorul lor.
De Ziua Recunoştinţei din 2009 am organizat o masă specială pentru Mom, şi s-a bucurat sincer. Rămâne una dintre amintirile cele mai dureroase, căci după aceea am observat din zi în zi cum picotea tot mai mult şi comunica tot mai puţin. Ca şi în anul precedent, după Ziua Recunoştinţei am pus decoraţiunile de Crăciun. Cam pe atunci am observat că are răni la mâini şi la picioare. Când am întrebat-o, a spus că erau în urma unei căderi care se produsese „acum câteva săptămâni”. Am început să fim foarte îngrijoraţi şi să o supraveghem de aproape, mai ales după ce s-a instalat o stare de confuzie şi incontinenţă.
CAPITOLUL 14
Frank: să răbdăm până la capăt
Din 2007, Rachel a iniţiat procesul oficial de catehizare şi a început să frecventeze, de asemenea, în mod regulat slujbele de duminică de la Biserica Ortodoxă Antiohiană Sfânta înviere din Tucson, Arizona. Participa la orele de catehism şi se întâlnea periodic cu părintele Philip. Mai mult chiar, am continuat să studiem împreună istoria Bisericii, ceea ce servea ca un fel de catehism auxiliar, am examinat toate cele şapte Sinoade Ecumenice, câteva sinoade regionale şi câteva canoane individuale ale Părinţilor Bisericii. Printre sursele noastre de referinţă era şi Pidalionul, o lucrare exhaustivă în care Sinoadele Bisericii sunt analizate riguros, precum şi lucrări ale primilor Părinţi ai Bisericii, ca Iustin Martirul. Strădania noastră ne-a oferit o imagine frumoasă a istoriei bogate, străvechi şi neîntrerupte a Biserici Apostolice. În protestantism se afirmă că este neautentic orice tip de creştinism care a existat după Iisus Hristos şi apostolii lui din secolul I. Ceea ce consideră ei drept „creştinism autentic” este cel reînviat în secolul al XVI-lea de Reforma lui Martin Luther; evident, acest fapt ridică întrebarea ce s-a întâmplat, între timp, într-un mileniu şi jumătate.
Am inclus în studiile noastre de istoria Bisericii multe referiri la crize în care Biserica s-a confruntat cu erezii, pe care le-a învins29, precum şi canoanele morale ale Părinţilor Bisericii. Acestea
29 Lucrarea menţionată anterior de Frank (cf. nota 25) acoperă o mare parte din acest subiect.
248
au fost deosebit de edificatoare, şi observam la Rachel o dorinţă crescândă de a îmbrăţişa doctrinele Sfintei Biserici Ortodoxe şi de a se lăsa îndrumată de aceasta. Conform programului pentru botezul ei, trebuia să continue regimul de catehumen până la Paştele lui 2007, când urma să fie botezată întru Hristos şi să intre în Sfânta Biserică Apostolică. Rachel şi-a încheiat catehismul şi a fost botezată în acea zi slăvită. Data următoare când aveam să o văd, în lunea din Săptămâna Luminată (9 aprilie, ziua de după Paşti), frumoasa mea soţie era ortodoxă. A fost un moment de cotitură. Deşi îl căutam pe Hristos împreună de nouăsprezece ani (dintre care şaisprezece ani ca soţ şi soţie), în acel moment am simţit cu adevărat că putem porni împreună într-o călătorie comună, îndurând totul până la capăt pentru mântuire.
întâmplarea a făcut ca tot atunci să aibă loc un eveniment cu totul deosebit, care parcă a cimentat începutul strădaniilor noastre. Stareţul Epifanie (de la Mănăstirea Machairas din Cipru), părintele Teoclit (călugăr la Mănăstirea Machairas) şi stareţul Nicolae (de la o altă mănăstire din Cipru) au primit binecuvântarea Mitropolitului Atanasie (cel care mă călăuzise cu blândeţe spre Ortodoxie în intervalul 1998-1999) să viziteze mănăstirea greacă ortodoxă de aici, din Florence, Arizona, în aprilie 2007, la numai câteva săptămâni după botezul lui Rachel. Nu cunoscusem până atunci nici un alt creştin ortodox, în afară de părintele Paisie, şi eram atât de emoţionat, că mi-au dat lacrimile. Pentru mine era un mare eveniment, dar harul lui Dumnezeu i-a însoţit pe aceşti bărbaţi smeriţi ai Domnului în salonul de vizite şi m-am simţit imediat în largul meu. Ca să sparg gheaţa, căci stareţul Nicolae şi stareţul Epifanie vorbeau foarte puţin engleza, am început să le arăt fotografii de la botezul lui Rachel pe care le primisem cu o zi înainte. Le-am prezentat-o cu mare mândrie pe soţia mea, creştină ortodoxă. Îmi amintesc cu duioşie cum s-au aplecat curioşi în faţă, spre fereastra din salonul de
249
vizitare, aşteptând nerăbdători în timp ce le arătam fiecare fotografie. Apoi, cu părintele Paisie şi părintele Teoclit ca translatori căci amândoi vorbeau fluent greaca şi engleza -, am primit îndrumări şi binecuvântări de la stareţii din Cipru.
A fost o experienţă dumnezeiască la care am primit două îndemnuri cu care am rămas. Unul a fost în legătură cu execuţia unui om din California care urma să aibă loc în viitorul apropiat. Întrucât Gypsy era membru al Frăţiei Ariene din California, l-am numit „fratele” meu în timpul conversaţiei, iar părintele Teoclit m-a întrebat ce înţelegeam prin această adresare. I-am explicat că Gypsy şi cu mine eram „fraţi californieni”. După un moment de surpriză, părintele Teoclit mi-a vorbit cu răbdare despre importanţa renunţării la obiceiurile dinaintea integrării noastre în Trupul lui Hristos. Nu mă eliberasem încă de tiparele de comunicare din trecut, obicei care putea duce la alte ispite, astfel că am fost deosebit de recunoscător părintelui Teoclit pentru această îndreptare.
Cealaltă binecuvântare a fost îndemnul de a scrie această carte, căci stareţul Epifanie, care fusese foarte impresionat de povestea mea şi a lui Rachel, ne-a sugerat să ne scriem autobiografia. Am fost sincer luat prin surprindere şi am izbucnit într-un râs nervos, fapt pentru care părintele Teoclit m-a dojenit imediat, spunând:
nu se cuvine să râzi de îndemnul stareţului.
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe acest nepreţuit călugăr a cărui dojană m-a făcut să mă smeresc şi, în cele din urmă, a condus la alcătuirea acestei autobiografii. Sunt profund recunoscător pentru harul pe care l-am primit, şi singurul meu regret este că a durat atât de mult până să împlinesc ascultarea dată de stareţ.
A doua zi, iubita mea Rachel, care primise la botez numele de Sarah, a avut ocazia să-i viziteze pe părintele Teoclit, pe stareţul Nicolae şi pe stareţul Epifanie la Mănăstirea Sfântul Antonie,
250
ocazie de care s-a bucurat enorm. La următoarea noastră vizită, Rachel şi cu mine am trăit momente de mângâiere mulţumind Domnului, în timp ce ne împărtăşeam impresiile de la întâlnirile cu credincioşii din Cipru. Bunul Dumnezeu ne-a oferit un început minunat pentru călătoria noastră spre mântuire ca soţ şi soţie creştini ortodocşi. Ne-a miluit şi cu harul de care vom avea nevoie când ne vom confrunta cu diferite obstacole în strădania noastră de a îndura totul până la capăt.
Nu a fost întotdeauna uşor să fim perseverenţi în lucrarea noastră către mântuire. Am prezentat în detaliu mai înainte câteva piedici cu care mă confruntam la SMU II, care arată cât de lung a fost pentru mine drumul până am început să văd dificultăţile ca pe un leac al curăţirii. Un obstacol cu potenţial devastator, pe care conlucrarea cu harul lui Dumnezeu l-a transformat într-o binecuvântare semnificativă, a venit de la procesele mele. Înainte ca dosarul meu să fie admis la instanţa federală, avuseseră loc condamnarea şi sentinţa mea, un recurs direct la Curtea Supremă Statală şi o procedură de eliberare post-condamnatorie la Curtea Statală. Am recurs la aşa-numitul habeas corpus (un memoriu prin care se invocă o anumită neconformitate constituţională federală şi prin care se solicită eliberarea din arest). Deşi aveam un avocat extraordinar, demersul acesta cerea foarte multă răbdare. Apoi, la sfârşitul anului 2003, am primit dovezi care atestau că poliţia plasase pe furiş singura presupusă probă materială în maşina mea.
Poliţia susţinea că, după ce o lovisem pe fetiţa de pe bicicletă cu maşina mea, o băgasem înăuntru şi mai mersesem 30-40 de kilometri în deşert unde o ucisesem. În sprijinul acuzaţiei lor, singura dovadă fizică era o presupusă dâră de vopsea roz pe bara de protecţie a maşinii mele (bicicleta fetiţei era roz). În 2003, a ieşit la iveală faptul că, în momentul arestării mele, nu exista nici un fel de dâră roz şi că bara de protecţie fusese demontată de pe
251
maşină, transportată în zona destinată probelor a şerifului districtual din Pima şi readusă apoi la Tucson, unde fusese reasamblată neglijent, iar toate acestea, în timp ce maşina mea se afla în custodia organelor de poliţie.
Cu aproape opt ani mai înainte, în 1996, mi se refuzase o audiere pentru confirmarea dovezilor, care ar fi trebuit să mi se acorde în legătură cu descoperirea locului de înmormântare după proces. Dacă mi s-ar fi acordat acea audiere, s-ar fi constatat că timpul necesar pentru a merge cu maşina din locul unde dispăruse fetiţa până acolo unde fuseseră descoperite, în final, rămăşiţele ei parţiale, pentru a săpa un mormânt şi pentru a mă întoarce înapoi în parcul din centrul oraşului excludea posibilitatea ca eu să fiu făptaşul. Deşi audierea pentru probe era obligatorie prin lege, Rachel şi cu mine am acceptat că nu mi se acordase pur şi simplu pentru că nu era voia Domnului ca eu să fiu eliberat în acel moment.
Astfel, în 2003-2004, şapte sau opt ani mai târziu, a apărut o nouă oportunitate de conlucrare a mea cu harul Domnului, precum şi aceea de a fi eliberat din detenţie. După alţi câţiva ani (da, a fost necesară mult mai multă răbdare), în primăvara lui 2007, judecătorul federal a hotărât că erau suficiente dovezi noi ale purtării necorespunzătoare a poliţiei în legătură cu vopseaua, ca să mi se acorde o audiere pentru probe, spunând că aceasta va avea loc peste trei sau patru luni. Atunci procuratura a afirmat că dosarul trebuie retrimis la instanţa statală. (într-un caz prezentat de guvernul statal, instanţa statală are dreptul de a examina prima probele. Întrucât multe fapte care confirmau că poliţia manipulase proba cu vopseaua erau noi şi nu fuseseră niciodată prezentate într-o curte statală, statul a insistat ca problema să fie examinată de curtea statală.) Judecătorul federal nu a avut încotro şi a trimis reclamaţia referitoare la inserarea dovezii cu vopseaua înapoi la curtea statală, pentru efectuarea audierii necesare, iar avocaţii au
252
început să se pregătească pentru procedura de eliberare post-condamnatorie la curtea statală.
Speranţele noastre de succes crescuseră, deoarece ancheta efectuată de expertul nostru dovedise că urmele de pe partea inferioară a maşinii mele, despre care guvernul susţinea că ar putea proveni de la bicicleta fetiţei, nu erau prezente pe bara de protecţie a vehiculului în momentul arestării mele. Şi, într-adevăr, s-a descoperit dovada că indentaţiile din spatele maşinii fuseseră provocate de expertul statal care efectuase reconstituirea accidentului în 1985. Aşadar, am înaintat încrezători petiţia de eliberare post-condamnatorie ca precursoare a audierii probatorii necesare. Am avut nevoie de şi mai multă răbdare, căci în ianuarie 2009, contrar legii statale şi federale, judecătorul de la curtea statală a refuzat să ţină audierea. Nu puteam să cităm martori şi să prezentăm probe, deoarece acest judecător a respins reclamaţia referitoare la vopsea. Nu numai că a ignorat dovada copleşitoare că poliţia falsificase proba cu vopsea, dar a nesocotit şi faptul că expertul statal fabricase dovada referitoare la bara de protecţie a maşinii.
Deşi nu se poate cuantifica, a existat o corelaţie aproape constantă între conlucrarea cu harul Domnului şi oportunităţile din instanţă. Drept urmare, sunt cumplit de înfricoşat văzând că, pe măsură ce ascultarea mea faţă de poruncile lui Hristos şi faţă de părinţii mei duhovniceşti se clătina, ceea ce avea să urmeze va fi închiderea uşii spre eliberarea mea din închisoare. Evident, aşa demonstrează refuzul brusc şi revoltător al audierii probatorii din ianuarie 2009. Mai mult chiar, ceea ce m-a durut mai tare decât întârzierea posibilităţii de eliberare este disperarea pe care delăsarea mea în lupta pentru mântuire o exercită asupra soţiei mele binecuvântate şi credincioase, pe care o rog să mă ierte.
Pe lângă necazurile legate de acuzaţiile de manipulare a vopselei, au apărut mai multe probleme legate de sănătatea mea.
253
Acestea au încurajat, de asemenea, nevoia de perseverenţă pentru a îndura totul până la capăt. Refuzul Departamentului Corecţional Arizona de a-mi asigura tratament pentru hepatita C care fusese diagnosticată în 1997 a avut consecinţe grave. Dar, sub îndrumarea părintelui Paisie de a cultiva virtutea răbdării, au apărut dovezi categorice ale harului Domnului. În timpul numeroaselor vizite ale lui gheronda, mi-am exprimat disperarea în legătură cu imposibilitatea de a avea acces la tratament pentru o boală eventual terminală. Hepatita C ucide anual zeci de mii de oameni; dacă nu este tratată, probabilitatea unui deznodământ fatal creşte dramatic. Cu acest gând în minte, iubitul meu părinte duhovnicesc mi-a recomandat mai multe lecturi din Vieţile Sfinţilor şi totodată să am răbdare, să trimit un pomelnic la Sfântul Ioan Maximovici şi să mă rog fierbinte.
Apoi, în decembrie 2005, când m-am dus la o consultaţie pentru o chestiune total diferită, doctoriţa m-a întrebat pe neaşteptate care mai este statutul hepatitei mele. M-am agăţat imediat de această ocazie ca să-i explic faptul că de douăzeci de ani am fost lipsit de tratament pentru hepatita C. Protocolul pentru terapia hepatitei C este complex, şi considerentele de ordin financiar descurajează considerabil aplicarea tratamentului. Cu toate acestea, doctoriţa a decis să ocolească procesul anevoios de aprobare şi a comandat o analiză FibroSure (o analiză de sânge care imită biopsia ficatului). Întrucât hepatita C atacă ficatul şi poate provoca ciroză (care poate culmina cu un cancer de ficat), biopsia sau FibroSure stabileşte nivelul de afectare a ficatului din cauza acestui virus. Am făcut testul FibroSure în ianuarie 2006, deşi nu îndeplineam criteriile biroului central al Departamentului Corecţional Arizona pentru această procedură. În martie, am primit rezultatul devastator: aveam ciroză a ficatului şi eram în stadiul patru (faza finală) a hepatitei cu virus C. De atunci, duc o luptă continuă ca să nu mă las măcinat de gânduri de felul:
254
„Dar dacă aş fi primit medicamentele necesare mai devreme? Dacă biopsia ar fi fost făcută în 2000-2001? Poate că boala nu ar fi progresat până la stadiul IV de ciroză.”
Doctoriţa a înaintat cererea de tratament, o combinaţie de injecţii cu interferon şi capsule de Ribivarin timp de şase luni, dar au apărut complicaţii când doctoriţa a fost transferată la altă unitate. Noul medic a luat act de abaterea de la protocolul stabilit şi a întârziat administrarea tratamentului, respectând formularele pentru aprobarea testului FibroSure.
Retestarea a avut loc în mai 2006 şi diagnosticul de ciroză a fost reconfirmat, iar recomandarea tratamentului cu interferon a fost reanalizată. Am trimis alt pomelnic la Sfântul Ioan Maximovici pentru intervenţie dumnezeiască, căci Rachel şi cu mine continuam privegherea şi rugăciunea. Întârzierile inerente din procedurile guvernamentale ne puneau la încercare răbdarea, căci cererile de a mi se administra medicaţia se loveau de urechi surde. Atunci, prin milostivirea Domnului, Sfântul Ioan Maximovici de Shanghai şi San Francisco a făcut o minune şi în august am început tratamentul. Terapia cu interferon nu era deloc plăcută; este o formă mai blândă de chimioterapie. Ameţeala şi instabilitatea emoţională sunt elementele comune. La încheierea tratamentului, nu mai erau semne detectabile ale prezenţei virusului C în sângele meu. Datorită minunii săvârşite de Sfântul Ioan, virusul a dispărut şi hepatita a intrat în remisie.
Cam în aceeaşi perioadă în care sistemul penitenciar îmi refuza terapia pentru hepatita C, mă confruntam şi cu deciziile frustrante referitoare la o operaţie de ochi. În 2004 suferisem de o pierdere alarmantă a vederii, care dusese la o operaţie corectivă la un ochi şi era nevoie de o procedură similară şi la celălalt ochi. Dar biroul central al Departamentului Corecţional din Arizona a refuzat să-mi acorde permisiunea pentru efectuarea procedurii şi a declarat chiar că un singur ochi valid era suficient. De aici
255
a urmat o luptă de doi ani şi jumătate cu statul (şi cu răbdarea mea). De abia în mai 2007 a fost efectuată operaţia necesară la celălalt ochi. Deşi ambele operaţii fuseseră reuşite, aveam totuşi anumite dificultăţi de vedere. Deşi în ianuarie 2009 mi se efectuase o operaţie cu laser la ambii ochi, vederea mea a rămas destul de slabă chiar şi cu ochelari.
Necesitatea de a-mi cultiva virtutea răbdării în faţa unor probleme grave de sănătate nu a încetat odată cu ciroza sau cu ochii. Printre cele mai neliniştitoare momente au fost următoarele:
o luptă cu cancerul de piele începută chiar înainte de decembrie 2005. Din fericire, tot cancerul a fost îndepărtat în timpul operaţiei, deşi a mai apărut încă o spaimă la începutul anului 2009, când am efectuat o a doua operaţie. Prin mila Domnului, nu era cancer;
pe lângă faptul că sufeream de o boală degenerativă de spate încă din 1990, radiografiile au arătat că patru discuri cervicale mi se subţiaseră simţitor. Atât durerea continuă, cât şi refuzul Departamentului Corecţional de a mă trimite la un specialist din afara penitenciarului mi-au solicitat multă răbdare;
prin septembrie 2002 am fost supus unei proceduri de îndepărtare a pietrelor de la rinichi. În 2007 RMN-ul a dezvăluit prezenţa pietrelor la bilă şi am fost supus unei operaţii pentru îndepărtarea vezicii biliare;
un RMN din martie 2008 a arătat o formaţiune de tip tumoral pe ficat. Dat fiind istoricul meu cu ciroză şi hepatită C, această descoperire mi-a provocat o spaimă cumplită. Şi din nou, părintele Paisie m-a îndrumat să fac rugăciune, să trimit pomelnic la Sfântul Ioan Maximovici şi să am răbdare. În iunie am făcut o biopsie de ficat. Nu am încetat nici o clipă să fiu uimit de îndurarea Domnului, căci biopsia nu a arătat nici o urmă de cancer. Dar ficatul nu a încetat să sângereze după procedura invazivă şi am stat câteva zile la terapie intensivă;
256
aveam dureri de mijloc şi am fost supus mai multor proceduri de diagnosticare, inclusiv o endoscopie (un tub introdus pe gât până în stomac), care a arătat că medicamentele pe care le luasem pentru durerile de spate îmi provocaseră ulcer şi o inflamaţie severă a mucoasei stomacale;
un RMN la gât a arătat că toată coloana mea cervicală suferise vătămări serioase;
în 2015 am cerut să folosesc un scaun cu rotile şi am fost trimis la un neurochirurg în vederea unei operaţii.
Această listă nu doreşte să demonstreze că am fost tot timpul consecvent în exersarea răbdării; în realitate, m-am gândit de mai multe ori foarte serios să intentez un proces. Iubita mea soţie, care conlucrează întotdeauna mai consecvent cu harul Domnului, mi-a interzis o astfel de acţiune. Cu toate acestea, cultivarea răbdării a fost stimulată foarte mult de numeroasele mele probleme de sănătate de pe parcursul câtorva ani. La fel, şi frustrările suferite din cauza proceselor recente din instanţă au facilitat consolidarea acestei virtuţi, şi dorinţa noastră de a îndura până la capăt s-a amplificat. Cu toate acestea, problemele mele de sănătate şi cele juridice sunt nimic în comparaţie cu una dintre cele mai mari încercări din viaţa mea. În mai 2008, tatăl meu, pe care îl adoram, s-a stins din viaţă.
în anul care a urmat după intrarea lui Rachel în Biserica cea Una, Sfântă şi Apostolică am luptat cu râvnă pentru mântuirea noastră. Deşi lupta nu a fost întotdeauna uşoară, poate fi considerată absolut necesară pentru ceea ce urma să vină. Într-adevăr, nu există nici o modalitate în care unul dintre noi să fi putut trece prin durerea şi stresul provocate de moartea tatălui meu fără acest an de pregătire împreună în Biserica Ortodoxă. Harul Domnului este minunat.
în calitate de copil singur la părinţi şi odraslă răsfăţată, de fiu care s-a bizuit toată viaţa pe tati şi mami, nu am cum să explic
257
durerea provocată de pierderea uneia din cele două stânci de care mă sprijinisem de când am apărut pe lume. Reamintindu-mi evenimentele care au premers Zilei Memoriale30 din 2008, ziua când a murit iubitul meu tată, nu pot decât să fiu uimit de Pronia Domnului. Tatăl meu dorea să se mute din casa familiei, atât ca măsură preventivă înainte să devină prea bătrâni pentru a se muta, cât şi ca modalitate de a pune deoparte nişte bani pentru a-şi asigura mijloace corespunzătoare pentru anii care le mai rămăseseră de trăit, într-o economie aflată în declin. Dar numai gândul de a-şi părăsi locuinţa din Brentwood, unde trăiseră peste cincizeci de ani, era o perspectivă înfricoşătoare.
Pentru a le prezenta beneficiile, Rachel şi cu mine am muncit neobosiţi, am făcut calcule, am solicitat sfatul experţilor şi am întocmit tabele pe care părinţii mei să le analizeze. Intenţia nu fusese să-l impresionăm pe tata cu eforturile noastre, dar acesta fusese încântat de acţiunile noastre. Într-un bilet către mama, scris cu numai două săptămâni înainte să se prăpădească, spunea: „Este o Zi a Mamei cu adevărat plină de bucurie: fiul nostru s-a maturizat, în sfârşit.”
La finalul lunii mai 2008 tata a trebuit să fie internat la spital. În aceeaşi seară, am fost informat de soţia mea printr-un telefon şi am decis că trebuie să vină să mă vadă a doua zi ca să discutăm înainte să plece la Los Angeles. După aceea, am scris o scrisoare de încurajare pentru tata, în care mi-am exprimat recunoştinţa profundă pentru exemplul permanent de onoare pe care mi-l oferise; îi vorbeam despre iubirea mea veşnică pentru el; i-am mărturisit că fusese şi va fi întotdeauna îndrumătorul meu; şi îi promiteam să am grijă de mama. Speram să găsesc pe cineva în zona de vizitare care să-i dea scrisoarea lui Rachel şi am reuşit.
■10 Sărbătoare federală oficială în SUA în amintirea soldaţilor morţi în luptă. Se serbează în ultima zi de luni a lunii mai.
258
Duminică, 25 mai, soţia mea l-a vizitat pe tata la spital. Şi aşa, în inima lui, tata a ştiut că iubita lui soţie va fi bine îngrijită şi în siguranţă. Ziua următoare era Ziua Memorială, când am primit vizita neaşteptată a părintelui Paisie. A început destul de firesc; s-a interesat de tatăl meu şi i-am povestit amănuntele conversaţiei din seara trecută. Şi apoi s-a întâmplat acel lucru a rostit acele cuvinte cumplite şi grele: „Anthony, s-a dus.” Nu am putut decât să bolborosesc ceva neinteligibil. Apoi am înţeles că prin „s-a dus”, părintele Paisie voia să spună că „e mort”. Şi am fost cuprins din nou de un sentiment de neîncredere şi de uimire. Eram distrus. Mulţumesc Domnului că părintele Paisie era cu mine!
Oricât de greu de suportat mi s-a părut vestea, nu pot nici măcar încerca să-mi imaginez disperarea mamei mele. Ei îi venea greu să-şi imagineze chiar şi numai câteva săptămâni fără tata, dar să fie nevoită să facă faţă realităţii că soţul cu care trăise cincizeci şi opt de ani nu mai era! Domnul i-a oferit milostiv prezenţa reconfortantă a lui Rachel. M-am rugat ca inima profund rănită a mamei mele să fie binecuvântată în continuare. Următoarele săptămâni au fost dificile, dar Dumnezeu a avut grijă de noi în toate încercările şi necazurile. Stăpânul Milostiv a îndrumat-o pe mama să se mute la Tucson şi, la o lună după decesul tatei, iubita mea mamă a început calvarul dureros al instalării într-o casă nouă dintr-un ţinut străin.
Rachel şi tatăl ei, pe care toată lumea îl ştie drept Bob, dar eu îi spun cu afecţiune „Pa”, după numele personajului Bonanza din programul TV din anii ’60, a avut grijă cu dragoste de mama mea. Domnul să binecuvânteze inimile lor blânde! Rachel a aranjat ca medicul tatălui ei (expert în geriatrie) să fie şi medicul generalist al mamei mele. Harul Domnului era atotprezent; sunt sigur că tata este foarte mulţumit.
Vorbind de harul lui Dumnezeu, din punct de vedere secular, un potenţial dezastru ca urmare a decesului tatei era extrem
259
de mare. Am scăpat de el numai datorită providenţei Domnului, care ne-a acoperit în multe chipuri. Întâi de toate, Dumnezeu ne-a dăruit mie şi lui Rachel un an în care am fost un cuplu de creştini ortodocşi ca să ne pregătim. Apoi, tata a avut mulţumirea să ştie că cineva va avea grijă de soţia lui, şi aceasta va fi în ‘ siguranţă. În plus, tata şi-a dat seama cu bucurie că fiul lui devenise adult. Acest lucru i-a fost confirmat şi de citirea scrisorii pe care i-am trimis-o înainte să moară. Primind vizita lui Rachel de două ori în ziua de dinaintea morţii sale, tata ştia şi avea încredere absolută în competenţa ei. Mama o avea pe nora sa alături de ea ca să o consoleze. De asemenea, am fost binecuvântat cu prezenţa părintelui meu duhovnicesc când am aflat despre moartea tatei. A existat o eroare „misterioasă” în regimul de telefoane, care mi-a permis două apeluri telefonice zilnic. Casa familiei s-a vândut imediat la preţul cerut. Noua locuinţă a mamei era chiar lângă a soţiei mele, aşa că mama a beneficiat de ajutor plin de dragoste din partea ei pentru a împacheta şi a se muta. O asistentă medicală a dus-o pe mama la Tucson în siguranţă. A primit îngrijiri excelente din partea unei asistente, a familiei şi a medicului ei. Astfel, mama avea multe persoane în jurul ei, cei mai mulţi, creştini ortodocşi.
Este clar că harul Domnului veghea neclintit în această perioadă deosebit de dificilă pentru mama, pentru Rachel şi pentru mine. Spre sfârşitul anului 2008 părea că începusem să ne adaptăm puţin la viaţa fără tata. Mama şi cu mine ne consolam cu gândul că este viu în Cer şi trăieşte în inimile noastre.
Ca un detaliu interesant, în anul de dinainte de decesul tatălui meu, părintele Paisie îi vizitase pe părinţii mei acasă la ei, în Brentwood. Am pe peretele celulei mele o fotografie în care este surprins părintele Paisie alături de tata. Iubitul meu tată îmi spunea „soldat” şi, când mă gândesc la necazurile pe care trebuie să le
260
îndure inerent un condamnat la moarte, privesc adesea la această fotografie şi, exact ca atunci când eram copil, parcă îl aud cum mă îndruma cu dragoste şi îmi spunea: „Capul sus, soldat!”
încep să înţeleg că, prin harul Domnului, chiar şi cele mai întunecate momente pot deveni un combustibil pe drumul îndurării până la capăt. Adversităţile cu care mă confruntam abuzuri judiciare de putere discreţionară în apelurile privind cazurile de condamnare la moarte, propriile probleme de sănătate împreună cu refuzul continuu al Departamentului Corecţional Arizona de a-mi asigura îngrijirile medicale necesare, moartea tatălui meu, spaima legată de sănătatea tatălui lui Rachel etc. -, toate acestea ne-au condus la o credinţă mai fermă că aceste suferinţe sunt de fapt binecuvântări. Sunt trimise de Dumnezeu ca încercări prealabile pentru cultivarea răbdării şi pentru dezvoltarea altor virtuţi, precum smerenia, credinţa, înţelepciunea, rugăciunea, în călătoria spre dobândirea mântuirii noastre şi a îndurării până la capăt. În mod sigur, „ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui” (Romani 8,28).
CAPITOLUL 15
Şi cei doi au devenit una
Rachel:
Cu două zile înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos din 2009 m-am trezit devreme şi am traversat strada ca să văd ce face Mom. Am intrat, ca de obicei, pe uşa din faţă şi am simţit imediat că ceva nu era în ordine. Un miros oribil însoţea presimţirea rea. Am aprins neliniştită lumina ca să mă uit pe holul ce ducea la dormitoare. Imaginea înfricoşătoare care m-a întâmpinat îmi va rămâne întipărită în minte pentru totdeauna. Mom zăcea întinsă pe jos lângă pat. Iniţial mi-am spus, „O, Doamne, Mom a murit!” Căţeaua lui Mom, un boxer pe care îl iubea toată lumea şi îi spunea Maderl (termen austriac de alint pentru Maddy), stătea culcată lângă Mom.
Am sunat tremurând la Urgenţe şi am cerut să-mi trimită o echipă medicală, apoi am mers mai departe, cu teamă, pe coridor. Când m-am apropiat de camera ei, am auzit-o pe Mom gemând şi am văzut că este în viaţă, dar abia mai respira. Era clar, căzuse rău de tot şi se şi murdărise, ceea ce înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Paramedicii au venit imediat şi, după ce i-au făcut o evaluare iniţială, au urcat-o încet în pat. Mom era foarte agitată fiindcă chemasem salvarea şi a repetat de câteva ori că nu vrea să meargă la spital! Paramedicii au examinat-o atent şi, întrucât legea prevede că nu poate fi transportată fără consimţământul ei, au plecat.
Foarte întristată şi speriată, i-am sunat pe tata şi pe un prieten ca să vină să mă ajute să o spăl pe Mom şi să stabilim ce facem în
262
continuare. Am constatat repede că avea un şold dislocat, acelaşi ca şi acum câteva luni. Mom părea confuză şi agitată. Am decis să sun din nou la Urgenţe; de astă dată Mom se duce la spital!
Mom era complet surdă, şi situaţia era complicată, deoarece trebuia să comunic cu ea numai În scris. I-am explicat cu multă răbdare de ce era necesară cel puţin o scurtă şedere la Urgenţă. Când a apărut o nouă echipă de paramedici, am fost recunoscătoare, căci îl cunoşteam pe unul dintre ei. Întâmplător, era un om înţelegător şi ştiam că mă va asculta când îi voi explica încăpăţânarea soacrei mele de a nu merge la spital şi dosarul ei medical. Mai mult chiar, tensiunea îi crescuse periculos de mult (peste 20). Ţinând seama de toate aceste împrejurări, paramedicii au fost de acord să o ducă la spital şi au pus-o pe targă. Dar, chiar şi aşa, când ieşeau din camera ei, Mom s-a apucat disperată de cadrul uşii şi a urlat la mine:
eşti o pacoste!
în cele din urmă, paramedicii au reuşit să o urce pe Mom cu bine în ambulanţă şi au plecat spre spital, iar eu mergeam în urma lor. Personalul de la camera de gardă a chemat acelaşi medic care o tratase pe Mom pentru şoldul dislocat cu câteva luni mai înainte. Am fost recunoscătoare că era disponibil, pentru că Mom avea încredere în el. A fost dusă la chirurgie în aceeaşi după-amiază, şi şoldul i-a fost pus la loc, dar medicul continua să fie îngrijorat din cauza tensiunii mari. A doua zi, în Ajunul Crăciunului, mi-am dat seama că Mom nu-şi va mai reveni aşa cum se întâmplase cu câteva luni în urmă. De Crăciunul lui 2009, Mom începuse să doarmă mai mult, să mănânce mai puţin şi să fie tot mai dezinteresată; moartea se apropia.
Ştiam că vom serba Crăciunul cu Mom la spital, aşa că tata şi cu mine i-am adus cadouri o Poinsettia31 şi un balon de Crăciun în rezerva de spital, pentru ca atmosfera să pară sărbătorească.
31 Plantă ornamentală.
263
Avea foarte puţină putere şi tensiunea încă mare, dar a apreciat eforturile noastre. Avea însă perioade tot mai dese de confuzie, întreba de mine chiar când eram alături de ea.
În fiecare seară, înainte de culcare, o sunam pe asistentă şi întrebam cum se simte Mom, iar apoi dimineaţa sunam din nou înainte să plec la lucru. Se apropia sfârşitul anului 2009 şi nu mai lucram aşa de mult, pentru că mă ocupam de îngrijirea soacrei mele. Externarea ei era principala mea preocupare. Erau multe decizii de luat, şi eu trebuia să le iau pe toate. Una dintre ele se referea la Lorrie, îngrijitoarea soacrei mele, care lucra acum patru ore pe zi, dar nu era sigură că poate fi disponibilă 24 de ore din 24. Ştiam că Mom va avea nevoie de îngrijiri permanente pentru tot restul vieţii, chiar dacă voi fi eu cea care i le va asigura.
Asistentele medicale de la Saint Joseph (un spital catolic) au fost foarte amabile şi mi-au dat un număr de telefon de la o firmă de servicii de îngrijire la domiciliu. A doua zi după Crăciun, doctorul ne-a spus cât se poate de clar că trebuia să luăm decizii serioase în legătură cu Mom. Erau mai multe probleme, printre care şi prevenirea unui atac cerebral, căci, cu toată medicaţia primită, tensiunea soacrei mele rămăsese peste 20. Doctorul ne-a recomandat insistent să apelăm la serviciile de îngrijire dintr-un hospice (centru de îngrijiri paliative). Până aici totul se petrecuse fără ca Frank să ştie nimic.
Frank:
La sfârşitul lui august 2009, după ce am primit o scrisoare de la mama în care spunea că este „extrem de important” pentru ea să vină să mă viziteze, am înţeles situaţia. Amândoi simţeam că sfârşitul ei este aproape. S-au făcut aranjamentele necesare pentru ca mama să vină să mă viziteze, împreună cu Rachel şi cu tatăl acesteia. Vizita a avut loc pe 14 septembrie, una dintre cele douăsprezece mari sărbători ale Bisericii Ortodoxe, înălţarea Sfintei Cruci. A fost ultima dată când am văzut-o pe mama.
264
La câteva săptămâni după vizită, am fost informat că mama căzuse rău. Eram conştient de experienţa oribilă pe care o avusese la spitalul de recuperare. La sfârşitul lui noiembrie 2009, mi-a cedat un genunchi; am căzut şi am fost dus la cabinetul medical în scaunul cu rotile. La mijlocul lui decembrie am avut un conflict serios cu ceilalţi deţinuţi. Dar nimic nu se putea compara cu vestea cumplită pe care am primit-o cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 2009. În după-amiaza de 23 decembrie mi s-a permis un apel telefonic de urgenţă şi am aflat că mama fusese internată în spital şi că se intenţiona reinternarea ei într-un spital de recuperare.
Rachel trebuia să vină să mă viziteze pe 27 decembrie şi, înainte de aceasta, discutase cu un manager de caz, ca să obţină pentru Mom un loc într-un hospice. Iniţial, Rachel a crezut că cea mai bună soluţie pentru Mom era să meargă la un centru de îngrijiri paliative, dar, după ce am discutat chestiunea în timpul vizitei, s-a răzgândit. A fost o discuţie foarte dificilă, deoarece ştiam cât de greu îi fusese lui Rachel să aibă grijă de Mom după ultima spitalizare. Ştiam şi ce experienţă îngrozitoare fusese pentru mama şederea la spital. Mi se părea aproape imposibil să o rog pe Rachel să aibă grijă de Mom acasă. Nu numai că ar fi fost un efort fizic uriaş, dar trebuia avută în vedere şi povara emoţională. În plus, deşi Rachel avusese grijă de mama în octombrie, când se întorsese de la spital, era cu totul altceva să ai grijă de cineva aflat pe moarte. Mă întrebam dacă Rachel era pregătită pentru calvarul din săptămânile următoare.
Rachel:
Mi-a fost extrem de dificil să-l informez pe soţul meu despre înrăutăţirea stării mamei lui, sarcină şi mai tulburătoare din cauza veştilor pe care le-am primit când am ajuns la închisoare. Exact când parcam în locul pentru vizitatori, mi-a sunat mobilul. Erau
265
cei de la spital, care mă informau că Mom avusese un puseu de tensiune. Erau pe punctul să o piardă. Mă aflam la 120 de kilometri depărtare şi mă pregăteam să-i spun soţului meu cum se simţea Mom. L-am sunat repede pe tata şi l-am rugat să se ducă la spital să vadă ce este cu Mom, iar după aceea m-am dus la vizită. Cel puţin, dacă Mom se prăpădea în timp ce eram la închisoare, eu voi fi aceea care îi voi da această veste lui Frank. Când i-am spus că mama lui este pe moarte, s-a prăbuşit şi sângele i-a pierit din obraji. Ar fi un eufemism să spun că era distrus.
Intenţionasem să petrec cele două ore de vizită cu Frank, astfel că, în timp ce stăteam în maşină ca să treacă ora dintre vizite, am reuşit să sun la spital. Am fost informată că Mom îşi revenise după puseul de tensiune brusc şi se simţea mai bine. Cel puţin aveam o veste bună pentru Frank.
Mom urma să fie externată din spital marţi, 29 decembrie 2009, pentru a intra într-un centru de îngrijiri paliative. Cu o zi înainte, patul din camera ei fusese scos ca să facă loc patului de spital care urma să ne fie livrat. Toate obiectele necesare îngrijirii ei urmau să fie asigurate de centru. Am angajat şi o agenţie de îngrijiri la domiciliu recomandată de spital. Mom avea o îngrijitoare permanentă care stătea opt ore pe zi, urmând ca celelalte două schimburi să fie asigurate de centru. Am fost foarte mulţumită de infirmierele pe care i le-au trimis.
Agenţia Confort Keepers Inc. a luat-o pe mama de la spital şi a adus-o acasă. A fost încântată să fie din nou acasă, cu Maddy şi cu familia ei. Nu părea prea supărată de schimbările făcute în cameră, căci înţelegea că sunt pentru îngrijirea şi siguranţa sa. Nu i-am spus că era în îngrijirea unui hospice şi nici care era prognoza. Şi eu, şi Frank am simţit că nu este nevoie să-i comunicăm acest gen de veste; nu era nevoie decât să o facem să se simtă cât mai confortabil. A stat într-un scaun cu rotile în timpul cât a durat Jause, apoi a spus că este foarte obosită şi doreşte să se odihnească.
266
Nu am visat nici o clipă că aceasta avea să fie ultima ei Jause şi ultima zi când se dădea jos din pat.
Frank:
Harul Domnului a continuat să ne îmbrăţişeze în timpul necazurilor din acele zile. M-am bucurat de două vizite cu adorabila mea soţie în ziua de duminică, 27 decembrie, iar la a doua vizită mi-a dat vestea că mama ieşise puţin din ghearele morţii şi se va întoarce acasă peste două zile. Luni mi s-a permis să dau telefonul săptămânal, şi apoi am mai primit permisiune pentru încă un apel marţi. Ştiam că Mom venise acasă şi primea îngrijiri corespunzătoare, iar aceasta mă mai alina puţin. Cu toate acestea, satana şi acoliţii lui nu încetau nicidecum să mă provoace.
Stresul la care eram supus în aceste zile era uriaş şi, din păcate, devenise cunoscut şi celorlalţi deţinuţi. Folosisem telefonul în celulă, ceea ce le permisese celorlalţi să audă comentariile despre hospice şi să afle despre moartea iminentă a mamei. Erau câţiva ticăloşi cu care aveam probleme şi care au început o avalanşă de comentarii dezgustătoare, de felul „Mă bucur că mă-ta moare”, „Sper ca târfa împuţită să crape curând” şi alte remarci jignitoare. Aveam destule suferinţe cărora să le fac faţă, aşa că m-am retras în braţele iubitoare ale Domnului. Din păcate, lipsa mea de reacţie i-a înrăit şi mai tare. Insultele au devenit şi mai veninoase, alături de exprimarea injuriilor aduse mamei mele muribunde, la care se adăugau şi ameninţări la adresa vieţii mele.
Mama era pe moarte, ceilalţi deţinuţi mă atacau, dar asta nu era tot ce trebuia să îndur. În toiul stresului, am primit pe neaşteptate ordin să-mi strâng lucrurile, ca să fiu mutat (mă temeam că va fi într-o zonă unde atacurile fizice vor fi la ordinea zilei). Am avut un atac de anxietate şi a fost cât pe ce să leşin.
A doua zi după ce am fost mutat, am primit harul Domnului prin vizita părintelui Paisie, prima întâlnire pe care o aveam cu duhovnicul meu de când începuse să se înrăutăţească starea
267
mamei mele. Părintele Paisie m-a sfătuit să rostesc Rugăciunea lui Iisus pentru mama şi pentru soţia mea. Între timp, şi Rachel rostea Rugăciunea lui Iisus mai frecvent şi cu mai multă ardoare. Astfel, la sfârşitul anului 2009, Rachel şi cu mine ne-am îndreptat şi mai mult atenţia şi nădejdea către Domnul.
M-am întrebat adesea de ce îi fusese dat soţiei mele să o călăuzească pe mama mea în viaţa veşnică cu Dumnezeu. Şi ştiu sigur că aceasta se datorează faptului că Rachel este mai ancorată întru Domnul. Dar aceasta nu i-a uşurat sarcina de a face faţă spaimei pe care a fost nevoită să o îndure în timp ce asista la declinul rapid al mamei.
Rachel:
Starea mamei lui Frank a început să se deterioreze rapid. A doua zi după ce s-a întors acasă, a venit un bărbat de la centrul de îngrijiri paliative şi ne-a explicat care sunt protocoalele şi procedurile specifice. De exemplu, i se vor da Atavan pentru anxietate şi morfină pentru durere, dar infirmierele nu i le puteau administra, căci erau numai ajutoare. Sarcina avea să ne revină mie şi tatălui meu. Cei de la hospice m-au asigurat că pot telefona în orice moment, căci voi avea multe întrebări în zilele următoare. Am sunat la hospice de câteva ori, dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce aveam să trăiesc în următoarele două săptămâni.
Mom a mâncat puţin în primele câteva zile după ce s-a întors acasă, dar nici pe departe atât cât mânca în trecut. Am pus patul ei lângă patul de spital, pentru ca Mom să-şi poată ţine câinele drag alături, ceea ce a bucurat-o nespus. Fireşte că a încercat să se ridice singură din pat; în plus, schimbarea continuă a chipurilor din jurul ei îi provoca multă frustrare. Agenţia de îngrijiri s-a străduit să-i atenueze temerile, asigurând mereu aceleaşi trei sau patru infirmiere. Una dintre ele avea 80 de ani şi lucra în schimbul de noapte (23.00-7.00); în ciuda vârstei, era o infirmieră excelentă. Din păcate, Mom a declarat că este
268
„prea bătrână” şi îi făcea dificultăţi. A trebuit să vin de câteva ori noaptea ca să o liniştesc pe Mom. Dar foarte curând a slăbit prea mult ca să se mai poată împotrivi. Şi, pe deasupra, Maddy devenise nervoasă şi începuse să urle fără încetare; simţea că Mom este pe moarte.
Oricât de greu îmi era mie să o văd pe Mom în această stare, pentru tata era insuportabil să o vadă atât de neputincioasă pe măsură ce se apropia de moarte. Spre sfârşit, nici nu mai putea suporta să o vadă cum doarme tot timpul şi nu mănâncă. Mom avusese o relaţie foarte apropiată cu tata. În vara anului 2008, când venise în Tucson, tata trecea de multe ori strada ca să vadă cum se simte şi lua masa cu ea. Când intra în casă, o săruta întotdeauna pe obraz. Mom îi spusese lui Ashley, când venise prima dată acolo, că tata îi făcea curte. Toată lumea se amuza de asta, mai puţin tata, căruia nu i se părea nimic nostim.
Oricât de greu mi-ar fi fost să văd starea soacrei mele, nu era ceva chiar cu totul neaşteptat. Primisem de la hospice o broşură ajutătoare, care explica procesul apropierii morţii. Broşura, intitulată S-a stins în faţa ochilor mei…, de Barbara Karnes, se distribuie familiilor, ca să înţeleagă mai bine stadiile morţii. De exemplu, se arată că, înainte cu una sau trei luni de moarte, survine o retragere în sine. Când privesc acum în urmă, îmi dau seama că Mom nu mai fusese ea însăşi după „recuperarea” în urma căzăturii din 2009. Mi-am amintit, de asemenea, că Mom stătea tot mai adesea cu privirile pierdute în gol şi dormea mai mult. Am avut întotdeauna sentimentul că plecarea lui Ashley jucase un rol important în depresia soacrei mele. Mom o iubea pe Ashley şi avea o relaţie cu totul deosebită cu ea. Cei de la hospice m-au informat că Mom putea să se stingă repede sau să o mai ducă o lună-două. Mă rugam ca Mom să se stingă repede, căci era groaznic să o mai văd aşa încă o lună. La începutul anului 2010 starea soacrei mele s-a deteriorat complet.
269
Broşura despre stadiile morţii spunea că, atunci când organismul se pregăteşte să moară, persoana încetează să mai mănânce. Mom abia dacă se atingea de ceva, mare schimbare pentru ea, care avusese întotdeauna un apetit zdravăn şi mânca orice. Cu aproape o săptămână înainte de moarte, nu a mai mâncat deloc. Chiar şi să-i dăm apă era ceva înfricoşător, căci trebuia să avem grijă să nu se înece cu ea şi să nu-i ajungă în plămâni. Îi dădeam apă printr-un mic burete pe care a trebuit să-l legăm de un băţ, pentru că Mom încerca să şi-l îndese pe gât, atât îi era de sete. Ţi se rupea inima când o vedeai că moare practic de foame, iar Pa… ei bine, era sfâşiat de durere.
Am citit, de asemenea, că apare o dezorientare cu o săptămână sau două înainte de moarte. În cazul soacrei mele, această dezorientare se manifesta prin faptul că întreba întruna de Frank. Parcă tot ce o ţinea în viaţă pe Mom era că îşi aştepta fiul. I -am pus o fotografie a lui Frank în mână; uneori, fotografia ajungea alături de obrazul ei, pe pernă. Am atârnat şi o icoană cu Maica Domnului pe perete, pentru ca Mom să o vadă şi să se roage. Era şi o poză mare cu tatăl lui Frank pe perete la care arătam cu degetul şi îi spuneam lui Mom că se va duce la tata. Totul era foarte greu.
înainte să moară Mom, îl vizitam pe Frank de câteva ori pe săptămână şi încercam să-i descriu cum se stinge, dar Frank nu a avut niciodată imaginea completă. Era foarte frustrant, deoarece îmi dădeam seama că Mom se va stinge curând.
Frank:
Ştiu că Rachel se străduia să mă pregătească pentru inevitabil, dar nu eram deloc receptiv. Cu trei zile înainte de moartea mamei, am reuşit să vorbesc cu ea la telefon. Convorbirea nu mi-a lăsat nici un dubiu că iubita mea mamă era în pragul morţii. După ce a rostit cât se poate de clar „Frank J.” nu a mai putut
270
decât să respire gâfâit şi să îngaime „Frankie J.” Numele meu rostit într-o şoaptă gâfâită şi fâsâitul aparatului de oxigen mi-au confirmat că starea mamei mele era foarte gravă.
Cred că a mai existat şi o altă formă de comunicare, prin telepatie, între mine şi mama. Mom rostise „Frank J.” cât se poate de limpede şi răspicat, ca şi când ar fi vrut să-mi transmită declaraţia plină de iubire că venise timpul să se alăture iubitului ei soţ în ceruri. Mai mult chiar, exprima iubirea veşnică pentru singurul ei copil. Aceste cuvinte însemnau că ştia clar că părintele Paisie şi Rachel vor avea grijă de mine. Pur şi simplu îşi lua adio. Şi cu aceasta Mom a început urcuşul final.
Curând după aceea, Mom a avut alt puseu de tensiune atingând niveluri periculoase, la care era necesar să i se administreze medicamente, dar acest lucru era foarte dificil, deoarece nu mai putea de mult să înghită. Medicaţia mamei pentru hipertensiune trebuia administrată rectal, şi i-a revenit lui Rachel şi această sarcină. Rachel susţinea cu bravură că trebuie pur şi simplu să faci unele lucruri la care nu te-ai gândit niciodată că le vei face. Insista, de asemenea, că mama fusese o pacientă foarte bună în acest timp. Dumnezeu să o binecuvânteze pe Rachel, un înger coborât din ceruri!
Ce chin să priveşti cum moare o persoană dragă şi să te străduieşti din răsputeri să-i asiguri confortul, fără să prelungeşti inevitabilul! Cineva s-ar fi putut întreba pe drept cuvânt: „De ce să-i mai dăm medicamente împotriva hipertensiunii?” Rachel spunea pe bună dreptate că, pur şi simplu, simţea că asta este ceea ce trebuie să facă. Ea era cea care lua şi îşi asuma toate deciziile. Din nou, Dumnezeu să o binecuvânteze!
Rachel:
Mom a început să-şi smulgă hainele de pe ea şi să încerce să se ridice, anunţând astfel faptul că moartea ei este iminentă. A devenit
271
agitată şi, deşi era foarte slăbită, încerca frecvent să se dea jos din pat. Este de-a dreptul uluitor cum trupul ei avea izbucniri bruşte de energie. Apăruseră şi schimbări fizice. Mom fusese întotdeauna o femeie mică de statură, cu o înălţime de aproximativ 1,48 m şi o greutate de 48 de kilograme, dar în zilele de dinaintea morţii se pipernicise şi mai mult şi dormea aproape tot timpul. Cu toate că îi era frig mereu (la ea acasă era întotdeauna ca într-un cuptor, cu încălzirea dată la maximum), dintr-odată i se făcea cald, nu mai voia să stea învelită cu pătura şi cerea să-i oprim încălzirea. Pe măsură ce se apropia clipa morţii, pielea i s-a îngălbenit, ca şi când ar fi avut icter. Cu o zi sau două înainte de moarte, s-au petrecut câteva schimbări majore: a început să respire mult mai rar şi s-a produs o schimbare vizibilă în culoarea mâinilor şi picioarelor. Sâmbătă, 9 ianuarie, o infirmieră de la hospice a venit de două ori acasă la Mom; aceasta era ziua dinaintea morţii. Infirmiera a spus că Mom se va stinge în următoarele 24 de ore sau chiar mai curând. Ne-a arătat că palmele şi tălpile deveniseră vineţii, căci circulaţia sângelui era pe cale să se oprească. Am stat trează toată noaptea aşteptând un telefon de la infirmieră; moartea soacrei mele era foarte aproape.
Duminică, 10 ianuarie 2010, de ziua Sfântului Grigorie al Nyssei şi a Teoseviei Diaconiţa (sora Sfântului Vasilie cel Mare şi a Sfântului Grigorie al Nyssei) m-am sculat din pat la 6.15 şi m-am dus acasă la Mom, unde infirmiera de noapte m-a întâmpinat foarte îngrijorată. Mama soacră stătea nemişcată şi respira foarte greu. L-am sunat pe tata să vină repede şi i-am telefonat şi infirmierei de la hospice, care aştepta telefonul meu. L-am chemat şi pe părintele Philip.
Cam pe la ora 7.00, Mom a început să gâfâie. Pielea i se încreţise în timpul nopţii din cauza deshidratării. Trupul ei era rece la atingere şi avea tensiunea foarte scăzută. Am început să rostesc „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiveşte-Te de Mom, păcătoasa!”
272
ştiind că Mom părăsea acest pământ. Câteva minute mai târziu, din gura ei s-a scurs o substanţă ca un mucus. Parcă a încetat să respire, apoi a mai tras de două-trei ori aer în piept cu putere şi… s-a dus.
Exact când Mom se stingea, a sosit şi părintele Philip şi a început să rostească rugăciunea Trisaghionului. Apoi a făcut rugăciunea pentru cei plecaţi dintre noi, după care s-a dus să se pregătească pentru Liturghia de duminică de la biserica noastră.
Rugăciunea Trisaghionului datează din secolul al V-lea. După un cutremur de la Constantinopol, oamenii s-au adunat pe câmp cerând îndurare. Lor li s-au alăturat împăratul Teodosie al II-lea şi Patriarhul Constantinopolului, Proclu, iar Domnul i-a spus să rostească rugăciunea cunoscută sub numele de Trisaghion.
Cam pe la 7.30 cei de la hospice au venit să constate decesul soacrei mele. După ce această misiune cumplită a fost îndeplinită, tata a făcut cafea, iar eu am semnat hârtiile necesare. Infirmiera, care era foarte amabilă, a stabilit cu firma de pompe funebre să vină să o ia pe Mom. Le-a explicat procedurile şi m-a informat că, timp de un an, pot să sun la hospice în orice moment, şi va veni cineva să mă examineze. Infirmiera a rămas cam până pe la 9.00, apoi au sosit doi oameni frumos îmbrăcaţi de la firma de pompe funebre. Înainte să intre în camera soacrei mele, ne-au lăsat pe mine şi pe tata să stăm singuri cu Mom câteva minute. Nu cred că aş fi suportat să fiu de faţă când pregăteau trupul pentru transport, aşa că am ieşit din încăpere. Curând după aceea, angajaţii de la pompe funebre au ieşit din cameră. Trupul soacrei mele fusese pus într-un sac negru şi transportat cu o targă pe alee, apoi urcat în dubă. Maddy, care îşi ieşise de tot din minţi, era legată în lesă. În timp ce duba se pierdea în depărtare am rămas singură afară o vreme. În cele din urmă, m-am întors înăuntru şi am terminat de semnat hârtiile pentru infirmiera de la hospice. După ce aceasta a plecat, am început să anunţ moartea soacrei
273
mele şi l-am contactat pe acelaşi director de pompe funebre din Santa Monica, California, care se ocupase de înmormântarea tatălui lui Frank.
Tata şi cu mine nu ştiam ce să facem cu Maddy. Iniţial, căţeaua rămăsese acasă la Mom, iar tata stătuse cu ea, dar apoi am decis să o aducem la noi. Maddy era foarte tristă şi agitată, astfel că veterinarul a trebuit să-i prescrie un medicament. Stătea în camera tatei, şi a făcut treptat cunoştinţă cu celelalte animale de companie, doi câini cocker King Charles şi cinci pisici persane.
Frank:
Rachel era programată la vizită a doua zi după moartea mamei. Probabil că gândul de a-mi da această veste i se părea înfricoşător. Când a intrat în încăperea pentru vizite şi s-a aşezat, am întrebat-o ce face mama. Din privirea ei am înţeles că iubita mea mamă se stinsese. Deşi mă aşteptam la moartea mamei, tot am avut un şoc şi parcă nu-mi venea să cred.
mom a murit.
Stăteam acolo năucit. Mi-au năvălit în minte amintirile de la baseball, Little League, excursiile la schi, zilele pe plajele din California de sud, cercetaşii şi multe altele. Fuseseră momente atât de deosebite, momente care mă făcuseră întotdeauna să mă simt iubit şi îmi întreţinuseră un oarecare sentiment de stabilitate pe parcursul unei vieţi atât de tragice. Vestea morţii mamei mele parcă îmi smulgea amintirile. Mă simţeam cuprins de un sentiment de disperare. Cu toate acestea, în străfundul sufletului meu vedeam chemarea lui Dumnezeu. Mama lucrase pentru mântuirea ei, şi Dumnezeu o eliberase de restul luptei.
în mine a început o bătălie între tentaţia de a mă lăsa pradă unei tristeţi deplorabile şi încrederea în colacul de salvare care era harul lui Dumnezeu. Încercam disperat să-mi stăpânesc lacrimile ca să nu ajung la un colaps total. Când mi-am îndreptat
274
privirile spre soţia mea care mă privea îngrijorată, am rostit: „Sunt orfan”, chiar cu o clipă înainte ca Dumnezeu să mă îndepărteze de tentaţia gândurilor copleşitoare. Mă vedeam în faţa realităţii că Domnul îi dăduse mamei adevărata odihnă şi că mă binecuvântase cu o soţie atât de devotată, care o alinase cu mult curaj şi avusese grijă de ea în ultimele săptămâni. Din nefericire, nu am reuşit să mă refugiez în totalitate în braţele Domnului Hristos. Aveam multe sentimente contradictorii, de la uşurarea că suferinţele mamei încetaseră la disperarea provocată de pierderea ireparabilă. Dar nădejdea în Dumnezeu mi-a oferit calea spre sănătatea mintală şi mântuire.
Rachel:
Zilele de după moartea soacrei au fost extrem de dificile pentru mine. Mă trezeam că traversez drumul spre casa ei de mai multe ori pe zi sau, pur şi simplu, rătăceam pe acolo, copleşită de sentimentul de pustietate. Durerea a fost şi mai profundă când mi-am dat seama că nu vor mai fi Jause de la ora 16.00, când ne adunam în jurul mesei soacrei mele. Mi s-a rupt inima când am făcut curat în camera ei şi am văzut cât este de goală, după ce agenţia şi-a luat echipamentul medical şi patul de spital.
La câteva zile după moartea soacrei mele, directorul agenţiei de pompe funebre m-a informat că înmormântarea va fi amânată până în 20 ianuarie. După ce s-a fixat data înmormântării, am început să fac planuri de călătorie şi să mă asigur că toţi prietenii sunt anunţaţi. Urma să merg de la Tucson la Los Angeles cu tata, cu părintele John şi cu Lorrie; Ashley venea şi ea de la Portland. Toţi trebuiau să ajungă marţi pentru înmormântarea care va avea loc miercuri.
Printre altele, trebuia să aleg şi hainele cu care o voi îmbrăca pe Mom. M-am hotărât pentru un costum foarte frumos, bleu, care îi plăcea mult, şi pantofii de casă roz pe care îi primise în dar
275
de Crăciun de la Nancy şi Andy (copiii lui DJ şi Ruth), dar nu apucase să-i poarte. Mom avea întotdeauna picioarele reci, aşa că mi se părea potrivit să aibă pantofi de casă în picioare. Mai erau şi alte obiecte pe care agenţia funerară din Tucson urma să le trimită împreună cu trupul soacrei mele. Printre acestea, era crucea pe care o purtase Frank aproape 20 de ani. Fusese un cadou de nuntă pe care i-l dăruisem eu în 1991, şi Frank nu şi-o scosese practic niciodată. Când se îmbolnăvise mama lui, i-o trimisese ei. Toate scrisorile pe care i le scrisese Frank mamei sale în ultimii zece ani, o fotografie a lui, o icoană a Maicii Domnului şi o icoană a Sfântului Ioan Maximovici au însoţit, de asemenea, trupul soacrei mele. Părintele Paisie îl pusese pe Frank să se roage la Sfântul Ioan ca să-l vindece de hepatita C, şi icoana care fusese binecuvântată la mormântul Sfântului Ioan (unul dintre obiectele cele mai preţioase ale lui Frank) o va „însoţi” acum pe mama lui în călătoria spre Cer. Fireşte, toate aceste amănunte îmi frângeau inima.
Trebuia, de asemenea, să aranjăm cu cineva care să aibă grijă de animalele noastre cât timp eram la Los Angeles, în special de Maddy, care era foarte tristă. De fiecare dată când eu sau tata nu mai eram de faţă, începea să urle tristă şi fără întrerupere. În cele din urmă, am decis să o lăsăm pe Maddy la cabinetul veterinarului, unde erau mulţi oameni care o iubeau şi vor avea grijă de ea, iar vecinii noştri şi Ruth să aibă grijă de celelalte animale.
Toată lumea a sosit la Los Angeles marţi, 19 ianuarie, aşa cum fusese planificat; avionul nostru a aterizat cam cu o jumătate de oră după avionul lui Ashley, şi am luat apoi toţi microbuzul care ducea de la aeroport la hotel. Din păcate, în Los Angeles era una dintre perioadele cele mai ploioase din ultimii câţiva ani. Eram îngrijorată din cauza complicaţiilor din timpul înmormântării şi ştiam că ziua următoare va fi extrem de mohorâtă sub mai multe aspecte.
276
în dimineaţa de 20 ianuarie 2010, ne-am sculat cu toţii devreme ca să ne pregătim pentru slujba funerară care a avut loc la mijlocul dimineţii, pe o ploaie torenţială. Timpul ne presa, căci înmormântarea avea loc la începutul după-amiezii la Riverside, California, la două ore şi jumătate distanţă de Los Angeles. La casa funerară mi-am luat rămas-bun de la Mom, şi am avut fiecare timp să ne rugăm înainte de slujbă. Totul părea ireal, mai ales că trecusem prin aceleaşi momente la moartea tatălui lui Frank, cu numai un an şi jumătate înainte. Când a venit timpul să ne adunăm la capelă, mi-am luat rămas-bun, şi sicriul a fost închis. A fost transportat în capela care fusese împodobită cu trandafiri albi şi roz. La slujbă au participat puţine persoane în afară de noi, au mai fost de faţă Chad (un prieten din copilărie al lui Frank) şi verişoara mea Beth, împreună cu soţul ei, Jack.
înainte să înceapă slujba, Chad a spus că doreşte să rostească câteva cuvinte. A vorbit foarte înduioşător vreo 15-20 de minute, evocând amintiri dragi despre Mom şi familia Atwood. Apoi părintele John a început slujba, eu şi Ashley am citit cu voce tare pasaje din Sfânta Scriptură, iar părintele a vorbit cu afecţiune despre Mom. A povestit amintiri comune din ultimii peste douăzeci de ani şi şi-a exprimat bucuria de a fi cunoscut tradiţia gustării Jause. După slujbă, tot alaiul a pornit la drum spre Riverside National Cemetry, eu şi directorul de la pompe funebre cu maşina mortuară, ceilalţi cu maşina închiriată. Ziua a devenit şi mai tristă atunci când a început să plouă şi mai tare…
La cimitir, un reprezentant al guvernului ne-a salutat pe fiecare şi ne-a îndrumat spre locul de înmormântare, unde sicriul soacrei mele, la fel ca şi cel al soţului ei, a fost scos din dric. M-am bucurat să văd că locul unde fusese înmormântat tatăl lui Frank cu aproape doi ani în urmă se transformase dintr-un teren pustiu într-o pajişte acoperită cu iarbă. Mormântul tatălui lui Frank fusese deschis şi acoperit cu o scândură, ca să-l ferească de
277
ploaie; scândura a fost dată acum la o parte ca să se aşeze sicriul soacrei mele deasupra. În timp ce se făceau pregătirile, ne-am strâns cu toţii sub o umbrelă. Pentru tata era neplăcut să vadă cum plouă atât de mult pe ambele sicrie. Mai târziu am aflat că fuseseră programate 65 de înmormântări în ploaia nemiloasă. După ce am pus câţiva trandafiri pe sicriul lui Mom, m-am retras şi am privit cum trupul ei era coborât în pământ. Era o experienţă copleşitoare şi ireală.
Lucrătorii cimitirului urmau să împrăştie trandafirii care fuseseră pe sicriu pe mormântul lui Mom. La plecare, părintele John a mers cu maşina pe lângă frumosul lac din apropierea cimitirului. Ştiam că lui Mom i-ar fi plăcut peisajul.
Când am ajuns la Los Angeles, a trebuit să facem faţă orei de vârf şi ploii care continua să cadă. Abia am reuşit să luăm bagajele părintelui John de la hotel ca să ajungem la aeroport, căci trebuia să prindă avionul. Verişoara mea, Beth, ne invitase pe toţi acasă la ea. Frank a telefonat acolo şi i-am povestit toate amănuntele înmormântării mamei lui.
în ziua următoare, Pa, Lorrie, Ashley şi cu mine ne-am dus la aeroportul LAX. Ashley a reuşit să rezerve un loc la zborul spre Portland; dar, pentru că vântul sufla foarte puternic, toate zborurile spre Arizona erau anulate. Am condus-o pe Ashley, apoi ne-am străduit să găsim un hotel pentru noi, căci toate hotelurile din apropiere erau ocupate. În cele din urmă am găsit unul, autobuzul ne-a luat şi ne-a lăsat în faţa hotelului, şi tot mai ploua.
în ziua următoare, vântul se potolise, şi am reuşit să prindem un avion înapoi spre Tucson în după-amiaza zilei de 22 ianuarie. Ajunşi, în sfârşit, acasă, tata şi cu mine eram epuizaţi fizic şi psihic. Şi aveam şi un sentiment copleşitor de pustietate… Mom nu mai era.
Spre sfârşitul lui ianuarie am decis să-mi iau o vacanţă de care aveam mare nevoie şi să mă duc la San Antonio să-i fac o vizită
278
mătuşii Mary şi familiei acesteia. Mătuşa Mary m-a sprijinit foarte mult şi m-a ajutat să depăşesc această perioadă dificilă. În februarie 2010 m-am întors acasă şi am început să trimit imediat anunţurile despre moartea lui Mom. Frank, tata şi cu mine ne-am reluat rutina vieţii fără Mom.
CAPITOLUL 16
Viaţa ca unul
Rachel:
în săptămânile care au urmat după întoarcerea de la Los Angeles a trebuit să iau o decizie importantă: dacă să continui să lucrez sau să mă pensionez. Fireşte, erau considerente de ordin financiar. Dar cei douăzeci şi cinci de ani de când făceam curăţenie îşi lăsaseră amprenta asupra spatelui meu. Sunt o persoană energică şi mi se părea neplăcut să-mi schimb obiceiurile. Aveam un sentiment de vinovăţie pentru că nu mai „munceam”. A fost greu să iau decizia, dar, în februarie 2010, cu binecuvântarea părintelui Paisie, am optat pentru pensionare. Trecerea a fost, aşa cum mă aşteptasem, foarte dificilă.
Din loialitate faţă de clienţii mei, am avut grijă ca Ruth (care lucra împreună cu mine de patru ani) să poată prelua firma. A trebuit să-mi iau rămas-bun de la clienţii pe care îi aveam de peste 20 de ani, ceea ce a fost foarte emoţionant. Timp de o lună şi mai bine, lipsa ocupaţiei m-a făcut să mă simt ciudat. Era pentru prima oară în treizeci de ani când nu lucram dimineaţa. Mi-a trebuit cam tot restul anului ca să mă obişnuiesc cu pensionarea şi cu noua mea viaţă.
Tot atunci, un munte de notificări, aranjamente (financiare, conturi, impozite etc.) şi alte probleme au reprezentat o nouă sursă de frustrare, dar şi o ocupaţie binevenită. Erau atât de multe lucruri de făcut, unele la care nu mă aşteptasem, şi trebuia să mă ocup de probleme în care aveam puţină experienţă. Dar faptul
280
că aveam multe activităţi mă făcea să mă simt mai puţin stânjenită că nu mai lucram.
O ocupaţie deosebit de plăcută a fost să organizez cea de-a 80-a aniversare a tatălui meu. M-am gândit că ar fi frumos să-i invităm pe oaspeţi la vechea noastră fermă de la El Corona. Ferma se transformase într-o sală de catering, dar păstrase multe dintre trăsăturile specifice de pe vremea când fusese proprietatea familiei mele. Tata luase deja legătura cu actualul director şi proprietar, Kerry. S-au împrietenit imediat, iar Kerry i-a pus o mulţime de întrebări despre fermă. Când l-am sunat pe Kery ca să-l întreb dacă am putea sărbători acolo ziua de naştere a tatei, a răspuns imediat că ar fi încântat. Am trimis invitaţii şi m-am ocupat de aranjamentele necesare. Am încercat să fiu cu un pas înainte, aşa că i-am spus tatei despre petrecere, dar nu i-am dezvăluit ce rude vor veni. A fost realmente înduioşat şi foarte uimit de toate chipurile pe care nu le mai văzuse de foarte multă vreme. I-a condus să viziteze ferma pe toţi cei care doreau să o vadă şi să audă istoria acesteia, şi a fost pentru el un adevărat moment de glorie! Tata a fost toată seara cu zâmbetul pe faţă!
Frank:
în 2010, cazul meu a continuat să înainteze conform unei reguli devenite generală: încet şi fără succes. Avocatul meu discutase cu patru martori ai guvernului (doi detectivi şi doi experţi) şi avea puţine speranţe după aceste discuţii. În primul rând, scenariile pe care le susţineau se contraziceau şi prezentau variante diferite faţă de declaraţiile guvernamentale din 1984 cu privire la maşina mea. Mai mult chiar, câteva sute de fotografii „pierdute” anterior, pentru care nu existau nici negative, au fost brusc „găsite” şi, când au fost examinate de experţi, au prezentat mai multe deficienţe. Date fiind aceste evoluţii, speram că judecătorul va acorda audierea probatorie. Din nefericire, speranţa pusă
281
în orice altceva decât în Domnul Iisus Hristos s-a dovedit zadarnică.
La începutul anului 2010 judecătorul a respins cererea de eliberare fără să cerceteze, aşa cum prevede legea, dacă afirmaţiile sunt adevărate şi, încă o dată, fără audierea probatorie prevăzută de legile din Arizona. Ca urmare a acestui refuz abuziv din punct de vedere judiciar, au existat amânări interminabile în legătură cu solicitarea de revizuire de la Curtea Supremă Statală în 2011. Aşa cum era de aşteptat, Curtea Supremă din Arizona a aprobat procesul evident corupt al instanţei.
Dar un necaz nu vine niciodată singur. Alte probleme care au apărut în 2010 au confirmat asta. Avusesem întotdeauna dificultăţi cu ceilalţi deţinuţi, ceea ce variase fusese numai gradul de gravitate. Vara anului 2010 mi-a pus răbdarea la grea încercare. Am fost „săgetat” de două ori. Prima dată s-a întâmplat în timp ce mă duceam la vizită să mă întâlnesc cu soţia mea şi cu duhovnicul ei, când un deţinut m-a „străpuns” cu o bucată de metal. A doua oară a fost când mă întorceam de la vizită, şi un deţinut m-a „împuns” cu un creion. Rănile nu erau grave, dar am suferit o traumă emoţională importantă mai ales că personalul avea cunoştinţă de ambele incidente. Ştia că se aruncă în mine cu lichide, dar refuza să mă mute într-un mediu mai sigur. Am fost transferat în altă zonă doar când a intervenit avocatul meu.
Departamentul Corecţional Arizona nu aprecia ceea ce considera a fi un amestec din partea unor străini. Aşadar, a luat mai multe măsuri cu represalii, printre care: confiscarea obiectelor religioase (cărţi, icoane, ulei sfinţit etc.); încercări de a elabora rapoarte disciplinare din răzbunare; încetarea regimului alimentar religios; îndepărtarea temporară a tuturor obiectelor personale din celulă; ameninţarea cu transferul în celulele de izolare; confiscarea tuturor cărţilor. Deşi aceste pedepse au fost inconveniente temporare remediate ulterior, au făcut ca postul
282
Crăciunului din 2010 să fie deosebit de greu pentru Rachel şi pentru mine.
Privind retrospectiv, eşecul trebuie plasat în mod egal pe umerii amândurora. Deşi ne străduiam să ne sfinţim viaţa şi ne rugam în fiecare zi pentru smerenie, eu reacţionez mult prea frecvent cu semeţie la evenimentele pe care mi le trimitea Bunul Dumnezeu. În felul acesta, îmi mânjeam cu patimă nu numai eul lăuntric, dar întinam şi pacea lăuntrică a iubitei mele soţii. Mulţumită harului, am început să recunosc grija constantă a Domnului şi Stăpânului nostru, cel puţin atunci când privesc în urmă.
Rachel:
Datorită harului evident al Domnului, sunt în cele din urmă „acasă”. Am participat la sărbătoarea întâmpinării Domnului nostru (2 februarie 2011), când biserica cea nouă a fost terminată şi a avut loc prima slujbă, avându-l ca întâi-stătător pe Mitropolitul Joseph. Mai înainte, Biserica Creştină Ortodoxă Antiohiană ţinuse slujbele săptămânale într-o clădire anexă de la Sfântul Dimitrie. Era o adevărată binecuvântare să avem propria biserică.
în realitate, harul lui Dumnezeu fusese prezent neîntrerupt, căci şi tata, şi fratele meu cunoşteau Biserica cea Una, Sfântă şi Apostolică. Tata venea câteodată la biserică cu mine, iar în 2010 a urmat catehezele. A fost botezat în Biserica Creştină Ortodoxă în Sâmbăta Mare din 2011.
Frank:
Se pare că duşmanul omenirii s-a simţit lezat de trecerea lui Pa la Ortodoxie, precum şi de eforturile mele şi ale lui Rachel de a dobândi smerenia şi împreună-lucrarea cu harul Domnului. Evenimentele din primăvara anului 2011 au fost pline de suferinţe, începând cu o tentativă serioasă de subminare a securităţii mele.
283
în mai 2011, un deţinut care fusese trimis în coridorul morţii pentru că ucisese un gardian în timp ce era la închisoare a pus o recompensă pe capul meu. A încercat să trimită banii altui deţinut care locuia aproape de mine, pentru ca acesta să mă atace. Când complotul a fost descoperit, am fost mutat de urgenţă.
Dar situaţia din zona de cazare rămânea incertă. Locuiam împreună cu câţiva dintre deţinuţii de mai înainte şi încercam să evit orice confruntare, păstrând tăcerea. Deţinuţii au continuat să mă atace verbal până în 2011, când au aruncat cu apă clocotită pe mine în timp ce mă întorceam în celulă. Drept răspuns, administraţia unităţii, prin intermediul directorului adjunct, în loc să-l mute definitiv pe deţinutul vinovat, m-a plasat pe mine în zona controlată a deţinuţilor violenţi. Era în ziua de Bobotează, 6 ianuarie 2012. În câteva ore am ajuns sub supraveghere la unitatea medicală.
În 2012, dosarul meu a ajuns din nou la curtea federală. Anterior, toate cele peste patruzeci de plângeri ale mele fuseseră respinse în 2007, în afara celei care se referea la faptul că poliţia aplicase vopsea pe bara de protecţie a maşinii mele. Judecătorul avusese intenţia să desfăşoare o audiere probatorie, astfel încât să poată fi prezentată o dovadă incontestabilă a comportamentului necorespunzător al poliţiei. Dar procuratura forţase returnarea acestor proceduri la instanţa statală unde, aşa cum am menţionat, curtea a refuzat să ţină audierea cerută. Întregul episod s-a întins pe o perioadă de cinci ani, astfel că, atunci când a reapărut posibilitatea de a reveni la instanţa federală, au mai fost depuse şi alte acte de procedură în sprijinul audierii probatorii anticipate.
Probele erau extrem de convingătoare. Progresele tehnologice din domeniul fotografiei au permis să se dezvăluie faptul că vopseaua nu se afla pe bara de protecţie a maşinii în momentul arestării mele şi că poliţia dusese bara după arestare la Arizona şi înapoi. (Eu eram ţinut în arest în Texas.) Acelaşi judecător federal,
284
care în 2007 fusese dispus să desfăşoare o audiere probatorie, a catalogat în 2012 cererea drept „o speculaţie deşănţată” şi a refuzat orice audiere.32
Cam în acelaşi timp, în septembrie 2012, Departamentul Corecţional Arizona a decis să-mi limiteze drastic serviciile religioase asigurate de părintele Paisie. Din 1999 aveam dreptul la cel puţin două ore de vizită în fiecare săptămână, deşi părintele venea de obicei din două în două săptămâni. Noua dispoziţie restricţiona serviciile la o oră pe lună. Toate eforturile de a rezolva noua situaţie s-au lovit de urechi surde şi, în ianuarie 2013, am intentat un proces.
A existat şi o evoluţie pozitivă la curtea penală. Istoricul meu amplu de probleme psihiatrice nu fusese prezentat în momentul rostirii sentinţei de condamnare la moarte din 1987, şi noile legi stabileau că, în această situaţie, era necesară o revizuire. În toamna anului 2012 am fost examinat de o psiholoagă renumită, care conduce programul pentru prădători sexuali violenţi al sistemului penitenciar din Carolina de sud şi lucrează la centrul naţional de formare pentru procurorii guvernamentali. Evaluarea ei a stabilit faptul că fusesem agresat sexual la vârsta de paisprezece ani, în 1970, ceea ce explica diferenţa ca de la cer la pământ între comportamentul şi activităţile mele de dinaintea agresiunii sport, biserică, şcoala militară, participarea la viaţa familiei etc. şi comportamentul şi activităţile mele de după abuz: droguri, promiscuitate sexuală, infracţiuni. Acest comportament era rezultatul tulburării de stres post-traumatic. Faptele de viaţă sprijineau această concluzie fără echivoc, iar judecătorul federal a fost de acord să ţină o audiere probatorie.
în vara anului 2013, „expertul” guvernamental m-a evaluat şi el. Aşa-numitul evaluator tratase o singură persoană care suferise
32 O carte cu titlul provizoriu Injustice for AU: The Frank Jarvis Atwood Story este în pregătire pentru publicare în momentul de faţă. Acolo se explică în detaliu nenumăratele încălcări ale procedurilor din dosarul lui Frank.
285
un atac sexual şi una care comisese un delict sexual (după cum s-a dovedit, era aceeaşi persoană), spre deosebire de doctoriţa care mă evaluase în 2012 şi care tratase sute, dacă nu mii de victime şi prădători. Renumita doctoriţă stabilise, de asemenea, că nu reprezentam un pericol de a recidiva şi nu eram o ameninţare la adresa societăţii. Încercând să ajung la concetăţenii mei, am dat un interviu amplu intitulat Victimly Insane, care cuprinde toată povestea mea.33
Audierea probatorie a avut loc în toamna anului 2013, cu experţi şi alţi martori. Se părea că va avea loc o revocare a sentinţei de condamnare la moarte, dar, încă o dată, orice atenuare a sentinţei a fost refuzată. În momentul când scriu această carte, ultimul meu apel la curtea federală (Circuitul al IX-lea, San Francisco) a fost respins, iar execuţia ar putea avea loc în 2018. Între timp, am obţinut o diplomă de masterat, şi apoi o licenţă în teologie de la programul Saint Stephen (Departamentul de Studii Antiohiene, Şcoala de Teologie Ortodoxă), şi în momentul de faţă studiez în vederea susţinerii doctoratului în Teologie. Dacă va vrea Domnul, voi obţine acest titlu.
Pericolul pentru siguranţa mea continua să existe. O altă experienţă tulburătoare a avut loc în 2011, când un deţinut a încercat să mă atace. În iulie 2013, în timp ce eram escortat din zona mea de cazare spre sala de recreere, acelaşi deţinut a fugit de sub escortă, a alergat până la celula mea şi m-a scuipat în faţă. În iunie 2014, în ziua de Rusalii, acelaşi deţinut a fost lăsat să pătrundă în capsula mea şi, din nou, a fugit de sub escortă ca să mă atace. În mai 2014 un alt deţinut a încercat să mă înjunghie.
în ianuarie 2010, la moartea mamei, am decis să las chestiunea siguranţei mele în seama Departamentului Corecţional. Deşi era un mod de acţiune adecvat, a fost o experienţă frustrantă să constat cum îşi neglijează datoria de a mă proteja. Fusesem
33 A se vedea www.freebirdpublishers.com/victimlyinsane.
286
atacat de şase ori, şi niciodată deţinutul care mă atacase nu primise nici o pedeapsă disciplinară. Dumnezeu să aibă milă de deţinuţi şi de membrii răspunzători ai personalului!
În august 2014 am rezolvat cu succes procesul intentat din motive religioase, iar părintele Paisie a putut să vină pentru două ore, din două în două săptămâni, ca să mă împărtăşească. Drept urmare, s-a dezlănţuit iadul. Ani de zile închisoarea refuzase să-mi permită să port un fes. În 2014 am primit aprobare pentru acest obiect. Mănăstirea mi-a trimis un fes şi am făcut mai multe cereri să-mi fie dus în celulă, dar fără folos. Soluţionarea procesului religios îi înfuriase foarte tare. În cele din urmă, la sfârşitul lunii august, am reuşit să intru în posesia fesului. Curând după aceea, o carte şi o icoană care fuseseră autorizate de departamentul religios şi pe care le trimisese mănăstirea au fost reţinute câteva luni înainte să-mi fie aduse în celulă. Am putea să ne întrebăm de ce era Departamentul Corecţional atât de pornit pe represalii. De ce? Era din cauza procesului? Era din cauză că mă luptasem cu guvernul pentru dreptul de a urma preceptele Ortodoxiei, de a creşte în credinţa şi iubirea mea pentru Hristos? în ziua în care s-a pronunţat decizia procesului, directorul adjunct a refuzat să-mi permită acordarea Sfintei împărtăşanii. A sfidat cu bună ştiinţă şi cu rea intenţie un ordin judecătoresc.
în mijlocul nebuniei dintre august şi septembrie 2014, gardienii de la închisoare au început să mă hărţuiască, în special unul care lucra des în zona de cazare. La sfârşitul lunii septembrie, după ce primisem vizita părintelui Philip şi a soţiei mele, acest gardian a venit să mă ducă înapoi în celulă. Ştia că exista dispoziţie de la medic să nu fiu încătuşat cu mâinile la spate, dar exact asta a făcut. Când am început să urc scările, gardianul m-a îmbrâncit cu faţa înainte pe scări. Când m-am întors în celulă, mi-a spus să-mi ţin gura şi să nu mă plâng asistentei medicale. Îngrozit, am
287
tăcut mai multe zile, dar în a patra zi rănile grave m-au obligat să vorbesc despre atac.
Şi aceasta a fost o greşeală. Asistenta a refuzat să mă examineze sau să mă trimită la medic. Două zile mai târziu, am început o grevă a foamei de şase zile, dar tot nu am primit atenţie din partea personalului medical. În cele din urmă, un locotenent a stabilit o consultaţie la medic. Doctorul a spus că probabil aveam un deget de la picior fracturat, câteva coaste învineţite sau fisurate şi, eventual, o fractură la nivelul obrazului (a identificat o leziune a nervului facial).
în acelaşi timp, Rachel a suferit o intervenţie chirurgicală majoră. I s-a extirpat o parte din colon (colectomie) şi a urmat un proces lung şi anevoios de recuperare34. Vizitele la mine ar fi ajutat-o pe Rachel, căci eram soţul ei, dar acelaşi ofiţer care îmi interzisese să primesc Sfânta împărtăşanie mi-a suspendat vizitele timp de 30 de zile. În plus, plângerile mele în legătură cu atacul şi asistenţa medicală, precum şi furia provocată de procesul intentat în instanţă au atins nivelul culminant în unitatea Browning. Directorul adjunct, Staci Fay, fie că se baza sau nu pe un raport disciplinar contrafăcut, mi-a suspendat toate vizitele pe termen nelimitat, deşi politica Departamentului Corecţional Arizona nu permite o astfel de acţiune ca urmare a comportamentului necorespunzător pe care se presupune că l-aş fi avut.
Măsurile represive nu s-au oprit aici. În timpul unei discuţii despre suspendarea nejustificată a vizitelor, l-am rugat pe sergent să încerce să obţină anularea deciziei, dar fără folos. În realitate, sergentul a scris un raport disciplinar despre ceea ce considera că sunt comentariile mele ameninţătoare la adresa lui. Intenţia evidentă a Departamentului Corecţional era să provoace despărţirea
34 Se referă strict la momentul la care a fost scris acest text. Cititorul ar trebui să aibă în vedere că această autobiografie a fost scrisă pe o perioadă lungă de timp, extinzându-se din 2008 până în 2018.
288
dintre Rachel şi mine prin continuarea suspendării vizitelor. Era prea târziu, cei doi deveniseră unul! Vă solicităm cu smerenie să vă rugaţi pentru personalul închisorii şi să rostiţi pentru noi următoarea rugăciune:
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi algrăirii în deşert nu mi-l da mie. (o metanie)
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale. (o metanie)
Aşa Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor, (o metanie)
Amin35
35 Rugăciunea Sfântului Efrem Şirul.
Postfaţa lui Frank
Privire sinceră asupra Bisericii Ortodoxe ca spital duhovnicesc
Mulţi oameni au pus sub semnul întrebării capacitatea mea de a mă schimba cu adevărat. Din cauza comportamentului meu infracţional din California şi-au manifestat îngrijorarea că aş putea să adopt din nou o conduită necorespunzătoare. Le înţeleg îngrijorarea. Nu susţin în nici un fel că „sunt mult mai bun”; încă patimile lucrează în mine, şi o văd eu însumi, mult prea adesea. Dar pot spune totuşi că ascultarea faţă de Dumnezeu şi de părintele meu duhovnicesc (prin care mă pot împărtăşi de harul Domnului) mi-a tămăduit eul lăuntric în asemenea măsură, încât nu mai doresc să fac rău nimănui. Ceea ce urmează este o scurtă expunere a modului în care am ajuns la înţelegerea Bisericii Ortodoxe ca spital duhovnicesc.
Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Adam şi Eva aveau un singur gând, unirea cu Dumnezeu: nu erau preocupaţi de nevoile trupului sau de chestiuni exterioare. Adam şi Eva au fost creaţi cu potenţialul de a dobândi desăvârşirea şi dragostea jertfelnică. Totuşi, atunci când au primit îndemnul satanei de a deveni asemenea lui Dumnezeu prin voinţa proprie, întreaga omenire a suferit o deformare radicală şi s-a despărţit de Dumnezeu. Omenirea a fost afectată de gânduri rele, de patimi precum mândria, iubirea de sine, plăcerea trupească, care au sfâşiat şi au schimonosit chipul lui Dumnezeu din om. Această stare
290
în care simţurile noastre se întorc mai mult către lumea exterioară decât către cea lăuntrică şi nu se mai concentrează pe Dumnezeu permite celui rău şi demonilor lui să ne asalteze cu ispite. Dacă acestea nu sunt respinse imediat, omul trăieşte o viaţă trupească. Existenţa noastră rămâne neîmplinită şi sărăcită, departe de Ziditor.
Ceea ce spun eu aici a fost exprimat mult mai clar de Părinţii Bisericii. Un slujitor contemporan al Domnului, părintele Gheorghios Metallinos, explică: „Boala firii umane este condiţia căzută a omenirii, ceea ce înseamnă că păcatul originar este tocmai eşecul omului, încă de la începutul prezenţei sale în istorie, de a păstra pomenirea lui Dumnezeu; (şi toţi) descendenţii primelor fiinţe umane au parte de această condiţie aducătoare de moarte… o boală a firii omului care se transmite de la om la om”. În continuare, părintele Gheorghios spune: „încetarea pomenirii lui Dumnezeu… face din om un rob al fricii şi al mediului înconjurător, al căutării fericirii prin individualism şi o perspectivă antisocială. În această boală, care este starea sa căzută, omul îl foloseşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi pentru a obţine securitatea şi fericirea individuală… Aşadar, aceasta este boala pe care omul caută să o tămăduiască integrându-se deplin în spitalul duhovnicesc al Bisericii.”
Bunul părinte conchide: „Scopul unic şi absolut al vieţii întru Hristos este theosis (îndumnezeirea), adică unirea cu Dumnezeu, astfel încât omul, prin împărtăşirea sa de energia necreată a lui Dumnezeu, devine prin har ceea ce este Dumnezeu prin fire… Aceasta este, în termeni creştini, semnificaţia mântuirii. Nu este o chestiune de perfecţionare morală a omului, ci de re-creare şi re-staurare a lui Hristos în om printr-o relaţie reală şi existenţială cu Hristos.” Mântuirea prin restaurarea întru Hristos este exact ceea ce am căutat eu şi ceea ce nădăjduiesc să pot face până la capăt.
291
Între anii 2012 şi 2013 am fost evaluat de psihologi din partea procuraturii şi a apărării, care au analizat cu minuţiozitate documentele referitoare la diferenţa dintre viaţa mea de dinainte de a fi violat la vârsta de paisprezece ani, precum şi documentele referitoare la rezultatul traumatizant pentru viaţa mea de după abuzul sexual. Doctorii au remarcat în special sexualizarea mea care a rezultat de aici, consumul exagerat de substanţe şi conduita de risc, precum şi faptul că obţineam droguri prostituându-mă, fiind internat în mai multe spitale de boli mintale la vârsta de cincisprezece ani. Ambii experţi au fost de acord că sexualizarea mea la o vârstă atât de tânără a fost rezultatul tulburării de stres post-traumatic.
învăţătura Bisericii spune că modul meu de gândire şi de comportament a fost rezultatul stării de slăbiciune, devenind vulnerabil atacurilor demonice, care m-au întinat apoi cu desfrânarea trupească. Aşa cum arată clar autobiografia de faţă, până la intrarea mea în Biserica Ortodoxă spitalul nostru duhovnicesc -, am fost zvârlit de colo-colo de provocările demonice, în special de patimile trupeşti.
Trebuie să subliniez, de asemenea, că drumul meu spre Ortodoxie diferă foarte mult de convertirile tipice „de închisoare”. Când deţinuţii sunt încuiaţi într-o celulă şi au foarte mult timp pentru reflecţie, un imbold de moment al conştiinţei declanşează adesea declaraţii de apartenenţă religioasă din interes propriu. Cu toate acestea, fără a se uni cu Biserica Apostolică Unică şi Sfântă, chiar şi deţinuţii care se proclamă sincer creştini se îneacă în protestantism, care este lipsit de conţinut din punct de vedere duhovnicesc. De exemplu, preceptul sectei evanghelice „odată mântuit, eşti mântuit pentru totdeauna”, prin care o persoană face o mărturisire cu încărcătură emoţională a credinţei în Domnul Iisus Hristos pentru „mântuire”, îl lasă pe acel individ fără harul Bisericii Ortodoxe. Aceasta este exact ceea ce am simţit
292
eu când am fost implicat în „creştinismul” fundamentalist, între anii 1988 şi 1998. Doar atunci când un episcop ortodox grec mi-a aruncat colacul de salvare am început să nădăjduiesc că există tămăduire.
Am aflat că Biserica Creştină Ortodoxă Răsăriteană serveşte ca „spital” în care părinţii duhovniceşti („doctorii”) diagnostichează şi apoi ajută la administrarea şi promovarea leacului pentru sufletul nostru. Leacul nu este nimic altceva decât harul Domnului. Drept urmare, în loc să continui cu abordarea anterioară, intelectuală şi, în cele din urmă, inutilă, în relaţia cu Hristos, am descoperit şi mi-am însuşit o metodă specifică prin care să caut împărăţia lui Dumnezeu. Metoda presupune să practici activ pocăinţa, ascultarea, smerenia, rugăciunea, postul etc. Când această metodă este neglijată, creştinismul îşi pierde însăşi esenţa sa. Această experienţă a energiilor lui Dumnezeu se axează pe criteriul Ortodoxiei, adică pe diagnosticarea corectă (urmată de aplicarea tratamentelor necesare) efectuată de părintele meu duhovnicesc. Astfel, teologia creştină ortodoxă răsăriteană funcţionează ca metodă terapeutică a Bisericii, ca medicament în tratarea noastră. În timp ce Occidentul înţelege teologia ca pe ceva extern eului nostru, Biserica Ortodoxă o consideră rodul experienţei fiecăruia, în unirea sa ontologică cu Dumnezeu.
Să revenim la cuvintele inspirate ale părintelui Metallinos: „Creştinismul ortodox oferă omului posibilitatea îndumnezeirii (theosis), la fel cum ştiinţa medicală îi oferă posibilitatea de a-şi păstra şi reface sănătatea, în ambele cazuri printr-un proces terapeutic bine definit şi un mod specific de viaţă, iar această terapie mântuitoare se realizează printr-o metodă terapeutică specială, în care Biserica, în esenţă, funcţionează în istorie ca o infirmerie universală. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Biserica spital duhovnicesc.” De asemenea, „terapia mântuitoare depinde
293
direct de funcţionarea lăuntrică a fiecărei persoane… scopul prezenţei Bisericii în lume, ca o comuniune întru Hristos, este să tămăduiască omul prin refacerea comuniunii inimii sale cu Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că „nevoia omului de a fi vindecat se extinde şi asupra propriului interes, care funcţionează în ultimă instanţă ca iubire de sine şi trebuie să fie transformată în dragoste jertfelnică.”
Deşi a fost extrem de dureros să mă supun diagnosticării bolilor mele duhovniceşti, părintele Paisie a scos la iveală golul din ‘ eul meu lăuntric şi acumularea de boli duhovniceşti în urma vieţii mele de plăceri trupeşti. Orice eşec în îndepărtarea de bunăvoie de preocupările lumeşti nu poate duce decât la un păcat fără de voie, de aceea m-am supus unei operaţii de chirurgie duhovnicească şi continui să lupt pentru curăţire. Ca protestant, mi-am rostit credinţa în Hristos, dar am fost lăsat apoi în voia mea şi pe seama propriei voinţe. Când am intrat în spitalul duhovnicesc al Bisericii, am început să lucrez la curăţarea chipului întunecat, dar indestructibil al lui Dumnezeu din mine însumi. Orice om are posibilitatea să înlăture murdăria de pe acest chip prin respingerea iubirii de sine. Astfel, lucrăm la eliberarea de grijile lumeşti, de voia proprie şi vanitate.36
Continui să lucrez pentru a mă învinge pe mine însumi, deoarece mi-am dat seama că, prin simplul fapt că am fost creat, sunt obligat să împreună-lucrez cu Dumnezeul Cel Necreat pentru a-mi preschimba sinele şi a mă vindeca. Pentru aceasta, trebuie să scot la iveală toate bolile, indiferent cât ar fi de urâte, şi după aceea să mă supun tratamentului administrat de părintele meu duhovnicesc. Pe lângă ascultarea desăvârşită faţă de duhovnic, un alt aspect al renunţării la propria voie este pocăinţa. Pocăinţa, „o schimbare a minţii”, metanoia, îmi permite să mă
36 Sf. Ioan Scărarul, The Ladder of Divine Ascent, Scara Raiului, Faber Faber, Londra, 1959, p. 59.
294
întristez pentru păcatul de odinioară, dar nu cu o întristare psihologică, ci printr-una izvorâtă din harul lui Dumnezeu.
Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894) a arătat care este tratamentul pentru bolile omeneşti în Calea spre mântuire. Parafrazând, pot spune că, atunci când omul ajunge pentru prima dată la cunoaşterea păcătoşeniei lăuntrice, trebuie să-şi întocmească o istorie exactă a vieţii sale, în acelaşi mod în care contabilitatea necesită precizie numerică; trebuie să realizeze o cercetare completă a faptelor păcătoase (când, unde, cine, cum, de ce etc.). Apoi trebuie să meargă dincolo de această cercetare temeinică şi să intre în inima păcătoasă, căci acolo sălăşluieşte acea boală care ne cuprinde fiinţa lăuntrică. Făcând acest lucru, vom descoperi principala patimă care stăpâneşte o persoană. Fiecare om are o patimă principală, căreia se subordonează şi din care se inspiră toate celelalte patimi sau obiceiuri şi porniri. Aceasta va oferi un portret clar al propriei păcătoşenii, iar după aceea va putea folosi medicamentul mustrării de sine, un tratament prin care omul recunoaşte că nu ar fi trebuit să se facă părtaş unui păcat anume, şi totuşi a făcut-o, chiar dacă ar fi putut să îl evite. Astfel, toate obstacolele, cum ar fi conştiinţa şi factorii externi de descurajare, trebuie să fie analizaţi cu atenţie. Mustrarea de sine este o fereastră către înţelegerea sinelui şi ne va ajuta să ne dăm seama cât suntem de „nenorociţi”. De aici se nasc pocăinţa şi ruşinea, care sunt temeliile îndreptării. Această metodă terapeutică oferă posibilitatea de a schimba ceea ce pare de neschimbat. În acest punct suntem gata să întoarcem spatele păcatului şi, în schimb, să lucrăm pentru Dumnezeu, ascultând de poruncile Lui, căci acum vom fi ajutaţi de harul Său.
Strădania continuă de a ieşi din propriul sine prin pocăinţă m-a ajutat pe calea de la ceea ce este împotriva firii (satana) către ceea ce este după fire (Dumnezeu), pe măsură ce acest har continuă să lucreze înăuntru şi să descopere boala. În felul acesta,
295
m-am ostenit ca să-mi unesc simţurile, orientându-le spre Dumnezeu, şi am ajuns să apreciez mai deplin spusa Sfântului Isaac sirul: „Această mare urât mirositoare, care se află între noi şi Raiul înţelegător, o putem străbate călătorind în corabia pocăinţei… şi astfel trecem marea acestei lumi către Dumnezeu… Pocăinţa este corabia.”37
Pe lângă pocăinţă, încerc să conlucrez cu harul Domnului în efortul de a-mi transfigura patimile, respingând provocarea demonică chiar de la început. Mă sprijin pe învăţăturile Părinţilor Bisericii despre „pomenirea lui Dumnezeu” pentru a alunga toate gândurile (logismoi), chiar şi pe cele „bune”, prin invocarea continuă a Rugăciunii lui Iisus. Rostind neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine”, nu ne mai îngăduim nici un alt gând. Printre alte tehnici pe care mi le-a recomandat părintele meu duhovnicesc sunt: contemplarea iadului, pentru a alunga dorinţa trupească; pomenirea morţii, pentru a ne concentra atenţia; conştientizarea răului cumplit al păcatelor din trecut. Există speranţa că aceste cugetări îmi vor supune simţurile şi voi căuta să-mi „clătesc” sinele cu gânduri dumnezeieşti, iar nu cu otravă lumească. Când simţurile mele erau neînfrânate, nu puteam fi călăuzit decât de gânduri pătimaşe, lumeşti şi inundat de ispite demonice, ceea ce ulterior ducea la formarea de noi patimi, de care, desigur, demonii se bucurau. Lepădarea de gândurile vechi îmi dă posibilitatea de a sădi gânduri noi, gânduri care II includ pe Iisus Hristos.
O altă tactică se axează pe examinarea modului de abordare a patimilor, adică încerc să examinez condiţiile în care diferite patimi cresc sau descresc şi să îmi dau seama ce gânduri se nasc, pentru a scoate la iveală şi a mă feri de atacul demonilor. Combin aceste practici cu lecturile din vieţile sfinţilor pentru a-mi curăţi şi mai mult mintea de gândurile rele. Lectura se transformă
37 Ibidem.
296
apoi într-o armă împotriva rătăcirilor minţii mele şi mă ajută să-mi concentrez gândurile asupra sfinţilor slujitori ai Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu poate exista mântuire fără citirea vieţilor sfinţilor”.
îmi încep fiecare zi amintindu-mi de Dumnezeu înainte ca gândurile să-mi fie abătute de rutina vieţii obişnuite şi, după aceea, citesc ceva. Îmi închei fiecare zi din nou cu puţină lectură, după care mă duc la culcare rostind Rugăciunea lui Iisus. Când încearcă să mă invadeze gândurile necurate, aplic metoda de mustrare a Sfântului Isaac sirul, spunând: „Aceasta este o’ pângărire care duce la distrugere. Iată, mormintele sunt pline de oasele morţilor” (Omilii ascetice).
Este esenţial „să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi” (Romani 11, 25), şi de aceea mă apropii de Dumnezeu nu pe calea intelectului (prin cercetarea şi analiza raţională a divinului), ci prin sinergie, care este împreună-lucrarea cu voinţa lui Dumnezeu prin supunerea voinţei noastre în faţa voinţei Lui într-un cuvânt, prin har. Mă străduiesc cu toată puterea să mă bizui pe credinţa simplă, iar nu pe cunoaşterea intelectuală, ca ascultare faţă de învăţăturile lui Hristos: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3).
O altă modalitate de alungare a patimilor constă în adoptarea nevoinţei ca mod de viaţă. Nevoinţa cuprinde practici precum privegherea, postul, ascultarea, rugăciunea; este descrisă cel mai bine ca o conlucrare între om (creat) şi Dumnezeu (necreat). Aşa cum spune Sfântul Isaac sirul, „nevoinţa este căruţa noastră, care ne poartă de la întinare la curăţie”. Prin aplicarea „praxis”-ului (practica ascetică), care este conlucrarea cu harul Domnului prin transpunerea în practică a învăţăturilor Părinţilor Bisericii, încerc să-mi dezrădăcinez patimile şi să-mi readuc sufletul la lucrarea lui cea potrivit firii. Practica ascetică
297
marchează marea diferenţă dintre creştinismul occidental şi oriental, căci Occidentul se opreşte la simpla credinţă, în timp ce Biserica Ortodoxă prescrie împărtăşirea de harul (energiile) Domnului. Mă străduiesc să respect poruncile lui Hristos (cum sunt „Fericirile” din Matei 5,3-12) în viaţa de zi cu zi incluzând strădania de a urma Evanghelia în fiecare moment.
Revenind pe scurt la părintele Gheorghios Metallinos, acesta ne învaţă că „metoda de vindecare oferită de Biserică este viaţa duhovnicească, cunoscută drept nevoinţă şi împărtăşire de harul necreat… Scopul nevoinţei este biruinţa împotriva patimilor, în scopul eliberării din robia lăuntrică faţă de toată această zonă a naşterii şi manifestării bolilor spirituale… un creştin care practică înfrânarea sub îndrumarea părintelui său duhovnicesc (terapeutul) devine receptiv la har.”
Un procedeu ascetic crucial care mi-a fost încredinţat de către duhovnicul meu include privegherile de noapte, un proces prin care cineva se culcă la ora 9.00-10.00 seara şi se trezeşte la 1.30 noaptea pentru a se adânci câteva ore în rugăciune. Rugăciunile sunt medicamente şi includ atât rugăciuni liturgice, cât şi personale, mătănii, recitarea timp de o oră a Rugăciunii lui Iisus, apoi lecturi din vieţile sfinţilor. Dar această practică nu poate exista izolat, căci truda din timpul nopţii nu poate fi umbrită de trândăvia din timpul zilei. În realitate, truda din timpul zilei trebuie să pregătească privegherea de noapte, astfel încât să nu existe nici o separare între cele două. O modalitate de a realiza aceasta este adoptarea regimului de posturi al Bisericii, care cuprinde, în general, zilele de miercuri şi vineri ale fiecărei săptămâni, 40 de zile înainte de Paşti şi de Crăciun şi câteva alte perioade scurte în timpul anului. Îmbinarea privegherii cu postul trebuie să însoţească orice luptă împotriva gândurilor trupeşti şi a altor ispite. Sfânta Scriptură spune despre post atât că a fost poruncit chiar de la început, atunci când în Rai omul trebuia să
298
se înfrâneze de la mâncarea din pomul cunoaşterii binelui şi răului (cf. Facerea 2, 16-17), cât şi prin pilda Domnului însuşi Care a postit după Schimbarea la Faţă (Matei 4, 1-2).
Ideea postului este să slăbească trupul, în aşa fel încât să-l întărească în lupta împotriva răului şi a demonilor. Este nevoie atât de înfrânarea de la mâncare (trupul), cât şi de cea a simţurilor (sufletul), deoarece atât trupul, cât şi sufletul trebuie să lucreze pentru a evita moartea veşnică. Aşa cum Adam a fost osândit pentru că a încălcat porunca de a posti în Rai, tot astfel şi noi vom fi osândiţi dacă nu postim. Este esenţial să îmbinăm postul cu isihia (liniştirea), atât a trupului, cât şi a sufletului, pentru a închide uşile pe care intră demonii. Angajarea mea în aceste strădanii sub îndrumarea duhovnicului arată că mă străduiesc să renunţ la voia proprie. Stabileşte şi cadrul ascultării, un aspect critic, deoarece împlinirea voii proprii este preacurvie duhovnicească. În orice caz, tradiţia creştină ortodoxă a nevoinţei şi Tainelor explică, de pildă, transformarea uluitoare a prostituatelor şi a vameşilor, de care vorbeşte Scriptura, şi îmi explică cum să lucrez eu spre atingerea acestei transformări.
Consider, de asemenea, necesar să subliniez dorinţa mea de a ajunge la înţelegerea dragostei autentice, jertfelnice. Condamnat la moarte pentru asasinarea unui copil, crimă pe care nu am săvârşit-o, am suferit vreme de peste trei decenii de abuzuri înfricoşătoare. De aceea, în cazul meu, căutarea destinului originar al omului de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele a fost o luptă cumplită, până la sânge. Biblia arată că am fost creaţi nu pentru a ne urmări propriile dorinţe egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele (Cf. I Corinteni 10, 24; Filipeni 2,4; „Dragostea… nu caută ale sale”; (I Corinteni 13, 5). Trebuie să ne dăruim celorlalţi, să suferim pentru ei (cf. Romani 12,10) şi să-i iubim aşa cum ne iubeşte Hristos pe fiecare în parte (cf. Ioan 15, 13). Iar cuvântul „ceilalţi” îi include şi pe duşmanii
299
mei (Matei 5, 44). Iniţial păcatul lui Adam a dus la alterarea dragostei jertfelnice, care este o boală definită ca iubire de sine. A evoluat în aşa fel, încât fiecare om are tendinţa să aibă grijă de nevoile şi interesele proprii, ignorând menirea originară a omenirii. De aceea nu avem parte de experienţa unei relaţii de dragoste jertfelnică nici faţă de ceilalţi. Am căzut într-un individualism în care comuniunea cu Iisus Hristos nu există şi nici nu poate exista. Aceasta este exact starea în care m-am găsit, în arena egoismului care îmi ţinea sufletul despărţit de har. Pentru mine, adevărata luptă pentru curăţire este o încercare disperată de a evita moartea veşnică.’Prin nevoinţă, nădăjduiesc să ajung şi eu la smerenie şi la dragostea jertfelnică.
Lupta mea de despătimire nu diferă de lupta oricărui alt creştin, şi eu mă confrunt cu greutăţi şi încercări, ca oricare altul. Înţelegând suferinţa ca pe un medicament necesar în tămăduirea mea, am ajuns să-mi privesc viaţa de condamnat la moarte ca pe o sămânţă pe care acum o ud cu strădanii ascetice pentru a mă putea uni cu Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că vom întâmpina necazuri în lume (cf. Ioan 16, 33), aşa că zi de zi învăţ să îndur adversităţile vieţii de condamnat la moarte ca pe un mijloc de a mă smulge din ghearele demonilor. Sfânta Scriptură ne oferă şi încurajarea de care avem atâta nevoie, de exemplu: „Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi” (1 Petru 3, 14); „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29); „întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1 Petru 4, 13). Pentru mine, exerciţiul ascetic de îndurare a suferinţelor a devenit o trudă a jertfei pentru Dumnezeu: „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei
300
de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11,36-38).
înarmat astfel împotriva răului, am căutat să înfrunt ispitele cu răbdare pentru a-mi înfrâna poftele trupului. Părinţii Bisericii m-au învăţat că fără suferinţe nu putem cunoaşte adevărul, că numai prin durere dobândim înţelegerea cea duhovnicească. Mă confrunt, desigur, cu mari greutăţi, dar încep să le percep ca pe prilejuri de a primi învăţăminte. Doctorul sufletelor administrează leacul încercărilor zilnice pentru tămăduire. Domnul porunceşte celui care tânjeşte după El „să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Această „lepădare de sine” presupune respingerea duhului trupesc. Astfel, îndurarea dispreţului cu răbdare devine un mijloc prin care dobândim simţirea nevredniciei proprii. Aşa învăţ să mă văd pe mine însumi, nu pe cei care îmi fac rău şi, în loc să îi judec (ceea ce mi-ar îmbolnăvi sufletul), trebuie să mă socotesc pricina căderii lor.
Acest lucru este valabil mai ales în mediul penitenciar, unde infractorii păşesc făloşi ca nişte păuni îngâmfaţi. Stima de sine se poate strecura cu uşurinţă. Atunci când apare tentaţia de a acţiona mânat de orgoliu, harul lui Dumnezeu îngăduie provocările. Astfel, insultele verbale vulgare curg din belşug peste urechile mele, ca un mijloc prin care să mă smerească dacă reuşesc să îndur aceste jigniri cu răbdare. Din nefericire, sunt încă multe situaţii când reacţionez cu mânie. Domnul fie lăudat pentru Taina Spovedaniei, care mă ajută să merg înainte!
Am înţeles că „a-ţi lua crucea” înseamnă să nimiceşti păcatul şi să transfigurezi patimile.38 „Crucea” se referă, de asemenea, la voinţa pregătită pentru suferinţă; în timp ce acţiunile mele anterioare erau rezultatul furiei împotriva tuturor, pentru că fusesem
38 Informaţii suplimentare se găsesc în Spiritual Alchemy (Anthony al Deşertului; Xlibris, 2010) şi NoeticJerusalem (Anthony Atwood şi Sarah Atwood, Amazon, 2015).
301
agresat sexual, şi al mâniei provocate de ofensele percepute; am început, în sfârşit, să-mi accept necazurile ca pe un ajutor. Aşa cum metalul brut este scos din pământ în stare nerafinată şi neplăcut vederii, pentru a fi apoi curăţit în foc şi bătut cu ciocanul ca să fie meşterită din el o spadă frumoasă, tot aşa focul şi loviturile necazurilor ne curăţă şi înfrumuseţează sufletul.
Nu spun că sunt adeptul îndurării cu inima împăcată a dispreţului şi umilirii, mai ales dacă pot să le evit. Dar am devenit conştient de nevoia de a fi supus ispitelor pentru a conştientiza atât slăbiciunea mea, cât şi nevoia de Dumnezeu. Vă implor să vă rugaţi pentru mine, ca să îmbrăţişez cu smerenie fiecare încercare, care la început este atât de amară, dar mai târziu se îndulceşte, căci numai „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14,22).
În concluzie, ceea ce am recunoscut şi ceea ce sper că unii dintre cititori, dacă nu toţi, vor recunoaşte este că dorinţa sau mai degrabă nevoia de tămăduire a fiecărui individ necesită intrarea în Biserica Ortodoxă şi nu se poate întemeia pe o simplă acceptare intelectuală sau emoţională a lui Hristos. Eu am intrat în spitalul duhovnicesc care este Biserica Ortodoxă, unde, sub îndrumarea duhovnicului, mă aflu sub tratament sufletesc. Continui să învăţ cum să-mi port cu smerenie crucea ca să-L urmez veşnic pe Hristos. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (atunci când înduraţi nedreptăţi), căci plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5,12)!
Epilog
Ideea publicării acestei cărţi, avându-l în minte pe cititorul creştin ortodox, precum şi pe alţii, mai ales pe cei care caută Ortodoxia, este să facem ca lectura să-i atragă şi poate să-i îndemne să-şi ridice inimile şi glasurile la rugăciune. Privite în această lumină, rugăciunile cititorilor pot deveni o „cutie cu comori” care ne vor veni în ajutor când vom avea cea mai mare nevoie de ele, iar aceasta este, fireşte, o taină.
Ca mulţi alţi convertiţi la Ortodoxie, dezamăgiţi de protestantismul evanghelic, am căutat Biserica cea Una, veche, Sobornicească (Universală) şi Apostolică. Pe parcursul lecturilor mele constante şi vaste, nu este întâmplător faptul că eu, Anthony, am ajuns la Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Fiecare persoană, într-un moment diferit al vieţii sale, trăieşte ceea ce la început pare a fi o coincidenţă. Însă momentul şi modul în care reacţionăm la acea coincidenţă determină calea pe care vom merge înainte. Alegerea pe care am făcut-o, şi anume să-i scriu Mitropolitului Atanasie, care era pe atunci stareţ al Mănăstirii Machairas din Cipru, a luat naştere din dorinţa mea de a găsi Adevărul (Hristos). I-am împărtăşit şi lui Sarah sfatul deosebit de încurajator pe care mi l-a trimis: „Fii curajos şi crede în Dumnezeu!” A fost cel mai preţios şi mai profund sfat pe care l-am primit în viaţă şi, în realitate, principalul factor motivator a tot ceea ce facem, inclusiv scrierea acestei cărţi.
Deşi nu ştiam pe atunci, alegerea mea a devenit şi uşa către mântuire. A fost cât se poate de firesc să-i arăt această uşă şi iubitei
304
mele soţii, care după aceea i-a arătat-o lui Pa. Este clar, iubirea creşte atunci când este împărtăşită, şi astfel, dorinţa noastră cea mai fierbinte este să arătăm uşa mântuirii tuturor cititorilor, „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21).
Postfaţa ediţiei greceşti
Întrebarea care a preocupat omenirea timp de secole întregi, dacă pedeapsa cu moartea este îndreptăţită moral sau din oricare alt punct de vedere, ne problematizează din nou după lecturarea vieţii lui Anthony.
Avem în faţa noastră un om care a comis multe fărădelegi de-a lungul vieţii şi pe care el însuşi le mărturiseşte, negând însă categoric acuzaţia pe temeiul căreia a fost condamnat la moarte. Cu siguranţă, nu se pune la îndoială credibilitatea sistemului judiciar, dar nici faptul că judecătorii, ca fiinţe umane, nu pot să fie supuşi greşelii. Şi în acest caz, prelungirea rejudecării cu mai mult de douăzeci de ani după condamnarea la moarte arată cu siguranţă că nu este uşor, nici măcar pentru judecătorii cu experienţă, în a decide dacă această persoană este sau nu vinovată de infracţiunea de viol şi omor.
Pentru a examina problema în mod obiectiv, trebuie să ne confruntăm cu două posibilităţi. Adică nevinovăţia şi prezumţiile pe care le prezintă ca fiind adevărate şi situaţia opusă. În primul caz, nu există nici o îndoială că asistăm la evenimentul tragic al uciderii unei persoane nevinovate în numele justiţiei. Dar, chiar dacă Anthony sau orice alt condamnat la moarte a comis crima pentru care este acuzat, apare o întrebare crucială: care este beneficiul uciderii lor? Să analizăm puţin acest lucru în cele ce urmează.
Beneficiul ar putea apărea fie pentru condamnatul la moarte însuşi, fie pentru societate, fie, în final, pentru victimă sau rudele
306
acesteia, având în vedere actul comis. Însuşi condamnatul la moarte ar avea de câştigat dacă ar fi ajutat să renunţe la viaţa anterioară şi să-şi trăiască restul timpului în pocăinţă, chiar şi în închisoare. Cu toate acestea, cazul lui Anthony arată cum, din păcate, totul pare să depindă de conjuncturi. Tratamentul brutal aplicat lui Anthony atât de către personalul închisorii, cât şi de ceilalţi deţinuţi, precum şi povara psihologică a execuţiei sale iminente îl conduc la atitudini din ce în ce mai ostile şi de răzvrătire faţă de societate şi de semenii săi. În cazul lui Anthony, prin mila Domnului, aceste atitudini au fost tămăduite de noua sa viaţă duhovnicească în Hristos, însă cazul lui este o excepţie rară.
Societatea are de câştigat de pe urma uciderii unui criminal? Dacă aşa ar sta lucrurile, ar fi trebuit ca până acum să fie eradicată criminalitatea. Şi totuşi, aceasta este în creştere. Desigur, nici victima, nici familia sa, dacă este vorba despre o crimă, nu au nimic de câştigat din uciderea făptuitorului. Zicala „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” a existat dinainte de venirea lui Hristos în lume. Dar, de când Iisus Hristos, prin iubirea Lui pentru oameni, a luat Trup omenesc şi a vieţuit printre noi, lucrurile s-au schimbat drastic. Acum s-a dat lege nouă: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44), „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău” (Romani 12,17). Deci, „dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea” (Romani 12,20).
Din păcate, mulţi oameni au falsa impresie că, pedepsind vinovatul, sufletul victimei se va odihni. Dacă ar fi posibil ca aceştia să înţeleagă cât de diferit stau lucrurile! Cât de mult este împovărat sufletul de răzbunare şi, dimpotrivă, cât de mult se odihneşte cu iertarea!
Din punct de vedere duhovnicesc şi moral, aşadar, nu rezultă nici un beneficiu din uciderea brutală şi inumană a criminalului.
307
O boală cauzată de ispită poate fi vindecată numai prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos şi prin iubirea Bisericii noastre. Chiar dacă presupunem că ar putea apărea un anumit beneficiu, tot nu ni se dă dreptul de a-l ucide pe făptuitor. Începutul şi sfârşitul oricărei vieţi omeneşti aparţin autorităţii exclusive a lui Dumnezeu. Prin urmare, nimeni nu are dreptul să ia viaţa unei persoane, indiferent de motiv, şi oricine face acest lucru uzurpă, în esenţă, puterea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, obiecţiile la pedeapsa cu moartea nu sunt doar duhovniceşti şi morale şi nici nu provin doar din cercurile bisericeşti. Impunerea ei este contestată atât de jurişti, cât şi de majoritatea teologilor, filosofilor, criminologilor, psihiatrilor şi sociologilor.
Anthony este astăzi într-o cursă cu timpul, deoarece au fost luate iniţiative în întreaga lume pentru abolirea pedepsei cu moartea la nivel mondial. Dar va putea el să vadă aceste iniţiative puse în practică pentru propriul său caz? Din nefericire, el a fost închis într-un stat american în care pedeapsa cu moartea este încă în vigoare. Execuţiile sunt oprite temporar, însă se pune mare presiune pentru a se reveni la ele. După ce şi-a petrecut toată viaţa în închisoare, o viaţă plină de suferinţă şi martiriu care l-a condus în cele din urmă la Lumină, acum aşteaptă şi speră ca propriul său caz să devină un exemplu pentru reforma legislaţiei în acest stat, aşa cum s-a întâmplat deja în multe alte state.
În acest moment, făcând o scurtă paranteză, am dori să comentăm faptul că Anthony nu numai că a găsit el însuşi Lumina, ci a devenit cauza întoarcerii la credinţă pentru alte două suflete (Rachel şi tatăl ei). Aşa au reuşit să cunoască adevărul şi libertatea Ortodoxiei şi să se întoarcă la credinţa Sfinţilor Părinţi. Cărţile pe care le-a scris din închisoare sunt farul care atrage, în portul paşnic al Bisericii, întărire pentru mulţi oameni de pe continentul american şi nu numai. Dacă un condamnat dintr-o închisoare de înaltă securitate, căruia nu i se permite să vadă lumina
308
zilei, contribuie la convertirea altor doi oameni şi îi conduce la Soarele dreptăţii, Hristosul nostru, atunci câtă responsabilitate avem noi, cei care trăim în libertate, în îndrumarea sufletelor spre mântuire! Să nu uităm că această harismă nu a fost dată tuturor, aşa că se cuvine să ne străduim ca cel puţin să nu rostim blasfemii şi să nu-i smintim pe cei din jurul nostru.
Revenind la problema spinoasă a pedepsei cu moartea, în cazul lui Anthony, şi mai mare este presiunea exercitată de familia victimei, întrucât se crede că în acest fel sufletul ei se va odihni.
Desigur, faptul că cineva se opune pedepsei cu moartea nu înseamnă că nu este în durere sau doliu alături de mama nefericitului îngeraş. Ne tânguim fiecare insultă, violenţă, abuz, crimă, fie că este a unui copil sau a unui adult. Cu alte cuvinte, ne tânguim pentru alungarea noastră din Rai. Uciderea nevinovatului Abel de către Cain este crima care se repetă de fiecare dată, până în zilele noastre, în toate celelalte crime… Acum douăzeci şi unu de veacuri, vocea Domnului nostru răsuna asurzitor în urechile surde ale oamenilor. Istoria continuă să se repete, iar violenţa continuă să existe. Motivul pentru care astăzi este nevoie mai mult decât oricând de pocăinţa noastră, de pocăinţa întregii societăţi şi de restabilirea legăturii noastre cu Hristos este tocmai pentru că fenomenele inacceptabile de abuz asupra copiilor continuă să existe.
Suntem siguri că Dumnezeu, Care este drept şi atotbun, îl va aşeza pe acest copil între mucenicii Săi: micul Sfânt Chiric şi cele trei fiice ale Sfintei Sofia: Pistis, Elpis şi Agapis.
în ceea ce îi priveşte pe părinţii victimei, ştim că durerea pierderii unui copil nu poate fi deplin alinată în această viaţă. Cu atât mai mult în aceste condiţii! Ne rugăm ca Domnul, prin harul Său, să le dea o cruce mai uşoară, până când o vor întâlni pe iubita lor fiică în sânul Tatălui Ceresc, ca apoi să trăiască bucuria veşnică împreună.
Deznodământ
Execuţia lui Anthony Atwood a avut loc pe 8 iunie 2022, la âra 10, ora Americii. Cu o zi înainte fusese tuns schimonah, cu numele Efrem. În timpul execuţiei, i-a avut alături pe părintele său duhovnic (Egumenul Paisie al Mănăstirii Sfântul Antonie din Arizona şi ucenic al Cuviosului Efrem Filotheitul), pe soţia sa, Sarah, şi pe cel mai bun prieten al său. Din momentul administrării injecţiei letale şi până când şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, părintele Paisie i-a citit rugăciunile de ieşire a sufletului, ţinându-i epitrahilul pe cap. Monahul Efrem i-a mulţumit părintelui pentru că a venit la execuţia sa şi pentru că atâţia ani s-a ostenit să-l povăţuiască pe calea mântuirii.
Ultimele sale cuvinte, înainte de moarte, au fost:
„Îţi mulţumesc, dragul meu Părinte, că ai venit astăzi şi pentru că m-ai călăuzit pe calea credinţei. Doresc să-i mulţumesc minunatei mele soţii care m-a iubit cu toată fiinţa ei. Doresc să mulţumesc prietenilor mei şi celor din echipa juridică şi, mai presus de orice, lui Iisus Hristos Care, prin acest proces judiciar nedrept, m-a dus la mântuire. Mă rog Domnului să aibă milă de noi toţi şi Domnul să aibă milă şi de mine.”
Penultima sa scrisoare către Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului ne descoperă starea duhovnicească în care se afla cu doar câteva zile înainte de moarte.
Iată ce spune:
310
„Dragă Vlădică şi Părinte Ierotheos,
Vă urez Rai bun!
Câteva lucruri despre proces. Pe 24 mai a avut loc audierea în care am cerut graţierea (schimbarea pedepsei cu moartea în închisoarea pe viaţă). Cu optimism, probabilitatea de succes era de 1! Desigur, mi-a fost refuzată graţierea. Cu toate acestea, slava lui Dumnezeu a biruit! Iubitul meu Părinte Stareţ Paisie a adus vreo două duzini de călugări şi călugăriţe, alături de peste 150 de credincioşi, care locuiesc în împrejurimile mănăstirii, pentru a mă susţine. Unii călugări au mărturisit despre marea transformare lăuntrică pe care a făcut-o Dumnezeu în mine, aşa că, pe cât «consiliul de graţiere» şi guvernul încercau să mă înfăţişeze ca fiind un criminal periculos, pe atât eu mă minunam în sinea mea de transformarea petrecută în chip minunat cu mine! În toată povestea asta, Dumnezeu este Cel Care a câştigat, hotărâtor!…
Mitropolitul Atanasie mi-a spus că, dacă Dumnezeu îmi îngăduie execuţia, El a primit pocăinţa mea şi sunt pregătit să plec în Rai. Eu şi Sarah ne bazăm pe acest cuvânt înţelept. Pentru mine, sunt întristat de neglijenţa mea în rugăciune şi, desigur, pentru Sarah, care ar suferi un şoc să rămână singură, fără mine. Vă rugăm să ne pomeniţi pentru a avea putere în Hristos!
îmi continui privegherile, două ore pe zi, dar tot am mintea împrăştiată şi nu apuc să fac Ceasurile şi nici nu spun mereu Rugăciunea. Am încercat metode «isihaste» pentru Rugăciunea minţii (pe respiraţie etc.) şi odată trăiam ceva ce cred că era Rugăciunea în inimă. Acum, când mă concentrez corect, se pare că Rugăciunea îşi ştie calea către inima mea, dar curând este alungată de gândurile lumeşti. Simt că sunt atât de neputincios!
Faptul că v-aţi gândit să mă sfătuiţi în timpul Vecerniei înălţării Domnului Hristos este minunat şi mă încurajează. Slavă
311
Domnului! învăţătura dumneavoastră este oxigen duhovnicesc şi mă rog ca sufletul meu să continue să respire adânc această bună mireasmă care mântuieşte sufletul!
Uneori găsesc alinare în sfaturile călugărilor profund duhovniceşti şi, în mod tragic, de multe ori îmi pierd concentrarea şi mă supăr din pricina evenimentelor. Mă gândesc că voi avea parte de o experienţă brutală când autorităţile mă vor lega şi îmi Vor da drogurile mortale. Acesta este, însă, vehiculul care mă va purta în călătoria mea către Rai! Aceasta este lupta mea lăuntrică. Urmarea sfaturilor Mitropolitului Atanasie mi se pare un colac de salvare duhovnicească în această mare a nebuniei seculare extreme. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sfaturile voastre, şi pentru cuvintele sfinţilor pe care mi le trimiteţi…
Ei bine, acum, mai presus de toate, vă cer cu umilinţă rugăciunile pentru înălţarea mea cu Hristos dacă voi fi omorât pe 8 iunie. Sunteţi o lumină duhovnicească. Mulţumesc foarte mult!
Mă rog să vă mântuiţi cu mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Cu multă dragoste în Hristos,
Anthony păcătosul” (4 iunie 2022)
Peste două zile, pe 6 iunie, scrie ultima sa scrisoare către mitropolit, în care mărturiseşte:
„Sunt cel mai urât deţinut din închisorile Arizonei. Călătoria mea a fost lungă şi grea. Prin aceasta însă, Dumnezeu m-a purtat cu dragoste, iar acum mă apropii de porţile morţii cu nădejde, cu nădejdea tunderii în monahism, a martiriului şi a Raiului. Poate părea o îndrăzneală faptul că spun acest lucru, dar încep să înţeleg şi să îmbrăţişez harul lui Dumnezeu. Să fie binecuvântat!”
O moarte nedreaptă primită ca binecuvântare, aşa şi-a înţeles-o smeritul călugăr. De altfel, toţi cei care au fost de faţă la
312
execuţie au dat mărturie că avea o pace nemaivăzută. A fost o execuţie cu totul neobişnuită. Îi urăm ceea ce ne urăm şi nouă înşine: Rai bun!
Tatiana Petrache
în cele ce urmează vom prezenta Raportul Amnesty International din 2019 privitor la pedeapsa cu moartea, precum şi Declaraţia comună a Reprezentantului Superior al Uniunii Europene şi a Secretarului General al Consiliului Europei cu privire la Ziua Mondială împotriva pedepsei cu moartea (10 octombrie 2020).
RAPORTUL AMNESTY INTERNATIONAL REFERITOR LA PEDEAPSA CU MOARTEA, 2019
arabia Saudită, Iran, Sudanul de Sud şi Yemen nu respectă tendinţa internaţională privitoare la eradicarea pedepsei cu moartea, având în vedere că execuţiile sunt în creştere.
execuţiile la nivel mondial au scăzut cu 5%, atingând cel mai scăzut nivel al deceniului.
În ciuda scăderii numărului de execuţii la nivel mondial, potrivit raportului global din 2019 al organizaţiei Amnesty International referitor la pedeapsa cu moartea, în Arabia Saudită, în acelaşi an, a fost doborât recordul pedepselor cu moartea. Autorităţile din Arabia Saudită au trimis la moarte 184 de persoane în 2019, cel mai mare număr înregistrat vreodată de Amnesty International într-o singură ţară şi, mai mult decât atât, într-un singur an.
Între timp, numărul execuţiilor s-a dublat în Irak, în timp ce Iranul îşi menţine poziţia a doua, după China, ţara cu cele mai multe execuţii la moarte şi unde numărul de persoane ucise rămâne secret de stat. Totuşi, aceste ţări nu respectă tendinţa globală,
314
conform căreia execuţiile ar scădea pentru al patrulea an consecutiv, ajungând la cel puţin 657 în 2019, de la cel puţin 690 în 2018 cel mai mic număr de execuţii înregistrat în ultimul deceniu.
„Execuţia este o pedeapsă odioasă şi inumană, şi nu există nici o dovadă credibilă că ea previne criminalitatea mai mult decât pedepsele cu închisoarea. Majoritatea ţărilor recunosc acest lucru şi este încurajator să vedem că execuţiile sunt în scădere la nivel global”, a declarat Clare Algar, Directoarea organizaţiei Amnesty International, responsabilă cu cercetarea pe plan internaţional, politic şi în jurisprudenţă în scopul abolirii pedepsei cu moartea. „Cu toate acestea, un număr mic de state se mişcă în direcţia opusă tendinţei globale de abolire a pedepsei cu moartea, crescând numărul execuţiilor. Aplicarea pedepsei cu moartea într-un număr tot mai mare în Arabia Saudită, folosită ca armă împotriva dizidenţilor politici, reprezintă o evoluţie îngrijorătoare. La fel de şocantă este creşterea uriaşă a execuţiilor în Irak, care aproape s-a dublat în doar un an.”
Primele cinci ţări cu cele mai multe execuţii în anul 2019 au fost: China (aproximativ 1000), Iran (cel puţin 251), Arabia Saudită (184), Irak (cel puţin 100) şi Egipt (cel puţin 32).
Statisticile Amnesty International nu includ şi China, unde numărul execuţiilor, despre care se crede că este de ordinul miilor, rămâne în continuare secret. Iran, Coreea de Nord şi Vietnam, cu un număr de execuţii neobişnuit de mare, continuă să ascundă dimensiunea reală a aplicării pedepsei cu moartea, restricţionând accesul la informaţii.
Aplicarea execuţiilor în câteva state
Doar 20 de ţări sunt responsabile pentru toate execuţiile cunoscute din întreaga lume. Dintre acestea, Arabia Saudită, Irak, Sudanul de Sud şi Yemen au ieşit în evidenţă prin faptul că au executat mai multe persoane în 2019 în comparaţie cu 2018.
315
În 2019 Arabia Saudită a executat 184 de persoane – 6 femei şi 178 de bărbaţi mai mult de jumătate dintre aceştia fiind de origini străine. În 2018 numărul de execuţii a fost de 149.
Majoritatea pedepselor cu moartea au survenit ca urmare a implicării în traficul de droguri şi în crime. Cu toate acestea, Amnesty International a remarcat o aplicare sporită a pedepsei cu moartea ca armă împotriva dizidenţilor, respectiv a minorităţii musulmane Shi’a din Arabia Saudită.
Pe 23 aprilie 2019, a avut loc o execuţie în masă a 37 de persoane, dintre care 32 erau bărbaţi din minoritatea Shi’a care fuseseră acuzaţi de „terorism”, pe baza mărturiilor date de aceştia în urma torturilor. Printre cei executaţi pe 23 aprilie s-a numărat şi Hussein al-Mossalem. El a suferit mai multe vătămări corporale, nasul spart, o claviculă ruptă şi un călcâi zdrobit, toate acestea pe când era închis la izolare.
Hussein al-Mossalem a fost adus în faţa Curţii Penale Speciale (SCC) din Arabia Saudită, care a fost înfiinţată în 2008 pentru a judeca persoanele acuzate de crime legate de terorism, dar, în prezent, s-au înmulţit recursurile, dat fiind faptul că această instituţie a devenit o supapă de reprimare a mentalităţilor diferite de cele oficiale.
În Iran, numărul execuţiilor aproape s-a dublat, de la cel puţin 52 în 2018 la cel puţin 100 în 2019, în mare parte din cauza impunerii sistematice a pedepsei cu moartea persoanelor acuzate că aparţin aşa-numitului grup militant „Statul Islamic”.
În Sudanul de Sud, autorităţile au executat cel puţin 11 persoane în 2019, cel mai mare număr de execuţii înregistrat de la independenţa ţării, proclamată în 2011. Yemenul a executat cel puţin şapte persoane în 2019, faţă de cel puţin patru în 2018. Bahrain a efectuat execuţii după un an de abţinere de la această practică, trimiţând la moarte trei persoane în cursul anului 2019.
316
Lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte recursul la sentinţa pedepsei cu moartea
Multe ţări nu publică sau nu oferă informaţii concrete despre recursul la sentinţa pedepsei cu moartea, dând astfel dovadă de lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte această practică.
Iranul este pe locul al doilea, China fiind „lider” în aplicarea pedepsei cu moartea. Iranul a condamnat cel puţin 251 de persoane în 2019, faţă de cel puţin 253 în 2018, dintre care patru aveau sub 18 ani la momentul execuţiei. Cu toate acestea, lipsa de transparenţă face dificilă stabilirea numărului total real de execuţii, care poate fi mult mai mare.
în 25 aprilie 2019, autorităţile iraniene au executat în secret doi băieţi, Mehdi Sohrabifar şi Amin Sedaghat, în închisoarea Adelabad din Shiraz, provincia Fars. Ambii au fost arestaţi când aveau 15 ani şi au fost acuzaţi de viol în grup, în urma unui proces inechitabil. Nu numai că nu ştiau că au fost condamnaţi la moarte înainte de execuţie, dar trupurile lor purtau urmele unor semne lăsate de bici, arătând astfel că fuseseră biciuiţi înainte de moarte.
„Chiar şi ţările cu cei mai fervenţi susţinători ai pedepsei cu moartea nu pot justifica aplicarea acesteia, de aceea aleg ca totul să fie ţinut secret. Multe dintre ţări încearcă să ascundă modul în care impun pedeapsa cu moartea, ştiind că nu vor putea justifica aceste acte în faţa comunităţii internaţionale”, a spus Clare Algar. „Execuţiile au loc în secret în toată lumea. În ţări din Belarus, Botswana, Iran şi Japonia, execuţiile sunt efectuate fără a se informa în prealabil familiile, avocaţii sau, în unele cazuri, nici chiar victimele înseşi”.
Abolirea globală imediată
Pentru prima dată din 2011, s-a înregistrat o scădere a numărului de state care pun în aplicare pedeapsa cu moartea în regiunea
317
Asia-Pacific, cu doar şapte execuţii înregistrate pe tot parcursul anului. Japonia şi Singapore au redus semnificativ numărul de persoane executate, de la 15 la 3, respectiv, de la 13 la 4.
În Afganistan nu au mai avut loc execuţii din 2010. Progrese s-au înregistrat şi în Taiwan şi Thailanda unde nu s-a mai aplicat pedeapsa cu moartea din 2018. În acelaşi timp, Kazahstan, Rusia, Tadjikistan, Malaezia şi Gambia au continuat să respecte suspendarea oficială a execuţiilor.
În întreaga lume, 106 state au abolit pedeapsa cu moartea în mod legal pentru mai multe tipuri de infracţiuni, iar 142 de state au abolit pedeapsa cu moartea atât pe plan legal, cât şi în practică. În plus, multe ţări au luat măsuri pozitive pentru a elimina aplicarea pedepsei cu moartea.
De exemplu, preşedintele Guineei Ecuatoriale a anunţat în aprilie că guvernul său va introduce o legislaţie pentru abolirea pedepsei cu moartea. Evoluţii pozitive, care ar putea duce la abolirea pedepsei cu moartea, au fost înregistrate şi în Republica Centrafricană Kenya, Gambia şi Zimbabwe. Şi Barbados a eliminat din Constituţie pedeapsa cu moartea.
În Statele Unite, guvernatorul Californiei a introdus un moratoriu oficial asupra execuţiilor din acest stat american, în care s-a înregistrat cel mai mare număr de deţinuţi condamnaţi la moarte, în timp ce New Hampshire a devenit al 21-lea stat din SUA care a abolit pedeapsa cu moartea pentru orice infracţiune.
Cu toate acestea, încercările din Filipine de a reintroduce pedeapsa cu moartea pentru „infracţiuni detestabile legate de droguri şi jafuri”, precum şi încercările din Sri Lanka de a efectua execuţii pentru prima dată, după o pauză de mai bine de patruzeci de ani, întrerup progresul făcut în sensul abolirii execuţiilor din întreaga lume. De asemenea, Guvernul federal al Statelor Unite a ameninţat cu o nouă lege ce susţine aplicarea execuţiilor, după o pauză de aproape două decenii.
318
„Trebuie să menţinem tendinţa pentru abolirea internaţională a pedepsei cu moartea”, a spus Clare Algar. „Facem apel către toate statele să introducă abolirea pedepsei cu moartea. Este necesar ca comunitatea internaţională să facă presiuni asupra ultimelor state care susţin pedeapsa cu moartea pentru a opri o dată pentru totdeauna această practică inumană”.
Ziua mondială împotriva pedepsei cu moartea,
10 octombrie 2020
DECLARAŢIA COMUNĂ A ÎNALTULUI REPREZENTANT AL UNIUNII EUROPENE ŞI A SECRETARULUI GENERAL AL CONSILIULUI EUROPEI
„Astăzi, cu ocazia Zilei Mondiale şi Europene împotriva pedepsei cu moartea, Uniunea Europeană şi Consiliul Europei îşi reafirmă opoziţia faţă de utilizarea pedepsei capitale în orice circumstanţă şi solicită abolirea universală a pedepsei cu moartea.
Salutăm diminuarea continuă a aplicării pedepsei cu moartea, confirmând tendinţa generală spre abolire universală. În 2019, pentru al doilea an consecutiv, au avut loc execuţii în numai 20 de ţări din întreaga lume. Acesta este un minimum istoric, totuşi 20 de ţări reprezintă un număr foarte mare. Prin urmare, ne folosim de această ocazie pentru a solicita tuturor membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite să sprijine rezoluţia referitoare la un moratoriu privind aplicarea pedepsei cu moartea în cadrul celei de a 75-a sesiuni a Adunării Generale a ONU din decembrie 2020.
Coaliţia mondială împotriva pedepsei cu moartea a dedicat acest an dreptului la o reprezentare juridică eficace. Încălcarea acestui drept fundamental afectează în mod disproporţionat membrii cei mai vulnerabili ai societăţii, care nu îşi pot permite avocaţi cu experienţă sau care s-ar putea să nu fie familiarizaţi cu sistemul juridic. Este esenţial ca sistemele de justiţie să furnizeze resurse pentru pregătirea unei apărări eficace, inclusiv servicii de traducere şi de interpretare adecvate dacă este necesar.
320
Autorii infracţiunilor trebuie să fie traşi la răspundere şi pedepsiţi. Cu toate acestea, experienţa ţărilor aboliţioniste a arătat că pedeapsa cu moartea nu descurajează infracţiunile violente şi nici nu contribuie la o societate mai sigură. Dimpotrivă, uciderea ca pedeapsă perpetuează un ciclu fără sens al violenţelor.
Facem apel la acele state membre ale Consiliului Europei care nu au aderat încă la protocoalele relevante la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la cel de al II-lea protocol facultativ la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, care vizează abolirea pedepsei cu moartea, să facă acest lucru fără întârziere. Consiliul Europei şi UE îndeamnă din nou Belarusul, singura ţară europeană care încă efectuează execuţii, să abolească pedeapsa cu moartea şi să se alăture majorităţii naţiunilor care au renunţat definitiv la această practică crudă şi inumană. De asemenea, facem apel la statele membre cu statut de observator ale Consiliului Europei care nu au abolit încă pedeapsa cu moartea să promoveze o dezbatere deschisă privind obstacolele care le blochează drumul către abolirea pedepsei cu moartea.
Aşteptăm cu interes adoptarea de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a Recomandării privind comerţul cu bunuri utilizate pentru tortură şi/sau alte pedepse sau tratamente inumane sau degradante, inclusiv pedeapsa cu moartea. De asemenea, încurajăm toate ţările să se alăture Alianţei Mondiale pentru un Comerţ fără tortură, un exemplu remarcabil de cooperare la nivel mondial împotriva torturii şi a pedepsei cu moartea, şi să îşi intensifice eforturile în vederea stabilirii unor standarde internaţionale comune privind comerţul fără tortură.
Republica Macedonia de Nord, Muntenegrul, Serbia şi Albania, ţări candidate, Bosnia şi Herţegovina, ţară din cadrul procesului de stabilizare şi de asociere şi potenţială ţară candidată,
321
Islanda, Liechtensteinul şi Norvegia, ţări AELS membre ale Spaţiului Economic European, precum şi Ucraina, Republica Moldova şi Georgia se aliniază prezentei declaraţii”.39
39 Aceasta este declaraţia oficială de pe site-ul Consiliului Uniunii Europene, accesat la data de 8 mai 2022. https://www.consilium.europa.europresspress-releases20201009world-day-against-the-death-penalty-10-october-2020-joint-declaration-by-the-high-representative-of-the-european-union-and-the-secretary-general-of-the-council-of-europe
Jucând hochei pe gheaţă (1964)
Jucător de baseball All-star (aprox. 1968)
Frank la opt ani, cercetaş
Frank în corul bisericii
Frank la Academia Militară
Frank şi mama la schi, în Heaven Valley (1967)
Frank la 11 ani, în echipamentul de fotbal
Frank dă un recital de violoncel la vârsta de 13 ani
Frank la 18 ani în grădina instituţiei de detenţie pentru minori
Frank la 19 ani, împreună cu tatăl său
Frank la 19 ani, împreună cu mama sa (ianuarie 1975)
Frank şi echipa lui la spectacolul de motociclete de la închisoarea din California
‘ în curtea închisorii
Vicki Lynne Hoskinson
Frank la 28 de ani, după eliberarea din închisoare
Frank în momentul arestării pentru răpire
Arestarea lui Frank
Intrarea în Complexul Unităţii de Regim Special (SMU) II din închisoarea Statală Arizona
Frank în Blocul Celular Şase, pe coridorul morţii (cca 1996)
Interiorul unei celule a condamnaţilor la moarte
Celulă din coridorul morţii în SMU II interior
Părintele Atanasie, Mitropolit de Limassol, Cipru
Părintele Paisie, egumenul Mănăstirii Sfântul Antonie, Arizona Dreapta: Stareţul Epifanie, Episcop de Ledra, Mănăstirea Machairas, Cipru, în timpul vizitei din 2007 la Mănăstirea Sfântul Antonie.
Stânga: Gheronda Efrem, fost egumen al Mănăstirii Filoteu, Muntele Athos, Grecia, întemeietor şi Părinte duhovnicesc al Mănăstirii Sfântul Antonie din Arizona şi al altor 20 de mănăstiri creştine ortodoxe din SUA şi din Canada.
Părintele Philip
Frank la SMU II, coridorul morţii
Fotografia a fost făcută în preajma botezului său (vara lui 2000). Expresia facială generală a lui Frank, în comparaţie cu fotografiile anterioare din această carte, dezvăluie profund bucuria lui Hristos şi, în acelaşi timp, pocăinţa adâncă a lui Frank. Slavă Atotputernicului Hristos, Dumnezeul nostru!
Această fotografie a lui Rachel a fost făcută în frumoasele grădini ale Mănăstirii Sfântul Antonie din Arizona, la 40 de zile după botezul ei, în timpul întâlnirii cu părinţii din Cipru, care au vizitat mănăstirea şi pe Frank, la închisoare, în 2007
Anthony (numele după botez al lui Frank), mai 2022
înmormântarea schimonahului Efrem (numele de călugărie), Mănăstirea Sfântul Antonie,
Cuprins
Prolog 7
Câteva cuvinte din partea autorilor 9
1. Frank: anii copilăriei 11
2. Rachel: anii copilăriei 21
3. Frank: adolescenţa 29
4. Rachel: adolescenţa 51
5. Frank: anii maturităţii 63
6. Rachel: anii maturităţii 97
7. Fundul prăpastiei: chemarea. 107
8. Rachel: Blocul Celular Şase 127
9. Frank: însetat după Dumnezeu 139
10. Frank: venirea acasă 173
11. Rachel: „Şi vor fi amândoi un trup” 189
12. Frank: lucrarea mântuirii noastre 197
13. Rachel: Raiul ortodox răsăritean 215
14. Frank: să răbdăm până la capăt 247
15. Şi cei doi au devenit una 261
16. Viaţa ca unul 279
Postfaţa lui Frank 289
Epilog 303
Postfaţa ediţiei greceşti 305
Deznodământ 309
Raportul Amnesty International referitor la pedeapsa cu moartea, 2019 313
Declaraţia comună a înaltului reprezentant al Uniunii Europene şi a secretarului general al Consiliului Europei 319
Comenzi:
librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.rowww.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro