Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiescînsemnările unui ortodox
Volumul V
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NILUS, SERGHEI ALEXANDROVICI Pe malul râului dumnezeiesc: însemnările unui ortodoxSerghei Nilus; trad. din lb. rusă de pr. prof. Teoctist Caia; carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. iaşi: Doxologia, 2015- 5 vol.; 20 cm ISBN 978-606-666-471-4 Vol. 5. – 2020. iSBN 978-606-666-869-9
I. Caia, Teoctist (trad.)
821.161.1-94=135.1281.93(0:82-94)
© Doxologia, 2020
ISBN general: 978-606-666-471-4
ISBN Vol. V: 978-606-666-869-9
Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc însemnările unui ortodox
Volumul V
Traducere din limba rusă de preot profesor Teoctist Caia
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFANMitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXOLOGIA Iaşi, 2020
DEDICAŢIE
în timpurile noastre, marcate de invenţii şi descoperiri neobişnuite, de aşa-numitele „minuni” ale tehnicii, prin care se desfată omenirea superficială, ca de nişte jucării strălucitoare, pierzând în acest joc periculos împărăţia Cerului, după cum spunea Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, este folositor pentru fiecare credincios ortodox să pună faţă în faţă toate aceste „minuni” şi semne false cu semnele şi minunile autentice, făcute de Duhul Sfânt prin mijlocirea vaselor harului, alese de El sfinţii şi plăcuţii lui Dumnezeu.
Credinţa în minuni, căutarea celor suprafireşti, care ies din ramele vieţii cenuşii, de toate zilele, ne ridică deasupra sferei de cunoaştere a celor cinci simţuri nedesăvârşite, proprii întregului neam omenesc, indiferent de gradul dezvoltării spirituale. Semisălbaticul samoed1 îşi caută satisfacţia credinţei în şamanism, teozoful cultivat o caută în brahmanism sau în yoga, intelectualul lipsit de credinţă se aruncă în capcana minunilor spiritismului şi hipnotismului… încă din timpuri imemoriale, neamul omenesc caută „semne şi minuni”. Natura căzută a omului, în cei opt mii de ani de existenţă, caută ceea ce a pierdut prin cădere, însă nu poate găsi nimic… Pe cele pierdute le poate găsi doar credinţa adevărată şi doar prin ea se dau celor ce
1 Populaţie africană [n.tr.].
6
caută minunile şi semnele adevărate, celor ce s-au priceput ca, prin ajutorul harului dumnezeiesc, să păstreze credinţa lor în curăţie şi nu s-au lăsat amăgiţi de scorneli trufaşe ale nestatornicei şi mărginitei raţiuni omeneşti.
Aşa a fost în toate timpurile. Aşa se înfăţişează şi acum starea duhovnicească a unei mari părţi a omenirii, când au venit vremurile grele, prezise de apostol. Prin necredinţă, sau, mai exact, prin lepădarea de credinţă s-au închis ochii duhovniceşti ai omului atât de mult încât chiar dacă aude cu urechile şi vede cu ochii, nu î nţelege nimic.
Fiecare om care se raportează cu atenţie la viaţa sa duhovnicească pe tot parcursul peregrinării sale pământeşti este pus faţă în faţă cu nevăzutul, presimţind într-o măsură sau alta lumea tainică şi minunată. Strict vorbind, întreaga viaţă a omului, începând cu taina apariţiei sufletului şi terminând cu taina morţii, este o măreaţă, continuă şi inexplicabilă minune. Într-o egală măsură, toate momentele vieţii omeneşti stau sub semnul tainicului şi inexplicabilului. în chip vizibil sau tainicacoperit, minunile şi semnele ne conduc întreaga viaţă, nu fără participarea voinţei noastre, care acceptă sau respinge acest nevăzut, dar care ne conduce în mod vădit. Credinţa denumeşte implicarea în viaţa tainică a omului a acestei imense puteri Pronie dumnezeiască, iar necredinţa întâmplare oarbă.
Nu este greu să judecăm care dintre aceste două explicaţii corespunde mai bine cu vrednicia omului. Fără minuni, existenţa omului este de neconceput. Odată cu pierderea credinţei în Dumnezeu, harul Său, care se arată în semne şi minuni, se depărtează de om şi cei necredincioşi născocesc alte minuni, înaintea cărora ar putea să se plece. Şi iată, mutând în sfera întâmplării adevăratele
7
minuni ale cârmuirii dumnezeieşti, de care s-au lipsit, se pleacă în faţa falselor minuni ale ştiinţei şi tehnicii.
Strălucirea şi fastul „minunilor şi semnelor” contemporane întunecă sfinţenia duhovnicească şi frumuseţea nepământească a minunilor şi semnelor adevărate în mintea superficială a omului. Tot ce este adevărat şi măreţ se săvârşeşte fără strălucire zgomotoasă şi scopul este doar binele autentic. Bunul principal al omului, dacă nu chiar unicul bun, este credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, în Treimea lui Dumnezeu Cel slăvit. Fără credinţă, viaţa noastră pământească nu este viaţă, ci o lâncezire fără sens. Această credinţă, ca bun al tuturor oamenilor, este favorizată şi slujită, pe toate căile, de minunile şi semnele adevărate, oricum s-ar manifesta: în vindecări ale trupului neputincios, în protejarea de primejdii inevitabile, în salvarea din mâna vrăjmaşului triumfător sau prin întoarcerea păcătosului în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe vindecătoare de toate suferinţele sufleteşti. însă scopul principal al minunilor este întărirea credinţei în Dumnezeu. Aici se găseşte principala deosebire între semnele şi minunile adevărate şi cele false.
Cărţulia tipărită de mine este alcătuită din descrierile unor momente din viaţa mea şi a altora, care au caracteristicile unor semne şi minuni adevărate şi care definesc, poate, voinţa mea omenească şi, nu fără participarea acesteia, întreaga structură a existenţei mele. Aceste momente nu le-am atribuit întâmplării, nu le-am numit, în sufletul meu, „o afluenţă” de împrejurări, nu am trecut pe lângă ele cu o mândră nebăgare de seamă, fără să-mi permit să pătrund mai profund în obârşia lor şi, după putere, m-am ţinut riguros de un singur adevăr, despre care am vorbit cititorului meu. Nu m-am plecat înaintea dumnezeului întâmplării,
8
ci Unicului Dumnezeu, Care S-a descoperit prin Cuvântul Său.
Nu va întâlni, oare, cuvântul povestirii mele suflete care stau la răspântie, gata să se plece acestui dumnezeu al întâmplării?
încă un cuvânt: povestirea inserată în această cărţulie vorbeşte despre un preot neobişnuit, din eparhia Orlov, Gheorghe Alexeevici Kossov. Oamenii simpli ai poporului ortodox îl ştiu de multă vreme şi au evlavie înaintea numelui său. Să mă ierte smerenia şi modestia sa, dacă prin povestirea mea, într-o oarecare măsură, voi sluji la slăvirea numelui său în lumea cultivată.
„Taina împăratului să o păzeşti bine, iar faptele lui Dumnezeu să le descoperi şi să le propovăduieşti cu slavă.”
Zolotariova, 3 iunie 1903
I
PREFAŢĂ LA A DOUA EDIŢIE
Neaşteptatul succes al eşecurilor mele, adunate într-un singur volum sub titlul Cele măreţe în cele neînsemnate, a epuizat într-un an toată ediţia şi a sălăşluit în mine încrederea bucuroasă că vechile probleme ale duhului, nu numai că nu au rămas străine vremurilor noastre, ci, dimpotrivă, chiar dacă observăm întărirea vădită a răului mondial care triumfă, îşi întăreşte puterea şi duhul şi binele cel veşnic al marilor nădejdi creştine… începând să lucrez la o a doua ediţie a cărţii mele, m-am hotărât să o completez cu noi eseuri apărute în acest an, în presă, dar şi cu altele care văd lumina tiparului, pentru prima oară, în această ediţie.
în prima categorie trebuie să amintesc: „Mica Slujitoare a Maicii Domnului şi a lui Serafim, una dintre tainele iconomiei lui Dumnezeu”, „Ce aşteaptă Rusia”, iar la a doua categorie: „Lăcaşurile cereşti” şi Antihrist, ca o apropiată posibilitate politică”.
Vreau să atrag atenţia cititorului meu asupra ultimei categorii: aici va găsi dezlegarea marii taine a lumii, ascunsă până la vremea împlinirii sale finale. Taina s-a împlinit acum, cheia a fost găsită: se apropie sărbătoarea triumfală a împlinirii tuturor nădejdilor creştine, victoria întregii credinţe creştine. Dar apropiatul triumf al credinţei a adus mai aproape şi înfricoşătorul timp al persecuţiilor lui Antihrist împotriva credinţei, şi nu fără voia lui
10
Dumnezeu se dă în „Antihrist, ca o apropiată posibilitate politică”, un semn despre cum să se pregătească lumea creştină ca să întâmpine, înarmată cu toate armele smereniei şi ale răbdării, groaznicele ispite ale smintelilor care îi vor ademeni chiar şi pe cei aleşi.
„Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.”
Şi dacă neputinciosului meu cuvânt i se va da să se atingă de inima cititorului meu, desăvârşind, astfel, ostenelile mele, îl rog doar un singur lucru să pomenească în rugăciune numele autorului pentru autenticul folos al sufletului său şi al meu în faţa Nefăţarnicului Judecător, Care va veni curând în lume cu slavă şi cu putere multă.
Sankt-Petersburg, anul 1905
PREFAŢĂ LA A TREIA EDIŢIE
Ieşind la lumina tiparului, cu ajutorul lui Dumnezeu, deja a treia ediţie a cărţii mele Cele măreţe în cele neînsemnate, găsesc prilejul să spun câteva cuvinte cititorului meu, iubitor de Dumnezeu.
Nu îmi atribui mie sau talentului meu succesul operei mele, care a epuizat într-un timp relativ scurt două ediţii ale cărţii, ci voii Domnului meu, Căruia I-am slujit şi îi slujesc în măsura iubirii şi a înţelegerii mele. Sunt un om cu desăvârşire străin faţă de literatura contemporană: nici cunoştinţe, nici legături, nici comuniune în duh nu am avut cu nimeni dintre fraţii care scriu, poate cu mici excepţii, şi nici în viitor nu cred că voi avea. Aşa că succesul cărţii nu poate fi pus pe seama notorietăţii numelui. Dar, printre altele, cartea mea, a ros, ca un mic izvor, grosimea cojii anonimatului şi a indiferenţei, şi a curs ca un liniştit şi sonor pârâiaş în marea cea nemărginită şi clocotitoare a vieţii, fără să se piardă în valurile ei, lăsând o urmă mică, dar vădită după gustul şi culoarea şuvoiului său, deosebit de gustul şi culoarea spumei şi a sedimentelor care tulbură marea vieţii omeneşti.
Marele rugător al pământului rusesc, Ioan din Kronstadt, căruia i-a fost dedicată această carte, încă din timpul vieţii, pe care i-o dedic şi acum ca unui om viu, mi-a spus pe data de 14 iulie 1906, la Mănăstirea Sfântul Nicolae babaevo:
12
scrie, îmi place tot ceea ce scrii!
dar pentru cine să scriu? am replicat eu. Cine mai citeşte astfel de scrieri?
dumnezeu binecuvântează, a răspuns Părintele Ioan. Se vor citi şi se vor cumpăra.
Prin această binecuvântare a marelui păstor de la Kronstadt îmi explic răspândirea deosebit de neaşteptată a eseurilor mele, adunate în Cele măreţe în cele neînsemnate. Mică este osteneala mea, dar mare a fost binecuvântarea asupra cărţii.
Mare este şi milostivirea lui Dumnezeu!
în a treia ediţie a cărţii am fost nevoit să fac unele modificări şi completări esenţiale, care au privit eseurile 9,10, 11,12. în eseul 9, intitulat în ediţia a doua „Una dintre tainele iconomiei Dumnezeieşti”, am inclus un nou articol: „Sfânta Rusie. Căutătorul cetăţii nevăzute. Ieromonahul schitului Sihăstriei Optina, Părintele Daniil (Bolotov)”. Am făcut aceasta pentru că la acest ieromonah se referea acea taină a iconomiei lui Dumnezeu, care, sub acest titlu, a fost obiectul eseului 9, din ediţia a doua a cărţii. Părintele Daniil s-a sfârşit pe data de 25 noiembrie 1907 şi de aceea pot vorbi mai detaliat, descoperind cititorului şi numele său, ceea ce în timpul vieţii era imposibil din cauze cunoscute cititorului.
La eseul 10, „Locaşurile cereşti”, schimbările au fost doar în sensul unor prescurtări pe care le-am făcut cunoscând mai îndeaproape nişte oameni, introduse în acest articol prin cuvintele unei a treia persoane, nu prin observaţiile mele.
Eseurile 11 şi 12 – „Ce o aşteaptă pe Rusia” şi,Antihrist, ca o apropiată posibilitate politică” au fost supuse unei prelucrări mai elaborate. Evenimentele vieţii contemporane din Rusia şi din lume, precum şi părtăşia mea, contribuţia
13
mea la slujirea în duhul şi în adevărul creştinismului militant, mi-au descoperit ceva nou, mare şi îngrozitor, ceva ce era ascuns mie In 1905, când ieşea de la tipar a doua ediţie a cărţii. Această descoperire, dedusă din observaţiile făcute asupra vieţii spirituale şi politice a popoarelor creştine şi din studiul misterelor sectelor religioase ale Răsăritului, în special ale masoneriei, mi-au oferit material de o aşa de mare importanţă încât m-aş socoti un trădător al lui Hristos, Dumnezeul meu, dacă nu aş împărtăşi acest material şi cititorilor, iubitori de Dumnezeu.
Mare şi înfricoşătoare este „profunzimea satanică”, descoperită în eseurile 11 şi 12, unite în cele trei ediţii sub titlul „Este aproape Antihrist şi împărăţia sa, care vine pe pământ!”.
în încheiere, rog din nou pe tot creştinul ortodox căruia îi vine la inimă cartea mea să pomenească numele păcătosului ei alcătuitor, deocamdată pentru sănătate şi mântuire, iar cu timpul, şi pentru odihna sufletului său în Lăcaşurile Cereşti ale lui Dumnezeu Cel în Trei Ipostasuri, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea şi slava în veci.
29 ianuarie 1911 Serghei Nilus
Cele măreţe în cele neînsemnateînsemnările unui ortodox
1. Despre cum un creştin a fost readus la credinţa ortodoxă
I
„Căci cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi Tatălui şi a Sfinţilor îngeri.”
(Luca 9, 26)
M-am născut în anul 1862, într-o familie care, din partea mamei mele, avea mulţi oameni de frunte, prin duhul care îi făcea deosebiţi, deja, în anii 60 ai secolului al XIX-lea. Moşierii înnăscuţi şi, preponderent, cei cu suprafeţe mari de pământ, datorită legăturii lor cu pământul şi cu ţăranul, au evitat manifestarea excesivă a pasiunilor anilor 70, dar, în general, ca să spunem aşa, nu au putut evita duhul revoluţionar, atât de mare era atunci farmecul ideilor care i-au cuprins pe toţi: egalitarism, libertate de gândire, libertatea cuvântului, Într-un cuvânt, libertate şi acţiune. Nu era, se pare, pe atunci nicio casă nobiliară, în ambele capitale, unde, după puterea înţelegerii proprii şi după ultima carte citită sau publicaţie, mai întâi a „Contemporanului”, apoi a „însemnărilor naţionale” sau a „Vestitorului Europei”, să nu îşi dea cu părerea privind refacerea structurii statale a Imperiului Rus.
16
Era atunci timpul marii migraţii a nobilimii din cuiburile natale la Grajdurile Mari şi Mici, la Nisipurile lui Nicolae şi în alte colţuri liniştite ale Capitalei, unde se îndreptau şi se concentrau aceşti nobili colonişti, rupând astfel legătura seculară cu satul. Bătrânii moscoviţi cred că îşi amintesc acele case — vilă deja învechită, unde în acele vremuri s-au mutat ca să-şi trăiască veacul nobilii cei de modă veche. Puţine dintre aceste case se mai păstrează în Moscova.
Una dintre aceste case din Moscova a fost cea în care am început să mă obişnuiesc cu viaţa duhovnicească.
Desigur, hrana cea tare oferită de discuţiile cu coloratură politică nu mi-au favorizat dezvoltarea visărilor religioase, aşa cum se spunea atunci, şi am crescut într-o desăvârşită înstrăinare faţă de Biserică, asociind-o în imaginaţia mea copilărească, doar cu bătrâna mea doică, pe care am iubit-o nespus de mult, dar şi cu dangătul măreţ al celor „patruzeci ori patruzeci” de biserici din Moscova. în aerul moale, primăvăratic şi plin de viaţă, acest dangăt devenea un val uriaş şi puternic ce împrospăta camerele strâmte, după o iarnă îndelungată şi mă trăgea după el în nemărginirea satului, a câmpiilor, a pâraielor ce susurau printre ierburile verzi într-un cuvânt, în lumea lui Dumnezeu, evadând dintre pereţii de piatră ai falsităţii şi convenţionalităţii oraşului.
De ce am iubit satul atât de mult, sat pe care mama nu îl putea suporta, care venea aici „cu repulsie” pentru două luni pe timpul verii?… De ce am iubit-o atât de mult pe simpla şi bătrâna mea doică, care stătea cu mine prea puţin deoarece rămânea în sat pe timpul iernii ca să păzească magaziile boiereşti şi casa din sat? Dumnezeu ştie! Dar am iubit şi satul şi pe doică până la lacrimi, cu o iubire curat rusească. Nu ştiu de ce le-am compătimitaltă expresie
17
nu pot să aleg pentru acel sentiment dureros şi în acelaşi timp dulce până la lacrimi, pe care l-am încercat faţă de ambele.
Când ajungeam în satul natal, după zece luni de lipsă şi despărţire petrecute la Moscova, primul meu avânt era să fug la doica mea, să o îmbrăţişez, să plâng la pieptul ei pentru toată amărăciunea despărţirii de dânsa şi de scumpul sat, drag inimii mele, şi apoi să mă duc undeva, într-un colţişor însingurat din scumpa mea grădină şi să plâng acolo cu amar, dar şi cu bucurie, sărutând pământul ei reavăn şi frumos mirositor.
Le sunt recunoscător Moscovei cu locurile ei sfinte neştiute încă atunci de mine şi satului, cu nemărginitele lui câmpii de cernoziom, unde se simte atât de clar nesfârşirea lui Dumnezeu însuşi, că nu mi-am pierdut, în copilărie, capacitatea de a-mi dedica sufletul acelei dispoziţii care, în mod indisolubil, se uneşte cu rugăciunea. Cu atât mai mult că nu ştiam rugăciuni, în biserică intram doar întâmplător. Religia am învăţat-o de la nişte profesori indiferenţi, ba chiar porniţi cu vrăjmăşie împotriva acesteia, după programa implacabilă şi inevitabilă a gimnaziului, şi nu prea învăţam pentru că doar acest obiect nu era unul „principal”. îmi este ruşine să-mi amintesc acum ce subterfugii şi potlogării foloseam pentru a evita profesorul de religie. Este adevărat, foarte rar reuşeam acest lucru şi îmi amintesc că, mai ales în clasa a treia, având un preot sever şi cu multă experienţă, luam de multe ori nota 1. Aşa am crescut eu ca tânăr ortodox în cunoaşterea lui Dumnezeu până la universitate, dar nici acolo, desigur, nu luam în seamă un „fleac” precum Ortodoxia.
La universitate, la orele Părintelui profesor Serghievski, acum adormit, nu am participat niciodată, examenele le dădeam după programa cerută. Pe timpul meu nici nu
18
existau manuale: iniţial, întregul curs consta în câteva cărticele terfelite şi unsuroase, numite „Curs de Teologie”.
II
Până unde, până la ce degradare duhovnicească ajunsesem îşi poate închipui doar cel ce a trăit într-o aşa ticăloşie şi care apoi, în drumul căderii sale, a fost ţinut de mâna nevăzută a Bunului Creator.
îmi amintesc că, dacă nu cumva în clasa a VI-a de gimnaziu, având obligaţia să postim în Săptămâna Pătimirilor, m-am dus la un preot să mă spovedesc fiind în stare de ebrietate, dar o aşa ebrietate că, înainte de spovedanie, simţind din instinct că săvârşesc ceva nelalocul său, am vrut să mă scald în apele învolburate ale râului Moscova, pe care încă mai pluteau sloiuri de gheaţă. Şi ce spovedanie putea să fie aceasta!… Cu adevărat, Domnul a fost îndelung răbdător şi mult milostiv, binevoind ca mulţi ani după aceasta să-mi dea să încerc dulceaţa convertirii.
Dar cu toată ticăloşia care s-a adunat în anii de libertate a educaţiei religioase, în viaţa privată, şcolară şi, în sfârşit, în cea socială, lecţiile tocite, dar pline de dragoste ale Moscovei, ale satului şi doicii, apropierea până la un anumit punct de creştinismul autentic, bunătatea neţărmurită a mamei mele, care săvârşea cu modestie binele faţă de semeni, lucru firesc doar creştinilor toate acestea nu au îngăduit ca în sufletul meu să se stingă acea scânteie, care, e adevărat, abia mai licărea în bezna mea duhovnicească, scânteia perceperii iubirii faţă de Dumnezeu şi de Ortodoxia Sa.
19
Subliniez intenţionat cuvântul Ortodoxie, deoarece, în rarele clipe de înălţare în rugăciune, doar spre aceasta a tins sufletul meu. Nici măreţia slujbelor catolice, cu puterea grandioasă a orgilor, cu frumuseţea vocilor cântăreţilor de operă, cu toată ambianţa teatrală a slujirii cardinalilor, nemaivorbind de aluziile jalnice privitoare la slujba din bisericile protestante nimic nu mi-a rămas în minte la rugăciune în afara frumuseţii minunate a slujbelor ortodoxe.
Şi m-a mai atras, uneori, în biserica săracă din provincia noastră îndepărtată, părintele nostru simplu, lipsit de viclenie, care cultiva pământul împreună cu citeţul său ţăran gospodar. Şi mi se părea, împotriva voinţei mele care era înclinată spre mândria raţiunii, că „în neputinţa lor se săvârşeşte puterea lui Dumnezeu”. Dar rareori se întâmpla să am astfel de momente amestecate cu bucurie şi confuzie, mai curând clipe duhovniceşti de comuniune în pocăinţă a fiului căzut cu Tatăl cel Veşnic, până când s-a săvârşit minunea…
III
Când eram încă în clasa a IV-a, în primul progimnaziu din Moscova (acum sunt şapte progimnazii în Moscova), înaintea examenelor de absolvire (atunci progimnaziul nu avea clasa a V-a, şi noi ne consideram absolvenţi, lucru de care ne mândream foarte mult pentru succesele de absolvent), am făcut o făgăduinţă în prezenţa tovarăşilor mei, pe care îi aveam ca buni prieteni, că voi merge la Mănăstirea „Sfânta Treime” a Sfântului Serghie şi îmi voi face cruce cu amândouă mâinile şi picioarele dacă voi reuşi la examene. Succesele au fost aproape strălucitoare, am luat
20
şi alte examene şi, în sfârşit, am terminat gimnaziul, am trecut şi prin universitate, dar nu m-am mai gândit niciodată la făgăduinţa mea şi cred că aş fi râs în faţa celui ce mi-ar fi amintit-o.
Astfel a trecut nu puţin timp. însă cum am petrecut acest timp îmi este ruşine să spun! Desigur, este ruşinos pentru un creştin. L-am petrecut într-o distracţie continuă. Dacă nu mi s-ar fi întâmplat o istorie care a lăsat o urmă neştearsă în sufletul meu împietrit şi care m-a forţat să păstrez în mine „omul”, desigur, aş fi fost pierdut pentru totdeauna…
După terminarea cursurilor la Universitatea din Moscova, am fost aruncat e adevărat, de bunăvoie în postul de candidat cu responsabilităţi judiciare pe lângă procurorul tribunalului districtual Erevan, din târguşorul Bar noraşen, judeţul Şaturo daralaghezk. Tribunalul din Erevan m-a delegat în acest loc, anevoie de pronunţat, ca adjunct la doi judecători de pace pentru anchete independente. Mi s-au încredinţat 150 de cauze, mare parte având doar două coperţi şi un titlu: Cauza privind… (desigur, tâlhării, furturi, ucideri). Tot conţinutul acestor cauze era limitat la opisul documentelor cusut în copertă, iar documentele nu reprezentau decât un număr al anchetei plutonierului sătesc. Cine cunoaşte viaţa criminală din Transcaucazia, acela ştie că toată procedura judiciară din regulamentele împăratului Alexandru al II-lea, cu rare excepţii, nu este decât o luare în derâdere a justiţiei locului. La aşa numitele „anchete”, în care pentru depoziţiile de martor există o taxă fixă, începând cu o „abază” (2 grivne), niciun anchetator rus nu rezistă, ieşindu-şi din minţi sau căzând în patima beţiei.
Eram pe atunci foarte tânăr, plin de energie şi cu tot surplusul de forţe, cu idei civilizatoare (sfânta simplitate!) m-am aruncat în luptă pentru cinstea şi slava umanităţii
21
ruseşti, aşa cum îmi închipuiam atunci că trebuie să funcţioneze justiţia.
În acel ţinut nu existau drumuri, nici măcar în felul celor pe care le avem pe la ţară, aşa încât trebuia să fac pe cavaleristul îndrăzneţ, iar uneori pe simplul infanterist. Odată, la o percheziţie grăbită sau la o confiscare, am fost nevoit să alerg în goana mare ca la un marş adevărat. Drumul, sau ceva ce semăna cu un drum, se găsea pe malul pietros al râului Arpaceai, presărat cu pietre ascuţite, având forme şi mărimi diferite. După mine alerga un întreg convoi: translatorul, doi cazaci, doi sau trei ceapari2 băştinaşi (garda administraţiei locale), cunaci3prietenii tuturor tâlharilor şi plutonierul sătesc. Or am vrut să fac pe viteazul, sau aşa a fost să fie: am lovit uşurel cu cravaşa pe Karabahul meu, am hăulit şi calul a luat-o la goană cu aşa repeziciune, încât am lăsat echipa în urmă cu câteva zeci de stânjeni.
Şi deodată s-a petrecut ceva de neînchipuit… îmi amintesc doar aşa, ca prin ceaţă, că am zburat în sus, iar picioarele calului erau deasupra capului meu… îmi amintesc ceva fără formă, dar înfricoşător, mult praf… parcă am zburat apoi într-o prăpastie. Când m-am dezmeticit, am privit înjur, dar nu puteam pricepe nimic.
Am văzut că însoţitorii mei s-au strâns repede în jurul meu: armeanul traducător îngăima ceva – „precis este rănit” -, calul stătea lângă mine cu şaua stricată, dar părea înţepenit. Plutonierul sătesc, un tătar, stătea pe vine şi se bătea cu palmele peste genunchi şi se tânguia cu mare jale clătinându-şi capul. Privindu-l, abia m-am stăpânit să nu râd, atât de comică mi s-a părut figura lui. Mai apoi am
2Ceapari populaţie în Transcaucazia. [n.tr.]
3Cunac – „prieten” în limba popoarelor caucaziene, [n.tr.]
22
înţeles că, zburând din şa, am căzut în aşa fel încât nu m-am rănit de pietrele ascuţite ale drumului. M-am pipăit nimic! Nu mă durea nimic, doar palma dreaptă era puţin scrijelită. M-am ridicat, am făcut câţiva paşi, nu aveam nimic! Slavă lui Dumnezeu! Am aflat că, în goana sa nebună, calul meu s-a împiedicat şi s-a rostogolit peste cap precum un iepure. Aşa am făcut şi eu, zburând peste cap sub cal. Cazacii mi-au povestit după aceea că numai o minune m-a salvat: „După legile firii, şi din domnişor, şi din cal ar fi trebuit să rămână numai fărâme…”. Oricum ar fi fost, după toată această teribilă întâmplare, m-a durut mâna dreaptă vreo două-trei zile şi s-ar fi rezumat toate la aceasta… dacă eu nu mi-aş fi amintit curând de făgăduinţa mea neîmplinită…
IV
De ce nu mi-am propus să fiu mai precaut după această întâmplare, de ce nu mi-am amintit făgăduinţa copilărească, demult uitată îi las să ghicească pe cei care studiază sufletul omenesc din punctul de vedere al ştiinţei contemporane. Se vor găsi, desigur, unii care vor spune: o comoţie cerebrală în urma căzăturii. Dar se poate medita şi altfel asupra acestui lucru…
Au trecut ani şi făgăduinţa tot nu mi-am îndeplinit-o, dar inima nu mai era neliniştită. Tot mai des şi mai des, parcă cu litere de foc, care se aprindeau pe neaşteptate în întunericul sufletului, a început să se deseneze un cuvânt îngrozitor: sperjur.
Părăsisem serviciul de multă vreme şi mă apucasem de gospodărie în sat. într-o săptămână a Pătimirilor, am
23
postit după ce nu mai postisem de vreo şapte ani sau mai mult, nu fără un sentiment de ruşine falsă faţă de „intelighenţie”, mai mult din îngăduinţă faţă de „prejudecăţile” fraţilor mai mici ţăranii, care mă aleseseră epitrop al bisericii noastre săteşti. însă am postit de mântuială, cum se spune, şi m-am împărtăşit nu fără un oarecare tainic fior, pe care mult timp nu am vrut să-l recunosc şi, după împărtăşanie, m-am simţit înnoit, mai bucuros de viaţă, sufletul încercase ceva cunoscut cândva, ceva scump mie, ceva inexplicabil de dulce şi, totodată, solemn şi măreţ… Asemenea şoimului care, istovindu-se într-o îndelungată captivitate, la început în silă, cu lene, îşi întinde aripile sale îngreunate, face o mişcare fără încredere, încă una la fel, iar apoi, deodată, cu o minunată bucurie, zboară în adâncimea cerului de azur, în infinita libertate a mării de zefir…
Atunci mi s-a dăruit doar prima mişcare plină de neîncredere a aripilor mele duhovniceşti. Dar puterea tainică, dată atunci aripii, deja nu mai putea să mă lase inert. Ceva s-a materializat în suflet: tot mai des mă cerceta setea de rugăciune care îmi era clar conştientizată, uneori înăbuşită violent de grijile cotidiene, de neîncrederea în starea mea duhovnicească, în parte chiar de o răutate surdă, care se furişa dinafară în sufletul meu strivit.
Dar făgăduinţa neîmplinită se ridica tot mai stăruitor înaintea mea.
V
Şi eu am îndeplinit-o! Niciodată nu voi uita acel fior sfânt, acea sete duhovnicească, plecând cu trenul de la gara Iaroslav din Moscova spre bastionul duhovnicesc al tronului
24
rusesc şi al patriei. Toată istoria mult pătimitoare a pământului rusesc părea să-şi fi desfăcut paginile sale îngălbenite, vechi de zile. Mi-am plecat, cu smerenie, auzul la foşnetul lor lin, dar profetic, şi ceva nou, străin, dar totodată neobişnuit de dulce s-a născut, a crescut şi a cuprins sufletul meu cu o iubire puternică. Sufletul mi s-a născut din nou. Şi ce a însemnat această naştere minunată…
Câţi ani au trecut deja de atunci! Dar şi acum văd şi simt în mine influenţa acelei Rusii tainice, ortodoxe, care mi-a deschis într-o clipă renaşterea mea duhovnicească, mi-a deschis-o pentru toată viaţa şi mi-a întipărit chipul său feciorelnic în amintirea mea recunoscătoare. Da! Vedenia copilului Vartolomeu, care l-a dat Rusiei pe Cuviosul Serghie, care a unit, în numele lui Dumnezeu, în pădurea deasă din jurul bisericii umile, pe cnezi, boieri şi ţărani sub puterea marelui cneaz, a zidit şi a preaslăvit, întru slava lui Dumnezeu, măreaţa împărăţie a Rusiei, care a cuprins jumătate de lume.
Prin locurile sfinte ale Lavrei m-a condus un monah dintre cei nevârstnici şi simpluţi primul întâlnit de mine la porţile mănăstirii, un monah evlavios, liniştit şi smerit. M-a dus şi la racla unde odihnesc moaştele Cuviosului Serghie. Erau destul de mulţi închinători. Ieromonahul de rând slujea pentru toţi un moleben. M-am aşezat în genunchi şi, pentru prima dată în viaţa mea, m-am dedat minunatului simţământ al rugăciunii, fără niciun fel de filosofare a celui rău.
L-am rugat pe cuvios să-mi ierte slăbiciunea duhovnicească, necredinţa mea, apostazia mea. Lacrimi involuntare şi binecuvântate au dat în clocot undeva în profunzimile inimii; am simţit că am ieşit parcă din mine însumi. Şi, deodată, ridicând capul şi privind prin ceaţa lacrimilor ce mă năpădiseră în direcţia raclei cuviosului, pe perete, dincolo
25
de sticla unde se păstra schima lui, am văzut chipul stareţului care mă ţintuia cu o privire aspră şi indignată. Fără să-mi cred ochilor, mi i-am întors în partea cealaltă, continuând să mă rog mai cu sârg, dar o forţă nevăzută m-a silit să privesc în acelaşi loc şi iarăşi, deja mai clar şi parcă mai aspru m-au străfulgerat ochii aspri ai schimnicului.
M-a cuprins frica, dar am rămas în continuare înaintea acestui chip sever, fără să-mi mai întorc ochii de la dânsul şi am continuat să mă rog mai puternic. Dar nu mai era acea rugăciune cum obişnuim să o înţelegem nu mai erau nici cuvinte, nu era nici măcar o imagine a cuvintelor, ci era un fel de avânt neobişnuit, pornit din cele mai tainice profunzimi ale sufletului. Dacă aş fi continuat, s-ar fi rupt legăturile sufletului şi ale trupului. Am văzut şi afirm că nu am avut halucinaţii cum, treptat, s-a îmblânzit chipul cel aspru al dumnezeiescului stareţ, cum sufletul meu cel zbuciumat s-a simţit mai uşor şi mai bucuros şi cum, treptat, chipul minunat al sfântului s-a pierdut în ceaţă şi, în sfârşit, a dispărut.
Departe de mine să afirm că m-am învrednicit atunci să-l văd pe sfânt cu ochii mei cei păcătoşi, să-l văd pe plăcutul lui Dumnezeu. Dar faptul vedeniei a fost evident pentru mine, nu îl pot considera o halucinaţie. Iluzia provocată de o fantezie exaltată, nu ar fi putut aduce acele roade, pe care, mai apoi, le-a primit în dar sufletul meu, căci eu, ca un fiu risipitor, după aceea m-am întors în sânul mamei iubitoare biserica.
Renaşterea duhovnicească a fost urmarea directă a celor încercate lângă racla Cuviosului Serghie.
Când s-a sfârşit molebenul, toţi s-au dus să se închine la moaştele făcătorului de minuni: m-am dus şi eu, deja liniştit şi bucuros, deosebit de uşurat. Nu încercasem niciodată până atunci o asemenea uşurime, nu doar duhovnicească,
26
ci şi fizică. Povara veche, care atâta timp mi-a îngreunat umerii, mi-a fost luată de o mână puternică şi autoritară. Am sărutat cu multă evlavie sfintele moaşte care păzeau schima. Călugăraşul meu însoţitor stătea lângă mine şi m-a invitat să mergem la veşmântărie, un loc minunat al Lavrei.
Am fost şi la veşmântărie, am băut apă din izvorul sfânt, am văzut sub biserică locul protejat de bolţile întunecate de veacuri unde, după tradiţie, i s-a arătat lui Serghie însăşi împărăteasa Cerului; dar am mers prin toate aceste locuri sfinte şi dragi inimii ruseşti parcă prin ceaţă, plin de o măreaţă taină a celor încercate.
îmi amintesc vag că atunci când mi-am luat rămas bun de la aceste locuri, la ieşirea din Lavră, lângă sfintele ei porţi, am cumpărat o icoană cu chivot de chiparos4 şi o carte cu viaţa cuviosului şi astfel m-am despărţit de scumpul meu însoţitor. I-am dat la despărţire nu trei sau cinci ruble, ci mai mult. Nu a luat nimic: „Dar de ce să-mi daţi?!”. Oricât am insistat, nu a vrut să ia. Suflet simplu şi curat!
Aceste câteva ore, petrecute sub acoperişul sfântului lăcaş, această făgăduinţă făcută în zilele tinereţii mele crude şi, în sfârşit, împlinită, această minunată stare de rugăciune, trimisă de Sus, toate acestea au provocat o atât de mare schimbare în viaţa mea duhovnicească, încât consider această schimbare drept o minune.
4 în tradiţia iconografică rusă, icoană cu ramă şi capac de chiparos. [n.tr.]
27
VI
Da, eu am crezut şi Dumnezeu a văzut cu ce sentiment m-am întors din Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie şi că acest sentiment era plin de o căldură nepământească, de o plinătate de smerenie sufletească, de o aşa iubire faţă de Dumnezeu pe care L-am înţeles, de o aşa supunere faţă de voinţa Sa cea sfântă, încât L-am cunoscut în acele clipe pe Hristos Mântuitorul meu şi că această minunată stare nu putea fi decât o credinţă profundă, nestrămutată, în care Creatorul şi făptura se unesc în chip nevăzut, în care recunoştinţa smerită a făpturii o ridică până la Creator.
Mi se părea că sufletul meu a devenit un locuitor al cerului. Dulceaţă nemăsurată! însetam după nevoinţă. Eram doar avânt şi nevoinţă!
Dar Dumnezeu a hotărât altceva. Şi, Doamne Dumnezeul meu, cât de jalnic şi de nevrednic era acest altceva! Şi cât de repede s-a săvârşit!
înălţându-mă până la cer, am fost aruncat drept în cele mai de jos ale pământului! Şi cum s-a întâmplat? Nu poate fi decât un singur răspuns: am fost dat în mâinile celui viclean. Diavolul mi-a luat sufletul în stăpânire cu voia lui Dumnezeu. „Dar cine poate să asculte astfel de cuvinte?…” Când aşa graiuri sunt rostite de buzele unui monah nevoitor, care a încercat personal lucrarea puterii străvechiului vrăjmaş al neamului omenesc, nici chiar atunci nu ar fi zugrăvită îndeajuns răutatea şi batjocura pe care acesta o varsă pe capul mărturisitorului.
Cu toate acestea, eu m-am pregătit să suport în chip conştient toată greutatea ruşinii (false) ce mă apăsa pe mine, fostul student al Universităţii din Moscova, pentru mărturisirea neclintită, pronunţată aici. Să negi existenţa
28
satanei înseamnă să respingi cuvântul lui Dumnezeu, să-L respingi pe însuşi Hristos Mântuitorul, Care a izgonit demonii şi a dat putere şi credincioşilor Lui să-i izgonească.
Este puternic vrăjmaşul a cărui putere necunoscută este respinsă cu dispreţ; dar acel vrăjmaş, a cărui existenţă reală nu este recunoscută cu multă convingere este cu adevărat „atotputernic”. Toţi oamenii însemnaţi, adevăraţii asceţi ai lui Dumnezeu, ale căror cinste şi sinceritate nu sunt puse la îndoială de către potrivnicii lor, toţi vorbesc despre acesta, toţi s-au luptat cu el şi toţi l-au biruit, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pe vrăjmaşul gândit, dar şi văzut cu ochii lor iluminaţi.
Este, oare, cu putinţă ca aceşti oameni obişnuiţi, care au atins o aşa înălţime duhovnicească, inaccesibilă muritorilor de rând şi netăgăduită de nimeni, care au creat prin Sfânta Evanghelie acea lucrare măreaţă, de întărire pe pământ a Bisericii lui Hristos, mărturisită acum de aproape toate limbile pământului, este, oare, cu putinţă ca aceşti Părinţi ai Bisericii, care există de aproape două mii de ani, să fi avut halucinaţii, să-şi fi ieşit din minţi? Lucrarea lor multiseculară şi neclintită până la sfârşitul lumii vorbeşte în favoarea lor. Oare aşa sunt faptele şi teoriile reprobatorilor5 contemporani, chiar şi acelora a căror inteligenţă omenească a fost recunoscută drept genială?
Dar cu ce putere îngrozitoare s-a răsfrânt în sufletul meu această năvală a vrăjmaşului!
6 Reprobator care dezaprobă ceva [n.tr.].
29
VII
Din Lavră, am fost nevoit să merg la Petersburg. Am ajuns acolo cu acea minunată şi deplină stare sufletească. Până ce toate operaţiunile băneşti, care m-au mânat în acest oraş, au trecut prin vămile financiare, mi-a rămas timp mai mult decât suficient pentru a umbla haihui. Nu trecuseră decât puţine zile, iar eu eram deja în mâinile celui viclean.
în oraşul puţin cunoscut, am întâlnit puţin cunoscutul, iar compania intimă nu era mai brează decât mine… Şi ce s-a întâmplat aici! în toată viaţa mea nu am văzut şi nu m-am dedat la asemenea sumbre urgii. Spun „sumbre” pentru că în toiul urgiilor năvalnice, în rarele clipe când rămâneam cu mine însumi, mă scăldam în propriile lacrimi.
Am văzut bezna întunericului deschisă sub picioarele mele, am văzut întunericul sinistru în hăul fără de fund şi nu-mi pierdeam nicio clipă conştiinţa că, subordonându-mă unei puteri îngrozitoare, într-un zbor irezistibil, voi zbura cu capul în jos acolo, de unde nu mai este întoarcere. Frica aceasta de moartea morală, care mi-a cuprins sufletul, nu am încercat-o niciodată. în trecut aveam ocazia deseori să mă veselesc cu cei de vârsta mea; eram mai tânăr, viaţa mă învăţase puţine lucruri, dar, repet, ceea ce am trăit aici nu mai trăisem şi Dumnezeu mă va ajuta să nu mai trăiesc aşa ceva.
L-am uitat pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, simţeam cum în mine, împotriva voinţei mele, se năştea şi creştea cu putere nestăvilită dorinţa hulitoare de a distruge în sufletul meu orice colţişor în care s-ar fi putut păstra imaginea Lui sfântă. Mă sufoca o răutate neînţeleasă. Dar, straniu lucru! La aceasta se adăuga un amar greu de suportat,
30
un chin al pierderii sufleteşti, încât biata mea inimă părea frântă în bucăţi. Era o suferinţă mai presus de om! La un moment dat am vrut să mă arunc sub un tren. Din fericire, ispita nu a durat prea mult.
Nu a trecut nicio săptămână şi am primit, din nou, darul rugăciunii; împreună cu acesta, s-a întors la mine simţământul credinţei şi al fericirii creştine, de comuniune cu Domnul, deşi departe de acea profunzime încercată în Lavră. A fost nevoie să mai trăiesc multe, a fost nevoie să port nu o singură luptă duhovnicească, ca să primesc cele râvnite.
Acum, amintindu-mi cu o oarecare linişte cele trăite, ispitele groaznice trimise slabelor mele puteri, nu pot să restabilesc în mintea mea, fără emoţie şi tulburare, fără un sentiment de sfiiciune, toate circumstanţele transformării unui vizionar al Lavrei în acel obsedat care am devenit cât ai clipi din ochi.
Psihologia nebunului! vor spune mulţi şi vor găsi drept dovadă incontestabilă a acesteia credinţa mărturisită de mine… O, lume duhovnicească a omului! Cine te va înţelege, în afară de cel ce crede în revelaţie? Hamleţii contemporani şi „prietenii lui Horaţiu” nu degeaba umplu spitalele psihiatrice, care cresc precum ciupercile după ploaie fără să aducă speranţă de vindecare. Nici ei, nici înţelepţii lor nu întrevăd cauzele care favorizează toate acestea în lume. Boala veacului, a veacului nostru nervos… de unde provine? Oare nu de la acea „fericire” pe care o dă această civilizaţie mult lăudată, prin care ademeneşte omenirea puţin credincioasă şi însetată de o fericire iluzorie?!
Hazardul, cunoscutul concurs al împrejurărilor, reacţia psihică, nervii, caracterul flasc al boieraşului dezlănţuit, atavismele şi multe altele tot atât de puţin înţelese îi conduc pe înţelepţii veacului acestuia la explicaţia psihologică
31
a momentului dat, dar ei nu-şi dau interesul să-l explice, de fapt: calea lor nu este adevărul, ci punctul de vedere pseudoştiinţific, asimilat de dânşii. Renunţând la acesta, ar însemna să-şi recunoască netemeinicia, dar care dintre ei are un asemenea curaj? În modul de gândire al aristocraţilor, prin uzurpare, au ocupat primul loc prin teoriile lor. Deşi nu ajung să rezolve problemele omenirii ce piere în rătăcirile create de ei, cu toate acestea, consideră că şi-au creat o întâietate şi o influenţă în a cârmui mulţimile cu gândirea superficială.
O boală neaşteptată care atinge un organism sănătos, este explicată de obicei de aceştia printr-un principiu contagios, prin ceva ce se găseşte în afara organismului, dar miracolul contagiunii duhovniceşti, descoperit de mult timp şi cunoscut doctorilor duhovniceşti, marilor rugători ai Bisericii, nu este dat să fie cunoscut falşilor vindecători contemporani: ochii lor duhovniceşti sunt închişi de apostazie şi necredinţă şi, „văzând, nu văd, şi auzind, nu înţeleg”.
Oricum ar fi fost, furtuna care a venit asupra mea a bubuit deasupra capului şi a dispărut tot atât de brusc precum a apărut. Cerul vieţii mele duhovniceşti s-a înseninat, soarele care strălucise atât de luminos a început din nou să mă lumineze, însă fără strălucirea dintru început, ci parcă printre nişte nori subţiri, rămaşi în urma norului de furtună ce a dispărut.
Starea mea sufletească era exact ca după o boală grea şi mortală: boala trecuse, dar rămăsese oboseala apăsătoare. Nu mai eram omul dinainte, însă nici nu mă înnoisem. Lumea şi plăcerile ei şi-au pierdut importanţa pentru mine, parcă rămăsesem în urmă faţă de ceilalţi, dar golul din sufletul meu nu se umpluse.
32
Din când în când, mă vizita o dispoziţie de rugăciune: am început să lecturez mai mult ca înainte din Sfânta Scriptură, mă opream mai des şi mai profund asupra sensurilor ei, dar nu pot spune că inima mea îşi găsea în aceasta satisfacţie. Am început să merg mai des şi la biserică, dar nici în biserică nu găseam cele dorite.
Vedeam cu claritate răul în trecutul meu şi îmi aminteam cu fiori că am fost părtaş acestui rău, dar eram nemulţumit şi de prezentul meu. întreaga mea viaţă lăuntrică parcă se dedublase. Aveam sentimentul că sunt făţarnic în faţa mea, că mă străduiesc să-mi impun o convingere pe care nu o aveam în realitate, cu atât mai rău cu cât vreau să o arăt oamenilor. în aluatul meu cel vechi am văzut minciună şi am lăsat în urmă această minciună, dar ea singură, independent de voinţa mea, încă mai continua să răzbată în lucrările şi gândurile mele. A fost o perioadă stranie. Şi eu însumi eram oarecum straniu: nu eram nici eu, nici altul. în mine şi cu mine totul se făcea semiautomat, semiconştient; nu înclinam nici în partea minciunii înţelese şi recunoscute, nici în partea binelui încă nedeterminat. Nu aveam nici impulsivitate, nici dragoste, eram doar căldicel.
Vechea lume se ruinase, dar pe ruinele ei nu se construise încă nimic nou. Să zidesc eu însumi, simţeam că nu pot. Slăbiciunea de după boală mă obosea: sufletul avea nevoie de hrană pe care nu aveam putere să i-o dau, dar nu venea nici dinafară.
33
VIII
Starea aceasta sufletească m-a stăpânit aproape un an. Situaţia financiară a gospodăriei mele m-a tras, împotriva voinţei mele, la Petersburg: am fost nevoit să mă prezint la ministrul căilor de comunicaţie şi să cer protecţie pentru o întreprindere agricolă şi pentru o firmă comercială care, visam, să-mi ofere noi mijloace pentru a lupta şi a mă apăra pe mine şi pe mulţi alţii ca mine din satul Şipka, care mai înainte purta denumirea de „cuibul nobilimii”.
Era în februarie, iar în acel an au fost geruri şi furtuni cumplite. A venit a treia săptămână a Postului Mare. Cu câteva zile înainte să plec, am simţit o uscăciune stranie în gât, pe care nu o mai încercasem niciodată. îmi amintesc că în seara plecării m-am plâns de aceasta unui tovarăş de-al meu, doctor. S-a uitat în gât şi mi-a spus că nu am nimic. Cu inima uşurată, m-am îndreptat spre Petersburg.
La Moscova am rămas o singură zi, până seara. După o întâlnire de afaceri, mi-a rămas timp destul să merg la Galeriile Tretiakov. M-a atras aici, în mod special, Vaşneţov şi două tablouri ale lui Kramskoi: Hristos în pustie şi Durere nemângâiată. Am petrecut aici trei ore într-o linişte deplină, contemplând minunatele creaţii ale geniului rus. înainte de închiderea galeriilor am întrebat ceva pe paznic şi… m-am ruşinat din cauza vocii mele răguşite. Uscăciunea din gât, simţită acasă, însemna răceală şi pierderea vocii. Pentru că înainte nu îmi pierdusem niciodată vocea, nu am dat o atenţie specială răguşelii mele. Seara, până la plecarea trenului spre Petersburg, am fost cu nişte cunoscuţi la un club din Moscova, m-am plâns de răguşeala vocii, dar după ce am băut un ceai fierbinte, m-am simţit mai bine şi nu m-am mai gândit la aceasta.
34
în tren dorm foarte rău şi de aceea îmi cumpăr un loc la cuşetă, ca să mă pot odihni cât de cât. în acea seară, s-a urcat foarte multă lume în trenul de Petersburg. în cupeul meu, toate patru locurile erau ocupate cu bagajele cuiva. Conductorul mi-a explicat că, împreună cu mine, merg un părinte şi doi străini. Recunosc că nu am fost deloc încântat de o aşa abundenţă de însoţitori, într-un cupeu întotdeauna strâmt şi înăbuşitor.
După al doilea gong, conductorul a intrat în cupeu, a strâns lucrurile celor doi străini, iar în urma lui a venit şi un părinte care a ocupat locul său. Fără să vreau, am făcut o plecăciune, iar aerul său tineresc mi-a făcut o impresie înălţătoare. Plecăciunea mea, atât de neobişnuită în vremurile noastre pentru o faţă bisericească, sau simpatia reciprocă neaşteptată au făcut ca să intrăm în vorbă şi să discutăm ca nişte vechi şi buni cunoscuţi.
Părintele era monah casier la una dintre mănăstirile Rusiei Centrale. Mergea la Petersburg în calitate de întâistătător, constructor şi frate mai în vârstă a unui metoc construit nu de multă vreme la Lesnoe. în timpul împăratului Alexandru al III-lea, mănăstirea era atât de săracă încât în Sfântul Sinod se pusese problema desfiinţării sale. Dar adormitul împărat, aflând de vechimea mănăstirii, care a fost martoră a jugului mongol, a poruncit ca mănăstirea să fie susţinută cu mijloace băneşti din trezoreria Statului şi lucrurile ei sfinte să fie păstrate. Unde, oare, nu a întărit Ortodoxia şi a păstrat antichităţile ei acest puternic veghetor şi viteaz suveran al pământului rusesc?!
în ajutorul mănăstirii a venit şi darul a două binefăcătoare de la Petersburg, constând în câteva desiatine6
6 1 desiatină = 1, 925 ha. [n.tr.]
35
de pământ la Lesnoe. Credinţa fierbinte în Pronia lui Dumnezeu i-a dat putere părintelui casier şi, în scurt timp, pe acest teren, fără o copeică din banii mănăstirii, s-a construit o biserică a lui Dumnezeu şi un metoc.
totul ne-a costat 40.000 de ruble mi-a povestit părintele casier şi aveam la început doar 25 de ruble, pe care mi le dăduse egumenul pentru drum, bani primiţi de la Părintele Ioan din Kronstadt cu binecuvântare pentru lucrările începute. Şi acum nu avem nicio copeică datorie!
De unde o aşa forţă la un monah de provincie, dintr-o mănăstire care abia a curmat sărăcia?! De unde această putere care, prin 25 de ruble de la Părintele Ioan din Kronstadt, să te ajute să realizezi lucruri în valoare de zeci de mii?
Părintele Ioan! Un nume măreţ pentru Rusia. Dar câte cuvinte rele nu am auzit puse pe seama acestui nume… Oare aceste cuvinte sunt doar cleveteală? Cum să mă împărtăşesc de această credinţă care dă o asemenea putere, cum să înlătur acea slăbiciune sufletească, să umplu acel gol care îmi oboseşte inima? Cum îmi poate da un om ceea ce eu nu pot să dobândesc?! De la un om poţi să aştepţi doar ceea ce este omeneşte… Ce îmi poate da Părintele Ioan, dacă m-aş gândi să merg la dânsul? Dar cum să ajungi la dânsul, când el este înconjurat şi îmbulzit de mii şi mii de oameni, care au sufletele mai îndurerate decât mine şi caută la el cuvinte de mângâiere, de susţinere morală?
36
IX
Acea noapte, pe drumul de la Moscova la Petersburg, am petrecut-o destul de rău. Tot mai multe probleme, una mai alarmantă decât alta, se ridicau şi roiau în sufletul meu: exact ca scânteia stârnită cândva şi nestinsă, care arde înăbuşit şi se aprinde tot mai puternic, tot mai strălucitor şi mai strălucitor.
Cu câteva staţii înainte de Liubani, convorbirea noastră, întreruptă de somn, s-a reluat. Ceva nu îl lăsa să doarmă nici pe binecuvântatul meu însoţitor.
Părintele mi-a mărturisit ceva din trecutul său. A fost ucenicul de chilie al Părintelui Ambrozie, în ultimii cinci ani din viaţa sa. Au curs neîncetat povestiri despre viaţa acestui luminător al Ortodoxiei ruse. De la Părintele Ambrozie, discuţia a trecut iarăşi la Părintele Ioan: şi setea mea de a-l vedea a devenit nepotolită. Chiar lângă Petersburg, când tot sufletul meu s-a topit în iubire faţă de conlocutorul meu, mi-am exprimat dorinţa să merg la Kronstadt, dar în acelaşi timp mi-am exprimat îndoiala în posibilitatea de a-l vedea pe marele păstor.
dacă dorinţa dumneavoastră izvorăşte din inimă şi aveţi credinţă cât de cât, dacă nu sunteţi mişcat doar de o curiozitate deşartă, vă încredinţez că îl veţi vedea pe Părintele Ioan ca pe preotul dumneavoastră din parohie aşa mi-a spus însoţitorul meu. Când m-am dus pentru prima dată să cer binecuvântarea Părintelui pentru construirea metocului nostru, am avut o încredere nestrămutată că îl voi vedea fără să fiu împiedicat şi că voi primi de la dânsul tot ceea ce cu binecuvântarea lui s-a săvârşit mai apoi: aşa a şi fost! împreună cu mine a mers la Părintele şi un student de la o academie teologică, dar a mers din curiozitate, fără smerenie. Părintele a intrat în cameră
37
la mine, iar la dânsul nu, cu toate că stăteam în camere învecinate. Părintele a cutreierat prin toate camerele, a intrat în fiecare, dar la acest student nu a intrat. Să mergi, scumpule, să mergi, porumbelule! Veţi primi de la Părintele tot ceea ce este de folos sufletului dumneavoastră. întâlnirea noastră nu este întâmplătoare: Ocrotitorul dumneavoastră, Cuviosul Serghie, vă va trimite la dânsul. Priviţi, eu am în buzunar un bilet de tren pentru Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie. în seara când am plecat cu dumneavoastră de la Moscova, mă pregăteam să merg spre Lavră. îmi luasem bilet, dar când să mă urc în tren, ceva parcă m-a îndemnat: să nu mergi spre Lavră, mergi la Petersburg! Aşa că am rămas cu biletul şi ne bucurăm împreună de lucrurile minunate din convorbirea noastră. Văd că sufletul dumneavoastră stă la o răscruce de drumuri şi Cuviosul Serghie a făcut să ne întâlnim la această răscruce. Vă implor, dragul meu, să mergeţi la Părintele Ioan eu, un monah neputincios, nu pot să slujesc sufletului dumneavoastră, însă Părintele Ioan are putere de la Dumnezeu să vindece rănile sufletului. Să vă opriţi la Casa Hărniciei, să-i spuneţi citeţului părintelui, care este responsabil în această casă, că v-a trimis la dânsul Părintele Ambrozie de la Mănăstirea Liutikov. El mă ştie şi cred că vă va fi de folos. Mergeţi, mergeţi, să nu zăboviţi!
Trenul nostru a tras la platforma gării din Petersburg, iar noi ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi. De atunci nu l-am mai întâlnit pe părintele casier7.
Fie binecuvântată întâlnirea noastră!
7 Nu, nu l-am mai întâlnit în această viaţă, dar pot spune că tot l-am întâlnit cumva, el fiind deja dincolo. S-a întâmplat aşa:
în toiul revoltelor din 1905, eu locuiam la arhondaricul Sihăstriei Optina. La pravila mea de dimineaţă şi de seară trebuie să citesc pomelnicele de vii şi de adormiţi… Nu ştiu de ce numele Ieromonahului Ambrozie nu fusese trecut în pomelnic. Şi iată, că în prima seară după venirea la Optina, aşezându-mă la pravilă, mi-am amintit pe neaşteptate că printre adormiţii pomeniţi de mine nu este Ieromonahul Ambrozie de la Mănăstirea Liutikov, despre care auzisem că a murit. Am vrut ca după pravilă să-i notez numele, dar am uitat. în seara următoare s-a repetat acelaşi lucru. A treia seară nu am mai uitat să notez acest scump nume în pomelnic şi din acea clipă am început să mă rog pentru el în fiecare seară. Trecuseră vreo două luni de când mă instalasem la Optina. A venit odată la mine ajutorul de veşmântar, fratele Eftimie. Din discuţia cu dânsul am aflat că a citit acest eseu al meu, în ediţiile anterioare, şi că l-a cunoscut personal pe Părintele Ambrozie de la Liutikov.
dar ştiţi? Părintele Ambrozie a murit la noi, la Optina.
când?
el mi-a spus luna şi anul când a murit.
a murit în camera unde locuiţi dumneavoastră şi în acelaşi pat, unde dormiţi.
în felul acesta, de pe cealaltă lume, a cerut de la mine rugăciuni de mulţumire primul meu îndrumător la Părintele Ioan.
38
x
Ziua în care am ajuns la Petersburg a fost aceeaşi în care am fost primit la Ministrul Comunicaţiilor. De la ora 12 până la ora primirii, adică până la ora 16, am avut timp exact cât să-mi găsesc o cameră la hotel, să mă spăl, să mă aranjez pentru a fi gata de primire. Spre marea mea groază, cu cât se apropia ora de primire, vocea mea devenea tot mai slabă. Răguşeala care abia se observa în discuţia cu Părintele Ambrozie, devenea supărător de evidentă; vocea mea cădea cu fiecare clipă. Frisoane uşoare au început să-mi alerge pe spate, capul mi s-a îngreuiat am simţit o indispoziţie care s-a accentuat constant. Pe la ora 16 mă simţeam atât de rău, încât cu mare greutate m-am mişcat şi am luat o trăsură până la minister. La ora 17, Ministrul, trecând pe la petiţionari, a venit şi
39
la mine, iar eu am vorbit cu o voce funestă, pe jumătate şoptită, încât m-am scuzat înainte de a-i raporta problemele mele.
M-am întors la hotel bolnav cu totul, cu frisoane puternice şi temperatură ridicată, din cauza căreia mi se părea că mi se frânge capul în două părţi. După logica omenească, ar fi trebuit să stau în pat şi să trimit după un doctor, lucru pe care mă pregăteam să-l fac, dar o putere mai presus de boală, mai presus de orice logică, m-a trimis în aceeaşi seară, pe un ger cumplit la Kronstadt.
Abia am reuşit să mă schimb, să vâr prin buzunare câteva batiste şi am alergat la Gara Baltica, într-un palton uşor, de oraş, încât numai gulerul de blană amintea de gerurile lui februarie. Am recunoscut că fac ceva iraţional şi că în felul acesta pot să mă nenorocesc.
în vagonul trenului Oranienbaum, stând lângă o sobă încinsă, tremuram în paltonul meu cu gulerul ridicat, ca şi cum în vagon era un ger cumplit şi sufla un vânt puternic, dar o încredere luată nu ştiu de unde îmi spunea că nu se va întâmpla nimic rău cu mine, că în ciuda călătoriei mele nebuneşti mă voi însănătoşi. Dar mă simţeam tot mai rău şi mai rău…
Am închiriat o chibitcă cu un cal, mai mult mimând decât vorbind, la Gara Oranienbaum şi, cum eram cu paltonul meu uşor, m-am pornit la un drum de 12 verste, pe un ger de minus 18 grade, pe litoralul îngheţat, spre Kronstadt. Am poruncit să fiu dus la Casa Hărniciei.
40
XI
Străzile oraşului erau pustii când prin hopurile lui se scutura trupul meu sărman şi bolnav, dar cu cât mă apropiam mai mult de Catedrala „Sfântul Andrei”, oraşul devenea tot mai însufleţit, iar lângă catedrală m-a întâmpinat un val de oameni, mai mult de o mie, care se scurgea tăcut şi maiestuos pe toate străzile şi fundăturile învecinate.
toţi vin de la spovedania Părintelui!, a îngăimat vizitiul meu, scoţându-şi căciula şi făcându-şi cu osârdie semnul crucii de trei ori în dreptul uşilor deschise ale bisericii.
în Casa Hărniciei am fost nevoit să urc până la etajul patru, unde locuia citeţul recomandat mie de Părintele Ambrozie. Am urcat scara, făcând un efort peste puterile mele, am bătut la uşă şi mi-a deschis soţia citeţului:
ce doriţi?
aveţi o cameră?
toate camerele sunt ocupate de cei care postesc.
dar ce să fac?! Vin de departe şi mai sunt şi bolnav; oraşul îmi este necunoscut, este târziu, unde să mă duc?, am şoptit eu abia auzit.
aşteptaţi, totuşi! Vine acuşica soţul meu, veţi vorbi cu dânsul. Intraţi, vă rog!
Peste câtva timp a venit şi citeţul. Abia am putut să-i explic pentru ce am venit.
ei, aţi venit la noi într-un timp tare nepotrivit; toate camerele sunt ocupate şi dumneavoastră abia vă mai ţineţi pe picioare, iar Părintele nostru s-a îmbolnăvit şi dânsul. Are un buboi la o mână, toată mâna s-a umflat, are frisoane, abia slujeşte… Aţi vorbi cu Părintele dacă aţi reuşi să-l vedeţi, după cum doriţi… însă abia vă aud şi vă înţeleg eu, iar Părintele de multă vreme nu prea mai aude.
41
faceţi ce vreţi cu mine, în starea în care mă găsesc nu pot merge nicăieri!
Spre fericirea mea, în acelaşi tren cu mine trebuia să vină şi un general important, care îşi rezervase din timp o cameră, dar din pricini necunoscute nu venise. Bunul citeţ şi-a făcut milă şi mi-a dat mie camera pregătită pentru general şi care avea o inscripţie pe uşă: „Pentru vizitatori de onoare”. A poruncit să mi se dea un samovar şi ceai şi, urându-mi sănătate, m-a lăsat singur.
Am rugat femeia care mi-a adus samovarul să mă trezească la utrenie, nu mai târziu de ora 3 dimineaţa, iar apoi am încuiat uşa şi am început să mă rog. De unde a venit asupra mea această dispoziţie de rugăciune? Lipsa de ajutor în singurătatea mea bolnavă, într-un oraş străin, într-un mediu necunoscut? Frica de un viitor întunecat, plin de prevestiri funeste? Mai bine spus, Dumnezeu mi-a trimis aceste clipe de rugăciune. Se părea că toată puterea de pocăinţă, îndelung ascunsă şi reţinută, a răbufnit afară şi s-a vărsat în cuvintele incoerente ale unei rugăciuni arzânde, în torentul de lacrimi ale unei dureri vechi, încă neînchise. Mi s-a părut că m-am căit, m-am spovedit Celui Atotprezent simţit de mine în singurătatea camerei încăpătoare şi abia luminate. Am uitat totul în acele clipe: spaţiul, timpul, care m-au împovărat cu dureri… Ardeam de acea dragoste, de acea pocăinţă amară şi dulce în acelaşi timp, pe care niciun fel de puteri duhovniceşti ale omului nu o pot da, dar care poate fi trimisă pe cale nevăzută şi neînţeleasă pentru omul necredincios…
Boala, care parcă mă părăsise pe timpul rugăciunii, a căzut asupra mea cu o deosebită mânie când, pe la ora 12 din noapte, m-am culcat ca să mă odihnesc până la utrenie. O putere vrăjmaşă, nevăzută mi-a frânt toate membrele şi mă arunca prin aşternut, mă dogorea cu o căldură
42
insuportabilă şi îmi îngheţa sufletul cu frisoane pătrunzătoare. Simţeam că încep să delirez ca un grav bolnav.
Aşa m-am zvârcolit până dimineaţa. într-o stare de semiconştienţă, am auzit bătând la uşă:
este ora 3! Aproape toţi s-au dus la utrenie, sculaţi-vă!
XII
M-am sculat, am îmbrăcat paltonul şi am ieşit. în semiobscuritatea albă şi geroasă a iernii se răsuceau vârtejurile năprasnice ale unei furtuni de februarie; vântul se zvârcolea, se învârtea în rafale, măturând de pe acoperişuri şi de sub picioare nori întregi de zăpadă colboasă. Furtuna se înteţea! Afundându-mă în nămeţii adunaţi peste noapte, abia m-am târât până la catedrală.
Oamenii stăteau deja lângă uşile închise. Am stat şi eu în mulţimea de oameni mult timp, iar oameni au tot venit şi au tot venit, crescând valul celor ce însetau după o mângâiere a lui Hristos. Am stat aşa până la ora 4 şi jumătate, dar nu am mai putut aştepta să se deschidă biserica. Fiind pe jumătate îngheţat, am luat o trăsură până la Casa Hărniciei. Abia m-am târât până la camera mea, dar era închisă. Nu era niciun servitor, niciun locatar, casa toată parcă era moartă. Epuizat, m-am aşezat pe scara de piatră şi am stat aşa destul de mult, până când un suflet milos m-a dus într-un dormitor comun care nu era închis, unde m-am cufundat într-un somn greu, bolnăvicios, pe un pat care nu fusese strâns.
Când m-am trezit, deja se făcuse ziuă. Era ora 9. Curând au început să vină şi închinătorii de la biserică. Somnul scurt m-a întărit într-atât încât am reuşit să mă duc până
43
la locuinţa citeţului, fără să fiu ajutat de cineva. Scumpa lui soţie m-a primit cu simpatie, m-a mângâiat, mi-a dat ceai şi m-a compătimit pentru neputinţele mele.
dar cum v-aţi hotărât, fiind aşa de bolnav, să veniţi aici, mai ales pe o vreme ca aceasta şi într-un oraş străin?! Din păcate, cu Părintele nu cred că veţi putea vorbi.
Pe la ora 10 a venit citeţul şi m-a buimăcit cu totul, spunându-mi că Părintele Ioan se simte atât de rău, atât de tare îl doare mâna încât la întrebarea dacă va veni la Casa Hărniciei a răspuns: „Când voi veni, atunci vei vedea!”.
se pare că ori veţi mai sta aici, ori veţi fi nevoit să veniţi altădată. Nu cred că este vreo nădejde să-l vedeţi pe Părintele.
Aşa că parcă totul concura împotriva dorinţei mele înflăcărate de a-l vedea pe Părintele Ioan. Şi chiar dacă m-aş vedea cu dânsul, ce aş putea scoate din această întâlnire? Ceea ce îmi era de trebuinţă, ceea ce doream cu patimă era o discuţie cu dânsul, ceva imposibil de realizat, în cel mai fericit caz puteam doar să-l văd, dar şi pentru asta mi se părea că am pierdut ultima speranţă…
Dar, oricât ar părea de straniu, în adâncul sufletului nu aveam îndoieli. Chinuit de boală, nu îmi era frică de rezultat: pierzând, după cum se părea, orice speranţă să mă întâlnesc cu Părintele Ioan, simţeam că voi primi de la dânsul toate cuvintele de care era însetat sufletul meu.
XIII
Nu a trecut nicio oră de când venise citeţul de la biserică şi, de jos, a venit gâfâind una dintre servitoare:
a venit Părintele!
44
De unde a luat putere?! împreună cu citeţul am ajuns într-o clipă la parter. Nu ştiu cum, mi s-a repartizat camera alăturată de cea în care intrase Părintele. O fetiţă îmbrăcată modest s-a strecurat sfioasă din coridor:
îmi permiteţi să-l aştept pe părintele la dumneavoastră în cameră?
poftiţi!
Uşa camerei vecine s-a deschis, de asemenea. Câteva persoane curioase s-au strecurat cu grijă în camera mea, privind uşa care ducea din camera mea în cea în care se auzea vocea Părintelui, discutând cu cineva.
Un sentiment neplăcut şi efemer s-a mişcat în sufletul meu: voi putea vorbi cu Părintele? s-a mişcat şi a dispărut. Fetiţa din camera mea plângea încetişor. Aşteptam cu încordare să se săvârşească cu mine ceva măreţ, care să mă facă un alt om…
în camera unde se găsea Părintele s-a auzit mişcare, se mutau nişte scaune, vocile răsunau mai puternic… îşi luau rămas bun…
Persoanele sosite la mine în cameră şopteau alarmate:
-Uşa! Porunciţi să se deschidă uşa, este încuiată! Părintele nu intră dacă uşa nu este deschisă… Ce aşteptaţi?! Iată, vădit, nu va intra aici!
„Fie voia lui Dumnezeu!”, m-am gândit eu şi nu m-am mişcat din loc.
S-au auzit paşi în direcţia uşii mele… Cineva a tras de clanţă.
de ce nu este uşa deschisă? Deschideţi-o repejor! a răsunat o voce autoritară.
Şi… cu un mers energic a intrat la mine Părintele. în urma sa venea citeţul. Părintele Ioan m-a învăluit cu privirea… şi ce privire avea! Pătrunzătoare, atotvăzătoare, sfredelitoare, şi ca un fulger tot trecutul meu şi rănile
45
prezentului meu au fost descoperite, ba chiar şi viitorul! Mi se părea că sunt atât de dezgolit încât m-am ruşinat de golătatea mea…
Fetiţa care intrase la mine a căzut plângând la picioarele Părintelui şi îi spunea ceva cu suspinuri spasmodice. Părintele i-a răspuns, apoi a început să slujească un moleben. S-a terminat molebenul, m-am dus să sărut crucea. Citeţul s-a plecat înaintea Părintelui şi a zis cu voce tare:
iată, părinte, domnul din Gubernia Orlov (şi a pronunţat numele de familie) a venit la dumneavoastră să-i daţi un sfat, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vocea.
îmi este cunoscută familia! Cum de ţi-ai pierdut vocea? Ai răcit?
Nu am putut scoate niciun sunet ca să-i răspund, gâtul nu mă ajuta în niciun fel.
Neajutorat, pierdut, nu am putut decât să-l privesc cu deznădejde. Părintele Ioan mi-a dat crucea să o sărut, a pus-o pe analog apoi, cu două degete ale mâinii drepte le-a trecut de trei ori de la gulerul cămăşii pe tot gâtul. într-o clipă m-a părăsit febra, iar vocea mi-a devenit mai clară şi mai curată decât în mod obişnuit… Este greu să redai în cuvinte ce s-a petrecut atunci în sufletul meu!
Mai mult de o jumătate de oră, stând în genunchi, am căzut la picioarele mângâietorului dorit, i-am vorbit despre necazurile mele, i-am deschis tot sufletul meu păcătos şi m-am pocăit pentru tot ceea ce stătea ca o piatră grea pe inima mea. Au fost primele şi adevăratele clipe de pocăinţă din viaţa mea. Pentru prima dată am înţeles cu toată fiinţa importanţa duhovnicului ca martor al acestei măreţe taine, a martorului care zdrobeşte din rădăcină, cu harul lui Dumnezeu, păcatul mândriei. Să descoperi rănile sufletului înaintea lui Dumnezeu cel Nevăzut şi Atoatevăzător nu este chiar aşa de greu pentru mândria omenească: conştiinţa
46
trufaşă nu umileşte în Taina Spovedaniei înaintea Atotputernicului ceea ce nimicnicia omenească numeşte „vrednicia” sa. Este greu să-ţi dezgoleşti sinele înaintea lui Dumnezeu de faţă cu martori; să înfrunţi această greutate, să renunţi la mândria ta aceasta este esenţa, puterea tainică a Spovedaniei care vindecă omul cu ajutorul harului Lui dumnezeiesc. Mi-am însuşit pentru prima dată, cu tot sufletul meu, dulceaţa acestei pocăinţe… Pentru prima dată am simţit cu toată inima că Dumnezeu însuşi, prin gura păstorului, mi-a dăruit iertare, când Părintele Ioan mi-a zis:
dumnezeu are multă milostivire dumnezeu iartă!
Ce bucurie nespusă a fost aceasta, ce freamăt sfânt mi-a umplut sufletul, la aceste cuvinte pline de iubire şi atotiertătoare! Nu am înţeles cu mintea cele săvârşite, le-am primit cu toată fiinţa mea, cu toată înnoirea mea tainică, duhovnicească. Acea credinţă care nu mi se dădea cu împotrivire, cu toată convertirea simţită la moaştele Cuviosului Serghie, doar după această spovedanie făcută din inimă la Părintele Ioan, m-a cuprins ca o flacără strălucitoare.
XIV
în aceeaşi zi, pe un viscol îngrozitor, cu toate insistenţele citeţului meu ocrotitor, care se temea să nu păţesc ceva pe o asemenea vreme, am plecat de la Kronstadt. Era o aşa vreme încât nu am găsit decât un vizitiu plin de curaj, care, pentru un preţ întreit, s-a învoit să mă ducă până la Oranienbaum, cu sania. Am parcurs 12 verste în patru ore, din cauză că pierdeam adesea drumul riscând să ajungem în mare şi să pierim. Din fericire, am reuşit să ajungem din urmă câteva sănii cu pelerini, care plecaseră mai
47
devreme decât noi, şi cu forţe unite, dar şi datorită obişnuinţei cailor de a străbate aceste drumuri, am ajuns până la calea ferată pe jumătate îngheţaţi.
Aşa s-a împlinit dorinţa mea fierbinte, aşa s-a împlinit prezicerea Părintelui Ambrozie: am ajuns la Părintele Ioan, cu toate greutăţile care păreau de neînvins, am ajuns chiar foarte uşor fără să aştept zile îndelungate, fără cheltuieli băneşti care să-ţi depăşească posibilităţile, aşa cum mă speriaseră detractorii păstorului de la Kronstadt. Toată călătoria mea a durat 24 de ore şi m-a costat mai puţin de 15 ruble. Pentru cameră nu am plătit nimic deoarece camerele pentru „musafiri de onoare” nu se taxează. Pentru samovar şi pentru ceai am plătit vreo 15-20 de copeici. Cu toate protestele mele energice, citeţul părintelui a plătit el cheltuielile cu hrana, dintr-un sentiment al ospitalităţii.
Aceasta este, oare, inaccesibilitatea Părintelui Ioan? Aceasta este, oare, lăcomia celor din anturajul său? Calea nemijlocită a credinţei este cea mai apropiată şi accesibilă tuturor! Oare pe calea cea nemijlocită şi pentru care scopuri au mers la Părintele Ioan cei care clevetesc personalitatea sa luminoasă şi rânduielile sale?
Minunea săvârşită de Părintele Ioan mi-a dat posibilitatea să-i spovedesc sufletul meu. Când am ajuns la Petersburg, iarăşi m-am simţit rău. Vocea mi-a dispărut. Luându-mi temperatura, am văzut că starea mea de sănătate nu este bună: termometrul arăta 40,2°C. Am trimis după un doctor. A descoperit că aveam o laringită, sau ceva de genul acesta, şi a făcut, în mod delicat, aluzie la o pneumonie… la boala mea serioasă pentru care trebuia un tratament îndelungat şi perseverent… Nu am luat niciun tratament şi slavă lui Dumnezeu! m-am vindecat foarte repede, cu toate că vocea nu mi s-a restabilit vreo trei luni de zile…
48
Harul lui Dumnezeu, care m-a umbrit pe neaşteptate, „care vindecă pe cele neputincioase”, mi-a dăruit sănătate atâta cât aveam nevoie şi era de folos sufletului meu.
De când m-am dus la Kronstadt, am conştientizat că m-am întors la Ortodoxie din acea păgânătate sufletească, din timpurile noastre contaminate atât de profund, aproape din copilărie, de aşa numita „intelighenţie”, un strat al societăţii ruse. Doar acum am înţeles că în afara Bisericii, în afara harului ierarhiei sale şi a Tainelor instituite de Hristos, nu poate exista o creştinătate ortodoxă şi nici mântuire. Viaţa aceasta atât de ridicolă şi jalnică, cu atâta lipsă de ţel, asemănătoare cu osteneala unei rozătoare în interiorul unei roţi, a căpătat pentru mine şi sens şi o importanţă profundă.
Comuniunea neîncetată cu Biserica, minunata Taină a Spovedaniei, primită cu credinţă şi cu sufletul înnoit, unirea cu Hristos în taina harică a împărtăşaniei totul a devenit o necesitate fără de care însăşi viaţa nu pare a fi viaţă. Eu sunt atât de departe de starea de desăvârşire, cum eram departe şi înainte, dar drumul este de acum deschis înaintea mea atât de clar, nădejdea mi-a devenit atât de limpede şi, cu timpul, s-a transformat într-o încredere nestrămutată, încât nu ştiu unde a dispărut indiferenţa mea!
Şi cu cât îmi era mai aproape Biserica atotcurăţitoare a lui Hristos, cu atât mai mult mă lipeam de sânul ei, cu atât ardea mai strălucitor înlăuntrul meu flacăra credinţei neţărmurite în făgăduinţele ei. Hristos Domnul şi Biserica Sa Ortodoxă iată unicul adevăr care ne face pe noi liberi, iată unicul izvor, al oricărui bine accesibil pe pământ şi mai presus de pământ, în înălţimea cerurilor nesfârşite, a fericirii adevărate şi netulburate. Cine pătrunde, cu mila lui Dumnezeu, acest adevăr, cine se dedică în
49
întregime şi cu abnegaţie slujirii lui, pentru acela viaţa se va vedea cu claritate, va simţi amărăciune pentru omul contemporan fără de rânduială, care îndepărtează de la sine harul lui Dumnezeu în chip nebunesc şi inconştient, fără de care el este praf şi cenuşă…
Povara care istoveşte lumea apostată contemporană nu este, oare, o realitate groaznică şi înfricoşătoare?! Ce ascunde în sine ameninţarea viitorului nu prea îndepărtat?
Februarie, 1900
2. Una dintre minunile contemporane ale Cuviosului Serghie
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp”.
(II Tim. 4, 2)
În acele locuri în care am ajuns să trăiesc şi să lucrez în ultimii 15 ani, am făcut cunoştinţă cu o persoană suspusă, de origine poloneză, care ocupa o poziţie administrativă de frunte în instituţiile guvernamentale ale guberniei. Această persoană, acum la pensie, este şi în prezent bine, sănătoasă şi nu am permisiunea să-i divulg numele, însă nu numele este important. Deoarece comunicarea făcută are pecetea unei depline autenticităţi şi o importanţă neobişnuită, mă străduiesc să o redau în forma şi cu expresiile folosite în povestire.
Această persoană cunoştea faptul că eu mă întorsesem de la întunericul necredinţei lângă racla Cuviosului Serghie. Odată ne-am luat cu vorba privind probleme de credinţă, despre credinţa sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, care au început să fie respinse cu atâta îndârjire în ultima vreme. Spre surprinderea mea, conlocutorul un eterodox mi-a vorbit cu multă evlavie despre Cuviosul Serghie, astfel încât nu am putut să nu mă interesez de unde provin aceste sentimente faţă de sfânt la un polonez, care l-ar fi putut cunoaşte doar din date istorice.
51
dacă lucrurile acestea vă interesează mi-a spus el permiteţi-mi să vă povestesc.
nu am ascuns niciodată şi nici nu voi ascunde celor ce nu sunt de o credinţă cu mine şi nici chiar compatrioţilor mei credinţa mea în acest mare sfânt. Cu toate că eu sunt polonez şi voi muri catolic, cinstesc datinile şi credinţele Ortodoxiei dumneavoastră ca pe cele catolice. Recunosc faptul că nu văd în credinţele noastre acea deosebire esenţială care să fi despărţit pe aceşti credincioşi în două tabere vrăjmaşe. Dacă există vrăjmăşie, după părerea mea aceasta nu e o problemă de credinţă, ci una politică. Vă spun şi mai mult: ritualurile Bisericii Ortodoxe sunt mai pe sufletul meu decât cele ale noastre şi îmi place mai ales slujba utreniei de la Paşti. Aceasta nu mă împiedică să fiu un bun credincios al Bisericii mele. Unirea marilor noastre Biserici este un lucru inevitabil al viitorului, dar, ca orice viitor, se află în mâinile lui Dumnezeu, iar omenirea, mi se pare, caută în zadar mijloace pentru înfăptuirea acestei uniri. După cum ne-am despărţit cândva, tot aşa ne vom şi uni, dar, deocamdată, se pare că nu s-au maturizat vremurile; ne vom strădui, în simplitatea inimii, să credem în Domnul nostru Iisus Hristos înaintea Căruia „nu este nici elen, nici iudeu”. Nu am pretenţia că aceste cuvinte ale mele reflectă opiniile întregului catolicism. Se prea poate ca această sobrietate şi toleranţă să depindă de mediul în care am trăit: acest mediu era curat rusesc, mai întâi ofiţeresc, apoi moşieresc, ortodox, de unde provenea şi prima mea soţie. Eu m-am căsătorit în localitatea în care aveam serviciu, în vechile instituţii judecătoreşti. Familia soţiei şi soţia erau
52
oameni profund credincioşi şi respectau toate rânduielile şi hotărârile Bisericii Ortodoxe cu un devotament deplin.
în anul 1862 am fost numit la Kostroma, la un alt departament. Pe atunci, în acele locuri nu existau căi ferate şi tot drumul l-am făcut cu trăsura poştei, împreună cu soţia şi cu fratele meu. Drumul era foarte lung: până la Moscova erau pe puţin 200 de verste, iar de la Moscova la Kostroma peste 400. A trebuit să călătorim prin dogoare şi colb, în luna iunie sau iulie. Cu o lună sau două înainte de mutare, mă îmbolnăvisem cu ochii. La început nu am dat o atenţie deosebită bolii, dar agravându-se boala am fost nevoit să mă adresez oamenilor de ştiinţă. Aceştia m-au diagnosticat cu conjunctivită granulată şi mi-au comunicat că această boală necesită tratament îndelungat şi sever, dar pot exista şi în aceste condiţii urmări grave, care pot să-şi lase amprenta pentru toată viaţa. Spre liniştea mea, mi-au prescris tot felul de medicamente şi nu mi-au permis să văd împărăţia lui Dumnezeu… Serviciul la Stat nu este azil de bătrâni şi de aceea, vrând-nevrând, după vreo două luni de tratament neizbutit, am fost nevoit să plec la acest drum lung, către noul serviciu.
Căldura şi praful erau de nesuportat şi ochii mei s-au îmbolnăvit într-atât încât am fost forţat să îndeplinesc ad literam sfatul medicilor de a nu mai vedea lumina, deoarece ochii înotau în puroi şi nu puteam să văd decât atunci când soţia mi-i spăla cu apă caldă, dar chiar şi atunci puteam vedea doar cu ajutorul unor ochelari fumurii.
În starea aceasta am ajuns la Lavra Cuviosului Serghie, situată, după cum se ştie, pe şoseaua ce duce de la Moscova la Kostroma. Acele timpuri mi s-au întipărit clar în memorie. Era pe la ora 3, într-o zi toridă şi colboasă, ca toate zilele petrecute pe drum. Soţia mea, gândindu-se la boala
53
şi oboseala mea, dar şi din dorinţa de a se ruga la moaştele Cuviosului, mi-a propus să rămânem o zi şi o noapte în Lavră.
ne rugăm împreună poate Domnul, pentru rugăciunile Sfântului Său, îţi va trimite vindecare.
M-am învoit.
Clopotele băteau pentru vecernie. Soţia mi-a spălat ochii, mi-am pus ochelarii şi ne-am dus la biserica8 unde se găseau moaştele Cuviosului Serghie. Mergând, am întrebat-o pe soţie:
maşenka, mi-aş putea atinge ochii de acoperământul care se află pe moaştele Cuviosului?
cum să nu! Desigur, se poate! Tu să te rogi cu sârguinţă la moaştele Sfântului; este un mare făcător de minuni. După vecernie, vom ruga un preot să ne slujească un moleben şi, închinându-te la moaşte, să-ţi ştergi ochii de acoperământ.
voi îndrăzni, oare, să mă rog?…
în timpul vecerniei am stat ca o momâie: fără credinţă, fără un sentiment aparte. Cuvintele rugăciunii nu îmi pătrundeau în minte. Inima îmi era rece ca gheaţa. Am stat cu mintea împrăştiată în timpul slujbei şi, atât cât mi-au permis ochii bolnavi, nu am făcut decât să mă uit pe margini, când la cei ce se rugau, când la lucrurile din biserică.
Deodată am observat în partea în care se găseau moaştele, dincolo de locul unde stătea un ieromonah de rând, o uşă imensă de fier şi în ea o gaură cu o formă neregulată, făcută parcă de ceva foarte greu. Această gaură mi-a atras atenţia: deja nu mai vedeam şi nu mai auzeam nimic din ce se petrecea în jurul meu, gândindu-mă ce poate să fie
8Biserica „Sfânta Treime”, construită chiar de Cuviosul Serghie [n.tr.].
54
aceasta şi cine ar fi putut şi cu ce scop să deterioreze o aşa uşă masivă.
Când s-a terminat vecernia, nu am mai avut răbdare şi, fără să-i spun un cuvânt soţiei, m-am apropiat de această uşă ca să privesc mai de aproape gaura care mi-a atras atenţia. M-am apropiat şi am văzut sub gaură o inscripţie, în canatul de fier al uşii:
„Această gaură a fost făcută de o ghiulea la asediul lavrei Sfintei Treimi a lui Serghie de către polonezi în anul cutare”.
Citind, parcă m-a lovit un trăsnet! Nu vă puteţi închipui ce furtună de impresii şi amintiri s-a ridicat în sufletul meu la citirea acestei inscripţii puţin oratorice. Am fost fulgerat de un gând: într-o clipă am conştientizat că eu sunt polonez, că sunt catolic, mi-am amintit că în gramata de nobil, acordată de regii polonezi strămoşului familiei noastre nobiliare, se menţionează că acesta a participat la războaiele Poloniei cu Rusia şi, pentru serviciile sale deosebite în armata poloneză, prin anii 1600, a fost ridicat la vrednicia de nobil şi numit starostele unei moşii cu populaţie, de la care provine numele nostru de familie. Mi-am amintit că eu, fiind catolic, sunt duşmanul Ortodoxiei şi, prin urmare, duşmanul Sfântului ortodox la care am venit să mă închin; în orice caz, urmaşul duşmanului său, care a vărsat cândva sânge rusesc şi poate că unul dintre acele servicii oferite de strămoşul meu armatei poloneze a fost pregătirea cu precizie a tunului pentru tragere şi care a făcut o breşă în uşa de la căpătâiul Sfântului.
Sub afluxul acestor impresii, simţeam cum îmi ieşeam din fire. Molebenul deja începuse. M-am dus la racla Cuviosului, tremurând din tot corpul, speriat şi, totodată cu o putere deosebită, susţinut de un avânt deosebit, am început să mă rog cu lacrimi fierbinţi:
55
plăcutul lui Dumnezeu! spuneam eu fierbinte. Doar eşti sfânt! Şi pentru că eşti sfânt, nu poţi avea duşmănie. Tu, dându-ţi sufletul pentru Hristos, Care S-a rugat pe Cruce pentru duşmanii Săi, tu, de asemenea, îi ierţi pe cei care Ţi-au adus sau îţi aduc insulte, pe cei care Ţi-au necinstit sfinţenia Ta, care au vărsat sângele fraţilor Tăi, al fiilor Tăi după duh. Iată, eu stau înaintea sfintelor tale moaşte, eu duşmanul tău duşmanul Bisericii tale, urmaşul duşmanului tău, stau înaintea ta şi mă rog ţie, mă rog pentru vindecarea bolii mele ce nu se mai vindecă: tu, sfântul lui Dumnezeu, trebuie să mă vindeci, trebuie să mă asculţi, trebuie să mă ierţi! Altfel tu nu eşti sfânt dacă nu ierţi insultele vrăjmaşilor, altfel tu nu eşti al lui Hristos, Care ne-a învăţat să-i binecuvântăm pe cei ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne blesteamă…
Rugăciunea curgea din inima mea preaplină, deschisă şi udată de lacrimile credinţei şi de îndrăzneală faţă de sfântul lui Dumnezeu. Molebenul s-a încheiat, eu m-am închinat la moaştele Cuviosului, m-am atins de acoperământul raclei cu ochii mei bolnavi şi, împreună cu soţia şi cu alţi închinători, am ieşit din biserică.
tu ai plâns când te-ai rugat…, mi-a zis soţia.
da, am răspuns eu, m-am rugat bine.
La izvorul Sfântului mi-a dat apă să beau şi m-am spălat pe ochii care prinseseră deja puroi. Minunea vindecării, de care am însetat în timpul molebenului, nu s-a produs, şi eu, dezamăgit până la un anumit punct, am căzut iarăşi într-o deplină indiferenţă religioasă. în acea seară am mers împreună cu soţia în împrejurimile Lavrei, la Betania9, unde mai fusesem; ne-am întors la hotelul Lavrei destul de târziu. Ochii mă dureau chiar mai tare
9Schit al Lavrei, aflat la o distanţă de câţiva kilometri [n.tr.].
56
decât la venirea în Lavră, dar nu am cârtit, m-am smerit şi am încetat să mai aştept ceva minunat. înainte de somn, aproape adormit, i-am spus soţiei:
dacă vrei, Maşenka, mâine, înainte de plecare, să mergi cu mine la Liturghie, care se va sluji de dimineaţă, dar să nu uiţi să te trezeşti mai devreme ca să-mi speli ochii. Ştii, doar, că această procedură nu ia puţin timp. Poate vei avea timp să încălzeşti şi apa…
Spunând aceasta, am adormit. Dis-de-dimineaţă m-am trezit din cauza mişcării din camera alăturată: soţia îmi încălzise apa şi se agita, grăbindu-se să se îmbrace pentru Liturghie. Stăteam culcat, cu ochii închişi, ştiind din experienţă că pot să-i deschid doar după o spălare îndelungată.
maşenka, te grăbeşti puţin?
acum, dragul meu, vin acum!
Cu aceste cuvinte, soţia a venit la mine, a înmuiat un burete în apă caldă, a vrut să înceapă ridicându-mi puţin o pleoapă… Ochii mei s-au deschis de la sine, sănătoşi şi curaţi cu desăvârşire, ca şi când nu aş fi fost niciodată chinuit de această boală îngrozitoare. Vă puteţi închipui ce a fost cu noi în acele momente! De atunci, ochii mei au fost perfect sănătoşi, iar eu sunt acum trecut de şaptezeci de ani. Am plecat atunci din Lavră fără să spun nimănui de minunea săvârşită cu mine. Lucrul acesta m-a frământat mult timp şi m-am hotărât să mai vin o dată la Cuviosul Serghie şi să spun înaintestătătorului Lavrei despre această minune. După doi sau trei ani, am reuşit să vin, m-am dus în mod special la arhimandrit să-i mărturisesc despre minunea săvârşită cu mine.
minunea care s-a săvârşit este un fir de nisip în marea de minuni care se revarsă, cu harul lui Dumnezeu, de la moaştele făcătorului de minimi: nu poţi să descrii şi să mărturiseşti totul. Pentru sufletul dumneavoastră recunoscător
57
este de ajuns acea dorinţă pe care v-aţi exprimat-o aşa mi-a spus mie arhimandritul.
Cu aceasta, m-am liniştit. Dar amintirea caldă despre cele săvârşite mi-a rămas neştearsă în suflet pentru toată viaţa şi, oare, nu aceasta m-a salvat din întunericul necredinţei, care trage la sine omenirea ce ne înconjoară?… Da, ea trebuie să fie!… Iată de unde am eu o aşa credinţă pentru Cuviosul Serghie.
Cuvioase Părinte Serghie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
25 septembrie 1901
3. Călătoria la Sihăstria Sarov şi la mănăstirea de maici a Sfântului Serafim de la Diveevo
„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel.” (Ps. 67, 36)
I
Cine cunoaşte şi iubeşte istoria patriei noastre, cui îi este drag şi apropiat duhul fiilor ei, cine a studiat acest duh nu doar din manuale alcătuite unilateral, părtinitor, acela ştie ce importanţă au avut şi au, pentru Rusia, mănăstirile ei ortodoxe, asceţii şi plăcuţii lui Dumnezeu care s-au nevoit aici.
Aşa numita noastră societate „instruită” se făleşte cu necunoaşterea dispreţuitoare a sfinţilor asceţi ai Bisericii Ortodoxe. înalta manifestare a duhului omenesc, care trece dincolo de hotarul trupescului înspre dumnezeiesc, scapă de studiul şi de atenţia unei majorităţi puternice – „a celor ce conduc” rămânând acest tezaur celor ce sunt conduşi. De aici provine neînţelegerea reciprocă şi dureroasă, de aici înstrăinarea reciprocă a duhului. Câte rătăciri, câte căderi ar fi evitat societatea „intelectuală” contemporană nouă dacă aceasta nu ar fi respins cu atâta perseverenţă înţelepciunea nesecată a operelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a exemplelor mântuitoare din viaţa acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu!
59
Dar vremurile noastre sunt îngrozitoare: „Omul vede cu ochii şi aude cu urechile”, dar nu pricepe, „deoarece a iubit mai mult slava omenească, decât slava lui Dumnezeu”.
În pustietăţile Judeţului Temnikov, Gubernia Tambov, în pădurile seculare, pe locul vechiului oraş tătăresc Saraklâci, de vreo 200 de ani, ascunsă în crânguri de deşertăciunea lumii, există o minunată mănăstire. Rusia credincioasă o numeşte Sihăstria Sarov.
La această sihăstrie, acum 123 de ani, a intrat în rândul fraţilor tânărul Prohor, dintr-o veche familie de negustori a Moşninilor, din oraşul Kursk. Pronia lui Dumnezeu a rânduit ca acest tânăr să devină Serafim de la Sarov10.
Viaţa Părintelui Serafim, care s-a născut pe 19 iulie 1759 şi a adormit întru Domnul pe 2 aprilie 1833, aparţine unui trecut nu prea îndepărtat. Pe undeva, pe întinderile Rusiei Mari, mai trăiesc, încă, martori ai nevoinţelor sale, ai minunilor săvârşite de dânsul, martori ai înainte-vederii sale, care a pătruns în profunzimea viitorului îndepărtat, în leagănul evenimentelor ce se ivesc. Amintirea despre marele stareţ s-a păstrat în sufletul poporului, s-a întipărit în memoria sa prin minunile săvârşite după moarte, prin amintiri notate de către ucenicii săi, aparţinând luminii culturii noastre contemporane. Păstrătorul sfânt al tuturor amintirilor despre Părintele Serafim este Mănăstirea de maici de la Diveevo, ctitorită în duhul fericitului Stareţ. Soarta acestei Mănăstiri este neobişnuită, după cum neobişnuit este tot ceea ce s-a
10 Celor care se interesează de viaţa acestui plăcut al lui Dumnezeu le recomandăm Cronica mănăstirii de maici a lui Serafim de la Diveevo, alcătuită de preotul, acum arhimandritul L.M. Ciceagov, de la o mănăstire din Suzdal, editată în anul 1896.
60
născut din duhul nevoitorului lui Dumnezeu, Serafim. De soarta Mănăstirii Diveevo era profund interesată întreaga familie a împăratului eliberator, adormit întru Domnul11. Sfântul Ierarh Filaret, Mitropolitul Moscovei, contemporanul Părintelui Serafim, s-a plecat toată viaţa înaintea chipului duhovnicesc al Sfântului Stareţ.
în anul 1831, într-o discuţie cu unul dintre ucenicii săi privind destinul Rusiei, care era cunoscut binecuvântatului înainte-văzător ca într-o carte deschisă, Părintele Serafim a prezis că în viitorul apropiat se vor ridica împotriva Rusiei trei puteri europene şi o vor slei de puteri, dar, pentru Ortodoxie, Domnul o va milui. Sfântul cuvânt al Stareţului s-a împlinit curând: Războiul Crimeei a venit asupra Rusiei şi atunci Domnul a miluit pe aleasa Lui. Nu se apropiase, oare, timpul să se descopere sfintele moaşte ale Părintelui Serafim, ca înaintea lor să ne rugăm Sfântului plăcut lui Dumnezeu pentru păstrarea Ortodoxiei şi, împreună cu el, să cerem mila lui Dumnezeu pentru Rusia cea chinuită de tot felul de tulburări duhovniceşti?!12
Dar trebuie să ne rugăm!
11Alexandru I (n. 1777, Sankt-Petersburg m. 1825, Taganrog), împărat al Rusiei între 1801 şi 1825, fiul lui Pavel I, a aderat la a treia coaliţie împotriva lui Napoleon I. După eşecul acestuia în campania din Rusia (1812), a participat la eliberarea Europei (Leipzig, 1813, campania din Franţa, 1814).
12S-au scris aceste rânduri pe data de 27 septembrie 1901. Pe data de 19 iulie 1902 s-a dat înaltul ordin pentru canonizarea Părintelui Serafim, iar în ianuarie 1903 s-a publicat actul Sfântului Sinod prin care Părintele Serafim este trecut în rândul sfinţilor şi se fixează data de 19 iunie 1903 pentru descoperirea moaştelor sale.
61
II
Demult, în zorii zilelor copilăriei mele liniştite, am auzit de la nişte bătrânei simple, dar cu frică de Dumnezeu, care trăiau la Moscova, despre frumuseţea minunată a Sihăstriei Sarovului, care strălucea prin nevoinţa uimitoare a vieţii Stareţului Ieromonah Serafim. Nu este, se pare, vreun ortodox care să nu-l fi cunoscut măcar după nume.
Mănăstirea de maici de la Diveevo, asupra căreia se odihneşte binecuvântarea deosebită a Părintelui Serafim, al cărui duh este de faţă şi acum, în chip nevăzut, dar lucrător, are o cronică în care este descrisă cu dragoste şi în culori strălucitoare viaţa fondatorului şi a părintelui ei protector. La această cronică trimit pe cititorul care încă nu cunoaşte în toată frumuseţea chipul său duhovnicesc, viaţa, minunile din timpul vieţii şi de după moarte ale acestui sfânt.
Ca un creştin, ca un martor imparţial şi ca om, cu toată nevrednicia mea, ca unul care m-am învrednicit să primesc tămăduire trupească în locurile preaslăvite de Serafim de la Sarov, eu pot să povestesc ceea ce am auzit, am văzut şi, în sfârşit, ceea ce am încercat într-o scurtă perioadă, din februarie până în august 1900.
Pe data de 30 ianuarie 1900, un om apropiat mie cu duhul, dintr-o familie de buni creştini, a avut un vis minunat. L-am cunoscut pe acest om nu de mult timp şi, cu toate că ne-am apropiat repede şi am început să ne vedem deseori, modul meu de viaţă în sat îi era necunoscut cu desăvârşire. Eu trăiam în sat, iar el la oraş, unde ne şi întâlneam, în locuinţa sa. Precizez acest lucru ca să subliniez neobişnuitul vedeniei sale din vis, despre care voi vorbi acum. Din cauza unor împrejurări care nu depindeau de mine nu am
62
putut să povestesc în detaliu acest vis, când am tipărit impresiile despre călătoria mea la Sarov, în Buletinul Moscovei, din noiembrie 1901. Acum, când totul s-a împlinit precum a prevestit acest vis uimitor, socotesc că nu am dreptul să tac deoarece a devenit evident, întru slava lui Dumnezeu. Am venit la acest cunoscut al meu pe la începutul lui februarie 1900, direct de la gară. Trenul meu din sat ajunge la oraş la ora 10 seara. Cunoscutul meu şi familia lui erau la ceai. Nu am avut timp să mă salut cu toţi, că el mi-a zis:
ştiţi, cu mare nerăbdare v-am aşteptat: am avut un vis interesant despre dumneavoastră. Ia, aşezaţi-vă aproape, luaţi un ceai, iar eu vi-l povestesc… Dar, oare, dumneavoastră veţi crede?
După cum a pronunţat el, cu seriozitate şi convingător, cuvântul „vis”, era imposibil să nu crezi.
judecaţi dumneavoastră, singur! Parcă eram împreună cu soţia la dumneavoastră în sat şi am văzut o căsuţă nu prea mare: un antreu micuţ, iar în partea dreaptă a antreului o cameră mai mare. în mijlocul acestei camere era o masă pentru luat prânzul. în colţ se găsea o icoană destul de mare. Stăteam şi discutam şi toate s-au desfăşurat parcă în realitate. Unul dintre membrii familiei dumneavoastră plângea, nu ştiu de ce… Ni s-a adus prânzul. Am terminat de prânzit. Mă uit: pe masă se aşază din nou patru tacâmuri. „Acestea pentru cine sunt?”, am întrebat eu, iar dumneavoastră mi-aţi răspuns: „împăratul vânează prin apropiere, trebuie să vină.”. M-am gândit: „Iată, ce bucurie: Dumnezeu vă învredniceşte să-l vedeţi pe împărat!”. Nu a trecut prea mult timp şi deja se însera. împăratul nu mai venea. Eu voiam să-l văd, dar era timpul să plecăm. Văzând că împăratul nu mai vine, eu împreună cu soţia m-am pregătit de plecare. Ni s-a dat o troică cu
63
cai roşcaţi, impunători. Când să urcăm în trăsură, în pădurea care se găsea în faţa casei dumneavoastră s-au auzit focuri de armă. M-am oprit şi v-am întrebat: „Ce este? Pare un război adevărat.”. Dumneavoastră mi-aţi răspuns: „Se pare că trag focuri de armă vânătorii împăratului.”. Într-adevăr: văd că din pădure veneau în goană, pe cai, vânătorii şi împăratul. Tot împuşcau şi nimereau păsărele. Dar mie mi se părea că este război, nu vânătoare. Aveam aşa un sentiment: nu este nici război, nici vânătoare… Nu puteam să înţeleg nimic. Atunci dumneavoastră mi-aţi zis: „Suveranul trebuie să vină acum! Rămâneţi!”. Am rămas. Ne-am înapoiat acasă şi pe cărare văd doi câini: unul roşcat, celălalt negru. Mă tem groaznic de câini! Dumneavoastră l-aţi apucat de gât pe cel roşcat, pe mine de subsuoară, iar câinele negru a fugit şi s-a aşezat pe cerdacul casei. Iar dumneavoastră mi-aţi zis: „Nu vă temeţi, nu vă atinge!”. Într-adevăr, când am urcat pe cerdac nici măcar nu ne-a lătrat. în urma noastră au intrat în casă nişte generali, toţi foarte trufaşi, dar cu dumneavoastră s-au purtat blând şi v-au spus: „Acum vine şi împăratul! Vă iubeşte foarte mult şi vrea să vă încredinţeze un lucru important!”. Apoi privesc: au intrat împăratul şi împărăteasa, iar împreună cu ei o guvernantă cu două prinţese, copile micuţe. Suveranul v-a îmbrăţişat şi a zis: „Eu te iubesc foarte mult şi vreau să-ţi încredinţez un lucru foarte important”. Suveranul a vorbit şi cu mine, cu o neobişnuită blândeţe… Ne-am aşezat la masă. Dumneavoastră i-aţi spus suveranului: „Maiestatea Voastră! Cum de prinţesele nu au tacâmuri: trebuie să le aducem!” Iar suveranul a zis: „Nu-i nimic, eu şi împărăteasa le vom ţine pe genunchi!”. în vis, toate acestea mi s-au părut lucruri simple. Ne-am aşezat şi noi. Deodată văd cum, dinspre antreu, vine spre noi Părintele Serafim
64
de Sarov; faţa sa era de culoarea ceaiului slab şi am simţit că sunt moaştele sale. A trecut pe lângă noi, s-a aşezat în faţa icoanei şi a început să se roage. Ne-am ridicat cu toţii şi am început să ne rugăm. Deodată, suveranul s-a adresat Părintelui Serafim: „Părinte Serafim, rugaţi-vă pentru mine!”. Părintele Serafim nu s-a întors spre noi la aceste cuvinte, ci a continuat să se roage… Suveranul i-a zis iarăşi: „Părinte Serafim, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul!”. Părintele Serafim a continuat să se roage fără să se întoarcă spre noi. Atunci suveranul a zis: „Părinte Serafim! Eu sunt Nicolae al II-lea, împăratul a toate Rusiile, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul!”. Părintele Serafim s-a întors, l-a privit pe suveran şi a răspuns: „M-am rugat şi mă voi ruga!”. Cu aceste cuvinte, ne-a binecuvântat pe toţi şi, venind de la icoană la masă, s-a aşezat lângă mine. Atunci l-am întrebat: „Părinte Serafim, s-au ridicat moaştele dumneavoastră?”. Mi-a răspuns: „Da. Moaştele mele!”. Şi apoi a adăugat: „Astăzi va muri!”. Atunci m-am gândit în vis: „Mama mea… trebuie să moară astăzi…”. Şi aici m-am trezit din vis. Ei, ce spuneţi dumneavoastră, nu este oare un vis uimitor?
recunosc, şi pe mine mă uimeşte, cu toate că nu sunt prea înclinat să cred în vise!…
cum îl tâlcuiţi?
este greu de tâlcuit. Este evident că acest vis anunţă nişte evenimente ale unui viitor nu prea îndepărtat şi nu mă îndoiesc de lucrul acesta, deoarece mi se pare prorocesc judecând după succesivitatea sa, cu atât mai mult cu cât se referă la o persoană sfântă, cum este Părintele Serafim.
nu s-a apropiat, oare, timpul preaslăvirii moaştelor Părintelui Serafim? Cuvintele „astăzi va muri” cred că se referă la bătrâna şi bolnava mea mamă, dar şi aici
65
este ceva îndoielnic. Această zi a trecut şi nimeni, slavă lui Dumnezeu!, nu a murit. Ce înseamnă nici vânătoare, nici război, lângă suveran? Da! Este dificil să înţelegem acest vis. Totuşi mi se pare destul de clar faptul că Părintele Serafim va fi în curând preaslăvit prin sfintele sale moaşte şi că v-a luat sub protecţia sa, de vreme ce s-a rugat în casa dumneavoastră. Nu aţi vrea să mergeţi la el, la Sarov, să vă închinaţi la mormântul său? Sănătatea dumneavoastră nu este prea bună: acolo este un izvor tămăduitor, rugaţi-vă şi Dumnezeu vă va însănătoşi!
Nu am răspuns nimic. Dar acest vis mi s-a întipărit în memorie13.
în ceea ce priveşte influenţa Părintelui Serafim în viaţa mea personală, aceasta se descoperă din dezvoltarea succesivă a acestei schiţe. într-adevăr, „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!”…
III
Cinstit de toată Rusia ortodoxă, renumitul Stareţ Ambrozie de la Sihăstria Optina şi-a exprimat în scris opinia sa privind visele. Cuvintele marelui Stareţ sunt o autoritate
13 Acest vis s-a îndeplinit în toate detaliile sale: nu au trecut nici trei luni şi în Orient a început „nici vânătoare, nici război” cu China. După cum se ştie, noi nu am întrerupt relaţiile diplomatice cu China, în mod oficial nu a fost declarat război, dar sânge s-a vărsat şi curge până acum. Nu este de prisos să observăm că pădurea văzută în vis se găseşte la Răsărit de casa mea. Cuvintele „astăzi va muri” s-au referit, într-adevăr, la mama cunoscutului meu: a murit exact după un an de la acest vis uimitor, se pare exact în aceeaşi zi. Cuvintele suveranului adresate cuviosului au legătură cu faptul că toată Rusia cunoaşte acum credinţa suveranului în puterea rugăciunilor făcătorului de minuni a toată Rusia.
66
pentru viaţa duhovnicească a fiecărui creştin ortodox şi socotesc că este folositor şi interesant să ni le amintim şi să le aplicăm la visul povestit de cunoscutul meu.
Contele A.P. Tolstoi, cândva ober-procuror al Sfântului Sinod, s-a adresat printr-o scrisoare Părintelui Ambrozie în care, expunând fondul unui vis avut de un preot al eparhiei Tver, îl ruga pe Părinte să-l tâlcuiască şi să-şi exprime opinia privind importanţa viselor, în general, şi să o expună în parte.
Iată ce scrie cu acest prilej Părintele Ambrozie:
„Este incomod să rezolvi astfel de probleme. Pentru a nu vă lăsa fără un răspuns, voi spune câteva cuvinte despre ceea ce cred eu în această problemă, bazându-mă pe mărturisirile scrierilor dumnezeieşti şi ale Sfinţilor Părinţi.
Sunt exemple care arată că unii care au crezut în orice fel de vise au căzut în înşelarea vrăjmaşului şi s-au vătămat. De aceea, mulţi dintre sfinţi ne interzic să credem în vise. Sfântul Ioan Scărarul, în Treapta a treia, spune: „Cel ce crede este neîndemânatic în vise, iar cel necredincios socoteşte că niciun vis nu poate aduce înţelepciune”. Printre altele, acest sfânt face o deosebire a viselor şi ne spune în ce vise nu trebuie să credem: „Demonii, deseori, iau feţe de îngeri strălucitori şi de mucenici şi ni se arată în vise şi parcă ne ducem la dânşii; iar când ne trezim, ne umplem de bucurie şi de înălţare; şi acesta să-ţi fie semnul înşelării. Deoarece îngerii ne arată nouă în vis chinuri şi judecată şi osândire şi ne trezim plini de frică şi de tânguire. Să crezi doar în visele care îţi prezic chinuri şi judecată; iar dacă te duc la deznădejde să ştii că şi acestea sunt de la demoni”.
Cel mai apropiat ucenic al lui Simeon Noul Teolog, smeritul Nichita Stithatul, scrie mai clar şi mai precis despre
67
vise. în a doua sută de capete, la capitolele 60, 61, 62, 63 spune:
„Unele dintre vise sunt simple vise, altele sunt vedenii, iar altele sunt descoperiri. Indiciul viselor simple este acela că nu apar neschimbate în starea de reverie a minţii, nu au visare sfielnică şi deseori apar transformări dintr-un obiect în altul; de la asemenea visări nu ai niciun folos şi, prin starea de excitare, însăşi visarea dispare, de aceea trebuie să le privim cu atenţie.
Indiciul vedeniilor este acela că ele se petrec neschimbate şi nu se transformă din una în alta, rămân întipărite în minte pe parcursul mai multor ani, nu se uită. în al doilea rând, ele ne arată evenimente sau deznodământul unor lucruri viitoare şi din cauza umilinţei sau a unor vedenii groaznice aduc folos sufletesc, emoţii şi tânguiri; dar şi la acestea trebuie să ne raportăm cu atenţie.
Visele simple le au oamenii obişnuiţi, supuşi lăcomiei şi altor patimi; din pricina întunecimii minţii lor au năzăreli de la demoni. Vedeniile le au oamenii atenţi şi care şi-au curăţat simţurile sufleteşti, care, prin cele văzute în vise, pot să dobândească lucruri dumnezeieşti, spre marea lor înălţare duhovnicească. Descoperirile le au oamenii care lucrează prin Duhul lui Dumnezeu, care, printr-o înfrânare îndelungată şi riguroasă, au ajuns la treapta de proroci ai lui Dumnezeu…”.
Acestea sunt consideraţiile despre vise ale Stareţului Ambrozie de la Optina.
Fără îndoială, visul avut de cunoscutul meu trebuie catalogat a fi o vedenie. Lucrurile se clarifică şi mai mult dacă voi spune că acest cunoscut al meu este îmbrăcat cu harul preoţiei şi viaţa pe care o duce dovedeşte că este un om atent şi care „îşi curăţă simţurile sale sufleteşti”, care, după cuvântul lui Nichita Stithatul, „prin cele văzute
68
în vis lucrează întru dobândirea lucrurilor dumnezeieşti şi spre marea sa înălţare duhovnicească.”
Şi asupra mea acest vis a avut o influenţă binecuvântată şi minunată.
IV
în general, viaţa omului nu este dulce. Fiu al timpurilor mele, nici eu nu m-am odihnit în petale de trandafir. Indiferenţa şi egoismul lumii m-au obligat să mă retrag în mine însumi şi ce s-a tăinuit în adâncul sufletului meu a fost ceva atât de înfricoşător, atât de dureros, încât aveam nevoie de un ajutor neîntârziat şi experimentat al unei mâini iubitoare şi vindecătoare. Această mână a fost mâna plină de iubire a Bisericii Ortodoxe, care m-a sprijinit chiar atunci când eram gata să mă rostogolesc în întunericul cel mai sumbru al deznădejdii. Sufletul meu a fost vindecat, dar organismul meu fusese vătămat în lupta lumească pe care încercam să o duc, bizuindu-mă doar pe forţele proprii. Trupul cerea vindecare, dar ştiinţa era neputincioasă.
Cu vreo optsprezece sau douăzeci de ani în urmă, am simţit pentru prima dată asalturile a două boli, în ultimul timp ajungând la stadiul de boli cronice, chinuitoare. Acum vreo zece ani, una dintre ele a necesitat o operaţie pe care mi-a făcut-o profesorul Skifosofski de la Moscova. După operaţie, timp de trei ani, m-am simţit mai bine, dar pe urmă, vechea suferinţă s-a reînnoit cu mai mare putere. Crizele ei mă duceau până la starea de leşin. Sufletul vindecat îmi arăta calea spre tămăduirea trupului. Arătarea în vis a Părintelui Serafim în casa mea oare nu mi-a dat unele indicii, că după credinţa mea şi eu pot avea îndrăzneală
69
să mă rog pentru vindecarea bolilor mele?… Dumnezeu, mă gândeam, este nesfârşit de mare; după cum este nesfârşit în cele neînsemnate, tot aşa este de nesfârşit şi în cele măreţe: sunt mic şi neînsemnat, dar, ca şi ultimul fir de nisip al mării, pot să dobândesc dumnezeiasca lumină a Dumnezeiescului soare duhovnicesc printr-un nevoitor şi sfânt al lui Dumnezeu.
După minunatul vis, în fiecare zi această nădejde a crescut tot mai mult până s-a prefăcut într-o încredere deplină.
să vedeţi, spuneam casnicilor mei, voi merge la Sarov şi mă voi însănătoşi!
De atunci, eram atras tot mai mult de o putere nestăvilită ca să mă închin la mormântul Sfântului nevoitor, atât de scump inimii ruseşti, să-i cer sfintele sale rugăciuni, să mă rog lui Dumnezeu în acele locuri unde totul este plin de amintirile sale vii, unde pentru cel credincios trebuie să se arate cu o deosebită putere duhul cel veşnic al sfântului Stareţ.
Dar zilele se scurgeau unele după altele. Ocupat cu problemele mele agricole, îmi petreceam zilele cu treburi şi griji, uitam de intenţiile mele, venea seara şi îmi aminteam fără să vreau de Sarov:
când voi găsi oare timp pentru Părintele Serafim?!
Venea din nou dimineaţa şi parcă intenţionat se iveau aceleaşi griji urgente şi grabnice. Aşa s-a lungit lâncezeala concentrării gândurilor până în a doua jumătate a lui iulie.
70
V
în noaptea de 18 spre 19 iulie, spre zori am avut un vis. Parcă mi s-au adus acasă două icoane. Pe una dintre ele am recunoscut chipul făcător de minuni al Maicii Domnului de la Balâkinsk, chip mult prea mărit de minuni şi în zilele noastre. O copie a acestei icoane se găseşte şi în biserica satului meu natal. Cu vreo 30 de ani în urmă, ea a salvat de la un incendiu o jumătate de sat. Martorii oculari ai acestei minuni trăiesc încă printre bătrânii noştri. O altă copie făcătoare de minuni se găseşte în Mănăstirea de maici „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Orlov.
Cealaltă icoană, tot a Maicii Domnului, îmi era necunoscută; dar un glas tainic mi-a spus în vis că această icoană necunoscută mie acum îmi va deveni deosebit de scumpă şi de apropiată.
Am început să mă rog înaintea lor cu multă sârguinţă şi m-am trezit în rugăciune. Sub impresia acestui vis, care s-a păstrat deosebit de viu în memoria mea, povestind casnicilor, am zis:
nu ar fi bine să merg astăzi la Părintele Serafim? Aceste două icoane şi rugăciunea săvârşită înaintea lor sunt ca un moleben pentru călătorie şi binecuvântare de sus pentru drumul meu de la Sarov!
Spre uimirea mea, din partea casnicilor mei nu am întâmpinat nicio împotrivire.
Atunci am zis:
ei, cu Dumnezeu! Până când să mai aştept?!
Cu toate că începuseră muncile de sezon recoltatul secarei -, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, problemele gospodăreşti şi, în principal, problemele financiare s-au
71
aranjat în aşa fel încât puteam să plec de acasă vreo două săptămâni, ba chiar mai mult. Binecuvântarea lui Dumnezeu pentru pelerinajul meu parcă a plutit deasupra mea tot drumul până la Sarov şi la Mănăstirea Diveevo.
Am pregătit pentru drum ceva calabalâc şi în seara zilei de 19 iulie am plecat spre Sihăstria Sarov.
La Orlov, la mănăstirea de maici, înaintea icoanei Maicii Domnului de Balâkinsk, s-a slujit un moleben şi tot aici am aflat de la o ucenică a Părintelui Ioan din Kronstadt că aş putea să mă întâlnesc cu dânsul la Moscova. Era aşteptat acolo, fiind în trecere spre Petersburg. Aşa s-a şi întâmplat: fără să iau în considerare greutăţile de a ajunge până la Părintele Ioan, veşnic înconjurat, ca de un zid nepătruns, de oameni îndureraţi, m-am văzut cu dânsul la Moscova, chiar am mers împreună în vagon şi m-am învrednicit să discut cu dânsul şi să iau binecuvântare. Şi cât de dulce este pentru un suflet credincios această binecuvântare…
VI
Ca să ajung de la Moscova la Sarov, a trebuit să merg până la staţia Sasova, pe linia ferată Moscova-Kazan şi de acolo 120 de verste cu caii până la Sihăstria Sarov14.
La staţia Sasova, unde am ajuns pe la ora 10 seara, mi s-a promis că voi primi caii spre dimineaţă. Vizitii m-au încredinţat că noaptea este periculos prin luncile revărsate ale râului Mokşa, în drumul spre Sarov: „Te răstorni
14 Acum, cel mai comod drum de la Moscova la Sarov şi Diveevo este Nijni-Novgorod-Arzamas, pe calea ferată.
72
în vreo groapă şi nu mai ieşi”, m-au convins ei şi nu am mai plecat, deşi insistasem foarte mult.
Până m-am adunat cu duhul ca să trimit de la staţie după vizitii, am fost nevoit să dau o luptă oarecare cu „omul meu cel vechi”. Este destul de greu să-l scoţi din tine. Prejudecăţile din familia semipăgână contemporană, atâţia ani de vieţuire în mediul „intelectualilor”, obiceiul de a gândi, de a simţi după măsura gregară a societăţii tale, cu o aşa vrajbă şi zeflemea, uneori tăinuite, alteori vădite, faţă de Biserică şi mai ales faţă de mănăstiri toate acestea îmi tulburau sufletul, nu eram în apele mele. Mă simţeam penibil să întreb, de faţă cu pasagerii „intelectuali”, pe un lacheu de serviciu cum să închiriez nişte cai până la Sihăstria Sarov. Putea fi vreo uzină sau fabrică, dar hodoronc-tronc o sihăstrie?! Cu cine şi cu ce identificăm, noi, „intelectualii”, de obicei, mănăstirile, sihăstriile, bisericile, icoanele, minunile într-un cuvânt moştenirea duhovnicească a Ortodoxiei?… Cu bătrânele religioase, îmbrăcate în paltoane ponosite, cu mirul pe care noi îl numim cu neglijenţă „ulei de candelă”, cu stricta îndeplinire a ritualurilor, numite de noi „făţărnicie” şi „ipocrizie”…
Nici eu nu am fost străin de aceste păreri şi îmi este greu să recunosc faptul că mi-am bătut joc, nu fără succes, de acele „bătrânele îmbrăcate în paltoane ponosite”.
„Cel care se apucă de coarnele plugului şi se uită înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu!” Da! Prin muncă cinstită a trebuit să mă mustru de minciuna şi de laşitatea mea.
Revenind la pelerinajul meu, am găsit un tovarăş de călătorie, care a mers cu mine până la jumătatea drumului, un ofiţer din regimentele cantonate la Petersburg un tânăr curat la suflet. Tot drumul până acasă a visat văzând în mine un ascultător atent şi compătimitor. Credea
73
că toate puterile sale tinereşti le va dedica ca să reuşească să păstreze, pentru familie, un colţişor din cuibul nobiliar, ultima rămăşiţă a unor moşii nenumărate şi bogate. „Vedeţi un oraş în dreapta? Este Kadom. De aici, în stânga, este moşia noastră. Iată pârâul nostru, biserica noastră! Dacă aţi şti cum se frământă inima mea la vederea locurilor natale, cât îmi sunt de dragi!… Doamne, cum aş putea păstra măcar puţin din ce a rămas?”
Eu am văzut acest „puţin”. Doar o iubire curată, un sentiment fără margini şi dezinteresat, alintat din leagăn în jocurile nevinovate ale copilăriei, putea dori păstrarea lui. Pecetea unei morţi lente, dar sigure plana deja asupra acestui „cuib nobiliar”… Niciodată nu veţi înţelege, nici preţui, voi, moraliştii, care condamnaţi la nimicire evolutivă nobilimea latifundiară şi, totodată, vechea, puternica Rusie, cum poate să sufere şi să se chinuie din cauza ameninţării pierderii moşiei de care suferă tovarăşul meu de călătorie! în veacul nostru, când pentru aşa numiţii oameni energici şi întreprinzători un astfel de colţişor încă intact în Rusia, prost aşezat, nu reprezintă decât o oportunitate pentru averi colosale în dauna patriei, geamătul pământului rusesc ne este străin, dar el izbucneşte din pieptul unui tânăr nobil, gata să-şi lase oasele pe câmpul de luptă pentru un colţişor al ţarinei străbune, care nu are niciun preţ în capiştea Molohului bursier…
VII
La jumătatea călătoriei la Sarov, prin luncile nemărginite ale râului Mokşa, căruţei noastre cu coviltir i s-a sfărâmat o roată. Nu aveam de unde aştepta vreun ajutor:
74
prin lunci niciun suflet, doar căpiţe de fân, împrăştiate pe întinderile nesfârşite ale stepei moscope, martorii muţi ai întâmplării noastre fără noroc. Roata ruptă în mici bucăţi a rămas într-un hârtop adânc. Ce să faci?! Cel mai apropiat sat se găseşte la o depărtare de vreo 12 verste. Munca este în toi, în sate au rămas doar bătrânii şi copiii. Poţi să găseşti pentru osia de fier a căruţei o roată potrivită? Vizitiul, un băieţel, aproape că scapă lacrimi. Cuvioase Părinte Serafim, oare nu-ţi este pe plac pelerinajul meu?
Dar nu am apucat să-mi continui gândul pentru că Domnul ne-a şi ajutat. Nu am avut timp să coborâm din căruţă, nici să ne gândim clar ce avem de făcut, că au şi răsunat vesel şi zgomotos zurgălăii unei troici semeţe. Priveam şi nu ne venea să credem: tot mai aproape, într-un minut a ajuns la noi! Un vizitiu frumos a oprit trăsura, a coborât de pe capră, a luat de sub banchetă o frânghie, a înfăşurat osia cu un ceatlău.
ei, acu să mergi după noi, gură-cască! îi duc şi fără tine pe aceşti domni până în sat!
Aşa i-a zis vizitiului băieţel binefăcătorul nostru, iar noi am început să ne clătinăm lin pe resorturile moi ale trăsurii boiereşti şi am pornit iute în direcţia celui mai apropiat sat, unde am făcut rost de o nouă trăsură, plătind în plus, faţă de calculele dinainte, doar o singură rublă. Aceasta a fost, cred, grija faţă de noi a Cuviosului Serafim. Chiar şi tânărul meu însoţitor, încă puţin iscusit în viaţă şi care îşi punea nădejdea mai mult în propriile puteri decât în credinţă şi în grija lui Dumnezeu, a rămas şi el uimit şi a zis îngândurat:
da, într-adevăr, cu noi parcă s-a petrecut o minune!
Ce ar fi spus dacă ar fi aflat că în aceeaşi zi, chiar în acele clipe, la mine în sat, la o depărtare de 800 de verste
75
de locul în care s-a făcut bucăţi roata, Domnul, tot atât de autoritar, a îndepărtat o altă nenorocire, cu mult mai nefericită, dacă nu o catastrofă?!… Asta am aflat-o după întoarcerea mea acasă.
întâmplarea din luncile mocşanilor s-a petrecut pe la amiaza zilei de 25 iulie. Atunci, la mine în sat, muncitorii plecaseră din sat ca să prânzească la noi acasă, când, deodată, s-a observat că s-a aprins miriştea. Până când s-a aflat acasă, până a ajuns maşina de stins incendii, a ars o jumătate de desiatină15 cu mirişte şi 12 de secară. Alături se găseau vreo sută de şire şi alte căpiţe împrăştiate pe tot câmpul, uscate ca praful de o secetă îndelungată, care nu au fost atinse de foc: un vârtej stârnit din senin, pe un timp cu desăvârşire liniştit, a răsucit sub ochii oamenilor mei flacăra incendiului şi a aruncat-o pe ogorul vecin, unde, neavând hrană, s-a stins. Muncitorii au stins cu apă resturile nearse şi au arat locul incendiat. Se poate numi aceasta o coincidenţă, o întâmplare, când ştim ce se întâmplă, de obicei, în astfel de cazuri?! în lume, unde nimic nu este întâmplător, fiind coordonat de legi care se dezvăluie în fenomene, fiind descoperite de mintea curioasă a omului, poate avea importanţă întâmplarea? Dar ce este întâmplarea? Un cuvânt gol şi fără sens!
Există Dumnezeu, dar există şi potrivnicul Său, duşmanul străvechi al neamului omenesc. Acum oamenii pierd această cunoaştere înnăscută şi descoperită de Dumnezeu fundamentul principal al întregii vieţi omeneşti: din cauza acestei pierderi, cum s-a mai încurcat viaţa mult pătimitoare a omului contemporan…
Pentru mine, în mod indubitabil, aceste două incidente au fost urmarea unui atac al vrăjmaşului. Pentru om,
15 1 desiatină – 1, 925 ha [n.tr.]
76
credinţa este totul şi în această viaţă, şi în cea viitoare: în această viaţă, ea este ca o pregătire necesară pentru viaţa viitoare; în cea viitoare ca o înfăptuire a celor aşteptate prin credinţă. Ţelul potrivnicului lui Dumnezeu este de a submina şi ruina credinţa din oameni şi, prin aceasta, să-i lipsească de fericirea veacului viitor, de care el însuşi s-a lipsit în mod irevocabil. Toate atacurile lui asupra omului au acest scop. Acelaşi ţel a fost şi în circumstanţele pregătite pentru mine.
Slavă lui Dumnezeu, Care a îndepărtat cu putere atacurile vrăjmaşului!
VIII
Drumul ce mi-a mai rămas de parcurs până la Sarov a fost lipsit de întâmplări nefericite. La ora 10 seara, a aceleiaşi zile, parcurgând mai bine de 100 de verste, mergeam deja prin pădurea de câteva mii de desiatine, ce înconjura Sihăstria Sarovului.
Ce pădure era aceasta… Pini zvelţi pentru catarge, precum o rugăciune curată şi binemirositoare, ce se înălţa sus, sus spre cerul adânc, ce se întuneca în amurgul înserării. Privind spre vârfurile lor, părea că au căciuli ce se răstoarnă. înjur, linişte, pustietate… Roţile căruţei se afundă tăcute în făgaşurile moi ale nisipului adânc din pădurea de conifere, izbindu-se din când în când şi sărind peste rădăcinile arborilor seculari, care i-au văzut pe cei dintâi nevoitori ai Sarovului.
Iată locurile „sărmanului Serafim”! Aşa îi plăcea să-şi spună, cu smerenie, acest mare luminător al Ortodoxiei. Pe aici umbla gânditor, în rugăciune neîncetată, plin de
77
minunate vedenii şi descoperiri ale lumii de Sus, vorbind cu Cel veşnic Ce este. Doamne, cât sunt de frumoase aceste locuri! Cât sunt ele de binecuvântate! Niciun fel de zugrăvire nu ne poate da vreo idee despre aceste locuri minunate cu bună mireasmă de rugăciune şi linişte contemplativă. Chiar şi pinii tac şi ei, contemplând înmiresmaţi şi înălbiţi de clarul lunii, şi ei se roagă cu adevărat, învăluind şi binecuvântând cu vârfurile lor pe închinătorii care trec pe aici… Cine nu a iubit poate înţelege, oare, valul de iubire care, ridicându-se din profunzimile tăinuite ale inimii omeneşti şi revărsându-se prin toate ungherele ei, ameninţă prin şuvoiul lui dulce-emoţionant să inunde sufletul omenesc însetat de un răspuns mângâietor?… Va răspunde inima suferindă la strigătul chinului sufletesc al aproapelui şi va putea, oare, să înţeleagă durerea altuia?… Cine nu s-a rugat din tot sufletul, cu dragoste, cu credinţă, cu sârg, acela nu va înţelege rugăciunea credinţei. Cine nu a fost la Sarov, cu credinţă la [Sfântul] Serafim, cine nu a respirat aerul Sarovului împreună cu rugăciunea sa, acela nu va înţelege, nici nu va preţui Sarovul, chiar dacă ar fi descris prin cuvinte geniale, chiar dacă ar fi zugrăvit de o pensulă genială.
De la şoseaua mare a Temnikovului, drumul spre Sarov se abate brusc, într-o parte, în unghi drept. La răscruce este înălţată o cruce cu Răstignirea Domnului şi de aici, la capătul unei lungi poteci, vezi cum se înalţă spre cer, cu a sa clopotniţă albă, evlavioasa catedrală, având cupole aurite, catedrala rugăciunii neîncetate către Dumnezeu. Acesta este Sarovul.
Alene, abia mişcându-şi picioarele obosite şi bolnave, cei trei cai istoviţi m-au dus până la clădirea imensă, cu două etaje, a hotelului mănăstirii. A ieşit un ucenic, mi-a
78
luat bagajele şi m-a condus la al doilea etaj, dându-mi o cameră destul de spaţioasă şi curată.
M-am trecut în cartea închinătorilor sosiţi aici, am cinat la trapeza mănăstirii, am rugat să fiu trezit pentru Liturghie şi… m-am afundat în singurătatea chiliei mănăstireşti. Luna plină privea tainic prin geamurile deschise. Era o noapte de iulie caldă, înmiresmată şi liniştită. Aromele nenumăraţilor pini ai pădurii seculare aduceau un şuvoi de balsam vindecător… Era o linişte deplină, încărcată de tăcere evlavioasă, tainică. Doar ceasurile din turnul clopotniţei învederează solemn minutele trecute în veşnicie şi la fiecare sfert de oră cântă ceva minunat de armonic, contopindu-se parcă, în acord, cu liniştea ce învăluie lăcaşul. Acesta doarme…
Eu nu pot să dorm. Chipurile trecutului înviază şi plutesc în lumina lunii de noapte înmiresmată… Cine m-a adus aici din acea lume care a creat cândva aceste umbre străvezii ale trecutului, văzute doar de mine? Câte chinuri sunt aici, câte căutări ale adevărului, câte căderi, păcate, pierderi, dezamăgiri şi, împotriva voinţei mele, câte farmece seducătoare! Fug de aceste fantome false şi înşelătoare, însă îmbrăţişările lor deschise mă trag după ele cu o tânjire melancolică, se ţin scai de mine, mă ademenesc… Visurile neîmplinite ale tinereţii mele, iubire chinuită! Tristeţe… Cine m-a adus aici, în acest liman liniştit al smereniei şi al rugăciunii? O putere binecuvântată, o mână iubitoare, plină de milă infinită au scos din întunericul veşnic al mării vieţii mele barca mea pe jumătate sfărâmată şi au dus-o la malul credinţei şi al iubirii, la acel adevăr că inima mea nu este din lumea aceasta în care zace răul.
Nu pot să dorm… Zbuciumul şi bucuria arzătoare vecină cu extazul nu îmi îngăduie să închid genele: ceva
79
neobişnuit de tihnit, luminos strălucitor îndepărtează somnolenţa, toarnă în mădularele istovite de călătorie căldura vindecătoare a unei linişti fericite. Tristeţea s-a risipit, iar eu sunt tot un zâmbet, un surâs de fericire caldă, netulburată… „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da.” (Ioan 16, 21-23) Nu s-a născut, oare, în mine un alt om? Oare L-am văzut din nou? Nu vine, oare, de aici acea bucurie care este doar în El şi de la El, acea bucurie pe care nimeni nu o va lua de la noi?…
IX
Soarele matinal m-a trezit cu mult înainte să bată clopotul. Cum am aţipit pe jumătate dezbrăcat, nu îmi amintesc. M-am sculat proaspăt şi bine dispus, ca şi cum nu aş fi parcurs aproape o mie de verste de drum istovitor. Dar neputinţele mele erau cu mine şi parcă intraseră şi mai adânc în organismul meu croit puternic şi care atâţia ani a luptat cu „bolile mele rele” şi doar în ultimul timp a început să cedeze cu o slăbiciune sinistră.
Era o dimineaţă minunată de vară când am ieşit din hotelul mănăstirii şi mi-am îndreptat paşii spre sfintele porţi care duceau în mănăstire, unde era concentrat tot ceea ce este sfânt şi unde trăiesc toţi fraţii răspândiţi prin
80
chiliile nenumăratelor clădiri din piatră. Fiecare clădire mănăstirească respiră bogăţia unei gospodării bine organizate. Se vede că nu într-o zi, două s-au construit aceste clădiri, ci vreme de veacuri.
Catedrala caldă de iarnă şi catedrala rece de vară sunt minunate prin măreţia lor, mai ales dacă le compari cu chiliile fraţilor: în aceste chilii nu se vede nicio urmă de lux, nici măcar la înaintestătător, nu se observă nicio înclinare spre confortul obişnuit, fără de care omul contemporan alintat pare că nici nu poate trăi. Simplitatea şi sobrietatea din chilii, cel puţin în chilia în care am intrat, ca un oaspete întâmplător, se învecinează cu sărăcia.
Nu este problema mea să pătrund în duhul fraţilor, cu care nu am avut timp să fac cunoştinţă mai îndeaproape. Dar mie, personal, înfăţişarea exterioară a vieţii de chilie de la Sarov mi-a produs o impresie de simplitate şi sinceritate, „prieteni” necesari întru evlavia autentică. O impresie adâncă s-a păstrat în sufletul meu, privind nevoinţa în rugăciune a călugărilor de la Sarov. O aşa slujbă şi o astfel de concentrare evlavioasă din partea monahilor nu am mai întâlnit până acum.
Dar nu am venit ca să judec sau să apreciez Sarovul, ci ca să iau de aici, cu credinţă şi cu dragoste, măcar o fărâmitură din acea bogăţie duhovnicească, pe care ei o împart cu mână darnică tuturor celor ce vin aici cu acest scop.
X
Citind viaţa Părintelui Serafim, ştiam deja unde se află rămăşiţele sale pământeşti şi, trecând de sfintele porţi, m-am dus direct într-acolo. La colţul de sud-est al catedralei
81
de vară este un paraclis de sticlă, cu o cupolă micuţă, aurită. Uşa de la intrare este tot de sticlă şi stă permanent deschisă. Lângă sarcofagul masiv de deasupra mormântului Părintelui se slujesc panahizi fără încetare râuşorul de pelerini care se varsă la Sarov tot anul nu seacă niciodată. Pe pereţii paraclisului este înfăţişat Părintele şi vedenia cu împărăteasa Cerului, împreună cu douăsprezece fecioare, cu Ioan Botezătorul şi cu Ioan Teologul. Aici, în acest paraclis, se odihnesc sub o placă de fontă, oasele schimonahului Marcu Tăcutul. închinătorii pomenesc la panahidă pe adormiţii lor, se închină la mormântul Părintelui ca la nişte sfinte moaşte şi apoi merg să li se slujească molebenuri în chilia sa, unde şi-a încredinţat duhul său lui Dumnezeu, pe Care atât de mult L-a iubit şi Căruia i-a slujit toată viaţa sa de nevoitor.
Chilia Părintelui este foarte strâmtă: abia poţi să te întorci. într-o vitrină micuţă se păstrează puţine lucruri care au rămas Sarovului după plecarea sa: două şuviţe de păr bătucite ca o pâslă, unghiile sale rupte, mantia, mătăniile, o Evanghelie legată în piele, arsă pe jumătate… se pare că doar atât a rămas.
Dar lucrurile cele mai preţioase şi sfinte, rămase ca amintire de la dânsul, au trecut, în parte la Mănăstirea de maici de la Diveevo, născută din duhul său, în parte la ucenicul său mirean, acum adormit, moşierul Nicolae Alexandrovici Motovilov, de la care au trecut tot la Diveevo. Sarovul a adeverit, din nou, cuvintele Mântuitorului: „Niciun proroc nu este primit în patria sa”.
După sfârşitul Părintelui, puţinele sale lucruri au intrat la magazia comună, de unde au fost câştigate de Motovilov, care a primit de la Sarov, în dar, şi chilia din pădure a Părintelui, pe care o construise acesta cu mâinile sale şi unde a stat în zăvorâre. O altă căsuţă din pădure
82
a fost dată „orfanelor” de la Diveevo, aşa cum le numea Părintele pe monahiile de acolo. Acum, amândouă căsuţele se găsesc la Diveevo.
Acum, când Domnul a arătat cine a fost, pentru mănăstire şi pentru Rusia ortodoxă, minunatul Stareţ, Sihăstria Sarovului a început să facă totul pentru a-l cinsti pe nevoitorul său: deasupra chiliei sale din mănăstire se construieşte o biserică măreaţă; izvorul său, a cărui putere tămăduitoare este cunoscută departe, dincolo de hotarele Guberniei Tambov, este înfrumuseţat cu un paraclis; mormântul său, moaştele sale sunt păstrate cu dragoste, într-un cuvânt, Părintelui Serafim i se acordă primul loc în viaţa de zi cu zi a mănăstirii. Nu aşa se întâmpla în timpul vieţii sale. Căile Domnului sunt necunoscute.
XI
Liturghia săvârşită în catedrala de vară m-a uimit prin măreţia neobişnuită a slujbei mănăstireşti, prin cântările deosebite, nemaiauzite de mine. Adia spre mine negura veacurilor, încât, fără să vreau, mi-am amintit de vechiul Bizanţ care şi-a încheiat de mult timp calculele sale istorice, cu monahii săi care, pentru prima oară, au adus lumina învăţăturii lui Hristos în patria noastră. Nu fac parte din categoria cunoscătorilor de muzică veche bisericească, dar mi s-a părut că o astfel de cântare asculta Vladimir cel Sfânt şi primii călugări nevoitori ai Lavrei Peşterilor de la Kiev.
La început, auzul obişnuit cu muzica italienizată din bisericile urbane parcă se ofensează din cauza neobişnuitei asprimi şi monotonii armonice, a ciudăţeniei ritmice.
83
Aceasta, doar la început; apoi te pătrunzi atât de mult de această cântare cu adevărat calmă şi călugărească, încât cuvintele rugăciunii şi melodia se unesc Într-un întreg perfect armonic, concentrând atenţia în duhul cuvintelor rugăciunii.
După Liturghie, în locul trapezei de la hotel, m-am dus la chilia Părintelui Serafim. Toţi s-au dus să prânzească în chilii nu mai era nimeni, doar un monah bătrân, blând şi plin de seninătate. L-am găsit împlinindu-şi ascultarea: nu erau vizitatori şi bătrânelul aprindea candelele şi lumânările care ardeau cu sutele în ultima locuinţă pământească a Părintelui Serafim.
pot să mă rog aici de unul singur?
roagă-te, scumpule, roagă-te, Dumnezeu te binecuvântează!, mi-a îngăduit binevoitorul bătrânel, care a ieşit din chilie şi chiar a închis uşa după dânsul…
Ce delicateţe sufletească! M-am rugat aşa cum m-am priceput, m-am rugat aşa cum poate să se roage un suflet de om, care s-a silit să vină la locul de rugăciune mult râvnită…
De la chilie m-am dus la izvorul Părintelui Serafim, această Vitezdă rusească a cărei putere vindecătoare a fost dată de sus la rugăciunile acestuia şi de la care eu am aşteptat o vindecare minunată.
Drumul către acest izvor este pe malul unui pârâiaş limpede şi liniştit, învecinat cu aceeaşi pădure minunată a Sarovului. Am avut credinţa că doar aici sau nicăieri în această lume Domnul mă va vindeca. Am crezut şi m-am rugat tot timpul, iar picioarele mele mă purtau ca nişte aripi, fără niciun efort din partea mea.
Soarele amiezii ardea insuportabil. Transpiraţia curgea şiroi de pe mine, dar nu simţeam nici cea mai mică trudă. De la mănăstire până la izvor erau vreo trei, patru
84
verste. în ultimul timp, acasă, abia îmi mişcam picioarele, iar acum am străbătut această distanţă fără cel mai mic semn de oboseală. Deja era o minune! Am intrat în baia amenajată chiar lângă izvor puteam să-mi storc hainele. Fără să stau să-mi revin, aşa cum eram înfierbântat de mersul rapid şi de zăbuşeala arzătoare, m-am dezbrăcat şi m-am repezit sub robinetul din care curgea apa rece ca gheaţa a izvorului, într-un şuvoi de culoarea argintului, mi-am făcut semnul crucii: cred, Doamne! Şi de trei ori m-am vârât sub robinet, îmbăindu-mă tot, cu gândul la mădularele bolnave…
în prima clipă, parcă mi-am pierdut respiraţia: apa rece ca gheaţa m-a ars, mi-a luat duhul. Dar ce sentiment minunat m-a cuprins după ce am ieşit din baie! Parcă un şuvoi de viaţă nouă mi s-a turnat în toate vinele, tinereţea îndepărtată părea că s-a întors! „Ce va urma? M-am făcut sănătos după credinţa mea?” nu mi-am pus asemenea întrebări. Mă bucuram, iubindu-l pe Părintele Serafim, cum este iubit un doctor care reuşeşte într-o clipă să aline o durere insuportabilă. Această iubire arzândă, care s-a aprins pe neaşteptate în inima mea, această bucurie a iubirii prin credinţă nu a fost, oare, vindecarea mea duhovnicească, care este mai importantă decât orice vindecare trupească?!
Cât aş fi vrut ca aici, chiar în paraclis, deasupra izvorului, să mi se slujească un moleben, dar nu era niciun ieromonah şi, nemângâiat în dorinţa mea, m-am dus la aşa numita „căsuţă de departe”, unde Părintele Serafim s-a nevoit în zăvorâre.
85
XII
Mergeam şi mă gândeam: mâine, negreşit, voi pleca pe jos la Diveevo: ceva îmi spunea că acolo, la Diveevo, lucrează o putere deosebită cu duhul Părintelui. Şi unde poate fi acest duh dacă nu la cei pe care în timpul vieţii i-a iubit atât de mult încât pentru aceştia a suferit prigoane, iar ei au mers la foame şi sete, la sărăcie deplină, crezând în ţelul îndepărtat stabilit de Părintele?! Aşa credeam şi eu. Mă uit: înaintea mea mergeau cinci călugăriţe… Nu sunt, oare, de la Diveevo?
surioarelor, nu sunteţi de la Diveevo?
da, tătucă, de la Diveevo.
aţi venit aici pentru mai mult timp?
am venit de sărbătoarea Sfântului Pantelimon Vindecătorul şi mâine ne întoarcem acasă. Mâine avem priveghere în ajunul slăvitei noastre sărbători. Pe 28 iulie vom cinsti icoana făcătoare de minuni „Smerenia Maicii Domnului”, la care Părintele nostru s-a rugat tot timpul şi înaintea căreia şi-a încheiat viaţa… Dar dumneavoastră ştiţi asta, cu siguranţă!
Eram uimit. Să mergi peste mări şi ţări şi să nu ştii calendarul bisericesc (dacă această sărbătoare este trecută în calendar), să fii gata să mergi pe jos de la Sarov la Diveevo, 12-15 verste şi să nimereşti la o aşa sărbătoare a Părintelui Serafim, ai de ce să te miri… Părinte scump! Oare nu tu, în chip nevăzut, îmi conduci paşii, oare nu tu mă atragi şi acum la acele sfinte ale tale?!
surioarelor, îl iubesc tare mult pe Părintele dumneavoastră nu mă luaţi şi pe mine? Mâine, oricum, mă pregăteam să merg la voi.
86
poftiţi! Ne bucurăm pentru cei care îl iubesc pe Părintele nostru. Mâine venim după dumneavoastră la hotelul nobililor şi apoi… cu Domnul! Dacă nu, veniţi dumneavoastră după noi. întrebaţi unde sunt surorile de la Diveevo şi vă vor arăta. Noi stăm în altă clădire a arhondaricului, întrebaţi de Evghenia Ivanovna. Dacă nu, venim noi la dumneavoastră, pe la ora 3 trecem pe acolo.
Aşa am hotărât. Am plecat cu Evghenia Ivanovna şi cu surorile spre căsuţa Părintelui, din pustie.
surorile voastre vin adesea la Sarov?
dar când, tătucă?! Nu prea des; avem multă treabă: nu avem timp să umblăm de colo-acolo; după făgăduinţa făcută Părintelui Serafim, lucrăm pentru mănăstire. Noi facem lumânări, altele pictează icoane fiecare cu ascultarea sa. Cam o dată pe an, alteori mai rar, trebuie să avem binecuvântare de la maica egumenă ca să mergem la mormântul şi la izvorul Părintelui… Părintele Serafim este întotdeauna împreună cu noi, el stă la noi, la Diveevo…
Sunt încredinţat că aceste ultime cuvinte au fost spuse ca despre un om în viaţă…
La căsuţa din pustia îndepărtată am vrut iarăşi să mi se slujească un moleben.
Dar nu era niciun ieromonah.
aici se slujesc molebenuri când se solicită sau când se întâmplă să fie un ieromonah, altfel nu ai pe cine să te bizui, mi-a explicat un ascultător, care era paznic.
Lângă căsuţă am văzut săpate straturi: creşteau cartofi, cu toată umbra deasă şi verde.
păstrăm locuşorul aşa cum a fost pe vremea Părintelui Serafim. Aici Părintele săpa straturi cu mânuţele sale şi punea cartofi pentru a se hrăni, mi-a spus acelaşi ascultător, compătimindu-mă că nu am posibilitatea să mi se slujească un moleben.
87
Apoi am plecat la hotel ca să mă odihnesc. Am trecut încă o dată pe la izvorul sfânt ca să beau apă. Un ieromonah ce nu părea din partea locului umbla prin paraclis de parcă ar fi căutat pe cineva, oprindu-se cu o privire întrebătoare la mine şi la însoţitoarele mele.
ce căutaţi dumneavoastră, tătucule?
aş vrea să mi se slujească un moleben, dar nu are cine să cânte.
hai să încercăm împreună; ştiu troparul Născătoarei de Dumnezeu, vom sluji molebenul cum vom putea. De am fi sârguincioşi…
este minunat! Eu voi cânta „Iisuse preadulce”, iar dumneavoastră „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dumnezeu ne va ajuta!
Şi, într-adevăr, Dumnezeu ne-a ajutat căutând la iubirea noastră. De unde mi-a venit vocea care a răsunat sub cupola paraclisului cu toată plinătatea bucuriei inimii umilite? Unde a dispărut uscăciunea gâtului care mă chinuie de ani buni şi insuportabila mea tuse, care era o adevărată pacoste nu numai pentru mine, ci şi pentru toţi cei care mă înconjurau. Sunetele s-au revărsat din gâtul meu vindecat ca un val liber şi plin de bucurie, iar vocea mea, cântând, a devenit tot mai curată şi mai curată… Dar poate să fie o vindecare?! Parcă aş crede şi nu aş crede… M-am gândit: s-a întâmplat aşa pentru că nu am fumat toată dimineaţa. Voi ajunge în cameră şi, la prima ţigară, va începe acelaşi calvar… Dar nu… este, de bună seamă, o vindecare.
Dar acea vindecare, pe care credinţa mea temătoare o aştepta cu emoţie, nu am primit-o în acea zi. însă am început să nu mai tuşesc atât de puternic. Tabacul nu îmi mai irita gâtul, dar, după cum mă temeam de mai multă
88
vreme, o altă neputinţă, cea mai grea, şi-a spus cuvântul în acea seară cu putere sporită.
Fie voia Ta, Doamne! Dar nu trebuie să atribui nici extazului rugăciunii, nici autosugestiei vindecarea ce a urmat. S-a săvârşit, e adevărat, neobişnuit de repede, dar nu cu acea putere fulgerătoare care lucrează într-un sistem nervos ajuns la o deplină exaltare. Ce a mai trebuit până la plinătatea credinţei mele vor demonstra evenimentele viitoare.
XIII
Am cerut binecuvântare de la părintele egumen ca să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. I-am spus că mă pregătesc ca în ziua următoare să merg pe jos până la Diveevo. Plin de bunătate şi de ospitalitate, părintele m-a binecuvântat şi mi-a propus să iau nişte cai:
drumul este lung şi, în plus, este arşiţă veţi obosi! Am refuzat propunerea plină de bunăvoinţă.
Seara s-a slujit privegherea şi Acatistul Sfântului şi Marelui Mucenic Pantelimon în sobor. A început la ora şase şi jumătate şi s-a terminat pe la ora unu noaptea. De dimineaţă s-a slujit Sfânta Liturghie. A trecut ora unu, s-a făcut două, dar surorile de la Diveevo nu mai veneau. Oare au uitat de mine sau nu m-au crezut: cum să meargă boierul pe jos pe o aşa arşiţă?!… Şi într-adevăr, era o aşa dogoare încât ar fi fost periculos să plec, eu nefiind obişnuit cu mersul pe jos. La ora două şi jumătate nu am mai avut răbdare şi m-am dus eu însumi după însoţitoarele mele. Le-am găsit pregătindu-se de drum şi bându-şi ceaiul în grabă.
89
chiar acum voiam să venim după dumneavoastră!
grăbiţi-vă, surioarelor, nu sunt iute de picior: mă tem că nu voi putea ajunge la timp la priveghere.
S-au pregătit repejor. Exact la ora trei am plecat la drum. Soarele a fost acoperit de un norişor şi a început să cearnă o rouă măruntă, ca printr-o sită deasă. îmbrăcămintea nu ni s-a udat, ci doar am fost stropiţi cu rouă proaspătă şi curată. Altădată nu aş fi dat importanţă la o aşa ploiţă, dar la Sarov, aproape de Părintele Serafim, niciun fenomen nu putea trece neobservat, iar sufletul cerea explicaţiile trebuitoare. Explicaţia putea fi doar una singură: Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Serafim.
Preconcepţia mea, că nu sunt iute de picior, s-a dovedit de astă dată fără fundament. în frunte mergeam eu şi sora mai în vârstă, Evghenia Ivanovna, celelalte, zăbovind la Sarov cu adunatul colectelor, au rămas mult în urma noastră. Mergeam alături de Evghenia Ivanovna pe două cărărui paralele care şerpuiau pe lângă drumul care duce la Diveevo.
Vreo şase verste le-am parcurs mergând prin pădure. La Sarov, clopotele au sunat pentru vecernie. Un val puternic de aramă ne-a ajuns din urmă, apoi a luat-o plin de evlavie înaintea noastră însufleţind vârfurile pinilor bucălaţi şi ale brazilor pluşaţi şi morocănoşi. Nişte închinătoare, îmbrăcate decent, au trecut pe lângă noi într-o teleagă, în pas mărunt şi leneş. Evghenia Ivanovna tăcea, nici eu nu ziceam nimic. Codrul secular nu dădea ghes la vorbărie. Am străbătut pădurea şi am intrat într-un câmp deschis, semănat cu hrişcă. Soarele privea de sub nişte nori ce alergau, dar nu mai ardea ca la Sarov, era ora cinci dupăamiază. Soarele lovea în argintul câmpiei, care scânteia precum briliantele în picăturile de rouă, răspândite de
90
nori. Am întâlnit un sat destul de mărişor. într-o parte a sa era o uzină.
aici este Balâcovo, aici se topeşte minereu, mi-a explicat Evghenia Ivanovna.
mai este mult până la Diveevo?
încă vreo şase verste.
Am urcat un deal. Nisipul sfărâmicios foşnea sub picioare. Surorile rămase în urmă se apropie, în curând ne vor depăşi.
după ce vom urca acest deal, se va vedea Diveevo, mi-a spus Evghenia Ivanovna.
Curând, în faţa noastră la vreo cinci verste, se ridica o clopotniţă înaltă; dincolo de clopotniţă se vedea imensa catedrală de la Diveevo. Viitoare Lavră de femei, după cum a prezis Părintele Serafim, va fi a patra şi ultima grădină de pe pământ a Maicii Domnului. „Prima Ei grădină spunea Părintele Serafim este Sfântul Munte Athos, a doua iviria, a treia kievul, iar a patra, bucuria mea diveevo! La Diveevo va fi o Lavră. Din veac nu a mai fost o Lavră de femei, dar la Diveevo va fi însăşi împărăteasa Cerului, aici şi-a ales ultima ei grădină de pe pământ. Picioarele împărătesei Cerului au străbătut-o deja, iar când va veni Antihrist, acesta va putea merge oriunde, dar când va ajunge la locul pe unde au trecut preacuratele sale picioare, nu va mai putea trece, iar aşezământul se va ridica la cer. Iată, bucuria mea, ce va fi. Aceasta va fi chiar la sfârşitul lumii, dar până atunci Diveevo va deveni Lavră, Vertianovo (un sat apropiat) va deveni oraş, iar Arzamasul va fi gubernie.”
91
XIV
Diveevo există, aşa cum a şi apărut, printr-o minune. Acum vreo 30-40 de ani, mergând la culcare, surorile nu ştiau cu ce se vor hrăni a doua zi. Nici moşii nu aveau ca la Sarov, nici capital, nici cereale, dar, când venea dimineaţa şi de unde nu te aşteptai sosea un ajutor. Şi acum Diveevo înfloreşte şi se întăreşte cu rugăciunile Părintelui său, spre mirarea răuvoitorilor şi binefăcătorilor săi. Să citiţi martirologiul de la Diveevo pe toată perioada existenţei acestei viitoare Lavre şi veţi vedea că şi pe un necredincios îl va face să mediteze.
Au rămas până la Diveevo nu mai mult de trei verste. Toate însoţitoarele mele s-au strâns la un loc… O oboseală neaşteptată, pe care nu am simţit-o pe cale, parcă m-a topit. Parcă aveam un ţăruş înfipt în spate.
nu ar trebui oare să ne odihnim, surioarelor?
dar de ce? Va fi bine, nici fetele noastre nu sunt prea obişnuite cu mersul: munca noastră ne obligă să stăm mai mult în picioare. Şi noi am obosit.
Odată, fiind la vânătoare şi obosit din cauza mersului îndelungat şi a unei zile toride de iulie, m-am tolănit sub prima tufă ce mi-a ieşit în cale şi am aţipit. Deodată am simţit că sunt muşcat rău peste tot. Mii şi mii de furnici se adunaseră prin hainele mele: mă culcasem pe un muşuroi. De atunci, îmi aleg locul de odihnă în pădure cu o grijă scrupuloasă. Şi de data aceasta am cercetat locul cu atenţie şi m-am aşezat la umbra unui mesteacăn pletos, lângă cărarea bătucită de permanenţi trecători. Dar nici nu m-am aşezat bine, că de îndată am şi fost acoperit de furnici. De unde au apărut?! îmbrăcămintea, mâinile, picioarele erau înnegrite de aceste plictisitoare insecte. Am sărit ca ars,
92
m-am scuturat şi furnicile au căzut repejor de pe mine, iar surorile au zis:
nu, tătucă. Se vede că împărătesei Cerului nu-i place ca să şedeţi în drum spre aşezământul Ei: trebuie să mergem.
Parcă nici nu fusesem obosit. Da! Se vede că „apucând coarnele plugului, nu trebuie să te uiţi înapoi”! Nu îi place împărătesei Cerului… Câte cuvinte „sălbatice” nu aud eu în limbajul nostru mirenesc şi sunt spuse cu o putere de convingere care exclude orice posibilitate de îndoială! Eu sunt convins. Deja nu mi se pare deloc straniu că unele sau altele dintre lucrările mele pot fi plăcute sau neplăcute împărătesei Cerului. Eu sunt acelaşi, credinţa mea deja nu mai permite niciun fel de îndoieli. Ştiu că păşesc în lumea minunilor neîntrerupte, că nu merg la Mănăstirea de femei de la Diveevo, din Judeţul Ardatov, Gubernia Nijegorod, ci în Lavra unde este egumenă însăşi Apărătoarea neamului creştinesc, unde trăieşte şi lucrează, fără să moară, minunatul orânduitor şi purtător de grijă al aşezământului, Părintele Serafim de Sarov. Contrar voinţei mele, hotarul dintre cele văzute şi cele nevăzute s-a năruit şi s-a contopit într-un şuvoi nestăvilit de credinţă nemărginită, care mi-a aprins mintea şi inima.
XV
Suna deja de priveghere când eram pe câmpurile cu secară tocmai secerată, de la Diveevo. Am intrat în Mănăstire. Surorile m-au dus la chilia lor:
să vă umeziţi gura cu un ceai, că aţi obosit, scumpule! Avem timp să mergem la priveghere; până vor bate
93
clopotele a doua oară mai este mult… Tătucă, aţi mers tot drumul fără să purtaţi pălărie?!
Într-adevăr, tot drumul, neîndrăznind să-mi acopăr capul, am mers descoperit. Am băut la surori un ceai, potolindu-mi setea insuportabilă. Era timpul să ne grăbim la priveghere. Mulţumind surorilor, m-am dus la biserică.
Aici am intrat când se cântau mărimurile Maicii Domnului. Nu erau prea mulţi mireni în biserică. în toiul muncilor de vară, tot poporul se află pe câmp. Dar imensa catedrală nu părea pustie, erau multe măicuţe. Când s-a terminat privegherea şi rândurile perfecte ale coloanei nesfârşite au început să se închine la icoana Maicii Domnului, am rugat o soră care stătea lângă mine să transmită egumenei o scrisoare pe care mi-o încredinţase la Moscova o persoană care îl admira profund pe Părintele Serafim de Sarov.
Până ce a fost înmânată scrisoarea, eu m-am aşezat într-un ungher întunecat al catedralei şi am început să o cercetez, uimit de măreţia ei: pictura minunată, masa imensă de aer, frumuseţea finisajelor, încă neterminate, iată împlinirea vie a cuvintelor proroceşti ale Părintelui Serafim: „Cei de la Sarov vor fi invidioşi pe catedrala voastră!”. Ce credinţă trebuia să aibă, în acea vreme, surorile care, în provincia lor îndepărtată, nu aveau cu ce cumpăra untdelemn pentru candele, ca să poarte crucea grea de sărăcie absolută cu nădejdea la cuvintele insuflate de Părintele lor! Iar unele dintre surori, contemporane cu dânsul, au ajuns să vadă catedrala prezisă de el!
A venit la mine o monahie:
maica egumenă vă aşteaptă.
Mi-au venit iar în minte cuvintele proroceşti ale Părintelui Serafim:
94
atunci, bucuria mea, se va pune în rânduială Mănăstirea când egumenă va fi Maria, din neamul Uşakovilor.
Aceasta este egumena Maria, din neamul Uşakovilor şi acum m-a chemat la dânsa. Pe scaunul de egumen am văzut o femeie puţin trecută de vârsta mijlocie, neobişnuit de trează şi de vioaie. Privirea ei trecea prin om!
dumneavoastră mi-aţi transmis scrisoarea?
eu, maică egumenă.
de unde aţi venit?
eu, măicuţă, împreună cu surorile lumânăriţe16, am venit pe jos de la Sarov, iar acolo am sosit de la Oriol, unde, în apropiere, am o moşie.
este uimitor cum Părintele nostru v-a adus la noi, în Mănăstire chiar la sărbătoarea sfintei sale icoane! Mâine, după Liturghie, vă rog cu smerenie să poftiţi la mine.
binecuvântaţi, maică!
Una dintre însoţitoarele mele, aşteptând să ies de la priveghere, m-a condus de la biserică la hotel, a căutat-o pe responsabilă, m-a încredinţat acesteia şi abia atunci şi-a luat rămas bun de la mine, când s-a convins că am fost primit cum se cuvine. Mi s-a dat o cameră curăţică, m-au hrănit, mi-au dat să beau şi m-au culcat aşa cum era în poveştile copilăriei mele apuse pentru totdeauna, pe care mi le povestea, adormindu-mă, bătrâna mea doică.
Este bine şi sunt ospitalieri la Sarov. Dar numai o mână iubitoare de femeie poate să-l liniştească şi să-l servească pe un drumeţ obosit. Uiţi că eşti la hotel şi, aici, eşti un străin un necunoscut. Dar ele, aceste surori scumpe şi pline de iubire, cu delicateţea lor înnăscută, firească doar inimii femeieşti, îi cunosc pe ai lor, indiferent de înfăţişare. Iar înfăţişarea mea, luată după haine, nu era una care să
16 Surori care se ocupau cu confecţionarea lumânărilor [n.tr.].
95
inspire încredere: din cauza drumului eram plin de praf, murdar, cu o înfăţişare jerpelită.
XVI
Soarele abia se ridicase deasupra orizontului, iar eu deja mergeam la biserica parohială „Icoana Maicii Domnului din Kazan”, din satul Vertianovo. Biserica aceasta are o istorie extraordinar de interesantă, ca şi toate celelalte care sunt legate într-un fel sau altul de Părintele Serafim. Deocamdată, aceasta este biserică de parohie, dar cu timpul va deveni catedrala caldă, de iarnă, a Mănăstirii aşa a spus însuşi Părintele, iar cuvintele sale nu se poate să nu se împlinească. Câte asemenea cuvinte proroceşti nu s-au împlinit deja, contrar logicii noastre lumeşti!
Lângă această biserică a fost îngropată sfânta întemeietoare a Diveevo-ului. în lume, a fost văduva unui colonel, Agafia Melgunova, în monahism stareţa Alexandra. în apropiere se găsesc mormintele a doi mari ucenici mireni ai Părintelui Serafim: al lui Manturov şi al lui Motovilov.
Din nou, tot martirologiul de la Diveevo mi-a trecut prin faţa ochilor: sărăcia minunată, primită de dragul lui Dumnezeu, din ascultare de către primul şi din iubire şi credinţă înflăcărată de către cel de-al doilea iată, ei sunt în frunte cu Părintele lor şi cu sfintele stareţe de la Diveevo, ctitorii marii noastre Mănăstiri contemporane. Credinţa lor nu s-a răcit încă, aici, pe pământ… dar acolo, acolo ce este? Acolo unde ei ascultă cuvinte ce nu se pot spune, pe care omul nu le poate reda şi văd ceea ce „ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu a ajuns”!
96
Au sunat clopotele pentru Liturghie. Este frumoasă Liturghia la Sarov, dar ceva aspru se aude în cântările de aici: parcă ar fi în ele răzbunarea lui Dumnezeu care ne pedepseşte. La Diveevo simţi milosârdia lui Dumnezeu: nu degeaba, după credinţa surorilor Mănăstirii şi după cuvintele Părintelui Serafim, aici este totdeauna prezentă Sfânta Egumenă apărătoarea neamului creştinesc.
După Liturghie, am rugat să mi se slujească un moleben în faţa icoanei „Smerenia”, mai corect „Bucuria tuturor bucuriilor”, aşa cum o numea şi ne-a poruncit să o numim însuşi Părintele Serafim.
Când s-a terminat molebenul, m-am urcat pe treptele unde se găsea icoana şi am văzut ceea ce era de necrezut: icoana Părintelui era aceeaşi icoană pe care am văzut-o în vis înainte să plec la Sarov! Acea icoană pe care nu o mai văzusem nicăieri, înfăţişând pe Maica Domnului în clipa când îi spune Arhanghelului Gavriil cuvintele: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Chipul blând al Copilei minunate, cu ochii plecaţi, cu mâinile puse pe piept în chipul crucii…
Poţi, oare, să transmiţi prin cuvinte acel fior evlavios, care a răvăşit tot sufletul meu la această apariţie neaşteptată?! Uimit de o aşa descoperire minunată, neîndrăznind să sărut însăşi minunea, cu lacrimi în ochi mi-am făcut semnul crucii şi am sărutat o icoană micuţă, o copie a icoanei făcătoare de minuni, pusă într-un colţişor şi numai după aceasta am îndrăznit să sărut pe împărăteasa Cerului din icoana mare. Abia am avut timp să mă închin şi voiam să plec, fără să-mi iau ochii de la Chipul minunat, când am fost chemat la maica egumenă.
am fost uimită de apariţia dumneavoastră aici, la noi. Am aflat în amănunt cum aţi venit aici. Coincidenţa neobişnuită dintre venirea dumneavoastră aici şi sărbătoarea
97
noastră m-a făcut să văd în aceasta însăşi cârmuirea Părintelui Serafim cu voia Sfintei Egumene. Am poruncit să vi se sfinţească o iconiţă, copia fidelă a icoanei făcătoare de minuni. Permiteţi să o luaţi drept binecuvântare de la mănăstirea noastră, ca şi cum ar fi de la Părintele Serafim. Este sfinţită şi se găseşte lângă icoana făcătoare de minuni.
După aceste cuvinte, egumena a coborât de la locul ei, m-a condus la icoană şi mi-a dat acea iconiţă pusă în ramă, la care m-am închinat prima dată după moleben.
Redau toate evenimentele importante şi minunate care s-au petrecut cu mine, ca într-o cronică. Nu pot să nu le mărturisesc deoarece consider că de importanţa acestora nu sunt şi nici nu voi fi niciodată vrednic. Nici măcar frica, deprinsă aproape din leagăn, înaintea batjocurii otrăvite a lumii, nu mă va putea opri să povestesc ceea ce nu îndrăznesc a tăinui, lucruri vădite ale lui Dumnezeu.
„O, adâncime de bogăţie, de înţelepciune şi de vedere dumnezeiască! Cât de nepătrunse şi neştiute sunt căile Sale! Cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Său? Toate vin de la El, prin El şi către El. A Lui este slava în veci, amin!”
XVII
Nu este greu de închipuit cum am petrecut următoarea zi în mănăstire, după aceste evenimente. Nu îmi venea să mănânc umblam parcă pe aripi, temându-mă să nu scap ceva din atenţia mea cucernică din cele ce înseamnă lucrurile sfinte de la Diveevo. Iar cele sfinte sunt întregul Diveevo, iar toată sfinţenia lui se cuprinde în sfânta iubire care năvăleşte, se izbeşte ca un izvor de fiecare colţişor al
98
acestui loc uimitor, izvorând din fiecare chilie, din fiecare cuvânt blând atât al egumenei, cât şi al tuturor surorilor pe care le-am văzut.
Va rămâne de neuitat până la sfârşitul zilelor petrecerea mea de o zi şi jumătate la Diveevo! De lucruri rele şi crude mă va păzi în viaţa ce urmează amintirile legate de tine şi de sfinţenia ta, de iubirea ta, minunat Diveevo!
Toate cele sfinte ale Părintelui se găsesc la Diveevo. Este plin de acestea. El este de faţă aici, în chip nevăzut. Prezenţa sa este aici atât de puternică încât ai vrea să întrebi: cum să ajung la Părintele? Dar îţi aminteşti că el, scumpul, nu mai este aici cu înfăţişarea accesibilă unei comunicări nemijlocite; dar cu toate acestea crezi şi simţi că este de faţă, că nu este departe, că el, cel nepreţuit, este aici17.
în biserica în care căsuţa Părintelui, din pustia îndepărtată, a fost transformată în altar, într-o vitrină se păstrează lucrurile sale, tot ceea ce a rămas pământesc după dânsul. Epitrahilul, mânecuţele, o cruce de cupru binecuvântarea mamei sale când a plecat la o mănăstire îndepărtată, opincile, semi-mantia pe care o purta totdeauna, Psaltirea pe care o avea întotdeauna în geanta sa ce o purta pe umeri şi în care avea şi alte cărţi ale Sfintei Scripturi, un toporel de care se sprijinea şi cu care lucra… în
17Această taină de la Diveevo, a comuniunii lumii văzute cu lumea nevăzută, nu doar eu am simţit-o. Mulţi dintre cei care au fost la Diveevo mi-au transmis că au simţit apropierea de Părintele Serafim. Cei mai „simpli la inimă” l-au întâlnit mai ales în acel loc de la Diveevo care se numeşte „şanţul împărătesei Cerului” şi chiar au intrat în dialog cu dânsul, acesta fiind parcă un obişnuit stareţ pelerin şi doar importanţa întâlnirii şi minunata dispariţie din câmpul vizual al martorilor oculari îi făceau să înţeleagă că întâlnirea nu a fost una obişnuită.
99
altar, dincolo de Sfânta Masă, la locul cel de sus, este o piatră sau, mai bine zis, o bucată din acea piatră pe care stând în genunchi, cu rugăciunea vameşului pe buze, s-a rugat o mie de nopţi la rând. Acolo se mai găseşte şi un ciot din acel copac care, la rugăciunea Părintelui, s-a aplecat ca mustrare pentru prigonitorii sârguinţei sale faţă de surorile de acolo şi a grijii sale neobosite faţă de acestea (vezi Cronica Mănăstirii lui Serafim de la Diveevo).
Dragostea care înconjoară aceste relicve nu poate fi descrisă în toate ale mănăstirii se vede o relaţie sfântă cu acestea. Surorile grijulii nu lasă să se aşeze praful aici. Sora care mi-a arătat aceste lucruri sfinte, văzând evlavia mea eram cu lacrimi în ochi -, m-a acoperit cu epitrahilul Părintelui şi mi-a dat crucea spre sărutare.
XVIII
în chilia maicii egumene am făcut cunoştinţă cu văduva lui Nicolae Alexandrovici Motovilov, Elena Ivanovna, o bătrânică neobişnuit de bună, binevoitoare şi trează. Bătrâneţea este uimitor de frumoasă la Diveevo!
Maica egumenă, care mi-a părut o femeie de vârstă mijlocie, s-a născut, se pare în anul 1819. Elena Ivanovna este puţin mai tânără. Dar ce vigoare în mişcări, ce tărie la mers şi o strălucire aproape tinerească a ochilor. Elena Ivanovna, contemporană cu Părintele Serafim, pe care l-a văzut faţă către faţă, care i-a auzit cuvintele, este o cronică vie a Mănăstirii. La invitaţia ei, am fost la chilie şi nu am putut să nu mă mir de bogăţia cuvintelor sale şi de povestirile vii despre trecutul şi prezentul Diveevo-ului.
100
la noi, în mănăstire, îmi povestea Elena Ivanonvna toate se fac de către Părintele Serafim. în clipele grele ale vieţii din mănăstire, toţi nădăjduiesc în el şi în rugăciunile înălţate de el la împărăteasa Cerului. „Toate se fac aşa cum ne arată Părintele”, spune egumena în astfel de situaţii, şi Părintele, într-adevăr, ne arată: totul se aranjează în chip minunat sau Domnul trimite un om bun în ajutorul mănăstirii la timpuri grele. Iată, acum avem un mare necaz: clopotniţa noastră înaltă de 40 de stânjeni este neterminată. Construcţia clopotniţei a fost începută de arhitectul eparhial, dar Domnul a îngăduit un aşa păcat: în primăvara aceasta arhitectul şi-a ucis soţia. A început judecata sa, iar la noi a fost trimis un alt arhitect, care a descoperit că această clopotniţă nu a fost construită corect, având o înclinaţie periculoasă, şi de aceea a întrerupt lucrările. Nu avem la ce să ne mai gândim şi de ce să ne supărăm: mănăstirea noastră nu este bogată în capitaluri, trăim de pe o zi pe alta cu încrederea în ajutorul Părintelui Serafim.
I-am spus maicii egumene: „Se pare că aşa vrea Părintele”. Am atârnat în mijlocul clopotniţei un boloboc18 şi aşteptăm hotărârea Părintelui Serafim. Ni se tot spune: „Veţi fi obligate să demolaţi clopotniţa”, dar noi credem că va veni o dispoziţie de la Părintele, ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi folosul mănăstirii19. Dumneavoastră ştiţi că la Diveevo tot ce trebuie a fost hotărât de Părintele de când era în viaţă, cu toate că nu a fost niciodată cu trupul la Diveevo. Şi totul se îndeplineşte cu o exactitate neobişnuită,
18Un fir cu plumb [n.tr.].
19 Credinţa nevoitoarelor de la Diveevo nu a fost ruşinată, acum clopotniţa este terminată. Se pare că înclinaţia periculoasă a fost recunoscută drept folositoare, având în vedere aşezarea Diveevoului pe un deal. Aşa grijă are de „orfanele” Sale Nevăzutul Arhitect.
101
după cum rânduieşte el. în timpul tulburărilor de la Diveevo, când mănăstirea părea să se destrame (aşa cum prezisese Părintele), deoarece în treburile mănăstirii s-au amestecat oameni care tindeau să schimbe toate indicaţiile Părintelui, aceeaşi oameni, împotriva voinţei lor, împlineau voia şi indicaţiile Părintelui. Mergeau împotriva lui, dar făceau voia sa.
Acum, în mănăstire sunt 950 de surori, iar mijloacele de existenţă sunt parcă mai mari decât atunci când 30 de surori mai că nu mureau de foame, iar mănăstirea înfloreşte. Noi suntem deja obişnuite cu minunile, dar şi noi ne mirăm uneori de unde vine acest belşug, şi material, şi duhovnicesc. Avem de toate: ateliere de pictură, fabrică de cărămizi, noi însene facem lumânări nu este, se pare, vreo ramură a gospodăriei mănăstireşti pe care să n-o dezvoltăm cu osteneala noastră pentru nevoile mănăstirii. Este frumoasă catedrala noastră? Aproape în totalitate este munca surorilor noastre. Este minunat Părintele nostru Serafim.
Da, minunat este! Când am citit viaţa sa şi istoria Diveevo-ului scrisă după spusele unor martori care sunt încă în viaţă (în afară de Elena Ivanovna, am văzut în mănăstire două monahii contemporane cu fericitul Stareţ: Maica Ermionia şi Maica Epifania), nu am putut să-mi închipui toată puterea minunilor Părintelui Serafim.
XIX
acum vreau să vă arăt a spus Elena Ivanovna toate lucrurile sale sfinte, pe care le păstrez. Doar ştiţi ce a însemnat pentru soţul meu adormit Părintele Serafim.
102
Stareţul l-a iubit foarte mult. Soţul meu a insistat mult ca Părintele să-i permită să-i facă un tablou. După îndelungate insistenţe, Părintele s-a învoit. Iată, acesta este primul său tablou şi vreau să vă arăt acest tablou neobişnuit: uneori priveşte cu asprime, alteori zâmbeşte cu blândeţe. Iată, uitaţi-vă singur!
în camera de rugăciune a Elenei Ivanovna, deasupra unei măsuţe, pe perete, am văzut acest tablou.
priviţi, priviţi: zâmbeşte!
dar cum mai zâmbeşte!
Faţa, îndreptată către cel care intră, zâmbea cu un aşa zâmbet încât inima se lumina privind acest zâmbet care răspândea bucurie, blândeţe, căldură nepământească, o bunătate curat îngerească. Şi acest zâmbet nu era zâmbetul rece al tabloului: am văzut cum faţa sa se însufleţea tot mai mult şi mai mult, parcă înflorea…
Ceva a căzut la picioarele mele şi s-a rostogolit până lângă ele. Am tresărit. Mă uit şi la picioarele mele văd o portocală. Fără să-i dau atenţie m-am aplecat să o ridic şi să o pun pe masă sub tabloul minunat… Elena Ivanovna m-a oprit brusc:
nu aşezaţi portocala pe masă, este a dumneavoastră: v-a dat-o însuşi Părintele!
M-am uitat nedumerit la Elena Ivanovna. După cum nu eram pregătit pentru minunile de la Diveevo, exclamaţia ei mi s-a părut stranie: uite aşa, m-am gândit eu, în toate poţi să vezi o minune. Un simţământ nu prea bun s-a mişcat în mine.
este a dumneavoastră! Vă spun eu! V-a dat-o Părintele. De ce să vă miraţi? Doar nu aţi vrea ca, pentru dumneavoastră, Părintele Serafim să vă dea în mână această portocală. Putem oare să numim întâmplare, în aceste locuri în care toate le trăim şi le respirăm cu Părintele Serafim,
103
această cădere a portocalei de pe masă la picioarele dumneavoastră?! Doar dumneavoastră nu v-aţi apropiat prea mult de masă… Vă voi spune acum cum a ajuns la mine această portocală… Pe data de 22 iulie, când făceam pomenirea mariei Magdalena, egumena noastră mi-a dat-o în mână, de ziua ei. Am dus-o acasă şi m-am gândit: cui să o dau? Şi, cum la noi toate se fac cu binecuvântarea Părintelui Serafim, am aşezat portocala sub tabloul său şi am zis: tu însuţi să o dai cui doreşti. A trebuit ca dumneavoastră să veniţi aici de la aproape o mie de verste pentru ca, în ziua sărbătorii Părintelui, această portocală să cadă de pe masă la picioarele dumneavoastră… Cum să nu fie a dumneavoastră?! Şi cum nu v-a dăruit-o însuşi Părintele Serafim?!
Nu am contrazis-o. Acel simţământ nu prea bun s-a schimbat într-o luminoasă bucurie a credinţei, credinţă care începuse să se clatine20.
Însă întâlnirea neuitată cu scumpa Elena Ivanovna nu s-a terminat cu această întâmplare. Continuând discuţia cu dânsa, i-am povestit visul memorabil al cunoscutului meu şi visul avut de mine înainte de plecarea la Sarov, despre icoana văzută de mine în vis.
nu vă amintiţi în ce dată aţi avut acest vis?
În noaptea de 18 spre 19 iulie.
dumneavoastră ştiţi ce zi este 19 iulie?
nu, nu ştiu.
20Această portocală s-a păstrat întreagă până acum. Desigur, a avut timp să se usuce din iulie 1900 până în mai 1903, când scriu aceste rânduri, dar înfăţişarea şi culoarea portocalei s-au păstrat intacte, nu s-a atins de ea stricăciunea, nici măcar pete nu are acest dar al Părintelui Serafim.
104
este ziua de naştere a Părintelui Serafim!21 Ca să vedeţi, doar, sub ce ocrotire vă aflaţi şi cât de neobişnuit şi de minunat se săvârşesc toate cu dumneavoastră. Părintele v-a adus la noi pentru ceva important!… Aceasta mă uimeşte într-atât încât vreau să vă dăruiesc un lucru mare şi sfânt, pe care îl am de la adormitul meu soţ: luaţi aceste trei pietricele sunt nişte fărâme din acea piatră pe care Părintele Serafim s-a rugat o mie de nopţi. O bucată mai mare din această piatră se păstrează în altar, iar acestea sunt din aceeaşi bucată. Să rămână în familia dumneavoastră, drept binecuvântare de la Părintele Serafim.
să te mântuiască Domnul, scumpo!
De la o distanţă de 800 de verste nu oricine din ţara noastră ar putea să vină să se închine la locurile tale sfinte, Părinte binecuvântat!22
21Acum această dată înseamnă şi mai mult pentru că este ziua preaslăvirii sfintelor sale moaşte.
22„Taina împăratului să o păstrezi bine, lucrurile lui Dumnezeu să le descoperi şi să le propovăduieşti cu slavă”. Nu pot să trec cu vederea două minuni care s-au făcut în locurile mele natale, în satul Zolotariovo, Gubernia Orlov, cu apă de la izvorul Părintelui Serafim. Fiica preotului nostru de parohie (Părintele Nicolski), o fetiţă de vreo trei ani, a rămas fără vedere la un ochi, după ce a suferit de cori [rujeolă]. Doctorii au hotărât că va rămâne aşa după ce au încercat un tratament nereuşit, care a durat mai mult de un an. După ce s-a spălat timp de trei zile la ochiul bolnav cu apă de la izvorul Părintelui, fetiţa, care stătuse până atunci într-un ungher întunecos nesuportând lumina soarelui, s-a însănătoşit cu desăvârşire şi acum este deja al treilea an de când vede la fel de bine cu ambii ochi.
Fiul unui paznic de la staţia de cale ferată Zolotariovo, Savelie Sudennikov, un băiat de cinci ani, s-a dat cu săniuţa şi s-a lovit cu călcâiul de un zid. Piciorul s-a umflat. Durerile chinuitoare nu cedau la tratamentele care au continuat mai mult de un an. Doctorii au hotărât să-i facă operaţie. Apa de la izvorul Părintelui Serafim, cu care au frecţionat piciorul bolnav, l-a vindecat pe băiat. A treia zi după ce s-a folosit medicamentul tămăduitor, băiatul, care nu mai păşise mai mult de un an, a început să meargă.
105
XX
Elena Ivanovna a hotărât ca eu să fiu condus prin locurile sfinte ale mănăstirii de o bătrână moşiereasă, din părţile Orlovului, care venea din când în când la Diveevo un om plin de iubire şi de credinţă. Ne ştiam unul pe altul din auzite.
nu mă aşteptam să întâlnesc aici un reprezentant al neamului dumneavoastră!
de ce?
tot neamul dumneavoastră a fost de oameni de avangardă: o aşa instituţie „învechită”, cum este mănăstirea, parcă nu ar fi un loc potrivit pentru dumneavoastră!…
câte nu se întâmplă pe lume!… Ştiţi, „unde Dumnezeu voieşte, se biruieşte rânduiala firii”. Trebuie să cred că a fost biruită rânduiala firii mele!
slavă lui Dumnezeu! Sunt o păcătoasă: când mi-a vorbit maica egumenă despre dumneavoastră, am avut o oarecare îndoială faţă de pelerinajul pe care îl faceţi.
ce fel de îndoială?
tot felul de îndoieli şi nedumeriri mi-a răspuns evaziv conlocutoarea mea. Bine că acum pot spune: Slavă lui Dumnezeu!
Nu am insistat să mai aflu ceva. Este firesc ca omul să-şi apere ceea ce are sfânt, „mărgăritarul” său, de acei „porci”, care s-au înmulţit atât de mult în lume. Amară suspiciune, dar, din păcate, o suspiciune oportună!
împreună cu acest ghid am vizitat pe cele două contemporane ale Părintelui Serafim maica Epifania şi Maica Ermionia. Sunt cu totul în trecut aceste două bătrânele ale lui Dumnezeu, dar trecutul este atât de viu în amintirile lor, în povestirile lor însufleţite, încât imposibilul
106
devine posibil, timpul parcă s-a oprit, trecutul este prezent şi vrei să strigi din tot sufletul: „Moarte, unde îţi este boldul? Iadule, unde îţi este biruinţa?”… Trecutul acestor bătrânele este prezentul şi viitorul Diveevo-ului, care împlinesc şi vor împlini prezicerile Părintelui Serafim, privind viitorul acestei ultime grădini a Maicii Domnului.
prea multe lucruri neobişnuite şi importante pentru sufletul credincios nu veţi avea timp să vedeţi aici: trebuie să staţi la Diveevo nu o zi, două, ca să pătrundeţi în toată profunzimea lui, să cuprindeţi toate minunile de aici; şi cu toate acestea, se pare că oricât ai trăi nu poţi să cuprinzi totul!, mi-a spus însoţitoarea mea. Este obligatoriu să treceţi pe canavcă. Luaţi mătăniile acestei ascultătoare şi să mergem împreună.
Am îndeplinit această măreaţă obligaţie, care face parte din tradiţiile locului. Această canavcă a fost săpată la îndemnul Părintelui Serafim de către surorile de la Diveevo, pe când acesta era încă în viaţă. Părintele i-a dat o importanţă deosebită. Fără să fi fost vreodată la Diveevo, deci planificând în lipsă viitoarea mănăstire, el a marcat acel loc, deoarece aici i s-a arătat în vedenie Maica Domnului trecând prin partea aceea de mănăstire de care, în vremurile viitoare, nu va îndrăzni să se atingă mâna lui Antihrist. Canavca este acel loc pe unde au păşit picioarele Maicii Domnului. Are forma unei figuri geometrice neregulate, aproximativ un patrulater, şi credincioşii trebuie să o înconjoare cu Rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu, spunându-le de 150 de ori. Odată cu ultima lovitură de hârleţ, terminându-se săpatul canavcăi, a zburat la cer şi sufletul Părintelui Serafim, din ceea ce el a numit „trupul său păcătos”.
îmi amintesc că A.S. Suvorin a descris odată o vedenie a lui F.M. Dostoievski. Mi s-a întipărit în minte răspunsul
107
lui Feodor Mihailovici Dostoievski, pe care i l-a dat lui Suvorin pentru îndoielile acestuia, de dincolo de mormânt, şi anume că ne va aştepta „acolo”: „Să mori mai întâi şi apoi vei înceta să te mai îndoieşti!”. Credinţa este totul pentru viaţă, să crezi precum se cere în cuvintele Descoperirii Dumnezeieşti: „Dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerului”, sau precum în exemplele sfinţilor nevoitori, întărite prin minunile lor sau prin cuvintele lor insuflate de Dumnezeu. Cine ia aminte la vieţile sfinţilor, acela cunoaşte uimitoarea concordanţă a mărturiilor lor privind inaccesibilitatea temporară, pentru noi, a fenomenelor mai presus de fire.
Necredinţa contemporană tinde să minimalizeze sensul cuvintelor sfinţilor, a puterii lor asupra firii, pământului şi omului. Această necredinţă confirmă că sedimentarea a tot felul de superstiţii ar fi alterat cuvintele şi lucrările dumnezeieştilor nevoitori. Este posibil ca, având martori ai nevoinţelor Părintelui Serafim, să se producă astfel de sedimentări? Aceşti martori nenumăraţi cinstesc atât de mult amintirea lui sfântă încât nu-şi permit şi nu permit nici altora să adauge sau să diminueze ceva din amintirile lor sfinte despre dânsul. Trebuie să-i vezi şi să-i asculţi pentru a înţelege ce blasfemie se găseşte în cea mai mică îndoială faţă de onestitatea acestora.
Între minunile de la Diveevo trebuie să includem şi viaţa „fericiţilor” săi, care au purtat greaua şi inexplicabila nevoinţă a nebuniei de dragul lui Hristos. Cu câţiva ani în urmă, s-a sfârşit fericita Pelaghia Ivanovna, uimitoare prin înainte-vederea sa şi prin alte dăruiri duhovniceşti, care a purtat nevoinţă sa neomenească, cu binecuvântarea Părintelui Serafim. în ceruri, în cărţile îngerilor este scris câte suflete au fost mântuite de acest „al doilea Serafim”.
108
Succesiunea a fost instituită de către aşa-numita Paşa de la Sarov, care trăieşte acum la Diveevo. Am văzut-o în treacăt, nu fără o frică tainică, pe cerdacul chiliei sale.
Când am fost la dânsa, se odihnea şi nimeni nu putea să intre. Fericita stătea după un paravan. Totuşi eu am fost lăsat să intru în camera sa plină de icoane şi să mă rog. Am auzit cum şoptea, fiind parcă în stare de contemplaţie: lumânărica lui Dumnezeu! Lumânărica lui Dumnezeu! Lumânărica lui Dumnezeu!
Cui spunea aceste cuvinte şi în ce consta sensul lor tainic, pentru mine a rămas ceva de neînţeles…
Desigur, în a doua noapte petrecută de mine la Diveevo nu am putut aţipi. Mă cuprinsese o frică incontrolabilă. Mi se părea că este ceva îngrozitor în fiecare foşnet din respiraţia tainică a nopţii cu lună, cufundat în semiîntunericul palid al camerei mele. Prin coridorul hotelului zbura un liliac mare şi speriat, ceva parcă din lumea nevăzută şi sinistră. Din când în când se lovea de tavan şi lipăia pe duşumea, iritând şi mai mult nervii mei încordaţi. Abia se ridicase puţintel, pentru mine, perdeaua celor minunate, dar organismul omenesc deja nu mai era în stare să suporte afluxul de impresii necunoscute şi pline de taine. Iată de ce ni se descoperă aici, pe pământ, ca printr-o sticlă întunecată, ca în „oglindă sau ghicitură”. Dincolo, însă, va fi „faţă către faţă”.
XXI
Noaptea fără somn nu m-a obosit. Un somn scurt înainte de a se ivi zorile m-a întărit aşa de mult încât, sculându-mă pe la 6, m-am simţit odihnit. L-am întâlnit din
109
nou pe un ieromonah care slujise pentru mine un moleben la izvorul sfânt. Venise, ca şi mine, pe jos de la Sarov. Trebuia să mă grăbesc să plec la Sarov pentru a mă spovedi. De la Vertianovo puteam lua cai. L-am invitat pe părinte să meargă cu mine cu trăsura.
Adio, Diveevo! Adio, ospitalităţii şi zâmbetului tău! Adio, incomparabilelor tale locuri şi sfintelor tale lucruri! Te voi mai vedea, oare, vreodată? Sau te voi vedea în toată slava ta, înălţat la cer fără să fii atins de mâna necurată a lui Antihrist? Te voi vedea, desigur, cu duhul! Dumnezeu ştie. Dar nu te voi uita până la sfârşitul vieţii mele…
Ziua de sâmbătă am petrecut-o la Sarov, pregătindu-mă pentru primirea înfricoşătoarelor, Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. M-am spovedit la Părintele Valentin, unul dintre fraţii pustiei. Dispoziţia mea a devenit incomparabil mai bună: tuşea aproape că încetase, iar cealaltă boală a mea, de asemenea, nu o mai simţeam.
Seara am stat la toată vecernia îndelungată de la Sarov, doar la utrenie nu am mai fost în stare să stau. Am ieşit din biserică pe la miezul nopţii. Pe cer nu era niciun nor. Luna plină strălucea în lumina ei palidă. Coloanele albe ale catedralei se luminau, reflectând strălucirea lunii…
sfinţilor Arhangheli şi îngeri, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Sfinţilor Proroci şi Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi! Sfinţilor Mucenici şi Muceniţe, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
Cineva, în şoaptă evlavioasă, pronunţa aceste cuvinte… Cineva de statură mică, cu capul descoperit cu o geantă pe umăr, în opinci, cu pălăria în mână, stătea inundat în lumina lunii şi bătea metanii adânci până la pământ, făcându-şi semnul crucii la toate bisericile Sarovului. Acest chip de om s-a rugat, apoi, cu paşi liniştiţi,
110
sprijinindu-se într-un băţ, a plecat şi a dispărut în umbra nopţii, printre clădirile mănăstirii.
Un acces neobişnuit de iubire şi de tandreţe, nu de compătimire, m-a tras în urma acestui pelerin. Ajungându-l aproape de mormântul Părintelui Serafim, fără să spun nimic, i-am pus în buzunar primele monede care mi-au căzut în mână.
să te mântuiască pe tine Hristos, robule al lui Dumnezeu, Serghei!
de unde îmi ştii numele?
dumnezeu ne dă ca să-i cunoaştem pe ai Săi! Pomeniţi pe robul lui Dumnezeu, Andrei! Să vă păzească Domnul!
Chipul acesta de om s-a îndepărtat şi s-a pierdut în adâncul nopţii. Am reuşit să observ doar privirea minunată şi profundă, dar şi fruntea înaltă, cu un păr lung, aruncat pe spate şi o faţă tânără şi frumoasă. Cine eşti tu, robul lui Dumnezeu, Andrei? De ce s-a încălzit şi s-a bucurat dintr-o dată inima mea, de parcă nu m-am întâlnit cu un necunoscut, ci cu o fiinţă apropiată, dragă şi iubită. Oare nu patria comună cerească, îndepărtată, greu de atins şi de înţeles a atras, unul spre altul, sufletele noastre bolnave? Oare nu amintirea acestei patrii cereşti mi-a luminat inima covârşită de suferinţele unor vălmăşaguri necuviincioase?! Dumnezeu ştie!
XXII
A doua zi, după Liturghie, a căzut asupra mea acea stare a duhului pe care Părinţii Bisericii o numesc „nesimţire”. O imposibilitate totală de concentrare în rugăciune, tristeţe, oboseală fizică, o greutate în picioare, mâhnire în
111
inimă, o neînţeleasă istovire sufletească, toate te îndeamnă să fugi din biserică. Chiar şi nişte gânduri hulitoare au început să îmi vină în minte, în chip sâcâitor.
Nu era prima oară când mi se întâmpla să am o aşa stare sufletească şi de fiecare dată mă cuprindea cu o putere neobişnuită în ziua când mă împărtăşeam la Liturghie. Simţământul lui Iuda, un fel de trădare duhovnicească. Nu degeaba, atunci când Domnul a vorbit iudeilor despre Sine ca despre Pâinea Care se coboară din cer, pe Care trebuie să O mâncăm ca să trăim în veci, „mulţi dintre ucenicii Săi, auzind aceasta, au zis: ce cuvinte stranii, cine poate să le asculte?… De atunci unii au plecat de la Dânsul şi nu L-au mai urmat”. Trebuie ca tu însuţi să încerci aceste simţăminte înaintea marii Taine a Sfintei împărtăşanii, pentru a o înţelege şi a o preţui cum se cuvine. Lucrul acesta nu poate fi descris, pentru a-l pune într-o vrednică lumină. Dar vai de omul care cedează şi se predă acestor simţăminte. Aşa a fost cu Iuda şi cu Lev Tolstoi, dacă ar fi să credem în „spovedania” acestuia. „Şi, după îmbucătura de pâine, a intrat în el satana” spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre trădătorul Domnului său.
Deodată un şuvoi de aer curat şi proaspăt s-a vărsat în tristeţea moartă a sufletului meu… Lacrimile rugăciunii au început să se rostogolească încetişor…, s-a aprins inima şi s-a umplut de bucurie dinaintea măreţei Taine… Alături de mine, în genunchi, ţinând cu mâinile capul aplecat până la pământ, cufundat într-o rugăciune înflăcărată, stătea robul lui Dumnezeu, Andrei, pelerinul meu de aseară.
Nu am observat când a venit, nu am văzut când s-a aşezat lângă mine, dar am simţit cu toată inima o apropiere poate a lui şi rugăciunea sa nevăzută s-a prelins din inima sa preaplină în inima mea închisă rugăciunii… înaintea Sfântului Potir deja nu mai stăteam cu Iuda trădătorul, ci ca
112
tâlharul, care s-a spovedit lui Hristos. Rugăciunea ta, robule al lui Dumnezeu, m-a salvat de la osânda cea înfricoşătoare!
După împărtăşire, nu l-am mai găsit în biserică pe rugătorul meu. A plecat fără să-mi spună vreun cuvânt. Fără să mă privească cât a durat Liturghia, a plecat tot atât de neobservat, precum a şi venit.
Părintele meu ieromonah, însoţitorul meu de la Diveevo, care a slujit Liturghia împreună cu părintele egumen şi cu ieromonahul de rând, după ce m-am învrednicit să mă împărtăşesc, a intrat cu mine în hotelul mănăstirii, apoi ne-am dus împreună la mormântul Părintelui, ca să slujească o ultimă panahidă, să cântăm în chilia lui un ultim moleben. Mişa, un ascultător de la hotel, şi cu mine am cântat la strană. Ah, ce simţământ minunat am avut: să nu mă rog la comandă. Am cântat şi totodată m-am rugat!…
De la chilia Părintelui, pe drumul deja cunoscut, am plecat cu părintele ieromonah la izvorul sfânt. în această zi şi eu, şi el trebuia să plecăm de la Sarov. Tuşea parcă nici nu o avusesem, iar cealaltă boală slăbise într-atât încât mă simţeam aproape sănătos. Doar în urechea stângă, din cauza rinofaringitei, am rămas cu o surzenie, încă neatinsă de lucrarea binefăcătoare a tămăduirii minunate.
La izvor l-am întâlnit din nou pe robul lui Dumnezeu, Andrei. După cum arăta părea că ieşise de curând din apa care îi curgea şuvoi din păr pe faţa sa luminoasă… iar el atât de mic, de plăpând, iar ochii imenşi de sub fruntea înaltă, albă, ca de fildeş, zâmbeau cu un zâmbet binevoitor.
robul lui Dumnezeu a venit iarăşi să ne întâlnim!
A fost ultima noastră întâlnire.
Ultima mea baie la izvorul Părintelui Serafim a desăvârşit vindecarea mea: surzenia care mă istovea şi zgomotul
113
din urechea stângă au dispărut în momentul când am dat în ureche cu apă din robinetul izvorului binecuvântat.
în seara aceleiaşi zile am plecat de la Sarov. Luându-mi rămas bun de la părintele responsabil al hotelului (aşa se numesc cei care administrează hotelurile mănăstireşti), i-am împărtăşit bucuria mea.
daţi mulţumire Domnului!, a zis el. Părintele nostru Serafim dăruieşte neîncetat tămăduire credincioşilor pentru rugăciunile lor. Aşa şi eu, păcătosul, pentru rugăciunile sale, m-am vindecat de nişte friguri îngrozitoare cu apă din izvorul său. Dar nu numai eu: întrebaţi pe oricare dintre fraţi, nu veţi găsi pe niciunul care să nu se fi folosit în neputinţele sale de apa binecuvântată a izvorului sfânt. Infirmi, slăbănogi, paralizaţi sunt aduşi aici tot timpul. Şi ce minuni se mai săvârşesc cu dânşii!… Părintele nostru îi primeşte pe toţi şi duce rugăciunile tuturor înaintea Domnului!
După cum se poate observa, vindecările nu produc uimire aici. Cu câtă emfază ar fi marcat monahii catolici acest episod dacă s-ar fi săvârşit minunea tămăduirii mele la locurile lor de pelerinaj! Câte protocoale s-ar mai fi scris, câte articole de reclamă ar mai fi fost tipărite! Iar, prin contrast, această evlavioasă simplitate ortodoxă poate fi sintetizată în aceste cuvinte: „Daţi mulţumire Domnului!”. Şi atât. Preaslăvirea locului sfânt a fost lăsată cu evlavioasă credinţă în seama Domnului. Aceasta este adevărata credinţă, este cu adevărat acea iubire care „nu le caută pe ale sale”.
114
XXIII
M-am întors acasă înnoit cu trupul şi cu duhul. Am aflat despre incendiul pe care l-am pomenit la începutul amintirilor mele. Am mai aflat ceva încă şi mai uimitor. Slujnica noastră, o fată foarte tânără şi cu suflet curat, a avut două nopţi la rând acelaşi vis: a venit la ea un bătrânel adus de spate, îmbrăcat cu o svită23 şi încins cu ceva ce semăna cu un prosop. Acest bătrânel a tot rugat-o să anunţe sosirea lui, dar eu parcă am refuzat. În ultima noapte înainte de plecarea mea la Sarov, în data de 18 spre 19 iulie, când am văzut şi eu în vis două icoane ale Maicii Domnului, bătrânelul s-a arătat iarăşi în vis Aniuţei noastre şi a rugat-o să mă cheme la dânsul. De această dată, parcă am răspuns: „Bine, merg acum la el, să aştepte!”. Iar bătrânelul căruia i s-a transmis răspunsul meu a răspuns smerit: „Ei, da, voi aştepta! Eu vin des aici la dumneavoastră”.
Pe data de 19 iulie, seara, am plecat la Sarov şi visul nu s-a mai repetat. I-am arătat servitoarei tabloul Părintelui Serafim, dat mie drept blagoslovenie de către părintele egumen, şi l-a recunoscut pe bătrânelul văzut de ea în vis. A fost, într-adevăr, Părintele Serafim? Doar el o ştie! în ceea ce mă priveşte, ştiu doar că tot ceea ce am descris aici este adevărat. Mintea îmi spune: „Să nu spui cele întâmplate, păstrează-le în inima ta pentru apropiaţii tăi care te înţeleg şi nu te vor judeca, pentru că te cunosc şi ştiu toate cele ce s-au întâmplat cu tine”. Dar inima, arzând de iubire faţă de plăcutul lui Dumnezeu, îmi cere autoritar să-i mulţumesc cu voce puternică, îmi interzice să filosofez cu viclenie şi… lucru straniu: când lipsa de răgaz şi grijile amare de
23 Haină naţională la ruşi, bieloruşi şi ucraineni, [n.tr.]
115
care este otrăvită viaţa lucrătorului de pe câmpiile cu cernoziom mă obligau să mă distrag de la poruncile inimii, începeam iarăşi, cu toate că în mod confuz, să simt întoarcerea neputinţelor mele vindecate… M-am apucat să scriu şi nu le-am mai simţit.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!
XXIV
în acest loc, pe data de 27 august 1900, am terminat manuscrisul şi a fost pregătit să fie dat, fără teamă, în mâinile acelor oameni sinceri şi cinstiţi, care, contrar duhului otrăvit al veacului acestuia, nu s-au temut să-l tipărească de dragul slavei lui Dumnezeu şi a plăcutului său. însă trecuse un an, iar manuscrisul stătea tot acolo…
Ce mă împiedica?
Mai întâi de toate neîncrederea în realitatea şi durata vindecării mele: să fi fost exaltare şi autosugestie?! Să nu-mi fie dat să mint în ceea ce îl priveşte pe Sfânt!
Această neîncredere provenea şi din faptul că, pe măsură ce trecea timpul de când călătorisem la Sarov şi se îndepărta tot mai mult în amintire, sănătatea mea devenea tot mai precară, cu toate că intensitatea simptomelor nu mai era aceeaşi cu cea încercată înainte de pelerinaj. Astfel, primul imbold de mulţumire a început să se estompeze. Au apărut consideraţiile de egoism pur omenesc. Ce vor spune ceilalţi? Oare sfântul are nevoie de preaslăvirile mele nereuşite? Va aduce, oare, cuiva povestirea mea vreun folos în schimbul zeflemelilor, glumelor şi ocărilor lumii de care voi fi vrednic, fără îndoială? Toate acestea, încetul cu încetul,
116
m-au obligat să uit ceea ce eu socoteam datoria mea. Până ce nu a trăsnit, eu… nu mi-am făcut cruce!
A trecut exact un an din acea zi în care am terminat de scris amintirile mele despre Sarov şi Diveevo: am răcit de moarte şi neputinţa mea s-a reînnoit într-atât de parcă sufletul meu s-ar fi despărţit de trup trei săptămâni la rând. M-a salvat din nou apa din izvorul sfânt al Părintelui Serafim, care îmi mai rămăsese într-o mică cantitate după ce o împărţisem credincioşilor. Doar aceasta m-a ajutat, pentru că nu am folosit alte medicamente.
în revenirea bolii mele, cu o aşa putere îngrozitoare, am văzut pedeapsa lui Dumnezeu, şi, fără să mai am niciun fel de îndoieli, am dat manuscrisul la tipar.
Spre bucuria credincioşilor, Spre întărirea celor ce se îndoiesc, Şi nu la profanarea lumii. 27 septembrie 1901
POSTFAŢA I
Au trecut aproape patru ani de când am tipărit această schiţă în Buletinul Moscovei. Dacă a servit ea, într-o oarecare măsură, măreţului eveniment al proslăvirii sfintelor moaşte ale Cuviosului Serafim nu pot să ştiu, dar am avut de întâmpinat o cruntă agresiune a străvechiului ucigaş de oameni pentru Serafim, pentru iubirea mea faţă de acest mare plăcut al lui Dumnezeu. A fost o încercare de la Dumnezeu a neputincioasei mele credinţe sau a fost ura vrăjmaşului, nu mi s-a dat să ştiu. Dar iată ce s-a petrecut cu mine după tipărirea acestei schiţe!
M-am îmbolnăvit din nou de aceeaşi grea boală de care am fost vindecat la Sarov. în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1902, ca urmare a bolii, am căzut într-un leşin adânc. Aproape toată noaptea m-au vegheat casnicii mei şi doar spre dimineaţă s-au dus la culcare, văzând că şi eu am aţipit într-un somn pe jumătate leşin.
Dar iubirea pentru Serafim era trează. Dimineaţa m-am simţit puţin mai bine şi am putut merge în sufragerie, la ceai. Camerista noastră, Tatiana, mi-a dat ceaiul şi, compătimindu-mă pentru boala mea, deodată mi-a spus:
domnule, am avut un vis uimitor despre dumneavoastră în noaptea aceasta. Eu însămi nu ştiu dacă am văzut acestea în vis sau în realitate. Aşa s-au petrecut lucrurile: am stat toată noaptea lângă dumneavoastră şi, după ce v-aţi liniştit, m-am dus la bucătărie şi am aţipit
118
cu capul pe masă, dar nu mai mult de jumătate de oră. Deci am văzut în vis: dumneavoastră, bolnav, stăteaţi în sufragerie, în fotoliu, îmbrăcat în halat, şi un bătrânel adus de spate stătea întors pe jumătate spre icoana Mântuitorului. Mă uit şi văd că uşa de la balcon era deschisă şi gerul pătrundea de afară. „Părinte, am zis eu, cine sunteţi?”. El a răspuns: „Eu sunt Părintele Serafim de Sarov.”. „Şi ce faceţi aici? De ce este uşa deschisă? Domnul va răci.” La care mi-a răspuns: „Eu mă rog pentru sănătatea domnului tău; uşa este deschisă pentru că are nevoie de aer!”. Şi cu aceste cuvinte, Părintele Serafim a dat din mână în direcţia uşii şi s-a făcut nevăzut, iar eu m-am trezit.
Am trimis după preot şi în acea zi am slujit o panihidă pentru Părintele Serafim, iar spre seară m-am dus la Oriol, la spital, unde am fost anunţat că trebuie să fiu operat în cel mult 7-8 zile, altfel mă aşteaptă moartea. Nu aveam niciun fel de încredere în chirurgii de la Oriol, iar în capitală nu aveam mijloace materiale să merg. Nu îmi rămânea decât să mor şi am început să mă pregătesc de moarte. Priveam liniştit, atunci, în ochii morţii ce se apropia. Poate că eram liniştit pentru că aceea nu era moartea autentică, după cum a demonstrat viitorul. Starea mea era gravă şi, după cum se spune, mă topeam nu cu zilele, ci cu orele. Iar doctorul care mă tratase mă tot grăbea cu operaţia.
Serafim mi-a dat bani. A doua zi după venirea mea de la Oriol, aceşti bani mi-au fost daţi cu insistenţă de două suflete bune, la care, oricum, eram dator până peste cap. Aceştia m-au dus la Petersburg, la un profesor. Minutele îmi erau numărate, atât era de gravă starea mea de sănătate.
Iată ce însemnau cuvintele lui Serafim, „are nevoie de aer”. Gestul său cu mâna mi-a arătat direcţia acestui aer. Petersburgul se găsea în direcţia acelui balcon al căsuţei mele din gospodărie, pe care l-a văzut în vis Tatiana.
119
Pentru doctori, mă însănătoşisem cel puţin din întâmplare. După vreo şase luni, sănătos cu desăvârşire, am mers la Petersburg să le mulţumesc pentru îngrijire şi osteneală. Nu le venea să creadă că poţi să te vindeci în felul acesta.
vi s-a făcut operaţie mai curând pentru a avea conştiinţa împăcată; de altfel, trebuia să muriţi. Sănătatea dumneavoastră de acum este o minune şi doar această minune v-a putut salva.
A fost minunea Cuviosului Serafim.
10 iunie 1905
Petersburg
4. Ucenicul Maicii Domnului şi al lui Serafim (Judecătorul de Simbirsk, Nicolae Alexandrovici Motovilov)
„Ultimele cuvinte ale celei din urmă convorbiri ale mele cu Părintele Serafim au fost următoarele: «…Aşa, iubitorule de Dumnezeu, ocărâţi fiind, binecuvântaţi; goniţi fiind, răbdaţi; huliţi fiind, mângâiaţi-vă; vorbiţi de rău fiind, bucuraţi-vă! Iată, drumul nostru trebuie îndurat până la sfârşit, acesta ne mântuieşte! Mergeţi cu pace la Voronej!». Aceste cuvinte mi s-au spus pe data de 5 septembrie 1832, când m-am dus pentru prima dată la Voronej.” (Din însemnările lui N.A. Motovilov)
Serafim! Ce nume sfânt şi minunat! Cât de mare eşti tu la Domnul, mare cuvios! Când aud numele tău, demonii scrâşnesc din dinţi şi tremură!
Şi mare le-a fost scrâşnirea dinţilor din acea sfântă zi, când suveranul iubitor de Dumnezeu, unsul Său, purtat de Duhul Sfânt, reprezentând în persoana sa întreaga credinţă a poporului şi a Bisericii Ortodoxe, şi-a plecat genunchii la racla noului ales al lui Dumnezeu, Serafim de Sarov! Chiar din acea zi, toată ceata demonică, în frunte cu stăpânitorul răutăţii de sub cer, s-a ridicat împotriva celui care, încă în trup neputincios fiind, l-a înfrânt pe străvechiul vrăjmaş al neamului omenesc.
121
Nu voi aminti toată furia turbată care s-a dezlănţuit neputincioasă şi zadarnică în sfintele zile, în neuitatele zile de iulie ale cinstirii Părintelui Serafim, trăite în acelaşi duh de întreaga lume ortodoxă, în frunte cu căpetenia dată de Dumnezeu: această mânie a fost însemnată pentru toţi care, din apropiere sau din depărtare, au participat la rugăciunea de pocăinţă a poporului la racla Cuviosului Serafim, cei care au cântat „Paştile” în miezul verii.
Domnul a ruşinat planurile satanei, s-au împrăştiat ca fumul toate planurile lor şirete şi rele. Viitorul va arăta în toată dimensiunea importanţa pentru viaţa duhului rusesc a celor trăite nu demult, mă refer la cele simţite şi trăite în timpul solemnităţilor de la Sarov. Clevetirea răutăcioasă, zdrobindu-se de zidul de neînvins al sfinţeniei nevoitorului lui Hristos, chiar dacă şi-a schimbat direcţia loviturii, în mod direct sau indirect, a slujit la proslăvirea sfântului.
Una dintre aceste lovituri a fost suportată de omul care şi-a consacrat toate puterile sale duhovniceşti la slujirea amintirii Părintelui Serafim şi a aşezământului de maici de la Diveevo, ultima grădină pământească a împărătesei Cerului. Acesta a fost moşierul de la Simbirsk, Nicolae Alexandrovici Motovilov. Răutatea vrăjmaşului, care nu l-a biruit pe Serafim, a năvălit cu toată forţa asupra lui Motovilov, s-a străduit să-l bârfească şi să-i defaime amintirea în ochii tuturor celor care l-au cunoscut. De aceea, a fost catalogat drept „nebun”.
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Părintelui Serafim, încerc să risipesc întunericul minciunii care a învăluit amintirea acestui mirean nevoitor şi ascultător al Cuviosului Părintelui nostru, Serafim de Sarov24.
24 Această schiţă a fost alcătuită de mine pe baza amintirilor din manuscrisele lui N.A. Motovilov, completate cu discuţiile avute cu văduva sa, Elena Ivanovna, şi cu surorile de la Diveevo.
122
I
în familia Motovilov printre cei ce se consideră membrii acesteia, care preţuiesc amintirile de familie există tradiţia că strămoşul ei ar fi un cneaz din Lituania, Montvid sau Montvil. Poporul simplu a modificat numele de familie pe înţelesul său şi l-a poreclit pe străin Motovilov, sub această denumire devenind al lui, deja un rus. De la această rădăcină a plecat neamul rusesc al Motovilovilor.
Fiind cneaz lituanian, acest strămoş al lui Motovilov a participat cu oamenii săi, alături de Dimitrie Donskoi, la bătălia din Câmpia Kulikov o25. în una dintre ramurile acestui trunchi genealogic, dacă nu mă înşel în familia lui Gheorghe Nicolaevici Motovilov, senator în Departamentul de Casaţie, trebuie să se fi păstrat până acum, ca un lucru sfânt, icoana Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni, crestată de o sabie grea, musulmană. Dacă s-a păstrat, această icoană este unul dintre martorii materiali ai primelor raze ale împărăţiei Moscovei26.
Această icoană are tradiţia sa. Tatăl lui Nicolae Alexandrovici, Alexandru Ivanovici, în tinereţea lui s-a îndrăgostit de o fată din neamul străvechi al Durasovilor, dar fiind educată la Petersburg şi obişnuindu-se cu viaţa capitalei, Maria
25Bătălia de la Kulikovo, din 1380, dintre ruşi şi mongoli, încheiată cu victoria ruşilor, reprezintă un eveniment deosebit de important pentru istoria Rusiei, care anunţă formarea Statului rus prin unirea, ulterioară acestei bătălii, a diferitelor principate, sub dominaţia cnezatului Moscovei.
26Această icoană a aparţinut lui Alexandru Ivanovici, tatăl lui N.A. Motovilov, fiind cel mai în vârstă din familie, şi a trecut apoi în posesia lui G.N. Motovilov. Nicolae Alexandrovici a tânjit întreaga lui viaţă după această icoană, dar nu a avut bucuria să-i fie întoarsă.
123
Alexandrovna Durasova, pe care a cerut-o în căsătorie Alexandru Ivanovici, nu a dorit să plece cu acesta în liniştea unui sat şi i-a refuzat mâna. Lupta cu sentimentul iubirii refuzate a dus la acel rezultat cu care, în timpurile vechi şi sfinte, oamenii de inimă şi de onoare îşi încununau orice luptă care devenea imposibil de dus: se încredinţau lui Dumnezeu şi doar cu ajutorul său mergeau să-şi caute mântuirea. Lăcaşurile liniştite închinate lui Dumnezeu, cu zidurile lor înalte, departe de deşertăciunea lumii zbuciumate, dădeau adăpostul dorit sufletelor suferinde şi, în Hristos, bucurie şi linişte. Aşa era în acele vremuri, atât de apropiate de noi, dar, vai!, atât de depărtate cu duhul…
Sihăstria Sarovului l-a primit pe nemângâiatul Alexandru Ivanovici în rândul ascultătorilor săi şi i s-a părut că toată viaţa va fi păzit de orice grijă şi amărăciune lumească. Dar Dumnezeu a vrut să schimbe hotărârea puternică a tânărului nemângâiat. Făcând ascultare la prescurărie, Alexandru Ivanovici începuse deja să se pregătească pentru a primi tunderea, când, odată, a aţipit la lucru, nefiind obişnuit cu munca, şi a avut un vis care i-a determinat întreaga viaţă, având o însemnătate profetică.
Abia aţipise ascultătorul de la Sarov, când a văzut cum intră în prescurărie Sfântul Nicolae, care i-a zis: „Drumul tău nu este mănăstirea, Alexandru, ci viaţa de familie. în căsătoria cu Maria, care te-a refuzat, îţi vei găsi fericirea şi vei avea un fiu pe care îl vei numi Nicolae, el va fi de folos lui Dumnezeu. Sunt Sfântul Nicolae şi am fost numit să fiu protectorul neamului Motovilov. Am îndeplinit acest rol de pe vremea când unul dintre strămoşii tăi, prinţul Montvid[Montvil] era în armata lui Dimitrie Donskoi. în ziua când s-a dat bătălia de pe câmpia Kulikovo, un viteaz tătar, care i-a înfrânt pe ostaşii călugări Peresvet şi Osliab, s-a aruncat asupra marelui prinţ, dar Montvid a evitat
124
lovitura mortală pentru că sabia s-a înfipt în icoana mea, care era la pieptul strămoşului tău: sabia ar fi străpuns pieptul strămoşului tău, dar eu am slăbit puterea loviturii şi mâna lui Montvid l-a rănit mortal pe tătar.” Cum era şi de aşteptat, acest vis a schimbat gândurile lui Alexandru Ivanovici şi acesta a plecat de la Sarov. A doua propunere făcută Durasovei nu a mai fost refuzată şi, din această căsătorie, s-a născut pe data de 3 mai 1809 primul lor fiu, căruia i s-a dat numele de Nicolae. Acesta a fost Nicolae Alexandrovici Motovilov.
II
Motovilov a rămas orfan de tată la vârsta de 8 ani. A crescut cu mama sa, văduvă încă tânără, şi cu sora sa mai mică cu doi sau cu trei ani. Averea imensă lăsată de Alexandru Ivanovici consta în sate populate în trei gubernii simbirsk, Nijegorod şi Iaroslav care cereau atenţie şi eforturi neîncetate. Grija pentru educaţia copiilor minori, viaţa morală şi religioasă a vechii nobilimi în care idealurile de soţie şi de mamă erau la înălţime, şi, desigur, voia lui Dumnezeu toate acestea au determinat-o pe mama lui Motovilov să se încredinţeze voii Acestuia şi să nu caute pentru sine ceea ce astăzi se numeşte „fericirea personală”. Mamele de odinioară căutau şi întotdeauna şi găseau această fericire personală, înainte de toate, în Dumnezeu, în Biserica Sa cea Sfântă şi în gospodărie, care cuprindea grija pentru educaţia copiilor şi pentru păstrarea averii lor. Modul de viaţă al nobilimii în vechea Rusie, care aşteaptă zadarnic un istoric imparţial, cunoaşte multe tipuri de astfel
125
de mame şi gospodine care, în liniştea satelor lor, au construit prosperitatea materială a copiilor lor, dar şi a patriei.
Prima mângâiere a mamei lui Nicolae Alexandrovici, în durerea sa, a fost Biserica cu credincioşii săi slujitori, începând cu arhiereii şi terminând cu cei care, de dragul lui Hristos, rătăceau prin Rusia şi, lepădând toată grija pentru ziua cea de mâine, se nevoiau în rugăciune şi vara, şi iarna, şi primăvara cu drumurile ei desfundate, şi toamna cu zilele ei ploioase şi mohorâte; cutreierau nenumărate sate şi oraşe, păduri seculare, drumuri mari şi bătătorite, cărărui înguste şi şerpuitoare printre hăţişurile de netrecut ale întinsei Rusii, în căutarea locurilor ei sfinte. De la Solovăţul cel îndepărtat şi îngheţat până la Athosul cel veşnic verde şi locurile sfinte ale Ierusalimului, de la Poceaev şi Kiev până la hotarele Siberiei Orientale, până la zidul cel tainic al Chinei, se întindea valul curat al vechii Ortodoxii, care a creat şi a preaslăvit puternica Rusie. Acest val neobosit al Ortodoxiei umblă şi duce prin toate colţurile harul sfinţeniei, împărţindu-l cu mâna ei tainică oricărei inimi credincioase. Inocentă credinţă, inocente cuvinte! Dar cine a auzit cuvintele înflăcărate ale unora, cine a ştiut să vadă lacrimile de umilinţă ale altora, acela a sărutat cu buzele scumpa, binecuvântata, sfânta şi copilăreasca Rusie… De la luminoasele palate împărăteşti, de la foişorul cneazului până la căsuţa umedă a ţăranului sărac, toată ceata nenumărată a credincioşilor lui Hristos, în acele vremuri simple, găsea pretutindeni adăpost şi bunăvoinţă, un colţişor cald, o vatră luminoasă, plină de ospitalitate.
Vechea Rusie ştia să înţeleagă şi să preţuiască această nevoinţă duhovnicească a poporului ei. Pătrundeau şi atunci, în această turmă a oilor lui Hristos, lupi din ceata satanică, dar din cauza unor lupi rătăciţi nu se ponegrea atunci
126
turma cea curată a oilor, iar omul rus îşi încălzea inima cu sfânta şi curata credinţă.
III
La începutul secolului al XIX-lea nu se clătinase decât foarte puţin credinţa provinciei ruseşti. Viaţa nu cunoscuse încă acea repeziciune a răspândirii molimei duhovniceşti, specifică vremurilor noastre epoca motorului cu aburi, a electricităţii, a căilor ferate, a telegrafului, a telefonului, care au zdruncinat şi au istovit nervii omului contemporan. O sută de verste reprezentau un spaţiu pe care îl parcurgeai In 12 ore, iar la 500-600 de verste distanţă de marile centre începea viaţa provincială a Rusiei, aproape neatinsă de spiritul vremii în principiile ei seculare. Provincia, atât de neinteligent şi de rău ridiculizată de „isteţimea” epocii reformelor şi a maimuţărelii europene din anii 60 ai secolului al XIX-lea, era adevărata ţarină care creştea grăuntele străvechii vieţi ruseşti şi dădea roade îmbelşugate, care hrănea puternicul organism statal al Rusiei. Mărimea distanţelor parcurse cu greutate şi în timp îndelungat îi obliga pe oameni să stea acasă şi aici înţelegeau să-şi concentreze toate interesele materiale şi duhovniceşti. Viaţa se scurgea şi se concentra în familie. Nu aveai unde merge, nici pentru ce; toţi îşi cunoşteau împrejurimile şi le ştiau cu exactitate; nu năzuiau mai departe, unde se năşteau, acolo şi mureau. Călătoriile mai îndepărtate se făceau numai pentru o nevoie deosebită şi cu mare greutate pe inimă.
Dar pentru viaţa duhului, şi în acele timpuri lipsite de mobilitate, erau neglijate distanţele, iar călătoriile de o lună şi mai mult (de 400 sau 600 de verste) nu erau o raritate
127
la bunicii noştri. Aceste deplasări nu se puteau numi călătorii, ci erau pelerinaje, de obicei organizate cu toţi copiii şi aleşii casei, având ca obiectiv mănăstirile mai apropiate sau mai îndepărtate, care aveau sfinte moaşte ale plăcuţilor lui Dumnezeu sau stareţi nevoitori, care erau preaslăviţi prin credinţa poporului şi luminaţi de harul Său. „Nu în cuvinte izvodite de înţelepciunea pământească, ci în faptele puterii şi ale duhului” căutau răspuns bătrânii noştri la toate întrebările sufletului omenesc şi le primeau ca nişte credincioşi ai lui Dumnezeu.
Marea durere a tinerei văduve a dus-o, după sfat şi ajutor binecuvântat, la marele plăcut al lui Dumnezeu, Părintele Serafim, pe vremea aceea ieromonah al Sihăstriei Sarov, care încheiase nevoinţa zăvorârii şi primea vizitatori, care se adunau cu miile din toate colţurile Rusiei centrale. Slava Părintelui Serafim, ca om cu o înaltă vieţuire duhovnicească, răsuna încă de pe atunci prin tot Tambovul şi ţinuturile de lângă Volga. Bătrânii povesteau că la Sarov erau zile când numărul celor veniţi la Părintele Serafim ajungea până la zece mii.
IV
în prima sa călătorie la Sarov, la Părintele Serafim, văduva lui Motovilov l-a luat şi pe Nicolenka. Era în anul 1816, copilul având pe atunci 8 anişori. De la moşia lor, din sătucul Britvin, Gubernia Nijegorod, Judeţul Lukoianov,
128
mama şi fiul au mers la Arzamas. în manuscrisele lui Motovilov există date că la Arzamas, mama sa a întâlnit „o fericită” respectată de toţi, care i-a prezis că fiul ei va avea o soartă neobişnuită, o putere neînţeleasă, respinsă de lume, dar plăcută lui Dumnezeu.
Părintele Serafim tocmai atunci deschisese uşa zăvorâtă a chiliei şi una dintre primele vizitatoare primită de dânsul a fost văduva Motovilov cu fiul ei. în manuscrisele lui Nicolae Alexandrovici am reuşit să găsesc un plan al chiliei Părintelui Serafim, aşa cum s-a întipărit în mintea sa de copil. Felul în care arăta chilia l-a uimit pe copil într-atât încât, după mulţi ani, şi-a amintit toate detaliile. Curiozitatea sa de copil a fost atrasă de abundenţa lumânărilor care ardeau în şapte sfeşnice mari înaintea icoanei Maicii Domnului. Cuvintele şi sensul convorbirii Părintelui Serafim cu mama sa au rămas tăinuite de dânsul. în amintirile lui s-a păstrat un singur episod din timpul petrecut în chilia Părintelui. Băiatul obişnuit să zburde în libertatea satului se plictisise şi, cât timp mama sa era atentă la cuvintele Stareţului înţelepţit de Dumnezeu, el a început să fugă prin chilie, atât cât îi permitea spaţiul. Mama l-a oprit, dojenindu-l puţin. Dar Părintele a zis:
cuminţelul se joacă, îngerul lui Dumnezeu, maică! Cum poţi să opreşti copilul de jocurile lui lipsite de griji?… Joacă-te, joacă-te, copilaşule! Hristos este cu tine!
Aceste cuvinte pline de blândeţe şi de mângâiere părintească, Motovilov şi le-a amintit toată viaţa. Putea să presimtă atunci, inima sa de copil, că această chilie, în care a discutat mama lui cu Cuviosul, va determina întreaga formaţie a vieţii pline de dureri a lui Motovilov?!
129
V
Evlavia din familie, atât de firească în acele vremuri pentru nobilimea care vieţuia permanent pe moşiile sale, cunoştinţa cu oameni care se nevoiau duhovniceşte, cu care îi plăcea să discute cuvioasa lui mamă, alegerea făcută de tatăl său după visul profetic, toate acestea au făcut ca să se trezească în Motovilov încă devreme curiozitatea religioasă, care i-a produs nu puţine supărări, copil şi adolescent fiind.
Aflând din studiul Sfintei Scripturi despre Treimea într-un singur Dumnezeu, se străduia să-şi explice această dogmă prin fenomenele firii văzute, ceea ce aducea tulburare nu numai în inimile învăţătorilor din sat, dar şi a preoţilor care îl pregăteau să intre la Universitatea din Kazan.
părinte, îi spunea el învăţătorului său, iată, mă învăţaţi că omul are trup şi suflet. Dar noi suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci şi noi suntem treimici după fiinţa noastră?
ei, nu cumva eşti eretic?! Cu adevărat eşti eretic! îţi spun să nu cauţi pe cele mai presus de tine. Unde te urci, te întreb eu?!
După eticheta de eretic, urma, de obicei, o povaţă convingătoare. Mama se supăra, de asemenea, temându-se de curiozitatea copilului său. în acele timpuri bune şi simple, oamenii aveau o credinţă copilărească. O speria mai ales perspectiva ca fiul ei să înveţe într-un oraş academic şi zgomotos, cum era Kazanul. Duhul necredinţei şi al ereziilor, semănate în minţile nobililor liber-cugetători din timpurile Ecaterinei şi ale lui Alexandru de către hoardele guvernanţilor şi guvernantelor străine, care au apărut în Rusia, cu o programă bine pregătită pentru dărâmarea principiilor ruseşti, nu se putea ascunde de presimţirile
130
inimii iubitoare ale acestei mame ortodoxe. Această minte pătrunzătoare, aflată încă sub aripa sa îndreptată spre cunoaşterea celor dumnezeieşti, putea să se întoarcă în partea opusă! Şi astfel de exemple au tot fost.
În societatea provincială rusă, încă de atunci se vorbea despre masoni ca despre o sectă învăluită în mister, inofensivă în exterior, dar aducătoare de apostazie. Duhul ortodox al soţului său adormit prevăzuse, de asemenea, nenorocirile ce pot fi aduse de masonerie, care, fiind receptată drept ultimul cuvânt al culturii europene, a început să-i atragă pe cei mai respectabili oameni din provincie.
să fii atentă, maică, să-l păzeşti pe Kolea de masoni, dacă eu nu voi mai fi! Să-i porunceşti, în numele meu, să nu meargă pe la adunările lor, unde se luptă împotriva lui Dumnezeu. Aceasta va pierde Rusia!
Astfel de cuvinte auzea însuşi Nicolae de la tatăl său. Mintea curioasă a copilului, desigur, nu înţelegea ce este această sperietoare masoneria -, dar cuvintele tatălui nu s-au pierdut şi, pentru Nicolae Alexandrovici, Rusia şi masoneria au rămas pentru totdeauna două noţiuni, dintre care una trebuia neapărat să o distrugă pe cealaltă. Motovilov a rămas toată viaţa un duşman neîmpăcat al acestei tainice societăţi, în esenţa ei, societate revoluţionară.
Dar inima de proroc a mamei nu a greşit: Universitatea cu ştiinţele sale sociale, în care nu se pomeneşte numele lui Dumnezeu, societatea veselă, zgomotoasă şi, desigur, liber-cugetătoare a nobilimii Kazanului l-au ameţit curând, în vârtejul lor, pe tânărul Motovilov. Viaţa profană, măcar vremelnic şi superficial, părea că va şterge ceea ce fusese semănat duhovniceşte în sufletul religios al copilului.
ei, mămico, spunea el, iarăşi avem aceste „ispite”!
El îi numea „Ispite” pe pelerinii şi monahiile pe care Motovilova îi invita cu căldură acasă la dânsa. Ascultând
131
discuţiile lui Nicolenka, nu întotdeauna în duh modest şi cuviincios, plecându-şi ochii în jos şi oftând, şoptea ca pentru sine:
ispită!
Pe atunci Motovilov cel plin de viaţă nu îi iubea. Pe fondul radios al veseliei lumii zgomotoase spre care se trăgea inima sa, aceste smerite figuri, cu feţe postitoare, în haine cernite, urâte, cu Rugăciunea lui Iisus pe buze, trebuie să i se fi părut un fel de pată neagră şi neatrăgătoare… Adevărata smerenie a acestor oameni nearătoşi li se părea multora a fi făţărnicie. Cui sunt de folos aceste feţe istovite, jalnice şi cernite? Ei sunt o disonanţă care zgârie urechea în acordul biruitor al lumii elegante…
VI
Dar chemarea lui Dumnezeu l-a dus pe Motovilov pe altă cale, pe alt drum îi era de trebuinţă lui Dumnezeu.
La jumătatea cursurilor universitare s-a întâmplat ceva neobişnuit atât pentru el, cât şi pentru acea epocă, care îl educa. în însemnările sale spunea vag că „această întâmplare m-a supus la un aşa întuneric al disperării încât nu l-aş fi putut purta, deoarece ar fi trebuit să mă lipsesc de cinstea nobiliară şi să fiu trimis în armată ca soldat”27. După cum spunea Elena Ivanovna, această întâmplare, această straşnică nefericire care l-a zguduit pe Motovilov, a fost un sărut dat unei domnişoare pe coridorul universităţii. Acest sărut a fost văzut de conducerea universităţii,
27Pe atunci soldaţii aveau de îndeplinit un stagiu de cel puţin 25 de ani [n.tr.].
132
care i-a dat o aşa importanţă încât Motovilov se considera terminat. îl speria mai ales gândul că o va ucide pe mămica sa. Şi el îşi iubea mămica aşa cum putea să iubească inima sa curată de fiu.
Cât întuneric desparte sentimentele majorităţii tineretului contemporan de sentimentele acelor vremuri…
într-o noapte întunecoasă a plecat din locuinţa profesorului Fuks, unde stătea în gazdă, spre Lacul Negru, cunoscut oricărui locuitor al Kazanului, şi a hotărât să se înece. Era gata să se arunce în lac, dar o putere nevăzută l-a ţintuit pe loc şi, în bezna nopţii, deasupra apelor Lacului Negru a văzut icoana Maicii Domnului din Kazan, într-o lumină strălucitoare. Luminată de raze orbitoare, Preacurata l-a privit mustrătoare pe tânărul cu gânduri sinucigaşe, apoi s-a ascuns fără urmă în întunericul nopţii. Acesta a fost primul semn minunat din viaţa sa. întâmplarea care l-a ameninţat pe Motovilov în universitate nu a avut niciun fel de urmări pentru dânsul. Profesorul Fuks l-a scos din necaz, asigurând conducerea universităţii că el garantează pentru Motovilov, care este un tânăr cu înalte calităţi morale. Dar vedenia minunată a lăsat în sufletul său o urmă adâncă. Cu toate că desfătările lumii continuau să-l atragă cu o putere irezistibilă în plasele sale înşelătoare, cele trăite pe malul Lacului Negru au pus începutul unei schimbări duhovniceşti profunde, care s-a petrecut mai apoi.
După această întâmplare, nu mai avem mărturii veridice privind viaţa sa de la Kazan. Ştim doar că după absolvirea universităţii, cu titlul de student titular, a murit mama sa în timp ce călătoreau împreună spre Kiev, lăsând în grija sa toată averea şi pe sora lui de 15 ani. Motovilov împlinise 17 ani. Era In 1826.
133
VII
Pe atunci, onoarea de nobil cerea să-ţi slujeşti Statul în mod obligatoriu. Tânărul care termina cursurile unei universităţi era obligat să facă un serviciu în beneficiul coroanei. Nobilul care nu servea coroana şi Statul rămânea un neisprăvit. A nu sluji patriei era o mare ruşine, încât nicio fată nu se mărita cu un tânăr care nu servise cât de cât în armată, pentru împărat sau pentru patrie. Atunci se slujea comunitatea, doar că noţiunea de comunitate era înghiţită de dogma împăratului şi a patriei şi se slujea lor. Vremea împăraţilor Alexandru şi Nicolae era foarte severă în ceea ce priveşte implementarea în societate a principiilor Statului.
Dar inima lui Motovilov fusese deja cuprinsă de „patima tandreţei”. în vecinătatea satelor din Simbirsk trăia, pe moşiile sale, văduva lui Mihail Petrovici Iazâkov, din vechea familie a nobililor Iazâkov. împreună cu aceasta trăia fiica sa adolescentă, Katenka, o fetiţă de vreo 15 ani. Cu o fire bolnăvicioasă, văduva nu pleca niciodată de acasă, nu primea oaspeţi în afară de rude şi de vecinii apropiaţi, astfel încât Katenka trăise în singurătate. Biserica, slujbele făcute acasă şi îngrijirea mamei bolnave reprezentau toate ocupaţiile tinerei domnişoare, aproape un copil. De Katenka ecaterina Mihailovna Iazâkova s-a îndrăgostit Motovilov pe când aceasta avea vreo 12 ani. Fetiţa drăguţă i-a ademenit inima nu doar cu înfăţişarea ei, cât, mai ales, prin calităţile de înaltă religiozitate ale sufletului.
Dar Motovilov i-a plăcut ei? Greu de spus. în ceea ce îl privea pe Motovilov, nădejdea că fata iubită îi va deveni soţie nu l-a părăsit mulţi ani după aprinderea primei scântei a acestui sentiment. Pe atunci, sentimentele erau
134
puternice şi oamenii iubeau îndelung, cu devotament şi credincioşie. Dar Motovilov nu fusese sortit să stăpânească inima curată şi feciorelnică a Iazâkovei. îl aştepta o altă inimă, o altă mână trebuia să fie cu mâna sa şi să ducă crucea grea destinată spre preaslăvirea marelui nume al lui Dumnezeu. Alesul lui Hristos, chemat la o viaţă după voia lui Dumnezeu, trebuia să treacă prin focul feluritelor suferinţe, ispite, prin chinuri fizice şi sufleteşti, trebuia să îndure tot felul de dureri, de prigoane, pentru ca, fiind curăţat şi luminat duhovniceşte, să se învrednicească a săvârşi pe pământ marea lucrare a lui Dumnezeu.
VII
Pentru orice creştin lucrător, pentru orice ostaş al Bisericii lui Hristos, pentru orice fiu credincios al ei este profund povăţuitoare clara cârmuire a „mâinii” lui Dumnezeu în viaţa mult pătimitoare şi puţin preţuită, greşit înţeleasă, a lui Motovilov.
Acum se văd meritele sale: păstrarea pentru posteritate a celor mai detaliate trăsături ale marelui plăcut al lui Dumnezeu Cuviosul Serafim şi propăşirea vlăstarului duhovnicesc al Părintelui diveevo. Totuşi, în contemporaneitatea noastră, în ceea ce îl priveşte pe Motovilov, gura lumii nu îl aşază în edificiul prestigiului de care se bucură acum Sarovul, loc ce îi aparţine de drept.
Urmărind pas cu pas viaţa acestui mare om cu duhul şi cu inima, după fragmentele manuscrise ale amintirilor sale, după amintirile apropiaţilor săi ale văduvei sale, Elena Ivanovna, şi ale „orfanelor” Părintelui Serafim, rugătoarele şi vieţuitoarele de la Diveevo -, poate vom
135
reuşi să restabilim în lumină acest caracter complicat, plin de tragism şi, în orice caz, un caracter excepţional al unui mucenic creştin al secolului XIX, sfâşiat de chinuri sufleteşti. Şi unde credeţi că a fost persecutat? Chiar în centrul străvechii Ortodoxii în Rusia.
Ne vom întoarce la acele timpuri îndepărtate, deja, faţă de noi, când îndrăgostitul Motovilov trebuia să păşească într-o viaţă independentă, orfan fiind, cu o soră minoră în grijă, cu o imensă gospodărie şi cu tot atât de mare lipsă de experienţă.
Motovilov punea inima pe primul plan în toate aspectele vieţii. Toate imperativele raţiunii practice, imperativele reci ale minţii chiar dacă nu îi erau străine ca om cu deplinătatea educaţiei contemporane, raţiunea se găsea întotdeauna subordonată imperativelor inimii. Iar inima lui Motovilov era înflăcărată în toate.
Pentru a primi mâna domnişoarei Iazâkova trebuia să slujească patria cel puţin aşa gândea Motovilov, aşa gândea întreaga nobilime. Familiile Oneghin şi Ciaţki abia se născuseră. Şi iată că, la începuturile intrării sale în viaţa adultă, de om independent, s-a lovit de puterea ocultă, dar deja puternică şi ameninţătoare a masoneriei, cu rădăcina sa care s-a ramificat din abundenţă după mişcarea revoluţionară rusească, care, prin falsul său liberalism, a infectat floarea nobilimii slujitoare.
„Ieşind de pe băncile Universităţii Imperiale din Kazan scria Motovilov pe o foaie ruptă dintr-un caiet, găsită de mine28student absolvent fiind pe date de 8 iulie 1826, în drum spre Kiev, unde mergeam în pelerinaj, am rămas fără mamă. Pe data de 20 iulie acelaşi an, orfan de ambii părinţi, având în grijă pe sora mea, Parascheva, de 15 ani,
28De autor [n.tr.].
136
prin intermediul prietenei mamei mele, Nadejda Ivanovna Savrasova, l-am cunoscut pe prinţul Mihail Petrovici Barataev, mareşalul nobilimii din Gubernia Simbirsk, şi curând m-am apropiat de el atât de mult încât mi-a destăinuit faptul că este mare maestru al lojei din Simbirsk şi al lojei iluminaţilor din Petersburg. M-a invitat să devin membru mason, încredinţându-mă că numai aşa voi putea avea succes într-o slujbă de stat, altfel niciodată nu voi putea obţine aşa ceva. I-am răspuns că tatăl meu mi-a interzis să intru în masonerie, că este un lucru anticreştin. Ba chiar în universitate fiind şi citind o carte despre masonerie, m-am convins cu desăvârşire şi am avut nişte vedenii neobişnuite, care mi-au prezis destinul şi mi-au poruncit să merg împotriva masoneriei, francmasoneriei, iluminismului, iacobinismului, carbonarismului şi a tuturor celorlalte ideologii care sunt împotriva Domnului Dumnezeu. Toate acestea l-au întărâtat atât de mult încât mi s-ajurat că niciodată şi în nimic nu voi avea vreun succes pentru că în plasele masoneriei este înfăşurată nu doar Rusia, ci întreaga lume. Mă pregăteam să merg la Sankt-Petersburg ca să ocup un serviciu la cancelaria Majestăţii sale. Curând, s-a dat o lege prin care tinerii care au terminat cursurile universitare să nu mai poată merge la serviciu în Capitală, ci erau obligaţi să ocupe un post în gubernie, pentru a cunoaşte procedurile de serviciu în provincie. Toate aceste piedici m-au dus la strâmtoare.”
Convingerea prinţului Barataev că, refuzând să devină mason, nu va avea succes în viaţă s-a dovedit reală. Când s-a vacantat postul de supraveghetor de onoare la Şcoala Judeţeană din Karsun, Motovilov şi-a depus candidatura şi curând i s-a comunicat din partea Consiliului Universităţii din Kazan şi a comitetului Şcolii că a fost ales în
137
această funcţie. Atunci Barataev l-a chemat la el şi i-a comunicat:
nu veţi vedea această funcţie aşa cum eu nu-mi văd urechile. Nu numai că nu veţi primi această funcţie, dar nu veţi ocupa nicio altă funcţie de stat deoarece Muşin Puşkin (atunci curator al districtului de învăţământ Kazan), cât şi ministrul Liven sunt masoni subordonaţi mie. Porunca mea este lege pentru dânşii!
Din acest moment au început persecuţiile, hărţuirea lui Motovilov, care s-a intensificat odată cu trecerea timpului până la prigonirea lui, ceea ce l-a îmbolnăvit de nervi, fiind ţintuit la pat. S-a chinuit în grele suferinţe mai bine de trei ani. Era persecutat la serviciul pe care, totuşi, l-a obţinut datorită energiei sale suprafireşti, l-au împiedicat să se căsătorească cu Iazâkova, i s-a creat o reputaţie de nebun, iar în timpul când era guvernator Zagriajski a fost reţinut cu învinuirea de trădare. A fost eliberat din arest la ordinul ministrului Justiţiei, Dimitrie Vasilievici Daşkov.
Nu existau clevetiri, batjocuri, uneltiri oculte, la care să nu-l fi supus răutatea politică şi sectantă!
Apariţia şi viaţa lojilor masonice, puterea şi importanţa lor în Rusia aşteaptă încă un istoric veridic, un observator. Dar oare îl vor avea?… Esenţa activităţii lor este acoperită de pecetea unei taine profunde în care sunt consacraţi diverşii şi misterioşii ei conducători, atât din trecut, cât şi din prezent. Se poate afirma cu încredere că masoneria există şi în prezent, dar sub altă mască, însă scopurile ei distructive, anticreştine şi antihristice au rămas aceleaşi.
Viaţa plină de suferinţe a lui Nicolae Alexandrovici Motovilov, care a luptat cu o energie deznădăjduită pentru cele mai bune precepte ale nobilimii din trecut, până la devotamentul fanatic faţă de autocraţie, l-a făcut să se ridice
138
în mod deschis împotriva acestei mari şi oculte puteri ilegale. Dacă Domnul nu ar fi dirijat energiile neobişnuite ale lui Motovilov spre o lucrare cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, ar fi trebuit ca să încheie socotelile cu viaţa înainte de vreme, pentru că puterea masonică nu s-a oprit niciodată de la uciderea enigmatică a celor pe care îi considera periculoşi pentru existenţa sa.
IX
Dar spre ce lucrare plăcută lui Dumnezeu a orientat Domnul energia lui Motovilov, îndreptată cu râvnă către treburile Statului, spre săvârşirea cărora îl trăgea atât de pătimaş inima rusească a acestuia? Cine trebuia să fie instrumentul nemijlocit al proniei lui Dumnezeu, în menirea pământească a lui Motovilov, arătate mai dinainte fostului ucenic de la Sarov, devenit mai apoi tatăl lui Nicolae Alexandrovici?
Opera în duhul Cuviosului Serafim de Sarov mănăstirea de maici de la Diveevo, ultima grădină a împărătesei Cerului pe pământ, viitoarea Lavră de maici şi viaţa acestui plăcut a lui Dumnezeu, care a găsit în Motovilov pe martorul şi zugravul său insuflat, iată lucrarea la care a fost chemat Nicolae Alexandrovici. Cuviosul nostru Părinte Serafim de Sarov este acea mână văzută şi sfântă care a schimbat direcţia paşilor lui Motovilov pe o altă cale, care l-a încins cu harul dumnezeiesc şi l-a dus acolo unde, la începutul vieţii sale, nici nu a vrut să meargă, fiind înşelat de strălucirea lumii.
Cât de mare i-a fost sarcina au demonstrat-o, în parte, marile solemnităţi de la Sarov. Viitorul va descoperi şi mai
139
mult, şi mai semnificativ taina inegalabilă a puterii acestor zile pentru înnoirea duhului Ortodoxiei, iar împreună cu aceasta a măreţiei patriei, cu scopul său mesianic.
Nereuşitele serviciului, răutatea vădită, dar şi cea ascunsă a masoneriei influente, care nu i-a cruţat nici măcar iubirea curată pentru Iazâkova, care i-a săpat tot felul de capcane, în care, prin simplitatea tinerească, a căzut adesea, au dărâmat organismul de voinic al lui Motovilov şi, după cum am mai spus, o boală grea l-a ţintuit la pat vreme de trei ani. în suferinţele sale fizice, sporite de cele morale, orfan de tată şi de mamă, având în grijă pe sora sa, fără niciun ajutor, fără sprijinul dezinteresat al celor apropiaţi (doar Nadejda Ivanovna Savrasova, prietena mamei sale, nu l-a părăsit), s-a reînnoit duhovniceşte şi a strigat la Domnul, iar Domnul nu a întârziat să asculte glasul necazului robului Său.
Aproximativ în acest timp, a avut trei vise importante, care i-au fost date ca o vestire a destinului său şi ca o descoperire a unor taine ale iconomiei dumnezeieşti. Luăm descrierea lor din manuscrisul original al lui Motovilov, păstrat pe o foaie aparte29.
„în primul vis mi s-a arătat nu o casă măreaţă, ci un palat al Părintelui meu, din viaţa veacului viitor. Avea o lungime de 2 verste şi jumătate, jumătate de verstă lăţime şi 4 verste înălţime. Avea trei etaje, cu coloane, fiecare şlefuită dintr-un singur diamant ceresc; ca stil arhitectonic, se asemănau cu cel ionic. Ferestrele din sticlă erau dintr-o singură bucată, de jos şi până sus; aveau 25 de stânjeni
29Trebuie să observăm că în hârtiile lui Motovilov, pe care le-am obţinut ca să le pun în rânduială, dezordinea lor era îngrozitoare; parcă mâna cuiva le-a rupt înadins, le-a împrăştiat, ele ascunzând mărturii de mare preţ.
140
înălţime şi lăţime, iar la etajul întâi aveau 25 de stânjeni lăţime şi 50 de stânjeni înălţime. Acoperişul era din aur curat, pereţii din marmură cerească, foarte albă, precum cea mai bună marmură de Karara. Muntele pe care stătea casa avea 7 verste înălţime, iar în lungime cam 30 de verste, în grădina palatului se găseau cei mai buni pomi fructiferi şi arbuşti veşnic înfloriţi. L-am văzut pe Părintele meu cum s-a ridicat neputrezit din mormânt şi, intrând în grădină, cineva, pe care nu l-am văzut, a zis: «Iată, toate acestea sunt pentru viaţa lui sfântă şi multmilostivă, pregătite Părintelui tău pentru viaţa veacului viitor».
în al doilea vis am văzut casa pregătită mie pentru păcatele mele: o casă plină cu smoală, care curgea din tavan, topită de nişte cărbuni încinşi. Dar Domnul m-a învrednicit să ies de aici şi apoi mi s-au arătat frumuseţile raiului şi a veşnicei împărăţii Dumnezeieşti şi mi s-a spus: «Priveşte! Ai ieşit în vis din casa pieirii tale veşnice, să ieşi din aceasta încă din viaţă, ca să te mântuieşti asemenea Părintelui tău şi pe pământ, şi în ceruri».
în al treilea vis, m-au luat de pe patul bolii mele celei dinainte de moarte cincisprezece mari pustnici plăcuţi lui Dumnezeu: 1. Sfântul Marcu de la Muntele Fracesc; 2. Sfântul Onufrie cel Mare; 3. Sfântul Petru Athonitul; 4. Sfântul Ioanichie cel Mare; 5. Sfântul Antonie cel Mare; 6. Sfântul Macarie cel Mare; 7. Sfântul Sava cel Sfinţit; 8. Sfântul Gherasim care a trăit la Iordan şi alţii asemenea cu dânşii, şi m-au dus la un zid care avea o înălţime până la ceruri şi o lăţime până la marginile pământului şi m-au aşezat înaintea unei uşi cu o înălţime de 15 stânjeni şi cu o lăţime de 5 stânjeni; iar dincolo stătea o mulţime enormă: Împăraţi, patriarhi, conducători de popoare, boieri ai tuturor neamurilor, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, arhimandriţi, monahi şi laici din toate păturile sociale savanţi,
141
raznocineţi30, negustori mic-burghezi, oameni de curte şi ţărani de toate denumirile. Şi toţi stăteau atât de strâns lipiţi unii de alţii încât dacă ai fi aruncat un măr printre capetele lor, nu ar fi căzut pe jos. Şi sfinţii lui Dumnezeu, cei 15 mari pustnici, mi-au spus: «Noi te-am adus aici, la această mulţime de păcătoşi care L-au supărat pe Domnul Dumnezeu. Iar Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, prin noi, robii Săi, îţi porunceşte să vesteşti cuvântul Său şi judecata Sa pentru dânşii. Spune-le, dar, tuturor în prezenţa noastră împăraţilor, patriarhilor, conducătorilor de popoare, boierilor, negustorilor, mic-burghezilor, savanţilor, meşteşugarilor, ţăranilor, preoţilor, monahilor şi monahiilor, oamenilor de toate denumirile – «Voi, toţi, L-aţi supărat pe Domnul Dumnezeu! Aţi dispreţuit tot ceea ce a fost străvechi, plăcut, folositor pentru suflet şi tot ceea ce a fost mântuitor şi respiraţi ură faţă de tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Aţi mâhnit într-atât bunătatea lui Dumnezeu prin toate mârşăviile inovaţiilor voastre, încât cupa dreptei mânii a lui Dumnezeu fierbe de indignare, neamestecată nici măcar cu o picătură de compătimire faţă de voi; nemernicilor şi păcătoşilor, vai şi amar vouă, dacă nu vă veţi pocăi şi nu vă veţi întoarce de la nemerniciile şi răutăţile voastre şi nu veţi căuta curând calea cea adevărată şi pocăinţa înaintea lui Dumnezeu, pe Care L-aţi mâniat!… Hai, spune-le toate acestea în prezenţa noastră!».
Şi oricât am plâns, încredinţându-i că nu am curaj şi că, dacă voi scoate o vorbă despre aceasta, ei mă vor pierde, pustnicii mi-au replicat ameninţător: «Dacă tu nu le vesteşti voinţa lui Dumnezeu, atunci Domnul te va pierde şi pe tine împreună cu dânşii. Dacă toţi aceştia se vor mânia pe tine şi vor vrea să te distrugă de pe faţa pământului,
30 Intelectual din Rusia, care nu aparţinea clasei nobile [n.tr.j.
142
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu va fi Apărătoarea ta împotriva tuturor atacurilor duse împotriva ta. Mergi, dar, printre dânşii şi spune cu îndrăzneală aceste cuvinte de milă şi de viaţă veşnică şi însuşi Domnul te va binecuvânta şi Maica Domnului va fi Ajutătoarea ta în toate».
Şi le-am spus toate; iar ei au ascultat şi, dându-se în lături în faţa mea, mi-au făcut loc să merg printre dânşii. Un triunghi mare, de câţiva stânjeni, s-a deschis înaintea mea şi eu, repetând tuturor aceste cuvinte milostive şi de cruţare ale Domnului. Până a nu ajunge la capătul triunghiului, am încercat să văd cât de largă era cărarea pe care mi-au făcut-o oamenii şi, întinzând amândouă mâinile în lături, nu am ajuns până la aceştia, rămânând un spaţiu de mai bine de un arşin. Şi nu ştiu de ce, mai apoi, am început să dau din mâini şi m-am ridicat cam un arşin de la pământ, încât învârtindu-mă, am început să zbor ca o pasăre mare şi m-am ridicat mult de tot, iar jos, sub mine, oamenii se foiau ca viermii… La început m-am speriat, crezând că voi cădea jos şi mă voi răni; dar sub mine am văzut o pernă strălucitoare, curată şi luminoasă precum cristalul, iar eu m-am bucurat în chip negrăit şi am zis: «Doamne! Când am fost jos, acolo, împreună cu ei, mi s-au părut atât de măreţi şi cum se preamăreau în faţa mea!…Dar acum, ce au devenit? Sunt mai mult viermi ce mişună într-o movilă de gunoi.»
La aceste cuvinte, m-am trezit.”
Aceste vise şi boala gravă i-au fost date lui Motovilov de la vârsta de 19 ani până la vârsta de 22 de ani. Ajutorul medical, la care a apelat neîntrerupt în timpul îndelungatei sale boli, a fost neputincios. Chinuindu-i trupul, boala sa grea i-a curăţat duhul şi cu duhul său s-a întors la Dumnezeu, Care i-a arătat calea pentru vindecarea trupului şi o mai mare luminare a duhului.
143
Calea aceasta a fost Părintele Serafim de Sarov.
Cândva, în copilăria lui Motovilov, Părintele l-a văzut pe îngerul său, care se juca cu dânsul; acum însă, acest înger păzitor l-a dus a doua oară la Cuviosul pentru a-l încredinţa, pentru toată viaţa, cârmuirii dumnezeiescului Stareţ.
X
Iată cum descrie Motovilov prima sa întâlnire conştientă cu Stareţul Serafim:
„Cu un an înainte de a mi se porunci să o slujesc pe Maica Domnului, la Mănăstirea Diveevo, marele Stareţ Serafim m-a vindecat de acele boli grele şi de necrezut, de boli cauzate de reumatism şi de alte boli care îmi slăbiseră tot trupul. îmi paralizaseră şi îmi strâmbaseră picioarele, mi se umflaseră genunchii, având plăgi pe spate şi pe coaste din cauza şederii în pat, timp de mai bine de trei ani.
în anul 1831, pe 9 septembrie, Părintele Serafim doar cu un cuvânt m-a vindecat de toate bolile. Vindecarea s-a făcut în felul următor.
Fiind grav bolnav, am poruncit să fiu dus din satul Britvin, de pe moşia mea, Nijegorod Lukoiansk, la Părintele Serafim. Pe 5 septembrie 1831 am fost dus la Sihăstria Sarov. Pe data de 7 şi de 8 septembrie, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, m-am învrednicit să am două convorbiri cu Părintele Serafim, până la prânz şi după prânz, în chilia sa din mănăstire, dar încă nu primisem vindecare. Pe data de 9 septembrie am fost adus la el, în pustia apropiată, dus pe braţe de patru bărbaţi, iar al cincilea îmi ţinea capul. Părintele vorbea poporului care venise în număr
144
mare la dânsul. Bărbaţii m-au dus lângă un pin mare şi gros, pe malul râuşorului Sarovska. La rugămintea mea să mă ajute, să mă vindece, a zis:
dar eu nu sunt doctor. Trebuie să te adresezi unor doctori, când vrei să te vindeci de unele boli.
Am povestit amănunţit despre nenorocirile mele şi că am încercat trei feluri de vindecare, şi anume: m-au tratat cu mijloace alopate doctorii de la Kazan vasile Leontievici Telie şi rectorul Universităţii Imperiale din Kazan, Karol Feodorovici Fuks renumiţi pentru practica lor nu doar în Kazan şi Rusia, ci şi peste hotare; de asemenea, m-au tratat cu ape minerale sulfurate în localitatea Serghievsk; am făcut un curs de tratare prin homeopatie la fondatorul acestui procedeu Hanneman, prin elevul său, doctorul Piterson de la Penza. Dar niciunul dintre aceste procedee nu mi-a adus vindecarea, aşa încât nu îmi mai pun nădejdea vindecării decât prin harul lui Dumnezeu. Dar fiind păcătos şi neavând îndrăzneală către Domnul Dumnezeu, cer rugăciunile voastre sfinte, ca Domnul să mă vindece.
Şi el m-a întrebat:
dar credeţi în Domnul Iisus Hristos, că El este Dumnezeu şi Om, şi în Preacurata Lui Născătoare de Dumnezeu, că Ea este Pururea Fecioară?
Eu am răspuns.
dar crezi, a continuat el, că Domnul, după cum a vindecat mai înainte, într-o clipă, prin Cuvântul sau prin atingerea Sa, toate neputinţele pe care le aveau oamenii, aşa şi acum, tot atât de uşor, într-o clipă, poate vindeca pe cei ce au nevoie de ajutor doar prin Cuvântul Său şi prin mijlocirea atotputernică a Maicii Domnului pentru noi şi că prin această mijlocire Domnul Iisus Hristos poate să te vindece acum, într-o clipă, doar prin Cuvântul Său?
145
Am răspuns că eu cred în toate acestea cu tot sufletul şi cu toată inima mea, că dacă nu aş fi crezut, nu aş fi poruncit să fiu adus la dânsul.
dar dacă dumneavoastră credeţi, sunteţi deja sănătos!
cum să fiu sănătos, am întrebat eu, când dumneavoastră şi oamenii mă ţineţi pe braţe?!
nu! mi-a răspuns el. Dumneavoastră, acum, în sfârşit, sunteţi pe deplin sănătos, cu tot trupul.
Şi a poruncit celor ce mă ţineau pe mâini să se dea deoparte, iar el, luându-mă de umeri, m-a ridicat de la pământ şi, aşezându-mă în picioare, a zis:
staţi mai bine, mai plin de încredere, cu picioarele pe pământ… iată aşa! Nu vă temeţi! Sunteţi sănătos cu desăvârşire acum.
Apoi a adăugat privindu-mă cu bucurie:
iată, vedeţi cât de bine staţi acum pe picioare?!
stau, vrând-nevrând, pentru că mă ţineţi bine şi cu putere.
Şi el, luându-şi mâinile de pe mine, a zis:
iată, nu vă mai ţin şi puteţi sta şi fără mine, mergeţi cu mai mult curaj! Domnul v-a tămăduit! Mergeţi, mişcaţi-vă din loc!
Luându-mă de mână cu una dintre mâini, iar cu cealaltă de umeri, m-a împins puţintel, m-a dus să păşesc pe iarbă şi pe un loc denivelat, de lângă pinul cel mare, zicând:
iată, iubitorule de Dumnezeu, cât de bine mergeţi!
Eu am răspuns:
da, pentru că dumneavoastră vreţi să mă duceţi!
nu, mi-a zis el, luând mâna de pe mine. însuşi Domnul a vrut să vă tămăduiţi cu desăvârşire şi însăşi Maica Domnului I-a cerut aceasta. Acum puteţi merge şi fără mine. întotdeauna veţi merge bine. Plecaţi, aşadar!
146
Şi a început să mă împingă pentru a mă deplasa.
cred că voi cădea şi mă voi lovi! am spus eu.
nu, nu vă veţi lovi, mergeţi cu încredere!
Şi când am simţit că mă învăluie o putere de sus, m-am îmbărbătat puţin şi am păşit ferm.
Atunci el m-a oprit şi a zis:
ajunge deja!
Şi m-a întrebat dacă m-am convins că Domnul m-a vindecat cu adevărat, cu desăvârşire, de toate neputinţele…
v-a luat Domnul toate fărădelegile şi v-a curăţit de toate păcatele. Vedeţi ce minune a săvârşit Domnul acum cu dumneavoastră! Să credeţi întotdeauna, fără îndoială, în El, Hristos Mântuitorul nostru, să credeţi cu tărie în bunătatea Sa faţă de dumneavoastră. Totdeauna să nădăjduiţi cu tărie în El şi mulţumiţi împărătesei Cerului pentru marile Ei milostiviri. Dar pentru că suferinţa de trei ani v-a istovit greu, să nu mergeţi prea mult, ci treptat, puţin câte puţin, ca să vă învăţaţi cu mersul, şi păziţi-vă sănătatea ca pe un dar preţios al lui Dumnezeu!
Apoi a discutat destul de mult cu mine şi m-a slobozit sănătos la hotel.
Astfel, oamenii mei au mers singuri din pădure până la mănăstire, datorită lui Dumnezeu şi milei Sale faţă de mine, văzute chiar de ochii lor, iar eu am plecat doar cu Părintele Gurie de la hotel, stând în trăsură ferm, fără să fiu ajutat de cineva, şi ne-am întors la hotelul Sihăstriei Sarov. Şi cum mulţi închinători erau de faţă când m-am vindecat, aceştia au ajuns înaintea mea la mănăstire, anunţându-i pe toţi despre această mare minune.
Cum am ajuns, egumenul Infant şi trezorierul ieromonah Isaia, împreună cu 24 de stareţi ieromonahi de la Sarov, m-au întâmpinat pe cerdacul hotelului, felicitându-mă pentru
147
mila lui Dumnezeu, dăruită în aceste zile prin marele Stareţ Serafim.
M-am folosit de această sănătate binecuvântată timp de 8 luni. Niciodată nu am simţit o aşa sănătate şi putere ca atunci, în toată viaţa mea. în timpul acesta am fost de multe ori la Sarov şi am discutat de nenumărate ori cu acest mare Stareţ Serafim şi într-una dintre convorbiri31, care a avut loc la sfârşitul lui noiembrie 1831, am avut fericirea să-l văd mai luminos decât soarele, într-o stare de revelaţie a Sfântului Duh.”
XI
Minunea ce se săvârşise a produs asupra lui Motovilov o impresie cutremurătoare şi i-a determinat întreaga lucrare viitoare, în ţarina lui Dumnezeu. După aceasta, Cuviosul Serafim l-a atras la el în mod irezistibil. Motovilov nu putea decât să vadă în el un intermediar al harului dumnezeiesc, de o aşa frumuseţe şi putere duhovnicească, încât înaintea acestui chip cu ochi senini păleau şi se estompau vremelnic toate ademenirile înşelătoare ale lumii spre care, mai înainte, a fost atras cu atâta patimă. Darurile harice ale înainte-vederii, ale vindecărilor, puterea fără margini a rugăciunii Cuviosului, a acestui înger în trup, erau atât de apropiate de duhul vindecatului şi mulţumitorului Motovilov, atât de mult îl atrăgea acest duh spre desăvârşirea creştină, imposibilă în toată plinătatea sa fără să te rupi de lume, încât Motovilov s-a legat de doctorul său haric cu toată inima sa înflăcărată şi s-a încredinţat în întregime
31 Convorbirea despre ţelul vieţii creştine”, se găseşte în pag. urm.
148
cârmuirii sale, îndulcindu-se tot timpul cu discuţiile insuflate de Dumnezeu. Aproape în fiecare lună pleca de la moşiile sale la Sarov, la Părintele Serafim, şi vieţuia câte două, trei săptămâni sub aripa învăţătorului şi binefăcătorului său, folosindu-se deseori şi timp îndelungat de comuniunea cu acesta.
Cu toate acestea, lumea a năvălit în sufletul său, fără să slăbească lupta cu tendinţele duhului său, dar, parcă, năvălind tot mai puternic şi mai furios asupra sa, atrăgându-l cu strălucitoarele sale ademeniri, aruncându-şi plasele ispititoare.
Desigur, figura Iazâkovei, care întruchipa prima iubire a lui Motovilov, răvăşea în capul său toate celelalte fantome ademenitoare ale amintirilor lumeşti şi, desigur, sărmanul şi sfâşiatul său suflet căuta toată plinătatea fericirii sale pământeşti.
„Una este judecata lui Dumnezeu şi alta este judecata omenească.”
Această luptă sufletească ascunsă nu putea fi tăinuită înaintea Cuviosului. Când aceasta atinsese deja treapta unui mare chin, ascuns cu grijă înaintea Părintelui Serafim, acesta l-a întrebat pe neaşteptate:
ce se întâmplă, iubitorule de Dumnezeu, tot vrei să mă întrebi ceva, dar parcă nu îndrăzneşti… Vorbeşte simplu cu mine, cu sărmanul de Serafim, şi cu ajutorul lui Dumnezeu sunt gata să vă răspund la toate câte Domnul va binevoi să-mi descopere!
în însemnările sale, iată ce scrie Motovilov:
„Eu am zis că iubesc extraordinar de mult o domnişoară, vecină dintr-unul din satele din Gubernia Simbirsk, şi aş fi vrut ca el, Părintele, să se roage ca Domnul Dumnezeu să mi-o rânduiască de soţie.
149
dar este ea chiar foarte bună, de o iubiţi atât de puternic, iubitorule de Dumnezeu?
Am răspuns că ea, chiar dacă nu este prea frumoasă, este foarte drăgălaşă. Dar mai mult decât orice, mă atrage la ea ceva haric, dumnezeiesc, ce se întrezăreşte pe faţa ei. înfăţişarea ei m-a uimit pe când avea 12 ani şi de atunci am iubit-o cu toată inima.
dar de ce spuneţi că nu este frumoasă? După descriere, ar trebui să fie.
pentru că deplinătatea frumuseţii tipice înseamnă o statură înaltă, un corp zvelt, privirea împărătească şi multe altele pe care ea nu le are. însă ea are ceva ce atrage sufletul în primul rând, multe femei frumoase fiind lipsite de acest ceva…
dar ce este «acest ceva»? a întrebat marele stareţ.
este faptul că a fost educată ca la mănăstire.
cum ca la mănăstire? Nu am înţeles răspunsul dumneavoastră.
iată ce înţeleg eu prin «acest ceva». Tatăl ei, Mihail Petrovici Iazâkov, a lăsat-o orfană la vârsta de 5-6 ani şi de atunci trăieşte doar cu mama sa bolnavă, ca la mănăstire: totdeauna i se citesc rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi, cum mama sa era foarte credincioasă şi rugătoare, la patul ei se slujeau neîncetat molebenuri şi privegheri. Educându-se mai mult de zece ani cu astfel de mamă atât de iubitoare de Dumnezeu, ea a devenit asemenea vieţuitoarelor din mănăstiri. Iată ce îmi place în mod deosebit la dânsa!
Părintele a continuat să mă întrebe:
de ce credeţi, iubitorule de Dumnezeu că fetele de mănăstire sunt mai bine educate decât fetele din lume?
desigur, în mai mare frică de Dumnezeu, cu mai multă dragoste de Dumnezeu şi cu mai multă evlavie decât noi, mirenii!
150
dar cum aţi ajuns la această concluzie?
din cuvintele Sfântului Pahomie cel Mare. Când i s-a descoperit de Dumnezeu soarta viitorului monahism, fraţii l-au întrebat: «Părinte, ce a binevoit Domnul Dumnezeu să-ţi descopere despre noi?». Atunci el a răspuns: «Despre noi, sfinţi părinţi şi fraţi, Domnul Dumnezeu a spus că noi împlinim tot ceea ce ţine de monahism, aşa cum se cade şi El binecuvântează căile noastre. Dar monahii care vor fi după noi vor trăi mai rău decât noi, căci doar jumătate dintre ei vor fi pe placul Domnului». Atunci ei au mai întrebat: «Dar mai departe ce va fi?». Pahomie a exclamat: «O! Va fi tot mai rău şi mai rău, aşa încât ultimii monahi nu vor mai face nimic din cele ale monahismului, ci vor trăi aşa cum trăiesc creştinii de acum.» «Dar creştinii din lume cum vor trăi?» Pahomie a răspuns: «Cei din lume vor trăi mai rău decât vitele.». Stareţii au întrebat: «Dar cum se vor mântui?». Şi Pahomie a răspuns că Domnul a binevoit să-i spună: «Vor veni necazuri asupra lor şi vor fi mai buni decât părinţii lor». «Dar de ce?» «Iată de ce: în timpul de faţă, datorită harului îmbelşugat ce se află în noi şi sârguinţei noastre pentru lucrarea mântuirii, printre noi se găsesc mulţi înainte văzători, insuflaţi de Dumnezeu. De cade cineva dintre noi, frate sau soră, oricât de grea ar fi căderea sa, nimeni dintre noi nu se leneveşte să facă o călătorie de 1000 de verste, cu mari greutăţi, ca să-l ridice pe cel căzut. Prin urmare, nouă ne este mai uşor pentru că se ajută frate pe frate, soră pe soră şi este uşor să biruieşti păcatul. Dar în acele timpuri crude ce vor veni, monahii nu doar că nu se vor ajuta unul pe altul, ci chiar se vor doborî spre pieire. Atunci fiecare dintre iubitorii de Dumnezeu va trebui să se îngrijească singur de mântuirea sufletului său.»
Iată, Părinte, de ce cred eu că, oricât de rea ar fi viaţa monahismului contemporan, ea este asemănătoare cu
151
viaţa vechilor creştini mireni. De aceea, această fată, educată ca la mănăstire, este mai bine educată decât una din lume. Iată, această educaţie respect şi iubesc eu la Iazâkova!
Marele stareţ a ascultat răspunsul meu cu profundă atenţie şi, parcă într-o stare de somnolenţă, m-a întrebat:
dar acum câţi ani are logodnica dumneavoastră, gândită de Dumnezeu pentru dumneavoastră?
la vârsta de 5-6 ani a rămas orfană de tată, zece ani a trăit împreună cu mama sa, iar acum jumătate de an s-a sfârşit mama sa. Cred că acum nu are mai mult de 16-17 ani.
cum aşa, iubitorule de Dumnezeu?! Nu! Nu! Mireasa prezisă dumneavoastră de Dumnezeu nu are mai mult de 8 ani, iar după noua hotărâre a Sinodului, nu se pot căsători înainte de 18 ani bărbaţii, şi nici fetele înainte de 16 ani. Cum, dar, să nu aştepţi mireasa menită de Dumnezeu încă 8 sau 10 ani? Cum să vă căsătoriţi acum cu dânsa? Nu se poate, este încă foarte tânără.
dar aveţi milă, Părinte Serafim! Cum să fie tânără?! După noua lege pot să mă căsătoresc cu dânsa.
dar despre cine vorbiţi?
despre Iazâkova Ecaterina Mihailovna!
a! a reflectat el. Ei, dar eu nu vorbesc despre dânsa, ci eu, nenorocitul de mine, vorbesc despre mireasa prezisă de Dumnezeu. Nu te vei putea căsători decât peste 8 ani şi câteva luni!”
Această convorbire a avut loc în luna octombrie 1831. Mare a fost atunci dezamăgirea şi amară nedumerirea lui Motovilov! Dar cu acestea, încă nu se încheiase remarcabila şi esenţiala discuţie despre viaţa lui Motovilov. Cu o deosebită asprime şi claritate trebuie să fi fost marcat punctul de cotitură care a schimbat din rădăcină direcţia lucrării sale viitoare. Această lucrare a fost caracterizată
152
de Motovilov prin acea denumire cu care îi plăcea să se numească şi în însemnările sale: Ucenica Maicii Domnului şi al lui Serafim.
XII
„Tăcând puţin, Părintele a continuat32:
una este, iubitorule de Dumnezeu, să-I ceri Domnului ca El să menească cuiva o anumită mireasă, aşa cum dumneavoastră cereţi acum, ca eu, nenorocitul, să-L conving pe Domnul ca să-ţi menească de mireasă pe Iazâkova, iar alta este atunci când însuşi Domnul binecuvântează [alegând-o pe cea potrivită], aşa cum a făcut cu dumneavoastră. Mireasa dv. nu are acum mai mult de 8 ani şi câteva luni. Să mă credeţi că totul este adevărat şi eu, nenorocitul de Serafim, sunt gata să o mărturisesc. Dar despre căile Domnului şi despre taina lor neînţeleasă, ce am a vă spune: cunoaşteţi din Biblie cele spuse despre Tobit şi fiul său, Tobie?33… Fiul lui Tobit s-a rugat ca Domnul să-i dea o mireasă potrivită. Iar Sarra, fiica lui Raguel, ruda lui Tobie, s-a rugat Domnului Dumnezeu ca El să-i dea un mire potrivit. Iar amândoi îngerii păzitori ai celor doi tineri au înălţat sfintele lor rugăciuni la tronul Atotputernicului Dumnezeu… Iar Domnul, văzând că amândoi cer acelaşi lucru, a hotărât să-i unească pe Tobie şi pe Sarra cu legătura sfintei căsători. între dânşii erau câteva sute de verste şi nu ştiau unul de celălalt. Domnul a îngăduit demonului să fie lângă Sarra, demon care
32Continuarea manuscrisului lui Motovilov.
33Relatarea care urmează prezintă o perspectivă diferită de episodul biblic [n.ed.].
153
omorâse pe toţi mirii Sarrei. Aceasta fusese dată după şapte miri, dar toţi au fost atinşi de moarte, deoarece ea nu fusese menită niciunuia dintre aceştia. Când însă providenţa lui Dumnezeu a binevoit să-i unească pe Tobie şi pe Sarra, atunci Domnul i-a trimis drept însoţitor pe Arhanghelul Rafail, şi el, în drum spre aşezarea lui Raguel, a prins un peşte în fluviul Tigru şi i-a poruncit lui Tobie să-i scoată fierea pentru a izgoni duhul răutăţii de la Sarra. Iată, deci, iubitorule de Dumnezeu, care sunt căile Domnului! Cine ar fi putut crede că Tobie şi Sarra, despărţiţi de o aşa mare distanţă, s-ar fi putut căsători! Dar cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu!…
Aici Părintele Serafim s-a oprit, parcă a căzut pe gânduri, şi deodată a întrebat:
dar ce aţi făcut cu fata omului de curte, care trăia la dumneavoastră?
XIII
Mie parcă mi-a stat inima în loc, speriindu-mă de înainte-vederea stareţului, dar nici prin gând nu i-a trecut să mă certe pentru păcatul meu… Stareţul, fără să aştepte răspunsul meu, a continuat:
sfânta Biserică a Domnului, în canoanele sale soborniceşti, legitimează ca atunci când cineva va trăi cu o fată liberă, acela este obligat să se căsătorească cu ea. Dacă fata nu doreşte aceasta, bărbatul trebuie să-i rânduiască viaţa cu îndestulare pentru ca ea, mai apoi, să nu cadă în noi păcate şi totdeauna să-I mulţumească lui Dumnezeu.
După aceste cuvinte, m-am mai liniştit.
aşa am şi făcut! i-am spus eu Părintelui Serafim
154
ei, este foarte bine că aţi făcut aşa şi să vă binecuvânteze Domnul Dumnezeu! Dar aţi avut copii de la dânsa?
au fost un fiu şi o fiică! am răspuns eu.
trăiesc?
-Nu.
ei, dacă nu mai sunt, să-i odihnească Domnul Dumnezeu în împărăţia Sa. Dar dacă ar fi fost în viaţă, ar fi trebuit să-i educaţi în frica de Dumnezeu, deoarece nu trebuie să dispreţuim copiii născuţi în afara legii, ei nu sunt vinovaţi de venirea lor pe lume. Dar nici părinţii nu trebuie judecaţi, deoarece nejudecarea este jumătatea mântuirii… A fost o întâmplare în Grecia, când un demnitar împărătesc, trecând un râu, a văzut o fată spălându-şi rochia. Fiind captivat de frumuseţea ei şi aflând că este fiica unei văduve, a trăit cu dânsa. După aceasta, fata a avut un vis şi a văzut o stea prea luminoasă care a alunecat în pântecele ei. A alergat la un mare şi insuflat de Dumnezeu stareţ şi i-a povestit visul, iar acesta i-a spus că cineva foarte mare se va naşte din dânsa. Şi s-a născut marele Sfânt al lui Dumnezeu teodor Sicheotul. Slavă lui Dumnezeu! Aţi făcut foarte bine că aţi răsplătit-o pe acea fată şi aţi măritat-o… Iubitorule de Dumnezeu, viaţa este mare şi în viaţă se întâmplă multe. Se poate întâmpla ca dv. sau un alt bărbat, cu toate că nu aveţi nicio apropiere cu vreo fată sau o cunoaşteţi prea puţin, aceasta începe să fie ponegrită, spunându-se despre ea că trăieşte cu bărbatul respectiv. Mai este un proverb, nu prea plăcut Domnului: „A fi tânăr nu este o mustrare.” Cu toate că bărbaţii nu prea sunt mustraţi pentru aceasta, dar pentru o fată, chiar dacă este neprihănită, pierzându-şi cinstea numelui şi a slavei celei bune, acest lucru este mai rău decât moartea. Vă implor să nu-mi dispreţuiţi cuvintele şi să nu uitaţi rugămintea mea…
155
Aici părintele s-a aplecat înaintea mea până la pământ şi, ridicându-se, a continuat:
dacă vreodată o fată va fi ponegrită din cauza dv. sau se va spune că trăiţi cu ea, chiar dacă nu v-aţi atins de dânsa, vă rog să luaţi în seamă rugămintea nenorocitului de Serafim, sfinţind-o pe aceasta!
cum, părinte, să o sfinţesc?
nu vorbesc despre sfinţire, ea este fecioară curată. Să o sfinţiţi în prietenie, să spun mai simplu: căsătoriţi-vă cu dânsa!
Şi părintele, din nou, a doua oară, s-a plecat înaintea mea până la pământ. Şi eu am căzut la picioarele sale şi când m-am ridicat, i-am spus:
dar cum, Părinte? Despre cine vorbiţi? Doar v-am spus că pe acea fată care a trăit la mine am căpătuit-o, iar altele nu am mai avut de când m-am gândit să mă căsătoresc cu Iazâkova, şi cu atât mai mult de când am început să vin la dumneavoastră.
ah, iubitorule de Dumnezeu, cum sunteţi dumneavoastră!… Nu vă vorbesc despre vremurile de acum, ci despre cele viitoare. Dacă în viitor se va întâmpla să fiţi mustrat pentru vreo fată, iar ea să fie ponegrită din cauza dumneavoastră, atunci să nu uitaţi rugămintea sărmanului Serafim şi să vă căsătoriţi cu această fată!
Şi părintele s-a aplecat din nou înaintea mea până la pământ, a treia oară, iar eu i-am căzut la picioare. Ridicându-se şi privindu-mă în ochi, Părintele a început să mă cerceteze cu atenţie şi, parcă pătrunzând în sufletul meu, m-a întrebat:
ei, tătucă, veţi împlini rugămintea sărmanului Serafim?
dacă Dumnezeu mă va învrednici, mă voi strădui să fac aşa cum doriţi!
156
ei, a spus Părintele Serafim, vă mulţumesc! Nu uitaţi această fată! Vă spun eu, sărmanul Serafim, că este ca un înger al lui Dumnezeu şi la suflet, şi la trup…
Apoi, tăcând un timp, scrutându-mă cu privirea copleşitor, a adăugat:
dar poate vă veţi tulbura când vă voi spune numele ei! Este o simplă ţărancă… Dar să nu vă tulburaţi pentru aceasta, iubitorule de Dumnezeu: ea este cu adevărat sora noastră şi după strămoşul nostru Adam, şi după Domnul nostru, Iisus Hristos!
Apoi Părintele a început să-mi spună cum trebuie să trăiesc cu viitoarea mea soţie şi a încheiat discuţia repetând rugămintea şi implorându-mă să nu uit cererea sa şi această discuţie. După aceea m-a slobozit cu pace, fără să mai spună nimic de Iazâkova.”
XIV
Când s-a închegat Mănăstirea de maici a lui Serafim de la Diveevo, era o obşte micuţă, nerecunoscută nici de autorităţile bisericeşti, nici de cele civile. Era formată din câteva femei, majoritatea provenind din familii de ţărani. Aceste începătoare ale viitoarei Lavre aveau un duh măreţ, asumându-şi marea nevoinţă a credinţei şi a sărăciei. Participarea Cuviosului Serafim la formarea şi cârmuirea acestui aşezământ fără egal este binecunoscută din cronicile ruseşti.
Primele vieţuitoare de la Diveevo au fost două surori: Praskovia şi Maria Semenova Miliukova, fete dintr-o familie de ţărani. împreună cu ele trăia şi nepoata lor, fiica unui frate pe nume Ivan, Elena, o fetiţă de 6 ani. Cu doi ani
157
înainte de vindecarea lui Motovilov, Cuviosul Serafim a poruncit, pe neaşteptate, celor două surori şi altor foste monahii de la Diveevo să o aducă la dânsul pe micuţa Elena.
„îmi amintesc, povesteşte însăşi Elena Ivanovna Motovilova (ea era acea fetiţă), că m-au dus la Părintele în pustia sa din pădurea Sarovului. Eram atunci foarte mică şi abia începusem să scriu şi să citesc. Părintele m-a luat în braţe şi m-a aşezat pe un scaun, în chilia sa, şi a zis mătuşii mele şi altor surori venite la dânsul:
plecaţi-vă înaintea ei: la un moment dat va fi o mare doamnă a voastră!…
Şi ele s-au plecat în faţa mea: aşa de puternice erau credinţa şi cuvintele Părintelui! Atunci el mi-a dat şase abecedare.
ia aceste abecedare, a zis el. La un moment dat îţi vor fi de folos!
Pe atunci aveam un frate şi o soră. Pentru cine sunt oare celelalte trei abecedare? ne gândeam atunci. Dar m-am căsătorit cu Motovilov şi am exact şase copii, care au învăţat după aceste abecedare.”
Motovilov a avut discuţia despre logodnica menită lui de Dumnezeu, cu Stareţul Serafim în octombrie 1831. Elena Ivanovna se născuse pe 17 mai 1823. „Mireasa menită pentru dumneavoastră de Dumnezeu are acum 8 ani şi câteva luni, trei sau patru, dacă nu cumva mai mult de cinci luni.” Nu este oare aceasta o minune a înainte-vederii? Şi acelaşi dar binecuvântat lucra şi în sufletul receptiv al lui Nicolae Alexandrovici…
în acel moment, Motovilov nu avea nicio noţiune despre Diveevo şi nici despre rolul pe care urma să-l joace în destinul acestei ultime grădini pământeşti a împărătesei Cerului. Fetiţa de atunci, Elena Miliukova, nu putea bănui că se va căsători cu un nobil bogat, care nu va putea fi
158
împiedicat de nimic ca să împlinească făgăduinţele făcute Stareţului său şi, din ipostaza de mirean, va deveni cea care urma să slujească Maicii Domnului şi lui Serafim. Educată în obştea de femei care se năştea, de către cele două mătuşi care se consacraseră în întregime slujirii lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, fata era gata să rămână în mănăstire toată viaţa. Putea crede că fiind educată „ca o călugăriţă”, va deveni, în sens duhovnicesc, „o mare doamnă” pentru Diveevo-ul care a educat-o?!…
XV
După cum am spus deja, este posibil ca desele întâlniri cu dumnezeiescul Stareţ să fi devenit, pentru Motovilov, o imperioasă cerinţă a duhului. Stareţul, pătrunzând în profunzimea lui sufletească şi văzând capacitatea inimii lui înflăcărate de a se aprinde de focul unei mari iubiri faţă de Dumnezeu, l-a primit tot mai mult în comuniunea sa. Patriot înflăcărat, educat în duhul Ortodoxiei, pătruns de o credincioşie neprecupeţită faţă de tron şi de patrie, Motovilov nu putea să nu fie îndurerat de puterea şi viteza ameţitoare cu care au început să se strecoare principiile distrugătoare ale Revoluţiei Franceze în viaţa rusească, în special a păturilor conducătoare.
Zilele lui decembrie34, care au slăbit nobilimea rusă, au sfâşiat inima nobilului credincios, gata să-şi pună viaţa pentru împăratul său, pentru unsul lui Dumnezeu. Fantoma ameninţătoare a masoneriei, căreia Motovilov i-a atribuit o importanţă conducătoare ezoterică, în toate tulburările
34 Autorul se referă la Revoluţia din decembrie 1905. [n.red.]
159
care au avut loc în Europa şi în Rusia, i se părea o sabie înfocată a răzbunării pentru păcatele societăţii liber-cugetătoare, pentru principalul ei păcat, acela al abaterii de la dreapta credinţă în Dumnezeu. Inima lui credincioasă tremura pentru viitorul patriei. Stareţul împărtăşea temerile sale şi, înzestrat cu marele dar al înainte-vederii, i-a arătat acele căi dureroase care ameninţă Rusia dacă ea nu se pocăieşte de păcatul renegării Ortodoxiei. Stareţul i-a dezvăluit evenimentele viitoare cu claritatea unei panorame, care se desfăşura înaintea ochilor sluguţei uimite a Părintelui Serafim.
Războiul Sevastopolului35, timpurile emancipării, durerile Bisericii Ortodoxe, chiar zilele descoperirii sfintelor sale moaşte din timpul ţarului Nicolae al II-lea toată marea de înainte-vedere duhovnicească pentru evenimentele îndepărtate a cuprins duhul lui Motovilov şi l-a condus la ţelul slujirii lui Dumnezeu, pe acel tărâm care i-a fost arătat de Cuviosul Serafim. Manifestarea puterii şi bunătăţii proniei dumnezeieşti, care lucra prin cuviosul în prezenţa lui Motovilov atât de vădit, a zidit treptat în el dârzenie şi o ardoare în credinţă, căreia nu îi puteau sta împotrivă niciun fel de forţe demonice.
Pentru Nicolae Alexandrovici venise timpul împlinirii celui de-al treilea vis, recunoscut drept prorocesc de către Cuviosul Serafim. Se plinise vremea luptei pentru Ortodoxie, pentru Diveevo casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru făgăduinţele Părintelui Serafim. Venise timpul demascărilor înflăcărate, timpul nevoinţei, al grelelor încercări, al marilor descoperiri duhovniceşti, al ruperii de lumea biruitoare şi al defăimărilor insuportabile, al eliberării de acel chin al inimii, cruce pe care a purtat-o Molotov cu mână tare şi neînfricată până la dreptul său sfârşit.
35 Eăzboiul Crimeei (1853-1856) [n.tr.].
160
XVI
S-a desfăcut şi ultima za care îl lega pe Motovilov de viaţa sa de dinainte. Neputinţa firească a oricărui om pe primele trepte ale credinţei s-a atins şi de Motovilov. Atât de puternică era iubirea faţă de Iazâkova încât, împotriva celor prezise de Cuviosul Serafim, s-a hotărât să-i propună căsătoria şi a primit un refuz. Se întâmpla în mai 1832. Iazâkova se logodise deja cu renumitul teolog, filosof şi poet Homiakov.
Pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat să vină pentru necredinţa sa: Motovilov s-a îmbolnăvit grav, rămânând din nou neputincios de picioare. în această stare a fost adus la Sarov, pe data de 3 septembrie 1832. Despre aceasta, el scrie aşa:
„Când, în luna mai 1832, m-a biruit o grea durere sufletească, am fost supus din nou bolii, rămânând imobilizat la pat. Suferind timp de patru luni, am auzit că la Voronej s-au descoperit moaştele Sfântului Ierarh Mitrofan şi am aflat şi despre sfinţenia vieţii episcopului actual de Voronej, Antonie, şi am dorit să merg acolo. Drumul prin Penza era mai scurt cu 200 de verste de la moşia mea, aflată în Gubernia Simbirsk, dar, amintindu-mi marile milostiviri ale Domnului revărsate prin Stareţul Serafim, am poruncit să fiu dus la Voronej prin Sarov. Am vrut ca, mai întâi de toate, să-i spun Cuviosului despre a doua mea nenorocire. Am ajuns la Sarov pe data de 3 septembrie 1832. Când m-am dus la dânsul, m-a primit părinteşte şi, discutând cu mine, a zis:
să ne rugăm Domnului ca El să ne spună: să vă vindec eu, mai înainte, sau să vă las să mergeţi la Voronej.
A doua zi, când m-am dus iarăşi la el, mi-a spus:
161
domnul vă va vindeca la moaştele Sfântului Ierarh Mitrofan. Iată, tătucă, Domnul şi Maica Domnului mi s-au arătat mie, sărmanului, a 17-a sau a 18-a oară şi au binevoit să-mi descopere toată viaţa dumneavoastră, de la naştere şi până la adormire. Şi dacă însuşi Domnul nu ar fi pus degetele mele în rănile Sale, făcute de cuie, şi în preacurata Sa coastă, străpunsă de suliţa ascuţită, nu aş fi crezut că pe pământ pot fi asemenea vieţi stranii. Şi toată viaţa dumneavoastră va fi plină de ciudăţenii şi lucruri bizare, pentru că cele lumeşti sunt atât de strâns legate de cele duhovniceşti, încât nu le poţi despărţi.
părinte! Ce înseamnă cuvintele „până la adormire? Oare voi muri curând?
nu, iubitorule de Dumnezeu, nu muriţi degrabă. Trebuie să fiţi ajutorul meu la împlinirea voii celei preasfinte a lui Dumnezeu. Adormirea înseamnă sfârşit liniştit şi creştinesc, de care vă va învrednici Domnul după scurgerea zilelor vieţii dumneavoastră pământeşti.
dar, părinte, cum va fi viaţa mea pământească?
nu mi s-a poruncit mie să vă descopăr aceasta. Domnul a binevoit să-mi spună: «Robilor mei le voi da să sufere toate aici pe pământ, iar în viaţa veacului viitor îi voi curăţi cu desăvârşire de orice întinăciune a trupului şi a duhului, şi chiar dacă îngerul morţii va fi de faţă până la dezlegarea legăturilor trupului cu sufletul, suferinţa morţii nu se va atinge de sufletele lor. Vor muri aşa cum se adoarme. Dar tu să nu le descoperi toate circumstanţele vieţii lor, ci doar ceea ce Eu permit, deoarece dacă omul află totul şi Eu îl voi pedepsi pentru păcatele sale, ar putea să-mi spună: «Doamne, de ce mă pedepseşti, când cu gura robului Tău, Serafim, Tu însuţi mi-ai prezis că voi păcătui aşa şi aşa». Iar când m-aş gândi să-l răsplătesc pentru dreptatea făcută de el, atunci vrăjmaşul diavol nu va avea îndrăzneală
162
să zică: «Unde este această dreptate a Ta, Doamne, că Tu îl răsplăteşti pentru acea dreptate pe care, prin Serafim, i-ai vestit că o va face, iar el crede în Serafim precum în Tine, Doamne?!». Iată de ce eu, sărmanul, vă descopăr doar ceea ce v-am spus deja… Aşa încât, iubitorule de Dumnezeu: ocărâţi fiind, să binecuvântaţi; huliţi fiind, să mângâiaţi; vorbiţi de rău fiind, să vă bucuraţi! Iată drumul nostru împreună! Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Mergeţi cu pace la Voronej, acolo vă veţi vindeca.”
După această ultimă discuţie cu Motovilov, Cuviosul Serafim i-a poruncit să o slujească pe Maica Domnului, prin aşezământul de la Diveevo. El a chemat două surori de la obştea Morii36, pe Evdochia Efremovna Alamosovskaia (mai apoi monahia Evpraxia), care era de faţă când s-a arătat Maica Domnului, în ziua de Bunavestire, anul 1831, şi pe Irina Semenovna Zelenogorskaia, ce va deveni a treia înaintestătătoare, pentru ca ele să poată mărturisi şi altora cuvintele sale. Punând în mâinile lui Motovilov mâinile drepte ale surorilor şi ţinându-le cu mâinile sale, Părintele Serafim a poruncit ca, după moartea sa, nu doar ele să-i povestească în amănunţime lui Motovilov ce şi unde şi cum Maica Domnului a început totul prin el, ci toate surorile să nu ascundă nimic de dânsul, deoarece Maica Domnului vrea ca Nicolae Alexandrovici Motovilov să fie numit hrănitorul aşezământului. Apoi Cuviosul a confirmat faptul că, după voia împărătesei Cerului, Motovilov trebuie să ştie totul despre aşezământ, atât de amănunţit precum ştie şi el. Părintele i-a poruncit lui Motovilov ca, la timpul potrivit, să fie martorul a tot ce s-a făcut la Diveevo în timpul sărmanului Serafim şi a mai spus că tot ceea ce se va construi
36La Diveevo exista şi o obşte mai mică, care vieţuia lângă o moară [n.tr.].
163
după moartea sa să nu se facă după voia lor, ci cu încredinţarea împărătesei Cerului.
eu, sărmanul Serafim, nici măcar o pietricică nu am pus-o după voia mea!, a spus Părintele încheindu-şi cuvântul.
„Şi dându-mi poruncă să le slujesc pe surorile de la moară, scrie Motovilov, Părintele m-a slobozit să merg în pace la Voronej, unde am ajuns pe data de 19 septembrie 1832, iar în noaptea de 1 octombrie, de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, am primit vindecare de această a doua neputinţă, cu rugăciunile lui Antonie, Episcopul Voronejului şi Zadonskului.”
XVII
Aceasta a fost ultima întâlnire cu stareţul. Voia lui Dumnezeu a fost anunţată şi, din acest moment, Motovilov de mai înainte a murit pentru viaţa de şovăieli şi de îndoieli. S-a născut „ucenica Maicii Domnului şi a lui Serafim”, cea neclintită în credinţă.
La această înaltă şi extraordinară chemare, inaccesibilă unui simplu muritor, nu putea fi dată decât unui om care a avut încercări deosebite. Belşugul de minuni şi semne al căror martor a fost Motovilov, comuniunea cu marele luminător al Ortodoxiei, comuniune apropiată prin esenţă de taina mântuirii acoperită de harul lui Dumnezeu, măreţia misiunii lui încredinţate de Cuviosul Serafim, toate acestea nu puteau să nu aducă şi mari ispite din partea străvechiului vrăjmaş al omenirii.
Zilele Cuviosului Serafim se apropiau de asfinţit. Numărul acestor zile era cunoscut marelui Stareţ. Ştiind pericolele viitorului ce o pândeau pe sluguţa sa, trimiţându-l
164
la Voronej, parcă l-a încredinţat din mâinile sale altui mare ostaş al lui Hristos. Acest ostaş, preaslăvit încă din timpul vieţii prin sfinţenia şi minunile sale, a fost arhiepiscopul de Voronej şi de Zadonsk, Antonie I Smirniţki.
în persoana lui Antonie, Motovilov şi-a găsit alt ocrotitor şi apărător plin de har împotriva acelei puteri satanice, care deja se năpustise, în taină, asupra sa, ca să-l împiedice să împlinească acea mare sarcină să aibă grijă de Diveevo pusă pe umerii săi de Cuviosul Serafim.
Cu voia lui Dumnezeu, Motovilov a fost reţinut la Voronej după vindecarea sa. în casele arhiepiscopului, care l-a primit cu simpatie şi l-a iubit, s-a ocupat cu strângerea de materiale pentru alcătuirea vieţii şi descrierea minunilor Sfântului Ierarh Mitrofan. Dintr-o atmosferă de sfinţenie autentică, Domnul l-a mutat într-o alta plină de miresmele Duhului Sfânt. Ierarhul Antonie aştepta plinirea vremii, stabilită de Dumnezeu, pentru ca lumina sfinţeniei sale să mărească slava ţinutului Voronej, care strălucea deja prin cei doi mari sfinţi ai lui Dumnezeu, Sfinţii Ierarhi Tihon şi Mitrofan.
Spre sfârşitul lui decembrie 1832, inima lui Motovilov, liniştită până atunci, a început să se alarmeze. Ierarhul Antonie a observat acest lucru şi l-a întrebat ce se întâmplă cu dânsul.
vreau să merg la Părintele Serafim! a răspuns Motovilov. Mă tem că nu îl voi mai găsi în viaţă dacă mai întârzii.
Mai rămăseseră doar câteva zile până la sfârşitul Cuviosului. Prevăzând cu duhul zădărnicia călătoriei, ştiind că Motovilov nu îl va mai găsi în viaţă pe Părintele Serafim şi temându-se de un şoc care să-i afecteze, din nou, trupul neînsănătoşit cu desăvârşire, Sfântul Ierarh l-a mai reţinut un timp. în dimineaţa zilei de 2 ianuarie, ziua sfârşitului fericit al Cuviosului, foarte devreme, istovit de
165
presentimente, Motovilov s-a dus în fugă la Antonie. Acesta nu i-a dat voie să spună nimic şi l-a întâmpinat cu aceste cuvinte:
astă noapte, pe la ora 2, l-am văzut pe stareţ, care se asemăna bine cu Vasian37! Stareţul a venit la mine în mare slavă, dar faţa lui era mohorâtă şi îi curgeau lacrimi pe obraji. „De ce plângi tu cu atâta amar, mare Stareţ? Să fii într-o aşa slavă, ar trebui să te bucuri, dar tu plângi!”, i-am zis eu. Iar el mi-a spus: „Nu plâng pentru mine, sufletul meu se desfată cu o bucurie nespusă; dar aici, la tine, este o moşiereasă pe care am părăsit-o astăzi şi de aceea este îndurerat şi plânge sufletul meu!”.
vlădicule, dumneavoastră nu îmi spuneţi, dar vă este milă de mine: nu vi s-a arătat Vasian astă noapte, la dumneavoastră a fost Serafim! Sufletul său vi s-a arătat: moşiereasa este sufletul meu păcătos, pentru el plânge Părintele meu trecând la Domnul. Spuneţi, Vlădicule, Serafim a murit?
da. Părintele Serafim a murit astă noapte. Nu îl mai puteţi găsi!
ah, Vlădicule, Vlădicule! De ce m-aţi reţinut când eu am vrut atât de mult să merg acolo?!
oricum nu l-aţi mai fi găsit în viaţă; în trei zile nu poţi ajunge de la Voronej la Sarov. Smeriţi-vă, aşa îi place lui Dumnezeu!
vlădicule, eu plec chiar acum!
ei, mergeţi cu Domnul!
În aceeaşi zi, înaltpreasfinţitul a slujit o panihidă în sobor pentru adormitul, iar Motovilov, pe data de 4 ianuarie a plecat spre Voronej şi a ajuns la Sarov pe data de 11 ianuarie, după două zile de la înmormântarea stareţului.
37Renumit ieromonah al Lavrei Peşterilor de la Kiev, care a fost vizitat de ţarul Alexandru I.
166
XVIII
Mare a fost durerea lui Motovilov când, ajungând la Sarov, a văzut pământ proaspăt pe mormântul care l-a ascuns pentru vecie pe cel care l-a iubit cel mai mult pe lume, aşa cum s-a convins. Durerea sa nemângâiată i-a mişcat pe asprii monahi de la Sarov.
„Am o mare durere scria Motovilov că nu m-am învrednicit să ajung la înmormântarea Părintelui Serafim, iar egumenul Infant mi-a dat drept binecuvântare acea Evanghelie pe care a folosit-o zilnic marele Stareţ Serafim în ultimii trei ani şi jumătate ai vieţii sale, având pe copertă un loc unde a fost arsă puţin în ziua sfârşitului său. De asemenea, mi s-a dat icoana Maicii Domnului Dătătoarea de Viaţă, pictată pe lemn de chiparos, pe care i-o dăruise mama sa atunci când i-a dat voie să rămână pentru totdeauna la Sarov. Mi-a fost dăruită şi cartea Alfavita duhovnicească, având lipsă câteva pagini, din care însuşi marele Stareţ a învăţat viaţa duhovnicească. Mi s-a mai dat una dintre cele două cruci pe care le purta întotdeauna: cea mică, cioplită de mâinile sale şi îmbrăcată în argintul unei ruble din vechime.”
Atunci Motovilov a cumpărat chilia Părintelui Serafim din pustia îndepărtată şi împreună cu cea din pustia apropiată, cedată de Sarov Diveevo-ului, le-a dăruit „orfanelor” Părintelui.
Aceştia au fost primii paşi ai lui Motovilov pe calea ascultării, pusă pe umerii săi de marele Stareţ. Prin mijlocirea sa, o mare parte a sfintei moşteniri rămase după Cuviosul a intrat în proprietatea nemângâiatelor surori de la Diveevo. Dar cu aceşti primi paşi pe tărâmul slujirii Diveevo-ului au început şi năvălirile vrăjmaşului împotriva sa. Puterea
167
acestor năvăliri era atât de mare încât dacă nu am fi avut mărturii despre astfel de ispite în vieţile sfinţilor, ne-ar veni greu să credem că o asemenea putere a fost dată de Dumnezeu vrăjmaşului mântuirii noastre.
S-a creat pe pământ ultimul bastion al credinţei, ultima Casă a Născătoarei de Dumnezeu, de care, în vremurile din urmă, nu va îndrăzni să se atingă mâna lui Antihrist. Cum să nu se răzvrătească împotriva sa vrăjmaşul mântuirii noastre?! Şi cu ce mânie s-a dezlănţuit această răzvrătire…
XIX
Cel care a alcătuit cronica Mănăstirii de femei de la Diveevo, insuflatul Părinte arhimandrit Serafim Ciceagov38 a amintit în treacăt acest moment straşnic din viaţa lui Motovilov. El scrie aşa:
„Nicolae Alexandrovici Motovilov, om cu inimă fierbinte şi sinceră, era pe atunci flăcău şi, pentru a sluji cu adevărat pentru memoria Părintelui Serafim şi pentru a-i îndeplini făgăduinţele referitoare la Diveevo, s-a hotărât să meargă în ţinutul natal al marelui Stareţ, la Kursk, şi să adune mărturii despre copilăria şi adolescenţa sa. De asemenea, a mers să viziteze Mănăstirea Sfântului Fluor din Kiev şi să se intereseze de Agafia Semenovna Melgunovna, întemeietoarea obştii Kazan de la Diveevo. Toate informaţiile obţinute de Motovilov referitoare la părinţii Cuviosului Serafim le-a încredinţat, la întoarcerea din
38Episcop de Chişinău, în vremea lui Nilus.
168
călătorie, lui Ivan Tihonov39, care le-a folosit la editarea povestirilor despre nevoinţele Părintelui Serafim. (…)
De aceea, această călătorie a avut cele mai dure urmări pentru Nicolae Alexandrovici: s-a îmbolnăvit de o puternică depresie nervoasă şi sufletească. Cum medicamentele nu l-au ajutat, atunci s-a dus iarăşi la Voronej, la Arhiepiscopul Antonie, care a recunoscut că boala s-a produs, cu voia lui Dumnezeu, din cauza vrăjmaşului, care s-a răzbunat pe dânsul pentru osteneala ce a slujit la proslăvirea acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, Părintele Serafim. După câteva luni, s-a vindecat cu desăvârşire, fiind împărtăşit de multe ori cu Sfintele lui Hristos Taine de către Arhiepiscopul Antonie.”
Într-adevăr, această năvălire a vrăjmaşului a fost incomparabil mai straşnică şi mai îndelungată decât o descrie Arhimandritul Serafim. O voi descrie din manuscrisul lui Motovilov, găsit de mine, dar ale cărui pagini erau printre vechi hârţoage, încât era uşor să nu le observi, aşa cum nu le-a observat nici părintele arhimandrit.
Odată, într-o discuţie cu Stareţul Serafim, a atins problema năvălirilor vrăjmaşului asupra omului. Educat în lume, desigur că Motovilov s-a îndoit de realitatea acestei puteri, pline de ură faţă de om. Atunci Cuviosul i-a dezvăluit despre lupta sa îngrozitoare, timp de 1001 de nopţi şi 1001 de zile, cu demonii. Cu puterea cuvântului său şi autoritatea sfinţeniei sale, l-a convins pe Motovilov de existenţa demonilor, nu ca fantome sau vise, ci ca realitate amară şi adevărată. Atât de mult l-a însufleţit povestea Stareţului pe înflăcăratul Motovilov, încât acesta a exclamat din suflet:
39Ascultător la Sarov. Cei interesaţi pot găsi informaţii detaliate în cronica Mănăstirii de la Diveevo a Sfântului Serafim.
169
părinte, cât aş fi vrut să mă lupt eu cu demonii!
Stareţul l-a întrerupt speriat:
ce-i cu dumneavoastră, ce-i cu dumneavoastră, iubitorule de Dumnezeu! Nu ştiţi ce vorbiţi! Dacă aţi şti că cel mai mic dintre aceştia poate să răstoarne întreg pământul cu unghia, nu i-aţi mai chema ca să vă luptaţi cu dânşii!
dar, Părinte, demonii, oare, au unghii?
ei, iubitorule de Dumnezeu, câte nu vă învaţă în universitate?!… Sunt înfăţişaţi cu copite, cu coarne, cu cozi, deoarece pentru imaginaţia omenească este imposibil să născocească ceva mai îngrozitor decât această privelişte. Aşa şi sunt în mârşăvia lor, deoarece căderea lor de la Dumnezeu şi împotrivirea lor de bunăvoie faţă de harul lui Dumnezeu a făcut ca din îngeri ai luminii, cum erau înainte de cădere, să devină îngeri ai întunericului şi mârşăviei. Astfel încât nu pot fi înfăţişaţi cu niciun fel de asemănare omenească, dar o asemănare este necesară şi de aceea sunt înfăţişaţi negri şi hidoşi. Dar fiind creaţi cu putere şi calităţi de îngeri, ei deţin, în raport cu omul şi cu tot ceea ce este pământesc, o putere nemărginită. De aceea v-am spus că cel mai mic dintre ei poate răsturna pământul cu unghia. Doar harul Sfântului Duh dăruit nouă, creştinilor ortodocşi, pentru meritele lui Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos, poate face de nimic uneltirile şi şiretlicurile vrăjmaşului!
Lui Motovilov i s-a făcut frică. Atunci, cu apărarea Cuviosului, putea să nu se teamă de răutatea satanică. Dar chemarea nesocotită şi îndrăzneaţă, cu voia lui Dumnezeu, nu a rămas fără urmări, a fost primită.
Iată, pentru aceasta plângea sufletul Cuviosului, când i s-a arătat marelui Arhiepiscop, în momentul despărţirii sale de trup.
170
xx
După sfârşitul Cuviosului Serafim, Motovilov s-a dus curând la Voronej să ceară binecuvântarea Preasfinţitului Antonie, ca să meargă la Kursk, pentru a strânge mărturii despre părinţii binefăcătorului său şi despre viaţa sa de la Kursk şi cu aceasta să pună început ostenelilor sale, la alcătuirea vieţii acestuia. în acelaşi timp, Vlădicul îi încredinţase alcătuirea slujbei şi acatistului Sfântului Ierarh Mitrofan.
Hotărându-se să se consacre slujirii Maicii Domnului şi Cuviosului Serafim, totuşi Motovilov nu a putut să alunge din sufletul său atracţia faţă de viaţa lumii şi a bucuriilor familiale: şi-a amintit de cele prezise de Părintele Serafim privind viitoarea sa logodnică, despre frumuseţea acesteia şi, fără să o ştie, o aştepta. Nerupându-se de lume, dar mergând pe calea desăvârşirii, nu putea trăi fără un cârmuitor duhovnicesc. Serafim a fost înlocuit de Antonie. Fără să-şi schimbe credinţa în mijlocirea Părintelui Serafim, s-a încredinţat cârmuirii altui sfânt nevoitor. înaltpreasfinţitul nu s-a învoit pe dată ca Motovilov să plece la Kursk. L-a rugat să mai amâne şi să se ocupe cu aranjarea manuscriselor şi a altor mărturii despre viaţa şi minunile Sfântului Mitrofan, necesare pentru alcătuirea slujbei sale. Vlădicul prevăzuse marea nenorocire care îl păştea în timpul acestei călătorii şi dorea să o îndepărteze de Motovilov. Dar impulsivul ucenic, plin de dragoste, al lui Serafim nici nu a vrut să audă de amânarea călătoriei sale, ci doar a mai zăbovit, aşteptând ca Vlădicul să se milostivească şi să-i dea voie văzând nerăbdarea sa.
A venit, se vede, ceasul bunăvoinţei lui Dumnezeu şi Vlădicul l-a binecuvântat, în sfârşit, pe nerăbdătorul Nicolae
171
Alexandrovici să meargă la Kursk, dar l-a binecuvântat parcă fără voia sa, cu o greutate pe inimă.
XXI
Motovilov a strâns puţine mărturii la Kursk. Dintre rudele apropiate, care puteau să-şi amintească copilăria şi tinereţea Cuviosului, unele muriseră, altele se mutaseră. Chiar şi casa unde se născuse şi crescuse Cuviosul fusese demolată, iar în locul ei apăruseră construcţii noi. A găsit un bătrân, de aceeaşi vârstă cu Părintele Serafim, care i-a dat unele date ce au apărut în toate ediţiile despre viaţa Cuviosului. Călătoria la Kursk a fost destul de folositoare. Furtuna îl aştepta la întoarcerea sa la Voronej.
Motovilov a fost nevoit să înnopteze la una dintre staţiile de poştă pe drumul spre Voronej. Rămânând singur în camera călătorilor, a scos manuscrisele din geamantan şi a început să le aranjeze la lumina ştearsă a unei lumânări, care abia lumina camera spaţioasă. A luat prima hârtie pe care o nimerise, cu însemnări privind vindecarea unei fete demonizate, din familia de nobili Eropkin, la racla Sfântului Mitrofan de Voronej.
„M-am gândit scria Motovilov cum se poate întâmpla ca o creştină ortodoxă, care s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de Viaţă Făcătoarele Taine ale Domnului, să fie cuprinsă dintr-o dată de un demon, timp atât de îndelungat, treizeci şi ceva de ani.” Şi m-am gândit iarăşi: „Este o prostie! Nu se poate aşa ceva! Cum ar îndrăzni să se sălăşluiască în mine un demon atât timp cât eu alerg destul de des la Taina Sfintei împărtăşanii!”
172
Şi chiar în acea clipă l-a învăluit un nor straşnic, rece, fetid, care a început să-i intre în gura sa încleştată convulsiv.
Oricât s-a zbătut nefericitul de Motovilov, oricât s-a străduit să se apere de gheaţa şi duhoarea norului care se strecura în el, acesta a intrat în el. Mâinile i-au paralizat şi nu a mai putut face semnul Crucii, mintea stinsă de groază nu şi-a mai putut aminti numele mântuitor al lui Iisus. Se săvârşise ceva îngrozitor şi pentru Nicolae Alexandrovici a venit o perioadă de chinuri grele. în aceste suferinţe s-a întors la Voronej, la Părintele Antonie. Manuscrisul ne descrie aceste chinuri:
„Domnul m-a învrednicit să încerc în mine însumi, cu adevărat, nu în vis sau în vedenie, trei chinuri ale gheenei. Primul, al focului neluminos şi nestins. Chinurile acestui foc au continuat trei zile şi trei nopţi. Am simţit cum s-a aprins, dar nu m-a ars. în 24 de ore au dat jos de pe mine această funingine a gheenei de 16 sau 17 ori, lucru văzut de toată lumea. Aceste chinuri au încetat după ce m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu Sfintele Taine ale Domnului, cu rugăciunile Arhiepiscopului Antonie şi cu cele comandate de dânsul la 47 de biserici din Voronej şi la toate mănăstirile, pentru sănătatea boierului bolnav, robul lui Dumnezeu, Nicolae.
Al doilea chin al tartarului l-am avut două zile şi două nopţi. Focul material nu m-a ars, nici nu m-a încălzit. La cererea înaltpreasfinţiei sale, am ţinut timp de o jumătate de oră mâna deasupra unei lumânări, mână care s-a afumat peste măsură, dar nici măcar nu s-a încălzit. Această experienţă doveditoare am notat-o pe o întreagă foaie de hârtie, pe care am pus mâna mea plină de funingine.
Aceste două chinuri, prin mijlocirea împărtăşaniei, măcar mi-au dat posibilitatea să mănânc, să beau şi să dorm puţin şi puteau fi văzute de toţi. Dar al treilea chin al gheenei,
173
chiar dacă s-a diminuat după 12 ore, groaza şi suferinţa au fost de nedescris, şi e de mirare cum de am rămas în viaţă! Acest chin a dispărut tot cu Spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Domnului. De această dată, însuşi Arhiepiscopul Antonie m-a împărtăşit cu mâinile sale. Acest chin a fost al viermelui neadormit al gheenei şi viermele acesta nu era văzut de nimeni afară de mine şi de înaltpreasfinţitul Antonie. Dar din cauza acestui vierme nu puteam nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau nimic, deoarece eram plin de acest prea rău vierme, care se târa, intra în mine şi în chip groaznic îmi rodea măruntaiele şi ieşind prin gură, prin urechi şi prin nas, se întorcea iarăşi înlăuntrul meu. Dumnezeu mi-a dat putere asupra sa şi am putut să-l iau în mâini şi să-l întind. Spun toate acestea din necesitate, pentru că nu degeaba mi s-a dat aceasta de sus, de la Domnul, ca să nu creadă cineva că îndrăznesc să chem în van numele Domnului! Nu! în Ziua înfricoşătoarei Judecăţi a Domnului Dumnezeu, Ajutătorul şi Protectorul meu va mărturisi că nu am minţit în numele Său, al Domnului, şi al lucrării Proniei Sale, care s-a săvârşit în mine.”
Curând după această înfricoşătoare şi inaccesibilă încercare pentru un om obişnuit, Motovilov a avut o vedenie cu ocrotitorul său, Cuviosul Serafim, care l-a mângâiat, promiţându-i că i se va da tămăduire la descoperirea moaştelor Sfântului Ierarh Tihon de Zadonsk şi că, până atunci, demonul care a intrat în el, nu îl va mai chinui atât de îngrozitor.
După treizeci şi ceva de ani a avut loc acest eveniment şi Motovilov a aşteptat vindecarea, după marea sa credinţă.
174
XXII
Chinurile infernale ale lui Motovilov, în sensul propriu al cuvântului, la uşurarea cărora a luat parte activ un bărbat sfânt arhiepiscopul Antonie l-au apropiat definitiv de acesta. Antonie l-a iubit cu autentică iubire părintească.
Această iubire, această intimă comuniune i-a fost dăruită lui Motovilov de către doi mari luminători ai Bisericii Ortodoxe Ruse serafim şi Antonie. Acest fapt mărturiseşte că, în persoana lui Motovilov, Rusia a pierdut un om neobişnuit prin puterea sa duhovnicească, ţară care, nu numai că nu s-a folosit de această putere, ba chiar şi-a bătut joc îndeajuns de acest mult pătimitor. Aceste puteri ale sale se găseau în credinţa sa neşovăielnică, înflăcărată, în caracterul său de curat mărturisitor şi în iubirea înfocată faţă de Tron şi de patrie.
Trupul de voinic al lui Motovilov ardea de focul inimii sale indignate de apostazia conducătorilor Rusiei de la credinţa dreaptă a părinţilor şi de lipsa lor de devotament faţă de Tron. Nu putea să-l mângâie prorocia că „toate trebuie să se împlinească”; el s-a împotrivit tuturor acestora. Cu tot trupul său de voinic stătea pe pragul acelei uşi deschise, prin care voia să intre cu forţa în Rusia toată acea oştire vrăjmăşească, pe care contemporanii nepricepuţi o luau drept oştire de îngeri ai luminii, purtători cică ai marilor idei de libertate, egalitate, fraternitate, în realitate durere, moarte şi distrugere.
Cum să nu fie considerat el, cel ademenit de vedeniile vrăjmaşului, care s-a învrednicit de măreţe descoperiri, acel om nebun pe care îl defăimăm?!
Acum, sfinţenia lui Serafim era apărarea sa. Dar pe atunci a fost nevoit să bea până la fund cupa amărăciunilor
175
şi a băut-o neînfricat, fără să renunţe la credinţa sau la convingerile sale.
Sângerează inima când vezi în hârtiile sale răzleţe, ici şi acolo, exclamaţii care îţi sfâşie sufletul: „Sunt creştin! Auziţi voi, toţi?… Eu sunt creştin!”. Aşa exclamau mucenicii din zorii creştinismului ca răspuns la strigătele asemănătoare şi crude ale păgânismului triumfător: „Christianos ad leones!” – „Creştinul trebuie dat leilor!”. Dar acest chin omenesc a fost măreţ, ca să te încredinţezi de valoarea acestor exclamaţii mărturisitoare doar dintr-o hârtie! Acestea îl vor răsplăti pe Motovilov în ziua cea înfricoşată a Judecăţii!…
Apropierea de Antonie, comuniunea cu el în duh, lumea întărâtată de vrăjmaş împotriva acestui mărturisitor l-au constrâns pe Motovilov ca tot timpul liber de grijile şi treburile gospodăriei să-l consacre înaltpreasfmţitului şi Mănăstirii Diveevo, care se dezvolta cu repeziciune. Cele 600 de verste de la moşia sa, Ţâlnî, din Gubernia Simbirsk şi până la Voronej, nu erau pentru el o piedică, sufletul său nu cunoştea impedimente în iubirea şi credinţa sa.
XXIII
Odată, la sfârşitul săptămânii a şasea din Postul Mare, Motovilov a fost la Sarov, la egumenul Infant. Se apropia Paştile. Afară se revărsau din belşug apele de primăvară. Obţinând ceva pentru Diveevo de la egumen (pe atunci Sarovul avea o contribuţie materială în destinul Diveevo-ului), bucuros, Motovilov s-a pregătit să meargă la Voronej, intenţionând să petreacă Paştile cu Arhiepiscopul Antonie.
176
nebunie! Unde să mergi pe o asemenea vreme?! Te vei îneca pe drum!, a exclamat înfricoşat egumenul, binevoitor faţă de Nicolae Alexandrovici.
mă va aştepta Antonie. Şi, mai apoi, dumneavoastră ştiţi ce fel de cai am eu40, i-a răspuns Motovilov şi a poruncit să înhame caii şi a plecat la Voronej.
Caii nu l-au făcut de ruşine pe Motovilov şi în Sâmbăta Mare, pe la ora 2 sau 3, era la vreo 40-50 de verste de Voronej, în satul Kniaj-Baigor. Pentru a scurta drumul, ar fi trebuit să treacă pe lângă digul unui heleşteu. Apa deja rupea gheaţa şi o împingea spre dig. Nişte ţărani l-au sfătuit să nu treacă prin acel loc, afirmând că digul va ceda. Să ocolească însemna să întârzie la utrenie…
de ce să mă răzgândesc?! Cu Dumnezeu să trecem pe sub dig! Să mergem mai repede! a strigat Motovilov.
Caii au pornit brusc şi ca o săgeată au zburat spre malul celălalt. Sania nu a reuşit să ajungă până la jumătatea drumului periculos şi apa s-a revărsat ca un perete abrupt de vreo trei stânjeni înălţime, acoperindu-l pe Motovilov, pe vizitiu şi pe cei trei cai. Motovilov a avut timp doar să strige:
sfinte Mitrofan, salvează-ne!
Apoi nu şi-a mai amintit nimic. Când s-a trezit, era deja pe celălalt mal. Sania, plină de mâl, stătea pe o parte şi apa curgea pârâu din ea. Vizitiul, ud leoarcă, stătea lângă sanie şi îl zgâlţâia pe boierul care îşi pierduse conştiinţa. Au întors sania, au scurs apa, au şters geamantanul şi au pornit mai departe:
să mergem mai repede, întârziem la utrenie!
40 Crescătoria de cai a lui Motovilov era foarte cunoscută în Gubernia Simbirsk. Motovilov a făcut cadou suveranului şase cai, primind, în schimb, de la acesta un inel cu diamante.
177
Şi Motovilov nu a întârziat la utrenie. îngheţat şi murdar, a intrat în casa Arhiepiscopului tocmai când acesta pleca la biserică. Vlădicul l-a întâmpinat zicând:
sfântul Mitrofan mi-a vestit minunata dumneavoastră salvare şi că veţi fi aici la utrenie. Schimbaţi-vă hainele mai repede şi să mergem împreună să-L lăudăm pe Domnul Dumnezeu pentru izbăvirea dumneavoastră de la moarte.
Geamantanul cu lucrurile lui Motovilov era uscat înăuntru.
XXIV
Această utrenie a rămas memorabilă pentru Motovilov. La Liturghia pe care a slujit-o Arhiepiscopul Antonie, a văzut cu înfricoşare şi cu umilinţă că Vlădicul este înconjurat de lumină strălucitoare şi când a ieşit să binecuvânteze poporul, a văzut cum din gura lui Antonie iese o flacără ca o limbă de foc, care s-a îndreptat spre slujitori şi credincioşi, învăluindu-i pe fiecare cu lumină nespusă. Dar nu toţi se învredniceau de atingerea acestei flăcări minunate: unii de care se atingea flacăra se luminau şi începeau să strălucească de aceeaşi lumină ca şi Vlădicul; pe alţii, această flacără dumnezeiască îi ocolea şi se făceau negri precum cărbunele. Printre slujitori era un protoiereu parcă încins cu o faşă, cu dungi negre. „înfăţişarea lui scria Motovilov era ca a unei zebre şi, curând, acest protoiereu a fost dat în vileag pentru nişte fapte rele şi înlăturat.”
„La această dumnezeiască slujbă nu ştiu dacă am fost în cer sau pe pământ dumnezeu ştie!”, îşi aminteşte robul lui Dumnezeu, Nicolae Alexandrovici. în timpul slujbei
178
dumnezeieşti, Arhiepiscopul Antonie l-a privit pătrunzător de vreo două ori pe Motovilov şi privirea sa milostivă l-a întrebat: „Vezi tu, oare, manifestările harului dumnezeiesc, care se dau celor ce cred cu adevărat?”. Şi privirea lui Motovilov răspundea: „Văd, mă înfricoşez şi mă bucur fără măsură şi cu mare evlavie!”.
Cine ar fi putut crede atunci în mărturiile lui Motovilov?! Era în preajma anilor 1860: duhul materialismului deja se maturiza în văzduh şi Motovilov era mincinos sau nebun. Un mincinos trebuie să fie combătut, dar un nebun ar merita osteneala?
După această slujbă de Luminată înviere a lui Hristos, marele Arhiereu şi mireanul Motovilov nu au dormit două nopţi, petrecându-le în convorbiri duhovniceşti despre cele întâmplate şi despre alte taine ale grijii minunate a lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi.
Unde au dispărut însemnările privind aceste nopţi pline de har, nu ştiu. în vraful de hârtii pe care le-am obţinut pentru cercetare, nu am găsit aceste însemnări. Ar fi trebuit să fie…
XXV
Venise, în sfârşit, timpul împlinirii prorociilor Cuviosului Serafim, privind căsătoria lui Nicolae Alexandrovici cu logodnica menită de Dumnezeu. în grijile sale pentru Mănăstirea Diveevo, vizitând-o adesea, într-una dintre călătoriile sale s-a îmbolnăvit şi a fost nevoit să stea aproape un an în casa lui din satul Diveevo, în vecinătatea mănăstirii. Şi-a cunoscut mireasa pe când era bolnav. Aceasta era, după cum s-a mai spus, nepoata a două monahii mari cu duhul,
179
de la Diveevo, Maria şi Praskovia Miliukov. Pe atunci era o fată frumoasă, de 17 ani. Elena Ivanovna trăia în mănăstire, purta haine negre, dar nu depusese voturile de ascultare şi ale monahismului.
Cum s-a produs această apropiere, eu nu ştiu, dar nici nu am încercat să aflu, cu toate că aveam posibilitatea să o întreb pe Elena Ivanovna: iubirea este o floare gingaşă, de ea se poate atinge doar o mână tot atât de gingaşă; cu atât mai gingaşă este floarea ofilită a vechii iubiri cât de uşor este ca o mişcare neatentă să împrăştie petalele ei ofilite.
Nu este greu să ghiceşti pe ce tărâm s-a produs această apropiere: iubirea faţă de Serafim, faţă de Diveevo aceste două sentimente au unit într-o singură iubire conjugală inima lui Motovilov şi a Elenei Ivanovna. Căsătoria lor a avut loc In 1840, în condiţiile prezise de Cuviosul Serafim. Dorinţa lui Motovilov s-a împlinit: Elena Ivanovna era o fată „educată în mănăstire”. Nunta aceasta l-a ataşat şi mai mult pe Motovilov de Mănăstirea Diveevo: amintirile copilăriei şi toate rudele Elenei Ivanovna erau în acest adăpost al împărătesei Cerului, şi acest locaş a devenit şi mai apropiat de inima lui Motovilov.
Dar lumea nu l-a iertat pentru această căsătorie, aşa cum nu i-a iertat nimic în viaţa sa. Nicolae Alexandrovici cu Diveevo şi cu familia care se alcătuia a rămas singur cu desăvârşire pe lumea aceasta.
Astfel, cu dragoste părintească, Cuviosul Serafim a dezrădăcinat din el tot ce era lumesc, ducându-l neabătut spre cele duhovniceşti.
Lumea bârfindu-l cu prilejul acestei nunţi l-a îndepărtat şi mai mult pe Motovilov de ea. De aceea, în persoana soţiei, el şi-a găsit plinătatea bucuriei în viaţă. Aceasta a fost pentru el „o soră adevărată şi după strămoşul Adam şi după Domnul Iisus Hristos”.
180
XXVI
După nuntă, tinerii s-au mutat la Ţâlna, pe moşia lui Motovilov din Gubernia Simbirsk, ca să locuiască acolo permanent.
Boala sufletească, boală grea de care suferea Motovilov, nu se manifesta în acea formă chinuitoare pe care a îndurat-o la Voronej. Doar o tristeţe insistentă îl rodea din când în când şi fiecare criză se uşura cu Sfintele Taine şi cu pelerinajele la mănăstirile: Kiev, Voronej, Zadonsk, Sarov şi Diveevo. Dar şi alte sfinte locuri ale Rusiei atrăgeau sufletul său iubitor de Dumnezeu. Nu degeaba Cuviosul Serafim îl numea „iubitor de Dumnezeu”. Unde nu a fost în toată viaţa sa de creştin, pe cine nu a văzut acest om arzător în credinţă?! Al doilea binefăcător al său, Antonie al Voronejului, adormise cu pace în Domnul. Dar Motovilov nu a rămas orfan în lumea desăvârşirii duhovniceşti: el a trăit în strânsă comuniune cu toţi adevăraţii stâlpi ai Ortodoxiei din acea vreme.
Nu îi căuta în vârfurile ierarhiei, ci în pustiuri, în peşteri şi în prăpăstiile pământului. Acolo, în liniştea tainică, nevăzută de lumea oştilă, între zidurile mănăstireşti, îi găsea pe acei lucrători necunoscuţi ai măreţului duh creştinesc, de care lumea întreagă nu este vrednică, care şi acum luminează puţinilor văzători, aceşti vieţuitori modeşti ai mănăstirilor ruse.
De asemenea, Motovilov se ocupa de strângerea mărturiilor privind viaţa Cuviosului Serafim: întrucât până acum viaţa Stareţului a fost alcătuită atât de minuţios şi cu grijă, pentru aceasta Ortodoxia este îndatorată lui Motovilov. Ucenicul Diveevo-ului nu a încetat să-i slujească lui Serafim.
181
în profunzimea tainică a veacului au apărut evenimente fatidice pentru Rusia: se apropia Războiul Sevastopolului. Motovilov a reacţionat în mod specific faţă de nenorocirea poporului: cui voia şi cui nu voia să asculte, el spunea tuturor că a venit timpul pocăinţei, că „paharul mâniei lui Dumnezeu” este gata să se verse peste Rusia, pentru trădarea tuturor principiilor patriotice şi, în principal, pentru trădarea Ortodoxiei. Era privit ca un nebun, luat în râs şi insultat.
La prima salvă de tun trasă asupra bastioanelor Sevastopolului de corăbiile duşmane, a trimis suveranului o copie a icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor bucuriilor”, pentru ca aceasta să ajungă la Sevastopol icoană la care s-a rugat toată viaţa şi înaintea căreia s-a sfârşit Cuviosul Serafim şi, într-o presimţire amară, aştepta mânia lui Dumnezeu. Evenimentele au demonstrat că Motovilov nu greşise.
Printre însemnările sale, am găsit un episod extrem de interesant din timpul apărării Sevastopolului, care rămăsese necunoscut. Duhul vremii încerca să-l ascundă pe cel ce slujea [cu dragoste] lumea.
Murise marele suveran Nicolae Alexandrovici. Războiul Sevastopolului se terminase. Au venit măreţele zile ale încoronării suveranului Alexandru II. Motovilov fusese ales deputat al nobililor din Nijegorod pentru a merge la Moscova. Într-una dintre seri, cneazul Ivan Feodorovici Zvenigorodski s-a întâlnit cu unul dintre eroii apărării Sevastopolului, amiralul Petru Ivanovici Kislinski. Motovilov nu a pierdut prilejul să se intereseze ce s-a întâmplat cu icoana trimisă adormitului suveran şi dacă a ajuns la Sevastopol. Kislinski i-a povestit următoarele:
icoana Maicii Domnului a fost trimisă la Sevastopol de către suveran, dar cneazul Menşikov nu i-a dat nicio atenţie şi, vreme îndelungată, s-a păstrat într-o cămară
182
până când însuşi suveranul a întrebat unde a fost aşezată. Atunci au căutat-o şi au aşezat-o în partea de nord a fortăreţei şi doar această parte, după cum ştiţi şi dumneavoastră, nu a fost cucerită de duşman. Dar de ce să vă miraţi?! Astfel de lucruri s-au mai petrecut la noi… Odată eram la luminăţia sa cneazul Menşikov şi ne-am aşezat să jucăm şah. Deodată, intră adjunctul său şi raportează că a venit un călăreţ din partea Arhiepiscopului Inochentie al Hersonului şi vrea să-l vadă pe comandantul şef. Fără să întrerupă jocul, luminăţia sa a zis:
întrebaţi-l ce doreşte.
călăreţul a spus că vrea să-l vadă personal pe luminăţia sa!
ei, chemaţi-l!
ce doriţi? a întrebat comandantul-şef.
m-a trimis Vlădicul să raportez luminăţiei voastre că el a venit la Sevastopol cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Kaşperovskaia şi mi-a poruncit să vă rog să o întâmpinaţi aşa cum se cuvine, la porţile Sevastopolului. Vlădicul mi-a poruncit să vă spun: „împărăteasa Cerului vine să salveze Sevastopolul!”.
ce, ce? Cum ai spus? Repetă!
împărăteasa Cerului vine să salveze Sevastopolul.
a!… Să-i spui aşa Arhiepiscopului: că a deranjat-o degeaba pe împărăteasa Cerului ne vom descurca şi fără Dânsa!
Aşa a încheiat luminăţia sa discuţia cu trimisul Arhiepiscopului. Răspunsul a fost transmis Arhiepiscopului în toată greutatea formei sale grosolane şi hulitoare. Atunci Vlădicul a hotărât: „Dacă nu ne primesc, atunci mergem noi.” Şi a poruncit să ducă icoana înaintea sa spre bastioane. Curând a fost anunţat că icoana nu mai merge, caii s-au oprit. „O ducem noi,” a spus Vlădicul. Dar icoana
183
nu a vrut să fie dusă dincolo de partea nordică. Nu au mai putut-o mişca din loc. Văzând minunea, au slujit împărătesei Cerului un moleben în partea de nord şi Vlădicul a dus icoana înapoi.
Ce s-a petrecut atunci în inima înflăcărată a lui Motovilov!41
XXVII
Au venit şi anii 60 ai secolului al XIX-lea. A avut loc mult aşteptata descoperire a moaştelor Sfântului Ierarh Tihon Zadonski.
În ziua descoperirii, la Liturghie, Motovilov stătea în altar, se ruga fierbinte şi plângea cu amar că Domnul nu-i trimite acea tămăduire pe care o aştepta chinuitul său suflet, după promisiunea Cuviosului Serafim. în timpul cântării Heruvicului a privit spre locul cel înalt şi l-a văzut stând acolo pe Sfântul Tihon. Ierarhul l-a binecuvântat pe Motovilov, care plângea, şi s-a făcut nevăzut. Motovilov s-a simţit vindecat în aceeaşi clipă.
Cine poate descrie bucuria credinţei împlinite?!
Din acest moment, Motovilov nu şi-a mai aparţinut sieşi, ci s-a consacrat în întregime slujirii lui Dumnezeu. Cu toate că îl mâhneau evenimentele care schimbau în văzul său viaţa lăuntrică a Rusiei, cu toate că ura din tot sufletul duhul timpului său, pe care l-a numit întotdeauna „duhul lui Antihrist care curând va veni în lume”,
41Ceva asemănător s-a petrecut şi în nefericitul război cu Japonia, cu o icoană a împărătesei Cerului ce ar fi trebuit să apere Portarthur. Acest oraş nici nu a văzut între zidurile sale această icoană.
184
aproape că încetase să mai supere lumea cu demascările şi prorocirile sale.
Doar o singură dată nu a răbdat inima fierbinte a lui Motovilov. „Cei mai luminaţi oameni” serbau atunci deschiderea noilor instituţii ale Zemstvei42. Desigur, aşa cum era obiceiul, serbau printr-un prânz fastuos. Motovilov participa şi el la acest prânz. A ascultat el ce a ascultat cuvântările întortocheate ale oratorilor, care atunci se formau în parlamentele guberniale, şi deodată sare cu pocalul în mână:
ridic sus pocalul meu pentru moartea grabnică a acestei instituţii a cărei naştere o serbaţi acum cu atâta solemnitate! Dacă nu va pieri ea, atunci aceasta va nimici Rusia. Ridic sus pocalul pentru ca, zdrobindu-se de pământ, să nu poată spune nimeni. Am băut din pocalul lui Motovilov pentru pieirea Rusiei!
XXVIII
Ultimii ani ai vieţii sale Motovilov i-a consacrat pe deplin călătoriilor. Pe toată întinderea măreţei Rusii se vedea şuba sa roşie. îl numeau „domnul în şubă roşie”. De la Tihon la Mitrofan, de la Serafim la canavca43 împărătesei Cerului de la Diveevo, de la Antonie şi Teodosie la Alexandru Nevski pe la toate locurile sfinte trecea cu o
42Administraţie judeţeană în Rusia ţaristă, instituită de împăratul Alexandru al II-lea [n. tr.].
43Şanţ săpat de maicile de la Diveevo, la sfatul Cuviosului Serafim [n. tr.].
185
sete nepotolită de sfinţenie, acest ucenic al Maicii Domnului şi a lui Serafim.
Cu cât treceau anii, „ciudăţeniile” sale după cum le numeau oamenii se tot intensificau. La Diveevo, locul pe care îl iubea până la uitarea de sine, pe orice vreme, nu conta că era ploaie, frig sau arşiţă, umbla întotdeauna cu capul descoperit, socotind ca o datorie sfântă ca măcar o dată, în 24 de ore, să înconjoare canavca împărătesei Cerului. Când se întâmpla să fie polei şi era imposibil să mergi pe valul înalt de pământ al canavcăi, se aşeza în patru labe şi aşa mergea prin acest loc sfânt, pe care, aşa cum spunea Cuviosul Serafim, au umblat picioarele împărătesei Cerului.
Unii râdeau de dânsul, şi erau mulţi aceştia, dar erau şi unii care plângeau cu umilinţă. Desigur, fiecare după cum înţelegea gestul său.
Pelaghia Ivanovna Serebrennikova, o nebună pentru Hristos şi fericită de la Diveevo, îl socotea ca pe unul dintre ai ei şi îl numea Nikolka.
eşti un nebun, Nikolka! Tot aşa de nebun ca şi mine! îi spunea fericita. Şi îl iubea pe Motovilov!
în martie sau aprilie 1878, Motovilov i-a povestit Elenei Ivanovna un vis al său:
am văzut astăzi în vis, măicuţă, pe împărăteasa Cerului. M-a privit aşa, cu milă, şi mi-a zis: „Să scrii la Zadonsk lui Zosima44, ca să-ţi trimită o copie fidelă a icoanei mele. Când o vei primi, eu te voi conduce prin sfinte locuri pe care încă nu le-ai văzut şi îţi voi arăta sfinţi plăcuţi ai lui Dumnezeu despre care tu nici nu ai auzit”. Iată, măicuţă, mă gândesc să scriu egumenului de la Zadonsk să-mi trimită această icoană.
44Zosima locţiitorul şi egumenul Mănăstirii Zadonsk, în anii 70 ai secolului al XIX-lea.
186
dar unde să o aşezi? Toată camera este plină de icoane! i-a răspuns Elena Ivanovna.
o vom pune undeva!
Şi i-a scris lui Zosima. La această scrisoare, prietenul lui Motovilov i-a răspuns aşa:
„Ştiu că nu mai este niciun loc în camera ta cu icoane. Icoana este mare şi, iartă-mă, nu pot să ţi-o trimit.”
„S-a întristat Motovilov al meu îmi povestea Elena Ivanovna. Dar nu a trecut nicio săptămână şi a primit altă scrisoare de la Zosima: îşi cerea iertare pentru refuz şi i-a povestit cum a visat-o pe împărăteasa Cerului care l-a certat cum de a îndrăznit să nu îndeplinească rugămintea lui Motovilov. îi mai scria că vor trimite icoana când va fi gata. Am primit această icoană în luna iulie. Locul pentru icoană l-a găsit Motovilov. Am observat că a început să pună bani sub această icoană. îi învelea în hârtie şi îi punea aici. A trecut o zi, două, trei. Mă gândeam că îi adună pentru a merge la locurile sfinte. A trecut aşa destulă vreme, dar nu a plecat nicăieri. Odată, am intrat în camera unde era icoana. Mă uit jos, pe duşumea, erau banii pe care îi adunase atâta timp. Atunci am strigat la dânsul:
nicolae Alexandrovici! Să aduni banii, dar pentru nimic în lume nu vei merge la locurile sfinte!
A venit la chemarea mea, a adunat banii, i-a numărat; parcă s-a făcut palid la faţă, nu a spus nimic şi a ascuns banii în sertarul mesei. După aceasta, nu a trecut mult timp şi s-a îmbolnăvit Motovilov al meu, a căzut la pat, a început să se ofilească. Doctorii nu i-au pus niciun diagnostic, iar peste nouă zile a şi murit. Nu a murit, ci a adormit încetişor, ca un copil. în ziua când s-a sfârşit, a fost împărtăşit cu Sfintele Taine.
Atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, au fost adunaţi pentru sfintele locuri şi pentru sfinţii lui Dumnezeu,
187
pe care împărăteasa Cerului îi promisese să-i arate. Cu trei zile înainte de moarte, l-am găsit dimineaţa atât de vesel, atât de bucuros!
am văzut spunea el curtea noastră plină, toţi sfinţii mei binefăcători se adunaseră aici. Ce mai bucurie!
Şi a treia zi s-a sfârşit. L-am îngropat la Diveevo şi mi se pare că banii adunaţi sub icoană de Motovilov al meu i-am cheltuit pentru înmormântare.”
Această povestire am auzit-o de la Elena Ivanovna.
Dar iată ce am auzit de la ucenica de chilie a adormitei egumene, Maria, de la Diveevo, maica Elisabeta:
„Nicolae Alexandrovici, plecând de la noi, ultima dată, înainte de moartea sa, era sănătos cu desăvârşire. Luându-şi rămas bun, a spus: «Ei, la revedere, măicuţelor! Dumnezeu va da ca măcar pe o parte să mă aduceţi aici.» Am observat că în aceste cuvinte el vorbeşte despre viaţa veacului viitor, despre aşezământul pregătit de Dumnezeu la Diveevo. De aici se vede că şi-a prevăzut sfârşitul. După cum a lăsat cu limbă de moarte, a fost adus să fie îngropat la noi. Am vrut să-l prohodim în Biserica „Naşterii”, dar sicriul era mare şi nu putea intra pe uşi, ele fiind înguste. Astfel că am fost nevoite să-l vârâm pe o parte, aşa cum el însuşi spusese.”
Motovilov s-a sfârşit pe data de 14 ianuarie 1879. în acest timp, la Diveevo aşteptau să vină Icoana nefăcută de mână a Mântuitorului, pe care trebuia să o trimită de pe câmpul de luptă fratele uneia dintre monahiile de aici. Această monahie se tot ducea la fericita Pelaghia Ivanovna ca să afle dacă vor aduce curând icoana. La Diveevo nu se ştia de boala lui Motovilov.
aşteaptă: mai întâi îl vor aduce pe Nicolka, apoi şi icoana, răspundea fericita.
188
Aşa a şi fost: trupul lui Nicolae Alexandrovici Motovilov, cel ce slujise Maicii Domnului şi lui Serafim a fost adus la Diveevo pentru înmormântare, iar apoi au adus icoana. Aşa s-a încheiat viaţa sa plină de suferinţe. Aceasta este istoria lui Motovilov. Fericit a fost şi a murit fericit! Unii vor râde de această istorie, dar alţii este posibil să cadă cu amar pe gânduri.
5. Duhul lui Dumnezeu, Care S-a sălăşluit vădit în Părintele Serafim de Sarov în timpul convorbirii sale despre ţelul vieţii creştine cu Nicolae Alexandrovici Motovilov, judecător şi moşier de Simbirsk
(Din amintirile aflate în manuscris ale lui N.A. Motovilov)
Cu o lună înainte de emiterea înaltului ordin împărătesc pentru urgentarea lucrărilor Sfântului Sinod privind canonizarea Sfântului Serafim, Domnul m-a dus iarăşi la Sarov şi Diveevo. Dintre cele trei monahii contemporane cu Cuviosul Serafim, pe care le întâlnisem în prima mea călătorie, am găsit-o în viaţă doar pe Elena Ivanovna Motovilova. În anul 1900, curând după plecarea mea, a trecut în sălaşurile drepţilor Maica Ermionia; după doi ani, de Paşti, a plecat şi Maica Evantia.
în aceşti ani a slăbit puternic şi Elena Ivanovna: trupul i s-a încovoiat, au început să i se întunece ochii care, până nu demult, erau pătrunzători şi luminoşi. Serafim nu mai avea nevoie de martori pământeşti care să adeverească lucrarea sa; îi chema la sine, în locul liniştii veşnice, să vadă şi să împartă cu ei slava sa, pe care Domnul a pregătit-o din veac tuturor celor care îl iubesc, „pentru că feţele sfinţilor, Doamne, şi drepţii strălucesc precum luminătorii”. Dar trezvia minţii şi memoria nu au părăsit-o încă pe scumpa bătrână. Trecutul trăieşte şi înfloreşte în amintirile sale, timpul neavând putere asupra lor…
190
La rugămintea mea şi cu permisiunea egumenei, Elena Ivanovna mi-a dat o cutie întreagă cu hârtii rămase după soţul ei adormit, Nicolae Alexandrovici Motovilov. Oricine se interesează de viaţa Părintelui Serafim trebuie să cunoască acest nume, care este legat atât de strâns de numele Părintelui care a fondat Mănăstirea de la Diveevo. Acest om a trăit neînţeles şi a murit fără să fie preţuit, dar a fost în timpul vieţii „sluguţa lui Serafim”, aşa cum îi plăcea să se numească şi aşa a rămas şi după moarte. în hârtiile sale am reuşit să găsesc o comoară care poate fi numită cea mai mare mărturie a credinţei. Această comoară, cu păstrarea originalităţii stilului anilor 40 ai secolului al XIX-lea, când a fost scrisă, vreau s-o împărtăşesc cititorului ortodox.
“Adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face.” (Ioan 14, 12).
I
Odată scria Motovilov în notele sale eram în pustia Sarovului, curând după vindecarea mea, la începutul iernii anului 1831, într-o marţi, la sfârşit de noiembrie, în timpul vecerniei în Catedrala călduroasă „Izvorul Tămăduirii”, la locul meu obişnuit, chiar înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. S-a apropiat de mine una dintre surorile de la Moară45. Despre denumirea şi
45La începuturile existenţei Mănăstirii de la Diveevo, Părintele Serafim a poruncit să se construiască o moară de vânt pentru ca surorile să se poată hrăni din osteneala proprie. De aici vine denumirea de „obştea de la Moară”, acea parte a aşezământului în care, după rânduiala Stareţului, trebuia să fie primite doar fecioare.
191
existenţa acestei obşti, separată de cea bisericească, tot a Diveevoului, nu aveam niciun fel de noţiune. Această soră mi-a zis:
tu eşti boierul cel şchiop pe care l-a vindecat, nu demult, Părintele Serafim?
Am răspuns că sunt chiar eu.
ei da, a zis ea, mergi la Părintele, mi-a poruncit să te chem la dânsul. Acum se găseşte în chilia sa din Mănăstire şi mi-a spus că te aşteaptă.
Oamenii care măcar o dată au fost la Sarov în timpul vieţii Stareţului şi doar au auzit de dânsul pot să înţeleagă pe deplin ce bucurie enormă mi-a umplut sufletul la această chemare neaşteptată. Lăsând slujba, am fugit de îndată la chilia sa. Părintele Serafim m-a întâmpinat chiar în uşa tindei şi mi-a zis:
v-am aşteptat, iubitorule de Dumnezeu! Să mai aşteptaţi puţintel până vorbesc ceva cu orfanele mele. Am multe să discut cu dumneavoastră. Aşezaţi-vă aici!
Mi-a arătat o scăriţă cu câteva trepte, făcută, probabil, ca să poată închide hornul de la sobă, fiind aşezată lângă aceasta ca la toate chiliile cu două camere de la Sarov. M-am aşezat parcă pe treapta de jos, dar el mi-a zis:
nu, aşezaţi-vă mai sus.
M-am aşezat pe a doua treaptă, dar mi-a zis:
nu, iubitorule de Dumnezeu! Vă rog să vă aşezaţi pe treapta cea mai de sus.
Şi aşezându-mă, a adăugat:
ei, staţi aici şi aşteptaţi. După ce voi sta de vorbă cu orfanele mele, voi ieşi la dumneavoastră.
Părintele a condus în chilia sa două surori, dintre care una era Elena Vasilievna, o fată de nobili, sora moşierului Manturov din Gubernia Nijegorod, după cum mi-au spus surorile care au rămas cu mine în tindă.
192
Am stat mult aşteptând ca Părintele să-mi deschidă uşa chiliei sale. Cred că am stat aşa vreo două ore. A venit la mine, dintr-o altă chilie, ucenicul de chilie al Părintelui Serafim, Pavel, şi, cu tot refuzul meu, m-a convins să-i vizitez chilia. A început să-mi dea felurite poveţe pentru viaţa duhovnicească, care aveau scopul, din îndemnul vrăjmaşului, să-mi slăbească dragostea şi credinţa în meritele înaintea lui Dumnezeu ale marelui Stareţ, Serafim. M-am întristat şi, cu durere, i-am spus:
sunt un prost, Părinte Pavel, că, ascultându-vă, am intrat în chilia dumneavoastră. Părintele egumen Nifon este un mare rob al lui Dumnezeu, dar aici, la Sihăstria Sarov, nu vin pentru dânsul, deşi îl stimez foarte mult, ci vin doar pentru Părintele Serafim, despre care cred că este dăruit cu puterea lui Ilie şi a lui Moise, aşa cum, chiar şi în vechime, au fost puţini astfel de sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu. Cine sunteţi dumneavoastră de vă legaţi de mine cu astfel de învăţături, când, ghicesc eu, nu ştiţi bine căile lui Dumnezeu?! Iertaţi-mă, regret că v-am ascultat şi am intrat în chilia dumneavoastră.
Cu aceste cuvinte, am ieşit de la dânsul şi m-am aşezat iarăşi pe treapta cea mai de sus a scăriţei din tinda chiliei Părintelui Serafim. Apoi am aflat de la acelaşi Părinte Pavel că Stareţul l-a certat groaznic pentru aceasta: „Nu este treaba ta să discuţi cu cei care însetează după cuvintele nefericitului de Serafim şi vin la el, aici, la Sarov. Eu însumi, nefericitul, nu le vorbesc de la mine, ci ceea ce Dumnezeu a binevoit să-mi descopere pentru zidire. Nu te amesteca unde nu sunt treburile tale. Să te cunoşti pe tine însuţi, dar niciodată să nu îndrăzneşti să înveţi pe cineva: Dumnezeu nu ţi-a dat acest dar. Darul nu se dă degeaba oamenilor, ci pentru meritele lor înaintea Domnului Dumnezeului nostru,
193
după milostivirea Sa deosebită şi după grija dumnezeiască pentru oameni, a sfintei Sale pronii!”.
Notez aceste cuvinte pentru a mi le aminti şi pentru zidirea celor ce preţuiesc cuvintele puţine şi abia vizibilele trăsături de caracter ale marelui Stareţ Serafim.
După ce a discutat cu orfanele sale aproape două ore, uşa s-a deschis şi Părintele, conducând surorile, mi-a zis: v-am reţinut cam mult, iubitorule de Dumnezeu! Să nu fie cu bănat: orfanele mele au nevoie de multe, aşa că eu, nefericitul, le-am mângâiat. Poftiţi în chilie!
În această chilie din mănăstire a discutat cu mine felurite probleme referitoare la mântuirea sufletului, la viaţa din lume şi mi-a poruncit ca, împreună cu Părintele Gurie, de la arhondaricul Mănăstirii Sarov, să merg la el, în pustia apropiată, după Liturghia de dimineaţă.
II
O noapte întreagă am stat de vorbă cu Părintele Gurie despre Stareţul Serafim, o noapte întreagă aproape că nu am dormit de bucurie. A doua zi ne-am dus la Părintele Serafim în pustia apropiată, fără să mâncăm sau să bem ceva. Şi ziua întreagă, până noaptea târziu, nemâncând şi nebând, am stat la uşa chiliei din pustia apropiată. Mii de oameni au venit la marele stareţ şi toţi au plecat fără să primească binecuvântarea sa. Vreo şapte sau opt oameni au rămas cu noi ca să aştepte sfârşitul acestei zile şi ieşirea din chilie a Părintelui Serafim: printre aceştia erau şi soţia unui trezorier din Judeţul Balahnî, Gubernia Nijegorodsk, şi o pelerină care făcea demersuri pentru descoperirea sfintelor moaşte ale lui Pafnutie, care se pare că erau
194
neputrezite la Balahnî. Se hotărâseră să aştepte până când marele Stareţ va deschide uşile. în sfârşit, făcându-se seara târziu, şi ele s-au tulburat cu duhul, şi chiar Părintele Gurie s-a tulburat foarte şi mi-a zis:
este întuneric deja, tătucă. Şi calul a flămânzit şi băiatul vizitiu cred că vrea să mănânce. Iar dacă plecăm mai târziu, ar putea să ne atace fiarele sălbatice.46
Dar eu am zis:
nu, Părinte Gurie, mergeţi dumneavoastră singur înapoi, dacă vă temeţi de ceva. Pe mine pot să mă sfâşie aici fiarele sălbatice, dar eu nu plec de la uşa Părintelui Serafim. Chiar de ar fi să mor de foame aici, eu, totuşi, am să rămân să aştept să-mi deschidă uşa sfintei sale chilii!
Şi Părintele Serafim, nemaiaşteptând mult, a deschis uşa chiliei şi, adresându-mi-se, a zis:
iubitorule de Dumnezeu, eu v-am chemat, dar să nu o luaţi în nume de rău: astăzi este miercuri şi eu petrec în tăcere. Dar mâine voi discuta cu tot sufletul cu dumneavoastră. Să nu veniţi prea devreme la mine că, nemâncând o zi întreagă, să nu vă istoviţi. Aşadar, după Liturghia târzie, întărindu-vă cu hrană poftiţi la mine, împreună cu Părintele Gurie.
A început să ne binecuvânteze, iar Părintelui Gurie i-a zis:
aşa, prietene, aşa, bucuria mea, mâine veniţi la mine cu domnul, în pustia mea apropiată, acolo mă veţi găsi, iar acum mergeţi cu pace. La revedere, iubitorule de Dumnezeu!
46Trebuie să ştii că pădurea virgină a Sarovului, care înconjoară sihăstria cu acelaşi nume, are zeci de mii de desiatine, ca să poţi înţelege frica firească a Părintelui Gurie.
195
Cu aceste cuvinte, Părintele s-a zăvorât din nou. Niciun cuvânt nu poate explica acea bucurie pe care am simţit-o în inima mea. Pluteam de fericire. Gândul că, măcar la sfârşitul unei zile de îndelungă răbdare, m-am învrednicit nu doar să văd faţa părintelui Serafim, dar să şi aud salutarea sa insuflată de Dumnezeu, m-a mângâiat foarte mult! Da, eram la înălţimea fericirii fără asemănare pământească! Şi cu toate că nu mâncasem sau băusem o zi întreagă, eram sătul pe deplin. Spun adevărul, cu toate că pentru unii care nu au cunoscut dulceaţa de care este cuprins omul în timpul descoperirii Duhului Dumnezeiesc, cuvintele mele pot părea exagerări şi povestirea prea entuziastă. Dar vă încredinţez cu conştiinţă deplin creştin-ortodoxă că nu este niciun fel de exagerare şi toate cele povestite acum de mine nu doar că sunt purul adevăr, ci chiar o slabă idee faţă de ceea ce am simţit în inima mea.
Dar cine îmi va da cuvânt care, măcar în parte, să poată exprima ce a simţit inima mea a doua zi?!
III
Era într-o zi de joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada avea cam un sfert de metru şi ningea cu fulgi mari, când Părintele Serafim a început să discute cu mine, în pustia apropiată, lângă râuşorul Sarovka, mărginit de un deal. M-a aşezat pe buturuga unui copac tăiat nu de mult de dânsul, iar el s-a aşezat pe vine în faţa mea.
domnul mi-a descoperit, a zis marele Stareţ, că în copilăria dumneavoastră aţi dorit cu ardoare să aflaţi în ce constă ţelul vieţii noastre creştine şi lucrul acesta aţi vrut să-l aflaţi de la înalte personalităţi duhovniceşti…
196
Trebuie să spun aici că de la vârsta de 12 ani acest gând m-a neliniştit neîncetat şi eu, într-adevăr, m-am adresat multor personalităţi duhovniceşti, dar răspunsurile lor nu m-au mulţumit. însă nu îi povestisem Stareţului despre aceasta.
dar nimeni a continuat stareţul nu v-a spus despre aceasta cu certitudine. Vă spuneau: mergi la biserică, roagă-te lui Dumnezeu, împlineşte poruncile Lui, fă bine iată ţelul vieţii creştine. Iar unii chiar se indignau, considerând că sunteţi preocupat de curiozităţi neplăcute lui Dumnezeu şi vă spuneau: să nu cauţi ceea ce este mai presus de tine. Iată, eu, sărmanul de Serafim, vă voi lămuri acum care este acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea şi orice alte lucrări creştine, oricât de bune ar fi ele, scopul vieţii noastre creştine nu stă doar în lucrarea lor, cu toate că ele sunt mijloace necesare pentru atingerea acestui ţel. Adevăratul ţel al vieţii noastre creştine stă în dobândirea Duhului Sfânt Dumnezeiesc. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia şi lucrul bun făcut de dragul lui Hristos sunt mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt Dumnezeiesc. Trebuie să remarcaţi, tătucule, că doar fapta bună făcută de dragul lui Hristos ne aduce roadele Sfântului Duh. Nici chiar faptele bune, dacă nu sunt făcute de dragul lui Hristos, nu reprezintă o răsplată pentru viaţa veacului viitor, iar în viaţa de aici nu ne dau harul lui Dumnezeu. Iată de ce Domnul Iisus Hristos a zis: „Tot cel ce nu adună cu Mine, acela risipeşte”47. Totuşi o faptă bună, chiar dacă nu este făcută de dragul lui Hristos, ea este un lucru bine făcut. Scriptura zice: „în orice neam să te temi de Dumnezeu, făcând dreptatea plăcută
47Lc. 11,23.
197
Lui”48. Astfel, lui Corneliu sutaşul, care făcea „dreptatea plăcută lui Dumnezeu”, i s-a arătat îngerul Domnului în timpul rugăciunii şi i-a zis: „Mergi la Iope, la Simon Tăbăcarul, acolo îl vei găsi pe Petru şi acela îţi va spune cuvintele vieţii veşnice şi te vei mântui tu şi toată casa ta”. Astfel, Domnul foloseşte toate mijloacele Sale dumnezeieşti pentru a-i oferi unui om posibilitatea ca, pentru faptele sale bune, să nu se lipsească de răsplată în viaţa veşnică. Dar pentru aceasta, trebuie să începi aici, cu dreapta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi şi, prin dobândirea Duhului Sfânt, pune în sufletele noastre împărăţia lui Dumnezeu şi ne pregăteşte calea spre dobândirea fericirii vieţii veacului viitor. La aceasta însă se limitează însă această plăcere a lui Dumnezeu pentru faptele bune, care nu sunt făcute de dragul lui Hristos: Făcătorul nostru ne dă mijloacele pentru înfăptuirea lor. Omul hotărăşte dacă le înfăptuieşte sau nu. Iată de ce Domnul a spus evreilor: „Dacă nu aţi fi văzut, păcat nu aţi avea. însă acum spuneţi: vedem, şi păcatul sălăşluieşte în voi.49” Când omul se încrede în Hristos, fapta sa bună i se socoteşte ca făcută de dragul lui Hristos, pentru credinţa în El. în caz contrar, omul nu are dreptul să se plângă că binele său nu i se consideră faptă, lucrare. Acest lucru nu se întâmplă niciodată. Binele făcut de dragul lui Hristos, nu doar în viaţa veacului viitor mijloceşte cununa adevărului, dar şi în viaţa de aici îl umple pe om de harul Duhului Sfânt, după cum se spune: Dumnezeu nu dă cu măsură Duhul Sfânt. Dumnezeu iubeşte pe Fiul şi toate le dă în mâna Sa”50.
48Fapte 10, 35.
49 In 9, 41.
50 Cf. In 3, 34-35.
198
Deci aşa, iubitorule de Dumnezeu! în dobândirea Duhului Dumnezeiesc constă adevăratul scop al vieţii noastre creştine, iar rugăciunea, privegherea, postul, milostenia şi alte virtuţi făcute de dragul lui Hristos sunt doar mijloace spre dobândirea Duhului Dumnezeiesc.
ce fel de dobândire? l-am întrebat pe Părintele Serafim. Eu nu înţeleg ce înseamnă.
dobândirea este acelaşi lucru cu câştigul, mi-a răspuns dânsul. Doar înţelegeţi ce înseamnă să dobândeşti bani. Aşa este şi cu dobândirea Duhului Dumnezeiesc. Dumneavoastră, iubitorule de Dumnezeu, înţelegeţi ce înseamnă dobândire în sens laic? Scopul vieţii laice pentru oamenii obişnuiţi este dobândirea banilor, iar în afară de aceştia, pentru nobili, înseamnă şi primirea de onoruri, distincţii şi alte recompense pentru servicii aduse Statului. Dobândirea Duhului Sfânt este, de asemenea, un capital, dar un capital haric şi veşnic. Acesta, ca şi cel bănesc, funcţionăresc, vremelnic se obţine prin căi asemănătoare. Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi Omul, aseamănă viaţa noastră cu un târg şi lucrarea vieţii noastre pe pământ o numeşte negoţ şi ne spune nouă, tuturor: Neguţătoriţi până când voi veni51, răscumpăraţi vremea căci zilele rele sunt52. Adică răscumpăraţi vremea pentru primirea bunurilor cereşti prin mijlocirea mărfurilor pământeşti. Acestea sunt virtuţile lucrate de dragul lui Hristos, care ne aduc harul Preasfântului Duh. în parabola cu fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte, când acestea din urmă au rămas fără untdelemn, li s-a spus: „Mergând, cumpăraţi din târg”53. Dar după ce au cumpărat,
51 Lc. 19, 13.
52 Ef. 5, 16.
53 Mt. 25, 9.
199
uşile de la camera de nuntă erau deja închise şi nu au mai putut intra. Unii spun că lipsa untdelemnului la fecioarele neînţelepte înseamnă lipsa faptelor bune din timpul vieţii lor. O astfel de părere nu este pe deplin adevărată. Ce fel de neajuns în fapte bune este acesta, când ele, deşi sunt numite nebune, totuşi sunt fecioare? Fecioria este cea mai înaltă virtute, o stare întocmai cu a îngerilor şi ar putea înlocui toate celelalte virtuţi. Eu, sărmanul, cred că nu le ajungea, anume, harul Atotsfântului Duh Dumnezeiesc. Lucrând virtuţile, aceste fecioare, prin nechibzuinţa lor duhovnicească, au presupus că aici este ţinta creştină: să lucreze virtuţile. Au lucrat, deci, virtuţile, şi prin aceasta au făcut şi un lucru dumnezeiesc, dar oare au primit harul Duhului Dumnezeiesc? Aşa feluri de vieţuire, care se sprijină doar pe lucrarea virtuţilor, fără o încercare atentă, aduc, oare, şi cât aduc harul Duhului Dumnezeiesc? De aceea se spune în scrierile Părinţilor: „Alta este calea, care la început se pare a fi bună, dar sfârşitul ei este în fundul iadului”.
În scrisorile sale către monahi, Antonie cel Mare vorbeşte despre astfel de fecioare: „Mulţi monahi şi fecioare nu au niciun fel de noţiune despre diferenţa voinţelor care lucrează în om, nu ştiu că în noi lucrează trei voinţe: prima a lui Dumnezeu, atotdesăvârşită şi atotmântuitoare; a doua este propria voinţă, cea omenească, care, dacă nu este dăunătoare, nu este nici mântuitoare; a treia este cea demonică, pe deplin dăunătoare. Şi iată, această a treia voinţă, vrăjmaşă, îl învaţă pe om să nu lucreze niciun fel de virtuţi sau să le facă din mândrie deşartă sau doar în numele binelui, dar nu de dragul lui Hristos. A doua voinţă, cea proprie, ne învaţă să facem totul pentru a ne desfăta cu poftele noastre, aşa cum şi vrăjmaşul ne învaţă să facem binele de dragul binelui, fără să ia în considerare harul care se obţine prin acesta. Prima voinţă, cea Dumnezeiască şi
200
atotmântuitoare ne învaţă să facem binele pentru dobândirea Duhului Sfânt, care este, de fapt, acel untdelemn care nu le-a ajuns fecioarelor neînţelepte. Ele se numesc neînţelepte pentru că au uitat de rodul necesar al virtuţii, de harul Duhului Sfânt, fără de care nimeni nu se mântuieşte deoarece: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, se luminează prin unimea Treimii întru sfinţenie de taină”. însuşi Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în sufletele noastre şi petrecerea împreună cu duhul nostru a Unimii Treimice ni se dăruieşte nouă doar prin dobândirea deplină a Duhului Sfânt, Care pregăteşte dinainte în sufletul şi trupul nostru tron pentru Dumnezeu şi o împreună petrecere atotcreatoare cu duhul nostru, după cuvântul nestrămutat al lui Dumnezeu: „Mă voi sălăşlui în ei, Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”. Iată, acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor înţelepte, care putea să ardă şi să lumineze timp îndelungat. Cu aceste candele, acele fecioare puteau să aştepte pe Mirele care a venit la miezul nopţii, intrând cu ele în palatul bucuriei. Cele nebune, văzând că se sting candelele lor, s-au dus în târg să cumpere untdelemn şi nu s-au mai întors la timp. Târgul este viaţa noastră; închiderea uşilor palatului, care nu a mai permis intrarea la Mire, reprezintă moartea omenească; fecioarele înţelepte şi cele nebune sunt sufletele creştinilor; untdelemnul nu reprezintă faptele, ci harul Atotsfântului Duh Dumnezeiesc primit prin fapte înlăuntrul firii noastre, pe care o duce de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea sufletească la viaţa duhovnicească, de la întuneric la lumină, de la peştera fiinţei noastre, unde patimile ne ţin legaţi precum animalele, la Biserica lui Dumnezeu, în prealuminosul palat al veşnicei bucurii în Hristos Iisus, Domnul nostru, Făcătorul, Izbăvitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre. Cât de mare este compătimirea lui
201
Dumnezeu pentru nenorocirile noastre, a grijii pentru noi, când Dumnezeu spune: „Iată, stau la uşă şi bat…”54, înţelegând prin uşă curgerea vieţii noastre, încă neînchisă de moarte. O, cât aş fi dorit eu, iubitorule de Dumnezeu, ca în viaţa de aici dumneavoastră să fi fost întotdeauna în Duhul lui Dumnezeu! „în ceea ce vă voi găsi, în aceea vă voi judeca”55, spune Domnul. Durere, mare durere va fi dacă El ne va găsi împovăraţi de grijile şi întristările vieţii. De aceea s-a zis: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită”56, adică să nu vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, deoarece privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său.
Desigur, orice virtute lucrată de dragul lui Hristos ne dă harul Duhului Sfânt, dar mai mult ni-l dă rugăciunea, deoarece este ca o armă în mâinile noastre pentru dobândirea harului Duhului. Dacă ai vrea, de exemplu, să mergi la biserică, dar nu este biserică sau slujba s-a terminat; dacă ai vrea să dai de pomană unui sărac, dar nu găseşti sărac sau nu ai ce-i da; dacă ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, dar nu ai puterea să împlineşti aceasta din pricina propriei alcătuiri trupeşti; dacă ai vrea să lucrezi o virtute oarecare de dragul lui Hristos, dar nu găseşti puterea, în ceea ce priveşte rugăciunea, lucrurile stau altfel. Fiecare are posibilitatea să o facă totdeauna şi bogatul, şi săracul, şi omul simplu, şi omul faimos, şi cel bolnav şi cel sănătos, şi cel puternic, şi cel slab, şi cel drept, şi cel păcătos.
Cât de mare este puterea rugăciunii, chiar şi a celui păcătos, când se înalţă din tot sufletul, să judecaţi după următorul exemplu din Sfânta Tradiţie: Văzând disperarea unei mame care mergea să-l îngroape pe unicul ei fiu, femeia
54 Apoc. 3, 20.
55 Cf. Iez. 24,14.
56 Mc. 14, 38.
202
desfrânată, care s-a nimerit pe drum, şi care poate încă nu se curăţase de păcatul ei, mişcată de durerea mamei, a strigat către Domnul: „Nu de dragul meu, o păcătoasă blestemată, ci pentru lacrimile mamei îndurerate pentru fiul ei şi puternic încredinţată în milostivirea şi atotputernicia Ta, Hristoase, înviază pe fiul ei!”… şi Domnul l-a înviat. Aşa de mare este puterea rugăciunii şi ea, mai mult decât orice, ne aduce Duhul lui Dumnezeu şi oricine o poate face cu uşurinţă. Fericiţi vom fi când Domnul ne va găsi priveghind în plinătatea darurilor Duhului Său cel Sfânt! Atunci noi vom putea să nădăjduim cu bună cutezanţă că vom fi răpiţi în nori, întru întâmpinarea Domnului57, Care va veni cu slavă şi cu putere multă să judece viii şi morţii58, să dea fiecăruia după faptele sale59.
Iată, iubitorule de Dumnezeu, vă închipuiţi că este o mare fericire că discutaţi cu sărmanul Serafim, fiind încredinţat că nici el nu este lipsit de harul Domnului. Pentru că noi vorbim de însuşi Domnul, Izvorul oricărei bunătăţi cereşti şi pământeşti! Prin rugăciunea noastră, ne-am învrednicit să vorbim cu El însuşi, cu Atotbunul şi de Viaţă Făcătorul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Dar aici trebuie să ne rugăm până când Dumnezeu-Duhul Sfânt Se coboară asupra noastră în măsura cunoscută de Dânsul a harului Său ceresc. Şi când binevoieşte să ne viziteze, atunci trebuie să încetăm rugăciunea. Dar cum să ne rugăm atunci: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”, când El deja a venit la noi, ca să ne mântuiască pe noi, cei ce nădăjduim în El şi chemăm numele Său cel
57 Cf. I Tes. 4, 17.
58 I pt. 4,5.
59 Cf. Mt. 16,27.
203
sfânt? Adică să-L întâmpinăm cu smerenie şi cu dragoste pe El, Mângâietorul, înlăuntrul templului sufletului nostru, care flămânzeşte şi însetează după venirea Sa. Iubitorule de Dumnezeu, îţi voi lămuri lucrul acesta cu un exemplu: să zicem că m-aţi chemat în vizită şi eu am venit şi am fost de acord să discutăm. Cu toate acestea, continuaţi să mă invitaţi: Poftiţi, veniţi! Atunci eu sunt nevoit să zic: Ce-i cu el?! Şi-a ieşit din minţi? Am venit la el, dar el mă tot cheamă! Tot aşa trebuie să ne raportăm şi la Dumnezeu Duhul Sfânt. De aceea se şi spune: „încetaţi şi pricepeţi că Eu sunt Dumnezeu, Mă voi înălţa între neamuri, Mă voi înălţa de pe pământ”60, adică Mă arăt celui ce crede în Mine şi Mă cheamă şi voi vorbi cu el aşa cum, odinioară, am vorbit cu Adam în rai, cu Avraam şi cu Iacob, cu Moise, cu Iov şi cu alţii asemenea lor. Mulţi tâlcuiesc că această încetare se referă doar la treburile, la grijile lumeşti, atunci când ne rugăm. Vă spun, în Dumnezeu, că în timpul rugăciunii trebuie să ne îndepărtăm de acestea, dar când, în rugăciunea făcută cu o putere mare a credinţei, Domnul Dumnezeuduhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea bunătăţii Sale negrăite, se cade să încetăm şi rugăciunea. Sufletul grăieşte în rugăciune, dar la venirea Duhului Sfânt trebuie să fim într-o tăcere deplină, ca să auzim în chip desluşit şi limpede toate cuvintele vieţii veşnice, pe care binevoieşte să ni le vestească atunci. Se cade să fim într-o deplină trezvie şi a sufletului şi a duhului şi într-o curăţie neprihănită a trupului. Aşa a fost la Horeb, când israeliţilor li s-a spus să nu se atingă de femei trei zile, până la arătarea Domnului în Sinai, deoarece Dumnezeul nostru este „foc ce arde toată necurăţia” şi nimeni nu poate
60 Ps. 45,10.
204
intra în comuniune cu Dânsul dacă nu este curat trupeşte şi sufleteşte.
IV
ei, dar cum, părinte, să fim cu celelalte virtuţi, săvârşite de dragul lui Hristos, pentru dobândirea Duhului Sfânt? îmi vorbiţi doar despre rugăciune?
dobândiţi harul Duhului Sfânt şi toate celelalte virtuţi lucrate de dragul lui Hristos, neguţătoriţi cu ele în chip duhovnicesc, neguţătoriţi cu acelea care vă vor da câştig mai mare. Strângeţi bunuri din prisosul bunătăţii lui Dumnezeu, puneţi-l în depozitul veşnic al lui Dumnezeu, cu procente nemateriale, dar nu câte 4 sau 6, ci câte o 100 la o rublă duhovnicească, ba chiar nenumărat mai mult. De exemplu: dacă rugăciunea şi privegherea vă dau mai mult har dumnezeiesc, privegheaţi şi vă rugaţi; dacă postul vă dă mai mult har, postiţi; dacă milostenia vă dă mai mult, faceţi milostenie şi astfel chibzuiţi la fiecare virtute lucrată de dragul lui Hristos.
Iată, eu vă voi povesti ceva despre mine, nevrednicul de Serafim. Eu sunt din neam negustoresc din Kursk. Când nu eram încă la mănăstire, făceam negustorie cu mărfurile care ne aduceau mai mult câştig. Puterea nu stă doar în a face negustorie, ci şi în a avea mai mult câştig. Aşa şi în viaţa creştinească, puterea nu stă doar în rugăciune, ci şi în alte lucruri bune pe care le poţi face. Cu toate că Apostolul spune: „Rugaţi-vă neîncetat”61, el adaugă: „Mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea, decât mii cu
61 I Tes. 5. 17.
205
limba”62. Şi Domnul zice: „Nu tot cel ce spune Doamne, Doamne se mântuieşte, ci acela care face voia Tatălui Meu”63, adică cel ce face lucrul lui Dumnezeu şi, pe deasupra, cu evlavie, deoarece „blestemat este cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nepăsare”64. Iar lucrul lui Dumnezeu este: „Să crezi în El şi în Iisus Hristos, pe Care L-a trimis”65. Dacă judecăm corect poruncile lui Hristos şi ale Apostolilor, lucrarea noastră creştinească nu stă numai în a spori numărul faptelor bune, care slujesc doar ca mijloace ţelurilor vieţii noastre, ci să scoatem de aici mai mult folos, adică să dobândim cele mai îmbelşugate daruri ale Duhului Sfânt.
Aşa aş dori eu, iubitorule de Dumnezeu, ca şi dumneavoastră să dobândiţi acest izvor nesecat al harului dumnezeiesc şi totdeauna să chibzuiţi, dacă vă aflaţi sau nu în Duhul lui Dumnezeu! Dacă este aşa, nu aveţi de ce să fiţi îndurerat, chiar dacă ar fi acum înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos! Deoarece s-a zis: „În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”. Dacă nu este aşa, atunci trebuie să cercetăm din ce cauză Domnul Dumnezeu-Duhul Sfânt a voit să ne părăsească şi să-L căutăm fără încetare până când va fi iarăşi cu noi harul Său. Iar în ceea ce priveşte vrăjmaşii noştri care îl alungă de la noi, se cade să ne năpustim asupra lor astfel încât şi praful să se aleagă de ei, după cum a zis Prorocul David: „Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea sta, cădea-vor sub picioarele mele”66.
62 I Cor. 14, 19.
63 Mt. 7, 21.
64 Ier. 48, 10.
65 Cf. In 14, 1; 6, 29.
66 Cf. Ps. 17, 41-42.
206
Aşa, tătucule! Aşa să binevoiţi a târgui virtuţile în chip duhovnicesc. împărţiţi darurile Duhului Sfânt celor ce au trebuinţă, după exemplul lumânării aprinse, care arde cu foc pământesc întru luminarea multora. Şi dacă aşa este cu focul pământesc, ce vom putea spune despre focul harului Atotsfântului Duh Dumnezeiesc!… Bogăţia pământească, împărţind-o, se micşorează, dar bogăţia harului dumnezeiesc, cu cât se împarte mai mult, cu atât se înmulţeşte mai mult la cel care o împarte. Astfel că Domnul a binevoit să-i spună samarinencei: „Cel ce bea din apa aceasta va înseta din nou; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai înseta în veci; iar apa pe care Eu i-o voi da va fi în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică”67.
V
părinte, am zis eu, iată, dumneavoastră vorbiţi despre dobândirea Duhului Sfânt ca ţel al vieţii creştine. Dar cum şi unde pot să-L văd? Faptele bune se văd, dar, oare, Duhul Sfânt poate fi văzut? Cum aş putea să ştiu dacă este cu mine sau nu?
noi, în timpul de faţă, a răspuns stareţul, ţinând cont de răceala noastră aproape generală faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru, Iisus Hristos, şi de neatenţia faţă de lucrările proniei Sale dumnezeieşti faţă de noi, putem spune că ne-am îndepărtat aproape cu totul de autentica viaţă creştinească. Acum cuvintele Sfintei Scripturi ni se par stranii când Duhul lui Dumnezeu spune prin gura lui Moise: „Şi a văzut Adam pe Domnul mergând prin
67 In. 4, 13-14.
207
rai”68. Sau când citim la Apostolul Pavel: Am mers în Ah aia şi Duhul lui Dumnezeu nu era cu noi, ne-am îndreptat spre Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu era cu noi69. în nenumărate locuri şi de multe ori se vorbeşte în Sfânta Scriptură că Dumnezeu S-a arătat oamenilor. Unii spun că aceste exprimări nu pot fi înţelese exact, pentru că, zic ei, „pot oare oamenii să-L vadă pe Dumnezeu?”. Dar aici nu este nimic de neînţeles. Această neînţelegere s-a produs pentru că ne-am îndepărtat de simplitatea vederii creştine iniţiale. Sub pretextul culturii şi civilizaţiei, am intrat într-o aşa nevedere, încât ni se pare greu de înţeles ceea ce primii creştini înţelegeau atât de clar: în discuţiile lor obişnuite, noţiunea de arătare a lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea stranie. Astfel, când prietenii îl certau pe Iov că huleşte pe Dumnezeu, acesta le-a răspuns: „Cum poate să fie aceasta când eu simt respiraţia Atotţiitorului în nările mele?”70, adică cum aş putea huli pe Dumnezeu când Duhul Sfânt petrece cu mine. Dacă L-aş fi hulit pe Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt m-ar fi părăsit, însă eu, iată, simt respiraţia Sa în nările mele. Tot aşa se vorbeşte şi despre Avraam şi despre Iacob, că au văzut pe Domnul şi au vorbit cu El, iar Iacob s-a şi luptat cu El. Moise L-a văzut pe Dumnezeu şi tot poporul împreună cu el, când s-a învrednicit să primească de la Dumnezeu tablele Legii pe Muntele Sinai. Stâlpul de nor şi stâlpul de foc sau ceva asemănător harul vizibil al Duhului Sfânt a slujit drept călăuză poporului lui Dumnezeu în pustie. Oamenii nu au văzut în vis pe Dumnezeu sau într-un extaz imaginar, ci cu adevărat în realitate. Am devenit foarte neatenţi cu lucrarea mântuirii noastre.
68 Cf. Fc. 3,8.
69 Citat neindentificat [n. tr.].
70 Cf. Iov 27, 3.
208
De aceea reiese că şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi le înţelegem nu în sensul în care ar trebui, pentru că noi nu căutăm harul dumnezeiesc. Nu-I permitem să se sălăşluiască în sufletele noastre din cauza mândriei minţii noastre, şi nu avem o luminare autentică de la Domnul, trimisă în inimile oamenilor care să înseteze şi să flămânzească după adevărul dumnezeiesc.
Iată, de exemplu, cele spuse în Biblie: „Şi Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în faţa lui Adam, cel întâi zidit de El din ţărâna pământului”, mulţi le tâlcuiesc, chipurile, zicând că în Adam nu era suflet şi duh omenesc, ci era doar trupul făcut din ţărână. Această tâlcuire nu este adevărată, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „Şi însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în chip desăvârşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul şi trupul, întru venirea Domnului Iisus Hristos”71. Şi toate cele trei părţi ale firii noastre au fost făcute din ţărâna pământului şi Adam nu a fost mort, ci ca o fiinţă vie şi lucrătoare, asemenea cu alte făpturi de pe pământ, însufleţite de Dumnezeu. Dacă Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat mai apoi acea suflare de viaţă, adică harul Duhului Sfânt, Care de la Tatăl purcede şi în Fiul Se odihneşte şi de dragul Fiului a fost trimis în lume, atunci Adam, oricât de desăvârşit ar fi fost faţă de celelalte făpturi ale lui Dumnezeu şi cunună a creaţiei, ar fi fost lipsit de Duhul Sfânt Care îl ridică la vrednicia asemănării cu Dumnezeu. Fără Duhul Sfânt, ar fi fost asemenea cu celelalte creaturi, având trup, suflet şi duh. Când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflare de viaţă, „Adam s-a făcut fiinţă vie”72, adică desăvârşit, asemenea
71 I Tes. 5, 23.
72Fc. 2, 7 în Biblia în limba rusă, Moscova, 1968: „Şi omul a devenit cu suflet viu.”
209
lui Dumnezeu. Adam a fost creat astfel încât să nu sufere nimic din partea stihiilor făcute de Dumnezeu: nici apa nu îl îneca, nici focul nu-l ardea, nici aerul nu putea să-i dăuneze în vreun fel, nici pământul nu putea să-l înghită în prăpăstiile sale. Toate îi erau supuse lui Adam, ca unui favorit al lui Dumnezeu. Şi era admirat de toate făpturile, ca o coroană a creaţiei lui Dumnezeu. De la această suflare de viaţă, suflată în faţa lui Adam din gura Atotcreatoare a lui Dumnezeu, Adam s-a înţelepţit într-atât încât nu se ştie dacă va mai fi vreodată pe pământ un om mai înţelept şi mai ştiutor ca dânsul. Când Domnul i-a poruncit să pună nume fiecărei făpturi, denumirile pe care le-a dat arătau pe deplin toate calităţile, toată puterea şi toate caracteristicile respectivei făpturi, pe care aceasta le deţinea după darul lui Dumnezeu, de la creare. Iată că datorită acestui dar al harului, dat prin suflarea lui Dumnezeu, Adam a putut să-L vadă şi să-L înţeleagă pe Domnul, Care umbla prin rai, precum şi convorbirea sfinţilor îngeri şi limba tuturor animalelor, păsărilor, târâtoarelor, care trăiesc pe pământ şi tot ceea ce este ascuns pentru noi, cei căzuţi şi păcătoşi. Aceeaşi înţelepciune, forţă şi atotputernicie şi toate celelalte calităţi bune şi sfinte Domnul Dumnezeu le-a dăruit şi Evei, făcând-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam în Edenul dulceţii, în raiul sădit de Dânsul în mijlocul pământului. Pentru ca ei să poată menţine cu uşurinţă nemuritoarele şi desăvârşitele însuşiri ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a sădit în mijlocul raiului pomul vieţii, în roadele căruia a pus toată esenţa şi plinătatea darurilor acestei suflări dumnezeieşti. Dacă nu ar fi păcătuit, atunci Adam şi Eva şi toţi urmaşii lor, folosindu-se de mâncarea din roadele pomului vieţii, ar fi putut să menţină în sine, veşnic, puterea făcătoare de viaţă a harului dumnezeiesc şi plinătatea puterilor trupului şi
210
sufletului şi duhului, într-o stare de nemurire şi atotfericire, greu de înţeles de imaginaţia noastră.
Când însă, prin mâncarea din pomul binelui şi răului, au aflat deosebirea dintre bine şi rău şi au fost supuşi tuturor adversităţilor ce au urmat călcării poruncii lui Dumnezeu, atunci au fost lipsiţi de nepreţuitul dar al harului Duhului Sfânt. Până la venirea în lume a lui Dumnezeuomul, Iisus Hristos, Duhul lui Dumnezeu nu era (trimis) în lume, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”73. Aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu a lipsit total din lume, dar prezenţa Sa nu era atât de puternică precum în Adam sau în noi, creştinii ortodocşi, şi Se manifesta doar dinafară, iar semnele prezenţei Sale în lume erau cunoscute neamului omenesc. Astfel, de exemplu, după căderea lui Adam şi, în egală măsură, a Evei, li s-au descoperit multe taine cu privire la mântuirea viitoare a neamului omenesc. Şi Cain, cu toată ticăloşia şi crima sa, a înţeles cu uşurinţă glasul binecuvântat al convorbirii cu Dumnezeu, cu toate că avea accent de ceartă. Noe a discutat cu Dumnezeu. Avraam I-a văzut ziua şi s-a bucurat74. Harul Duhului Sfânt, care lucra dinafară, s-a reflectat în toţi prorocii Vechiului Testament şi în sfinţii lui Israel. După aceea, la evrei s-au înfiinţat şcoli speciale de proroci, unde învăţau să se recunoască semnele arătării lui Dumnezeu sau a îngerilor şi să deosebească lucrările Duhului Sfânt de unele fenomene obişnuite, care apăreau în natura vieţii pământeşti lipsite de har. Simeon, Primitorul de Dumnezeu, Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana şi alţi nenumăraţi robi ai lui Dumnezeu au avut felurite şi permanente arătări dumnezeieşti, voci, descoperiri care s-au dovedit a fi
73Cf. In 7, 39.
74 In 8,59.
211
evenimente minunate şi evidente. Duhul lui Dumnezeu a lucrat şi la păgâni, care nu îl cunoşteau pe Dumnezeul Adevărat, dar şi în mijlocul lor Dumnezeu a găsit oameni aleşi. Aşa, de exemplu, au fost fecioarele prorociţe, sibile, care îşi închinau fecioria Dumnezeului Necunoscut, dar totuşi lui Dumnezeu, Făcătorul universului şi Atotţiitorul şi Cârmuitorul lumii, aşa cum îl recunoşteau şi păgânii. De asemenea, şi filosofii păgâni, care, cu toate că rătăceau în întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, dar căutând adevărul cel scump lui Dumnezeu, puteau fi prin această căutare părtaşi la Duhul lui Dumnezeu, deoarece s-a spus: „Păgânii care nu îl cunosc pe Dumnezeu din fire fac cele ale legii şi cele plăcute Lui”75. Iar Domnul fericeşte adevărul, căci Duhul Sfânt îl vesteşte: „Adevărul a strălucit de pe pământ şi a plecat din ceruri”.
Iată, aşa, iubitorule de Dumnezeu, şi în sfântul popor al lui Dumnezeu, şi la păgânii necunoscători de Dumnezeu s-a păstrat vederea dumnezeiască, adică, tătucule, o înţelegere rezonabilă şi clară despre felul cum Dumnezeu-Duhul Sfânt lucrează în om, cum anume şi după ce simţăminte exterioare şi lăuntrice poţi să te încredinţezi că lucrează Dumnezeu-Duhul Sfânt şi nu este o ademenire vrăjmaşă. Aşa a fost de la căderea lui Adam până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, cu trupul în lume.
Fără aceasta, iubitorule de Dumnezeu, oamenii nu ar fi avut posibilitatea să afle cu exactitate când va veni în lume rodul seminţei femeii cel făgăduit lui Adam şi Evei, care va zdrobi capul şarpelui76. Dar, iată, Simeon Primitorul de Dumnezeu, ocrotit de Duhul Sfânt, după ce i s-a descoperit la vârsta de 65 de ani taina pururea-fecioriei
75 Cf. Rom. 2, 14.
76 Cf.Fc. 3, 15.
212
Preasfintei Fecioare Maria, Zămislirea şi Naşterea lui Hristos, trăind cu harul Duhului Dumnezeiesc 300 de ani, la 365 de ani a spus clar în templul Domnului că a aflat cu darul Duhului Sfânt că acesta este însuşi Hristos Mântuitorul lumii, despre Zămislirea şi Naşterea Sa vestindu-i-se de la Duhul Sfânt cu 300 de ani în urmă, prin îngerul Său.
Iată şi prorociţa Ana, fiica lui Fanuel, care slujise Domnului Dumnezeu în templu după ce rămăsese văduvă, fiind cunoscută după darurile deosebite ale harului dumnezeiesc drept o văduvă dreaptă, o roabă curată a lui Dumnezeu, a vestit că El este Mesia cel promis lumii, adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, împăratul lui Israel, Care a venit să mântuiască pe Adam şi neamul omenesc.
Când însă Domnul Hristos a binevoit să săvârşească toată lucrarea Sa mântuitoare, după învierea Sa a suflat asupra Apostolilor, reînnoind suflarea de viaţă, pierdută de Adam şi le-a dăruit acest har al Duhului Sfânt. Dar mai mult decât atât, El le-a zis lor: Este de folos să merg la Tatăl, căci dacă nu voi merge, Duhul lui Dumnezeu nu va veni în lume, dar dacă merg Eu la Tatăl, atunci îl va trimite în lume şi El, Mângâietorul, vă va învăţa pe voi şi pe toţi tot adevărul77. Aici le-a promis deja harul peste har. Şi în ziua Cincizecimii le-a trimis în chip solemn Duhul Sfânt prin suflare de vânt, şi limbi de foc s-au oprit asupra fiecărui Apostol, şi i-a umplut cu puterea harului dumnezeiesc. Şi iată, acest har al Duhului Sfânt ni se dă nouă, tuturor credincioşilor lui Hristos în Taina Sfântului Botez, când se pecetluiesc prin ungere cu mir principalele părţi ale trupului nostru, arătate de Sfânta Biserică, păstrătoarea veşnică a acestui har. La miruire se spune: „pecetea Darului Duhului Sfânt”. Dar pe ce punem noi, iubitorule de Dumnezeu,
77 Cf. In 16.
213
peceţile noastre nevrednice, dacă nu pe nişte vase care păstrează o comoară mult preţuită de noi? Ce poate fi mai înalt şi mai de preţ pe lume decât darurile Duhului Sfânt, trimise nouă de Sus, în Taina Botezului?! Harul Botezului este atât de mare şi de necesar, făcător de viaţă pentru om, încât nici măcar de la omul eretic nu se ia până la moartea sa, adică până la sorocul însemnat de Sus, prin Pronia dumnezeiască pentru a-l încerca pe om aici, pe pământ la ce este potrivit şi ce poate săvârşi în acest soroc prin mijlocirea harului dat lui de Sus. Şi dacă noi nu am păcătui niciodată după botezul nostru, atunci am fi sfinţi pentru vecie, în afara oricărei întinăciuni a trupului şi a sufletului. Dar iată în ce constă neajunsul: noi, înaintând în vârstă, nu propăşim în har şi în înţelegerea lui Dumnezeu, aşa cum a propăşit Domnul nostru Iisus Hristos. Ba chiar, mai mult, noi, decăzând puţin câte puţin ne lipsim de harul Atotsfântului Duh şi ajungem în mare măsură nişte oameni păcătoşi şi prea păcătoşi. Dar când cineva, fiind trezit de înţelepciunea lui Dumnezeu, Care caută mântuirea noastră, Care veghează toate, se hotărăşte să facă rugăciuni de dimineaţă şi să privegheze de dragul dobândirii mântuirii sale veşnice, atunci acela, ascultător fiind glasului înţelepciunii, trebuie să alerge la pocăinţa adevărată pentru toate păcatele sale şi să lucreze virtuţile care se împotrivesc păcatelor săvârşite, iar prin mijlocirea acestora, făcute de dragul lui Hristos, dobândim Duhul Sfânt, Care lucrează şi rânduieşte înlăuntrul nostru împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune în zadar: „înlăuntrul vostru se află împărăţia lui Dumnezeu”78 şi care se ia cu sforţări. Adică acei oameni, care, cu toate legăturile păcatului de care sunt ţinuţi, nu permit ca prin constrângere şi provocare
78 Lc. 17, 21.
214
să facă noi păcate, şi vor să vină la Mântuitorul cu pocăinţă desăvârşită, silindu-se să rupă legăturile lor, astfel de oameni sunt, mai apoi, înaintea lui Dumnezeu mai albi decât zăpada, prin harul dumnezeiesc. „Veniţi zice Domnul şi dacă păcatele voastre vor fi ca purpura, le voi albi precum zăpada”79. Cândva, Sfântul Ioan Teologul, văzătorul tainelor, a văzut astfel de oameni în veşminte albe, adică în veşmintele îndreptării, şi cu ramuri de finic în mâini, ca semne ale biruinţei şi cântau lui Dumnezeu cântarea minunată:,Aliluia!” Frumuseţea acestei cântări nimeni nu ar putea să o imite. Despre aceştia, îngerul lui Dumnezeu a spus: Aceştia sunt cei ce au venit din mari necazuri şi au spălat veşmintele lor şi le-au albit80 prin împărtăşirea cu Preacuratele şi Făcătoarele de Viaţă Taine ale Trupului şi Sângelui Mielului Care a fost înjunghiat din propria voinţă pentru mântuirea lumii, Care până acum Se junghie şi Se sfărâmă, dar niciodată nu Se sfârşeşte, Care ne dă nouă calea vieţii veşnice şi răspuns bine primit la înfricoşătoarea Lui Judecată, fiind înlocuitor preascump şi care întrece orice minte a acelui rod al pomului vieţii, de care vrăjmaşul, luceafărul căzut din cer, ar fi vrut să lipsească neamul nostru omenesc. Cu toate că vrăjmaşul diavol a ademenit-o pe Eva şi, prin ea, pe Adam, Domnul însă nu numai că le-a dăruit Mântuitor din sămânţa femeii, Care a călcat cu moartea pe moarte, dar ne-a dat şi nouă tuturor, pe Pururea Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu Maria, care a zdrobit în ea însăşi şi în tot neamul omenesc capul şarpelui. Ea e neîncetată mijlocitoare la Fiul ei şi Dumnezeul nostru, chiar şi pentru cei mai deznădăjduiţi păcătoşi. De aceea Maica Domnului este numită „Rana demonilor”, deoarece demonul nu are
79 Is. 1,18.
80 Cf. Apoc. 3, 4-5.
215
posibilitatea să-l piardă pe om decât dacă omul însuşi nu va vrea să alerge la ajutorul Maicii Domnului.
VI
Eu, nevrednicul de Serafim, aş vrea să-ţi explic, iubitorule de Dumnezeu, în ce stă deosebirea dintre lucrările Duhului Sfânt, Care Se sălăşluieşte în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cele ale întunericului păcatului, la instigarea şi aprinderea demonică care lucrează hoţeşte în noi. Duhul lui Dumnezeu ne aminteşte cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrează împreună cu El, totdeauna, în mod identic, bucurând inimile noastre şi ducând paşii noştri pe calea păcii. Duhul demonic filozofează împotriva lui Hristos şi lucrările lui în noi sunt zbuciumate, mârşave şi pline de pofte trupeşti, de poftele ochiului şi ale mândriei lumeşti. „Amin, Amin, zic vouă, cel ce crede în Mine, nu va muri în veci”81: cel ce are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar dacă din neputinţă omenească a murit sufleteşte din cauza vreunui păcat, acela nu moare pentru totdeauna, ci va fi înviat cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care ridică păcatele lumii şi totdeauna ne dă har peste har. Despre acest har care s-a arătat întregii lumi şi neamului omenesc în Dumnezeu-Omul se spune în Evanghelie: „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Şi adaugă: „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”82. Aceasta înseamnă că harul
81 In 6, 47.
82 In 1, 4-5.
216
Duhului Sfânt, dăruit prin Botezul în numele Preasfintei Treimi, cu toată căderea în păcat a oamenilor, cu tot întunericul din jurul sufletului nostru, totuşi luminează în inimă lumina nepreţuitelor merite ale lui Hristos. Această lumină a lui Hristos spune Tatălui, referitor la nepocăinţa păcătosului: „Avva, Părinte!83 Nu te mânia până în sfârşit pe această nepocăinţă!”, iar apoi, la întoarcerea păcătosului pe calea pocăinţei netezeşte cu desăvârşire urmele fărădelegilor, îmbrăcând iarăşi pe fostul păcătos cu haina neprihănirii, ţesută din harul Duhului Sfânt, despre dobândirea Căruia, ca ţel al vieţii creştine, vă vorbesc eu de atâta vreme, iubitorule de Dumnezeu.
Ca să pricepeţi şi mai clar, vă mai spun ce puteţi înţelege prin harul Duhului Sfânt, cum să-l recunoaşteţi şi cum anume se descoperă lucrarea lui în oamenii luminaţi de acesta. Harul Duhului Sfânt este lumina care luminează omul. Despre aceasta vorbeşte Sfânta Scriptură. Dumnezeiescul Părinte David a spus: „Făclia picioarelor mele este Legea Ta şi lumina cărărilor mele.”84, „Dacă nu ar fi fost Legea Ta cugetarea mea, atunci aş fi pierit în necazul meu.”85. Adică harul Duhului Sfânt care se exprimă în lege, prin poruncile Domnului, este luminătorul şi lumina mea. Dacă nu ar fi acest har al Duhului Sfânt, pe care trebuie să-l dobândesc cu atâta sârguinţă încât de şapte ori pe zi învăţ adevărurile Tale care mă luminează în întunericul grijilor legate de marele nume al cinului împărătesc, atunci de unde aş fi luat măcar o scânteie de lumină care să-mi lumineze calea vieţii, întunecate de oştilitatea neputinţelor mele?! Domnul a descoperit în nenumărate rânduri
83Cf. Gal. 4, 6.
84Ps. 118, 105.
85Ps. 118, 92.
217
lucrarea harului Duhului Sfânt în acei oameni pe care i-a sfinţit şi luminat prin descoperirile Sale. Amintiţi-vă de Moise după convorbirea sa cu Dumnezeu pe Muntele Sinai. Oamenii nu puteau să-l privească, aşa de tare strălucea de o lumină neobişnuită care-i înconjura faţa. Chiar a fost obligat să se arate poporului sub un acoperământ. Amintiţi-vă de Schimbarea la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor. O lumină mare L-a învăluit şi îmbrăcămintea Lui s-a făcut albă ca zăpada şi ucenicii lui au căzut la pământ de frică. Când Moise şi Ilie au venit la El în aceeaşi lumină, atunci, ca să se ascundă strălucirea luminii harului dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor, un nor i-a acoperit pe dânşii. Şi astfel harul Sfântului Duh se arată tuturor într-o lumină nespusă, prin care Dumnezeu îşi descoperă lucrarea.
VII
cum aş putea l-am întrebat eu pe Părintele Serafim să ştiu că mă aflu sub lucrarea harului Duhului Sfânt?
este un lucru foarte simplu, iubitorule de Dumnezeu! Dumnezeu ne spune: toate cele căpătate cu înţelepciune sunt simple. Dar problema noastră constă în faptul că noi nu căutăm această înţelepciune dumnezeiască care nu se mândreşte, pentru că nu este din lumea de aici. Această înţelepciune este plină de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele, îl zideşte pe om în mântuire. Despre această înţelepciune a minţii se spune în Evanghelie că „atunci Domnul le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile”86. Având această înţelepciune a minţii, au văzut Apostolii
86 Cf. Lc. 24.
218
dacă Duhul lui Dumnezeu Se află sau nu în ei. Văzând că Duhul lui Dumnezeu petrece cu dânşii, pătrunşi de aceasta, spuneau că lucrarea lor este sfântă şi pe deplin plăcută Domnului Dumnezeu. Prin aceasta se explică de ce în epistole scriau: „Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă”87. Şi doar pe aceste fundamente propuneau epistolele lor ca adevăr incontestabil, spre folosul tuturor credincioşilor, deoarece Sfinţii Apostoli recunoşteau în mod sensibil prezenţa în ei a Duhului Sfânt… Ei, vedeţi, iubitorule de Dumnezeu, cât este de simplu?
cu toate acestea am răspuns eu nu înţeleg cum pot fi încredinţat cu tărie că eu sunt în Duhul lui Dumnezeu. Cum să recunosc prezenţa Sa în mine?
eu v-am spus deja că este foarte simplu şi v-am povestit amănunţit cum se află oamenii în Duhul Sfânt şi cum trebuie să înţelegem prezenţa Sa în noi… Dar ce vreţi dumneavoastră, tătucule?
aş vrea, am zis, să înţeleg acest lucru mai binişor!…
Atunci Părintele Serafim m-a prins puternic de umeri
şi mi-a spus:
noi, amândoi, acum, tătucule, suntem în Duhul lui Dumnezeu! De ce nu te uiţi la mine?
nu pot, Părinte, să vă privesc deoarece din ochii dumneavoastră se revarsă fulgere. Faţa dumneavoastră este mai luminoasă decât soarele şi mă dor ochii!
nu vă înspăimântaţi, iubitorule de Dumnezeu! Acum şi dumneavoastră aţi devenit tot aşa de luminos ca şi mine. Sunteţi acum în plinătatea Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-aţi putea vedea acum în felul acesta.
Şi, aplecându-şi spre mine capul, mi-a şoptit la ureche:
87 Fapte 15, 28.
219
mulţumiţi, aşadar, Domnului Dumnezeu pentru nespusa milostivire faţă de dumneavoastră. Aţi văzut că nici nu mi-am făcut semnul Crucii, ci doar în inima mea m-am rugat Domnului Dumnezeu şi am zis: Doamne, învredniceşte-l ca să vadă clar cu ochii trupeşti acea Pogorâre a Duhului Tău, de care îi învredniceşti pe robii Tăi, când binevoieşti să fie în lumina slavei Tale”. Şi, iată, Domnul a împlinit într-o clipă smerita rugăciune a lui Serafim… Cum, dar, să nu-I mulţumim pentru acest nespus dar făcut nouă, amândurora! Nu totdeauna îşi arată Domnul Dumnezeu milostivirea Sa, nici măcar marilor pustnici. Acest har dumnezeiesc a binevoit să vă mângâie frânta dumneavoastră inimă, precum o mamă iubitoare de copii, prin mijlocirea Maicii Domnului. De ce, tătucule, nu vă uitaţi în ochii mei? Priviţi şi nu vă temeţi domnul este cu noi!
După aceste cuvinte, m-am uitat la faţa sa şi a căzut asupra mea o frică evlavioasă şi mai mare. închipuiţi-vă în mijlocul soarelui, chiar în strălucirea razelor sale, faţa unui om care stă de vorbă cu tine. Vedeţi mişcarea buzelor sale, expresia ochilor, auziţi vocea lui, simţiţi că vă ţine cu mâinile de umeri, dar nu vedeţi aceste mâini, nici pe dumneavoastră înşivă, ci doar o lumină orbitoare care se întinde departe, la câţiva stânjeni împrejur şi luminează zăpada ce acoperă poiana şi fulgii de zăpadă care cad de sus peste mine şi peste marele Stareţ. Puteţi să vă închipuiţi acea stare în care eram atunci?!
dar cum vă simţiţi acum? m-a întrebat Părintele Serafim.
neobişnuit de bine! am răspuns
dar cum e acest bine?
simt o aşa pace şi linişte în sufletul meu încât nu pot să mă exprim cu niciun fel de cuvinte!
220
este acea pace a zis Părintele Serafim despre care Domnul a spus ucenicilor Săi: „Pacea Mea o dau vouă, dar nu aşa cum o dă lumea vă dau eu88”. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său, dar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea”89. „Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea.”90. Iată, unora ca aceşti oameni, urâţi de lumea aceasta, dar aleşi de Domnul, le dă acea pace pe care o simţiţi acum, pacea care, după cuvântul Apostolului, „covârşeşte orice minte”91. O numeşte astfel pentru că nu poţi exprima prin cuvinte acea stare sufletească pe care Domnul o înrădăcinează în inimile oamenilor. Hristos Mântuitorul o numeşte pacea bunătăţilor Sale proprii deoarece nicio bunăstare pământească nu o poate da inimii: ea se dă de Sus, de însuşi Domnul Dumnezeu. De aceea se numeşte pacea lui Dumnezeu… Dar ce mai simţiţi dumneavoastră?
o dulceaţă neobişnuită, am răspuns eu.
Şi el a continuat:
este acea dulceaţă despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: „Din grăsimea casei Tale voi gusta şi din izvorul dulceţii Tale voi bea.”92. Această dulceaţă umple acum inimile noastre şi se revarsă prin toate venele noastre, ca o desfătare negrăită. Din pricina acestei dulceţi, inimile noastre parcă se topesc şi amândoi suntem plini de acea fericire, care nu poate fi exprimată de nicio limbă… Dar ce mai simţiţi?
o bucurie neobişnuită în toată inima mea!
Şi Părintele Serafim a continuat:
88 In 14, 27.
89 In 15, 19.
90 In 16, 33.
91 Filip. 4, 7.
92 Ps. 35, 8.
221
când Duhul lui Dumnezeu Se pogoară asupra omului şi îl învăluie cu plinătatea descoperirii Sale, atunci sufletul omului se umple de bucurie nespusă, deoarece Duhul lui Dumnezeu umple de bucurie tot ceea ce atinge. Este acea bucurie despre care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: „Femeia, când este să nască, se întristează pentru că a venit ceasul ei; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de durere pentru bucuria că s-a născut om în lume”. „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.93”. Adică inima voastră se va bucura, cu toate aceste necazuri. Dar oricât de mângâietoare ar fi această bucurie pe care o simţiţi acum, ea este neînsemnată în comparaţie cu cea despre care Domnul spune Apostolilor că „nici ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu a ajuns, fiind arvună pregătită de Dumnezeu celor ce îl iubesc pe Dânsul.94”. Arvuna acestei bucurii ni se dă nouă acum şi dacă simţim o aşa dulceaţă, veselie, un aşa bine în sufletele noastre, atunci ce vom spune despre acea bucurie care se pregăteşte acolo, în ceruri, pentru cei ce plâng aici, pe pământ?! Iată, şi dumneavoastră, care aţi plâns atât în viaţa pământească, priviţi cu ce bucurie vă mângâie Domnul încă din viaţa de aici! Acum noi, tătucule, trebuie ca, adăugând osteneală la osteneală, să urcăm din putere în putere şi să ajungem la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos şi să se împlinească prin noi cuvintele Domnului: Cei ce rabdă pentru Domnul se vor înaripa precum vulturii, vor lupta şi nu vor osteni, vor merge din putere în putere şi li se va arăta lor Dumnezeul dumnezeilor în Sion, în vedenii cereşti… Iată, bucuria noastră de acum, care ni s-a arătat în parte, ni se va descoperi în toată plinătatea
93 In 16, 21, 33.
94 I Cor. 2, 9.
222
ei şi nimeni nu o va lua de la noi, când vom fi preaplini de desfătările duhovniceşti. Dar ce mai simţi, iubitorule de Dumnezeu?
Eu am răspuns:
o căldură neobişnuită!
ce fel de căldură, tătucule? Doar noi suntem în pădure, este iarnă, sub picioarele noastre este zăpadă şi ninge de sus… Ce fel de căldură poate să fie?
o căldură aşa cum se face în baie, când torni apă pe piatră şi iese abur ca un stâlp.
dar ce miros simţiţi? Aşa cum este în baie?
nu, am răspuns eu, pe pământ nu este nimic asemănător cu această mireasmă. Pe când mai trăia mama, îmi plăcea să dansez şi să merg la baluri. Atunci mama mă stropea cu apă de parfum, cumpărate de la cele mai bune magazine din Kazan, dar acele parfumuri nu au o aşa mireasmă…
Şi Părintele Serafim a zâmbit plăcut şi a zis:
şi eu ştiu aceasta, dar v-am întrebat intenţionat despre cum simţiţi dumneavoastră acest lucru. Este adevărul adevărat! Nicio mireasmă pământească nu poate fi comparată cu mireasma pe care noi o simţim deoarece acum pe noi ne înconjoară mireasma Sfântului Duh. Ce lucru pământesc poate fi asemănător?… Luaţi seama: mi-aţi spus că în jurul nostru este cald ca în baie, dar priviţi că zăpada de jos şi cea de pe noi nu se topeşte. Deci această căldură nu este în văzduh, ci în noi, înşine. Este acea căldură cu care Duhul Sfânt, prin cuvintele rugăciunii, ne sileşte să strigăm către Domnul: „Încălzeşte-mă cu căldura Duhului Sfânt!”. încălziţi de această căldură, pustnicii şi pustnicele nu se temeau de gerul iernii, fiind îmbrăcaţi, precum în cojoace călduroase, în haine binecuvântate ţesute de Duhul Sfânt. Aşa ar trebui să fie, pentru că
223
harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte înlăuntrul nostru precum Domnul a zis: „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Prin cuvintele „împărăţia lui Dumnezeu”, Domnul se referă la harul Duhului Sfânt. Iată, această împărăţie a lui Dumnezeu este întru noi, iar harul Duhului Sfânt luminează şi încălzeşte dinafară şi prea umplând cu mireasmă deosebită văzduhul ce ne înconjoară, îndulceşte simţurile noastre, adăpând inimile noastre cu bucurie nespusă. Starea noastră de acum este aceea despre care vorbeşte Apostolul: „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci adevărul şi pacea în Duhul Sfânt”. Credinţa noastră nu stă în cuvinte pământeşti nenumărate şi înţelepte, ci în faptele puterii şi ale duhului, în această stare ne aflăm şi noi acum. Despre aceasta Domnul a spus: „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere…”95. Iată ce înseamnă să fii în plinătatea Duhului Sfânt despre care Sfântul Macarie Egipteanul scrie: „Eu însumi am fost în plinătatea Duhului Sfânt…”. De această plinătate a Duhului Sfânt ne-a învrednicit Domnul pe noi, nevrednicii, acum… De acum nu mai am a vă întreba nimic despre ce aţi simţit, iubitorule de Dumnezeu, în ce chip sunt oamenii aflaţi în harul lui Dumnezeu!… Vă veţi aminti, oare, arătarea negrăitei milostiviri a lui Dumnezeu, care ne-a vizitat?
nu ştiu, Părinte, dacă Domnul mă va învrednici să-mi amintesc întotdeauna atât de viu şi de real această milă dumnezeiască…
eu cred că Domnul ne va ajuta să reţinem aceasta pentru totdeauna, în mintea noastră, altfel bunătatea Sa nu s-ar fi aplecat într-o clipită către smerita mea rugăciune
95 Mc. 9,1.
224
şi nu l-ar fi ascultat atât de repede pe Serafim. Cu atât mai mult cu cât nu numai dumneavoastră vi s-a dat să pricepeţi aceasta, ci prin dumneavoastră, să înţeleagă toată lumea că, întărindu-vă în lucrul lui Dumnezeu, aţi putea fi de folos şi altora. Faptul că eu sunt monah, iar dumneavoastră sunteţi om din lume, aceasta nu contează: Dumnezeu caută dreapta credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul-Născut. Pentru aceasta i se dă de Sus, din belşug, harul Duhului Sfânt. Domnul caută inima plină de iubire faţă de El şi de aproapele iată tronul pe care îi place să stea şi pe care se găseşte în plinătatea slavei Sale dinainte de cer. „Fiule, dă-mi inima ta şi toate celelalte le voi adăuga ţie!”, deoarece în inima omului poate să încapă împărăţia lui Dumnezeu. Domnul porunceşte ucenicilor Săi: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa şi celelalte se vor adăuga vouă. Ştie doar Tatăl vostru de toate câte aveţi nevoie”. Nu ne ceartă Domnul pentru întrebuinţarea bunurilor pământeşti, deoarece El însuşi spune că, prin condiţia noastră pământească, noi avem nevoie de acestea, adică tot ceea ce alină pe pământ viaţa noastră omenească şi ne face mai lesnicios drumul către patria cerească. Sprijinindu-se pe aceasta, Sfântul Apostol Petru a spus că nimic nu este mai preţios pe pământ decât evlavia unită cu mulţumirea. Şi Sfânta Biserică se roagă ca acestea să ne fie dăruite de Domnul Dumnezeu; şi cu toate că durerile, necazurile şi nenumăratele nevoi fac parte din viaţa noastră pământească, Domnul nu vrea ca noi să petrecem doar în necazuri şi nevoi şi, de aceea, ne porunceşte prin Apostoli să purtăm greutăţile unii altora şi aşa vom împlini legea lui Hristos. Domnul Iisus ne porunceşte ca noi să ne iubim unul pe altul şi, mângâindu-ne cu această iubire reciprocă, să ne uşurăm drumul nostru dureros şi strâmt spre patria cerească. De ce S-a pogorât El
225
din cer, la noi, dacă nu ca să primească în Sine sărăcia noastră şi să ne îmbogăţească cu bogăţia bunătăţilor Sale nenumărate? Nu a venit ca să-I slujim, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul Său pentru izbăvirea multora. Aşa şi dumneavoastră, iubitorule de Dumnezeu, să lucraţi şi, văzând milostivirea lui Dumnezeu, să spuneţi despre aceasta celor ce îşi doresc mântuirea. „Secerişul este mult, lucrătorii sunt puţini”, spune Domnul. Iată, Domnul Dumnezeu ne-a scos pe noi la lucru şi ne-a dat darurile harului Său, pentru ca secerând spicele mântuirii aproapelui nostru prin numărul celor aduşi de noi în împărăţia lui Dumnezeu, să-I aducem roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută. Să ne păzim, tătucule, ca să nu fim osândiţi împreună cu acel rob leneş şi viclean care şi-a îngropat talantul în pământ, ci să ne străduim să-i urmăm pe robii credincioşi ai Domnului, care I-au adus unul patru talanţi, în loc de doi; altul zece talanţi în loc de cinci. Nu avem de ce să ne îndoim de milosârdia lui Dumnezeu. Dumneavoastră înşivă aţi văzut că s-au împlinit prin noi cele spuse de Domnul prin prorocul: „Eu, Dumnezeu, nu sunt departe, ci aproape şi pe buzele tale este mântuirea ta”. Nici nu am avut timp, eu nevrednicul, să-mi fac semnul crucii, ci doar în inimă dorind ca Domnul să vă învrednicească să vedeţi bunătatea în toată plinătatea ei, El îndată a binevoit să împlinească dorinţa mea. Nu vorbesc lăudându-mă cu aceasta ca să vă fac invidios sau ca să vă arăt ca sunt superior ca monah, nu, iubitorule de Dumnezeu, nu! „Dumnezeu este aproape de toţi cei care îl cheamă în adevăr şi nu se uită la faţa omului, că Tatăl iubeşte pe Fiul şi dă toate în mâna Sa”, doar noi să-L iubim cu adevărat pe Tatăl nostru ceresc, ca nişte fii. Domnul îi ascultă în egală măsură pe monah şi pe laic, numai să fie ortodocşi şi să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul sufletului. Amândoi să aibă credinţă în El
226
măcar cât un grăunte de muştar şi vor muta munţii din loc. „Unul mişcă mii, iar doi zeci de mii”. însuşi Domnul spune: „Toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”96, iar Sfântul Apostol Pavel strigă cu glas mare: „Toate le pot pentru Hristos Care mă întăreşte”97. Minunat vorbeşte Domnul nostru Iisus Hristos despre cei ce cred în El: „Cel ce crede în Mine va face lucruri mai mari decât acestea, pentru că Eu merg la Tatăl Meu şi îl voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum nu aţi cerut nimic în Numele Meu, acum însă veţi cere şi veţi primi…”.98 Deci, iubitorule de Dumnezeu, orice veţi cere de la Domnul Dumnezeu veţi primi, doar să fie întru Slava Sa sau în folosul aproapelui, deoarece şi folosul aproapelui îl raportează la slava Sa şi de aceea spune: „Dacă faceţi ceva pentru aceştia mai mici, pentru Mine faceţi”. Deci să nu aveţi niciun fel de îndoială că Domnul vă va împlini cererile, doar ca acestea să fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul şi zidirea aproapelui. Chiar dacă aţi avea nevoie de ceva pentru folosul personal, Domnul Dumnezeu tot atât de repede vă va trimite, pentru că Domnul îi iubeşte pe cei ce îl iubesc pe Dânsul: bun este Domnul cu fiecare, este darnic şi dăruieşte şi celor care nu cheamă Numele Său. Face bine celor care se tem de El şi le ascultă rugăciunea şi tot sfatul lor îl împlineşte. Domnul îţi va împlini toate cererile tale. Să-ţi fie teamă de un singur lucru, iubitorule de Dumnezeu: să nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai neapărată nevoie. Domnul nu vă va refuza, pentru credinţa ortodoxă în Hristos Mântuitorul, deoarece Domnul nu va da sceptrul drepţilor în mâna păcătoşilor şi va face voia robului său David,
96 Marcu 9, 23.
97 Filipeni 4, 13.
98 Cf. Ioan 14, 12; 16,24.
227
dar îi va aduce aminte că l-a strigat fără să aibă o nevoie deosebită, a cerut de la El un lucru la care putea foarte uşor să renunţe. Deci, iubitorule de Dumnezeu, v-am spus acum totul, ceea ce Domnul şi Maica Domnului au binevoit ca prin mine, nefericitul Serafim, să vă spun şi să vă arăt. Mergeţi, dar, cu pace! Domnul şi Maica Domnului vor fi totdeauna cu Dumneavoastră acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin! Mergeţi, aşadar, cu pace!…
În tot timpul acestei convorbiri, de când faţa părintelui Serafim s-a luminat, această vedere nu a încetat de la începutul povestirii până când a terminat, stând în aceeaşi poziţie. Lumina nespus de strălucitoare, pe care o emana, am văzut-o eu însumi, cu proprii mei ochi şi sunt gata să întăresc afirmaţia mea prin jurământ.
Aici se încheie manuscrisul lui Motovilov. Importanţa acestui act solemn al Ortodoxiei, nu pot să o lămuresc şi să o subliniez cu pana mea, dar nici nu necesită mărturii despre omul care l-a trăit, deoarece mărturiseşte el însuşi cu aşa o putere invincibilă încât importanţa sa nu se poate micşora prin cuvintele deşarte ale lumii acesteia.
Dacă cineva ar vedea în ce stare am primit hârtiile lui Motovilov, care au păstrat această preţioasă mărturie a vieţii sfântului stareţ!… Praf, pene de cioară şi de porumbel, găinaţ de pasăre, bucăţi de hârtie cu socoteli neînsemnate, copii de contabilitate, cereri, scrisori de la persoane necunoscute totul într-o singură grămadă, în greutate de câteva kilograme. Toate hârtiile erau vechi, umplute cu un scris fugar şi atât de nedesluşit încât pur şi simplu m-am îngrozit: cum să mă descurc?
228
Punând în rânduială acest haos, lovindu-mă de tot felul de piedici în special forma scrisului a fost o piatră de poticnire îmi amintesc că aproape căzusem în deznădejde. Şi aici, în această maculatură, a strălucit ca o scânteie mică în întuneric o frază abia desluşită: „Părintele Serafim mi-a spus…”. Ce a spus? Ce ascund aceste hieroglife nedescifrate? M-am îngrozit!
îmi amintesc că într-o seară, după o zi întreagă de muncă îndârjită şi nerodnică, nu am putut răbda şi m-am rugat fierbinte: Părinte Serafim! Mi-ai dat oare posibilitatea să primesc manuscrisele „sluguţei” tale, din acest loc îndepărtat, Diveevo, ca să le dăm uitării, fără să le punem în rânduială? Cred că strigătul acesta a fost din tot sufletul! Dimineaţa, începând să ordonez hârtiile, am găsit repede acest manuscris şi posibilitatea să descifrez scrisul lui Motovilov. Nu este greu să-şi închipuie cineva bucuria pe care am avut-o şi cât de remarcabile mi s-au părut cuvintele acestui manuscris: „Dar mie mi se pare că Domnul ne va ajuta întotdeauna să ţinem minte aceste lucruri, altfel bunătatea Sa nu s-ar fi plecat atât de repede spre smerita mea rugăciune şi nu l-ar fi ascultat pe sărmanul de Serafim”, cu atât mai mult cu cât „nu s-a dat doar pentru dumneavoastră să înţelegeţi aceste lucruri, ci prin dumneavoastră pentru toată lumea…”.
Şaptezeci de ani îndelungaţi a zăcut această comoară sub obroc, prin cerdacuri, printre tot felul de vechituri date uitării. Ar fi trebuit să ajungă la tipar înainte de cinstirea sfintelor moaşte ale Părintelui Serafim:
„Cuvioase Părinte Serafim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”.
19 mai 1903
POSTFAŢA A II-A
Prima apariţie de sub tipar a manuscrisului lui N.A. Motovilov, intitulat de mine „Duhul lui Dumnezeu Care S-a coborât în mod vădit asupra Părintelui Serafim de Sarov, în timpul convorbirii cu moşierul Nicolae Alexandrovici Motovilov de la Simbirsk, despre scopul vieţii creştine”, a provocat spre marea mea durere, fiind mustrat de „duhul vremii”, multe zvonuri chiar şi în acel mediu care, prin harul învăţăturii, ar fi trebuit să stea în capul unghiului Bisericii Ortodoxe. Inima agitată nu a putut cuprinde toată plinătatea acelei descoperiri din mărturiile colaboratorului de taină al Cuviosului Serafim şi a refuzat să creadă în posibilitatea manifestării şi lucrării Sfântului Duh în toată plinătatea într-un om muritor.
„Dumneavoastră propovăduiţi împreună cu Motovilov ceva de genul învăţăturii sectare a lui Labzin, care a înflorit în perioada împăratului Alexandru I, când, de asemenea, voiau să vadă harul Duhului Sfânt în manifestări vădite: în căldură, lumină, bună mireasmă. Până acolo nu este departe nici înşelarea!” Astfel de cuvinte am avut ocazia să le aud curând după scoaterea din tipar a manuscrisului lui Motovilov.
îi rog pe toţi ortodocşii să mă ierte, pe cei pe care neînsemnata mea osteneală de scriitor ar fi putut să-i conducă spre o neînţelegere înşelătoare, dar vina mea este că nu am subliniat cu putere suficientă faptul că manifestările harului Duhului Sfânt care s-au pogorât peste Cuviosul
230
Serafim au fost văzute şi simţite de Motovilov doar la rugăciunea Stareţului, iar această convorbire insuflată de Dumnezeu s-a păstrat în amintirea lui Motovilov „nu doar pentru el singur, ci prin el, pentru toţi ceilalţi”. Nu poate fi nimic în comun între samavolnicia sectantului Labzin şi Motovilov, care toată viaţa lui s-a aflat sub cârmuirea unor stareţi, dintre care unul a fost canonizat de Biserica Ortodoxă ca un plăcut cuvios al lui Dumnezeu, iar altul (Antonie de Voronej), tot aşa de smerit, este cinstit de toate inimile credincioşilor ortodocşi. Principalul indiciu al sectarismului şi înşelării este samavolnicia, iar acest indiciu lipseşte în cazul de faţă.
Dar să apelăm mai bine la mărturia Bisericii şi a cuvioşilor ei. Iată ce mărturiseşte Cuviosul Teognost: „Cu toate că tu fiind permanent în rugăciune curată, care uneşte în chip nematerialnic mintea cea nematerială cu Dumnezeu, te-ai învrednicit să vezi ca în oglindă starea de fericire care te aşteaptă după încheierea vieţii de aici, ca cel ce ai primit logodirea Duhului şi ai dobândit împărăţia Cerului înlăuntrul tău printr-o clară şi hotărâtă curăţie a sufletului, să nu îngădui să se desfacă mintea de trup fără o prealabilă înştiinţare privind moartea ce va veni. Roagă-te cu sârguinţă pentru aceasta şi fii cu bună nădejde că vei primi această înştiinţare când se va apropia sfârşitul tău, dacă îţi va fi de folos.”99.
După semnificaţia acestor cuvinte ale Cuviosului Teognost, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune în „Cuvânt despre moarte”: „Simţirea duhovnicească despre care vorbeşte Cuviosul Teognost, în scrierile Sfinţilor Părinţi se numeşte înştiinţare. Ea se produce prin
99Schiţă ascetică a Cuviosului Teognost, în Lecturi creştine, anul 1826, partea a XXIII-a.
231
revelarea harului dumnezeiesc.” Apare în suflet pe neaşteptate, ca o viaţă nouă, despre care omul nu avea înainte niciun fel de noţiune. Ea eliberează sufletul de agresivitatea patimilor şi a duhurilor viclene, transformă omul în întregime, îl uneşte în Dumnezeu, atrage omul în acea rugăciune minunată prin care Duhul Sfânt strigă din om către Dumnezeu. Toate oasele unui astfel de om înalţă neîncetat slavoslovie şi mulţumire duhovnicească: „Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Tu izbăveşti pe cel sărac din mâinile celor puternici, pe cel slab din mâinile celor ce îl asupresc”. Sufletul unui astfel de om se bucură în Domnul şi se veseleşte de mântuirea Sa. Acest simţământ duhovnicesc este atât de puternic încât, covârşindu-l pe om, îl îndepărtează de interesul faţă de toate celelalte lucruri, pentru că în sufletul lui se află împărăţia lui Dumnezeu. Cel care dobândeşte acest simţământ nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu. La cei care s-au supus înşelării de sine şi celei demonice apare încrederea într-o astfel de senzaţie, deosebită de cea harică prin roadele ei opuse.100
Aşadar, să nu mai fim tulburaţi în inima noastră, să fim sub cârmuirea şi rugăciunile stareţilor, ale părinţilor noştri duhovniceşti, ca să dobândim harul Duhului Sfânt în acele măsuri cunoscute doar Lui, pe care să-l reverse asupra noastră, a păcătoşilor. Este necesar să ne amintim că acea măsură de revelare a Sfântului Duh, despre care vorbeşte Cuviosul Serafim, zugrăvită de marele său ascultător
100,Amintim de Sfântul Dionisie Areopagitul care, în scrisoarea către monahul Demofil, îi spune despre ucenicul Sfântului Apostol Pavel, fericitul Carp, bărbat mare în virtuţi, care, datorită curăţiei minţii sale, era primitor de vedenii dumnezeieşti. Carp era atât de sporit duhovniceşte încât niciodată nu începea Dumnezeiasca Liturghie până nu îl învăluia harul Duhului Sfânt”. (Cuvânt despre moarte al Episcopului Ignatie, p. 237)
232
N.A. Motovilov, „nu se dă totdeauna nici măcar marilor pustnici”. O, biruinţă a credinţei noastre! Pe care o aşteptăm atunci când se vor împlini „vremurile şi soroacele”!… Vino, Doamne Iisuse!
6. Părintele Serafim şi judecarea unui ucigaş (Din amintirile unui procuror adjunct, luteran)
I
Un om apropiat mie prin vechi legături de prietenie, care ocupă acum o funcţie importantă în departamentul justiţiar, a fost cândva adjunctul procurorului la tribunalul teritorial Tambov. Conducea pe atunci compartimentul de anchete, în zona în care se afla şi Sihăstria Sarov. Amintirile de serviciu din tinereţile sale l-au făcut să se intereseze de impresiile mele de călătorie la Sarov şi Diveevo şi le-a citit tipărite în Buletinul Moscovei. Era de confesiune luterană, însă străin de duhul religios. Nu lipsit însă de pasiune faţă de învăţăturile lui Tolstoi şi ale raţionalismului. Desigur, era sceptic faţă de toate cele pe care eu le consideram minunate în călătoria mea…
să ştii, frăţioare, a conchis el din cele citite mi se pare că eşti niţel cam ţăcănit! Din impresiile călătoriei tale se simte, dacă nu te superi, izul unei anormalităţi mintale. Eu te ştiu de când erai mic şi nu îndrăznesc să te suspectez de nesinceritate, de aceea mi s-a părut şi mai deznădăjduită starea ta mintală. Să vorbeşti în timpurile noastre despre minuni şi mai ales în auzul tuturor te plasează nu departe de balamuc. Serafim al tău a fost, fără îndoială, un om foarte bun din punctul vostru de vedere îngust ortodox, şi poate şi ca monah a fost bun, însă nu îi faci niciun serviciu prin neorânduiala ta mintală sau, mai exact, prin
234
depresia ta nervoasă. Dacă tu atribui influenţei sale multe lucruri din viaţa ta, se vede bine ce urmări jalnice poate avea o astfel de influenţă… încetează, dragul meu, să mai scandalizezi lumea cultă, de care aparţii doar oficial prin diploma ta universitară, şi foloseşte-ţi timpul liber pentru ceva mai util!
Din momentul acesta a început între noi o discuţie îndelungată, care s-a transformat în controversă, care, ca orice controversă, mai ales rusească, nu a dus la niciun rezultat pozitiv.
Tema iniţială a controversei a trecut pe planul al doilea şi, pe neobservate, s-a estompat. Tot pe neobservate, conlocutorul meu a trecut în planul amintirilor serviciului său din tinereţe, şi şi-a amintit vizitele sale pe la răscrucile Mănăstirii Sarov.
adevărat vorbind a observat prietenul meu -, am în profunzimile sufletului un sentiment straniu faţă de Părintele Serafim: nu că eu l-am cinstit ca pe un sfânt, dar nici nu m-am raportat la el ca la un om simplu. Eu ştiu că omul este un fir neînsemnat de nisip în măreţia universului şi că Dumnezeu, al Cărui nume nu îndrăznim să îl pronunţăm fără a ne tulbura, ar putea să schimbe legile Sale nestrămutate de dragul acestui fir de nisip, aceasta mi se pare ceva straniu…
iertaţi pentru întrerupere, aţi spus „legile nestrămutate”?
-Da.
deci recunoaşteţi şi legile, şi pe Legiuitor. De ce numiţi aceste legi nestrămutate? Despre Dumnezeu nici nu îndrăzniţi să vorbiţi, dar voinţa Sa ca Legiuitor o ştirbiţi, punându-L mai jos decât legile Sale.
235
în natură nu văd aceste schimbări. Unele abateri întâmplătoare nu pot decât să afirme statornicia legii. Dar te rog să nu mă mai întrerupi pentru că ne certăm din nou…
aşadar, minunile, sau aşa numitele minuni, nu sunt decât neverosimila şi imposibila schimbare de către Dumnezeu a unor legi pe care El le-a stabilit din veac. Eu sunt ferm convins de aceasta, dar, hai, explică ciudăţenia logicii omeneşti: acasă la mine se păstrează ca un lucru sfânt o bucăţică din mantia Părintelui Serafim, obţinută cum? Pe calea infracţiunii săvârşite de mine, reprezentantul şi păzitorul legii…
este interesant să aflu cum s-a întâmplat!
da, iată cum! Eu, ca şi tine am avut din copilărie înclinaţie să meditez la stricăciunea vieţii noastre. Din această înclinaţie s-a născut şi dragostea de însingurare; îmi plăcea ca ziua şi chiar noaptea să merg la cimitir, în acest tainic şi liniştit oraş al morţilor, şi să mă dedau filosofiei pesimiste. Nu degeaba filosoful meu preferat era Schopenhauer… Este adevărat că cele mai puţin nobile înclinaţii ale caracterului meu m-au forţat să fac, chiar mai des decât ştii tu, unele salturi de la pesimism la epicureismul adevărat, dar aceste salturi mortale nu m-au împiedicat să mă întorc iarăşi la scumpele mele morminte… Chilia monahului mi se părea un mormânt plin de cel mai mare tragism. Trecând prin Sarov, intram destul de des în chilia Părintelui Serafim ca să meditez la tema mea preferată. Pe atunci, lucrurile rămase după Părintele Serafim nu erau păzite prea vigilent, ca acum, şi nimeni nu era împiedicat să ajungă la ele, cu atât mai puţin eu, om din conducerea administrativă. Şi iată, frăţioare, nici nu ştiu cum s-a întâmplat!… M-am folosit de faptul că în chilia lui nu se afla nimeni şi am tăiat o bucată din mantia sa şi am luat-o spre amintire.
236
ai lucrat cu dibăcie, dar pot să te întreb în ce scop ai făcut acest lucru?
nu îmi amintesc să fi avut un scop anume. Am făcut acest lucru atunci, cum spun uneori copiii, aşa, simplu. însă acest petic mi-a prins bine în gospodărie: de fiecare dată când se îmbolnăveau copilaşii, soţia alerga la acest material…
şi cum?
cum să-ţi spun… cred că ajuta de îndată ce îl folosea…
toate acestea se leagă prost cu raţionalismul unui luteran convins. Dumneavoastră consideraţi lucrurile noastre sfinte nişte fetişuri şi permiteţi ca familia să se molipsească de fetişism?!
cu toate că le numesc fetişuri, nu mă socot în drept să desconsider credinţa celor ce cred în ele. Credinţa este un lucru măreţ, credinţa raţională… Iată credinţa în ştiinţă ce minuni face! Ridică-i pe strămoşii noştri şi arată-le minunile tehnicii contemporane şi nu-şi vor crede ochilor!
aceleaşi lucruri se săvârşesc şi cu credinţa noastră în Dumnezeu şi în sfinţii Săi, doar că obiectul credinţei noastre este nemărginit, mai înalt decât ştiinţa pământească. Datorită acestei credinţe, sfinţii săvârşesc minuni, iar noi, în învelişul nostru deocamdată nedesăvârşit, putem doar să ne folosim de roadele nevoinţei lor în credinţă. Recunoscând o credinţă, cum puteţi să respingeţi alta? Ceva nu este în regulă.
iată, am început iarăşi cearta! Credinţa mea în ştiinţă este un lucru al raţiunii: rezultatele ei sunt evidente, progresul este palpabil…
nu m-aş certa cu dumneavoastră dacă nu aţi avea credinţă în Dumnezeu, pe lângă credinţa în ştiinţă. Atunci nu am avea nimic de discutat. Dar credinţa noastră nu este fără raţiune, iar rezultatele ei, pentru noi, sunt evidente. Credinţa dumneavoastră este sufletească, iar credinţa
237
plăcuţilor lui Dumnezeu este duhovnicească. Scopurile sunt diferite: unele sunt vremelnice şi stricăcioase, iar celelalte sunt veşnice.
ei, de unde scopuri veşnice?! De unde aţi luat această absurditate? Totul este stricăcios, este muritor. Progres nemuritor, desăvârşire omenească nemuritoare!…
frumoasă desăvârşire!… Şi sunteţi hotărât să afirmaţi această absurditate, dumneavoastră, un criminalist care geme sub jugul criminalităţii în creştere? Dacă judecaţi copacul după aceste roade, este bun?
văd că nu vrei să asculţi ceea ce am început să-ţi povestesc despre Părintele Serafim. Nu este interesant să afli de ce m-am hotărât să făptuiesc un furt din chilia sa? Lucrul acesta, frăţioare, nu este lipsit de un oarecare interes psihologic, ascultă-mă doar…
II
în acele vremuri îndepărtate, când răspundeam de circumscripţia Temnikovsk, în ţinuturile Tambovului, poporul simplu avea o credinţă puternică în Părintele Serafim. Nu ştiu dacă era atât de puternică şi în alte locuri ale Rusiei, în alte clase ale societăţii: atunci încă nu se auzise despre pelerini, asemenea ţie, care îşi găsesc găzduire în Buletinul Moscovei. Dar, în acele ţinuturi, această credinţă era foarte puternică.
Minunatele locuri ale Sarovului, cu pădurile lor seculare, care înconjurau sihăstria, ospitalitatea fraţilor, toate acestea mă îndemnau de multe ori să rămân la hotelul din Sarov, în timpul călătoriilor din circumscripţie. Nereceptivitatea mea la bolile psihice pe bază religioasă mi-a permis
238
să nu mă închin lui Serafim. Dar cu toate acestea, nu m-am putut păzi de microbul credinţei în acest om şi m-am contaminat, în mod confuz.
Se desfăşură atunci o sesiune a tribunalului teritorial de la Temnikovsk şi eu trebuia să fiu reprezentantul acuzării. Mi s-a delegat din timp un secretar la Temnikovsk, iar eu am zăbovit pe drum şi am ajuns chiar în ajunul şedinţei. Am cerut să mi se aducă documentele necesare pentru a doua zi şi l-am trimis pe secretar după ele. Mi le-a adus şi am vrut să mă apuc de lucru. Observ că secretarul meu nu vrea să plece.
ce s-a întâmplat? îl întreb.
preaînălţimea voastră, o femeie oarecare vrea să vă vadă…
ce femeie?
e în tindă. Ieri, toată ziua a încercat să vă vadă.
ce doreşte? Spuneţi-i că sunt ocupat.
dar i-am spus şi totuşi nu vrea să plece…
aflaţi ce vrea!
dar eu ştiu ce vrea!
atunci de ce o lungiţi?! Spuneţi!
mâine soţul ei va fi judecat pentru omorul unui tăietor de pădure din zona Sarovului.
dacă se judecă, să se judece! Dacă va fi vinovat, va fi condamnat. Dacă nu, va fi achitat. Aşa să-i spuneţi şi să meargă cu Dumnezeu!
i-am spus deja, dar ea tot nu vrea să plece. Vrea să vă vadă.
ce aş putea să fac? Vă rog explicaţi-i şi lăsaţi-mă să lucrez.
i-am explicat, am alungat-o cu forţa. Stă şi plânge şi vrea să vorbească cu procurorul.
239
Mânios, am poruncit să o cheme pe femeie. A intrat o femeiuşcă tinerică, aproape un copil. Mutrişoara îi era umflată din cauza plânsului. Când m-a văzut, a căzut în genunchi.
nu este vinovat de ucidere soţul meu, nu este vinovat! Aveţi milă! Nu este vinovat de ucidere! Fiţi tată, fiţi mamă!
Şi toată era plină de lacrimi. Mi s-a făcut milă de dânsa. Am încercat să o liniştesc. Nimic nu o îndupleca. Toate astea au durat vreo jumătate de oră. I-am promis tot ajutorul ca să mă descotorosesc de ea. Plângea înainte:
tu să-l ierţi cu totul!
Cum m-am simţit auzind asemenea cuvinte eu, procuror de caz… Spre fericirea mea, mi-a venit ceva în minte:
dar tu să te rogi la Părintele Serafim poate mai bine decât mine să-l ierte pe soţul tău!
I-am spus aceste cuvinte şi s-a bucurat. Mă uit: femeia s-a ridicat de pe duşumea, şi-a făcut cruce şi, deplin liniştită, s-a aplecat în faţa mea:
îţi mulţumesc pentru bunele tale cuvinte, domnule! Eu mă rog Părintelui nostru, dar şi tu pomeneşte-ne pe noi, păcătoşii!
Cu aceste cuvinte, a ieşit. Am lucrat ca un isteţ, m-am gândit eu. Mulţumesc lui Serafim!
M-am apucat de cazul crimei de la Sarov. Am examinat hârtiile şi curând am reconstituit tot tabloul anchetei făcute. Cu un an în urmă, în pădurile Sarovului lucra un artel101 de muncitori de la o fabrică de cherestea. Unul dintre muncitori a fost găsit mort. împrejurările crimei, autopsierea cadavrului, rănile provocate de un obiect contondent probabil un ferăstrău, alte date pe care nu mi le mai
101 artei colectiv.
240
amintesc, toate acestea demonstrau că această crimă fusese comisă de unul dintre membrii artelului. Vina plana asupra întregului colectiv, însă făptaşul nu s-a descoperit nici în cercetarea prealabilă a poliţiei, nici în ancheta preliminară; toţi membrii păreau implicaţi într-un fel sau altul, iar adevăratul făptaş a scăpat de ochiul vigilent al justiţiei… Te rog să nu zâmbeşti: ochiul nostru era foarte ager… Anchetatorul târa aproape în fiecare zi artelul la anchete. I-a supus şi la înfometare… însă orice inventa părea inutil.
Dar pe neaşteptate a venit la anchetator un băiat din acest nefericit artel şi a recunoscut că el este ucigaşul. A povestit toate împrejurările crimei cu aşa detalii încât anchetatorul nu a mai avut îndoieli că el a fost ucigaşul. Acesta şi-a explicat mărturisirea prin chinurile de conştiinţă faţă de tovarăşii nevinovaţi. Aşa încât acest ţăran din Judeţul Temnikovsk, Gubernia Tambov, a fost deferit spre judecată tribunalului teritorial Tambov, cu participarea juraţilor, fiind acuzat de ucidere cu premeditare, pentru care urma să primească ani grei de muncă silnică. Reconstituind toate circumstanţele cazului, m-am convins că muzica de ocnă a pacientului meu de a doua zi a fost cântată şi că niciun fel de Serafim nu îl va mai ajuta. Având conştiinţa datoriei împlinite, fără să am îndoieli, m-am culcat şi te încredinţez că nu am avut vreun vis remarcabil, după care tu te dai în vânt.
III
A doua zi, în timpul şedinţei de proces, am observat, printre cei prezenţi şi pe solicitanta mea de ieri şi m-a uimit seninătatea şi calmul ei, ca şi cum ieri nu s-ar fi târât la
241
picioarele mele cu bocete şi tânguiri. Dar nu avea niciun motiv să fie calmă. Deşi ancheta a fost scurtă şi, având în vedere că învinuitul şi-a recunoscut vina, nu avea cum să scape de ocnă. Rechizitoriul meu s-a mărginit la câteva cuvinte sacramentale prin care demonstram că toate probele sunt lămurite. Perlele oratoriei învinuirii, după a mea părere, trebuiau să incomodeze în mod inutil atenţia juraţilor.
Este adevărat că existaseră câteva indicii în anchetă că omorul ar fi putut fi produs în timpul unei încăierări, dar le-am trecut sub tăcere. Pentru mine erau clare probele cele mai grele. Apărătorul inculpatului s-a folosit de lucrul acesta şi a rugat să fie analizată această problemă spre a fi rezolvată de tribunalul de conştiinţă.
Nu m-am ostenit să obiectez pentru mine, toate erau clare în sensul muncii silnice pentru învinuit, dar poate, cine ştie, şi episodul produs cu o zi în urmă îmi era viu în minte înclinându-mă spre milostivire… Totuşi, nu! Nu aveam în inimă niciun fel de milostivire. Repet: eram convins atât de corpul delict, cât şi de condamnarea la muncă silnică.
Nu trecuseră nici cinci minute de la ieşirea juraţilor spre camera de consiliu că s-au şi întors. Nu am avut timp nici măcar să fumez o ţigară.
este oare vinovat a răsunat în sală vocea decanului juraţilor ţăranul cutare de faptul că a intenţionat mai dinainte a lipsi de viaţă pe ţăranul cutare? Nu, nu este vinovat!
Parcă a căzut cerul pe mine. La a doua întrebare, pusă la cererea apărătorului, juraţii au afirmat că învinuitul merită indulgenţă.
Arest la poliţie şi pocăinţă bisericească iată ce s-a ales de ocna cerută de mine. Fără să vreau, mi-am adus aminte de Părintele Serafim. Desigur nu am raportat totul la
242
suprafiresc, dar nicio simplă întâmplare nu mi s-a părut atunci. Acest episod mi-a intrat adânc în inimă; bucăţica de mantie a Părintelui Serafim am tăiat-o după aceea…
IV
De atunci au trecut vreo câteva luni. Vara am mers la Sarov. Am intrat la părintele egumen era un monah cinstit şi deloc prost. Am stat de vorbă la o ceaşcă de ceai. Mi-am amintit de cazul de la Temnikovsk.
ei, Părinte, la dumneavoastră lucrează acelaşi artel de tăietori care a fost şi când a avut loc acel omor?
lucrează la noi cu vechiul artel. Este un om bun.
cică nu ar fi chiar aşa…
ba da! Cum aţi numi dumneavoastră un om care, din simţul tovărăşiei, ar vrea să poarte vina pentru păcatul tuturor?
dar cum aşa?
permiteţi să vedeţi: cel ucis era rău văzut în artel. Fura de la ei şi mai făcea şi alte pozne, iar cei din artel nu-l aveau la inimă. Cred că la imboldul diavolului a avut loc acest păcat: s-a ciorovăit cu cei din artel, fiind cu toţii beţi şi cu vâjâială în cap, şi-au adus aminte de vechile lor socoteli. Este greu să faci un păcat?! A început bătaia şi, bătându-se, l-au omorât. Cine l-a omorât? Toţi s-au bătut şi probabil că şi condamnatul a lovit, cine poate şti? Iar când a început judecarea cazului au început să poarte tot artelul pe drumuri şi aşa, artelul a hotărât ca, prin tragere la sorţi, unul singur să ia vina asupra sa. Au hotărât că este mai bine să piară unul singur decât toţi, cu atât mai mult cu cât păcatul era comun. Şi iată, sorţul a căzut pe acuzatul
243
dumneavoastră, ca să poarte greutatea tuturor. Artelul ar fi avut grijă de familie, dacă ar fi ajuns la ocnă, doar că Dumnezeu l-a absolvit de pedeapsă şi acum lucrează cu tovarăşii.
I-am povestit părintelui ce s-a întâmplat atunci la tribunalul din Temnikovsk.
ei, şi ce este cu el? am întrebat eu.
a pus totul pe seama Părintelui Serafim, aşa cum ai fi făcut şi tu. Chiar îmi amintesc că a zis un citat scripturistic despre judecata lui Dumnezeu şi a oamenilor; ei, dar este monah!, a zis Părintele făcându-şi semnul crucii.
Mi-am făcut şi eu semnul crucii.
Părinte Serafim! În ziua de amintire a sfântului tău sfârşit, amintindu-ne în rugăciune de curăţia sfântului tău suflet, slăvit cu heruvimii şi cu serafimii în sălaşurile cereşti ale lui Dumnezeu Cel pururi slăvit în Treime, te rugăm, pomeneşte-ne şi pe noi înaintea Tronului cel preaînalt! Te roagă pentru aceasta Sfânta Biserică a lui Hristos, care suferă greu prin mădularele sale. Te roagă şi lumea ortodoxă, care crede de multă vreme în tine, ca un plăcut al lui Dumnezeu, te roagă ca pedepsele trimise nouă cu dreptate să le purtăm nu mai presus de mintea care săvârşeşte neîncetat răul şi păcatul!
2 ianuarie 1903
Ca un martor credincios, povestitor a ceea ce spune cartea mea, îmi pare rău înaintea cititorului meu de păcatul inexactităţii celor povestite de mine în această schiţă din cuvintele prietenului meu. Am săvârşit acest păcat fără intenţie şi nu de dragul oratoriei, ci din pricina memoriei. La cererea prietenului meu şi prin cele promise, de dragul plinătăţii adevărului, voi corecta în ediţia a doua a cărţii
244
păcatul meu făcut fără de voie: „ucigaşului de la Sarov nu i s-a arătat îngăduinţă, ci a fost achitat cu desăvârşire de către juraţi.”
Lucrul acesta l-a uimit cel mai mult pe adjunctul procurorului, devenit mai apoi preşedintele unui tribunal teritorial.
Slavă lui Dumnezeu, Cel minunat între sfinţii Săi!
7. Un episod din viaţa Stareţului ieroschimonah Ambrozie de la Sihăstria Optina
„Trece faţa acestei lumi”, iar „dreptul va trăi în veci”. Fără să vreau, gândul îmi zboară de la Stareţul Serafim de la Sarov spre o altă sfântă personalitate, contemporanul nostru părintele Ambrozie de la Optina. Pe data de 10 octombrie 1901 s-au împlinit 10 ani de când s-a sfârşit acest stareţ insuflat de Dumnezeu. Ce inimă ortodoxă nu bate la afluxul de simţăminte de iubire şi fior evlavios produs de pronunţarea acestui nume scump! Ce buze ortodoxe nu şoptesc la această amintire o rugăciune liniştită către Domnul pentru stareţ, cu nădejdea în mijlocirea sa puternică pentru lumea păcătoasă înaintea Tronului înfricoşător al celui de Sus.
Ploua, vâjâia vântul unei seri tomnatice de octombrie, cu norii atârnând jos, când o mulţime imensă, din toate păturile şi stările sociale ale „orfanilor” Părintelui Ambrozie (aşa numea el poporul cu inima simplă, dar credinţa puternică), însoţea rămăşiţele sale pământeşti de la Mănăstirea de maici Şamordino102, la locul ultimei sale odihne la Sihăstria Optina. Dar nici vântul, nici ploaia nu au putut sau nu au îndrăznit să stingă lumânările care ardeau la sicriul ce era purtat pe mâini.
102 Este de observat că, începând cu Părintele Serafim, toţi marii noştri stareţi, toţi stâlpii Ortodoxiei noastre, întemeiază mănăstiri de maici: Părintele Ambrozie, Părintele Ioan din Kronstadt, Părintele Varnava de la Cernigov, Părintele Gherasim de la Sihăstria Sfântul Tihon”.
246
Ce bucurie încununată de iubire şi de credinţă ardea atunci în inimile miilor de orfani!
Să nu întunece vremea rea, de octombrie, a apostaziei contemporane acea lumină strălucitoare care aureola figura duhovnicească a plăcutului lui Dumnezeu!
Nu l-am cunoscut personal pe Părintele Ambrozie. Inima, întunecată de grijile omeneşti, îmbătată de bucuriile şi desfătările lumii, nu avea nevoie de luminarea duhovnicească. întunericul era luat drept lumină, credinţa părea drept superstiţie, mintea trufaşă, otrăvită de brevetele de maturitate şi învăţătură înaltă, se închina doar la brevetele omeneşti, cu aroganţă idolească, aşa cum se proceda în acel stadiu de cultură… Ce treabă aveam pe atunci cu monahii…
Aş plăti scump acum ca să şterg din viaţă acei zece ani şi să pot privi măcar cu un singur ochi o zi din viaţa acestui nevoitor care a şters cu mâna sa nemăsurat de iubitoare atâtea lacrimi omeneşti!
în ţinutul unde locuiesc eu, trăieşte o familie foarte rafinată de moşieri băştinaşi, cultivatori, oameni de viţă nobilă prin originea lor şi buni ortodocşi. Puţini ca aceştia au mai rămas în ţinutul nostru, din păcate pentru Rusia ortodoxă! în timpul vieţii Părintelui Ambrozie, această familie s-a folosit de povăţuirea sa duhovnicească. De la
247
căpetenia acestei scumpe familii am auzit următoarea povestire despre stareţ, încă netipărită. O transmit prin cuvintele povestitorului.
I
„Cât timp a trăit Părintele Ambrozie, eu şi familia mea ne-am folosit de sfaturile binecuvântate ale sfântului Stareţ. De două ori pe an, iar uneori mai puţin, de nevoie sau pentru bucuria de a ne revedea, eu singur sau împreună cu soţia şi toţi copiii şi casnicii mergeam la Optina şi de fiecare dată ne întorceam de acolo cu adevărat înaripaţi, luminaţi şi înseninaţi de iubirea şi de înţeleptele cuvinte pline de har ale Stareţului. Şi după sfârşitul său, plâns cu amar de noi, am fost atraşi fără să vrem în acele locuri care fuseseră sfinţite de petrecerea sa pământească.
Într-una din acele călătorii făcute după moartea Părintelui, m-am întâlnit la Optina cu unul dintre cei cu care mă întâlnisem adesea la chilia Părintelui. Am început să vorbim despre trecutul scump şi, printre altele, ne-am amintit de câteva episoade de înainte-vedere ale cârmuitorului nostru duhovnicesc. Convorbitorul meu, pictor de icoane, care avea la Kozelsk103 un atelier de pictură, lucra adesea în bisericile Sihăstriei Optina şi de aceea avea tot timpul fericirea să se vadă cu neuitatul Stareţ.
stareţul avea darul înainte-vederii şi pe mulţi i-a salvat de la necazuri amare a spus pictorul oftând din pricina mulţimii de amintiri -, i-a răpit de la pieire, chiar
103 Oraş în Gubernia Kaluga. Sihăstria Optina se află la trei verste distanţă.
248
şi pe criminali i-a scos din unghiile diavolului. Şi toate acestea se făceau atât de acoperit de către Stareţ, încât nu îmi puteam imagina ce anume le făcea şi despre ce era vorba, doar vedeai apoi ce har se resimţea, ce har!… Eu am trăit o întâmplare pe care am priceput-o în întregime abia după trei ani de la moartea stareţului, iar din cauza păcătoşeniei mele, atunci când s-a întâmplat l-aş fi judecat pe Stareţ!
M-a interesat această întâmplare:
povestiţi-mi ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?
II
permiteţi! Nu a fost un lucru mărunt, ci s-a terminat prin salvarea a patru suflete de creştini! Cu vreo doi ani înainte de moartea stareţului, am fost nevoit să merg la Optina după nişte bani: am pictat acolo un iconostas şi pentru această lucrare trebuia să primesc de la înaintestătătorul Mănăstirii o sumă importantă de bani. Am primit banii şi, înainte de plecare, am intrat pe la Părintele Ambrozie ca să mă binecuvânteze pentru a mă întoarce acasă. Mă grăbeam să ajung acasă pentru că a doua zi aşteptam să primesc o comandă mare, de vreo zece mii, şi aveam întâlnire cu clienţii la mine, la Kozelsk.
în acea zi erau oameni la Stareţ câtă frunză şi iarbă. A prevăzut că eu îl aştept şi mi-a poruncit prin ucenicul său de chilie ca să vin la dânsul seara, pentru a bea un ceai. Cu toate că trebuia să mă grăbesc spre casă, cinstea şi bucuria de a petrece cu stareţul şi de a bea un ceai cu dânsul erau atât de mari încât am hotărât să-mi amân plecarea până seara, fiind pe deplin încrezător că voi ajunge la timp
249
la Kozelsk ca să-mi întâmpin clienţii. A venit seara, m-am dus la Stareţ. Stareţul m-a primit atât de bucuros încât nu-mi venea să cred. M-a reţinut Părintele, îngerul nostru, destul de mult timp, amurgea aproape, şi mi-a zis:
ei, mergi cu Domnul! Să înnoptezi la mine, iar mâine te binecuvântez să mergi la Liturghie, iar de la Liturghie să vii la mine să bei un ceai!
Cum se poate! m-am gândit eu, dar nu am îndrăznit să-l contrazic pe Stareţ. Am dormit la Optina, am fost la Liturghie, m-am dus să beau un ceai, dar eram supărat din cauza clienţilor mei şi mă tot gândeam ca măcar spre seară să ajung la Kozelsk… Am băut un ceai şi am vrut să-i spun Stareţului: Binecuvântaţi ca să merg acasă!, dar nu mi-a permis să spun niciun cuvânt.
vino să dormi la mine!
Parcă mi s-au tăiat picioarele, dar nu am îndrăznit să-l contrazic, ştiţi doar cum se întâmplă cu fiii săi duhovniceşti: au ascultare!
III
A mai trecut o zi, a mai trecut o noapte. Dimineaţa mi-am făcut curaj şi mi-am zis: ce o fi o fi, dar astăzi plec poate că totuşi clienţii mei m-au aşteptat o zi…, dar Stareţul nu mi-a permis nici să deschid gura:
mergi astăzi la priveghere, iar mâine la Liturghie. Astăzi să înnoptezi la mine!
Ce o fi cu pilda aceasta?… M-am întristat cu totul şi, recunosc, am păcătuit înaintea Stareţului: iată ce mai înainte-văzător! Nu ştie că eu, cu milostivirea sa, am pierdut un mare câştig! Am fost atât de neliniştit încât nici nu pot
250
să vă spun! Nu mi-a ars de niciun fel de rugăciune, iar la priveghere mă tot gândeam: iată ce mai Stareţ! Iată ce mai înainte-văzător! Am pierdut un asemenea câştig!
Ah, cât de ciudă mi-a fost atunci! Iar Stareţul meu iartă-mă, Doamne! parcă în bătaie de joc, m-a întâmpinat atât de bucuros după priveghere. Eram amărât şi mă gândeam: de ce se bucură atât de mult?… Dar nu am îndrăznit să-mi exprim necazul cu voce tare. Am rămas aici şi a treia noapte. Peste noapte, durerea mea s-a mai uşurat. Dimineaţa, după Liturghie, m-am dus la Stareţ şi mi-a zis:
ei, acum poţi să mergi acasă. Mergi cu Dumnezeu, Dumnezeu te binecuvântează! Dar la momentul potrivit să nu uiţi să mulţumeşti lui Dumnezeu!…
Şi s-a îndepărtat de la mine orice nemulţumire. Am plecat de la Optina şi în inimă aveam o aşa linişte şi bucurie încât este imposibil să mă exprim… Dar oare de ce îmi spusese Stareţul: la un timp să nu uiţi să mulţumeşti lui Dumnezeu!… Cred că pentru faptul că Dumnezeu m-a învrednicit să fiu în biserică trei zile la rând… Am mers acasă fără grabă şi nu m-am mai gândit la clienţii mei: eram tare bucuros că Părintele se comportase cu mine în felul acesta.
Am ajuns acasă şi ce credeţi!… Eram la poartă şi clienţii mei tocmai atunci veneau! Atunci m-am gândit: „Ah, tu, bătrânelul meu binecuvântat! Este adevărat: minunate sunt, Doamne, lucrurile Tale!”. Am avut, într-adevăr, un câştig bun de la clienţii mei. Să lucrezi şi un veac în felul acesta! Dar nu aşa s-a terminat totul. Ascultaţi ce s-a întâmplat mai departe!
251
IV
De atunci a trecut destul de multă vreme. A murit Părintele nostru, Ambrozie. După doi ani de la dreptul său sfârşit, mi s-a îmbolnăvit meşterul mai în vârstă. Mi-a fost omul meu de încredere, de-a dreptul aur! A trăit la mine mai bine de 20 de ani. S-a îmbolnăvit de moarte. Am trimis după preot ca să-l spovedească şi să-l împărtăşească cât mai era conştient. Văd că vine la mine preotul, după ce fusese la muribund, şi îmi zice:
vă cheamă bolnavul! Grăbiţi-vă, să nu moară!
Mă duc la bolnav. Când mă vede, se ridică puţin în coate, mă priveşte şi începe să plângă:
iartă-mi păcatul, stăpâne! Am vrut să te omor…
ce-i cu tine? Aiurezi…
nu, stăpâne, cu adevărat am vrut să te omor!… îţi aminteşti când ai întârziat la Optina trei zile? La îndemnul meu, trei dintre noi te-am aşteptat trei nopţi la rând pe drum, sub un pod, pentru banii luaţi pe iconostas de la Optina. Acum nu ai mai fi fost printre cei vii, dar Dumnezeu, pentru rugăciunile cuiva, te-a păzit de o moarte fără pocăinţă. Iartă-mă pe mine, blestematul, de dragul lui Dumnezeu, dezleagă-mi sufletul meu, cu pace, de dragul lui Hristos!
dumnezeu să te ierte aşa cum te iert şi eu!
Bolnavul meu a horcăit şi a început să se sfârşească.
Fie-i sufletul în împărăţia Cerului. Mare i-a fost păcatul, dar mare i-a fost şi pocăinţa!
Iată, tătucul meu, cât de mare a fost Stareţul lui Dumnezeu! Iată peste câţi ani s-a descoperit înainte-vederea Părintelui! Iată de ce era aşa de bucuros şi de luminos când m-a reţinut la Optina: patru suflete a mântuit părintele –
252
pe mine de la o moarte prematură, fără pocăinţă, iar pe ucigaşii mei de la osânda veşnică!
Şi pictorul104 şi eu, umiliţi şi înduioşaţi până în adâncul sufletului, ne-am făcut cruce cu evlavie şi amândoi ne-am adâncit în rugăciune, amintindu-ne de frumuseţea chipului duhovnicesc al trimisului ceresc pe acest pământ îndurerat şi păcătos, care întreaga sa viaţă a fost Stareţul de la Optina părintele Ambrozie.
Timpurile noastre sunt timpuri pline de tot felul de minuni şi semne. Se scurg, precum din cornul abundenţei, minuni ale spiritismului, hipnotismului, ale razelor X şi ale altor fenomene încă neexplicate.
Duhul vremii, „stăpânitorul acestei lumi”, nu se zgârceşte la mijloacele de ameţire a omenirii orbite de el: aceste semne şi minuni tinde să le pună faţă în faţă cu minunile şi semnele robilor lui Dumnezeu, nevoitorii lui Hristos!
Eforturi zadarnice!
„Orice pom bun aduce roade bune după roade îl veţi cunoaşte!” Unde este, dar, binele adus de semnele şi minunile falsei ştiinţe contemporane? Totul este pustiire şi iluzie, după care stă durerea omenească. Nu se intensifică, oare, din an în an? Nu se întăreşte, oare, până la treapta muceniciei?!…
17 septembrie 1901
104 Acest conlocutor al moşierului, pictorul Nicolae Dimitrievici Mihailov, pe care l-am cunoscut şi eu (Nilus), a murit la Kozelsk în primăvara anului 1910.
8. Părintele Egor Cekriakovski
„ Şi apucând mantia lui Ilie, care căzuse de la acesta, s-a întors înapoi şi s-a oprit pe malul Iordanului. ” (IVRegi, 2, 13)
I
încă de pe când trăia Părintele Ambrozie de la Optina, nu cu mult timp înainte de sfârşitul său drept, prin ţinuturile noastre, ale Orlovului, s-a dus prin popor slava despre Părintele Gheorghe Kossov din satul Spas-Cekriak, Judeţul Bolhovsk. Se vorbea despre el cu un interes deosebit şi în multe feluri: unii cu încântare, văzând în el un urmaş după har al Părintelui Ambrozie, un nou înaintevăzător, căruia i se descoperă cele tăinuite ale omului, pentru care nici în viitor nu este nimic tainic; alţii, marea majoritate, se purtau faţă de el neprietenesc şi chiar cu duşmănie. Printre aceştia se răspândise zvonul că l-au „smerit”, că vor să-l interzică pentru că derutează poporul simplu, că slujeşte altfel decât alţii, că oamenii vin să li se ghicească, că înmulţeşte superstiţiile într-un popor şi aşa ignorant! Şi câte alte vorbe hulitoare…
Dar mai erau şi alte zvonuri. Se povestea că nişte ucigaşi plătiţi au vrut să-l omoare în biserică, dar au paralizat la mâini şi la picioare, pe neaşteptate, şi doar la rugăciunile Părintelui au fost vindecaţi, după ce s-au pocăit. Despre darul înainte-vederii Părintelui Egor s-au creat legende
254
din cuvintele martorilor oculari, care au încercat ei înşişi puterea acestui dar.
Oricum ar fi fost, Părintele Egor a devenit cunoscut nu numai în Gubernia Orlov şi mulţimi mari, din diverse stări sociale, curgeau şuvoi către acest sat necunoscut Spascekriak.
De zece ani curge deja acest şuvoi, care pare că se întăreşte tot mai mult. A crescut mai ales din ziua când a murit Fericitul întru pomenire Stareţul Ambrozie de la Optina. „Este urmaşul Părintelui Ambrozie!”, vorbea despre dânsul poporul simplu. „Mantia lui Ilie, căzută pe Elisei”, vorbeau din Scriptură cei mai citiţi. Şi vin, şi vin la el oamenii cu deplină credinţă, fără să filosofeze cu viclenie, întorcându-se acasă cu inima mulţumită, răspândind fericita slavă despre Părintele lor pe întinderile măreţei Rusii. Al lor este, al ruşilor!
II
să mergem la Părintele Egor! N-o să vă pară rău că m-aţi ascultat, mi-a spus cu vreo trei ani în urmă, într-o dimineaţă geroasă de Crăciun, un bătrânel, vechilul moşiei învecinate.
„Boierul” acelei moşii nu locuieşte acolo şi acest bătrânel rămâne ca stăpân aproape tot anul. Antonâci, aşa cum îl numesc oamenii, are o bună reputaţie, ca un bătrânel cu teamă de Dumnezeu, neiubitor de agoniseală şi slugă credincioasă stăpânului său. Toate aceste calităţi ale sale au devenit o raritate printre „năimiţii” noştri contemporani. Aceste preţioase calităţi ale sale m-au legat de el şi l-am primit în casa mea ca pe un egal al meu.
255
în această dimineaţă am băut un ceai şi în timpul acesta am vorbit despre vremurile „viclene” pe care le trăim şi pe care Antonâci nu le agreează.
eu nu mai fac nimic fără Părintele Egor, spunea Antonâci. Dar cum să faci, cum să te păzeşti în timpurile noastre de viclenia omenească. Acum nici în familia ta, nici în fiu sau fiică nu ştii dacă găseşti un prieten sau un duşman. Despre cei străini nu mai poţi spune nimic: toţi au acelaşi lucru în minte cum să te păcălească, cum să te ia de prost şi să-ţi fure cămaşa de pe tine. Iată, oameni precum Părintele Egor ne sunt spre mântuire: vii la el, îţi pui sufletul în faţa lui, ceri un sfat, pleci de la el şi inima îţi este uşoară, atât de uşoară! Te sfătuieşte ceva şi mergi cu ochii deschişi, ştii ce rost va avea tot ceea ce urmează să faci. Prima dată m-a dus la Părintele Egor soţia mea, căci eu nu voiam să merg. Ea a insistat: Să mergem, să mergem! Nu aveam vreo trebuinţă deosebită ca să mergem, dar, ca să mă lase în pace, am plecat. Părintele ne-a primit deosebit de bine, acasă la el, iar eu i-am zis pe şleau: „Părinte, eu am venit la dumneavoastră cu sufletul rece, soţia m-a târât la dumneavoastră! Nu am niciun fel de sentimente faţă de dv. şi nu prevăd niciun fel de trebuinţe”. Am stat de vorbă cu Părintele şi s-a încălzit inima în mine, mi-am deschis tot sufletul şi am început să plâng. Cum am plâns atunci, n-am mai plâns toată viaţa mea! Domnul m-a învrednicit să şi postesc la Părintele Egor. A venit timpul să plecăm. I-am spus Părintelui: „Părinte, acum am un suflet cald faţă de dumneavoastră.”. Părintele a zâmbit, a fost blând cu noi. Nu i-am cerut atunci niciun fel de sfaturi. Dar apoi m-am hotărât să nu mai fac nimic fără sfatul Părintelui Egor. Şi a venit şi timpul acela. Aveam o bucăţică de pământ de vreo 35 de desiantine în Judeţul Mţensk. îl gospodărea fiul meu. Venituri, desigur, nu aveai de unde
256
lua după o aşa fâşie de pământ, dar ziceam să-i ajute Dumnezeu să se hrănească de aici. Dar fiul meu, tânăr fiind, a început să se plictisească, zicând că veniturile sunt foarte mici. Chiar atunci, lângă Maloarhanghelsk, în satul Zinoviev, la domnii Anţâferov, s-a găsit minereu de fier. Au venit aici nişte belgieni şi au început să construiască o uzină. Au năvălit oameni câtă frunză şi iarbă. S-a construit până la uzină o ramură a căii ferate ce duce la Kursk, au început să construiască furnale. Atunci toţi oamenii de la noi au fugit la minele lor şi noi nu am mai avut de unde să luăm muncitori. Se ştie că viaţa de uzină este o viaţă depravată! Şi în vremurile astea, uitând de Dumnezeu, cine nu vrea să trăiască o viaţă destrăbălată!?
A fost atras aici şi fiul meu: să vindem pământul nostru. Vom cumpăra lângă uzină o bucată de pământ, vom construi un magazin şi vom aduna banii cu lopata!… Atât de mult m-a supărat, s-a ţinut scai de mine, a început chiar să mă bată… Mi-am amintit atunci de Părintele Egor şi i-am spus fiului meu: mergi la Părintele şi cum o să te binecuvânteze aşa o să facem! Fiul meu s-a împotrivit: de ce să-l întrebăm, doar vezi că este un lucru profitabil! Eu însă am insistat. S-a dus şi s-a întors cu capul plecat.
de ce eşti trist? l-am întrebat.
părintele nu a binecuvântat. „Schimbă pământul cu altul dacă găseşti mai bun, dar de magazine uzinale să uiţi şi să nu te mai gândeşti timp de doi ani. Acum uzina lucrează, dar ce va mai fi peste vreo doi ani!… Te înşeli cu multul şi pierzi puţinul”.
adică, i-am zis, nu a binecuvântat acest lucru şi el trebuie să-ţi iasă din cap!
dar cum se poate? Este un lucru avantajos.
ei, i-am spus, nu este treaba noastră să judecăm. Tu te-ai dus la Părintele Egor ca să-L ispiteşti pe Dumnezeu?
257
Nu am ce să mai discut cu tine despre uzinele tale şi am închis subiectul. Să stai acasă şi să te gospodăreşti după obiceiurile vechi.
Şi ce credeţi?! Exact după doi ani, acea uzină belgiană s-a închis, iar din acea ramură de cale ferată s-au furat şi traversele, cărămizile construcţiilor au început să se împrăştie. Puteai să te gândeşti atunci la aşa ceva?! Iată, tătucul meu, ce înainte-vedere are Părintele Egor!
Ştiam despre această nefericită epopee belgiană. Nicio intuiţie omenească nu ar fi putut prevedea acel faliment prin care s-a încoronat entuziasmul celor cuprinşi de febra minereului; cu atât mai mult nu se putea prevedea cu cât la acest entuziasm au participat marile capitaluri ale Apusului cel practic! Marea credinţă l-a scăpat pe acest om neînsemnat de la ruinare.
să mă iertaţi pe mine, tătucule, că vă spun acestea, dar face să mergeţi la Părintele Egor. Veţi vedea acolo multe şi minunate lucruri! Pe un maidan a construit o biserică mare de piatră, ca în gubernie, o casă pentru fetele orfane din sat, cu trei etaje, tot din piatră. Şcoala se găseşte la vreo 3 verste, este construită tot de dânsul. Face să mergeţi la o plimbare. Acum sunteţi liber, ce treburi aveţi de sărbători?! Vă pregătiţi şi plecaţi.
M-am hotărât să plec.
III
în popor este o zicală: „Cine nu a fost la mare, acela nu s-a rugat lui Dumnezeu”. Am fost la mare, dar poate că marea nu a fost atât de ameninţătoare şi nu m-am rugat lui Dumnezeu. Câmpiile cu cernoziom ale patriei mele, furtunile
258
economice ale vieţii agricole au fost marea mea care m-a făcut să-mi amintesc de Dumnezeu. Neorânduiala vieţii săteşti din regiunile cernoziomului, nesiguranţa vieţii gospodarului şi a familiei sale, care depinde de nenumărate cauze ce împletesc deasupra capului său o fatală pânză de păianjen în care se zbate fără nădejde existenţa sa nenorocită toate acestea m-au obligat, într-o vreme, să mă gândesc serios la lichidarea rapidă a tuturor problemelor mele gospodăreşti şi să caut noi drumuri pentru a-mi asigura o bătrâneţe îndestulată. Au apărut şi alte probleme ale vieţii mele lăuntrice, pentru care nu am găsit un răspuns satisfăcător, iar taina acestora nu se putea descoperi celor pe care, în lume, îi numeam prietenii mei. Pe când discutam cu Antonâci, toată această apăsare sufletească se adunase atât de mult încât m-am bucurat de-a dreptul să merg la Părintele Egor. Necesitatea de a găsi un aşa cârmuitor pentru sufletul meu, chemat de Dumnezeu ca să tămăduiască râurile de durere ale sufletelor, era imperativă. După cele povestite de Antonâci, un astfel de om părea a fi Părintele Egor…
Era o dimineaţă senină şi geroasă când, împreună cu Antonâci, a doua zi de Anul Nou, cu vreo trei ani în urmă, am plecat de la Oriol spre Volhov, la Părintele Egor. Oriolul era deja în sărbătoare. Pe străzi mă întâlneam cu cunoscuţi, dar niciunul nu mă recunoştea, fiind înfofolit într-o şubă simplă de oaie, în compania bătrânului cu înfăţişare sărăcăcioasă, pe care cei din lume îi numesc „oameni din păturile sociale de jos”. Aveam un singur cal înhămat la o sanie simplă, de sat, cu o fundătoare aşezată în grabă, căptuşită cu o rogojină. Călătoria noastră a fost pregătită cu simplitate. într-un săcuşor, sub scaun, aveam câteva provizii: patru măsuri de ceai, vreo 2 pfunzi de zahăr, iar sub picioare câteva smocuri de fân pentru cal. Nu eram nici
259
negustori care merg la târguri, nu arătam nici a ţărani bogaţi care se întorc de la bazar, când sania noastră se scufunda prin hârtoapele străzilor Oriolului.
Antonâci, de obicei un om comunicativ, pe drum s-a arătat a fi o companie monotonă, ca şi cum toată rezerva sa de elocvenţă s-a cheltuit pentru a mă convinge să merg la Părintele Egor. Acum părea că se concentrează la rezultatele finale: se va îndreptăţi, oare, în ochii mei reputaţia Părintelui, voi putea eu să mă raportez cu credinţa şi simplitatea mea la cel pe care îl recunoştea drept un sfânt? Se prea poate ca atunci să fi regretat că m-a îndemnat să merg împreună cu dânsul sau să se fi temut de frigul pe care îl aduce cu sine cel ce a gustat din roadele civilizaţiei şi care poate pătrunde adânc în sufletul naivului aprins de căldura credinţei. Am încercat cu grijă să-l fac pe bătrân să vorbească: el răspundea în silă, laconic. Am tăcut şi eu.
Gerul se întărea. Drumul de iarnă se putea compara exact cu o mare furtunoasă: gropi, râpe… Sania noastră se arunca mai rău ca o barcă pescărească, când în sus, când în jos, când pe o parte, când pe cealaltă, dar calul nostru de nădejde împuţina văzând cu ochii din verstele drumului.
Peisajul hibernal al drumurilor din zona cernoziomului nu este prea vesel: sătuce rare, cu acoperişuri în zăpadă, un pustiu neted şi nemărginit de nea; ici, acolo se vedeau în depărtare, parcă roase, nişte crânguri, rămăşiţe jalnice ale imenselor păduri, sau convoaie învăluite parcă în fum, de aburul ce ieşea din căluţii obosiţi şi îngheţaţi. Pe drumul mare nu s-au mai auzit zurgălăii răsunători ale vreunei troici boiereşti, care mai înveseleau, altădată, răchiţile sumbre ce străjuiau drumul. Despre răchiţi nu mai rămăsese nicio amintire: sărăcia satului şi lipsa de disciplină le-au tăiat din rădăcină pentru încălzit. Din rădăcină s-a tăiat şi vechiul mod de trai boieresc. Ici, acolo, se mai văd cioatele
260
pe jumătate arse ale imenselor păduri… Curând vor dispărea şi ele. Ce a fost bun şi vechi s-a dus fără întoarcere, iar cele bune şi noi nu prea se văd… Gerul ne tot pişcă de nas pe mine şi pe Antonâci… S-a apucat şi de picioarele noastre, să ne gâdile pe spate, să ne îndoaie genunchii.
bine ar fi să ne încălzim, Antonâci!
iată o etapă105, iar nu departe este Kamenka! Acolo ne vom încălzi la un han. Este bine acolo! Ne vom răsfăţa cu un ceai, iar Voina (calul nostru) se va odihni, pesemne că şi-a rupt umerii, săracul, prin hârtoape.
în mijlocul câmpiei, chiar lângă drum, era o clădire de piatră cu două etaje. Sticla de la geamuri era spartă. Curtea era mărginită de un zid înalt de piatră. Dincolo de aceste ziduri părea să adie un vânt de răceală şi răutate.
se poate ca aici să vină arestaţii?
de ce să nu vină? Vin.
dar cu aşa geamuri? Vântul suflă aici mai rău ca în câmp.
geamurile? E greu să le astupe… Aici nu este palat, ci etapă. S-a făcut parcă mai frig. Marş la drum! Alergatul te va mai încălzi.
Scurt şi cuprinzător! Antonâci a tăiat nodul gordian al amenajării închisorilor, nu fără o anumită logică: nu este palat, ci etapă. Se pare că lui Antonâci nu i s-au predat principiile privind administrarea închisorilor!…
105 Loc unde poposesc convoaiele de arestaţi [n. tr.]).
261
IV
vreţi să mergeţi la Părintele Egor?, m-a întrebat stăpânul hanului, dându-mi samovarul. în acest timp, însoţitorul meu îngrijea de Voina în curte, sub un şopron: l-a învelit cu o pătură şi i-a pus în iesle o porţie de fân verde şi aromat.
da, mergem la părintele.
părintele este un om uimitor! Un mare om s-ar putea spune! Multă lume merge la el. Şi domni şi negustori, merg toţi la dânsul. Au mare mângâiere de la dânsul!
îl cunoaşteţi bine pe părintele?
eu? Da! Dar cine nu îl ştie?! încă de când a păşit la Spas-Cekriak, în sat, ne este cunoscut: Părintele se oprea aici tot timpul când mergea la Oriol. S-a oprit la noi chiar de prima oară, când a venit cu preoteasa de la Oriol. Nu mă aşteptam să rămână… Şi ce s-a petrecut!…
de ce nu te aşteptai?
era bolnav tare: tuşea şi scuipa sânge. Mă gândeam: nu va rezista într-un loc precum acesta, unde nici cei sănătoşi nu se acomodau, căci este un sat bolnav!
dar ce este atât de rău?
ei, tătucule! s-a amestecat în vorbă şi Antonâci, care tocmai intra în casă. Este rău într-un sat în care un popă nu are cu ce trăi. Satul este un fel de zdreanţă, să mă ierte Dumnezeu! Poporul este din cale afară de sărac, puţin legat de biserică. Şi cum să vină la biserică, când din sat până aici sunt vreo două-trei verste de înotat prin noroaie. Orice timp ar fi, este greu să ajungi până acolo.
Compania noastră s-a adunat lângă samovarul care clocotea. Antonâci a scos dintr-o pungă de hârtie şi a pus
262
pe masă ceva de ale gurii. L-am invitat şi pe hangiu să stea cu noi.
dumneavoastră, s-a adresat el lui Antonâci, aţi mai fost la Părintele Egor şi aţi putea să ne povestiţi ce viaţă amărâtă era la Cekriak până la venirea părintelui. Iată, boierul poate nu crede că acolo puteai muri de foame. Casa preotului… ce casă…, un ciur, era bună de vândut pentru foc. O aşa sărăcie în toate să nu dea Domnul! Era un loc de-a dreptul prăpădit. De aceea, până la Părintele Egor, niciun preot nu s-a încumetat să rămână aici
dar el cum de a rămas?
pentru aceasta i s-a dat de la Dumnezeu o aşa putere: Domnul i-a trimis har! Părintele Ambrozie de la Optina l-a binecuvântat să vină aici: a venit să trăiască în sat spre folosul nostru, al păcătoşilor. Veţi vedea ce a putut construi pe un maidan! Lucrurile de aici nu sunt omeneşti, ci de-a dreptul dumnezeieşti! Poporul are o credinţă puternică în el.
prin ce şi-a câştigat o asemenea credinţă?
dar nu el şi-a câştigat-o, ci Dumnezeu! Poate omul să primească ceva dacă nu este la mijloc putere de la Dumnezeu?! Puteţi pricepe şi singur aceste lucruri. În eparhia noastră sunt cam 1000 de preoţi, dar Părintele Egor este unul singur! Trăieşte aici, în acest capăt de provincie şi lumea curge spre dânsul. Cine, dacă nu Dumnezeu, le arată calea spre el? Este un înainte-văzător în ochii poporului. Totul se împlineşte după cum spune el. Şi eu am văzut cum sunt cuvintele Părintelui. Sunt multe exemple… Iată, nu de mult, o mic-burgheză de la Bolhov, cunoscută mie, s-a dus la Părintele. îi murise soţul şi rămăsese singură cu nişte copilaşi mici. A venit la Părintele Egor, vărsa şiroaie de lacrimi: „Ce să fac, Părinte?Am copii mici şi nu am de niciunele, nici să merg la serviciu nu pot, pentru că nu am cu cine să las copiii”. „Cumpără o vacă, a zis Părintele, vei hrăni copiii cu
263
o parte din lapte, iar restul îl vei vinde şi veţi fi sătui”. „Aş fi bucuroasă să cumpăr, dar nu am cu ce”, a zis ea. Atunci Părintele i-a dat 20 de ruble şi i-a zis să cumpere o vacă. A plecat de la dânsul şi pe drum se gândea: „Cum să cumpăr o aşa vacă cu 20 de ruble? Şi jumătate de rublă e prea mult”… Chiar lângă Bolhov un bărbat mâna o vacă. L-a întrebat cât preţuieşte. 20 de ruble! I-a dat banii, a dus vaca acasă şi i-a dat lapte din belşug. După cât lapte dădea, putea să coste 100 de ruble. Despre aceasta a aflat vecina ei, o femeie îndestulată, şi a prins-o invidia. S-a dus la Părintele Egor şi a început să plângă că are copii mici şi nu are cu ce să-i hrănească. Părintele i-a dat 18 ruble să-şi cumpere o vacă. A ajuns acasă şi şi-a găsit vaca cu burta în sus: pierise. Atunci femeia s-a dus în grabă la Părintele ca să se căiască: „V-am înşelat eu, nenorocita! Domnul m-a pedepsit pentru zavistia mea ticăloasă”. Părintele a iertat-o. I-a zis: „Pleacă şi de acum să nu mai invidiezi pe nimeni, iar cu banii pe care ţi i-am dat să-ţi cumperi o vacă”. Aşa s-a şi întâmplat, nu a plătit în plus nicio leţcaie.
Iată o altă întâmplare. Un văduv şi o văduvă din Bolhov, din familii de negustori, s-au înţeles amândoi să se căsătorească. S-au dus la Părintele după binecuvântare. Părintele i-a binecuvântat: „Dumnezeu vă binecuvântează, căsătoriţi-vă, dar nu în câşlegile acestea”. Au plecat de la dânsul, dar pe drum au tot chibzuit: „Este lucru mare că părintele ne-a binecuvântat să ne căsătorim, dar nu este totuna dacă ne căsătorim în aceste câşlegi sau în altele?!”. S-au căsătorit în acele câşlegi, împotriva celor spuse de Părintele. Când au venit de la biserică, din casa lor mai rămăseseră doar nişte tăciuni fumegânzi, arsese ca o lumânare. Iată ce înseamnă să nu îl asculţi pe Părintele când mergi la el după un sfat! Şi cât bine face, nici nu poţi socoti!
264
La noi, la Bolhov, este un negustor bogat. în viaţa lui a făcut oamenilor supărări nenumărate. Şi cu rudele sale se purta nemilos: le împovăra cum se nimerea. Nici pe săraci nu îi cruţa. La bătrâneţe a devenit evlavios, făcea donaţii pe la mănăstiri şi biserici. A auzit că Părintele Egor are nevoie de bani, căci începuse să construiască o biserică la Cekriak, din piatră şi nu avea cu ce să o termine. S-a dus bogatul nostru la Părintele şi i-a spus: „Am auzit că aveţi nevoie de bani, aşa că luaţi de la mine pentru construcţia bisericii douăzeci de mii”. Dar Părintele i-a zis: „Biserica o construieşte Dumnezeu, iar noi, oamenii, suntem slugile Lui. îţi mulţumesc pentru donaţia ta, dar stăpânul banilor tăi nu îmi dă voie să-i iau”. El a întrebat: „Cum aşa?” Iar Părintele i-a spus: „Foarte simplu: banii dumneavoastră sunt uzi de lacrimile oamenilor şi astfel de bani nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Rudele tale de sânge umblă prin lume cu mâna întinsă, iar tu crezi că poţi să cumperi cu bani lacrimile lor, ca să te ierte Dumnezeu? Nu iau de la tine nici dacă mi-ai da un milion. Voi lua când vei face bine celor pe care i-ai supărat”.
Şi ce credeţi dumneavoastră?! Cuvintele Părintelui l-au conştientizat pe bogatul nostru. Acum pune pe picioare rudele sale: le construieşte case, le împarte bani. Pe străinii nedreptăţiţi îi caută, ca să-şi îndrepte greşelile.
Iată cum Părintele nostru îi îndreaptă pe oameni spre calea cea bună! Nu poţi să povesteşti faptele Părintelui despre care auzi sau pe care le vezi. într-un cuvânt, este un mare păstor al lui Dumnezeu.
Cât am discutat, Antonâci şi-a ţinut ochii pironiţi asupra mea. Părea că şi ochii lui vorbesc, ştergându-şi din când în când lacrimile ce se rostogoleau pe obraz: „Ei, nu am avut eu dreptate când te-am chemat la Părintele Egor?! Vezi că vorbesc şi alţii despre dânsul? Nu am doar eu o
265
asemenea evlavie la părintele. Crede şi tu, puţin credinciosule, în puterea lui Dumnezeu, care se săvârşeşte în sluga Sa!”.
Lucru minunat este bogăţia duhovnicească a sufletului creştin credincios! Orice altă avuţie e ţinută de om pentru sine; aceasta însă se împarte cu o mână plină de dărnicie!… Chiar bogăţia de iubire şi de prietenie sentimentele cele mai înalte dintre cele omeneşti nimeni nu le va împărţi cu străinii, ci le va păstra pentru sine şi pentru omul faţă de care nutreşte aceste sentimente, ascunzându-le cu sârg de ochiul altuia. Nu avem ce spune despre bunurile materiale acestea sunt împărţite corect doar de cei drepţi. Bogăţia de credinţă se poate socoti bogăţie doar atunci când omul o împarte cu aproapele… De aceea devine atât de dureros când tezaurul credinţei tale, pe care vrei să-l împarţi, este dispreţuit…
Un aşa sentiment cred că a încercat şi Antonâci când voia să observe dacă nu cumva se naşte şi în mine acea credinţă care l-a înflăcărat pe dânsul. Observase ceva la mine? Oricum a devenit mai vesel.
La Bolhov am ajuns spre dimineaţă. Până la Cekriak mai rămăseseră vreo 15-17 verste. Trebuia să-l hrănim pe Voina, iar noi să ne odihnim. Am hotărât împreună să plecăm la Cekriak pe la 8 dimineaţa, pentru a fi la Părintele Egor pe la ora 10, când, după obiceiul său, Părintele este la biserică şi începe să citească Canonul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
266
V
mergem unde trebuie, Antonâci?
asta-i bună! Mergem la Părintele şi deodată ne rătăcim! Desigur, mergem pe drumul cel bun. Mergem de dragul lui Dumnezeu şi nu ne vom rătăci. Acuş ajungem într-un sat, după sat e o vâlcea, după vâlcea o pădurice, iar după aceasta urmează o cotitură, iar acolo este gospodăria părintelui.
Curând, după un deal, s-a văzut satul. Drumul printre valurile de zăpadă părea galben. Era o dimineaţă geroasă şi orbitoare. Pe arii se îmblăteau grânele.
drumul acesta duce la Părintele Egor?
la Părintele Egor? Da, tătucule. V-aţi abătut puţintel de la Bolhov, dar ajungeţi şi pe aici. După acest deluşor este o şură, apoi drumul coboară într-o vâlcea. Acolo este o pădurice, după aceea cotiţi la stânga şi ajungeţi la Părintele. Este un singur drum. Mergeţi cu Dumnezeu!
vezi, Antonâci? Ne-am abătut… Tu ai spus că nu ne vom rătăci.
dar unde să ne mai rătăcim?! Au spus că este un singur drum. Că am ocolit, aşa clămpănesc ei. Iartă-mă, Doamne! Dulebî106 au fost, dulebî şi sunt! Or drumul este unul singur, or ne-am abătut! Oh, ce mai sat!
Scârţâind vesel cu potcoavele, sluga noastră credincioasă, Voina, şi-a croit drum la trap. Simţind parcă odihna apropiată, a rupt-o la goană în jos, spre vâlcea.
Iată, Părintele Egor nu este departe!… Deodată, Antonâci mi-a vorbit cu „tu” şi, scoţându-şi căciula, şi-a făcut cruce spre biserica ce s-a ivit dincolo de vâlcea, pe un deluşor.
106 Dulebî se numesc locuitorii din Judeţul Bolhov, Gubernia Orlov.
267
O biserică de piatră, crescută parcă cu tot cu cupola sa strălucitor de verde, din scânteile prealuminoase ale pustiei de zăpadă.
Mi-a îngheţat inima. De ce oare? Presimţind pe cel care, acum faţă către faţă îl voi vedea şi mă voi înfăţişa înaintea puterii lui Dumnezeu, care, pentru a se vădi şi-a ales un colţişor pustiu, părăsit, al marii împărăţii ruseşti, un loc parcă ciumat. Mă temeam să-l întâlnesc pe cel ales, căruia, cu harul lui Dumnezeu, i se descoperă cele ascunse ale omului…. Dacă aş fi fost singur, fără Antonâci, m-aş fi întors acasă fără să mai trec prin Cekriak. Dar cum să nu-l vezi pe cel care, în ochii celor simpli, l-a înlocuit pe Stareţul Ambrozie de la Optina, marele milostiv faţă de amarul poporului rusesc?! îmi era groază, dar în acelaşi timp aveam un sentiment de bucurie. Până la urmă, acest sentiment de bucurie le-a biruit pe toate celelalte…
vezi dincolo de pădurice o biserică frumuşică? Este a Părintelui, unde slujeşte încă; biserica cea mare nu este finisată. Iată şi casa pentru orfani! Uite ce colos ridică! Iar acolo este casa pentru pelerini, unde ne vom opri. Slavă Ţie, Doamne, am ajuns! Coborâţi, tătucule! Voi deshăma repejor căluţul, îl voi duce sub şopron, iar dumneavoastră fugiţi în biserică; se pare că deja a venit Părintele. Ei, dragilor, Părintele s-a dus la biserică?, s-a adresat Antonâci unor închinători care treceau în grabă spre biserică.
Aceia au răspuns ceva în grabă şi au trecut pe alături.
a venit şi este la biserică. Fugiţi mai repede! Vai ce treabă! Am întârziat! Fugiţi odată! Vin şi eu acuşica.
Parcă luase ceva foc şi am alergat în grabă spre biserica ce se îmbujora în faţa mea.
268
VI
Bisericuţa mică şi neîncăpătoare, cu un aspect destul de vechi, era plină ochi de oameni când am urcat în grabă, gâfâind, treptele antreului ei sărăcăcios. Erau oameni dintre cei mai simpli bărbaţi şi femei, mai mult femei. Ici şi acolo, ca nişte pete negre, ieşeau în evidenţă cojoacele cu croială orăşenească ale negustorilor. Din acestea, nu erau multe.
M-am apropiat de cutia cu lumânări… O femeie nu prea bătrână, cu un batic negru, vindea lumânări. Am observat că toate lumânările costau 2 copeici. Oamenii luau lumânări, plăteau, dar nu luau rest; puneau monede şi de 5 copeici, şi de 20; a zornăit şi o monedă de 50 de copeici… Am dat şi eu: nicio rublă, nici 50 de copeici…
Erau mulţi oameni, dar o linişte deplină. Toţi erau concentraţi în seriozitate şi tăcere. Am luat trei lumânări şi, făcându-mi loc prin mulţime, m-am dus să le aşez înaintea icoanelor locului. La strana stângă, înaintea unei icoane, deja ardea o mulţime de lumânări şi se vedea cum oamenii se îngrămădeau în preajma acestei icoane. Părintele nu se vedea în biserică. Făcând o plecăciune, am pus o lumânare înaintea icoanei Sfântului Nicolae. în biserică era mai frig decât afară. Din cauza frigului, lumânarea de ceară s-a rupt în mână când am vrut s-o pun în sfeşnic. Lumânarea pusă înaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu s-a răsturnat şi capătul aprins a căzut pe un prosop cusut, care împodobea faţa Preacuratei… După umărul meu, s-a întins năvalnic mâna cuiva, reuşind să prindă la timp lumânarea care cădea. M-am uitat şi am încremenit: întors pe jumătate spre mine, era însuşi Părintele… în veac nu voi uita impresia care mi-a rămas în suflet la această primă întâlnire cu
269
dânsul. Eram speriat: ca şi cum din icoana Sfântului Ioan Botezătorul, aşa cum se obişnuieşte a se picta, ieşise însuşi Înaintemergătorul Domnului. Părintele Egor era îmbrăcat cu nişte veşminte vechi şi ponosite, având cute mototolite şi brocartul ros de vreme, atârnând pe talia sa înaltă şi uscăţivă; părul negru, cu un început de cărunteţe, aruncat de pe frunte în şuviţe tari şi neascultătoare, puţin ondulate, cu o şuviţă căzută pe fruntea sa înaltă şi minunată; bărbuţa rară, mustăţi nu prea mari, care descopereau o gură puternică, în care se imprima un caracter dârz, de fier; ochi nu prea mari, aprinşi de un foc lăuntric deosebit de strălucitor şi privire profund concentrată, sub cutele adânci dintre sprâncene. Toată înfăţişarea Părintelui m-a uimit prin asemănarea cu cel care, după tradiţie, este „glasul celui ce strigă în pustie”. Aceeaşi pustie îl înconjura pe Părintele Egor, dar nu cea toridă de pe malurile Iordanului, ci pustia noastră rece, cu nămeţi de zăpadă… Este adevărat, din timpurile Botezătorului, focul sufletului omenesc s-a răcit cu totul…
Cu o mână sigură, Părintele a aşezat la loc lumânarea mea şi, fără să se uite la mine, s-a dus să aprindă singur candelele de la icoane. M-am oprit la strana dreaptă, unde era parcă mai puţină lume. Nu mi-am putut lua ochii de la Părintele Egor. Ca un vârtej mi-a trecut prin minte toată istoria Bisericii lui Hristos de pe pământ, toată istoria fiicei sale mai mici, a Bisericii Ortodoxe Ruse, pline de chipurile ostaşilor săi minunaţi şi credincioşi care i-au adus cununi de biruinţă în lupta cu duşmanii ei dinăuntru şi dinafară, cu duşmanii pământeşti şi cu cei ai răutăţii de sub ceruri… În faţa mea era, evident, unul dintre aceşti ostaşi. Cu un mers dârz şi rapid, Părintele Egor a intrat în altar. Peste un minut a ieşit cu un analog şi cu o carte groasă, legată în piele. Mulţimea s-a retras cu respect şi fără zgomot,
270
lăsându-l pe Părintele să vină la strana stângă, unde ardeau o mulţime de lumânări înaintea icoanei împărătesei Cerului. Toţi închinătorii păstrau o linişte evlavioasă.
Liniştit, pătrunzător, dar în acelaşi timp autoritar, s-a auzit chemarea Părintelui Egor:
trei metanii la Maica Domnului!
Şi toată mulţimea, ca un singur om, în frunte cu Părintele, a făcut trei metanii până la pământ.
Undeva, într-un colţ îndepărtat al bisericii s-a auzit plânsul cuiva. Mulţi dintre cei care erau în genunchi au rămas în această poziţie… în mijlocul liniştii tulburate de suspinuri adânci, Părintele a început să citească canonul de rugăciune către Preacurata, care se citeşte la orice necaz şi nevoie:
„Către Născătoarea de Dumnezeu să alergăm acum noi, păcătoşii şi smeriţii, şi să cădem cu pocăinţă, strigând din adâncul sufletului: Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi, grăbeşte că pierim sub mulţimea păcatelor…”. Şi iarăşi: „Către Născătoarea de Dumnezeu să alergăm noi, păcătoşii şi smeriţii…”.
Ce voce pătrunzătoare, plină de credinţă nemărginită, citea minunatele cuvinte de pocăinţă! Mulţimea a încremenit. Se părea că nenumăratele ei necazuri s-au contopit într-o tensiune comună de rugăciune, iar vocea Părintelui Egor nu mai era vocea sa, ci vocea acestui piept al poporului, care se îneca în suspinuri; şi lacrimi nebune, lacrimi liniştite curgeau din ochii multora.
-„Rugăciune caldă şi zid nebiruit, izvorul milostivirii, adăpost al lumii, îţi cântăm cu sârguinţă: Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, apără-ne şi ne izbăveşte din nevoi, una grabnică mijlocitoare”.
Era o rugăciune caldă, stăruitoare. Se părea că Cea căreia i se înălţa rugăciunea era cu noi, că Ea ne auzise,
271
că îl ascultase cu bunăvoinţă pe credinciosul Ei slujitor, se mâhnise cu noi de necazurile noastre. Credeai din tot sufletul că Ea nu va scoate afară deşerţi pe robii Ei, că „nădejdile noastre nu sunt deşarte”.
Părintele a citit o parte din canon, a ieşit pe solee, a luat un păhărel de la o candelă de lângă icoana Maicii Domnului şi cu acesta în mână, fără să privească la nimeni, cu aceeaşi privire concentrată înlăuntrul său, a intrat în mulţime, însemnând cu ulei pe credincioşi, pe frunte şi pe mâini.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Cum te numeşti?
andrei, Părinte…
Antonâci s-a nimerit să fie lângă mine; avea urme de lacrimi pe obraji.
priviţi cum Părintele însemnează cu ulei în chipul crucii! Nu priveşte pe nimeni, dar nu ocoleşte pe nimeni, pe toţi îi unge cu ulei. Se pare că doar pe cel care are pe suflet un mare păcat şi nu s-a pocăit îl ocoleşte. Dar lucrul acesta se întâmplă foarte rar. Se pare că a fost şi un astfel de caz, Părintele l-a ocolit, dar acela s-a pocăit în prezenţa oamenilor… A venit şi la noi: ridicaţi-vă, tătucule!
M-am ridicat. Părintele Egor, fără să se apropie prea mult, s-a dus într-o parte… „Sunt eu, oare, un aşa păcătos?” M-am îngrozit. Pe neaşteptate, Părintele Egor s-a ivit lângă mine.
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Cum vă numiţi?
-… Serghei!
Din cauza surprizei era cât pe ce să-mi uit numele. Părintele mi-a uns fruntea în chipul crucii. I-am dat şi mâinile. El mi le-a întors cu palmele în sus. A făcut pe palme acelaşi semn şi s-a dus mai departe.
272
Uleiul mi s-a scurs de pe frunte. Am avut un sentiment neplăcut: de ce face aşa? Doar nu fiecăruia îi place mirosul de ulei din candelă şi senzaţia că ai pe faţă ceva gras şi lipicios. Nimeni nu face aşa. Caută originalitate şi dă dovadă de neglijenţă. M-am simţit rău la inimă… M-am uitat la vecini, m-am uitat la Antonâci, doar voi observa pe faţa cuiva aceeaşi senzaţie de greaţă. Toţi aveau pe faţă aceeaşi expresie, de evlavie serioasă şi concentrată. Deodată m-am simţit dureros de ruşinat: Ori crezi în poruncile lui Dumnezeu ca un copil, ori locul tău nu este aici, printre aceşti oameni simpli şi curaţi cu inima, care cred, fără să filosofeze cu viclenie, în păstorul lor pus de Dumnezeu”. M-am simţit vinovat în faţa conştiinţei proprii şi în faţa acestor „prunci” care mă înconjurau. Oare nu duhul mândriei, al înfumurării, oare nu duhul împotrivirii lui Dumnezeu, care se cuibăreşte tainic în fiecare dintre noi, şi-a deschis locul său întunecat de şedere, care protestează de cum s-a atins de mine semnul crucii Domnului, prin mâna păstorului plin de har? Sufletul s-a luminat la acest gând… şi, în mijlocul acestei tăceri calme, au început să răsune cuvintele canonului:
– „Mijlocitoarea vieţii noastre, Păstrătoare tare, Fecioară…”.
Cealaltă parte a canonului, până la sfârşit, am ascultat-o fără filosofare vicleană. Părintele a mai întrerupt încă de trei ori citirea canonului, trecând pe la credincioşi cu ulei din candela Mântuitorului, a Sfântului Nicolae, şi a binecuvântat cu Evanghelia pe fiecare cu aceeaşi convingere deosebită, dând-o spre sărutare şi aşezând-o pe capul fiecăruia. Mi s-a făcut frică când, binecuvântând cu Evanghelia, s-a urcat la amvon şi a făcut semnul Crucii peste toată biserica; prin cuvântul lui Dumnezeu a izgonit din biserică toată necurăţia cugetelor noastre şi, poate, cine ştie pe duşmanii mântuirii noastre, văzuţi de ochii săi duhovniceşti. Cele
273
ascunse nouă pentru încercarea noastră pământească, pentru încercarea credinţei noastre sunt descoperite nevoitorilor credinţei, trecuţi prin felurite ispite şi ieşiţi biruitori. La ultima trâmbiţă a făgăduinţelor făcute nouă, lumea îşi va mai bate joc, oare, de ceea ce acum nu vede, nu înţelege şi refuză?
După terminarea citirii canonului, binecuvântând pe credincioşi cu crucea, cât şi cu Evanghelia, venind la fiecare, Părintele Egor a citit rugăciunea de sfinţire a apei, a adus din altar o copie, care se foloseşte la proscomidie, şi o oală cositorită. Le-a luat în ambele mâini şi s-a oprit în faţa analogului. Poporul s-a adunat înaintea sa. Fiecare avea în mână câte un vas mai mare sau mai mic, plin cu apă. Pe rând, fără înghesuială, credincioşii veneau la Părintele şi îi dădeau vasele lor. Părintele le lua, turna apa în oala sa, afunda copia şi făcea de trei ori semnul crucii în apă.
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Pentru ce păstrezi apa?
La aceste cuvinte, Părintele turna apa sfinţită în vasul ce i se dădea.
fetiţa mea de la Pocrov de mai bine de trei ani nu se mai ridică din pat. De când s-a îmbolnăvit, stă numai în pat: s-a topit de tot, sărmana. Rugaţi-vă, Părinte!
cum o cheamă pe fetiţa ta? Câţi ani are?
– 15 anişori, Părinte! O cheamă Prascovia.
parascheva! Mă rog dumnezeu o va ajuta: Dumnezeu are multă milă!
am dus-o pe la doctori, Părinte, am internat-o şi în spital, dar nimic nu o ajută. îi este din ce în ce mai rău fetiţei.
dumnezeu îi va da sănătate, curând fetiţa ta se va însănătoşi. Trebuie să te căieşti: vezi bine că ai un păcat pe sufletul tău, pentru care nu ţi-ai recunoscut vina.
274
Uneori, Domnul, pentru păcatele nerecunoscute ale părinţilor, îi pedepseşte pe copii.
sunt păcătoasă, nenorocita de mine! Binecuvântaţi, Părinte, să mă spovedesc la dumneavoastră!
dumnezeu binecuvântează. Rămâi până când lumea se mai linişteşte.
O femeie tinerică îi dă Părintelui în mână o sticlă de un sfert.
pentru ce iei apa? Unde şi cât vei folosi?
părinte, eu sunt de departe. Iau pentru mine, dar m-au rugat şi vecinii. Apuşoara ta ajută la multe boli. Mi s-a poruncit să le duc şi lor măcar un pic din apa ta.
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De ce spui că e apa mea? Nu este a mea, este sfântă. Dumnezeu a sfinţit-o pentru mine, păcătosul preot. Domnul, prin ea, îi ajută pe oameni în boli, după credinţa lor.
iertaţi, Părinte!
dumnezeu iartă!
părinte, eu şi cu soţul nu ne împăcăm, trăim foarte rău!
fiul a plecat şi de cinci ani nu a mai trimis nicio veste!
părinte, binecuvântaţi să deschid o prăvălie!
Şi la toate întrebările, la fiecare strigăt al inimii, Părintele Egor găsea un cuvânt de salut, de mângâiere, un sfat. în fiecare cuvânt, în fiecare sfat al său se simţea o aşa cunoaştere a inimii omeneşti, o aşa pătrundere în profunzimea vieţii poporului, a vieţii sale sufleteşti, încât niciunul dintre cei veniţi aici, uneori cu ochii înroşiţi de lacrimile vărsate, nu pleca de la el fără să aibă faţa luminoasă. Se simţea că fiecare a primit mângâierea de care înseta sufletul său necăjit şi chinuit. Se spune că Părintele Ambrozie ar fi avut darul acesta trimis de Sus.
Am stat în colţişorul meu aproape o oră, urmărind acest tablou minunat, nemaivăzut. Frigul din biserică m-a străpuns
275
până la urmă prin scurta mea îmblănită, iar valul celor ce căutau un sfat nu se micşora, ba chiar părea că creşte: pleca unul, iar în locul lui veneau doi, trei. Uşa bisericii se deschidea în fiecare clipă şi vântul rece de afară răbufnea nestingherit, aducând valuri îngheţate în interiorul friguros al bisericii. Am simţit că îngheţ, însă Părintele părea că nu simte nici gerul, nici oboseala, iar vocea lui trează şi compătimitoare răsuna în biserică. Ce uimitoare putere a duhului! Şi acest om era deja tare bolnav tuşea şi scuipa sânge!
Antonâci, care reuşise să ajungă la Părintele cu două sticle de apă sfinţită (una o luase pentru mine, bunul bătrânel), a plecat în fugă la casa pelerinilor ca să poarte grijă de samovar. Am vrut să aştept până ce Părintele va ieşi din biserică ca să-l rog să mă primească singur, dar şi pe mine m-a fugărit gerul şi m-am dus să mă încălzesc în casa pelerinilor. în biserică rămăsese încă multă lume, căci erau unii care doreau să se spovedească. Părintele Egor mai avea de lucru cel puţin încă trei ore.
Casa pentru pelerini a Părintelui Egor era o clădire destul de lungă, cu un etaj. Era ticsită de oameni. Eu şi cu Antonâci am ocupat o cameră mică, cu un singur geam şi cu o mobilă sărăcăcioasă. Construcţia părea destul de veche. Mirosea a igrasie… Dar oamenii nu vin la Părintele Egor pentru confort lumesc!
Antonâci deja pregătise ceaiul şi mă aştepta lângă samovarul care fierbea.
dar tu nu bei ceai?
părintele mi-a dat binecuvântare să mă spovedesc. Păcatele i le voi da lui, iar înapoi voi merge uşurat.
dar când te împărtăşeşti? Mâine nu se slujeşte Liturghie!
276
cu cele pentru bolnavi! Hristos este Unul. Se poate şi astăzi dacă Domnul mă va învrednici cu rugăciunile Părintelui.
dar cum se poate aşa, Antonâci, fără pregătire?! Trebuie să posteşti, să mergi la biserică!
ei, tătucule! Noi suntem călători, iar călătorii sunt ca cei bolnavi! Eu nu o fac samavolnic, ci cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Şi ce să spui: oricât te-ai strădui, după păcatele pe care le ai, niciodată nu eşti pregătit, chiar până la moarte! Dacă Dumnezeu binecuvântează, poţi deveni curat pe dată! Să nu te duci niciodată la El, la Dumnezeu cel milosârd, cu vredniciile tale, ci să-I spui: Eu sunt robul Tău nevrednic şi nenorocit, dar în toate fie voia Ta! Iată toată pregătirea! Trebuie zdrobire de inimă, tătucul meu, din toată inima! Aşa!
O, dacă Domnul ar da fiecăruia dintre noi să se pătrundă de toată profunzimea adevărului! A pierdut, oare, cu totul inima omului contemporan posibilitatea să se căiască pentru mizeria sa păcătoasă înaintea infinitei curăţii?!
VII
Nu am stat prea mult înaintea samovarului şi am plecat iarăşi la biserică, căci m-am temut ca Părintele Egor să nu plece. Nu am intrat în biserică, ci am rămas să-l aştept afară, în pridvor: să stai în biserică şi să asculţi toate amarurile omeneşti încredinţate păstorului, mi s-a părut o curiozitate nedemnă. Am fost nevoit să aştept ieşirea Părintelui vreo două ore îndelungate: l-au reţinut cei ce voiau să se spovedească. De la începutul canonului trecuseră vreo cinci ore. Deja se întuneca. Cu toate că afară era mai cald
277
decât în biserică, am început să tremur din nou, iar Părintele tot nu ieşea.
Au ieşit din biserică şi au trecut pe lângă mine două femei îmbrăcate orăşeneşte.
părintele iese curând?
ar trebui să iasă! Se pare că în biserică nu mai este nimeni.
Am rămas singur, a început să se întunece. Toată lumea s-a ascuns de gerul năprasnic prin unghere călduroase, care cum şi-a putut găsi un locuşor. A mai trecut încă un sfert de oră de aşteptare obositoare. Din cauza gerului pătrunzător am început să tremur de parcă aveam febră. Gerul s-a cuibărit în scurta mea îmblănită. În sfârşit a scârţâit din ţâţânele îngheţate şi grele de fier uşa îmbătrânită şi Părintele Egor a ieşit din biserică discutând cu cineva. A încuiat lacătul şi, observând că îl aştept, şi-a luat rămas bun de la convorbitorul său:
dumnezeu binecuvântează! Mergeţi cu Dumnezeu! Domnul vă va trimite mila Sa!, i-a zis Părintele, cât timp acela a primit binecuvântarea pentru călătorie.
M-am dus la dânsul pentru binecuvântare. Cu o mişcare largă, îndrăzneaţă, m-a binecuvântat cu crucea sa de iereu. Am plecat amândoi alături. Reverenda uzată şi uşoară din piei de oaie roasă de vreme, fularul vechi, împletit, căciula de piele decolorată îl asemănau cu un dascăl sărac din cea mai săracă parohie. Şi iată, alături de casa pentru orfani cu trei etaje, se găseşte o biserică nouă, cu trei altare!
părinte, eu sunt de departe, aş putea să vă deranjez acasă? Trebuie să vorbesc numaidecât cu dumneavoastră.
poftim, poftim! Să vă trimită Domnul mila Sa! Vom sta de vorbă, vom sta de vorbă!
278
în drum spre casa Părintelui Egor, alergau spre noi închinători: care să primească binecuvântare, care cu o întrebare, care cerea un sfat. Parcă presimţiseră că vine Părintele: ieşeau din ungherele calde, unde stătuseră ascunşi. Doamne, cum de îi mai ajung puterile acestui om?! Doar lângă casă l-au lăsat în pace!
Am intrat în casă prin bucătărie. Atmosfera mohorâtă a casei se asemăna cu hainele părintelui. Pe masă era pregătit ceva simplu: într-o strachină de lut era o bucată de carne de vită fiartă, tăiată în bucăţi mari, rece de multă vreme, o turtă uscată din făină nu prea bună de secară, un borcan în care fusese muştar franţuzesc, acum cu muştar obişnuit… Alte „mâncăruri alese” nu erau…
încălziţi-vă până ce mă schimb cu alte haine. Staţi lângă sobă, că, după cum văd, aţi îngheţat.
într-adevăr, de frig, îmi tremurau şi genunchii. Cineva a intrat în bucătărie. S-au auzit vorbe. O voce nemulţumită răsuna destul de tare:
lăsaţi-l în pace pe Părintele, măcar să mănânce.
dar cum rămâne cu răposatul? Doar trebuie să-l prohodim.
nu pleacă răposatul dumneavoastră. Trebuie să avem milă de un om viu doar nu este din fier!, au ajuns până la mine nişte exclamaţii de nemulţumire.
Din camerele interioare a ieşit Părintele Egor şi a trecut pe lângă mine, îndreptându-se către bucătărie. Stăteam şi mă încălzeam lângă o sobă. în cameră era destul de frig. A venit în grabă un băieţel dolofan de vreo doi ani. Toată guriţa era unsă cu caşă. S-a uitat la mine mirat, dar nu speriat, şi cu picioruşele sale nesigure a zbughit-o înapoi, în camera vecină se zbenguiau nişte copii. A intrat Părintele.
279
— Iată despre ce este vorba: trebuie să merg în sat şi să prohodesc un răposat până ce nu se înserează. Deci, iertaţi-mă! Veniţi seara, pe la ora 8.
M-am bucurat de această amânare: voiam să-mi pun impresiile în rânduială. Nu pot să nu recunosc că atmosfera vieţii casnice a Părintelui Egor m-a decepţionat: în capul meu nu se putea lega ideea de duhovnicie cu o grămadă de copilaşi, cu atmosfera din casa unui „popă de rând”. Ce ar putea să-mi dea mie Părintele de la Cekriak, mie, omului care a văzut atâtea şi atâtea… şi care se găseşte sub hipnoza feluritelor idei ce se numesc europene?! Impresia zguduitoare a primei întâlniri s-a estompat pe neobservate: guriţa unsă cu caşă, turtele îmi apărau în ochi în chip sâcâitor, coborând figura Părintelui de la înălţimea unde l-a urcat imaginaţia mea… Desigur, doar imaginaţia.
VIII
Ardoarea mea faţă de Părintele Egor se stinse aproape de tot pe la ora 8 seara, când m-am dus la el pentru o discuţie convenţională. Mă gândeam cum să scap de această discuţie, cât mai cuviincios, să cer binecuvântare ca mâine să plecăm acasă cât mai devreme, cu atât mai mult cu cât Antonâci reuşise să-şi „dea păcatele” şi să se împărtăşească. Sufletul meu încerca un sentiment apăsător de dezamăgire şi chiar de ciudă. Oare pentru că suferisem chinurile unei călătorii în timpul iernii, fără somn, fără mâncare, fără niciun fel de confort cu care era obişnuit trupul meu răsfăţat?
Acasă la Părintele m-au rugat iarăşi să aştept: avea un oaspete. Un perete subţire mă despărţea de camera unde
280
se afla. Se auzea o discuţie despre banalităţile vieţii săteşti. Părintele Egor se implica în discuţie modest, neinteresant.
De ce am venit aici, ce să caut? Ceea ce îl mulţumeşte pe Antonâci poate să-mi aducă şi mie mulţumire?! M-am înfuriat. O jumătate de oră de aşteptare mi s-a părut o săptămână.
La ora 9, Părintele Egor a ieşit după mine atât de blând şi de binevoitor încât am simţit o uşurare la inimă. Am cerut binecuvântare şi atunci am simţit bucurie şi uşurinţă în suflet.
Nu mă aşezasem bine în salonul său, că Părintele m-a uluit cu o întrebare, care în puţine cuvinte mi-a cuprins toate cele ascunse în sufletul meu, toată durerea tăinuită cu anii, tot ceea ce voiam să-i spun până să pună pe mine stăpânire duhul îndoielii şi al împotrivirii. Am rămas înmărmurit, lacrimile mi s-au oprit în gât. Cum i s-au descoperit toate acestea? Taina sufletului o citise ca într-o carte deschise: discursul simplu, plin de căldură şi de cordialitate curgea ca un balsam tămăduitor, vindecând rănile deschise, însufleţind sufletul meu întristat. Tăceam, iar lacrimile se rostogoleau încet uimite, bucuroase…
Nu pot să descriu această discuţie…
Iată, deci, această înainte-vedere! Cele săvârşite au depăşit toate aşteptările mele. Dar cum s-a descoperit acest dar binecuvântat? Părintele a vorbit tot timpul, nu cu jumătăţi de afirmaţii: a vrut să ascundă importanţa acestui dar, întărindu-se prin cuvintele sale, care erau pentru mine o adevărată descoperire.
Spun doar un lucru: am primit mângâiere deplină, căci mi s-a dat răspuns la toate întrebările chinuitoare ale inimii mele.
ei, cum vi s-a părut bisericuţa noastră?
281
minunată, Părinte! A avut de înfruntat cel puţin o sută de ani. Astfel de biserici, acum, se mai pictează doar în tablouri.
este adevărat! Avem o biserică veche! Am găsit aici un antimis sfinţit pe timpul ţarevnei Sofia Alexeeva. Când am venit să slujesc aici, era o ruină.
cum v-a ajutat Dumnezeu să aranjaţi totul, ceea ce am reuşit să văd că aţi realizat?
puterea lui Dumnezeu se săvârşeşte în neputinţa noastră. Cât timp omul se bizuie pe puterile sale nu se va arăta puterea ajutătoare a lui Dumnezeu. Te-au lăsat puterile, cei apropiaţi te-au părăsit, nu mai este nimic să te salveze: atunci să strigi cu smerenie şi cu credinţă către Dumnezeu ca şi cum ar fi de faţă! Este milosârd şi vine grabnic în ajutorul tuturor celor ce îl cheamă cu adevărat. Iată, oamenii şi împrejurările l-au călcat în picioare; dar el a strigat la Dumnezeu din adâncul sufletului. Viaţa mea a trecut prin astfel de încercări. Când se părea că laţul m-a cuprins, Dumnezeu m-a ajutat, dar cum m-a ajutat: prin Stareţul Ambrozie fie-i fericită amintirea plăcutului lui Dumnezeu!
dar cum s-a întâmplat,
părinte?
permiteţi să vă povestesc! Nu fac din aceasta o taină şi nici nu trebuie să faci o taină din manifestarea puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu. Această istorie se referă mai mult la Părintele Ambrozie decât la mine, multpăcătosul… La parohia de aici am reuşit deja, cu mila lui Dumnezeu, să fac ceva, să înnoiesc câte ceva. Dar când am venit, am încremenit: ce să fac aici?! Nu aveam unde locui, nu aveam unde sluji. Casa era veche de tot, biserica, dacă voiai să slujeşti, trebuia să fii atent să nu cadă pe tine. Nu aveam niciun fel de venituri… Enoriaşii se îndepărtaseră şi de
282
biserică, şi de cler. Lumea era săracă, abia aveau cu ce să se hrănească… Ce puteam să fac aici?! Eram preot tânăr pe atunci, fără experienţă, şi aveam şi o sănătate şubredă. Tuşeam şi scuipam sânge. Preoteasa mea era orfană şi săracă, fără niciun fel de zestre. Nu aveam niciun sprijin, ba mai aveam în grijă şi nişte fraţi mai mici. Nu îmi rămânea decât să fug. Aşa m-am şi gândit.
Pe atunci, renumele Părintelui Ambrozie era mare. Sihăstria Optina era la o distanţă de vreo 60 de verste. Era parcă prin vară… o noapte de nesomn… mă perpeleam de gânduri… Nu era niciun licăr de lumină când, cu geanta pe umeri, am plecat la dânsul să cer binecuvântare ca să plec de la parohie. Pe la ora 4 din zi eram deja la Optina. Părintele nu mă cunoştea. M-am dus la chilia sa unde era deja puzderie de lume. Am aşteptat să iasă Părintele. Când iese din chilie, îmi face semn să merg la dânsul:
tu, iereule, ce te-ai gândit tu, acolo? Să fugi de la parohie? Biserica, ia te uită, a început să se dărâme! Tu să ridici una nouă, mare, de piatră, călduroasă, iar duşumeaua să fie din lemn; oamenii îşi vor aduce bolnavii, să le fie cald. Mergi, iereule, acasă, mergi şi să-ţi scoţi prostiile din cap!… Ţine minte: să construieşti biserica aşa cum ţi-am spus. Mergi, iereule, Dumnezeu să te binecuvânteze!
Iar eu nu aveam niciun semn că sunt iereu. Nu am putut să-i spun niciun cuvânt. Am şi plecat acasă. Mergeam şi mă gândeam: ce poate fi aceasta? Să ridic o biserică din piatră? Acasă numai cât nu mor de foame, şi să ridic o biserică? Mângâie cu dibăcie, nu poţi spune nimic!
Am ajuns acasă, am scăpat cumva de întrebările soţiei… Ce puteam să-i spun?! I-am spus că stareţul nu m-a binecuvântat să cer transferul. Nici nu pot spune ce s-a produs atunci în sufletul meu! M-a cuprins o mâhnire obsedantă. Voiam să mă rog, dar rugăciunea nu-mi ajungea în minte.
283
Nu vorbeam nici cu soţia, nici cu oamenii. Am căzut pe gânduri.
Am început să aud în timpul nopţii şi ziua, dar mai mult noaptea, nişte voci îngrozitoare: „Pleacă, îţi spun, mai repede! Tu eşti unul, iar noi suntem mulţi! Cum să te lupţi cu noi?! Te vom şterge de pe faţa pământului…”. Trebuie să fie halucinaţii…
părinte, eu cred!
ei, da! Ce nu a fost atunci!… Am ajuns până acolo încât nu mai aveam niciun fel de rugăciune, gânduri hulitoare îmi veneau în minte. Noaptea nu puteam dormi, o putere necunoscută mă arunca jos din aşternut, dar nu în somn, ci aievea, în realitate. Mă ridicam şi iarăşi mă azvârlea pe duşumea. Iar vocile erau tot mai îngrozitoare, tot mai insistente: „Pleacă, pleacă de la noi!”.
îngrozit, abia că nu mi-am ieşit din minţi, am plecat iarăşi la Părintele Ambrozie. Cum m-a văzut, fără să mă întrebe nimic, mi-a zis:
ei, de ce te-ai speriat, iereule? El este singur, iar voi sunteţi doi!
cum aşa, Părinte? i-am zis.
hristos Dumnezeu şi tu iată, sunteţi doi. Iar vrăjmaşul este unul. Mergi acasă şi nu te mai teme de nimic. Dar biserica, biserica să fie mare şi frumoasă, să nu uiţi să fie călduroasă! Dumnezeu te binecuvântează!
Apoi am ieşit. Am venit acasă, de pe inimă parcă mi s-a luat un munte. Şi s-au risipit de la mine toate temerile. Am început să mă rog la Dumnezeu. Am pus în biserică un analog, la strana stângă, înaintea icoanei împărătesei Cerului, am aprins o căndeluţă şi am început să citesc canonul ei, pe care îl citesc şi acum. Am început să mai adaug şi alte rugăciuni.
284
Mă uit: peste o săptămână-două, a venit un om la biserică, s-a aşezat într-un colţ şi s-a rugat împreună cu mine lui Dumnezeu; apoi al doilea, al treilea, iar acum toată biserica se umple de lume. Iar de când a murit Părintele Ambrozie, toată lumea lui a început să se adauge la Cekriak; caută sfaturi şi mângâiere la mine; fără Părintele Ambrozie mi-ar fi fost groază să trăiesc. Este greu ca omul să trăiască în timpurile noastre fără un cârmuitor. Dar eu ce cârmuitor mai sunt! A fost, da, un cârmuitor şi un mângâietor adevărat Părintele Ambrozie! Un adevărat mângâietor şi vindecător al tuturor neputinţelor trupeşti şi sufleteşti! De altfel, după făgăduinţa Sa, Domnul nu refuză pe omul în rugăciune şi împlineşte cererile şi prin păstori nevrednici, că „a Lui este a ne milui şi a ne mântui”, ale Lui sunt şi slava şi mulţumirea în vecii vecilor. Amin”.
Mi-am amintit mult pătimitoarea zi a Părintelui Egor, plină de o răbdare neverosimilă, de iubire şi gingăşie… Iar tu, scumpule, te socoteşti nevrednic, după adânca ta smerenie! Atunci ce suntem noi?! Aproape că ne-am pus pe mâna dreaptă şi pe frunte semnul fiarei apocaliptice?!…
Părintele Egor a tăcut. Trebuia să ne luăm rămas bun, se apropia miezul nopţii. Ziua de muncă de 15 ore a Părintelui Egor trebuia să se încheie, cu toate că pe chipul său nu se vedea niciun semn de oboseală.
Mi-am amintit că voiam să-l întreb despre problemele mele. I-am povestit despre acestea, mi-am exprimat consideraţiile mele, temerile privind cele viitoare…
ne vom ruga mâine, Dumnezeu ne va ajuta, vă voi sfătui cumva!
Am luat binecuvântare şi i-am sărutat mâna care mă binecuvânta. Pe neaşteptate şi spre marea mea tulburare, Părintele Egor mi-a sărutat şi el mâna.
Smerenia uni suflet măreţ!
285
IX
Spre zori, am reuşit să aţipesc într-un somn agitat din cauza prea marii oboseli, a drumului greu şi a impresiilor trăite. Toată noaptea au scârţâit uşile casei pelerinilor; valul de lume, când se micşora, când se mărea, precum valurile mării la flux şi la reflux: veneau şi plecau fără întrerupere, scârţâind tălpile săniilor şi zăngănind uşor clopoţeii. Casa pelerinilor era supraaglomerată, iar lumea continua să vină, fără să ţină seama de gerul care se întărea.
Mantia lui Ilie pe Elisei! Binecuvântarea Părintelui Ambrozie în nevoinţele Părintelui Egor! Puterea lui Dumnezeu care se săvârşeşte în neputinţe!… Credinţa poporului nu o poţi păcăli, nici cumpăra; ea este ca o pasăre liberă, ştie din instinct unde să-şi facă cuibul. Şi-l face acolo unde este mai multă hrană, unde prădătorul ajunge mai greu, „nu în vânt puternic, care răstoarnă munţii şi frânge pietrele, nu în cutremur, nu în foc, ci în adiere lină de vânt” i Se arată Domnul, aşa cum S-a arătat odinioară lui Ilie Tesviteanul, marelui proroc al lui Israel!
Antonâci a reuşit să se împărtăşească în timp ce eu stăteam în pridvor şi aşteptam să iasă Părintele Egor. Adâncit în gândurile mele, nu am observat când s-a strecurat pe lângă mine. În camera noastră strâmtă, încolăcit pe divanul scurt şi tare, a dormit toată noaptea, liniştit ca un prunc. Da, învrednicindu-se să-L primească pe Domnul în marea şi înfricoşătoarea taină a Sfintei împărtăşanii, avea, într-adevăr, dreptul să fie un prunc.
Dimineaţa, canonul şi discuţiile cu Părintele Egor nu au mai fost aşa de îndelungate. Pe la ora 3, mergând pe aceeaşi cărare de la biserică spre casă, Părintele Egor m-a
286
cuprins cu mâna dreaptă de umăr, m-a privit cu seriozitate şi mi-a zis cu blândeţe:
să nu vă lăsaţi de treabă, să nu vindeţi pământul! Ţineţi minte: puterea lui Dumnezeu se săvârşeşte în neputinţă. Să nu faceţi ceea ce v-aţi gândit. Dumnezeu şi aceiaşi oameni vă vor ajuta! Un an, doi, va fi greu, dar până la urmă nici nu veţi observa cum se aranjează totul. Doar pot să fie şi recolte mai bune, preţuri mai avantajoase, nu?! Să vă trimită Dumnezeu mila Sa! Mergeţi cu Domnul! în pământ veţi găsi şi venituri, şi mângâiere. Dumnezeu vă binecuvântează. Dar să nu vă îndoiţi!
După cele văzute şi încercate, nu mai aveam niciun fel de îndoieli. Să-mi fi spus atunci Părintele Egor să merg desculţ până la Oriol, nu aş fi şovăit nicio secundă să-i ascult porunca.
Peste o oră, Voina mă ducea înapoi acasă, împreună cu Antonâci. întorcându-mă, am căzut bolnav din cauza nopţilor nedormite şi a greutăţilor călătoriei pe drum de iarnă. Apa sfinţită a Părintelui Egor, într-o zi şi o noapte, m-a vindecat şi m-a pus pe picioare.
X
Au trecut vreo două luni. A venit luna martie. A venit o primăvară timpurie, cu ploi. Apoi un soare strălucitor încălzea pământul, şopoteau apele pe povârnişuri abrupte, au început să se umfle pâraiele noastre.
Chiar când se umflau apele, am primit o scrisoare de la un belgian implicat într-o afacere cu Kojinski107, care
107 Kojinski, mareşal al nobilimii din Judeţul Ldpeţk, a exploatat minereul de fier de pe proprietăţile sale şi ale ţăranilor.
287
a făcut atâta vâlvă în toată Rusia. Din scrisoare se vedea că belgienii şi capitalurile lor ar putea intra în afacere cu mine. În scrisoarea de răspuns, l-am rugat pe corespondentul lor să poftească la negocieri personale. Abia a avut timp răspunsul meu să ajungă la destinaţie, că într-o dimineaţă fata din casă m-a anunţat că vrea să mă vadă un străin. Era belgianul meu, un bărbat de vreo 30 de ani, isteţ, cu o figură ce îmi amintea de Napoleon I. Din discuţia avută cu acest cuceritor al secolului al XIX-lea, s-a dovedit că era inginer şi a venit la mine ca reprezentant al unei companii belgiene de acţionariat, la care ajunseseră zvonuri că pe moşiile mele se găseşte argilă refractară. Această companie l-a împuternicit să verifice adevărul şi apoi să cumpere o moşie pentru construirea unei uzine grandioase de cărămidă, „avec un capital de cinq millions de francs, monsieur108!
Pentru mine începea o afacere neaşteptat de nouă. Au fost luate mostre de argilă şi trimise în Belgia. După un timp destul de scurt, am primit veşti îmbucurătoare: analiza argilei a dat rezultate minunate şi mi s-a oferit pentru moşie mai mult de 400 de ruble pentru o desiatină. Pe atunci, în zona noastră, preţul unei desiatine de pământ nu depăşea 200 de ruble. Belgianul care purta tratative cu mine a fost împuternicit să încheie cu mine ceva de genul unui acord preliminar până la venirea unui împuternicit special din Belgia.
„Oare ce este cu Părintele Egor?”, mă gândeam eu. I-am trimis belgianului toate planurile şi documentele necesare pentru încheierea unui acord, dar nu m-am hotărât să-l semnez fără sfatul Părintelui Egor. I-am scris o scrisoare detaliată, cerând urgent sfatul şi binecuvântarea sa. Toate
108 „Cu un capital de 5 milioane de franci, domnule”.
288
apele erau ieşite din matcă, viiturile de primăvară… Podurile drumului spre Bolhov erau rupte sau inundate. Până la urmă scrisoarea mea către Părintele Egor a fost luată şi mi s-a promis că va fi adus şi răspunsul pentru 15 ruble, doar pentru că starostele surugiilor liberi nutrea o mare evlavie faţă de Părintele Egor. Alţii nu luau scrisori pentru niciun fel de sumă.
Fără un răspuns de la Părintele Egor, m-am hotărât să nu fac nicio înţelegere cu belgianul meu care mă zorea din răsputeri. Nu-i puteam spune cauza nehotărârii mele, n-ar fi înţeles.
Până la un moment dat, am suferit chinurile lui Tantal. Nu am primit un răspuns de la Părintele Egor, cu toate că ştiam că a primit scrisoarea mea. Mi s-a transmis răspunsul său verbal: „îl voi trimite prin poştă!”.
Aşa a trecut o lună, poate două… Belgianul mă copleşise cu scrisori şi telegrame. în sfârşit, se fixase şi ziua în care urma să vină un împuternicit din Belgia, dar nu aveam niciun răspuns de la Părintele Egor.
Au venit zilele vesele de mai. M-am hotărât să merg eu însumi la Cekriak. Părintele Egor m-a întâmpinat cu aceste cuvinte:
pesemne că v-aţi supărat pe mine puţintel, căci aţi vrut răspunsul meu în grabă. Să mă iertaţi! Am vrut să vă scriu; m-am aşezat la masă, am luat condeiul… dar ce să scriu? Nu era nimic important. Adevărat, nu-i aşa?
cum, părinte, să nu fie?! Problema depinde numai de mine şi de binecuvântarea dumneavoastră!…
Dar Părintele Egor, fără să asculte, a zis:
dar nu este nicio problemă! Am amânat să vă scriu; m-am gândit că vă veţi supăra; dar se va transforma mânia în milostivire.
289
S-a dovedit mai apoi că din toate tratativele mele cu belgianul nu a reieşit nimic, căci s-a dat un ordin suprem privindu-l pe Kojinski109. Capitalurile belgiene s-au arătat a fi fricoase precum iepurii. Probabil că planurile mele împodobesc acum, ca amintiri despre barbarii ruşi şi îndepărtata Tatarie, cabinetul inginerului meu belgian din patria sa. De atunci nu am mai aflat nimic despre dânsul.
Acesta este Părintele Gheorghe Kossov din satul Spascekriac, din Judeţul Bolhov, Gubernia Orlov. Nu stă, oare, la dreapta sa unul dintre acei îngeri pe care, în ultimele zile, Domnul îi va trimite să adune credincioşii Săi din toate cele patru zări ale pământului?!
14 mai 1903
109 Kojinski a fost destituit din funcţia de mareşal al nobilimii prin acest ordin.
9. Una dintre tainele iconomiei lui Dumnezeu. Sfânta Rusie
Căutătorul „Cetăţii nevăzute”.
Ieromonahul Schitului Sihăstriei Optina, Părintele Daniel Bolotov
în zilele marelui Patriarh al Bisericii Alexandriei, Atanasie, în oraşul Constantia din Insula Cipru, era episcop unul dintre minunaţii înainte-văzători ai Bisericii lui Hristos, fericitul Nifon. Acest mare bărbat avea duh prorocesc şi vedea cu ochii săi duhovniceşti viitorul îndepărtat, aşa cum noi nu putem vedea nici prezentul… Va întreba cititorul: „Cum, noi nu vedem oare prezentul?”. Nu îl vedem, căci dacă l-am vedea, de mult ne-am fi îmbrăcat în sac şi ne-am fi pocăit pentru păcatele noastre grele prin care am mâniat dacă nu până la capăt dreptatea lui Dumnezeu. Dar unde este pocăinţa noastră?… De ce nu se vede?…
Iată ce l-a întrebat odată pe acest văzător al tainelor iconomiei dumnezeieşti, cuviosul Grigore, ucenicul său:
te întreb, Părinte, descoperă-mi: mai sunt încă pe pământ sfinţi nevoitori ai lui Dumnezeu, care, strălucind prin virtuţi precum îngerii, ar fi asemenea lui Antonie cel Mare, lui Ilarion, lui Pavel şi altora, pe faţă şi în taină pe care îi ştie doar unul Dumnezeu?
Şi fericitul a răspuns:
291
fiul meu! Până la sfârşitul veacurilor nu vor lipsi sfinţii. Dar în ultimii ani, aceşti sfinţi se vor ascunde de oameni şi vor face pe plac lui Dumnezeu într-o aşa smerenie încât în Împărăţia Cerului vor fi mai presus decât primii părinţi, făcători de minuni. Vor primi răsplată pentru că, în acele zile, nu va fi înaintea lor nimeni care să facă minuni şi oamenii vor primi de la ei înşişi sârguinţă şi frică de Dumnezeu în inimile lor.
Noaptea duhovnicească s-a aşternut peste pământul păcătos! O noapte neagră, surdă, fără nicio lumină! Nori grei au acoperit orizontul îndepărtat, şi de la nord, şi de la sud, şi de la est, nori grozavi atârnă deasupra capului nostru… Ne apasă pieptul până la sufocare, se înfioară inima temătoare… Tunetul încă nu se aude, dar norul care se tot îngroaşă tremură din cauza exploziilor de foc, undeva la înălţime. Sufletul se stinge fără a simţi cum se apropie fulgerele încă îndepărtate şi cum deja arde, undeva în zenit, deasupra norilor, cerul mâniat, care se apleacă să ardă şi pământul cu toate lucrurile sale – „ale marii desfrânate, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit, deoarece păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei” (Apocalipsa 18, 3, 5).
Este îngrozitor. Să plecăm din această noapte, să ne ascundem în casele noastre, să căutăm cu mâna tremurândă, pe poliţa cu icoane, o lumânare a patimilor: să o aprindem mai repede în faţa lucrurilor sfinte din casa noastră, înaintea Chipului Mielului, Care a purtat păcatele lumii, vărsând lacrimi înaintea Preacuratei Mijlocitoare a neamului creştinesc…
Sub milostivirea Ta alergăm, Născătoare de Dumnezeu Fecioară! Să aprindem mai repede lumânările noastre! Nu ne ajunge untdelemnul în candelele noastre: să alergăm
292
mai repede la cei ce vând, poate mai avem timp! Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi!
Lumânările noastre sunt cele necunoscute lumii, dar lui Dumnezeu îi sunt cunoscuţi sfinţii care, aşa cum a văzut mai înainte fericitul Nifon, nu vor lipsi până la sfârşitul veacurilor; ei se vor ascunde de oameni, dar nu se vor tăinui de la privirea evlavioasă a ultimilor creştini, asemenea cu ei călători şi străini pe acest pământ, care nu au aici cetate stătătoare şi care caută cetatea ce va să fie cetatea nevăzută din locaşurile Tatălui Ceresc. Ard aceste lumânări cu o flacără curată a credinţei şi a iubirii dumnezeieşti chiar şi în timpurile noastre viclene şi pline de necazuri. Chiar dacă se împiedică la fiecare pas, cel ce merge pe acelaşi drum ca şi ei, va vedea neprihănirea lor, chiar dacă are ochiul obosit şi neputincios, căci sfinţii nu se vor ascunde în taina „peşterilor şi prăpăstiilor pământului”. Las să nu privească aici aroganţa dispreţuitoare a celor „îmbrăcaţi în haine moi” şi care chefuiesc în palatele aurite ale lumii. Dar eu cu tine, cititorul meu, vom privi, acolo pe drumul spre cetatea nevăzută! Să aprindem, deci, aceste lumânărele, să le punem în sfeşnic şi apoi pe mica noastră ferestruică: în întunericul nopţii ce se îngroaşă, această luminiţă se va vedea din depărtare! Şi poate vei afla, cu ajutorul lui Dumnezeu, vreun călător chinuit de minciuna focurilor rătăcitoare ale mlaştinii lumeşti, care este deja deznădăjduit cu privire la mântuirea sa.
Să dea Dumnezeu!
293
I
Duminică, pe data de 25 noiembrie 1907, la 1.30 dupăamiaza, în schitul Sihăstriei Optina, a zburat la Domnul sufletul drept al Părintelui ieromonah Daniil, în lume nobilul Dimitrie Mihailovici Bolotov, pictor al Academiei de Arte Frumoase din Petersburg, academie care, în zilele zborului vulturilor Ecaterinei, l-a dat pe renumitul creator al însemnărilor lui Bolotov, iar în zilele noastre pe cei patru monahi fraţi: Daniil, un frate schimonah, o egumenă schimnică şi o schimonahie.
Domnul m-a întâlnit cu Părintele Daniil, cu vreo optnouă ani în urmă, când am vizitat Sihăstria Optina cea măreaţă prin duhul stăreţesc. Mi-a făcut cunoştinţă cu dânsul, ca un eminent membru al sfintei frăţii, unul dintre monahii optineni, ca răspuns la rugămintea mea de a discuta cu un monah care ar putea să mă ajute să dezleg plasele perfide ale contradicţiilor dintre ştiinţa lumii şi creştinismul activ, lucrător. Când acest monah mi-a vorbit de familia Părintelui Daniil, în mintea mea s-a ivit chipul tânăr, frumos şi original prin mentalitate al unei fete, pe care în tinereţea mea am văzut-o adeseori în casa răposatei mele mame. Se numea Sophie Bolotoff. M-a luminat acest chip ca un meteorit; şi doar după mulţi ani, când de inima mea dezmăţată s-a atins suflarea vieţii creştine, am regăsit urma acestui meteorit, dar deja pe alt cer, printre alte stele! Era legată de viaţa marelui Stareţ de la Optina, Părintele Ambrozie: devenise egumena schimonahie Sofia, a mănăstirii de maici de la Şamordino, întemeiată de Stareţul Ambrozie.
Comunitatea legată de amintirea de sora egumenă răposată sau altceva pe tărâmul căutării creştine a drumului
294
spre „Cetatea nevăzută” m-au făcut să mă leg cu inima de Stareţ. Trecea de hotarul vârstei de 60 de ani şi era monah de mai bine de 10 ani; eu alergam impetuos, gonit de vârtejul vieţii, către 40 de ani şi niciodată nu mă gândisem să devin monah. Dar şi eu, şi el căutam un singur drum, cunoscut de dânsul şi dorit de mine: Hristos. Ne-am întâlnit în El, cu El, şi în El ne-am îndrăgit unul pe altul.
După studiile sale, Părintele a fost coleg cu Repin şi Vasneţov. Portretist, ca specializare, la timpul său a fost în mare cinste, în societatea înaltă a Petersburgului. Nu era o reputaţie sonoră precum cea a lui Repin, nu strălucea cu strălucirea duhovnicească a penelului genialului Vasneţov; prestigiul pictorului Bolotov era dintre cele ce dau încredere în ziua de mâine, adică însemna respect, o leafă bună, iar la apusul vieţii luminează bătrâneţea cu bucuria tihnei.
S-a dus la mănăstire când nu mai era tânăr, la înjumătăţirea veacului; tocmai împlinise 50 de ani când uşa chiliei din schit l-a despărţit de lucrurile lumii. Ce l-a adus în această antecameră a raiului creştin? Căutarea acestui rai este căutarea „Cetăţii nevăzute”, a Ierusalimului Ceresc, pe drumul pe care a mers multe secole Sfânta Rusie a împăraţilor evlavioşi, a binecredincioaselor împărătese, a prinţilor, a boierilor, a negustorilor şi a oamenilor simpli a celor mai buni făuritori ai pământului rusesc sarea sa, necuprinsă încă de întunericul acestei lumi. După această „Cetate nevăzută” a însetat încă din copilărie inima de cristal a Părintelui Daniil. Această inimă înflăcărată a avut-o de la cele de Sus, inimă arzând de credinţa lucrătoare a Apostolilor: această inimă i-a arătat fără greş, cu credincioşie, cel mai uşor drum spre „Cetatea nevăzută”
eram un copil de 9 ani îmi spunea Părintele Daniil şi locuiam cu familia la moşia noastră din Gubernia Tuia.
295
Casa noastră din sat era o casă veche moşierească: din antreu dădeai Într-o sală, din sală în salon, urma un întreg şir de odăi, aşa numitele camere de paradă, imense, cu mobilă veche, masivă, cu aer sobru. Jumătatea de locuit a casei se găsea într-o parte despărţită printr-o uşă ce dădea într-un coridor lung. În această jumătate a casei, prima cameră era pentru oaspeţi şi în ea se aflau nişte lăzi mari cu zestrea mamei. în această cameră se găsea un „geam italienesc”, aproape la fel de lung cât un perete. Când se însera, noi, copiii, ne temeam să trecem pe lângă această cameră, însă părinţii noştri, dorind să ne educe bărbăţia, ne trimiteau adeseori cu misiuni ca să trecem dintr-o parte în alta a casei. Abia învingându-ne teama, treceam în fugă pe lângă această cameră. Parcă şi acum simt cum mi se strângea inima de copil.
Şi iată, odată, a avut un vis: parcă într-o seară, destul de târziu, nu mai ştiu pentru ce am fost trimis să trec prin acest straşnic coridor ca să ajung în dormitor. Cu fiori adânci am deschis uşa din sală şi, înainte de a păşi peste prag, am început a mă linişti mental: de ce să mă tem?! Tâlharii nu au pe unde intra, căci toate ferestrele şi uşile sunt închise. Nici lupul nu poate sări, atunci de ce să mă tem?… Cu aceste gânduri, am păşit voiniceşte pe coridor. Uşa de la camera oaspeţilor era deschisă şi prin geamul ei italian se prelingea lumina clară a lunii. Când să trec pe lângă această uşă, a venit spre mine un curent rece şi puternic, ca de vânt, şi m-am speriat de moarte. Mă uit: geamul italian era larg deschis şi vântul intra în această înfricoşătoare cameră… Mi-am zis că în felul acesta şi tâlharii şi lupii puteau să se strecoare!… Am rămas ţintuit de frică. în aceeaşi clipă am văzut: prin geamul deschis a intrat în zbor un înger înconjurat de o lumină strălucitoare. Aripile albe ca zăpada te orbeau cu strălucirea lor. Talia şi umerii erau încinse cu
296
un orar, aşa cum îl au diaconii înainte de împărtăşanie, îmbrăcămintea parcă era ţesută din lumină. îngerul avea o înfăţişare maiestuoasă şi o frumuseţe de nedescris. îngerul ţinea în mâini un coş mare, împletit. îngerul a intrat în zbor, în cameră, a aşezat coşul pe duşumea şi m-a chemat la el, făcându-mi semn cu mâna. Frica mi-a trecut într-o clipă şi totul devenise foarte interesant. Am intrat cu încredere în cameră şi îngerul m-a aşezat în coş. Marginile coşului mă acopereau până la barbă. îngerul meu a luat coşul, a bătut din aripi şi a zburat cu mine până la cer. Am văzut cum ne-am ridicat, cum zburam pe deasupra vârfurilor copacilor, cum străluceau luminiţe în geamurile casei părinteşti, cum zburam tot mai sus şi încet se estompau toate contururile gospodăriei, ale satelor învecinate, a întregului pământ. Deasupra noastră se întuneca cerul nopţii cu luna de argint şi cu stelele strălucitoare, iar sub noi stătea ca o perdea nepătrunsă o noapte întunecoasă. Şi în liniştea tainică a zborului puternic şi nestăvilit, în spaţiul nemărginit, eu, pătruns de un simţământ inexplicabil de dulce, mi-am ridicat vocea copilărească şi am întrebat:
unde zbori, îngerule?
la Dumnezeu, am auzit eu răspunsul.
Şi zburam din ce în ce mai repede, mai impetuos. Deodată noaptea a fost înlocuită cu o lumină strălucitoare, nesfârşit mai strălucitoare decât lumina soarelui pământesc, în jurul nostru era un văzduh albastru, strălucitor şi nimic altceva: un spaţiu nemăsurat, de nedescris… Şi noi zburam tot mai sus şi mai sus…
în această lărgime albastră a văzduhului, înaintea mea am văzut un stejar imens, cu ramuri mari, care fusese tăiat; se vedea cioata şi alături coroana. Aici, îngerul şi-a oprit puternicul său zbor şi m-a aşezat pe cioata stejarului,
297
iar el s-a aşezat alături, pe trunchiul stejarului. Iar dincolo de înger erau crengile dese ale stejarului…
L-am întrebat iarăşi pe înger:
unde suntem noi, îngerule?
ne odihnim aici şi vom zbura mai departe! Mi-a răspuns mie îngerul păzitor.
Nu ştiu dacă am stat mult sau puţin, dar am simţit cum m-a atins uşurel cu genunchiul. M-am uitat la el şi am văzut că s-a ridicat şi, cu adâncă cucernicie, mi-a arătat doar cu ochii ceva în dreapta, dincolo de crengile stejarului. M-am uitat într-acolo şi îngerul mi-a şoptit:
dumnezeu!
Şi dincolo de crengile stejarului am văzut Chipul Celui Vechi de zile, într-o lumină nemaipomenită, inaccesibilă, care iradia o bunătate inexprimabilă. Din pricina acestei lumini nu am putut să-L privesc cu luare aminte. L-am văzut doar parcă într-un triunghi. Faţa era de o frumuseţe, bunătate, iubire, milă de nedescris, care nu au nicio asemănare pe pământ… Şi cu asta m-am trezit.
II
încă din copilărie mi-a spus Stareţul Daniil, într-una din nenumăratele discuţii avute cu dânsul aveam o înclinaţie înnăscută faţă de tot ceea ce privea problemele de credinţă şi Biserica. în copilărie, desigur, minţişoarei mele de copil îi erau clare toate cele legate de acest domeniu şi toată credinţa se reducea la Biserică, la Dumnezeu, la Născătoarea de Dumnezeu, la îngeri şi la sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. Toate acestea reprezentau o lume reală, nu mai puţin reală decât lumea văzută. Această lume inaccesibilă şi de
298
neînţeles pentru majoritatea celor inteligenţi din lumea noastră contemporană, pentru inimioara mea de copil nu numai că era înţeleasă, dar era o relaţie directă, ca şi cu aerul, apa, cerul, mama, tata, fratele, sora… Biserica lui Dumnezeu era, până la un punct, a mea, încât mă simţeam în ea ca acasă. Odată, pe la 3-4 ani, am intrat în Altar prin Uşile împărăteşti în timpul slujbei şi am început să mă joc cu veşmântul Sfintei Mese, până au observat şi m-au scos din altar… După cum vedeţi, această ştrengărie copilărească nu a fost lipsită de o anumită importanţă tainică şi a însemnat preoţia mea de acum; dar atunci ea nu a fost tâlcuită în acest sens.
Atmosfera care m-a înconjurat în familie era profund religioasă şi din momentul în care am început să învăţ şi să trăiesc o viaţă conştientă, mintea mea a început să se hrănească prin Cuvântul dumnezeieştii Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi. în această mare lucrare de formare a sufletului creştin m-a ajutat în special sora mea mai mare, Maria, care şi-a încheiat acum câţiva ani viaţa sa ascetică la Mănăstirea Şamordino, ca monahia Macaria. împreună cu ea citeam Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate că eram foarte tineri, ne adânceam cu măsurile raţiunii noastre tinere în minunatele descoperiri ale scrierilor Sfinţilor Părinţi. Aşa a trecut copilăria mea, aşa au zburat zilele tinereţii mele fără griji, până am împlinit 15 ani şi a trebuit să-mi aleg o profesie; iar aceasta a fost pictura, talent descoperit chiar de când am învăţat să iau creionul în mână. Am intrat la Academia de Arte de la Petersburg. Am locuit la Petersburg pe insula Vasiliev, în apropiere de Academie şi am început să mă ocup cu zel de pictură. însă şi în zgomotosul Petersburg am adus cu mine acea dispoziţie sufletească cu care m-a răsplătit tinereţea mea. Serile, după cursuri, le petreceam în mare parte acasă. Rareori îmi vizitam prietenii
299
şi jucam biliard. Aveam foarte puţine lucruri în comun cu Petersburgul: nu îşi găsea loc în inima mea duhul veselitor al capitalei. Eu şedeam singurel în cameră, ocupându-mă cu lectura preferată din copilărie. Nu mă atrăgea acest oraş „fără păcat”, cu momelile şi distracţiile lui seducătoare. Zic „fără păcat”, folosind o expresie a Stareţilor de la Optina, în sensul că acest oraş nu cunoştea semnificaţia păcatului. însă eu o cunoşteam şi ştiam şi pedeapsa păcatului: moartea. Iar eu nu voiam moartea, ci viaţa veşnică şi năzuiam spre dânsa, prin credinţă, cu tot sufletul.
Stăpânii casei, unde închiriasem o cameră „cu masă şi cu mobilă”, mai aveau şi alţi chiriaşi: o familie compusă dintr-un bărbat şi o femeie, care nu ştiu de ce nu puteau trăi în linişte. Adeseori se auzeau până în camera mea singuratică certurile lor zgomotoase, strigăte de furie, iar uneori şi lupte corp la corp. Pe lume, este adevărat, există şi astfel de soţi care, unindu-se pentru vecie, se pricep să creeze un război nesfârşit, în loc de pace şi armonie familială, aşa cum ar trebui să fie orice căsătorie creştină. Aşa era şi căsătoria vecinilor mei. La început m-a alarmat această vecinătate total lipsită de pace. Dar zilele au trecut unele după altele şi aşa cum un om cu răbdare se obişnuieşte cu orice, aşa m-am obişnuit şi eu cu certurile casnice ale vecinilor mei, ocupându-mă liniştit cu lectura mea din cărţile cu duh creştin. Le citeam aşa cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii: dacă în lectura cuvântului dumnezeiesc întâlneşti ceva greu de înţeles, iar tu nu ai un povăţuitor bun şi înţelept, să nu te opreşti asupra acelui loc, ci, cu smerenie cerând luminare şi înţelegere de la Părintele luminilor, continuă lectura ta; şi fii încredinţat că data următoare când vei ajunge la locul neînţeles de tine din Sfânta Scriptură, îţi va fi pe înţeles.
300
Şi iată, într-o seară, fiind cu Biblia în mână, citeam din Evanghelia după Matei şi m-am oprit la cuvintele Mântuitorului nostru: „Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat vă zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie mi-aţi făcut” (Matei 5, 40). Ce poate însemna, oare, aceasta? Cum poate să fie aşa: Dumnezeu, Creatorul, Sfânt, fără de păcat, de Sine stătător, şi Se pune în egalitate cu omul, chiar Se identifică cu acesta? Se poate ca nehrănind un răufăcător învederat, să nu-L hrănesc pe însuşi împăratul şi Dumnezeul Meu?… Un astfel de gând a licărit în mintea mea. După acesta au început să se nască şi altele, dar eu imediat am oprit furtuna de „cugete îndoielnice”, procedând după regula Sfinţilor Părinţi, şi am început să citesc mai departe… în această clipă cearta vecinilor mei s-a agravat: s-a trecut de la ameninţări la fapte începuse ceva de genul unei încăierări… în clipa aceea mi-a apărut în minte tabloul unei crime: ucidere, comisariatul de poliţie, anchetator, judecată eu ca martor. într-un cuvânt, cât ai clipi din ochi, am nimerit într-un vârtej fantastic al unor nenorociri posibile. Aceste nenorociri puteau să se înfăptuiască aievea pentru că bărbatul avea un caracter turbat şi, când bea în plus, făcea lucruri ieşite din comun. Ca un fulger mi-a ieşit din inimă un gând care m-a lovit în cap: fugi în ajutorul celui mai slab!… La capătul patului meu atârna o cruce mică cu Răstignirea, o cruce mică de lemn, cu Mântuitorul sculptat în relief. Această cruce m-a urmat pretutindeni: oriunde aş fi mers, o ascundeam la piept sub vestă, căci nu era prea mare şi nu se vedea. Luând această cruce, am pus-o la piept, am încheiat cumva redingota şi, făcându-mi semnul crucii, am plecat să-mi pacific vecinii. Şi era timpul: dacă s-ar mai fi scurs o clipă, bărbatul ar fi despicat capul femeii cu un
301
sfeşnic greu de bronz, cu care se repezise la ea, când am ajuns la ei în cameră.
ce faceţi? am ţipat eu, parcă nu cu vocea mea. Opriţi-vă! Vrei să o ucizi! Cel mai puternic este împotriva celui slab! Păcat, păcat!
Lovitura mortală, care ar fi lovit capul bietei femei, care căzuse pe duşumea, a fost parată de apariţia mea neaşteptată şi furtunoasă. Femeia s-a ridicat de jos şi în aceeaşi clipă bărbatul, cu o voce turbată, mi-a zis: „Ah, tu, puşti mucos!”, şi, cu toată puterea, a aruncat sfeşnicul spre capul meu. Sfeşnicul nu m-a lovit în cap căci am făcut instinctiv un pas înapoi, dar m-a lovit în piept cu atâta putere încât m-am clătinat şi abia am putut să mă ţin pe picioare. Nebunul a ieşit afară din cameră.
Am reuşit cumva să o liniştesc pe biata femeie, am mai stat cu dânsa mulţumind lui Dumnezeu că nu a permis să se înfăptuiască un omor şi m-am întors în camera mea, mişcat de această dramă familială, la care fusesem martor.
Soţul nu s-a întors acasă în acea noapte. Când mi-am mai revenit din cauza emoţiilor suferite şi am început să mă dezbrac, atunci mi-am amintit că sub redingotă am crucea… Am pipăit-o cu grijă şi când am vrut să o scot am observat că era ruptă în două: lovitura mortală îndreptată asupra mea de mâna nebună, El a primit-o asupra sa.
Într-o clipă am înţeles cuvintele Sale: „Ceea ce veţi face pentru unul dintre aceştia mai mici ai Mei, pentru Mine veţi face.”
A doua zi, nebunul de ieri a venit smerit la mine, cerându-şi scuze pentru purtarea sa violentă. De atunci, la vecinii mei s-a făcut linişte: la Domnul, după cum ştiţi, sunt mult mai multe căi.
302
III
înaintea mea stă adormitul Stareţ ca un om viu. Văd statura sa puţin gârbovită, înaltă, slăbuţă, cu şuviţele de păr ca argintul unduindu-se la orice mişcare impetuoasă, înrămate de o frunte înaltă, albă, parcă sculptată în fildeş, de sub care privesc cu dragoste şi cu blândeţe, dar şi pătrunzător, nişte ochi strălucitori şi buni. îi văd degetele sale frumoase, subţiri, cu unghii parcă desenate cu nobleţe, care stăpâneau cu atâta artă pensonul şi, în acelaşi timp, aşezate cu atâta credinţă şi evlavie când cineva primea binecuvântarea sa stăreţească. Ascult vocea sa profundă şi oarecum înăbuşită, de bas, care întâmpina cu atâta prietenie pe oricine trecea pragul chiliei sale cufundată într-o dezordine desăvârşită; şi ce nu se găsea aici(?!): schiţe în creion, crochiuri în culori, palete, pensoane, culori, vopsele, cărţi, ilustrate, sticle cu soluţii fotografice, vase cu resturi de mâncare, un samovar de cupru, nu de culoare galbenă, ci verde, din cauza nefolosirii îndelungate. Pe şevalet o icoană începută şi neterminată; pe alt şevalet un cap; pe un scaun, pe o cutie de culori o bucată de pâine albă şi coaja unui ou, pe care îl mâncase Părintele Daniil, abătându-se de la pravila severă a schitului. Doar puţine lucruri nu erau aruncate în cea mai haotică dezordine, în „peştera şi prăpastia pământească” a acestui străin, a acestui cetăţean al Ierusalimului ceresc a „Cetăţii nevăzute”…
„A, ia uite cine-i!”, răsuna basul ca răspuns la rugăciunea celui ce intra – „Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”, rugăciune ce o rostesc vizitatorii ce intră într-o chilie călugărească. „Aşa, iată cine-i acesta! O, bunul meu, dragul meu!” Şi când stareţul avea o dispoziţie deosebită, această încântare o transmitea adresându-se parcă nu unui bărbat,
303
ci unei femei; şi basul răsuna mai duios, mai binevoitor: „ O, buna mea, draga mea! Nu l-ai uitat încă pe bătrânul Daniil?”.
Cu toată bunătatea şi bunăvoinţa caracterului său, în toată înfăţişarea sa, în contururile tăioase ale feţei, era ceva puternic, leonin, dar erau trăsăturile unui leu blând, ale leului care în „Cetatea nevăzută” stă alături de miel. „Leul lui Gherasim” de la râul Iordan, care căra apă pentru fraţii Cuviosului.
„Bunul nostru uncheş!”, aşa îl numeau monahiile de la Şamordino, de la cea mai în vârstă până la cea mai tânără, preluând această înrudire de la întâistătătoarea lor, Egumena Sofia, sora Stareţului: ea fiind maica lor, el fratele ei, deci este uncheşul lor. Aşa a şi rămas, uncheşul lor, până la moarte.
„Ei, nu este oare leul nostru, Părintele Daniil?!”, a exclamat odată un tânăr student la Academia Duhovnicească din Kiev, ascultând în camera mea de la hotelul Mănăstirii Optina una dintre nenumăratele convorbiri predică, care erau într-un duh curat apostolic. „Bunul uncheş” şi „blândul leu”, acesta a fost Părintele Daniil, monah şi pictor, intelectual şi căutător al „cetăţii nevăzute”, pe care acum a găsit-o în acea împărăţie unde nu este nici boală, nici întristare, ci viaţă veşnică.
Părintelui Daniil îi plăcea să propovăduiască în faţa a tot felul de ascultători, oriunde s-ar fi adunat pentru dânsul. Şi el propovăduia tot timpul întru slava lui Dumnezeu, stăruia întru adevăr „cu timp şi fără timp”, cânta Dumnezeului „până ce va fi”. în timpul marelui Stareţ Ambrozie de la Optina, care din cauza firii sale bolnăvicioase ieşea rar din chilie, Părintele Daniil avea, cu binecuvântarea acestuia, obligaţia să aducă la credinţă pe intelectualii tulburaţi cu duhul, dar care nu aveau încă o conştiinţă adormită pe
304
vecie, ci care plângeau şi oftau după pierderea lui Dumnezeu, fiind atraşi de renumele Stareţilor de la Optina. împovărat de neputinţe, de sutele de vizitatori, cârmuitor duhovnicesc al multor mănăstiri şi al Optinei, marele stareţ nu putea să acorde destul timp ca să examineze cu minuţiozitate maşinăria complicată de îndoieli şi filosofări a unui suflet de intelectual, şi atunci îl încredinţa Părintelui Daniil, înflăcărat credincios şi orator. Pe timp de vară, când la Optina este un mare aflux de pelerini, în zilele Stareţului Ambrozie, Părintele Daniil aproape că nu mai dădea pe la chilie; era cerut de multă lume: când la hotel, când la plecarea din mănăstire a moşierilor din vecinătate, în rândul cărora erau oameni bogaţi şi iluştri, zdruncinaţi în gândire, pe care îi aduna vara, la odihnă, sub acoperişul său ospitalier. Şi acolo unde părea că s-a stins cu totul simţământul religios, mutilat de falşii învăţători contemporani, răsuna cuvântul apostolic al Părintelui Daniil. Şi acest cuvânt era ascultat şi onorat…
era acum vreo 40 de ani în urmă mi-a spus mie odată Părintele Daniil. Eram un pictor tânăr şi trăiam la Petersburg. Vă este cunoscută orientarea duhului în anii 60 (sec. XIX). Puterea sa era atât de semnificativă, încât, din păturile intelectuale, a început să pătrundă şi la poporul simplu. După starea mea socială de nobil şi după profesie, ar fi trebuit să fiu reprezentantul acestui duh, dar datorită structurii mele sufleteşti, această influenţă nu s-a atins de inima mea. M-am simţit cam singur, dar cum eram un om cu caracter comunicativ, iar intoleranţa raţionamentelor mele încă nu se observa, eram invitat la serate. Nu întotdeauna refuzam invitaţiile lor. Uneori, la aceste serate stăteam până la cântatul cocoşilor în polemici cu caracter religios: acest domeniu a fost întotdeauna pentru mine o stihie.
305
Odată s-a întâmplat să zăbovesc într-o casă cunoscută lângă parcul Taurida. Era cam pe la două noaptea. Am plecat şi am ajuns într-o situaţie urâtă: seara a fost lapoviţă şi ploaie, dar apoi tot acest terci din Petersburg a fost surprins de un geruleţ şi de un curent care, la intersecţii, ajungea la treapta de furtună. Pe stradă, niciun suflet: nici pietoni, nici vizitii cu trăsuri. De la parcul Taurida până la linia 12 a insulei Vasiliev, unde era locuinţa mea, trebuia să străbat vreo şapte-opt verste pe jos. Acea noapte a rămas de neuitat.
Deodată, în mijlocul pustiului maidan, în vuietul sinistru al vântului, am auzit tropot de copite pe caldarâmul îngheţat şi zgomotul de roţi al unei trăsuri ce se apropia. Curând s-a ivit şi birja trasă de un bun trăpaş. Stăpânul stătea sub capota ridicată a birjei şi se ducea, probabil, să se odihnească. Am strigat la dânsul, dar el a dat din mână în semn că nu voia să mă ia. M-am repezit la trăsură ţipând:
de dragul lui Dumnezeu, du-mă acasă! Ia-mi cât vrei numai să mă duci până acasă!
dar unde-i casa dumneavoastră?
Când i-am spus, a zis:
la naiba! Nu, domnişorule, nu este în drumul meu, este timpul să merg acasă!
În ciuda refuzului hotărât, am prins, totuşi, în vocea vizitiului o notă de compătimire şi am insistat, având, cum se spune, cuţitul la gât. Inima vizitiului s-a înmuiat şi eu, răsuflând uşurat, mergeam, peste o clipă, spre linia a douăsprezecea.
Drumul era lung şi vizitii locului erau oameni vorbăreţi. Ducându-mă în goană o distanţă nu prea mare, vizitiul meu a încetinit mersul şi a lăsat calul la trap mărunt, iar el, întorcându-se pe jumătate către mine, a purtat cu mine această discuţie:
306
se petrec lucruri minunate pe lume, domnule. Se spune că L-au desfiinţat pe Domnul Dumnezeu: nu ar exista nici suflet căci nu există Dumnezeu, iar omul s-ar trage din maimuţă. Lucru sălbatic! Oamenii au trăit, toţi au crezut în Dumnezeu şi iată ce a ieşit la urmă!… Mai ieri am dus un domn, aşa ca tine, se vedea că este cu ştiinţă de carte, dintre cei instruiţi, care mi-a explicat despre una, despre alta; iar acum eu văd că am fost cu toţii nişte proşti: nu este Dumnezeu.
de unde ai luat asta!
de la el, de la acel domn!
şi ca să vezi, domnişorule, avea şi cărţi în mână. Cum te gândeşti la aceste lucruri? Dar la ce să te gândeşti?! Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Pe oricine ai întreba, nimeni nu L-a văzut. Dacă nu L-au văzut înseamnă că nu există.
vai de tine! Dar tu ai văzut America?… Dacă nu ai văzut-o înseamnă că nu există?!
eu nu am văzut-o, dar alţii au văzut-o!
ei, da, alţii au văzut-o şi tu îi crezi pe aceia?
sigur, pentru că au văzut-o. Despre America scrie şi în cărţi: înseamnă că există această Americă.
ei, scumpul meu, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi au scris şi în cărţi despre El. Deci, şi după părerea ta, Dumnezeu există.
care oameni L-au văzut pe Dumnezeu?
oamenii plăcuţi lui Dumnezeu! Ei L-au văzut şi pe Domnul Iisus Hristos şi pe Născătoarea de Dumnezeu şi pe alţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Ceea ce au văzut, despre aceea au vorbit şi au scris.
ei, domnişorule, este greu să crezi! America este pe pământ şi de aceea nu este greu să o vezi: s-a mers acolo pe calea ferată şi cu vaporul. Dar poţi ajunge până la Dumnezeu ca să-L vezi?
307
de ce să mergi la El dacă El este pretutindeni?!
pretutindeni? Dar atunci de ce nici eu, nici tu, nici alţii pe care i-am întrebat nu L-au văzut?
pentru că nu au văzut cu ochii care trebuie.
Acest răspuns al meu l-a surprins atât de mult pe vizitiu încât a oprit calul şi s-a întors spre mine cu aproape tot corpul…
nu cu ochii care trebuie? m-a întrebat cu neîncredere şi puţin cu zeflemeală. Ei, boierule, dar cu ce ochi să priveşti atunci?
tu, frate, să nu te miri de aceasta: omul are şi alţi ochi în afară de cei cu care mă priveşti acum. Aceşti ochi sunt trupeşti, dar mai sunt şi ochii duhovniceşti: doar cu aceştia poţi să-L vezi pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi.
Vizitiul s-a întors cu spatele la mine şi pornind din bici a pornit calul. Cred că cele spuse de mine, oricât i s-ar fi părut de smintite, au lucrat totuşi în inima sa. A mai trecut o stradă, a oprit calul şi iarăşi m-a luat la vorbă, dar fără zeflemea:
mi-ai dat de gândit, boierule!… Ai găsit în om altfel de ochi? Care sunt aceşti ochi? Nu cumva omul are patru ochi, după cum spui tu?
ai crezut că are doar doi ochi? Desigur, are patru ochi. Dar mai mult decât atât, are şi patru urechi.
ei, boierule, te-ai smintit la minte, se vede că ai citit prea mult.
De bună seamă, cuvintele mele l-au atins pe interlocutorul meu acolo unde îl durea: privindu-mă ţintă, atât cât îi permitea lumina felinarelor, mi s-a adresat cu o vădită curiozitate:
ciudat mai eşti, boierule! Aşa oameni, recunosc, nu am mai văzut! Spune cum explici tu că sunt oameni cu patru ochi şi cu patru urechi! Spune şi noi ascultăm!
308
da, iată aşa! După ce mă duci pe mine la linia 12, unde mergi?
acasă.
unde este casa ta?
la hanul vizitiilor
dar tu ai casa ta?
desigur: în Gubernia Kaluga, toată gospodăria, doar nu suntem dintre cei fără de casă.
acolo ai soţie, copii?
cum să nu am?! Ţi-am spus că avem casă, gospodărie.
ei, acum ascultă-mă cu atenţie! Iată, mă duci până la linia 12, mergi la hanul vizitiilor, deshami calul, îi dai să mănânce, cinezi şi matale şi te culci. în jurul tău sunt toţi vizitii, care dorm sforăie, aerul este probabil greu, este întuneric şi murdar… Aşa este?
aşa.
ascultă mai departe! Te-ai culcat. Te gândeşti doar la cât ai câştigat azi, cât ţi se cuvine, dacă s-a săturat calul. Nu te mai gândeşti la nimic, doar aţipeşti. Ai adormit şi iată: o minune! Te-ai culcat la hanul vizitiilor şi deodată vezi că eşti acasă, în sat. îi vezi pe ai tăi, soţia, copiii. începi să vorbeşti cu dânşii despre ce se mai petrece în sat. Femeia îţi vorbeşte, vezi cum se întoarce vaca de la păscut, vezi cum copilaşul tău cel mic aleargă şi apoi cade, plânge: toate le vezi şi le auzi. S-a întâmplat aşa ceva cu tine?
ciudat mai eşti, adevărat: cum să nu mi se întâmple?!
ei, dacă s-a întâmplat cu tine aşa ceva, trebuie să înţelegi cum de sunt oamenii cu patru ochi şi patru urechi.
cum aşa?! Nu mă taie capul.
este foarte simplu: tu însuţi spui că ai văzut-o pe femeia ta care era departe, în sat, iar tu la hanul vizitiilor din Piter. Ai văzut şi ai auzit?
da, dar asta a fost în vis!
309
nu o scălda că a fost în vis. în vis ochii sunt închişi?
desigur!
cu ce ochi ai văzut atunci?
cum cu ce ochi? Desigur, cu ai mei!
dar ochii tăi erau închişi. Ei, vezi?
-Văd.
dar ochii tăi erau închişi! Ei, vezi?
-Văd.
şi de auzit, auzi?
şi de auzit, aud.
ei, ai înţeles acum că omul are şi alţi ochi, şi alte urechi, cu ajutorul cărora el poate şi să vadă, şi să audă, dar nu tot timpul, ci atunci când sufletul şi trupul se află într-o stare deosebită. Oamenii obişnuiţi şi simpli ajung în starea aceasta doar în vis, şi numai în vis sufletul lor poate să vadă cu ochii care nu sunt trupeşti. Dar de ce numai în vis? De aceea, că noi oamenii trupeşti gândim şi trăim doar o viaţă trupească, dezvoltăm şi îngrijim doar trupul, dar nu ne gândim nicicum la suflet, nu dezvoltăm capacităţile lui şi chiar nu ştim care sunt aceste capacităţi.
minuni! Dar este adevărat. Ciudat om mai eşti, boierule! Ce cuvânt ai mai născocit! Şi doar este adevărul, adevărat. Deci după cum spui tu, înseamnă că şi pe Dumnezeu poţi să-L vezi, şi pe sfinţi? Doar că trebuie să te ocupi mai mult de suflet, decât de trup, să deschizi ochii sufletului. Dar cum să faci aceasta?
aşa cum l-au făcut sfinţii lui Dumnezeu. Tu eşti un om simplu şi toate gândurile tale sunt îndreptate doar spre cele simple: la gospodărie, la femeie, la câştig şi la pâinea cea de toate zilele. Lucrurile la care te gândeşti, pe acelea le vezi în vedeniile tale cu ochii tăi care văd doar atunci când dorm ceilalţi ochi ai tăi. Dar, iată, în dreptul sfinţilor lui Dumnezeu, care nu se îngrijesc de nimic lumesc
310
şi trupesc şi toată viaţa şi-o închină lui Dumnezeu, ochii duhovniceşti se deschid cu ajutorul harului dumnezeiesc, încât văd viaţa lăuntrică a omului aievea, aşa cum noi avem vedeniile în vis. Aşa pot ei să vadă şi au văzut pe Hristosdumnezeu Mântuitorul, pe Născătoarea de Dumnezeu, s-au învrednicit să-i vadă şi pe alţi sfinţi ai lui Dumnezeu, dar nu în năluciri sau visări, ci cu adevărat aievea. Iată, prietene, aceştia sunt sfinţii, care, având ochii lor deschişi de Dumnezeu, ne-au dat toate acestea spre întărirea credinţei. Ei ne-au transmis acestea, iar noi, ştiind că în gura lor nu a fost vicleşug, ci un sfânt adevăr, am crezut cu toată inima. Ştim şi credem că dacă noi înşine vom duce o viaţă asemănătoare, dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu, şi ne vom învrednici de aceleaşi vedenii cereşti, dacă acestea vor fi plăcute lui Dumnezeu. Şi iată, scumpul meu prieten, mulţi dintre ei nu au văzut America, dar a fost un timp când nici nu s-a ştiut nimic de aceasta, dar am crezut în cuvântul primului care a fost acolo, că ea există, şi prin el am crezut şi în alţii care au petrecut acolo; şi se poate ca acei oameni să fi avut o viaţă vicleană şi nedreaptă. Dar i-am crezut? Atunci cum să nu credem în cei care prin viaţa şi moartea lor şi-au mărturisit credinţa şi sfinţenia?… Ai înţeles acum, prietene, cuvintele mele?
ei, boierule! Se pare că acum mi-ai dat o sarcină pentru toată viaţa. Pe de o parte, am înţeles, pe de altă parte n-am înţeles, dar văd că ai dreptate. Mulţumesc scumpule, pentru cuvintele tale dulci!
aici linia 12 era aproape şi, apropiindu-ne de locuinţa mea, mi-am luat rămas bun de la conlocutorul meu. Nici bani nu a vrut să-mi ia, l-am convins cu forţa să-mi ia măcar jumătate de rublă. Rezultatul acestei discuţii îl vom afla doar pe lumea cealaltă.
311
IV
Era în iarna aprigă a anului 1905. Această iarnă nu a fost aprigă prin gerurile sau viscolele sale, ci prin evenimentele de tristă amintire. S-au agitat atunci apele Rusiei: greve de tot felul, inclusiv în casele de nebuni şi de binefacere: răscoalele sângeroase de la Moscova, Petersburg, Ecaterinoslav, Kiev, Kronstadt… Iar Optina, unde în aceste zile nebune mă primise şi mă adăpostise mila lui Dumnezeu, se aşeza încet-încet sub linţoliul iernii care tocmai înzăpezise toate drumurile şi cărările din lumea cea satanică a răutăţii lumii.
S-a închis de acolo în liniştitul aşezământ al împărătesei Cerului. Trebuia oare să ajungă până la Optina flacăra încinsă a patimilor omeneşti?!
în chilia Părintelui Daniil, în dezordinea artistică deja cunoscută cititorului, clocotea cu vioiciune şi prieteneşte samovarul „verde”, pregătit cu mâna sa de însuşi stăpânul, şi împreună cu Părintele beam ceiuţ cu dulceaţă provenită de la Şamordino, făcută de una dintre cele 700 de „nepoate” ale sale. Părintele Daniil era în duhul discuţiei şi lucrul acesta însemna că nu voi pleca de la dânsul fără să rup vreo floare din teologhisirea-i minunată. Discuţia se referea la tulburarea din minţile oamenilor contemporani.
s-au zăpăcit, tătucul meu, contemporanii noştri aşa a început cuvântul său Părintele Daniil şi, cred că s-au zăpăcit rău de tot. Gândesc astfel pentru că aceasta a plecat chiar de la rădăcina existenţei, de la noţiunea de Dumnezeu. Acum oamenii au respins revelaţia dăruită de Dumnezeu, i-au denaturat înţelesul ei folosind înţelesul lor, care este aproape satanic, până la falsificarea oricărui adevăr.
312
Mă tem că nu vor mai ieşi din acea mlaştină unde ei s-au împotmolit cu picioruşele lor, dar cu alte corniţe. Este un fapt demn de mirare cum s-au încurcat acum minţile în noţiuni privind relaţiile reciproce ale omului cu Dumnezeu şi invers: chiar nu mai ştii să te miri, sau să te indignezi, sau să pleci la zăvorâre şi să plângi. în această tulburare este de vină mai ales o femeie care teologhiseşte, iar acum pe baza acesteia, în rândul intelectualităţii care luptă împotriva lui Dumnezeu s-au dezvoltat idei câtă frunză şi iarbă. Cu acest prilej am avut de furcă pe moşia unei vecine a noastre, o bătrână venerabilă şi drept-credincioasă. Este o roabă a lui Dumnezeu şi o fiică credincioasă a Stareţilor; dar vină au avut cei ce o înconjurau, care se adunau din Petersburg şi din gubernia sub acoperişul ei. Bătrâna stăpână mă invită la ea şi îşi chemă prietenele întrucât credea că pot readuce sufletele rătăcite în sânul Ortodoxiei… Se vorbea despre iubire, despre milostivirea lui Dumnezeu, despre nemărginirea Sa. Eu mi-am permis să propun ca subiect de discuţie şi o altă însuşire a înţelepciunii lui Dumnezeu dreptatea Sa. Din capul locului au sărit asupra mea încercând să demonstreze că Ortodoxia nu îl înţelege deloc pe Dumnezeu; Dumnezeu este Iubire, iar Dumnezeul ortodox este un inchizitor. în faţa acestui dumnezeu falsificat, născocit pentru înfricoşarea omenirii înrobite de către preoţii păgâni, doctrina ortodoxă a aşezat pe de o parte un rai imaginar, iar pe de altă parte iadul, şi l-a obligat pe acest inchizitor să-i vâre pe oameni aici şi dincolo după dorinţa sa. Ce fel de iubire este aceasta, care pentru o clipă pământească, chiar şi păcătoasă, din viaţa în trup, te pedepseşte la chinuri veşnice, la focul cel veşnic şi la viermele cel neadormit?… Şi s-a pornit şi s-a alunecat în hulire -, iar după ei în «critică», dacă nu cumva «a raţiunii pure», nu mă pricep să o definesc.
313
unde este milosârdia Dumnezeului vostru? ţipau la mine. Priviţi la aceste necazuri, deziluzii, ofense, persecuţii de tot felul, de care este plină viaţa omenească, din cauza cărora, înrăindu-se fără voie, cad, şi luându-se după [învăţătura] dumneavoastră, pier sufletele oamenilor; deseori dacă nu cumva, totdeauna cauzele acestor căderi stau înafara omului. Şi atunci, oare, este nevoit omul să poarte responsabilitatea pentru urmări?
Pe atunci mi s-au spus mie multe, unui simplu monah, lucruri de care nici nu-mi mai amintesc, însă pe care le găseşti în enciclopedia eretică a contelui Tolstoi, acest idol al nebuniei contemporane. Vedeam că mă strângeau cu uşa prinţii şi prinţesele, şi judecătorii oamenilor cereau un răspuns. Să le răspunzi din Scriptură? Dintre scrieri, ei recunosc doar evanghelia falsă a lui Tolstoi. Ce să fac?… Am aşteptat să se epuizeze torentul lor de elocinţă, mi-am făcut cruce în gând şi le-am împărtăşit cuvintele mele astfel:
eu v-am ascultat până la sfârşit, ca să vă pot înţelege. Ce aţi vrut să-mi demonstraţi? Că Dumnezeu nu există şi este inventat de preoţi avizi sau că El există, dar nu este bun? Sau El există şi că este bun, dar este un altul, nu ortodox, adică nu acela despre care învaţă Ortodoxia deja de două mii de ani, lucru fals, cu toate că până acum aşa i s-a explicat iubirea Sa, milosârdia şi dreptatea? Observaţi dreptatea, pentru că ea este una dintre însuşirile înţelepciunii veşnice a înţelepciunii lui Dumnezeu. Aşa stau, deci, lucrurile?
Iar acum, milostive doamne, ca şi dumneavoastră, vă voi spune povestea mea cu exemple din viaţa de zi cu zi şi mă voi stărui să vă arăt, că Dumnezeu există, că El este bun, că El este drept şi că numai Ortodoxia îl cunoaşte aşa cum este cu adevărat, desigur după revelaţia dată despre El şi în limitele raţiunii noastre mărginite. La noi,
314
în Schitul Optina, în faţa geamurilor chiliei mele, creştem doi plopi balsamici. Observam deja, în a 17 primăvară, viaţa acestor creaţii ale Marelui Artist şi foarte bine, credeţi-mă, am studiat manifestările exterioare ale acestor vieţi bine înmiresmate. Mă uit venise primăvara: a început să încălzească soarele cel plin de viaţă al primăverii, au început să se umfle mugurii pe crengile plopilor… Ce arome plăcute adie atunci, ce miros dătător de sănătate se răspândeşte!… Apoi văd: au căzut câteva picături, ca diamantele, ale unei ploiţe calde de primăvară… Tot mai puternic, tot mai puternic; priveşte! din mugur a ieşit o frunzuliţă cleioasă şi parfumată… A venit un vântişor, la început liniştit, blând; te uiţi şi vezi că se întăreşte, a început să vuiască: crengile plopilor încep să se legene, frunzuliţele de plop se ating una de alta, se ating de creanga scumpă şi şuşotesc cu vecinele. Este veselie şi bunăvoie: crengile se ţin cu putere de scumpul lor arbore; nu au de ce să se teamă nici de vânt, nici de furtună… Nici nu ai timp să vezi: frunzuliţele au crescut şi s-au făcut frunze, au acoperit şi au împodobit scumpul lor copac, au apărat de timp urât păsărelele cerului, în zilele cu arşiţă ale verii au dat omului umbră şi răcoare… Doar vă este cunoscut acest tablou!… Desigur nu doar după o singură primăvară, nu numai o creangă cu muguri şi cu frunze se ia şi se rupe, cade de pe trunchi şi zace pe pământ sub copac până la vremea sa. Şi deasupra acestui tablou al naturii lui Dumnezeu străluceşte soarele cald şi drăgăstos… Aţi văzut, doamnelor, ce a făcut acest soare cu crengile care au rămas pe trunchiul copacului?… Acelaşi soare, care rămânând tot atât de drăgăstos, aţi văzut ce a făcut cu ramurile care s-au desprins de pe trunchi? Şi iată ce! Cele care la început s-au ţinut strâns de copacul lor s-au dezvoltat în mod firesc, iar apoi au pierit şi ele: vântul le-a rupt, ploaia le-a udat şi amestecându-le cu pământul,
315
au putrezit; dar le-a încălzit soarele, le-a uscat şi le-a transformat în praf… Oare acest soare dătător de viaţă îl puteţi numi inchizitor? „Eu sunt Viţa, iar voi sunteţi mlădiţele”, a spus Domnul. Ţineţi-vă de bunăvoie de Arborele de două mii de ani al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, aşa cum s-au ţinut păcătoşii şi multpăcătoşii noştri strămoşi, şi vă va creşte pe voi Dumnezeu din putere în putere soarele duhovnicesc vă va creşte în toată frumuseţea şi aici în viaţa cea dată vouă şi acolo în viaţa cea înaltă promisă. Dacă vă veţi rupe nu veţi spune oare că doare, că pentru dumneavoastră nu există milostivire Dumnezeiască? în Biserica Ortodoxă trăieşte toată plinătatea lui Hristos, El a făcut-o, El a întărit-o, nu o veţi dărâma nici voi, nici chiar porţile iadului.
Nu l-am întrebat pe Părintele Daniil care a fost impresia ascultătorilor ca urmare a predicii sale: ar fi fost de ajuns doar impresia mea.
îl vezi tu, oare, cititorule, pe Părintele meu?
V
Aproape patru luni am trăit la Optina în acele zile îngrozitoare pentru Rusia şi pentru întreaga lume. De ce fatale…? Dacă Dumnezeu va binevoi şi voi trăi, voi împărtăşi cititorilor mei la timpul potrivit110, iar acum mă voi adresa din nou iubitului meu stareţ.
părinte!, l-am întrebat eu odată în aceste zile memorabile.
110 Acest timp a venit: vezi ultimul capitol al acestei cărţi „Este aproape vremea Antihristului, când va veni şi împărăţia diavolului pe pământ!”.
316
De ce şi cum aţi lăsat lumea şi aţi devenit monah? De ce anume aţi ales Schitul Optina ca loc al lepădării de lume?
de obicei se acceptă acolo, în lume, mi-a răspuns stareţul că în mănăstire îl mână pe fratele nostru nereuşitele, dezamăgirile în viaţă, mai mult decât atât, după părerea poeţilor iubirea nefericită. în viaţa mea nu a fost nimic asemănător. Eu am urmărit din punct de vedere duhovnicesc, etapele vieţii mele şi după ele am judecat unde mă duce pe mine, sufletul meu, Mâna lui Dumnezeu. Această nevăzută şi tainică ocârmuire o simte orice suflet creştin dacă ascultă glasul conştiinţei sale duhovniceşti şi nu îşi concentrează toată viaţa sa pe bucăţica de pâine cea de toate zilele şi la satisfacţii mârşave. Copilăria mea binecuvântată, adolescenţa mea petrecută în discuţiile cu părinţii şi copiii Bisericii, un frate-monah, surorile-monahii toate acestea, dar şi multe altele m-au dus la Stareţul Ambrozie de la Optina. El a fost Părintele duhovnicesc şi Stareţul surorii mele, Sofia; el i-a definit nevoinţa, el m-a adus şi pe mine la limanul cel liniştit. Vă amintiţi de îngerul care m-a dus într-un coş la Dumnezeu. Vă amintiţi de stejarul tăiat, după crengile căruia l-am văzut pe Dumnezeu? Iată acest stejar s-a dovedit a fi Stareţul Ambrozie, iar cioata stejarului chilia mea din schit… în viaţa mea, în afară de această vedenie memorabilă, am avut şi altele nu mai puţin remarcabile, în vis. Iată ce mi se arăta în zilele adolescenţei mele şi ce urmă profundă mi-a rămas pentru toată viaţa mea.
Am văzut o luncă şi prin lunca aceea se întindea o cărare. Eu trebuia să merg spre un scop precis şi nu era un alt drum în afară de acea cărare. Mergeam şi aveam în mână un bici împletit. Deodată, ce văd: pe cărare, învârtindu-se spre mine cu o gură îngrozitoare, stătea un leu de o mărime incredibilă şi cu o coamă imensă din păr stufos. M-am oprit îngrozit. Nu aveam cu ce mă apăra: doar cu această biciuşcă! înjur
317
era pustiu, niciun fel de ajutor. M-am uitat, m-am tot uitat şi m-am gândit: uneori, omul are moartea în faţă şi o poate evita voi încerca să ocolesc această matahală şi poate că este sătulă şi nu mă va atinge. Şi l-am ocolit prin partea dreaptă şi priveam în spate. Mă uit: leul şi-a întors capul spre mine şi mă priveşte din spate şi vrea să o ia după mine, dar nu poate şi rage prelung, neputincios şi jalnic… Ei! mă gândesc ia, uită-te la el! Doar mă sperie, dar nu i s-a dat nicio putere. Şi m-am dus liniştit mai departe pe aceeaşi cărare. Iar mai departe, pe aceeaşi cărare era un tigru care se uita la mine cu ochi sălbatici şi doritori de sânge; şi iată, acest tigru este gata să sară pe mine. Era cât pe ce să mă fâsticesc, dar mi-am amintit de acel leu şi l-am ocolit deja mai curajos, tot prin dreapta. M-am uitat: tigrul stă liniştit la locul său. Am plecat mai departe. Ce văd: pe cărare era un idol, aşezat pe un piedestal lucrat ingenios şi frumos, şi capul acestui idol străpungea cerul. M-am mirat de această minune. Ei, m-am gândit eu, iată ce lucru! Dar la ce şi cui îi este de folos? Şi l-am ocolit pe acest idol, fără nicio frică, dar spre stânga, nu spre dreapta.
Aici visul meu s-a terminat. Mi s-a înfipt în minte precum un cuţit, cu toate că nu am înţeles semnificaţia sa. Am conştientizat un singur lucru, că leul şi tigrul care stăteau pe cărarea mea către cer sunt patimile mele omeneşti; idolul, care străpungea cu capul său cerul este, de asemenea, mândria mea omenească, care pe acest piedestal al ştiinţei şi al cunoştinţelor şi-a înălţat un tron şi crede că poate fi egală cu Cel Preaînalt. Am recunoscut că prin acest vis mi s-a dat să ştiu în ce fel voi ocoli aceste piedici. Dar cum? Nu am fost în stare să pricep.
Am mai avut un vis, când eram deja pictor şi absolvisem cursurile Academiei. Parcă ne adunasem noi, pictorii, într-o cârciumioară şi ne odihneam la un ceai, după o zi
318
de muncă, şi discutam despre artă şi de alte subiecte înalte. Pentru a ne dezmorţi mâinile şi picioarele, jucam şi biliard în aceeaşi cârciumioară. Odată, întorcându-mă acasă noaptea târziu din acest loc al inspiraţiei artistice şi citind ceva din operele Sfinţilor Părinţi, de care nu încetasem să mă interesez, m-am culcat şi din nou am văzut ceva semnificativ.
M-am văzut mergând pe malul unui râu mare şi învolburat. Valurile alergau ca nişte miei miţoşi, luând-o unele înaintea altora, împingându-se unele pe altele şi risipindu-se în stropi de diamant… Pe malul meu, unde stăteam, erau aşezate într-o piramidă tacuri de biliard, şi aveam şi eu în mână un tac; eu trebuia să ajung neapărat pe celălalt mal… Am văzut că peste râu era pus pe stâlpi un trunchi de copac, ud şi lunecos din cauza stropilor de apă. De pe malul meu, această bârnă era întărită pe nişte stâlpi care se înălţau până la pieptul unui om, iar ceilalţi oameni, pe care, de asemenea îi vedeam şi voiau ca şi mine să ajungă pe celălalt mal, luau din piramidă câte un tac, îl aşezau pe bârnă, apoi se căţărau pe ea şi balansându-se cu tacul în mâini, încercau să treacă peste râu. Majoritatea alunecau şi cădeau în apă, cu eforturi mari se căţărau iarăşi pe bârnă, alunecau, iarăşi cădeau şi se înecau în râul vijelios.
Am privit, am tot privit această tragedie şi m-am gândit… Ce să fac? Stai!, dar eu ştiu să înot. De ce să mă urc pe bârna alunecoasă şi de aici să cad în apă, când pot direct să înot? Aşa am şi făcut, şi din câteva mişcări m-am trezit pe celălalt mal. M-am aşezat pe nisip, mă uit: nu mai aveam nicio haină pe mine, rămăsesem doar cu lenjeria de corp…
S-au întipărit în inima mea aceste vise, mi-am amintit de îngerul meu care m-a luat în coş la Dumnezeu şi inima îmi spunea că acestea nu mi s-au arătat în zadar, că mai devreme sau mai târziu va trebui ca ele să se împlinească.
319
Am aşteptat, iar viaţa îşi urma cursul, cu risipire, cu superficialitate artistică, într-un cuvânt viaţă lumească.
Pe atunci, sora mea Sofia era deja gata să intre în viaţa monahală. M-a chemat de la Petersburg la ea şi m-a dus la Părintele Ambrozie. Când l-am văzut întâia oară pe marele Stareţ în atmosfera chiliei sale, frânt de greaua şi îndelungata lui suferinţă, stând culcat pe un divan; când am văzut mulţimea de osteniţi şi împovăraţi, care tot timpul se străduiau să ajungă la patul său de suferinţă, mi-am amintit pe neaşteptate visul copilăriei mele îndepărtate… „Iată-l, mi-am zis în sine -, stejarul meu doborât la pământ, iată crengile sale cu multe frunze!”. Iar aici Părintele m-a întâmpinat cu aceste cuvinte:
ei, Dimitrie Mihailovici, povesteşte-mi ce vis ai avut!
I-am povestit visele mele, lipsa mea de rânduială duhovnicească… Iar cugetul meu repeta neîncetat: Iată jumătatea din drumul tău către Dumnezeu, iată acel stejar, de unde, printre ramurile sale, ai văzut lumina Celui în Trei Ipostasuri! îngerul tău, te-a scos în chip nevăzut şi tainic pe aripile sale puternice, dintr-o noapte întunecoasă la bucuria luminoasă a cunoaşterii şi a slujirii adevărului”. Iar Părintele m-a întrebat:
stejarul tău avea frunzele verzi sau îngălbenite?
se pare că începuseră să se îngălbenească.
deci, grăbeşte-te, Dimitrie Mihailovici, să treci râul tău, de îndată ce ştii să înoţi; este timpul să-ţi iei rămas bun de la lume, de la tigrii, leii şi idolii săi. Stai lângă mine pe cioata copacului meu mănăstiresc, până ce nu se va scutura de frunze!
Părintele m-a şi spovedit şi mi-a dat binecuvântare pentru întoarcere, dar condiţionându-mă să mă grăbesc şi să-mi aranjez toate treburile mele, să execut toate comenzile primite şi să mă întorc la Optina.
320
A fost nevoie de un an pentru încheierea conturilor cu lumea. Nu voia să mă elibereze: comenzile au început să vină, una după alta tot mai înşelătoare, tot mai onorabile, tot mai avantajoase. însuşi Aivazovski a participat activ la succesele mele rapide şi neaşteptate; dar cioata bătrânului stejar, puterea harică a Părintelui Ambrozie a biruit. Şi, iată, eu sunt în schit, unde am pus la dispoziţie talantul dat mie de Dumnezeu şi pictez întru slava lui Dumnezeu bisericile de la Optina şi de la Şamordino, şi deja presimt acel tărâm dorit spre care am parcurs mai bine de jumătatea drumului meu, spre care, luându-mă de pe cioata stejarului şi aşezându-mă din nou în coş, mă duce îngerul păzitor într-un zbor măreţ şi înfricoşător la Dumnezeul meu.
VI
Dac-ar fi să folosesc toată rezerva memoriei mele privind propovăduirea improvizată a acestui pictor bilateral, prin penson şi cuvânt, ar putea ieşi un întreg volum cu modelele elocinţei sale inspirate. Să trecem acum la momentul vieţii pământeşti a Părintelui Daniil, care a dat bilanţul total al peregrinării sale pământeşti şi l-a dus în cetatea nevăzută, atât de dorită sufletului său de creştin.
în august 1907 s-a clarificat faptul că eu şi soţia suntem chemaţi să locuim, atât cât va îngădui Dumnezeu, pe pământul sfânt al Sihăstriei Optina. De sărbătoarea Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ne-am mutat aici permanent, şi astfel legătura prieteniei noastre duhovniceşti cu Părintele Daniil s-a sudat într-o ultimă
321
şi puternică verigă a acestui lanţ neîntrerupt care pentru prima dată s-a înlănţuit acum vreo nouă ani în urmă.
Stareţul nostru a slăbit, „Leul Cuviosului Gherasim” doar în scurte izbucniri de inspiraţie mai amintea de leul propovăduirii înflăcărate de dinainte; dar „bunul uncheş” a rămas acelaşi şi parcă a devenit mai bun, dacă ar fi fost posibil ca Părintele Daniil să poată deveni mai bun, după cât de bună era firea sa duhovnicească. Bunătatea sa parcă devenise neputincioasă, şi el, ca un copil, nu putea da atâta mângâiere, cât ar fi avut el; şi când ne-am mutat la Optina a început să ne viziteze şi să vină destul de des pentru această mângâiere din chilia singuratică a schitului, abia mişcându-şi picioarele sale obosite, parcă plecate, deja, pe lumea cealaltă. Nu avea niciun fel de boală: el se topea pur şi simplu, ca o lumânare, dar uneori aşa cum se întâmplă cu flacăra unei lumânări, pe neaşteptate izbucnea într-o flacără strălucitoare a fostei energii şi îi curgeau din nou cuvintele înflăcărate şi răsuna basul inspirat al elocinţei sale pătrunzătoare. în ciuda celor 20 de ani de la renunţarea sa la lume, suferea din cauza necazurilor sale şi se îngrozea de vrajba şi răutatea care îi împărţea pe oameni în partide, gata să se distrugă unul pe altul din cauza urii reciproce.
nu sunt oamenii, oare, tembeli?, se indigna Stareţul. Priviţi cum se împart ei în tabere şi partide, aruncând unii spre alţii flacăra urii reciproce! Doar demonul lepădării de Dumnezeu, care a renăscut din cenuşă, şi al noului păgânism ar fi putut crea o asemenea împărţire. Adevăratul creştinism nu cunoaşte acest lucru şi nici nu poate să-l cunoască. Pentru orice necaz, pentru orice lipsuri, răbdate aici pentru numele lui Hristos, sau de dragul lui Hristos, s-a făgăduit răsplată însutită şi aici, şi în cer. Şi cine a promis? însuşi Dumnezeu al Cărui cuvânt este adevărul incontestabil. Iată, aţi venit la mine pentru prima oară.
322
Eu v-am ştiut mai dinainte. Să admitem că nici acum nu vă ştiu. Nici gândurile, nici intenţiile dumneavoastră, nici ţelul cunoştinţei cu mine nu îmi sunt cunoscute. Nu ştiu cine a trecut pragul chiliei mele în persoana dumneavoastră; dar creştinul din mine s-a încredinţat mai dinainte că dumneavoastră sunteţi un prieten, şi nu numai un prieten, dar şi un binefăcător. A intrat cu dumneavoastră iubirea faţă de mine, aduceţi pentru mine darurile prieteniei dumneavoastră; ca să spun aşa, dumneavoastră îmi plătiţi cu o rublă peşin din punga pe care aţi deschis-o pentru mine. Dar dacă inima dumneavoastră ascunde împotriva mea nu binele, ci răul, atunci prin acest rău imaginar îmi mijlociţi o răsplată însutită de la Cel Care S-a obligat să-mi plătească pentru toate prejudiciile mele. Răul dumneavoastră, care este asupra mea, deja nu mai este o rublă, ci o sută de ruble, o poliţă aici sau pe lumea cealaltă. Şi această poliţă mi se va plăti indisputabil acolo, la banca din ceruri, de însuşi Dumnezeu, dacă aş pricepe că de la mine se cere să mă smeresc, să rabd, să iubesc pe cei ce mă urăsc şi mă supără în zadar… Dar acum ce este?
Priviţi, nici chiar lumina lui Dumnezeu nu se mai vede din cauza duhorii duşmăniei, împrăştiate prin toate faptele şi cuvintele, mai ales prin cuvântul desfrânat al presei! încotro merge lumea?
spre Antihrist, Părinte!, am intercalat cuvântul meu.
da, spre el! Şi credeţi-mă: Cel dispreţuit este aproape, mult mai aproape decât cred alţii. Anarhia contemporană jubilează că puterea diavolului se aşază în locul jugului bun al lui Hristos… îmi amintesc predica unui iereu, pe care o auzisem în zilele tinereţii mele, la Academie. S-a întâmplat să fiu la o Liturghie în Catedrala „Sf. Andrei” de pe insula Vasiliev… Mergeam deseori acolo unde duhovnicul era
323
protoiereu, Părintele Alexandru111, bărbat cu o înaltă vieţuire duhovnicească… în timpul chinonicului, a ieşit la amvon să predice un preot în epitrahil, dar nu din cei ai locului pe care îi cunoşteam. Pesemne că fusese trimis de undeva să rostească predica de rând. După înfăţişarea sa, păstorul propovăduitor care ieşise la amvon era dintre preoţii simpli, şi chiar săraci; reverenda părea că fusese de multe ori purtată, în biserică i s-a dat un epitrahil vechişor, decolorat; dar şi el avea părul surnici prea bătrân, dar nici vestejit înainte de vreme, om trecut de 40-50 de ani, care la vremea sa a fost lovit de tot felul de nevoi şi de dureri şi care a îmbătrânit nu în ritm cu anii. în ultima vreme, astfel de preoţi se aciuau prin parohiile sărace şi mărginaşe printre populaţia de „ciuhonţi”112 şi funcţionari mărunţi. Acest propovăduitor a urcat pe solee nu prea curajos, dar fără sfială, cu toate că înaintea sa, parcă înadins, în acea zi, se găseau o mulţime de credincioşi, care făceau parte din crema societăţii din Vasileostrovsk113: domni distinşi, tineret ofiţeresc; erau şi generali de armată, iar dacă ar fi fost să judec după cărunteţea favoriţilor şi ţinuta impunătoare şi a persoanelor în civil, erau mulţi cei care ocupau locurile de frunte în societate. Toată această mulţime elevată, intrase deja în discuţii zgomotoase şi era, desigur, puţin dispusă să asculte un propovăduitor atât de necunoscut şi nereprezentabil… Sunt un păcătos, iar atunci m-am gândit: „Ei, şi tu, sărmanule, ce vei mai găsi să spui, ca să faci ca această adunare să te asculte?”, şi mi s-a făcut milă de dânsul. Dar ceva m-a împins să mă apropii mai mult de
111Cel ce scrie aceste rânduri nu este încredinţat că acesta era numele duhovnicului Părintelui Daniel.
112Finlandezi şi estonieni în Rusia până la 1917.
113Cartier din Petersburg.
324
dânsul şi să stau la strana dreaptă, încât îl vedeam bine şi pe dânsul, şi mulţimea.
fraţi şi surori!, a început preotul, destul de modest, predica sa, dar observând că apelul său nu a produs niciun fel de impresie asupra mulţimii deşarte, deodată a strigat cu putere: Fraţi şi surori! Ascultaţi cu atenţie ce vi s-a spus în cuvântul Evangheliei citit astăzi!
Toţi deodată au tresărit şi au tăcut.
Iar el a continuat:
pentru că, poate, nu toţi cei dintre dumneavoastră care staţi aici aţi auzit acest cuvânt, îl voi repeta, pentru ca el să se imprime mai profund în inimile dumneavoastră, deoarece acest cuvânt este înfricoşător şi de mare importanţă. Ascultaţi, deci! Prin cuvântul Evangheliei de astăzi, Domnul vă cheamă pe voi toţi, păcătoşii, în braţele Sale, „Veniţi, ne cheamă El, la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Auziţi, oare, cum vă cheamă Dumnezeu? El nu doar ne cheamă, ci ne roagă, ne imploră, ne promite o răsplată, ne promite că nu va odihni: să dea sufletului tot felul de împliniri, o astfel de răsplată de care ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel -, ochiul nu a văzut-o şi urechea nu a auzit-o, deoarece nu este pe pământ o asemenea răsplată după mărime şi bucurie. Mai mult decât atât, Creatorul nostru Ceresc ne promite să ne slujească El însuşi dacă vom răspunde la glasul Său care ne cheamă la Sine: „în casa Tatălui Meu, sunt multe lăcaşuri, iar dacă nu ar fi aşa, atunci Mă duc să vi le pregătesc”. Vedeţi: vrea ca El însuşi să fie slugă vreau să mergeţi în braţele Mele, pe care le deschid înaintea voastră, deoarece „pe cel care vine la Mine nu îl voi scoate afară”. Luaţi seama, aşadar, că vouă, creştinilor, vi s-au pregătit bucurie şi cinste, mare răsplată, doar pentru că aţi răspuns la chemarea Lui, aţi luat asupra
325
voastră jugul Său bun şi uşor şi aţi învăţat de la Dânsul smerenia şi blândeţea. Ţineţi minte că această cinste nemărginită vi s-a pregătit doar vouă şi nimănui altcuiva. Dar acum să ne îndreptăm auzul către o altă Evanghelie a zilei, care ne vorbeşte despre înfricoşătoarea Judecată a Domnului şi răsplătirea fiecăruia după faptele sale. Auziţi şi aici chemarea preadulce a Domnului, nu ca o chemare şi rugă, ci ca o hotărâre a judecăţii Sale dumnezeieşti şi nepărtinitoare: „Veniţi, spune Domnul, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!”. Şi aici Domnul deja dă o confirmare definitivă a faptului că împărăţia vieţii şi a fericirii veşnice, împărăţia odihnei este pregătită vouă şi El vă cheamă ca pe nişte urmaşi incontestabili. Ce-ar putea fi mai adevărat şi bun decât toate aceste făgăduinţe care nu vor întârzia să se împlinească, deoarece ele sunt cuvântul lui Dumnezeu! El ne cheamă, iar noi nu auzim, nici nu vrem să ascultăm; El ne roagă noi nu înţelegem; El ne propune toate mijloacele pentru a primi împărăţia pregătită noi le refuzăm şi nici nu dorim să le folosim, dispreţuind Tainele Bisericii care ne curăţă întinăciunea noastră şi nu dorim să trăim o viaţă creştinească. Cine va fi vinovat când veţi auzi o altă voce, înfricoşătoare, a Dumnezeului nostru: „Plecaţi de la mine toţi cei care aţi săvârşit fărădelegea, nu vă cunosc pe voi: mergeţi în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui!”. Vedeţi: pe deoparte împărăţia fericită pregătită pentru voi din veac, iar focul era pregătit nu pentru voi, ci pentru diavol şi pentru oştile cereşti, căzute de la Dumnezeu odată cu dânsul. Dumneavoastră nu aţi vrut să mergeţi la Dumnezeu, mergeţi atunci [în focul cel veşnic]… Amin!
326
Trebuia să-l fi văzut pe Părintele Daniil când el, cu puterea lui firească, care s-a întors de undeva şi-a amintit această predică a preotului necunoscut şi curajos!…
ei, şi ce?, l-am întrebat pe Părintele. Ascultătorii nu l-au sfâşiat pe predicator?
da, a răspuns el. El m-a impresionat şi pe mine, şi mulţimea imensă de oameni. Acum, desigur, dacă nu l-ar fi sfâşiat în bucăţi, atunci în ziare. Cu toate că atunci erau timpuri rele, dar nu ca acum: creştinul era mai integru, conştiinţa omenească era încă sensibilă la bine şi la rău…
dar ştiţi a zis Părintele Daniil, tăcând puţin, ce mi-a trecut prin minte? Trebuie să se fi apropiat de voi timpul înfricoşătoarei Judecăţi şi sfârşitul veacului…
cum de v-a trecut asta prin minte?
da, fără să spunem multe, dar sunt semne că grânele se coc şi ele trebuie strânse în hambarul lui Dumnezeu. Observaţi cum s-a împlinit acum cuvântul Domnului, că omul însuşi se osândeşte sau se îndreptează din cuvintele sale. Vă amintiţi ce se spune în Evanghelia după Matei în capitolul 12, versetele 36 şi 37? – „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit.”. Acum luaţi seama că, în ziua înfricoşătoarei Judecăţi a Domnului, Judecătorul ca păstor al turmei va despărţi oile de capre, pe unele în partea dreaptă, iar pe altele în partea stângă; pe oi în dreapta, pe capre în stânga. Vă mai amintiţi pilda despre grâu şi pleavă, care de asemenea se referă la înfricoşătoarea Judecată? în această parabolă „secerişul este sfârşitul veacului”, în timpul secerişului, Domnul va spune secerătorilor îngerilor Săi să separe grâul de pleavă. Acum observaţi legătura? Acum vedeţi legătura dintre toate aceste cunoştinţe insuflate de Dumnezeu: nu observaţi oare că ni se deschid
327
aici tainele unei tragedii a omului contemporan?… Nu ştiu cum judecaţi dumneavoastră, dar mie îmi este clară această împărţire pronunţată a neamului omenesc în două tabere vrăjmaşe cei de-a dreapta şi cei de-a stânga mi se pare profund semnificativă şi tragică într-o mare măsură: acesta este tabloul deplin al înfricoşătoarei Judecăţi asupra oilor şi caprelor, a celor de-a dreapta şi a celor de-a stânga.
Strângerea recoltei, pesemne, este aproape la uşă; şi puţini sunt cei ce vor să vadă aceasta!…
VII
Pe data de 14 noiembrie, în ziua lăsatului secului pentru Postul Naşterii Domnului, Părintele Daniil a venit la noi şi ne-a spus:
degeaba mă zbat, tot la voi trag. Am slăbit, am slăbit! Astăzi s-au împlinit exact 20 de ani de când am venit sub binecuvântatul acoperământ al Schitului Optina. Am venit aici la vârsta de 50 de ani, iar acum am 70. în neamul nostru, 70 de ani este ultimul termen până la care trăim, iar după această vârstă, viaţa se stinge: deci şi termenul a sosit este timpul să plec acasă.
Şi din toate se vedea că, într-adevăr, timpul venise, era timpul să se pregătească de drum spre „Cetatea nevăzută”, pe acel drum, din care deocamdată nimeni nu s-a întors, dar unde pe fiecare dintre noi îl cheamă iubirea lui Dumnezeu, şi pe cei care ne-au iubit, şi pe cei pe care noi i-am iubit, pe cei care mai înainte de noi au plecat acolo şi s-au învrednicit să devină cetăţeni fericiţi ai Ierusalimului Ceresc. O, credinţa noastră, o, dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu!
328
Şi de această dată Părintele Daniil a scăpat o perlă din coroana nesecată a impresiilor binecuvântate din drumul vieţii sale. Stătea la mine pe un fotoliu moale, sub geamul biroului meu, chiar lângă masa de lucru pe care scriu acum aceste rânduri de laudă întru slava lui Dumnezeu şi în cinstea adormitului Stareţ. Stătea tăcând, concentrat, şi deodată zice:
de… Omului îi este dat să moară, iar apoi urmează judecata. Această judecată se apropie, deja, de mine. Dar va fi şi altă înfricoşătoare Judecată, a toată lumea, şi a viilor, şi a morţilor. S-a apropiat şi aceasta. Se pare că nu v-am povestit un vis al meu, despre care inima îmi cere să vi-l spun, dar în multe mi-a arătat şi viaţa că este tainic şi, deci, adevărat. Deja v-am spus că, atunci când locuiam la Petersburg, mergeam permanent la slujbele bisericeşti de la Catedrala „Sfântul Andrei”, unde înaintestătător era duhovnicul meu. Aşadar pe atunci am avut un vis, aproape o vedenie, unde, într-o ţară cunoscută mie, chiar într-un loc foarte cunoscut, dar pe care nu pot să-l recunosc cu exactitate, am văzut că se construia o biserică imensă şi uimitoare prin frumuseţea neobişnuită. Nu am văzut constructorii, dar am văzut şi ştiam că biserica se construieşte şi lucrările nu se întrerup nici pentru o clipă. Fiind cu totul minunată, ca pictor şi admirator al frumuseţii curate, m-am interesat atât de mult de ea, încât am vrut să intru înăuntru. Am făcut doar un pas înainte pentru a intra prin uşile deschise din partea de apus a bisericii şi am fost oprit pe loc de o putere nevăzută, iar o voce mi-a zis:
stai! Nimeni nu intră aici pe altă cale decât aceasta: priveşte!
Am văzut că înaintea uşilor era un analog; pe analog era Crucea şi Evanghelia, iar după analog, stătea, spovedind, duhovnicul meu de la Biserica „Sfântul Andrei” cu
329
epitrahilul pe umeri şi cu mânecuţele… „A, m-am gândit eu, iată care este problema: nu se poate intra aici fără pocăinţă şi fără spovedanie!”, şi m-am apropiat smerit de duhovnic. Lângă el deja se îngrămădea mulţimea de oameni, care, ca şi mine, voiau să intre înăuntrul bisericii. Nu îmi amintesc dacă atunci m-am spovedit sau nu, dar îmi amintesc cu claritate că duhovnicul m-a acoperit cu epitrahilul, mi-a dat spre sărutare Crucea şi Evanghelia şi am intrat fără piedici şi cu mult curaj prin uşile bisericii. Şi intrând în biserică m-am oprit parcă într-o frică smerită, am aruncat o singură privire asupra clădirii care se construia şi interiorul ei şi exteriorul şi am văzut că este o construcţie aproape terminată, că pereţii sunt înălţaţi până aproape de cupolă şi se înalţă chiar şi cupola. Dar nu din piatră cum mi s-a părut din depărtare, se ridica această biserică, ci din trupuri omeneşti aşezate strâns în rânduri, şi corpurile acestea serveau drept căptuşeală interioară şi exterioară a pereţilor acestei biserici… O biserică din trupuri şi capete omeneşti! Era o privelişte într-atât de uimitoare şi cutremurătoare, plină de o profundă însemnătate prorocească, aşa cum mi s-a părut în vis chiar şi atunci, încât s-a înfricoşat şi s-a cutremurat inima mea de această vedenie… Şi cineva nevăzut m-a condus pe scara schelei până la iconostas şi mi-a arătat locul unde ar fi trebuit să stau şi eu, ca o piatră nouă a minunatei clădiri. Şi am văzut că acest loc este în rândul doi al iconostasului, unde este de regulă pictată ceata apostolilor. Am vrut să mă ridic mai sus, ca să văd clădirea de la înălţime, dar nu am putut…
aici este locul tău!, mi-a spus acel necunoscut… şi eu m-am trezit.
Această vedenie am avut-o în urmă cu 40 de ani, dacă nu mai mult, dar şi până acum mi se păstrează în minte, ca şi cum aş fi avut-o astăzi. Atunci, desigur, am înţeles că
330
această biserică trebuie să reprezinte făurirea Bisericii veşnice a lui Hristos. Am mai înţeles că această clădire, iată, va fi gata, am înţeles şi cum se va termina toate acestea le-am înţeles atunci; dar locul pregătit pentru mine, nevrednicul, l-am înţeles doar acum, înainte de ieşirea păcătosului meu suflet din păcătosul meu trup; sunt un iereu nevrednic, dar harul dat mie la preoţie îşi are succesiunea de la cei care sunt pictaţi în rândul al doilea al sfântului iconostas… Cine putea să se gândească atunci, că în pictorul de la Piter se croieşte un viitor ieromonah al Optinei: Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!
VIII
Această perlă a fost ultimul dar pământesc de la Părintele Daniil. în ciuda faptului că din zi în zi puterile îi slăbeau, Stareţul încă mai mergea pe picioare în multe opriri de la chilie până în mănăstire, pe care el le numea „staţii”; a continuat să meargă la biserică în fiecare zi, apoi la noi sau la Părintele Gherasim, un monah bolnav, sau la o bolnavă, o roabă a lui Dumnezeu, rară prin frumuseţea ei duhovnicească, care şi-a găsit adăpost, ca şi noi, sub acoperământul sfântului aşezământ. Ultima dată l-am întâlnit pe Părintele Daniil, Stareţul lui Dumnezeu, lângă portiţa casei, când se mişca cu greu spre noi pe picioarele sale slăbite, pentru a ne da probabil ultima lui sărutare. Noi mergeam la vecernie pentru a ne spovedi şi ne-am întors înapoi acasă pentru a cere ca în absenţa noastră să fie servit cu ceai; era ger şi stareţul îngheţase. A fost ultima sa ieşire din chilie. A slăbit într-atât încât şi prin chilie era dus de mână. Dar cu
331
sprijin, Stareţul a umblat până în ultima sa clipă, când i s-a citit canonul de ieşire a sufletului.
În ajunul morţii sale m-am dus la dânsul; era cu o oră înainte de priveghere, şi voiam să mă rog în schit. Stareţul s-a aşezat într-un fotoliu de trestie, lângă o masă; la această masă s-a întâmplat ca de multe ori să bem împreună un ceai din samovarul „verde” şi să avem convorbiri liniştite. În faţa Părintelui Daniil era o strachină cu borş de peşte, pe soba sa îşi pregătea câte ceva monahul Iov, vecinul său de chilie. Dar Stareţul nu mai avea grija borşului, respira greu şi, se pare, obosise. M-a recunoscut, s-a bucurat şi parcă s-a înviorat.
a, iată cine a venit! O, scumpul meu, ai venit să mă vezi. Mulţumesc!
Cu aceste cuvinte blânde şi cu dragostea sa m-a întâmpinat Stareţul.
părinte, am zis eu, astăzi parcă vă este mai bine!?
nu! Slăbesc respir cu greu. Nu am nicio durere, dar respir cu greu… Este timpul să plec Acasă! Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!
Şi repetând împreună cu fiecare respiraţie grea cuvintele rugăciunii vameşului, Stareţul şi-a aplecat capul spre capul meu; stăteam alături de el, şi l-a lipit strâns, ca un copil mic de mama sa.
Iată, aşa îmi este mai bine… Respir mai bine!
Şi într-adevăr, respiraţia a devenit parcă mai liberă.
spuneţi scumpei dumneavoastră soţii îmi spunea cu jumătate de voce, cu şoapte întrerupte că eu mor, că îi sunt foarte îndatorat… că îi trimit binecuvântarea mea… şi acolo mă voi ruga pentru dânsa.
Lacrimile îmi curgeau şiroaie. Aici Stareţul s-a istovit din nou şi a vrut să se culce în aşternutul său, pe patul său
332
tare, călugăresc. L-am ridicat şi l-am dus până la chilia care timp de 20 de ani i-a fost dormitor.
iată, ce bine este! a zis el, căzând cu trupul său ostenit pe salteluţa sa subţirică precum o frunză a patului său…
Am stat în chilie vreo două-trei minute. În schit a bătut clopotul de priveghere. M-am apropiat de patul stareţului; părintele Iov l-a strigat:
părinte, binecuvântaţi-l pe Serghei Alexandrovici!
Stareţul a ridicat mânuţa sa uscată pentru binecuvântare şi cu un glas scăzut, dar clar, a şoptit…
Cu aceste sfinte cuvinte s-au încheiat toate discuţiile mele cu Părintele Daniil. De atunci nu l-am mai văzut în viaţă… Noaptea, pe la ora 2, a fost împărtăşit cu Sfintele Taine.
îl rog pe Dumnezeu, a zis el, împărtăşindu-se, ca Sfintele Sale Taine să mă întărească într-atât încât să ajung până la chilia Părintelui egumen şi să le binecuvânteze pe nepoatele mele ultima dată.
Nepoatele sale din neamul Dolnî-Ivanski, fiicele unei surori mirence a Părintelui Daniil, erau ascultătoare la Mănăstirea Şamordino. Şi Domnul l-a întărit şi i-a îndeplinit dorinţa sa dinainte de moarte; au putut să le aducă până la chilia conducătorului schitului, la cele două tinere nepoate şi pe soţia mea, care s-a grăbit să ia de la Stareţ ultima binecuvântare. Pe toate le-a recunoscut, pe toate le-a mângâiat cu iubirea sa, câtă putere pentru exprimarea iubirii a mai rămas în trupul care se prefăcea în pământ. Era cu vreo trei ore înainte de sfârşitul său.
Chiar înainte de a muri, cu vreo câteva minute, când deja i se citea canonul de ieşire a sufletului, ierodiaconul Moisei din schit a întrebat pe Stareţ:
părinte, mă recunoaşteţi?
333
te recunosc, a răspuns el. Diaconul!
Părintele Moisei a înţeles că a spus nu „diaconul”, ci „Iacob” şi i-a replicat:
nu Iacob, părinte, ci Moisei!
da, da! Iacob, fiul lui Iosif!, a întărit stareţul şi a închis ochii.
A! A! A!… şi binecuvântătoarele sale buze, cu un oftat uşor şi abia sesizabil, s-au strâns şi au tăcut, ducând taina fricii dinainte de moarte, pentru vecie.
înainte de moarte, Părintele Daniil a dorit să primească schima. Aflând dorinţa Stareţului, Părintele egumen al schitului s-a dus la dânsul:
părinte Daniil!, a întrebat el, doreşti să primeşti schima?
doresc.
fie cum doreşti, i-a spus Părintele egumen, dar să-mi răspunzi în mod conştient şi ferm: poate oare şi este puternic Domnul să te ridice din patul de suferinţă şi după primirea schimei, să te facă sănătos?
desigur, poate.
dar tu poţi, sculându-te sănătos, să împlineşti toate făgăduinţele schimei? Te vei îndepărta cu totul de lumea căreia îi predici? Te vei zăvorî în chilia ta şi nu vei mai ieşi dincolo de zidurile schitului, ca şi cum nu ai fi de folos acolo, în lumea căreia îi vorbeşti?
da… a căzut pe gânduri stareţul.
iată, vezi, Părinte, a continuat egumenul, tu, pesemne, nu poţi rezolva această problemă. Dar eu ştiu că nu poţi să renunţi la predica ta şi la comuniunea cu oamenii dincolo de zidurile mănăstirii. Ce vei aduce Domnului, dacă încalci făgăduinţele schimei?
da, este înfricoşător! a răspuns stareţul. Nu! Este mai bine aşa, fără schimă…
334
Părintele Daniil, în felul acesta, a plecat la Domnul, fiind ieromonah, refuzând cel mai înalt cin monahal de dragul iubirii faţă de cei pe care i-a iubit şi cei care l-au iubit în lume, cei ce însetau după cuvântul său insuflat. A fost un apostol al cuvântului, şi ca apostol a plecat în locaşurile Părintelui Ceresc. Dar numai în lumea aceea vom afla care este mai înalt; dar mie mi s-a părut semnificativă acea parte a vedeniei cu biserica omenească, la dezlegarea căreia nu s-a gândit în timpul vieţii şi care mi-au explicat-o doar cu puţin înainte de moartea sa. Ar fi vrut să se urce mai sus, ca să vadă chiar de la înălţime, toată clădirea, dar nu a putut…
– „Aici este locul tău!”, mi-a spus mie cineva nevăzut… şi m-am trezit…
Da, acum s-a trezit preaiubitul nostru Stareţ, din somnul iluziilor pământului păcătos, acolo, la locul său, în Ierusalimul Ceresc, în „Cetatea nevăzută”; şi vreau să cred că acel loc este sus la Ziditorul nostru, Lui îi aducem mulţumire pentru toate, în veci. Amin.
IX
Au venit vremuri grele pentru creştinul mărturisitor. Necazuri de la rude, necazuri de la prieteni falşi, necazuri şi încercări de pretutindeni. Cele mai bune intenţii se prefac în rău, iar răul, de toate felurile, de toate denumirile, tot mai strâns şi mai strâns ca o za se străduieşte să curme ultima suflare a adevărului pe pământ. Frate creştin, să nu se stingă flacăra credinţei tale, să nu se răcească focul nădejdilor tale doar prin triumful trecător al răului universal peste veşnica lumină a adevărului dumnezeiesc! Nouă,
335
mărturisitorilor credinţei lui Hristos, nu ni s-a dat să avem în viaţa aceasta „cetate stătătoare”, ci ni s-a făgăduit „să o căutăm pe cea viitoare”. Biruinţa finală a răului pe pământ şi întruparea sa văzută în persoana lui Antihrist, va fi şi biruinţa finală a Domnului nostru Iisus Hristos şi a adevărului Său pe „un pământ nou, sub un cer nou, unde va dăinui adevărul. Moartea va fi înlăturată, diavolul şi îngerii lui vor fi închişi în „lacul de foc”; la răsuflarea Răscumpărătorului va pieri fiul pierzării, omul păcatului antihristul, care va ceda locul veşniciei nesfârşite, nedescrise, necercetate.
Să fii tare şi tot mai tare şi să te întăreşti în această nădejde, fratele meu. Cuvântul lui Dumnezeu nu se va risipi şi curând cerurile vor trece şi să nu credem că nu se va împlini şi cea mai mică dintre făgăduinţele lui Dumnezeu.
Şi nu vom aştepta prea mult.
Într-una dintre călătoriile mele la nişte robi ai lui Dumnezeu umili în cunoştinţă, dar mari în credinţă (nu despre mine vorbesc aici), care, încă mai seamănă sămânţa cea curată a lui Dumnezeu în inimile simple -, am avut ocazia să întâlnesc o stareţă minunată, care deja nu mai era om, ci aproape un înger în trup. Era în viaţă şi acum, acest mare suflet, care a petrecut aproape 30 de ani în mare suferinţă şi neputinţă. Oamenii o numesc „Parascheva cea bolnavă”, o cunosc de multă vreme şi s-au obişnuit să o iubească, şi să creadă în cuvântul ei inspirat de iubirea vie şi jertfelnică faţă de aproapele. De la omul drept până la tâlhar, orice om care trece pragul chiliei sale, se face apropiat sufletului său, scump inimii sale, pline de iubire.
Nu o dată am discutat cu această minunată roabă a lui Dumnezeu.
Nu voi uita niciodată sfinţenia privirii sale, care se stingea din cauza greutăţii anilor şi a bolii nevindecabile,
336
de ochi. în veac nu voi uita raza strălucitoare a luminii nepământeşti, care pe neaşteptate s-a aprins în profunzimea ochilor şi care m-a luminat la prima întâlnire cu dânsa. Unde am mai văzut această privire? Ce ochi mă priveau altădată tot în felul acesta? „Erau ochii lui Serafim”: aşa mă priveau ochii din tabloul Cuviosului, acasă la Elena Ivanovna Motovilova, când mi-a dat mie, unui necunoscut şi străin, în dar, portocala păstrată de la egumena Maria, de la Diveevo. O curăţie sfântă şi o seninătate a cerului Ce reflectau în aceşti ochi, în această privire minunată. Tot aşa se vor privi acolo unul pe altul sufletele scumpe şi mântuite? Acolo este un cuvânt măreţ, necunoscut, dar atât de apropiat inimii!… Locaşurile cereşti!… O, voi, locaşuri râvnite de inima omului! Binecuvântate!…
ei, ce!, mi-a spus mie „Parascheva cea bolnavă”. Aici suferi puţin timp, te mai plângi, iar acolo te bucuri, dar cum te mai bucuri!
maică! Crucea matale este greu de purtat pare mai grea decât crucile altor oameni!… Iată, privim spre viitor ne mâhnim pentru patrie, pentru sine, pentru familie: ce ne aşteaptă pe noi toţi, ce ameninţare atârnă asupra Rusiei? Este greu de trăit pe lume!
dar tu să ştii! De ce să judecăm pe alţii şi să facem ordine? Să te mâhneşti pentru lume, dar să nu uiţi a te pregăti pe tine însuţi. Curând Domnul îi va chema pe toţi să dea un răspuns şi nici tu nu vei putea ocoli. De aceea, şi pentru tine, şi pentru alţii, crucea a devenit dureros de grea pentru că Antihristul este aproape şi Satanei i s-a dat putere mare.
şi eu îţi spun: nu ni s-a dat să cunoaştem vremurile şi soroacele „pe acestea Tatăl le-a luat în puterea Sa”, iar despre apropierea amăgirilor lui Antihrist ni s-a poruncit să ne gândim. „învăţaţi de la smochin”, ne spune Domnul.
337
Aşa că eu îţi spun adevărul, el este deja în lume. în ce au prefăcut-o pe maica noastră Rusia, ţara noastră ortodoxă, slugile sale ieşite din minţi. Da, iată, ce vrei mai mult? în mănăstirea noastră, unde mi-am început viaţa monahală, începând cu maica egumenă şi până la ultima ascultătoare, ne adresăm Stareţilor de la Optina. în timpul Stareţului Macarie, predecesorul Părintelui Ambrozie, la noi era egumenă, Maica Paulina, o stareţă cu suflet mare şi roabă a lui Dumnezeu. Odată, Părintele Macarie i-a spus: „Iată ce, maică! Nici tu, nici fiii tăi cu nepoţii nu veţi trăi până la venirea lui Antihrist, dar strănepoţii tăi vor vedea venirea Domnului întru slavă! Socoteşte, deci: nu a venit oare timpul să vină pe lume nepoţii maicii?… Dar cu toate acestea, nu ai de ce să te mâhneşti. Chiar dacă vor veni timpuri îngrozitoare, orice suflet creştin va intra în rai cu durere şi mâhnire. Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Şi cât de bine este acolo”.
O bucurie luminoasă a vedeniei minunate a înseninat faţa acesteia. Mie mi-a trecut un fior rece prin inimă…
maică, dar ce este acolo…
îţi spun că este nespus de bine, de dulce… Oamenii nu au cuvinte să poată exprima bucuria care îi aşteaptă acolo pe iubitorii de Dumnezeu. Roagă-te mult la Domnul milostivirii!
„Cea bolnavă” a tăcut şi a închis ochişorii. Luminoasă, parcă pătrunsă de o strălucire lăuntrică, nu de contemplarea a ceva neobişnuit de bucuros, nu de puterea harică a rugăciunii, stătea în patul de suferinţă a bolii îndelungate.
Egumena Paulina a trecut la Domnul în 1875, la vârsta de 65 de ani. Temându-mă să nu tulbur liniştea sfintei, am ieşit din semiîntunericul chiliei sale luminate doar de licărirea liniştită a candelei.
338
I
Da, fără îndoială că aceste locaşuri cereşti sunt la Dumnezeu şi sunt atât de multe; pe acestea le pregăteşte însuşi Hristos, Mântuitorul lumii, pentru toţi cei care cheamă sfântul Său nume, în adevăr.
Moarte, unde îţi este boldul! Iadule, unde îţi este biruinţa! „Şi dacă în această viaţă vremelnică -, spune marele văzător al tainelor Cuviosul Serafim trupul tău ar fi o rană şi în bubele tale ar mişuna viermii, tu nu le-ai da nicio atenţie dacă ai vedea bucuria fericirii vieţii veşnice…”.
Oare lui nu i se descoperiseră tainele iconomiei Dumnezeieşti ale mântuirii noastre?
Au trecut puţine zile după discuţia mea cu „bolnava Parascheva” şi Domnul m-a adus la Schitul Sihăstriei Optina. în liniştea sa, nu departe de smerita sa biserică din lemn, se află locul veşnicei odihne a rugătorilor din schit. Această ţarină a aleşilor lui Dumnezeu nu se distinge cu nimic de lumea liniştită a pustniciei înconjurătoare: nici ziduri care să separe lumea celor plecaţi, de lumea celor vii, nici monumente fastuoase, cu epitafuri multgrăitoare, nici sălcii plângătoare aplecate deasupra mormintelor.
Aici totul este comun între cei vii şi cei morţi, prin zidul care îi separă de deşertăciunea exterioară. Dar un lucru se înţelege: morţii cei vii ai făgăduinţelor monahale, pentru care moartea este un câştig, îi evită pe cei morţi. înotătorii mării învolburate a vieţii nu pot avea închisă intrarea dorită în limanul cel liniştit. îmi plăcea ca în rarele… vai, rarele vizite la Optina, să văd acest liniştit adăpost al „străinilor şi veneticilor”. Cu ce aş putea compara sentimentul unei tristeţi, îngândurate şi parcă inspirate de plăcile din piatră şi fontă cu inscripţiile şterse pe jumătate, de vreme: ieromonahul Iona, monahul Varnava…
A plecat taina unei vieţi şi a venit taina alteia… Ce văd ei acum, cei iubiţi de Dumnezeu, lumea nu mai ştie,
339
ce văd ei acolo, dincolo de această mângâiere neţărmurită, necuprinsă, a cerului?!
Locuinţele cereşti, pe care ochiul nu le vede, urechea nu le aude şi la inimă nu au ajuns, Domnul deja le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc.
Cu vreo opt sau zece ani în urmă, curând după sfârşitul Părintelui Ambrozie, la cimitirul fraţilor din schit, fraţii au dus la loc de odihnă, rămăşiţele ultime ale celui care în timpul vieţii a fost îndrăgit sub numele de „monahul Nicolae”, mult mai cunoscut cu numele de „Turcul”. Cine a fost în lume, de unde a venit la Optina, nu ştia nimeni dintre schiteni, înafară de Stareţul Ambrozie şi de Părintele Anatolie, conducătorul schitului. Vorba nerusească şi înfăţişarea tuciurie i-au consfinţit porecla şi cu aceasta s-a şi dus în mormânt.
Iată ce mi-a dezvăluit, despre monahul Nicolae Turcul, unul dintre robii lui Dumnezeu dintre mireni, un căpitan şi totodată comandantul unei mari staţii nod de cale ferată; un sincer şi devotat căutător al adevărului dumnezeiesc.
„Am avut ocazia să fac cunoştinţă cu unul dintre fraţii Schitului Sihăstriei Optina, îmi spunea comandantul meu, un simplu monah. Era un om admirabil şi cu o concepţie neobişnuit de integră şi creştină, despre viaţă şi lume. Este suficient să spun că a venit în schit având grad de colonel nu din cartierul general, nici colonel de artilerie, ci dintre cei învăţaţi şi la o vârstă tânără la vreo 35 de ani, nu mai mult. Şi după noţiunile unui laic, de ce avea nevoie acest om? Rar se întâmpla cuiva ca viaţa să-i fi surâs, dar el a venit la Optina şi acolo a şi rămas. Atunci în schit trăia încă Părintele Ambrozie. în mod neobişnuit, în deplinătatea puterilor şi a unei cariere strălucitoare, a venit colonelul meu la mănăstire şi viaţa şi-a petrecut-o aici.
340
în mănăstire era un om de o mare simplitate, dintre cei mai simpli monahi; avea ascultarea de portar, avea cam 60 de ani şi era minunat prin veşnica sa blândeţe, dar şi prin faptul că vara şi iarna, întreg anul stătea la porţile schitului, la postul său, fără căciulă, iar la trapeză amesteca în strachina sa toată mâncarea, pe care o mânca doar de ochii lumii. Era măreţ, dar nu fără o nebunie tăinuită, pentru Hristos. Se făceau şi glume blânde, pe seama lui, dar cei mai atenţi observau în el un profund lucrător al Rugăciunii lui Iisus. Se numea Boris. Pe acest Boris l-a luat colonelul drept exemplu de smerenie, lucrarea sa duhovnicească pe drumul monahal încredinţând-o cârmuirii marelui Stareţ Anatolie, conducătorul schitului.
Acum, aceşti doi luminători ai duhului monahal, au plecat în Sfintele Locaşuri ale Tatălui Ceresc.
La început, nu toţi au crezut în sinceritatea şi curăţia colonelului meu credeau, probabil, că inima sa căuta o carieră duhovnicească: ierodiacon, ieromonah, arhimandrit şi poate episcop. După părerea unora, ar fi putut ca pe această scară duhovnicească şi ierarhică să-şi înlocuiască cariera ostăşească; dar locul neîncrederii a fost cedat, curând, altor sentimente: monahul Varnava (aşa se numea, în călugărie, colonelul) a refuzat cu tărie toate distincţiile monahale şi aproape zece ani a dus o viaţă însingurată şi de rugăciune, fără să iasă din urmarea regulilor de smerenie ale lui Boris şi din ascultarea conducătorului schitului.
Au plecat în sălaşurile celor drepţi: conducătorul schitului, Părintele Anatolie, şi bătrânul portar, dar monahul Varnava a rămas în continuare acelaşi monah de rând, până ce a venit ceasul voii lui Dumnezeu şi ni l-a scos pe noul lucrător la ţarina cea îngălbenită a Domnului şi deja aproape de coacere, pe păstorul oilor cuvântătoare ale turmei celei alese de Dumnezeu.
341
Iată, acest Părinte Varnava mi-a împărtăşit povestea minunată despre monahul Nicolae Turcul. Mă voi strădui să vă povestesc folosind cuvintele părintelui ieromonah. Ascultaţi-o, întipăriţi-o mai adânc în inima dumneavoastră şi va veni timpul să o împărtăşiţi şi celor care nu şi-au pierdut încă marea comoară a credinţei simple şi curate.
«Am trăit destul de multă vreme în schit, mi-a spus Părintele Varnava». Dumneavoastră ştiţi, doar viaţa noastră din schit o viaţă liniştită, netulburată! Dar poate să fie altfel, când orice necaz a unui monah adevărat este bucurie şi doar acela este monah care, ca o opincă veche, este călcat şi distrus…”.
Dar este deosebit de bine în nopţile de vară înmiresmate şi cu lună: simţi şi auzi, în aceste nopţi, cum pământul-mamă respiră şi cântă veşnică slavă Dumnezeului său. Ieşi din chilie: de jur, împrejur, este o linişte preaînţeleaptă şi evlavioasă. Flăcărui liniştite ard, în candelele nestinse înaintea sfintelor icoane, în chiliile fraţilor. Văzduhul schitului este cuprins de aromele florilor sale, ale răşinii crângului de brad, de buna mireasmă a suspinurilor de rugăciune ale tainicilor robi ai lui Dumnezeu. Inimi curate, necunoscute lumii lor le este potrivnică… Câţi mai sunt încă prin aşezămintele ortodoxe!…
Într-una dintre aceste nopţi, a venit la mine în chilie, monahul nostru, acum răposatul Nicolae, pe care noi îl numeam „Turcul”. Era straniu: totdeauna sfios şi tăcut, bolnăvicios, un om care îi evita pe toţi, cu toate că noi toţi îl iubeam fără să vrem. Nu se ducea nici măcar ziua la chilia cuiva, cu atât mai puţin noaptea; de data aceasta, venirea sa nu putea fi neobişnuită: fusese anunţată de conducătorul schitului, Părintele Anatolie. Cu puţin timp înainte de a veni la mine Nicolae „Turcul”, Părintele Anatolie m-a chemat la el şi mi-a zis:
342
ştii că la noi în schit, cu marea milostivire a lui Dumnezeu, avem un Andrei al nostru nebun pentru Hristos?
cum se poate, Părinte?…
da, avem un aşa om, care în trup sau nu în trup dumnezeu ştie -, încă în viaţă a fost răpit în locaşurile cereşti. Acesta este „Turcul” nostru.
I-am dat binecuvântare să vină la tine la chilie, iar tu să-l întrebi frumuşel şi să notezi ce vei afla de la dânsul. Dar să ţii toate acestea în taină, până la moartea sa.
Şi iată, în acea noapte de vară cu lună, a venit la mine cu ascultare de la egumen acest rob al lui Dumnezeu şi, în limba rusească a lui, stricată, mi-a împărtăşit toată povestea sa despre acele locaşuri cereşti care i-au fost arătate de îngerul său păzitor. Şi ce minunată poveste a fost! Inima mea fremăta din cauza unei bucurii nespuse şi a unei nădejdi solemne şi îndreptăţite. Iar cuvintele curgeau din gura lui Nicolae şi faţa sa s-a luminat până ce a început să strălucească de o lumină lăuntrică, neobişnuită.
Ce mi-a spus el mie găsiţi totul în viaţa Cuviosului Andrei cel nebun pentru Hristos. Pentru mine era important doar aspectul solemnităţii sale nesfârşite, a slavei, care se imprimaseră pe faţa strălucitoare a omului, plăcut lui Dumnezeu. Aşa putea vorbi doar un adevărat văzător al tainelor. Eu puteam doar din când în când, cu o voce tremurândă, din cauza unei frământări de nedescris, să-l rog să continue, să nu înceteze a vorbi… Dar el deja terminase şi a mai adăugat cu un zâmbet luminos şi fericit:
ei, ce vrei să mai ştii, ce vrei să mai descoşi… Va veni timpul şi vei vedea tu însuţi. Ce vrei să-ţi mai spun, dar şi cum să-ţi mai spun… Limba omenească nu are acele cuvinte care ar putea reda ce se săvârşeşte acolo, pe pământ nu există acele culori pe care le-am văzut acolo. Cum să-ţi transmit toate acestea?!… Iată, ascultă ce îţi voi spune: ştii
343
doar ce este o muzică bună… Eu am auzit-o, ea îmi răsună în urechi, cântă în inima mea continui să o aud. Dar tu nu ai auzit-o. Cum, cu ce cuvinte aş putea să-ţi povestesc despre această muzică, pentru ca şi tu, după cele spuse de mine, să o poţi auzi şi împreună cu tine să ne îndulcim de ea… Dar nu se poate… Şi ceea ce am văzut acolo este imposibil să le repovesteşti unui om… îţi ajunge şi ceea ce ţi-am spus…
Ultimele cuvinte mi le-a spus cu o putere deosebită şi cu uşor accent de ameninţare…
Nicolae al nostru a murit şi, doar după moartea sa, Părintele Anatolie mi-a descoperit ce fel de om plăcut lui Dumnezeu a fost:
să nu credeţi că a fost un muritor de rând. Unui simplu muritor nu i se dă o aşa milostivire de la Dumnezeu. Nicolae al nostru a fost un mucenic pentru Hristos şi pentru mărturisirea Sfântului Său Nume. Când după sfârşitul său, a fost spălat, tot trupul său era dungat de cicatrici îngrozitoare. Pentru că s-a întors la Hristos în patria sa, în Turcia, au tăiat de pe spatele său fâşii de carne, obligându-l să se lepede de Hristos… El nu s-a lepădat de Hristos şi cu ajutorul lui Dumnezeu a fost salvat din multe suferinţe chinuitoare…
De la Şamordino îl trimisese la noi, la Optina, pe Părintele Ambrozie, pe care Nicolae l-a găsit datorită renumelui său, răspândit în toată Rusia şi am ştiut cine este şi ce este doar marele stareţ şi eu, nevrednicul său duhovnic.
Neînţeleapta, dar adevărata mea poveste, să slujească la întărirea duhului şi a credinţei fratelui meu cititor, în zilele de necazuri, trăite acum de patria suferindă, în vederea grelelor ispite ce vor veni şi care se apropie ca o ameninţare funestă de fiii credincioşi ai Sfintei Biserici. Nu avem aici „cetate stătătoare”; toate nădejdile noastre nu
344
sunt din lumea aceasta care, încă mai înainte de a ne urî pe noi, L-a urât pe Cel Care ne-a promis că în casa Tatălui Său ne va pregăti locaşuri nepieritoare. Şi acum, când toate grijile lumii sunt concentrate pentru crearea unei bunăstări pământeşti, a împărăţiei saţietăţii generale şi satisfacerea cerinţelor animalice ale omului, îndreaptă-ţi, fratele meu, privirea ta către cele înalte, către cele cereşti şi duhovniceşti… întristează-te mai puţin, plânge şi să te mângâie mila lui Dumnezeu, în vecii vecilor, acolo unde eşti chemat spre veşnica împărăţire cu Domnul tău, în acele locaşuri cereşti, unde şi acum se bucură deja toţi sfinţii lui Dumnezeu şi, împreună cu dânşii, simplul monah nicolae „Turcul”.
Ţarskoe Selo, 23 iunie 1905
X
Este aproape Antihristul, ce va să vină, şi împărăţia diavolului pe pământ!
„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă că se cutremură şi se înfricoşează, nerăbdând să vadă puterea Ta.”
„De ştii semnele Antihristului, nu ţi le aminti doar ţie, spune-le cu bunătate şi altora.”
(Sfântul Chiril al Alexandriei)
I
Presimţiri groaznice. Importanţa universală a Rusiei. Primii paşi în secolul XX. Zilele lui Serafim şi importanţa lor. însemnările lui Motovilov: convorbirea Cuviosului Serafim despre cei ce au intenţii criminale împotriva Bisericii Ortodoxe şi despre necazurile ei. Ce o aşteaptă pe Rusia în lume?
Trebuie să ne rugăm!…
Ceva groaznic, stihinic, ca nişte nori grei de plumb, s-a prăvălit cu o greutate puternică deasupra orizontului cândva luminos al Rusiei Ortodoxe. Nu o singură dată s-a întunecat: viaţa de mai bine de o mie de ani a patriei noastre nu putea să treacă fără furtuni, frământări în sfera ei duhovnicească, dar corabia Ortodoxiei, condusă de Duhul Sfânt printre valurile înfuriate, a dus Rusia cu încredere şi curaj spre ţelul ei stabilit în sfatul cel nou, înainte de veci. Furtunile s-au liniştit: şi ca mai înainte, în vasta nemărginita veşnicie, în fuga spre ţelul ei hotărât, corabia noastră ortodoxă a despicat valurile făcându-le smerite şi supuse ei.
Dumnezeu a ales Rusia, cea slăvită de Dânsul, să primească şi să păstreze Ortodoxia până la sfârşitul veacurilor adevărata credinţă adusă pe pământ de Domnul
348
Iisus Hristos, pentru mântuirea noastră. Printr-un semn al „mâinii” lui Dumnezeu, s-a întărit Rusia Ortodoxă, spre mirarea şi teama foştilor, actualilor şi… viitorilor vrăjmaşi, dar cu această obligaţie păstrarea în curăţie şi sfinţenie a credinţei sale. Cu o sete neînţeleasă faţă de noutate, am dorit să intrăm în noul secol XX. O putere nevăzută ne-a împins să rupem cu un avânt de neoprit lanţurile care legau prezentul nostru de toate făgăduinţele trecutului, obligându-ne, în mod silnic, să uităm că doar în aceste mari făgăduinţe ale trecutului a fost aşezată sămânţa acelei vieţi şi importanţa ei de care noi ne folosim în această lume văzută. Primii noştri duşmani pe drumul noului veac s-au distins prin tendinţele lor exprimate clar şi abrupt de a înlătura principiile vieţii noastre duhovniceşti şi în nebunia noastră prima lovitură am aplicat-o în propria inimă, în Ortodoxia noastră. Epopeea învăţăturii războinice a lui Tolstoi, viciile nerecunoscuţilor şi falşilor învăţători, îndreptate spre distrugerea principiilor familiei şi pângărirea tainei căsătoriei; în sfârşit, nu demult timp, predica deschisă şi tranşantă „a abaterii libere de la Ortodoxie” şi altele asemănătoare, ca un nor de săgeţi otrăvite de otrava şerpilor, aruncat de nenumăratele oştiri ale taberei vrăjmaşe, întărite de indiferenţa generală faţă de credinţa părinţilor noştri, a acoperit de noi, se pare pentru totdeauna, lumina Soarelui dreptăţii…
Aşa scriam în anul 1901, în cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate, auzind cu groază tunetul îndepărtat ce venea asupra Rusiei şi asupra unor calamităţi fatale şi nu doar eu am auzit aceste tunete ce se apropie: le-au auzit toţi care cred în Dumnezeul lor, cu toată simplitatea şi nu au luat aminte la învăţăturile ademenitoare ale înţelepciunii veacului acestuia, învăţăturile demonice. Aţi auzit cu toţii cei din mijlocul cărora nu a fost luat harul Duhului
349
Sfânt, dat doar oilor smerite şi supuse ale turmei lui Hristos. A auzit de aceasta toată Biserica celor credincioşi, străini de „înnoirea bisericească” în duhul acoperit al lui antichrist. Toţi au auzit, dar nu toţi au vorbit deschis deoarece nu toţi se pricepeau să vorbească aşa cum ar fi vrut. Majoritatea fraţilor noştri se pricepeau doar să sufere şi să plângă în tăcere, în liniştea nevăzută de lume a rugăciunilor retrase.
Şi curând, în zilele plângerii marii noastre dureri, ne-a dăruit Domnul un nou şi mare apărător şi mijlocitor, pe Cuviosul nostru Părinte Serafim de Sarov.
Şi la marile zile ale lui Serafim de la Sarov, când se părea că unul s-a coborât pe pământ şi cetele îngerilor împreună cu cetele de cântăreţi de pe pământ, în mijlocul verii cântau imnele Pascale, lăudând pe Dumnezeu, Cel minunat între sfinţii Săi în acele zile, pentru inima credincioasă şi sensibilă a omului ortodox, a binevoit Dumnezeu ca în mod vădit să descopere taina puterii Rusiei, taină ce stă în unirea unsului lui Dumnezeu, a ţarului, cu poporul său şi cu Hristos, în sufletul poporului prin credinţa Ţarului şi a sa (a poporului) cu Dumnezeu şi cuviosul Lui, mare mijlocitor pentru pământul ortodox rusesc.
Dumnezeu a vorbit la Sarov cu poporul Său, cu Israelul neo-testamentar, cu Rusia, păstrătoare a credinţei ortodoxe în Hristos şi a autocraţiei ca reflectare în tot universul a atotputerniciei lui Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri.
Şi prin cuvântul Sfântului Serafim, rostit Rusiei, despre Dumnezeu, despre felul cum trebuie să păstreze, în toată curăţia şi sfinţenia, acea mare taină prin care Rusia a fost puternică în zilele sale tulburi şi chiar până în ziua de astăzi.
îi amintim Rusiei aceste cuvinte spuse chiar de gura Cuviosului. Oare nu ar ajuta oamenii să amintim aceste cuvinte, pentru ca ei să privească la sine şi să-şi vină în fire
350
până când nu este prea târziu, până când nu vor auzi groaznicele cuvinte ale lui Dumnezeu: „Iată, casa voastră va rămâne pustie? Iată ce a notat în noaptea de 26 spre 27 octombrie 1844, la Sihăstria Sarov, judecătorul Nicolae Alexandrovici Motovilov de la Simbirsk, om apropiat şi sfătuitor al Cuviosului Părinte Serafim: „Iar ca dovadă a râvnei adevărate, în Dumnezeu, Părintele Serafim i-a adus ca exemple pe Sfântul Proroc Ilie şi pe Ghedeon, şi ore întregi vorbea despre ei în cuvinte insuflate de Dumnezeu, iar fiecare cugetare o finaliza cu o aplicare la viaţa noastră personală şi cu o îndrumare: când şi cum putem folosi, în anumite momente ale vieţii noastre, învăţăturile mântuitoare de suflet din vieţile sfinţilor. Deseori îmi amintea de Sfântul împărat şi Proroc David, şi atunci ajungea la o încântare duhovnicească. Bine ar fi să îl fi văzut [şi alţii] în aceste clipe nepământene. Faţa sa era atunci asemenea soarelui; şi eu mărturisesc cu adevărat -, privindu-l, simţeam o durere în ochi, ca şi cum aş fi privit la soare. Fără să vreau, mi-am amintit de faţa lui Moise după ce tocmai coborâse din Muntele Sinai. Sufletul meu, liniştindu-se, ajungea la acea linişte, se umplea de o râvnă atât de intensă, încât inima mea era gata să încapă în sine întreg neamul omenesc, dar şi toată creaţia lui Dumnezeu, dând glas, în toate, iubirii Sale…
deci aşa, iubitorule de Dumnezeu, aşa, spunea Părintele, săltând de bucurie (cine îşi mai aminteşte de acest sfânt Stareţ va spune că şi el l-a văzut uneori, parcă, săltând de bucurie), «l-am ales pe David, robul Meu, om după inima Mea, ca să împlinească toate doririle mele»…
Explicând cum trebuie să i se slujească împăratului şi cât de mult trebuie să preţuim viaţa lui, dădea exemplu pe Abişai, conducătorul oştilor lui David.
351
odată, el, aşa spunea Părintele Serafim -, pentru a potoli setea lui David, s-a strecurat printre ostaşii duşmanului, s-a dus la un izvor, a luat apă şi, cu tot norul de săgeţi trase asupra lui, s-a întors nevătămat, aducând apă în coif, fiind apărat în faţa norului de săgeţi pentru sârguinţa sa faţă de împărat. Când a poruncit ceva David, atunci Abişai i-a răspuns: «Doar să porunceşti, o, împărate, şi totul se va îndeplini, după cum ai zis!». Când însă împăratul şi-a exprimat dorinţa să participe la o vărsare de sânge pentru îmbărbătarea ostaşilor săi, atunci Abişai l-a rugat să-şi păstreze sănătatea şi oprindu-l să participe la măcel, i-a spus: «Noi suntem mulţi, iar tu, împărate, eşti unul singur! Dacă noi toţi am fi ucişi, iar tu ai rămâne în viaţă israelul ar rămâne întreg şi de neînvins. Dar dacă tu nu ai mai fi, ce se va întâmpla cu Israel?…».
Părintelui Serafim îi plăcea să explice aceste lucruri, lăudând sârguinţa şi râvna supuşilor împăratului şi, dorind să tâlcuiască şi mai clar cât sunt de plăcute lui Dumnezeu aceste două virtuţi, spunea:
după datoria de a păstra dreapta-credinţă, acestea sunt prima noastră îndatorire şi principalul fundament al adevăratei evlavii creştine.
Adesea, muta discuţia de la David, la suveranul nostru împărat, şi ore întregi discuta cu mine despre acesta şi despre împărăţia rusească: îi părea rău pentru cei ce se împotriveau persoanei sale prealuminate. Vorbindu-mi pe faţă despre ce unelteau aceştia, mă îngrozeau; şi povestindu-mi despre chinurile îngăduite lui de Domnul şi încredinţându-mă de cuvintele sale, adăuga:
se va întâmpla neapărat: Domnul, văzând răutatea nepocăită a inimilor lor, va permite să înceapă totul în scurtă vreme, dar totul se va întoarce pe capul lor. Pământul rusesc se va înroşi cu râuri de sânge şi mulţi nobili îşi vor
352
da viaţa pentru marele suveran şi integritatea autocraţiei sale. Dar Domnul nu Se va mânia până la sfârşit şi nu va permite ca pământul rusesc să se distrugă până la capăt, pentru că aici, cu precădere, se păstrează încă Ortodoxia şi rămăşiţe ale evlaviei creştine.
Odată aşa scrie Motovilov, în continuare, în aceleaşi însemnări ale sale -, eram tare îndurerat gândindu-mă ce va fi mai departe cu Biserica noastră Ortodoxă, dacă răul contemporan nouă se va înmulţi tot mai mult şi mai mult, şi, fiind convins că Biserica noastră este în mare necaz, atât din cauza dezmăţului, cât şi din cauza ticăloşiilor duhului, prin semănarea pretutindeni a celor mai noi şi false filosofii, doream foarte mult să aflu ce îmi va spune Părintele Serafim, privitor la aceasta.
Extinzându-se cu detalii la personalitatea Prorocului Ilie, la întrebarea mea, a spus, printre altele:
ilie Tesviteanul, plângându-se Domnului de faptele lui Israel, care şi-ar fi plecat cu totul genunchiul înaintea lui Baal, a spus în rugăciunea sa că doar el, unul, Ilie, a rămas credincios Domnului, dar şi lui vor să-i ia sufletul… Şi ce i-a răspuns Domnul la aceasta? „Şapte mii de bărbaţi au rămas în Israel, care nu şi-au plecat genunchii lui Baal”. Dacă în împărăţia lui Israel, căzută de la Dumnezeul cel adevărat al iudeilor şi ajunsă la un desfrâu desăvârşit, au rămas încă şapte mii de bărbaţi, credincioşi Domnului, ce putem spune despre Rusia? Mi se pare că atunci, în împărăţia lui Israel nu erau mai mult de trei milioane de oameni. Dar la noi, tătucă, în Rusia câte milioane sunt acum?
Am răspuns:
aproape şaizeci de milioane.
Şi el a continuat:
de douăzeci de ori mai mult. Judecă tu însuţi câţi credincioşi ai lui Dumnezeu sunt acum la noi!… Aşa, tătucă,
353
aşa: pe ei i-a ales şi i-a pus în faţă, şi dacă i-a pus în faţă, pe aceştia îi păstrează şi îi preaslăveşte.
De ce, dar, să deznădăjduim?… Cu noi este Dumnezeu! Cel ce nădăjduieşte în Domnul, precum Muntele Sion, va fi ajutorul credincioşilor Săi. Domnul te va păzi, Domnul este acoperământul tău, Domnul va păzi intrările şi ieşirile tale, de acum şi până în veac.
Şi atunci l-am întrebat ce înseamnă aceasta, de ce îmi spune aceasta.
de aceea, a răspuns părintele Serafim, că în felul acesta îi păzeşte Domnul pe oamenii Săi, ca pe lumina ochilor Săi, adică pe creştinii ortodocşi, care îl iubesc şi cu toată inima, şi cu fapta, care îl slujesc ziua şi noaptea. Şi aşa sunt cei care păstrează în întregime toate comorile, dogmele şi tradiţiile Bisericii noastre Răsăritene Universale şi care cu gura propovăduiesc evlavia şi care în toate împrejurările vieţii lucrează după sfintele porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Ca o confirmare a faptului că pe pământul rusesc au mai rămas încă mulţi credincioşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, care trăiesc evlavios şi în chip ortodox, Părintele Serafim a spus cândva unui cunoscut al meu sau părintelui Gurie, fost hotelier la Sarov, sau părintelui Simeon, administratorul gospodăriei de la Maslisensk, că odată, fiind în Duhul, a văzut cum tot pământul rusesc era plin şi parcă acoperit cu fumul rugăciunilor credincioşilor care se rugau Domnului…”.
Cele povestite aici, după însemnările lui Motovilov, se refereau la anii 30 ai secolului trecut. De atunci au trecut aproape 80 de ani. Timpul fuge, fărădelegile se înmulţesc, au pătruns chiar şi în inima poporului. Odată cu ştiinţa de carte, în popor s-a răspândit, nu doar cuvântul lui Dumnezeu, cât şi cuvântul omenesc – „înţelepciunea veacului
354
acestuia”, „ştiinţa răului”. Acum pământul rusesc nu se acoperă doar cu fumul binemirositor al rugăciunilor credincioşilor care se roagă la Domnul, ci şi cu fumul răumirositor al cărbunelui, al uzinelor, al vapoarelor cu mirosul dezgustător al motoarelor pe benzină, care planează sub nori, care brăzdează pământul în toate direcţiile, asemenea fulgerului. Tot acest fum al mândriei omeneşti poartă spre cer răutatea şi blestemele urii sociale, care se dezvoltă pe tărâmul luptei capitalului neîndurător cu sufletul neîncetat înrăit al muncitorului din fabrici şi uzine şi al nobilului şi al ţăranului lipsit de pământ în chip diavolesc, aruncaţi de duhul cel rău al veacului acestuia, în frigul şi foametea străzii, în rândurile proletariatului universal, fără de adăpost.
Am păstrat noi, oare, Ortodoxia?
Avem, oare, grijă de Biserica Sfântă?
Avem grijă de autocraţia dăruită de Dumnezeu?
îl păzim noi [pe împărat] cu toată puterea iubirii noastre pe cel încoronat de Dumnezeu?
Nu.
Ce o aşteaptă pe Rusia pentru trădarea credinţei şi credincioşiei părinţilor noştri?
Ce o aşteaptă pe întreaga lume prin căderea Ortodoxiei şi autocraţiei în Rusia?
Acestor întrebări le răspund cele crude şi înfricoşătoare care sunt prezentate în capitolele următoare ale acestui eseu.
Cititorule, rămâne la voinţa ta: vrei crede; nu vrei nu crede!
Dar, citind cu atenţie ceea ce este expus în acest eseu, care nu este născocit de mine, să crezi cele expuse prin cuvântul lui Dumnezeu odată cu evenimentele contemporane din lume şi din Rusia, şi socoteşte că ai fost avertizat la timp.
355
Cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.
II
O mişcare semnificativă în domeniul gândirii religioase bisericeşti universale. Episcopul Grafton şi însemnările sale. Unirea Bisericii Anglicane cu Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Enciclica lui Pius al V-lea. Criza Bisericii Romano-Catolice. Prinţul-abate Max de Saxonia. Aşteptarea sfârşitului lumii şi a venirii lui Antihrist.
începutul sec. XX s-a remarcat printr-o mişcare extraordinar de importantă, în domeniul gândirii religioase bisericeşti universale, care pentru un scurt timp a uimit atenţia lumii contemporane, în general, puţin înclinată către aprofundarea unor probleme privind religia şi Biserica, în raport cu cerinţele şi aşteptările progresului şi civilizaţiei omenirii. Chiar în toiul unor părelnice victorii ale culturii, observatorul serios vede cu claritate tendinţa duhului omenesc de a-şi aşeza tronul pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeu şi de a deveni egal cu Cel Preaînalt. Acum când Rusia şi-a ales Descoperirea Dumnezeiască a lui Hristos drept cârmă în viaţa statală, a devenit vizibil triumful duhului anticreştin. Când chiar şi aici a devenit posibilă plecarea genunchilor unor mase întregi de admiratori faţă de Lev Tolstoi, ca înaintea unui idol şi „unic creştin adevărat” în acest timp a răsunat şi vocea profetică a Bisericii Universale, care chema la revizuirea şi definirea învăţăturilor sale pentru îndepărtarea tuturor măscăricilor de pe tărâmul adevărului,
356
pentru unitatea întregii lumi creştine într-o unică turmă duhovnicească. Astfel, în anul 1901 sau 1902, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a ridicat problema dacă nu cumva ar fi suficient de pregătit terenul pentru recunoaşterea ortodoxiei vechilor catolici. La rândul său, Biserica Anglicană a dus o activitate puternică privind aceleaşi interese de unire bisericească. Această tendinţă spre unitate s-a manifestat cu putere în Biserica Episcopală din America şi a fost exprimată într-o notă a reprezentantului său, Episcopul Grafton, care a vizitat Rusia în anul 1903.
„Se pare aşa scria Episcopul Grafton în această notă -, dacă nu mă înşel, acum, împreună cu înălţarea duhului râvnei faţă de Biserică, a crescut dorinţa tuturor creştinilor de a se apropia unii de alţii şi aceasta într-un timp când au început să se descopere mai clar uneltirile felurite ale satanei şi este posibil deja să se vadă semnul Fiului Omului, prezis de Mântuitorul lumii.”
în dezvoltarea ideii de apropiere a creştinilor din întreaga lume şi unirea Bisericilor într-o Biserică Universală în Anglia, în anul 1905 s-au pus bazele Unirii Bisericii Anglicane cu Biserica Ortodoxă a Răsăritului, având din anul 1907 o filială şi în America.
A murit, fiind excomunicat de Biserică.
Preşedintele acestei Uniri a fost Preasfinţitul Rafail, Episcop de Brooklyn, iar din partea anglicanilor, E. Parker, Episcop de New-Hampshire.
Această Unire dezvoltă o activitate din ce în ce mai importantă şi deja se vede acel timp când, printr-o presiune externă, duşmănoasă asupra Bisericii creştine, ambele ramuri ale bisericii Anglicane şi bisericii Episcopale Americane se vor lipi de Ortodoxia greco-rusească.
Biserica Romei nu a rămas străină faţă de noua Biserică a Apusului, dar cu fireasca ei autoritate şi asprime,
357
într-una dintre enciclicele papale — emise curând după urcarea pe scaunul papal a lui Pius al X-lea, declarat că prevede un deznodământ mondial fatal prin apariţia Antihristului, care deja s-a ivit afirma:
„Un observator atent, aşa glăsuieşte amintita enciclică, nu poate să nu se îngrijoreze, că nu mai este departe sfârşitul lumii şi că Antihrist a venit deja pe pământ: pretutindeni se calcă în picioare religia şi se luptă împotriva credinţei descoperite de Dumnezeu, şi cu mari eforturi se străduiesc să rupă oricare ar fi relaţiile omului faţă de Dumnezeu. După cum spune Apostolul, indiciul Antihristului este faptul că omul s-a aşezat în locul lui Dumnezeu!?”
Roma încă perseverează în mândria sa şi în persoana prinţilor Bisericii sale şi nu merge la unirea cu Orientul Ortodox decât printr-o unire făţarnică sau nu mai puţin ipocrită decât aşa numitul „catolicism rusesc”, sub conducerea infailibilului papă-împărat. Dar şi vechea şi seculara perseverenţă a Romei se rupe şi din interior şi din exterior sub presiunea masoneriei triumfătoare, a modernismului şi a tendinţelor sincere în cei mai buni fii ai Bisericii Romei, în cunoaşterea adevărului.
Nu demult, prinţul Max al Saxoniei, abate catolic şi renumit teolog, în studiul său despre aşa numita „schismă” a Bisericii Ortodoxe greco-ruse, a ajuns la concluzia deschisă că Biserica noastră, a Răsăritului, nu s-a abătut de la niciuna dintre dogme şi nu a introdus nicio invenţie, nicio noutate în mărturisirea curată a Bisericii Apostolice şi Ecumenice.
Astfel, cu mare bucurie, trebuie să subliniem pentru inima credinciosului ortodox că toate subdiviziunile şi ramurile creştinismului în care s-a păstrat şi arde încă scânteia sfântă a căutărilor adevărului curat creştinesc îşi îndreaptă privirile şi nădejdile lor spre Orientul nostru Ortodox, care a păstrat în sine în toată plinătatea toată curăţia
358
adevărului primar sobornicesc şi apostolesc şi care nu a permis introducerea niciunei noutăţi aparţinând Bisericii Apusului. Şi în acelaşi timp, cu dragoste şi totodată cu frică şi cu nădejde creştină, subliniem că gândirea religioasă a Apusului, în tendinţele sale de a dobândi adevărul curat bisericesc şi creştinesc, îşi propune drept cel mai apropiat ţel al său, să găsească drumul spre unirea cu Biserica Ortodoxă a tuturor ramurilor Bisericii Creştine, având drept fundament aşteptarea prezisă de Mântuitorul în apariţia semnului Fiului Omului, temerea apropiatului sfârşit al lumii şi apariţia lui Antihrist, în calitate de stăpân ilegal al omenirii.
1. După informaţiile „Buletinului de Moscova”, obţinute din revista „Lumina” (nr. 40) de la New-York, la sfârşitul anului 1910, în Cincinnati a avut loc o adunare a acestei Uniri, compuse din cler şi laici ai Bisericii Anglicane din China, Japonia, America de sud, Africa şi Australia. Au fost 106 episcopii, 500 de preoţi şi câteva mii de mireni. Episcopul Rafail a binecuvântat.
359
III
Cuvântul cuviosului Efrem Sirul despre Antihrist
Dar ce spune Orientul Ortodox cu privire la previziunile Bisericilor Apusene despre sfârşitul lumii şi apariţia lui Antihrist? A stabilit Apusul cine va fi acest Antihrist? Ce ne spune despre timpul venirii acestuia?
Sfântul Efrem Sirul în „Cuvânt despre venirea Domnului, la sfârşitul lumii şi despre venirea lui Antihrist” gândeşte aşa114:
Cu durere de inimă încep cuvântul despre acel şarpe neruşinat şi îngrozitor, care aduce tulburare în lume şi în inimile oamenilor pune teamă, deznădejde şi o cruntă necredinţă şi produce frică ca să amăgească de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi şi pe toţi îi va înşela cu semne mincinoase şi minuni iluzorii, săvârşite de dânsul. Căci cu îngăduinţa lui Dumnezeu va primi el putere să ademenească lumea deoarece s-a plinit păcătoşenia lumii şi pretutindenea se săvârşesc tot felul de grozăvii. De aceea Preacuratul Stăpân îngăduie ca lumea să fie ispitită de duhul înşelării pentru ticăloşia lumii, pentru că aşa au vrut oamenii să se îndepărteze de Dumnezeu şi să-l iubească pe cel viclean.
114 Despre ultimele evenimente ce se vor săvârşi la sfârşitul lumii, editura Sihăstriei Optina, Intrarea Maicii Domnului în templul de la Kozelsk.
360
Mare nevoinţă va fi fraţilor în acele timpuri, mai ales pentru cei credincioşi, când cu mare putere vor fi săvârşite, de şarpele însuşi semne şi minuni, când straşnică nălucire se va arăta pe sine asemenea lui Dumnezeu; va zbura prin văzduh şi toţi demonii asemenea îngerilor se vor înălţa înaintea chinuitorului. Deoarece va striga cu tărie, schimbându-şi chipul şi înspăimântându-i de moarte, pe toţi oamenii. Atunci, frate, să te arăţi ocrotit, neclătinat, având în suflet semnul încrederii în sfânta venire a unuia născut, Fiul Dumnezeului nostru, cât de curând se va vedea această durere nespusă, care vine de pretutindeni peste tot sufletul pentru că nu va veni de nicăieri nici de pe pământ, nici de pe mare vreo mângâiere şi odihnă; şi când se va vedea că lumea întreagă este tulburată fiecare să fugă, să se ascundă în munţi şi unii vor muri de foame, iar alţii se vor topi ca ceara, de sete, şi nu va fi vreun miluitor care să vadă că fiecare om varsă lacrimi şi întreabă: „Este pe pământ oare cuvântul lui Dumnezeu?”, şi va auzi răspunsul: „Nicăieri!” Cine va suporta aceasta, cine va îndura această nenorocire insuportabilă, va vedea amestecare de popoare care de la capătul lumii vor veni să-l vadă pe chinuitorul şi multe dintre ele se vor pleca înaintea acestuia, strigând cu înfiorare: „Tu eşti mântuitorul nostru!” Marea se va agita, pământul se va usca, cerurile nu vor mai da ploaie, plantele se vor ofili, iar toţi cei ce vor locui la răsărit din cauza groazei vor fugi în apus şi de asemenea cei care vor trăi în apus vor fugi la răsărit. Atunci cel fără de ruşine, luând putere, va trimite demoni în toate colţurile să propovăduiască fără frică: „Marele împărat a venit cu slavă; mergeţi şi îl vedeţi!”- Cine însă va avea un aşa suflet ca să învingă cu bărbăţie toate aceste ademeniri? Doar amintindu-mi de şarpe mă îngrozesc, gândindu-mă în sine la acele necazuri care vor veni peste oameni în acele
361
timpuri, cât de crud se va arăta acest şarpe mârşav faţă de neamul omenesc şi ce mare răutate va avea faţă de sfinţii care vor putea sta împotriva falselor sale minuni. Căci mulţi oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu se vor găsi atunci în munţi şi în locuri pustii care se vor mântui prin multe rugăciuni şi prin plângerea inimii. Deoarece Sfântul Dumnezeu, văzând nespusele lor lacrimi şi sincera lor credinţă se va milostivi pentru ei ca un părinte blând şi îi va păstra acolo unde se ascund ei; cât timp atotmârşavul şarpe va înceta să caute sfinţii pe pământ şi pe mare, gândind că deja s-a înscăunat pe pământ şi toţi deja i se supun. Şi fiind inconştient de neputinţa şi de mândria sa, se va gândi, nefericitul, să se împotrivească în acel groaznic ceas când Domnul va veni din ceruri. De aceea va tulbura pământul şi îi va înfricoşa pe toţi cu falsele sale semne.
În acel timp, când va veni şarpele nu va fi linişte pe pământ: va fi însă mare necaz, tulburare, confuzie, moarte şi foamete în toate colţurile pământului. Sufletul care are puterea să-şi păstreze viaţa va trebui să fie tare. Dacă omul va da dovadă că este nepăsător, va fi supus cu uşurinţă atacurilor şi va fi robit cu semnele şarpelui şiret şi viclean.
Vor trebui multe rugăciuni şi lacrimi ca cineva dintre noi să se arate tare în ispite pentru că vor fi multe năluciri aduse de fiară. El însuşi este un luptător împotriva lui Dumnezeu şi vrea să-i piardă pe toţi. Chinuitorul va întrebuinţa o aşa metodă ca toţi să poarte pecetea fiarei, că la timpul său, adică la plinirea vremii, va veni să-i înşele pe toţi cu felurite semne: şi doar cu aceste semne oamenii îşi vor putea cumpăra mâncare şi cele de trebuinţă şi va pune supraveghetori să îndeplinească poruncile sale. Se observă uneltirea fără margini a fiarei şi tertipurile răutăţii sale, după ce începe ea cu pântecele, ca omul când va fi adus la lipsa
362
extremă de hrană, să fie silit să primească pecetea, adică scrierea nelegiuită şi nu pe oricare membru al corpului, ci pe mâna dreaptă şi de asemenea pe frunte, ca omul să nu mai aibă, deja, posibilitatea să-şi facă semnul crucii cu această mână şi de asemenea pe frunte să nu îşi amintească Numele Domnului său, slăvita şi cinstita cruce a lui Hristos Mântuitorul nostru. Deoarece nefericitul ştie că cel ce se însemnează cu semnul crucii Domnului distruge toată puterea acestuia, şi de aceea pune pecetea sa pe mâna dreaptă a omului pentru că acesta pecetluieşte prin cruce toate mădularele noastre; asemenea şi fruntea, ca un preot, poartă sfeşnicul luminii semnul Mântuitorului nostru. Căci fără îndoială foloseşte un astfel de mijloc pentru că îl caută pe Domnul şi Mântuitorul şi negăsindu-l atunci devine neputincios (ademenitorul temându-se de puterea sfântă a Mântuitorului nostru). De aceea cine nu va primi pecetea fiarei, acela nu va fi ademenit de semnele sale înşelătoare, iar Domnul nu se va îndepărta de unii ca aceştia, ci îi va lumina şi îi va atrage la Sine.
întrucât Mântuitorul, intenţionând să mântuiască neamul omenesc S-a născut din Fecioară şi luând chip de om a călcat pe vrăjmaşul cu puterea Dumnezeirii Sale, atunci şi fiara unelteşte să ia chip la venirea lui Hristos şi să ne ademenească. Domnul nostru va veni pe pământ pe nori luminoşi, asemenea unui fulger înfricoşător, dar vrăjmaşul nu va veni aşa pentru că este un renegat. într-adevăr arma sa, adică Antihrist, se va naşte dintr-o fecioară, dar pângărită; dar aceasta nu înseamnă că s-a întrupat însuşi vrăjmaşul; va veni atotmârşavul ca un fur în acest chip, pentru a-i ademeni pe toţi; va veni smerit, blând, urâtor de neadevăr. Va vorbi despre sine ca cel care detestă idolii, iubitor de săraci, prin înfăţişarea sa exterioară este minunat, statornic, blând faţă de toţi. Cu toate acestea, va săvârşi semne
363
şi minuni cu mare putere şi va folosi măsuri viclene pentru a se face plăcut tuturor şi în scurtă vreme să-l iubească poporul. Nu va lua daruri, nu va fi mânios, nu îşi va arăta faţa posomorâtă şi cu înfăţişarea sa plăcută va începe să ademenească lumea, până ce va putea să împărăţească. De aceea când multe popoare şi pături sociale vor vedea astfel de virtuţi şi puteri atunci vor avea un singur gând şi cu mare bucurie îl vor proclama împărat, zicând unul altuia: „Se va găsi vreun om atât de bun şi de drept?”. Şi curând se va întări împărăţia sa şi în mândria sa va înfrânge trei împăraţi. Apoi se va înălţa cu inima şi îşi va scuipa acest şarpe răutatea sa, va tulbura lumea, îi va asupri pe toţi şi va începe să pângărească sufletele nemaiarătând niciun fel de evlavie şi în orice ocazie va proceda ca un om aspru, crud, mânios, haotic, îngrozitor, respingător, neruşinat, ucigător, care se străduieşte să aducă tot neamul omenesc în neamul fărădelegii. Va săvârşi multe semne, dar false, nu adevărate. Şi în prezenţa multor mulţimi de oameni, care îi vor preamări minunile sale prielnice îşi va face auzită vocea lui puternică, de care se va cutremura locul unde se găsesc adunate mulţimile şi va zice: „ Toate popoarele să-mi recunoască puterea şi autoritatea!” în prezenţa mulţimilor va muta munţii şi va chema insulele din mare, dar va face totul prin înşelăciune şi visare, dar nu în realitate. Va ademeni lumea, îi va înşela pe mulţi, mulţi vor crede şi îl vor preaslăvi ca pe un Dumnezeu puternic. Atunci orice suflet va plânge puternic şi va ofta, atunci toţi vor vedea că o durere nespusă îi va apăsa ziua şi noaptea şi nicăieri nu vor găsi hrană ca să-şi potolească foamea. Supraveghetori cruzi vor fi puşi să observe în fiecare loc şi doar cei care vor avea pe fruntea sa, pe mâna dreaptă pecetea chinuitorului, vor putea cumpăra puţina hrană ce se va găsi. Atunci prunci vor muri la sânul mamelor, va muri şi mama deasupra
364
copilaşului, va muri de asemenea şi tatăl împreună cu soţia şi copiii în mijlocul pieţelor şi nu va fi nimeni care să-i aşeze în sicriu şi să-i îngroape. Din cauza mulţimii cadavrelor de pe străzi pretutindeni vor fi mirosuri pestilenţiale, care vor afecta pe cei vii. În fiecare dimineaţă oamenii vor zice: „Când va veni oare seara să avem odihnă?”. Când va veni seara cu cele mai amare lacrimi îşi vor zice: „Curând se va lumina de ziuă, să fugim de durerea ce ne-a cuprins?”. Nu va fi unde să fugă sau să se ascundă cineva, pentru că toţi şi totul vor fi tulburate-şi marea şi uscatul. Foamete, cutremure, furtuni pe mare, groază pe uscat. Mulţimea de aur şi de argint şi hainele de mătase, nu vor aduce nimănui niciun folos în timpul acestor dureri şi toţi oamenii îi vor socoti fericiţi pe cei adormiţi; şi aurul şi argintul va fi împărţit pe străzi şi nimeni nu se va atinge de acesta pentru că le va fi scârbă.
Dar toţi se vor grăbi să fugă şi să se ascundă şi nu vor avea unde din cauza durerilor; în afară de aceasta, datorită foametei, durerilor şi groazei, vor fi mâncaţi de fiare şi târâtoare. Groază înăuntru şi dinafară zbatere. Zi şi noapte vor fi cadavre pe străzi. Duhoare în pieţe şi în case. Foamete şi sete pe străzi, hohote de plâns în case. Cu mare durere se vor întâlni unii cu alţii tata cu fiul, mama cu fiica. Prieteni îmbrăţişându-se cu prieteni vor muri pe străzi, fraţii vor muri îmbrăţişându-se cu fraţii. Se va ofili frumuseţea oricărei feţe şi înfăţişarea oamenilor va fi ca a celor morţi. Toţi cei care au crezut în crunta fiară şi au primit pe trupurile lor pecetea acesteia, vor merge pe neaşteptate la acesta şi îi vor spune cu durere: „Dă-ne nouă de mâncat şi de băut pentru că toţi ne topim, ne istovim de foame şi goneşte de la noi fiarele cele veninoase”. Şi acest nemernic neavând nimic de dat va răspunde cu mare cruzime, zicând: „De unde să vă dau demâncatşi de băut? Cerul nu
365
vrea să dea ploaie pământului şi pământul de asemenea nu vrea să dea nici recolte, nici roade”. Mulţimile, auzind aceasta, vor ridica glasul şi vor vărsa lacrimi, neavând nicio mângâiere în necazuri, dimpotrivă, la această durere s-a mai adăugat alta, aceea că atât de repede i-au dat crezare chinuitorului. Deoarece el, nenorocitul, nu este în stare să se ajute pe sine însuşi, cum dar să ajute pe alţii? în acele zile va fi mult chin din cauza necazurilor pricinuite de şarpe, din cauza groazei şi a cutremurelor, a zgomotului mării, a foametei şi a setei şi a fiarelor sălbatice. Şi toţi cei care au primit pecetea lui Antihrist şi s-au închinat acestuia, ca şi bunului Dumnezeu, nu vor avea niciun fel de cinste în împărăţia lui Hristos, ci împreună cu şarpele vor fi afundaţi în gheenă.
Dar mai înainte să se petreacă toate acestea, Domnul cu marea Sa milostivire, îl va trimite pe Ilie Tesviteanul şi pe Enoh, ca să vestească evlavia neamului omenesc, să propovăduiască cu îndrăzneală vederea de Dumnezeu, să-i înveţe să nu creadă din frică în chinuitorul, zicând: „Aceasta este minciună, oamenilor! Nimeni să nu creadă nicidecum în fiară, nimeni să nu se supună celui ce luptă împotriva lui Dumnezeu, nimeni dintre voi să nu se înfricoşeze, pentru că acest potrivnic al lui Dumnezeu va fi desfiinţat! Iată Domnul Cel Sfânt vine din ceruri săjudece pe toţi cei care au crezut în semnele sale”. Dar atunci puţini vor fi cei care vor vrea să asculte şi să creadă în predicile prorocilor.
Mulţi dintre sfinţii care se vor găsi atunci la venirea vrăjmaşului vor vărsa râuri de lacrimi la Dumnezeu Cel Sfânt, ca să-i izbăvească de şarpe cu mare grabă, vor fugi în pustie, vor turna pământ şi cenuşă pe capetele lor, rugându-se cu mare smerenie ziua şi noaptea. Şi Dumnezeu Cel Sfânt le va dărui acestea: harul Său îi va duce în anumite locuri şi se vor mântui, ascunzându-se în locuri
366
prăpăstioase şi în peşteri, fără să vadă semnele şi grozăviile Antihristului, pentru că cel care va avea vedere, va afla fără prea multă greutate de venirea acestuia. Dar cine va avea mintea îndreptată spre lucrurile lumeşti şi va iubi cele pământeşti, nu va vedea acestea cu claritate, deoarece totdeauna cel care este legat de cele lumeşti chiar de va auzi, nu va crede şi se va îndepărta de cel ce îi va spune acestea. Iar sfinţii se vor întări pentru că au lepădat orice grijă lumească. Vor plânge amarnic tot pământul şi marea şi munţii şi dealurile, vor plânge şi luminătorii cereşti pentru neamul omenesc pentru că toţi s-au abătut de la Dumnezeu Cel Sfânt şi au crezut în minciună primind, în locul Crucii făcătoare de viaţă a Mântuitorului, pecetea atotmârşavului potrivnicului lui Dumnezeu. Vor plânge pământul şi marea pentru că pe buzele oamenilor vor înceta deodată glasul psalmilor şi al rugăciunilor, vor plânge cu mare durere toate bisericile lui Hristos pentru că nu vor mai fi sfinte slujbe şi prinoase.
După împlinirea a trei ani şi jumătate de lucrare a necuratului şi se vor împlini ademenirile pe întregul pământ, va veni Domnul în sfârşit după cum s-a spus, asemenea unui fulger, care va străluci din cer, va veni Sfântul, Preacuratul, înfricoşătorul, Slăvitul Dumnezeul nostru cu slavă, iar înaintea Sa vor fi cetele Arhanghelilor şi ale îngerilor, toţi aceştia vor fi îmbrăcaţi în pară de foc şi râurile vor curge într-un clocot înfricoşător, plin de foc. Heruvimii cu ochii plecaţi în jos şi Serafimii zburând şi acoperindu-şi feţele şi picioarele cu aripi de foc şi grăind cu mare freamăt: „Ridicaţi-vă, cei adormiţi, a venit Mirele!”. Se vor deschide mormintele şi într-o clipeală de ochi se vor trezi toate neamurile pământului şi vor vedea sfânta frumuseţe a Mirelui. Şi mulţimile de mii şi de mii ale Arhanghelilor şi ale îngerilor, nenumăratele oştiri, sfinţii şi drepţii şi toţi cei
367
care nu au primit pecetea şarpelui se vor bucura cu mare bucurie. Chinuitorul cu toţi demonii, de asemenea cu toţi păcătoşii vor fi legaţi şi aduşi la judecată. Şi împăratul îi va condamna la muncă veşnică şi la foc nestins. Iar toţi cei care nu au primit pecetea lui Antihrist şi toţi cei care s-au ascuns în peşteri, se vor veseli cu Mirele în lăcaşurile veşnice şi cereşti împreună cu toţi sfinţii în veci nesfârşiţi.
IV
Scopul lucrării de faţă. Falşii mesia ai lui Israel. O însemnare din anul 1848 din cronica Sihăstriei Optina. Cuvintele stareţului Macarie de la Optina. Sesizarea egumenului Antonie (Bocikov). Prezicerea stareţului de la Optina, împărtăşită egumenei Paulina de la Belev
Prezentând în capitolul anterior părerea autoritar-bisericească a cuviosului Efrem Sirul, privind personalitatea lui Antihrist, apariţia sa, lucrările sale, starea lumii în zilele sale, a doua şi slăvita venire a Domnului nostru Iisus Hristos şi Infricoşătoarea Sa Judecată, propun celor interesaţi de cercetarea acestei probleme, să studieze lucrarea ştiinţifică a profesorului Beleaev de la Academia Teologică din Moscova şi la o bisericuţă amintită mai sus, interesată atât prin locul unde a fost elaborată (Sihăstria Optina), cât şi prin faptul că autorul ei, unul dintre ieromonahii Optinei, care
368
la alcătuirea ei s-a folosit dacă nu de colaborarea, atunci de binecuvântarea şi îndrumarea marelui stareţ Ambrozie. Scopul actualei lucrări nu este o cercetare ştiinţifico-teologică a obiectului dat, ci o încercare modestă a unui creştin de rând şi a unui fiu credincios al Bisericii Ortodoxe să prezinte un răspuns deplin şi amănunţit, privind semnele clare ale venirii apropiate a lui Antihrist şi a sfârşitului lumii, care s-a dovedit o certitudine din prevederile stăreţeşti, ale nevoitorilor contemporani şi ale duhului creştin-ortodox sau din comuniunea cu oameni, având aceleaşi nădejdi şi dispoziţii sufleteşti, şi în sfârşit, prin observaţiile personale făcute asupra fenomenelor duhului şi semnelor vremii, care din aceleaşi sau din alte motive au atras atenţia autorului schiţei de faţă.
Au trecut secole de când cuviosul Efrem Sirul ne-a prezentat mărturiile sale despre Antihrist, au trecut peste omenire furtuni nimicitoare în câmpul veşnicului ei duh. Nu o dată lumea creştină s-a cutremurat în freamătul aşteptării „venirii” „acelui mârşav”, „a omului păcatului şi a fiului pieirii”, până la un timp orbit de necredinţă. Israelul a reuşit ca în acest lung răstimp să primească cu înflăcărare şi să respingă cu deznădejde 25 de falşi mesia, care din zilele lui Mesia cel Adevărat au reprezentat în zadar pe farisei şi pe cărturarii lui, iar actualul Antihrist nu ni s-a arătat până acum nici nouă, fiilor secolului XX, îmbătrânit în fărădelegi nu a venit nici Mântuitorul nostru să judece vii şi morţii…
Unde sunt făgăduinţele venirii Sale? Deoarece, de când au început să moară părinţii, de la începutul creaţiei, toate au rămas aşa…
Printre altele, liniştita adiere a Duhului Sfânt a anticipat smerenia credincioşilor că se vor împlini vremile şi anii pe care Tatăl le-a pus în puterea Sa.
369
în Cronica vieţii de zi cu zi a sfintei Sihăstrii Optina, care nu fără voia lui Dumnezeu a devenit, odată cu moartea lui Lev Tolstoi, cunoscută întregii lumi, s-au notat în anul 1848, următoarele:
Odată cu venirea anului 1848 s-au întâmplat mari nenorociri aproape în toată Europa. în Franţa pe 24 februarie s-a declanşat revoluţia, înlăturarea autorităţilor legale-republica. Din Franţa acest şuvoi al iadului s-a revărsat şi în teritoriile învecinate în afară de Rusia. în Rusia a fost holeră, secetă, incendii. Pe data de 26 mai, într-o miercuri la ora 12 ziua, a luat foc Oriolul, oraş de gubernie. Au ars 2.800 de case, pe apă bărcile au căzut pradă flăcărilor. în Eleţ s-au făcut scrum 1.300 de case.
în aceeaşi Cronică şi în acelaşi an citim: 24 iunie. Joi. în schit se serbează Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi înaintemergătorul Domnului. Pe la ora 3 după amiază a venit un nor îngrozitor cu fulgere şi cu tunete din partea de sud-vest la o temperatură de 20 de grade. Totul s-a transformat într-o furtună înfricoşătoare cu ploaie torenţială şi gheaţă. în multe locuri din judeţul Kozelsk115 această furtună a produs distrugeri masive, mai ales la Sihăstria Optina. Biserica Icoana Maicii Domnului de Kazan şi biserica de la spital au rămas fără o parte din acoperiş, au fost rupte crucile, la clopotniţă s-a dărâmat turla; au avut de suferit acoperişurile din tablă de la trapeză, de la corpul de chilii ale fraţilor şi de la casierie; în multe alte locuri au avut de suferit acoperişurile din ţiglă şi în afară de mănăstire au fost smulşi din rădăcină mulţime de pomi fructiferi. În schit un brad care a căzut a avariat un turn, de la grajdurile de cai, iar În partea de sud-vest a schitului, de asemenea, un brad căzut a dărâmat doi stâlpi de piatră din
115Gubernia Kaluga, unde se găseşte Sihăstria Optina.
370
curtea schitului. în pădurea mănăstirii au fost rupţi sau scoşi din rădăcină aproape două mii dintre cei mai vrednici brazi. îngrozitoare furtună! Nimeni nu a mai pomenit aşa ceva!…
Pe motivul acestei furtuni marele stareţ Macarie de la Optina, învăţătorul stareţului Ambrozie a spus următoarele cuvinte monumentale:
Acesta este un semn îngrozitor al mâniei Dumnezeieşti pentru lumea apostată. în Europa bântuie patimile politice, iar la noi stihiile. A început cu Europa şi se termină cu noi.
Răsfoind arhiva schitului Sihăstriei Optina, am găsit printre altele o scrisoare semnificativă a egumenului Antonie (Bocikov) 117 de la mănăstirea Ceremeneţk, scrisă în acelaşi an 1848 pentru stareţii de la Optina:
Mulţumesc părintelui Ion116 că şi-a amintit de mine şi s-a străduit să-mi scrie. Se pare că acum şi rascolnicii şi ortodocşii trebuie să se gândească nu la treburile lor personale ci la mânia lui Dumnezeu ce va veni asupra tuturor, care poate precum o mreajă, să-iprindă pe toţi cei ce locuiesc pe pământ. Revoluţia din Franţa nu este un rău particular, individul, ci doar inflamarea acelor subterane trase sub tot pământul, mai ales al celui european, ca păstrător al culturii şi duhovniceşti şi laice. Acum rascolulnu mai este înfricoşător, ci ateismul comun european. Timpurile păgânilor abia se sfârşesc; toţi savanţii europeni sărbătoresc acum eliberarea gândirii omeneşti din legăturile fricii şi supunerii faţă de făgăduinţele Dumnezeieşti. Să vedem ce va face acest neom, care a aruncat de pe el lanţurile autorităţii şi principiilor, a decenţei şi obiceiurilor. Vom vedea
116Ieroschimonahul Ion era un fost rascolnic, mai apoi nevoitorapologet al Ortodoxiei şi demascator al rascolului. A murit în schitul Sihăstriei Optina pe data de 4 septembrie 1849.
117Egumenul Antonie (Bocikov) prevenea dintr-o renumită funcţie negustorească din Petersburg. Tatăl său a fost primar al Petersburgului. Egumenul Antonie a primit o educaţie europeană şi s-a consacrat slujirii lui Dumnezeu. La bătrâneţe, în timpul unei epidemii din Moscova a obţinut îngăduinţa să îngrijească bolnavii, aici s-a infectat de tifos exantematic şi s-a sfârşit, punându-şi viaţa pentru prietenii săi.
371
cum va fi acest nou Adam la 48 de ani, care acum renaşte din nobilul pământ al Europei, cum va fi această pasăre funestă clocită în cuibul Parisului? Acest om a fost pus la clocit de multă vreme; încă prin anii 1790 se încălzea şi Napoleon care ieşise din găoace şi şi-a ars aripile în incendiul Moscovei. Parcă împreună cu el ne-am împăcat şi cu războiul şi cu zguduirile comune, dar, se vede, acesta a fost doar un palavragiu, dar clocirea actuală se arată în timpurile noastre prea norocoase, în zilele păcii şi afirmării. Dacă va triumfa Europa cea liberă şi va înfrânge ultimul reazem-Rusia, ce poate aştepta, judecaţi singuri. Nu îndrăznesc să ghicesc, dar îl rog pe Preamăritul Dumnezeu, ca sufletul meu să nu vadă împărăţia întunericului ce va să vină.
Atunci încă nu se dăduse Europei libere să triumfe asupra Rusiei, autocraţia era în mâinile puternice ale împăratului Nicolae I. De strajă Ortodoxiei stăteau doi Filareţi unul sfânt şi celălalt înţelept şi ceata ierarhilor, precum stelele pe tăria cerului.
Prevăzând acestea, marele stareţ Macarie de la Optina îi spunea egumenei Paulina de la mănăstirea de femei din Belev, speriată de apariţia în acei ani a apostaziei de la credinţa în Hristos a conducătorilor poporului rus.
Nici tu, nici copii tăi, nici nepoţii nu vor ajunge timpurile lui Antihrist, dar strănepoţii tăi vor vedea venirea Domnului în slavă.
Egumena Paulina a murit la sfârşitul anilor 70 a secolului trecut, la vârsta de 68 de ani.
372
V
Scrisoarea fostului ober-procuror al Sfântului Sinod, ducele Alexandru Petrovici Tolstoi, trimisă la Sihăstria Optina, în care descrie un vis minunat. Tâlcuirea acestui vis de stareţul Ambrozie
în anul 1866 fostul ober-procuror al Sfântului Sinod, ducele A.P. Tolstoi scria pe adresa sihăstriei Optina:
Un preot evlavios din eparhia Tver a văzut în vis o peşteră vastă, luminată slab de o candelă. în peşteră erau mulţi clerici. Dincolo de candelă era o icoană a Maicii Domnului, înaintea icoanei stăteau îmbrăcaţi în veşminte: arhipăstorul Filaret al Moscovei (care era încă în viaţă) şi protoiereul oraşului Rjiev, părintele Matei Constantinovski, tatăl unui însemnat preot, care în viaţă se deosebea printr-o evlavie deosebită. Toţi stăteau în tăcere şi frică. La intrarea în peşteră era acest protoiereu şi o persoană laică, fiul său duhovnicesc; amândoi tremurau, dar nu îndrăzneau să intre. Printre rugăciunile liniştite s-au auzit cu claritate următoarele cuvinte: „Trăim nişte timpuri îngrozitoare, vom trăi până la al şaptelea an”. La aceste cuvinte, s-a produs o trezire cu mare agitaţie şi frică. Visul s-a repetat de trei ori, fiind acelaşi, fără nici cea mai mică schimbare, aievea şi înfricoşător. Nici preotul care a avut acest vis, nici fiul duhovnicesc al
373
părintelui Matei nu au înţeles nicidecum nici ce a însemnat şi nici pentru cine a fost.
La Sihăstria Optina stareţ era pe atunci predecesorul părintelui Macarie, marele stareţ Ambrozie, a cărui viaţă sfântă, înţelepciune şi înainte-vedere sunt cunoscute Rusiei Ortodoxe, şi aproape pe aceeaşi treaptă cu care Dumnezeu l-a preamărit pe marele rugător şi făcător de minuni al pământului rusesc, părintele Ioan din Kronstadt. Stareţul Ambrozie la scrisoarea ducelui Tolstoi a dat aşa răspuns:
Pentru a nu vă lipsi de un răspuns, vom spune câteva cuvinte, aşa cum credem despre aceasta, bazându-ne pe mărturiile Sfintei Scripturi şi ale sfinţilor părinţi.
Avem exemple, când unii au crezut în tot felul de vise, au căzut în ademenirea vrăjmaşului şi aşa s-au vătămat. De aceea mulţi dintre sfinţii părinţi se feresc să creadă în vise. Sfântul Ioan Scărarul în treapta a treia spune: „Cel ce crede în vise este neîndemânatic, iar cel care nu crede în vise poate fi socotit înţelept”. De fapt, acelaşi sfânt face deosebire între vise şi spune în care am putea să credem şi în care nu trebuie. „Demonii scrie el deseori iau chip de îngeri ai luminii şi înfăţişare de mucenici şi se arată în vise, că vin la noi, iar când ne trezim ne umplu de bucurie şi de înălţare, şi acesta să fie pentru tine somnul înşelării. Deoarece îngerii ne arată în vise chinuri şijudecată şi osândire şi trezindu-ne ne umplu de frică şi de întristare. Când vom crede în visele demonilor, chiar de vom fi treji aceştia îşi vor bate joc de noi. Să crezi doar în acele visuri care îţi vestesc chinuri şi judecată, iar dacă te duc la deznădejde, să ştii, că şi acestea sunt de la demoni”.
Cel mai apropiat ucenic al lui Simeón Noul Teolog, smeritul Nechita Stithatul scrie şi mai clar şi mai precis despre vise. în a doua sută, la capitolele 60, 61, 62şi 63 spune: „Unele din vise sunt simple visări, altele sunt vedenii sau
374
descoperiri. Indiciul viselor simple este acela că în visarea minţii ele rămân neschimbate, ci au o visare tulburată şi adesea se schimbă şi trec dintre un obiect în altul; astfel de visări nu ne aduc niciun folos şi după ce ne trezim din somn dispar”.
Indiciul vedeniilor este acela, că în primul rând, sunt neschimbate şi nu se schimbă dintr-unul în altul şi rămân întipărite în minte mai mulţi ani şi nu se uită. în al doilea rând ele ne arată un eveniment sau rezultatul unor lucrări viitoare şi din cauza umilinţei şi a vedeniilor îngrozitoare, ne aduc folos duhovnicesc şi cel care le vede se frământă şi se întristează.
Visele simple le au oamenii obişnuiţi care sunt predispuşi la lăcomia pântecelui şi alte pătimiri, din cauza întunericului minţii li se oferă vise demonice. Vedenii au oamenii meticuloşi şi care îşi curăţă simţurile duhovniceşti, aceşti oameni prin cele văzute în vis sunt dispuşi să dobândească lucruri Dumnezeieşti spre înălţarea lor duhovnicească. Descoperiri au oamenii desăvârşiţi şi mişcaţi de Duhul lui Dumnezeu; aceşti oameni printr-o înfrânare îndelungată şi riguroasă, prin nevoinţe şi osteneli întru Dumnezeu au ajuns la treapta de proroci ai Bisericii lui Dumnezeu, după cum spune Domnul prin Moise: „De este între voi vreun proroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el” (Num. 12, 6) şiprorocul Ioil: „ Vărsa-voi Duh ul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa şi tinerii voştri vedenii vor vedea (Ioil 3,1)”. Pe baza cuvintelor smeritului Nechita, vedenia din somn, arătată mai sus, o putem raporta la categoria de vedenii.
Peştera cea vastă, slab luminată de o singură candelă, poate însemna starea actuală a Bisericii noastre, în care lumina credinţei abia licăreşte, iar întunericul necredinţei,
375
al liberei cugetări şi al noului păgânism, care cu faptele sale depăşeşte vechiul păgânism, care pretutindeni se răspândeşte şi pătrunde”118. Acest adevăr este întărit de cuvintele auzite: Trăim vremuri îngrozitoare”. Ierarhul în viaţă şi adormitul protoiereu, care se rugau împreună în faţa icoanei Maicii Domnului, ne dau să înţelegem că şi celălalt cler era de două feluri: păstori vrednici, vii şi trecuţi la Domnul, privind starea catastrofală a Bisericii noastre şi unii şi alţii o roagă pe împărăteasa Cerului să-şi întindă Preaînaltul Său acoperământ asupra Bisericii noastre şi să o apere şi să-i păzească pe cei slabi, dar care doresc să se mântuiască. Cei doi care stăteau lângă intrarea în peşteră, care tremurau de frică şi nu aveau curajul să intre, poate să-i reprezinte pe oamenii care cu participare activă, cu durere şi chiar cu frică privesc la tristele evenimente de acum legate de credinţă şi moralitate, dar nu aleargă la împărăteasa Cerului şi nu se roagă pentru ajutor aşa cum o fac cei din peşteră.
Cuvintele noi trăim al şaptelea an pot să însemne ultimele timpuri, apropiate de cele ale lui Antihrist, când fiii cei credincioşi ai Bisericii cea mare şi Sfântă, vor fi nevoiţi să se ascundă în peşteri şi numai atotputernicele rugăciuni ale Maicii Domnului vor putea să-i ascundă de prigoana slugilor lui Antihrist. Pentru timpurile de faţă se potrivesc mai ales cuvintele apostolului: Copii, este ceasul de pe urmă şi precum aţi auzit că vine Antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă (1 In 2, 18). în timpul de faţă unii chiar şi de bunăvoie primesc pecetea lui Antihrist pe frunte sau
118 Cititorul să ia aminte, că aceste cuvinte biciuitoare au fost spuse de un mare stareţ cu 44 de ani în urmă: „Minunează-te de îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, dar să te temi să o întrebuinţezi rău, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit”.
376
mâna dreaptă, deoarece, de dragul unor avantaje lumeşti se ruşinează să-şi facă semnul crucii, la început fac aşa în societate din cauza ruşinii şi de dragul de a plăcea oamenilor, iar apoi din obişnuinţă nu-şi mai fac semnul crucii, nici acasă înainte de masă şi nici în alte cazuri, lucru care aduce mare bucurie vrăjmaşilor sufleteşti, pentru care ei, nefiind îngrădiţi de puterea Crucii şi a rugăciunii, devin jucărie şi batjocură.
Numărul şapte în numerotaţia bisericească are o mare importanţă. Durata timpului se calculează în săptămâni de câte şapte zile. Biserica Ortodoxă se menţine şi se conduce după canoanele a şapte Sinoade Ecumenice. Sunt şapte taine şi şapte daruri ale Sfântului Duh. Cartea Apocalipsa a fost descoperită la şapte biserici din Asia.
Cartea căilor lui Dumnezeu din Apocalipsa sfântului Apostol Ioan Teologul a fost pecetluită cu şapte peceţi. Sunt şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu care se varsă asupra păcătoşilor. Toate aceste calcule făcute cu cifra şapte, se referă la vremea de acum şi cu sfârşitul ei se termină119. Veacul viitor în Biserică înseamnă cifra opt. Psalmul şase din Psaltire are următoarea dedicaţie: psalmul lui David la sfârşitul cântărilor, despre a opta interpretată a opta zi este ziua învierii de obşte şi a venirii înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu de care, temându-se prorocul îl roagă pe Dumnezeu în umilinţa inimii pentru iertarea păcatelor: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia ta să mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt, vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele.
Săptămâna sfântului Toma, în Penticostar se numeşte săptămâna a opta, adică ziua cea veşnică şi nesfârşită, care
119Această dedicaţie se găseşte în Biblie, tipărită la Moscova în anul 1968 cu binecuvântarea patriarhului Alexei al Moscovei şi a toată Rusia.
377
nu va mai fi întreruptă de întunericul nopţilor. „Acolo nu va fi noapte” („acolo” în Ierusalimul Ceresc), se spune în Apocalipsă (22, 5).
Fericit este cel ce se va învrednici să se îndulcească de fericirea acestei zile nesfârşite pe care o vom primi cu bunătatea şi milosârdia şi iubirea de oameni a Unuia Născut Fiului lui Dumnezeu şi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi puterea, cinstea şi închinăciunea împreună cu Părintele Său Fără de început, cu Preasfântul şi Bunul şi Făcătorul de viaţă Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor Amin.
VI
încă un vis semnificativ şi o scrisoare trimisă la Sihăstria Optina de contele A. P. Tolstoi. Tâlcuirea visului de stareţul Ambrozie
Cu zece ani înainte de uciderea mişelească a împăratului-eliberator Alexandru II, pe data de şapte iulie 1871 la Sihăstria Optina s-a primit o scrisoare, de la acelaşi duce Alexandru Petrovici Tolstoi, cu descrierea unui vis:
Parcă eram în casa mare şi stăteam în vestibul; mai departe este o cameră unde Într-un spaţiu dintre două ferestre se găseşte o icoană a Domnului Savaot de mari dimensiuni, care emitea o lumină orbitoare, încât din vestibul nu puteai să o priveşti. Apoi mai departe o altă cameră, în care era protoiereulMateiAlexandrovici (Konstantinovski)
378
şi mitropolitul (deja adormit) Filaret; această cameră era plină de cărţi, pe pereţi din tavan până la duşumea erau cărţi; pe mese lungi erau grămezi de cărţi. Şi eu trebuia neapărat să trec prin această cameră, dar mă reţinea o teamă, cum să trec printr-o aşa uimitoare lumină. Dar nevoia te obliga să-ţi învingi frica şi cu groază, acoperindu-mi faţa cu o mână, trecând prin prima cameră şi intrând în următoarea, l-am văzut pe protoiereul Matei Alexandrovici într-un colţ din faţă. Citea o carte. Iar mai aproape de uşă stătea mitropolitul, îmbrăcat într-o rasă simplă de culoare neagră şi o scufie, în mâini avea o carte deschisă. Mi-a făcut semn cu capul ca şi eu să găsesc o carte asemănătoare şi să o deschid. în acest timp mitropolitul întorcând foile cărţii sale, a zis:
roma, Troia, Egiptul, Rusia, Biblia. Am văzut că şi în cartea mea era scris cu litere mari: „Biblia”
Aici s-a auzit un zgomot şi m-am trezit. M-am gândit mult, ce poate însemna aceasta? Acest vis mi se pare înspăimântător şi mai bine este să nu vezi nimic. Pot fi întrebaţi cei experimentaţi în viaţa duhovnicească despre semnificaţia acestui vis? O voce lăuntrică parcă îmi explică acest vis, dar explicaţia este aşa de îngrozitoare, încât nu vreau să-l accept.
Explicarea acestui vis de stareţul Ambrozie:
Cine a avut acest vis plin de semnificaţii şi a auzit atunci cuvintele pline de înţelesuri, aceluia i s-a sugerat prin îngerul Păzitor şi explicaţia celor văzute şi auzite, după cum şi el recunoaşte că o voce lăuntrică i-a explicat visul. De altfel şi noi, ca cei care am fost întrebaţi ne vom spune părerea aşa cum credem şi găsim de cuviinţă.
379
Vederea luminii orbitoare de la icoana Domnului Savaot şi de asemenea în camera următoare, vederea a mulţimii de cărţi şi adormiţii mitropolitul Filaret şi protoiereul Matei Alexandrovici şi cuvintele pronunţate de unul dintre ei roma, Troia, Egiptul, Rusia, Bibliapot să aibă următoarea semnificaţie:
În primul rând, tot ce se referă, după crearea lumii, la destinul popoarelor şi mântuirea oamenilor. Domnul Atotstăpânitorul a descoperit unor bărbaţi aleşi şi sfinţi, prorocilor şi apostolilor, luminându-i cu lumina cunoştinţei Sale Dumnezeieşti, iar prin ei toate acestea s-au transmis oamenilor şi au fost scrise în Biblie, adică în cărţile Vechiului şi Noului Testament.
În al doilea rând, mulţimea de cărţi văzute acolo, poate să însemneze că tot ce s-a spus în Biblie este acoperit şi neclar şi explicat de alţi bărbaţi sfinţi şi aleşi de Dumnezeu, păstori şi învăţători ai Bisericii Ortodoxe Una, Sobornicească şi Apostolească.
În al treilea rând, mitropolitul Filaret şi protoiereul Matei Alexandrovici au fost văzuţi având cărţi în mâini, lucru ce poate să însemneze faptul că în viaţa lor au învăţat despre destinele omenirii, nu din cărţile simple ale omenirii, unde deseori se întâlnesc păreri incorecte, care duc la rătăcire ci din cărţile biblice; şi ce este scris în Biblie este ascuns şi neclar, nu după priceperea noastră, ci aşa cum se explică în cărţi de bărbaţi insuflaţi de Dumnezeu şi luminaţi de sus cu lumina cunoştinţei Dumnezeieşti. La acest lucru l-au îndemnat şi pe cel care a văzut, pentru ca şi el să caute explicaţii la toate, nu în cărţile simple omeneşti, ci în cărţile sfinţilor părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
în al patrulea rând, protoiereul Matei Alexandrovici stătea într-un colţ din faţă, care de obicei este locul unde ne
380
rugăm, locul acesta poate să însemne că în felul acesta el nu doar a învăţat, dar s-a şi rugat pentru a fi înţelepţit de sus.
în al cincilea rând, cuvintele Roma, Troia, Egipt pot să aibă următoarea semnificaţie: Roma în timpul Naşterii lui Hristos era capitala lumii şi odată cu apariţia patriarhatelor, avea întâietatea cinstirii, dar pentru setea de putere şi devierea de la adevăr, a fost distrusă şi nesocotită. Vechea Troie şi vechiul Egipt au primit pedepse pentru mândrie şi necredinţă prima prin distrugere, iar Egiptul prin felurite plăgi şi, în sfârşit, prin înecarea lui faraon împreună cu oştile sale în Marea Roşie. în timpurile creştine în ţările unde se găsea Troia au fost înfiinţate două patriarhii creştine cea de Antiohia şi cea de Constantinopol, care timp îndelungat au înflorit, împodobind Biserica Ortodoxă cu evlavie şi cu dogme drepte. Dar mai apoi au fost supuse stăpânirii barbarilor mahomedani şi până acum poartă acest greu jug, care stânjeneşte libertatea evlaviei şi dreptei credinţe ortodoxe. în Egipt în locul vechii necredinţe, în primele timpuri creştine, aşa de mult a înflorit evlavia, încât pustiurile sale erau populate de zeci de mii de călugări, fără să amintim de numeroşii creştini de mir de unde proveneau aceştia. Dar mai apoi din cauza dezmăţului moravurilor şi în această ţară a urmat o diminuare drastică a evlaviei creştine, încât în Alexandria, într-un timp patriarhul rămăsese doar cu un singur presbiter.
în al şaselea rând, după trei nume semnificative „Roma, Troia, Egipt” se pomeneşte numele Rusiei, care acum cu toate că este socotit un stat ortodox şi independent, dar acum elemente ale unor credinţe străine şi neevlavioase au pătruns şi se înrădăcinează şi la noi, ameninţându-ne cu aceleaşi pericole la care au fost supuse ţările mai sus amintite. Apoi urmează Biblia, alt stat nu mai este amintit.
381
Aceasta poate însemna că dacă şi în Rusia, de dragul dispreţuirii faţă de făgăduinţele Dumnezeieşti şi altor pricini, se micşorează evlavia, atunci în mod iminent se va împlini ceea ce se spune la sfârşitul Bibliei, adică în Apocalipsa sfântului Ioan Teologul.
Cel ce a avut acest vis observă că într-adevăr explicaţia pe care i-o oferă o voce lăuntrică este înfricoşătoare. Grozavă va fi a doua venire a lui Hristos şi înfricoşătoare va fi judecata întregii lumi, nu fără multe şi mari grozăvii va fi mai înainte stăpânirea lui Antihrist, după cum se spune în Apocalipsă: În zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de la ei (Apoc. 9, 6). Iar Antihrist va veni, aşa cum a spus Apostolul până când omul fărădelegii va fi dat la o parte (II Tes. 2, 7).
382
VII
Înainte-vederea sfinţilor. Cuviosul Serafim de Sarovdespre sfârşitul lumii şi despre Antihrist. Stareţul schiarhimandrit Eliodor de la Sihăstria Glinska şi vedenia sa cu stelele… „Privegheaţi şi vă rugaţi”. Cuvântul părintelui Ioan din Kronstadt. Cuvintele semnificative ale stareţului Ambrozie de la Optina, spuse în anul 1882 sau în 1883. Cuvintele mitropolitului Filaret al Moscovei spuse arhimandritului Antonie
Să vezi căile Domnului şi timpurile nenăscute, să vorbeşti despre viitor, ca şi cum ar fi despre prezent, a arăta mai dinainte evenimente viitoare ca mâine şi milostivirea lui Dumnezeu, nu poate să o facă nimeni, chiar dintre oamenii geniali. Dar pentru un drept, pentru un om plăcut lui Dumnezeu, copleşit de Duhul Sfânt, perdeaua care acoperă viitorul se întredeschide prin Mâna Atotvăzătorului în măsura permisă de Pronia Dumnezeiască pentru folosul sufletului omenesc şi pentru scopurile mântuirii veşnice în Iisus Hristos, Domnul nostru. Atunci de ochii duhovniceşti ai sfântului înainte-văzător se apropie în chip nevăzut perspectiva veşniciei şi viitorul îndepărtat îl văd ca pe un timp prezent.
383
Un aşa înainte-văzător din rangul prorocilor a fost cuviosul Serafim, făcătorul de minuni de la Sarov.
El, plăcutul lui Dumnezeu, nu s-a ferit să vorbească despre taina Antihristului şi a sfârşitului lumii. Iată, ce a spus el uneia dintre monahiile apropiate de el cu duhul, una dintre primele vieţuitoare de la Diveevo.
iată, maică, când la noi (la Diveevo) va fi gata catedrala, atunci clopotul lui Ivan cel Mare de la Moscova va veni singur la noi… Când va fi pus la locul său şi va fi lovit şi el va răsuna, părintele a făcut-o cu vocea sa -, atunci ne vom trezi împreună… O măicuţele mele ce bucurie va fi atunci! în mijlocul verii se vor cânta Paştele. Iar poporul, poporul va veni din toate părţile!
Tăcând puţin, părintele a continuat:
dar această bucurie o vom simţi puţin timp. Ce va fi mai departe, maică, o aşa durere cum nu a mai fost de la începutul lumii…
Şi faţa luminoasă a părintelui s-a schimbat deodată, s-a întunecat şi a luat o înfăţişare tristă; aplecându-şi capul, l-a lăsat în jos şi lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraz.
Cuviosul a mai spus:
când veacul se va sfârşi, Antihrist la început va scoate crucile din Bisericile lui Dumnezeu şi va pustii toate mănăstirile.
eu, nenorocitul de Serafim aş fi putut să vă îmbogăţesc, dar nu va fi de folos. Aş fi putut şi cenuşa să o prefac în aur, dar nu vreau. La voi cele multe nu se vor înmulţi şi cele puţine nu se vor împuţina. în ultimul timp veţi fi îmbelşugaţi cu de toate, atunci va fi şi sfârşitul a toate.
Cuviosul a mai spus:
-Şi ce bucurie va mai fi! Dar noi nu vom mai trăi până atunci, când aici va fio catedrală cu cinci turnuri. Nici tu, maică, nu vei vedea cum se vor săvârşi acestea. Ce mare
384
bucurie va fi atunci! În mijlocul verii se vor intona cântările Paştelui, bucurie mare! Va veni la noi împăratul cu familia sa. Diveevo va fi Lavră, Vertianovo va fi ars, iar Arzamsul gubernie.
După ce a rostit aceste cuvinte, cuviosul a început să plângă şi a zis:
dar atunci viaţa va fi scurtă, îngerii abia vor avea timp să ia sufletele oamenilor. Şi cine va trăi în aşezământul meu, nu va fi uitat de mine şi cine va da aici un ajutor, acela va fi izbăvit de chinuri. Iar clopotul de la Moscova, care stă jos lângă clopotniţa lui Ivan cel Mare, va veni singur la voi şi aşa va suna încât vă veţi trezi şi întreaga lume va auzi şi se va mira.
Aşa erau prezicerile cuviosului Serafim despre sfârşitul lumii, despre timpurile şi soroacele ei, despre soarta Diveevului şi despre Antihrist. Judecă, cititorule, în ce măsură s-au întâmplat acestea!
în sudul Rusiei şi în zilele noastre încă, zile atât de sărace în credinţă şi evlavie, a înflorit nu demult (dea Domnul să înflorească şi acum) duhovniceşte, cârmuind cu stareţii ei turma cea cuvântătoare a lui Hristos, sfânta Sihăstrie Glinska. S-au nevoit aici cu nevoinţă bună aceşti mari şi tainici robi şi nevoitori ai lui Dumnezeu şi întru cei vrednici de laudă, precum soarele între lună şi stele, strălucea cu pricepere duhovnicească, cu virtutea şi cu înainte-vederea, schiarhimandritul Eliodor, adormit în Domnul la sfârşitul anilor şaptezeci ai secolului trecut (secolul XIX), cu câţiva ani înainte de sfârşitul mucenicesc al împăratului Alexandru al II-lea.
Ne-a povestit despre dânsul unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai săi, duhovnicul Sihăstriei Glinska, ieromonahul Domn (s-a sfârşit în anul 1908), cunoscut personal de alcătuitorul acestei schiţe:
385
La voi, la Sihăstria Glinska a trăit părintele Eliodor, un stareţ cu o înaltă viaţă duhovnicească, iar printre ucenicii săi mă găseam şi eu. Nu cu mult timp înainte de fericitul său sfârşit, cu câţiva ani înainte de uciderea mişelească a suveranului Alexandru Nicolaevici, ne-am adunat odată noi ucenicii lui în chilia sa. Era într-o seară; în chilie era un semiîntuneric; ardeau doar nişte candele înaintea sfintelor icoane… Stăteam tăcând la picioarele învăţătorului, aşteptând, ca stareţul să rupă tăcerea. Şi iată, stareţul şi-a plecat capul, şi-a făcut cruce, a oftat şi a zis: „Mă vedeţi pe mine fiilor… Am citit în aceste zile Apocalipsa sfântului Ioan Teologul şi sufletul meu şi-a dorit să vadă cât timp Domnul va răbda toate fărădelegile lumii care se înmulţesc. Şi eram în duh, fiii mei; am văzut cum de la răsărit vine pe cer o stea mare şi prea luminoasă şi în jurul ei multe stele mari şi strălucitoare. A trecut această stea pe bolta cerească şi s-a înclinat spre apusul ei. Şi am auzit o voce: «Aceasta este steaua împăratului binecuvântat!». Şi o altă stea mai luminoasă, mai maiestoasă, am văzut ieşind la răsărit şi în jurul ei stele luminoase. A trecut şi această stea pe drumul ei şi, de asemenea, s-a înclinat spre apus. Şi aceeaşi voce mi-a spus: „aceasta este steaua împăratului Nicolae I”. Şi după aceasta a ieşit de la răsărit o stea luminoasă şi avea culoarea sângelui, în jurul ei erau nişte stele ce o însoţeau şi aveau şi acestea o culoare sângerie. Şi această stea nu a mai ajuns la apusul ei. S-a înspăimântat inima mea. Şi o voce mi-a vestit: Aceasta este steaua celui ce împărăţeşte acum, a suveranului Alexandru Nicolaevici. Zilele sale se vor sfârşi prin violenţă, va fi ucis de mâna unui rob eliberat de dânsul, la lumina zilei, pe străzile devotatei sale capitale”. Şi am mai văzut o stea, care ieşea de la răsărit şi era steaua acea mai strălucitoare şi mai măreaţă decât toate stelele văzute mai înainte de mine.
386
Dar şi zilele acestei stele vor fi scurtate. Aceasta este steaua împăratului Alexandru al II-lea mi-a spus mie vocea… După aceasta am văzut o altă stea…
Şi stareţul nu şi-a terminat cuvântul său, l-a întrerupt şi a început să plângă. Apoi, după puţin timp, stareţul şi-a plecat capul şi a pronunţat câteva cuvinte mari şi înfricoşătoare: „Privegheaţi şi vă rugaţi, fiilor! Unii dintre cei care stau aici îşi vor dori moartea, dar moartea va fugi de la dânşii”.
Să amintim groaznicele cuvinte ale marelui rugător al pământului rusesc, părintele Ioan din Kronstadt:
După cum se pare, a venit curând ziua celei de a doua veniri a lui Hristos, deoarece a venit lepădarea de credinţă, prezisă de Scriptură, cu toate că nu s-a descoperit încă „omul păcatului, fiul pierzării” (Cuvânt în săptămâna a treia a Marelui Post, 5 martie 1907).
… Va veni iarăşi pe pământ Hristos? Va veni curând, dar va veni să judece lumea şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale… Se poate ca în curând să auzim vestea înfricoşătoare: „Mirele vine la miezul nopţii”■ (Cuvânt de la Buna Vestire, acelaşi an)”.
Celui care a scris aceste rânduri părintele Ioan i-a spus personal la ultima lor întâlnire din data de 14 iulie, anul 1906, la mănăstirea Sfântul Nicolae-Babaevo: Dacă ruşii nu vor mai avea pocăinţă, sfârşitul lumii este aproape!
Pentru fiii credincioşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe vor fi de ajuns şi acele mărturii ale drepţilor, care au fost aduse de mine mai sus, pentru a-i convinge cât de periculoase şi înfricoşătoare sunt timpurile pe care le trăim şi în ce fel de trezvie şi pocăinţă trebuie să ne petrecem zilele, pentru a avea coapsele încinse şi candelele aprinse. Doar aceste lucruri le are În vedere această lucrare neînsemnată a mea, dar scrisă cu mare iubire. O, dacă ar putea să prindă în
387
sânul Bisericii şi pe cei care stau înafara ei şi unde încă nu s-a stins definitiv focul sfânt al căutării adevărului curat!
Dar înainte să ne îndepărtăm de sfinţenia cuvintelor inspirate de Dumnezeu marilor nevoitori ai credinţei ortodoxe voi prezenta cele auzite de mine în Sfânta Sihăstrie de la unul dintre sfătuitorii marelui stareţ Ambrozie:
Prin anii 1882 sau 1883, nu îmi amintesc cu exactitateaşa îmi povestea acest părinte contemporan, am fost la stareţ cu nişte scrisori pentru a le trimite nenumăraţilor săi admiratori şi fii duhovniceşti. Pe neaşteptate, stareţul s-a uitat ţintă la mine. Acum a spus părintele Ambrozie, antihristul de acum, a apărut în lume! şi văzându-mi nedumerirea şi mirarea, stareţul mi-a repetat aceeaşi frază.
Despre sensul şi importanţa acestei fraze, judecă tu însuţi cititorule iubitor de Dumnezeu! Aceasta este vocea păstorilor şi învăţătorilor ortodocşi ai creştinismului activ şi nevoitor privind vremurile şi soroacele pe care le trăim. Noi nu greşim, ni se pare nouă, dacă spunem că această voce izvorăşte, provine din ceea ce se poate numi adevărata sare a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, acea sare, care încă nu s-a stricat şi nu a fost aruncată pentru a fi călcată în picioare. Nu este îngrozitor, oare, acest clopot dintre toate clopotele bisericeşti, care cheamă la pocăinţă, care anunţă o stranie nelinişte ce se mişcă deja către Rusia şi totodată o mare durere care nu a fost din veac şi nici nu va mai fi?
Pentru a pune pecetea veridicităţii finale pe mărturiile drepţilor înainte-văzători, care au fost aduse de noi mai sus, le completăm prin marea autoritate a Bisericii Ruse, mitropolitul Filaret al Moscovei:
Pe data de 1 octombrie 1867, aşa a spus arhimandritul Antonie locţiitorulLavrei Sfânta Treime a lui Serghie, cu
388
o lună şi jumătate înainte de sfârşitul marelui ierarh al Moscovei Filaret, am fost la dânsul pentru a-i înmâna un raport… Se poate ca eu să mor curând, nu mi-a spus-o mie -, am în minte un sentiment de iluminare… Mă tem de o autoamăgire. Văd un nor groaznic, care vine de la Apus asupra Bisericii şi a Rusiei, nu văd care va fi deznodământul…120
La sfârşitul anilor 70 ai veacului trecut, la zece ani de la sfârşitul ierarhului, deznodământul norului a fost dat să-l vadă stareţii: Ambrozie de la Optina, Eliodor de la Glinska şi Ioan de la Kronstadt. Avem mărturii că această vedere a fost dată şi multor altor drepţi, dar, după cuvântul lui Dumnezeu sunt suficiente mărturiile acestor trei stareţi contemporani nouă, pentru a se sublinia şi cuvântul nostru spre folosul şi întărirea credinţei fraţilor noştri în Hristos.
120Arhimandritul Antonie a fost duhovnicul mitropolitului Filaret, prieten personal şi stăruitor. Aceste cuvinte ne sunt cunoscute din însemnările egumenei Evghenia Oziorova de la Mănăstirea Patimile Domnului din Moscova.
389
VIII
Vl. S. Soloviov despre sfârşitul lumii şi despre Antihrist. VL. Veliciko despre Vl. S. Soloviov
Acum, după cum s-a văzut, vocea Ortodoxiei adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu a devenit şi vocea bisericilor apusene. în mod aparte, ca cea lipsită de tainele Bisericii Apostolice, încă se mai menţine erezia luterană, dar şi aici problema lui Antihrist se pune în categoria celor mai contemporane şi fierbinţi probleme.
Aşteptarea apariţiei apropiate a lui Antihrist şi a sfârşitului lumii a trecut de la reprezentanţii Bisericii lui Hristos în inimile şi în minţile celor mai sensibili reprezentanţi ai gândirii filozofice laice, care nu au întrerupt legătura cu Biserica, al cărei Cap este Hristos, fără de care omul nu poate să facă nimic (In 15, 5). Un astfel de reprezentant al speculaţiei filozofice, care a păstrat legătura cu creştinismul, poate fi socotit, fără îndoială, adormitul Vladimir Sergheevici Soloviov, al cărui nume ca filozof este cunoscut nu doar în Rusia, dar şi în toată lumea intelectuală. Este important faptul că momentul final al activităţii sale creatoare l-a ridicat până la înălţimile vederii eshatologice121 care s-a exprimat deosebit de clar în lumea de dinainte de
121Eshatologie se numeşte învăţătura teologică despre sfârşitul lumii.
390
moarte. Trei convorbiri. Principalul subiect tratat în această lucrare este puterea universală unificatoare a lui Antihrist, care creşte din ciocnirea şi amestecul binelui şi răului din istorie, care împărăţesc asupra masei omenirii. Ce importanţă i-a dat gânditorul trecut în veşnicie acestei lucrări, se poate vedea din cuvintele finale ale prefeţei: Diversele neajunsuri, aşa scrie el în finalul lucrării sale — şi în această expunere corectată le simt şi sunt conştient că nu este, deja, prea departe chipul morţii palide, care mă sfătuieşte încetişor să nu amân tipărirea acestei cărţulii în termeni nedefiniţi şi negarantaţi. Dacă mi se va mai da timp pentru noii lucrări, atunci le voi putea perfecţiona şi pe cele scrise mai înainte. Dar nu cele arătate privind deznodământul istoric al luptei morale122a fost făcut de mine în linii scurte, dar destul de clare şi editez acum această mică lucrare cu simţământul de mulţumire a datoriei morale împlinite.
în ce măsură a îmbrăţişat răposatul filozof ideea şi presimţirea apropiatei împărăţii a lui Antihrist o înfăţişează cu putere şi vivacitate rară, prietenul său, Vasile Livovici Veliciko123 în monografia sa Vladimir Soloviov. Viaţa şi opera.
Iată ce scrie acesta:
Cu aproximativ o lună înainte de moartea sa, în a doua jumătate a lunii iulie a anului 1900, stând într-o seară la mine, deodată Soloviov m-a dat într-o parte şi s-a exprimat că în ultimul timp este cuprins de o stare deosebită de tensiune religioasă, că în acest timp ar vrea să se roage nu
122A binelui şi răului, apariţia lui Antihrist şi sfârşitul lumii.
123în această privinţă Soloviov a greşit; trebuie să amintim ce au făcut în Barcelona ucenicii şi slugile masonului Ferrero, când au reuşit în anul 1909 să organizeze o grevă şi o răscoală în această nefericită provincie. Aceleaşi lucruri s-au întâmplat şi în Portugalia în timpul revoluţiei din anul 1910.
391
în singurătate, ci în prezenţa altor oameni la slujbele Dumnezeieşti. I-am răspuns „că desigur, trebuie să se bucure de acest aflux de simţăminte înalte şi să meargă la biserică”. Răspunsul său mi s-a părut straniu în acele clipe:
mă tem să nu fi scos afară din această biserică o oarecare nedorită nemulţumire. Mi-a fost chiar straniu faptul că văd că slujba Dumnezeiască se desfăşoară solemn şi fără obstacole. Simt apropierea unor timpuri, când creştinii se vor aduna iarăşi să se roage în catacombe, pentru că va fi persecutată credinţa -poate mai puţin decât în timpurile lui Nero124dar cu mai multă fineţe şi cruzime: cu minciună, cu batjocuri, cu falsuri, dar şi cu multe altele… Oare tu nu vezi cine se apropie?Eu văd, de mult timp văd…
Vocea îi tremura, în ochii se vedea o durere profundă, faţa uscăţivă şi mâinile în care avea nişte mănuşi negre (atunci încă nu se vindecase de o eczemă nervoasă), toate produceau o impresie apăsătoare. Atunci am atribuit bolii ultimele sale cuvinte. Apoi mi-am amintit, că le-am auzit nu întâia oară şi le-am auzit în astfel de clipe, când nu putea fi vorba de nici cea mai mică suferinţă, de niciun fel de ascensiune nervoasă.
încă acum opt ani în urmă (prin anii 1893-1894) el vorbea despre o iminentă venire a lui Antihrist mai întâi colectivă, iar mai apoi întrupat într-o persoană aparte, cu aceeaşi seninătate ştiinţifică, în care un geolog ar vorbi despre schimbarea unei formaţii sau un meteorolog despre schimbări inevitabile ale climei. Despre aceste lucruri nu doar vorbea, dar a şi scris, anume la început s-au strecurat
124 A mai trăit doar trei ani după moartea lui Soloviov. Este demn de amintit că şi Soloviov şi Veliciko au murit de tineri, în deplina înflorire a puterilor fizice şi duhovniceşti. Această moarte a fost tainică şi misterioasă.
392
indicii la fapte, pe care în mod deschis nu le-a numit antihristice; apoi a întrebuinţat acest cuvânt ca apelativ pentru o grupă de fenomene caracteristice şi, în sfârşit, a scris în renumitele „Trei convorbiri” direct deja „Povestirea despre Antihrist”. Este curios că odată, citind prietenului său această povestire în manuscris, l-a întrebat pe neaşteptate:
dumneavoastră ce credeţi, ce mi se va întâmpla pentru aceasta?
de la cine?
de la o persoană interesantă. De la el însuşi!
ei, dar aceasta nu va fi prea curând.
mai repede decât credeţi.
Prietenul lui Soloviov, care mi-a povestit acest episod şi el însuşi fiind puţin mistic, asemenea tuturor oamenilor credincioşi, a adăugat apoi, nu fără tulburare:
trebuie să observăm totuşi, peste câteva luni Vladimir Sergheevici plecase dintre cei vii, mai exact cineva l-a răsturnat din şa pe acest cavaler cruciat.
Pentru caracterizarea răposatului scriitor, V.L. Veliciko, problema sfârşitului lumii reprezintă un interes deosebit. Acum câţiva ani în urmă şi-a exprimat profunda sa convingere că ultimele timpuri sunt aproape. Principala caracteristică el o scotea provizorie a gândirii filozofice, despre care ar fi complicat să spui ceva cu adevărat nou. În rest, în progresul tehnic ameninţător, alături de succesele anarhiei şi împietrirea burgheză a omenirii, el vedea semnele prevestite de Apocalipsă.
Ise obiecta, că Evanghelia nu a fost încă primită de toate popoarele şi de aceea omenirea nu s-a maturizat până la sfârşitul timpului. El răspundea că această ultimă condiţie, conform Scripturii, nu va fi primirea, ci doar propovăduirea Evangheliei la toate popoarele, iar lucrul acesta este aproape săvârşit, deoarece nu există colţişoare pe globul
393
pământesc, unde să nu fi poposit misionari. De la un renumit geolog şi pedagog am auzit odată şi i-am transmis lui Vladimir Soloviov replica precum că pământul din punct de vedere geologic, nu este pregătit pentru o catastrofă prezisă de Scriptură.
Adormitul gânditor a izbucnit în hohote de râs:
noi nu suntem robii, ci stăpânii pământului. Ceea ce este bun pentru un evoluţionist, mie mi se par nişte fleacuri. Închipuie-ţi că patru oameni de cinste joacă cărţi, iar în acest timp izbucneşte un incendiu în locuinţă, este posibil ca ei să spună: este prematur, este degrabă, nu am încheiat ultima partidă?Pentru rezolvarea problemei privind sfârşitul lumii, gradul de „maturizare”a scoarţei pământeşti nu are o importanţă mai mare decât o partidă de cărţi.
Vladimir Soloviov a recunoscut visele privind progresul general, nu lipsite de folos din punct de vedere al dezvoltării energiilor umanităţii şi el însuşi considera a fi o prostie, ce contrazice învăţătura creştină, care găseşte că lumea „stă în rău”.
Gândirea privind apropierea sfârşitului lumii cu trecerea fiecărui om l-a captat pe răposatul gânditor şi această idee şi-a exprimat-o tot mai pronunţat şi mai nervos.
Sfârşitul lumii, care se apropie, îmi bate în faţă ca o adiere clară, dar greu de prins, precum un călător, care se apropie de mare, îi simte aerul, înainte de a o vedea, aşa scria Soloviov în una din scrisorile sale adresate lui Veliciko, cu câteva săptămâni înainte de apariţia celor „Trei convorbiri”ale sale, care au provocat un val de nedumeriri la majoritatea publicului cititor, care nu ştia ce imensă breşă a produs în peretele ce ascundea marea taină a fărădelegii acest articol nu prea mare ca volum.
394
IX
Cometa de la Kiev din anul 1882. Domnia de treisprezece ani a împăratului Alexandru al III-lea. Importanţa acesteia. Durerea Rusiei. „Lumea zace în răutate”, înţelepciunea veacului acestuia ca o luptă împotriva lui Dumnezeu
Acum voi expune ceva din domeniul impresiilor mele personale, care, de asemenea, mi se par până la un anumit grad, nu lipsite de interes pentru cititorul meu.
Acum două zeci şi nouă de ani în urmă, adică în 1882, la un an după crima sângeroasă şi nebunească a cărei victimă a fost suveranul Eliberatorul şi la un an până la încoronarea lui Alexandru Pacificatorul, au fost la Kiev. Erau nişte zile minunate de septembrie, aşa cum uneori este atât de bună toamna în sudul nostru rusesc. Viaţa de stradă din Kiev fierbea şi dădea în clocot, tot Kievul de la mare până la mic în stradă; mai ales Kreşcioticul125 clocotea şi făcea gălăgie prin mulţimea veselă, însufleţită şi
125 Bulevardul principal al Kievului, denumit aşa în cinstea slavilor Kieveni.
395
impresionantă, acea mulţime sudică pe care nu o întâlneşti de obicei pe străzile oraşelor din nordul nostru. Sub soarele fierbinte al sudului se nasc, cresc şi se maturizează caractere cu totul de alt tip, faţă de cele pe care mi le dăruieşte cerul nostru posomorât, înnorat şi rece.
Pe atunci eram ortodox doar cu numele; este de ajuns să spun, că trăind două luni şi jumătate la Kiev, acest leagăn al Ortodoxiei noastre, şi în tot acest timp al şederii mele atât de aproape de mireasma sfinţilor nu am fost aici niciodată şi nici măcar în biserică. Şi cu atât mai mult, aici la Kiev, şi chiar în acele zile am rămas cu nişte impresii care mi s-au întipărit în minte şi care ulterior au devenit obiectul meditaţiei mele creştine.
Acest eveniment a fost apariţia unei comete strălucitoare, luminoasă, o cometă imensă, care a apărut deodată în partea de sud-vest, pe cerul Kievului.
În serile calde de toamnă, întreg Kievul se adunase la monumentul sfântului Vladimir să observe acest fenomen ceresc, tainic şi înfricoşător. De la acest monument, cometa se vedea deosebit de bine în toată frumuseţea ei orbitor de magnifică şi de înfricoşătoare. Era un spectacol măreţ şi înspăimântător!
Dar curând, la aceşti înflăcăraţi sudici, s-a stins pasiunea pentru aceste observaţii, s-a stins atât de repede după cum şi apăruse, şi scuarul distrus, de la picioarele sfântului Vladimir s-a pustiit, două-trei figuri întunecate şi eu, al patrulea, iată cine dintre mulţimea de locuitori ai Kievului, nu îşi pierduseră interesul faţă de oaspetele rătăcitor de pe bolta cerească a Kievului de atunci.
Au trecut deja douăzeci şi nouă de ani, dar groaznica apariţie cerească, groază şi înaintea ochilor mei, arătând ceva stihinic şi îngrozitor, ceva măreţ şi, ca moartea, prezicând ceva incontestabil.
396
Şi atunci, în acele zile neuitate, această cometă nu mi s-a părut ceva întâmplător, ca un simplu fenomen astronomic, fără nicio influenţă asupra vieţii, nu doar de pe planeta noastră, dar şi asupra duhului omenesc, care sălăşluieşte aici; istoria patriei mele, ca şi istoria mondială, mi-a amintit că în inima omenească, nu fără motivaţii s-a obişnuit din timpuri imemoriale să lege apariţia pe cer a semnelor cu coadă, cu presimţiri grele a unor pericole necunoscute şi inevitabile, ascunse într-un tainic viitor. Desigur, omului cu dispoziţia sufletească pe care o avea atunci, nu putea să-i treacă prin cap, observând acest minunat semn ceresc, că el poate avea o importanţă ascunsă privind căile viitoare ale Bisericii lui Hristos pe pământ; cu atât mai mult cu cât inima mea, îmi amintesc, era tulburată de aşteptarea unei fantome care ameninţă cu nenorociri şi dureri viitorul patriei.
Domnia de treisprezece ani a marelui suveran, la începutul căreia eu observam această cometă la Kiev, nu mi-a îndreptăţit aşteptările: Rusia a dobândit în zilele sale o aşa măreţie, o aşa slavă, înaintea căreia a apus toată slava lumii; cuvântul puternicului stăpân a milioanelor de ortodocşi impunea să i se supună tot ce putea fi ostil, în taină, Rusiei; dar ceva vădit şi vrăjmaş Rusiei nu exista, dispăruse, se ascunsese în subteranele planurilor satanice şi nu îndrăznea să se arate la lumina lui Dumnezeu. Doar o singură dată, în timpul acestei netulburate domnii, răutatea sufletească a avut curajul să răbufnească în afară, dar un singur cuvânt al autocratului monarh a fost de ajuns ca ea să fie trimisă înapoi în acea subterană de unde avusese curajul să iasă. Această subterană era Anglia, încercarea cutezătoare de a încălca pacea împăciuitorului ciocnirea cu englezii în spatele afganilor pe râul Kuşka, la graniţa noastră cu Afganistanul.
397
Oamenii care au mult timp liber pot să discute şi să se certe cât vor, privind importanţa acestei măreţe domnii pentru Rusia; pentru noi, supuşii ortodocşi ai împăratului nostru, roadele acesteia au fost vădite cu prisosinţă. Rusia şi împăratul-pacificator au fost pentru întreaga lume o parte a acelui întreg, ceea ce sfântul Apostol Pavel îl numeşte folosind cuvântul derjai acel principiu de putere, care în mâna sa de fier ţinea cu frică şi supunere toate stihiile politice ale lumii, din timpurile revoluţiei franceze, care descoperise înclinarea vădită spre anarhie, adică spre conducere fără principii. Acest principiu de putere se potriveşte cu definiţia Apostolului, că aceasta se sprijinea în întregime pe un alt principiu, mult mai înalt prin obârşia sa de la Dumnezeu, în taina ungerii la împărăţie, a împăratului pământesc de la împăratul Ceresc după credinţa ortodoxă în Hristos Domnul, Mântuitorul lumii. Pentru ortodoxul rus, fiul credincios al Bisericii a fost importantă şi de mult preţ această domnie de neuitat, deoarece în faţa Rusiei a fost un adevărat triumf al creştinătăţii ortodoxe asupra lumii neiluminate de credinţa lui Hristos, care s-a lepădat de Adevărul cel veşnic hristos Domnul.
Aceasta este importanţa mondială a domniei lui Alexandru al III-lea.
Cometa de la Kiev nu prevestea, oare, aceste lucruri? Astrul strălucitor al nopţii sudice nu semnifica, oare, strălucirea puternică a Rusiei timp de treisprezece ani? Nu m-a înşelat, oare, presimţirea mea? întrebaţi aici inima Rusiei. Ce vă va răspunde?
Dar iată ce vă va răspunde, şi acest răspuns este întipărit ca un martor adevărat şi incoruptibil în pereţii Catedralei Petru şi Pavel, din argintul lacrimilor a tot poporul s-a turnat acea mulţime imensă de coroane, din care durerea poporului a ferecat nu numai mormântul său, dar
398
şi toate criptele suveranilor noştri în bastionul fortăreţei sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Nu a fost în Rusia niciun locuşor mai important, nicio frăţie care să nu fi trimis la mormântul marelui suveran semnul său de durere nemângâiată pentru pierderea aceluia care a fost. Adevărata inimă a Rusiei s-a obişnuit să vadă un stăpân de neînlocuit, care a întruchipat în persoana sa toată istoria eroică a patriei, rostul şi importanţa poporului rus. Durerea pentru adormitul împărat a fost, într-adevăr, durerea întregului popor. Rusia s-a cutremurat şi a început să geamă, parcă presimţind ceva groaznic şi inevitabil, ce putea fi oprit doar de mâna puternică care a încetat să mai fie.
în acele zile pline de tristeţe eram încă un discipol al tendinţelor liberale din anii şaizeci şi continuam să trăiesc izolat de marile şi sfintele idealuri ale poporului meu; dar şi pe mine m-a doborât vestea morţii împăratului şi inima mea s-a înfiorat. Şi un sentiment de durere se simţea în jurul meu la toţi oamenii din toate stările sociale, din toate partidele, cu toate că ceea ce astăzi numim partide, pe atunci, slavă lui Dumnezeu, încă nu existau.
Şi aici pentru prima dată în viaţa mea am simţit şi am priceput cu inima, că în marile momente istorice din viaţa unui popor, vocea acestuia este, într-adevăr, vocea lui Dumnezeu.
Astrul răutăcios al nopţii nu a prevestit ceva bun.
Dacă glăsuieşte lumea şi tăria, atunci pe neobservate va veni atotpierzătorul.
Pace a fost, pacea s-a păstrat cu o mână puternică, cu o inimă mare. A murit inima, mâinile puternice s-au lăsat în jos neputincioase.
Veşnică pomenire! Veşnică pomenire! Veşnică pomenire! Sfârşitul marelui împărat a fost o lumină şi pentru renaşterea mea duhovnicească. Ţinându-mă de principiile
399
ostile duhului domniei lui Alexandru al III-lea nu ştiu de ce nu m-am bucurat că am lăsat ca durerea instinctivă şi arzătoare să se statornicească în inimă, şi mi se părea ostil tot cea ce a dus la închinarea acestei domnii măreţe.
Cele neînţelese mi-au devenit clare, când în căutările adevărului m-am adresat Bisericii Mame, de la Dânsa din duhul ei am primit renaşterea la o nouă viaţă, de la ea am primit înţelegerea celor pământeşti şi a celor de sus în acele hotare, care sunt accesibile minţii omeneşti şi mie, în particular. Taină după taină au început să mi se descopere neputinţei mele omeneşti, în care se săvârşea marea putere a lui Dumnezeu şi doar în această mare putere am cunoscut, că lumea şi tot ceea ce este în lume trecutul, prezentul şi viitorul pot fi clarificate şi pătrunse doar în lumina Descoperirii Dumnezeieşti şi celor care şi-au închinat viaţa pentru slujirea în duh şi adevăr, în cuvioşie şi adevăr. Iată din acest izvor preacurat, am aflat întâia oară că pe pământ nu este şi nu poate fi adevăr absolut, că a fost un astfel de adevăr pe pământ, dar Acela, Care a fost însuşi Adevărul, a fost răstignit pe cruce; lumea zace în răutate, că lumea şi toate faptele sale sunt condamnate la foc; că va fi cândva un cer nou şi un pământ nou, unde va locui dreptatea, dar înainte de statornicirea acestei împărăţii a dreptăţii sub un cer nou şi pe un pământ nou trebuie să vină Antihrist, care va fi primit de evrei ca un mesia, iar de lume ca un împărat şi stăpân al lumii. Apoi înaintea ochilor mei duhovniceşti, luminaţi de învăţătura Bisericii şi a sfinţilor ei au început să se descopere tablourile trecutului, prezentului şi chiar ale viitorului într-o aşa strălucire, într-o aşa putere de iluminare a sensului lăuntric şi a importanţei evenimentelor lumii, încât înaintea strălucirii lor s-a întunecat şi s-a stins toată înţelepciunea veacului acestuia, care mi s-a descoperit cu claritate, ca o luptă apocaliptică
400
împotriva Sa şi a sfinţilor Săi. Cum mi s-au descoperit mie acestea, cititorul poate să vadă în capitolele anterioare ale schiţei de faţă, va vedea şi din cele ce vor urma dacă nu mi se vor închide ochii mei duhovniceşti în mod intenţionat sau preconceput.
Cuprins
Dedicaţie5
Prefaţă la a doua ediţie9
Prefaţă la a treia ediţie11
Cele măreţe în cele neînsemnate însemnările unui ortodox
1. Despre cum un ortodox a fost readus la credinţa ortodoxă15
2. Una dintre minunile contemporane ale Cuviosului Serghie50
3. Călătoria la Sihăstria Sarov şi la mănăstirea de maici a Sfântului Serafim de la Diveevo58
POSTFAŢA I117
4. Ucenicul Maicii Domnului şi al lui Serafim (Judecătorul de Simbirsk, Nicolae Alexandrovici Motovilov)120
5. Duhul lui Dumnezeu, Care S-a sălăşluit vădit în Părintele Serafim de Sarov în timpul convorbirii sale despre ţelul vieţii creştine cu Nicolae Alexandrovici Motovilov, judecător şi moşier de Simbirsk (Din amintirile aflate în manuscris ale lui N.A. Motovilov)189
POSTFAŢA A II-A229
6. Părintele Serafim şi judecarea unui ucigaş (Din amintirile unui procuror adjunct, luteran)233
7. Un episod din viaţa Stareţului Ieroschimonah Ambrozie de la Sihăstria Optina245
8. Părintele Egor Cekriakovski253
9. Una dintre tainele iconomiei lui Dumnezeu.
Sfânta Rusie290
Cartea a II-a
Capitolul I
Presimţiri groaznice. Importanţa universală a Rusiei. Primii paşi în secolul XX. Zilele lui Serafim şi importanţa lor. însemnările lui Motovilov: convorbirea Cuviosului Serafim despre cei ce au intenţii criminale împotriva Bisericii Ortodoxe şi despre necazurile ei. Ce o aşteaptă pe Rusia în lume?347
Capitolul II355
Capitolul III Cuvântul cuviosului Efrem Sirul despre Antihrist359
Capitolul IV Scopul lucrării de faţă. Falşii mesia ai lui Israel.
O însemnare din anul 1848 din cronica Sihăstriei Optina. Cuvintele stareţului Macarie de la Optina. Sesizarea egumenului Antonie (Bocikov).
Prezicerea stareţului de la Optina, împărtăşită egumenei Paulina de la Belev367
Capitolul V
Scrisoarea fostului ober-procuror al Sfântului Sinod, ducele Alexandru Petrovici Tolstoi, trimisă la Sihăstria Optina, în care descrie un vis minunat.
Tâlcuirea visului de către stareţul Ambrozie 370
Capitolul VI
încă un vis semnificativ şi o scrisoare trimisă la Sihăstria Optina de contele A.P. Tolstoi.
Tâlcuirea visului de stareţul Ambrozie377
Capitolul VII
înainte-vederea sfinţilor. Cuviosul Serafim de Sarov despre sfârşitul lumii şi despre Antihrist. Stareţul schiarhimandrit Eliodor de la Sihăstria Glinska şi vedenia sa cu stelele… „Privegheaţi şi vă rugaţi”. Cuvântul părintelui Ioan din Kronstadt. Cuvintele semnificative ale stareţului Ambrozie de la Optina, spuse în anul 1882 sau în 1883. Cuvintele mitropolitului Filaret al Moscovei spuse arhimandritului Antonie382
Capitolul VIII
V.S. Soloviov despre sfârşitul lumii şi despre Antihrist. V.L. Veliciko despre V.S. Soloviov379
Capitolul IX
Cometa de la Kiev din anul 1882. Domnia de treisprezece ani a împăratului Alexandru al III-lea. Importanţa acesteia. Durerea Rusiei. „Lumea zace în răutate”. înţelepciunea veacului acestuia ca o luptă împotriva lui Dumnezeu394
Redactor: Dragoş Dâscă Corector: Marta Grădinaru Tehnoredactor: Ştefan Adăscăliţe Design copertă: Ştefan Pintilie DTP: Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 http://edituradoxologia.ro E-mail: editura@doxologia.ro
Editura.Doxologia