Tatăl nostru
Alexander Schmemann
Alexander Schmemann
TATĂL NOSTRU
Traducere din limba engleză de Luminiţa-Irina Niculescu
Bucureşti
Coperta: Mona Velciov
Copyright © St. Vladimirs Seminary Press.
First published În 2002 by St. Vladimirs Seminary press.
Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Pentru versiunea românească s-a folosit ediţia Alexander Schmemann, Our Father, St. Vladimirs seminary Press, Crestwood, New York, 2003.
descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a româniei
SCHMEMANN, ALEXANDER
Tatăl nostru Alexander Schmemann; trad. din lb. engleză: Luminiţa-Irina Niculescu. bucureşti: Editura Sophia, 2008
ISBN 978-973-136-046-1
Niculescu, Luminiţa-Irina (trad.)
13:281.95
DESPRE AUTOR
Părintele Alexander Schmemann a fost un scriitor prolific, un strălucit conferenţi¬ar şi un preot devotat. A fost decan alSeminarului Ortodox Sfântul Vladimir, unde a predat cursuri de teologie liturgică. A ple¬cat la cele veşnice în anul 1983, la vârsta de 63 de ani. Profunzimea şi subtilitatea cu¬noştinţelor sale în domeniul culturii contemporane, al vieţii eclesiale şi al celebră¬rii liturgice au marcat profund comunitatea creştină universală, care s-a îmbogăţit gra¬ţie nemuritoarelor sale scrieri pline de har şi folos duhovnicesc.
Introducere
Comentariul acesta la Rugăciu¬nea Tatăl Nostru este alcătuit dintr-o serie de scurte emisi¬uni radiofonice înregistrate de părintele Alexander Schmemann la postul de radio Libertatea şi adresate ascultătorilor din fosta Uniune Sovietică, ceea ce expli¬că pe de o parte abundenţa citatelor extra¬se din operele unor cunoscuţi scriitori ruşi, iar pe de altă parte, deosebita atenţie acor¬dată agnosticilor, necredincioşilor şi ateilor agresivi. De asemenea, autorul acuză religia
7
sau, mai bine zis, „religiozitatea”, care, în viziunea sa, s-a împotmolit în ea însăşi fără să fie deloc preocupată de scopurile ei fun¬damentale şi de raţiunea ei de a fi. Iată care este marea „ispită” a unei credinţe devenite o religie comodă şi acomodantă într-un cli¬mat politic de opresiune, dar şi de libertate. Elogiind cea mai simplă rugăciune oferită de Hristos lumii, singura rugăciune „ofici¬ală”, de altfel, pe care ne-a lăsat-o Domnul şi Mântuitorul nostru, părintele Alexander Schmemann ne atrage atenţia asupra a ceea ce s-a pierdut din ea de-a lungul veacuri¬lor, aparentul ei faliment şi aparenta lipsă de semnificaţie a nepieritoarelor ei cuvinte (o caracteristică a timpurilor noastre): îm¬părăţia Ta, voia Ta, pâinea noastră cea spre fiinţă, păcate, iertare, ispită…
Dacă ne vom aştepta la o meditaţie noc¬turnă cu efecte soporifice, vom fi dezamă¬giţi: acest comentariu ne îndeamnă să con¬ştientizăm cu multă acuitate un mod cu totul diferit de a recepta familiarele cereri ale Rugăciunii Domneşti. Dacă vom fi cin¬stiţi, vom recunoaşte numeroasele erori de interpretare şi distorsionări de sens de
8
care au avut parte nepieritoarele cereri ale aces¬tei rugăciuni în cele două milenii de istorie ale sale. Deoarece şi noi suntem implicaţi în aceste interpretări eronate, firesc este ca reflecţiile părintelui Schmemann să repre¬zinte pentru noi o binevenită convertire. Această scurtă rugăciune dăruită nouă de Hristos Domnul este o rugăciune cosmică, ce conţine tot ce trebuie spus despre Dum¬nezeu şi împărăţia Sa, dar şi despre viaţa noastră, a tuturor oamenilor. Drept aceea, vom afirma că în această tâlcuire de esen¬ţă a Rugăciunii Domneşti părintele Schme¬mann ne-a pus la dispoziţie o hartă pen¬tru a redescoperi scopul şi măsura întregii noastre vieţi — fără teama că o astfel de afir¬maţie va fi considerată o exagerare.
Atât în scrierile, cât şi în conferinţele sa¬le, părintele Alexander Schmemann a de¬clarat adeseori că este nu numai dificil, ci chiar imposibil de a aşeza în cuvinte şi a împărtăşi anumite sensuri teologice şi anu¬mite percepţii ale credinţei. Cu toate aces-tea, părintele ocupă un loc de frunte prin¬tre cei ce au reuşit să „picteze” icoane ale tainelor şi revelaţiilor dumnezeieşti cu ajutorul
9
cuvintelor şi tocmai pentru că a fost un maestru între maeştri, oricine s-ar încumeta să-i traducă spusele îi datorează scuze. Oricât de mari ar fi eforturile traducătorului, el nu va reuşi să redea într-o altă limbă sensurile exprimate cu atâta precizie de părintele Alexander Schmemann în limba sa maternă, rusa. În cele din urmă, şi traducerile bune sunt tot un dar de la Dumnezeu, iar din moment ce toate darurile bune vin de la „Părintele luminilor”, fie ca lumina Sa Dumnezeiască să strălucească peste paginile acestei traduceri pentru toţi cititorii receptivi la învăţăturile cuprinse în ea.
Cu recunoştinţă, Alexis Vinogradov
12
CAPITOLUL I
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri
Iisus Hristos ne-a lăsat o singu¬ră rugăciune, Rugăciunea Dom¬nească. Când ucenicii L-au im¬plorat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1), El le-a dăruit această rugăciune:
„ Tatăl nostru, Care eşti În ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie împărăţia Ta,
Facă-se voia Ta,
13
Precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;
Şi ne iartă nouă greşelile noastre. Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău.
(Matei 6, 9-13).
Această rugăciune a fost rostită fără întrerupere timp de 2000 de ani. În fiecare clipă, undeva pe glob se află oameni care rostesc aceste cuvinte spuse de Hristos însuşi. Iată de ce nu există nici o altă cale mai bună spre inima creştinismului decât această rugăciune scurtă şi aparent simplă. Numai că, din moment ce mi s-a cerut în repetate rânduri să-i explic sensurile, e limpede că nu e deloc o rugăciune simplă.
14
îngăduiţi-mi să încep prin a spune, fără ocolişuri, că sensurile acestei rugăciuni sunt inepuizabile: nu este posibil să i se dea o explicaţie finală, concluzivă. Ca şi în cazul Sfintei Scripturi, Rugăciunea Domnească se adresează fiecăruia dintre noi în mod perso¬nal, ca şi cum ar fi fost alcătuită pentru fie¬care dintre noi în parte: ea îmi este adresată
Tatăl nostru
mie, nevoilor mele, întrebărilor mele şi pe¬lerinajului meu. În acelaşi timp, ea rămâne de-a pururi neschimbabilă în esenţă, de-a pururi chemându-ne să-i împlinim năzu¬inţele cele mai importante, cele mai înalte, cele mai desăvârşite.
15
Pentru a înţelege cu adevărat Rugăciu¬nea Domnească şi a participa la ea, trebu¬ie mai întâi să ne eliberăm de nebulozită-ţile noastre lăuntrice, de divizarea atenţiei noastre, de neglijenţa spirituală care ne ca¬racterizează şi în care trăim în mod con-stant. Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de a se ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semni¬ficativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum am alege să fim meschini şi triviali la nivelul subconştientului, pentru că e mai uşor să trăim aşa (Poate vă amintiţi de per¬sonajul Sviajki din romanul ANNA Karenina, de Lev Tolstoi; Sviajki părea în stare să înţeleagă orice şi să discute despre orice, dar de îndată ce conversaţia ajungea la chesti¬uni mai profunde despre sensul vieţii, ceva se bloca în sufletul lui şi nimeni nu putea să penetreze acea blocadă. Tolstoi descrie acest
16
fenomen general uman cu geniul său narativ greu de egalat).
Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. Prin urmare, să depunem un efort cât de mic pentru a intra în spaţiul lăuntric şi în starea de spirit în care această rugăciune a rugăciunilor va începe să rezoneze cu noi şi în noi, descoperindu-ne sensurile ei depline şi devenind singurul lucru de care avem cu adevărat nevoie: mâncare şi băutură pentru sufletul nostru.
Să ne înălţăm cugetele şi să începem. Să ncepem cu formula de adresare, care este în acelaşi timp un apel şi o afirmaţie: Tatăl nostru.
Primul lucru pe care-l oferă Hristos Domnul celor care-L roagă să-i înveţe să se roage, primul lucru, repet, pe care îl lasă lor şi nouă în dar un dar nepreţuit şi o mare mângâiere -, ca sursă de bucurie şi izvor de inspiraţie, este prilejul de a-L numi pe Dumnezeu „Tată”, de a-L considera tatăl lor.
17
Ce multe idei despre Dumnezeu au vi¬zitat imaginaţia omului! A fost numit Ab¬solutul, Cauza Primă, Domnul, Atotputer-nicul, Creatorul, Ziditorul, Binefăcătorul, Atotmilostivul ş.a.m.d. Fiecare dintre aces¬te denumiri poartă în ea un adevăr şi se re¬feră la experienţele profunde ale unor oa¬meni cu o aleasă capacitate de percepţie. Aceste două cuvinte, „Tatăl nostru”, conţin toate adevărurile cuprinse în denumirile de mai sus, identificându-le, în acelaşi timp, cu apropierea sufletească, cu dragostea, cu unirea unică, irepetabilă şi plină de bucurie a omului duhovnicesc cu Dumnezeu.
În aceste două cuvinte, „Tatăl nostru”, aflăm sensul iubirii şi răspunsul la iubire, experienţa apropierii sufleteşti şi bucuria ei, credinţa care devine încredere, dependen¬ţa care cedează locul libertăţii. Acestea toa¬te nu sunt doar idei sau concepte legate de Dumnezeu, ci realităţi care demonstrează cunoaşterea lui Dumnezeu, comuniunea cu El în dragoste, în unire, în încredere. Este vorba despre începutul cunoaşterii veşnici¬ei. Hristos însuşi spunea, adresându-Se Părintelui
18
ceresc: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine” (Ioan 17, 3).
Aceste două cuvinte nu sunt doar înce¬putul, ci şi temelia Rugăciunii Domneşti; ele fac posibile toate celelalte cereri îmbogăţindu-le cu semnificaţii profunde. În sensul său cel mai adânc, în sensul său ori¬ginar, creştinismul este religia paternităţii, ceea ce înseamnă că nu se sprijină pe ide¬aluri intelectuale sau deducţii filosofice, ci pe experienţa iubirii care se revarsă asupra întregii noastre vieţi, pe experienţa iubirii personale.
Toate acestea sunt subînţelese în formula iniţială de adresare a Rugăciunii Domneşti: „Tatăl nostru”. După ce le-am rostit, adă¬ugăm: „Care eşti în ceruri”. Aici, întreaga rugăciune (şi, odată cu ea, întreaga noastră viaţă) se ridică la
18
ceruri întrucât cerurile sunt, înainte de toate, dimensiunea vertica¬lă a vieţii, raportarea omului la o înaltă spiritualitate, care este în acelaşi timp obiectul urii şi batjocurii virulente a celor ce reduc viaţa umană la dimensiunile ei biologice şi materiale.
Prin urmare nu este vorba despre cerul fizic sau astronomic, interpretare respinsă în mod constant de către atei, ci despre cel mai înalt stâlp de sprijin şi punct de reper al vie¬ţii omeneşti: „Tatăl Care este în ceruri”. Este vorba despre credinţa în iubirea divină, care îmbrăţişează şi străbate întreaga lume, cre¬dinţa într-o lume în care se reflectă această iubire lumea ca semn şi prezenţă a aces¬tei iubiri -, credinţa că cerul este atât voca¬ţia fundamentală a gloriei şi destinului ome¬nesc, cât şi locuinţa veşnică a oamenilor.
Neîndoielnic, aceasta este afirmaţia pli¬nă de bucurie ce străjuieşte începutul rugă¬ciunii pe care ne-a dăruit-o Hristos Dom¬nul şi Mântuitorul nostru ca pe o pecete a calităţii noastre de fii şi fiice ale lui Dumne¬zeu: „Tatălnostru, Care eşti în ceruri”.
CAPITOLUL II
Sfinţească-se numele Tău
După începutul acesta plin de bucurie şi de dragoste, ca o sărbătoare a sufletului: „Ta¬tăl nostru, Care eşti în ceruri”, spunem: „sfinţească-se numele Tău”. Ce anume ne rugăm, ce anume cerem, ce aspiraţii avem, ce speranţe nutrim atunci când pronunţăm aceste cuvinte? Poate ci¬neva să sfinţească numele lui Dumnezeu?
Din nefericire, majoritatea credincioşi¬lor care pronunţă aceste cuvinte nu le anali¬zează înţelesul, iar pentru atei acesta este un
23
motiv în plus de a da din umeri, exprimând astfel starea de confuzie pe care le-o creează combinaţia „mistică” a acestor trei cuvinte: „sfinţească-se numele Tău”.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dat denumirile „sfânt” şi „sacru” lucrurilor şi fiinţelor pe care le-au perceput ca având o valoare supremă impunând evlavie, res¬pect, veneraţie, recunoştinţă acelor lucruri şi fiinţe care îi atrăgeau pe oameni, inspirându-le încredere, căldură şi apropiere su¬fletească. Mă refer aici la sentimentele sfin¬te faţă de ţara natală, la dragostea sacră faţă de părinţi, la adorarea sacră a frumuseţii, a perfecţiunii, a miracolului. Prin urmare „sfinte” sunt lucrurile mai înalte, mai pure, care cer să le dai tot ce ai mai bun în tine însuţi: cele mai bune şi mai frumoase sen¬timente, cele mai mari eforturi, cele mai luminoase speranţe. Specificitatea sfinţeni¬ei constă în faptul că ea pretinde de la noi o conştientizare lăuntrică a dorinţelor ce¬lor mai evidente şi mai ascunse; de fapt, nu e vorba numai de a le conştientiza, ci şi de a vieţui şi acţiona în duhul acestei conşti¬entizări. A conştientiza că 2 x 2 = 4, sau că
24
apa fierbe la o anumită temperatură, nu ne face nici mai buni, nici mai răi; noi ne re¬ferim aici la o conştientizare bipolarizantă a drepţilor şi a păcătoşilor, a inteligenţilor şi a ignoranţilor, a geniilor şi a nătără¬ilor. Dar dacă trăim experienţa conştienti¬zării sfinţeniei în termenii frumuseţii şi ai perfecţiunii morale, sau dacă beneficiem de o intuiţie deosebită despre lume şi viaţă, atunci conştientizarea respectivă va pretin¬de ceva de la noi, va efectua o schimbare în noi, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri.
Cât de simplu şi de frumos a descris Puşkin toate acestea în binecunoscuta sa poezie: Amintirea unui moment de glorie… Uitând „închipuirile”, învolburarea „răsco¬litoarelor furtuni” şi risipirea „nădejdilor de odinioară”, scrie poetul:
„… sufletul meu era tulburat
şi ai venit încă o dată, Tu, imagine care a şi trecut, licărire a frumuseţii pure.
Acum, în plinătate bate inima mea, simţind, încă o dată, învierea dumnezeirii
25
şi a inspiraţiei şi a vieţii, şi a lacrimilor şi a iubirii”.
Aceasta este descrierea sfinţeniei ca fru¬museţe. O astfel de experienţă ne schimbă viaţa în totalitate, umplând-o, pentru a îm¬prumuta cuvintele lui Puşkin, de înţeles, „inspiraţie”, bucurie şi dumnezeire.
Experienţa religioasă este experienţa sfinţeniei în forma ei cea mai pură. Cei ce cunosc această experienţă, cât de puţin, ştiu că ea pătrunde în cele mai adânci fibre ale vieţii noastre, cerându-ne o schimbare radi¬cală a vieţuirii noastre, o transformare lăun¬trică. Ei ştiu, de asemenea, că există în om o inerţie, o slăbiciune, o meschinărie legată de viaţa cotidiană şi, mai presus de toa¬te, există o frică aproape instinctivă a sa fa¬ţă de tot ce e sacru, măreţ, pur şi dumne¬zeiesc. Sufletele noastre, inimile noastre, se simt pur şi simplu rănite de orice întâlnire cu sfinţenia, deşi simţim chemarea lăuntri¬că de a ne alipi întreaga fiinţă de ea. Atunci ne amintim de spusele Sfântului Apostol Pavel referitoare la faptul că în adâncul nos¬tru se află o lege care se luptă împotriva dorinţei noastre de a ne uni cu sfinţenia (Ro¬mani 7, 23).
„Sfinţească-se numele Tău” acesta es¬te strigătul celui care L-a văzut pe Dumne¬zeu şi L-a recunoscut, al celui care ştie că numai întâlnindu-se cu El poate descoperi plenitudinea vieţii, plenitudinea inspiraţiei şi plenitudinea fericirii.
„Sfinţească-se numele Tău” fie ca tot ce este în lume, începând cu propria mea via¬ţă, cu faptele mele, cuvintele mele, să reflec¬te acest nume sfânt şi dumnezeiesc care ne-a fost descoperit şi dăruit! Fie ca viaţa să devi¬nă din nou un urcuş spre lumină, o înălţare, o laudă, o preamărire a puterii binelui! Fie ca totul să se umple de înţelepciune dumneze¬iască şi de iubire dumnezeiască!
„Sfinţească-se numele Tău” ■aceasta este şi o cerere de ajutor în dificilul efort al urcuşului nostru spiritual şi al transfor-mării noastre lăuntrice, fiindcă, aşa cum se ştie, suntem înconjuraţi şi ţinuţi prizonieri de întuneric, răutate, josnicie, superficiali¬tate, supărări şi necazuri. Fiecare suiş este înfrânt de o cădere, fiecare efort e urmat de
26
un atac de slăbiciune şi descurajare încât, într-adevăr, după cum spunea poetul Feodor Tiuciev, „viaţa se aseamănă unei păsări rănite care încearcă să urce în zbor spre ce¬ruri, dar nu poate”.
Experienţa sfinţeniei este o întâlnire mistică cu lumile de dincolo, o vedere ra¬pidă a frumuseţii pure, care nu ne face via¬ţa mai uşoară, ci mai grea; ajungem uneori să-i invidiem pe cei ce sunt pur şi simplu scufundaţi în agitaţia şi preocupările vieţii de zi cu zi, fără să fie sfâşiaţi de lupte lăun¬trice. Cu toate acestea, numai astfel de lup¬te îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană superioară; numai în astfel de lupte şi eforturi, în urcuşuri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană, cu adevărat.
Toate acestea sunt cuprinse în prima cerere a Rugăciunii Domneşti: „Sfinţească-se nume¬le Tau”. Este o cerere atât de succint exprima¬tă, atât de spontană şi plină de bucurie, dar, în acelaşi timp, atât de plină de obstacole!
Cu toată sinceritatea şi buna credinţă de care suntem în stare, nu numai să pro¬nunţăm aceste cuvinte, dar şi să trăim în
27
profunzime în conformitate cu ele; tot ce purtăm în adâncul nostru se află în căuta¬rea unei vieţi noi, a unei vieţi care să stră-lucească şi să ardă în noi cu flăcări sfinte, mistuind toate impurităţile din fiinţa noas¬tră, toate imaginile nevrednice care ne trag în jos. Doamne, cât de intensă este aceas¬tă cerere, ce povară grea ne-a lăsat Hristos atunci când ne-a încredinţat-o, arătându-ne că aceasta este singura cerere vrednică de a fi adresată lui Dumnezeu, şi, ca atare, tre¬buie să fie cererea noastră de căpătâi! Cât de rareori pronunţăm aceste cuvinte ţinând seama de toate cele enunţate mai sus şi totuşi cât de bine este să le spunem iarăşi şi iarăşi! Numai atunci când aceste cuvinte: „Sfinţească-se numele Tău” se vor face au¬zite în lume, numai atât timp cât nu vor fi uitate, omul nu va fi întru totul depersona¬lizat şi nu-şi va fi trădat întru totul vocaţia pentru care a fost creat de Dumnezeu.
„Sfinţească-se numele Tău”.
28
CAPITOLUL III
Vie împărăţia Ta
A doua cerere a Rugăciunii Domneşti este: „Vie împă¬răţia Ta”. Ca şi în cazul pri¬mei cereri, vă invit să ne întrebăm: Care sunt sensurile pe care trebuie să şi le însuşească un creştin credincios? Ce anume trebuie să conştientizeze? Ce să nădăjduiască? Ce să dorească? Adevărul este că şi aceste întrebări sunt la fel de grele ca şi cele legate de prima cerere.
În zorii creştinismului, tâlcul acestei ce¬reri era simplu — sau, mai precis, se poate
33
afirma că cea de-a doua cerere a Rugăciunii Domneşti întrupa şi exprima esenţa credin¬ţei creştine şi a speranţelor creştinilor. Este suficient să citim Sfintele Evanghelii o sin¬gură dată pentru a ne convinge că învăţătu¬rile despre împărăţia lui Dumnezeu se află în centrul propovăduirii Mântuitorului. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17) acesta este primul îndemn pe care ni-l adresează Hristos Dom¬nul; cu el Şi-a început propovăduirea evan¬gheliei împărăţiei. Aproape toate parabolele hristice privesc împărăţia cerurilor, pe care
34
Mântuitorul o compară cu o comoară pen¬tru dobândirea căreia omul vinde tot ce are, cu grăuntele de muştar, care, odată semănat, creşte şi devine un copac imens, cu aluatul care dospeşte toată frământătura. Pretutin¬deni în Sfintele Evanghelii ni se face aceas¬tă promisiune mistică nespus de îmbietoa¬re, această înştiinţare, această invitaţie de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), pentru a fi „fiii împărăţiei” (Matei 13, 38). Poate că cel mai uimitor lucru din lunga istorie a creştinismului este faptul că tâlcuirea acestei învăţături hristice, care reprezintă nucleul mesajului evanghelic, a ră¬mas o enigmă a cărei descifrare s-a pierdut undeva, nu se ştie unde; cu această enigmă sunt confruntaţi şi creştinii zilelor noastre. Şi atunci, cum să facem noi când ne rugăm, cum să-I spunem noi Domnului Dumne-zeului nostru: „Vie împărăţia Ta”, dacă ne este străin înţelesul acestor cuvinte?
În primul rând, dificultatea constă în aceea că înseşi Sfintele Evanghelii atribuie împărăţiei cerurilor un dublu sens: pe de o parte, împărăţia ar fi, chipurile, o referire la viitorul eon, la sfârşitul timpurilor, la tă¬râmul de dincolo ceea ce constituie prin-cipalul argument pe care-şi întemeiază ate¬ii pledoaria lor, anume faptul că centrul de gravitate al creştinismului s-ar afla într-o lume invizibilă de dincolo de mormânt, care este complet netulburată de răul şi ne¬dreptatea din această lume; pe de altă par-te, creştinismul pare a fi religia unei alte lumi. Dacă aşa ar fi, atunci cererea „Vie împărăţia Ta” ar fi o rugăciune pentru ca lumea să se sfârşească, să dispară, grăbindu-se astfel intrarea în tărâmul de dincolo de moarte.
35
Dar, atunci, de ce spune Hristos Dom¬nul că împărăţia cerurilor a şi venit? De ce le răspunde El ucenicilor, care-I pun în-trebări despre împărăţie, că împărăţia es¬te printre ei şi înlăuntrul lor? Ce înseamnă acest răspuns, dacă nu faptul că nu putem defini împărăţia cerurilor în termenii unei lumi viitoare, diferite de cea în care trăim, care se va instaura după ce această lume pă¬mântească se va sfârşi, va fi anihilată, printr-o catastrofă?
Aflaţi în acest punct, începem să ne apropiem de miezul problemei. Noi nu mai înţelegem evanghelia împărăţiei şi nu mai ştim pentru ce anume ne rugăm atunci când rostim a doua cerere cuprinsă în Ru¬găciunea Domnească: „Vie împărăţia Ta”, pentru că nu mai auzim aceste trei cuvinte în plinătatea lor, pentru că pornim totdeau¬na de la noi înşine, de la întrebări despre noi înşine. Până şi pe aşa-zişii „credincioşi” îi interesează religia numai în măsura în ca¬re ea le poate răspunde la întrebări care-i privesc pe ei înşişi spre pildă: Sufletul meu este nemuritor? Pune moartea capăt la tot şi la toate sau totuşi există ceva dincolo
36
de acel misterios şi înspăimântător salt în necunoscut?
Dar Sfintele Evanghelii nu ne vorbesc despre astfel de lucruri. Ceea ce numesc ele „împărăţia cerurilor” este întâlnirea dintre Dumnezeu şi om, întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Dumnezeu Care este plinătatea vieţii, viaţa însăşi a vieţii, lumi¬na, dragostea, cunoaşterea, înţelepciunea, veşnicia. Sfintele Evanghelii ne spun că împărăţia vine şi începe odată cu această întâlnire, prin care omul îl recunoaş¬te pe Dumnezeu şi I se oferă cu iubire şi bucurie. Ele ne mai spun că împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când viaţa noastră se umple de lumina Lui, de cunoaşterea Lui, de iubirea Lui. În cele din urmă, adresându-se celor care au avut deja experienţa acestei întâlniri şi şi-au umplut deja via¬ţa proprie cu viaţa Lui cea dumnezeiască, Sfintele Evanghelii le spun acestora că to¬tul, inclusiv moartea lor, este învăluit într-o lumină nouă, şi că ceea ce întâlnesc ei, de fapt, ceea ce le umple viaţa aici şi acum, astăzi, este însăşi veşnicia: Dumne¬zeu însuşi.
37
Cu adevărat, pentru ce anume ne rugăm noi atunci când rostim aceste cuvinte abso¬lut unice: „Vie împărăţia Ta”? Desigur, mai presus de orice, ne rugăm ca această întâlni¬re să aibă loc acum, aici, astăzi, în circum¬stanţele prezente. Ne rugăm ca, în dificila noastră viaţă cotidiană, să auzim cuvintele: „împărăţia este lângă voi”. Ne rugăm să ne fie viaţa plină de puterea şi lumina împără¬ţiei, de lumina şi puterea credinţei, a iubirii şi a nădejdii. Mai mult, dorim ca întreaga lume, care în mod evident se zbate în rele şi în doruri, în frică şi în stăruinţă, să va¬dă şi să primească această lumină care a ve¬nit în lume acum două mii de ani şi ceva, atunci când la marginile imperiului roman, în pustia Iudeii, s-a auzit acel glas singura¬tic, dar atât de răscolitor şi vibrant: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2). De asemenea, ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să nu trădăm această îm¬părăţie, să nu cădem din ea tot mereu, să nu ne scufundăm în întuneric, căci întunericul ne va sorbi în el. În sfârşit, ne rugăm ca îm¬părăţia lui Dumnezeu să vină cu putere, aşa cum ne încredinţează Hristos Domnul.
Da, creştinismul a prefigurat dintotdeauna viitorul, a anticipat a Doua Venire a iu¬birii dumnezeieşti, a nutrit nădejdea apari¬ţiei Sale ultime pe pământ şi în ceruri, „ca Dumnezeu să fie totul în toate” (I Corinteni 15, 28): „Vie împărăţia Ta”.
într-un anumit sens, nici nu este nea¬părat vorba despre o cerere sau o rugăciune în acest caz, ci, mai degrabă, despre bătăile inimii celor care au văzut, au simţit, au iu¬bit măcar o dată în viaţă lumina şi bu¬curia împărăţiei lui Dumnezeu şi care ştiu că ea este începutul, substanţa şi plinătatea a tot ce există.
38
CAPITOLUL IV
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ
„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Aceasta este cea de-a tre¬ia cerere a Rugăciunii Dom-neşti. Dintre toate cererile, pare a fi cea mai simplă şi cea mai uşor de înţeles. Într-ade¬văr, dacă o persoană crede în Dumnezeu, se cuvine să se supună voii lui Dumnezeu şi să o accepte dar şi să dorească din toa¬tă inima ca ea, voia lui Dumnezeu, să fie acceptată pretutindeni pe pământ, după
43
cum presupune că este acceptată în ceruri. În realitate însă este cea mai grea dintre toate celelalte cereri cuprinse în Rugăciu-nea Domnească.
Aş vrea să precizez că această cerere, „Facă-se voia Ta”, este criteriul ultim al credin¬ţei, măsura potrivit căreia putem discerne, în primul rând în noi înşine, intensitatea credinţei noastre: este ea profundă sau su¬perficială, autentică sau falsă? Cum aşa, vă întrebaţi? Deoarece adeseori, pentru a nu spune întotdeauna, chiar şi cel mai râvnitor credincios doreşte şi-I cere lui Dumnezeu, în Care pretinde că sincer crede, să-i împli¬nească, întocmai, propria lui voie. Dumne¬zeu trebuie să Se plece voii omului, nu vi¬ceversa. Cea mai evidentă mărturie se află în Sfintele Evanghelii, în relatarea vieţii lui Hristos, Domnul nostru.
Nu a fost El dintru început urmat de mulţimi de oameni? Şi motivul pentru ca¬re mergeau după El nu era faptul că îi ce-reau să le împlinească voia lor, iar El le-o împlinea? îi tămăduia de boli şi neputinţe, îi ajuta în nevoinţele lor, le alina suferinţe-le… Cu toate acestea, de îndată ce începea
44
să le vorbească despre lucrurile cu adevărat esenţiale, despre faptul că cei ce vor să-L urmeze trebuie să se lepede de sinele lor, despre necesitatea de a-şi iubi vrăjmaşii şi de a-şi da viaţa pentru semenii lor, de în¬dată ce învăţăturile Lui deveneau dificile, solemne, chemând la sacrificiu şi cerând atingerea imposibilului cu alte cuvin¬te, de îndată ce Hristos începea să-i înve¬ţe despre voia lui Dumnezeu, oamenii îl părăseau imediat. Mai mult chiar, se ridi¬cau împotriva Lui cu mânie şi cu ură. Acel sinistru strigăt al mulţimilor, „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23, 21), nu s-a datorat faptului că Iisus nu a împlinit voia oamenilor?
Oamenii trăitori în zilele vieţii pămân¬teşti a Mântuitorului voiau ajutor şi tămă¬duiri, iar El le vorbea despre iubire şi ierta¬re. Ei voiau ca El să-i scape de duşmanii lor şi să le înlesnească o biruinţă deplină asupra acestora, iar El le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu. Ei voiau ca El să le respecte tradiţiile şi obiceiurile, iar El îi sfida stând la masă cu vameşii, cu păcătoşii şi cu desfrâ¬natele. De ce L-a trădat Iuda, nu pentru că
45
a considerat că Iisus l-a dezamăgit? Iuda a anticipat [în mod eronat] că Hristos va face voia lui, iar Hristos S-a dat pe Sine de bu¬năvoie judecăţii şi morţii.
Toate acestea sunt relatate în Sfintele Evanghelii. Dar după aceea, cele două mi¬lenii creştine care-au urmat nu au fost mar¬torele aceleiaşi drame? Ce dorim noi cu adevărat de la Domnul Iisus Hristos noi toţi şi fiecare dintre noi, luat în parte? Să recunoaştem: dorim ca Dumnezeu să îm¬plinească voia noastră. Dorim ca Dumne¬zeu să ne asigure fericirea. Dorim ca El să ne învingă vrăjmaşii, dorim ca El să ne îm¬plinească visurile, aspiraţiile, năzuinţele şi mai dorim să ne considere buni şi blânzi. Iar atunci când Dumnezeu nu ne face nouă pe plac, nu ne împlineşte voia, suntem frus¬traţi şi indispuşi — şi, bineînţeles, suntem ga¬ta să-L părăsim şi să ne lepădăm de El. Iarăşi şi iarăşi…
Spunem „Facă-se voia Ta” dar, de fapt, ceea ce gândim este: „Facă-se voia noastră”.
Din toate motivele expuse mai sus, aceas¬tă a treia cerere a Rugăciunii Domneşti este
46
în primul rând un fel de judecată asupra noastră, o judecată a credinţei noastre.
Dorim noi cu adevărat ce vine de la Dumnezeu? Dorim cu adevărat să accep¬tăm exigenţele solemne şi aproape imposi-bile ale Sfintelor Evanghelii?
De asemenea, această cerere devine un fel de testare a ţelurilor noastre şi a orientă¬rilor noastre în viaţă: ce anume doresc eu, care este principala şi cea mai înaltă valoare a vieţii mele, unde este comoara aceea des¬pre care Hristos spunea că acolo unde este ea va fi şi inima mea (Matei 6, 21)?
Dacă istoria religiei, dacă istoria creşti¬nismului este plină de trădări, atunci aces¬tea nu constau atât de mult în păcatele şi slăbiciunile oamenilor, pentru că păcătosul se poate căi, iar slăbiciunea lui se poate re¬media, iar cel căzut într-o neputinţă oare¬care se poate restabili. Nu, cea mai cumpli¬tă trădare constă în permanenta substituire a voii lui Dumnezeu cu voinţa noastră, cu propria voie. Din pricina acestei trădări, chiar şi religia în sine devine un egoism al nostru, care, la urma urmei, merită acuzaţiile
47
pe care le are de suportat de la duşmanii ei; în atari condiţii, religia noastră devine o pseudoreligie şi nu este nimic mai înspăi-mântător pe faţa pământului decât o pseu¬doreligie, întrucât pseudoreligia L-a omo¬rât pe Hristos.
Cei ce L-au condamnat pe Iisus la moar¬te şi L-au răstignit, cei ce L-au batjocorit şi au căutat să-L distrugă, se considerau pe ei înşişi profund religioşi. Unii dintre ei au perceput religia ca pe un fel de apoteo¬ză naţională; pentru unii ca aceştia, Hristos era un revoluţionar primejdios, care vorbea despre iubirea de vrăjmaşi. Alţii vedeau în religie numai ceea ce era miraculos şi pu¬ternic, iar, pentru aceştia, un Hristos însân¬gerat şi neputincios, spânzurând atârnat de cruce, era o disgraţie a religiei. Mai erau şi alţii, pe care Iisus îi dezamăgise pentru că îi învăţase lucruri pe care ei nu doreau să le audă. Şi aşa, până în zilele noastre, oame¬nii au continuat să gândească la fel, ceea ce subliniază importanţa majoră a înţelegerii corecte a acestei cereri: „Facă-se voia Ta”.
„Facă-se voia Ta”. În primul rând, aceas¬ta înseamnă: ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea
48
de a înţelege care este voia Ta, ajută-mă să depăşesc limitele felului meu de a gân¬di, limitele inimii mele, ale voinţei mele pentru a putea încerca să discern căile Tale, chiar dacă ele-mi vor fi neclare la început. Ajută-mă să accept ceea ce este greu şi în aparenţă imposibil, sau ceea ce e de nesu¬portat în voia Ta. Cu alte cuvinte, ajută-mă să doresc ce doreşti Tu.
De aici începe calea cea îngustă despre care ne vorbea Hristos, Domnul nostru. Imediat ce vom începe să dorim împlini-rea voii divine, această chemare atât de no¬bilă şi totuşi atât de dificilă, oamenii din jur ne vor întoarce spatele, prietenii ne vor trăda; vom fi părăsiţi, prigoniţi şi ostraci¬zaţi. Aceasta a fost dintotdeauna şi va fi me¬reu indicaţia clară că am acceptat voia lui Dumnezeu, dar şi promisiunea că angajarea pe calea cea strâmtă şi dificilă va fi în mod cert încununată de biruinţă nu de o biru¬inţă omenească efemeră, ci de o biruinţă de la Dumnezeu.
CAPITOLUL V
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi
„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (Ma¬tei 6, 11). Aceasta este a pa¬tra cerere legată de pâinea noastră cea de toate zilele. Semnificaţia le¬xicală a sintagmei „spre fiinţă” este aceea de „substanţialitate” esenţială supravieţuirii, motiv pentru care avem trebuinţă de aceas¬tă pâine ca hrană zilnică. Dacă primele trei cereri sunt direct legate de Dumnezeu, ex-primând dorinţa noastră ca numele Său să
53
fie preamărit, împărăţia Sa să se sălăşluiască între noi şi în noi, voia Sa să se împlineas¬că nu numai în cer, dar şi pe pământ cu această a patra cerere ne întoarcem, pentru a spune astfel, spre trebuinţele noastre şi în¬cepem să ne rugăm pentru noi. Cuvântul „pâine” nu înseamnă doar hrană trupească sau hrană în general, ci înseamnă absolut tot ce este necesar vieţii, tot ce constituie existenţa noastră omenească.
Pentru a ajunge la miezul acestei cereri este important să ne reamintim toate sim¬bolurile biblice legate de hrană, întrucât nu¬mai Biblia este locul în care cererea aceasta îşi dezvăluie complexitatea ei semantică, în¬cetând de a mai avea conotaţii strict limita¬te la partea fiziologică a vieţii.
Primele referiri la sensurile hranei se gă¬sesc în relatarea biblică a creării omului. Du¬pă ce a creat lumea, Dumnezeu a oferit-o omului drept hrană, ceea ce înseamnă că, înainte de toate, viaţa omului depinde de hrană, mai precis, de lume. Omul trăieş¬te prin hrană, transformând-o în propria sa viaţă. Această dependenţă a omului de un factor exterior lui — de materie, de lume — este atât de evidentă pentru definirea sine¬lui, încât Feuerbach, unul dintre întemeie¬torii filosofiei materialiste, l-a redus pe om la o faimoasă formulă: „Omul este ceea ce mă¬nâncă”. Învăţăturile scripturistice şi revelaţia biblică nu se întemeiază însă pe această de¬pendenţă. Omul primeşte hrană, adică însăşi viaţa sa, de la Dumnezeu. Hrana este darul lui Dumnezeu, iar omul nu trăieşte pentru a mânca, pentru a-şi asigura supravieţuirea fi¬ziologică, ci pentru a-şi cultiva lăuntric chi¬pul lui Dumnezeu şi asemănarea cu EL
Astfel, hrana a devenit darul vieţii, iar viaţa, o cunoaştere a libertăţii şi a frumuse¬ţii spiritului. Hrana se transformă în viaţă, dar hrana este dezvăluită de la bun început drept biruinţă asupra unei dependenţe ex¬clusive de ea, deoarece, atunci când Dum¬nezeu l-a creat pe om, i-a încredinţat stă¬pânire asupra pământului. Prin urmare, primind hrană de la Dumnezeu în dar, omul se umple de viaţă dumnezeiască. Iată motivul pentru care referatul biblic despre căderea omului este legat de mâncare.
Aşa trebuie înţeleasă cunoscuta relatare despre fructul oprit, pe care omul l-a mâncat
54
pe ascuns, ferindu-se de Dumnezeu, pentru a deveni ca Ei. Este simplu de tâlcuit: omul a crezut că, bizuindu-se pe mâncare, va putea să primească ceea ce nu se poate primi decât direct de la Dumnezeu. Mâncarea i-a oferit omului perspectiva de a se emancipa, de a fi liber de Dumnezeu, dar tot mâncarea l-a transformat în rob al nutriţiei; astfel, omul a devenit dependent de alimente şi sclav al lu¬mii materiale ceea ce înseamnă, implicit, şi sclav al morţii, deoarece hrana, care-i dăru¬ieşte viaţă fiziologică, nu poate să-i dea acea libertate faţă de lume şi faţă de moarte pe ca¬re nu i-o poate da decât Dumnezeu. Astfel, hrana, simbolul şi obârşia vieţii, a devenit simbolul morţii, căci dacă omul nu mănân¬că, moare. În acelaşi timp, şi dacă mâncăm tot murim, căci hrana este comuniune cu ce¬va care a murit — deci hrana este comuni¬une cu moartea însăşi. Mântuirea, recrearea lumii, iertarea, învierea sunt şi ele legate de hrană în referatul biblic.
Atunci când, fiind ispitit în pustie de că¬tre diavol, lui Hristos I s-a făcut foame, dia¬volul i-a sugerat să facă din pietre pâini, dar El a refuzat, zicând: „Nu numai cu pâine va
55
trăi omul” (Matei 4,4). Mântuitorul a biruit aşadar exclusiva dependenţă a noastră, a oa¬menilor, de pâine, de viaţă fiziologică — de¬pendenţă care a devenit, în simbolistica bi¬blică, povara şi sursa de suferinţă a primului om. Odată cu eliberarea lui Hristos de aceas¬tă dependenţă, oamenii au fost descătuşaţi din robia faţă de lumea efemeră, iar hrana a redevenit un dar al lui Dumnezeu, comuni¬une cu viaţa divină, cu libertatea şi veşnicia.
Acesta este sensul profund al hranei dumnezeieşti celei noi, care constituie, din zorii creştinismului, principala sursă de bu¬curie, cea mai însemnată Sfântă Taină a Bi¬sericii, pe care creştinii o numesc „Euharis¬tie”, adică „mulţumire”. Sfânta Euharistie, credinţa în comuniunea cu hrana cea nouă, cu pâinea cerească cea nouă, împlineşte re¬velaţia creştină despre hrană. Numai în lu¬mina acestei revelaţii, a bucuriei acestei re¬cunoştinţe, putem înţelege cum se cuvine întreaga profunzime a celei de-a patra cereri a Rugăciunii Domneşti: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”. Dă-ne nouă, Doamne, astăzi, hrana care ţine de esenţa făpturii umane!
56
Bineînţeles, în primul rând lucrurile ne¬cesare vieţii sunt: pâinea, hrana, aerul, tot ceea ce devine viaţa noastră. Dar mai e ce¬va. Acel „Dă-ne (Tu) nouă” — ceea ce în¬seamnă că sursa noastră absolută de viaţă este Dumnezeu însuşi, dragostea Lui, grija pe care ne-o poartă El. Indiferent de forma în care vom primi acest dar sau de persoana de la care îl vom primi, totul va veni de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că sensul pri¬mordial al acestui dar, ca şi ţelul lui suprem, este Dumnezeu.
Noi primim pâinea, primim viaţa, dar numai pentru ca scopul vieţii noastre să ne fie revelat. Scopul vieţii noastre se află în Dumnezeu, în cunoaşterea Lui, în dragos¬tea noastră pentru El, în comuniunea cu El, în bucuria veşniciei Lui, în viaţa aceea pe care Sfânta Scriptură o numeşte viaţă „din belşug” (Ioan 10, 10).
Doamne Dumnezeule, cât de departe este înţelegerea aceasta de filosofia lui Feuerbach, care era aidoma unei călăuze oarbe, deci întru totul nefolositoare! Neîndoielnic, aşa cum susţinea el, omul este ceea ce mă¬nâncă. Dar ceea ce mănâncă omul este darul
57
iubirii divine: omul se împărtăşeşte din lu¬mina, din slava şi din bucuria divină, iar via¬ţa sa şi-o trăieşte datorită tuturor darurilor pe care le primeşte de la Dumnezeu.
„Dă-ne-o nouă astăzi” — în virtutea iu¬birii Tale, dă-ne nouă, făpturilor mâinilor Tale, acest astăzi, dă-ne nouă nu numai să existăm, ci să iubim cu adevărat şi pe de¬plin viaţa revelatoare, profund dumnezeias¬că şi veşnică pentru care ne-ai creat şi pe care ne-ai dăruit-o şi ne-o dăruieşti mereu, pentru ca de-a lungul ei să Te putem cu¬noaşte, să Te iubim şi să-Ţi mulţumim!
58
CAPITOLUL VI
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
„Şi ne iartă nouă greşelile noas¬tre, precum şi noi iertăm gre¬şiţilor noştri” (Matei 6, 12). „ Dintru început, să observăm că această cerere uneşte două componente care se întreţes: iertarea păcatelor noastre şi iertarea păcatelor comise împotriva noastră. Hristos Domnul spune: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Ta¬tăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor
63
greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Aici, în această împletire, în această relaţie, se află şi misterul profund al iertării cerute în Rugăciunea Domnească.
înainte de a analiza întreţeserea aceasta, este esenţial să ne oprim asupra felului în care înţelege omul contemporan păcatul, pentru că păcatul a devenit un concept care îi este complet străin. Îi este familiară, de¬sigur, ideea de crimă, care se încadrează în categoria delictelor care încalcă legea, dar conceptul de crimă este un concept relativ. De exemplu, ceea ce constituie o crimă într-o ţară poate să nu fie considerată crimă într-altă ţară. Acolo unde nu sunt legi nu sunt nici crime. Deşi crima nu este legată de lege, ea poate, într-o oarecare măsură, să derive dintr-o lege, iar legea, la rândul ei, rezultă din nevoile societăţii iar acest lu¬cru nu are nici o legătură, şi nici n-ar fi po¬sibil să aibă, cu ceea ce se petrece în adâncul conştiinţei omeneşti. Atâta timp cât cineva nu impietează cu nimic asupra vieţii paşni¬ce a societăţii, nu face rău altora şi nu ne¬socoteşte tradiţiile înseamnă că n-a comis
64
nici o crimă şi n-a încălcat nici o lege. Spre pildă, ura nu poate fi considerată mobil al unei crime până nu se materializează sau concretizează în vreun fel în abuz fizic, în crimă, în tâlhărie. Pe de altă parte, legile nu fac casă bună cu mila, întrucât obiectivul principal al unei legi este acela de a apăra şi a menţine ordinea în societatea umană iar ordinea depinde de modul în care sunt pu¬se în aplicare legile.
De aceea, e deosebit de important să în¬ţelegem că atunci când vorbim despre păcat ne ocupăm, de fapt, de ceva care diferă clar şi categoric din punct de vedere structural de conceptul social de crimă, în timp ce crima e definită în funcţie de existenţa sau inexisten¬ţa unei legi, păcatul rămâne în sarcina conşti¬inţei. Dacă ne lipseşte conştiinţa, sau dacă se diminuează percepţia noţiunii de conştiinţă în societate, sau, mai bine zis, dacă experien¬ţa directă a conştiinţei se estompează atunci concepţia religioasă despre păcat devine con¬fuză şi superfluă, ca şi iertarea, de altfel, care este o noţiune înrudită cu păcatul.
Ce este conştiinţa? Ce este păcatul recu¬noscut şi mărturisit de conştiinţa noastră?
65
Nu este pur şi simplu o voce lăuntrică, vo¬cea care ne spune ce e bun şi ce e rău. Nu este pur şi simplu o capacitate înnăscută de a deosebi binele de rău este ceva mult mai profund şi mai mistic. Se poate ca cineva să nu fi comis nici un rău, să nu fi încălcat nici o lege, să nu fi lezat pe nimeni şi totuşi să aibă o conştiinţă încărcată.
„O conştiinţă curată” sau „o conştiinţă pătată, vinovată” acestea sunt expresiile cele mai cunoscute care se referă la natura mistică a conştiinţei. Ivan Karamazov, unul din cei trei fraţi din celebrul roman Fraţii Karamazov, de Dostoievski, ştie foarte bine că nu şi-a ucis tatăl. Cu toate acestea, el e convins că e vinovat de paricid. Conştiin¬ţa este, deci, convingerea profundă a vino¬văţiei, a conştientizării implicării nu nea¬părat într-o crimă sau în ceva rău ca atare, ci în acel rău lăuntric, cu rădăcini adânci, în acea depravare morală din care izvorăsc toate crimele de pe pământ, în faţa cărora orice lege este neputincioasă. Atunci când Dostoievski a rostit faimoasa lui sentinţă: „Toţi suntem vinovaţi faţă de toţi şi pentru toţi”, aceasta nu era o rostire retorică sau o
66
exagerare, ci o intuiţie dureroasă a vinovăţiei umane, un adevăr de conştiinţă. Nu este vorba despre faptul că noi toţi încălcăm o lege sau alta într-o măsură mai mare sau mai mică, ci despre faptul că toţi ne facem vino¬vaţi de unele crime mai mari sau, în cele mai multe cazuri, de crime mai mici; este vorba despre situaţiile în care acceptăm drept fap¬te de viaţă fie rupturi lăuntrice sau conflicte interioare cu noi înşine, fie un simulacru de viaţă bazat pe neîncredere, fie absenţa iubi¬rii şi armoniei carenţă care caracterizează lumea în care trăim. Conştiinţa noastră ne dezvăluie adevărul despre toate acestea.
Legea cea mai profundă a vieţii nu con¬stă numai în a nu face răul, ci în a face bi¬nele ceea ce înseamnă, în primul rând, a-l accepta pe celălalt, a realiza unitatea fără de care până şi cea mai paşnică societate poate deveni un iad autentic. În esenţă, acesta es¬te cel mai mare păcat dintre toate şi pentru iertarea lui ne rugăm noi în cea de-a cincea cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească.
Dar pentru a considera că cele expuse mai sus reprezintă un păcat şi pentru a cere iertare pentru acest păcat, e necesar să recunoaştem
67
mai întâi lipsa de armonie cu ceilalţi şi să facem efortul de a depăşi această deficienţă a noastră ceea ce deja implică iertarea lor. Iertarea este o acţiune mistică ce restaurează o plinătate pierdută, aşa încât bunătatea să poată domni din nou în noi înşine; iertarea nu e o lucrare care ţine de lege, ci de etică. Din punct de vedere leal, oricine mă lezează trebuie pedepsit şi, până când nu va fi pedepsit, nu se va împlini legea, în timp ce din punct de vedere al conştiinţei, încălcarea legii morale nu necesită o reparaţie legală, ci necesită restaurarea unităţii şi a iubirii, ceea ce nu poate realiza nici o lege din lume. Numai iertarea reci¬procă are această putere. Dacă ne vom ierta unii pe ceilalţi, atunci şi Dumnezeu ne va ierta pe noi. Numai această iertare recipro¬că, repet, a noastră faţă de semenii noştri şi a lor faţă de noi, la care se adaugă iertarea lui Dumnezeu faţă de noi, ne va putea pu¬rifica temeinic conştiinţa; numai astfel va putea domni lumina în lume. În adâncurile sale, fiecare om e însetat de o asemenea pu¬rificare şi o caută din toate puterile.
Adevărul este că oamenii nu au atâta ne¬voie de ordine exterioară, ci de o conştiinţă
68
curată, de acea lumină lăuntrică în absen¬ţa căreia nu poate exista fericire autenti¬că. Prin urmare „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noş¬tri” este de fapt o cerere de purificare mora¬lă şi de renaştere lăuntrică, fără de care nu ne va putea ajuta nici o lege din lume.
Poate că cea mai teribilă tragedie a tim¬purilor noastre, a societăţilor în care trăim, constă cu precizie în aceea că, deşi se vor¬beşte mult despre legalitate şi justiţie, deşi se citează multe texte de specialitate în această privinţă, aceste societăţi şi-au pierdut în în¬tregime puterea şi frumuseţea morală de a ierta. În această ordine de idei, cererea de a le fi iertate păcatele celor care au greşit faţă de noi, împletită cu aceea de a ne fi şi no¬uă iertate păcatele noastre de către Dumne¬zeu, poate fi considerată, în mod întemeiat, drept centrul de renaştere morală cu care suntem confruntaţi în această epocă.
CAPITOLUL VII
Şi nu ne duce pe noi În ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău
69
Ultima cerere cuprinsă în Ru¬găciunea Domnească este: „Şi nu ne duce pe noi în is¬pită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Matei 6, 13). Încă din zorii creştinis¬mului, această cerere a dus la neînţelegeri şi a suferit numeroase interpretări. În primul rând, care să fie sensul primei părţi a acestei cereri, anume: „Şi nu ne duce pe noi în is¬pită”? Este oare posibil ca Dumnezeu să ne ispitească, să trimită asupra noastră suferinţe,
73
fel de fel de greutăţi, ademeniri şi incertitudini care se tot acumulează până ajung să ne facă viaţa insuportabilă? Sau poate că Dumnezeu ne supune la chinuri de dragul nostru, pentru ca noi să atingem, în cele din urmă, stadiul iluminării şi al mântuirii?
În plus, cine este acest „cel rău”, de care îi cerem noi lui Dumnezeu să ne izbăvească? Iar dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci de ce triumfă răul mereu şi de ce oamenii răi biruie mereu? Şi de ce prezenţa puterii negative este mult mai evidentă decât prezenţa şi puterea lui Dumnezeu? De ce îngăduie Dumnezeu aceasta? Iar dacă, să presupunem, Dumnezeu decide să mă scape pe mine de rele, de ce nu-i scapă şi pe ceilalţi din jurul meu, pe cei care mor, unii dintre ei indurând suferinţe cumplite?
Să recunoaştem că nu se poate răspunde cu uşurinţă la aceste întrebări. Mai exact, să recunoaştem că nu se poate răspunde deloc la astfel de întrebări, îndeosebi dacă dorim răspunsuri formulate în mod raţional, inteli¬gent sau „obiectiv”. Nici unul dintre cei ca¬re au încercat să abordeze domeniul teodiceei, adică al explicării raţionale a existenţei
74
răului în lume în condiţiile în care se ştie că Dumnezeu Atotputernicul este omnipre¬zent — nu a reuşit să rezolve enigma aceasta într-un mod convingător. Ivan Karamazov, unul dintre cele mai cunoscute personaje dostoievskiene, ne oferă o replică foarte cate¬gorică în acest sens: „Dacă fericirea viitoare [a omului] va fi construită pe lacrima unui sin¬gur copil,” spune el, „eu cu respect vă anunţ că voi renunţa la o asemenea fericire”.
Atunci ce se poate spune, totuşi, des¬pre acest subiect? Este necesar să desluşim înţelesul, sau mai precis puterea lăuntrică a acestei ultime cereri a Rugăciunii Dom¬neşti: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”. În primul rând, răul vine spre noi mai ales ca ispită, ca îndoia¬lă, ca destrămare a credinţei; este un triumf al întunericului, al cinismului, al neputin¬ţei sufletului nostru.
Cutremurătoarea putere a răului nu re¬zidă în răul în sine, ci în faptul că răul dis¬truge credinţa noastră în bine, distruge convingerea noastră că binele este mai pu¬ternic decât el. Acesta este înţelesul ispitei. Chiar şi încercarea de a explica răul pe calea
75
argumentelor raţionale, pentru a-l „justifica” sau „îndreptăţi”, dacă pot spune astfel, este tot o ispită: este o cedare lăuntrică în faţa răului. Atitudinea creştină faţă de rău constă cu precizie în a înţelege că răul nu e nici o explicaţie, nici o justificare, nici bază el fiind rădăcina răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu, a desprinderii de El, a ruperii de plinătatea vieţii. De asemenea, e de dorit să înţelegem că Dumnezeu nu ne dă nouă explicaţii despre rău, ci ne dă puterea de a rezista răului şi de a-l birui. Această biruinţă nu constă în capacitatea de a înţelege şi explicita răul, ci mai degrabă în capacitatea de a ne confrunta cu el înarmaţi cu deplina forţă a credinţei noastre, a nădejdii şi iubirii noastre. Prin credinţă, nădejde şi dragoste ispitele pot fi biruite. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt răspunsuri la ispită, biruinţe asupra ispitei şi, prin urmare, asupra răului.
Aceasta a fost suprema biruinţă a lui Hristos, Cel a cărui viaţă a fost o ispită neîntreruptă. El a fost permanent în mijlocul răului sub toate formele acestuia, începând cu uciderea pruncilor nevinovaţi, care
76
a avut loc imediat după naşterea Sa, şi sfâr¬şind cu acea cumplită izolare, când, trădat de toţi, torturat fizic şi batjocorit, a fost su¬pus unei teribile morţi pe cruce. Din acest unghi privind lucrurile, Sfânta Scriptură este relatarea puterii răului şi a biruinţei lui Iisus asupra răului relatare a ispitelor în¬durate de Hristos Domnul.
Hristos Domnul nu a explicat pricina răului, nu l-a „justificat”, nu l-a „îndreptă¬ţit” în vreun fel, ci l-a înfruntat cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste. El nu a distrus răul, ci a demonstrat puterea luptei împo¬triva răului şi ne-a dat şi nouă această pu-tere; aceasta este puterea pentru care ne ru¬găm atunci când spunem: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”.
Citim în Sfintele Evanghelii că atunci când Domnul şi Mântuitorul nostru su¬ferea singur, în inima nopţii, în Grădina Ghetsimani, când, părăsit de toţi, El „a în¬ceput a Se întrista şi a Se mâhni” (Matei 26, 37), când ispita s-a năpustit asupra Lui cu toată înverşunarea, a venit un înger din cer, s-a arătat Lui şi-L întărea (Luca 22, 43).
77
Asemenea şi noi, cerem acelaşi ajutor ceresc în rugăciunea noastră — astfel încât, aflându-ne în faţa răului, a suferinţelor, a ispitelor, credinţa noastră să nu se clatine, nădejdea să nu slăbească, iubirea să nu se usuce, iar întunericul răului să nu pună stă¬pânire pe inimile noastre şi să nu se cuibă¬rească acolo.
Ne rugăm să avem încrederea în Dum¬nezeu pe care o avea Iisus, pentru ca toate ispitele să fie biruite de tăria credinţei noas¬tre. Ne rugăm, în acelaşi timp, ca Dumne¬zeu să ne izbăvească de cel rău iar în legă¬tură cu această parte a rugăciunii nu ni se dă nici o explicaţie, ci ni se oferă încă o des¬coperire, de data aceasta despre natura per¬sonală a răului, despre persoana umană ca purtătoare a răului şi sursă a răului.
Nu există nici o realitate concretă pe ca¬re am putea-o numi „ură”, dar ura apare în toată forţa ei cutremurătoare atunci când un om urăşte un alt om. Nu există suferinţă ca atare, există oameni care suferă. Totul în această lume a noastră, totul în această viaţă a noastră, este personal. Aşadar în Rugăciu¬nea Domnească noi nu cerem să fim izbăviţi de vreun rău impersonal, ci de cel rău. Sursa răului se află în persoana cea rea care se hrăneşte cu răul, adică în persoana în ca¬re, într-un mod paradoxal şi teribil de dure¬ros, binele a fost înlocuit de rău. Singura ex¬plicaţie posibilă despre cel rău este faptul că am descoperit că nu este vorba despre o for¬ţă impersonală împrăştiată în lume, ci despre tragedia unei opţiuni personale, a unei răs¬punderi personale, a unei decizii personale.
În concluzie, numai la nivelul persoanei umane poate fi biruit răul şi poate triumfa binele, nu la nivelul unor teorii abstracte. Drept aceea, de fiecare dată când spunem Rugăciunea Domnească şi cerem biruinţă asupra ispitei, optăm implicit pentru lumi¬na credinţei, a nădejdii şi a dragostei nu pentru întunericul răului.
Astfel, se poate înstăpâni în lume o nouă ordine a cauzalităţii, o nouă posibilitate de biruinţă a binelui asupra răului, prefigura¬tă de această cerere a Rugăciunii Domneşti: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă¬veşte de cel rău”.
78
CAPITOLUL VIII
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci
79
Ne apropiem de sfârşitul scur¬tei şi întru totul nesatisfăcătoarei noastre incursiuni în universul Rugăciunii Dom¬neşti. Am văzut că în spatele fiecărui cu¬vânt, în spatele fiecărei cereri, se întinde o lume de realităţi spirituale şi de conexiuni spirituale care de obicei scapă atenţiei noas¬tre, pierzându-se în zbuciumul vieţii cotidi¬ene. Din acest punct de vedere, rugăciunea „Tatăl nostru” este mai mult decât o rugăciune;
83
ea este o epifanie, o revelaţie a acelei lumi a spiritului pentru care am fost creaţi, o ierarhie de valori datorită căreia ne putem trăi viaţa în armonie cu Cel ce ne-a dăruit-o. Fiecare cerere cuprinsă în această rugă¬ciune ne deschide o nouă uşă spre un nou orizont al conştiinţei personale, o nouă re¬velaţie despre noi înşine.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele Tău”. Aceasta înseamnă că propria mea viaţă se raportează la existenţa absolută, la existenţa divină, şi nu-şi poate afla înţelesul, lumina şi orientarea decât nu¬mai în termenii acestei raportări.
„Vie împărăţia Ta”. Aceasta înseamnă că viaţa mea este hărăzită să se umple de împă¬răţia binelui, a iubirii şi a bucuriei şi că ea ar trebui să fie străbătută şi iluminată de puterea acestei împărăţii pe care Dumnezeu ne-o dă¬ruieşte şi ale cărei uşi ni le deschide chiar EL
„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” pentru a-mi măsura şi jude¬ca viaţa potrivit voii Tale, pentru ca să aflu în ea, în voia Ta, o lege morală imuabilă, pentru a-mi pleca voinţa proprie, egoismul
84
meu, patimile mele, nechibzuinţa mea în faţa ei, a voii Tale.
„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” pentru a putea primi cu recu¬noştinţă şi veneraţie viaţa mea întreagă, toate bucuriile ei şi toate tristeţile ei, toate frumu¬seţile ei şi toate suferinţele ei, drept daruri din mâinile lui Dumnezeu, pentru a putea atinge cele mai înalte şi luminoase dimensi¬uni umane nu la nivelul acelor lucruri care-mi irosesc nepreţuitul dar al vieţii.
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, pre¬cum şi noi iertăm greşiţilor noştri” pentru ca să fiu totdeauna plin de duhul iertării, de dorinţa de a-mi construi întreaga existenţă în jurul iubirii, pentru ca toate eşecurile me¬le, datoriile mele, păcatele vieţii mele, să-mi fie acoperite de strălucitoarea iertare divină.
„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” — pentru ca, oferindu-mă pe mine însumi voii tainice şi lumi-noase a Domnului, să pot birui orice ispită cu ajutorul Lui, cu osebire pe cea mai cum¬plită dintre ele, orbirea care întunecă lumea şi viaţa, împiedicându-mă să văd în ele pre¬zenţa lui Dumnezeu, orbirea care-mi răpeşte
85
viaţa din mâinile lui Dumnezeu, înnegurând-o şi înrăind-o. Pentru a nu ceda forţei farmecului persoanelor rele, pentru ca să nu se cuibărească în mine însumi ambiguitatea şi perversitatea răului care se străduie totdeauna să poarte masca binelui şi să ia forma unui înger de lumină.
Rugăciunea Domnească se încheie cu o aclamaţie solemnă, care o încununează: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci” şi care cuprinde trei cuvinte cheie, trei sensuri biblice cheie şi trei simboluri principale ale credinţei creştine. Împărăţia este aproape, a venit, ni s-a revelat: „s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei,17), „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), „vie împărăţia Ta”. Dar cum? În viaţa, în cuvintele, în învăţăturile, în moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, în viaţa Lui plină de o extraordinară lumină şi putere, în cuvintele Lui, care sunt o poartă spre cele mai înalte culmi, în învăţăturile Lui, care dau răspunsuri tuturor întrebărilor, şi, în cele din urmă, în acel sfârşit pământesc al Lui din care a izvorât totul — începutul
86
unei vieţi noi pentru toţi cei ce cred în El. Când vorbim despre împărăţia lui Dum¬nezeu nu vorbim despre o abstracţiune, nici despre viaţa de dincolo de viaţă, nici despre ceva ce se va întâmpla după moarte. Mai presus de orice, vorbim despre ceea ce ne-a vestit, ne-a făgăduit şi ne-a dăruit Hristos nouă, celor care credem în El şi-L iubim pe El: aceasta este „împărăţia” întrucât nici¬când n-a existat ceva mai bun, mai frumos, mai strălucitor şi mai minunat revelat, fă-găduit şi dăruit oamenilor. Aşa trebuie ţeleasă această primă parte: „Că a Ta este împărăţia…”.
„…şi puterea, spunem în continua¬re. Ce fel de putere poate avea cineva ca¬re a murit singur pe cruce, fără să se apere în nici un fel, cineva care nu avea „unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20)? Să încer¬căm să-L comparăm cu cea mai mare pute¬re de pe pământ. Indiferent de puterea pe care o poate dobândi un om, indiferent de forţele de care este înconjurat, indiferent de câţi supuşi are, vine şi acel moment inevita¬bil când tot ce are se va transforma în pulbere
87
şi nu va rămâne nimic din ceea ce avea înainte. Dar El, cel „slab”, cel „fără putere” trăieşte, este viu; nimic şi nimeni, nici o putere a nimănui nu-I poate şterge amintirea În conştiinţa oamenilor de pretutindeni. Oamenii îl părăsesc şi uită de El, dar apoi se întorc din nou la El, cuceriţi de alte cuvinte, de alte făgăduinţe. În cele din urmă însă, mai devreme sau mai târziu, revin la cartea sfântă care cuprinde cuvintele pe care le-a rostit El. Din această carte iradiază imaginea Celui ce a zis: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39) —, a Celui care a spus: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34), şi, de asemenea: „Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar noi Ii spunem Lui: „Că a Ta es¬te împărăţia şi puterea… ”
„… şi slava”. Cât de iluzorie, scurtă şi fragilă este orice slavă în lumea în care tră¬im! Se pare că slava este lucrul pe care Hristos L-a căutat cel mai puţin. Dar dacă există o slavă profundă şi indestructibilă, aceea nu poate fi decât cea care se aprinde şi arde ori¬unde este El slava bunătăţii, slava credinţei,
88
slava nădejdii. Mai presus de toate, El este purtător de lumină, iradiind o lumină necunoscută pe pământ înainte de El. Privindu-L, îl vom înţelege pe poetul care ex¬clama: „El vorbeşte cu măreţia stelelor şi cu frumuseţea zorilor creaţiei!”.
înţelegem cu întreaga noastră fiinţă, nu numai cu intelectul, ce caută omul de-a lungul zbuciumatei sale existenţe, după ce însetează el în toiul luptei sale cu viaţa: omul tânjeşte să fie aprins de această lumi¬nă şi doreşte ca totul să strălucească de fru-museţe cerească, să fie plin de slava cerească a Domnului şi Mântuitorului său.
„Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Aici se încheie Rugăciunea Dom¬nească. Atâta timp cât ne vom aminti aceas¬tă rugăciune, atâta timp cât o vom repeta fără întrerupere, viaţa noastră va fi deschisă împărăţiei, va fi plină de putere, va străluci în slavă iar întunericul, ura şi răul vor fi cu totul neputincioase.
CUPRINS
Despre autor 5
Introducere 7
CAPITOLUL I Tatăl nostru, care eşti în ceruri 11
CAPITOLUL II Sfinţească-se numele Tău 21
CAPITOLUL III Vie împărăţia Ta 31
CAPITOLUL IV Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ 41
CAPITOLUL V Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi 51
CAPITOLUL VI Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri… 61
CAPITOLUL VII Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău 71
CAPITOLUL VIII Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci
ALTE CĂRŢI ALE PĂRINTELUI ALEXANDER SCHMEMANN
Pentru viaţa lumii Euharistia
Postul cel Mare
Din apă şi din duh
Liturghie şi tradiţie
Biserică, lume, misiune Celebrarea credinţei (vol. 1, 2 şi 3) Introducere în teologia liturgică Drumul istoric al ortodoxiei răsăritene întrebări fundamentale
Jurnalele părintelui Alexander Schmemann
Unde îţi este, moarte, biruinţa ta!
DIFUZARE:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
tel. 021-320.61.19, fax 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro
www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Societatea de Difuzare SUPERGRAPH vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă cele mai bune
cărţi de spiritualitate, teologie, cultură religioasă, artă, filosofie apărute la edituri de prestigiu.
Plata se face ramburs la primirea cărţilor; taxele poştale sunt suportate de Supergraph.
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!
Referindu-se la cea mai cunoscută rugăciune creştină rugăciunea Domnească Părintele Alexander Schmemann oferă câte un scurt comentariu la fiecare cerere cuprinsă în ea. Abordarea cunoscutului teolog este deopotrivă provocatoare şi profundă, dar, mai ales, de o surprinzătoare actualitate.
Discutând în cheie inedită teme precum iubirea, iertarea, păcatul, împărăţia cerurilor sau voia divină, autorul reuşeşte să „deranjeze” comodi¬tatea şi egoismul omului modern şi să readucă la lumină mesajul evanghelic autentic.