Sfinţii îNCHISORILOR
Mănăstirea PALTIN PETRU-VODĂ 2019 n
© Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu 2019 Toate drepturile rezervate.
ISBN 978-973-0-29717-1
SUMAR
9PROLOG
12JUSTIN PÂRVU
22ARSENIE PAPACIOC
38ADRIAN FĂGEŢEANU
50 SOFIAN BOGHIU
64DANIEL (SANDU) TUDOR
78GHERASIM ISCU
94ILIE LĂCĂTUŞU
104GHEORGHE CALCIU DUMITREASA
114DIMITRIE BEJAN
128CONSTANTIN SÂRBU
146ILARIONV. FELEA
160CRĂCIUN OPREA
170IOANSABĂU
180NICOLAE STEINHARDT
194MIHAIL LUNGEANU
202ATANASIE ŞTEFĂNESCU
216PAULIN CLAPON
222TRAIAN TRIFAN
236VALERIU GAFENCU
254IOAN IANOLIDE
270GHEORGHE JIMBOIU
282VIRGIL MAXIM
294MIRCEA VULCĂNESCU
308RADU GYR
332PETRE ŢUŢEA
346GEORGE MANU
358NICOLAEPURCĂREA
372CONSTANTIN OPRIŞAN
394OCTAVIAN ANASTASESCU
402CONSTANTIN (TACHE) RODAS
418MIHAELAIORDACHE
430TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU
438MONAHIA PANGRATIA
454ASPAZIA OŢEL PETRESCU
468NICOLAE IONIŢĂ
472 MĂRTURII ALE SFINŢENIEI
476EPILOG
479COLOFON
PROLOG
PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU:
„SĂ ADUCEM LA LUMINĂ SFINŢENIA LOR!”
Ţara noastră esteţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.
în închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească, pentru că cei mai mulţi dintre cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi.
în toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune, în închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşaniaşi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucăţelele acelea de pâine, acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase
10
ale lui Radu Gyr şialţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinutviaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.
Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şiţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şigreutăţile istorice prin care am trecut în decursul timpului; moaşte şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.
Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri. Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate acesteţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr. 1 al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi esteţara noastră, este România Ortodoxă, cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă nu este suficient să admirăm ostenelile şinevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi. Când în puşcăriile noastre judeţene, cum era de pildă în Suceava, prin 1949, se făceau odioasele arestări, zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân care au fost luaţi de la creşele lor şiaduşi cu mamele lor la anchetă, cu taţii lor, aduşi aici întemniţaţi. Ce jertfă mai plăcută şi mai curată poate fi decât a acestei generaţii în faţa căreia noi trebuie să ne închinăm?
Tineretul din 1948, ei au fost elita neamului nostru; restul… trepăduşi pe lângă ei.
Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învăţătura ta şibineînţeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bineînţeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am intrat pe drumul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruinţa asupra suferinţei. Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din 40 – 41, deci care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracterşi atâta tărie sufletească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc1.
1 Din învăţăturile şi minunile Părintelui Justin, Fundaţia Justin Pârvu, Petru-Vodă, 2013.
PĂRINTELEJUSTIN PÂRVU
Motto: „Cine spune adevărul poatesă piardă azi, dar să câştige pentru
totdeauna, fiindcă nimic nu se facefărăştiinţa lui Dumnezeu; în toate e oîncercare şi o dovadă de dragoste a luiDumnezeu” (Părintele Justin Pârvu).
Părintele Justin s-a născut de
ziua Sfântului Mare Mucenic
Haralambie, pe 10 februarie 1919, în
satul Petru-Vodă, comuna Poiana
Teiului, judeţulNeamţ. „Copilăria
asta frumoasă şi bogată pe care am
trăit-o eu, m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei. În zona de la
munte unde bărbaţii sunt mai mult plecaţi la lucru, mamele erau acelea care
se osteneau cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu influenţa în viaţa spirituală pe care o aveau ele”.
Zona Moldovei în care s-a născut Părintele Justin este considerată Athosul
României, datorită mănăstirilor de călugări şi de maici. Părintele Justin,
copil fiind, avea o icoană cu care se culca şi se trezea înaintea ochilor: Sf.
Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee cu mănăstirile şi chiliile sihaştrilor şi în înălţime Sfânta Treime binecuvântând pe nevoitori. Mama sa,
Ana, îl ducea în duminici şi sărbători la mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria,
Neamţ. Ideea de mănăstire i-a venit copilului Iosif, pe când dormea acasă
în cerdac şi se trezea cu muntele Ceahlău, după cum însuşipovesteşte cu
haz. Apoi era mănăstirea Neamţ cu tipografia, iar cărţile erau o atracţiepentru viitorul monah. Mai târziu, la plecarea de la Seminarul monahal de la Cernica de lângă Bucureşti, îşi amintea de lacrimile tatălui său, Gheorghe, pe care avea să-l vadă pentru ultima dată.
Părintele a intrat în mănăstire la vârsta fragedă de 17 ani. În mănăstirea Durău a cunoscut călugări foarte buni trăitori, cereşti, o Filocalie vie. Acolo erau duhovnicii unei generaţii care avea o tradiţie spirituală solidă, o responsabilitate în faţa lumii, oameni care iubeau valorile ortodoxe, care îşi puneau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie. Acei părinţi erau cu totul cereşti: Părintele Pahomie, om de rugăciune, Părintele Dometian, om de dragoste, Părintele Irinarh, atât de lepădat de cele lumeşti, Părintele Irimia Schivnicul, mare postitor, care-i învăţa Rugăciunea lui Iisus.
PREVESTIRE MINUNATĂ
După Sfintele Paşti, prin anul 1948, după Izvorul Tămăduirii se scotea de la Durău icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se mergea cu ea prin satele de pe valea muntelui. Pe când aduceau acasă icoana, Părintele Justin împreună cu un alt părinte au văzut colţul sticlei icoanei spart. Acesta a fost un semn şi a urmat arestarea după două săptămâni. La icoană, la mănăstire, avea să revină după 17 ani.
Părintele a suferit 16 ani în închisorile comuniste pentru credinţa în Dumnezeu şi neam. Acei ani au însemnat mult în viaţa sa. Întâi, spunea părintele, trăieşti cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei. Ca preot, începe să-şi facă un scop din răspunderea faţă de viaţa spirituală a celorlalţi deţinuţi, încât rugăciunea devenea cu mult mai puternică decât era înainte de detenţie. În închisoare, durerea proprie nu mai era simţită pentru că altcineva murea lângă tine. „Moartea făcea parte din viaţa noastră. O vedeam ca pe o izbăvire, căci este poarta spre viaţa de dincolo pe care ne-o dorim. Oricum moartea mi-a fost tovarăş şi mai înainte, pe frontul de est când am mers ca preot cu trupele române până la Odessa”.
TEMNIŢELE COMUNISTE – FABRICI DE MARTIRI
închisori precum Aiud, Gherla, Canal erau fabrici de martiri în cel mai literal
sens al cuvântului. Când eşti martorul degradării propriului trup, nu ai în faţa
ochilor decât moartea. Însă cea mai cumplită dintre morţieste complacerea
în minciună şirenunţarea la lupta pentru adevăr. Anchetele erau astfel reale
confruntări cu duhul perfidiei înstăpânit în fiara comunistă, sortit să pângărească haina neprihănită a conştiinţei. „Când anchetatorii întrebau: «Despre
ce aţi vorbit? Cum aţi organizat rezistenţa?», eu răspundeam: «Nu, nimic din
aceste lucruri», doar lucruri obişnuite, dar răspunsul adevărat nu era acceptat
de ei şi, în sfârşit, eram atât de bătuţi şi de torturaţi fizic şi psihic până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi ştiam totul, pusesem la cale
cine ştie ce plan şi că eram criminali. Şi aşa ajungeam de luam 10 sau 15 ani
pedeapsă”. Arestat în noaptea de 14 mai 1948 spre a fi anchetat de Securitatea
din Roman, reţinut în penitenciarul Suceava aproape un an, Părintele Justin
va fi condamnat la detenţie, în temniţa cruntă a Aiudului, la 17 mai 1949
(conform Documentului emis de Tribunalul Militar Iaşi pentru repartizarea
deţinuţilorarestaţi în lotul FDC Roman). Folosindu-se din plin de harul preoţiei, singura preocupare devine pentru Părintele Justin cum să-i pregătească
pe acei oameni închişi, pentru moarte. Săvârşeşte pe ascuns de ochii gardienilor Sfintele Taine: spovedania prin alfabetul morse şi Sf. Liturghie cu mare
sacrificiu şi jertfă. În infernul închisorilor comuniste, acolo unde se voia reeducarea fiinţei umane prin anularea sufletului, după 12 ani Părintele Justin
a mărturisit că tot mai crede în Dumnezeu. Acolo se aflau toate categoriile:
profesori universitari, ingineri, doctori, judecători şi preoţi. Fiecare a învăţat
unul de la celălalt, închisoarea fiind o şcoală, o universitate a vieţii pline de
respect şi de mărturisire a adevărului de credinţă. Într-una din zile în curtea
închisorii Aiud, în urechile deţinuţilor a răsunat întrebarea caraliilor: „Cine
crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?” în adâncul
fiinţei părintelui Justin se naşte o răzvrătire „sfântă”: „Ştiţi, am simţit o puternică revoltă interioară. Am realizat că acesta e momentul, indiferent de
ceea ce putea să mi se întâmple, chiar dacă mă trimiteau înapoi în celulă sau
într-un lagăr de muncă. Regimul era diferit: într-un lagăr de muncă – era mai uşor, chiar dacă te exterminau în ambele locuri. Când am auzit întrebarea, eu am sărit. Eu eram în spatele acestei adunări de aproximativ 120 de bărbaţi. Am ieşit în faţă, sprijinit de alţii. Toţi eram slăbiţi, eram nişte umbre, nişte fantome. Am ieşit în faţă. Omul a spus: «Vino aici!» arătându-mi stânga lui. «Cine altcineva crede ca acesta?». Numai 7 au stat la locurile lor, oamenii lor, informatorii, care intraseră printre noi şi îşi trădau colegii. M-au izolat 9 zile şi mi-au dat porţia de mâncare cunoscută: câte 200 de grame de apă sărată, seara, şi o bucăţică de pâine de 100 de grame. După două săptămâni, am fost dus la mina de plumb de la Baia Sprie într-omaşină a închisorii în condiţii oribile şi am stat acolo doi ani”. Regimul exterminator de muncă în mină, lipsa hranei şi a unor condiţii minime de viaţă decentă îi vor şubrezi sănătatea. După greva foamei din 1956, părintele este retrimis la Aiud pentru efectuarea ultimilor patru ani de detenţie din cei 12 primiţiiniţial, perioadă de adâncire şi lămurire a sensului unei vieţi răstignite pentru neam şi pentru credinţă: „Priveam lucrurile în ansamblu. Şi vedeam că toată prezenţa noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre şi ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generaţii ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câştige pe termen lung. Deci noi eram cei puşi acolo, ca să ducem povara unei naţiuni. Şi cu atât mai mult cu cât intram şi acumulam anii aceştia,
8,9,12,14,15,16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era ca un dar de la Dumnezeu: moarte sau viaţă. O zi mai mult era un dar spre pocăinţă de la Dumnezeu”. În anul 1960, care ar fi trebuit să fie al eliberării, întrebat de securişti: „Dacă îţi dăm drumul acum, ce ai să faci?”, Părintele Justin le răspunde cu dârzenia-i caracteristică: „Ce am făcut şi până acum”. Urmarea: o nouă condamnare de 4 ani la muncă silnică în Delta Dunării. Frigul, foamea, bătăile şiumilinţele îi vor împleti cunună pe altarul sufletului sfinţit de mireasma rugăciunii: „în închisori aveam pururi în minte paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste care mi-au fost de mare ajutor. Suferinţa aceea din închisoare era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii estesuferinţa. Vrei să trăieşti creştineşte? Vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului.
Şi să le transformi în duh. Trăirea şi suferinţa trezesc în monah rugăciunea”, zicea Părintele Justin. Nu o dată a mărturisit că în închisoare a învăţat să se roage cu adevărat, că frumuseţea rugăciunilor, a Sfintei Liturghii din spatele gratiilor nu a mai trăit-o niciodată în libertate.
16
ELIBERAREA DIN TEMNIŢĂ,
REVENIREA LA VIAŢA MONAHALĂ
La ieşirea din temniţă, în 1964, a fost pentru o perioadă muncitor forestier, apoi a intrat la mănăstirea Secu ca preot monah până în 1975. Timp de opt ani nu s-a mai despărţit de povăţuirea caldă a marelui duhovnic, părintele Paisie Olaru de la care şi-a întărit smerenia şi dragostea faţă de aproapele. La Mănăstirea Secu a avut ascultarea de stupar şi făcea adesea aluzii la hărnicia şi truda albinelor, servind pe oricine îi trecea pragul cu un fagure alb. În primăvara anului 1975 a reuşit să plece la Muntele Athos, în Grădina Maicii Domnului, dar „dorul de ţară” l-a adus înapoi acasă, unde poţi la fel să te mântuieşti.
în 1977, în toamnă, pleacă de la Mănăstirea Secu la Mănăstirea Bistriţa, unde se află icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Părintele Justin iubea cel mai mult slujbele bisericii şi cânta la strană. Tot la Mănăstirea Bistriţa, îl întâlneşte pe călugărul cărturar Ioanichie Bălan, autorul Patericului românesc şi formează o mică obşte misionară, în slujire, ascultare, smerenie, iubire de aproapele. Pentru Părintele Justin, precum avea să spună, aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale. Chiar atunci, în anii comunismului veneau oameni din toate colţurileţării la chilia părintelui, se ruga pentru ei, îi îndruma, făcea botezuri şi cununii în taină. Întotdeauna durerea ascunsă în cuvintele oamenilor lovea în centrul fiinţei lui. Ca monah, Părintele Justin îşi părăsea singurătatea, căci „monahismul este adevărata armă a unei naţiuni, care trebuie să lupte întotdeauna în linia întâi a bătăliei”.
CTITOR AL MĂNĂSTIRILOR PETRU-VODĂ ŞI PALTIN
După revenirea timp de un an la mănăstirea Secu, în 1991, întemeiază mănăstirea de la Petru-Vodă, Neamţ, al cărei Stareţ şi duhovnic a fost, iar în anul 2000 ridică un aşezământ de educaţie pentru copiii săraci care adăposteşte în prezent 20 de copii şi un cămin pentru persoane vârstnice cu o capacitate de 40 de locuri, având în dotare trei cabinete: medical, stomatologic şi de fizioterapie sprijinite de activitatea unui laborator care prepară medicamente naturiste pentru o gamă largă de afecţiuni. În anul 2003, Părintele Justin pune piatra de temelie a bisericii mănăstirii de maici Paltin Petru-Vodă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, sfinţită de PS Calinic Botoşăneanul la 2 noiembrie 2008. Iubitor al cuvântului viu, mărturisitor neobosit al dreptei credinţe, Părintele Justin va fi promotorul activităţiicărturăreşti a actualei Edituri Fundaţia Justin Pârvu. Primele crâmpeie de gând povăţuitor ale smeritului duhovnic vor vedea lumina tiparului în cărţile care îi conţin cuvintele de folos, precum şi în paginile revistei Glasul monahilor îmbunătăţită ulterior din punct de vedere grafic şi reeditată de Mănăstirea Paltin până în prezent sub numele de Atitudini. Cea mai mare împlinire pentru Părintele Justin a fost, după căderea comunismului, punerea temeliei pentru Biserica închinată martirilor din închisorile comuniste, în poiana copilăriei lui, la Petru-Vodă, în 1991. Stareţ şi duhovnic, în chilia lui „îngropată în popor”, Părintele Justin era punctul de sprijin în durere.
în vremurile în care trăim, îndemna maicile şi călugării din mănăstiri să rămână în lumina lumii. „Un călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele biruinţei, trebuie să conştientizeze că acestebiruinţe nu vin decât prin suferinţe, greutăţi, prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci aici jertfa ta, să aduci suferinţele tale, lupta ta şi rănile tale. Aceasta-i crucea pe care au luat-o miile de călugări ce au căzut în faţa Sf. Altar. Aceştia, împreună cu mucenicii închisorilor comuniste, cu rugăciunile lui Valeriu Gafencu, cu nevoinţele părintelui Gheorghe Calciu, cu rugăciunile părintelui Ilie Lăcătuşu, cu rugăciunile sfinţilorpărinţi Antim şi Vichentie de la mănăstirea Secu şi mulţi alţii, formează oarecum o pârghie de rezistenţă ortodoxă: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aceasta e pregătirea pentru dincolo”.
„SĂ TRĂIEŞTI CA UN SFĂNT,
DAR SĂ FII ACOLO UNDE TREBUIE SĂ SFINŢEŞTI!”
Pentru că Părintele Justin mult a iubit, a avut şi privilegiul de a fi iubit. Darurile primite de Stareţ de la Dumnezeu: dragostea, milostenia, echilibrul, smerenia, înţelepciunea, cumpătarea, mângâierea şi vindecarea rănilor trupeşti şi sufleteşti, bunătatea nemărginită, înainte-vederea, sunt adeverite de cei care au venit la Sfinţia sa după ajutor. Stareţul vedea sufletul omului cu ochii duhovniceşti, îi străvedea întreaga lui viaţă şi pentru aceasta, ajutorul dat de el oamenilor era atât de lucrător: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-liubeşti, trebuie să-lînţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-liubeşti pe cel de alături, dacă nu-lajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu”.
Părintele Justin i-a hrănit duhovniceşte nu numai pe călugări, ci şi pe mireni, le-a descoperit voia lui Dumnezeu şi „a zidit, a îndemnat şi a mângâiatei Cor. 14: 3).
Părintele spunea: „Să luăm în viaţa noastră de bunăvoie crucea durerii”
sau „Şansa noastră e suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre. Şi cu asta noi biruim”.
Stareţul Justin emana linişte dătătoare de încredere, dar nu o linişte lipsită de griji, ci una care insufla responsabilitate şi încredere că eşti în stare să înfăptuieşti ceva. Părintele a fost un luptător până în ultima clipă a vieţii lui împotriva ecumenismului în Biserică şi împotriva duhului antihristic ce se lucrează prin noua ordine mondială, ocultă, îndemnând mereu la mărturisire: „Vedeţi voi, noi am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim. Noi încă dormim (…). Să ne rugăm să ne păzească în aceste vremuri şi să nu cădem în mreaja înşelării. Un apologet înţelept şi un adevărat apostol al vremurilor noastre are discernământul mărturisirii şi nu mărturiseşte cu patimă, fără socoteală, ci ştie să se facă tuturor toate, fără să se abată de la Adevăr. El caută mereu să lupte să poată trezi în ceilalţi sentimentul de apărare a Adevărului. AceSta este rostul mărturisirii lui, dar, din păcate, ţara noastră nu are un astfel de mărturisitor la ora actuală. Rostul mărturisitorilor este să se facă ostaşi ai apărării Ortodoxiei”, în 2012, arhimandritul Justin mulţumea Maicii Domnului şi martirilor, foştilor colegi de suferinţă, veghetori din împărăţia Cerurilor pentru visul împlinit de a se înălţa şi la Canal o mănăstire în cinstea celor ce nu mai sunt. Aceasta a fost o împlinire la anii bătrâneţilor lui ca să spună liniştit precum bătrânul Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…”, cântare mult iubită de Părintele Justin.
16 IUNIE 2013, TRECEREA LA DOMNUL
De pe patul suferinţei în lupta cu boala pe 7 mai 2013, şi-a mângâiat fiicele duhovniceşti cu un cuvânt înălţător: „Fiicele mele duhovniceşti, am fost şi rămânem împreună până la sfârşitul veacului acesta trecător. Rugaţi-vă liniştite acolo şistaţi în planul aceSta al Maicii Domnului şi ne vom regăsi iarăşi împreună şi vom face gândurile noastre de mântuire pentru viitor. Să fiţi binecuvântate şi Dumnezeu să vă aline durerea sufletească şi trupească şi vouă, şi mie, şi neamului nostru creştin-ortodox. Să fiţi binecuvântate în cele dorite!”
Părintele era un învăţător nu doar prin cuvinte, ci şi prin ceea ce era, prin prezenţa sa. În urmă cu câţiva ani a venit din Elveţia, profesorul şi „teologul icoanei”, Michel Quenot, care a spus despre Părintele Justin: „Destul că l-am văzut. În preajma lui simţi o bucurie, o căldură, o binecuvântare părintească pe care numai un părinte adevărat ţi le poate da”. Era un purtător de Duh capabil să dialogheze ca de la egal la egal cu fiecare, de la copil la intelectual, trecând pe la cea mai simplă ţărancă, dar şi un om care să participe la suferinţeleşi la bucuriile lor, să pătimească, dar să şi râdă împreună cu ei, într-un sens care făcea parte din existenţa Părintelui, era şi angajarea sa în relaţia cu fiii săi duhovniceşti şi cu cei care îl vizitau; lua păcatele lor în pocăinţa sa.
Părintele Justin şi-a dat obştescul sfârşit în ziua de 16 iunie 2013, în chilia sa din mănăstirea de maici Paltin Petru-Vodă, unde a vieţuit ultimii ani din viaţă, în urma unei suferinţe dureroase pricinuite de cancerul la stomac. Maicile din mănăstire l-au îngrijit cu dragoste până la sfârşitulvieţii Părintelui lor Duhovnicesc. În grija acestora a rămas poate cea mai scumpă avere a Părintelui Justin: orfelinatul de copii şi un cămin pentru bătrâne. Bunul Dumnezeu să ne ajute să ducem mai departe învăţăturaşi pilda vieţii Părintelui Justin, rămas în sufletul poporului ca: Duhovnicul neamului românesc.
CONSTANTIN STRĂCHINARU2 DESPRE PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „SE DISTINGEA PRINTR-O ANUME SMERENIE CARE ÎI DUBLA ÎNŢELEPCIUNEA”.
în anii de detenţie, am avut ocazia să stau cu Părintele Justin, de care fizic ne-am despărţit, dar suntem convinşi că este prezent mereu printre noi şi dorim să fie şi în voinţa noastră. Nici noi nu bănuiam atunci că Părintele Justin va ajunge un luminător al Ortodoxiei în Carpaţii Moldovei. El a tăcut, a gândit şi odată eliberat, încet-încet a ajuns să ctitoarească ceea ce vedem astăzi. Părintele Justin crea relaţii de simpatie, nu de respingere şi se distingea printr-o anume smerenie care îi dubla înţelepciunea. El respira o bunătate şi o atracţie deosebită pentru cine dorea un sfat. De ce? Pentru că faţă de noi, care eram proaspeţi studenţiintraţi în puşcărie, el venea şi cu o experienţă de front. Trecuse prin abatorul de la Roman în completarea detenţiei de la Suceava. La Suceava, unde noi am fost duşi, s-au înfiinţat imediat camere de anchetă şipuşcăria Suceava a devenit şi ea un abator al puterii. Nu înşir acum chinurile de acolo, pentru că nu are niciun rost, mai ales că nici părintele niciodată nu vorbea de suferinţele lui. Important este să extragem esenţa lor pe care să o folosim în viaţa noastră şi în creşterea copiilor noştri. Lumea este foarte curioasă să afle despre acestesuferinţe în detaliul lor, dar e foarte greu pentru cel care le-a trăit, să le aşeze în cuvinte. De aceea şicărţile noastre se dublează de ecoul lor. Fiindcă anchetatorii de acolo
2 Fost coleg de detenţie cu Părintele Justin, fragment din cuvântare ţinută în cadrul simpozionuluiIn memoriam Părintele Justin Pârvu, m-rea Paltin, 2014.
erau din vechea poliţie a societăţii de dinainte să spunem – ei erau foarte convinşi de comunişti de noua ordine şi de aceea deveneau nişte satrapi de o cruzime şi un sadism nemaipomenit.
De acolo ne-am despărţit, ducându-ne anii prin diferite puşcării comuniste şi la un moment dat, Părintele Justin a ajuns în Periprava, la tăiat de stuf. Sigur că acest centru avea şiunităţi agricole: când te scotea la munci agricole, când la tăiat de stuf.
Una din închisorile pentru toţi deţinuţii, de care nimeni nu poate face abstracţie, a fost Jilava. Această puşcărietra sub pământ, fort în istoria ei, şi cam niciun deţinut cu ani de închisoare n-a scăpat să nu stea în ea. Dacă erai mai răzvrătit şi făceai greva foamei, erai trimis oarecum Special la Jilava pentru ameliorarea atitudinii şi acolo condiţiile erau atât de aspre încât rămânea cine putea.
Aş vrea să subliniez că, cu toată seninătatea şi bunătatea lui, dacă stăteai în intimitate de vorbă cu Părintele Justin, vedeai durerea din eul său profund la atâtea mârşăvii câte se întâmplă în ţara aceasta. Nu stătea cu televizorul în chilie, dar din ceea ce îi spuneau oamenii care veneau să îşiuşureze sufletul la el, vedea mai mult, vedea realitatea crudă care este în această ţară. Iată a trecut un sfert de secol, deci mai mult decât timpul dintre cele două războaie şi atâţia români îşi duc viaţa foarte greu! S-au împrăştiat în lume, familia se clatină, instituţiile Statului se clatină, adevărul a devenit minciună, tradiţia e socotită vetustă.
îndemnul meu este să urmăm exemplul valorilor neamului românesc şi să înaintăm pe linia pe care au mers ele, ca să ajungem la demnitatea noastră de români.
PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC – APOSTOLUL IUBIRII AL NEAMULUI ROMÂNESC
COPILĂRIA – „ERAM EU MIC, DAR GÂNDEAM MAI BĂTRÂNEŞTE”.
Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul
1914, într-o zi de mare praznic, la 15
august, praznicul Adormirii Maicii
Domnului. S-a născut din părinţiibinecredincioşi, Vasile şi Stanca,
în comuna Perieţi, satul Misleanu,
judeţulIalomiţa. Tatăl, Vasile, era
agent sanitar pesteşase sate şi unul
dintre principalii ctitori ai bisericii
din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot
în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus
Papacioc, dar numele original era Albu.
încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăţia spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă
noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte.
Mergeam la biserică, eram singurul din familie care postea…”3.
Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalţi printr-un
comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidenţă cu nimic, ba de cele
mai multe ori cedând în faţa lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile,
copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au prins şi pe el şi cu
3 Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Ed. Eikon, 2003.
o crenguţă de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe răufăcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptăţească, simţind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învaţămeşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor. Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şiobţine unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinereţel-a ajutat foarte mult în viaţă, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezenţă continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.
TINEREŢE SFÂNTĂ
După ce absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naţionalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcarea Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Codreanu şi de mulţi alţi intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumuseţea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidenţiindu-se printr-un deosebit simţ organizatoric şicalităţi de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegişi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, MihaileArhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, MihaileArhanghele”.
RĂSPUNDEREA DE ROMÂN ÎL COSTĂ
După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament Malaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Datorită activităţii sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol
al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată
24
floarea intelectualităţiiromâneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat în comuna Zărneşti din judeţulBraşov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei care îl şi aleg primar. „în trei zile am scos toţi ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” – povesteşte Părintele Arsenie. „Revenise axa: BudapeStabucureşti-Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român”.
Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calităţi creştineşti, capabil de un sacrificiu şi jertfă fără margini.
ARESTAT SUB REGIMUL ANTONESCU
în 1941, după rebeliunea înscenată de Antonescu şi germani, Părintele Arsenie este arestat din nou alături de toţi ceilalţi capi ai Mişcării Legionare. Este judecat de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la şase ani de închisoare. Aceşti şase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulţi dintre trăitorii mistici ai Mişcării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată, ce avea puterea să coalizeze şi să îmbărbăteze multe suflete prin calea credinţei în Hristos. Aici îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţireşidesăvârşire prin viaţa monahală, prin lepădarea tuturor celor lumeşti spre unirea cu preafrumosul mire Hristos. Avându-l sfetnic în suferinţă şi prieten devotat pe Părintele Marcu de la Sihăstria (Costică Dumitrescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea să treacă prin închisoare ca printr-o grădină a Raiului. Considerând monahismul ca cel mai mare lucru în creaţia lui Dumnezeu, mai presus chiar şi de tainele îngereşti, tânărul cu un nume de înger ardea de râvna de a intra în mănăstire.
INTRĂ ÎN VIAŢA MONAHALĂ
„M-amfăcut călugăr ca să mă iau la luptă cu Dumnezeu şi să-L birui”. Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăşte să îşi dedice viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoştea toate mănăstirile, fratele Anghel ajunge la metocul mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, stareţul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: Nu te primesc, frate. Te văd că eştiniţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Şi atunci ce-o să zică fraţii: pe acela îl ţii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu! Stareţul a greşit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos”. De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de fraţii de acolo. Este rânduit paraclisierşi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şiuşileîmpărăteşti de la bolniţa mănăstirii. Exersând ascultarea şi tăierea voii, Părintele se silea să dobândească virtuţilecălugăreşti în desăvârşirea lor. „în mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spune Părintele, deci cu cine te lupţi? Cu Creatorul voinţei libere! Teoretic e uşor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat şi am văzut cât se poate. A-ţi tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul de aceea ne numim cin îngeresc”. Remarcat pentru calităţile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educaţie civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunţat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. „Să predau ALRUS”, adică pe dracul. Şi eu zic: „Cum? Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă stareţul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.
De aici începe un şir de prigoniri şi defăimări ale stareţului la adresa fratelui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: dacă mă dă afară mă duc în altă mănăstire, dar nu plec de voia mea!” Mănăstirea Cozia era aşezată pe o moşie de 300 de hectare şi se situa la 2 km de Caracal, în comuna Comanca. Acolo trimitea lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşi aşi muncitorii care o lucrau. Stareţul, ca să scape de Anghel, l-a trimis la Comanca să îngrijească recolta. Fratele Anghel primeşte cu multă bucurie ascultarea şi pleacă spre Comanca. Aici avea să întâmpine multe lipsuri, greutăţi şi neplăceri. Are parte însă şi de multe mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Printre acestea se numără şi întâmplarea cu capra. Părintele obişnuia să se roage în magazia plină cu grâne. Iarna geroasă şi lupii de afară au înspăimântat însă şi capra Părintelui, care ţipa cu disperare să intre şi ea în magazie. „Nu puteam că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche şi am tras- o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru… am îngenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, capra a venit şi s-a aşezat singură în genunchi ca rândul trecut. Vă daţi seama unde mă trimisese Gherman, stareţul, la ce mare fericire?”.
LA SIHĂSTRIA
La Comanca este sesizat de Părintele Gherasim Iscu (cel care avea să fie martirizat în temniţele comuniste), stareţul mănăstirii Tismana, care era uimit de faptul că o aşa personalitate ca Părintele Arsenie esteţinută închisă sub obroc, într-un loc neştiut de nimeni. Este trimis de ascultare la schitul Cioclovina de lângă Tismana, la 4 km în munte. Aici Părintele se ocupa cu albinăritul, dar ascultarea era destul de anevoioasă, deoarece stupii erau greu de păzit de urşişi de lupi. „Luam tava noaptea, băteam şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo şi udam grădina”. Lupii însă aveau să-l păzească pe Părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiştii nu au putut trece să-l aresteze. Ajutat de Părintele Gherasim Iscu, fratele Anghel este chemat de mitropolitul Firmilian să predea ca profesor spiritual la seminarul din Craiova. Însă nu a apucat să îndeplinească această ascultare, deoarece la presiunile Securităţii, mitropolitul Firmilianeste silit să îl îndepărteze din seminar.
Ajunge la mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securităţii, alungat din orice mănăstire, prigonit de „fraţii” săi, aici părinţii l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe fraţii şi părinţiiobştii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: „îi întrebam pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: „Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie şi îl punea adesea să predice sau chiar să îi ţină locul în mănăstire, atunci când Părintele era plecat sau dus cu oile.
RUGĂTOR APRINS LA MĂNĂSTIREA ANTIM ARSENIE – OMUL LUI DUMNEZEU
Nu apucă însă să se bucure prea mult de liniştea de la Sihăstria, pentru că, datorită talentului său în desen şi sculptură, este chemat, spre sfârşitul anului 1949, la Institutul Biblic din Bucureşti, unde desena şi sculpta în miniatură. Era stabilit la Mănăstirea Antim, alături de mari duhovnici trăitori şi intelectuali, precum: Părintele Petroniu Tănase, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu. Aici îi rânduieşte Dumnezeu mănăstirea de metanie, chiar dacă el cu sufletul era tot la Sihăstria şi astfel este călugărit cu numele Arsenie (pe care l-au tras la sorţi) de către Părintele Benedict, naş fiindu-i Părintele Petroniu. Părintele depune jurământul monahal în ziua de 26 septembrie la pomenirea Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, faţă de care păstra o deosebită evlavie şi care avea să îl ocrotească cu harul său de aici înainte. Se ştie că mai presus de toate, Părintele Arsenie preţuia virtutea iubirii şi propovăduia iubirea, cu inima sa caldă, pe tot pământul acestei ţări binecuvântate şi mult asuprite, prin lume şi prin mănăstiri, prin pustietăţi, prin cetăţi şi prin închisori.
Aici, la Antim, participă la întrunirile mistice ale Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae, întruniri duhovniceşti, care au atras mii de tineri studenţi. Nu era însă întotdeauna de acord cu liderii acestei mişcări a Rugului Aprins. De pildă Părintele Arsenie nu era de acord cu prea multa teoretizare a rugăciunii inimii, şi în loc de manualul de rugăciune, care era Sbornicul, indica un metanier mai degrabă, punând accentul mai mult pe trăire decât pe teoretizare. „Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii le atrăgea smerit atenţia Părintele. Rosteşte-o tainic şi taci. Asta e tot! Pentru ce trebuie să aştepţiindicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos?”. Şi de atunci îi rămăsese porecla Arsenie, omul lui Dumnezeu!
PROFESOR SPIRITUAL LA SEMINARUL DE LA NEAMŢ, ACTIVITATEA MISIONARĂ DE PREOT
îndeletnicindu-se cu sculptura în miniatură, Părintele Arsenie începe să aibă probleme cu vederea. AceSta este de fapt şi un pretext de a cere ieşirea din eparhie şi revenirea la mănăstirea Sihăstria. Cererea i se aprobă şi revine astfel la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. După puţin timp, la insistenţeleşi recomandarea Părintelui Cleopa, este hirotonit diacon la mănăstirea Calamfideşti, lângă Rădăuţi şi exact la un an după călugărie, tot de praznicul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hirotonit întru preot la mănăstirea Agafton. Chiar dacă nu şi-a dorit preoţia, ca unul ce iubea mai mult smerenia şi prefera să rămână un monah anonim, Părintele Arsenie prinde curaj sub ocrotirea marelui Apostol al iubirii şi se dedică trup şi suflet acestei vocaţii – preoţia şi duhovnicia.
Harul său duhovnicesc şi pedagogic nu este lăsat în umbră şi este numit profesor spiritual la seminarul mănăstirii Neamţ. Aici slujea zilnic Sfânta Liturghie şi se ocupa de educarea şi formarea tinerilor seminarişti, viitori preoţi. Părintele povesteşte o întâmplare miraculoasă petrecută în timpul unei Sfinte Liturghii, în care le explica elevilor Proscomidia şi cum se săvârşesc Sfintele Taine. În timp ce le explica faptul că din cauza necredinţei preotului Sfintele Taine se pot transforma în carne şi sânge şi care este rânduiala canonică în astfel de situaţii, diaconul cu care slujea, era cuprins de îndoială în privinţa celor relatate de Părintele. „Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele? «Că n-o fi chiar aşa cum spune Părintele Arsenie!» Şi s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos şi potirul pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de uşa diaconească, pentru că era paraclisul mai mic. M-am întors şi l-am mustrat Şi şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului… El s-a îndoit, nu trăia prin credinţă. «Dar pentru care motiv te pregăteşti pentru preoţie»?”.
EGUMEN LA MĂNĂSTIREA SLATINA
În 1950, la cererea Patriarhului Justinian, Părintele Cleopaeste chemat să întemeieze o obşte monahală la mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă cu condiţia să fie însoţit de prietenul şi sprijinul său de nădejde, Părintele Arsenie. Astfel Părintele Arsenie este numit egumen la mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopastareţ peste 120 de călugări. „Nu era mănăstire mărturiseşte Părintele Arsenie – era o Academie! Cu teologi mari ca: Părintele Dosoftei, înaltul Antonie, Părintele Gherontie, Părintele Emilian, mare duhovnic… Nu oameni cu titluri din acestea academice, nu ăştia sunt oamenii lui Dumnezeu”! în scurt timp mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viaţă de obşte din ţară, un model de vieţuire duhovnicească, dragoste şi armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri. Pe lângă celelalte calităţi şivirtuţicălugăreşti, smerenia, dragostea, nevoinţa, ascultarea, Părintele Arsenie era şi un neînfricat mărturisitor, luptător pentru dreptate şi adevăr. Iată un exemplu relevant, relatat de Părintele:
„S-a ivit o neînţelegere în timpul ăsta cât eram la Slatina cu Părintele Cleopacare era stareţ, datorită amestecului cu intenţii Speculative ale exarhului locului… Fiind în altar, ne-am luat la ceartă – era o ceartă de duhovnici. Zic: «Părinte Cleopa, de ce ai susţinutaşa?».
A intervenit Părintele Emilian: «Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu se aprinde de mânie…!»
Zic: «Aşaeste, dar se bucură numai de adevăr!». Au rămas miraţi cei care
erau de fată”.
ÎN PUSTIE, ÎMPREUNĂ CU PĂRINTELE CLEOPA
Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţiiStânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţinetotuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica — Domnului, mi-am ţinutpoziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte
30
mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea”.
Pustia îl învaţă pe Părintele să înţeleagă glasul naturii şimişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face faţă luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. „în pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poţiţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: „N-am fost în pustie!” Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie, dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.
PRESIMTE DIN NOU ARESTAREA
„Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sf Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezesc, te ţin prezent şi în luptă”. Fiind încă împreună cu Părintele Cleopa în pustie, sunt prinşi în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad, iar Părintele Arsenie sub alt brad, la distanţă de circa 2 metri, când un şarpe iese dimineaţa de sub culcuşul unde dormea Părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul Părintelui Cleopa, a fost trăsnit şi bradul, carbonizându-se. „Am avut o presimţire că mă arestează. M-au arestat într-adevăr”. Căutat de 89 de ofiţeri şi 3 camioane, Părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea slujbei de noapte, la care Părintele a slujit. „Iar eu le-am spus aşa: S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?”. Şi m-au dus la Miliţia din Suceava.
O ANCHETĂ NECRUŢĂTOARE ŞI DETENŢIA CEA MAI CRUNTĂ
„Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră”. Dacă în pustie era nemulţumit că nu ajungea să îl cunoască şi să îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simţindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temniţa, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturiseşte: „în închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine esteînţepat, vrea să scoată ghimpele. Iar acolo instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam… Nimic nu te poate elibera decât conştiinţa ta că eşti pe cruce şi s-o accepţi cât se poate mai mult… Desăvârşit – e mai greu… Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârşit”. Anchetat în beciurile Securităţii de la Suceava, pe un motiv nefondat că „a scris mult”, i se fabrică un dosar din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea, are bucuria sufletească însă să îl întâlnească în aceeaşi cameră de tortură pe Părintele Marcu „Fachirul”, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate Părintele Arsenie l-apreţuit cel mai mult. De la Suceava sunt transportaţi a doua zi, tot legaţi la ochi, tocmai la Bucureşti, unde se judecă procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul… Până la urmă s-a Speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate (barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!” Ştiţi ce mi-a zis? „Lasă că nu stă călugăria în barbă”. Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!”
A fost condamnat la 40 de ani muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de astă dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele.
TEMNIŢA AIUDULUI cERUL PE PĂMÂNT
Odată cu Părintele Arsenie, au mai fost arestaţi şi Părintele Stăniloae şi
32
Vasile Voiculescu, faţă de care Părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închişi în regim de exterminare cei mai puternici şinecompromişi dintre deţinuţi. Părintele însuşisocoteşte o minune faptul că a supravieţuit acestui regim de exterminare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar nu numai că a supravieţuit, dar simţea celula cer, şi nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezenţa lui Dumnezeu continuă, ştiind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic aşa, dar lucrul aceSta nu se raţionaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poţi să spui: mai aşa sau aşa; e foc, arzi pe toate părţile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet… Lucru foarte greu de înţeles şi de prezentat: simţeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun: „Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!”. AceSta era un semn pe care poate nu l-ar înţelege lumea. Descopereai frumuseţeaşi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea simţ de mare fineţe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos. AceSta a fost obiectivul lor mai înalt decât celălalt”.
De aceea Părintele contracara tot cu rugăciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Estebinecunoscut curajul Părintelui Arsenie atunci când spovedea prin morse pe deţinuţi, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Consideram bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărţeam pâinea aceea la deţinuţi şi le spuneam: «Nu pot să spun că este Sfânta împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!»”.
Pentru aceste fapte Părintele era trimis des la răcitorul Aiudului. „în închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţireşi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; noi nu aveam putere nici să suflăm”, încercând să vadă dacă este reeducat şi „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă:
vorbeşte-mi de existenţa lui Dumnezeu!» spune colonelul.
dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneţi o întrebare de şcoală primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu, însuşi faptul că suferim aici şi încă mai trăim este un argument. Văzând că este înfrânt, a întrebat:
care este ultimul tău cuvânt?
sunt gata să mor pentru ce spun!
luaţi-l de aici! Gata!
ELIBERAREA
După ce îşiispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, Părintele Arsenie este eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru Părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.
„După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Iustinian mi-a sugerat ideea să merg la Cluj la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filea de Jos şi Filea de Sus. Am fost numit stareţ la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. După şase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani, cu ascultarea de econom mare şi casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ascultarea de preot slujitor şi duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica un an şi jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol”. Părintele Arsenie ajunge la mănăstirea Techirghiol mai mult datorită unor intrigi, deoarece sfinţia sa ar fi urmat să fie stareţ la mănăstirea Cernica. Dar ca un adevărat rob al lui Hristos, care a gustat binecuvântarea suferinţei şi a prigoanei, Părintele acceptă cu toată inima ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu.
DUHOVNIC LA MĂNĂSTIREA TECHIRGHIOL
Cei 35 de ani petrecuţi ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc Părintelui faima de Duhovnicul neamului de la Malul Mării. Slujind aproape zilnic mult iubita Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, Părintele spovedea nu doar maicile din obştea mănăstirii, dar şi mulţimile de credincioşi care îi umpleau pragul chiliei, să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har. Părintele ştia să se facă prietenul cel mai bun al penitentului, al celui care îşi vărsa desagii păcatelor sub epitrahilul său. „Vine multă lume. Şi sunt singur, se destăinuia Părintele fraţilor săi de la Sihăstria. Vă închipuiţi, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu, cea mai obositoare ascultare a mea. Dar mă liniştesc cu gândul că Dumnezeu a hotărât aşa. N-are la cine să mai ceară Dumnezeu sprijin acum pentru lume decât de la noi”. Din binecunoscutele sale învăţături pe care le împărtăşeacredincioşilor care îi cereau cu sete sfatul, menţionăm câteva, din temele preferate ale Părintelui:
Despre neam: „Trebuie să ştiţi că un neam, ca şi o instituţie, trăieşte prin cei care ţâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe Cruce, fără să cedeze; asta estepoziţia ortodoxă, poziţia Mântuitorului. Vă rog să mă credeţi, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiţi, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro-ungari şi de câţi mai câţi, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!…”
Despre ecumenism: „Am spus-o de multe ori şi n-o spun numai eu. Eu nu spun decât ce am găsit la SfinţiiPărinţi: Cu diavolul nu se stă de vorbă! E o mare greşeală să intri în dialog cu diavolul. Papa se vrea «biruitorul comunismului», dar de la Roma, nu de la Aiud! El e «biruitorul comunismului», «lider», nu ştiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Şi părinte, ascultaţi-mă pe mine: adevărul ortodox îl roade! Prezenţa ortodoxă îi omoară! Nu le convine cu niciun chip! Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă îţi zice cineva: întovărăşeşte-te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine. Dar catolicii au schimbat crucea…se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificaţie, crucea toată înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea”, învăţăturile Părintelui Arsenie despre ecumenism sunt foarte clar evidenţiate în cartea sa, Singur Ortodoxia, Editura Sophia, o carte care arată puterea mărturisitoare cu care era înzestrat Părintele Arsenie, asemenea marilor mărturisitori ai Bisericii din vechime.
Despre masonerie: „Monahul să combată, dacă se ivesc în calea lui francmasoneria, ereziile, ca pe nişte neavenite, ca pe nişte primejdii în locuirea lumii, ca pe nişte primejdii pentru învăţăturacreştină. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de satanişti, ereticii în general trebuie combătuţi cu orice chip, pentru că ei îl atacă pe Hristos. Spune un Sfânt Părinte cu foarte mare dreptate: dacă fratele tău îţi scoate ochii, degeaba te superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi. Dar dacă îl atacă pe Hristos, mânie-te tare! Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie”.
TRECEREA LA DOMNUL – „SĂ IUBIM BINE, SĂ IUBIM FRUMOS, SĂ IUBIM RANA ŞI PE CEL CE A FĂCUT RANA!”
Dumnezeu a dat să trăiască ani mulţi pe pământ robului său, Arsenie, ca o încununare a celor suferite pentru Numele Lui, aici pe pământ, în neîncetate prigoniri şi defăimări adeseori. Bolile însă încep să îi răpună trupul de neînvins până acum. Nu l-au învins bătăile, torturile şi nici torţionariicomunişti care voiau să îl înghită precum fiarele, nu l-au învins nici fiarele pădurii şi nici fiarele politice, nu l-au biruit trădătorii şi defăimările fraţilor lui – pe toţi i-a biruit şi poate şi pe Dumnezeu cu care s-a luptat duhovniceşte, după cum frumos şi artistic ilustra în metaforă Părintele lupta sa
duhovnicească – pentru că ceasul său nu sosise. Dumnezeu singur, care a
36
biruit moartea, i-a dăruit cununa învierii, atunci când misiunea sa pe acest pământ a luat sfârşit. În data de 19 iulie, 2011, la 97 de ani, Părintele Arsenie a trecut la iubitul său Mire, Hristos, lăsând în urmă mulţime de ucenici, rămaşi orfani de Părintele lor iubit. Veşnica lui pomenire şi rugăciunile şi mijlocirile cuviosului şi mărturisitorului nostru Părinte Arsenie să ne dea puterea să îi urmăm învăţătura, să ne apropiem de Hristos, să îl iubim pe Hristos şi neamul nostru să se înalţe biruitor de pe crucea suferinţei! De altfel acestea au fost şi ultimele cuvinte testament ale Părintelui Arsenie, spuse către cei care vegheau la patul său de suferinţă: „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!”.
PĂRINTELE ADRIAN FĂGEŢEANU mULTPĂTIMITORUL
COPILĂRIA
Părintele Adrian s-a născut în
data de 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, com. Deleni, jud. Cernăuţi, Ucraina de astăzi, din
părinţii Mihail preot şi mama sa,
prezbitera Aurora. Alexandru, după
numele de Botez, primeşte o aleasă
educaţiecreştină, provenind dintr-o familie cu generaţie de preoţi,
bunicul de pe mamă fiind tot preot. Mama a fost cea care l-a educat
foarte mult în iubirea de Dumnezeu,
atât pe el cât şi pe sora lui mai mică.
Tatăl îi pune primele baze catehetice şi dogmatice ale teologiei Ortodoxe,
precum şi bazele culturale, studiind mai mulţiînvăţaţi, filosofi şi oameni
de ştiinţă. Despre tatăl său Părintele Adrian avea să spună: „Tatăl meu a
fost preot şi el mi-a explicat prima dată ce înseamnă ortodox. Mi-a explicat atât de bine încât numai profesorul meu, decanul Facultăţii de Teologie
din Cernăuţi, Vasile Gheorghiu, care era respectat şi peste hotare – chiar Patriarhul Bulgariei a fost coleg cu mine la acest profesor a putut să mai
adauge ceva”.
în 1918 a intrat la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1922. După aceea a
urmat cursurile liceului Dimitrie Cantemir din oraşulCosmeni, iar în 1927
a trecut la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. Încă din copilărie, Părintele
Adrian nutrea sentimente nobile, patriotice, pornite dintr-o inimă iubitoare
de neam şistrămoşii pământului bucovinean, mult încercat şi obidit. Aflând de la mama sa că străbunicul său, Vasile Blându, a fost gazda celor care au luptat ca Bucovina, care era sub austro-ungari, să aparţină României, înfiinţând Societatea „Arboroasa”, alături de părintele Pangratie Sidorovici, Ciprian Porumbescu, cu istoricul Dimitrie Onciu. Arestaţi şi condamnaţi de regimul austro-ungar ca spioni în favoarea României, înfiinţează mai târziu societatea „Junimea”, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu. Aşadar micul Alexandru îşi formează calităţile de luptător în societatea „Junimea” al cărei membru era. „în Junimea am avut preşedinte un profesor de germană, ArcadieDulgan. Era şi bun creştinşrbun român şi în ea am cunoscut foarte mulţi intelectuali: şipoeţi şi scriitori şi profesori care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional”.
MAI PUTERNIC DECÂT MOARTEA
Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele însuşi cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate şi adevăr. Aşa se face că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât moartea. La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, aflat într-o căruţă împreună cu părinţii săi – erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp – şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata carului i-a trecut peste burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se vedeau intestinele risipite pe prundiş. „Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi oprind căruţele în dreptul nostru o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi să-l înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut. Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă Spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire. Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste încăpere şi cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: «Babo, închide fereastra!». Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era închisă, atunci «de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului?» a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz”.
ÎN SLUJBA DREPTĂŢII
Odată tatăl meu m-a întrebat: „Pe cine iubeşti tu cel mai mult?”. Tata credea că am să spun: „Pe bunica de pe mamă, pentru că ea, când venea la noi, ne aducea saci întregi de bunătăţi”. Eu am răspuns: „Cel mai mult ţin la ţăranul care munceşte din zori până în noapte şi nimeni nu-l apără, nu-i dă dreptate şi neavând bani să-şi ia un avocat, nu câştigă procesele”. „Măi, băiete, dacă e adevărat ce spui tu că simţi, după ce termini liceul, să studiezi Dreptul, să te faci avocat şi să-i aperi pe cei necăjiţi”.
Se înscrie astfel la Facultatea de Drept din Cernăuţi pe care a absolvit-o în 1937. Duce ca student o intensă activitate politică şi culturală. Face parte din Asociaţia „Junimea”, participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. Se simte tot mai apropiat de Mişcarea Legionară. Participă la un congres legionar la Suceava în 1935, însă nu devine deocamdată membru. Pleacă la Fălticeni unde unchiul său avea o funcţie importantă în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi dă concurs pentru unul din posturile Ministerului de Interne. A fost comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, trece apoi la Judiciar, iar între 1939 ian. 1941 esteşeful biroului de Siguranţă.
EsteareStat şi condamnat pentru „rebeliune” de Tribunalul Militar Iaşi, sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la 5 ani închisoare corecţională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti, Braşov.
LUPTĂTOR PE FRONT ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI
în urma decretului de „reabilitare”, al lui Antonescu, pleacă pe front în linia întâi. Intră ca voluntar în Regimentul 82 Infanterie dorind să lupte pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Pe linia frontului aproape de Stalingrad a fost rănit grav, aproape de moarte, la maxilarul inferior, în 1942. „Când s-a declarat război împotriva comuniştilor din Rusia, eram secretar la o primărie urbană şi am făcut cerere la un regiment din Alba-Iulia că vreau să plec voluntar pe front să lupt împotriva ateismului. Ei m-au primit şi am plecat cu un detaşament de voluntari, cei mai mulţi ardeleni, pentru că ni s-a spus că dacă reuşim să câştigăm războiul împotriva marxismului din Rusia, atunci vom recâştiga cele trei judeţe din Ardeal. Când am ajuns cu detaşamentul de voluntari peste Nistru, primele detaşamenteromâneşti erau deja acolo şi am dat de generalul Dragalina, fiul eroului Dragalina. El m-a folosit în problemele grele, mă trimitea în spatele frontului. Odată mi-a dat un plic şi mi-a spus: «Să duci plicul acesta la alt general de corp de armată». Şi eu am spus: «Dar ce scrie acolo?». Şi el m-a lovit uşor cu palma: «Prostuţule, nu trebuie să ştii ce scrie pentru că dacă eşti prins, te vor bate până ce vei spune ce ştii. Dacă nu ştii, nu ştii. Dacă te prinde careva, întâi dai foc la scrisoare şi apoi înghiţicenuşa!»…
Mulţiruşi, văzându-mă că-mi fac cruce, mă întrebau dacă sunt pravoslavnic şi le răspundeam că sunt. Apoi îmi spuneau secretele lor şi am îngropat multe icoane valoroase în beciurile lor. În război am fost salvat de Dumnezeu deşi eu singur nu mă feream de moarte şi eram încrezut. Nu eram atent să respect nici cele mai elementare reguli, cum ar fi să nu scoţi capul din tranşee. Eram prea încrezut şi am fost pedepsit pentru asta. Am fost rănit de moarte. Când am fost rănit, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi aveam desprins maxilarul stâng, desfigurat complet, iar medicii nu puteau — să mă ajute şi nici să mă trimită decât seara la spital, un avion care era să se aprindă în aer, a aterizat forţat lângă mine. Iar un ofiţer pe care eu l-am salvat când o bombă a explodat şi l-a acoperit cu ţărână, iar eu l-am dezgropat de sub pământ s-a dus la aviatori cerându-le să mă ia şi pe mine. Ei au spus că este imposibil, că nu au voie să ia nici 10 kg. peste ce au ei la bord şi el le-a pus pistolul în tâmplă, somându-i să mă ia. Ei s-au înţeles să mă ia 300-400 de metri – pistolul după 400 de metri nu mai are putere – şi apoi să mă arunce în mare. Nu m-au aruncat. Au telegrafiat la aeroportul lor, aeroportul la spitalul militar unde eram aşteptat să fiu operat. Dumnezeu m-a salvat mereu şi foarte interesant că salvările mele au fost cam la aceeaşi dată: 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, în două ore avionul a parcurs o sută de kilometri după care rănitul a fost dus repede la un spital unde deja era pregătită sala de operaţii. În tot acest timp, spune părintele, „m-am gândit la multe. Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau de altceva: era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat sau şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, primul meu drum a fost la Putna, în faţa altarului”.
SE CĂLUGĂREŞTE. „TOT AŞA ŞI TU CÂND VEI FI ARUNCAT LA FIARE OMENEŞTI SĂ NU TE LEPEZI DE HRISTOS!”
Drept recunoştinţă s-a hotărât să-şi dedice restul vieţii lui Dumnezeu, intrând în mănăstire la Putna, ctitoria de suflet a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care l-apreţuit şi iubit foarte mult.
Logodnica însă îl aştepta cu devoţiuneşi trimite pe fratele său la Mănăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-aaşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca… În această mănăstire a fost tuns în monahism în ziua de 2 februarie 1944, dându-i-se numele de Adrian şi părintele care l-a tuns în monahism i-a spus, în chip prorocesc: „Părinte, în ziua aceasta îl prăznuim pe Sf. Mc. Adrian care a fost aruncat la fiare. Tot aşa şi tu când vei fi aruncat la fiare omeneşti să nu te lepezi de Hristos”. „Am fost tuns în monahism pe 2 spre 3 februarie 1944, la Putna şi când mitropolitul Olteniei a plecat la Iaşi în Moldova m-am cerut şi eu la Putna ca să aparţin de el. Am venit la Putna şi părintele stareţ şialţipărinţi de acolo au început să mă laude. Când au venit nişte arhierei din Ucraina şi au întrebat pe cine aveţi aici cu o viaţă mai sfântă, ei s-au apucat să spună de mine şi am spus părintelui Macarie: «Nu stau niciun minut, nicio jumătate de minut aici», pentru că spun cântările noastre: «Certa-mă-va dreptul şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu»”. Şi avea să cunoască multe fiare omeneşti de-a lungul vieţii sale, mai ales în cei 13 ani de detenţiepetrecuţi la Braşov, Târgu-Jiu, Slobozia, Suceava, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Periprava.
Cât timp a vieţuit în mănăstirea Putna a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava, 1943-1947.
în vara lui 1945 este arestat pentru activitatea de poliţist şi internat în lagărul de la Slobozia, Ialomiţa, de unde este eliberat în august 1946. În aceste momente grele devine membru al Mişcării Legionare, înfiinţând cu alţi doi colegi un cuib, „Reînvierea”, care-şi propunea să lupte împotriva comunismului.
în februarie 1947, după absolvirea Teologiei, pleacă la Bucureşti să studieze filosofia. În iunie primeşte acceptul stareţului de la Antim, Vasile Vasilache, să locuiască la această mănăstire. Aici va avea ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins”, să-l cunoască pe Sandu Tudor, care va exercita asupra lui o influenţăcovârşitoare. Aici a cunoscut mulţipărinţiînduhovniciţi: Arhim. Benedict Ghiuş, Vasile Vasilache, Sofian Boghiu de care a fost legat mai apoi toată viaţa, Petroniu Tănase, Roman Braga, Arsenie Papacioc şi părintele profesor Dumitru Stăniloae.
în 1947 monahul Adrian se retrage la mănăstirea Govora şirenunţă la facultate. La Govora stă în preajma marelui stareţ Gherasim Bica. Este hirotonit ieromonah pe seama mănăstirii Govora la 2 mai 1948. Aici slujeşte până în martie 1950 când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna. Securitatea însă îl arestează pe Sandu Tudor în iulie 1950, iar pe el în decembrie, ajunul Crăciunului când a fost arestat şi condamnat la şase ani de temniţă grea.
Trece pe la Făgăraş, apoi la Jilava. Condamnat la 31 martie 1952, la 8 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică. Va fi dus în mai 1952 la Canal. În 1953 este transferat la Aiud, în iunie 1954 revine la Făgăraş, din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 sept. 1956. În 1956, după ce a fost rejudecat şi găsit cu unanimitate de voturi nevinovat, nemaifiind dorit la Crasna, a fost îndrumat către mănăstirea Lainici, găsind ajutor şi sprijin în părintele stareţ Calinic Caravan. Întâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit Ieroschimonahul Daniil, aceStal-a convins pe părintele Adrian să se stabilească la Slatina, dar nu a mai ajuns deoarece a fost arestat din nou la 25 februarie 1958 şi dus la Suceava. Prin sentinţa 125/1958, este condamnat în lotul Rugului Aprins la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 20 ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Cel mai mult a stat la Aiud, unde L-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Eliberat în urma decretului din 1964, va reveni în viaţa monahală.
„REZISTĂ! NU-L FACE DE RÂS PE HRISTOS!”
Pe toată perioada detenţiei Părintele Adrian s-a arătat dârz, intransigent, neşovăielnic în a mărturisi fără de teamă adevărul ortodox. „Când un gardian mi-a luat crucea de la gât şi a aruncat-o la coş, eu am luat-o de acolo. El iar a aruncat-o, eu din nou am luat-o. Tot aşa de 8 ori, până când a obosit şi a zis: «Ăsta e nebun» Fiecare om, chiar când îi slăbeştecredinţa, rămâne cu nădejdea. Şi e bine că o are”. Cu toate că a suferit chinuri îngrozitoare, trecând prin atâtea morţi, Părintele Adrian nu s-a dezis niciodată de credinţa lui, ba chiar simţea bucurie în chinuri şi întărire în mărturisire. Un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, brutele nu s-au mulţumit să-l pedepsească băgându-l la carceră. Pe un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul său firav, iar în câteva ore apa a îngheţat pe el. Oare ce îi dădea atâta putere? „Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea”. „Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă”. „Şi eu am fost bătut, pus în cearceafuri umede ca să-mi recapăfcunoştinţa şi să recunosc că am luptat în munţi. Eu nu am luptat în munţi, ci pe front. După ce eram distrus şi chiar medicii declarau că nu mai am salvare, Dumnezeu avea grijă să mă salveze”.
„ÎN ÎNCHISOARE ÎNCETEZI SĂ EXIŞTI.
DOAR HRISTOS TE ŢINE ÎN VIAŢĂ”.
„Eu am învăţat de la cineva metoda matematică Gaus. Fără să am calendar puteam fixa data Paştelui. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Gardienii ne descurajau că nu se mai fac slujbe în Biserică şi atunci m-am gândit să dau puţin curaj fraţilor din închisoare şi am strigat la geam care era puţin întredeschis: Hristos a înviat! Şiam început să cânt cu voce puternică. Şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!».
Răsuna Aiudul de chemarea Speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre
disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau
întăriri. Erau Speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nicio fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe
care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar
fi una din ele… În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă4″.
Părintele, ager la minte şi cu discernământ, cunoştea bine situaţia politică
şi nu nădăjduia deloc în niciun sistem politic, ce le-ar putea aduce salvarea.
„Nu ne făceam iluzii, majoritatea dintre noi. Numai naţional-ţărăniştii lui
Maniu tot timpul spuneau că vin americanii să ne scape. Am aflat mai târziu că atunci când românii căutau înţelegere cu Stalin, Antonescu şialţii
au apelat la diferite persoane să le facă legătură cu Stalin ca să încheie un
armistiţiu. Stalin n-a vrut să asculte pe niciunul. A trimis o scrisoare în care
spunea: «Discut numai cu comandantul armatei, pentru că nu pot să fac
armistiţiu cu un om politic». Scrisoarea a ajuns la Maniu şi el a făcut ca în O
Scrisoare pierdută, «lasă că o ţin eu să o dau americanilor», în loc să i-o dea lui
Antonescu ca să facă armistiţiu. Americanii nu au mai venit. Dimpotrivă au
dat arme sofisticate ruşilor şi abia atunci, ruşii ne-au biruit”.
ELIBERAREA
„Când am fost eliberat din închisoare prin amnistia dată de Ceauşescu, mi se cerea să mă prezint la mănăstirea de unde am fost arestat. Asta era mănăstirea Crasna-Gorj şi eu m-am dus acolo. Când am intrat pe poartă şi m-am apropiat de stareţul care era iubit de comunişti, el mi-a zis: «Dacă în cinci minute n-ai ieşit pe poartă, îţi rămâne capul pe butucul de spart lemne». Eu abia mă ţineam pe picioare, atât eram de anemic şi de slăbit. Un ţăran bătrân a auzit lucrul aceStaşi îmi spune: «Văd că eşti slab şi prăpădit. Eu deşi sunt ţăran
4 cf. Gh. Penciu, Medici În recluziune, Ed. Vremea, 2001, p. 1.
aproape analfabet, îţi dau un sfat: Du-te la Lainici. Acolo este un stareţ, omul lui Dumnezeu şi ai să vezi că el o să te îngrijească, o să te scape şi de boală şi de slăbiciune şi de toate». Şi aşa am făcut. Am mers la Lainici şi am dat de stareţul Calinic Caravan care când m-a văzut mi-a zis: «Omule, nu poţi să fii de folos cu nimic, nici să slujeşti, nici nimic». A băgat mâna în buzunar. «Du-te la Târgujiu la spital şi te înzdrăveneşte şi abia când ai să fii în putere să vii la mine!». Aşa am făcut. Medicii m-au întremat şi când a văzut părintele că pot să slujesc a făcut raport la Craiova la mitropolitul Firmilian care m-a făcut şi duhovnic”. „Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmaniivăzuţi şinevăzuţi, pentru comunişti, spunând: «Toţi sunt fraţiinoştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei». Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în faţa mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie grozavă la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: «Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeştinişte rugăciuni pentru sănătate». Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare”, în 1967 a fost trimis ca preot misionar în Episcopia Clujului, slujind în mai multe locuri: Chilia de Jos, Piatra Fântânele, Dorişoara unde a şi ctitorit o biserică. În iunie 1972 a fost transferat la Schitul Cheia Prahova, iar în 1973 la mănăstirea Ciorogârla până în noiembrie 1975 când a revenit la mănăstirea Căldăruşani. În anul 1979 avea să schimbe din nou locul de vieţuire, fiind preot slujitor la mănăstirea Viforâta stând aici până în mai 1981, când revine la mănăstirea Antim din Bucureşti.
Cât timp a stat la mănăstirea Antim, 21 de ani, a ctitorit mănăstirea de călugări Piteşteanu-Balaciu, pe care a refăcut-o în mare parte ca şi biserica Sf. Andrei din Bucureşti. Dedicat slujirii la Sf. Altar şi la scaunul de spovedanie, a slujit neîntrerupt până în iulie 2003 când se retrage la schitul Locureleaparţinând de mănăstirea Lainici. În ianuarie 2008, în urma unei
întâmplări ce i-a afectat grav sănătatea, este nevoit să coboare la mănăstirea
48
Lainici pentru îngrijirea sănătăţii sale.
APOSTOL AL BUCUREŞTILOR
„Ca duhovnic, eu am fost mai riguros aşa cum şi Sf. Vasile a fost mai riguros ca alţii”. Se cunoaşteacrivia Părintelui privind dogma Bisericii Ortodoxe, pe care nu a trădat-o niciodată. Adesea mustra pe cei care se abăteau de la canoanele Bisericii, fie ei şi episcopi. A fost un luptător aprig împotriva ereziei ecumenismului şi a tuturor rătăcirilor religioase. A fost cel care ne-a izbăvit de lupii văzuţi şi de cei nevăzuţi, arătând pe faţă faptele ruşinoase ale antihriştilor din vremea noastră. Se ştie îndemnul Părintelui Adrian de a nu accepta actele biometrice, ca unele ce sunt premergătoare peceţii antihristice şi încuraja păstrarea simplităţii şi a tradiţieicreştine. Era neostenit în scaunul de spovedanie şi a îndrumat mulţime de credincioşi. „Venea dimineaţa de la ora 4 şi spovedea până pe la 8″, mărturiseşte Părintele Mihail Stanciu, ucenic apropiat al Părintelui, „apoi începea Sf. Liturghie şi ani de zile a slujit zilnic Sf. Liturghie, aici la Mănăstirea Antim, pe când părintele Sofian era plecat prin America sau prin Siria, la pictură prin ţară să zugrăvească biserici. Părintele Adrian îi ţinea locul şi nu ştiu dacă i-aţi cunoscut, dar atunci când mergeau împreună, se completau: părintele Sofian cu o blândeţe şi o bucurie lină pe care o iradia aşa continuu, iar părintele Adrian cu o trezvieşi cu o hotărâre în a mărturisi credinţa pe care n-am văzut-o la alţii. Spre finalul vieţii când suferea la spital, l-am întrebat acum câteva zile: «Părinte care-i cea mai mare virtute a omului, cea mai mare comoară a sufletului omenesc, cel mai mare dar până la urmă de la Dumnezeu?». Şi el a zis: «Smerenia. Căutaţi să agonisiţi smerenia!». Şi a continuat: «Şi jertfa, adică jertfelnicia. Iar apoi, spune el, dacă te-ai supărat cu cineva, nu sta aşa! Mergi cu părere de rău şi împacă-te cu el! Să nu apună soarele peste mânia voastră». Deja după suferinţa din noiembrie, anul trecut, starea de sănătate a părintelui Adrian se şubrezea pe zi ce trecea şi această aşteptare a trecerii lui din această viaţă în veşnicie devenea tot mai apăsătoare. Îl şi vedeam pe părintele cum slăbea din ce în ce mai mult cu trupul, cum înainta în vârstă şi cred că i-a rânduit Dumnezeu ca după acel accident cerebral să se lepede de grijile şi de frământările şi de consumul legat de lucrurile din această lume. Se înnoise aproape ca un copil şi se bucura atunci când mergeam să-i cerem binecuvântare, când ne vedea şi ne dăruia prin zâmbetul lui bucuria unei întâlniri pe care o doream cât mai prelungită”.
Cu 13 luni înainte de a împlini vârsta de 100 de ani, trece în împărăţia Tatălui ceresc, sub oblăduirea sfântului său drag, Antim Ivireanul, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale vieţimultpătimitoare. Nu întâmplător, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost eliberat din închisoare în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul în 56, a fost duhovnic în mănăstirea ce poartă numele Sfântului Antim şi a plecat la Domnul tot în această zi, de ziua Sfântului Antim Ivireanul (27 septembrie 2011). A fost înmormântat la mănăstirea Lainici de Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), dorind să fie îngropat alături de stareţul său mult iubit, Părintele Calinic. Iubitor şi lucrător al rugăciunii isihaste, Părintele Adrian, alături de Sfântul Irodion, de Părintele Calinic, s-a dus să întregească ceata sfinţilor rugători pentru neamul românesc şi ajutători în nevoi tuturor celor ce le cer ajutorul. „Părintele Adrian alături de părintele Sofian au fost Apostolii Bucureştilor. Au fost atâtea mii de oameni care au descoperit credinţa la picioarele lor, la Sf. Spovedanie şi prin cuvintele lor de învăţăturăşi prin tot ceea ce au lucrat ei… Spunea cineva că se scutură duhovnicii noştri în ultima vreme, cum se scutură florile din copac şi rămâne pustiit toamna. Dar nu esteaşa. Nu rămâne pustiit pentru că acolo unde au fost florile, apar pe urmă fructele, roadele, iar aici ar trebui să răsară mult mai multe roade pentru că mulţi au fost fii duhovniceşti. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru părintele Adrian până în clipa în care ne vom ruga părintelui Adrian să se roage pentru noi. Amin”5.
5 Părintele Mihai Andrei Aldea, cuvânt panegiric ţinut la priveghiul Părintelui Adrian.
PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – HARISMATICUL DUHOVNIC, PĂRINTELE SOFIAN – SUFLET DIN SUFLETUL BASARABIEI „MIELUL” RUGULUI APRINS
Motto: „Nu ştiucreştin care să nu fie şi
mistic în acelaşi timp”.
O veche predanie athonităporunceşte tinerilor monahi să trăiască gândul
că „toţi duhovnicii sunt sfinţi, dar
duhovnicul meu e mai sfânt”. Nu le-a
fost greu să păzească această pravilă
celor care şi-au plecat genunchii inimii sub epitrahilul părintelui Sofian
Boghiu – „apostolul Bucureştilor” cum a fost numit de arhim. Cleopa Ilie –
mai cu seamă că omul aude glasul veşniciei cu inima, nu pe calea dovezilor logice, ci printr-o mărturie lăuntrică ce nu se supune niciunei analize raţionale.
La 7 octombrie 1912, de praznicul Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, pe malul basarabean al Prutului, în satul Cuconeştii Vechi din judeţulBălţi se va înscrie în Cartea Vieţii numele pruncului Serghie ce va îmbrăca peste ani haina
celui de-al doilea botez, ca monahul Sofian. Legătura duhovnicească cu ocrotitorul său, Sf. Serghie, o datorează tatălui care, încorporat în armata ţaristă
ca să lupte în Războiul ruso-japonez din 1904-1905, înainte să plece pe front,
merge şi se închină la moaştele Sf. Serghie de Radonej, cerând în rugăciune:
„Doamne, cu ocrotirea Cuviosului Serghie, ajută-mă!”. În ciuda înfrângerilor suferite de armata rusă, tânărul basarabean se întoarce nevătămat acasă şi se
căsătoreşte, primind de la preotul care îl cunună binecuvântarea de a închina primul născut sfântului mijlocitor: „Să-ţi dea Dumnezeu prunc minunat şi să-l închini Cuviosului Serghie, de vreme ce ţi-a scăpat viaţa”. Hrănit din predania vie a evlaviei şi credinţei în Dumnezeu a părinţilor săi, viitorul stareţ al mănăstirii Antim, le va zugrăvi în suflet amintirea ca pe una din cele mai dragi icoane: „Chipul blând al părinţilor mei, imaginea bisericii în care mă rugam de copil şi a preotului care m-a botezat în numele Preasfintei Treimi le port pururea în inima mea. Copilăria mea este simplă, noi am fost şase copii în casă, părinţii mei au fost agricultori şi lucram şi noi şi ei. Am făcut şcoala în sat, patru clase primare cum era pe atunci”7.
ÎNGENUNCHERI DE HERUVIM PE CRUCEA LEPĂDĂRII DE SINE
„Călugăria este sfat evanghelic şi se cere o chemare vie la acest mod de viaţă”. La vârsta de 14 ani, tânărul Serghie, dornic să-şi clădească viaţa pe cuvântul Evangheliei, intră ca frate începător la Schitul Rughi din Soroca, urmând îndemnul Mântuitorului: «Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şiveţi găsi odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu e bun şi povara Mea esteuşoară» (Matei 11:29-30). Novicele Serghie are privilegiul de a păşi pe calea de necuprins în cuvânt a cunoaşterii lui Dumnezeu într-un aşezământ cu rânduială monahală pilduitoare, împărtăşindu-se de înţelegerea vie a ceea ce va învăţa în cei şase ani petrecuţi la Soroca: „Mănăstirile de atunci erau adevărate familii duhovniceşti. Fraţii noi care intrau în mănăstire întâlneau fraţi mai vechi în uniformă călugărească, cu începătură de barbă, cu bune deprinderi şi ascultări în ateliere şi la strană şi cu mulţipărinţiîmbunătăţiţi care în simplitatea şi dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blândeţea ori numai cu viaţa lor curată şi smerită să trăim după chipul vieţii lor”. Înzestrat cu darul de a cânta şi de a picta, la vârsta de 20 de ani este trimis să studieze la Seminarul Monahal de la Cernica unde colegi de şcoală şi prieteni apropiaţi îi vor fi viitorul patriarh Teoctist, episcopul Râmnicului, Gherasim Cristea şiarhim. Grigorie Băbuş. Anul 1937 îi
7 Părintele Sofian, Ed. Bizantină, 2007, p. 13.
aduce tunderea în monahism pe seama mănăstirii Dobrousa din Basarabia.
Pe altarul inimii monahului Sofian, se va odihni de acum Hristos, revărsând
lumina Lui peste catapeteasma trupului pământesc al celui care va încerca
în toată viaţa lui să desluşească în cuvinte sau în culoare tainica experienţă a
cercetării de Sus. Şuvoiulîmbelşugat al harului dumnezeiesc îi va cerceta din
nou tărâmul sufletului de praznicul Schimbării la faţă al anului 1939 când în
Catedrala din Bălţi va primi hirotonia de diacon cu binecuvântarea episcopului TitSimedrea.
TRĂITOR AL RUGĂCIUNII ISIHASTE
ÎN FOCUL NEMISTUIT AL RUGULUI APRINS
„Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim era şi simbolul rugăciunii neîncetate.
Cine se roagă neîncetat se aseamănă cu acel rug care ardea şi nu se mistuia”.
în 1940, România Mare trece prin tragedia prăbuşiriigraniţelor, iar
Basarabia ajunge peste noapte sub stăpânire sovietică. Între filele jurnalului
preotului cărturar Paul Mihail regăsim evocarea evenimentului dureros al
sfârtecării pământului românesc: „E Vinerea Patimilor României Mari!
Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii întregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a
risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca în câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se
sfârşească o religie creştină de 2.000 de ani? Ce seară liniştită a fost aseară!
Nimic nu ştiam. Dimineaţa, 28 iunie 1940, printr-o creştină venită la biserică, aflu că Rusia sovietică a cerut Basarabia şi că guvernul român, sub
puterea forţei, a cedat Basarabia şi nordul Bucovinei”.
Obştea mănăstirii Dobrousa, însoţită de odorul cel mai de preţ, icoana
făcătoare de minuni a Maicii Domnului, se vede nevoită să se refugieze
dincoace de Prut, stabilindu-se la Mănăstirea Căldăruşani. Apropierea de
capitală îi va înlesni părintelui Sofian, cel însetat de înţelepciunea Luminii
nezidite, înscrierea la Academia de Belle Arte, secţia Artă Decorativă pe
care o va absolvi în anul 1945. Concomitent urmează şi cursurile Facultăţii
de Teologie între anii 1942-1946, susţinând lucrarea de licenţă cu titlul:
Chipul Mântuitorului în iconografie. Slobod de împotriviri lăuntrice, odată cu vrednicia preoţească la care este chemat în anul 1945 pe seama mănăstirii Antim, părintele Sofian îşi va zidi viaţa pe piatra învăţăturii lui Hristos, într-o nestăpânită şi dureroasă deşertare către Dumnezeul cel sfânt. Membru activ al „Universităţii filocalice” de la Antim, cum mai era socotită Mişcareaisihastă a Rugului Aprins, într-o vreme în care anii foametei şi ai războiului năvăliseră peste români, iar ateismul se întindea ca o plagă pe sufletul neamului, părintele Sofian se bucură de povăţuirea duhovnicească a părintelui IoanKulîghin pe care îl descrie ca pe „un rugător autentic şi iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al SfinţilorPărinţi. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şirespiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la Mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Părintele Ioan o cunoştea bine”.
După sosirea ieromonahului IoanKulîghin la Antim în anul 1945, întâlnirile care aveau loc în mod obişnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul mănăstirii şi erau prezidate de către stareţul de atunci al mănăstirii, în persoana părintelui arhimandrit Vasile Vasilache, vor câştiga profunzime prin abordarea subiectelor de apologetică, ascetică şi mistică ortodoxă, în mărturisirile de gând ale părintelui Sofian Boghiu, găsim câteva referiri notabile cu privire la activitatea Mişcării: „Conferinţele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni (…). Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite Facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu acesteconferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul
pe Vecernie şi Utrenie şi tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea
pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă
lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea,
din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei,
54
joia, prezentarea mistică a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toată schela care
era în biserică şi în exterior, pentru construcţiaactualelor turle, cu tot ateismul şiduşmănia care se propagau în capitală şi în ţară, verbal şi în presă,
cu toată sărăcia şi foamea care se întindeau pe toate plaiurile ţării, totuşi
biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegereşi evlavie, tălmăcirile ce se făceau pentru slujbele amintite mai sus.
Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat până pe la jumătatea
anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună
parte din personalul slujitor de la Mănăstirea Antim a fost repartizat în altă
parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, încât s-a
potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele Rugului Aprins.
între timp, primeam veşti şiştiri triste, despre suferinţeledeţinuţilor de la
Canalul Dunăre-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studenţescîntemniţat la Piteşti”8.
Anii grei de prigoană ateistă (1950-1958), îl vor găsi pe părintele Sofian purtând jugul stăreţiei la Mănăstirea Antim, apoi la Plumbuita, pictând biserici şi predând iconografia pentru câţiva ani la catedra Seminarului Monahal de
la Mănăstirea Neamţ.
ÎN ANCHETA SECURITĂŢII CU SUFLETUL
SFINŢIT ÎN MIRUL SUFERINŢEI
„Suferinţa este lăsată anume ca o daltă în mâinile unui sculptor iscusit care să
modeleze din marmură sau din piatră un portret sau un obiect de mare preţ. Aşa
vrea Dumnezeu să facă cu aceia pe care îi iubeşte”.
Privite ca „puncte de rezistenţă ideologică a religiei”, mănăstirile şi instituţiile de învăţământbisericeşti intră rând pe rând în vizorul autorităţilor
8 Idem, pp. 28-31.
comuniste care interesate să-şi propage doctrina ateistă în Şcolile monahale, impun modificarea Regulamentului Seminariilor şi al Şcolilor de cântăreţi şi închid în anul 1956 secţia monahală a Seminarului de pe lângă Mănăstirea Neamţ, fără ca patriarhul de atunci, Justinian Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul Memoriului de protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghiuş şi Sofian Boghiu. Anul 1958 aduce noi constrângeri în viaţa Bisericii prin hotărârea Ministerului de Interne de a desfiinţaSeminariile monahale şi de a interzice înscrierea monahilor la Institutele teologice universitare, culminând cu aplicarea Decretului 410/28 octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri şi a asociaţiilor religioase. Părintele Sofian Boghiu îşi aminteşte: „N-a trecut prea multă vreme, până în luna iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activat în cadrul Rugului Aprins. Mă aflam atunci la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări şifraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Într-o seară de 13 spre 14 iunie, vin două maşini şi ne arestează… eram mulţi, eram vreo opt care lucram la pictura bisericuţei din cimitir… Seara, când trebuia să venim la masă, această trupă de securişti ne-au chemat acolo într-o cameră, ne-au legitimat, ne-au pus ochelari negri la ochi şi ne-au luat la «studii», la această «academie» cum i se spunea în batjocură, academia Specială… Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru şi el al Rugului Aprins. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 deţinuţi, făcând parte din Organizaţia Rugului Aprins. Între noi şi cu noi, era şi părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorulaşa-zisei Organizaţii, părintele Arhim. Benedict Ghiuş, părintele prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, părintele Arhim. Arsenie Papacioc, părintele Arhim. Roman Braga, prof. univ. dr. Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite Facultăţi din capitală. Arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud”. Încadrat de Securitate în Dosarul „Lotul Teodorescu Alexandru şialţii”, judecat într-un proces formal, desfăşurat cu uşile închise printre capetele de acuzare numărându-se şi „reprobabila” faptă de a fi lecturat poeziile lui Radu Gyr şi de a fi catehizat tineri studenţi,
părintele Sofian este condamnat prin sentinţapronunţată de praznicul
56
Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie 1958), la 16 ani de muncă silnică sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale şi crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Zăvoarele temniţelor Jilava şi Aiud vor fereca de acum sub tăceri încleştate trupul plăpând al stareţului Sofian. În miezul suferinţei, însă, avea să încolţească grăuntele de foc al învierii.
SUB GHEARA FIAREI ROŞII LA AIUD ŞI SALCIA
Creştinul care se străduieşte să-L urmeze pe Hristos are nevoie de îndrăzneala mărturisirii şi a luării crucii suferinţelor în faţa căreia pălesc toate celelalte îndrăzneli. Dar calea creştină are tocmai această particularitate că în paralel cu pogorârea pe tărâmul chinurilor morţii când ni se pare că se abat asupra noastră necazuri de nesuportat, tocmai atunci începem să-L cunoaştem mai adânc pe Hristos şi duhul nostru tresaltă de bucurie şi se uimeşte de minunea pe care Dumnezeu a săvârşit-o cu noi. Suferinţatemniţei din care vor zvâcni la început frământări de gând şi zvârcoliri de conştiinţă, va îmbrăca în cele din urmă sufletul blând al părintelui Sofian într-un nimb de îmbelşugată lumină harică: „Amfost închis în temniţele comuniste şi numai Dumnezeu ştie câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… Parcă nici nu poţi spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam aşa: «Hai să-mi amintesc cu ce am greşit eu faţă de Dumnezeu, de pătimesc acum acestenedreptăţi!». Şi mă gândeam la nişte păcate ale mele pe care le ştiam numai eu şi Dumnezeu, iar suferinţa o priveam ca pe un canon şi nu mă revoltam. Mă gândeam că, dacă şi eu aş fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi, aşadarşi eu eram vinovat pentru răutatea lor. Aşa îi puteam ierta pe toţi şi mă puteam ruga pentru ei, şi aproape că nu mai simţeamsuferinţa pe care mi-o pricinuiau. Şivă spun drept că atunci când puteam să fac toate acestea şi să mă gândesc la păcatele mele, simţeam în inimă o bucurie aşa de mare, şi o pace, şi o bogăţie de iubire, că parcă zburam, deşi eram în puşcărie. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât şi noaptea vorbeam prin somn şi îmi ceream iertare de la Dumnezeu. Şi erau acei caralii care pândeau pe la uşi, şi ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi mă chemau la anchetă şi-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza frământărilor mele sufleteşti. Îmi strigau: «Păcătosule! Popă păcătos.», şi-mi repetau tot ceea ce spusesem noaptea prin vis, Dumnezeu ştie cum. Dar asta am vrut să spun: este foarte important să ne recunoaştem starea de nevrednicie faţă de Dumnezeu. Să nu aduci nimănui nicio vină, decât numai ţie. Să te căieşti mereu din toată inima. Dacă nu mă găsesc vinovat în mod real şi nu mă căiesc din adâncul sufletului, atunci nu mă pot ruga cu putere şi nu pot avea bucuria deplină a rugăciunii. Dacă ai acestea două, smerenia şi iertarea aproapelui, ai să vezi cum începi să capeţi în tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest «ceva» în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre duşmanii care ne-au asuprit şi n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare. Acolo era nevoie şi de mine ca, împreună cu fraţiinoştri români, să suferim cu toţii urgia venită asupra ţării. Fie, Doamne, suferinţa noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar şi ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc şi pentru binecuvântarea dumnezeiască asupra întregii noastre ţări!”9. „Dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este s-o trăieşti”, mai adăuga părintele Sofian în evocările despre perioada detenţiei sale, mai ales că viaţa de celulă în întunecatele ziduri ale Aiudului nu era deloc uşoară: „Eram zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Nu aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o ştire
9 cf. Pr. Sofian Boghiu, Revista Familia Ortodoxă, nr. 9(44)2012, pp. 1-2.
sosită din afară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, — unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei, ori
58
de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola Sfântului Iacob. Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea, au făcut din bieţiideţinuţiniştefiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară, dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţă grea”10.
Din amfora pătimirilor trăite la Aiud, părintele Sofian îşi continuă drumul crucii, păşind pe dunele şfichiuite de vânt din Balta Brăilei, în colonia de muncă Salcia: „După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi fiind încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colţuri de soldaţiînarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul Aprins era părintele Benedict Ghiuş, părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţivinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulă, nu aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. Nu aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. Nu aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca niştefoşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz, masa era
10 Pr. Sofian Boghiu în Rugul Aprins şitemniţa, apărut în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 157, iunie 1996.
mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şipuţină odihnă, mergeam iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea întoarsă, la dormitor. În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele săptămânii. Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceeaşi pază a soldaţilorînarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5,6,10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şienoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totuşideţinuţii intrau în panică. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită”11.
Lăuntric, însă, părintele Sofian poartă o încleştată luptă pentru eliberarea din robia stricăciunii şi dobândirea nepreţuitului dar al cerului, care este libertatea duhului prin experienţa de foc a rugăciunii: „De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: serile, după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam şi ne rugam. Au trecut mai bine de doi ani de când ne aflam, muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zişinoapte, Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne veneau răbdarea şi pacea, care ne-au însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasă, eliberaţi, la mănăstire, în luna iulie, anul 1964″12.
11 Idem.
12 Ibidem.
„APOSTOLUL BUCUREŞTILOR” LA AMVONUL MĂNĂSTIRII ANTIM
Revenit la Mănăstirea Plumbuita, părintele Sofian, zi de zi în următorii trei ani, până în 1967 când se întoarce definitiv la Mănăstirea Antim, „cea mai apropiată sufletului său”, se va dărui îndrăgitei sale îndeletniciri, picturii bisericeşti. Icoanele lui se vor odihni smerit pe frescele de la Schitul Darvari, Biserica Visarion şi Palatul Sfântului Sinod. Peste ani, chipuri luminoase de sfinţi vor împodobi mănăstiri de peste hotare: Deir-El-Harf din Liban (1971), Catedrala din Homs din Siria (1978), Biserica din Hama (Siria – 1979), precum şipereţii altor 25 de biserici din ţară. Model de păstor, datorită pregătirii şi culturii sale teologice şi liturgice, vrednic urmaş al Sf. Antim Ivireanul, părintele Sofian, îi va impresiona prin viaţa lui exemplară chiar şi pe agenţiiSecurităţii care îl urmăreau îndeaproape şi după eliberare: „Boghiu Serghie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt” se scrie într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilorbisericeşti. Ca trăitor în Antim esteliniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele, cu viaţa morală ireproşabilă”.
în vrednicia de liturghisitor, părintele Sofian „se simţea una cu Biserica Universală a lui Hristos, unit cu Sfinţii şi îngerii din cer şi cu creştiniiortodocşi de pe pământ, asumându-şi cu toată răspunderea misiunea de preot şi slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor. De aceea, la slujbe pomenea înaintea lui Dumnezeu fiecare nume cu multă atenţie, spunând că «fiecare nume e un suflet, iar un suflet este un chip veşnic al lui Dumnezeu». Părintele Sofian pomenea cât mai mulţi şi nu se supăra deloc, atunci când cineva organiza un parastas pentru un singur om, să pomenească mult mai mulţi. Ore în şir, alături de părintele Adrian Făgeţeanuşiceilalţi clerici din obşte, pomenea la Sfântul Altar sute de pomelnice zilnic. Nu lăsa nicio zi să treacă fără să pomenească, iar când nu putea veni la biserică, tot lua pomelnice şi le pomenea la chilie”13. „Părintele Sofian era pătruns, atât cât poate fi un preot,
13 Frag. din mărturia arhim. Mihail Stanciu.
de adâncimea gesturilor liturgice. Nu era nici formalist, nici ritualist. Era doar conştient. Se spune despre trezvie că este semnul Duhului prin care se săvârşeşte tot ceea ce este bun, frumos şi adevărat. Părintele Sofian săvârşea slujirea Sfintelor Taine cu toată trezvia pe care Duhul o dă sfinţilor Săi preoţi. În altar, ca şi în mijlocul bisericii, fiecare mişcare a sa era blândă şiliniştită, mersul uşor şi lin. Cred că aceasta se făcea pentru că păzea rugăciunea neîncetată în inima sa. Se mişca precum un om ce poartă un odor scump, ca acela care, purtând în vas licori de mult preţ, se teme să nu le verse. Tot timpul mergea ca şi când L-ar fi purtat pe Hristos plin dDuhul Sfânt în potir şi pe disc. Era riguros şi precis, ştiind că Tradiţia Bisericii nu ne aparţine nouă. L-am văzut odată mustrând cu asprime un cântăreţ care se lăsase furat de un stil uşurelşi lumesc: i-a amintit atunci, ce înseamnă cântarea liturgică a Bisericii. Părintele Sofian avea această dreaptă socotinţă care e măsura adevăratei paternităţiduhovniceşti. Nu căuta totuşi, să aibă fii duhovniceşti, lucru care a şi nedumerit. Paternitatea sa era liberă. Nu căuta să aibă vreo putere. Era doar gata să răspundă la întrebări, să sfătuiască, să îndrume, să lege şi să dezlege, învăţa mai mult prin pildă, scump la vorbă şi grăitor prin felul de a fi. Noi mai mult priveam către dânsul decât puneam întrebări”14.
Pentru cei care şi-au lăsat sufletul modelat de harul duhovniciei care lucra atotcovârşitor prin părintele Sofian, el rămâne modelul duhovnicului mai degrabă practic, decât meditativ. Părintele Roman Braga, care i-a fost aproape încă din anii de Seminar şi mai apoi în cei de închisoare, surprinde în doar câteva cuvinte adâncul sufletului marelui duhovnic: „Asta a fost a părintelui Sofian: să ajuţi pe cineva, pentru că el era convins că noi existăm atâta cât ajutăm pe alţii. Cât facem pentru noi, noi nu existăm, nu trăim. Viaţacreştinuluieste: «Ce pot să fac pentru tine? Poate că ai nevoie de ceva, poate pot ajuta pe cineva!». Asta dădea sens vieţii Părintelui. Atâta timp cât faci şi faci caz de tine însuţi: «Da, dar eu? Da ce, eu n-am fost?… Eu! Al meu! Ăsta, eu l-am făcut! Dacă nu eram eu»… Dacă tot aşa spui, nu exişti ca persoană, exişti ca individ. Ori individul în greceşteeste «atomos».
14 Protoiereu Marc antoine Costa de Beauregard, Mitropolia Ortodoxă Română din Europa Occidentală şi Meridională, Părintele Sofian, ediţia a II-a revăzută şi adăugită de Constanţa Costea şi Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2012, pp. 233-242.
Cuvântul însemnează izolare completă; de aici vine atom. Când eşti în comunitate, trăieşti în comunitate şi ai nevoie de alţii şi te ajuţi unul cu altul, în dragostea asta practică, atunci eşti o persoană. Deci viaţacreştină are sens atâta timp cât faci ceva pentru altul. Ori părintele Sofian asta a fost. Nu s-a gândit la el niciodată. Duhovnicia era într-însul înnăscută, dar el a pus mâna, a ajutat unde vedea că trebuie. Avea o listă a tuturor pe care i-a cunoscut: văduve care stau în pat acasă, nu pot să vină la biserică, n-au ce să mănânce, săraci, în apartamente din Bucureşti. Avea adresa, numărul, apartamentul unde stau, tot. Mai ales după Revoluţie, când era stareţ complet la Antim, singurul, se ducea la înstăriţii de după Revoluţie, la toţisecuriştii care şi-au deschis firme de import-export şi de tot felul, şi: «Uite ce! Nu mă interesează, eu nu te critic în ziare, cum te critică ziariştii, de unde ai luat banii şi ce-ai făcut. Bine că ai deschis uşa, da uite lista asta de săraci: apartamentul cutare, numărul cutare». Şi se uitau şi executau. Se ducea la ăştiatoţi: «Nu uita lista afta! N-au ce să mănânce. Dumnezeu ţi-a dat, da nu ţi-a dat degeaba!». Erau impresionaţi, i-a cucerit pe toţi”15. Ca povăţuitor de suflete în obştea mănăstirii Antim, părintele Sofian, „Mielul” cum era numit de părinţii de la Antim pentru blândeţea lui, se străduia să-i ajute pe fraţi să-şi zdrobească mărginirea satisfacţiei de sine care îi făcea incapabili să primească adevăratul creştinism, şi să înţeleagă că lucrarea Duhului Sfânt se cunoaşte în dragostea care nu se împuţinează din pricina suferinţelor, ci este plină de îndurare compătimitoare până şi pentru vrăjmaşi: „Ca duhovnic, părintele Sofian folosea mai mult metoda mângâierii decât pe cea a mustrării, astfel încât te ruşinai când auzeai sfatul părintesc şi îndemnul lui frăţesc. Blând, dar ferm, smerit şi iubitor, cuvântul Părintelui te străpungea la inimă şi te încuraja în a dobândi viaţa şi comoara nepreţuită a Duhului Sfânt, căutând mereu spre Hristos, punându-ţi nădejdea în El. Sfaturile lui erau de a-ţi schimba tuviaţa, mai întâi iertându-i tu pe ceilalţi care ţi-au greşit, nejudecându-i şinebârfindu-i, apoi aducândjertfe curate de laudă şi mulţumire către Dumnezeu. «Nu poţi veni la Dumnezeu, rugându-te Lui să te ierte, câtă vreme ai inima înciudată asupra fratelui tău.
15 Interviu realizat de ierom. Teofan Popescu în Revista Familia Ortodoxă nr. 9 (56)septembrie 2013, pp. 11-13.
Dumnezeu nu primeşte decât ce-i oferim din inimă iubitoare, nu plină de ură, răzbunare şi falsă dreptate», spunea părintele. Îmi aduc aminte cum noi, fraţi începători fiind aici, la Antim, ne mai ciondăneam, ne mai certam între noi şi ne duceam la părintele Sofian în grabă, fiecare crezând că, dacă va fi primul care îi va spune, va şi primi dreptate. Părintele Sofian, cu înţelepciunea lui răbdătoare, ne spunea: «Fraţilor, pe noi în temniţă ne băteau ca să spunem ce au făcut ceilalţi, dar văd că voi spuneţi singuri, de bunăvoie», adică noi ne îndreptăţeam pe noi, îl spovedeam pe celălalt. Şi nu ne dădea dreptate niciodată…”16.
în dimineaţa zilei de 14 septembrie 2002, în chilia de la Mănăstirea Antim, la sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci, părintele Sofian şi-a luat rămas bun de la fiii săi duhovniceşti pentru a se odihni în bucuria veşnică a Domnului. La Liturghia praznicului avea să fie pomenit de două ori, la ectenia celor vii şi, câteva ore mai târziu, la cei răposaţi în Domnul, lăsând în inimile tuturor un testament viu pecetluit nu prin simple vorbe, ci prin faptele de sfinţenie ale propriei vieţuiri: „Nu pot afirma că am realizat ceva important în viaţă decât că, fiind între ceilalţi fraţi slujitori, m-am străduit să întreţin pacea, armonia şi buna convieţuire în obşte, precum şi evlavia şi buna desfăşurare a slujbelor în biserică. Iar când am fost solicitat de bolnavi şi credincioşi, niciodată nu i-am refuzat, nici i-am întristat cu ceva, ci am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu şi cu oamenii”.!),
16 Frag. din mărturia arhim. Mihail Stanciu.
IEROSCHIMONAHUL DANIEL (SANDU) TUDOR –
MĂRTURISITORUL DE FOC AL RUGULUI APRINS
Motto: „Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Nu ne trebuie nicio reparaţie savantă pe dinafară. Ne trebuie o preoţie purtătoare a Cuvântului viu”.
„Doamne Iisuse Hristoase, Mirele
inimii noastre cel blând!Sunt şi eu
din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând.Către Tine mă aplec cu
fruntea,şi mâna mi-o pun ca Toma
la locul cel sfânt.Strâns adunat în
mine, aşezat fără cuvântAştept ca
orbu-n puntea «Luminii din adânc cea fără înserare,şi care-i pusă-n om ca
un lăuntric soaresă lumineze întreagă în încăperea fiinţei». Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,Te pipăi cu sfială,cu degetul nădejdii, cu
degetul credinţei,cu deget bănuială, cu deget de dorire şi chiar de îndoială,
Şi neajuns aş pune încă cealaltă mână;dar inima străpunsă de fulger de arsură,îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngânăchemarea Ta întreagă şi fără
voia meabătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aliluia!” (Condacul
9 din Imnul Acatist la Rugul Aprins alcătuit de Sandu Tudor în 1948).
PREAMBUL BIOGRAFIC
Hărăzit cu măiestria cuvântului plămădit în frământătura unei existenţe mult încercate pe tărâmul atât al vieţii laice cât şi al celei monahale,
Alexandru Teodorescu cunoscut sub pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor şi slobozit de deşertăciunea lumii în adumbrirea de har a călugăriei ca monahul Agaton, mai târziu schimnicit cu numele de Daniil s-a născut în familia unor magistraţi din Bucureşti la 22 decembrie 1896, având şi un frate mai mic, pictorul Mircea Teodorescu. De la tatăl său, Alexandru care fusese preşedinteleCurţii de Casaţie din Ploieşti înainte de 1914 şi care cucerea de la prima întâlnire prin distincţia lui neostentativă şi temperată, Sandu Tudor moşteneşte pe lângă educaţia şi informaţia enciclopedică Specifice culturii româneşti dintre cele două războaie, suficiente mijloace materiale care îi înlesnesc o viaţă întreagă de studii şi cercetări, călătorii şi contacte cu tot ce putea fi dezirabil în planul valorilor culturale ale timpului, în ciuda atracţiei exercitate de mirajul lumii, Sandu Tudor nu rămâne străin de frământările căutării unei eliberări lăuntrice prin credinţă din încătuşăriledeşertăciunilorvieţii, aşa cum ne deStăinuieşte în Memoriul-biografie adresat autorităţilor comuniste cu scopul de a se apăra în procesul Rugului Aprins: „Cele dintâi studii mi le-am făcut la Liceul din Ploieşti, muncind intens, fiind printre fruntaşiigeneraţiei mele. Faţă de scepticismul şi conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei şişcolăriei mele, Credinţa şiclarităţile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat şi ca un adevărat eroism, a cărei pildă vie mi-o înfăţişa bătrânul şi vestitul, în vremuri, profesor de istorie şi filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână Evangheliileşi m-a făcut să înţeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulţi o poartă şi o înfăţişează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală şi o încercare puternică în viaţă. Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică şi pentru toată viaţa. Din creştinismul său social, care punea în lumină legea dreptăţii imanente în istorie, am învăţat să iubesc pe cei mulţi, lipsiţi şiobişnuiţi şi să înţeleg lupta cauzei lor”7.
Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 îl găseşte pe tânărul Alexandru în ultimul an de liceu, moment de cotitură marcat de înrolarea şi trimiterea sa, doi ani mai târziu pe linia frontului ca sublocotenent. Va fi demobilizat abia în anul 1921, când se stabileşte la Bucureşti, unde e hotărât să devină
17 Cf. Ieromonah Agathon Tudor, Rugul Aprins, de ÎPS Antonie Plămădeală.
pictor şi se înscrie la Academia de Arte Frumoase, proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofiţer în Serviciul Maritim Român şi, vreme de doi ani (1922-1924) pare să-şi fi aflat rostul colindând mările şi oceanele lumii pe vaporul „Dobrogea”.
însă „foamea de carte” şinăzuinţele literare îl silesc să se întoarcă în Bucureşti, pentru a-şi relua preocupările universitare studiind acum, Literele, Filosofia, Teologia, fără a obţine însă vreo diplomă într-un domeniu sau altul. Descris de contemporanii săi ca o personalitate în continuă fierbere, mişcare şi căutare, „Sandu Tudor părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor şi idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unefericiri utopice”18. „Frumos, cu părul roşcat, cu ochii albaştri şi cu barbişon privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate şi purta, permanent, la subsuoară, un volum de filosofie adâncă”. Pe lângă activitatea literară (în 1925 debutează cu un volum de poeme, Comornic, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioşi şi este remarcat de Nichifor Crainic, publicând în Gândirea, Contimporanul, Convorbiri literare, Cuvântul literar artistic, Mişcarea literară, Ritmul vremii) lucrează activ şi benevol ca director al Operei de Ajutorare studenţească în cadrul AsociaţieiStudenţilorCreştini. În acelaşi timp, obţine postul de profesor suplinitor în satul Pogoanele şi pasionat de aviaţie devine pilot de încercare, în 1927 compune în versuri după metrica şi ritmul vechiului Acatist de tip bizantin un poem religios, Acatistul Sf. Dimitrie Basarabov care este aprobat de Sfântul Sinod, primind totodată postul de subdirector al Internatului Teologic din Chişinău.
PELERIN LA SF. MUNTE În CĂUTAREA ISIHIEI CUNOŞTINŢEI
„Fără îndoială nu există creştin care să nu fi avut odată în viaţădorinţa de a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi până la punctul de a nu mai fi despărţit de El”. În 1928, Universitatea din Bucureşti îl numeşte secretar al Oficiului
18 Pr. Constantin Jinga, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – omulşiopera, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
19 Nicolae Carandino, Nopţi albe şi zile negre, Editura Eminescu, Bucureşti, 1992, pp. 149-152.
Universitar pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studenţească. Simultan continuă să se dedice studiului Teologiei, obţinând o bursă în anul 1929 când va călători pentru prima oară la Sfântul Munte Athos după ce lecturează o serie de reportaje publicate în Franţa, de către o ziaristă care susţinea că ar fi străbătut Athosul travestită în bărbat. Ajunge la destinaţie ca orice jurnalist de scandal pus pe dezvăluiri Spectaculoase, animat mai degrabă de senzaţionalul posibilelor sale descoperiri decât de doruri duhovniceşti. Însă incursiunea athonită îl va preschimba lăuntric şi va însemna momentul convertirii lui depline: „Pe vremea aceea, în Franţa, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că ea a vizitat muntele, travestită în bărbat. Intrigat şi în acelaşi timp curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăţi, Sandu Tudor coboară dintr-un caiac în portul călugăresc Dafnes, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurţi, cămaşă sport şi cu un rucsac în spate. Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase care au în ele ceva din elanul Sfântului Apostol Pavel, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrând pentru mâncare şi haine. AceSta i-a spus lui Sandu Tudor: «Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să crească şivino cu mine; dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneata să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţiicălugăreşti, turiştilor; aceia, cum vin, aşa se duc». Lui Sandu Tudor i s-a părut raţională propunerea şi din acel ceas a început să facă ceea ce făcea şi monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mănăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la uşă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ; se iveau pe după colţuri, se uitau pe geamuri, stareţul era avizat… Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis uşileşi inimile călugărilor practicanţi ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi toată taina Liturghiei interioare a isihaştilor, luată nu din citit, nu din Filocalii, ci direct de la maeştrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaşti.
Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acel centru existenţial al fiinţei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adânc», există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când îşi pleacă capul în piept, rostind în ritmul respiraţiei: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». El a înţeles că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală. Este starea firească a omului care simte prezenţa lui Dumnezeu în el, pentru că în Dumnezeu viem şi ne mişcăm, iar pogorârea în noi este drumul spre autenticitate, cunoaşterea adevărată a ceea ce suntem. Orice activitate de conştiinţă trebuie raportată la acel centru existenţial din noi, altfel îşi pierde autenticitatea. Pentru Sandu Tudor începea acum reconsiderarea întregii culturi umane şi a procesului intelectual, care având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.
Nu este o convertire teoretică. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicând rugăciunea, zi şi noapte. Obişnuia să spună că pentru a intra în ordinea Duhului, trebuie mai întâi să te «îndobitoceşti», dându-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugăciune ambulantă. Povestea cu lux de amănunte, cum în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să lase impresia unui pelerin credincios; însă cu fiecare metanie, ceva în el, se transforma. Într-o noapte, la ora două, când Muntele începe să se roage, era la schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote şi toacă din toate văgăunile şi văile; de la mănăstiri, schituri şi chilii şi peste toată feeria se mai adăuga şi o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsă de aripa şi focul Duhului Sfânt îl copleşise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Stareţul schitului văzându-lemoţionat s-a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: «Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?». Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de nişte viziuni demonice: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri… etc., iar stareţul a încheiat: «Noi cei din Athos avem o credinţă: dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă», întors în capitală, se dedică studiilor filocalice, pe care nu le citeşte, ci le practică, descoperind documente despre existenţa pustnicilor din Carpaţi, relevând în Diata Stareţului Gheorghe şi Legiuirile Sfântului Calinic, Specificul isihasmului românesc”20.
APOLOGET AL ADEVĂRULUI SUB „PARAFA DE JAR” A CONDEIULUI
„Adevărul se îmbracă în lumină ca într-o haină, adevărul se acoperă cu cuvântul ca într-o taină. Vădirea lui este dreaptă, simplă şifăţişă”.
în 1930, Sandu Tudor lansează foaia săptămânală Floarea de foc în coloanele căreia duce o luptă dialectică antifascistă, iar în 1933 înfiinţează cotidianul Credinţa, ziar independent de luptă politică şi spirituală prin care era încurajată o critică acidă la adresa religiozităţii decorative şi a burgheziei socotită a fi drept clasa responsabilă pentru decăderea spirituală a omului, pentru erodarea valorilor şi a ierarhiilor tradiţionale: „Viaţa noastră – îşi va nota el gândurile cu datoriile şi drepturile ei, nu se mai întemeiază pe marile şicereştile principii ale sfinţeniei şi ale nobleţei, ci pe principiile celei mai mari satisfacţii şi ale fericirii imediate pământeşti. Viziunea raiului şi fericirii materialiste, care pune din ce în ce mai mult stăpânire pe om, a răsturnat toate valorile vieţii”.
Publicist şi polemist de mare forţă, prin vivacitatea temperamentului vulcanic şi felul direct, lipsit de menajamente şi de ipocrizie prin care îşi exprima ideile, Sandu Tudor era greu de suportat chiar şi de cei mai apropiaţi prieteni deşi uimea prin respectul fundamental pe care îl arăta faţă de oricine. Alexandru Mironescu, vechiul său prieten care adesea îi mărturisea: „Dragul meu, ai fi insuportabil, dacă nu ai fi extraordinar”, avea să consemneze despre Sandu Tudor pe care îl cataloga drept „o bibliotecă deranjată”: „Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat (…). Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten nepreţuit şi un om admirabil, de o nesfârşitădelicateţe sufletească, de o mare originalitate.
20 Pr. Roman Braga, Pe drumul credinţei, HMD Press, Inc., RivesJunction, USA, 1995, pp. 172-175.
Ştia multe lucruri, şi în anumite domenii era un învăţat, avea o informaţie de savant. Dar se şi ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni şicurios! de admiraţia lor, pe care sigur ar fi putut-o avea”21. „Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţeduhovniceşti nu putea rămâne în cercul prietenilor lui”22.
FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU MOARTEA. ÎNTÂIA ARESTARE
„Nemulţumirea diavolească, nemulţumirea metafizică a celui ce veşnic se zvârcoleşte în gol e trăsătura de temelie a vremurilor noastre de acum. Oricare din noi simte un rău, o nelinişte sub apăsarea unui bolovan de zădărnicie”. Rămâne şi în această perioadă pe de o parte un statornic închinător la mănăstirile româneşti şi un cititor fin al manuscriselor şi scrierilor vechi româneşti, pe de altă parte un împătimit al zborului. Îşi achiziţionează un avion personal de turism cu care se va prăbuşi în august 1937 scăpând nevătămat în chip cu totul minunat: „într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”23.
Aceeaşi pronie dumnezeiască avea să-l izbăvească de la moarte şi în cel deal Doilea Război Mondial după ce în anul 1939 va fi concentrat şi trimis pe frontul de est, scăpând de rafala de pistol automat a unui plutonier ucrainean care încerca să-l împuşte în timpul somnului. Cu doar câteva minute înainte de a porni rafala, se mută din patul în care dormea de obicei şi este izbăvit de Dumnezeu şi din această încercare. Revenit de pe front în 1941 este numit
21 Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Ed. Elion, Bucureşti, 2001, pp. 193-194.
22 Pr. Roman Braga
23 Cf. Ierod. Cleopa Paraschiv, Stareţul Daniil de la Rarau şi Rugul Aprins, Ed. Panaghia, p. 10.
profesor la o Şcoală tehnică de motomecanizare, iar în noiembrie 1942 este arestat şi internat în lagărul de la Târgu-Jiu, împreună cu alţi scriitori pentru convingerile lui politice de stânga fiind eliberat la intervenţia Ministerului de Război, Direcţia Motomecanizare, care reclamă prezenţa acestuia în unitate. Rechemat sub arme, va rămâne înrolat pe front până la sfârşitul războiului (1945) când reîntors acasă se resemnează în faţaeşecului celei de a treia căsătorii, după cum singur mărturiseşte: „Liberat şi întors acasă, constat ca urmare directă a războiului că viaţa mea de familie era falitară pentru a treia oară, într-o formă care nu mai îngăduia niciun compromis. Nimic nu mă mai poate hotărî să mai reîncep vreo experienţă de viaţă nouă casnică. De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice şi mai adânci a vieţii mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor Lui veşnice. Sunt sătul de vremelnicie”.
„IERURGIA MONASTICĂ” A LUI SANDU TUDOR. „RUGUL APRINS”
„Monahul a lăsat pe toate pentru dragostea lui Dumnezeu şi cel ce iubeşte pe Iisus stă cu capul pe pieptul Lui, se odihneşte lângă El, stă la limanul odihnei.
De aceea şi el, monahul, poate şi trebuie să odihnească oamenii obosiţi de ostenelile vieţii care aleargă la el”. Fără să mai zăbovească prea mult pe gânduri, îşi vinde maşina personală, casele de pe Calea Victoriei cu alte bunuri personale de mare valoare şi contribuie la renovarea Mănăstirii Antim, unde este primit ca frate în acelaşi an, 1945: „Sufleteşte mă dăruiesc noii vieţi cu o putere şi intensitate care-mi dă bucurii şi mă face alt om. Intrarea mea în monahism nu a fost pentru mine decât cea mai firească şi dreaptă împlinire a vieţii”, sunt confesiunile de gând ale fratelui Alexandru, viitorul monah Agaton (prescurtare de la Aghia-Aton, adică Sfântul Munte Athos) care va primi sabia Duhului Sfânt după trei ani de noviciat cu binecuvântarea mitropolitului Firmilian al Olteniei şi harul preoţiei în 1950 când va fi hirotonit ieromonah la Mănăstirea Crasna de Gorj. Aici vieţuieşte alături de părintele Adrian Făgeţeanuşi viitorul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală în memoria căruia a rămas învistierită următoarea evocare: „Eram trei în toată mănăstirea: părintele Adrian Făgeţeanu era preot, eu eram cântăreţul, iar stareţul, părintele Daniil era poporul. Eram toţiorăşeni, nu ştiam să îngrijim nici animale, nici păsări. Mitropolitul Firmilianne dăduse în primire această mănăstire cu gândul de a face din ea o — mănăstire de intelectuali. Dar părintele Daniil a luat-o ca la carte şi a început să ne ducă la biserică de şapte ori pe zi şi pe noapte. Într-o seară i-am spus părintelui stareţ: «Ştiţi am uitat să închid găinile!». Îmi spune: «Ce găină îmi trebuie mie? Mergem la biserică, la slujbă!». În noaptea aceea ne-au furat găinile. Altă dată am uitat să deschid porţile pe care intrau caii ce păşteau liber în munte. Caii n-au mai intrat în noaptea aceea, dar n-au mai intrat niciodată. Probabil că i-au mâncat lupii, ori s-au rătăcit prin pădure, ori i-a furat cineva. Tot aşa am păţit şi cu porcii… În foarte scurt timp am lichidat gospodăria urgent spre satisfacţia părintelui Daniil, căruia nu-i trebuia gospodărie!24. Anii petrecuţi la Antim (1945-1948) vor fi prilej de renaştere duhovnicească pentru personalităţile deja consacrate ale intelectualităţiibucureştene din epocă care având destule prilejuri să cunoască soarta credinţelor preschimbate, prin instituţionalizare, în ideologii, se vor grupa în jurul Mişcăriiisihaste a Rugului Aprins iniţiată de Sandu Tudor. Convins că neamul românesc poate fi salvat de o transformare duhovnicească profundă prin trăirea credinţei şi a rugăciunii, prin refacerea legăturii dintre om şi Dumnezeu, Sandu Tudor năzuia ca destinele trăitorilor Rugului Aprins să se aşeze sub semnul celei mai înalte fapte a vocaţiei monahale, rugăciunea: „Pentru noi, Rugul Aprins era şi simbolul rugăciunii neîncetate. Cine se roagă neîncetat se aseamănă cu acel rug care ardea şi nu se mistuia. Suntem mereu uniţi cu focul lui Dumnezeu, această vâlvătaie de lumină şi putere, iar cu cât ardem mai mult, cu atât devenim mai luminoşi şi mai aproape de Dumnezeu”25, în chilia sa construită sub clopote, în care intrai pe brânci, într-o perioadă de profundă criză şi confuzie, de împuţinare a povăţuitorilorduhovniceşti, membrii Rugului Aprins studiau textele patristice, practicau rugăciunea inimii după metoda părintelui IoanKulâghin, aflat în pribegie alături de
24 ÎPS Antonie Plămădeală, Rugul Aprins în Albumul Fericiţi cei prigoniţi, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008.
25 Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 14.
Mitropolitul de atunci al Rostovului, discutau despre maladiile spiritului modern, despre deşertăciuneacunoaşterii strict raţionale, încercând să redescopere Ortodoxia în expresia ei isihastă.
„NUNTAŞ AL CERULUI” ÎN REDUITUL JILAVEI
„Spunem tare că numai învăţândşi râvnind «zelul apostolilor, jertfa mucenicilor şi simplitatea călugărilor», vom birui”. Incomod pentru autorităţile comuniste, Rugul Aprins este scos în afara legii, iar iniţiatorul ei, Sandu Tudor, este arestat la 6 iulie 1950 şi trimis mai întâi la Jilava, apoi la Canal sub acuzaţia de atitudine ostilă regimului şi ilegalităţi făcute pe frontul din est. În Reduitul Jilavei, în jurul căruia aproape zilnic trei mii de oameni erau alergaţi timp de două ore sub lovituri de bâte şi arme, părintele Agaton e gata să se prăbuşească. Virgil Maxim îşi aminteşte: „într-una din aceste zile de teroare, când soarele ardea dezlănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţulşi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimţind loviturile pe care le primeam. (…) Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa cu orice prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturileSfinţilorPărinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţă, şi-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească: «Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos»”26.
26 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ediţia a II-a, Ed. Antim, Bucureşti, 2002, pp. 257-258,403.
EGUMEN LA SCHITUL RARĂU.
DIN NOU ÎN ARESTUL SECURITĂŢII
„Să trăieşti zilnic bucuria de a te întâlni cu un om. Părinţii aveau acest cuvânt minunat: «Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu». Ca să câştigi pe cineva, fă — precum ne învaţă Sfântul Isaac: pune-i înainte faptele lui cele bune”.
74
După eliberare, doritor de isihie, părintele Agaton vine la Sihăstria Neamţului unde vieţuieşte aproape un an şi primeşte la 15 noiembrie 1953 mantia schimniciei sub numele de Daniil, din mâinile părintelui Cleopa, retrăgându-se apoi ca egumen la Schitul Rarău unde „s-a mistuit pe sine într-un urcuş al înduhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării” (Pr. Gheorghe Calciu). Deprins cu vieţuirea monahală după regula studitămoştenită de la părintele Ioil Gheorghiu, ieroschimonahul Daniil va căuta izolarea şi realizarea
unei mai vechi idei: aceea de a ridica un aşezământ duhovnicesc în care să vieţuiască monahi intelectuali, iubitori de viaţă ascetică şi de rugăciune care să ţină piept tăvălugului nimicitor al ideologiei comuniste, ţinând adevărate conferinţe apologetice tinerilor pentru a-i slobozi de întunecarea îndoctrinării ateiste: „Puterea preschimbătoare a Duhului Sfânt trebuie să o afli în propriul suflet ca să o mărturiseşti şi să o faci lucrătoare şi în alte suflete. Oriunde şi oricând vom afla astfel de mărturisitori ai lui Hristos, gata să ajute orice fiinţă doborâtă de păcat”27. „Sfatul Părintelui Daniil era de a fi în mijlocul lumii asemeni melcului care-şi poartă casa în spinare, adică şi noi să fim asemeni lui, învăţând să ne făurim casa propriului nostru suflet, o cochilie în care să ne retragem şi să urzim cu insistenţă şi răbdare chemarea Numelui de lumină al Domnului nostru Iisus Hristos”28, îşi aminteşte George Văsîi, unul din apropiaţii părintelui Daniil din acea perioadă, întâlnirile catehetice de la Schitul Rarău devin din ce în ce mai incomode pentru Securitatea care considera orice activitate religioasă o mască în spatele căreia se ascundeau diverse comploturi politice şi acţiuni legionare.
27 Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 22.
28 George Văsîi, în căutarea sensului vieţii, Ed. Solteris, Piatra Neamţ, 2006, pp. 28-34.
Bazându-se pe simplul fapt că în grupul părintelui erau persoane care activau sau simpatizau Mişcarea Legionară şi că ar fi comentat în mod ostil prevederile Conferinţei de la Geneva şi evenimentele din Ungaria, Securitatea dispune arestarea părintelui Daniil care prevede firul evenimentelor, după cum aflăm din mărturia părintelui Elefterie Păduraru: „în luna iunie 1958, părintele Daniil Tudor, după ce a slujit Utrenia la miezul nopţii, şi-a cerut iertare de la toţivieţuitorii Schitului. Mie mi-a spus că trebuie să meargă cu căruţa la Câmpulung-Moldovenesc. Au mers cu noi fratele Ioan Neagoe29 şi fratele Costică. Mă aflam în căruţă împreună cu părintele Daniil pe o scândură-scaun în faţă. Pe drum Părintele Stareţ Daniil Tudor mi-a spus: «Frate Ioane, de acum nu ne vom mai vedea.». Am traversat muntele Rarău şi am ajuns la Valea Seacă, la un gospodar, un om înalt cu mustaţă. Lui i-a spus că trebuie să meargă la Bucureşti pentru a fi arestat de Securitate, pentru că dacă va rămâne aici, va fi arestat de Securitatea de la Câmpulung-Moldovenesc şi va avea de suferit mai mult decât la Bucureşti. De acolo, seara a plecat cu trenul la Bucureşti”30. Va fi ridicat din casa prietenului său, Alexandru Mironescu, în noaptea de 13-14 iunie 1958 şi anchetat împreună cu alte 15 persoane care vor forma lotul „Teodorescu Alexandru şialţii”, din care făceau parte părintele Dumitru Stăniloae, arhimandriţii Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, ieromonahii Adrian Făgeţeanuşi Arsenie Papacioc, Dr. Gh. Dabija, Alexandru Mironescu, ŞerbanMironescu, V. Voiculescu ş.a. Dosarul care cuprinde anchetele, procesul, recursul şi actele de penitenciar are 10 volume şi poartă numărul 113668, păstrându-se la Arhivele Ministerului de Justiţie, SecţiaInstanţelor Militare.
ULTIMII ANI DE DETENŢIE ŞI
MUCENICIA ÎN TEMNIŢA CRUNTĂ A AIUDULUI
„Adevărul este mărturisire, care cere luptă şi apărare şidezminţire a orice l-ar umbri şi întina, cu preţulvieţii tale, iată ce creează adevărul cel viu. Numai mărturisitorii adevărului, martorii vii ai lui, martirii fac adevărul cel viu”.
29 Actualul Părinte stareţ Ioan de la Rarău.
30 Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 30.
Ieroschimonahul Daniil va fi condamnat fără dovezi plauzibile, la 25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică, conform art. 196 CPP, pentru infracţiunea de a fi uneltit contra ordinii sociale, citind şi comentând în public texte duşmănoase la adresa regimului, ca şi pentru activitatea de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul Asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948 şi de întruniri subversive cu foşti membri ai Asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958 (vol. 4, f. 299- 300). Refuzând orice compromis în faţa anchetatorilor, neacceptând sub nicio formă să „toarne” pe alţii, părintele Daniil este încarcerat între zidurile temutului Aiud. Într-una din declaraţiile unui informator introdus de Securitate în aceeaşi celulă cu părintele Daniil, putem citi următoarea consemnare: „Din capul locului mi-a atras atenţia că dacă vrem să discutăm amândoi, nu vom vorbi decât despre probleme bisericeşti, de morală creştinăşi filosofie, natural dacă mă interesează. Altfel refuză orice discuţie şi preferă să mediteze, fiind învăţat cu aceasta din viaţa de sihăstrie pe care o duce. Are multă experienţă din obiceiurile poliţieneşti şiştie că este frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codoşi care să tragă de limbă pe cei năpăstuiţi”. Primul an de închisoare îl va petrece cu scurte întreruperi într-o totală izolare, la celular fără niciun mijloc de comunicare cu exteriorul, agăţat doar de zălogul de foc al rugăciunii lui Iisus coborâte din minte în inimă, fiind singurul preot care a purtat lanţuri la picioare pe toată durata detenţiei. Din „pridvorul de smirnă” al unei inimi îmbrăcate în zeghea suferinţei se va ivi „harica depănare a unei grăiri de minune”: Acatistul Sf. IoanBogoslovul alcătuit de părintele Daniil în temniţa Aiudului şi salvat din menghina uitării graţie memoriei prodigioase a studentului Jenică Popescu. Depănând caierul amintirilor din detenţie, părintele Arsenie Papacioc, într-un interviu, îl evocă pe părintele Daniil astfel: „Am trăit în mănăstire cu el şi am făcut şipuşcărie împreună. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarcă – o «închisoare în închisoare», de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare şi de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu am stat împreună. Ne dădeau câte puţin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Şi pentru că eram amândoi monahi, am împărţitaceeaşi gamelă. Şi luam, eu o lingură, el o lingură şi a mai rămas puţin pe fundul gamelei. Şi zic: «Ia sfinţia ta mai departe» – îi purtam evlavie, căci ne cunoşteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton – «ia sfinţia ta mai departe…»”. În ciuda torturilor, a bătăilor şi a reeducării introdusă la Aiud mai degrabă ca pe „o formă de pipăire a rezistenţei unora”, părintele Daniil rămâne şi în robia lanţuriloracelaşi apărător intransigent al adevărului şi al dreptei credinţe: „Sandu Tudor a trecut prin puşcării ca un meteor. Aprindea inimile şi le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niştecăţei. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocşi, îi sfărâma repede”31.
Somat să dea declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria şi celelalte forţe atee încearcă să lovească în Hristos şi în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una şi aştepta din zi în zi să fie chemat la confruntare”32. Ieroschimonahul Daniil n-a mai apucat să înfrunte prin sabia cuvântului forţele telurice ale întunericului. Zdrobit în bătăi de torţionarii Aiudului, suferind de o acută hemoragie cerebrală, se va elibera din cercul robirii pământeşti în noaptea de 16-17 noiembrie 1962 pentru a păşi cu sufletul fierbinte de har pe calea Numelui de Lumină a doritului Mire, odihnindu-şi până astăzi trupul de tină în groapa de ţărână a Râpei Robilor sub omoforul „Miresei, urzitoare de nesfârşită rugăciune”, căreia tainic şi fierbinte îi strigă: „Odihneşte-mă sub adăpostul Chipului tău, ca sub privirile Tale de auriu cărbune, să ard şi eu nemistuit, din plămada arcanei de negrăit a trăirii de rugăciune. Şi dintru inelul Tău de răcoare, Izvorule pecetluit, din nou, mereu, să îmi pot împrospăta, cu unda harului tău de nelipsit, marea pace a odihnei săltătoare”33.
31 Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric preluat de pe http:www.fericiticeiprigoniti.net
32 Virgil Maxim, op. cit., p. 403.
33 Frag. din Condacul 12 al Imnului Acatist la Rugul Aprins.
ARHIMANDRITUL GHERASIMISCU DE LA TISMANA – STAREŢUL MARTIR ŞI APOLOGET AL IUBIRII CREŞTINE
Motto: „Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă…
Duşmaniicred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şinu cunosc căile Lui”.
PREAMBUL BIOGRAFIC.
PRIMII PAŞI PE SCARAMARILOR RENUNŢĂRI
„Când ne urâm pe noi înşine pentru
răul care trăieşte în noi, atunci ni se
deschid neţărmuritele zări ale iubirii lui Hristos care în limitele fiinţării
noastre pământeşti mistuie în noi tot ce îi este străin şi totodată ne umple de energia unei alte fiinţări, de negândit până atunci. Fără o astfel de
experienţă nimeni dintre oameni nu poate să înţeleagă poruncile aparent
paradoxale ale Evangheliei: «Iubiţi pe vrăjmaşiivoştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi» (Mt. 5:44)”34- Părintele
Gherasim Iscu, desăvârşit împlinitor al poruncii hristice de a ne iubi vrăjmaşii, a agonisit în adâncurile sufletului său focul mistuitor al iubirii dumnezeieştipăşind pe calea răstignitoare a suferinţei fără să se poticnească
de sălbatica împotrivire a puterilor întunecoase, astfel încât prezenţa lui
Dumnezeu i s-a întipărit în chip neşters pe trupul vieţii, «nu în lespezi de
piatră, ci în lespezile de carne ale inimii» (2 Cor. 3:3).
34 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum ete, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 211-213.
Fiul lui Grigore şi al Elenei Iscu, Părintele Gherasim (pe numele de botez Grigore) s-a născut la data de 21 ianuarie 1912, într-o familie înstărită de ţăranicredincioşi, pe plaiurile băcăuane ale comunei Poduri, unde va absolvi şcoala primară cu 10 pe linie, potrivit mărturiei nepotului său Ion Iscu, care vorbeşte despre dotarea intelectuală de excepţie a părintelui Gherasim, precum şi despre conştiinciozitatea lui la învăţătură: „Am găsit în podul casei lucrări şi teze de-ale sfinţiei sale. M-a surprins că niciuna nu era corectată cu roşu. Ale mele toate aveau corecturi şi tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al luicare mi-a spus că avea calităţi intelectuale deosebite nu numai că era primul din clasă, dar diferenţa dintre el şi restul clasei era foarte mare”.
Crescut în lumina tradiţieicreştine, Grigore de la o vârstă foarte fragedă păşeşte pe calea strâmtă şi aspră a renunţărilorvieţii, intrând ca frate la Mănăstirea Bogdana în anul 1924. Râvna constantă pentru studiu şi pentru cunoaşterea teologică îl ajută să urmeze cursurile Seminarului monahal din cadrul Mănăstirii Neamţ între anii 1925-1928. Reînfiinţat la 15 octombrie 1925 prin implicarea activă a unor personalităţi marcante ale timpului care vor trece prin experienţacenuşie a temniţelor ateiste: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Arhim. Iuliu Scriban, Seminarul de la Neamţ va fi desfiinţat în anul 1928, motiv pentru care tânărul Grigore este nevoit să-şi continue studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, pe care îl absolvă ca şef de promoţie în anul 1935. Însufleţit de năzuinţa de a dobândi o pregătire teologică temeinică, se înscrie la Facultatea de Teologie pe care o va termina abia în anul 1942 din cauza posibilităţilor financiare precare de care dispune.
ÎN ROBIA DOMNULUI SUB JUGUL
CĂLUGĂRIEi şiAL PREOŢIEI
„Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, cerul de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”35. Adiacent formării teologice, pentru fratele Grigore urcuşul ireversibil pe treptele vieţii monahale îşi urmează parcursul firesc. În anul 1932, însetat
35 Arhim.Teofil Pârâian.
de isihia rugăciunii şi a unei vieţi mai retrase, îşi îndreaptă paşii către Mănăstirea Tismana. Aici moare în faţavremelniciilor lumii ca să renască om nou în zorii vieţii monahale, înveşmântat în mantia călugăriei, purtând coiful mântuirii şi pecetea veşniciei pe înscrisul inimii, sub numele de Gherasim. Pe valea „raiului cu apă vie” a Tismanei, unde Sf. Cuvios Nicodim şi-a împletit cununa de sfinţenie, părintele Gherasim va gusta din dulceaţa harului preoţiei care îl va adumbri continuu pe marea învolburată a vieţii. În anul 1937 se vede silit să se despartă de culmile împădurite şi stâncoase ale Tismanei şi să primească prin vrerea episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului numirea de stareţ la Mănăstirea Arnota, la acea vreme distrusă în mare parte de un incendiu. Vreme de doi ani va trudi din greu la refacerea mănăstirii, pentru ca în anul 1939 să renunţe la stăreţie şi să se transfere la Cernica, pe postul de bibliotecar-contabil al Seminarului monahal unde va funcţiona până în 1941, an în care postul de bibliotecar va fi desfiinţat sub pretextul că biblioteca de la Cernica ar fi formată în mare parte din cărţi legionare devenind un potenţial „focar de legionarism”. După evenimentele din ianuarie 1941, poliţia şi armata percheziţionează aşezământul monahal şi anchetează întreg personalul de aici. Bănuit de simpatii legionare, fără să se fi înscris vreodată în Mişcare, părintele Gherasim Iscu este anchetat de agenţii regimului Antonescu, care certifică din lipsă de probe, neamestecul său în treburi de ordin politic, în fapt, tulburările provocate de lovitura de stat iniţiată de mareşalul Ion Antonescu în ianuarie 1941 prin care se urmărea suprimarea definitivă a Mişcării Legionare de la guvernare aşa cum mareşalulînsuşi va spune colaboratorilor săi în timpul asediului clădirii guvernului: „Aveţi răbdare! Tactica mea este ca legionarii să fie discreditaţi şi lumea să fie contra lor” – îşi vor lăsa amprenta peste toate aspectele vieţiiţării, transformată în satelit al Germaniei naziste.
MISIONAR ÎN TRANSNISTRIA
„Am fost un slujitor fără tobe şi surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit şi sincer la neţărmurita iubire a oamenilor…”
în plan ideologic, devine din ce în ce mai acerbă bătălia dintre civilizaţiacreştină, reprezentată de Axă şi barbaria bolşevică, promotoarea unui sistem politic şi social dezumanizant. Dincolo de Prut, dar, mai ales peste Nistru, preoţii militari români vor purta pe umeri misiunea de a propovădui adevărul creştin în condiţiile în care campania militară din Est avea caracter de război sfânt”, de „cruciadă împotriva bolşevismului”. Biserica, prin activităţile sale misionare susţinute în teritoriile ocupate de armata română după trecerea Nistrului, încă din luna august 1941, legitima – prin Episcopia Armatei, aflată sub conducerea episcopului Partenie Ciopron (1937-1948) şi prin Misiunea Bisericii Ortodoxe în Transnistria în planul activităţilor civile similare această „cruciadă contra bolşevismului”, mult întărită de recenta frăţie de arme româno-germană.
La data de 1 aprilie 1942, părintele Gherasim Iscu este trimis ca preot misionar în Transnistria, de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu pentru a sprijini renaştereavieţii religioase în teritoriul devastat de război. În răstimpul unui an (aprilie 1942 aprilie 1943) se străduieşte să înveţe limba ucraineană pentru a putea sluji şi predica şi în graiul majorităţii locuitorilor din Transnistria, slujeşte la catedrala din oraşul Balta, apoi ca protoiereu al judeţului Balta, contribuie la înfiinţarea Mănăstirii Berşad (unde a fost şistareţ), înfiinţează schitul Păsăţel din judeţulRâbniţa, la sfinţirea căruia primeşte de la localnici, drept mulţumire, mitra de mitrofor şi o cruce de argint. Totodată, ca delegat al Misiunii în Transnistria, activează ca mulţi alţi preoţi misionari, ca învăţătorşi profesor de religie. Cutremurat de sfâşierile de conştiinţă şi de identitate ale românilor de peste Nistru, părintele Gherasim li se dăruieşte cu toată fiinţa lui în care ardea fără să se mistuie flacăra vocaţiei de slujitor al Cuvântului. Într-o declaraţie dată Securităţii în anul 1948, avea să consemneze: „Credincioşii de acolo mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe şi surle, căutând cu toată dragostea mea să răspund cinstit şi sincer la neţărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni la care credinţa şi omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităţi ce izvorau din fiinţa lor. Am mers până acolo cu ataşamentul meu faţă de ei încât nu cruţam nici nopţile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând şi preferând să am o poziţie opozabilă administraţieiromâneşti, care tolera şi încuraja multe greşeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”36.
PE ALTARUL DE JERTFĂ AL DRAGOSTEI DE ADEVĂR. STAREŢ LA TISMANA
„Să avem pilda Sfântului Nicodim şi a altor mari părinţi din Mănăstirea Tismana care şi-au dat sufletul pentru credinţă, aşa cum este şi neuitatul stareţ al mănăstirii, părintele Arhim. Gherasim Iscu”37.
La 20 mai 1943, părintele Gherasim revine în ţară fiind numit stareţ al marii lavre a Tismanei, cu demnitatea de protosinghel şi exarh al mănăstirilor din eparhia Olteniei, din iunie 1943 până în aprilie 1945 când demisionează. Dacă pe durata războiului, în perioada prigoanelor carlistă şi antonesciană, Mănăstirea Tismana fusese transformată în închisoare pentru legionari, suferind în martie 1943 ravagiile unui incendiu de proporţii, după sfârşitul războiului, Tismana devine unul din principalele centre de îngrijire a orfanilor şi a refugiaţilor fugari din calea foametei din Moldova. Părintelui Gherasim îi revine sarcina de a rectitori mănăstirea şi de a reface clădirile şi instalaţiileaşezământului monahal, lucrare dusă la bun sfârşit cu ajutorul Băncii Naţionale a României, al cărei tezaur va fi depozitat şiţinut sub pază la Tismana, în „locul fortificat de ziduri” din iunie 1944 până în februarie 1947. Pentru spaţiul românesc, sfârşitul celui de-al doilea război mondial va pecetlui fatidic începutul bolşevizăriiţării, cu tot cortegiul de nenorociri întinse pe o jumătate de veac, nenorociri ale căror consecinţe le trăim până astăzi. Prin comunizarea României se crea precedentul apariţiei statelor satelite ale Uniunii Sovietice. Ideea scindării Europei în „zone de influenţă” nu numai că prindea contur, dar făcea şi primii paşi spre înfăptuire prin abuzuri subversive pe scena politică, menite să consolideze pârghiile guvernării comuniste în ţara noastră. Apar primele încercări de constituire a MişcăriiNaţionale de Rezistenţă în faţa „fiarei roşii”, structurată în nuclee de opoziţie anticomunistă ce apar în toate zonele ţării. Conducătorii grupului
36 ACNSAS, fond penal, dosar A, vol. IV, f. 87v-88.
37 Patriarhul Teoctist.
din Oltenia, generalul IoanCarlaonţ şi Radu Ciuceanu, interesaţi în aflarea celor mai eficiente posibilităţi de contactare a statelor apusene, în Speranţa primirii unui ajutor militar din partea acestora, iau legătura cu stareţul Mănăstirii Tismana, cerându-i găzduire şi hrană pentru luptătorii din munţi, dar şi acordul pentru montarea în incinta aşezământului a unui aparat de emisie-recepţie prin care se urmărea stabilirea unei legături cu anglo-americanii. În anchetele Siguranţei, părintele Gherasim avea să dezvăluie şi considerentele pentru care membrii grupului de rezistenţă îl contactaseră în acele vremuri de restrişte: „Eueram deja cunoscut în localitate ca un om care nu m-am încadrat în niciun partid politic actual. În al doilea rând: mulţi vedeau în faptul că fusesem misionar în Rusia, un indiciu că nu aş avea păreri favorabile actualei forme de guvernare. În al treilea rând: la alegerile din 1946, preşedintele comisiei de votare care se uitase la voturi, văzuse că eu am votat cu ochiul”38.
După mai multe întâlniri cu diferiţi membri ai Mişcării de Rezistenţă, printre care: Nelu Pârvulescu, col. Petre Grigorescu, lt.col. Stavril Constantin, Vlad Dragoescu şi încercări eşuate de montare a aparatului radio, Siguranţa descoperă legătura stareţuluitismănean cu opoziţia anticomunistă. Urmările sunt cele „clasice” unei astfel de destăinuiri: percheziţii la chiliile călugărilor, în cancelaria şi biblioteca mănăstirii, apoi la schitul Cioclovina, însă ele nu aduc la lumină decât câteva „scrisori spre consultare»de ale stareţului. În ciuda hărţuielilor exercitate de Siguranţă, părintele Gherasim continuă să păstreze legătura cu partizanii Mişcării de Rezistenţă, deşi planurile de valorificare a resurselor Mănăstirii Tismana nu s-au finalizat în niciun fel: „Am promis lui Radu Ciuceanuşi colonelului Grigorescu că dacă va sosi aparatul, voi da oamenilor hrană şi dormitoare chiar şi în munţi. Ori aceştia nu au mai venit pentru montarea postului, deşi mi s-a spus că sigur peste două săptămâni vor fi la Tismana. A venit după 1 septembrie inginerul Niculescu pe care eu nu l-am primit în mănăstire, sfătuindu-l să nu mai insiste pentru aducerea aparatului acolo, ci să renunţe definitiv la proiect”39.
38 Ibidem, vol. I, f. 156, vol. IV f. 26.
39 Ibidem, vol. IV f. 21v-22; 33v.
ÎN CĂTUŞELE „FIAREI ROŞII”. SCHINGIUIT LA CRAIOVA
„Atitudinea stareţului a uimit pe toţi. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicaţi”.
în dimineaţa zilei de 26 septembrie 1948, stareţul Gherasim Iscu este arestat, iar la 21 mai 1949 este trimis în judecată sub învinuirea de „crimă de
84
uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de art. 209, partea a III-a Cod Penal. La 14 iunie 1949, prin sentinţa 928, Tribunalul Militar Craiova, condamnă grupul „Carlaonţ Iancu şialţii”, în care este inclus şistareţultismănean, la 10 ani temniţă grea şi 3 ani degradare civică. Cu aceeaşi îndârjire senină cu care s-a înveşmântat în haina monahală, părintele Gherasim Iscu avea să îmbrace şi zeghea cernită a temniţei. Pe crucea de foc a răstignirii lui, se vor întipări cu litere înveşnicite de biruinţa deplină asupra întunericului, cuvintele dătătoare de viaţă ale Mântuitorului: «Iubiţi pe cei ce vă prigonesc». Primele picături de sânge se vor prelinge pe izvodul de suferinţă al părintelui Gherasim în anchetele penitenciarului Craiova, sub loviturile nemiloase ale căpitanului Oancă, desemnat de Securitate să obţină prin orice mijloace de tortură, deconspirarea numelor partizanilor din munţi. Rezultatele nu sunt cele scontate: „Atitudinea stareţului a uimit pe toţi. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicaţi, în frunte cu generalul Carlaonţ. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de Securitate, căpitanul Oancă, după ce a obosit bătându-l, i-a spus: «Eşti nebun! Toţi au recunoscut şi tot la 15 ani vei fi condamnat»40″. Fără tăgadă, logica Securităţii era la antipodul principiilor creştine după care se conducea părintele Gherasim, căruia prin har i se împărtăşisecunoaşterea unei alte forme a fiinţării, transfigurate, nesubjugate legilor fricii şi ale compromisului. În cutele cele mai ascunse ale sufletului, arhimandritului Gherasim i se înfiripă din ce în ce trainic certitudinea că în lumea închisorilor plumbuită de irupţia demonicului, nu moartea este cea mai mare spaimă, ci robia până la pervertirea lăuntrică petrecută atunci când răul devine ireversibil şi atotcuprinzător.
40 Pr. Constantin Hodoroagă, în Vestitorul Ortodoxiei nr. 153/1996, an VIII, 1-15 aprilie 1996, p. 2.
LA AIUD, SUB SECUREA DURERII
în anul 1949 regimul comunist continuă genocidul sufletelor în infernul de smoală al temniţelorromâneşti, împărţite de acum pe categorii: elevii la Târgşor, studenţii la Piteşti, membrii partidelor istorice la Sighet, femeile la Mislea, legionarii, intelectualii şi preoţii la Aiud. Ajuns în braţele „monstrului care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat şi mai sfânt”, părintele Gherasim este silit să dezbrace haina monahală pe care avusese îngăduinţa să o poarte în detenţia de la Craiova, fără să renunţe vreo clipă însă la mantia rugăciunii şi a jertfei lăuntrice în care îşi va înveli sufletul, păşind smerit pe calea grelelor încercări. Părintele Constantin Hodoroagă, care i-a fost în preajmă la Aiud, îşi aminteşte: „A fost areStat în ţinută monahală pe care cei de la Craiova i-au lăsat-o. Sosit la Aiud, i-au luat-o şi a rămas numai în cămaşă. Noi, cei din grupul Argeşului i-am dat un sfert de pâine şi i-am luat o geacă de la un deţinut. Pentru mine şi cei ce l-au cunoscut, părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat şi convingerea de depăşire, vorbind foarte frumos despre jertfă41. Cu sufletul însetat de dorul după cer, flămând de rugăciune, duhul părintelui Gherasim se topeşte în oceanul de har al dumnezeirii, devenind pentru cei din jur flacără incandescentă de iubire.
PE CULMILE PĂTIMIRII LA CANALUL MORŢII
„Puteri, ce puneţi între noi hotare! Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare! C-un zâmbet în luminile privirii, Cu milă şi blândeţe vă primim. Nu tremurăm la gândul nimicirii, Noi suntem mai puternici: noi iubim42. În scurtă vreme va fi transferat în colonia de muncă de la Poarta-Albă. Odată cu deschiderea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în primăvara anului 1950 se petrece şi recrutarea din rândul deţinuţilor politici a forţei de muncă necesare organizării şantierului. Chipul extatic al stareţuluitismănean, luminat de transparenţaharului necuprins de finitul potenţelor
41 Idem.
42 Panait Cerna.
omeneşti, va străluci peste tenebrele Canalului morţii. Pe părintele Gherasim nicio corvoadă, oricât de înjositoare şi dezumanizantă pentru alţii, nu-l va putea despărţi de petrecerea în Dumnezeu. Constrâns să cureţe closetele în nenumărate rânduri, confruntat cu purtarea feroce şi degradantă a torţionarilor, proveniţi în mare parte dintre studenţiireeducaţi în iadul piteştean, exterminat printr-un regim de muncă infernal în care era privat de cele mai elementare condiţii de trai, înfometat, bătut, înfrigurat, fericitul stareţ se va alipi cu tot sufletul de jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, slujind cât putea de des, povăţuinddeţinuţiicăzuţi în ghearele deznădejdii, tămăduind rănile sângerânde ale osândiţilor la masacrare, prin spovedanie şi euharistie. Trăirea duhovnicească a părintelui va dezlănţui şi mai mult furia torţionarilor, mai cu seamă a unui oarecare Vasilescu, infractor de drept comun, reeducat să se înregimenteze în «brigada hoţilor» care îl va schingiui fără milă prin cumplite bătăi. Urmele înfiorătoarelor torturi îi vor brăzda adânc trupul măcinat de boala haină a tuberculozei. Martor al evocărilor părintelui Gherasim din perioada detenţiei de la Canal, Richard Wurmbrand ne deStăinuie: „StareţulIscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei şi a maltratărilor. Canalul fusese început sub presiunea ruşilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele româneşti din ţară… Planul înghiţeanesăţios toate resursele României şi, între 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a-l construi. Stareţul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenţie de pe traseu. Doisprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, erau siliţi să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheţa bocnă. Bolile bântuiau. Mulţi deţinuţi se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împuşcaţi. Conducerea brigăzilor era încredinţată celor mai brutali criminali, care erau plătiţi cu hrană sau ţigări în funcţie de rezultatele obţinute. Cei închişi pentru credinţa lor fuseseră adunaţi într-o aşa-zisă «brigadă a hoţilor». Aici, dacă cineva îşi făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paşte…43.
ÎNTRE AGONIA BOLII ŞI EXTAZUL
CREDINŢEI LA TÂRGU-OCNA
Ajuns în stare de epuizare din cauza TBC-ului, inapt să mai muncească la făurirea „fericirii comuniste”, părintele Gherasim este transferat în sanatoriul penitenciarului de la Târgu-Ocna, unde bătălia cu moartea este dusă cu înfrigurare de fiecare bolnav, ceas de ceas, zi şi noapte. Cu toate aparenţele unei detenţii mai umane, „în sanatoriul-penitenciar din Târgu-Ocna, sanatoriu model, menit să disimuleze adevăratul chip al temniţelor, tuberculoşii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Piteşti, Gherla, Canal, din mine şi din lagărele ucigaşe. Aveam mâncare suficientă, dar nu o mai tolerau bacilii cuibăriţi în caverne… Eram noi într-un sanatoriu, dar nu aveam medicamente decât pentru gazeta pentru perete. Exista şi o doctoriţă care să ne îngrijească, dar eram sute de bolnavi şi
zilnic mureau câte doi-trei. Cu o ladă, cu aceeaşi ladă murdară, erau căraţi, toţi morţii la cimitirul comun, fără cruce, fără preot. Nu era permis să te rogi nici la moartea cuiva44.
Aparent anodin, muribunzii de la Târgu-Ocna trăiesc stări de har inundate de bucurie şi iubire profund creştină: „Aici la Târgu-Ocna au închis ochii peste 100 bolnavi, care au primit moartea fără să cârtească sau să regrete viaţa pe care o părăseau, cei mai mulţi, în plină tinereţe. (…) Aici am avut ocazia să trăiesc clipe de neuitat şisatisfacţiisufleteşti, pe care nu le-am trăit nici înainte, nici după această perioadă, oricât de paradoxal ar părea. Am simţit şi m-am convins că dragostea creştină este cea mai puternică armă în lupta cu răul şi acest lucru ne-a ajutat, atât pe mine, cât şi pe ceilalţi, să depăşim încercările la care aveam să fim supuşi. Dragostea între oameni şi întrajutorarea creştină a fost mai prezentă ca nicăieri în altă parte. Aici m-am convins că sfinţenia nu este o utopie, că este realizabilă de cei ce doresc, cu tărie, s-o atingă45.
43 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu În subterană, Ed. Stephanus, 2007, pp. 112-117.
44 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2012, pp. 326.
45 Aristide Lefa.
în vecinătatea lugubră a morţii, la Târgu-Ocna ia naştere mai mult decât o comunitate: o adevărată familie duhovnicească ai cărei membri: Valeriu Gafencu, IoanIanolide, preoţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie loja, Varlaam Lica, vor da suflare de har surghiuniţilor din enclava pătimirilor, prin sfânta terapie a rugăciunii. „închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici n-ar fi fost suferinţă; dimpotrivă.
Durerea, boala cu toatăhidoşenia ei şimoartea erau la ele acasă.deşiera sanatoriu, cu aspect şi condiţii de viaţă cât de cât mai umane, temniţa a rămas temniţă. Dar aici, socot eu, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferinţa. Crucea a fost privită ca poartă a cerului. Suferinţa a fost sublimată în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în versul: «Şi cerul deschis se arată cu porţile în chipul crucii»46.
PĂRINTELE GHERASIM iSIHASTULTEMNIŢELOR COMUNISTE
„Nu ştiu cum să-ifac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţiiveşnice, particip deja la ea”.
Răstignit pe crucea bolii în supraaglomerata cameră 4 Spital unde îşi petreceau ultimele clipe de viaţă bolnavii ai căror plămâni erau ciuruiţi incurabil de morbidul bacil Koch – părintele Gherasim, care împărţea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe ţară al Jandarmeriei în timpul regelui Carol II şi al lui Antonescu) pe care l-a întors la credinţă, salvându-i sufletul de noaptea iadului – „era slab ca o arătare. Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi. Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiuneşi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şifiinţa ta ca o
46 Pr. Constantin Voicescu.
mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nicio clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşasimţeam în preajma părintelui Gherasim47.
Pe măsură ce trupul îi este aproape cu desăvârşire strivit în ghearele TBC-ului, sufletul părintelui se topeşte tot mai mult în oceanul de iubire al Dumnezeirii, în care se lasă cuprins cu toată fiinţa prin taina rugăciunii: „StareţulIscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii48.
Statornicit în puterea dragostei lui Dumnezeu care înveşmântează frământătura de lut a omului curăţit de zgura păcatului în harul înţelegerii şi al cunoaşterii mai presus de fire, sufletul părintelui Gherasim se luminează de tainele cereşti. Hristos i le împărtăşeşte ca unui prieten care va fi înţeles nebunia urmării Lui, aceea de a birui lumea: „Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci: «Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi aceSta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţiiveşnice, particip deja la ea. Nu mă Sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar
lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui»… S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat: «Aici va fi într-o zi pelerinaj…
47 Idem.
48 Richard Wurmbrand, op. cit.
Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti
există o iconomie divinăşiea va renaşte omenirea.fiţi deci binecuvântaţi!…
Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i — lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul aceSta»49. Aţintit asupra adâncului nesfârşit al rugăciunii şi împresurat de strălucirea Soarelui înţelegător, Valeriu Gafencu va ţese în firul de borangic al cuvântului transfigurat de har „Colindul robului” închinat părintelui Gherasim: „Pe Malul TrotuşuluiCântă robii Domnului înjugaţi la jugul LuiDar cântarea lor e mută, Că-i din suferinţă multă Şi-i cu lacrimi împletită. În inima robului,Domnu-şi face ieslea Lui,în noaptea Crăciunului.Flori de crin din ceruri plouăPeste ieslea Lui cea nouă. Şi din flori picură rouă.Stă un copilaş în zareşi priveşte cu mirare La fereastra de-nchisoare.Lângă micul copilaşS-a oprit un îngeraş,Ce-i şopteştedrăgălaş:Azi Crăciunul s-a mutatDin palat la închisoare.Unde-i Domnu-ntemniţat. Şi copilul cel din zarca venit la închisoareSă trăiască praznic mare. Refren: Lăsaţi-i pe copii să vină,Să-mi aducă din grădină Dalbe flori de sărbătoriDalbe, dalbe flori!”.
PE TREAPTA DESĂVÂRŞITEI IUBIRI
ÎN ANTICAMERA MORŢII DE LA TÂRGU-OCNA
„Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte!”. În seara liniştită a Crăciunului anului 1951, în care muribunzii din camera 4 Spital vibrau la tot ce era nepământesc în atmosfera creştină a sărbătorii, IoanIanolide se oferă să vegheze peste noapte la căpătâiul bolnavilor. Într-un ungher al aceleiaşi macabre camere, Vasilescu, torţionarulstareţului de la Canal ajuns şi el victimă al „dreptăţii comuniste” şi adus la Târgu Ocna ca să moară „umanitar”, se zbuciumă între caznele bolii şi chinurile remuşcărilor de conştiinţă. Richard Wurmbrandîşi aminteşte: „Patul meu era între al stareţului şi al tânărului Vasilescu, alt fel de victimă a Canalului.
49 IoanIanolide, op. cit., p. 326.
Condamnat de drept comun, fusese repartizat la brigada preoţilor. Îi bătea până cădeau în nesimţire. Dar, cine ştie de ce, colonelul Albon îl luase la ochi şi fusese la rândul lui bătut atât de crunt, încât era şi el pe moarte. Tuberculoza lui avansase mult. Acum, Vasilescu regreta toate acestea şi-şi plângea singur de milă. Îmi povestea mereu grozăviile pe care le săvârşise la Canal. Nu-lcruţase nici pe stareţ. Era vizibil că se afla pe moarte şi încercam să-i aduc puţină consolare, dar el nu-şi găsea liniştea. Sufletul lui se chinuia în ghearele morţii”. Cu ultimele rămăşiţe de vlagă, sprijinit de alţi doi deţinuţi, părintele Gherasim se îndreaptă spre patul torţionarului său şi-l mângâie pe cap. Pe Richard Wurmbrand gestul cutremurător de iubire îl zguduie lăuntric pentru tot restul vieţii: „Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta ee Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: «Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea». Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice «iubesc» şi să fie un simplu cuvânt de şase litere. AceSta însă zicea cu adevărat: «Te iubesc din toată inima mea». Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şitoţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubescşiHristos te iubeşte. Îţidoreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele…
El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţidoreşti să fii iertat.
Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El estenumai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti». În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. După ce a primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat sfânta împărtăşanie, a fost ajutat să ajungă la patul său”. Cu doar câteva clipe înainte să treacă pragul către tărâmul veşniciei, părintele Gherasim „a deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor. «Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei!» a spus el stins”50. Înştiinţat de sosirea ceasului despărţirii de lume, părintele Gherasim îşi primeneşte atât haina sufletului, cât şi pe cea a trupului de humă: „în noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe faţă şi, dacă ai cu ce, taie-mi şi unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit”51. „Apoi — a tuşit şi în fine, a adăugat: «Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!»”52. Cu
92
mâinile aşezate pe piept ca o cruce, încleştate pe un capăt de lumânare, ascultând rugăciunile pe care le ceruse, cu ochii deschişi către poarta raiului, ţinându-l pe Vasilescu de mână, în noaptea sfântă a Crăciunului, la doar 39 de ani, arhim. Gherasim Iscupăşeşte pe tărâmul de lumină purtător al Dumnezeirii Celei mai înainte de veci, însoţit de şoapta duioasă a colindului: „Cu faţa ca de ceară,Cu trup firav ca de sfânt bizantin,Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin. Zile de boală din carne i-au rupt şi-acum doar o piele-i înfăşurăosul,Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosulîArdeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav, Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.Domnea-n încăpere o linişte grea. Doar aripi de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos. Departe, copiii cântau un cântec de stea. Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos”53.
50 Idem, p. 289.
51 Victor Stoica, Memorii. Petre Ţuţea la verticală, Ed. Fides, Iaşi, 1998, pp. 93-94.
52 IoanIanolide, op. cit., p. 289.
53 Plecarea părintelui Gherasim de Constantin Aurel Dragodan.
SFÂNTUL ILIE LĂCĂTUŞU, NOUL MĂRTURISITOR DIN TEMNIŢELE COMUNISTE –
SFÂNTUL CU MOAŞTE ÎNTREGI DIN ROMÂNIA
Motto „Să intrăm în apă că Maica Domnului şiSfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi!
Părintele Ilie Lăcătuşu s-a născut într-o zi sfântă, de Sf. Ierarh Nicolae, pe 6 decembrie 1909 într-un sat din Oltenia, în satul Căpătâi.
TINEREŢE, ÎMPODOBITĂ CU VIRTUŢI
A provenit dintr-o familie cu mulţi fraţi, şi de mic copil i s-au cultivat dragostea şi apropierea de Dumnezeu. Mama era o femeie deosebit de evlavioasă, iar tatăl era cântăreţ bisericesc şi avea mare grijă să ducă copiii să se roage la biserică în zile de sărbători, să le semene în suflete această dragoste de Dumnezeu şi mai ales modul de a-L cunoaşte, de a-L descoperi pe Dumnezeu. Astfel, tânărul Ilie de atunci, la îndemnul sufletului şi al cugetului, dar şi la îndemnul părintelui din satul natal, urmează cursurile Seminarului Sf. Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, iar după terminarea acestora, în anul 1930, se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pe care le urmează şi le absolvă cu înalte aprecieri, în anul 1934.
Calităţile sale de nobleţe sufletească se evidenţiază însă din primii ani ai tinereţii. Datorită comportamentului său virtuos, părintele a primit la terminarea cursurilor Seminarului din Vâlcea, un premiu de virtute: pentru înaltele virtuţi care îl disting de colegii săi.
Pe lângă înclinaţia deosebită pe care o avea pentru aprofundarea cunoştinţelor dobândite şi pentru cultivarea unor înalte virtuţi morale şi spirituale, a dovedit şi o preocupare atentă pentru semnele timpului, pentru că în anii aceia România se afla în toiul unor frământări sociale mai deosebite.
SLUJITOR AL DOMNULUI ŞI AL NEAMULUI ROMÂNESC
Ca şi în vremurile de astăzi societatea era străbătută de aceleaşi racile: corupţia, politicianismul, traficul de influenţă care nu puteau să-i lase nepăsători pe tinerii acelor vremuri şi, bineînţeles, nici pe cei care se aflau la cursurile Facultăţii de Teologie. Aşa se face că încă de atunci, părintele s-a remarcat prin grija aceasta de a lua partea celor oropsiţi. După absolvirea Facultăţii de Teologie din Bucureştieste numit preot la o parohie din Oltenia, Oşica de Jos, unde nu rămâne mult timp, urmând ca în câteva luni să fie numit preot la parohia Buiceşti din Mehedinţi. Şi aici a dovedit o râvnă deosebită, pricepere, apropiere de problemele şi grijile oamenilor; a fost un stâlp şi îndrumător al oamenilor, în 1940, după începerea celui de-al doilea război mondial, în momentul în care trupele româneşti au primit ordinul să treacă Prutul pentru eliberarea teritoriilor româneşti care fuseseră smulse din trupul ţării, a făcut parte, împreună cu ÎPS Nifon al Olteniei, din Misiunea Ortodoxă Română care a dus cuvântul Sf. Evanghelii şi în râpa dintre Prut şi Nistru. Aşa se face că în anul 1942 părintele se găsea la Odessa, unde împlineşte cuvântul Domnului şi îl propovăduieşte la românii noştri, la fraţiinoştri de peste Prut. Astfel, din vara anului 1942 şi până în primăvara anului 1943 a răspândit Cuvântul Domnului mai întâi la Odessa şi mai apoi la Parohia Serseniţa, jud. Râbniţa (Transnistria). În anul 1943 îl găsim într-o parohie din Râmnic, de unde ne-au rămas câteva scrisori primite după ani şi ani, de la cei pe care i-a păstorit acolo şi care regretau pierderea unui păstor model.
în anul 1944 părintele revine la datoriile spirituale în parohia Buiceşti din Oltenia, unde reface şi susţine moral comunitatea.
PERSECUŢIA ŞI TEMNIŢA
A privit cu mare stăruinţă la semnele timpului, ridicându-se şi stând ca un adevărat stâlp şi părinte duhovnicesc în fruntea obştii sale, propovăduind împotriva comunismului ateu şibolşevizării României. Lupta împotriva — sistemului totalitarist din România i-a atras însă persecuţia, calvarul ce a
96
urmat. Din anul 1948 au început arestările masive, persecuţii şi prigoane nemaiîntâlnite până în acele vremuri şi primii întemniţaţi au fost tinerii, intelectualii, militarii de carieră şi preoţii, aceşti buni români care nu voiau şi nu puteau să plece capul în faţa antihristului.
Este arestat cu o zi înainte de praznicul Sfântului Proroc Ilie, la 19 iulie 1952, când este smuls noaptea din sânul familiei şi al enoriaşilor şi trimis la Canal, unde până în octombrie 1952 a fost încadrat în colonia de muncă M.A.I. „Galeşu”, iar din octombrie 1952 până la sfârşitul lui august 1953, a fost încadrat în colonia de muncă M.A.I. „Peninsula” (în celebra brigadă a preoţilor). Ceea ce este interesant de reţinuteste faptul că a fost întemniţat, fără să fie condamnat.
Este mutat din septembrie 1953 la Oneşti, unde este încadrat în Formaţiunea de muncă 0680, loc de unde se eliberează la 26. 04.1954. În toată această perioadă de detenţie (reeducare) a făcut muncă forţatăşi a executat-o în baza deciziei administrative a M.A.I. nr.680/1952.
După eliberare, revine în slujba Bisericii la Buiceşti, pentru a-şi continua misiunea harică. Paharul suferinţelor nu se umpluse însă îndeajuns.
Deşi din familia sa odrăsliseră cinci copii, din august 1955 îi mai rămâne în viaţă până astăzi o singură fiică, Maria Sabina.
întrucât îi întărea pe cei din jur în credinţă, nădejde şi solidaritate, la 01.07.1959, Părintele Ilie Lăcătuşueste arestat pentru a doua oară, tot în baza unei sentinţe administrative, respectiv ordinul M.A.I. nr. 1005220.07.1959 şi „i se fixează” loc de muncă în Deltă, la Periprava, unde a făcut parte din „Formaţiunea de muncă 0830″ (care cuprindea şi lotul preoţilor olteni).
PĂRINTELE I LIE, MODEL DE SFINŢENIE ŞI SPRIJIN PENTRU DEŢINUŢII DE LA PERIPRAVA
A fost o perioadă de la care ne-au rămas mai multe mărturii. Şi Părintele Justin Pârvu, un alt mare duhovnic român, un stejar al Ortodoxiei între atâţia şi atâţiaalţii, ne lasă poate cele mai vii mărturii, pentru că a stat împreună cu părintele Ilie în toată această perioadă. Erau munci care nu urmăreau decât anihilarea voinţei celor care erau acolo, nu urmăreau decât exterminarea lor fizică. Periprava este un ţinut expus unor mari variaţii de temperatură, iernile sunt năprasnice acolo, vânturile sunt foarte puternice, iar ei, chiar iarnă fiind, nu erau îmbrăcaţi decât în acel costum de zeghe, în acea zeghe ponosită, roasă şi peticită. Părintele Justin Pârvu ne-a lăsat o mărturie importantă despre momentul când au fost scoşi chiar de Sf. Trei Ierarhi, la tăiat stuf pe o zi geroasă şiobligaţi să intre în apa rece din ianuarie, să taie stuf. Părintele Ilie i-a îmbărbătat pe cei din jur şi, împreună rugându-se, a apărut soarele; un soare cald, un soare binecuvântat. Iar după ce au ieşit din apă, şi-au scos hainele, le-au pus la uscat, şi după ce s-au uscat hainele au putut să vină în lagăr complet uscaţi şi nimeni nu s-a îmbolnăvit. Iată, o mare minune s-a întâmplat atunci, lucru care i-a pus pe gânduri şi pe cei care erau paznicii închisorilor şi le-au arătat o dată în plus ce poate face puterea credinţei.
Pentru că în momentul în care-i băteau, paznicii lor aveau aceste reacţii, acesteafirmaţii, în sensul că: „Ia să vedem noi, banditule, unde-i Dumnezeul tău, ia spune: unde-i?”. Şi iar îi băteau, dorind să le smulgă credinţa din suflet: Unde-i Dumnezeul Tău?… Au fost situaţii şi ocazii în care Dumnezeu le-a arătat cu prisosinţă că este alături de cei ce sunt tari în credinţă şi care nu se lasă îngenuncheaţi, mergând până la capăt.
ELIBERAREA. DESĂVÂRŞIREA VIEŢII DUHOVNICEŞTI
S-a nevoit mult, făcând muncă forţată până la data de 06.05.1964, când a fost eliberat. În ultima parte a perioadei de detenţie a lucrat şi a fost calificat în meseria de zidar (categoria a V-a), după eliberare stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în Bolintin, raionul Titu. Din ziua de 20.12.1964 revine în slujba zidirii spirituale, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai întâi la Parohia Gârdeşti, jud. Teleorman, unde a renovat biserica, o biserică de o importanţă culturală, fiind pictată de N. Grigorescu; acea biserică există şi astăzi şi este o biserică frumoasă ca o catedrală. Aici slujeşte până la 01.08.1970, după care se transferă la Parohia Cucuruzu, jud. Giurgiu, de unde se pensionează la 01.01.1978 şi se stabileşte în Bucureşti.
Aceasta este o perioadă în care l-am cunoscut mai bine, pentru că l-am văzut mai des, şi pot să vă spun cu toată dragostea şi cu mâna pe inimă că nu l-am văzut niciodată supărat, în toată această perioadă. Sau poate tocmai atunci când era mai supărat, atunci zâmbea. Avea o voce calmă şi blândă, avea un duh liniştitor, calm, avea această lumină. Avea o lumină în ochi, lumină pe care o remarcă şi acum oamenii dreptcredincioşi, care vin să se închine la capela unde sunt moaştele Părintelui. În această perioadă, până la stingerea lui, părintele era invitat de colegii săi din Bucureşti să slujească la sfintele altare ale bisericilor de aici. Era căutat de credincioşi însetaţi de cuvântul său viu. S-a retras în adânc de smerenie rugându-se, postind şi răbdând – până şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului nostru. În toată viaţa sa vremelnică, părintele Ilie l-a iubit pe Mântuitorul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi L-a slujit cu smerenie şi devotament. Însă în acelaşi timp a dovedit că i-a iubit şi pe semenii săi ca pe sine însuşi, slujindu-i şi învăţându-i tot timpul adevăratele semne ale nobleţei şi ale desăvârşiriicreştine. Pentru familie şi pentru cei care i-au stat în apropiere, trăirea exemplară a vieţii sale morale şi religioase şi suferinţele prin care a trecut au fost şi au rămas întărire de credinţă. Era smerit, blând, drept, grăia cu deosebită înţelepciuneşi pricepere, era dulce la cuvânt şi avea inimă milostivă. Părintele Ilie Lăcătuşu a iubit mult oamenii şi pentru mântuirea lor a ales Calea Crucii, rămânând în amintirea celor care l-au cunoscut drept un model de viaţă trăită în slujba Domnului.
TRECEREA LA DOMNUL ŞI PROFEŢIA PĂRINTELUI ILIE
în primăvara anului 1983, starea lui de sănătate se înrăutăţeşte şi este internat la spitalul din Vaslui. Fiind pe patul de spital, în luna iulie şi, vizitându-l, ne-a spus cu două, trei zile înainte: „Dacă ajung să trec de ziua de 22 iulie, mai trăiesc încă doi ani”. În următoarele zile putem spune chiar că îşi revenise. Doctorii erau foarte încântaţi de starea lui de sănătate. Chiar în ziua respectivă, cu două ore înainte, am fost la spital cu mama mea, cu fiica părintelui. Şi părerea medicilor despre starea lui era una bună. Plecând de acolo, după trei ore primim un telefon prin care eram anunţaţi că părintele s-a săvârşit.
După datina străbună au urmat cele rânduite. După dorinţa dânsului s-a construit acea capelă în cimitirul Giuleşti şi a fost depus în una din cripte, la subsol, unde sunt patru cripte sub pământ. A fost zidit acolo şi în toată această perioadă până în anul 1998, convingerea familiei a fost că este un sfânt. Părintele, pe patul de spital, a spus că dacă va trece de ziua de 22 iulie, va mai trăi 2 ani de zile, iar dacă nu, când soţia sa, Ecaterina Lăcătuşu se va săvârşi la 15 ani după dânsul, să fie depusă în aceeaşi criptă în care a fost dânsul îngropat.
Şi aşa se face că în anul 1998, s-au împlinit cei 15 ani. În acea vară, când soţia Părintelui s-a îmbolnăvit, nu eram în ţară şi am primit vestea la începutul lui septembrie. Eram constructor în Israel şi aveam un contract de muncă pe doi ani, pe care nu-l puteam întrerupe. Nu era deloc uşor să mă întorc în ţară. Aşa se face că trecând peste această regulă, peste această cerinţă pe care au impus-o constructorii, am cumpărat bilet de avion. Abia la aeroport am aflat că de fapt se stinsese bunica, prezbitera Ecaterina Lăcătuşu, astfel încât am ajuns la o zi după eveniment, am ajuns pe 28 septembrie, urmând ca pe 29 să aibă loc prohodul, să fie înmormântată.
Şi vreau să vă spun ca o mărturie despre acest fapt că am avut la dispoziţie toată ziua de 28 în care trebuia să facem rost după datină de un sicriu de acela mai mic, pentru oseminte, un vas pentru oseminte. Eram proaspăt venit dintr-o ţară străină şi am mers pe la mai multe centre care confecţionează sicrie, şi am încercat să le dau dolari pentru ca a doua zi dimineaţa să fie gata acest mic sicriu. Vreau să vă spun că nici cu dolari nu am reuşit să găsesc o firmă care să facă acest mic sicriu. Astfel încât dimineaţa zilei în care a trebuit să aibă loc prohodirea prezbiterei ne-a găsit fără sicriu.
DESCOPERIREA SFINTELOR MOAŞTE
Am procedat la scoaterea părintelui în sensul că, fiind în altă parohie, deci nu în Giuleşti, s-a făcut slujba undeva în Drumul Taberei, după care s-a vorbit cu părintele de acolo ca să facă aici slujba de înmormântare. Şi cu preotul paroh care slujea la cimitirul acesta, Adormirea Maicii Domnului, am procedat la scoaterea sicriului, atât eu cât şi fiica dânsului. S-a spart zidul de la intrarea în criptă şi s-a tras afară sicriul. Era complet, era în foarte bună stare. De regulă sunt 2-3 gropari care să scoată afară sicriul. Aşa a fost şi aici, 2 sau 3 gropari. Şi eram acolo familia, fiica dânsului, încă două sau trei rude, eu şi groparii aceştia. Şi au trecut funiile şi au vrut să-l scoată afară, încercând de două, trei ori. Sicriul era fix, parcă era lipit de pământ şi n-au reuşit. Au plecat şi au mai chemat câţiva gropari. Cert e că la un moment dat erau vreo 6 gropari în capelă, ca să scoată afară sicriul şi unul dintre ei a făcut remarca aceasta: „a fost un om gras, nu reuşim să-l scoatem”. Cineva a zis: „De unde, săracul, a fost un om slab, a stat atâţia ani pe patul de spital, nici vorbă!”
Şi parcă o văd şi acum pe mama, cum s-a apropiat de marginea sicriului, şi-a împreunat mâinile şi a zis doar atât: „Tată, lasă-te scos”. Şi a zis: „să încercăm să-l scoatem acum”. Şi l-au scos imediat, l-au pus pe un cărucior şi urma să desfacă şi capacul. Am mers la picioarele părintelui şi am început să dăm la o parte mahrama. Am început de la pantofi; la început vedeam pantoful, mai dăm puţin, se vedea manşeta de la pantalon, apoi a început să se vadă pantalonul, se vedea deja piciorul întreg.
Exact cu 4 sau 5 zile înainte, televiziunea din Israel a difuzat un documentar despre moaştele Sf. Ioan Iacob de la Hozeva. Documentarul a durat vreo 50 de minute, iar moaştele erau filmate de aproape şi din mai multe unghiuri. Până atunci vă mărturisesc că nu avusesem ocazia să văd sfinte moaşte. Şi acolo am văzut culoarea lor, pentru că era o cameră fixată pe mâini, o alta fixată pe chipul sfântului, la picioare. Şi am început să dăm pantalonul sus şi am văzut că se vedeau exact sfintele moaşte şi aveau o culoare asemănătoare cu cele ale Sf. Ioan Iacob Hozevitul, aşa că am afirmat acolo: „este exact ca Sf. Ioan Iacob de la Hozeva”.
Părintele care era acolo cu dânsul, acum s-a stins, s-a Speriat puţinşi a plecat. A crezut că este un strigoi şi a trebuit să aşteptăm să vină cu cortegiul şi să o depună pe prezbitera Ecaterina Lăcătuşu. A venit tata cu cortegiul funerar şi a fost un moment de derută. Era un fapt nemaiîntâlnit această descoperire. În sfârşit, slujba de înmormântare a făcut-o părintele din Drumul Taberei. Şi pentru că era ceva neaşteptat, ceva inedit, ne-am consultat cu părintele Barbu şi ne-am gândit să-l lăsăm într-o criptă laterală. Acolo a stat de pe 1 septembrie până în luna noiembrie.
DEMERSURI EŞUATE DE CANONIZARE
între timpam înaintat un memoriu către Arhiepiscopia Bucureştilor în octombrie. Eu am fost nevoit să mă întorc la locul de muncă. Cu câteva zile înainte de a pleca, mi-a apărut părintele şi mi-a spus cum trebuia să-i fac acea raclă, pe care o căutasem. Şi s-a potrivit că mai era un grup de muncitori pe care trebuia să-i iau în Israel şi doi dintre ei s-au ocupat de montarea acelor pereţi laterali de sticlă, astfel încât în scurt timp s-a confecţionat şi racla. În luna noiembrie a fost schimbat de către părintele Barbu, iar în luna martie am revenit în ţară.
Anul 1999 a fost un an plin de evenimente, pentru că în luna iulie, mai multe grupări ortodoxe, din Bucureşti şi din ţară, au înaintat memorii Sfântului Sinod al BOR în care se aducea la cunoştinţă această descoperire minunatăşi se propunea Sf. Sinod cercetarea acestui caz, al părintelui Ilie Lăcătuşu. Când s-a împlinit un an de la prohodirea trupului părintelui Ilie Lăcătuşu, la capelă a venit IPS Teodosie Snagoveanul, pe vremea aceea episcop vicar la Arhiepiscopia Bucureştilor, şi a făcut slujba de dezlegare, pentru că unul din criteriile prin care se deosebesc sfintele moaşte de falsele moaşte, este şi acela al prefacerii lor în cele din care sunt, în momentul în care sunt sub anatemă sau sub afurisire. Şi s-a făcut prima slujbă de dezlegare în luna septembrie 1999.
La începutul anului 2000, mai exact pe 6 februarie, la capelă a venit şi mitropolitul Germaniei şi Europei Centrale IPS Serafim, săvârşind o slujbă de dezlegare. Şi după această slujbă de dezlegare, trupul părintelui a rămas în continuare intact, exact aşa cum a fost şi mai înainte. Astfel încât, în chip minunat, pe 13 ianuarie, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române P.F. Teoctist a acceptat să primească familia, pentru a da un răspuns privitor la ceea ce era de făcut în continuare, întrucât familia întotdeauna a voit să aibă binecuvântarea Sfintei Biserici, la tot ceea ce se făcea, la toate demersurile. Patriarhul Teoctist ne-a primit cu dragoste şi, mai mult decât atât, a dat binecuvântare să se deschidă uşa capelei şi celor care vin să se închine, să se roage, să-şi găsească alinare la diferite suferinţesufleteşti şitrupeşti.
SFÂNTUL ILIE LĂCĂTUŞU, FĂCĂTOR DE MINUNI
Pe 27 februarie, într-o zi de duminică, am lăsat capela deschisă pentru prima dată. Şi acum păstrăm acele amintiri. Evident că şi presa a avut rostul ei pentru că au fost câteva articole în presă legate de faptul că se va deschide uşa capelei, pentru închinare, şi au fost foarte mulţi credincioşi. Vreau să vă relatez din acea primă zi, o mărturisire: după ce au intrat ultimii creştini, am observat pe faţa dreaptă a părintelui, chiar în dreptul ochiului, o linie albă, o dâră şi nu am ştiut ce este. M-am apropiat, şi am văzut că sunt urme ca de lacrimi, de la sare, şi m-am uitat în partea cealaltă, tot la fel, erau urme de vreo 4-5 cm. În momentul în care a intrat ultimul dreptcredincios, eram vreo 3-4 persoane înăuntru, una din aceste persoane a făcut semn că părintele a deschis ochii.
Şi a fost aşa ca o revelaţie, că iată părinţii şi sfinţii sunt prezenţi, ne ascultă întotdeauna. Şi aceasta este o dovadă că sfinţii sunt alături de noi, sunt lângă noi, ne ascultă tot timpul şi ne ajută.
(Viaţa Părintelui Ilie Lăcătuşu a fost întocmită conform relatărilor domnului
Mihai Spirache, nepot al Părintelui)
PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU DUMITREASA
Motto: „Eu nu am plecat din ţară şi din Biserică. Eu am fost expulzat şi din ţară şi din Biserică. Şi nu voi închide niciodată gura mea atunci când este vorba de adevăr”.
PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU DUMITREASA –
SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ
în decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţiduşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect”54.
Cel mai mic dintre cei unsprezece copii ai unei familii de ţărani din Mahmudia, comună tulceană aflată în Delta Dunării, Gheorghe Calciu s-a născut la 24 noiembrie 1925. A urmat cursurile Liceului de băieţi „Spiru Haret” din Tulcea, unde s-a apropiat de Frăţiile de Cruce în 1940. După înscrierea la Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1946 a devenit un înverşunat militant împotriva regimului comunist, alăturându-se organizaţiei legionare din cadrul Facultăţii spre sfârşitul anului I de studii. Dacă în perioada liceului activitatea FDC nu conţinea nimic politic, la arestarea sa din 22 mai 1948 i se reproşau deja implicarea în tipărirea de manifeste, afilierea la grupul legionar de la Medicină, dar şi găzduirea şi ajutorarea unor vârfuri
54 Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 73.
ale studenţimii legionare. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comunişti (1948-1964, 1979-1984) trecând şi prin iadul reeducării de la Piteşti (1949-1951). Gândul cu care a intrat în bezna gulagului românesc îl va destăinui posterităţii după eliberare: „Niciunul dintre noi, dar absolut niciunul n-a ştiut ce se va întâmpla, adică nu şi-a închipuit cât de subtilă este bestialitatea comunistă, cât de rafinaţi sunt în torturi, de la cele morale până la cele fizice. Nu eram pregătiţi pentru această suferinţă. Am mers însă la închisoare, cei mai mulţi fără a ne gândi la moarte. Poate unii se gândeau că vor muri. Eu, personal nu m-am gândit la moarte. Am mers la închisoare fiindcă simţeam că aceasta era datoria mea: să fac ceva împotriva comunismului”. Prima condamnare de opt ani de temniţă grea, o pedeapsă medie pentru acele vremuri, estepreţul pe care Calciu avea să-l plătească pentru condiţia sa de student şi inteligenţa vie care îl caracteriza. Pr. Nicolae Grebenea şi-laminteşte: „Era scund, brunet, ochii vii, ţinută frumoasă. Era inteligent şi cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am descoperit la deţinuţi (…) Evoluţia lui după eliberarea din temniţă, marea lui credinţă, eroismul lui şiforţa lui morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt şi mai presus de alţii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din timpul temniţei”55. Un portret asemănător întâlnim în evocările lui Ioan Muntean: „un tânăr scund, slab, dar vânos. Foarte vioi în spirit şi în mişcări, totdeauna grăbit. Ochii vii şifaţa zâmbitoare, chiar dacă ar fi trebuit să se supere, nu l-am auzit niciodată repezind pe cineva”56.
CALVARUL REEDUCĂRII DE LA PITEŞTI
În februarie 1949 Calciu a fost transferat împreună cu colegii săi de la Medicină la închisoarea Piteşti şi a fost încarcerat la secţiatemniţă grea de la parter. Prin mai 1950 a fost bătut pentru prima dată de către doi agresori chiar în prezenţa unui gardian, dar prin „demascările” propriu-zise a trecut abia din 6 decembrie 1950 când acţiunea a pornit şi la secţia de temniţă grea
55 Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2000, p. 316.
56 Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, pp. 146-147.
sub conducerea lui Eugen Ţurcanu, Octavian Tomuţa şi Silviu Suciu. Forţat să-şidenunţe activitatea din libertate, a menţionat în declaraţiile lui oameni nevinovaţi, iar mustrările de conştiinţă l-au făcut să încerce de mai multe ori să revină asupra informaţiei: prima dată, fără succes imediat după torturi, când a fost ameninţat de slt. Mircea Mihai să nu-şi retracteze declaraţiileşi a doua oară după ridicarea liderilor agresorilor din Gherla în 1952 când a trimis Ministerului de Interne o notă în care prezenta condiţiile în care i-au fost smulse declaraţiile. Prăbuşirea sufletească a studentului Gheorghe Calciu începe aici, în urma contactului brutal cu violenţele imposibil de îndurat pentru alcătuirea lui lăuntrică. Iată cum explică prăbuşirile celor maltrataţi: „Tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de teroare, aşacreşteau în inima şi în mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai. Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit”57. Nu avem însă informaţii că ar fi făcut parte din comitetele de agresori.
TRANSFERAT LA GHERLA
Copleşit de groaza reeducării, îşiadânceşte căderea sufletească odată cu transferul lui la Gherla din 29 august 1951. Sub privirile ameninţătoare ale lui Ţurcanu a îndeplinit rolul de planton o scurtă perioadă, dar avea să scape de ulterioare solicitări prin scoaterea sa la muncă în atelierul de nasturi din închisoare. Într-o notă informativă despre acel Calciu din perioada tulbure, se remarcă faptul că transformarea sa reuşise cel puţin la suprafaţă: „devenise realmente un adept al concepţiei materialiste”, însă notează aceeaşi persoană: „spre deosebire de ceilalţi oameni ai lui Ţurcanu, evita brutalităţile, maltratările şi intervenea ori de câte ori vreunul din tabăra lui Ţurcanudepăşea măsura”58. Aceeaşi mărturie despre tânărul Gheorghe Calciu o întâlnim
57 Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Cristiana, Bucureşti, 2007, p. 54.
58 ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 155109, vol. 2, (. 49v. În Piteşti, cronica unei sinucideri asistate de Alin Mureşan.
şi la IoanIanolide: „El a trăit astfel o necontenită dedublare morală: memoria dăruită lui Ţurcanu şi sufletul dăruit lui Dumnezeu. Juca un rol central. Toată lumea se îngrozea de el, iar el nu putea încredinţa nimănui taina sa, căci ar fi fost pierdut. Şi a avut neşansa să rămână ani în şir în centrul reeducării. Nu se poate spune că se ruga, în sensul comun al rugăciunii, ci el comunica permanent cu Dumnezeu într-o intensitate ieşită
din comun”. În realitate Calciu a făcut ceea ce încercau cei mai mulţi dintre deţinuţiitrecuţi prin încercările Piteştiului: să se strecoare. A
devenit pe rând vânzător şi contabil la cantină, ajutorul magazionerului şi al contabilului temniţei, legătura deţinuţilor cu grefa59. În paralel însă funcţiona ca informator rezident, fiind unul dintre cei care strângeau notele altor deţinuţi la solicitarea ofiţerului politic al închisorii Constantin Avădani60. În ciuda evidenţelor incriminatorii, Calciu va fi pentru unii deţinuţi de la Gherla colacul de salvare din abisul deznădejdii, aşa cum aflăm din mărturisirile lui Dumitru Bordeianu: „Eram în curte şi, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere şi se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou. După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunoşteam glasul şi nu ne spuneam pe nume. Îl opresc şi-l rog să mă asculte, căci aş avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzaţia de furt ce mi se aduce şi că nu am cum să mă dezvinovăţesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau şi a plecat. După puţin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobişnuit şi inexplicabil îmi frământa conştiinţa: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toţi trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat? Afirmaţia lui Calciu că «mă crede», a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlaştina deznădejdii”.
59 ACNSAS, fond penal, dosar nr. 1137, vol 2, ff. 158v-159.
60 Ibidem, ff. 224-225.
MĂRTURISITOR NEÎNFRICAT ÎN PROCESUL SECURITĂŢII
La 10 noiembrie 1954 este implicat în procesul intentat aşa-zişilorvinovaţi ai reeducării de la Piteşti. „Când a început ancheta lui Calciu, acesta pe loc şi-a dat seama de toată înscenarea. Dintr-o singură scuturătură de cap a scăpat înlăturând de la el dresura. A devenit din nou omul care fusese înainte de arestare”61. Calciu arată în sala de şedinţă că adevăraţiivinovaţi sunt Securitatea şi conducerea Ministerului de Interne. Completul de judecată şisecuriştii din sală au rămas uimiţi de atitudinea tranşantă pe care a avut-o, situaţie în care preşedintele a amânat şedinţa pentru a doua zi. O noapte întreagă a fost bătut, cerându-i-se ca a doua zi să retracteze cele spuse, în ziua următoare din aceeaşi boxă tânărul le-a strigat celor din completul dejudecată: „Cei care au comandat reeducarea şi au dirijat-o din umbră sunt cei pe care i-am numit şi ieri: Drăghici, Nicolski şiPantiuşa. Din această clipă nu voi mai răspunde nimic până când cei trei criminali nu vor fi lângă mine în boxă!” Şedinţa a fost reluată şi a treia zi, dar procesul Piteştiului a fost dat peste cap, luând o cu totul altă întorsătură. De aici încolo revenirea sa avea să fie cel puţin la fel de spectaculoasă ca şi prăbuşirea: „Căzut în marea dezumanizare, revenit spectaculos din coşmar. Acum era mai puternic decât a fost la intrarea lui în temniţă”61. În urma procesului a fost condamnat la alţi 15 ani de muncă silnică, dar pedeapsa i s-a contopit cu cea din 1948. Despre anii grei de anchete vor vorbi înscrisurile de pe pereţii celulelor Securităţii: „în 1956, într-o celulă din arestul principal al Ministerului de pe Calea Victoriei, mai exact în celula care se găseşte în faţa camerei ofiţerului de serviciu sau «şeful arestului» cum i se mai spune, am găsit, tras cu acul în litere Morse, următoarea frază care m-a înfiorat: «Eu, Calciu Gheorghe, am fost adus aici pentru ca să fiu omorât, nu sunt vinovat». N-a fost condamnat la moarte (sau i s-a comutat) şi a fost trimis după procesul său, separat de al lui Ţurcanu şi al lotului său, la secţia de exterminare de la Jilava, faimoasa cameră 53, unde a dovedit că se schimbase integral”63.
61 Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române.
62 Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române, 1995, p. 97.
63 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti.
CU HRISTOS ÎN CASIMCA JILAVEI
în iulie 1958 este închis într-una din celulele din Casimca Jilavei unde se dăruieşte îngrijirii colegilor săi, ajungând să-şi taie venele pentru a oferi din sângele său lui Constantin Oprişan, grav bolnav de TBC. Apropierea de Oprişan îi va zdruncina din temelii casa sufletului, angajându-l într-o slujire transfiguratoare şiharismatică: „în prima zi în care am intrat în celulă, Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşă, surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprişan observând asta, mi-a zis: «Iartă-mă!». Mi-a fost atât de ruşine!… Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el”64. Lucrarea harului nu întârzie să umbrească sufletul părintelui Calciu, care se vede inundat de bucurii negrăite, nepământeşti: „Când aveam grijă de Constantin Oprişan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simţeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învăţat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăţie. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi – şi dragostea sa. Vă puteţi imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta”65. După moartea lui Oprişan, periplul părintelui Calciu prin temniţeleromâneşti continuă, dar într-o altă lumină, cea a nădejdii eliberatoare: „Cred că Dumnezeu îmi spunea prin îngeri că n-am să mor. Aşa cred. Dumnezeu mă păstra pentru o misiune. Sunt convins de lucrul aceStaşi oricât ar părea deloc comun ce vă spun, să ştiţi că sufletul este cel care salvează trupul”.
TENEBRELE AIUDULui şiLUMINILE SUFERINŢEI
întemniţat în temutul Aiud până la eliberarea din 18 mai 1963, părintele Calciu redescoperă noi dimensiuni şi rosturi ale suferinţei pe altarul jertfei:
64 Extras din The Orthodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997.
65 Idem.
„Ne-am dus la închisoare cu credinţa că vom ieşi biruitori. Dar crimele şi torturile acestea experimentate în Rusia şi apoi importate la noi în ţară, au depăşit puterea noastră de imaginaţie. Era imposibil să îţi închipui aşa ceva! Cine şi-ar fi închipuit Aiudul? Şi nu mă refer la torturi, ci mă refer la această tocire a rezistenţei oamenilor, încât să ajungă omul să facă declaraţii fără a fi bătut ca la Piteşti. Dar cred, sunt convins că Dumnezeu a avut o milă şi o dragoste Specială pentru noi, chiar dacă ne-am simţitpărăsiţi, chiar dacă am strigat: „Doamne, scapă-mă!” şi ni se părea că Dumnezeu nu ne-a auzit, El ne auzea. Şi salvarea noastră a fost prin întoarcerea în noi înşine, prin revenirea la forţa noastră morală. Pe Dumnezeu nu-L interesa trupul nostru, nu-L interesa ţărâna. Îl interesa ca noi să ne întoarcem purificaţi prin suferinţă la Hristos”. Fără să se lase intimidat de mascaradele reeducării, va sta neclintit în faţa presiunilor demascărilor îndurând cu nebunească bucurie condiţiile crâncene de izolare de la zarcă: „Când am sosit la Aiud, acolo începuseră să se desfăşoare acele reeducări. După vreo lună de zile am fost dus într-un fel de club nu vreau să dau nume, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni – şi un conducător de club a spus că a sosit vremea să ne facem demascările. Bineînţeles că am râs şi i-am spus: «Domnule, eu vin de la Piteşti. Ce vrei să-ţi demasc eu dumitale? Eu nu numai că am demascat la Piteşti, dar am ajuns şi la forme aberante. Eu n-am nimic să vă spun şi nu mă interesează reeducarea». Şi atunci m-au dus la izolare, la zarcă unde am stat până în clipa eliberării. Aşa că eu am fost absolut scutit de presiuni. După venirea de la Jilava unde erau patru celule zidite într-o celulă şi unde apa curgea pe pereţi şi unde eram bătuţi şitorturaţi, unde nu ne ajungea aerul, pentru că el pătrundea numai prin nişte găuri mici făcute în uşă, unde saltelele putrezeau sub noi, vă mărturisesc că Aiudul a fost o relaxare. Zarca mi s-a părut o relaxare. Oamenii ceilalţi sufereau, eu nu sufeream. Oamenii aceia se simţeauoprimaţi, eu nu mă simţeam oprimat. Pătrunsesem într-un mediu unde erau oameni intelectuali, puteam să discutăm prin perete, prin morse, pe bucăţi de săpun. Pentru mine a fost ca o ieşire din infern şi m-am simţit bine”.
ÎN PRIGOANĂ ŞI DUPĂ ELIBERARE
După eliberare, nu scapă de eticheta de personaj incomod şi i se fixează domiciliu obligatoriu în comuna Viişoara unde va sta până în august 1964. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Filologie, secţia franceză, pe care o absolvă în 1967. Cu toate acestea, Securitatea continuă să-l urmărească cu asiduitate. După o obişnuităînfăţişare, mărturiseşte cu durere unui prieten, şi el fost deţinut: „Eu am avut faima de turnător printre oameni ani de zile şi vreau să-mi şterg din amintire acest lucru, de aceea când numai aluziv mai aud de aşa ceva, ideea-mi repugnă şi-mi vin să turbez şi să blestem tot ce-i înjur, aşa că de asta nici să nu mai aud!”66
în 1968 ofiţerii se declară descurajaţi de lipsa lui de colaborare după repetate încercări eşuate de a-l recruta ca informator.
7 CUVINTE PENTRU TINERI
Marcat de cedările făcute în închisoare porneşte spre împlinirea promisiunii făcute lui Dumnezeu: „Doamne, dacă mă scoţi teafăr de aici, o să-ţi slujesc Ţie” urmând cursurile Facultăţii de Teologie cu sprijinul acordat de patriarhul Iustinian Marina. După absolvire este hirotonit şiactivează ca preot profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
în Postul Paştelui anului 1978, când regimul comunist exercita tot mai multe presiuni asupra Bisericii, părintele Calciu a susţinut mai multe predici la Biserica Radu Vodă sub denumirea Cuvinte pentru tineri în care ataca deschis materialismul ateu şi demolările bisericilor Enei din Bucureşti şi domneşti din Focşani. Urmările nu au întârziat să vină: a fost dat afară de la Seminarul Teologic, caterisit de Biserică, Securitatea i-a percheziţionatlocuinţa, a făcut presiuni asupra soţiei, fiului şi prietenilor apropiaţi pentru a-l convinge să renunţe la atitudinea lui.
în cele din urmă a fost arestat pe 10 martie 1979 sub pretextul implicării sale în constituirea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Condamnat la alţi 10 ani de închisoare pe 4 mai, a fost transferat pentru executarea pedepsei la penitenciarul Aiud, începând cu 27 septembrie 1979.
66 ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 155109, vol. 1, f. 24.
Ulterior a mai fost închis la Bucureşti şiGalaţi. În acest timp familia i-a fost urmărită pas cu pas. Detenţia sa abuzivă va declanşa un val de proteste în cadrul comunităţii române din exil. Datorită presiunilor externe prea mari, părintele Calciu a fost eliberat cu cinci ani înainte de expirarea termenului, pe 20 august 1984.
Fiind urmărit în continuare, a cedat rugăminţilor familiei de a pleca în exil în SUA după negocieri intense duse între Ambasada SUA şi Statul român. A părăsit ţara în 1985, iar din 1988 a preluat parohia românească de la „Sfânta Cruce” din Washington DC, Virginia. A editat lunar un buletin parohial distribuit în toate colţurile lumii, devenind o voce cunoscută la radio Vocea Americii şi Europa Liberă.
A plecat la Domnul cu două zile înainte să împlinească 81 de ani, pe 21 noiembrie 2006, fiind îngropat în cimitirul mănăstirii Petru-Vodă, iar slujba de înmormântare fiindu-i săvârşită pe 2 dec. 2006 la Radu Vodă de PF Teoctist şi de alţi ierarhi şi în 3 dec. la mănăstirea Petru-Vodă de Părintele Justin Pârvu, care mărturisea atunci: „în liniştea mănăstirii Petru-Vodă, din judeţulNeamţ, ieri părintele Calciu Dumitreasa s-a întors în pământul din Grădina Maicii Domnului românia. Biserica şi neamul nostru pierd azi una din cele mai puternice conştiinţe, icoana pururi vie a unui apostol, glas mare în pustiul nepăsării şi al compromisului. După o viaţă de martiriu pentru Dumnezeu şi neamul său, părintele Calciu intră în lumea Sfinţilor. Avem în ceruri un părinte ocrotitor. Hristos să te odihnească în Raiul celor vii, părinte Gheorghe Calciu”.
PĂRINTELE DIMITRIE BEJAN – FERICITUL PĂTIMITOR PENTRU DRAGOSTEA LUI HRISTOS
Motto: „Cine primeştesuferinţa ca din
mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie, bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”.
VLĂSTAR AL RĂZE ŞILOR DIN HĂRLĂU. COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA
„Mă trag din neam de răze şi. Am
aceaStăconştiinţă că aparţin acestui
loc şi acestui neam”.
„Cu cât mai dinamică este afundarea
noastră în adâncul neţărmuritului ocean al suferinţei, cu atât mai temeinică
esteînălţarea duhului nostru la cer. Când însă duhul pătrunde în sfera de lumină purtătoare a cerurilor, atunci durerea se preschimbă în bucurie tot atât
de nerăbdat, a iubirii învingătoare. Suferinţa limită se contopeşte întru una
cu bucuria limită”67. Astfel s-au înfiripat „bucuriile suferinţei” şi în „sufletul
sfinţit de mirul rănilor” al lui Dimitrie Bejan, născut în oraşul Hârlău, la 26
octombrie 1909, într-o familie cucernică de răze şi cu şase copii, fiind singurul
fiu rămas în viaţă, care după 25 de ani de lanţuri în temniţe, lagăre şi deportări, ne încredinţează o mărturisire cutremurătoare: „Am ieşit cu fruntea
sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă
lui Dumnezeu pentru toate! Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!”
Crescut în şoapta rugăciunii nelipsită de pe buzele mamei sale, Ana şi în
67 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 124.
căldura părintească a tatălui, Ion, milostiv aidoma patriarhului Avraam, Dimitrie va jindui din fragedă copilărie să înveţe carte pentru ca neîncetat să-şi îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor vieţiiveşnice: „Când am plecat la Seminar, tata a pus în faţa mea aici pe prag că aveam cerdac frumos construit, cum se făceau înainte casele a pus o sapă şi o carte şi a spus: «Alege!». Şi am ales cartea, la 11 ani! La Seminar m-am dus în opinci, în costum naţional frumos, cu iţari, cămăşuţă şi brâu tricolor”68. După absolvirea Seminarului „Veniamin Costachi” din Iaşi în anul 1931, tânărul Dimitrie devine student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1931-1935) şi al Facultăţii de Istorie (1931-1936), unde îl va avea ca profesor pe Nicolae Iorga, al cărui asistent universitar va deveni odată cu terminarea Facultăţii. După susţinerea examenului de licenţă, va alege să predea istoria la Liceul de fete „Carmen Silva” din Bucureşti şi se va înscrie în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti pe care îl va însoţi în Basarabia pentru mai multe studii aprofundate, trăind bucuria de a redescoperi vechi sate răzeşeşti la est de Prut şi în lungul Nistrului. Înainte de război are binecuvântarea de a păşi pe pământul sfânt al Grădinii Maicii Domnului, în Muntele Athonului, fiind uimit de numărul mare de atunci al monahilor: „Am fost în Sfântul Munte de două ori! Terminasem studiile şi predam istoria. Atunci erau, cred, vreo 20-30.000 de călugări”.
ÎN TĂVĂLUGUL RĂZBOIULUI. PREOT MILITAR ŞI CĂPITAN PE FRONTUL DIN BASARABIAşiSTALINGRAD
„Suntfericit că am avut această experienţă.
Muream de foame şi de frig, dar eram fericit”. În anul 1940, timpul clătinat de paşii de plumb ai celui de-al Doilea Război Mondial va frânge în chip neaşteptat destinul tânărului Dimitrie prin ordinul emis de regele Carol care promitea tuturor teologilor şiseminariştilor că vor fi scutiţi de război dacă se vor însura în răstimpul a două luni şi apoi vor fi hirotoniţi. „Printre aceştia eram şi eu. Cu vreo şase luni înainte de război,
68 Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 10 (Toate citatele autobiografice sunt preluate din sursa menţionată, din Viforniţa cea mare şiOranki).
am venit la Bucureşti şi în două ore m-am căsătorit civil şi religios. Se putea atunci şi nu era nevoie decât de o procură. N-a durat această căsătorie că era făcută pripit. Bineînţeles că dacă am ajuns în puşcărie, (soţia) a divorţat şi s-a recăsătorit. Dar nu trebuia să fac gestul acesta. Totdeauna l-am regretat”. Va primi, însă, cu suflet umil taina preoţiei la Cernăuţi prin punerea mâinilor mitropolitului de vrednică pomenire, TitSimedrea, cu conştiinţa vie a misiunii de apostolat la care este chemat: „La hirotonie mi-am zis: «Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos, cu credinţă şi cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete»”. În milostivirea Lui, Dumnezeu îi va împlini cererea după judecăţi numai de El ştiuteşi cu anevoie de desluşit de mintea omenească. Părintele Dimitrie Bejan îşi va deşerta sufletul în chip desăvârşit în braţele lui Dumnezeu, văzând în fiecare întâmplare din viaţa sa o cercetare iubitoare a proniei Celui de Sus. Odată ajuns în cetatea Hotinului, la regimentul de vânători pentru a-şi prezenta actele de căsătorie şi de hirotonie, se vede pus în faţa unui fapt împlinit. Cu zâmbetul pe buze, ofiţerul de Stat Major îi comunică fără ocolişuri: „«Domnule sublocotenent, te duci la atelierul de croitorie şi spune-i şefului croitorilor să-ţi mai pună două trese pe umăr». Ca sublocotenent aveam o tresă şi mi-a mai pus două şi am devenit căpitan. M-am întors la ofiţerul de Stat Major şi mi-a spus: «Din momentul acesta eşti preotul nostru militar». N-am scăpat. De atunci n-am mai fost liber până în 1964. Aşa a fost voia lui Dumnezeu!”.
Preotul militar Dimitrie Bejan va trece prin torentul de veninuri amare iscat de încleştările sângeroase de pe Frontul de Est în ofensiva asupra Stalingradului, bătălie în care numai forţele Axei au suferit pierderi de aproape un milion de oameni, dintre aceştia 200.000 fiind români. Până să fie prins în valul nimicitor al Armatei Roşii la Stalingrad, părintele Dimitrie va călca cu pioşenie pe pământul românesc de peste Prut întrucât „pentru mine, la ora aceea, bucovinenii şi basarabenii erau omul căzut între tâlhari, care trebuia miluit şi dus la casa de oaspeţi, la bolniţă, la spital. Una sunt slavii şi alta sunt românii. Noi toţi de la Nistru pân la Tisa suntem români!”. Temerarul preot militar va uda cu picăturile propriului sânge, pământul înlăcrimat al Basarabiei: „Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi având împărtăşania în buzunar, imediat m-amîmpărtăşit. Apoi am leşinat şi m-ăm trezit la spital. Port două răni pe trupul meu de pe Nistru”.
Revenit în linia întâi a frontului, părintele Dimitrie îşi va pune chezăşie propriul suflet pentru soldaţii care ceas de ceas inspirau suflul de gheaţă al morţii, botezând şi împărtăşind mii de români şiruşi deopotrivă: „în spatele frontului în fiecare duminică se făcea slujba, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. Eram dotaţi cu altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldăţească şicărţi de strană. Odată la un Paşti, într-o zi am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzăşesc. Erau 3600 de oameni, toţi cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat, împărtăşania a durat cam cinci ore. Asta a fost activitatea mea. Asta am cerut eu colonelului: «Nu le da drumul în moarte, până nu trec pe la mine!». Şi a fost un creştin bun colonelul şi a spus: «Părinte, ai jumătate de zi. Faci ce vrei cu ei!». Şi niciunul n-a rămas neîmpărtăşit”.
PRIZONIER DE RĂZBOI ÎN GULAGUL RUSESC
„M-am simţit foarte bine în prizonierat Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine!”. Luptând neînfricat sub cerul negru şi încruntat al Stalingradului, în iarna anului 1942, părintele Dimitrie va cădea prizonier în mâinile ruşilor, împreună cu alţi 17.000 de români înghiţiţi laolaltă de hăul hulpav al fiarei roşii. Nevoiţi să mărşăluiască zi şi noapte către Urali, prizonierii români se frâng unul câte unul, încovoiaţi de secera nemiloasă a senzaţiei de foame: „Eram muritori de foame. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci şi le mâncau scorojite. Au murit cei mai mulţi. Şi eu am mâncat centuri fripte şi tălpi de bocanci. Crănţăneam tot timpul la tălpi de bocanci”. Strivite sub teascul epuizării şi al frigului, trupurile prizonierilor se târăsc agale către deşertulîngheţat al Siberiei, spre fosta mănăstire Oranki, transformată de comunişti în lagăr de exterminare pentru ofiţerii români şi de alte naţionalităţi, capturaţi de ruşi în război. Iarna anului 1943 îi găseşte pe prizonierii deportaţi la Oranki înfruntând stihiile dezlănţuite ale crivăţului care „chiuie nebun, cu viforniţa care-ţi astupă gura. Inima bate până la spasm şi se întreabă până când? Era o după-amiază de iarnă, cu cer străveziu. În aer jucau stele aurii, stele verzi. Mercurul coborâse jos, jos de tot. Arăta – 47 C. Era «răcoare». Păduchii bolnavi se plimbau în voie pe trupurile noastre slăbănoage. Mureau oamenii şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea să fie săpat; cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre, nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţi erau mulţi, toată ziua treceam pe lângă stivele de morţi. Noaptea, când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai. Era ca-n prorociile lui Iezechiil: teribilă imagine de apocalips! Şi-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morţi, din toate naţiile Europei”. În amarele bezne ale morţii, singură, nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu cheamă la viaţă trupurile osândite la muncă silnică, frig şi foame: „Şi dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară au murit, iar ceilalţi, supravieţuitorii, căliţi la temperaturi joase şi la încercări cumplite, ne-am ridicat drepţi în faţa Domnului şi I-am mulţumit, mai întâi pentru încercări, apoi pentru viaţa pe care El ne-a păstrat-o. Pe urmă ne-am adus aminte de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi. Ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murmurau: «Doamne, odihneşte-i cu sfinţii Tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia»”.
Adeseori în minţilecondamnaţilor la exterminare, mijea gândul zălud al evadării: „Şi eu am evadat cu un învăţător de pe la Râmnicu-Sărat. Am ajuns până la Volga, dar ne-au prins. Muream de foame! De unde să te aprovizionezi? Bani, de unde? Să vii tocmai din Urali până la Hârlău? Nu mergea. Am făcut şi noi isprava aceasta. Într-o zi ne-au găsit dormind sub o căpiţă. Nu ne-au bătut, ne-au dus înapoi în lagăr şi ne-au dat o lună de zile carceră. Dădeau o dată pe zi mâncare, un ceai cu sare în el”.
Periplul părintelui Dimitrie prin lagărele ruseşti de muncă: Oranki, Mănăstârca, Karaganda va purta aceeaşinedezminţită amprentă: a pustiu lui şi a absurdului. Supliciile nu se rezumau însă doar la dârdâiala feroce. La aceasta se adăuga, în porţii generoase, şi o cruzime de o „vioiciune” grotescă: „Am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şialţi patru la ţepuşe; o
sută, două sute de sănii, poate mai multe, şi-n jur, escortă şi câini lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. Când ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea la coborâş, iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte. (…) Şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru”. În ciuda atâtor strâmtorări care sunt anevoie de îndurat de un simplu om, dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar revărsa cu îmbelşugare asupra firii lui slăbănogite, părintele Dimitrie Bejan se simte totuşi în condiţia de prizonier în lagăr, tot mai liber şi mai descătuşat în „bucuriile suferinţei”.
JUDECAT LA MOSCOVA ŞI „REPATRIAT” ÎN TEMNIŢELE ROMÂNEŞTI
„Am venit în 1948 în ţară şi în loc să-mi dea drumul acasă, m-au băgat în închisoarea militară”.
Cutezanţa de a încrusta pe o coajă de mesteacăn cuvintele: „Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti”, îl va costa un nou proces, o altă nemiloasă judecată: în 1948, Tribunalul Militar din Moscova îl va condamna la moarte. Luminat de Duhul Sfânt asemenea lui Pavel din Tars, părintele Dimitrie contestă sentinţa Tribunalului, afirmându-şi identitatea de român şi cerând să fie rejudecat de o instanţă din ţara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, îl repatriază. Va „bejeni” şi prin temniţeleşi lagărele româneşti (Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal şi Cavnic) încă 16 ani cu acelaşi simţământ firesc de eliberare din derizoriul vremelniciei, a mărturisit cu o uluitoare seninătate, la amurgul vieţii: „Eu m-am simţit bine şi în Rusia şi în puşcăriileromâneşti. Am plutit! Mă simţeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut şi tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simţit, fraţilor, am simţit pe umăr o mână care mă apasă! O spun la vârsta mea şi o spun conştient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am şi eu un înger, cum ai şifrăţia ta şitoţi cei botezaţi. A fost cu mine îngerul, cred… Eu am plutit pe deasupra lucrurilor”.
La 28 iunie 1949, părintele Dimitrie Bejan păşeşte în celula cu mucede paie a Jilavei de sub „domnia” lui Maromet, „o epocă grea, de cruntă foame şi interminabile bătăi, cu geamurile bătute în cuie”, dar în care „găseam suficiente posibilităţi ca să ne facem timpul plăcut în celulă. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă, vieţilesfinţilor”. Frate de suferinţă în scrânciobul torturilor aplicate deţinuţilor din Fortul 13, Gabriel Ţepelea asistă la următoarea scenă tulburătoare: „Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la Jilava şi a venit Maromet cu vreo 10 miliţieni şi ne-au bătut pe toţi. Au venit cu o masă pedală pentru bătaie şi doi miliţieni cu parii ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toţi orăcăiam şi strigam, că ne durea. Pe părintele Bejan l-au lăsat la urmă. Şi s-a aşezat el frumos, singur şi-a dat pantalonii jos şi s-a aşezat pe masa aceea de bătaie. L-au bătut atât de tare, dar el nici nu gemea. Nu gemea deloc! Noi strigam toţi: «Ţipă, părinte, că te omoară!». Eu mă uitam la dânşii şi zâmbeam (mărturiseşte părintele). Nu am simţit nimic. Nicio vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau miliţienii până oboseau şi eu nu simţeam nimic”.
Abia în luna ianuarie a anului 1950 i se va înscena procesul pentru lecţianeînvăţată în „călduroasa” Rusieşi pentru politica de ofensă adusă regimului totalitarist din România. Înfierat ca „mare duşman al comunismului”, considerat a fi deosebit de periculos pentru puterea lui mare de convingere, părintele Dimitrie Bejan va fi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti la 7 ani închisoare, prin sentinţa nr. 77/1950 pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”, fiind repartizat să-şi execute pedeapsa în cetatea morţii, la Aiud.
DEPORTAT ÎN COLONIA DE LA POARTA-ALBĂ
„Trebuie să accepţi suferinţa. Dacă nu o accepţi şi murmuri, te împotriveşti lui Hristos şi este inutilă suferinţa”. După doar câteva luni, în noiembrie 1950, regimul comunist le va pregăti întemniţaţilor de la Aiud o ieşire din „monotonia” vestitului celular, şi nu oriunde, ci la Canal (Poarta-Albă), acolo unde se puteau nimici cu uşurinţă şi ultimele rămăşiţe ale răzvrătirilor răzleţe: „într-o săptămână, două am intrat complet în programul de lucru. Cine ştia să-şi dozeze energia ce trebuia cheltuită cu valoarea calorică a alimentelor primite, a păşit peste examenul primelor zile. Intrând într-un echilibru şi atent la fiecare lopată de pământ aruncată peste puteri, omul cumpănit a rezistat, însă o mare parte din tineret, îmbătaţi de minciunile cu eliberarea condiţionată a spărgătorilor de normă, a realizat performanţe care în foarte scurt timp i-au dus pe unii la tuberculoză, iar pe cei mai mulţi la cimitir. Aici, repede ne-am dat seama că dacă ai apucat să te distrugi, nimeni nu te mai ridică. Eşti pierdut!” La Canal, fiecare zi se scurge în încleştarea cu resemnarea moartă că izbăvirea e departe, iar „banditul” golit de voinţă pare sortit să devină inert ca pământul pe care îl frământă cu cazmaua-i ruginită: „E atâta batjocură pe capul nostru şi atâta forţare la lucru, încât mi-am ieşit din calmul meu. Şi până a nu se ridica ceaţa, într-o dimineaţă, pe malul Canalului, îl chem pe Andrei şi pe Niţu Sandu. Şi ne sfătuim. Nu putem sabota direct. Totuşi ceva trebuie să facem. Nu avem niciun interes să pierim de dragul muncii. Şi, în ziua aceea, am lucrat mai puţin. Cazmaua nu intra până-n plăsele şi lopata lua pământ numai în vârf”. Sancţiunea nu întârzie să vină: părintele Dimitrie este scos din colonie şi trimis în brigada preoţilor cu numărul 34, care „total izolaţi de ceilalţi colonişti sunt rupţi de contactul cu lumea exterioară; trimişi pe şantierele cele mai grele, hrăniţi cu resturile de alimente de la bucătărie. Zilnic instrucţie militară, fugăreli, culcări, zilnic bătaie organizată. Până toamna, brigada va fi decimată”. Părintele Dimitrie se vede chemat la o nouă înfruntare: „Mă gândesc: va să zică, aşa stă povestea. Ce atitudine să iau? Să încerc o rezistenţăfăţişă? Să trec în tăcere totală? Hotărârea voi lua-o peste două, trei zile”.
în vreme ce clopotele din „Valea Neagră” bat vesele în miez de noapte pentru învierea Domnului, preoţii din brigada 34 trec prin ciurul percheziţiei şi prin ploaia de sudalme ale comandantului de colonie. În sufletul părintelui Dimitrie Bejan pătrunde ca un fulger, sabia de foc a Duhului Adevărului: „în acel moment, o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare: «Hristos a înviat, fraţilor!». «Care eşti acela, mă?» întreabă comandantul întors de pe coridor. «Eu sunt». «Du-l la carceră, aşa dezbrăcat!»”. Cu trupul despuiat, dar cu sufletul îmbătat de dulceaţa harului, osânditul la moarte simte mâna lui Hristos atingându-i fruntea cu fierbinte binecuvântare: „Diafan, transfigurat, Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu (…). l-atâta pace-n carceră! Dulce eşti, Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui! Fă-mă, Doamne, bun! Bun, ca un Om!”
IZBĂVIT DIN GHEARA BOLII LA VĂCĂREŞTI.
ÎN LANŢURI, LA AIUD
„Ne-am deprins cu viaţa de celulă. Trăim aici încarceraţi. Dar demult am evadat şi sufletele noastre ne plasează lângă cer”.
Dumnezeu va asculta rugăciunea părintelui topită în lacrimile suferinţei: boala îi va răpune trupul sfârtecat de cuiele răstignirii şi în dimineaţa zilei de 20 octombrie 1951, preotul Dimitrie Bejan este trimis să fie operat de chisturi pe intestin şi rinichi la închisoarea Văcăreşti. După o operaţie de patru ore, este lăsat nesupravegheat de sanitarul temniţei, însă, Dumnezeu în iubirea Lui gingaşă va priveghea la căpătâiul părintelui, iar tăieturile de cuţit se vor închide cuminţi, spre surprinderea doctorilor. Sub nesfârşitul cerului safir se profilează din nou, înneguratul Aiud. Aceeaşisfâşietoare foame, acelaşinecruţător frig le spintecă măruntaiele condamnaţilor la exterminare. Printre ei, se numără şi Nichifor Crainic, profesorul pe care părintele Dimitrie îl audiase pe băncile Facultăţii de Teologie: „Peste zi stăteam cu toţii la orizontală. Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul şi gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Simţeaiprezenţa lui Dumnezeu pe mirul frunţilor. Căpătasem o culoare de ceară de mai. Sângele era puţinşi circula anemic. O frază începută, cu greu o puteai duce până la capăt. Distrofia şicaşexiaîşi arătau roadele. Morţii se înmulţeau şi-n fiecare noapte căruţamorţii, cu calul şchiop, căra la cimitir unu, doi sau chiar mai mulţi morţi. Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri şi striga: «Eu ştiu că sunteţi bolnavi. Eu ştiu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriţi. N-am ce vă face!». Şi oamenii, ascultători, mureau”. Celor rămaşi printre cei vii, tot mai adânc li se împlântă în inimi crucea pătimirii sfinţitoare. Lanţurile firii stricăcioase îmbrăcate în haina de humă se desfac doar prin atingerea lină a Duhului mângâietor: „E greu de stabilit limite pentru bucuriile trupului. Şi totuşi în această veşnică bătălie dintre legea duhului şi legea cărnii, noi stăm hotărâţi să-i tăiem trupului din pretenţii, favorizând duhul, tinzând până la sfinţenia din apropierea lui Dumnezeu. Trăim aici încarceraţi, dar demult am evadat şi sufletele noastre ne plasează lângă cer. Înseamnă că ne-am depăşit, că ne spiritualizăm. Se poate!” Zădărnicind încercările de reeducare ale politrucilor, părintele Dimitrie Bejan este zvârlit spre „înţelepţire” în bezna de smoală de la Zarcă: „Şi ceea ce a urmat a fost «plângerea şiscrâşnireadinţilor». Am trăit iadul la Zarcă”. În tenebrele Aiudului aşteptările neîmplinite, decorul morbid al căruţei care noapte de noapte cară morţii şi -i plantează la rădăcinile plopilor, fărâmă rezistenţa psihică mai cu seamă a deţinuţilor tineri: „S-au înmulţit cazurile de nebunie. Unii strigă, strică ferestre, se zbat, rup, zgârie, spumegă furioşi. Alţii dimpotrivă: toropiţi, tăcuţi, cu ochii ficşi, încep cuvintele care rămân doar începute. Uneori plâng cu vaiete lungi, sfâşietoare. Plânsul lor cutremură; strigătele lor cutremură. Numai tinerii înnebunesc. Ce este în adâncul sufletelor lor? Ce zbucium? Ce rupturi, ce prăbuşiri se petrec acolo?”. Sunt întrebări la care părintele Dimitrie Bejan nu a găsit răspunsul şi pe care le-a aşezat smerit înaintea Domnului, încredinţat fiind că nicio jertfă mistuită în închisoare nu va fi trecută cu vederea la dreapta şi înfricoşătoarea Judecată.
DEZROBIT ÎN ROBIA BĂRĂGANULUI
„Eram toţi una, cu un cuget şi o inimă.
Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos”. Anul 1956 îi va aduce părintelui Dimitrie Bejan, păruta eliberare. Va păşi demn dincolo de porţiletemniţei, cu aceeaşi inimă bătăioasă de român, sorbind din şuvoiulsuferinţei doar picuri de lumină: „Cum am intrat în puşcărie, cu inima curată, aşa am scos-o la lumină, parcă mai curată: aur purificat, pentru Hristos. Cum am intrat în puşcărie, cu dragoste de neam, tot aşa am ieşit pe poarta Aiudului, parcă iubirea pentru român a mai
crescut cu-n stat de om”.
124
Nădejdile eliberării se destramă subit când miliţianul îi comunică laconic verdictul Ministerului de Interne: „Acum eşti un om liber. Numai că te vom trimite în Bărăgan. Acolo vei mai găsi şi pe alţii care au plecat de la puşcărie. E bine şi frumos. Dunărea e pe acolo. Veţi lucra la fermele de Stat”, într-un sat părăsit de bănăţeni, în apropierea podului Giurgeni, cei trei sute de români deportaţiîşi mângâie aleanul îngenunchind la rugăciune în bisericuţa dintre răzoare de la Răchitoasa: „Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne întăream sufleteşte. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere şi sprijin. Cu atât mai mult pentru noi, care în lume nu aveam niciun sprijin. Tot reazemul nostru era Hristos!” Cei trei ani petrecuţi la Răchitoasa alături de preotul Tarcea vor încălzi sufletul părintelui Dimitrie Bejan cu făclia curată a credinţei şi a dragostei frăţeşti, aşa cum ardea ea în vremurile de început ale Bisericii creştine: „Niciodată n-am trăit clipe de profundă îmbăiere sufletească aşa cum le-am avut în bisericuţa dintre răzoare. Numai primele veacuri creştine au cunoscut perfecta comuniune sufletească de rugăciune, în catacombe sau în locuri ferite de primejdii şi decapitări şi apoi în temniţele noastre din a doua parte a secolului XX. În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzaţie: că trăiam creştinismul în umbra bisericuţei noastre. Eram toţi una, cu un cuget şi o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos”. Şi regimul, fidel principiilor sale de reeducare, mai pune în scenă un proces pentru îndărătnicii din Bărăgan care se împotriveau crezului totalitarist.
SENIN PE CALEA SUFERINŢEI. DIN NOU LA JILAVA ŞI AIUD
„Simţimprezenţa reală, vie a Mântuitorului în inimile noastre. Anii de încercări multiple au luminat potecile, pregătind sufletele chiar pentru răstignire”. În 1959, părintele Dimitrie Bejan este rejudecat la Constanţa pentru predici le şi activitatea pastorală desfăşurată la Răchitoasa şi prin sentinţa349/1959 a Tribunalului Militar Constanţaeste condamnat, în calitate de şef al lotului, la muncă silnică pe viaţă.
Din nou în cenuşia zeghe la Jilava şi Aiud, purtând în suflet cu zâmbet senin nedumerirea: „Omule, sfântule, eşti numai o rană Cum mai zâmbeşti, cum mai visezi? Cum de mai creşti tulpini de zăpezi Din sfâşierea ta pământeană?”69. Intrat în morişca reeducărilor colonelului Crăciun, părintele Dimitrie Bejan nu se descumpăneşte, alegând fără să stea prea mult pe gânduri, să zacă luni nesfârşite pe cimentul îngheţat al Zarcăi din Aiud. Peste ani, despre fiara năucă a reeducărilor de la Aiud, Demostene Andronescu avea să scrie: „A fost cumplită Gherla lui Goiciu. A fost cumplit Aiudul pe vremea lui DorobanţuşiColer. Toate ororile trăite în aceste închisori în perioadele respective s-au estompat în amintire şi apar ca o imensă pată neagră. Şi totuşi, în acest infern uniform şi continuu sunt unele intervale care se cască în memorie ca adevărate «găuri negre» ale ororii. O asemenea «gaură neagră» a fost şi Aiudul ultimilor ani de detenţie. Atunci, în timpul reeducării, aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. Atunci au fost ucise vise şi au fost împinse la sinucidere sute şi mii de conştiinţe. Cineva remarca, pe drept cuvânt, că, din acest punct de vedere, Aiudul acelor ani «este frate geamăn cu Piteştiul»”.
ELIBERAREA. ÎN „BUCURIILE
SUFERINŢEI” PÂNĂ LA MOARTE
„Deci aproape 50 de ani am fost lipsit de libertate. Dar eu dau slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.
Odată cu Decretul de amnistie generală pentru deţinuţii politici din 1964, părintele Dimitrie Bejan părăseşte zidurile Aiudului cu nostalgia că nu se va mai reîntâlni în această viaţă cu oazele de desfătare duhovnicească în care şi-a îmbăiat sufletul în cei 18 ani de detenţie: „Am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. «De unde vii?», m-a întrebat. «Vin din
69 Radu Gyr, poezia: Cum te mai luminezi câteodată.
rai!» i-am răspuns. «Nu vezi că strălucesc?». Eram aşa de fericit! «Măi, omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu!»”. Nevoit să se întoarcă la casa părintească de la Hârlău, părintele Dimitrie Bejan va trece, cu aceeaşinobleţe care l-a ridicat deasupra urâciunilor vieţii, şi prin durerea de a nu fi recunoscut de propriul tată. La 1 mai 1965, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iaşi, este numit preot paroh în satul Ghindăoani din judeţulNeamţ. Vreme de cinci ani şi jumătate se va dărui cu toată fiinţa slujirii altarului şi catehizării sătenilor: „în săptămâna următoare am deschis uşa bisericii şi deschisă a fost tot timpul cât am stat eu în Ghindăoani. Acolo am făcut misiune frumoasă. Acasă n-aveam ce face. Oamenii erau foarte credincioşi şi eu slujeam ziua şi noaptea. Făceam Utrenia la miezul nopţii şi Sf. Liturghie în fiecare zi. Veneau oameni din toate părţile. Asta i-a supărat pe securişti”. Aceeaşi mână nevăzută a lui Dumnezeu îl va salva de la moartea prin otrăvire, când într-o duminică la Sfânta Liturghie va consuma vinul amestecat cu sodă caustică adus de două femei la altar: „După slujbă mi-am dat seama că am fost otrăvit. Am căzut în altar, bolnav. Eram verde la faţă. Oamenii m-au dus acasă, m-au întins pe pat, iar femeile mă boceau. M-am închinat: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne»… Am văzut o lumină puternică în faţa mea, am zâmbit căci mă simţeam fericit. Şi atât. M-am trezit la spitalul din Piatra-Neamţ, cu câţiva doctori în jurul meu. Mi-au spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică. Mă salvase Dumnezeu, căci El mai avea treabă cu mine”.
înşfăcat de Securitate într-o zi mohorâtă de octombrie a anului 1970, părintele Dimitrie Bejan va fi judecat la Protoieria Târgu-Neamţ, pensionat forţat şi consemnat la domiciliu obligatoriu în Hârlău până în decembrie 1989, când îl va salva de la linşaj pe securistul care îl păzea. Cererile repetate de a intra în mănăstire i-au fost refuzate la presiunile aceleiaşiSecurităţi vigilente care nu va pregeta să-l denigreze până la moarte. Ultimii ani de viaţă şi-i va petrece la Hârlău, în casa unde i se hotărâse domiciliul forţat şi peste al cărei prag vor păşi mii de credincioşi însetaţi de cuvântul viu al credinţei părintelui, călite în focul suferinţei. În timp, corola gândurilor şi a trăirilor din anii de captivitate şi surghiun se va scutura lin pe filele cărţilor care ne încântă până astăzi sufletul (Bucuriile suferinţei, Oranki. Amintiri din captivitate, Viforniţa cea mare, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat). În ziua de 21 septembrie 1995, slobozit din vasul de lut al trupului, sufletul părintelui Dimitrie Bejan a zburat către cer. Testamentul lăsat ca la înmormântare să nu i se predice şi nici flori să nu se arunce, va fi împlinit întocmai. Astăzi, mai mult ca oricând, în ungherele ascunse ale inimii fiecăruia dintre noi se aşază tihnit cuvintele părintelui care ni-l vor aduce mereu în amintire: „îmi răsar vii în amintire oameni şi locuri prin care am trecut. Estompat, în depărtări, războiul pierdut. Mai aproape de orele prezente, cuştile de beton şi fier de la Interne. Jilava, cu marile încercări. Aiudul şi Gherla, unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul pecetluit până la a Doua Venire cu miile de cruci ale celor răstigniţi şi minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic şi Valea Nistrului. Atâţia oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre! Peste tot locul cazne şi încercări. Dar noi trăim şi ducem în sufletele noastre mirul de pe frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre şi visurile lor de biruinţă sunt visurile noastre pentru ziua de mâine”.
PĂRINTELE CONSTANTIN SÂRBU –
SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ
LIPSURILE COPILĂRIEI ŞI ANII DE ŞCOALĂ
Părintele Constantin Sârbu vede lumina zilei la 10 ianuarie 1905
în comuna Cavadineşti, judeţul
Covurlui, în familia lui Gheorghe
şi Maria Sârbu şi rămas orfan de mic copil este crescut de bunica din
partea tatălui care se îngrijeşte să-i sădească în suflet credinţa ortodoxă şi să-i insufle dragostea de biserică.
Peste ani părintele va evoca cu nostalgie duminica în care bunica lui în
faţa icoanei Maicii Domnului din biserică i-a destăinuit că mama lui îl veghează din locaşurilecereşti, spunându-i: „Aceasta este mama ta cea mai
adevărată, la ea să te rogi ca să-ţi poarte de grijă”. Lipsurile materiale,
împresurările dureroase ale sărăciei îl determină să întrerupă şcoala vreme
de patru ani şi să muncească din greu cu oamenii din sat fără simbrie, numai
pentru mâncare. La sfatul bunicii în 1919, susţine examenul de admitere la
Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi şireuşeşte al treilea din cei 500
de candidaţi, făcând parte din prima serie de elevi de după primul război
mondial. Deşi premiant în fiecare an de şcoală, nu este scutit de plata taxelor şcolare, motiv să muncească noaptea într-o fabrică de cherestea şi ziua
prin prăvăliile negustorilor. În ciuda condiţiilor grele de trai reuşeşte să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, iar
ultima clasă, a VIII-a, o absolvă la Seminarul din Roman.
în toamna anului 1925 se înscrie la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti şi are de înfruntat aceleaşi neajunsuri materiale care îi vor şlefui, însă, în chip minunat sufletul de viitor preot. Nici în perioada studenţiei nu se poate bucura de tihna nopţilor dormite, fiind nevoit să doarmă în sala de aşteptare a Gării de Nord după ce gazda îl evacuează din mansarda din Piaţa Amzei unde a dormit pe jos doi ani de zile. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14:30, mulţumindu-se cu resturile de mâncare care rămâneau de la studenţii ce aveau cartelă de masă. În 1927, este primit în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi se implică benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, sub îndrumarea părintelui Toma Chiricuţă ca dirijor de cor, administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” şi „Fântâna Darurilor”.
VREDNIC SLUJITOR AL ALTARULUI ŞI AL CATEDREI
în 1929 îşi termină studiile şi până în 1934 funcţionează pe postul de cântăreţ al bisericii Lucaci din Capitală, neputând să găsească vreo parohie vacantă în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor. În 1934 se mută la Huşi unde cu binecuvântarea episcopului Nifon Criveanu va primi diaconia la 15 august, iar a doua zi preoţia pe seama Catedralei Episcopale din Huşi, momente unice despre care părintele Sârbu mărturiseşte: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”. Înzestrat cu o voce frumoasă şi cu pregătirea necesară este numit de acelaşi episcop director al Şcolii de cântăreţi din Huşişi profesor de Sectologie, Catehism şi Muzică vocală, iar în plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. „în calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscri şi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită Casa Vasuta. Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilorbisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al
doilea protoiereu al judeţului Fălciu”70. Sensibil la suferinţele celor oropsiţi,
130
părintele Constantin ridică în Huşi un cămin social pentru bătrâni şi copii orfani. În 1938 soţia, Maria Sârbu primeşte numirea de profesoară de limba germană şi franceză la Liceul Nicolae Bălcescu din Bucureşti şi părintele se transferă la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoarescşi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şiŞoseaua Mihai Bravu). Va sluji fără salariu vreme de doi ani în capela de la subsolul spitalului Regina Elena până când la intervenţia personală a mareşalului Ion Antonescu şi a patriarhului Nicodim va obţine aprobările necesare ridicării monumentalei biserici Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. În 1941 soţia îi moare şi rămâne singurul sprijin pentru cele două fetiţe ale sale. În 1943 piatra de temelie a noii biserici este pusă în prezenţamareşalului Ion Antonescu, iar în cuvântul de mulţumire adresat oficialităţilor, părintele Sârbu va face o scurtă prezentare a proiectului: „Biserica trebuie să fie nu numai locaş de închinare în care să slujească preotul, ea trebuie să fie pilonul în jurul căruia să graviteze toată activitatea creştin-socială a societăţii. Deasupra sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare”. La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului Statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, a cărei finalizare era prevăzută pentru 20 noiembrie 1944. Însă din cauza bombardamentelor din anul 1944, lucrările de construcţie se întrerup, biserica fiind terminată şisfinţită de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu în 1949. Între timp foametea anului 1947 face ravagii în Moldova. Părintele
70 Vezi biografia alcătuită de Adrian Nicolae Petcu şi Gheorghe Vasilescu.
Constantin Sârbu organizează colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le transportă cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi, binefacere pentru care Mitropolia Moldovei îi mulţumeşte în scris, iar Patriarhia Română îi acordă crucea de iconom stavrofor.
ÎN VIZORUL SECURITĂŢII. CONDAMNAREA
Prodigioasa activitate pastoral-misionară a părintelui Sârbu nu trece neobservată de autorităţile Statului, activitatea culturală şi bisericească a parohiei Vergului fiind supravegheată îndeaproape de Securitate încă din 1948. Motivul anchetării părintelui între 15-21 iunie 1949 îl va constitui pelerinajul bucureştenilor la biserica Vergului la auzul minunii din vara anului 1949 când pe o fereastră a bisericii sub formă de „umbră”, apare o „cruce”. Eliberat probabil la intervenţiaautorităţiibisericeşti, va suferi o nouă arestare la 12 ianuarie 1954 sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale”. Capetele de acuzare vor fi sprijinul acordat de mareşalul Antonescu şi de legionari la ridicarea bisericii, precum şi folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei. La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţiecorecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de „deţinereşi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2,3,5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la Mişcarea de rezistenţă „Salvatorii Neamului”.
DETENŢIA. CU HRISTOS PÂNĂ LA MOARTE
Perioada detenţiei şi-o va petrece în penitenciarele de la Jilava (1954- 1955) Gherla (1956-1962), Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta-Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). Torturat şi înfometat se îmbolnăveşte de ulcer duodenal, însă va rămâne neclintit în mărturisirea de credinţă până la eliberare: „M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”. Deşi pedeapsa îi expira la 8 ianuarie 1962, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele este trimis în „domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni, răstimp în care va sluji ca preot în
biserica satului, evocarea părintelui Gheorghe Calciu rămânând grăitoare
pentru profilul harismatic al părintelui Sârbu: „Părintele slujea luminat de
această aură. Se mişca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică şi domoală,
asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am aşezat la strană
alături de cântăreţ şi de ceilalţi credincioşi care cântau. Cântasem şi eu în
corul bisericii din sat, şi ca elev de liceu. La sfârşit, Părintele a vorbit. Era o
oarecare prudenţă în ceea ce spunea, ştiam că orice mişcare a noastră era
înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald
pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste şi o convingere interioară atât de
puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual şi
de o iubire pentru tot. Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai
mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-lîntâlneşti pe Părintele
Constantin, sau el, prin grija pentru toţi, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul aceSta, zilele noastre de exil în satul Viişoara
căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani”.
ELIBERAREA. SLUJITOR LA BISERICA SAPIENŢEI
După eliberarea survenită la 25 februarie 1964 înaintează Patriarhului
Iustinian o cerere prin care solicită o parohie fără să-şi facă iluzia că va reveni
la biserica sufletului său din cartierul Vergului. Dialogul avut la întrevederea
cu patriarhul rămâne antologic: „Ce să-ţi dau eu, Sârbule?”. „Cea mai săracă
biserică din Bucureşti, Prea Fericite!” „Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!” Şi aşa a fost. Va primi cheile bisericii
Sapienţei care 40 de ani fusese închisă şi era într-o stare avansată de degradare, o va restaura şi va liturghisi în altarul ei până la sfârşitulvieţii. „ însă
cea mai de preţ lucrare, chiar dacă a devenit un al doilea ctitor prin repararea
bisericii şi adăugarea unui pridvor, a fost construirea unei comunităţi religioase pline de dragoste frăţească. A zidit cu migală fiecare suflet care venea la biserică. Zecile de mărturii ale celor care l-au cunoscut sunt uluitoare. Sunt minuni la tot pasul, întâmplări care dovedesc că preotul Constantin era într-adevăr un ales al Domnului. S-a dedicat cu totul misiunii sale de călăuzitor pe calea mântuirii într-o vreme atât de potrivnică acestui lucru. Securitatea l-ahărţuit şi urmărit şi după eliberare. Securiştii i-au propus colaborarea, dar a refuzat cu fermitate. I-au trimis oameni la spovedanie, cerându-i să le divulge lor secretul, dar s-a opus cu toată fiinţa. În 1975, i-au sugerat că ar fi bine să se opereze şi i-au «recomandat» medicul chirurg care să facă aceasta. Înţelegând că este chemat la împlinirea unei ultime datorii, s-a lăsat «tratat». A pus în ordine totul la biserică şi, într-adevăr, internarea i-a fost fatală. După operaţie, chirurgul a intrat în salon şi l-a întrebat: «Cum, n-ai murit încă?». A venit în grabă părintele Argatu de la Antim să-l spovedească şi împărtăşească. A fost atunci un moment care poate fi trecut în rândul minunilor. Părintele Argatu credea că perna este colorată şi tot punea mâna lângă capul părintelui Sârbu, dar de fapt şi-a dat seama că era o aureolă în jurul acestuia. Le-a povestit credincioşilor de la Sapienţei minunea şi ei, deşi îndureraţi de plecarea părintelui lor, s-au bucurat că Domnul le-a arătat un semn al vredniciei lui”71 (Daniela Sontica). „Sub glia minusculă din curtea bisericii, Părintele veghează, din «dedesubtul a toată zidirea», clipa zămislirii în adâncurile acestui neam creştin a unui alt sacerdot-nepereche în grădina Sapienţeiromâneşti. Sunt sigur că în Liturghia cerească, Părintele este protos. În lume el a fost paradigmatic. Aş zice tradiţionalul «odihnească-se în pace», dar lui nu i se potriveşte deloc: nu l-am văzut obosit niciodată. Pentru el trebuie căutată o formulă nefolosită în altă situaţie fiindcă el a fost, este şiva fi unic. Dacă l-am văzut, am crezut; fericiţi cei ce nu l-au văzut şi cred!72″.
71 Din relatările Danielei Sontica.
72 Pr. Prof. Ion Buga, Minipatrologie contemporană, Ed. Symbol, Bucureşti, 1994, pp. 167-174.
DIN MINUNILE PĂRINTELUI CONSTANTIN
SÂRBU CONSEMNATE DE MONAHUL TEODOR STĂNESCU DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ
PRIMA MINUNE
134
Pe poartă a intrat o femeie cam de 50-60 de ani pe care a întâmpinat-o Părintele spunându-i: „Bine ai venit, Cocuţa Matilda. Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor, poate o să mă ajuţi tu. Hai să stăm pe buturugă”. Femeia, care nu-l văzuse niciodată pe Părintele, a rămas surprinsă că o cunoaşte şi i-a spus pe nume. S-a minunat de clarviziunea Părintelui. Cocuţa Matilda era o femeie foarte credincioasă din Bucureştii Noi. Din cauza neînţelegerilor de la Altar din biserica Bazilescu, de care aparţinea, se ruga lui Dumnezeu să-i călăuzească paşii la o altă biserică cu un preot: „om al lui Dumnezeu”. Într-o noapte a avut un vis minunat. Un tânăr înveşmântat în alb a luat-o de mână şi i-a spus: „Hai să te duc acolo unde vrei tu”. Şi a dus-o la biserica Sapienţei, apoi a dispărut. Dimineaţa a refăcut drumul nocturn şi a ajuns la Părintele Sârbu. Pe buturugă Părintele Sârbu, obosit, bolnav, flămând şi în zdrenţe şi -a povestit pe scurt, cu lacrimi, zbuciumul vieţii sale. La sfârşit îi spune că este flămând şi doarme pe unde apucă. Cocuţa îi aduce mâncare de la vecini şi-i spune că-i trebuie o cămăruţă unde să locuiască. Părintele răspunde: „De unde materiale şi oameni?” Cocuţa răspunde: „Cunosc pe stareţul de la Cernica şi-l rog să ne ajute”. Părintele îi scrie o scrisoare stareţului şiCocuţa o duce la Cernica. Peste trei zile vine la Sapienţiei o maşină cu doi călugări cu materialele şi sculele necesare. Părintele spune: „De unde oameni?” Cocuţa răspunde: „Aduc eu de la Bucureştii Noi”. Şi în câteva zile cămăruţa a fost gata. Tot Cocuţa a făcut puţin curat în subsolul casei parohiale plin de gunoaie şi a amenajat un mic culcuş pentru Părintele, care apoi s-a mutat în căsuţa construită. Trebuie să spun că Părintele se ruga tot timpul şi lucrările se realizau ca de la sine.
O ALTĂ MINUNE
într-o zi Părintele i-a spus Cocuţei: „Eu nu mă pot înţelege cu tine”. Ea vorbea foarte greu, suportase o operaţie la glanda tiroidă şi-i atinsese coardele vocale. Părintele i-a spus: „Eu mă duc în biserică să mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea grai, iar tu te rogi afară şi faci metanii”. După un timp, Părintele a strigat-o din biserică: „Cocuţo!” La care ea răspunde cu voce tare şi clară: „Da, Părinte”. Dumnezeu i-a redat vocea! Cocuţa a făcut cât de cât curat în biserică şi Părintele i-a spus că fiind duminică, trebuie să slujească Sfânta Liturghie: „Dar nu avem oameni”. Alături de biserică era o întreprindere şi duminica ţineauşedinţă. Cocuţa s-a dus la poarta lor şi când au ieşit oamenii, i-a invitat la biserică, spunându-le că este un preot venit din închisoare care slujeşte. Părintele se ruga pentru reuşită. Cocuţa a vorbit cu multă convingere, călăuzită de Duhul Sfânt. Au venit şasebărbaţi şi două femei, mai mult din curiozitate. Părintele la început le-a vorbit despre viaţa sa şi despre închisoare, încât plângea lumea ascultându-l. A vorbit şi despre refacerea bisericii. Liturghia a oficiat-o cu mult suflet, cu lacrimi, plin de Harul Duhului Sfânt, încât cei veniţi au fost cutremuraţi de profunzimea slujbei care mergea direct la sufletul lor. S-au lipit de sufletul Părintelui şi nu s-au mai despărţit de el, aducând şi pe alţii la biserica Sapienţei. Cocuţa a mers la biserica din Bariera Vergului şi a anunţat că Părintele Sârbu s-a întors din închisoare şislujeşte la biserica Sapienţei, cu multă dăruire. Foarte mulţi credincioşi de aici au venit la Sapienţei. De asemenea a mers şi în Bucureştii Noi la biserica Bazilescu, anunţândacelaşi lucru, venind şi de aici foarte mulţi credincioşi, astfel că biserica s-a umplut de credincioşi. Trebuie să spun că la sfârşitul fiecărei slujbe, la predică, Părintele făcea apel la credincioşi, să contribuie fiecare cu ceea ce poate, pentru refacerea bisericii care era o ruină.
Sub regimul comunist ateu, materialele pentru construcţii se livrau numai pe bază de repartiţie şi pentru biserici nu se dădeau repartiţii. Cu toate acestea Părintele a refăcut biserica Sapienţei de la temelie până la acoperiş şi chiar a mărit-o, adăugându-i un pridvor încăpător. Părintele nu primea bani în mână, ci spunea credincioşilor să-i depună pe fereastra din spatele Altarului. Primul lucru pe care l-a făcut a fost repararea acoperişului, atât al bisericii cât şi al casei parohiale, pentru ca să nu mai plouă înăuntru. S-a înlocuit scândura putrezită şi s-a acoperit totul cu tablă galvanizată.
Părintele era de principiul că tot ceea ce se face să fie făcut temeinic, ca să nu fie nevoie ca alţii să vină după noi şi să repare; pentru că „lucrarea noastră trebuie să ne reprezinte”73. După aceea s-a reparat tavanul bisericii, înlocuindu-se scândura putrezită şi s-a tencuit atât tavanul cât şipereţii unde căzuse tencuiala. Când totul a fost gata, a început renovarea picturii care era aproape ştearsă.
A fost executată de renumita pictoriţă Olga Greceanu care a pus mult suflet şi har de a redat întocmai pictura iniţială a lui Tătărăscu. Restaurarea picturii a început în 1966 şi s-a încheiat în 1969. Trebuie să subliniez că Părintele era peste tot, şi cu înţelepciuneşi blândeţe, punând chiar mâna, supraveghea şi îndruma executarea lucrărilor. Nu admitea lucru „făcut de mântuială”, pretindea ca lucrările să fie executate cât mai bine, pentru că reprezentau personalitatea noastră. În vara lui 1967 s-a început construirea pridvorului, cu credincioşi mai ales din Bucureştii Noi şi până în toamnă a fost gata.
ŞANTIERUL CREDINŢEI
Materialele se procurau foarte greu, cu multă alergătură şi cu insistenţă. Dau un singur exemplu ca şi o minune. Pentru construirea pridvorului şi tencuielilor exterioare, au fost necesari douăzeci de saci de ciment. Domnul Bartolomeu, contabilul de la Arhivele Statului mâna dreaptă a Părintelui
a încercat să obţină aprobarea, dar a fost refuzat. Părintele şi cu domnul Bartolomeu au luat-o pe Cocuţa şi s-au dus la Minister. I-au explicat cum să ajungă la directorul care dădea aprobările, iar ei au aşteptat-o în parcul de lângă Minister. Cocuţa relatează: „Am intrat în birou şi am înmânat cererea”.
ce-i asta douăzeci de saci? Dumneata te joci? Şi i-a făcut semn să plece.
nouă atât ne trebuie, chiar mai mult! El a plecat şi eu am rămas. Dumnezeu şi-a făcut lucrarea Sa. Stând acolo a intrat o doamnă. S-a dus la haina domnului agăţată în cuier, a căutat în buzunare şi a luat o hârtie, a ascuns-o sub veStăşi a plecat. Eu mi-am dat seama că este o hoaţă şi am rămas în continuare
73 înainte de comunism micul meseriaş se conducea după principiul: „Nu-mi bat joc de meserie, că-mi pierd clienţii” în comunism se lucra la normă, după principiul: „Dă-i drumul că merge şi aşa, numai norma să iasă”
în birou. Când a intrat domnul director în birou, s-a răstit la mine:
de ce n-ai plecat? Ţi-am spus să pleci.
n-am plecat, dar să ştiţi că a venit o doamnă şi a luat din buzunarul acela o hârtie.
Cum a auzit, s-a Speriat. A luat repede hârtia mea, a pus ştampila, a semnat, mi-a dat-o, iar el a fugit repede pe uşă. În parc, Părintele m-a întrebat:
ce ai făcut, Cocuţo?
cu rugăciunile Sfinţiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu.
într-adevăr cu rugăciunile Părintelui, lucrările mergeau ca pe roate, pentru că era şantierulcredinţei. La lucru nu primea fumători. Dacă promiteau cu mare credinţă că se lasă definitiv de fumat, erau primiţi, altfel nu. În alte părţi pentru procurarea materialelor, Părintele proceda altfel. La depozitele de materiale unde marfa se livra tot pe bază de aprobare, proceda astfel. Solicita marfa necesară şi era refuzat. Atunci Părintele spunea: „Dau oricât numai să-mi daţi marfa”. Astfel porţile se deschideau larg şi Părintele primea tot ce avea nevoie. Trebuie să precizez că Părintele nu primea nimic degeaba, pentru că nu voia să aibă de-a face cu autorităţile fiscale şi celelalte. Pentru tot, primea factură sau un simplu bon cu ştampilă. Părintele era un clarvăzător şiştia că mai are puţin de trăit, de aceea se grăbea să execute cât mai repede şi cât mai bine lucrările esenţiale, pentru transformarea ruinei într-o bijuterie de biserică. Casa parţială a reparat-o temeinic şi i-a adăugat o bucătărie şi o săliţă. A pavat toată curtea şi în grădină a plantat mulţi trandafiri. A înlocuit gardul de lemn putrezit şi dărăpănat, cu un gard de fier cu soclu de beton. Totul artistic şi cu mult gust. A reparat troiţa ridicată în cinstea eroilor neamului şi i-a construit un soclu cu o placă de marmură inscripţionată. Toate aceste lucrări le-a executat Părintele cu ajutorul credincioşilorveniţi din tot Bucureştiul. Părintele spunea: „Nu voi aţi venit de capul vostru, ci Dumnezeu v-a trimis ca să-I slujiţi Lui”.
în colţul străzii Sapienţei era Primăria Sectorului cinci. Primarul cu invidie a spus: „Ce le-o fi dând popa ăsta că la el se duce o armată de oameni, bărbaţi şi femei, iar la noi nu vine nimeni la muncă patriotică”. Părintele îi stimula pe oameni prin blândeţe şi neţărmurită dragoste, spunându-le că tot ceea ce execută, fac pentru Dumnezeu şi sufletele lor.
Dar lucrarea cea mai importantă a Părintelui a fost activitatea duhovnicească, de educare creştin-ortodoxă şi patriotică a credincioşilor. El considera că cea mai importantă misiune şi datorie a unui preot este să-i aducă pe oameni la picioarele Mântuitorului şi aceasta să o facă cu tact şi cu mare iubire. Avea o seninătate şi blândeţe deosebită, fiind un clarvăzător, cu un zâmbet în care se vedea iubirea lui. Spunea: „înfrânează-te de la rău şibiruieşte-l pe satana prin post, rugăciune şi milostenie”.
Trecând pe stradă a auzit cum doi tineri se certau. A deschis uşaşi i-a întrebat: „De ce vă certaţi? Hai să-l dăm afară pe diavol”. S-a uitat la ei că era clarvăzător şi a spus femeii: „Dumneata eşti de vină, îl sâcâi la cap, îl cercetezi în toate şi îl plictiseşti. Hai să facem o slujbă. Ştii să te închini?” Făcea o cruce strâmbă. A îndreptat-o şi a chemat şi pe cei doi băieţi, copiii lor. După slujbă i-a binecuvântat şi i-a miruit. Le-a spus: „Să nu vă mai certaţi. Voi nu vedeţi, dar eu am văzut câţi diavoli erau în casă la voi. Când vă certaţi vin îndată diavolii. Să fie pace. N-aveţi icoană, văd că aveţi lucruri bune, dar icoană nu aveţi în casă”. A trimis-o pe Cocuţa, care era de faţă şi a adus o icoană din podul casei parohiale. Le-a dat icoana şi le-a spus: „Să vă închinaţi lui Dumnezeu. Dimineaţa când vă sculaţi, ieşiţi afară, uitaţi-vă la cer şiziceţi: «Doamne Tu eşti acolo şi eu sunt aici. În ziua de azi, Tu ajută-mă. Eu nu ştiusă mă descurc, sunt un om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea». Aşa să ziceţi şi să vă rugaţi”. Ne-au întrebat de la ce biserică suntem ca să vină şi ei. Au devenit nişte buni credincioşi care au ajutat biserica mult şi nu s-au mai despărţit de Părintele care i-a adus la picioarele Mântuitorului. Acestea nu sunt vorbe, ci fapte.
O ALTĂ MINUNE
O credincioasă a bisericii a orbit din cauza unei operaţii la ochi nereuşite. O aducea la biserică de mână o nepoată când tinda nu era încă făcută. În biserică se slujea Prohodul de Adormirea Maicii Domnului şi în mijlocul bisericii era Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. A fost dusă la Sfântul Epitaf, a îngenunchiat şi a început să se roage cu multe lacrimi de se făcuse baltă lângă ea. Părintele a văzut-o din Altar, s-a rugat pentru ea şi a venit la ea. I-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o: „Ce-i cu dumneata?”. Ea a ridicat capul şi a strigat: „Te văd Părinte, văd, văd”. Maica Domnului i-a dat vederea. Părintele era şi înainte-văzător. Trei fetiţe din Bucureştii Noi au venit la Părintele care era în curte şi a întrebat: „Ce-i cu tine, Steluţo?” (fata lui Cocuţa). „Vrem să intrăm la liceu şi am venit să dăm un acatist pentru reuşită”. Părintele s-a uitat la ele şi a spus: „Tu reuşeşti, tu reuşeşti, iar tu nu reuşeşti”. La plecare cea cu vestea proastă a spus: „De unde ştie părintele asta? Eu sunt deşteaptăşi bine pregătită ca să intru!” Totuşi n-a intrat, aşa cum a prevăzut Părintele.
La început când biserica s-a amenajat cât de cât, Părintele spunea: „Doresc ca această biserică să fie a liniştii, a tăcerii şi a reculegerii. Eu nu am nevoie de lume multă în biserică. Am nevoie doar de câteva persoane, dar care vin la biserică, să fie cu adevărat trăitori ai bisericii”. Odată la sfârşitul slujbei a numărat credincioşii. Erau doar şaptesprezeceşi i-a întrebat pe fiecare de unde sunt. Erau din cartiere diferite şi le-a spus: „Nu cu puterea dumneavoastră sunteţi aici, ci cu puterea lui Dumnezeu, care v-a trimis. De aceea deschideţi bine urechile şi inimile voastre duhovniceşti, ca să intre în sufletul vostru Cuvântul lui Dumnezeu; că aceasta este hrana pe care o căutaţi. Nu trebuie să plecaţiaşa cum aţi venit şi osteneala să vă fie zadarnică. Adăpaţi-vă cu apă vie, că pentru aceasta v-a trimis Iisus aici. Spălaţi paharul pe dinăuntru”.
Când credincioşii s-au înmulţit în biserică spunea: „Nu avem nevoie să cumpăraţi lumânări, lumânarea nu se roagă. Este un simbol. Nu stricăm tradiţia, dar nu să vină omul să cumpere lumânări, să le aprindă şi să plece, crezând că şi-a făcut datoria, crezând că la atât se rezumă datoria de creştin. Repet, lumânarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roagă. Dumneavoastră trebuie să învăţaţi ceva nou. Pe mine m-a preocupat în viaţă formarea omului nou. Omul nou nu se poate forma decât în biserică. Vă rog să rămâneţi în biserică la rugăciune şi vă rugaţi împreună cu mine. Eu simt pulsul fiecăruia. Ştiu dacă cineva este doar figurant, sau dacă se roagă, simt acest lucru.
Figuranţii să plece şi să ne lase pe noi care avem nevoie să ne rugăm”. Când cineva şuşotea în biserică, Părintele oprea Sfânta Liturghie şi cu blândeţe spunea: „Să mă iertaţi că am oprit Sfânta Liturghie. Cine nu are nevoie sau cine nu pricepe Sfânta Liturghie, să iasă afară şi să stea de vorbă şi poate să vină după aceea. Şi relua Sfânta Liturghie din punctul de unde s-a oprit”. Părintele
spunea: „în natură este ordine perfectă. Lui Dumnezeu îi place ordinea, decişi noi să păstrăm ordinea în biserică pentru ca să încăpem cu toţii”.
Biserica fiind mică, Părintele, noilor veniţi le stabilea locul unde să şadă în
biserică. Fiecare avea locul său stabilit de Părintele, de unde nu se mişca.
Nu admitea plimbatul prin biserică. Era o mare înghesuială, dar se aplica o
disciplină liber consimţită perfectă. Aceasta pentru ca toţi credincioşii să se
poată reculege şi concentra în rugăciune, împreună cu Părintele, care spunea
că-i simţea pe fiecare în parte. Era o rugăciune perfectă a Părintelui împreună cu toată biserica. Dacă cineva nu era atent la rugăciune, Părintele îl simţea din Altar, oprea rugăciunea, cu dragoste şi iubire se ducea la respectivul
şi-l ruga cu blândeţe să se ducă afară să se reculeagă, şi dacă simte nevoia, să
vină şi să se roage, cu toată biserica. Părintele primea pomelnicele la Sfântul
Altar până după citirea Sfintei Evanghelii, când se termina Liturghia celor chemaţi. Când începea Liturghia credincioşilor se întindea un cordon între
naos şi pridvor (pronaos) şi nimeni nu se mai mişca. Toată lumea stătea
pe locul său şi se adâncea în rugăciune. În biserică era o armonie perfectă.
Vocea Părintelui era pătrunzătoare, era din suflet şi mergea direct la sufletele credincioşilor. Era o comuniune perfectă. Părintele cerea: „Cântările
să fie calde, să meargă la sufletul omului, să determine apropierea dintre
oameni”. Părintele spunea despre sine: „Când sunt în Sfântul Altar, în faţa
Sfintei Mese şi mă rog cu lacrimi şi cu putere, simt că mă înalţ, plutesc, nu
mai sunt eu.”
Părintele profesor Ion Buga care era dintr-o familie de preoţi din moşistrămoşi, trecând întâmplător pe strada Sapienţei, a intrat în biserică de curiozitate în timpul Sfintei Liturghii. A rămas surprins, chiar cutremurat de profunzimea şi înalta trăire a Sfintei Liturghii şi a denumit Biserica Sapienţei
Catedrala Spirituală Sapienţei a neamului.
Un mare prelat (i-am uitat numele) care întâmplător a trecut pe strada Sapienţei şi văzând bisericuţa, a intrat şi a ascultat toată slujba care i-a mers la suflet. Când a plecat a spus: „Daţi-ne zece preoţi ca Părintele Sârbu şi vom schimba înfăţişarea spirituală a lumii”.
Părintele Sârbu s-a străduit şi în mare măsură a reuşit ca la Biserica Sapienţei, să redea şi să realizeze spiritualitatea Generaţiei 22 din care a făcut parte şisfinţia sa în tinereţe. Părintele deşi era în vârstă şi bolnav, nu se cruţa. Era mereu activ şi râvnitor. Îndemna credincioşii să folosească timpul cu discernământ şi cu folos pentru suflet. Ce este da, da şi ce este nu, nu. Cale de mijloc să nu fie.
în 1974 s-a pus marmură pe pardoseala naosului. Directorul de la întreprinderea Granitul din Bucureşti, care producea marmură pentru export, a dăruit marmura necesară Bisericii, dar nu a vrut să se afle lucrul acesta. Nici nu a venit pe la Biserică. Marmora trebuia montată foarte repede în trei zile. Părintele a făcut apel la credincioşi. În ziua fixată au venit şaptezeci de persoane şi într-o singură zi s-a montat toată marmura. Părintele spunea: „în biserică se cere desăvârşire”. Desăvârşire în efectuarea serviciilor religioase, atât a preotului cât şi a cântăreţului sau a corului. Cântăreţul era omul Securităţii, beţiv şi de rea-credinţă pe care Părintele îl ruga să stea acasă, că-i duce salariul la domiciliu. Părintele spunea: „Preotul trebuia să aibă un ton destul de plăcut şi potrivit, ca strana să-l poată prelua. Cântările să fie calde, să meargă la sufletul omului, să determine apropierea dintre oameni. Sfânta Liturghie să fie o slujire şi o laudă cât mai desăvârşită adusă de toţi şi pentru toţi”. La biserica Sapienţei Crezul se cânta şi se cântă şi în ziua de azi; nu se recită ca o poezie. Crezul se cânta nuanţat, în funcţie de conţinutul cuvintelor cu mici pauze intercalate. Răstignirea se cântă aproape în surdină, pentru a reda tragedia momentului şi răutatea oamenilor, învierea se cântă cu multă bucurie, pentru a reda satisfacţia nemaipomenitei minuni. Prefacerea se cântă cu multă căldură, pentru a reda minunea minunilor. Părintele spunea: „Trebuie să cântaţi astfel ca gândul nimănui să nu se risipească. Toţi să rămână învăluiţi în misterul Tainei care s-a săvârşit, încât cu o gură şi cu o inimă să se poată înălţa Rugăciunea Domnească”.
Trebuie să amintesc că uşileîmpărăteşti şi întreaga catapeteasmă erau acoperite cu foiţă de aur. De asemenea trebuie să spun că un credincios, ca să-i facă plăcere Părintelui, a intervenit la Patriarhie, ca să i se confere Părintelui Crucea Patriarhală. AceSta a rămas surprins când i s-a răspuns: „Părintele are de mulţi ani această distincţie”.
142
Preotul de la biserica Mihai Vodă locaşul de închinare al Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul, care este situată peste drum de biserica Sapienţei, l-a întrebat pe Părintele Sârbu: „Părinte, ce faci sfinţia ta, că la Biserica Sapienţei vin credincioşi de se umple biserica şi stau chiar şi afară, iar la biserica mea nu vine nimeni?” La care Părintele cu smerenie i-a răspuns: „Vinoşi vezi”.
MILOSTENII
La Biserica Sapienţei, prin grija şi strădania Părintelui, se adunau foarte multe prinoase pe care le solicita de la credincioşi. Părintele dispreţuia bunurile pământeşti pentru sine, dar se îngrijea de cei în suferinţă, bolnavi, văduve, orfani. Nu suporta cerşetoria, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără niciun sprijin, cărora le trimitea regulat ajutoare, bani şi alimente. Ajutorarea se făcea cu mare discreţie şi risc, pentru că putea fi interpretată ca ajutor al duşmanilor poporului (al comunismului). Se duceau ajutoare la azilele de bătrâni şi copii abandonaţi de părinţi din Bucureşti. De marile sărbători: Paşte, Crăciun, Rusalii se duceau ajutoare la azilul mai oropsit de la Ciolpani, (pe şoseauaBucureşti-Ploieşti). Aici era şi domnul Radu Mironovici cu soţia, care de sărăcie împleteau sacoşe din sfoară pe care le vindeam noi la biserică şi le dădeam banii. Predicile Părintelui Sârbu erau o adevărată binefacere pentru ascultători. După ce explica pericopa evanghelică a zilei, prezentând şi aspecte necunoscute de ascultători, aplica învăţătura lui Iisus Hristos la vremurile de atunci, combătând cu mult curaj, pe cât era posibil ateismul acelor zile. Securitatea era prezentă şi înregistra totul. De aici i s-a tras sfârşitul. Credincioşii ascultau cu sufletul la gură, veniţi din toate colţurileBucureştiului. Familia Bisericii Sapienţei se întărea şi mai mult prin acest titan al credinţeicreştin-ortodoxe. Periodic Părintele era anchetat de Securitate, cam din trei în trei săptămâni. La ultima anchetă, cu pistolul pe masă i s-a spus să aleagă să se sinucidă sau să fie operat de ulcer. A acceptat ultima variantă şi s-a predat în mâna lui Dumnezeu. În ziua de 14 octombrie 1975 la sfârşitul slujbei a spus că starea sănătăţii sale s-a agravat şi un „nepot” l-a sfătuit să se opereze de ulcer, dar el nu voia. Nu ştie dacă se va mai întoarce viu dar „voi să nu părăsiţi Biserica Sapienţei”.
Femeii de la lumânări, mama Cristina, i-a spus să aibă grijă de biserică întrucât el nu se mai întoarce viu şi i-a spus în amănunt cum să aranjeze biserica pentru înmormântare. Părintele spunea şi plângea. Părintele a fost internat la Spitalul Poştei. Acest spital este amplasat în spatele Palatului Poştei de pe calea Victoriei, între biserica Stavropoleos şi Teatrul de Comedie. Rezerva în care a fost pus Părintele avea geamul spart. Un creştin imediat l-a înlocuit. A fost operat nu de chirurgii spitalului, ci Securitatea a adus un „chirurg” (măcelar) care l-a operat. Credincioşii au venit la spital buluc şi l-au întrebat: „Cui ne laşi Părinte?” Părintele ca un clarvăzător ce era, a spus: „La un an după ce nu voi mai fi eu, va veni la Biserica Sapienţei un preot care va continua ce am realizat eu”. Şi aşa s-a şi întâmplat. Timp de un an de zile la Biserica Sapienţei s-au perindat mai mulţi preoţi, care nu au putut să se ridice la înalta ţinută duhovnicească a părintelui Sârbu. Aşa cum a prevăzut părintele în 1976 a venit la Sapienţei, Părintele Constantin Voicescu, aşa cum a prevăzut Părintele, care s-a străduit şi în bună măsură a reuşit, fiind şi el urmaş al Generaţiei 22, să continue opera spirituală a Părintelui Sârbu, dar cu alte faţete. El Tică Voicescu (cum îi spuneam noi) a fost denumit de cei care l-au cunoscut „Duhovnicul Cetăţii”. El a fost duhovnicul marilor intelectuali ai Bucureştiului.
La trei zile după operaţie, Părintele se simţea foarte, foarte rău. A anunţat spitalul. Călăul a băgat capul pe uşăşi a întrebat: „N-ai murit, mă? De mult trebuia să fii mort”. În această situaţie Părintele Sârbu a cerut să se spovedească şi să se împărtăşească. Creştinii care erau lângă sfinţia sa au alergat la biserica Stavropoleos de lângă spital, spunând preotului: „Un bolnav din spital vrea să fie precestuit urgent. Puteţi veni?” A răspuns: „Imediat, dar cum îl cheamă?” „Părintele Constantin Sârbu”. În urma acestui răspuns, a refuzat categoric. Îi era teamă de Securitate. Credincioşii s-au dus la Biserica Sfântul Dumitru de pe strada Poştei de lângă spital. Şi aici acelaşi rezultat. S-au dus la biserica DomniţaBălaşa, de lângă Tribunal. Şi aici acelaşi rezultat. Din biserică în biserică au ajuns la Mănăstirea Antim unde l-au găsit
144
pe Părintele Argatu, care cum a aflat că trebuie împărtăşit Părintele Sârbu, a alergat la spital şi l-a precestuit. În timpul împărtăşirii, pe perna de sub capul Părintelui Sârbu a apărut o pată galbenă. Părintele Argatu a dat cu mâna să o şteargă, dar nu a reuşit. I-a schimbat perna, dar şi pe noua pernă a apărut pata galbenă persistentă. Era aura sfinţeniei. Părintele Sârbu voia să fie înmormântat în curtea Bisericii Sapienţei. S-a intervenit la Patriarhie pentru aprobare. Patriarhul a dat imediat aprobarea şi s-a săpat imediat groapa. Slujba de înmormântare a fost oficiată de un sobor de preoţi conduşi de Părintele Vicar Patriarhal Alexandru Ionescu şi deputat în Marea Adunare Naţională de atunci. La înmormântare au venit foarte mulţi credincioşi, foarte mulţi fii duhovniceşti ai Părintelui cât şi foarte mulţi mireni care veneau la biserică. A fost o zi frumoasă cu mult soare, ca o mare sărbătoare creştină. O zi de neuitat.
Părintele şi-a prevăzut moartea. Cocuţa Matilda care era nedespărţită de Părintele şi-l îngrijea, cu vreo două săptămâni înainte de a se duce la spital, a observat că mâinile Părintelui erau schimbate, erau parcă albe şi aveau cute. I s-a părut că şifaţa Părintelui era schimbată. S-a cutremurat şi i-a spus: „Părinte, ai mâinile schimbate. Nu mai ai mâinile pe care le aveai”. Sfinţia sa a spus: „Poate voi muri”. După câteva zile, când a venit la biserică i-a spus: „Cocuţo, ai dreptate cu mâinile, am fost înştiinţat că plec. Dacă tu nu-mi spuneai că am mâinile schimbate, eu nu mă rugam să mi se dezvăluie acest lucru. M-am rugat şi am fost înştiinţat că plec”. A început să se pregătească de moarte. Şi-a împărţit lucrurile şi a lăsat scris tot ceea ce trebuia făcut după deces. În noaptea de dinaintea plecării la spital a insistat şi s-a turnat asfalt în toată curtea bisericii. A insistat pentru turnarea asfaltului ca să pregătească curtea pentru înmormântare. A cerut înhumarea în curtea bisericii ca să fie mereu în mijlocul familiei sale duhovniceşti căreia i-a fost tată pentru a ne ajuta şi după plecare. Şi a spus: „Vă voi ajuta mai mult de acolo de sus, decât v-aş fi ajutat de aici”. Într-adevăr după aceea, chiar şi azi, fiii săi duhovniceşti, şi nu numai, care aveau necazuri, veneau şi vin la mormântul său se roagă cu lacrimi şi Părintele îi ajută. A lăsat ca testament fiilor duhovniceşti „să nu părăsească biserica Sapienţei orice s-ar întâmpla”. După suprimarea Părintelui Tică Voicescu în 1997, al cărui frate de suferinţă şi de ideal eram, am văzut cum Catedrala Spirituală Sapienţei începuse să se destrame. Am intervenit, am solicitat-o şi pe Lucica Popşor precum şi pe alţi vechi credincioşi ai Bisericii şi am stopat cu mult efort acest deznodământ tragic. A fost numit preot Părintele profesor universitar Marin Cojoc care şedea în Berceni. Timp de patru ani am fost epitropul acestei biserici şi cu ajutorul Lucicăi Popşor precum şi al altor credincioşiataşaţi Bisericii Sapienţei am reuşit să reînjghebăm Familia Spirituală Sapienţei. Odată pe săptămână am organizat conferinţe privind trecutul sângeros al Neamului Românesc.
Părintele Sârbu a iubit şi iubeşte de sus oamenii pentru care s-a jertfit tot timpul. Fie ca rugăciunile sale să ne ajute să trecem cu bine aceste vremuri apocaliptice.
Să ne rugăm ca, aşa după cum ne-a ajutat fiind alături de noi în viaţă, să ne ajute şi de acolo de sus, de la Domnul Puterilor. Prin rugăciunile sale, să ne câştigăm şi noi nevrednicii, iertare de păcate şi mântuirea sufletelor noastre.
(Material alcătuit de Monahul Teodor Stănescu, pentru Revista Atitudini)
PREOTULşiMARTIRUL ILARION V. FELEA
aUTOBIOGRAFIE
M-am născut în comuna Valea-Bradului raionul Brad, regiunea
Hunedoara, după spusele mamei
mele, în vinerea de Florii, din anul
1903, când în calendar este pomenit
cuviosul Ilarion cel Nou. Dacă data
aceasta e cea adevărată atunci, atât
matricola stării civile din Brad care
arată data naşterii mele la 13 Aprilie
(stilul nou), cât şi matricola botezaţilor parohiei Valea-Bradului care fără să precizeze data naşterii mele arată ca zi a botezului meu data de 31 Martie, 1903 (stil vechi), sunt greşite. Tatăl
meu, născut în Ciuruleasa Abrudului a fost preot (decedat la 21 ianuarie 1920, în vârstă de 62 ani), iar mama mea Marta s-a născut în Valea-Bradului şi a decedat în 1952, în vârstă de 86 ani. Am fost la părinţi 9 copii (al zecelea:
Gheorghe, cel mai mare, a murit în vârstă de 6 ani la Ciuruleasa), 6 feciori şi trei fete: 1. Ioan, doctor în Teologie, fost preot în Pecica şi duhovnic al
Internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, mort în bombardamentul aviaţiei engleze asupra Bucureştilor la 4 Aprilie 1944 şi îngropat într-o
groapă comună, fără ştirea noastră, în cimitirul protestant Ghiuleşti; 2.
Victor (n. În 1892) e profesor de matematici în Oradea şi Arad, licenţiat în
matematici şi doctor în Drept; 3. Maria, e soţia preotului Miron Popovici
din Mihăleni (raion Brad); 4. Aurelia, măritată cu meseriaşul Ilie Paicu din Brad, amândoi sunt decedaţi; 5. Miron, Doctor în Drept a fost avocat în Pecica şi în Arad, acum e pensionar în Arad; 6. Elisabeta a fost căsătorită cu Cornel Grozescu fost comisar de poliţie; 7. Eu, Ilarion-Virgil; 8.Gheorghe, licenţiat în Drept, a decedat la Odesa în 21 octombrie 1941 ca maior magistrat; 9. Traian, profesor de muzică în Dumbrăveni, Arad şi Cluj. Cel dintâi învăţător al meu în şcoala confesională primară din Valea Bradului, clasa I, a fost Vaier Demian, fiul protopopului Vasile Demian din Brad. Apoi învăţătorul Petru Mateş din Valea-Bradului, fiul cantoruluiIoan Mateş. În toamna anului 1914, când a început întâiul război mondial, m-am înscris la Gimnaziul ortodox român din Brad şi l-am terminat între anii 1914-1918. Am avut de profesori pe Dr. Ioan Radu, Vasile Boncu, IoanCheri, Vasile Stoia, Ştefan Albu şi Dr. Pavel Oprişa, cel mai iubit şi mai respectat, în toamna anului 1918 m-am înscris pe clasa a V-a la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov unde am urmat cursurile până la Crăciun. Unindu-se atunci Ardealul cu Ţara-Mamă (Vechiul Regat), m-am întors la Brad unde s-a deschis pentru întâia oară clasa a V-a la liceul „Avram Iancu”. La Brad am isprăvit şi clasa a VI-a de liceu, clasele VII-VIII, precum şi bacalaureatul le-am făcut la liceul „Moise Nicoară” din Arad (la Brad numai în anii următori s-au deschis clasa VII-VIII).
în toamna anului 1922 m-am înscris la Academia de Teologie „ AndreianadinSibiu, pe care am absolvit-o în iunie 1926. Aşa au dorit părinţii şi la fel am dorit şi eu: să studiez Teologia şi să mă fac preot. Aşa se explică şi continuarea studiilor, pentru îmbogăţireacunoştinţelor, mai întâi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1927-1929) până în preajma licenţei, cu subiectul „Arta poetică a lui Horaţiu”, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1930- 1932) unde mi-am luat licenţa cu subiectul „Mântuirea din punct de vedere ortodox, catolic şi protestant”, în toamna anului 1932, apoi între 1927-29, pentru examenul de doctorat în teologie pe care l-am luat „Cum laude” (9), în toamna anului 1939, cu subiectul tipărit: „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică” (Editura Arhiedecezana-Sibiu). De la 15 Ianuarie 1927- 31 August 1927 am funcţionat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad. Am suplinit ore la Latină, Fizică şi Psihologie.
La 23 Iulie 1927 m-am cununat în biserica din Crişcior, cu Valeria, fiica învăţătorului Confesional şi apoi notar comunal din Crişcior: Ioan Faur şi
Elisabeta născută Toda.
între 25-26 Iulie 1927 am fost hirotonit diacon şi preot duhovnic de către
mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, în capela Mitropoliei, din Sibiu.
în 6 August 1927 am fost instalat preot în comuna mea natală: Valea-
Bradului, unde am slujit poporenii mei până la 31 August 1930, când m-am
mutat prin alegere, ca preot în Arad, cartierul Şega. Aici am păstorit până
în 1939 iunie 1, când am fost mutat ca paroh în Arad-centru, unde am servit
până la 31 Martie 1941.
în anul şcolar 1937-1938 am fost profesor suplinitor la catedra de Dogmatică
de la Academia de Teologie din Cluj.
în anii şcolari 1938-1948 am fost profesor de Teologie Dogmatică,
Apologetică, Mistică (în câţiva ani am predat şi Morala şi Omiletica practică) la Academia de Teologie din Arad. Între 1 Iulie 1947 şi 31 Decembrie
1948 am fost rector al Academiei de Teologie din Arad, când Academia s-a
desfiinţat prin legea învăţământului şi contopită cu cea din Cluj.
între 7 III – 20 VIII, 1945 am fost internat în lagărul de deţinuţi politici de
la Caracal. Între 6. I. 1949 – 6. I. 1950 am fost deţinut şi condamnat „pentru nedenunţare”; întemniţat în Arad, Timişoaraşi Aiud. Am fost scos din
învăţământul teologic şi din bugetul statului „pentru atitudine nedemocratică”(?!). Am rămas preot al Catedralei şi al bisericii revenite din Arad, recunoscut iarăşi în buget cu 1 Martie 1952, şi redactor al calendarului eparhial
(îndrumător) din 1951 până în 1956 (inclusiv). 3-4IX, 1952 – o nouă deţinere,
în total trei percheziţii domiciliare şi trei arestări.
Am redactat Calea Mântuirii în 1935 (20 numere) şi în 1943-1947 şi Biserica şiŞcoala în 1939 (VI) – 1947, când s-au sistat. Am colaborat la: Telegraful
Român (Sibiu), Revista Teologică (Sibiu), Viaţa Ilustrată (Sibiu-Cluj), Duh şi
Adevăr (Timişoara), Lumina Satelor (Sibiu) şi la ziarele din Arad.
LUCRĂRI TIPĂRITE:
Broşuri de popularizare: Beţia, Arad 1931; Icoane alese din viaţa Ortodoxiei, Arad 1933; Drumul Crucii în colaborare cu preot F. Codreanu, trei ediţii,
culegeri de rugăciuni şi cântări pentru creştinii care merg la mănăstire,
două ediţii; Catehism creştin ortodox – până în 1958 în patru ediţii (43.000
exemplare), Sfintele Taine, Sibiu 1946; Biserica – împărăţia lui Dumnezeu,
Sibiu 1947 (tipărită dar confiscată, neavând se pare aprobarea cenzurii),
Calendarele cu tălcuirea Sărbătorilor 1951 – 1956 gata de tipar: Despre eretici
149
şi eresuri; Parabolele Mântuitorului.
STUDII ŞI LUCRĂRI OMILETICE:
Convertirea creştină, Sibiu 1935; Critica „bisericii” baptiste,Sibiu 1937;
Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană, Cluj 1937; Teologieşi preoţie, Arad 1939; Pocăinţa (teză de doctorat în teologie), Sibiu 1939; PaisieşiPaisianismul, Cluj 1940; Duhul adevărului, lucrare premiată de Academia
Română, două caiete, Arad 1943 şi Religia iubirii, Arad 1946.
PENTRU CULTUL DIVIN:
Antologhion, Arad 1946 (10.000 exemplare); Carte de rugăciuni, Arad 1945 –
în 50.000 de exemplare (în colaborare cu preot F. Codreanu).
Pentru catehizare am iniţiat şi am redactat, împreună cu preoţii: F. Codreanu, V. Mihuţui, P. Bogdan, D. Tudor şi C. Mureşan, Programa analitică a religiei în şcoala primară şi pe baza ei, aprobată de Episcopul Andrei Magieru s-au tipărit manualele de religie pentru elevii şcolilor primare, cl.
I vII, Arad 1940.
Pentru viitor, dacă-mi ajută Dumnezeu în pregătire: Spre Tabor, colecţia
de predici în patru volume: Pregătirea, Curăţirea, Luminarea şi Desăvârşirea74;
Religia şi cultura; şi cu voia lui Dumnezeu: Calendarul Bisericii cu Vieţile
Sfinţilor. Iar dacă va mai rămâne timp, o nouă ediţie pentru Duhul Adevărului şi pentru Religia Iubirii.
Preot Ilarion Felea, Arad, mai iunie 1958.75
74 Lucrarea Spre Tabor a văzut lumina tiparului abia în 2007, prin bunăvoinţafiului acestuia, Ioan Felea.
75 Extras din Jurnalul Părintelui Ilarion Felea, aflat în manuscris.
EVOCĂRI DIN DETENŢIE
„Prin apostolatul până la martiriu, adevăraţiicreştini au biruit lumea răului şi au mărturisit pe Hristos. Din jertfa martirilor pentru credinţă s-au născut cele mai frumoase exemple de urmat”(Pr. Ilarion Felea).
„După al doilea război mondial, în viaţa preotului Ilarion V. Felea, ca şi în
150
a noastră, a tuturor, au intervenit anii Joii Pătimirilor, din cauza dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viaţa şiexistenţa sa ca om. La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură şi de trăire religioasă şideţinut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945. În dimineaţa Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfinţirea caselor, a fost ridicat şi dus într-o pivniţă insalubră şi înghesuită, anchetat, deţinut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama aşa-numiţilordeţinuţi politici. A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timişoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat şi condamnat la un an închisoare corecţională pentru «omisiunea denunţării», trecând şi prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării. La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti, şi supus unei foarte severe şi nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret şi, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alţişasepreoţi din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică, pentru infracţiunea de «uneltire contra ordinei sociale» şi 20 de ani de temniţă grea pentru «activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare».
Detenţia a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viaţă la 18 septembrie 1961 în urma chinurilor îndurate”76, (n.ed. Părintele a murit din cauza unui cancer galopant la colon, combinat cu insuficienţăcardio-respiratorie. Documentele medicale arată că se ştia foarte
76 Pr. Tudor Demian, Din temniţe spre sinaxare, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008.
bine starea gravă de sănătate a părintelui, însă nu s-a făcut nimic. În certificatul de deces se pretinde că, în ziua morţii, când pacientul era în ultima fază, Ilarion Felea a fost supus unei operaţii de urgenţă, sucombând în timpul acesteia. Din păcate, există numeroase mărturii care arată că adesea aceste certificate erau contrafăcute, deci e foarte posibil ca operaţia să nu fi existat).
„CU IUBIREA ŞI CU DRAGOSTEA ŞI VIPERELE LE ÎMBLÂNZEŞTI”.
„Cu părintele Felea am stat la Aiud. El o fost şi protopop, o fost şi profesor de teologie la Arad. Şi lucra în fabrică la fierărie. A făcut aprindere de plămâni şi n-o vrut să-l bage la infirmerie. Şi a făcut în picioare, lucrând în fabrică, aprindere la plămâni. Şi s-o vindecat.
El ce lucra? Ducea căruţele. Noi acolo puneam, făceam care din lemn, căruţe din lemn pentru armată. Noi le vopseam. Ăia de la forjă făceau ălea pentru rafturi de lemn, şi tot ce era metalic. şi io am lucrat la forjă. Şi eram în curte când părintele Felea avea o echipă cu care trăgea căruţele, muta căruţele pentru îmbarcare. Şi între ăia avea foarte, foarte mulţi turnători. El era foarte, foarte urmărit. Şi am auzit că o zis:
de ăştia nu poţi vorbi când ai vrea să vorbeşti, asta am auzit-o eu când o spus-o el. Zice:
cu iubirea şi cu dragostea şi viperele le îmblânzeşti.
Apăi ăştia, teologii de la Arad la care le-o fost profesor… aşa frumos vorbeau despre Felea, ş-apoi el o fost condamnat la vreo 15 ani, da în 59 pe urmă l-o condamnat pe viaţă pe Felea. Şi el o murit la închisoare, părintele Felea”77.
„EU L-AM LUAT CA MENTOR DUHOVNICESC ÎN VIAŢA MEA DE PREOT ŞI PĂSTOR DE SUFLETE, PE UNDE AM TRECUT” (PR. IOAN BĂRDAŞ).
„Era prin anii 1960-‚61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă, prin formele de mass-media, din puşcărie, morse la perete şi calorifer: «A murit
77 Frag. de interviul luat lui Octavian Gherman, Aiudule, Aiudule, ediţie îngrijită de Dragoş Ursu şi Ioana
Ursu, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 111.
Părintele Ilarion Felea!». Cine nu-lcunoştea pe părintele Felea în Aiud? Toţiştiam, unul de la altul că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din
Arad, şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi
arădenii, îl cunoşteau şibucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost
în stare să reproducă întotdeauna predicile lui, atât era de iubit. La Academia
Teologică, catedra lui se transformase în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet toată lecţia din ziua aceea.
Fizic era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un
cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi. Era moţde la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şialţii: «Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!»… şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea în vremile de vrednicie ale moţilor.
Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc înviaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa
de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud
şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe
care le transmitea pe banda minţii mai ales la cei tineri,
în Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a părintelui Ilarion
Felea, toţi fiind în Aiud la ora aceea. Când moare cineva afară, vin toţi cei
dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe părintele Felea l-am
petrecut cu sufletele, noi, «fraţii şi rudeniile lui» de idealuri şi suferinţă. N-a
fost bătrân, dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală, aşa «se
planifica» în puşcăriile comuniste.
Oamenii, respectiv noi deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului până
a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe
două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor
politici. A doua seară au şi dat alarmă cei de jos de lângă morgă, unde era trupul părintelui: «Acuma îl duce la groapă pe părintele Felea!»,
într-adevăr, se auzea o căruţă, o droscăbraşoveană, trasă de un cal, cu doi
gardieni pe capră ducându-i sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în linişteanopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură,
era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acuma începea «prohodul».
Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi
153
ortodocşi se rugau după rânduială: «Cu sfinţiiodihneşte, Doamne, sufletul
adormitului robului tău Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare,
nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit».
Acestea le rosteau toţi chiar dacă în celulă nu era preot; dacă era şi preot se
făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că
s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea
ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima celui răposat, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră,
demnă de evul mediu, însă ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.
Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap se punea celui răposat un stâlp de
lemn pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste atât mai rămânea din viaţa omului. Când se
încheia prohodul cu cuvântul «Amin!» se mai auzeau morsele la perete şi
calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»78.
MĂRTURII DESPRE PĂRINTELE ILARION FELEA
Cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să aducem la lumină această
valoroasă operă de ascetică şi mistică a marelui teolog şi trăitor, Părintele
Ilarion V. Felea. Despre viaţa Părintelui Ilarion Felea s-au scris mai puţine, chiar dacă activitatea sa scriitoricească a fost uriaşăşi mult folositoare tuturor celor însetaţi de viaţă duhovnicească. Lucrarea Spre Tabor este
ultima dintre scrierile Părintelui şi „cea mai însemnată”, după cum însuşi
mărturiseşte, şi ea invită cititorul să se înscrie în competiţia de desăvârşire a
sufletului, de urcare pe muntele Taborului, în vârful căruia îl vom vedea pe
Dumnezeu faţă către faţă.
78 Pr. IoanBărdaş, Telegraful român nr. 31-34 din 1994, p. 4.
în această lucrare, Părintele Ilarion ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este: accesibil tuturor, gata oricând să se pogoare la ultimul păcătos şi să-lînalţe pe culmile desăvârşirii, numai de va voi să purceadă spre urcarea acestui munte. Prin cele scrise, Părintele Ilarion ne aminteşte că desăvârşirea este menirea
oricărei fiinţe umane, că ea este scopul vieţiicreştine, că nu este dedicată numai
154
anumitor tipuri de oameni. În vâltoarea lumii sau în afara ei, părintele Ilarion ne arată pas cu pas, treaptă cu treaptă, cum putem să ne sfinţim sufletele. Bineînţeles că acest urcuşeste anevoios şi el presupune multe necazuri şi opintiri, dar în Hristos toate lacrimile se transformă în mărgăritare şi orice suferinţă într-o mângâiere mai caldă decât orice mângâiere pământească. Profunzimea, trezviaşi claritatea cu care Părintele Ilarion descrie aceste metode de despătimire îi dă operei o valoare filocalică incontestabilă. Părintele Ilarion se arată a fi un desăvârşit cunoscător al scrierilor SfinţilorPărinţi şi nu numai, ci şi un trăitor al lor, ca unul ce reuşeşte într-un stil foarte plăcut şi simplu să actualizeze Filocalia, să o exprime pe înţelesul nostru, al creştinilor de azi, celor cu mintea încâlcită de conţinuturilumeşti. Mărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor. Din mărturisirea domnului Ioan Felea, fiul Părintelui Ilarion, aflăm că Părintele Ilarion era devotat trup şi suflet slujirii preoţeşti; că şi-a educat familia, soţia şi cei doi fii (dintre care unul a murit la o vârstă fragedă), într-o atmosferă culturală şi profund religioasă. Aflăm că părintele era de o verticalitate morală neîntrecută, făcându-se model nu numai familiei, ci şi tuturor elevilor şistudenţilor, care-l îndrăgeau mai mult decât oricare dintre profesori. Domnul Ioan şi-laminteşte cel mai bine pe Părintele stând pe scaun la maşina de scris, unde petrecea ore în şir, uitând să mai şi doarmă. Activitatea scriitoricească nu-l împiedica însă să slujească zilnic slujbele din cultul liturgic, la catedrala episcopală din Arad, să spovedească atâta tineret, să se implice şi activ în formarea lor, prin nenumăratele conferinţe pentru elevi şistudenţi, organizate de PS. Dr. Andrei Magieru. Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce atrăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşeascăsfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au şi darul de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 10 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.
Iată mărturia uneia dintre ucenicele foarte apropiate Părintelui Ilarion, Maica Patricia Codău: „Ultima slujbă la care a slujit Părintele Felea a fost cea din 15 august 1958, la care a fost invitat şi diaconul Teodor Dam şa, pe care Maica Zamfira ni l-a recomandat ca viitor episcop, Prea Sfinţitul Andrei Magieru fiind bolnav. După predica foarte bine documentată a Părintelui Dam şa, Părintele Felea a intervenit, spunând: «Deşi părintele diacon a vorbit foarte bine, eu totuşiţin să mai adaug în legătură cu sectele, că sectanţii au desfiinţatpreoţia şi au înfiinţatpreoţia, au desfiinţat tradiţia şi îşi formează propria tradiţie». A vorbit cu atâta însufleţire încât a animat întreaga asistenţă. La scurtă vreme, Părintele Felea a fost arestat împreună cu cei care au slujit la Mănăstirea Gai.
Episcopia, la insistenţele împuternicitului a organizat o şedinţă fulger, în cadrul căreia a transmis o telegramă conducerii Statului de atunci, prin care se desolidariza de activitatea acestor preoţi, la care eu am declarat că nu mă desolidarizez deoarece activitatea lor a fost pur creştină, morală, teologică, conform sfintei tradiţii ortodoxe româneşti.
La proces, Părintele Felea a fost condamnat pentru că nu a ţinut seamă de dispoziţiile politice, care se refereau la includerea în cadrul predicilor a luptei pentru pace. Martorul acuzator, fostul student, finul şi fiul duhovnicesc al Părintelui Felea, a declarat la proces că Părintele Felea n-a predicat pentru lupta pentru pace, iar Părintele s-a apărat spunând că el a propovăduit pacea creştinăşi pacea în Hristos, în familie şi societate”.
Din mărturia unui alt ucenic, fratele Moise Velescu, preşedinteleOasteiDomnului pe ţară, aflăm că Părintele Ilarion, cu puţin timp înainte de a fi
arestat, a cerut audienţă la Securitate „şi le-a spus tot ce avea să le spună,
cerându-le să-l lase în pace, prevenindu-i că, din faţa sfântului altar, el nu se
va ocupa de colectivizare. «Eu, zicea Părintele, le-am spus că, în momentul
când am fost sfinţit preot şi mi s-a pus în mână Sfânta Scriptură şi Sfânta
Cruce, am făcut un sfânt legământ şi o sfântă promisiune, că din faţa sfântului altar, aşa cum vorbeşte Domnul Dumnezeu voi spune oamenilor, şi
nu cum spun alţii». Parcă o aud, şi mă-nfior, clara şi hotărâta sa voce: «Frate Moise, ştiu urmările şiştiu ce mă aşteaptă, dar eu sunt preot, un slujitor al lui Hristos, sunt un trimis al Lui cu o misiune precisă şi clară: să trăiesc ca
El şi despre El le vorbesc oamenilor şi eu de El vreau să ascult! Fie voia Lui!»”.
Astfel, penitenciarul Aiud avea să primească într-însul, pe lângă atâţiaalţii,
un alt mare nevoitor, teolog şi trăitor al vieţii filocalice, Părintele Ilarion
Felea. Aici se nevoieşte împreună cu prietenul său, Părintele D. Stăniloae şi cine nu se desfăta ascultând distinsele lor convorbiri religioase? Prieteni şicoliturghisitori în binecuvântatul Aiud care, sfinţit prin sângele şinevoinţelenenumăraţilor mărturisitori, a devenit biserică sfântă a lui Hristos,
Părintele Felea şi Părintele Stăniloae au devenit mentorii şi principalii duhovnici ai tuturor deţinuţilor din Aiud, încât putem spune că era ca o obşte
într-un singur duh de credinţă şi dragoste frăţească şi probabil, „mănăstirea”
Aiud a fost cea mai mare realizare a spiritualităţiiromâneşti.
Despre Părintele Felea ne mărturiseşte şi părintele Ioan Sabău din
Hunedoara, cu care a pătimit împreună la Aiud, că Părintele Ilarion era
cel mai evlavios preot liturghisitor, ce emana duhul lui Hristos, astfel încât,
„duhul lui de rugăciune antrena toată obştea la simţirea cu inima, participarea la slujbă”. La Aiud, Părintele D. Stăniloae i-a făcut Părintelui Sabău următoarea mărturisire, direct şi personal: „Părintele Ilarion Felea m-a
depăşit”, prin această afirmaţiereferindu-se la trăirea şiviaţa lăuntrică a
Părintelui Ilarion.
Vedem, aşadar, că Părintele Ilarion Felea nu numai că ştie să vorbească frumos despre Dumnezeu şi căile de accedere spre unirea cu El, ci este şi un adevărat trăitor al vieţiicreştinedesăvârşite. De aceea, rugăm pe Milostivul Dumnezeu să găsească cât mai mulţi cititori, care să guste din dulceaţa acestei opere Spre Tabor, şi să urmeze adevărul învăţăturilor dintr-însa, ca prin ele să ajungă măcar la măsura Părintelui Felea.
Mulţumim domnului Ioan Felea care a păstrat cu grijă aceste manuscrise şi a binevoit să ni le încredinţeze nouă, nevrednicilor diortositori, spre a vedea lumina tiparului.
Mulţumim, de asemenea, părintelui Oprea Crăciun, preotul paroh din satul Cinciş, judeţul Hunedoara, un părinte dealtfel mult iubit de tineri şistudenţi, ucenic al Părintelui Ilarion, care ne-a ajutat prin rugăciune şistrăduinţă, să facem rost de aceste manuscrise. Redăm aici sincera şi preţioasa sa mărturisire: „Mă preocupă publicarea acestei opere a Părintelui Ilarion, ca o datorie sacră, încredinţată Părintelui Tudor Damian din Arad, împreună slujitor la Catedrala din Arad, după desfiinţarea Academiei Teologice, al cărei rector era, până în 1948, şi împreună vieţuitor şi mărturisitor… şi la «universitatea» din Aiud.
Părintele Tudor Damian, onorându-mă, mai ales după anul 1993, cu cinstea de a-i fi confident, mi-a mărturisit următoarele: «Slujind la rând, împreună la Catedrală, şi apreciindu-i talentul, cunoştinţeleşi trăirea simţită la serviciile divine, l-am rugat să-şi rezerve tot timpul pentru scris, obligându-mă, împreună cu ceilalţi confraţi, între care şi Părintele Bogdan Peleti, să-l înlocuim în săptămâna sa de serviciu… Şi a scris.
în 1958 am fost arestaţi. Ancheta se făcea acum altfel decât în 1948-1949, când îţi scriai tu declaraţia, sub presiunea maltratării, ci, anchetatorul scria răspunsul la interogatoriul ce ţi-l făcea. Părintele Ilarion nu semna niciodată scrisul aceluia, dacă nu era fidel cu declaraţiile Părintelui, riscând orice presiune fizică. Acuza a fost următoarea: «Ai ştiut că în 1948 Biserica a fost desprinsă de Stat, şi totuşi ai continuat să faci religie cu tineretul în biserică, antrenându-l într-un număr deosebit de mare; de ce ai făcut-o?». AceSta a fost actul de acuzare. În închisoare m-a rugat, ca, scăpând, la vremea ei (ştiind că va muri), să-i public manuscrisele». Părintele Tudor, înainte de a trece la cele veşnice, ştiind că Ioan Felea (fiul) n-a reuşit să găsească înţelegere nici la Bucureşti, nici la Arad spre a le publica, m-a rugat să urmăresc desfăşurarea acestei preocupări, ştiind că Părintele Ilarion m-a acceptat să-i fiu fiu duhovnicesc, mai ales din mai 1956, când, venind de la Aiud, n-am mers acasă, în Bihor, până nu m-am
spovedit într-o după-amiază întreagă şi a doua zi până la rugăciunea Tatăl
158
nostru din timpul Sfintei Liturghii… Şi apoi până cu o săptămână înainte de a fi areStat în 1958.
Dea Domnul ca toţi cei ce vor gusta şi urma Spre Tabor, să antreneze tot neamul creştinesc la trăirea în Hristos şi la sfintele slujbe în Sfânta Biserică, şi în viaţa lor şi a noastră de zi cu zi”.
De asemenea mulţumimAsociaţieiFoştilorDeţinuţi Politici şi Părintelui Justin Pârvu, care au înălţat la Aiud mausoleul şi mănăstirea înălţarea Sfintei Cruci, exact pe locul unde erau aruncate, ca nişte gunoaie, neştiuţi de nimeni, osemintele şirămăşiţele acestor martiri ai neamului românesc, întemniţaţi pentru că n-au lăsat neamul aceSta de izbelişte. Pe locul acesta odihnesc şi osemintele Părintelui Ilarion Felea, care pe data de 18 septembrie 1961, a încetat din viaţă, în urma torturilor fizice. Părintele Ilarion Felea nu a tăcut; el a mărturisit adevărul creştinesc, care incomoda regimul comunist ce nu mai putea suferi credinţa şicurăţia acestor ostaşi ai lui Hristos. Pentru rugăciunile cuviosului şi mărturisitorului Tău, Doamne, Preot Ilarion Felea, miluieşte şicurăţeşte sufletele noastre de toată întinăciunea şi ne ajută să putem păşi pe treptele desăvârşirii ca să Te cunoaştem pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu. Amin.
(Text extras din prefaţacărţii Spre Tabor, vol. 1)
PĂRINTELE CRĂCIUN OPREA – PĂRINTELE CEL CU NUME DE SĂRBĂTOARE
COPILĂRIA
Părintele Crăciun Oprea s-a născut
în ziua de 17 iunie a anului 1925, în satul Cărăsău (Bihor), în apropiere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun Oprea şi Saveta Oprea.
Bucuros şi sfânt ca o sărbătoare, i-a
fost nu numai numele, dar şi obiceiul,
căci toată viaţa sa Părintele a preţuit-o ca pe o sărbătoare Şi şi-a desăvârşit-o prin vieţuire cinstită şi cuvioasă,
dar şi prin grele pătimiri, ce i-au curăţit sufletul ca aurul în topitoare. De la
părinţii săi primeşte o aleasă educaţie
creştină, plămădită cu bun simţ, cinste dar mai ales în frica de Dumnezeu.
Despre copilăria sa şibunăcuviinţa şi evlavia ţăranului român din satul său,
Părintele Crăciun povestea aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500de case; tot timpul tinereţii pe care l-am prins acolo ştiam că sunt numai 4
beţivi. Astăzi nu ştiucâţi sunt. Şi erau renumite numai 2-3 femei care nu erau
cinstite….în familiile noastre creştine când se lăsa post, şi de Sf. Maria şi de
Postul Crăciunului era obiceiul să se Spele cu leşie vasele şi se postea în timpul postului şi dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţiifraţi şi cu poalele pline, şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tradiţie se cuvine să o readucem noi”.
în satul natal a absolvit şcoala primară, continuând apoi studiile la Şcoala Normală din Oradea între anii 1931-1940, apoi urmează cursurile Şcolii Normale Dimitrie Ţichindeal din Arad între anii 1940-1947. Adeseori Părintele vorbea laudativ cu privire la această şcoală confesională, de unde a deprins, de la profesori cu o ţinută morală deosebită, nu doar dragostea de Biserică şi de învăţăturasfinţilor, dar şi dragostea de neam, care se afla în mare cumpănă şi încercare, împresurat de mulţiduşmani ce voiau să îi distrugă credinţa şifiinţa. Iată ce mărturisea Părintele despre această şcoală: „Care dintre dumneavoastră nu-lcunoaşte pe Eminescu, care-l laudă pe Ţichindeal? A făcut şcoala teologică a Bisericii de la Arad, care avea rostul de a crea cadre de învăţători şi preoţi care mergeau în sat să poată face educaţie la români, căci în satele în care erau învăţătoriabsolvenţi de la şcoala lui Dimitrie Ţichindeal, sau a Bisericii, vorbeau şi în pauze limba română şi învăţau în Biserică şi la şcoală în limba noastră şi cât mai serios posibil. Pe când la şcolile de Stat şi în pauze învăţătorii obligau copiii să vorbească limba maghiară”.
Dumnezeu îl fereşte de urgia războiului, care a lăsat multe victime în aceste teritorii tânjite de vecinii păgâni. „în 1944 frontul a fost la noi în sat, îşi aminteşte Părintele. Armata a venit la noi în sat şi noi am fugit pentru că aflasem de la o rudenie că dacă eşti prins, eşti luat la făcut de tranşee. Şi am fugit undeva pe Crişul Alb, lângă Gura Honcii”.
TINEREŢE JERTFITĂ ÎN CINSTEA BISERICII ŞI A NEAMULUI
După ce absolvă Şcoala Normală din Arad, se înscrie în 1947 la Facultatea de Teologie din Arad.
în această perioadă Părintele îl are mentor duhovnicesc pe renumitul profesor de teologie, Pr. Ilarion Felea, care îi şi devine duhovnic. Faţă de Părintele Felea, Părintele Crăciun nutrea o deosebită dragoste şi evlavie, de la care a cules multe învăţături mântuitoare, ce l-au susţinutduhovniceşte în anii grei de încercări. I-a fost un ucenic devotat atât în timpul vieţii cât şi după martirizarea acestuia în temniţa Aiudului, astfel încât Părintele Crăciun reuşeştesă aducă la lumină, ca pe o datorie sfântă, volumele de teologie mistică ale Părintelui Felea, aflate în manuscris, sub denumirea Spre Tabor. Avându-l ca model de vieţuire, îi îndemna şi pe ucenicii săi să urmeze vieţuirii şi învăţăturilor Părintelui Ilarion Felea, despre care spunea: „însuşi Părintele Stăniloae afirma despre părintele Ilarion Felea, care a murit pe 18 septembrie 1961, la Aiud: «ca preot părintele Ilarion Felea m-a depăşit». Şi n-a spus-o doar din smerenie. Alt preot care l-a cunoscut pe părintele Ilarion pe când era rector la Arad şi obiceiul era ca studenţii să meargă duminica, miercurea şi vinerea la Sf. Liturghie la Catedrală, iar în restul zilelor la capelă, mărturiseşte după anii 90: «Părintele Ilarion Felea se manifesta deosebit de firesc la orice slujbă bisericească. În timpul vecerniei când se cădeşte în Biserică şi zicea Psalmul 50 sau alte rugăciuni, antrena absolut toată Biserica în rugăciune. Lumea simţea sinceritatea şi duhul rugăciunii care îl stăpânea. Când spovedea, ţinea ca omul să se mărturisească în picioare pentru că cele mai multe informaţii le transmitem prin ochi şi astfel îl poţi simţi pe om cât de sincer este. Părintele Ilarion mi-a fost duhovnic, de aceea ştiu că spovedea în picioare»”. Urgia comunistă însă, ce pusese stăpânire peste neamul românesc, a declanşat o puternică prigoană împotriva tuturor celor ce îl iubeau pe Hristos şi împotriva valorilor noastre strămoşeşti. Toţi cei care erau mlădiţe nobile ale acestui neam, care ar fi putut lumina prin faptă, prin cuvânt, au fost arestaţi, ca astfel poporul de afară să zacă în întunericul ateismului şi al necunoştinţei. Dar lumina mărturisitorilor din temniţele comuniste a luminat mai puternic decât obrocul beciurilor Securităţii, care a transformat, fără să vrea, închisorile în mănăstiri de necontenită rugăciune. Despre aceste realităţi vom afla şi din pătimirile şi mărturisirile Părintelui Crăciun. Chiar dacă Părintele evita să vorbească despre marile realizări spirituale trăite acolo, totuşi noi avem datoria să luminăm faptele celor aleşi ai lui Dumnezeu, ca ei să fie pildă de vieţuire pentru creştini. De cele mai multe ori Părintele se smerea şi vorbea mai mult despre alţi fraţi ai săi de suferinţă, dar s-au păstrat totuşi câteva mărturii din experienţa personală a dânsului, relatate, ori în cadrul unor conferinţe, ori în diverse discuţii şi convorbiri care, prin bunăvoinţa părintelui şi a lui Dumnezeu, au fost înregistrate, de noi, smeriţii.
„AM ZIS TATĂL NOSTRUşiNU AM MAI ŞTIUT CĂ MĂ BAT”.
Tânărul Crăciun este arestat de Securitate în plină stradă, în cadrul internatului Facultăţii de Teologie. „Ăştia m-au luat – povestea Părintele Crăciun în chilia Părintelui Justin – şi patru, cinci gealaţi mă aşteptau într-o casă naţionalizată. Eram pedagog la un internat de liceu în cadrul Facultăţii şi m-au luat de la masă flămând m-au săturat ăia – şi, cum am intrat, m-au trântit jos şi celelalte pe care le ştiţi. Mi-am împreunat palmele şi am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am mai ştiut că mă bat”. După anchetă Părintele Crăciun este condamnat de Tribunalul Militar din Timişoara, pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Relatăm acum o întâmplare pe care Părintele Crăciun obişnuia să o pună pe seama altui deţinut (ori că o făcea din smerenie, ori că sunt cazuri similare), însă de două ori Părintele însuşi ne-a mărturisit că despre sfinţia sa era vorba. „Dar am păţit eu următorul lucru: mă anchetau după declaraţiilecelorlalţi colegi şiştiindu-mă fugit, îmi puseseră în cârcă verzi şi uscate. Înainte de proces îţi dădea voie să te uiţi în dosar, ca să vezi acuzele care ţi se aduc şiuitându-mă peste el, am constatat că cei care m-au anchetat pe mine, când au dat paginile, două din ele s-au lipit una de alta, pentru că dacă ar fi fost să mă judece după ce scria acolo, mi-ar fi dat 25 de ani. Şi m-am pomenit că mi-au dat doi ani79. Minunea aceasta am pus-o pe seama rugăciunilor părintelui Arsenie” (Părintele Arsenie Boca era şisfinţia sa anchetat şi arestat în aceeaşi perioadă. Dar cu Părintele Arsenie avea să vorbească mai târziu). De la Arad e dus la Oradea, apoi la Timişoara. Aici continuă Părintele – „eram câte 20 de oameni în celulă, toţi elevi sau studenţi. Ne aruncau câte trei pâini să le împărţim. O făceau anume, ca să ne batem pentru mâncare, întotdeauna erau neînţelegeri, că unul are o felie mai mare, altul mai mică… La o anumită oră, seara, ne încuia. Şi dacă mureai, nu mai deschideau uşa până dimineaţa. Prima zi, după ce s-a făcut închiderea de seară, i-am invitat pe ceilalţi colegi să ne rugăm. Am citit Acatistul Maicii Domnului. Pe atunci aveam şi câte o cărticică de rugăciuni. Şine-am rugat. Cum am început rânduiala
79 Părintele Crăciun în total a primit 8 ani de închisoare, pentru că pedeapsa i-a fost comutată ulterior,
nevrând să pactizeze cu sistemul comunist.
aceasta de rugăciune, de meditaţie religioasă, nu a mai fost nicio dezbinare. Şi când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toţi că sunt închişi, au devenit toţii arăşifraţi. Luni de zile am stat aşa, încât nici nu mă mai gândeam când voi ieşi din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gândul la eliberare”.
LA PITEŞTI ŞI LA GHERLA
Cea mai grea perioadă, calvarul închisorilor, a fost cea petrecută în închisoarea Piteşti, unde a stat aproape un an de zile. La Piteştieste închis în august 1949, în aripa sudică a închisorii, în celula 9, la etajul 1, imediat lângă camera marelui torţionar, Ţurcanu. Până la 23 august 1949, deţinuţii aveau un regim mai liber; gardienii lăsau, prin conducerea închisorii, pe deţinuţi să fie liberi pe coridoare. Îi tratau chiar cu dumneavoastră, şi chiar îi respectau, deoarece conştientizau ce valori morale şi spirituale erau închise. După 23 august, din porunca superiorilor, au fost închişi în celule, şi li se adresau: banditule. „Şi la WC trebuia să mergi în pas alergător, cu condiţiile care erau acolo şi eram bătuţi crunt, fără milă. Şi apoi s-a reînceput reeducarea de un grup de studenţi care au fost înşelaţi socotind că vor fi miniştri dacă pot să ucidă pe ceilalţi cu ortacii lor. Echipa s-a numit echipa lui Ţurcanu. Au început să ne bată, pentru orice. Timp de câteva luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu aveam paturi, dormeam pe nişte fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deţinuţi, înspăimântaţi şi cedând psihic, au hotărât să treacă de partea torţionarilor, de partea comuniştilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducaţi, nu mai erau stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea şi frate pe frate era dat spre moarte”.
Mulţi din cei reeducaţi şi-au revenit ulterior şi au dat dovadă de puternice acte de martiraj, însă Părintele Crăciun nu a cedat nicio clipă în faţa reeducării, dimpotrivă încearcă să îi salveze şi pe ceilalţi fraţi, îmbărbătându-i: „Măi, oameni buni, dacă voi aţi hotărât să vă rupeţi de ceilalţi şi să îmbrăţişaţi această atitudine, treaba voastră. Însă un lucru aş vrea să vi-l spun. Nu ştiu cum poţi fi reeducat în stil comunist să te manifeşti ca un ateu după ce ţi-ai clădit o educaţiecreştină. Cum se va face asta, nu pot înţelege!”. Neputând să îl compromită şi din teama de a nu îi întări şi pe ceilalţi, este mutat la Gherla, apoi la Canal. „Regimul era acelaşişi la Piteşti şi la Gherla relatează părintele. Am fost la corecţională, ceilalţi erau la temniţă pe viaţă şi erau împărţiţi şi pe etaje. Spitalul era împărţit pentru tot operatorul. Am avut un coleg care făcea filosofie şi teologie, şi cum făcea teologie, l-au pus pe post de Hristos în vinerea patimilor, acolo, pe patul spitalului. Şi-au bătut joc de el grozav. El nu mărturiseşte, dar mi-au spus alţii care au fost prezenţi acolo”.
LA CANAL, PREVESTIRE MINUNATĂ
După încă un an petrecut la Gherla, este dus la Canal, pentru muncă corecţională. Părintele mărturiseşte că era aşa de slăbit încât abia îşi târa picioarele când a ajuns la Canal şi totuşi a făcut faţă acelor munci inumane, greu de imaginat pentru omul de azi. Obligaţi să îşi termine norma, că altfel erau duşi la carceră, părintele se îmbolnăveşte grav, dar nu primeşte niciun fel de scutire medicală. „Aici în spate, arată Părintele, am avut localizată o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut: lucram la canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu voiai, numai Dumnezeu ştie ce păţeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Aşa era de gras, că aruncând pământul pe care-l săpam cu hârleţul, se ţinea de hârleţ. Se desprindea greu. Şi aruncând aşa, se desprindeau şi fibrele musculare de sub omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămaşa o ţinea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci cu o mână puteam munci. Tata m-a văzut în cârje; venise fără autorizaţie, că nu i-au dat autorizaţie să poată veni aici, la baracă. Şi s-a întors acasă şi aşa a fost de bucuros că m-a văzut, încât, după vreo două săptămâni a murit”. „Pe mama am visat-o când a murit. Mi-a spus atunci, în vis, că mai am 7 ani de făcut închisoare”. Părintele nu a ştiut că mama sa murise decât după ce a ieşit din închisoare, totuşi i s-a arătat în chip minunat. Tot în chip minunat i s-a arătat şi în noaptea de Crăciun a anului 54, spunându-i că va mai sta 3 luni în închisoare. Şi chiar aşa s-a şi petrecut. În ziua de Bunavestire, adică exact după trei luni, a fost eliberat”.
Părintele a biruit de nenumărate ori moartea, pentru că Dumnezeu avea un plan cu el, avea misiunea de a ieşi din închisoare şi să lumineze sufletele ce zăceau sub zgura păcatelor. La un pas de moarte a fost şi după o intervenţie chirurgicală la picior, care din cauza condiţiilor mizere i se infectase, şi în acest caz Părintele nu a avut scutire medicală decât în ziua operaţiei. Era atât de slăbit încât gardienii puneau pariuri când o să moară. Şi nu au reuşit să îl omoare. Ce l-aţinut în viaţă, mărturiseşte Părintele, cu multă sfiiciune: „Eu am învăţat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile şinopţi întregi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară. Şi cei ce nu erau credincioŞi şi-au dat seama de importanţa rugăciunii şi au făcut-o”.
ELIBERAREA
După opt ani de detenţie grea, Părintele Crăciun este eliberat de Bunavestire, aflându-se în închisoarea Aiud. Părintele nu se duce direct acasă, ci se hotărăşte ca mai întâi să meargă la Episcopie, să îşi vadă de acte, având în plan să termine Teologia. Dumnezeu îi poartă paşii şi reuşeşte să se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu. Aflăm aceasta din relatările Părintelui: „Episcopul fusese în satul meu natal, acolo fusese un cetăţean autodidact care cunoştea Biblia pe de rost, pe vremea aceea era arhiereu vicar la Oradea, încă nu-l voi uita niciodată, şi mi-a dat binecuvântare să continui mai departe. Ba nu numai atâta, a aranjat lucrurile să am bursă de la Stat prima dată. La Arad am stat la un coleg care a făcut doi ani jumătate, numai. El era deja hirotonit şi am stat la el vreo două-trei zile, i-am ajutat la ceva lucruri la casă, şi înainte de a pleca îmi spune: au trecut mulţi ani şi s-ar putea întâmpla să nu-i găseşti pe toţi acasă. El ştia sigur că nu voi găsi pe niciunul”. În continuare se spovedeşte la Părintele Ilarion Felea, până în 1958, chiar cu două săptămâni înainte ca Părintele Felea să fie arestat. „Şi a fost condamnat acest Ilarion Felea, spune Părintele Crăciun, pentru următorul motiv actul lui de acuzare este următorul: «De ce după 1948 ai îndrăznit să faci educaţie cu tineretul în Biserica din Arad, în catedrală?». Pentru că despărţindu-se Biserica de Stat, puterea era în mâinile Statului şi Biserica nu mai avea voie să facă educaţie. AceSta a fost capul de acuzare. Pentru aceasta a fost condamnat o mulţime de ani şi a murit în temniţă”.
PREOT AL LUI DUMNEZEU, DUHOVNIC ISCUSIT
O altă personalitate duhovnicească ce îi marchează viaţa a fost Părintele Arsenie Boca, faţă de care avea o deosebită evlavie. Îl cunoaşte personal pe Părintele Arsenie, după ce absolvă Facultatea de Teologie. La îndemnul Părintelui Arsenie, se căsătoreşte cu o tânără, Anişoara, din satul Cinciş, ucenică apropiată a Părintelui Arsenie. Chiar dacă sora Anişoara era dornică să îmbrace haina monahală, Părintele Arsenie îi spune hotărât tinerei că mai mult o să facă pentru Dumnezeu în lume, decât în mănăstire. La 16 februarie 1962 se căsătoresc, apoi, în noiembrie 1964, odată cu Decretul de graţiere a deţinuţilor politici, Părintele Crăciun a fost hirotonit preot de către Prea Sfinţitul Episcop Teoctist, viitorul patriarh al României, pentru parohia Hăjdău cu filiileGoleş, Dăbâca.
Din decembrie 1973 s-a transferat la parohia Cinciş, cu binecuvântarea înalt Prea Sfinţitului Visarion spre a continua ridicarea bisericii de aici. În 1984 s-a încheiat ridicarea bisericii din Cinciş odată cu pictarea şisfinţirea ei. În anul 2011 încheie lucrările la muzeul destinat păstrării frescelor extrase din biserica-monument istoric din satul Cinciş Vechi aflat acum sub lac. Părintelea renovat multe biserici din împrejurimi, arătându-se, alături de maica preoteasă, un adevărat ctitor. Dar părintele nu a fost atât ctitor de biserici materiale, cât ctitor de suflete vii. Pentru vieţuirea sa plăcută Domnului, pentru dragostea sa faţă de credincioşi, Părintele începe să fie căutat ca duhovnic de mulţi tineri intelectuali, mulţi preoţi, care vedeau strălucind într-însul harul lui Dumnezeu. Toată viaţa, de aici încolo, şi-a dedicat-o credincioşilor care veneau să îi ceară sfatul sau să îşi descarce sufletul de gânduri şi necazuri. Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fiecare în parte. Trudeşte, cu conştiinţa puternică de slujitor al Bisericii şi al neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de Părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al Părintelui şi frate de suferinţă. Încearcă din răsputeri să convingă ierarhia să înfiinţezeşcoli de formare duhovnicească a preoţilor, dar în zadar, din păcate. Credem că Părintele a format el însuşimulţi preoţi care să ducă mai departe modelul său de vieţuirehristică.
Râvnitor să facă mai mult pentru reînviorarea vieţiiduhovniceşti în Ardeal, Părintele încearcă să ridice o mănăstire în locul parohiei sale, aşa cum fusese sfătuit, de altfel, de Părintele Arsenie Boca, ce i-a călcat pragul casei sale din Cinciş, spunând că în acel loc va trebui ridicată o mănăstire. Împreună cu soţia şi fiii duhovniceşti, cu binecuvântarea Preasfinţitului Timotei, ridică un complex muzeal, ce adăposteşte fresce şi icoane din vechea biserică înghiţită de lac, iar deasupra câteva chilii destinate vieţii monahale, în care acum vieţuiesccâţiva călugări.
TRECEREA LA DOMNUL
Apăsat de bolile care i-au afectat trupul încă din închisoare, Părintele răzbea din ce în ce mai greu cu nevoile parohiale. Cu trupul plăpând, dar cu sufletul mereu tânăr, Părintele parcă pierdea noţiunea timpului şi alerga ca un atlet al lui Hristos căutând pe cine să câştige spre drumul mântuirii, astfel încât uita şi să mai doarmă, să mănânce sau să trimită pe cineva să îi aprindă focul iarna în friguroasă biserică de piatră. Cu focul dragostei în piept mai mare decât suferinţa trupului, Părintele, până în ultima clipă a acestei vieţipământeşti, asculta nevoile fiilor săi duhovniceşti şi se sârguia spre slujirea preoţească. Aşa nădăjduia că va face şi în Duminica Floriilor, chiar dacă era grav bolnav, recent spitalizat. Însă Domnul avea alt plan. Domnul dorea să îi pună El însuşi cununa de Florii pe creştetul său ostenit. Aşa s-a stins, uşor, adormind senin şi cu chipul curat ca un copil, purtând în suflet stâlpările faptelor bune, cântând parcă: „Osana întru Cel de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”.
Astfel Biserica neamului românesc s-a îmbogăţit cu încă un rugător în ceruri. Avem nădejdea că va mijloci pentru fiii acestui neam înaintea Tronului lui Dumnezeu, care ascultă pe cei ce au pătimit pentru Numele Lui. Amin.
PĂRINTELE IOAN SABĂU OSTAŞUL NEÎNFRICAT AL LUI HRISTOS
Motto: „Să nu scrieţi ca să mă lăudaţi, căci n-am făcut nimic deosebit. Am trăit o viaţă, poate mai altfel decât a altora, dar m-a ajutat credinţa în Dumnezeu. Poate-or fi ceva învăţăminte de tras din asta…”.
PĂRINTELE IOAN SABĂU –
AUTOPORTRET
„M-am născut într-o familie săracă,
iar tatăl meu a murit pe când eu aveam
doar zece ani. M-am văzut oarecum
singur pe lume şi a trebuit să-mi iau, aşa, un fel de suport, un fel de aripi. AceSta
a fost frica de Dumnezeu. Mama spunea mereu că acesta e cel mai de preţlucru în viaţă. Deşi îi era foarte greu, nu m-a luat de la şcoală, pentru că asta fusese dorinţa tatălui meu pe patul de moarte. Ca să obţin o bursă, să mă pot întreţine, a trebuit să pun osul la carte. Când am terminat liceul, directorul acestuia, Aron Demian, văzând că sunt bun şi oarecum milităros, l-a sfătuit pe bunicul meu să mă înscrie în armată. Bunicul nici n-a vrut să audă, spunând că eu trebuie să urmez Teologia. Singura Facultate de Teologie care acorda burse de Stat era cea de la Cernăuţi. Am reuşit să obţin o bursă acolo şi am terminat Facultatea în 1935.
Bunicii mei muriseră între timp, iar mama rămăsese singură, cu gospodăria.
Mi-a spus să mă întorc acasă, să nu aştept să mi se repartizeze o catedră, căci ar fi trebuit să mai dau şi alte examene şi ea se descurcă tare greu singură. Academiile din Ardeal nu aveau dreptul să elibereze diplome de licenţă, astfel încât doar absolvenţii de la Bucureşti, ChişinăuşiCernăuţi erau recrutaţi ca profesori de religie. Eu însă mă simţeam atras de preoţie, poate şi pentru că de la vârsta de 5-6 ani cântasem în strana bisericii. M-am căsătorit cu o bucovineancă. Amândoi eram săraci. M-am dus în audienţă la Mitropolitul Nicolae Bălan, pentru a-i cere o parohie. El avea un fel de rezervă faţă de absolvenţii de la Cernăuţi, deoarece, într-un an, toţi studenţii de la Sibiu fugiseră la Cernăuţi, goniţi de taxele prea mari şi rigurozitatea exagerată existente la Sibiu. Mitropolitul Bălan mi-a spus: «Nu am decât câteva parohii pentru studenţii de la Sibiu. Nu am nimic vacant la nivelul vostru, al celor de la Cernăuţi!». Văzusem lista cu parohiile vacante, înainte de a merge la el, şi i-am spus: «Am văzut că aveţi multe parohii vacante». «Da, mi-a răspuns, dar acolo nu merge nimeni». «Daţi-mi mie una dintr-acelea». S-a mirat. «Care să ţi-o dau?» «Care e mai văduvită», am spus. Aşa a şi fost. A pus degetul pe una şi a zis: «Aici n-a fost preot de 50 de ani». Era Ceru-Băcăinţi (acum în judeţul Alba), un sat risipit pe nişte coclauri, cu casele împrăştiateşi cu destul de multe probleme. Simpatia faţă de preot era ceva firesc, după atâta timp de când nu mai avuseseră unul în sat. Oamenii au început să mă îndrăgească, iar eu am căutat să aduc noutăţi în viaţa lor spirituală. Am început să fac slujbe în fiecare zi, în Postul Mare. Veneau o mulţime de oameni, unii ajungeau şi la patru dimineaţa acasă, mergând două-trei ore pe drum… Între timp, s-a ivit o urgenţă: într-un sat din apropiere de Foit, la Renghet, lângă Geoagiu, erau probleme din punct de vedere moral: erau foarte mulţi concubini. Oamenii nu se mai cununau la biserică, pentru că preotul le ceruse nişte taxe pentru cununie celor care divorţaserăşi voiau să se recăsătorească. Şi atunci ei au protestat, trăind în concubinaj. M-au trimis pe mine acolo, să rezolv problema. Au fost vreo 40 de concubini pe care i-am convins să se căsătorească religios. Am căsătorit şi om de 80 de ani, orb, cu bătrâna lui. N-am luat pe nimeni cu mine, să nu râdă de ei, că-s mire şi mireasă la vârsta asta. Am rezolvat problema cum am putut. Din această situaţie ajunsesem însă în conflict cu Mitropolitul Bălan, căci atunci se ivise problema regelui Carol al II-lea. El se despărţise de regină şi stătea cu Lupeasca. Mitropolitul m-a chemat la el, să-mi propună să-l înlocuiesc pe protopopul din Geoagiu, care murise. Ne-am întâlnit pe drum, eu eram călare, el cu maşina. M-a acuzat că m-am dat de partea legionarilor, pentru că participasem la înmormântarea unuia dintre ei, Vasile Marin, mort în Spania, în lupta împotriva comunismului, apoi m-a întrebat: «Ce aveţi voi cu regele?». «Sfinţia Voastră, dar dvs. m-aţi trimis la Renghet, să-i conving pe oamenisă se cunune». şi mulţi au spus: «Cum stă regele necununat, noi nu putem
172
sta?». Vedeţi unde se răsfrânge capul unei ţări? Mitropolitul mi-a răspuns că acestea sunt păcate ce se combat din scaunul mărturisirii. «Foarte bine», am spus. «Dar cine îl spovedeşte pe rege, că n-o să mă duc eu, un preot de ţară din Apuseni! Unul dintre vlădicii ţării se cade să ia atitudine oficială, pentru că, dacă nu procedăm cu un ceas mai devreme, asupra ţării va veni o primejdie pentru acest mare păcat în care trăieşte regele!». Mitropolitul s-a înfuriat şi mi-a spus că am căzut din graţia lui. M-a pedepsit pentru asta, suSpendându-mă vreo două luni de la cele sfinte. Aşa a început calvarul… Toţi ierarhii erau în legături politice cu cei mari. Mi s-a făcut proces şi am mers tot aşa, ca antidinastic, antimonarhist, am fost primul pe listă, ori de câte ori se făceau arestări. Atunci am fost arestat prima oară, apoi pe vremea lui Antonescu şi după 23 august…
Nicăieri nu mi s-a imputat că fac politică; cu toate astea, luni de zile mă tot anchetau. Eu am simţit de ce, iar mai târziu mi-au spus ei, când or văzut că mă prea necăjesc: «Ce te mai întrebi, părinte, ce vină ai? Ai fost pentru noi cel mai înverşunat predicator al judeţului Hunedoara. Noi suntem atei, nouă nu ne convine să se facă propagandă religioasă», în 48, m-au arestat pentru că am făcut un memoriu către românii americani, să ne ajute pentru construirea bisericii din Vinerea (jud. Alba n.r.), unde fusesem transferat între timp. Erau mulţi de acolo plecaţi în America, unul era chiar senator în Senatul american. Memoriul a căzut în mâinile celor de la cenzură şi mi-au făcut proces. Dar nu pentru memoriu. Trimiseseră pe cineva să-mi ceară, chipurile, ajutor pentru partizanii din Apuseni. Eu mi-am dat seama că e o capcană, am fost destul de abil şi i-am spus că n-am ce să le dau, că-s sărac. La proces m-au achitat, că n-au avut probe, dar procurorul a zis: «Ar fi dat, dacă avea, deci fapta există!», în închisoare am avut multe momente când Dumnezeu mi-a arătat că e cu mine. Eram închis la Deva, în 48, când un maior de Securitate, văzând că nu-s vinovat de nimic, a făcut propunerea să fiu eliberat. Eram foarte mulţi, celulele erau pline şi nu mai aveau unde să-i pună pe deţinuţi. Se făcuseră carcere chiar în camerele unde eram. Aduseseră un avocat, Nasta se numea, bătrân şi bolnav. L-au închis acolo, în ţarc, să stea pe ciment cinci zile, numai în cămaşă, fără mâncare. Am forţatuşaşi am băgat o pătură şi un măr. Dar mărul a lăsat o coajă pe scândură şi maiorul a văzut-o. A întrebat cine a făcut asta şi eu am recunoscut. Cum să-l las să-i chinuie pe toţi ceilalţi, nevinovaţi? Toţi participaseră, dar eu fusesem iniţiatorul. Maiorul, Mohoreanu se chema, m-a întrebat de ce am făcut asta şi i-am spus că eu sunt nu numai deţinut, ci şi preot, şi am datoria să sar în ajutorul unui om care moare lângă mine, indiferent ce piedici am în cale. Avocatul zăcea fără apă, gemea mereu, nu-l puteam lăsa să moară lângă mine fără să-i dau o ultimă picătură de ajutor. Maiorul a promis că mă va pedepsi, dar în celelalte celule m-a dat de exemplu ca om de onoare, gândind că astfel va reuşi să stoarcă de la ceilalţi destăinuirile pe care le voia.
Multe necazuri au fost şi când am sfinţit biserica din Vinerea, în 1958, în luna octombrie. Este o biserică mare, la a cărei sfinţire au fost peste 10.000 de oameni. Slujba a fost oficiată de 120 de preoţi. A fost ceva şocant. Pe linie de partid, au încercat să boicoteze sfinţirea. Au tăiat noaptea limba clopotului, că atunci când se suie paracliserul să tragă clopotul, să cadă şi să se producă accident, să aibă motiv să mă ancheteze. Nu era curent electric în sat, dar am făcut rost de un grup electrogen, cumpărat de la nemţi, special pentru biserică. Au băgat zahăr în benzină, ca să nu poată porni. Au adus foarte multe manifestări în sat: echipe de fotbal din Bucureşti, ca să joace la Cugir, dar cugirenii au venit la sfinţire cu prapuri, unul nu s-a dus la meci. Au adus Teatrul de păpuşi, Teatrul de Estradă din Deva, Teatrul din Petroşani şi au pus megafoanele în faţa bisericii. În sala mare a şcolii, femeile din sat aranjaseră masă pentru 500 de persoane, dar în timpul slujbei propagandiştii au aruncat toată mâncarea în drum.
Aflând de cele întâmplate, unul din preoţi a ieşit de la slujbă şi a vorbit cu gospodinele din sat, iar acestea au adus fiecare câte un covor şi au aranjat în curtea casei parohiale care era o dărăpănătură un fel de sală numai din covoare, creând o atmosferă deosebită. Ca să nu rămână partidul de ruşine prin acest eşec, au spus că eu am făcut toate astea, ca să compromit partidul. Au început anchetele. M-au condamnat la opt ani închisoare, scriind în ac!te
că au găsit trei mitraliere în biserica din Vinerea, cu ocazia sfinţirii acesteia.
174
După ce a stat două săptămâni în Vinerea, luând informaţii de la ţărani, la încheierea cercetărilor, anchetatorul meu s-a întâlnit cu unul dintre cei cărora încercase să le stoarcă declaraţii împotriva mea. AceSta i-a spus: «Apăi, domnule, nu ştiu ce ştii, ce nu ştii despre popa nost, da nu-i vinovat! A zidit 20 de ani la biserica asta şi nu şi-a însuşit niciun fir de aţă. Membrii de partid nici n-au început să zidească la Căminul Cultural, dar deja unul are casa în Cugir, unul în Orăştie… Ne bate Dumnezeu dacă cârtim!». A rămas impresionat şi mi-a zis: «îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.! Vă admir pentru felul cum vă iubesc oamenii. Am găsit şi pricinaşi, dar adevărul e că eu i-am creat. Dumneavoastră sunteţi trup şi suflet! Aşa am vrea să fie şi membrii noştri de partid… ». «Apăi, dacă erau aşa, nu demolau biserici!», i-am răspuns”80.
PĂRINTELE IOAN SABĂU: AMINTIRI DIN TEMNIŢĂ81
„NOI TREBUIE SĂ NE GÂNDIM SĂ REDEVENIM POPOR BIBLIC”.
Minunea pe care am văzut-o în prima mea noapte de închisoare a fost că în 1949, după ce ne-au anchetat, ne-au dus la închisoarea din Deva. Atunci închisoarea era considerată ca depozit pentru cei cărora le venea rândul la Tribunal. Îţi venea rândul destul de greu la proces: cam la un an, doi. Am prins Paştile din 1949 în faza aceasta de aşteptareajudecăţii Tribunalului. Şi în temniţă, la Deva s-a cântat „Hristos a înviat” ca la Paşti. Maiorul de la Siguranţă a venit direct la mine în celulă şi zice: „No, popă, aici îţi putrezesc oasele! Tu ai provocat huliganismul”. Aşa se chemau manifestările religioase. Şi totuşi îmi purta o oarecare simpatie pentru că văzuse sinceritatea şi curajul meu.
80 Frag. din interviul luat de Camelia Stărcescu. 81 Frag. dintr-un Cuvânt rostit în cadrul obştii mănăstirii Paltin Petru-Vodă, 2006.
îi zic: „Domnule maior, am fost dintotdeauna sincer cu dumneavoastră. N-am acest merit să fi organizat eu. S-a organizat de la sine”. Momentan a vrut să meargă din celulă în celulă să caute un ţapispăşitor şi imediat după Paşti a pus scânduri la fereşti. M-am îngrozit când a spus: „Fac un proces de huliganism”. Mi-aduc aminte că n-am mai avut altă putere de a mai rezista, decât m-am pus în genunchi şi în lacrimi am cerut lui Dumnezeu să ajute cumva să nu-i bage şi pe ceilalţi, că dacă erai singur nu te condamnau aşa de mult. Procesele singuratice erau până la cincisprezece ani. Cele de grup erau de la cincisprezece ani în sus. Toată ziua de Paşti am petrecut-o în rugăciune.
Seara am primit ştire de la gardienii care strecurau pe furiş vestea: „ A murit tartorul vostru”. A doua zi confirmarea: a murit Mohoreanu, un nume de evreu românizat, şi ne-au mai informat şi că a murit în prima zi de Paşti. A doua zi, l-au îngropat cu funeralii naţionale, cu coroane de la fiecare partid. Ne-au mai spus că a doua zi de Paşti, noaptea, un credincios a vrut să-i pună o lumânare şi s-au aprins coroanele în cimitir. Mare incendiu, mare panică. La 12 noaptea au ieşittoţi pompierii că arde Deva. Acum, după atâţia ani, am aflat că a fost şi alt motiv. Colonelul Crăciun l-aameninţat că îl dă afară din serviciu pentru că era responsabil de huliganismul nostru. Din cauza aceasta, el s-a otrăvit. Aceasta am considerat-o oarecum mâna lui Dumnezeu. De atunci, pe mine nici nu m-au mai bătut vreodată. În schimb, cât am mai stat la închisoare din 1957 până în 1964 pe mine m-au pus la izolare la sărbători mari, la Paşti şila Crăciun. Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţitdependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna
de Dumnezeuşitoate veneau de la El.
Cu un veac în urmă, am găsit în statisticile parohiei mele, că s-au născut 60 de copii într-un an. Au murit 40, din cauza simplităţii în care am trăit, că n-am avut nicio cunoştinţă medicală şi igienică. Trebuie să apelăm la doctori când ei ne pot ajuta. Şi medicul este al doilea preot propriu-zis. Atunci mi-am adus aminte de ignoranţa oamenilor când au murit cei 40 de copii.
Din păcate în zilele noastre, ştiinţa nu s-a mai pus în slujba credinţei, ci în slujba comerţului şi a morţii.
Noi trebuie să ne gândim să redevenim popor biblic. Nu trebuie să ne Scriem că suntem puţini. În plus, Dumnezeu nu dă nimic obligat. Cere aprobarea omului. Gândiţi-vă că Dumnezeu nu S-a pogorât din cer fără aprobarea Sf. Fecioare. Când a încuviinţat Sf. Fecioară? Când a fost şcolită cu biruinţa firii. Aş vrea să vă reamintesc ce scrie în primele pagini ale Bibliei: «Când fiii oamenilor cu fiicele lui Dumnezeu s-au încuscrit, au dat dovadă de multă voluptate trupească şi atunci Dumnezeu a zis: îmi voi lua duhul de la aceşti oameni, că sunt numai trup». Sf. Ap. Pavel zice şi el: «Când ajungi să fii stăpânit de duhuri, firea este culcată la pământ». Omul trebuie să fie cel care să deschidă fereastra spre Dumnezeu.
„MĂI, VOI AVEŢI DATORIA SĂ VEDEŢI VREMILE! SĂ ŞTIŢI ISTORIA!”
„Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! «Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit» şi nu-lînvăţa ceea ce el nu făcea. «Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin» a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar «viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui». Părintelui Vlad i-a încredinţat şiultimile lui cuvinte, când l-a întrebat: «Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?». «Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?». «Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru
că asta era măsura lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!».
Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei! Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul «nu» la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! «Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţăDumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşaş-or pierdut credinţa»”82.
„EU NU AM FOST BĂTUT LA TĂLPI DECÂT PENTRU CĂ AM SLUJIT BISERICA”.
„Din puşcărie mi-am amintit că a fost patru ani în zarcă, şi-l scoteau cu o targă pentru că era imobilizat. Nu mi-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. Când l-am întrebat odată, mi-a zis că pe el nu l-au bătut; altădată că nici la preoteasă nu i-a spus ce a pătimit. Fiica Părintelui mi-a povestit cum l-au bătut gardienii chiar în faţa ei, când avea 12 ani şi a venit să-l vadă la închisoare. O singură dată mi-a povestit despre cum fostul Patriarh Teoctist îl pedepsise cu două săptămâni de slujire la Mănăstirea Gai pentru că nu găsise ordine în biserică. De fapt, Preasfinţitul Teoctist, venind odată cu maşina unde slujea părintele în acea vreme la Bobâlna, ca să vadă biserica, le-a găsit pe femei făcând curat, şi s-a supărat; femeile i-au spus însă că ele doar atunci pot face curat, când Părintele lipseşte, pentru că altfel el este toată ziua la biserică. Lucrul părea greu de crezut mai ales în acea vreme când erau atât de cenzurate activităţile misionare ale preotului de către regimul comunist. Şi Părintele, mergând la Arad, i-a spus Preasfinţitului: «Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica».
Altădată, mergând în audienţă la Preasfinţitul, aceSta i-a zis: «Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!». Atunci Părintele a răspuns: «Sărut dreapta!», şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-aîmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.
82 frag. din George Crăsnean, Revista Lumea Credinţei.
Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: «Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!». Părintele Ioan a ctitorit şapte biserici, dintre care cea mai frumoasă este minunata catedrală de la Vinerea, închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului. Îmi spunea că-i esteruşine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el şi pe familia lui”83. La 16 februarie 2009, părintele Ioan Sabău va întregi ceata mărturisitorilor din Biserica triumfătoare a neamului românesc, rămânând icoană vie de vrednic păstor în sufletele celor care l-au
cunoscut şi l-a u iubit.
83 Mărturia părintelui Cristian, fiu duhovnicesc al părintelui Ioan şi al doamnei Cecilia Sabău, fiică după trup.
PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT – EVREUL GENIAL CONVERTIT LA ORTODOXIE
DEVOŢIUNEA MEA PARTICULARĂ ESTE CRUCEA”.
Motto: „De geaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de niciun folos.
Câţi eretici n-au riscat moartea? Câţinu au dorit-o şi care acum ard în foc?
Diavolul are şi el martirii lui”.
ITINERARII BIOGRAFICE
Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian)
Steinhardt, scriitor, publicist, critic
literar, eseist, filosof şi adânc trăitor
creştin, de origine evreu, se naşte la
12 iulie 1912, în comuna Pantelimon,
lângă Bucureşti. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, rănit la Mărăşti şi decorat cu „Virtutea militară”, pentru că a luptat în primul război
mondial, conducea o fabrică de mobile şi cherestea la marginea Bucureştiului.
Mama excela în blândeţe şi bunătate, calităţi descrise de N. Steinhardt într-o cromatică tentă de nostalgie: „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o
amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri,
îşi aşteptaumuşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi
părinţii”. Urmează exclamaţia cu nuanţe de amărăciune a celui care, neînduplecat cu propria fire, îşi va face mereu o intransigentă autoanaliză: „Dar, vai,
n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul
decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora!
N-a fost să fie!”. Din scurta autobiografie pe care Nicolae Steinhardt şi-a alcătuit-o la îndemnul IPS Teofil Herineanuşi al părintelui duhovnic, arhim. Serafim Man, spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia, spicuim următoarea mărturisire, semnificativă pentru lucrarea pe care pronia lui Dumnezeu a avut-o cu sufletul lui Steinhardt, adus la creştinism asemenea convertirii minunate a lui Saul: „Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu”84.
După clasele primare pe care le face în parte acasă, parte la ŞcoalaClemenţa din Bucureşti, urmează cursurile Liceului Spiru Haret, unde „am fost singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari”85.
„AFECŢIUNEA MEA PENTRU NEAMUL ROMÂNESC S-A ÎNTĂRIT”.
Perioada anilor de liceu în care Constantin Noica, Mircea Eliade, Dinu Pillat şi Marcel Avramescu îi sunt colegi de generaţie, marchează începutul afirmării sale în tribuna literaţilor. Frecventează cu persuasiune cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu şi publică sub pseudonimul Antistihus. După susţinerea examenului de bacalaureat în 1929, se înscrie la cursurile Facultăţii de Drept şi Litere, pe care o absolvă în 1934, an în care publică primul volum din în genul… tinerilor, care conţinepastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu. Îşidesăvârşeşte studiile, doi ani mai târziu, când îşi susţine la Bucureşti teza de doctorat în Drept constituţional cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Leon Duguit” şi se hotărăşte să-şi continue studiile la Paris şi Londra până la declanşareacelei de-a doua conflagraţii mondiale. Revenit în ţară, „nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şiofiţer de rezervă, fiind recunoscut, «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii.
84 Frag. din Autobiografie în Martiri şi mărturisitori români din sec. XX, de Fabian Seiche, Ed. Agaton, 2010, pp. 458-459.
85 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000 (n.ed. toate citatele autobiografice sunt preluate din aceeaşi sursă).
Am executat totuşideşi puteam fi scutiţimunca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aşrecunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul ţăriidate fiind împrejurările nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţieievreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”.
„MĂ SIMŢEAM DIN CE ÎN CE MAI ATRAS DE CREŞTINISM”.
Anii 1939-1940 şi 1944 conturează pregnant profilul de publicist şi critic literar al lui Steinhardt prin intensa activitate publicistică pe care o prestează ca redactor al „Revistei Fundaţiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu. Perioada imediată războiului aduce schimbări majore pe scena politică a ţării, a cărei agonie începe odată cu abolirea monarhiei şi instalarea regimului comunist. Teroarea exercitată de noul regim îşi pune amprenta privaţiunilor şi peste destinul lui Steinhardt, circumscris de altfel parcursului tragic al întregii intelectualităţi interbelice: „Am suferit alături de atâţiaalţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav vreme îndelungată”, în ciuda greutăţilor şi a presiunilor imunde, pentru Steinhardt drumul lăuntric către centrul propriei fiinţeîşi deapănă firul către o renaştere spirituală ireversibilă: „Din punct de vedere spiritual, lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină virgil Cândea şi Paul Simionescu m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam aşadar, pe amândouă planurile: teoretic şi practic. Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării.
Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase”.
într-un timp al haosului moral, al abrogării distincţieiesenţiale dintre bine şi rău, ori mai precis al falsificării binelui, al lagărelor de concentrare şi al camerelor de tortură, N. Steinhardt îşi câştigă prin suferinţă libertatea interioară.
ÎN ARESTUL SECURITĂŢII. ABSURDUL UNUI FALS PROCES
„Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară”. În1959, la 46 de ani, Steinhardt este arestat şi declarat inculpat în celebrul proces „Noica – Pillat”. La 31 decembrie, în acelaşi an, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi introdus în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Ironia supremă pentru un evreu care, în ultimii ani, fusese prigonit din cauza originilor de către regimul Antonescu. Steinhardt, la îndemnul tatălui său care avea oroare de fricoşi şi un vădit dispreţ pentru delatori, refuză compromisul. În arestul Securităţii, cunoaşte duritatea anchetelor renumite prin cruzimea metodelor de interogatoriu: „Locotenentul-major Onea, dintre «metodele de simplă securitate», cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şitovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţiedisproporţionatăfaţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape al meu şi al lui – şi cu gentileţe stingherit părintească mi le aplică pe cap, pe tălpi, după cum e cazul”. Şi pentru că declaraţiile acuzatului nu corespund aşteptărilorSecurităţii, în februarie 1960, se montează procesul, trecându-se la „făurirea scenei pe care o jucăm toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adânc înfipte în mizerie şi spaimă”. Aşezat în boxa acuzaţilor între Constantin Noica şi Vladimir Streinu, în tribunal Steinhardt găseşte tăria să se descătuşeze de propriul sine, spre a fi reazemul celor apropiaţi, prăbuşiţi în genunea deznădejdii: „De îndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: «Dinule, să
ştii că nu suntem supăraţi niciunul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune». Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta”. Conştient că procesul nu este decât o „comedie” cu deznodământul prestabilit şi că „ce spui la tribunal e ca şi cum ai vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut”, Nicolae Steinhardt îşi pregăteşte cu grijă, din celulă, cuvântul final pe care îl recită fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şineţărmurită dragoste”. Urmează actul final al mascaradei, sentinţa nr. 24/1960 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti: „12 (doisprezece) ani muncă silnică, 7 (şapte) ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”.
PRIMA TEMNIŢĂ. JILAVA ALTAR AL SUFERINŢEI ŞI CRISTELINIŢĂ A NAŞTERII DIN NOU
„Creştinismul e bucurie şireţetă de fericire; e şi asumare a durerii”. Sfârşitul lui februarie, 1960 îl găseşte pe Steinhardt între zidurile mohorâte ale Jilavei, acolo unde avea să descopere constantele unei spiritualităţi româneşti pe care, odată ieşit din închisoare, le va cinsti cu verbul şi verva lui inimitabile. Prima zi de temniţă, însă va rămâne în memoria părintelui Nicolae, una plumbuită de spaimă şi nedumerire: „Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase. Totul ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real”. Părintele Mina Dobzeu, cel care va purcede la catehizarea lui Steinhardt, afundându-l în baia naşterii din nou a botezului creştin, îşi aminteşte de prima întâlnire cu viitorul catehumen: „Era spre sfârşitul lui februarie. Eram vreo 60 în celulă, trei rânduri de paturi etajate. Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acu şi e ziuă. A doua zi am aflat că se numeşte Nicolae Steinhardt şi că e «ovreu», cum zicea el”.
„ÎNCEP SĂ PRESIMT CĂ HRISTOS E PREZENT ÎN PUŞCĂRIE”.
Regimul dur de detenţieeste îmblânzit de atmosfera spirituală care domneşte în celula 34, astfel încât bucuria şi durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „în celula 34, bucuria izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curggârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare”.Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie şi altar. Învaţă cu repeziciune alfabetul Morse ca să-şi mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic şi Gyr şicunoaşte fericirea de a fi în preajma liniştitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelaţia unei alte lumi: „(…) încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc, îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”. Stările sufleteştiexperiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecţia unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”86. În temniţa lugubră a Jilavei, rolului lui Anania din episodul convertirii Sf. Ap. Pavel, i se substituie figura luminoasă a părintelui Mina Dobzeu, neobosit în predarea lecţiilor de catehizare pe care „le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte”. Alegerea de a fi botezat creştin-ortodox pe care Steinhardt o face, în căutarea adevărului izbăvitor, nu este decât răspunsul sincer şi ferm pe care înţelege să-l dea lui Hristos la tainica Lui chemare: „Mi-a spus că vrea să treacă la creştinism. Eram cu alţi doi preoţi greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veşminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, îşi aminteşte părintele Mina.
„MĂ NASC DIN NOU, DIN APĂ VIERMĂNOASĂ ŞI DUH RAPID”.
între filele Jurnalului fericirii, se ascunde sfioasă şi evocarea zilei botezului: „Era 15 martie 1960: Părintele Mina alege momentul pe care-lsocoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţăroşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală dar cu acea iscusinţăpreoţească unde iuţeala nu stânjeneştedicţiadesluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid”. Naşul de botez fusese ales Emanuel Vidraşcu, şeful de cabinet al ministrului
86 ÎPS Iustinian Chira, Arhiep. Maramureşului şi sătmarului, N. Steinhardt în evocări, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 71.
de Externe, Mihai Antonescu şi cel care a purtat cu maşina la tipografie celebrul ordin: «Vă ordon, treceţi Prutul!»”.
Este limpede că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie, ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experienţe de viaţă şi al unor cugetări persistente, ivite din acuitatea şi profunzimea trăirilor sale creştine, după cum el însuşi mărturiseşte adesea: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştieşi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există Sfintele Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine şimuşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând înjur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite”.
ÎN LUMINA HARULUI – „NU MAI SUNT. BA SUNT, DAR ATÂT DE PUTERNIC ÎNCÂT NU MĂ RECUNOSC”.
Peste ani, după eliberare, Steinhardt îşi va desăvârşi taina botezului prin mirungereşi primirea Sf. Împărtăşanii la schitul bucureşteanDarvari. Flămând de iubire şi de sens, greu încercat de foame, frig şi teroare, Steinhardt are în celula 25 a închisorii Jilava, două vise prin care va simţi adumbrirea harului trebuitor izbânzilor asupra condiţiei umane decăzute şi a suferinţei extreme: „Odată mi s-a arătat în vis mama care mergea mereu la Capra, la biserică, şi care vorbea atât de curat şi de fermecător româneşte – şi, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut. Al doilea vis a fost mai cutremurător. Mi s-a dăruit un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şivieţuiesc în mijlocul ei, mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”.
Sfârşitul anului 1960 îl găseşte în hrubele ostile ale Reduitului Jilava, după o grevă a foamei care îi zdruncină serios sănătatea. Distrofic, etichetat ca „nesincer cu ancheta”, este proscris, nefiind scos la vreo muncă. Paradoxal, în celula 34, „în locul acela aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaţa mea, arătându-mi-se că minunea face parte din viaţa reală ca o componentă indiscutabilă a lumii”.
GHERLA – „DEVOŢIUNEA MEA PARTICULARĂ ESTE CRUCEA”.
Crucea, „singurul tipar care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii”, este altarul de jertfă al lui Steinhardt şi în perioada detenţiei de la Aiud şi Gherla (1961-1964). Sufletul lui vibrează acum tainic în aceeaşi bătaie, în acelaşi avânt la acordurile versului lui N. Crainic din Cântecul potirului: „Şi iată, potirul la gură Te-aduce Iisuse Hristoase, Tu, jertfa pe Cruce Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine Tu, vinul de-a pururi al neamului meu”. În mâzga şi întunericul celulei 44, Steinhardt continuă să fie martorul tăcut al îmbrăţişărilor divine de har şi lumină: „Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi i se preling lacrimi: faţa îi este luminată extatic. Priveliştea aceasta îmi despică inima-n două şi dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaţa mi-aş da-o fără a sta pe gânduri. M-aş arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scânduri şi eu nu-s decât un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivităţii, care-i superficialitate”.
Simultan, lumea insidioasă a temniţei se descompune în fascicule de viaţă chinuitoare, vecină cu supliciile infernului: „Am dobândit convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiuneşi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul”. Singurul punct de sprijin rămâne introvertirea suferinţei ca cel mai neîndoielnic, dar şi cel mai criptic traiect spre veşnicie: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa, nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, ori şicând proaspătă”.
ELIBERAREA. „AM INTRAT ÎN ÎNCHISOARE ORB ŞI IES CU OCHII DESCHIŞI”.
Intervenţia proniei divine, rostuită să-i întregească corola pătimirilor prin lepădarea definitivă de lume în viaţa monahală, îl absolvă de închisoare înainte de termen prin Decretul de graţiere generală a deţinuţilor politici din 1964. Eliberat în ultima zi, după îndelungi şi chinuitoare aşteptări care îi provocau „o stare ilogică de nerăbdare şi anxietate”, nu pregetă să-şi întocmească un amănunţit examen de conştiinţă: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi;
am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea;
am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şiviaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şiduşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.
Corolarul bilanţului rămâne un autentic testament al metanoieicreştine, întregind nimbul generozităţii fără umbre al profilului sufletesc steinhardtian: „Din rob şi schilod, Doamne m-ai făcut om liber şi senior; din fricos
190
şimişel, om îndrăzneţ; din fiinţă a întunecimii, un ahtiat după lumină; şi slobod a încerca senzaţia că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învăţăturaşi vrerea Ta”.
Anii care urmează sunt prolifici pentru viaţa literară în care se ancorează cu un avânt titanic la insistenţele lui Constantin Noica. Publică traduceri, medalione, eseuri, cronici şi semnează în publicaţii precum: Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox sau Opinia studenţească. În urma acestor colaborări, rezultă mai multe volume de eseuri şi critică literară, cele mai cunoscute fiind între viaţă şicărţi (1976) şi Incertitudini literare (1980), pentru care şi primeşte Marele Premiu al Criticii literare.
ÎMBRĂCAT ÎN HAINA DESĂVÂRŞIRII mONAHISMUL
În acelaşi timp, îşi continuă drumul lăuntric spre desăvârşireşi după moartea tatălui său, survenită în 1967, începe să-şi caute o mănăstire, demers anevoios din cauza trecutului din temniţele comuniste care îl stigmatizează drept persoană preferabil de evitat. Hristos îi întinde şi de această dată mâna. Este sfătuit de Constantin Noica care îl cunoscuse de puţină vreme pe IPS Justinian Chira al Maramureşului şi sătmarului, să se retragă în mănăstirea Rohia unde va şi îmbrăca haina dăruirii supreme la 16 august 1980. Părintelui Nicolae i se deschid acum noi adâncimi de trăire creştină, aşa cum singur mărturiseşte: „Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alţi ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul şi bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în puşcărieşi am devenit creştin. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viaţă întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu…” Totodată, la călugărie primeşte de la IPS Justinian, cel care va înfrunta până la capăt, cu curaj şi demnitate hărţuielileSecurităţii deranjată de prezenţa lui Steinhardt la Rohia ascultarea de a scrie mereu, după cum îl va inspira harul şi de a răspunde de biblioteca mănăstirii în patrimoniul căreia se găseau în neorânduială peste 23.000 de volume. Stropi de lumină şi de foc cristalizaţi, transformaţi în cuvinte se aştern cuminte în filele Jurnalului fericirii. Conceput ca un „testament literar”, cartea care a fost redactată, în prima sa formă, la începutul anilor 1970, având aproximativ 570 de pagini dactilografiate, va avea până la publicare acelaşi drum sinuos pe care l-a avut în viaţă şi autorul ei. În 1972, este confiscată de Securitate şi restituită trei ani mai tîrziu, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. O a doua variantă, mai amplă, de circa 760 de pagini, este confiscată, din nou, în 1984. Două variante sunt scoase pe ascuns din ţară şi ajung în mâinile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, la Paris, devenind subiectul unui veritabil „serial” difuzat la postul de radio „Europa liberă”, între anii 1988 şi 1989. Publicată, pentru prima dată oficial, în 1992 Jurnalul fericirii a devenit imediat o piatră de temelie a culturii româneşti. La Rohia, prin bogăţia de duh şi de trăire creştină, părintele Nicolae devine în scurt timp mentorul spiritual al mănăstirii şi un nesecat izvor de har pentru cei tineri. Părintele Pantelimon, care i-a fost ucenic, îşi aminteşte: „Ne iubea foarte mult, dar ne şi certa când greşeam. Pe atunci aveam 17-18 ani şi, bineînţeles, cum sunt tinerii, mai greşeam din când în când. Dânsul, ca un părinte bun şi iubitor, ne certa cu multă blândeţe şi multă dragoste şi încerca să ne facă mai conştienţi. Îl iubeam foarte mult şi ne simţeam în preajma dânsului ca şi în preajma unui tată duhovnicesc. Ne simţeam foarte aproape. Eu de multe ori îl mai şi deranjam. Veneam cu tot felul de întrebări, abia intrat în viaţa monahală, dar nu se supăra şi întotdeauna îşi făcea timp şi pentru noi”87.
„MAI BINE ESTE SĂ MOR ODATĂ CU HRISTOS, DECÂT SĂ-L RENEG”.
Viaţa monahală, aidoma celei din detenţie, îi va fi necontenit prilej de totală jertfă şi înălţătoarerenunţare: „Să nu ţinem la viaţă, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deşertăciunile”. Senin şi cu sufletul odihnit în braţele Mirelui ceresc, îşi va duce răbdător bătălia finală cu frământătura de tină a
87 Preluat de pe http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/nicolae-steinhardt
trupului răpus de boală: „Contractase o tuberculoză intestinală în închisoare ale cărei efecte l-au urmărit toată viaţa, şi-a fracturat femurul, era cardiac şi avea tot felul de limitări fiziologice, dar se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hrănit decât prin perfuzii. L-am văzut de câteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întâmpinându-mă cu acelaşi gen de
192
discurs: «Frate Virgile, eu, când nu sunt încă pe moarte, mă simt minunat!»”, povesteşte profesorul Ciomoş în volumul Convorbiri despre N. Steinhardt. În martie 1989, angina pectorală de care părintele Nicolae suferea, se agravează, motiv pentru care se hotărăşte să plece de urgenţă la Bucureşti pentru a fi consultat de un medic Specialist. Pe drumul spre Baia Mare, alături de părinţii Justin HodeaşiPaisie Rogojan, Steinhardt vorbeşte numai despre moarte şi se luptă cu înverşunare să ţină piept gândurilor de îndoială care îl atacă fără milă: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele”. În aerogara din Baia Mare, în aşteptarea îmbarcării pentru Bucureşti, suferă un infarct şi este dus la spitalul din localitate. A doua zi, pe deplin conştient, şi-a orchestrat şi dirijat propria «trecere»: după redactarea ultimelor indicaţii testamentare şi a listei persoanelor care urmau a fi invitate la înmormântare, a cerut să i se aprindă o lumânare, să i se citească un psalm şi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece… «M-am hrănit de lumea asta!», îmi spusese cu câtva timp înainte. Rămâne însă să ne întrebăm dacă n-ar fi spus acelaşi lucru şi despre cea în care, foarte curând, aveam să intrăm cu toţii”, relatează Virgil Ciomoş, unul dintre apropiaţii şi discipolii părintelui Steinhardt. Pe 29 martie 1989, la 77 de ani, părintele Nicolae Steinhardt îşi dă obştescul sfârşit într-un spital din Baia Mare, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia. „Când l-a chemat Domnul, el a răspuns cu dăruire până la jertfă, cu o mortificare întreită. Da, de trei ori a dat dovada că acceptă lepădarea de sine (mortificarea) şi anume:
când s-a hotărât să rămână fidel grupului alcătuit din oameni de cultură creştini şi români, fără să-i trădeze;
când a cerut botezul creştin, renunţând la Legea Vechiului Testament;
când a cerut să depună votul monahal în Mănăstirea Rohia, lepădându-se întru totul de duhul lumesc” (Părintele Mina Dobzeu).
La Rohia, în cimitirul unde liniştea pământescului se confundă cu pacea
celestă a veşniciei „mormântul părintelui N. Steinhardt este o mărturie vie
a desăvârşitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest
mormânt odihneşte partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici
în lume, însă spiritul său viu se plimbă şi acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o aşa de mult. Călătoreşte şi acum, aşa cum îi plăcea lui să călătorească pe
când era în viaţă şi bătea la porţile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor
iubitori de o hrană spirituală bună, plângea şi râdea cu noi, se distra şi se însenina în faţa noastră prin cărţile sale, prin expresiile lui miraculoase şi unice, şi sunt deplin încredinţat că el contemplă acum,
cu o supremă fericire, de-acolo de unde
se află, pe Stăpânul nostru atotputernic,
pe care în mod neîncetat L-a slujit, pe
Iisus Hristos, Domnul cerului şi al pământului” (IPS Justinian Chira).
PREOTUL MIHAIL LUNGEANU – „ÎN TEMNIŢĂ DACĂ NU AVEAI RUGĂCIUNEA ADEVĂRATĂ NU REZISTAI”.
DE VORBĂ CU FOSTUL DEŢINUT POLITIC, PR. MIHAIL LUNGEANU88
Care este cel mai important eveniment
care v-a marcat personal?
închisoarea mi-a schimbat total toată optica şi toată viaţa, şi comportamentul. Când eram la închisoare la Aiud
(în a doua închisoare) timp de 10 ani,
în fiecare an, mă pregăteam de sărbătoarea învierii cu o săptămână de
post negru însoţită de rugăciune permanentă şi de repetarea textului evanghelic pentru toată săptămâna Sfintelor
Patimi. O singură dată n-am băut şi apă şi mi-a fost rău. Atunci am greşit.
Când am fost arestat, am fost arestat cu Noul Testament la mine. Şi tot
ducându-mă de la o închisoare la alta, am reuşit să-l introduc în închisoare.
N-aveai bagaj. Şi ne controlau până la piele. Şi eu am făcut o gaură în pâine,
am mânjit aşa cu marmeladă pâinea şi am făcut o gaură: „Ia-ţi, mă, pâinea
de-aicea!”. Şi am băgat Noul Testament în pâine. Şi l-am învăţat pe de
rost, nu-l mai ştiu acum, dar ştiam capitole întregi pe de rost. Ei, preocuparea mea, zece ani de zile, a fost să repet Noul Testament pe de rost. Am ştiut
90% din el pe de rost. Într-o noapte repetam tot Apocalipsul.
Ei, ce pot să vă spun? Deşi spuneam că mă pregăteam o săptămână cu rugăciune şi cu post, eram morţi de foame. Pe atunci ne dădeau mâncare cu
88 Interviu realizat de Mirona-Elena Mateoiu, MG VI, UMF „Gr. T Popa” Iaşi.
jumări, mai dihai ne dădea, ca să nu postim. O aruncam sau care voia să mănânce, mânca. Şi înainte de a ieşi preoţii cu învierea în oraşul Aiud, când clopotele băteau, era un sunet extraordinar de impresionant. Atunci când ieşeaupreoţii, începeau să sune clopotele. Cu câteva secunde înainte, 5-6 secunde, eram în momentul aşteptării, începeam să mă rog şi eu. „Mă, Hristos a înviat!”, se striga la perete sau prin morse. Dar eu, mental, repetam catavasiile învierii pe care le învăţasem de la un preot călugăr, toate, apoi proscomidia spuneam, Liturghia. Asta în a doua închisoare, că au fost două. Una din 47 până în 53 şi a doua din 54 până în 64. 16 ani au fost.
„ÎN FOCUL DE LA PITEŞTI, NOI AM FOLOSIT RUGĂCIUNEA INIMII”.
Eram tot la zarcă la Aiud cu părintele Voicescu, tot în a doua închisoare şi eu urmăream Liturghia şi simţeam miros de smirnă. Păi de unde smirnă în puţiciunea aceea? Sus era plafon de ciment, jos era ciment ca într-un cavou. Şi noi chipurile eram bolnavi, stăteam ca la izolare.
în 1954, înainte de Crăciun, m-au arestat şi m-au dus direct la Galaţi. Mi-au aplicat metoda non-stop, zi şi noapte, tu nu dormi deloc, dar ei se schimbă, 9 zile şi 9 nopţi. M-au lăsat puţin să dorm, câteva ore după şase zile. Şi acolo, la Securitate, m-au pus jos, pe o saltea. Şi simţeam miros de cloroform. Şi când mă uitam în sus vedeam aşa, ca un om, ceva alburiu, care făcea aşa, mişca mâinile asupra mea. Adică unul din cei trei anchetatori pe care-i aveam eu, avea putere hipnotică. Căuta să m-adoarmă, să mă facă să declar nişte chestii. Eu mă rugam şi imaginea alburie care făcea pase cu mâinile asupra mea dispărea retrăgându-se în sus, fugea din faţa ochilor mei. Nu vă spun că la început a fost foarte greu. Ei căutau să facă din mine martor acuzator. N-au reuşit. Atunci ei mi-au făcut ancheta asta şi mi-au pus în cap 18 capete de acuzare. Şi m-au dus la Bucureşti, m-au condamnat la 15 ani. Mai aveam 5-6 înainte. Da, deci asta a fost în prima închisoare. Dacă ar fi să fac o analiză, în prima parte a închisorii: Suceava, Piteşti, Târgu-Ocna, am învăţat despre rugăciunea inimii şi despre rugăciune, în general. În focul de la Piteşti, noi am folosit rugăciunea inimii.
Aveaţi o căutare.
Căutam adevărul! Am văzut un om, poliţist, comisar de la Suceava, Apreotesei îi zicea, om de-o credinţă nemaipomenită. Dar când a început să se roage, am înţeles. Avea darul lacrimilor. Când începea să spună o rugăciune, îi curgeau lacrimile ca la robinet. Ăsta un caz. Şi al doilea caz, de dar al lacrimilor, adevărat, doctorul Banu de la Târgu-Ocna. Am mai stat şi cu părintele Aurel Teodorescu din Iaşi, cu Tatulea, care are mai multe cântece de închisoare. Tatulea era profesor la Conservator. A murit. Eram nelipsit de lângă ei. Când rosteam numele Domnului Iisus Hristos parcă îl ardea pe profesorul N. care umbla cu magie neagră. Nici nu voia să audă. Îl ardea. Dar în schimb, dacă nu aveai rugăciune adevărată… nu rezistai. M-a ferit Dumnezeu! în felul acesta, poţi fi atacat de vrăjmaş.
La închisoarea Jilava o entitate străină s-a lăsat pe mine să mă sufoce. S-a suit pe mine cu greutatea, am zis că mor! Altădată a vrut să mă arunce jos de la etaj de la pat, pe ciment. Cineva mă înţepa aşa, ca să mă dea jos. Colegii de lângă mine s-au opus, ţinându-mă să nu cad din pat pe ciment. Era un atac.
Asupra trupului?
Asupra trupului meu, da! A fost atacul ăsta, dar m-a ferit Dumnezeu. Deci astea-s experienţe pe care le-am avut eu la Suceava, la Piteşti şi la Târgu- Ocna. Cam asta a fost viaţa la închisoare. A fost frumos… Ce pot să spun? După aceea ne-au dus la Piteşti şi acolo după câtva timp ne-au supus la bătăi. În 1949 ne-au bătut de la ora 7 jumătate până la 12 ziua, într-una, colegii noştri care erau reeducaţi.
„LA PITEŞTI, ÎNTR-O SINGURĂ NOAPTE
DACĂ NU MĂ RUGAM şi aş FI CĂZUT”.
Şi cum aţi rezistat?
Cu rugăciunea. La Piteşti, într-o singură noapte dacă nu mă rugam şi aş fi căzut. După aceea ne-au trimis la Târgu-Ocna, unde m-am integrat în cercul de-acolo, IoanIanolide, Valeriu Gafencu şitoţi ceilalţi.
După Piteştiaţi fost la Târgu-Ocna, deci?
Pentru că la Piteşti m-am dus de câteva ori la sanitar: „Sunt şi eu bolnav”. Şi-am fost internat în spital, la Iaşi, cu diagnostic de TBC, diagnostic care pe mine m-a salvat. Şi la Piteşti, „Ei, Lungeanu?”. „Iacă am TBC!”, dar n-aveam. Şi într-o zi cu bătăi, cu demascări, vine sanitarul: „Cutare, fă-ţi bagajul! Cutare fă-ţi bagajul!”, „Fă-ţi tu, Lungeanu, bagajul!” Eram bucuros că ne-au scos din iadul acela. Ne-au dus la spitalul penitenciar Văcăreşti şi acolo a început trierea: cei care erau cu TBC, erau dărâmaţi. La un moment dat am visat-o pe Maica Domnului, mă certa pentru ceva, pentru că eu am fost… măgar. Nu ştiu ce am vorbit, nemulţumit cândva. Ea care m-a apărat tot timpul. Şi după-aceea am visat, la câteva nopţi, că eram la plimbare într-o curte triunghiulară la Văcăreşti, unde ne plimbam de obicei. La baza triunghiului era uşa care dădea în cameră şi la vârful triunghiului era uşa gardianului. Şi am visat că eram la vârful triunghiului, unde era o sfoară pe care erau cămăşi, izmene, ce era acolo, la uscat. Şi vine gardianul: „Care-i Iftode?” „Eu!” Zice: „Fă-ţi bagajul şi ieşi afară!”. „Care-i Lungeanu?” „Eu”. „Fă-ţi bagajul şi ieşi afară!”.
Şi îi spun unui ziarist, care era cu noi, visul şi care, după ce am plecat eu la Târgu-Ocna, a venit şi el acolo. „Poate o fi bine, poate se împlineşte”. Ce s-a întâmplat? A doua zi s-a petrecut întocmai. Ne-au pus în dubă şi în loc să mergem la Piteşti, am mers la Târgu-Ocna. Duba care mergea la Piteşti pleca seara, iar cea pentru Târgu-Ocna, la patru după-amiaza. Şi m-am dus la Târgu-Ocna. Dumnezeu m-a luat de păr, să zic aşa, şi m-a dus la Târgu-Ocna.
Am zis: „Doamne, scoate-mă din iadul ăsta şi toată viaţa o pun la picioarele tale!”. Păi n-am prea pus-o chiar aşa. Târziu am intrat şi-n preoţie. Mă simt vinovat. Nu s-a putut. Mă rog… Am încercat de atâtea ori. Nici familia n-a fost de-acord.
Deci, a doua zi s-a întâmplat exact cum v-am spus, aici am ajuns într-adevăr în curte, aceleaşicămăşişi izmene puse la uscat pe sârmă, gardianul în ţarc, eu acolo. Şi era şi-un vişin. „Măi, care-i Iftode? Fă-ţi bagajul şi ieşi afară!” „Lungeanu, ieşişi tu afară!”
La Târgu-Ocna a fost cercul lui Valeriu Gafencu, acolo am intrat în ritmul
de rugăciune, am învăţat foarte mult. L-am întâlnit pe Gicu Jimboiu. L-am
visat eu de două ori pe Gicu Jimboiu, era într-o lumină bleu-vert nemărginită, cu alţi tineri, toţi de aceeaşi vârstă. Extraordinar, toţi de-aceeaşi vârstă!
Dar nu erau mulţi, nu erau mulţi… Ei, acolo, rugăciune, i-am îngrijit pe acei
bolnavi. 60 şi ceva de oameni sub ochii mei au murit. Valeriu Gafencu sub
ochii mei a murit, eram cu Itu Nicolae.
Care au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu?
El se ruga permanent şi a pomenit numele surorilor lui. „Nu poţi să-ţi închipui ce fericire simt! Pe măsură ce urc treptele mă simt mai uşurel”. Şi
el nu mai avea nici puls! îţi dai seama, ce paradox? Şi a murit ca un pui, foarte senin. El făcea poezie, el a făcut majoritatea poeziilor. Eu luam săpun şi preluam stihul şi cântam. Nu mai spun că Valeriu Gafencu a fost operat pe
viu de apendicită. Nu a prins anestezia, că avea TBC. Om de-o limpezime,
de-o bunătate rară. A murit ca un martir. I s-a arătat Maica Domnului la
capul patului, la picioarele patului. El se gândea mereu la o fată tot legionară,
Seta. Iubire de-a lui, curată, din studenţie. Şi Maica Domnului i s-a arătat.
„De-acum eu voi fi iubirea ta!” Aşa i-a spus.
Ce pot spune de altul, de la camera 4, Mitică Huţanu? într-o seară l-am auzit
pe acesta spunând ceva. Şi aud doar atâta: „Eli, Eli, lama sabahtani?” „Ce-i
Mitică?” „Gândesc la Patimile Domnului”, ne-a răspuns. A murit şi el acolo.
Sau generalul Tobescu, comandantul general al jandarmeriei pe ţară. Şi l-au
băgat în închisoare comuniştii. Nu prea avea el de-a face cu Dumnezeu, cu
Maica Domnului. Militar. Şi plutonierul lui, un om ca pâinea caldă. Şi credincios… Un an de zile îi spăla rufe, îi dădea din porţia lui. Avea o porţie mai
mare oleacă de marmeladă. Şi tot îi zicea: „Domn general, poate ar fi bine să
vă rugaţi la Dumnezeu, să vă spovediţi, aveţi preot”. „Măi, băiete, eu n-am
păcate”. „Ei, domnule general, toţi avem păcate”. Şi aşa a făcut în fiecare zi,
câteva luni de zile. Şi într-o zi îi spune domnul general: „Vreau să mă mărturisesc şi eu”. Era părintele Iscu Gherasim, stareţul mănăstirii Tismana, care era bolnav de cancer. În timp ce se mărturisea, s-a putut şi cumineca.
La Piteşti v-au pus să vă lepădaţi de credinţă?
La mine a fost uşor. Dar pe Dumitru Bordeianu şi pe alţii i-au pus să aducă blasfemii, batjocoriri ale Sfintelor Patimi ale Mântuitorului. În Săptămâna Mare, unul făcea pe Iisus, altul pe Maria Magdalena, i-au pus să se împărtăşească cu materie fecală. Sunt lucruri de neînchipuit. Eu de când am făgăduit că „toată viaţa o pun la picioarele Lui”, n-a mai tras nimeni nicio palmă în mine. La Jilava, Aiud, am învăţat Noul Testament pe de rost, cum vă spuneam. Şi când veneau la percheziţie îl băgam în saltea în ultimul timp, că aveam saltele cu paie. Şi am învăţat foarte mult. Şi băteam la morse, capitole întregi. S-a învăţat, la morse, Noul Testament pe de rost. Băteam la calorifer şi altcineva recepţiona.
De unde cunoşteaţi?
învăţam noi, băteam. A-un punct, b-două puncte. Au încercat şi informatorii să recepţioneze, iar după aceea am început să batem în limbi străine şi ei n-au mai înţeles. Era un părinte teolog, Popescu Aurel din Constanţa. Părintele ăsta s-a îmbolnăvit de TBC meningeal. Plângea. Şi a fost internat la spital la Aiud şi spunea cineva că-l auzea zile de-a rândul, repetând: „De ce, Doamne, de ce atâta suferinţă?”. „Da, ai dreptate!” Şi Dumnezeu îi arăta de ce atâta suferinţă. După ce a înţeles de la Dumnezeu de ce atâta suferinţă, s-a liniştit şi a murit senin.
Aveaţi dreptul la vizite, de la familie? Nu, nici vorbă. Ce vizite?
La pachete?
La Târgu-Ocna mi-a venit un pachet cu streptomicină şi din 10 grame, 6 le-au luat, au rămas numai 4. Şi le-am dat diaconului Stănescu cu T.B.C. laringian şi a scăpat. A scăpat ca prin urechile acului.
Pe Părintele Justin Pârvu l-aţi cunoscut la Aiud, nu?
Am stat cu el în celulă, cu el, cu Vasile Pătraşcu. În cartea pe care a făcut-o, Vasile Pătraşcu spune.
Stăteaţi într-o celulă mare?
Stăteam claie peste grămadă. Nu puteai să faci doi paşi, atâta. Cine avea
rugăciunea, simţea un foc în inimă. Aşa că n-a fost mai bine decât la închisoare. Acatiste, paraclise s-au învăţat, de dimineaţă până seara. Cu cerneală
făcută din marmeladă, scriam pe colţuri de cearşaf, pe săpun.
200
Care estte cel mai important lucru pe care l-aţi dăruit comunităţii?
Suferinţa mea pentru schimbarea acestei naţiuni.
MONAHUL ATANASIE ŞTEFĂNESCU DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ – NEOBOSITUL ATLET AL LUI HRISTOS
Motto: „Nu e suficientă credinţa în Dumnezeu. Trebuie să fi lupţi pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”.
ÎNCEPUTURILE UNEI VIEŢI DE LUPTĂTOR
„Dacă n-ai speranţă, nimic nu rezolvi.
Nu poţi să pleci cu îndoiala la drum”.
„Sunt Alexandru Ştefănescu, actualmente monahul Atanasie de la
Mănăstirea Petru-Vodă. Numele
meu de «copertă» este SanduLăutaru, «Corăbieru», pentru că sunt din Corabia”. Aşaobişnuia să se prezinte
credincioşilor cel care s-a considerat în toată viaţa lui „român până în
străfundurile fiinţei sale”. Originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul),
judeţul Romanaţi89, Alexandru Ştefănescua văzut lumina zilei în acelaşian, 1919, în care venea pe lume şi marele duhovnic al neamului românesc,
Părintele Justin Pârvu. Cărările vieţii lor se vor întretăia şi la zenitul trecerii lor prin vremelnicie, ca două suflete îngemănate care au purtat cu durere şi
demnitate crucea neamului pe Golgota mântuirii.
încă din anii de liceu, pe care nu-i va termina, pentru că va fi exmatriculat pentru vina de a fi organizat un grup FDC, suferinţa se va înscrie ca o
89 JudeţulRomanaţi a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României care cuprindea
partea de sud-est a actualului judeţ Dolj, partea central-sudică a actualului judeţ Olt şi o mică parte din
sud-vestul judeţului Teleorman de astăzi (comuna Islaz). Judeţul a fost desfiinţat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950.
202
constantă nelipsită în viaţa sârguitorului mărturisitor de mai târziu. Avea
să moştenească de la tatăl său care fusese aghiotantul generalului Gheorghe
Cantacuzino, spiritul de jertfă până la uitarea desăvârşită de sine şi să urmeze
până la moarte crezul înaintaşilor săi: „Nimic pentru noi, totul pentru ţară”.
Anul ascensiunii Mişcării Legionare pe scena politică a ţării (1937) îl găseşte
pe tânărul Alexandru la cârma Legiunii greu încercate în vâltoarea istoriei,
203
ca secretar al şefului de judeţ, Alexandru Cristian Tell. Mereu activ în taberele de muncă de la Uriaşi de pe şantierul sediului din Gutenberg,
cu suflet dăruitor de mângâiere pentru ceiaflaţiîn nevoie, îşi va asuma cu
multă conştiinciozitate toate răspunderile care i se vor încredinţa în cadrul
Mişcării, fiind distins cu gradul de legionar: „Nu e uşor să conduci. Când
conduci, trebuie săştiitotul, să cunoşti valoarea oamenilor de care eştiînconjurat. Dacă se întâmplă ceva şi nu ştii, eşti vinovat că trebuie să ştii,
iar dacă se întâmplă să ştii şi nu iei măsuri, tot eşti vinovat că trebuie să faci
lucrul acesta. Asta e conducerea”90. Prigoana şi asasinatele regimului carlist din anul 1938 împotriva elitei legionare nu îl vor înfricoşa pe inimosul
Alexandru care, peste ani, avea să mărturisească tinerilor debusolaţi în vârtejul vremurilor post-decembriste: „Omenia provoacă omenie, demnitatea,
demnitate, curajul, curaj. În ce priveşte virtutea curajului, în orice direcţie
ar fi, totdeauna au fost admiraţi şiapreciaţi oamenii de curaj”91.PRIMA ARESTARE ŞI DETENŢIE DE LA CHIŞINĂU
„Iubeşti adevărul? Pregăteşte-te de suferinţă!”
în urma decretării stării de urgenţă şi de asediu în ţară, din 29-30 noiembrie
1938, Alexandru Ştefănescu va fi arestat la puţină vreme după ce se refugiase de la Bucureşti la Iaşi, fiind condamnat la doi ani şişase luni de temniţă.
Mutat pentru un an de zile la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde
îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu,
Lucian Caramlăuş.a., va fi eliberat în iunie 1940. odată cu cedarea Basarabiei
90 Oameni şi fapte din vatra Aiudului, Fundaţia Justin Pârvu, 2012, p. 49.
Citatele autobiografice sunt preluate din aceeaşi sursă.
91 Ibidem.
şi începutul sfârşitului României Mari. Amintirile rămase din închisoarea
Chişinău vor fi dintre cele mai sumbre din cauza regimului nemilos de detenţie impus de comandantul Manaru: „Este o boală la aceşti comandanţi de închisori mediocri, nulităţi, să facă mereu despărţiri, zidiri. Acest dement
Manaru a introdus baterea geamurilor în cuie, să nu le deschizi. Pe cei de
drept comun, iarna, îi punea direct sub jetul de apă şi îngheţau şi mureau
acolo. Nimeni nu-l trăgea la răspundere. Hrana unui deţinut era de 4 lei şi
80 de bani. Mălaiul era şi foarte prost, deşeuri alimentare. Iar ăsta care ne-a
bătut ferestrele în cuie a murit la Jilava, dorind să ia aer de sub pat”.
„DIVERSIUNEA ADVERSARILOR E ARMA TERIBILĂ.
AŞA A FOST DE LA ÎNCEPUTURI”.
Scurta detenţie nu îl va descumpăni pe tânărul Alexandru. Va participa la
acţiunea de răsturnare a regelui Carol al II-lea din 3-6 septembrie 1940, în
grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Dragoş
Hoinic, Virgil Totoescu. Vajnicii luptători vor reuşi să preia Casa Verde,
cu ajutorul comandantului George Macrinşi al instructorului Gheorghe
Tudorache: „Noi am atacat atunci Bucureştiul. Am atacat palatul regal, printr-o strategie psihologică: am dat foc unor sticle ce le-am aruncat în curtea
lui strigând: «Arde palatul!». Nu ardea palatul, ardeau sticlele, dar efectul
psihologic a fost mare. Acţiunea ca să reuşească, a fost antedatată. Am reuşit să-l dăm jos pe rege. Am împărţit manifeste împotriva regelui, dar cei ce împărţeau ilustrate, mersul trenurilor, erau agenţii regelui. M-au prins în
urma unor schimburi de focuri. Am fost arestat, dus la prefectură la Gavriil Marinescu, ce a făcut executările Căpitanului şi ale celorlalţi. În ziua de 4
septembrie, Carol a dat prerogativele către Antonescu. S-a dat dispoziţie ca
legionarii să fie eliberaţi, printre care eram şi eu. Noi ne aşteptam la împuşcare. Zeciu ne-a spus: «Să vă băgaţiminţile în cap!». Când ne-au dat drumul,
în Bulevardul Elisabeta, erau puşi unii cu puşti pe brânci să ne împuşte dacă
nu ieşeam pe un anume coridor”.
Numirea unui guvern legionar la Bucureşti, în septembrie 1940, va aduce
schimbări noi pe traiectul vieţii luptătorului Alexandru Ştefănescu: va fi trimis ca şef de sector în judeţulRomanaţi, funcţie pe care o va deţine doar până în anul 1941, când în urma eşeculuiaşa-zisei Rebeliuni legionare (21-23 ianuarie) va fi prins în tăvălugul arestărilor care va secera mii de membri ai Mişcării Legionare.
DEŢINUT POLITIC ÎN „CETATEA MORŢII” A AIUDULUI
Urmărit şi reclamat de colonelul Rioşanu care se va implica direct în derularea anchetei, Sandu Ştefănescu va fi condamnat în cernitul an 1941, la 15 ani de muncă silnică. Zidurile crâncene ale Aiudului îi vor strivi ani de zile trupul şi sufletul în menghina durerii, izvoditoare de credinţă neclintită şiurcuş năvalnic către cer: „Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, voiam să vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară! Noi nu practicăm, n-o trăim, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şimorţii!”. În caznele pustiitoare ale temniţei, doar focul credinţei vii şi nestrămutate în Hristos putea lămuri sufletele încărcate de zgura păcatului. Singură, lucrarea tainică a harului lumina neînţelesuri şi zbuciumări de gând care pe cei mai mulţi deţinuţi îi adânceau în mlaştina disperării: „La închisoare am stat cu oameni care aveau două doctorate şi spuneau: «Fac asta că e frumos şi nu fac asta că nu e frumos». Etica lor era aparent frumoasă! Dar când au venit încercări grele, au făcut ce nu era frumos… Vitejia, hărnicia n-au preţuit nimic. Nu au rezistat decât cei care au crezut… şi nici aceia toţi! Doar cei care au crezut nelimitat, ad absurdum!”.
în anii amari şi înveliţi în haina marilor dureri, dorul de cer care mistuia adâncul inimii părintelui Atanasie va păstra nestinsă candela sufletului său sortit abrutizării şi perenei anihilări: „Când ai ajuns în penitenciar şi în lagăr, fizic ai dispărut, eşti un număr. În piept aveai o tăbliţă de lemn care corespundea numelui tău, iar tu erai numărul cutare. Aşa era şi în Aiud, închisoare făcută de unguri pentru români. E foarte greu să fii obiectiv cu cei care te-au asuprit; dar e foarte corect şi cinstit să descrii aşa cum e: ce e bun e bun, ce e negativ e negativ. Deşi e foarte greu lucrul acesta. Trifan a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deţinuţi, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Ştiu cum a fost vatra Aiudului. Trebuie să descriu mai întâi atmosfera. Lucrurile se desfăşoară într-un anumit context, într-un anumit climat, numai aşa e posibil să înţelegi de ce a fost aşa”. Pentru părintele Atanasie de mai târziu, Aiudul avea să fie în primul rând o şcoală a vieţii, un lung exerciţiu de cultivare a virtuţilorcreştine, un creuzet al celor mai alese valori: „închisoarea nu e grea prin ziduri, deşişi asta contează: la nord era mai greu decât la sud, unde era soare. E grea prin regimul care se aplică. Şi regimul se aplica datorită atitudinii pe care o ai. O să spun şi cum s-au format ierarhiile şi valorile în închisoare. Valoarea nu se stabileşte prin numire sau prin alegere. Majoritatea nu stabileşte valoarea: ea se impune prin virtute”.
Temniţa Aiudului cu zidurile ei mohorâte, purtând pecetea unui trecut înscris cu sânge în istoria zbuciumată a Ardealului, îngheţa sufletele condamnate la ani grei de închisoare, prin regimul dur de exterminare: „Aiudul avea 312 celule plus «negrele» acolo nu era lumină – şi erau celule de pedeapsă. Au studiat ungurii, aşa cum cerea legea construcţiei la ora aceea, câţi metri cubi de aer e nevoie pentru deţinut, suprafaţa, lumina. Închisoarea a fost construită pentru deţinuţi de drept comun, pentru iobagi, cu toate rigorile. După 21 ianuarie 1941 au umplut Aiudul cu noi, secţiileşizarcaşi am devenit 2000 numai în câteva luni… Dintre toate senzaţiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilinţă, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-aţişti cât îţi scade rezistenţa frigul!… Noi am stat 10 ani de zile fără foc”. Pentru refuzul său constant de a se desolidariza de Mişcarea Legionară, părintele Atanasie va fi aruncat luni de zile în întunericul de smoală al Zarcăi Aiudului: „Când spuneai că eşti din zarcă, era un blazon. Dintre mii de oameni, numai vreo 250 au rezistat acolo. Am stat şi eu la neagra. După un timp pierzi mersul, ţi se pare că e deal, vale, nu mai ştii să mergi, ochiul se dilată ca la bufniţă ca să te poţi orienta. Unde e întuneric, umezeală, igrasie, acolo sunt microbi: la întuneric se dezvoltă totul. Aveai un bec acolo, dar se stingea, că era neagra. Tineta de murdărie se mai vărsa pe jos, dar nimănui nu-i păsa. Realitatea a fost aşa de crudă încât depăşeştefabulaţia”.
Şi orice încercare de a cuprinde cu mintea şi de a trăi cu inima experienţele încărcate de fiorul suferinţei, ale celor care au trecut prin spaţiulconcentraţionar românesc, eşuează lamentabil pentru că „procesul acesta al închisorilor nu e aşa uşor de înţeles”, accentua părintele Atanasie.
DISCIPOL AL „ACADEMIEI” AIUDULUI
„Omul are valoare cât poate să facă ceva…
Din mocirla închisorii au răsărit crinii sufletului” Apropierea de oameni care şi-au dus anii dedetenţie cu o nobleţe princiară şi o sfântă răbdare precum Traian Trifan, Constantin Dumitrescu (părintele Marcu de mai târziu), dr. Dumitru Uţă, prinţul Alexandru Ghica, Traian Marian, Virgil Maxim, părintele Arsenie Papacioc şi de geniul creator al unor erudiţi ca eminentul fizician George Manu, îl va ajuta pe părintele Atanasie să depăşească clipele de grea cumpănă, petrecute în cetatea morţii: „Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte… Din mocirla închisorii au răsărit crinii sufletului”. Anul petrecut în celulă cu părintele Marcu şi cu dr. Dumitru Uţă va revigora sufletul apăsat de gânduri al părintelui Atanasie. Lecturile liniştitoare din Sf. Scriptură, care îmbrăcau în luminaarului întunericul celulei, precum şibogăţia de cunoştinţe medicale dobândite de la doctorul Uţă, vor fi pentru părintele Atanasie o adevărată binecuvântare. Pentru cei doi „samarineni milostivi”, anul declanşării epidemiei de tifos în închisoarea Aiudului va fi unul de dăruire totală şi de luptă acerbă cu boala. Doctorul Uţă va reuşi să-l vindece de tifos pe subdirectorul penitenciarului, Mareş şi va obţine în schimb privilegiul de a pleca la Cluj, la foştii profesori şi colegi, pentru a aduce medicamentele şisoluţiile necesare deparazitării întregii închisori. Virgil Maxim îşi aminteşte: „Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus: «Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? îţipoţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şiveţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-lopriţi să vă vindece». Miliţianulşi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el: «Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine». Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj
erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni”92.
SCURTA ELIBERARE.
ANII DE MUNCĂ SILNICĂ DE LA CANAL
„La comunişti, regimul era întotdeauna altul, mereu altul. Chiarşi răutatea poate fi înţeleasă, nu însăşi meschinăria”. În anul 1948, părintele Atanasie este eliberat ca urmare a rejudecării procesului. Anii de libertate vor fi ani de jertfă, dedicaţi aducerii la lumină a memoriilor generalului Constantin Petrovicescu93 şi ajutorării familiei poetului Radu Gyr. Vioiciunea duhului său şi dorinţa arzătoare de a se dărui nelimitat slujirii aproapelui îl vor face incomod şi neadaptabil tiparelor regimului comunist. Vocaţia sa de neînfricat luptător îl va ţine mereu activ în încleştarea cu fiara comunistă: „Revin la ideea aceasta, la comoditate, primejdia cea mai mare pentru un luptător. Comoditatea îl desfinţează,
92 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, pp. 131-132.
93 Generalul Constantin Petrovicescu a fost inculpat în cadrul „lotului Antonescu-Sima” în aşa- zisul proces al „Marii Trădări Naţionale” fiind condamnat în 6 mai 1946, la „detenţie grea pe viaţă” şi confiscarea tuturor bunurilor personale, în folosul Statului, cu titlul de despăgubiri. Se va stinge din viaţă
în detenţie, la închisoarea din Aiud, în data de 8 septembrie 1949.
îl scoate din luptă. Nu îl scoţi cu tunurile, cu sabia, cu duelul, îl scoţi cu comoditatea”. Iar părintele Atanasie nu s-a lăsat nicio clipă scos din luptă, în anul 1952 va fi arestat din nou şi trimis la Canal, lucrând pe şantier cu inginerul Ion Nicola, şeful lui de judeţ pe care îl va admira până la sfârşitulvieţii pentru exemplara lui conduită morală în condiţiile exterminatoare de muncă silnică din lagăr: „Canalul era o mică Siberie. Aveau un plan fizic de distrugere… La comunişti, regimul era întotdeauna altul, mereu altul. Chiar şirăutatea poate fi înţeleasă, nu însă şi meschinăria”. Cât timp va răspunde de organizarea brigăzii de lucru, Nicola îşi va sprijini camarazii la greu aşa cum numai sufletele alese o pot face: „Nu vă spun ce reuşea omul ăsta să facă pentru oamenii de acolo! N-am muncit toată Săptămâna Luminată datorită lui… Oamenii mari se cunosc din lucrurile mici. Ei nu le fac cum le fac oratorii, ci le trăiesc pur şi simplu. Şi au această putere de a transmite vibraţii. Sunt ascultaţi de ceilalţi. Nu-i obligă nimeni să-i asculte. În generaţia din care fac parte eu, era principiul următor: şeful nu se numeşte, şeful nu se alege, majoritatea nu îţistabileşte valoarea. Şeful se impune prin virtute”. Sub povara muncii istovitoare de la Canal, care copleşea puterile omeneşti ale deţinuţilor, chingile firii slăbănogite şi ale trupului neputincios de humă se desfac cuminţi în văpaia credinţei întărite sub noianul de suferinţe. Suspinele deţinuţilorrăpuşi de boală se vor preschimba în lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă sub îngrijirea plină de mărinimie a părintelui Atanasie: „L-am cunoscut pe Sandu Ştefănescu la Colonia de muncă de la Vereş Mort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu nişteinjecţii străine un blocaj şinişte dureri atroce ale genunchiului drept. Învăţase o anumită practică medicală de la doctorul Uţă, închis la Aiud, din 1938, de pe timpul lui Carol al II-lea, cu care Sandu stătuse în celulă mulţi ani. Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ştefănescu; el, împreună cu dr. Uţă, cu Costică Dumitrescu, supranumit şi Fachirul şi cu alţicâţiva tineri, formau un grup de «mistici»”94. Sub ploaia de sudalme şi suferinţe, menite să înăbuşe orice scânteie de nădejde, Hristos coboară lin în sufletele pline de taina lumilor
94 George Popescu Glogoveanu, Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 25-26.
divine. Clipele trăite la Canal datorită jertfelniciei părintelui Atanasie, au rămas de neuitat pentru Petru Baciu: „Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos, care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi a împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic şi înfricoşător, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului şi urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, aşezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare”95.
Perioada petrecută în lagărul de muncă de la Poarta-Albă şi implicarea sa activă în greva înscenată de Securitate pentru a depista deţinuţii care încă se mai împotriveau regimului, îi vor aduce părintelui Atanasie o nouă condamnare, la 20 de ani de muncă silnică.
REÎNTORS ÎN TENEBRELE AIUDULUI
„Naivitatea e moarte, ucide. Cei care au avut preocupare, fie numai de poezie, care au spus o rugăciune în ascuns, s-au salvat”.
Din nou la Aiud, azvârlit în temniţaduşmană. Alţi ani sfărâmaţi în dureri se rup din cartea vremii: „Să ştiţi că suferinţa roade. Celula roade”, avea să mărturisească după eliberare părintele Atanasie. Anii reeducării din Aiud vor brăzda urme adânci şi dureroase pe înscrisul inimii sale: „în reeducarea de la Aiud, numită de prof. Ion Halmaghi, «un Piteşti mai rafinat decât Piteştiul», aveau niştereţete care nu dădeau greş. Nu puteau să repete ce a fost la Piteşti. Acolo au prăbuşit pe cei tineri, iar la Aiud pe cei bătrâni. Ce
95 Petru Baciu, Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundaţia Culturală Buna Vestire, Bucureşti, 2009, pp. 209-213.
prăbuşeli dureroase!”. Condiţiile inumane de temniţă şi presiunile comandantului Koller pentru aplicarea reeducării prin teroare şi înfometare vor declanşa în rândul deţinuţilor greva foamei din anul 1956. Principalii vinovaţi, între care şi părintele Atanasie care avusese îndrăzneala să-l înfrunte făţiş pe colonelul Crăciun, adjunctul închisorii, vor fi trimişi la Zarcă: „A fost teribil, preferam bătaia decât izolarea… Este o psihoză la închisoare. Când înfrunţi psihoza, scapi de frică. Teroarea asta e cumplită, ca să supravieţuieşti. Asta te prăbuşeşte”. Biruitor în morişca torturilor, încrezător că fiecare încercare este încă un pas spre veşnicie, părintele Atanasie va părăsi temniţa Aiudului în anul 1964, fiind eliberat cu ultimul lot de deţinuţi, purtând în suflet un crez căruia îi va rămâne credincios până la moarte: „Nu e suficientă credinţa în Dumnezeu, trebuie să şilupţi pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”.
„TOT CE-I COSMETIZAT NU-MI PLACE.
ÎMI PLACE SĂ LE SPUNaşaCUM LE TRĂIESC EU”.
Va păşi în lumea „liberă” cu sufletul uşor şi chipul zâmbitor că în toţi anii de închisoare nu a făcut niciun compromis şi că nu s-a dezis niciodată de idealul tinereţii sale, care i-a bucurat întreaga existenţă. Revenit pe plaiurile natale, se căsătoreşte la Corabia, încercând să organizeze împreună cu bunul lui prieten, inginerul Ion Nicola şifraţii de suferinţă care trăiseră prin iadul temniţelor comuniste, un front de rezistenţă în judeţulRomanaţi. Securitatea vigilentă îl va mai aresta încă de două ori până în anul 1989. Pentru părintele Atanasie, anii 90 vor fi ani de mărturisire neobosită şi de slujire a cuvântului. Va aşterne pe hârtie Comentariu la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars (Bacău, Editura Babel, 2003) şi va participa la numeroase conferinţe, reuniuni şi lansări de cărţi. În evocările sale despre părintele Atanasie, Constantin Mihai îl descrie astfel: „Mereu antrenant, dominat de conştiinţa lucrului bine făcut, nu se risipea în activităţi secundare, insignifiante, ci viza mai mereu esenţialul. Măsurat, dar bine argumentat într-o discuţie cordială sau într-o polemică, ştia să distingă ceea ce este bine de ceea ce este rău, fiind în permanenţă călăuzit de miza adevărului şi de triumful său asupra minciunii. Om al acţiunii, dar şi al rugăciunii, Alexandru Ştefănescu nu suporta inactivitatea, lâncezeala cotidiană, pe care le considera dăunătoare oricărui reviriment ontologic”96.
UN NOU ÎNCEPUT DE DRUM LA
212
MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ ŞI CLIPA DESPĂRŢIRII
Anul 2003 îi va aduce o grea încercare: moartea soţiei care va însemna pentru Alexandru Ştefănescu clipa despărţirii de lume şi a încredinţării totale în braţelepărinteşti ale Tatălui ceresc (anul 2005). La Mănăstirea Petru-Vodă, Părintele Justin Pârvu aştepta de ani buni, cu nerăbdare, ca bravul luptător să se rupă de cele pământeşti pentru a deveni vrednic moştenitor şi fiu al celor cereşti. Alexandru Ştefănescu va lua pe umeri crucea lepădării de sine sub mantia părintelui Justin, primind numele de Atanasie şi până la sfârşitulvieţii se va osteni să zidească prin cuvânt şi faptă sufletele dezorientate ale românilor. Uşa chiliei sale era mereu deschisă tuturor credincioşilor care voiau să soarbă din nectarul cuvintelor sale şi să se adape din izvorul neclintitei sale credinţe: „Părintele era un bătrân mărunţelşi senin, cu o privire blândă, având un aer nobil şi cărturăresc, mereu zâmbitor şi deschis spre a schimba, chiar şi în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine şi cu oamenii. Privindu-l în toată frumuseţea chipului transfigurat în Hristos nu-ţi venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viaţă, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit şi aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat şiţinut în lanţuri grele de către criminalii veacului roşu care pângăreau şi dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos. Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire şi era o bucurie să-lîntâlneşti prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, păşind smerit şiliniştit printre pelerinii care mişunau încoace şi încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, părintele se dăruise total lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Chilia sfinţiei sale avea dublă funcţionalitate: aceea de cabinet medical şi de spiţerie. Uşa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toţi, îi consulta, le dădea
96 Constantin Mihai, Revista Rost, anul VII, nr. 79,2009, pp. 27-28.
medicamente, îi încuraja şi se ruga pentru fiecare. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deşi bătrân şi bolnav, părintele emana optimism şi putere sufletească. Simplitatea sa Specific monahală se subsuma unui exerciţiu permanent de smerire, de trezvie, de modestie. Părintele Atanasie trăia cu naturaleţecredinţa, fără false pietisme”97. Dragostea lui de neam îl făcea sensibil mai ales la frământările şi căutările tinerilor ispitiţi de mirajul îmbogăţirii şi al pribegiei prin ţări străine. Petru Baciu îşi aminteşte: „Te întâmpina mereu cu zâmbetul cald şi prietenos care îţi uşura mult povara durerilor trupeşti sau sufleteşti, apoi te invita să şezişi începea un dialog natural şi sfătos ca şi cum te-ar fi cunoscut de mult timp. Iubea mult tinerii şi familiile creştine ale căror probleme le cunoşteaşi le înţelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune şi cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale şi culturale. Le dăruia cărţi cu dedicaţii foarte profunde şi delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile şi inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult şi delicat. Ştia foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuţie cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îţi oferea o perspectivă înaltă pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui şi a neamului românesc”. Hărăzit de Dumnezeu cu darul de a pătrunde lucrurile în esenţa lor, părintele Atanasie îndemna adeseori la asumarea cu seriozitate şi simţ de răspundere a tuturor problemelor vieţii: „în viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială estecredinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie”… Şi încheia cu amărăciune: „Problema majoră ee că azi oamenii trăiesc în secundar!”. Cu aceeaşivoinţă de fier şi continuă perseverenţă cu care a înfruntat toate furtunile vieţii, dar mai ales cu credinţa că Dumnezeu nu-l va părăsi vreodată, părintele Atanasie se va lupta cu demnitate în ultimii ani de viaţă ca să învingă neajunsurile senectuţii, precum şi toate tarele căpătate în lunga detenţie, pe care le numea metaforic închisorită.
97 Petru Baciu, op. cit., pp. 209-213.
După trei ani de vieţuire duhovnicească în obştea de la Petru-Vodă, înscrisă în cadenţa eternă marcată de jertfă, pe 29 februarie 2008, neostenitul mărturisitor va fi chemat la Domnul pentru a trăi bucuria învierii veşnice în ceruri cu sfinţii. Pentru noi, cei de astăzi, „părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generaţiei moderne pentru care şi-a jertfit întreaga viaţă, încălzind
214
zidurile puşcăriilor de pe întreg cuprinsul ţării… Părintele Atanasie a fost şi rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei şi al neamului românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă şi pentru care mijloceşte acum înaintea Tronului ceresc” (Arhim. Justin Pârvu).
MONAHUL PAULIN CLAPON PĂRINTELE PAULIN CLAPON DE LA MĂNĂSTIREA PETRU-VODĂ NECROLOGUL UNUI MARTIR
Motto: „Mi-am iubit neamul, ţara, am făcut 20 de ani de puşcărieşi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni, nu mă poate cumpăra nimeni cu toate averile din lume”.
Exponent al generaţiei de la 1948,
generaţie care şi-a croit urcuşul spre
cer prin asumarea conştientă a suferinţei în moara comunistă, părintele Paulin Clapon, a întregit ceata triumfătoare a mărturisitorilor români din temniţele ateiste la 14 septembrie 2015. Brăilean patriot, Gheorghe, numele cu care a fost afundat în
apa botezului creştin, se naşte la 16 aprilie 1920 şi va fi dăruit de Dumnezeu
cu o tărie de caracter care, pe durata întregii vieţi îi va îmbrăca sufletul în
armura curajului şi a intransigenţei în faţa compromisului,
în 1941, la doar 21 de ani pleacă pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române greu încercată în
confruntările celui de-al doilea război mondial, numărându-se printre aviatorii de elită ai ţării noastre. Dragostea curată de glia străbunilor îl va anima
mereu să se ridice cu arma în mână împotriva năvălirilor străine: „Sunt
român. Casa în care m-am născut este pe moşia lui Ştefan cel Mare, dată
la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriţi cu 135 hectare – 90 de
fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Şi pământul pe care l-a primit
tata de la străbunii mei este pământul naşterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, dintre Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge nimeni cu toate averile de pe lume”98.
ÎNLĂNŢUIT 20 DE ANI PENTRU CREDINŢă şiNEAMUL ROMÂNESC
Sfârşitul războiului îl găseşte pe temerarul luptător pentru neam, pe meterezele rezistenţei armate împotriva opresiunii comuniste venite de la Răsărit, motiv pentru care va fi arestat, judecat şi condamnat ca „duşman al poporului” la 20 de ani de închisoare. Itinerariul pătimirii sale va cunoaşte popasuri prin cele mai cumplite temniţe ale regimului comunist: Piteşti, unde va trece prin ororile reeducării, Gherla, Aiud, Cavnic, Baia Sprie şi Jilava. Majoritatea anilor de închisoare şi-i va petrece între zidurile „cetăţiimorţii” a Aiudului alături de cei mai valoroşi oameni de cultură, generali, miniştri şi preoţi pe care i-a avut România în acea perioadă: „Toată floarea neamului a fost arestată şi dusă la Aiud. Au fost demni, să ştiţi… Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, erau 722 de avocaţi numai, ca să nu mai spun câţi profesori şi ingineri! Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduşitoţi oamenii cu carte”99. La Aiud, „monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt”, părintele Paulin va duce cu aceeaşi neobosită neînfricare, înfruntarea cu limitele şubrede ale trupului secătuit de foame, bătăi, frig şi boală: „în 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile! (…) La Aiud am fost nouă luni băgat la nebuni pentru că am fost «rău». Am fost respectuos, dar n-am vrut să le spun «Să trăiţi!». M-au băgat la izolare, la Zarcă, cu lanţuri la picioare”100. În faţa dârzeniei sale de neclintit şi a refuzului de a linguşi regimul, de a se resemna în condiţia umilă de deţinut, administraţia închisorii se vede nevoită să capituleze, deşi face uz de toate metodele de constrângere de care dispunea cu „generozitate”:
98 Frag. din interviul cu schimonahulPaulin Clapon, realizat de Isabela Aivăncesei
pentru revista Lumea Monahilor.
99 Idem.
100 Frag. din interviul realizat de Florin Palas.
„Am fost capul răutăţilor” mărturiseşte părintele Paulin. „Am fost rupt în bătăi. Pentru că în primul rând când mă prindeau că fac o infracţiune, nu recunoşteam şi trebuiau să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund şi tot nu spuneam. Îmi puneau lanţuri de picioare şi de mâini şi mă băgau la izolare: o zi mâncare, două nu. Pentru faptul că ştiau că le răspund la insulte, toţi căutau să mă agaţe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare şi la bătaie”. Se pare că resortul tainic al verticalităţii morale a părintelui Paulin a fost teama de a nu-şi goli sufletul de prezenţa celor mai iubite persoane: „Dar îţi spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: Am două persoane de
care mă tem: tata, care nuştiudacă mai trăieşte şiDumnezeu”101.
Treptat, regimul crunt de detenţie de la Aiud îl va deprinde să poarte bătălia cu lumea dezlănţuită a duhurilor răului, adăpându-şi sufletul din izvorul de har al rugăciunii în comun şi al mărturisirii credinţei: „în 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? în ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Să dormi pe ciment iarna, vă daţi seama! Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru Tine!”102.
101 Frag. din interviul cu schimonahulPaulin Clapon, realizat de Isabela Aivăncesei pentru revista Lumea Monahilor.
102 Frag. din interviul realizat de Florin Palas.
„ÎN CATACOMBELE ROMANE NU CRED CĂ S-A ÎNTÂMPLAT VREODATĂ CE S-A FĂCUT LA MINA BAIA SPRIE”.
Martor şi victimă a terorii dezumanizante din închisoarea Piteşti, părintele Paulin are privilegiul de a-şi păstra nealterată conştiinţa şi adâncul de omenie cu care a fost binecuvântat de Dumnezeu, daruri care îl vor însoţi şi în coloniile de muncă de la Cavnic şi Baia Sprie unde va blama conducerea minelor pentru condiţiile exterminatoare de muncă impuse deţinuţilor politici: „La prima şedinţă de producţieţinută în curtea coloniei de ofiţerul politic Alexandru, unul dintre perforator Clapon Gheorghe, aviator din Brăila, i-a răspuns politrucului răspicat, cu aproximaţie, în următorii termeni: «Nu credem în promisiunile pe care ni le faceţi şi nici nu ne Speriem de ameninţările de care ştim că sunteţi capabili. Vom munci numai în limitele puterilor noastre şi numai atât timp cât vom crede că este bine ceea ce facem»”103. Tot la Baia Sprie, alături de Părintele Justin Pârvu, care peste ani îi va deveni stareţ şipovăţuitor în viaţa monahală, va trăi cea mai cutremurătoare slujbă de Paşti din viaţa sa: „în catacombele romane nu cred că s-a întâmplat vreodată ce s-a făcut la mina Baia Sprie. În 1950, de Sfintele Paşti, învierea a fost făcută la 700 de metri adâncime. Parcă îl văd pe Părintele Antal, care fusese consilier la Patriarhie, un bărbat înalt de vreo doi metri, cu un şervet în faţă în loc de epitrahil. În rest, am avut de toate. Am avut şi vin, şi Sfântul Antimis. Un preot dintre noi avea o cunoştinţă prin partea locului şi i-a adus de toate. Eram împărţiţi în mai multe orizonturi, lucram pe mai multe etaje. La ora anunţată am coborât cu toţii. Gardienii au anunţat că nu mai vrem să muncim. Dimineaţa au început bătăile, am fost trimişi la izolare. Dar tot am câştigat ceva. Începând de atunci, nu am mai lucrat duminica. Vedeţi, asta înseamnă: «unirea face puterea»”104. Eliberat în 1964 prin decretul nr. 411 de amnistiere a deţinuţilor politici, revine în oraşul său, Brăila şi se căsătoreşte105, rămânând devotat crezului pentru care şi-a jertfit atâţia ani din viaţă: „Mi-am iubit neamul şiţara. Am
103 Nicolae Goga, Triunghiul morţii. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timişoara, 1995, p. 71.
104 Frag. din interviul realizat de Florin Palas.
105 Soţia va îmbrăţişaviaţa monahală odată cu părintele Paulin, primind la călugărie numele de Iustina,
în prezent vieţuitoare la Schitul înălţarea Sf. Cruci din Aiud.
făcut 20 de ani de puşcărieşi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit ţara, neamul şi pe toţi i-am respectat – pe toţi cei care au meritat; care nu, n-am vrut să-i respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei
exact cum aş trece pe lângă o fântână care nu are apă”106.
220
„SĂ FACEŢI ÎNaşaFEL ÎNCÂT SĂ MERGEŢI PE DRUMUL DE ONOARE, INDIFERENT CE S-AR ÎNTÂMPLA!”
Dornic să-şi încheie drumul vieţii cât mai aproape de Dumnezeu şi de cei care i-au fost fraţi în suferinţă, în anul 2005 alege să intre ca vieţuitor în mănăstirea Petru-Vodă, închinată de Părintele Justin Pârvu memoriei sfinţilor mărturisitori din închisorile comuniste. Se va îngriji cu dăruire să amenajeze cimitirul mănăstirii care astăzi odihneşte osemintele unor martiri de excepţie ai neamului românesc: Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, monahul Atanasie Ştefănescu, părintele Ştefan Marcu, Radu Gyr, Toader Popescu. În scurt timp va lua jugul călugăriei sub numele de Paulin, iar în anul 2011 în urma unui atac cerebral care îi va afecta complet vorbirea, va fi îmbrăcat de Părintele Justin în mantia schimniciei. Ultimii ani de viaţă, au fost ani de neobosită luptă cu neputinţele bolii pe care o va birui cu puterea Crucii, chiar în ziua înălţării ei, nu înainte de a fi decorat de două ori (la 22 octombrie 2014 şi 10 iunie 2015) de colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 de paraşutişti „Smaranda Bră escu” pentru meritele sale de luptător pe frontul de Răsărit.
Model de demnitate şi dârzenie, de credinţă, milostenie şi dragoste de neam, părintele Paulin rămâne icoană vie în inimile celor care l-au cunoscut, l-au iubit şi sunt datori să-i urmeze îndemnul: „Să faceţi în aşa fel încât să mergeţi pe drumul de onoare, indiferent ce s-ar întâmpla!”
106 Frag. din interviul cu schimonahulPaulin Clapon, realizat de Isabela Aivăncesei pentru revista Lumea Monahilor.
BĂDIATRAIAN TRIFAN POVĂŢUITORUL SFINŢILOR ÎNCHISORILOR LUMINA FILOCALICĂ DIN TEMNIŢELE COMUNISTE
Despre marele Traian Trifan s-a vorbit destul de puţin în comparaţie
cu alte figuri marcante ale temniţelor comuniste din România. Am
aflat despre Traian Trifan de la
Părintele Atanasie Ştefănescu (care acum odihneşte în cimitirul mănăstirii Petru-Vodă, alături de sfinţii cu
care împreună a pătimit). Părintele
Atanasie era foarte indignat de faptulcă mai nimeni nu scria despre Traian Trifan care i-a avut ucenici pe toată „cohorta de sfinţi ai Aiudului”, inclusiv pe Valeriu Gafencu. Traian Trifan, spunea Părintele Atanasie, cu care pentru o perioadă a împărţitaceeaşi celulă la Aiud, a fost mentorul duhovnicesc
şi dascăl al rugăciunii lui Iisus pentru tot Aiudul. El era numit Bădia Traian
sau mareleAvvă ai Aiudului.
Cine să fie acest Traian Trifan, despre care puţini au îndrăznit să vorbească ceva,
despre care el însuşi nu a zis nimic, decât cele câteva caiete filocalice, scrise de mâna sa, rămase şi acum în manuscris? Cine este acest Traian Trifan care „îndrăzneşte” să facă note şi interpretări asupra cugetărilor filocalice şi teologice ale
Sf. Maxim Mărturisitorul? Cine să fie acest om care s-a ridicat la trăirile filocalice şi la înălţimile teologice ale sfinţilor şi despre care noi nu ştim mai nimic?
Din cele relatate de cei care l-au cunoscut, putem spune că plânsul cel după
Dumnezeu era starea sufletească a lui Traian Trifan. Ce să ştim despre el
dacă el nu a vorbit mult? El tăcea rugându-se şi plângea. Aşa l-au cunoscut mulţi în temniţă: învăluit de o mistică greu de atins, un isihast tainic, care plângea necontenit. Cei din celulă nu îndrăzneau să îl întrebe nimic, pentru ca nu cumva să îi strice starea plânsului, să nu cumva să îl oprească din rugăciune. Probabil puţin cutezau să afirme că l-au înţeles, învăluit de o smerenie hristică, se ştie că voia să fie în anonimat şi să nu se vorbească despre el, însă noi, acum, după ce Bădia Traian s-a mutat la locaşurile cele veşnice, avem datoria să îl cunoaştem măcar în parte, să îi scoatem la lumină opera filocalică şi trăirile.
Deoarece nu avem cutezanţa de a-i alcătui un portret în paginile acestei reviste, vom lăsa pe cei care l-au cunoscut să vorbească şi din mărturiile lor să reiasă de la sine cine a fost Traian Trifan. Lumina tiparului a văzut-o doar unul singur din manuscrise, carte care acum greu o mai găseşti: „Mărturisesc. Robul 1036″, editura Scara, 1998. Pe lângă faptul că Traian Trifan a fost prefect de Braşov, ajutor de comandant legionar, avocat, el a fost mai presus de toate acestea un mare trăitor, un mistic, un isihast, un sfânt.
BĂDIA TRAIAN TRIFAN mENTORUL SFINŢILOR ÎNCHISORILOR ÎN RELATAREA LUI NICOLAE PURCĂREA
„Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţăViaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, «căci toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este». Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036″. Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al JudeţuluiBraşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat la
16 ani închisoareşia executat 22 de ani.
îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou
al cinstei şidemnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate
de onoare” şi pentru că el a fost un „îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia
cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste:
«Sunt rob şi robul n-are voinţă».
Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care
a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel
Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şicâţi încă, toţi sunt
ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.
Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu,
Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul
război mondial) sub austro-ungari, iar după război se stabileşte la Braşov.
Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu
toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmarea identităţiinaţionale, a adevărului şidreptăţii.
în perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al JudeţuluiBraşov.
După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă
grea şi trimis la Aiud.
Problema ce se punea la ora aceea, era a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20
ani de condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare
sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui
Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi
astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El,
Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu –
mediaţie, post, rugăciune a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. „Eu sunt
calea, adevărul şiviaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi
Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă
Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru
reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: „Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la niciun principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.
MĂRTURIA PĂRINTELUI ATANASIE ŞTEFĂNESCU
Traian a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deţinuţi, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Ştiu cum a fost vatra Aiudului….O, cât a avut de suferit omul acesta la o vreme!
Ce viziune a avut Trifan, domnule, mare vizionar era omul acesta! Cei de azi nu vorbesc de Trifan, ca şi când n-ar fi existat! Ceilalţi erau niştenecunoscuţi în treaba asta, ca atitudine. Dacă nu erau Trifan, Dumitrescu, Posteucă şialţii… Nu scrie nimeni de ei, de parcă n-ar fi existat. Valoarea unui om se cunoaşte după audienţa pe care o are. Să amintesc de cei formaţi de Bădia Trifan. Când zici Virgil Maxim, zici şi Marin Naidim, când zici IoanIanolide zici şi Valeriu Gafencu, când zici Ion Schiau zici şi Căliman, Marian Traian, Anghel Papacioc, Ion Agapie, Victor Mihăilescu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Nicolae Trifoi, Dr. Uţă, Costică Dumitrescu şi alte câteva sute, formând al doilea cerc.
Traian Trifan spune despre Antonescu că a fost pus de masonerie, (Reprezentant militar în Anglia… Trifan scrie lui Antonescu în memoriu: „frontul îl duc camarazii noştri, rudele şi prietenii şifraţiinoştri. Mâna lor va tremura pe trăgaci ştiind că noi suntem în închisoare. Războiul e al nostru împotriva comunismului”.
După 1989 când m-au trimis în Făgăraş, am protestat că nu sunt pus în drepturi. Şi am găsit pe Traian Trifan, la Braşov de 90 de ani, bătea lădiţe cu ciocanul. La munca de jos! El care a fost calculatorul unui centru.
TRAIAN TRIFAN – OSTAŞ ÎMBRĂCAT ÎN TOATĂ ARMURA. EVOCĂRILE LUI VIRGIL MAXIM
„Dintre toţi aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenţii
226
(22 ani), îndrăznesc să spun că poate niciunul nu şi-a asumat suferinţa şi
condiţia de a fi discreditat ca om, fără însă a renunţa la demnitatea de mărturisitor al adevărului, aşa cum şi-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnităţiicreştineromâneşti, în veacul XX.
O singură concesie cerea duşmanul nevăzut, prin gura slugilor lui, aceşti
oameni înlănţuiţi: cea moral-spirituală. Să accepte ascultarea de porunca
robiei spirituale. Trupeşte îi avea legaţi. Nu-i avea legaţi în duh.
De aceea, acel cuvânt rostit de Traian Trifan în Aiud, în auzul miilor de
deţinuţi (robi sub puterea forţei seculare comuniste): „Eu sunt rob! Robul
nu are voinţă!” este buzduganul cu care acest suflet a zdrobit toată lucrarea
de înlănţuire nu numai a trupurilor, ci şi a sufletelor celor căzuţitrupeşte
în mâna celui rău. Dar laţul întins a căzut. Răspunsul lui Trifan tocmai
această libertate şi-o enunţa: „Eşti stăpân prin îngăduinţa Divină pe trupul
meu (ca şi pe al lui Iov, altădată), poţi face ce vrei cu el, să-lschingiuieşti,
să-l ucizi sau să-l păstrezi în viaţă, folosindu-te de energiile lui, dar voinţa
mea liberă nu ţi-o subordonez! Nu-ţi recunosc autoritatea spirituală
asupra sufletului şi conştiinţei mele!” Şi minunea s-a produs. „întrecerea
în muncă” între robii înlănţuiţi, care trebuiau să moară, satisfăcând plăcerea
stăpânului văzut şi nevăzut, pentru a câştiga merite închipuite de „oameni ai
noii orânduiri socialiste”, n-a mai avut loc.
Vrând să dărâme turnul de apărare al cetăţii spirituale al celor închişi, diavolul s-a întâlnit cu străjerul de pază care i-a tăiat intrarea. Şi de fiecare dată când l-aîntâlnit pe acest ostaş îmbrăcat în toată „armura” de la Efeseni, a fost înfrânt.
Dacă mi-aş îngădui să îndrăznesc a prezenta structura sufletească a domnului Trifan, pentru o mai bună înţelegere, ar trebui poate să aduc în faţa
ochilor sufletului cititorilor, alte valori spirituale, pentru ca raportul dintre
ele să ne poată permite o mai bună, o mai frumoasă cuprindere a ceea ce se cheamă spiritualitate creştină românească. Şi cu îngăduinţa dvs. am să
ridic vălul tainei de peste două suflete, cele ale lui Valeriu Gafencu şi Anghel
Papacioc, care aşezate lângă al Bădiei Trifan, vor scoate în evidenţă, nu superioritatea vreunuia dintre ele, ci frumuseţea armoniei unităţii în diversitatea
lucrării Duhului, în trupul mistic al lui Hristos. „Căci sunt multe mădulare, dar un singur trup” „şi sunt multe daruri, dar un singur Duh, care lucrează spre binele tuturor în Biserica lui Hristos” spune Sf. Ap. Pavel în scrisori. Dacă Valeriu Gafencu era inundat în chip firesc de Dragostea lui Dumnezeu, pe care o revărsa ca dintr-un vas prea plin în alte vase, care-şi aşteaptă împlinirea, dacă Anghel Papacioc trăia această Dragoste în actul ascultării desăvârşite, „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, purtându-şi omorârea fiinţei sale pentru lume, în lume fiind monah în haină laică, Bădia Traian Trifan se regăsea în Dragostea Dumnezeiască, prin harul lui Dumnezeu, printr-un act conştient al voinţei lucrătoare, dezbrăcând orice raţiune a lucrurilor de tot înţelesul lumesc, de ignoranţă şi de păcatul omenesc, proiectând-o în lumina Raţiunii Divine, a Cuvântului întrupat, ca parte a trupului mistic al lui Hristos. Lupta permanentă de a ridica din nevăzut înţelesul lucrurilor era starea lui permanentă de cugetare şimeditaţie.
Toată creaţiaîşi are explicaţie, cauză, existenţă, ca durată şi finalitate, ca scop numai în şi prin Hristos, Cuvântul prin care toate s-au făcut. AceSta este planul în care acţionează voia lui Dumnezeu. În afara acestui plan, nu are justificare de a fi nicio raţiune.
Trifan nu făcea totul dintr-o dată şi nu se mulţumea cu o singură experienţă. Relua în variante care atingeau toate puterile sufletului, simţirea, mintea, cugetarea şivoinţa, experimentând şi verificând în reluări neîncetate, orice act de voinţă spirituală, cu o tenacitate, ancestral parcă, de la Dacii pe care-i iubea foarte mult şi de la care îi făcea plăcere să-şi afirme obârşia….Traian Trifan s-a născut în Lancrăm-Sibiu, într-o familie cu 12 copii de români gospodari, respectaţi în regiune pentru cinstea şi demnitatea lor creştinească şi românească. Mama, duioasă şi sfântă, dar severă ca un comandant de oşti pentru buna comportare a fiilor ei mai avea încă un băiat voia să-şi facă copiii „domni”. Tatăl, gospodar chibzuit, harnic şi modest, a susţinutmaterialiceşte visul soţiei sale.
După absolvirea liceului în anii reîntregirii patriei 1918-1920, cei doi „feţi-logofeţi” au îmbrăţişat unul, Dreptul (Traian), iar celălalt, Medicina (Ion). Aceasta pentru că dreptatea şi sănătatea fizică şi morală trebuiau reîntronate, dar lipsit de bucuria încrederii în slujitorii statului.
Perioada de frământări care a zguduit sufletul neamului nostru după primul război mondial i-a găsit şi i-a chemat cu putere să ia parte, alături de Moţa şi Căpitan, la drama pe care a trăit-o tineretul românesc, în dorinţa lui curată de a oferi lui Dumnezeu slujitori cu conştiinţa răspunderii în faţa Lui şi a istoriei, pentru toate actele lor. „Din Ardeal ne vin fraţii Trifan” va striga cu bucurie Căpitanul, marcând actul prezenţei lor în bătălia împotriva lui satan. Şi, într-adevăr au venit „ca cei ce au crezut nelimitat” în biruinţa binelui împotriva răului.
Prigonirile, lagărele, temniţele, deportările, ameninţările cu moartea nu i-au putut smulge de pe podiumul mărturisitorilor Adevărului. Bucuriile minime de care pot avea parte cele mai umile fiinţe umane de pe pământ, familia, căminul au fost pentru ei prilej scump, de a arăta lui Dumnezeu şi lumii că au înţeles că „cine iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa, pe soţie, pe fiu sau fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Desigur nu esteuşor „să te smulgi din bucuriile pământeşti”, aşa cum cere jurământul legionarilor, dar pentru biruinţa Adevărului şi nădejdea Neamului nostru în Hristos, Duhul Sfânt invocat în rugăciunea continuă, isihastă de către Traian Trifan ajunsese să se bucure într-însa ca în mediul ei firesc: lucra în el spre desăvârşirea chemării lui.
Astăzi ceaţa plăcerilor uşoare stârnite de Satan întunecă ochiul minţii copiilor acestui neam, vrând să-l „alinieze” marelui întuneric spiritual care acoperă din ce în ce mai greu America şi Apusul Europei. Dar mâine, când cei ce mijlocesc împreună norul de martori ai lui Hristos, dinaintea Tronului lui Dumnezeu vor face să răsară din nou soarele Dreptăţii lui Dumnezeu în sufletele acestui tineret românesc, vom vedea între călăuzele de lumină deschizătoare de drum spre înviere, un bărbat purtând lanţuri la picioare şicătuşe la mâini, iar din inima lui ţâşnind un stindard de lumină, al libertăţii în Hristos, pe care stă scris: „Mărturisesc! Robul 1036″.
„ROBUL 1036. EU SUNT ROB! ROBUL NU ARE VOINŢĂ!”
Bucur Stănescu despre atitudinea robului Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud107
Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi în faţa celulelor. Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiuneaaripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii:…meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului… Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul „comandamentului”, nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şidepăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului (comunist) şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. „Procurorul” de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: „cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie?” Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţăsfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va
107 Frag. din lucrarea fostului deţinut politic Bucur Stănescu, Spicuiri dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii
asupra închisorilor comuniste, apărută la Ed. Ramida, Bucureşti, 1999.
depinde toată desfăşurareaşedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru.
Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian
Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trecea. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrecea cu el, deşi era foarte
atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile
generale, procurorul de şedinţăbusuioc s-a repezit ca un uliu asupra
lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a
înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc
a răsunat ameninţător:
trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?
întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă
de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şisperanţă. Ne
era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre
noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am
fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan,
gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie
rândul să fiu somat.
Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (…)
Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. Deodată am văzut cum
trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare
învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea
zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare
a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o
voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:
– Eu sunt rob, robul n-are voinţă!
Nu ştiu din ce străfunduri de revoltă a ţâşnit această voce cu care Trifan
făcea afirmaţia de mai sus. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şidesfăşurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simţeafiinţa care întrevedea dispariţia sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a apocalipsului. Nu exista nici în ea şi nici în afirmaţiile făcute nimic de bravadă….Era recunoaşterea umilă şi disperată a robiei în care ne aflam.
Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Şi chestionarea, înfruntarea prin care ţi se cerea să
te angajezi adresându-ţi-se direct, scoţându-te din anonimat, a încetat
Răspunsul bătrânului deţinut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că sub aparenţa noastră de robi eram totuşi liberi. Mai liberi decât paznicii şi torţionariinoştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-şi în fire, s-a dezlănţuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân. AceSta stătea drept, nemişcat, cu capul din nou înclinat puţin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist!… Lui Busuioc i s-au alăturat alţi „iluminaţi”, cel puţin patru, cinci. Toţi aceştia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-şi seama că şedinţaeste ratată, locotenentul major şi-a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ în sus. Atunci, pe uşa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stânga şi-n dreapta şi să urle ca nişteieşiţi din minţi: toată lumea la celulă, în celulă, bandiţilor! Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniştii. Trifan a fost pus în lanţuri.
TRAIAN TRIFAN – FILA DE FILOCALIE A ÎNCHISORILOR
Mărturisirea lui Naidim Marin
în perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieşeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din
Filocalie, uneori sta cu ochii închişi, de nu-ţi puteai da seama dacă a aţipit,
dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.
Cred că d-nul Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puţine ori l-am văzut chiar plângând. Avea şi acest dar al lacrimilor. Erau lacrimile credinţei şi nu cele ale slăbiciunii omeneşti, căci altminteri era un om dârz şi chiar lua
atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară,
când dânsul a spus clar şi răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut
a fost legal. Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul de atunci de la Aiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile
lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-nul Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau
ruşii, li s-au deschis porţile închisorii de către administraţie, cerându-li-se să
se prezinte singuri la alte închisori din ţară. D-nul Trifan şi d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Şi-au mai făcut de atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20. Şi-au respectat cuvântul dat, riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze şi erau conştienţi de lucrul aceSta. Dar au dovedit că principiile creştine pentru ei nu sunt vorbe goale.
Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind
un pasagiu din Biblie: „în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi” (Ioan 5:2-3). Orbi erau la raţiunepentru că nu-şi trudeau mintea să afle Adevărul, şchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecare rea cu iubirea trupească şiuscaţi ca voinţă pentru că voinţaesteaşa de slabă ca şi inexistentă.
S-au lucrat pe atunci la Aiud nişte candele din lemn de nuc, la iniţiativa
actualului părinte Arsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste
candele, a contribuit şi d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând
credinţa pusă la încercare; lupul dacic arăta încleştarea în luptă a celor ce-i
moştenesc pe Dacii nemuritori, românii.
Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriţi şi invitaţi să cinstim un păhăruţ cu gazda, cu care ocazie l-am auzit pe d-nul Trifan exclamând: „creştinul pretutindeni are fraţi”. Omul acela care ne servea era şi el creştin, spunea şi el Tatăl nostru, noi, deci eram fii ai aceluiaşi Tată, eram fraţi.
A izbucnit şi un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simţ de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.
…A avut şi o ţinută demnă pe tot parcursul detenţiei. Rămâne în memoria noastră exemplu de „avă” şi de erou.
POVĂŢUITOR AL RUGĂCIUNII LUI IISUS Cuvânt al Arhimandritului Arsenie Papacioc
E foarte greu să spui ceva pentru un om pe care l-ai iubit până la urmă. Un om de o profundă trăire creştină, un mare şi integru caracter, un povăţuitor blând, înţelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi. Calea către Iisus Hristos o considera deschisă, nu mărginită prin reguli rigide. El, Bădiţa Trifan, trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii. Rugăciunea lui Iisus ne ajută să-L vedem pe Hristos în fiecare om şi pe fiecare în Hristos. Aceasta dorea eroul nostru care legase pe Iisus de răsuflarea şi de inima lui care emana un duh veselitor şi măreţ. Suflarea noastră să devină una cu suflarea divină care susţine universul şi întoarcerea în Paradis. Mulţumesc din inimă Bunului Dumnezeu că, la vremea mea, am cunoscut pe acest erou ascuţit în toate, care dorea să fie anonim şi cugeta smerit la toţi anii în care rabdă Dumnezeu fără să fim daţi morţii sau dracilor ca să ne piardă.
îndureratul Dumnezeu este pălmuit de cel din urmă servitor şi ne dă pildă de biruinţă. Aceasta este taina ascunsă în inima Bădiţei şi suferea cu o revoltătoare seninătate.
într-un moment de mare intimitate i-am spus cu grijăşi teamă: „Doresc să plec la mănăstire!”… M-a privit puternic cu ochii aprinşişi a lăcrimat.
Aceasta a fost o binecuvântare de la acest mare Bădiţă Trifan.
Ne-am mai întâlnit, eu fiind călugăr şi cu o sfâşietoarenevinovăţie m-a rugat să-l iau şi pe el. I-am răspuns: „Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea”.Şii arăşi a plâns. Ajunsese la măsura fără răutate a copilului.
234
ELIBERAREA ŞI VIEŢUIREA LUI MISTICĂ DE APOI Din relatările fiicei acestuia, Maria Trifan
Tata a făcut 16 ani de închisoare la Aiud, doi de domiciliu obligatoriu în Bărăgan şi patru la Periprava. A venit acasă de ziua Crucii în 1962. Bineînţeles, a fost o surpriză cum nu se poate mai mare. Nici nu mai ştiam cum arată tata. Slavă Domnului a avut bucuria de a regăsi familia întreagă, nezdruncinată cu dorinţa de aşteptare de o viaţă a mamei ca să se întoarcă tata acasă. Marele neajuns l-am avut că tata a venit în 62 şi mama a murit în 75. Şi am fost alături de tata până în aprilie 90, când a murit.
în perioada în care trăia tata, Mănăstirea Sihăstria era punctul nostru de refugiu. Acum, nefiind tata, am ajuns eu la Petru-Vodă. Trebuie să recunoaştem că viaţa noastră zbuciumată nu ne-a lăsat timp de suflet. Tata deşi avea mereu probleme la închisoare, se întreba ce facem noi. Noi am fost scoşi cu domiciliu obligatoriu din casă. Am stat doi ani în altă parte, într-o casă nu vă mai spun cum. Liceul nu l-am putut termina, facultate n-am putut face, de angajat nu ne-a angajat nimeni şi mama ne-a crescut cu acul. A fost croitoareasăşi cu foarte mare greutate am reuşit să supravieţuim. După venirea lui tata, nu vă pot spune ce bucurii sufleteşti au fost. Ne-a învăţat cât a putut, dar la nivelul lui tata, n-am putut ajunge.
Dorinţa lui a fost să se tipărească cărticica Robul 1036 la care s-a lucrat aici. Eu i-am spus lui tata că a scris-o prea filosofic, dar tata zicea: „Cine vrea o înţelege”. Muritorii de rând mai puţin. Acasă am păstrat în dulap conspectele lui tata ca pe o bijuterie. Ele oglindesc preocupările lui. El, când a venit din închisoare, a zis că vrea să se călugărească, dar noi ne-am opus. Însă i-am făcut chilie în casă. Cât s-a putut, l-am protejat de toate grijile.
BALADA SUFLETULUI, ÎNCHINATĂ DOCTORULUI ÎN DREPT, TRAIAN TRIFAN ŞI PRIETENULUI SĂU, AVOCAT, TRAIAN MARIAN.
de Virgil Maxim
Noaptea înveleşte muntele-n baladă… Jucării pitice ies tiptil din „ladă”…: Rodii aurite… Venus scânteioasă, Luna-n fulguire-albă-de-mireasă, Picuri-de-lumină vii şi dolofani. Răsuciri de clipe printre mii de ani…, Lanţuri aruncate peste mare-n joc, Discuri năzdrăvane în vârtej-de-foc…
Cântecul lor tainic cărui tron închină, Setea lor de spaţii ce gând o alină?!…
Dorm haiducii pe veacuri, flintele stau perne Lăicer, pădurea, inima le-aşterne… Molcomeşte focul limbile sub spuză nicio adiere nu le joacă-n buză… Prin frunziş de ace liniştea se plimbă Haina nevăzută orele I-o schimbă. Coborâtă-n vale gâlgâie-n pâraie Nimeni n-o vede, nimeni n-o taie… Singur eu… prin vreme… gând cutezător,
Pelerin, îmi caut misticul izvor Undele luminii într-însul să vibreze Sufletu-mi gustându-l să nu înseteze!…
…a căzut deodată un stejar în parc
Doborât de trăznet din seninul arc…
Ah!… Cine să-nţeleagă…
să m-asculte, cine?…
Limba-Nopţii-Neagră
la ureche-mi vine.
„Ştii să-mi spui «mândrie»,
ce vede albina?…
Ochiul minţii tale şi-a văzut lumina?…
A putut vreunul «soarele» să-l stingă?…
Unde e plăcerea, veacul să vă stingă?…
Binele sau răul au vreo existenţă?!”
în balanţa voastră nicio diferenţă
Libertatea voastră poartă jug frumos
în balconul-minţii nu ia chip Hristos!”
O, statui solemne fără piedestal,
Grabnic lustruite pentru „festival”!
Jucării amorfe puse-n galantar,
Tehnic scăpărate fără de amnar!…
Zguduie-te suflet: om eşti sau tâlhar!?…
Cine să-nţeleagă?…
Să m-asculte, cine?!…
Limba-Nopţii-Neagră,
sfredeleşte-n mine!…
MUCENICUL VALERIU GAFENCU SFÂNTUL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI
Motto: „Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu”. (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa).
INCURSIUNE BIOGRAFICĂ
La 24 ianuarie 1921 se naşte în localitatea Sângerei, judeţulBălţi, în
Basarabia „sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu. Mama, Elena, „o fată
simplă, cu şcoală primară, fără avere
decât fecioria sufletului şi a trupului108″ avea 24 de ani când s-a căsătorit. Tatăl, Vasile Gafencu, a fost
deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea
cu România. După semnarea tratatului Molotov-Ribbentrop, încheiat între imperiul comunist şi Germania nazistă în vara anului 1940, urmează
ocuparea Basarabiei de către bolşevici. Teroarea îmbracă haina unui adevărat genocid asupra populaţieiromâneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord.
într-un singur an, din iunie 1940 până în iunie 1941, sute de mii de basarabeni sunt deportaţi în lagărele sovietice. Printre aceştiaşi Vasile Gafencu deportat în Siberia unde a şi murit după un an de zile, cu gândul la Dumnezeu,
în grija lui Valeriu rămân mama şi cele trei surori, Valentina, Eleonora şi
Elisabeta. „Valeriu moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă
pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o
imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în
108 Sfântul închisorilor, de monahul Moise, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 13.
care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari”109. Suflet sensibil, serios şi altruist urmează cursurile Liceului „Ion Creangă” din Bălţi, remarcându-se ca un elev eminent, pasionat de lectură şi de scris. După absolvirea liceului se înscrie, în toamna anului 1940, la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, oraş unde se refugiase împreună cu familia. Ca student se implică cu patosul idealist specific tinereţii în problemele sociale şi politice ale timpului. În fapt, activitatea politică a lui Valeriu poate fi rezumată astfel: participant la campania electorală din 1937 (în cadrul Partidului Totul pentru Ţarămişcarea Legionară) îndrumător al unui grup al Frăţiilor de Cruce alcătuite din tineri proveniţi de la diverse licee ieşeneşi organizator (ianuarie 1941) al unei ample greve a elevilor de la liceele din Iaşi împotriva persecuţiilor pornite de către regimul Antonescu împotriva legionarilor. Ultima acţiune se voia un răspuns la decretul emis de Antonescu în decembrie 1940 care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. În toamna anului 1941, la doar 20 de ani, în al doilea an de studenţie, Valeriu este arestat. Episodul se petrece în timpul unei şedinţe cu fraţii de cruce de la Liceul militar din Iaşi, deşi activitatea aşa-zis ilegală a lui Valeriu ţinea mai degrabă de latura moral-educativă a formării tinerilor, decât de cea politică. „în cele mai intime fibre ale sufletului, Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva Statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor. Vibra înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. Îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia, dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral, înfrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare”110.
109 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 179.
110 IoanIanolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 42.
PROCESUL
Se desfăşoară la Iaşi fără avocaţi ai apărării. La proces asistă şi mama lui Valeriu, singurul apărător al lui Gafencu fiind reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu care a declarat: „Este unul dintre cei mai buni
studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.
Pledoarie inutilă care nu a influenţat cu nimic decizia Curţii de a-l condamna la 25 de ani de muncă pentru crezul mărturisit de acuzat cu atâta curaj în
instanţă: „Am fost, sunt şi voi fi legionar”. Îşi începe detenţiaconştient: „că
este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului, până
va ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum sunteţiabandonaţi comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care
guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Trebuie să fim pregătiţi pentru o
suferinţă de lungă durată”111.
AIUD – FRÂNTURI DE PĂTIMIRI
În ianuarie 1942 este adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare ca să-şi înceapă lunga condamnare în timpul regimului dictatorial al lui Antonescu. IoanIanolidepovesteşte: „Nămeţiierau înalţi şi gerul iernii din ianuarie 1942 îngheţase tancurile germane în jurul Moscovei. Eram încă tineri şi plini de vise. Lume multă venise în gară să ne vadă, dar trei cercuri de ostaşi şi de temniceri ne-au înconjurat: „încărcaţi arm! a răsunat comanda şiam auzit zgomotul metalic al armelor îndreptate spre noi. Am zâmbit amar şi sfidător în acelaşi timp. La ce bun toată această mascaradă de forţă şi teroare, când niciunul dintre noi nu purtase cândva pistol şi nici nu gândise să
poarte? în afară de năzuinţele noastre sublime, nu purtam nimic periculos”112.
Regimul de detenţie urma să fie unul de exterminare prin înfometare, frig,
bătăi şi lipsa comunicării cu cei dragi sub conducerea comandantului militar al penitenciarului, Aurel Munteanu. Esteştiut faptul că Antonescu militarizase toate instituţiile, punând pe lângă directorii civili conducători militari, de obicei magistraţi, care trebuiau să acopere legal orice ilegalitate. Pentru noii veniţi,
111 IoanIanolide, op. cit., p. 43.
112 Idem, p. 30.
a fi avertizaţi de către camarazii lor de încercările care îi aşteptau era o binecuvântare. Prima întâlnire cu Valeriu Gafencu a lui Virgil Maxim, abia sosit în temniţa Aiudului, a fost în primăvara anului 1943: „A doua zi, după distribuirea zupei, profitând de absenţa gardianului, se arată în vizetă chipul luminos al unui tânăr. (…) Eu mă numesc Valeriu Gafencu, student la Iaşila data arestării. Basarabean din Bălţi. Vreau să vă spun câteva cuvinte în grabă ca să nu cădeţi victima încrederii pe care aţi acorda-o din întâmplare cuiva. Vedeţi că maiorul Munteanu are câţiva informatori printre noi. Cel mai periculos este Vasile Tarnovschi, care nu lucrează de fapt ciel, decât accidental. Este agentul Moscovei, comunist, introdus printre legionari pentru diversiuni şi creare de conflicte ideologice. Atât am voit să vă spun. Să vă previn. Doamne ajută!”113, începuse cel de-al doilea război mondial. În penitenciare se aplica ordinul lui Antonescu ca deţinuţii politici, în special legionarii, să fie sfătuiţi să meargă pe front pentru reabilitare. În fapt ordinul era ca cine pleacă să nu se mai întoarcă. Bădia Traian Trifan, închis şi el la Aiud, mereu cu sufletul pe faţă, are curajul să iasă la raport şi să spună răspicat: „Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. A fost linia directoare pentru toţi camarazii de suferinţă. „Valeriu şialţicâţivaarată Ianolideau spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe; doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de «reabilitat» – şi deci am refuzat frontul”114. Aşadar, Valeriu rămâne hotărât şi consecvent convingerilor lui: „sunt ceea ce sunt, nu am ce mă desolidariza, cred în adevăr şi în bine şi în biruinţa lor”115.
Condiţiile de detenţie se înăspresc prin hrana insuficientă, izolare şi interzicerea oricărei comunicări cu exteriorul: „Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul şi gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Doctorul Ranca, la vizitele medicale, ridica din umeri şi striga: «Eu ştiu că sunteţi bolnavi. Eu ştiu ce vă trebuie. Dar ordinul
113 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, pp. 76-77.
114 IoanIanolide, op. cit., p. 44.
115 Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor din România, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 187.
este ca să muriţi. N-am ce vă face». Şi oamenii ascultători, mureau”116.
Hrana duhovnicească rămâne în ataricondiţii singurul refugiu salvator,
singura cale de mărturisire a adevărului dumnezeiesc în viaţa personală, dar şi comunitară. Valeriu porneşte pe urcuşul către Hristos alături de alte câteva
suflete mari: Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Vasile Serghie,
ion Schiau, Constantin Pascu, Mircea Nicolau trasând „o linie de conduită
creştinăşi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru
perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişica model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii,
ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii”117. Trăirea efectivă a adevărului evanghelic şi patristic devine expresia dorinţei „grupului de mistici” de a se integra în Hristos ca stare
de trăire permanentă, nu ocazională. Idealul lor era să devină prezenţe vii care
să inspire oricărui suflet dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire.
Rugăciunea, tăcerea, meditaţia, discuţiile, trezviaminţii, înfrânările trupeşti,
privegherile, lacrimile sunt mijloacele prin care ei şi-au împropriat harul dumnezeiesc situându-i dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere. Dintre toţi:
„Valeriu ardea… ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină
spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele
erau purtătoare de duh. Gesturile erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele,
arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui”118.
„Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire.
Purtător fiind de Hristos era smerit, evlavios, lucid mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său”119.
GALDA DE JOS LIBERTATEA ROBIEI
Anul 1946, „mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al jertfei permanente.
Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos
116 Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, În Fericiţi cei prigoniţi, Ed. Bonifaciu, 2008, p. 27.
117 Virgil Maxim, op. cit., p. 180.
118 Ibidem, p. 183.
119 IoanIanolide, op. cit., p. 222.
şi la El alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul. Cât de bun este Dumnezeu!”120 sunt cuvintele lui Valeriu aşternute pe hârtie într-una din scrisorile adresate surorilor lui. Viaţa de aici nu este deloc uşoară: „Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi”120 -, însă are bucuriile ei răsfrânte în iubirea frăţească care domneşte între deţinuţi, în posibilitatea de a comunica cu familia şi de a merge la slujbele Bisericii din apropiere. Pentru Valeriu sunt anii regăsirii propriei identităţi, ai sedimentării în adâncul fiinţeia chemării lui către desăvârşire, aşa cum se destăinuie într-o scrisoare adresate mamei: „La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasăşi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura cale care duce spre fericire…”121. Mama şi surorile lui erau urmărite de serviciile secrete sovietice pentru a fi repatriate şi deportate în Siberia. Au scăpat ascunzându-se prin mahalalele oraşelor şi prin satele de munte. „Când lucrurile s-au mai liniştit, prin 1946-1947 au venit la un vorbitor la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost
120 IoanIanolide, op. cit., p. 237.
121 Ibidem, pag. 17.
122 Ibidem, p. 235.
supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să Spele toate WC-urile şiduşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte continuu, deşi trecuse de 60 de ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau,îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe
242
era micuţă de statură aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişaşi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul Speranţelor sfinte”123. Marin Naidim, „cel mai simplu dintre toţi prietenii lui Valeriu” îşi aminteşte: „Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că «umblă cu capul în nori». Nu era o fire practică, nu l-am văzut cosând cu acul, nu împletea lână, nici rufele nu ştia să le spele, mai mult le morfolea, dar în realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă trează. Era o fire de poet. În colonie la Galda, duminica, se scula cu noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. Venea cu picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de flori. Ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac şi eu la fel. Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă simţeam parcă jenat să merg cu braţul de flori prin satul acela. El nu. El făcea lucrul aceSta foarte natural”124. Spre sfârşitul perioadei de şedere în colonia de la Galda, în anul 1948, un politruc sovietic, a venit în colonie pentru a-l repatria pe Valeriu în URSS. Câtă libertate avea în duh în condiţiiledetenţiei înrobitoare vedem din discuţia celor doi: „acolo vei fi liber, i-a spus politrucul
libertatea este în sufletul meu!
– îţi vei putea face studiile.
le voi face dacă va vrea Dumnezeu!
la noi Biserica este liberă.
biserica este în sufletele oamenilor.
dar aici vei rămâne în temniţă!
123 Virgil Maxim, op. cit., p. 182. 124 Marin Naidim în Fericiţi cei prigoniţi, p. 35.
temniţa sufletului meu mă înspăimântă!
deci nu te recunoşticetăţean sovietic?
sunt cetăţean român şi doresc să rămân în România.
– în curând şi România va aparţine Sovietelor!
viitorul este al lui Dumnezeu!
deci rămâi aici? -Da!
Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară”115.
Anul 1948, luna mai. Din nou Aiudul îl primeşte între zidurile lui vreme de câteva săptămâni.
Austeritate şi regim de exterminare concentrate în zile interminabile de muncă în secţiile mecanică şi tâmplărie ale fabricii închisorii. Prin ordinul venit de la Bucureşti la sfârşitul lunii mai, Valeriu este transferat la închisoarea Piteşti, în lotul studenţilor.
PITEŞTI iNSTANTANEE MACABRE
Construit între 1937-1941 după standarde internaţionale, penitenciarul Piteşti era cel mai modern spaţiu de detenţie din ţară având o capacitate de circa 700-800 de persoane. Primul lot transferat care avea să cunoască acţiunea violentă de reeducare i-a cuprins pe legionarii arestaţi în 1941, între care Valeriu Gafencu, IoanIanolide, Aurel Pandurescu. Valeriu va rămâne în Piteşti până în decembrie 1949 trecând prin faza premergătoare regimului de exterminare aplicat înainte de începerea torturilor. Atitudinea lui în faţaautorităţiloreste plină de demnitate şi înţeleaptă, fără bravări inutile, fiind considerat de mulţi, defetist: „Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului, pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul”126. Pacifist, dar nici pe departe laş, Valeriu se apropie într-o zi de cel mai crunt gardian al Piteştiului: „Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoţilor şi
125 IoanIanolide, op. cit., p. 62.
126 IoanIanolide, op. cit., p. 81.
a adus cu el o femeie ce căzuse în păcatul preacurviei şi s-a adresat lui Iisus: «Ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie să fie ucisă cu pietre?» Iar Mântuitorul a răspuns: «Cine este fără de păcat să ridice piatra şi s-o lovească primul». Cei ce au auzit au dispărut rând pe rând. Iisus
a spus: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit? Nici eu nu
244
te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti!» Peste câteva ore, Georgescu a deschis uşa celulei şi a zis: «N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o!». De atunci însă, Georgescu a avut o licărire de omenie şi respect faţă de noi, cei din celula de izolare”127. În noiembrie 1949 are loc prima bătaie generală organizată de grupul lui Ţurcanu. Elementul decisiv pentru paralizarea oponenţilor nu a fost nici surpriza atacului, nici violenţa loviturilor, deşi ambele au avut rolul lor, ci intervenţiaadministraţiei închisorii de partea grupului Ţurcanu. Astfel după ce erau torturate, victimele erau preluate de grupul Ţurcanu şiforţate să lovească la rândul lor pe alţii, refuzul însemnând o nouă tură de bătaie. „Valeriu se aştepta la proba marii lepădări de trecut care i se pregătea. Într-adevăr, şeful reeducării a năvălit curând în celula lui, întovărăşit de doi bătăuşi solizi, cerându-i să nu mai facă pe «Apostolul lui Hristos aici, unde toţi au devenit atei prin voinţa mea». I s-a răspuns că toate sunt trecătoare în această lume în care cel ce-i vorbeşteeste doar o unealtă a diavolului. I s-a mai adăugat următoarea precizare: «…Eu sunt pregătit pentru moarte de când am descoperit cel mai mare adevăr al lumii, dragostea în Iisus Hristos Care a răbdat toate loviturile, toate jignirile pentru a ne aduce nouă credinţa adevărată, a ne aduce dragostea neţărmurităfaţă de noi, oamenii, de a răsplăti jignirile, loviturile, schingiurile şi moartea spunând: «Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face!». După ce şefull-a izbit cu pumnul pe neaşteptate, ceilalţitorţionari l-au bătut cu palmele, cu pumnii şi cu picioarele, întrebându-se la sfârşit dacă mai trăieşte. Alţii l-au ridicat de jos, iar Ţurcanu a răcnit: «Vrei să trăieşti? înjură-l pe Hristos!». Fermitatea credinţei nu s-a lăsat aşteptată: «Nici pentru o mie de vieţi nu fac ce-mi ceri tu, Iisus este Dumnezeul cel veşnic. Iartă-i, Doamne, că sunt doar unelte!». După pumnul primit de la Ţurcanu, sângele a ţâşnit din gura lui Valeriu,
127 Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 111.
care s-a prăbuşit pe podele. Când s-a ridicat în genunchi cu ultimele forţe, el s-a închinat şi a rostit o rugăciune: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, primeşte pe păcătosul Valeriu în împărăţia Ta şi tuturor răilor dă-le lumina din marea Ta bunătate». A fost transportat imediat la infirmerie, dar nu a murit atunci”128. Slăbit, în decembrie 1949, Valeriu are primele hemoptizii şi este trimis la spitalul-penitenciar Văcăreşti unde este diagnosticat de TBC pulmonar, urmând să fie expediat la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna, în februarie 1950.
TÂRGU-OCNA LACRIMIŞiRĂNI
„Dacă Piteştiulşi reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu Dumnezeu, înclinat în sine şi transformat în fiară pentru semeni, Târgu-Ocna se afla la polul opus. S-a ajuns aici la o atmosferă de înălţarecreştină, de dragoste şi jertfă, unică în istoria gulagului comunist. Târgu-Ocna a fost un Piteşti pe dos. Spune părintele Constantin Voicescu: „S-a format la Târgu-Ocna mai mult decât o comunitate, o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aici legături mai puternice decât legăturile de sânge”129. În ciuda încercărilor de reiterare a experimentelor torturante de la Piteşti, deţinuţii de la Târgu-Ocna luptă zi şi noapte cu suferinţa printr-un neîntrerupt exerciţiu de iubire autentic creştină: „Consider de mare ţinutăcreştinămărturiseşte Ion Popescu atitudinea unor oameni care fără să aibă o înclinaţie mistică deosebită, au fost tot timpul de un ajutor extraordinar. Ei au făcut un gest care merită să fie menţionat. Este vorba despre patru deţinuţi, bolnavi şi ei de TBC, dar cu o formă mai uşoară, care s-au hotărât să Spele toate rufele celor ce nu mai puteau să facă lucrul aceSta”130. Ţintuit la pat de boală, îngrijit până în ultima clipă de IoanIanolide, deşi „suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie şi făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii şi-şi pierduse pofta de mâncare, în plus, simţea dureri reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite şi, în fine, suferea
128 Pr. Prof. dr. Gh. Drâgulin, în rev. Porunca iubirii, nr. 1-2 2003.
129 Părintele Constantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, pp. 28-31.
130 Mărturie dată de Ion Popescu, monahului Moise în aprilie 2005.
de inimă, Valeriu era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă,
statornic în rugăciune, intransigent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie131. Sensibil şi recunoscător pentru grija confraţilor săi
de a-i uşura durerile, Valeriu în nobleţea lui sufletească răsplătea fiecare gest
de dăruire printr-un zâmbet sau o vorbă caldă. Operat pe viu de apendicită
acută pentru că nu i-a prins anestezia, va răbda ca un vrednic mucenic fără
să cârtească vreodată toate chinurile bolilor, zidind prin cuvânt sufletele
descurajate ale deţinuţilor care nu se puteau împăca cu moartea. În noaptea
ultimului Crăciun trăit de el, spre ziuă, i se arată Maica Domnului aievea,
spunându-i: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa
va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile
întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate.
Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e
credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin
pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă
îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!”132.
în anul 1950 în camera muribunzilor de la Târgu Ocna este adus pastorul
de origine evreiască Richard Wurmbrand, suferind de tuberculoză ganglionară şi osoasă. Întâlnirea şidiscuţiile teologice avute cu Valeriu, vor fi
decisive pentru convertirea lui la Ortodoxie prin primirea tainei botezului
creştin: „Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea, dar vă rog
să veniţi la Hristos ca Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L
rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Niciun
neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul
Domnului să vă aducă la Adevăr!”133. Gafencu va pecetlui jertfa cuvântului cu cea a faptei şi îl va rupe pe Wurmbrandt din ghearele morţii cedându-i
streptomicina necesară vindecării şi căpătată prin strădaniile familiei unuia
dintre deţinuţi. Cunoscându-şi ziua despărţirii de cele pământeşti, Valeriu
131 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos, p. 134, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006.
132 Idem, p.180.
133 Ibidem, p. 188.
se va slobozi din greaua zbatere a durerii abia după ce-şi va lua rămas bun de la cei care i-au fost alături. „A venit şiWurmbrand, plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei: «Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţimulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!». Chiar dacă revenit în lumea meschină a comunismului, îşi va călca legământul inimii făcut înaintea lui Gafencu, Richard Wurmbrandt niciodată nu va avea cum să şteargă din filele istoriei înscrisul dăruirii totale pe care Valeriu l-a pecetluit cu propriul lui sânge. „Răpus de boala de plămâni, care a determinat şi o insuficienţă cardiacă şi cu trupul acoperit în mare parte de răni, Valeriu s-a săvârşit din viaţă în ziua de 18 februarie 1952, cu o împăcare sufletească pe care nu am întâlnit-o la nici unul dintre cei ce şi-au dat duhul în detenţie; cu atât mai mult la lumea cea de toate zilele”134. Ultimele lui cuvinte reproduse de Ianolide sunt pentru generaţia noastră un testament profetic şi un îndemn la trezvitoare luare aminte: „în primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă, în măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţivrăjmaşii, îndrăzniţi şirugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţeieste putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni! Au nevoie de ajutor, căci duşmanii prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţiatenţi cu ce va fi înlocuit!”135.
134 Aurelian Guţâ în Părintele Justin Pârvu şibogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. I, p. 181.
135 IoanIanolide, op. cit., pp. 189-190.
VALERIU GAFENCUPORTRET DE FAMILIE
DE VALENTINA GAFENCU
Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui
Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora şi Elisabeta. Am să
încerc să fac o notă biografică asupra familiei, pe scurt. Sunt născută în
Sângerei, în 1921, într-o familie, aş putea spune, creştină. Tatăl meu a fost
deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru unirea Basarabiei cu România, dar
situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în 40 şi nu am mai ştiut
nimic de el. Şi nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină,
o bună gospodină a crescut patru copii.
Dar mă voi opri asupra subiectului important, fratele meu.
Valeriu a avut o copilărie, ca toţi copiii, frumoasă; părinţii au reuşit şi au
căutat să-i creeze o viaţă plăcută, o viaţă cinstită, corectă. Şcoala primară a
făcut-o în Sângerei, liceul la Ion Creangă din Bălţi. Poate unii dintre dumneavoastră îl cunosc după cărţile care sunt scrise despre Valeriu, în care este
redată destul de amănunţitsituaţia lui Valeriu. După ce a terminat liceul şi a dat bacalaureatul, el tare mult şi-a dorit să fie aici în România ca să-şi urmeze
studiile pe care le-a făcut la Iaşi, ca student al Facultăţii de Drept, unde s-a
evidenţiat prin comportare, prin corectitudine, prin felul de a înţelegeviaţa
într-un fel cinstit. A căutat să se împrietenească cu cei mai buni studenţi, cu
cei mai buni copii, elevi de vârsta lui de 19, 20 de ani atâta avea – fiind printre studenţii cei mai buni. Se poate scoate în relief sau arăta acest lucru prin
profesorul Anghelescu care a spus că nu a avut un asemenea element de când este profesor. Asta a fost în timpul procesului la care l-asusţinut, fără să aibă
alţiavocaţi. Numai mama mea a putut fi la Iaşişi a auzit cele ce se spuneau
despre fiul ei şibineînţeles că venea foarte încântată. Într-o şedinţă pe care a
avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le inspire tot aşa, multă
corectitudine, să fie nişte elevi silitori, nişte elevi buni, cineva până la urmă l-ademascat şi a spus că aceasta era o şedinţă de frăţie de cruce.
Aşa a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de
apărare, fără vreun avocat care să-i susţină cauza. Era pur şi simplu dorinţalui de a fi un exemplu bun pentru toţi studenţii, pentru toţi elevii. Intrat în
închisoare, la început la Aiud, unde era foarte mare severitate şi acel copil,
acel student care era plin de viaţă se întreba la un moment dat: „Pentru ce
am ajuns eu aici? Pentru ce am fost eu închis? Eram un model, un exemplu
pentru ceilalţi prin felul de a mă comporta, de a privi viaţa”. La Aiud a fost
chinuit tare mult, a fost izolat. În 42-43 a fost ţinut la aşa-zisa zarcă, unde
249
l-aţinut trei ani dezbrăcat, pe ciment şibineînţeles nemâncat. Spunea la un
moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aş mânca o pâine cât o vacă de
mare”. Aşa de nemâncat era şi în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame şi
mi-e frig”. Bineînţeles că nu putea să fie ajutat de nimeni. Ştiţi când a început el într-adevăr să creadă mult, mult în Hristos şi în Dumnezeu? Dacă a văzut că oamenilor nu a putut să-şi spună durerea, atunci a început să se roage
mult la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi tăria, dă-mi puterea să rezist!” A fost o
perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângerei. În primul volum al
lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângerei. Cum au ajuns nu-mi
dau seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în ţară şi i
le-a dat lui Nicolae Trifoi care a stat 6 ani înaceeaşi celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care
el ne îndemna ce să facem noi, mai ales mama care îşi avea copilul închis,
iar noi, trei fete – Eleonora, Elisabeta şi eu care eram studentă la Iaşi. Mie
mama îmi spunea: „Lasă că mă descurc eu, du-te şi-ţi termină studiile”. Noi
am reuşit până la urmă să terminăm studiile, sora cea mică e infirmieră,
Nora a făcut Conservatorul şi e asistentă, eu – profesoară. Era foarte liniştit şi bucuros că eu am intrat în învăţământ, că puteam să ne descurcăm mai
uşor, deoarece mama nu avea nicio pensie, niciun venit. Aveam în schimb avere multă, tata a fost deputat în Sfatul ţării, 50 de hectare. Tata a lăsat în
Basarabia 50 de hectare, casă cu etaj. Când a venit refugiul, eu eram aici la
Iaşi, iar mama era cu căruţa şi cu cele două surori şi a venit la mine la Iaşi.
Eu am luat caii şicăruţa, m-am dus la prefectură şi mi-a dat un colţişor la
Grădişte Vâlcea, apoi la Ploieşti, unde au fost primii mei ani de învăţământ.
Vorbind despre situaţia lui Valeriu din închisoare, el a ajuns să fie credincios, numai în situaţia chinurilor de acolo, de la Aiud. Pe urmă a trecut la Piteşti, unde s-a încercat reeducarea, dar nu mai avea cum să-l reeduce, căci
el se îmbolnăvise tare la Aiud, de TBC. În cele din urmă a fost transferat la
Târgu-Ocna, unde era un regim ceva mai blând, dar nu-l mai ajuta, fiindcă
el era deja un schelet. Însă nu mai fusese chinuit cum a fost la Aiud. Situaţia
lui de bun creştin chiar până la sacrificiu a fost datorită situaţiei grele în
care a fost ţinut. Imaginaţi-vă că atunci când aveam 22 de ani, m-am dus
la directorul închisorii, pentru că nu-mi dădeau voie să mă duc să vorbesc
cu Valeriu şi i-am spus: „Uitaţi, sunt sora lui Valeriu, sunt Valentina, vreau să vorbesc şi eu cu el”. Directorul închisorii a aranjat lucrurile acolo şi în
interiorul administraţiei mi-a dat o cameră separată unde am stat mai mult
de vorbă cu Valeriu. El îmi spunea: „Asta-i viaţa, asta mi-am ales-o eu, asta
trebuie să duc, dar mă simt bine”. Cum bine? Mă uitam în ce hal era el; a dat şicămaşa de pe el.
De acolo, revenind la Târgu-Ocna, primise cineva streptomicină şi i-a oferit-o lui. Dar el atunci a zis: „Eu şi aşa am ajuns în halul în care am ajuns,
vino să iei tu streptomicină”. Şi a dat-o unui evreu, Wurmbrandt, care a
trăit până la 92 de ani. Valeriu însă a murit la vârsta de 30 de ani, pe 18
februarie 1952. Am primit vestea la Dobroteşti, comuna lui IoanIanolide,
care mi-a fost logodnic şi l-am aşteptat 18 ani, dar cu doi ani înainte de a se
da Decretul din 64, m-am căsătorit. El m-a găsit căsătorită; a fost o lovitură
grozavă pentru el, dar căsătoria e sfântă şi nu se poate desface.
Şi ceva foarte important despre Valeriu este că el a ştiut ziua când va muri
şi i-a spus lui IoanIanolide: „Ioane, te rog fă-mi rost de o cămaşă, că eu pe
ziua de 18 voi muri”. Şi Ioan într-adevăr a pregătit ce trebuia în ziua de 18 februarie. Valeriu a dorit să-şi poată lua la revedere de la prietenii de suferinţă.
Unul din gardieni care era zbirul din Târgu-Ocna, s-a făcut dispărut în acea zi şi într-adevăr toţi au reuşit să treacă să-şi ia la revedere de la prietenul lor.
Chiar şi doctoriţa a venit; pentru fiecare avea o vorbă bună, deşi era schelet,
deşi a fost jignit, tot timpul a stat deoparte; asta a fost poziţia lui. Şi gândul
numai şi numai la Dumnezeu a fost tot timpul; acolo a fost salvarea pentru el şi pentru lumea întreagă. A iubit pe toată lumea, fără să facă deosebiri; şi
streptomicină el a oferit-o unui evreu, n-a făcut deosebire de religie, de rasă, de credinţă, de nimic. Pentru el toată lumea a fost absolut la fel şi era iubit absolut de toţi. AceSta a fost Valeriu.
în câteva cuvinte eu am să vă mai reţinpuţin, citind ca să vedeţi de aicea, sufletul lui cumva şi gândul lui. Şi poezia este intitulată: „Mi-s ochii trişti” şi este compusă chiar de el, când a încercat să pună în versuri chinurile lui şi situaţia lui. Zice:
„Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită De-atâta priveghere şi-aşteptare, Mi-e inima bolnavă, istovită De grea şi-ndelungă aşteptareŞi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine Puteri să urc Golgota până sus O voce, un ecou din adâncime îmi spune blând: Viaţa e Iisus, Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A învierii Tale din mormânt.
Cu Magdalena, ca şi altădată îngenuncheznaintea Ta plângând. Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând”.
Aici se vede dragostea lui pentru Hristos, pentru Dumnezeu şi pentru toată lumea. Cu toate greutăţile pe care le avea mama, îi trimitea câte un pachet. I-a trimis o bundiţă din blăniţă, pe care a oferit-o acestuia care trăieşte acum în Franţa, Wurmbrandt; a fost un cumnat la el şi pomenea că datorită lui Valeriu, încă mai e în viaţă. Mă rog, tot aşa l-au ţinut în frig şi aceSta s-a dezbrăcat şi i-a dat bundiţa lui. A avut un suflet mare, un suflet deosebit, n-a ţinut cont că poate mama sau noi mai greu procuram ceea ce-i trebuia lui. El ne-a scris mai multe scrisori în care ne spunea gândurile lui. Ne spunea că intenţionează să se facă călugăr. Aşa a fost dorinţa lui, dar n-a apucat,
pentru că boala l-a doborât. A fost operat de apendicită pe viu. După ce a
fost operat a fost dus la spitalul din Târgu-Ocna, căci acolo nu aveau cu ce
să fie operat. Făcuse crize puternice şi după ce a terminat operaţia a spus:
„Domnu doctor, m-aţi operat pe viu” „Bine, domnule, de ce nu-mi spui?
Că vă făceam anestezie?”. Şi într-un cărucior cu două roţi l-au transportat
înapoi la spital, l-au chinuit. Imaginaţi-vă, dacă a intrat la nici 20 de ani în
închisoare şi la 30, a ştiut data când va muri şi a fost pus într-o ladă acolo
cu alţii, şi îngropat. I-a spus lui Ioan: „Ioane, să-mi pui în gură cruciuliţa
de argint care o am, s-o pui în partea stângă în gură. Dacă voi fi dezgropat,
să fiu recunoscut prin această cruciuliţă, pe care veţi găsi-o la mine”. Dar n-am reuşit să aflăm, pentru că a fost aruncat într-o groapă comună, acolo la Târgu-Ocna.
Cât timp a stat la Galda, unde lucra la vie, pe urmă la Târgu-Ocna, el a avut
nişte vedenii. Spre exemplu spunea către unii despre care nu se ştia că vor
fi eliberaţi: „Uite, în ziua cutare, să ştii că va fi eliberat”. Şi s-au realizat ce a
spus. Aşa, nu că fac un fel de propagandă, dar cumva parcă stau de vorbă cu
Valeriu şi când am vreo greutate îi spun: „Valeriu, hai ajută-mă!”. Şi imediat
mi se realizează ce-mi pun în gând. Îl am prea prezent. Asta e situaţia. Apoi
nu exista scrisoare în care să nu spună întâi că el este foarte credincios, crede
în Dumnezeu. Când a fost posibil să mai comunice cu noi, nu exista scrisoare în care să nu ne îndemne să fim cinstite, să fim corecte, s-o ascultăm
pe mama în sfaturile ei şi ce să facă cu averea care era acolo: „Uite, mamă:
asta arendezi, asta dai în parte sau să opreşti, că vor fi timpuri grele şi să
aveţi cu ce să vă descurcaţi, ce să mâncaţi. Dar dorinţa lui era să facă bine la toată lumea, căci mama fiind singură, nu uita să ne sfătuiască întocmai ce
să facem noi, cum să ne organizăm viaţa. Şi, într-adevăr, fiecare am reuşit să
ajungem bine la liman, să avem soţi buni, să avem căsnicii frumoase, nepoţicare nu ne-au făcut de râs. Vă fac şi destăinuirea asta că în viaţa mea de cadru didactic, nu am avut o pată, o reclamaţie sau o nemulţumire în 36 de ani de învăţământ. Mă întâlnesc şi acum, la vârsta mea de 87 de ani cu părinţi, cu elevi: „Ce frumos ne-aţiînvăţat, ce frumos ne-aţi sfătuit”! Nu m-au făcut
niciunul de ruşine vreodată; să apuce să fie vreun derbedeu. Şi dumneavoastră sfătuiţi-i pe copii, năzdrăvanii din ziua de astăzi. Nu ştiu dacă aş putea
rezista în învăţământ în ziua de astăzi cu elevi din ăştia: să fie obraznici, să
nu asculte de un sfat.
Despre viaţa lui Valeriu puteţi afla
detalii din cărţile scrise despre el.
Volumul unu, care este scris de
Nicolae Trifoi, conţinerealităţi în
baza scrisorilor primite de la el, deşi
erau cenzurate scrisorile. Al doilea
volum conţine date, culese de monahul Moise de la Oaşa; foarte documentat, dar în schimb nu mai sunt
scrisorile pe care le trimiteam noi,
pentru că erau trimise la Sângerei,
la Făgăraş; foarte frumos, un volum
mai mare. Foarte mult scrie şi Ioan
Ianolide, în „întoarcerea la Hristos”,
ei fiind foarte apropiaţi. Apoi volumul care a apărut acum „Deţinutul
profet”, scris tot de către IoanIanolide. Aşa că se pot procura acestecărţi şi se poate afla viaţa lui mai amănunţită, credinţa şi chinurile pe care le-a
îndurat.
MĂRTURISITORUL
IOANIANOLIDE – CRONICA UNEI VIEŢI RĂSTIGNITE PENTRU HRISTOS
Motto: „La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şiveşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos”.
27 ianuarie 1919, comuna Dobroteşti, jud. Teleorman – este ziua în care se naşte Ioan Ianolide, cel de-al doilea fiu al lui Nicolae şi al Ispasieii anolide. Tatăl, macedonean deneam, administra moşiaBerindeilor, locuind cu familia la Lunca, în apropiere de Dobroteşti. Sora lui, pe nume Maria, profund legată de satul natal, devine profesoară şi se căsătoreşte cu un basarabean, rămânând până la moarte în casa părintească de la Dobroteşti.
Ca orice copil crescut la ţară în vremea aceea a gustat din bucuriile vieţiicreştineşti ale satului românesc de la început de veac al XX-lea: „M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şitradiţiileobşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim136.
136 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos. Document pentru o lumea nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 28.
COPILĂRIA
„Dumnezeu voia să-L descopăr pe Dumnezeu duhovniceşte”.
Copilăria i-a fost liniştită. Însă vremurile tulburi în care s-a născut, între dictatura lui Hitler şi a lui Stalin, pecetluiesc destinul mucenicesc al lui Ioan. Sensibil la provocările veacului său, intră în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, în Frăţiile de Cruce, organizaţienaţionalistă de educaţie moral-religioasă. Suflet curat, însetat de adevăr şi de dreptate, se avântă într-o luptă care îi va schimba definitiv cursul vieţii. După absolvirea liceului, datorită situaţiei materiale bune de acasă, merge să studieze Dreptul la Bucureşti, Sperând într-o Românie mântuită de păcatele politicianismului burghez şi de ateismul bolşevic: „Deci până la majorat am fost un creştintradiţionalist, dar viu, Iisus fiind taina şi izvorul vieţii mele. Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovniceşte. Aşa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă”137.
ARESTAREA
Student în anul I de Facultate este martorul unor schimbări istorice şi sociale majore: România intrase efectiv în cel de-al doilea război mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. „Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciuntiseră ţaraşi făceau ca oraşeleşi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. (…) Tinerii care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era şef de grup în Frăţiile de Cruce. În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa Statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizecişi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi
137 Ibidem.
şi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi. Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei unde au început anchetele cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşteriiintenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui IoanIanolide. După câteva săptămâni de triere au rămas sub arest şaisprezeceinşi. În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziţii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale”138.
PROCESUL. ACCEPTAREA FĂRĂ CÂRTIRE A CRUCII
În 21 noiembrie 1941 prin sentinţa nr. 2208, Curtea Marţială condamnă pe opt dintre fraţii de cruce arestaţi la 25 de ani muncă silnică: „La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide, a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de Stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci (…)”139. Astfel începe Golgota celor 23 de ani de temniţă prin închisorile Aiud, Jilava, Piteşti, Târgu-Ocna, Galaţi, Caransebeş, Văcăreşti, Gherla şi Aiud.
„AIUDULE, TEMNIŢĂ CRUNTĂ…” DESPĂTIMIREA
Ianuarie 1942, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, Ioaneste adus la Aiud, închisoare cu un regim de detenţie extrem de dur, cu înfometare şi frig insuportabil, la care se adaugă şi cruzimea directorului penitenciarului, Aurel Munteanu, făcându-le viaţa un calvar. Anii 1942-1944 poartă amprenta unor
138 Ion Popescu şi Alexandru Virgil Ioanid, întoarcerea la Hristos de IoanIanolide, pp. 524-527; Articol
publicat parţialşi în ziarul Gazeta de Vest din dec. 1994.
139 Ibidem.
dureroase frământări şi căutări sufleteşti: „Se punea întrebarea: ce căutăm noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şidemnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţulproporţiilor, dar am acceptat martiriul”140. La „universitatea” de la Aiud are prilejul să-şicompleteze cunoştinţele de drept, sociologie, pedagogie, filosofie, dar înclină cu precădere spre desăvârşirea propriului suflet prin rugăciune neîncetată, privegheri şi lectură zilnică din Sf. Scriptură. Momentul ispitirii nu întârzie să apară. Cineva din administraţia închisorii îl chinuieşte ca să mărturisească că el este un bandit, iar acela un om de onoare. Ioan cedează presiunilor şi trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care îşi reconsideră întreaga vieţuirecreştină: „Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos”141. În această deznădejde află de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ”141. Pronia lui Dumnezeu intervine şi de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” sufletului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioansporeşte pe calea desăvârşirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil”143.
140 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 38.
141 IoanIanolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 118-119.
142 Ibidem, p. 122.
143 Idem, p. 130.
URCUŞ SPRE ÎNVIERE CU VALERIU GAFENCU
Prin rânduiala lui Dumnezeu, Aiudul îi oferă lui Ianolide o altă întâlnire
crucială pentru prefacerea lui sufletească: „Când IoanIanolide a venit în
celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând
că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine
niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele,
pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i
împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ioan a crezut că în felul aceSta
vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. TotuŞi şi-a destăinuit toate
stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă. Valeriu nu l-a lăsat
să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la
poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea
marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit,
nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi
închipuită, pentru a opta pentru viaţa trăită în Hristos, în ascultare faţă de
Cuvântul şi Biserica Lui”144.
Trăieşterevelaţiacurăţiriisufleteşti prin mărturisirea propriilor păcate
în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi Marin
Naidim. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţinsufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună.
Totul le este de obşte. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele,
încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat
rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor
încercat cu autoritate… În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţiicreştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o ştiinţă145. Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieşit primul la lumină,
care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor şi asta prin valoarea
144 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ediţia a doua, Ed. Antim, Buc. 2002, p. 185.
145 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 58.
împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”146.
GALDA, PĂTIMIRILE ROBIEI
După cel de-al doilea război mondial, România sărăcită este devastată de lipsa rezervelor de hrană. Foamea se întinde ca o molimă grea peste penitenciarele din întreaga ţară. În iarna anului 1945, printr-o dispoziţie ministerială, penitenciarele sunt nevoite să se autoîntreţină din munca deţinuţilor. Ianolideeste transferat la colonia de muncă Galda de Jos împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru pentru a munci pe proprietatea unui moşier într-un regim de semi-libertate. Viaţa de aici nu este deloc uşoară: „Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi”147 -, însă are bucuriile ei răsfrânte în iubirea frăţească care domneşte între deţinuţi, în posibilitatea de a comunica cu familia şi de a merge la slujbele Bisericii din apropiere. În acestecondiţii Ioan o va cunoaşte pe Valentina, sora mai mică a lui Valeriu, cu care se va logodi în biserica coloniei urmând să se căsătorească după eliberare. De acest regim s-au bucurat aproximativ doi ani, răstimp în care comuniştii capătă puterea deplină în ţară. Încep să se înfiripe planurile de reeducare a studenţilor prin metode diabolice.
PITEŞTI, APOGEUL DEZUMANIZĂRII
Vara anului 1949, continuarea martiriului lui Ianolide la închisoarea Piteşti, după şapte ani de temniţă grea. În această „insulă a ororii absolute”148 începe genocidul sufletelor tinerimii româneşti prin torturarea continuă, fizică şi
146 Ibidem, p. 60.
147 Idem, p. 17.
148 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paris, 1981, p.7.
sufletească chiar de către colegii de detenţie cu scopul de a-şi denigra trecutul, de a se „reeduca”. Ianolide trece prin faza premergătoare a reeducării, prin înfometare, frig şiumilinţe de tot felul. La camera 4 spital deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Unul din colegii de celulă, venit din „tura” reeducării, îi povesteşte lui Ioan despre torturile atroce de la camera 4 menite a produce mutilarea sufletească a penitentului: „în timp ce-mi vorbea mărturiseşteIanolidesimţeam în mine tăria rugăciunii şi groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci şifierbinţi mă străbăteau. Mă concentram şi mai mult în rugăciune”149. Este cert că rugăciunea îi dă curajul să poarte cu sine o iconiţă ascunsă în pantaloni, o cruce băgată în mâneca puloverului şi o fasciculă din Biblie aşezată cu grijă în saltea, „obiecte interzise” de care află temutul gardian Georgescu. Ioaneste nevoit să le predea, dar în momentul predării crucii îi spune gardianului: „Domnule Georgescu, aveţi grijă să nu vă luptaţi cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”150. Urmarea: este bătut cu ranga, călcat în picioare cu bestialitate, până se umple de sânge. Întors în celulă află de torturile suferite de prietenii lui de la studenţiireeducaţi şi de căderea lor în iadul demascărilor: „nu vedeam nicio scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu (…) Simţeam că mi se tulbură mintea şi-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea lumină şi pace”151. Arma rugăciunii i-a fost scut de apărare în aceste împrejurări terifiante: „în aşteptarea turei mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista”152. Clipele de încordare sufletească maximă sunt curmate de prima criză de hemoptizie pe care Ianolide o face la Piteşti: „plângeam încetişor, când am simţit un val fierbinte că năvăleşte din piept spre cap. Simţeam
149 IoanIanolide, op. cit I, p. 265.
150Idem, p. 267.
151Idem, p. 273.
152 IoanIanolide, op. cit. II, p. 152.
că mă desfac, mă înec şi mor. Am avut senzaţia eliberării şi aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură şi pe nas (…) Eram într-un lac de sânge. Simţeam o mare uşurare în trup şi în suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toţi. Aşteptam să-mi dau sfârşitulşi eram liniştit”153. Intervenţi aproniatoare a lui Dumnezeu îl salvează din iadul reeducării. Bolnav de T.B.C. este transferat la începutul lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna.
TÂRGU-OCNA, SUFERINŢĂ ŞI HAR
„Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit”. Condiţiile mai blânde de detenţie de la Târgu-Ocna, mâncarea relativ îndestulătoare, plimbările în aer liber îl ajută pe Ianolide să se refacă repede. Se dedică cu trup şi suflet îngrijirii lui Valeriu şi a celor mai suferinzi decât el. Spală hainele şi aşternuturile murdare ale bolnavilor, le curăţă rănile şi le împlineşte toate nevoile, face privegheri de toată noaptea la căpătâiul muribunzilor, jertfindu-se pentru ceilalţi până la uitarea deplină de sine. Atmosfera liniştită de la Târgu-Ocna este tulburată de sosirea, în mai 1950, a unui grup de studenţitrecuţi prin reeducarea de la Piteşti, dornici să înceapă şi aici acţiunea de reeducare. Măsurile administraţiei se înăspresc drastic aşa încât o parte din deţinuţi răspund cu grevă şi protest verbal. Valeriu încearcă să potolească spiritele încinse prin recursul la rugăciune, în vreme ce Ianolide, pentru încercarea de a se opune procesului de reeducare, este izolat împreună cu alţişapte mărturisitori. Nici presiunile studenţilorreeducaţi nu dispar dintr-odată şi duc la exterminarea psihică a deţinuţilor mai slabi sufleteşte. Printre ei, Virgil Ionescu clachează şi îşi taie venele de la mâna stângă „Vestea a fost egală cu explozia unei bombe. Plimbarea s-a întrerupt brusc. După o clipă de tăcere derutantă, cei din curte s-au năpustit strigând spre uşa clădirii, cu intenţia declarată de a-i pune la punct pe cei ce pregăteau reeducarea. În faţa lor, în dreptul uşii, s-a oprit cu braţele deschise, IoanIanolide: Staţi pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreţi să faceţi şi voi ce fac ei acum, să folosiţiforţa?
153 IoanIanolide, op.cit. I, p. 274.
Opriţi-vă! Intervenţia lui s-a dovedit un gest de înţelepciune care i-a scutit pe ceilalţi de grave consecinţe”154.
Cu toate acestea n-a pregetat să se jertfească chiar şi pentru tinerii „reeducaţi” trecuţi prin ororile Piteştiului, spălându-le rănile, hrănindu-i, îngrijindu-i. Tentativa de reeducare de la Târgu-Ocna eşuează. Motivele ţin de Specificul închisorii-sanatoriu care a permis deţinuţilor o foarte bună comunicare, iar solidaritatea dintre ei a făcut posibilă oprirea bătăilor aproape imediat după începerea lor.
Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioaseşi mai dragi sufletului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 şi evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie: „Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în Cer. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos”155. După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand insistă pe lângă Ianolide să-l ajute să se boteze ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, răstimp în care se ocupă de catehizarea pastorului în vederea botezului care va fi săvârşit în mare taină de un preot.
Februarie 1953, din nou la răspântie de drum. Ioaneste transferat la Caransebeş, apoi la Jilava şi adus în cele din urmă la Aiud.
DIN NOU AIUD. SUFLET DE SFÂNT
Decembrie 1954, în secţia de T.B.C. osos, Ianolideîşi poartă povara bolii. Sufleteşteeste mult mai destins pentru că doctorul curant al secţiei, prof.
154 Victor Stoica, Memorii. Petre Ţuţea la verticală, Ed. Fides, Iaşi, 1998, pp. 83-84.
155 IoanIanolide, op. cit. I, p. 189.
universitar Gheorghiu, şi el deţinut, pune la dispoziţia bolnavilor petece de hârtie rămase de la medicamente pe care deţinuţii scriu cu ajutorul unui beţişorascuţit cursuri de filosofie, matematici, chimie, limbi străine. Şi aici. Prin dragostea pentru fraţii de suferinţă, Ioan scrie file de Pateric: „La Aiud, Radu s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954, într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obişnuite ale gripei, dar febra, transpiraţiile, o stare profundă de oboseală nu s-au mai lăsat plecate. Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe un cot. Forţa vederea. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ţinând în mâna stângă un flacon: «Stai liniştit. Stai liniştit. Deschide gura. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoşti?». «Nu, mul…. Mulţumesc. E ta., tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina!». «A! Uitaţi-vă băieţi, zâmbeşte. S-a trezit. Aşa… Mai primeşte o lingură din tonicul pe care ţi-l oferă cu atâta grijă dl. Ianolideşi după aceea ai să mai dormi, că-ţi face bine». Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce-l înconjura. Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara neagră, l-a recunoscut pe IoanIanolide, studentul care-şideşira anii prin închisori încă din 1941″156. „Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, rugăciunea inimii, a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam în clipe grele, izvorul de înţelepciuneşi tăria de a le putea depăşi; era un fel de alter-ego al lui Valeriu157″.
AL DOILEA PROCES. ADEVĂRURI INTERZISE
în anul 1958, Securitatea dezlănţuie un nou val de arestări în urma retragerii trupelor sovietice din ţara noastră. Măsură preventivă pentru orice tentativă de împotrivire faţă de „democraţia populară” soldată şi cu înnoirea condamnărilor
156 Mihai Puşcaşu, Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, pp. 78,79-81.
157 Aristide Lefa, Fericiţi cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998, pp. 85-86.
foştilordeţinuţi. Într-o seară de toamnă a anului 1958, Ioaneste luat de la Aiud şi dus la Bucureşti pentru anchete. Moment de grea cumpănă, torturi şiumilinţe pentru recunoaşterea celor două capete de acuzare: că ar fi organizat o bandă de legionari la Târgu-Ocna şi că ar fi dispus ca cei ce se eliberează să menţinăorganizaţia şi să realizeze o contrarevoluţie împotriva „clasei muncitoare”. Interpretările absurde date de Securitate unor fapte creştine de genul: o nuntă este „adunare legionară contrarevoluţionară”, un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale, un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament în scopul cuceririi puterii politice” stau la baza organizării unor noi procese. Cele 12 principii creştine formulate la Târgu-Ocna cu care Ianolide a îmbărbătat deţinuţii sunt catalogate de Securitate drept „principii legionare”. De altfel şi el şi Valeriu sunt priviţi de Securitate drept capii grupului „mistic” de la Târgu-Ocna din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guţă, Constantin Ţoţea, părintele Constantin Voicescu, Mihail Lungeanuşialţii. Desemnat ca şef al lotului, Ianolideeste supus la anchete exterminatoare vreme de cinci luni până când trupul îi cedează şi este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcăreşti. Nici aici nu scapă de calvarul suferinţelor, fiind chinuit fără motiv de un tânăr doctor evreu.
Sfidând orice declaraţie a acuzaţilor, sentinţele Tribunalului, stabilite dinaintea procesului, condamnă 29 de persoane de la 15 ani de temniţă până la muncă silnică pe viaţă pentru pricini juridice închipuite, în fapt pentru curajul de a trăi creştineşte. Ioaneste condamnat la alţi 25 de ani de muncă silnică. Periplul prin închisorile României îşi continuă cursul necruţător.
INTERLUDIUL JILAVA
Aprilie 1960, Ianolideeste transferat în infernul temutului Maromet. Încadrate în chenar roşu sunt etichetele atribuite blândului Ioan de către Securitate pe foaia de transfer: „atenţie f. periculos legionar”, „grad de periculozitate”. E limpede că mărturisirea lui Hristos în acele timpuri era pericolul de moarte al ateismului comunist. De altfel, Ianolideeste acum într-un proces de prăbuşire a rezistenţeitrupeşti: „ în una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deţinut înalt, frumos, cu o bocceluţă sub braţ şi o batistă plină de sânge la gură: «îl vedeţi» zise gardianul, din pragul camerei, «face închisoare de peste douăzeci de ani şi este bolnav, are nevoie de pat sub geam». Propria mărturisire este zguduitoare: «Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenţiei mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitaţi-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă: pe lângă aceasta am o boală, nu-mi pot ţine echilibrul. Am fost bătut la cap şi tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră un preot?… Dacă este, îl rog să mă binecuvânteze!». «Doamne Dumnezeule, binecuvintează pe acest frate Ioan venit în mijlocul nostru!» glăsui preotul Popescu Buzău. După această binecuvântare se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deţinuţii din paturile de sub geam nu voiră să cedeze niciunul locul lui Ioan. Învăţat în lunga lui detenţie cu fel de fel de certuri şi incidente, se aşezăliniştit în pat cu Romeo Puşcaşu, lipit de peretele uşii”158, în ciuda suferinţelortrupeşti şi a înfăţişării exterioare deplorabile, Ianolide poartă pe chipul lui lumina curăţiei şi a sfinţeniei: „A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl aşază în rândurile sfinţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau nelinişti, Ianolide, cu figura lui de Făt-Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc”159.
Noiembrie 1960. Ia sfârşit şederea lui Ioan la Jilava odată cu transferul lui la Gherla şi în cele din urmă, din nou la Aiud.
ULTIMELE ÎNCERCĂRI aIUDUL
Anul 1961, o ultimă încercare de reeducare a deţinuţilor politici, la Aiud sub vigilenţa colonelului Crăciun. Vocile tot mai puternice ale forurilor internaţionale, care reclamă eliberarea deţinuţilor politici, sporesc teama partidului că „duşmanii de clasă” vor ajunge în libertate fără să fi fost reeducaţi.
158 George Ungureanu, Camera zero, Ed. Fundaţia Culturală Alexandru Borza, Câmpulung
Moldovenesc, 2009, pp. 139-140.
159 Idem, pp. 151.
Metodele de constrângere de acum evită violenţa fizică şi recurg la promisiuni de eliberare în cazul colaborării sau la înfometare, izolare şişantaj în cazul opoziţiei. Se organizează cluburi cultural-educative în care se încearcă reeducarea în spirit marxist-comunist. Intransigenţa şi fermitatea lui Ianolide îl descurajează pe colonelul Crăciun, silit să recunoască: „în general este un element recalcitrant şi fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziţie net duşmănoasă muncii culturale. Şi în prezent se menţine pe aceeaşipoziţie de rezervă refractară, cu influenţe negative în rândul deţinuţilor. Nu este folosit la munci”160. Este absolvit de presiuni odată cu internarea lui în secţia a XIa T.B.C. „prăpădit de bolnav, ţintuit la pat”161.
ELIBERAREA. ASEMENEA LUI IOV ÎNTRU ISPITE
Anul 1964. Se emite Decretul general de amnistiere a tuturor deţinuţilor politici. Cu toate acestea încercările de intimidare prin condiţionarea eliberării de reeducare şi spălarea creierului continuă şi în luna iulie a acestui an. Se vrea cu disperare compromiterea conştiinţelor mărturisitorilor din temniţele comuniste pe ultima sută de metri. Ziua de 31 iulie, când i se pune în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti, este „un şoc” pentru Ianolide care nu poate decât să plângă spasmodic la aflarea veştii: „Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Nu-mi venea să cred. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!”162.
După 23 de ani de temniţă grea, anchilozat de reumatism, mâncat de acea boală a temniţei numită de deţinuţi „celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase, IoanIanolide va plânge tot drumul spre casă,
160 ACNSAS, dosar 327, vol. 12, fila 173.
161 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi. Dincolo de ape, Ed. Polirom, Bucureşti, 2009, p. 292.
162 IoanIanolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 217.
răvăşit de perspectivele înfiorătoare pe care le oferea societatea comunistă. Ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea, nici rudele din familia lui nu îl aşteptau: „prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă”163. Ajutat de un frate de suferinţă, reuşeşte să ajungă la mătuşa sa. Lacrimi şiemoţii provocate de bucuria revederii inundă sufletele tuturor, dar o nouă lovitură îi frânge sufletul sfâşiat de durere: mama îi murise cu trei ani în urmă, iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu doar un an în urmă, după ce îl aşteptase 18 ani: „M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină, iar eu o nălucă, o arătare, o himeră164″. La scurt timp, boala îl răpune din nou şi se internează într-un spital pentru recuperare. Venită la căpătâiul lui, Valentina Gafencu mărturiseşte: „Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: «Iartă-mă!». L-am întrebat atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus zdrobit că Taina Cununiei este mai mare decât logodna”. Încă o dată renunţă la ce avusese mai frumos în viaţă pentru porunca lui Hristos. Trupul lui viguros din natură i-a îngăduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteşte a continuat ascensiunea. A încercat să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şiviaţa monahală, nu i-au permis. La un an de la eliberare, Dumnezeu îi mângâie sufletul greu încercat rânduindu-i o soţie minunată care îl va îngriji cu dăruire până la moarte. Rămâne acelaşi suflet iubitor de frumos, însetat să cunoască şi prin cultură adâncurile nelimitate ale fiinţeiomeneşti, dar mai cu seamă tainele rugăciunii inimii, căreia i se dedică aproape în totalitate. Însă trăieşte în continuare cu durerea de a nu putea lupta făţiş cu mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. După ce încearcă să plece din ţară, pentru că nu i se acordă paşaport, hotărăşte să dea viaţă gândurilor şi ideilor care îl însufleţeau, aşternându-le pe hârtie.
163 Idem, p. 219.
164 Ibidem, p. 221.
268
TEOFANIE LA CAPĂT DE DRUM
Sute de pagini prind contur sub condeiul lui Ianolide vreme de trei ani, între 1981 şi 1984. O ultimă evadare din imperiul fricii în care Securitatea încearcă şi acum să-i prăbuşească sufletul, hărţuindu-l şi urmărindu-l la fiecare pas. Senin şi hotărât, Ioan sfidează orice pericol dinafarăşi nu renunţă la libertatea de a-L mărturisi pe Hristos, posterităţii. Totuşi îşi ia măsuri minime de precauţie.
Confecţionează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de
lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascunde fiecare filă
scrisă. Pe una din aceste file notează: „Am scris ca o mărturisire. Am scris ca
un testament. Am scris cu Speranţa că aceste rânduri vor supravieţui mie”165.
Aşa s-au păstrat manuscrisele care vor vedea lumina tiparului după revoluţia din 1989, intitulate: întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă şi
Deţinutul profet sub diortosirea maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti.
„întoarcerea la Hristos este o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţă şifineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile
iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul
care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”166.
La puţină vreme după ce îşi împlineşte lucrarea mărturisitoare prin scris,
Ianolide se îmbolnăveşte de ciroză hepatică şi în urma survenirii unui neoplasm al organelor interne, pleacă la Domnul în data de 5 februarie 1986,
fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de locul de
odihnă al duhovnicului său de după eliberare, părintele Benedict Ghiuş.
„Nea Doncea, unul din muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat
de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormântarea lui. Ne-a
spus că un săculeţ cu astfel de medalioane şi cruciuliţe, sculptate până ce
vederea nu l-a mai ajutat, au rămas de la Ioan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul
nostru: Purtaţi-vă crucea!”167
165 IoanIanolide, op. cit. I, p. 15.
166 Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Prefaţă la întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 5.
167 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. a doua, Ed. Antim, Buc. 2002, p. 185.
în loc de concluzie… „La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şiveşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om”168.
168 IoanIanolide, op. cit. I, p. 18.
MUCENICUL GHEORGHE JIMBOIU – „CREŞTINUL DEPLIN” AL TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI
Motto: „Gheorghe Jimboiu a murit în stare de sfinţenie. Viaţa lui a fost o ardere de tot, bineplăcută lui Dumnezeu”
(Valeriu Gafencu).
INSTANTANEE BIOGRAFICE
Venit pe lume, la 18 octombrie 1921 169, în casa unor oameni simpli din localitatea Vela, judeţul Dolj, Gheorghe
Jimboiuaparţinegeneraţiei de la
1948, generaţie de sacrificiu care a
purtat în tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc, greul
războiului anticomunist. Rămas orfan de mic, este crescut cu multe neajunsuri materiale de mama sa, care refuză să se mai căsătorească, alegând să-şi
consacre viaţacreşterii unicului fiu. Un exerciţiu de dăruire şijertfelnicie pe
care Jimboiu îl va repeta în întreaga-i existenţă crucificată pe altarul iubirii
de Dumnezeu şi de neam. După ce termină şcoala primară din satul natal,
urmează Liceul comercial de băieţi din Caracal, fiind înzestrat şi cu potenţe
literare pe care şi le valorifică în această perioadă prin publicarea împreună cu
alţi colegi, a revistei Prietenia literară. Ideologic, tributar misiunii de a schimba sufletul României, prin subordonarea valorilor perene, valorii supreme a duhului, tânărul Jimboiu se angajează în „războiul dintre două lumi: pe de o parte lumea veche, care credea în pântece (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în
169 20 octombrie 1921, după alte surse.
duh (primatul spiritului)”170. Crezul acestei „lumi noi” era acela de a suprima principiile ateiste ale hedonismului occidental şi ale totalitarismului răsăritean centrate pe alungarea religiei din om şi pe anihilarea lui homoreligiosus, iar miza luptei este grevată de paradigma vieţiicreştine oglindită în poruncile Evangheliei. Aflat la cotitura tinereţii, Jimboiu alege să-şi deschidă sufletul plinătăţiidumnezeieşti, tinzând din toate puterile, în limite pământeşti, spre Adevărul veşnic. În acelaşi timp, zbuciumul pentru câştigareaexistenţei îl determină să muncească ca secretar al şcolii şi să facă meditaţii. La 14 septembrie 1940, România este proclamată Stat Naţional Legionar, prin Decret Regal semnat de regele Mihai I. Mişcarea Legionară devine singura organizaţie recunoscută în noul Stat, având ca ţintă ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şiŞeful Regimului Legionar. Momentul istoric îl găseşte pe Jimboiu în clasa a VIII-a de liceu, ca membru al Frăţiilor de Cruce, în care va activa până la interzicerea Mişcării Legionare din ianuarie 1941, când Antonescu trece la arestări masive, opt mii de legionari fiind încarceraţi în doar câteva zile.
PROLOGUL UNEI VIEŢI DE MARTIR
La 5 septembrie 1941, în timpul examenelor de bacalaureat, Jimboiueste arestat, alături de câţiva colegi, pe motiv că ar continua activitatea legionară. La percheziţia din camera în care locuia cu chirie, i se găsesc câteva tipărituri din vremea guvernării legionare, care nu îi aparţineau. Apartenenţa la FDC în timpul guvernării legionare şi trimiterea unei scrisori de către tânărul Jimboiu unui prieten, pentru Siguranţă, constituie motive întemeiate pentru a trece la măsuri represive. Ca fiecare dosar al Securităţii şi aceStaconţinea doar informaţiiparţiale care conveneau regimului. Mascarada juridică continuă cu organizarea procesului, a cărui desfăşurare nu este altceva decât o simplă formalitate prin care judecătorii dau citire condamnărilor stabilite dinainte de către echipele de anchetă. La 18 decembrie 1941, prin Sentinţa nr. 1468 a CurţiiMarţiale Craiova, Gheorghe Jimboiueste condamnat la 10 ani muncă silnică,
170 Mircea Eliade, O revoluţiecreştină, în Buna Vestire, 27 iunie 1937.
pentru infracţiunea de „constituire de asociaţiune clandestină”. Jimboiuprimeşte cu împăcare condamnarea la închisoare asumându-şi suferinţa ca lege unică şi neclintită a întregii lui existenţe. Neîmpăcată însă este reacţia mamei
sale, suferindă de inimă, care în luna mai a anului 1942, intervine la Maria
Antonescu pentru ca fiul ei să fie absolvit de executarea pedepsei. Ca urmare,
este trimis pe frontul de est în Regimentul 26 Dorobanţi Craiova. După doi
ani este demobilizat şi chiar eliberat. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial marchează prăbuşirea nazismului, iar în România triumfă sistemul antinazist de factură comunistă al lui Stalin manifestat prin bolşevizarea barbară a
ţării, cu nimic superioară dominaţiei naziste. Din păcate, „Marii învingători”
nu sunt în stare să instaureze pacea mult aşteptată de popoare, iar rezultatele
conflictului sunt dezastruoase pentru România, în toate privinţele: teritorial,
politic, demografic, economic şi financiar.
Pericolul bolşevic nu-l lasă indiferent pe Jimboiu, mobilizându-l în mişcarea
de rezistenţă anticomunistă. Deşi resimte din plin zguduirile şi clătinările
timpului în care trăieşte, reuşeşte să-şi susţină bacalaureatul, după care se
înscrie la Academia Comercială din Braşov. Din cauza greutăţilor materiale şi a nevoii stringente de a-şi acoperi cheltuielile studiilor, este nevoit să
muncească ca pedagog la Liceul „Ion Meşota”. Ulterior se angajează contabil la un restaurant şi chiar vânzător în piaţă. În plan cultural activează
ca membru în Societatea Academică „Andrei Mureşanu” a studenţilor din
Academia Comercială. Este desemnat delegat al anului III şi ajunge secretarul Comitetului de conducere al Societăţii, ulterior fiind propus ca vicepreşedinte. În 1947, Societatea „Andrei Mureşanu” este absorbită de Uniunea
Naţională a Studenţilor din România, organizaţie pro-comunistă, iar foştii
membri sunt priviţi ca duşmani ai regimului comunist.
La 13 mai 1948, Ministerul de Interne emite ordinul de operaţie numărul cinci privind arestarea legionarilor pe baza dării de seamă din 10 februarie 1948
care menţiona că pe teritoriul ţării se află 32.000 de legionari identificaţi. În
noaptea de 13-14 mai 1948, încep arestările pregătite minuţios de Securitate.
Gheorghe Jimboiu scapă vigilenţeiSecurităţii în primul val de arestări. Este
prins şireţinut la 10 august 1948 sub acuzaţia de activitate în corpul studenţesc legionar din Braşov, fiind încadrat într-un lot de 18 inculpaţi. Ajuns din nou victimă a înscenărilor Securităţii, Jimboiueste considerat succesor la conducerea studenţească legionară, supoziţie pe care o va nega atât în timpul anchetelor care vor dura un an, cât şi la proces. Pentru hotărârea neclintită de a nu-şi compromite conştiinţa cu minciuna, Jimboiueste bătut crunt şi în urma loviturilor aplicate la ficat din timpul anchetelor, se îmbolnăveşte de ciroză hepatică. Înainte de proces este spitalizat, însă boala odată declanşată, îşi urmează cursul ireversibil, marcându-i întreaga detenţie. La 21 februarie 1949, prin Sentinţa nr. 25 a Tribunalului Militar Craiova, Gheorghe Jimboiueste condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” şi este încadrat în loturile studenţilor care urmau să ia drumul Piteştiului după finalizarea proceselor. Însă, Jimboiu se îmbolnăveşte grav de TBC şi transferat la spitalul-penitenciar din Târgu-Ocna, experiază încă o dată intervenţia salvatoare a proniei lui
Dumnezeu care îl fereşte astfel de ororile reeducării.
RUGĂTORUL INIMII LA TÂRGU-OCNA
Construită între 1851-1855 ca penitenciar pentru deţinuţii de drept comun care munceau în salina din localitate, Târgu-Ocna a devenit închisoare pentru bolnavii de TBC în anul 1931. După 1949, ea era compusă dintr-un pavilion administrativ care îşi avea sediul în castelul ridicat de GrigoreGhica în 1855 şi clădirea nouă a sanatoriului, unde erau primiţi bolnavii de plămâni. Aici este adus şi Gheorghe Jimboiu. În încordarea-i dureroasă de a se apropia de Hristos, are privilegiul de a-lcunoaşte pe Valeriu Gafencu şi pe membrii grupului de rezistenţă şi de rugăciune format în jurul lui: arhim. Gherasim Iscu, IoanIanolide, Aristide Lefaş.a. Liniştit în afară, lăuntric frământat de dobândirea vieţiiveşnice, continuu însetat de rugăciune, „cu faţa prelungă, cu ochii albaştricenuşii, care-i dezvăluiau toată curăţenia sufletească, Jimboiu avea cele mai deosebite mâini pe care le-am văzut la un om: nefiresc de subţiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist. Avea o minte sclipitoare şi o stăpânire de sine care impunea. De multe ori, când aveam momente de frământări sufleteşti sau mă simţeam obosit, o discuţie cu el mă refăcea şi mă întărea sufleteşte. În cuvinte simple, reuşea să redea esenţialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieşită din comun”171. Atingerea iubirii lui Dumnezeu de inimă este primul pas spre limita cerească a beznei şi a renaşterii de sus, în veşnicie. Această iubire se receptează ca Adevăr, ca Lumină, ca împărăţie,
171 Aristide Lefa, Fericiţi cei ce plâng, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, pp. 106-107.
274
prin rugăciune. Şi tocmai această iubire ni s-a poruncit nouă, iar cel ce o păzeşte se aşază la graniţa dintre relativ şi absolut, dintre finit şi infinit. Jimboiu a atins limitele acestui hotar: „Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi”172.
În ciuda încercărilor de reiterare a reeducării de la Piteşti, stagnate de reacţia de împotrivire promptă a deţinuţilor, la Târgu-Ocna viaţa putea fi şi frumoasă. „Cei mai mulţi tineri de acolo deveniseră interesaţi de credinţă şi căutau izvoare de viaţă lăuntrică. Suferinţaşlefuise asprimile firii şi acum ieşeau la iveală gingăşiisufleteşti nebănuite. Se făceau gesturi de mare nobleţe şi dăruire”173. În sufletul lui Jimboiunobleţeaşisfioşenia izvorâte din bucuria smerită a întâlnirii cu Hristos se contopeau cu dinamismul vieţii lui duhovniceşti într-o unitate de neînţeles, dăruită exclusiv celor ce practică o pocăinţă adevărată: „Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut, dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un trăitor prin excelenţă, dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie (…). Credea nelimitat. Izvorau din el curăţie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace, dar şi luptă, certitudine şineobosită căutare”174. Este un privilegiu rar împreunarea stărilor extreme:
172 Pr. Mihai Lungeanu, Sfântul închisorilor, ediţie îngrijită de monahul Moise Iorgovan,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205.
173 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 133.
174 Ibidem, pp. 152-153.
de suferinţă a iubirii şi de biruinţă a ei, rodite din unirea omului cu Hristos în rugăciune. Ridicându-se de la o astfel de rugăciune, printr-o durere de viaţă făcătoare, Gheorghe Jimboiu intră încet într-o reală simţire a învierii sufletului său: „Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi dezvăluia adânca orânduire a lumii şi a omului. Se bucura că trăieşte, că e om şi creştin. Era feciorelnic şi hotărât să rămână toată viaţa al lui Hristos, căci râvna lui Dumnezeu îl mistuia cu slava vieţii veşnice”175, în această fierbinte dorire de Hristos, Jimboiugăseşte o putere stimulatoare, deopotrivă izvor de bucurie şi de durere. Rugăciunea lui devine astfel un torent năvalnic, înălţător în lumina realităţii necreate a lui Dumnezeu.
Hotărât lucru, cu cât este mai puternică rugăciunea, cu atât ea atrage sufletul către Dumnezeu; cu cât mai dinamică este afundarea noastră în adâncurile nemărginite ale oceanului suferinţei, cu atât mai sigură esteieşirea duhului către cer, iar durerea se preface într-o insuportabilă bucurie a iubirii atotcuprinzătoare pentru semeni. Cine a ajuns la pragul iubirii de aproapele până la ura de sine, acela a ajuns la uşa care duce la „împărăţia neclintită”176. Gheorghe Jimboiu a pregustat bucuriile acestei împărăţii: „Privindu-l, simt că Jimboiueste omul de care m-aşruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos”177. Ca urmare firească a vederii lăuntrice a iubirii dumnezeieşti, în sufletul lui Jimboiuţâşneşteşuvoiul rugăciunii pentru fraţii de suferinţă: „înseta după apele adânci ale vieţii lăuntrice. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti”178. Apropierea de Gafencu îl ajută pe Jimboiu să adâncească, în scurtă vreme, rugăciunea inimii şi să pătrundă în
175 Idem, p. 153.
176 Evr. 12,28.
177 Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 226.
178 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p.153.
tainele vieţiiharice autentice care, prin dimensiunile ei sfâşie perdeaua trupului pământesc: „Când a aflat de rugăciunea minţii, a început să o practice,
înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor înăuntru”179. Ajuns la părtăşia Duhului dumnezeiesc în starea de nepătimire, inima i se încălzeşte de o
iubire uneori compătimitoare, alteori jertfitoare faţă de semeni: „Deşi iubea
mai presus de toate rugăciunea, era sociabil, amabil, preocupat de problemele
actualităţii şi de perspectivele de viitor. (…) între noi era un fel de catalizator,
prin darul său de a se împrieteni cu toată lumea. Ştia să se comporte diferenţiat de la om la om. În apropierea lui te simţeai bine şi-ţi puteai deschide
sufletul (…). Adesea a stat laolaltă cu oameni răi ori cu delatori care l-au chinuit şi l-au provocat, dar pe care i-a dominat cu bunul lui simţ, cu tactul
lui iscusit, cu marea sa putere de a iubi”180.
ÎNTRE IADUL DEZNĂDEJDII ŞI RAIUL ÎNVIERII LA GHERLA
Cu sănătatea şubrezită de „infernul dantesc al gulagului românesc”, fără să
se întremeze definitiv de pe urma TBC-ului, Jimboiuestemutat la închisoarea din Caransebeş spre cercetare, din pricina altor dosare. În anul 1954,
este transferat în „împărăţiamorţii”, la Gherla, unde chinuirea deţinuţilor
politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau alimente, fie prin
bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei lipsiţi de orice apărare. Majoritatea deţinuţilortrecuţi prin reeducare purtau în
suflet povara urii, a dispreţului şi a desconsiderării din partea camarazilor
de suferinţă, incapabili să înţeleagă tragedia demascărilor: „între noi se instalase definitiv neîncrederea reciprocă şi prin aceasta oculta, în planul ei, îşi atinsese scopul de a rupe verigile lanţului care ne unea. Rămaşi singuri cu
noi înşine, mulţi dintre noi şi-au pierdut şi încrederea în ei înşişi. Ce durere şi suferinţă mai mare poate trăi omul, decât de a şti că nu mai are încredere
179 Idem.
180 IoanIanolide, op. cit., pp. 153-154.
în cel pe care l-a iubit, în el însuşişi în puterile lui fizice şi morale?”181. Sunt frânturi din chinurile sufleteşti ale lui Dumitru Bordeianu care aflat în pragul prăbuşirii totale, are revelaţia întâlnirii cu Gheorghe Jimboiu: „Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate… Spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei faţă de celălalt. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi ură. Un înger în trup…” „Acest martir cu fizicul lui de sfânt bizantin”182 îl va ajuta să se elibereze de duhul Satanei care îl chinuia de patru ani. O singură privire blândă de-a lui Jimboiueste de ajuns ca iadul deznădejdii în care se zbătea sufletul lui Bordeianu să se zguduie din temelii: „Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul. Epuizat m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz”183. Jimboiuînţelege că această coborâre în iad a sufletului îngrozit al lui Bordeianu este o pregătire pentru primirea lui Hristos şi luându-l de mână, îi picură în inimă balsamul tămăduitor al cuvântului: „Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva”. În încercarea de a-şi frânge încrememea inimii rănite, Bordeianu îşideStăinuieneputinţa de a se mai ruga şi de a-şi mai plânge durerea nimicniciei înaintea lui Dumnezeu. Când sufletul se atinge în mod existenţial de veşnicia lui Dumnezeu cuvântul capătă valenţele făptuirii. Starea de eliberare pe care Bordeianu o trăieşte după schimbul de cuvinte avut cu Jimboiu: „Credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el, redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau”184 certifică mărturia lui IoanIanolide: „Valeriu Gafencu excela în cuvânt, iar Gheorghe
181 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 344.
182 Idem, pp. 346-347.
183 Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 351.
184 Idem, p. 353.
prin faptă”185. Cu duhul afundat în rugăciunea plină de aşteptarea „îmbrăţişărilorpărinteşti”, tânărul Jimboiu va deschide uşilepocăinţei pentru sufletul
chinuit al lui Bordeianu, în noaptea de înviere a anului 1954: „După câteva
clipe de rugăciune, tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire
ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină (…). Am căzut cu capul pe ciment, leşinat cu cămaşa
udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să curgă şiroaie. Erau lacrimile căinţei… Târziu m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simţeam
un alt om şi eram atât de uşor de parcă pluteam în alte sfere… Ca o apariţie
din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat spunând din
toată inima: «Hristos a înviat!». «Adevărat a înviat!» mi-a răspuns plin de
duioşie. Am plâns o vreme amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni mai
aproape ca în acea clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele”186.
Peste ei coborâse harul iubirii dumnezeieşti care lucrează dincolo de percepţiile limitate ale raţiunii. Jimboiu care îl urmărise pe Bordeianu de când acesta
se dăduse jos de pe prici se identifică cu bucuria celui înviat din morţi care,
peste ani, nu va pregeta să mărturisească: „N-am întâlnit un altul, indiferent
de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos
ca Jimboiu. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele,
încât parcă venea din altă lume. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o
care n-a spus niciodată că suferă de foame. Am asistat odată la o extracţie de
măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această intervenţie stomatologică, dar el nu a scos niciun sunet şi nu a schiţat niciun gest de
durere…Cunoscându-l pe el, orice îndoială că au existat şi mai există sfinţi pe
pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu”187.
AIUDUL, ULTIMA TEMNIŢĂ.
CU HRISTOS LA OSPĂŢUL ÎMPĂRĂŢIEI
Anul 1955 îl găseşte pe Jimboiu între zidurile Aiudului într-un moment în
185 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 153.
186 Dumitru Bordeianu, op. cit., pp. 356-357.
187 Dumitru Bordeianu, op. cit., pp. 346-347.
care „tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nicio explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge”188. Condiţiile de detenţie erau dure. „Exceptând camerele mari, cele 310 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte opt în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, în aşa fel încât să nu mai rămână nicio palmă de loc neocupată”189. Începutul acţiunii de reeducare de către colonelul Gheorghe Crăciun care şi-a îndeplinit cu prisosinţă misiunea „încredinţată de partid” de a împinge la sinucidere conştiinţeleîntemniţate în Aiud marchează acel prag al suferinţei în care ea nu mai poate fi evocată prin grade de comparaţie. Bătăile, izolările, înfometarea sistematică, muncile istovitoare din timpul zilei şi carcera pe timp de noapte pentru neîndeplinirea normei, neacordarea de asistenţă medicală, sunt pedepse aplicate deţinuţilor pentru a-i distruge fizic şi moral. În ciuda bolilor de ficat şi de plămâni care i se agravează simţitor, Jimboiuîşi concentrează energiile interioare spre o trăire mistică de adâncime. Prezenţa lui este una harismatică pentru cei din jur: „Ceea ce ne comunica era o hrană spirituală pentru noi la care nu ne aşteptam în acest loc plin de urgie şi de constrângeri sufleteşti190″. „Gheorghe Jimboiu, cu care am stat în celulă, a constituit pentru mine «creştinul deplin», parafrazând expresia lui Constantin Noica”191. Curăţenia inimii lui în care Dumnezeu S-a odihnit, l-a făcut purtător de lumină, împlinitor al poruncii de a iubi aproapele nu printr-o slujire materială, ci prin aceea a Duhului, călăuzind pe cei care căutau mântuirea, ridicându-i iarăşi din căderile lor şi vindecând rănile sufletelor lor. Dragostea, a cărei flacără a fost aruncată de Hristos în sufletul omului, are însuşirea uimitoare de a-l face să biruiască orice suferinţă şi chiar moartea. Dumnezeu este negrăit de darnic, dar El ţine seama
188 Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 58.
189 Idem.
190 Luca Călvărăşan, Istoriaîn lacrimi, vol. 2,1998, p. 64.
191 Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 226.
de măsura în care noi ne dăruim Lui şi în care ne deschidem unirii ontologice cu El. Transfigurat de puterea dragostei dumnezeieşti, Jimboiu care din cauza bolii nu mai era în stare decât să stea pe marginea patului, rezemat de peretele celulei „rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Niciun semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte”192. Cei mai mulţi dintre noi suntem îngroziţi şi înfricoşaţi când gradele extreme ale suferinţei se descoperă înaintea noastră. Dar calea creştină are tocmai această particularitate că simultan cu pogorârea în tărâmul chinurilor morţii, mintea omenească are posibilitatea de a urca în sfera Luminii necreate. Când suferinţe de nesuportat se abat asupra noastră, accesul la o preîmbelşugare cu adevărat nesfârşită a vieţii, se deschide înaintea noastră; atunci începem să cunoaştem mai adânc pe Hristos în omenitateaşi în dumnezeirea Sa. Apropierea de clipa despărţirii de trup îi dă lui Jimboiu îndrăzneala de a crede că, în veşnicie va fi pus în posesia de neînstrăinat a vieţiidumnezeieşti, pregustată de el din potirul durerilor pământeşti. Aceeaşi încredinţare o împărtăşescşi colegii de celulă care i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă: „Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Providenţă ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile (…).Credinţa că Dumnezeu ia la Sine pe cei pe care îi iubeşte, niciodată nu mi s-a părut mai adevărată ca în cazul lui Jimboiu. Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit, şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva cât timp am stat împreună. Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine, mai rabdă Dumnezeu această lume!”193.
Veşnicia nu are durată şi totuşi ea cuprinde toată întinderea veacurilor şi a spaţiului. Se poate vorbi despre ea ca despre o „clipă veşnică” care nu se
192 Liviu Brânzaş, op. cit., p. 308.
193 Idem.
pretează niciunei definiţii sau măsuri: nici vremelnică, nici spaţială, nici logică. În ea, în această clipă de nedefinit şi noi prin darul Sfântului Duh, îmbrăţişăm în dragoste într-un singur act prompt şi nemuritor al întregii noastre fiinţe, tot ceea ce există din zorii vremurilor, ca Dumnezeu să fie totul întru toţi. În anul 1963, la 27 mai, Jimboiu a păşit pragul veşniciei: „După cincisprezece ani de detenţie, când mai avea câteva zile până la eliberare, era atât de epuizat încât l-au dus la infirmieria închisorii. Aici însă nu a durat mult şi s-a stins, conştient, împăcat, fără oscilări şi încredinţat că în lume va birui Hristos”194. Trupu-i învelit în haina marilor dureri, i-a fost aruncat de gardieni în Râpa Robilor, în imensa groapă comună a deţinuţilor de la Aiud. „Gheorghe Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi» (…). A fost desăvârşit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşiteste!»”195.
194 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 154.
195 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştinadiiperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, pp. 346-347.
NUNTAŞUL CERULUI VIRGIL MAXIM – GOLGOTA UNEI TINEREŢI MARTIRIZATE
Motto: „Viaţa e Hristos. Cine nu este în Hristos este în moarte, în negaţia vieţii”196.
COPILĂRIA ŞI EDUCAŢIA
Virgil Maxim vede lumina zilei pe 4 decembrie 1922 în comuna
Ciorani-Prahova. E cel dintâi fiu al lui
Constantin şi al Alexandrinei Maxim
care au mai avut încă doi băieţi, Ion şi
Alexandru. Tatăl, inginer agronom şi
primar în Ciorani, devenit prin viaţalui jertfitoare un fel de „părinte al satului” se preocupă să traseze şi drumul propriilor odrasle: „Ne-a dat Dumnezeu
trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şiţara asta întregită
are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul aceSta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţaraşi neamul trebuie apărate”. Alexandru Maxim, mezinul familiei, îşi
găseştesfârşitul în confruntarea armată de la Mesentea, jud. Alba, fiind răpus
de gloanţeleSecurităţii. Îşi împlineşte astfel vocaţia de erou şi martir al neamului, sortită de propriul tată. Ion Maxim a fost şi el închis de comunişti, înscenându-i-se un proces pentru delapidare, iar Virgil, pe „nicovala suferinţelor de
o viaţă”, va scrie o pagină de demnitate în cartea neamului românesc.
Urmează cursurile Şcolii Normale, mai întâi la Ploieşti (1934-1938), unde în
anul 1937 depune legământul în cadrul Frăţiilor de Cruce. La doar 15 ani, în întâlnirea
196 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 111.
euharistică cu Hristos, are revelaţia propriului sens existenţial: „Când corul şcolii cânta: «Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…» şi părintele pronunţa: «Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Virgil…», am simţit că prin intenţia de a mă lega în prezenţa Lui reală să-I fiu slujitor credincios în viaţa neamului, mi-am pecetluit soarta pentru toată viaţa. Până la ieşirea din biserică am fost copleşit de această stare”197. La sfârşitul anului şcolar 1938, odată cu instalarea dictaturii carliste, Ministerul învăţământuluihotărăştedesfiinţarea mai multor şcoli normale din ţară considerate a fi „pepiniere legionare” – printre ele – şi pe cea de la Ploieşti. Virgil este nevoit să se transfere la Şcoala Normală din Buzău (1938-1942) şi continuă să fie „legat sufleteşte de o comunitate de ideal cu alţi fraţi, care trebuiau să intre pe aceeaşi «Poartă a curăţeniei» în Oastea Arhanghelului Mihail, pentru a lua cu asalt împărăţia cerurilor, în slujba neamului”198. Se dăruieşte total formării „omului nou, creat în Biserică prin împărtăşirea cu Adevărul Dumnezeiesc, singurul capabil să se jertfească pe sine pentru binele celorlalţi”199.
în ianuarie 1941, are loc aşa-zisa „rebeliune legionară”, moment de răscruce în viaţa lui Virgil Maxim, care gustă din plin amarul trădării săvârşite de Antonescu. Au loc arestări masive de legionari în Bucureşti, instituţiile sunt militarizate. Maxim reuşeşte să absolve anul şcolar 1941-1942 cu o menţiuneSpecială pentru însuşiri deosebite pedagogice, animat de dorinţa de a urma teologia şi medicina, îşi continuă cursurile pentru că diploma de normalist nu era echivalentă cu cea de bacalaureat, fiind nevoit să susţină un examen de diferenţă.
CONDAMNAREA. CHEMAREA LA MUCENICIE
„Temniţa îmi va da prilejul să mă întâlnesc cu mine, cel pe care trebuie să-l cunosc cu adevărat”. În vremea celui de-al doilea război mondial, România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani, România a cunoscut gloria
197 Virgil Maxim, op. cit., p. 14.
198 Ibidem, p.14.
199 Idem, p. 26.
şi decăderea, biruinţa în teritoriile dezrobite şi neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principiile cazone a făcut multe victime, numeroşi tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranţă şi suferinţele din închisori. „Invocând consolidarea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autorităţile Statului au trecut la arestări masive, cu acuzaţii din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Şcoala Normală din Buzău acuzaţi de organizare în Frăţiile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Şcolii Normale în iunie 1942″200.
La 1 Noiembrie 1942 este arestat de pe băncile şcolii, deşi în actele Siguranţeieste trecută data de 12 noiembrie. Este anchetat la Buzău şi la 1 decembrie mutat la Ploieşti în vederea înfăţişării la proces. Prin sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a CurţiiMarţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti, Virgil Maxim este condamnat la 25 ani muncă silnică cu anularea diplomelor şcolare, pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii în scopuri urmărite de asociaţiuni interzise” şi „constituirea de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat”. Aflat pe muchia prăbuşirii, tânărului Maxim, îi stăruie în minte un singur gând: „că temniţa îmi va da prilejul să mă întâlnesc cu mine, cel pe care trebuie să-l cunosc cu adevărat”201. Vârsta de 20 de ani o împlineşte în închisoare cu intuiţiaharică asupra suferinţelorcurăţitoare care-laşteaptă: „Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei câte «o creangă de aur», pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el”202. Urmează 22 de ani de suferinţă, în ecuaţia timpului a cărui necunoscută se va dezlega anevoios, odată cu decretul din 1964.
200 Adrian Nicolae Petcu, preluat de pe www.fericiţiceiprigoniti.net.
201 Virgil Maxim, op. cit., p. 62.
202 Ibidem, p. 67.
PRIMA TEMNIŢĂ
CELULA DIN AIUD – O VERITABILĂ CHILIE DE MĂNĂSTIRE
Decembrie 1941, ger năprasnic între zidurile cumplitului celular al Aiudului, însă câtă căldură sufletească în sufletele tinerilor deţinuţi! Până în martie 1943, regimul de detenţie trece printr-o perioadă de destindere. Sistemul executării pedepsei se desfăşura pe trei faze: „regimul celular”, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun”, alături de alţi 10-20 de deţinuţi, în celule mari, cu obligaţia de a participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în grădini de zarzavaturi. Deţinuţii aveau dreptul la duhovnic, dintre preoţii închişi, care să slujească în capela penitenciarului. Virgil Maxim are şansa de a-i cunoaşte pe Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, pr. Vasile Serghie, Traian Trifan, Traian Marin. Astfel, principiile lui existenţiale capătă transparenţa duhului regăsit în vieţile monahale autentice: „închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un duhovnic căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţapreoţilor. Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea voii lui Dumnezeu? (…) Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti”203. Din martie 1943 se instituie un regim sever de detenţie prin izolare, înrăutăţirea hranei, bătăi nejustificate. Căpitanul Munteanu face presiuni asupra legionarilor să accepte „reabilitarea” prin mergerea pe front, dar se loveşte de refuzul ferm al lui Traian Trifan, Traian Marian, Mircea Nicolau, Ilie Nicolescu, urmaţi de alţi 500 de legionari printre care şi Virgil Maxim. „Urmarea a fost izolarea la Zarcă, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită”204. De Crăciunul aceluiaşi an, spre intimidare, în faţa lui Virgil este adus la vorbitor fratele mai mic, Alexandru, care asistă debusolat la umilirea fratelui său. Îndemnul dârz al lui Virgil îi va desluşi pentru totdeauna rostul luptei
203 Virgil Maxim, op. cit., p. 109.
204 Idem, p. 88.
de rezistenţă asumate de fratele său: „Du-te acasă şi spune tatei şi mamei că eu şitoţi cei asemenea mie, tremurăm cu mâinile împreunate în rugăciune, invocând mila lui Dumnezeu pentru noi şi pentru sufletele domnului maior Munteanu şi ale tuturor asupritorilor. Aşa evadăm din regimul de asuprire fizică şi morală în care mă vezi!”205.
Pe 23 august 1944 frontul româno-german este spulberat de ruşi. Deţinuţii politici de la Aiud sunt transferaţi la Alba-Iulia de teama unui control sovietic. Aici, se bucură de grija doctorului Uţă, de îmbunătăţireasubstanţială a hranei care îi ajută să se refacă uimitor în doar două săptămâni. Noaptea se fac privegheri cu rugăciune în schimburi. Ca prin minune scapă de ameninţarea unui grup de ofiţeri sovietici care, bătând în poarta închisorii, cer să li se predea deţinuţii politici antisovietici. La începutul lunii octombrie sunt readuşi la Aiud şirepartizaţi în celular, beneficiind de un program lejer şi regim „suplimentar” de hrană. Prilej de studiu, meditaţie şiviaţă duhovnicească intensă. Virgil Maxim aprofundează teoretic Dogmatica, Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica sub îndrumarea părintelui Vasile Serghie şi a lui Anghel Papacioc, care va mărturisi după eliberare: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”206. Prefacerea interioară a lui Virgil Maxim, atât de adâncit în lumea adevărurilor şi faptelor creştine, îl face pe părintele Liviu Brânzaş să afirme: „Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mănăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţăun mare sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – şi îndeosebi tineretului ca acest luptător pentru învierea neamului său”207.
205 Virgil Maxim, op. cit., p. 89.
206 Părintele Arsenie Papacioc în Sfântul închisorilor de monah Moise, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48.
207 Pr. Liviu Brânzaş în Cuvânt înainte la vol. Poeme isihaste de Virgil Maxim, Bucureşti, 1992, p. 3.
COLONIILE DE MUNCĂ: UNIREA, CIUGUZEL, GALDA DE JOS.
LIBERTATEA ROBIEI
Odată cu dispoziţia ministerială ca închisorile să se autoîntreţină din munca deţinuţilor, venită în iarna anului 1945, deţinuţii politici din penitenciarul Aiud încep în primăvara anului 1946 ieşirile în coloniile de muncă de pe dealurile dinspre Blaj şi aproape de Teiuş. Viaţa în colonii aminteşte de comunităţilecreştine din timpurile primare. „Toate le aveam de obşte.(…) Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa coloniei se transforma în viaţă de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti”208. Mistuit de dorinţa apropierii de Dumnezeu, Virgil Maxim se adânceşte în experierea rugăciunii inimii încercând să doboare bariera dintre minte şi inimă, percepută de el, ca pe o „neputinţă pe care nu mi-o puteam explica. Am ales o peşteră unde nicio tulburare naturală nu se producea. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu să trăiesc câteva clipe în acea predare totală în rugăciune. După un număr de invocaţii a Numelui Mântuitorului, în ritmul respiraţiei, am pierdut noţiunea timpului. Liniştea deveni apăsătoare şiameninţătoare; nu mai ştiam de cât timp şi unde mă aflu (…) Dumnezeu m-a ajutat să înţeleg că orice experienţă duhovnicească de acest nivel se face cu descoperirea gândului faţă de duhovnic”209. Tot acum începe să înveţe pe de rost Noul Testament ca să pătrundă miezul roditor al cuvântului dumnezeiesc. Apropierea de Valeriu Gafencu va fi pentru Virgil Maxim un nesecat izvor de putere sufletească. Valeriu „căpătase o stare de armonie, de pace vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţeajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea210 care se transmitea şi celor din jur ca daruri integrale ale fiinţei lui. Spre sfârşitul lui aprilie 1948, colonia de la Galda se desfiinţeazăşideţinuţii sunt nevoiţi să se reîntoarcă la Aiud. Printr-un ordin de la Bucureşti, venit la sfârşitul lunii mai, elevii minori condamnaţi sunt transferaţi la Târgşor.
208 Virgil Maxim, op. cit., pp. 133-134.
209 Ibidem, p. 155.
210 Idem, p. 185.
288
APOSTOL AL IUBIRII LA TÂRGŞOR
„Trupul îmi era legat, duhul însă nu”.
„Cu lanţuri de picioare am fost trimis la Târgşor. Trupul îmi era legat, duhul însă nu”211. Aceeaşi stare sufletească o va avea şi în faţa încercărilor de „reeducare” mai degrabă sporadice şi lipsite de fermitate ale grupului de tineri venit de la Suceava. Pe la sfârşitul lunii iulie 1948, Virgil Maxim este şi el invitat să ţină o prelegere. Alege să vorbească despre datoria de a se supune autorităţilor, sprijinindu-se pe versetele din Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel: „Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu… Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vamă, celui cu teamă, teamă, celui cu cinste, cinste. Nimănui cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unul faţă de altul; cel ce îl iubeşte pe aproapele a împlinit legea”. „Sfidarea era dublă: mai întâi cutezanţa de a scoate din buzunar o carte interzisă în puşcăriile comuniste, apoi îndrăzneala de a citi din Noul Testament într-o alocuţiune ce trebuia să servească educaţiei ateiste. Virgil Maxim a vorbit de supunere faţă de stăpânire, dar şi de darurile iubirii creştine în opoziţie cu ura aţâţată de Partid în politica luptei de clasă. La terminarea expunerii, în liniştea sălii nu s-a auzit decât respiraţia lui de despovărare. Elevii păreau înmărmuriţi. Frica le anchilozase întreaga fiinţă. Oamenii administraţiei înlemniseră şi ei, buimăciţi de întâmplarea neaşteptată. Directorul adjunct Vasilache şi-a revenit primul şi s-a repezit spre Virgil Maxim. Furios că nu-şi găsea cuvintele pentru o replică dură, i-a smuls cartea din mână, bâlbâind fraze incoerente: «Ia să văd! Ce carte este asta? De unde o ai? N-ai să scapi tu… Ai să plăteşti! O să mai vedem noi…». «Poftiţi, domnule director adjunct! i-a răspuns respectuos Virgil Maxim şi i-a întins cartea cu mult calm». Acest incident a avut urmări neaşteptate atât pentru elevi, cât şi pentru administraţie. Realizând că acţiunea lor s-ar putea transforma în bumerang, prejudiciindu-le situaţia, directorii au suspendat imediat şedinţele de reeducare. Acest tânăr era atât de pur încât noi ceilalţi tineri îi pronunţam numele
211 Virgil Maxim, op. cit., p. 194.
cu o adevărată pioşenie considerându-l sfântul acestei închisori”212. Prin ţinuta sa morală exemplară, reuşeşte să imprime majorităţii elevilor un stil de viaţă bazat pe însuşirea valorilor morale creştine şi împlinirea poruncilor evanghelice: „Maxim Virgil, cu o trăire înalt spirituală, exercita asupra noastră a tuturor celor din seria anului 1948, o binefăcătoare înzdrăvenire în duh creştinşi românesc. Ne-am inspirat din ţinuta sa demnă, în momentele noastre critice. De origine, tot prahovean. Era pentru noi un simbol major, un îmbătat de lumină. (…) El ne învăţa în Special care sunt armele fratelui de cruce în închisoare spre a nu cădea în capcana reeducării sau oricărei alte alterări sufleteşti. Ne indica mai ales o stare a conştiinţei Specifică în faţa încercării. Ne arăta prestaţia sufletească pe care trebuie să o depunem pentru ţelul final al neamului…”213.
în primăvara anului 1950, douăzeci şişase de elevi sunt trimişi la Jilava cu menţiunea pe coperta dosarului: „Disciplinar. Refuză reeducarea”. Printre ei şi Virgil Maxim, purtând în suflet nimbul de har al bucuriei fiinţării în Hristos care îl transfigurase, aşa încât „figura lui era veşnic luminată de un surâs tainic”214.
ÎN „PÂNTECELE CHITULUI”: JILAVA, GHERLA, VĂCĂREŞTI, AIUD
„Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”. „Dispersarea prin camerele Jilavei a însemnat cunoaştereaşi înţelegerea mai profundă a spiritului care ne anima: de a aduce lui Dumnezeu o jertfă cât mai curată pentru noi şi pentru neamul nostru atât de încercat”215. Aici îl întâlneşte pe ieroschimonahul Daniil de la Rarău, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Adeseori, se întreţin în convorbiri duhovniceşti despre rugăciunea isihastăşi despre învăţăturileSfinţilorPărinţi, însetaţi fiind să-şi lumineze tainiţele învolburate ale sufletului.
212 Victor Roşea, Experimentul Tărgşor. Începutul represiunii comuniste, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, pp. 24-27,76-78.
213 Luca Călvărăsan, Istoria În lacrimi. Episodul Târgşor şi altele, Vol. II, Ed. Bucura, Sibiu, 1998, pp. III, 150.
214 Victor Roşea, op. cit., p. 76.
215 Virgil Maxim, op. cit., p. 253.
Vara lui 1951 a însemnat pentru Virgil Maxim o nouă schimbare: este transferat la Gherla, unul din cele mai vechi spaţii de detenţie din ţara noastră, unde se pregăteşte o secţie izolată cu pază severă şi interdicţia oricăror legături pentru un număr mare de condamnaţi. Camera 99 de la etajul III, una din cele
mai mari din penitenciar, este destinată torturilor aplicate noilor veniţi, de către
290
studenţiireeducaţi de Ţurcanu şiaduşi la Gherla pentru începerea „demascărilor”. Torturile atroce din perioada iunie-septembrie 1951 au transformat camera 99 în echivalentul macabru al camerei 4 spital din Piteşti. Bănuit că ascunde material important pentru regim deşi era arestat de 10 ani şi nu mai avea ce informaţii să divulge virgil Maxim intră sub tăvălugul schingiuirilor în seara de 1 iulie, după ce refuză să vorbească despre „viaţa legionară”. Este silit să stea în poziţii chinuitoare ore în şir, să mănânce în genunchi cu mâinile la spate şi să-şi îngurgiteze fecalele în vreme ce bătăile capătă forme patologice. Apogeul terorii este atins când, pe 29 august 1951, Ţurcanu ajunge la Gherla odată cu lotul de studenţi trimis de la Piteşti. Totuşi, victimele observă că „Ţurcanu nu se mai simţea el însuşi puternicul de la Piteşti, ca să-şi impună numai el voinţa şi puterea, iar ceilalţi să asculte de el. La Gherla, voinţa şiputerea erau împărţite de acum”216. Virgil Maxim găseşte resursele sufleteşti ca să evadeze din iadul „reeducării” prin recursul la rugăciune: „în această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconştientăşi mă supuneam fără rezervă comenzilor. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”217. Paharul iadului se sfârşeşte pentru Maxim în primăvara anului 1952 când, împreună cu ceilalţi fraţitârgşoreni: Titi Stoica, Costică Lupoaie, Aurel Obreja, Dumitru Neagu, este transferat din nou la Jilava, la camera 5 bis. Zvârlit în această carantină a calvarului comunist, cu ciocane enorme de strivit suflete şi trupuri, nu va mai vedea lumina soarelui vreme de 7-8 luni. Aşteaptă cu aceeaşi neclintită nădejde în rânduiala lui Dumnezeu, ancheta premergătoare unui nou proces, a cărui sentinţă fusese deja pronunţată.
216 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, ediţia a doua,
Ed. Scara, Bucureşti, 2001, pp. 273-274.
217 Virgil Maxim, op. cit., p. 267.
Moartea lui Stalin este evenimentul politic al anului 1953 care determină plecarea grupului de tineri târgşoreni la Gherla, unde situaţia era mult mai detensionată, majoritatea deţinuţilorieşind din teroarea care îi abrutizase în timpul reeducărilor. Aici îl întâlneşte pe părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care încă mai purta în suflet tarele supliciilor de la Piteşti. Şederea la Gherla este scurtă. Fără explicaţii, în miez de noapte, cu lanţuri la picioare, Virgil
Maxim este urcat în autoduba închisorii şi dus la Văcăreşti. O nouă întâlnire cu moartea văcăreştii fiind închisoarea deţinuţilor grav bolnavi. Străin de frică sau de deznădejde, Maxim se identifică cu suferinţa fiecărui muribund. „Mulţi oameni mi-au murit pe braţe la Văcăreşti. (…) în fiecare dintre cei ce pleacă, mă văd pe mine. Îngropându-l, mă îngrop cu el. Intrând cu el în groapa morţii, el în chip real, cu trupul, eu în chip figurat, duc pentru el şi pentru mine rugăciunea înaintea Judecătorului, cerşind mila pentru îndreptăţireaexistenţei lui şi a mea în eternitate în vederea îndumnezeirii”218. În acelaşi timp continuă demersurile anchetei în vederea desfăşurării procesului reeducării, o altă mascaradă prin care Securitatea urmărea să pună acţiunile de exterminare de la Piteşti şi Gherla pe seama deţinuţilor legionari. La proces, Virgil Maxim este întrebat şi el pe care dintre acuzaţi îi cunoaşte, încearcă să explice judecătorului că niciun agresor nu l-a bătut în calitate de deţinut, din motive personale, ci că toţi au acţionat în calitate de securişti, din motive politice şi religioase. Fiindu-i refuzat accesul la consemnarea grefierului, Maxim refuză să mai răspundă la întrebări. Peste câteva zile este transferat la Aiud. Aici, iarna groaznică din 1957-1958, „frigul şi izolările puneau la pământ oamenii cei mai rezistenţi”219, iar în primăvară se declanşează prigoana instituită de colonelul Crăciun la care deţinuţii se opun prin greva foamei. Peste două sute de deţinuţi legionari – printre ei şi Virgil Maxim sunt trimişi disciplinar la Gherla, fiind caracterizaţi în scriptele ofiţerului politic mistici, ideologi şi intransigenţi. Alături de Marin Naidim, IoanIanolide, Mircea Finichiu, este introdus la zarcă, cu un regim mai aspru ca la Aiud. În vara anului 1959, sunt readuşi
218 Ibidem, pp. 340-341. 219 Idem, p. 363.
la Aiud unde acţiunea de reeducare a colonelului Crăciun îmbracă o formă nouă, cea a şedinţelor şi discursurilor ideologice la care fiecare deţinut era constrâns să-şi facă public demascarea. Cei potrivnici administraţiei erau trimişi la zarcă: „Regimul în zarcă în ultimii doi ani, 1962-1964, a fost draconic. Iarna nu exista încălzire, îmbrăcămintea era sumară. (…) Singura
292
poziţie admisă în afară de statul în picioare, era şezutul pe marginea patului cu mâinile pe genunchi. Oamenii se prăbuşeau rând pe rând…”220 „în iarna 1963-1964 de la 1 decembrie până la 1 martie am fost ţinut într-una din celulele reci. Nu pot da o explicaţie cum a fost posibil să rezist în starea de slăbiciune în care mă aflam. (…) Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghi”221.
ELIBERAREA, CU HRISTOS LA LIMANUL MÂNTUIRII
„Aştept învierea, aştept Arhanghelul zorilor”.
La 29 iulie 1964, Virgil Maxim gustă din bucuria eliberării, clipă umbrită de îngrijorarea pentru viitorul necunoscut care îi stă în faţă. îşi regăseştepărinţii în viaţă şi în tihna căminului natal începe să scrie poemele isihaste pe care le-a purtat în memorie atâţia ani de detenţie. Va duce o viaţă urmărită pas cu pas de Securitate. Se va căsători şi va convieţui într-o familie creştină cu Petruţa Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana. Câţiva ani va funcţiona ca profesor, dar va fi scos din învăţământ, nefiindu-i tolerate preocupările de a da elevilor o educaţiecreştinească. Va munci ca necalificat, până la calificarea în meseria de zidar, fiind mereu hărţuit de Securitate. Abia la 48 de ani i se permite să susţină examenul de bacalaureat. Şicanat încontinuu de autorităţi, silit să bată mereu la uşi care nu se deschid, hotărăşte să se dedice exclusiv educaţiei fiicei sale. După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferinţă să editeze două lucrări de excepţie: Nuntaşul cerului – poeme creştine şi isihaste, izvorâte din harul poetic pe care l-a valorificat în chip desăvârşit şi Imn pentru crucea purtată
220 Virgil Maxim, op. cit., p. 385.
221 Ibidem, p. 394.
socotită printre primele cărţi de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc222. Pe 19 martie 1997 se descătuşează din legăturile trupului trecător şi îşi ia zborul către cămara Mirelui ceresc… „Ah, Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilorîmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chinAştept învierea, aştept Arhanghelul zorilorîn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”223.
222 Pr. IoanNegruţiu, preluat de pe http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-2045885-virgil-Maxim-nuntasul-cerului.htm.
223 Sergiu Mandinescu, poemul Amin.
294
MUCENICUL MIRCEA VULCĂNESCU – FILOSOFUL MARTIR AL PĂTIMIRII PENTRU NEAM SAU PE CULMILE IUBIRII CREŞTINE
SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ.
PRIMII ANI DE ŞCOALĂ
S-a născut pe 3 martie 1904 224, la Bucureşti, ca al doilea copil al lui Mihail Vulcănescu, care a fost 41 de ani funcţionar al Ministerului Finanţelor, şef
al serviciului Contabilităţii Casei de
Depuneri, apoi al Regiei Monopolurilor
Statului, inspector financiar şi unul
din întemeietorii Societăţii Generale AHD a Funcţionarilor publici, al cărei preşedinte a fost. Mama, Maria, născută Tomescu, la Slatina, în 1876 este fiicalui Mihail Tomescu, moşier, proprietar al moşiei Potcoava, judeţul Olt şi alegător la divanul din 1854 şi al Elisabetei.
Primele trei clase ale şcolii primare le urmează la Institutul Anglo-German din Bucureşti, iar clasa a patra, la Şcoala primară de Stat de la Lucaci, unde absolvă cursul primar.
Studiile secundare le face în frământarea primului război mondial: clasa întâia
şi a doua la Liceul Matei Basarab din Bucureşti (1914-1916); clasa a treia, particular, la Liceul refugiaţilor de pe lângă Liceul Naţional din Iaşi (1917-1918). Îşi dă
capacitatea la Gimnaziul din Tecuci (vara 1918) şi o finalizează la Liceul Lazăr din Bucureşti (1918-1919); clasa a şaseaşi a şaptea, ca particular, la Liceul Matei Basarab din Bucureşti (1919-1921); clasa a opta, ca particular (vara 1921), la Liceul
Mihai Viteazul din Bucureşti, unde îşi susţine bacalaureatul (octombrie 1921)225.
224 19 februarie după calendarul vechi.
225 frag. din Curriculum vita e alcătuit de Măriuca Vulcănescu.
încă din adolescenţă scrie poezii şi eseuri (Conştiinţanaţională la români, Cine e poetul românismului), devine cercetaş la 12 ani, iar la 16 ani se înscrie în Societatea culturală înfrăţirea românească.
ACTIVITATEA CULTURALĂ ŞI CARIERA PROFESIONALĂ
„Nu cred în politică. Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila.
Nu vreau omul abstract, «umanitatea», ci omenia”226. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti, devenind membru alAsociaţieiStudenţilorCreştini din România (ASCR) în al cărei Buletin publică numeroase articole. De o răscolitoare limpezime sunt lucrările filosofice pe care le scrie în timpul studenţiei: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. Tot acum elaborează proiectul lucrării Sistemul meu filosofic: existenţialismul.
Instruirea tânărului Mircea Vulcănescu va cunoaşteinfluenţa hotărâtoare a doi mari profesori: Dimitrie Gustişi Nae Ionescu. „Format în cadrul a două şcoli încă din momentul înfiripării lor, Mircea Vulcănescu stă în cumpănă, în echilibru spiritual, imediat de-a dreapta lui Nae Ionescu (prin viziunea filosofică spiritualistă şi prin deschiderea către Ortodoxie) şi tot imediat de-a dreapta lui Dimitrie Gusti (prin concepţia sociologică şi prin fundamentul filosofic spiritualist al acesteia)”227. Nae Ionescu venea, ceea ce în epocă scandaliza, cu o perspectivă total nouă asupra vremurilor contemporane – perspectiva patristică, a predaniei, a antropologiei creştin-ortodoxe: „Noi, aseceriştii, descoperisem, împreună, de capul nostru, chemarea creştinismului social din cărţile lui Rauschenbuschşi ale lui Fosdikşi aşteptam mântuirea în veac, prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente mai puţin pure şi mai puţin religioase, de natura cărora nu ne dam însă bine seama.
226 Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 80.
227 Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu – filosoful Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti, studiu introductiv la cartea Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997,
(ediţie îngrijită de Marin Diaconu), p. 20.
Era în noi… un fel de bucurie de mânji scăpaţi, care e a tuturor studenţilorajunşi să facă de capul lor, după aspra disciplină a liceului, experienţa unei
comunităţi libere, tinere şi prieteneşti, cum ni se părea că nu se mai află aiurea. Metodelor noastre de liberă alegere şi interpretare a textelor le opunea metoda rigidă a disciplinei bisericeşti: spiritul tradiţiei sfinte, opusul
duhului „evanghelizării” sub libera inspiraţiede origine protestantă a
unui pretins duh sfânt! Meditaţiilor noastre laice le opunea viaţa liturgică şi
participarea la viaţa de har a Bisericii”228.
Epoca, deosebit de agitată, zguduită de frământările primului război mondial, de criza socială şi economică ale unei Românii întregite, dar aflată sub
Spectrul spiritului totalitar, va lăsa ecouri adânci şi durabile în conştiinţa
studentului Vulcănescu. Contribuie din plin şi criza Bisericii, lovită de un
modernism tot mai agresiv care repugnă lui Mircea Vulcănescu şi celor
apropiaţi de Nae Ionescu. Se împotriveşte cu vehemenţăintenţiei patriarhului Miron Cristea de a schimba data prăznuirii Paştilor în urma introducerii noului calendar, iar implicarea lui determină conducerea BOR
să renunţe la modificarea rânduielii de prăznuire a Paştilor.
În anul universitar 1923 – 1924 îşi satisface stagiul militar, ca voluntar, la
Şcoala militară de geniu din Bucureşti, unde obţine gradul de sublocotenent. În anul următor, 1925 obţinelicenţele în Drept şi Filosofie şi se
căsătoreşte cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate de care se
va despărţi după patru ani, la presiunile părinţilor ei. Toamna aceluiaşi an îl
găseşte pe Mircea Vulcănescu la Paris pentru studii de Specializare în vederea susţinerii unui doctorat în Drept şi altul în Sociologie, studii nefinalizate
însă, din pricina contextului tulbure al vremurilor.
întors în ţară începe colaborarea la revista Gândirea şi continuă să aibă o
vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde conferenţiază în
repetate rânduri. Neobosit slujitor al condeiului, din octombrie 1928 începe
să scrie şi în publicaţia Cuvântul până la suspendarea ziarului în 1933. În anul
universitar 1929 – 1930 este numit asistent onorific la catedra profesorului
228 Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Ed. Eikon, Bucureşti, 2009, p. 53.
D. Gusti229, ulterior profesor de economie politică şiştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, până în 1935.
O FAMILIE MINUNATĂ. „NU SE PUTEA SĂ NU-L IUBEŞTI”.
Pe 27 aprilie 1930 se recăsătoreşte cu Mărgărita-Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de Facultate, care mărturiseşte în Jurnalul ei: „Nu se putea să nu-liubeşti. Adâncimea privirii, lumina surâsului, bunătatea fără margini, şi puterea. Când îl vedeai, răsărind deodată în clipa cea mai grea, ştiai că erai salvat. Credeai că a întârziat, ori că ceva l-areţinut, ori că a uitat…? – şi deodată îl vedeai, era acolo, tocmai când trebuia, unde trebuia ca prin farmec, nodurile se dezlegau, piedicile se dădeau în lături, totul era neted şi limpede (…). Aşa l-am cunoscut noi, aşa l-au cunoscut fetele noastre: purtător şi aducător de bucurie, de uşurare, de împăcare, niciodată de gâlceavă, de supărare. Viaţa noastră curgea ca o apă liniştită, oglindind cerul dimineţile erau deschideri spre bucurii noi; spre fericire. Şi totuşi, o teamă ascunsă, tainică, de care niciodată n-am scăpat: ca odată, fericirea asta prea mare să nu se năruie”230.
Caracterul intransigent de om politic, filosof şi structura sa militară nu l-au împiedicat pe Mircea Vulcănescu să-şi dezvolte latura sensibilă a sufletului, fiind de o delicateţe şi nobleţe sufletească rar întâlnite. Pe lângă îndatorările morale faţă de ţară, pentru care şi-a sacrificat viaţa, Mircea Vulcănescuera un mare familist, acordând o atenţie deosebită educaţieicreştine în familie, fiind el însuşi un model de dăruire şi bunătate. Sandra şi Măriuca, cele două fiice ale sale, îşi amintesc cu multă emoţie modul în care tatăl lor le înconjura cu dragoste şi le învăţavirtuţilecreştine, cu multă delicateţe şi umor, „parcă ne arăta nişte flori aşa ne învăţa” mărturiseşte Măriuca Vulcănescu. Pentru fiicele sale alcătuieşte o scenă de teatru, Vicleim, unde Sandra, Măriuca şiverişorii lor îi interpretează pe cei trei magi care au mers după Steaua vestitoare a Naşterii lui Iisus. Prin jocurile copilăriei, Mircea ştia să le insufle copiilor dragostea de neam şi mai ales de Dumnezeu.
229 Mircea Vulcănescu şi D. Gusti erau foarte buni prieteni.
230 Mărgărita Ioana Vulcănescu, Memorii jurnal, vol, 1, Ed. Vitruviu, Bucureşti, 2013, p. 201.
PĂRTAŞ SUFERINŢEI NEAMULUI SĂU
Observator atent al transformărilor majore din economia românească devastată de Marea Criză a anilor 30, are intuiţia profetică a declinului sistemului capitalist, aşa cum încă din anul 1935 va întrevedea iminenţa celui de-
al doilea război mondial: „Oamenii pot rămâne şi vor rămâne, desigur, încă
un timp, cu iluzia că trăiesc în siguranţă şi în libertate în regim capitalist,
sub stăpânirea aceloraşi legi «eterne». După cum îşi închipuie, de pildă, că
trăim în regim convertibil, că banul mai are bază de aur, ca înainte, că dificultăţile sunt trecătoare. E numai un mit, şi miturile au o inerţie proprie”231.
Din iunie 1935 preia funcţia de director general al Vămilor până în septembrie 1937, când este demis după ce descoperă contrabanda cu băuturi şiţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Destituirea nu îi ştirbeşte cu nimic probitatea profesională recunoscută în continuare, prin numirea ca membru în Consiliul de administraţie al Creditului
Judeţeanşi Comunal şi în Consiliul de Administraţie al Casei Autonome a
Monopolurilor Regatului României, în Comitetul Bursei, precum şi al vechii
Case de Amortizare şi apoi al Casei Autonome de Finanţareşi Amortizare,
în noua ei organizaţie. Se bucură de aprecierea meritelor sale din partea
regelui Carol al II-lea şi a regelui Mihai I care îi conferă distincţii şi mari
ordine naţionale pentru serviciile aduse Statului român,
în iunie 1940, pe scena celui de-al doilea război mondial, se consumă şi
primul act al dezmembrării României Mari prinsă pe linia previzibilă de
contact dintre două puteri totalitare germania hitleristă şi Uniunea
Sovietică stalinistă -, fără niciun alt aliat regional sau occidental valid şidispus s-o ajute să „evadeze” din această capcană. Concentrat în armată în
zona Maramureşului, Mircea Vulcănescu estecopleşit de durerea sfârtecării trupului ţării şi printr-un cuvânt mişcător îi întăreşte pe românii aflaţi sub ocupaţie străină: „în clipele astea-n care noaptea se lasă peste cetini, în
care focurile-ncep să pâlpâie în vatră şi lămpile pe la fereştigândul meu
se-ndreaptă către tine, frate răzleţit, şi îţi aduce glas de frate. Cobor în întunericul din mine acum şi-ncerc să-ţi desluşesc chipul încremenit dincolo
231 Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Compania, p. 68.
de viforul durerii aşa cum te-am lăsat înapoi, urmărind cu ochii-n lacrimi fraţii care te părăseau în noapte, dârz şi hotărât să înfrunţi singur furtuna, adunând în pumnii strânşi obida lacrimilor tale. Dar ceea ce aş vrea nu să crezi, pentru că o credinţă cere totdeauna un temei dar să nădăjduieşti şi să doreştieste ca suferinţa ta să aibă un sens. Suntem părtaşiisuferinţei tale, cum ai luat asupra ta partea ispăşirii păcatelor noastre (…)”232. Evenimentele istorice se precipită şi odată cu abdicarea regelui, se instalează guvernul Antonescu, moment în care Mircea Vulcănescu, fiind unul din economiştii cei mai buni ai României, ee numit director al Datoriei Publice în Ministerul Finanţelor. Ulterior ocupă şi alte poziţii importante în administraţianaţională: 1940 – 1941, director al Casei Autonome de Finanţareşi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de Stat la Finanţe, până la 23 august 1944. Conştient de riscurile la care se expune prin acceptarea unei atare funcţii, însă animat de dorinţa de a sluji neamului său, Mircea Vulcănescu negociază în cele mai mici detalii contractele cu germanii în condiţiile de „alianţă” a României cu Germania care erau total defavorabile pe plan economic – şiobţinecondiţii atât de avantajoase pentru România încât delegaţiile puterilor câştigătoare ale războiului considerau cazul românesc – pe plan economic drept unic.
PE BANCA ACUZAŢILOR. PLEDOARIE PENTRU ADEVĂR
„Revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!”233 Parcursul tragic al evenimentelor istorice frânge dureros de neaşteptat destinul prodigios al marelui gânditor. După lovitura de stat din 23 august 1944, revine pe postul de şef al Datoriei Publice, unde rămâne până la 30 august 1946. Arestat preventiv fără mandat din vara aceluiaşi an, la 9 octombrie 1946 este condamnat la opt ani de temniţă grea în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război” pentru vinovăţia de a fi susţinut războiul impus de cei care ne anexaseră din
232 Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe, Ed. Casa Radio, Bucureşti, p. 34.
233 Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 145.
trupul ţării. În primăvara anului 1946 execută o scurtă detenţie în celula 12 de la Arsenal, o clădire cenuşie de la marginea Bucureştilor, transformată în penitenciar. Regimul de aici aducea cu ceea ce înseamnă detenţia în lumea liberă: privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig şi înfometare.
După detenţia de la Arsenal urmează o temporară punere în libertate şi apoi arestarea definitivă, din perioada căreia n-au mai rămas decât niştecărţipoştale cenzurate, trimise de „Deţinut Mircea Vulcănescu, K 489″. Din notiţele sale cuprinse în Jurnalul de la Arsenal aflăm că se aştepta să fie ridicat, fiind anunţat de iminenţa arestării de un evreu pe care îl ajutase în perioada regimului antonescian: „Domnule Vulcănescu, sunteţi pe lista de arestaţi, vă previn, pentru că vă sunt foarte recunoscător, faceţi ceva să plecaţi din ţară”234. Vulcănescu i-a mulţumit, şi-a pregătit valiza pentru închisoare şi a aşteptat momentul arestării. Măriuca Vulcănescu îşi aminteşte: „în noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişteagenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţilecălugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri…” Deşi face trei recursuri toate pierdute pe rând – în ianuarie 1948, instanţa de judecată îi menţine pedeapsa pronunţată în 1946.
în timpul arestului de la Văcăreştieste contactat de comuniştii care îi pregăteau condamnarea ca să îi ajute cu expertiza sa în negocierile economice pe care aceştia le duceau la Paris, unde aveau loc tratativele de pace de după război. Acuzat tocmai pentru „sabotarea economiei naţionale” ce ironie amară! mircea Vulcănescu îşi pledează cu demnitate, nevinovăţia: „DomnulePreşedinteşi Onorată Curte, ascultând rechizitoriul Procurorului General,
234 Marin Diaconu, op. cit., p. 124.
ca şi actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în faţa unui caz dostoievskian. Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarca lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăţi pe care sunteţipuşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pământească”. Sandra Vulcănescu, fiica marelui filosof pentru care tatăl ei era „un grădinar de suflete” îşi aminteşte: „în timpul pauzelor de la proces, am avut voie să vorbim cu el şi, într-un astfel de răgaz, ne-a învăţat rugăciunea Iubi-Te-voi, Doamne… şi ne-a spus să ne rugăm neîncetat, pentru că vin vremuri grele”235. De aici înainte se va lăsa în voia lui Dumnezeu precum „crinii câmpului”. Dosarul penal al lui Mircea Vulcănescu conţine la fila 9, o notă a corpului de filaj cu două afirmaţii contradictorii. Una este: „Mircea Vulcănescu funcţionar de carieră nu a făcut politică” şi alta: „Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei Sovietice şi este socotit criminal de război”.
„AM SCĂPAT CURAT DIN ACESTE ÎNCERCĂRI, DAR BOLNAV”.
încă din septembrie 1947, Mircea Vulcănescu contractase infiltratul pulmonar TBC. O dovedeşteconţinutul filei 1 a dosarului său penal: „La 22 septembrie 1947 DirecţiuneaSiguranţei Statului înaintează Direcţiunii Generale a Penitenciarelor petiţia nr. 29243 1947 prin care Mărgărita Vulcănescu din Bucureşti (soţie) solicită asistenţa medicală şi un tratament Special pentru soţul său Mircea Vulcănescu, deţinut la Penitenciarul Aiud”. Fără urmă de şovăire, Mircea Vulcănescu păşeşte pe scara marilor renunţări, nu în virtutea slujirii unui ideal frumos, dar găunos de abstract, nici pentru marile valori ale culturii, şi nu pentru un neam românesc ideologizat, ci pentru un neam pe care l-a iubit tocmai pentru ceea ce cunoştea concret din el,
235 Amintiri despre Mircea Vulcănescu în Formula As, nr. 1078
/2013.
alegând slujirea unui aproape real, viu, adevărat, în carne şi oase. Preţul plătit? Propria viaţă: „Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun nişte lucruri grave împotriva unor cunoscuţi ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereţi dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe
studenţii mei i-am învăţat să fie cinstiţi şi să spună totdeauna adevărul
302
şi eu în viaţă am fost cinstit. Cum aş putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la nişte constrângeri atât de grele, cu foamea şi cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav”236.
Cel de-al doilea proces se desfăşoară cu aceeaşiintenţie de a-l discredita pe Mircea Vulcănescu şi în final de a-l elimina, în ciuda probelor de nevinovăţie aduse În instanţă: „Am asistat la procesul lui. Băncile apărării, ca şi pupitrele magistraţilor, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcănescu a dovedit nu numai că economia României nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci dimpotrivă, profera. Prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidenţă indiscutabilă, corectitudinea germanilor în raporturile comerciale cu Statul român şi, în consecinţă, priceperea şi grija cu care condusese această economie, Mircea Vulcănescu”237. Admirabila apărare pe care, făcând-o sieşi, o face de fapt ţării, în rezistenţafaţă de impactul german, nu schimbă cu nimic deznodământul procesului. Mircea Vulcănescu primeşte cu seninătate tăvălugul încercărilor şi continuă să mărturisească cu aceeaşi fermitate, crezul lui de o viaţă: „Un lucru am însă dreptul să pretind Onoratei Curţi, atunci când, chemându-mă în faţa ei, am înţeles să răspund: «De faţă!». Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! (…) Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aş putea căi. N-am găsit! în asemenea condiţii, Onorata Curte poate să hotărască, în privinţa mea, orice. Dar eu cred în Adevăr şiştiu că nu este putere în lume mai mare decât
236 Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 1997, p. 159.
237 Gabriel Bălănescu, Din împărăţiamorţii. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Ed. Gordian,
Timişoara, 1994, p. 130.
Adevărul. Am zis!”238.
După judecarea recursului, îi scrie un bilet soţiei, perfect lucid de crucea care îl aşteaptă, împăcat şi deschis sensului spiritual pe care e pregătit să-l investească în propria suferinţă: „Draga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfăţişezi gol înaintea lui Dumnezeu între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu. Prima seară de celulă. M-am temut de singurătate. Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu practica mea dintotdeauna. Dar seara întâi a trecut uşor. Zgomotele ritmice ale sălii şi freamătul vântului mi-au creat o stare de exaltare euforică. Păream pierdut în fundul lumii şi purtat pe o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci gândind ce trist trebuie să fi fost Ghetsimani sau Golgota, de vreme ce eu nu eram trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin perfectă. Ca şilinişteaveşnicsusţinută de un ritm ca de joc… Am rămas, în sfârşit, cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa, ceas de ceas. Am descoperit că tinereţea mea împlineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simţit tulburător de lucid: dar înspăimântător de liber”239.
DUPĂ GRATII, ÎN LIBERTATEA CREDINŢEI
„Pentru un creştin, nu ee mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său”240. La sfârşitul anului 1950, la Jilava are ocazia să pună în practică, mai vizibil decât oriunde, morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său. Ţine o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari prin care menţine moralul deţinuţilor politici, motiv pentru care cunoaşte calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră: „Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nicio lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo
238 Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, p. 145.
239 Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001, p. 99.
240 Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, p. 146.
au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. O veşnicie de tenebre! Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a
încurajat cel mai mult, şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi
304
şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau: «în condiţiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nicio scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţezeadministraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele, şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…». Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate şi împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin creştinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremuraţi de această propunere şi de slăbirea rezistenţei sale. Au refuzat categoric şi au trecut la acţiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea Speranţei. Această ocazie i-a oferit lui Mircea Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură cu viaţa şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieţii creştine”241.
SACRIFICII PENTRU FRAŢII SĂI DE SUFERINŢĂ
în încleştareaşi suferinţele închisorii, unitatea, curajul şi sacrificiul acestor tineri, purtători ai unui adevărat tezaur spiritual, sunt pentru Vulcănescu un nesecat izvor de prefaceri interioare. El însuşi era dăruit cu o blândeţe care învăluia şi hrănea inima aproapelui printr-o dragoste discretă, într-o îmbrăţişare răstignită. Iată una din faptele umile ale lui Vulcănescu care certifică
241 IoanHalmaghi, Pittsburgh, 1975 Discursul Contemporan, Tom 1,1977, p. 29.
adevărul cugetărilor lui, formulate în libertate, la o conferinţă din anul 1940: „Aproapele e semenul nostru care suferă şi în care ne regăsim un tovarăş de suferinţă. De el nu ne leagă un act, un sentiment imaginar şi filantropic, de condescendenţă, ci mai mult sentimentul că nu putem fi fericiţi noi înşine, când alţii suferă alături de noi”242: „Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare”243. Ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupă de afectele morale ale convieţuirii în temniţă şi compune pentru deţinuţi un fel de cod de comportare moral-creştină. De altfel, acest cod n-a fost pentru el un simplu exerciţiu mental, căci Vulcănescu l-a trăit cu toată fiinţa lui. În viziunea lui, deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă
închisoare şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.
Mircea Vulcănescu va repeta mereu că nu există mântuire prin cultură şi nici prin politică, ci doar mântuirea prin rugăciune, prin harul lui Hristos şi prin suferinţa jertfei: „Experienţa de temniţăl-aîmbogăţit pe Mircea
242 Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros, Editura Paideia, Bucureşti, 1991, p. 65.
243 Ştefan Fay, Sokrateionmărturie pentru un om, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 147-148.
Vulcănescu. Dar eu nu ştiu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. El mi-a atras atenţia asupra Acatistului Maicii Domnului la locul unde zice: «Bucură-te baie care Speli conştiinţa» (icosul al XI-lea) şi în alt loc: «Bucură-te baie care Speli mintea mea cea întinată». Deci trebuie spălatăşimintea
noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune şi prin Sfintele Taine.
305
prin curăţiireaminţii de cuvintele, gândurile şi imaginile necurate şi umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos şi al Maicii Domnului”244.
Transferat la Aiud, are de înfruntat frigul, foamea, bătăile şi izolările la zarcă şi mai dureros decât toate, „arderea de tot” în cuptorul umilinţelor: „într-o zi după-masă, între cei cu pachete a fost şi Mircea Vulcănescu. Deţinuţii trebuiau descuiaţi să meargă să-şi ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul: «Care Vulcănescu?». Răspunsul: «Criminalul!». După ce şi-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet şi-mi spuse: «Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul». Omul de o blândeţe deosebită şi de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentinţă: «criminal de război». În ce situaţie ingrată ne găseam amândoi şi mai toţi deţinuţii politici de la Aiud şi din alte locuri din ţară!245.
ŢINTUIT PE CRUCEA BOLII, CĂTRE VEŞNICIA MUCENICIEI
„A trăi creştineşteeste cu neputinţă: creştineşte se poate numai muri”246. Treptat boala de plămâni devine tot mai agresivă, măcinându-i trupul zdrobit de atâtea suferinţe. Într-o notă a Penitenciarului Principal Aiud adresată Direcţiunii Generale a Penitenciarelor serviciul îndrumărilor bucureşti apar următoarele însemnări medicale: „Tensiunea 17 12 – 10, slăbire progresivă a pierdut 40 de kg, stare de debilitate extremă, tremurături ale degetelor, exoftalmie, tahicardie – puls 90 în repaos. Necesită examen metabolism bazal, regim adecvat”. Răspunsul la sesizarea făcută nu este altceva
244 Pr. Nicolae Grebenea, op. cit, p. 161.
245 Idem.
246 Arhim.Sofronie, Cuviosul SiluanAthonitul, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, pp. 256-260.
decât o condamnare indirectă la moarte: „Consultat şi găsit sănătos în ciuda constatărilor medicale”. Dar voinţa de a şti tot ce se petrece cu el, este atât de mare încât face eforturi supraomeneşti să nu doarmă, pentru că auzise că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului: „Ajunsese ca o fantasmă şi-l obseda gândul morţii. Nu al unei morţi care va veni cândva, ci al unei morţi iminente, legate de culcatul în pat, motiv pentru care stătea nopţi întregi cu capul pe mâinile prinse de Speteaza de fier a patului şi dormea aşa”247. Rezistenţa fizică îi slăbeşte din ce în ce mai mult: „Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deţinutzdrenţăros, care freca cu terebentină scândurile. Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş”248. Suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC, cu o îngrijire medicală care se reducea la câteva aspirine pe zi, în ultima fază a bolii este internat la infirmieria penitenciarului Aiud. Spirit empatic, trăitor adânc al învăţăturiicreştine, Mircea Vulcănescu îşi priveşte moartea cu seninătate, dar nu se poate detaşa cu indiferenţă de durerea aproapelui: „Sunt la capătul puterilor. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Însă mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”249. La 28 octombrie 1952, pe când avea 48 de ani, Mircea Vulcănescuîşi începe călătoria fără întoarcere către Hristos, lăsând un testament simplu, care oglindeşte întreaga-i concepţiecreştină: „Să nu ne răzbunaţi!” şi o ultimă dorinţă: „Aş îndrăzni să fac un apel către cei care ştiu să se roage: rugaţi-vă. Nu pentru voi, ci pentru cei care au plecat. Mult. Mult”250.
247 Pr. Zosim Oancea, închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 164.
248 Gabriel Bălănescu, op. cit., p. 130.
249 Ion Constantinescu-Mărăcineanu, Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu în Revista Memoria.
250 Extras dintr-o scrisoare a lui Mircea Vulcănescu pentru Jeni Axente, text inedit din Arhiva fam.
Vulcănescu preluat din razboiintrucuvant.ro.
SCRIITORUL RADU GYR – APOSTOLUL POET AL ÎNCHISORILOR ROMÂNEŞTI
Motto:
Când noaptea mă prindea de caraulă, însângerat de-al dorurilor şir, Iisus venea la mine în celulă, adus de mucenicul Radu Gyr
Dacă Iisus a spus că oricine întoarce
pe cineva în numele Lui de pe o cale
greşită, Apostol se va numi, oare cum
se va numi Radu Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori
trebuie să se numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n” număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins cu imaginaţia).Un număr de necuprins de deţinuţiau aflat în poezia Iisus în celulă posibilitatea de a-şi găsi în palmeurmele cuielor Lui. Oare puţin lucru este acesta?” (AspaziaOţel Petrescu).
COPILĂRIA
Radu Gyr, pe adevăratul său nume, Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 1 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar „y”-uleste de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce se pronunţă „gir”. Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitului actor ŞtefanCocoDemitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o
251 Versuri de Andrei Ciurunga.
veche familie botoşăneană, cu origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinţii săi în oraşul Craiova, unde tatăl său lucra la Teatrul Naţional al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educaţie culturală, însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi stimulat dragostea pentru poveşti şi poezia”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi iubitor, deloc zburdalnic, puţin cam încăpăţânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară sfiiciunea şi înclinaţia spre reverie”. La vârsta de 14 ani compune un poem istoric, intitulat în munţi, care s-a şi pus în scenă, fiind jucat la 7 iunie 1919, pe scena Teatrului Naţional din Craiova. Urmează cursurile Liceului Carol I pe care le parcurge cu sârguinţă. În această perioadă, în sufletul poetului încep să se nască sentimente puternic naţionaliste alimentate de idealul proaspăt realizat al unirii tuturor românilor. Atât de mult suferea pentru ţara sa încât în toamna anului 1916, când Ardealul era zguduit de invazia trupelor germano-austriece, Radu, un copil pe atunci, se oferă voluntar ca cercetaş brancardier pe una din ambulanţele trase de cai, lângă trupele române de la Târgu Jiu. „Zăvoiul Jiului, îşi aminteşte poetul, era plin de cadavre şi răniţi militari şi civili iar albiile râurilor se învolburau de sânge şi resturi de furgoane şi echipamente”. Martor al atâtor scene dramatice, cu inima aprinsă de un elan patriotic, tânărul Radu îşi cultivă de pe acum simţul jertfei şi al onoarei care l-au însoţit până la sfârşitulvieţii.
Bursier al liceului şifruntaş al clasei sale, Radu Gyr colaborează la mai multe reviste literare locale, ataşându-se mai mult revistei craiovene Năzuinţi, condusă de poeta Elena Farago pentru care va nutri sentimente nobile şi aleasă preţuire. Sub îndrumarea pedagogică a acesteia, Radu Gyr debutează cu primul volum de poezii, intitulat Linişti de schituri, odată cu absolvirea Liceului Carol I.
310
DEBUTURI LITERARE
în 1924 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Printre erudiţii pedagogi, Radu Gyr îl cunoaşte pe profesorul Densuşeanu, la catedra de filologie romanică. Era atras de eleganţa frazei, frumuseţea expunerii ilustrului profesor. Un alt profesor care i-a rămas plăcut în amintiri a fost bizantinologul Demostene Russo, ce i-a trezit interesul faţă de cultura bizantină. De asemenea, N. Cartojan rămâne în imaginea poetului profesorul universal desăvârşit al studentului de odinioară, care i-a fost şi îndrumător de licenţă, încheie Facultatea cu o valoroasă teză de licenţă „Cronicarul Ion Neculce şi influenţa operei lui asupra literaturii noastre culte”, lucrare foarte apreciată de profesorul N. Cartojan. „Ispita” poetului era alta decât istoria literaturii, aşa cum însuşi mărturiseşte, şi anume estetica literară şi literatura universală, domeniu în care îşi va desăvârşi studiul, ulterior ocupând Catedra de critică şi de estetică literară. Filosofia a fost iarăşi un capitol atrăgător în tinereţea poetului alături de profesori de renume precum P. P. Negulescu, C. Rădulescumotru, Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Profesorul şi prietenul cel mai bun avea să-i fie „blândul şi atât de nedreptăţitul” Mihail Dragomirescu, profesor la Catedra de estetică literară. „Zâmbetul său candid, bunătatea lui fără margini, mă dezarmau. Zi de zi, îl iubeam şi-l preţuiam tot mai mult”. Alte personalităţi literare cu care Radu Gyr a închegat o strânsă prietenie au fost: Ion Pillat şi Al. Lascarov-Moldovanu. Ion Pillat a fost printre puţinii care a avut curajul să-i recunoască lui Gyr valoarea incontestabilă a operei sale. În acest sens poetul consemnează: „Incendiile şi inundaţiile care mi-au pustiit biblioteca, au mistuit şicărţile lui Ion Pillat cu dedicaţii mărturisind, încă o dată prietenia şi preţuirea ce mi le purta minunatul om şi fecundul poet. Amintirea sa e nu numai o crizantemă neveştejită de vreme, dar şi o înmiresmată consolare pentru sufletul meu rănit de răutatea actualilor colegi”.
în 1925 Societatea Scriitorilor Români îi oferă „premiul sonetului”; Mihail Dragomirescu îi oferă „Premiul Scriitorilor tineri”. Alături de alţi colaboratori încearcă să tipărească o nouă revistă, Viaţa literară, dar este repede oprimată de către uneltitori.
în 1927 se căsătoreşte cu frumoasa Flora, o tânără cu năzuinţe spirituale înalte, ce avea să îi fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfârşitulvieţii, alături de singura lor fiică, Simona Luminiţa, care la rându-i avea să îi lumineze tunelul întunecat de-a lungul tuturor fenomenalelor încercări prin care a trecut poetul şi martirul Radu Gyr.
TINEREŢE SACRIFICATĂ UNOR IDEALURI NAŢIONale şiSPIRITUALE
După absolvirea cursurilor universitare, Radu Gyr a devenit mai întâi asistentul profesorului şi criticului Mihail Dragomirescu la Catedra de Critică şi estetică literară, urmându-i apoi la această catedră în calitate de conferenţiar. Viziunea estetică îi conferă autorului observarea realităţii sociale, politice şi culturale din ţară şi din Europa.
în perioada 1930-1933 avea să ia contact direct cu suferinţele românilor, care reuşeau cu greu şi sudoare să îşi menţină integritatea naţională şi economică. O ţară împrejmuită de inamici şi câini străini asmuţiţi asupra frumuseţii şi bogăţiilor acestei ţări – pe de o parte pericolul roşubolşevic, iar pe de altă parte pericolul nazist, cu o largă susţinere a altor naţii străine ce râvneau la bunurile noastre strămoşeşti. Starea naţiunii era periclitată de oameni aflaţi în funcţii politice şi culturale compromişi şi gata oricând să vândă jertfa şi sângele înaintaşilornoştri pe nimic. Atât Radu Gyr, cât şi alte elite politice şi culturale ale vremii, încercau să răspundă nevoilor acestui neam şi să îşi coalizeze forţele spre a stăvili vicleana lucrare a inamicului. Singura mişcare şi orientare politică din acea vreme, axată pe direcţia reînvierii spirituale a neamului românesc, formării unei societăţi incoruptibile, capabilă de jertfă şi sacrificiu nu era alta decât Mişcarea Legionară. Radu Gyr ia contact cu tinerii Gărzii de Fier şi este profund marcat de covârşitoarea personalitate a Căpitanului Mişcăriicorneliu Zelea Codreanu.
La această Mişcare au aderat sau simpatizat şi colaborat, aproape toată elita necompromisă a vremii: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Ernest Bernea, Valeriu Cârdu,
Horia Vintilă, George Manu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, P. P.
312
Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulţi alţii.
Mişcarea acestor tineri cu fruntea sus nu a fost nici pe departe politică, nici pe departe criminală. Necompromiterea şicurăţia acestei mişcări avea însă să atragă zavistia şi ura celorlalţi „fraţi români” sau mai puţin români, care împărtăşeau linia corectitudinii politice a compromisurilor şi care se temeau de imensa popularitate a Gărzii de Fier. Aceştia, având puterea în mână, au făcut tot posibilul să compromită imaginea acestor personaje martirice ce se conturau, implicând în Mişcare spioni infiltraţi care au înscenat fel şi fel de manevre, unele sângeroase, puse pe seama întregii mişcări. Referitor la acest aspect redăm doar un fragment sugestiv, referitor la asasinarea lui Iorga, relatat de poetul Radu Gyr: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violenţă, unele rancune politice autohtone neîndreptăţind, în niciun caz, o asemenea cruzime. Am nestrămutata convingere că cutremurătoarea ucidere a inegalabilului erudit a fost opera minţii Gestapo ului german, îmbrăcată în mănuşa verde”. Radu Gyr, asemenea altor camarazi ai săi, nu face altceva decât să scrie şi să activeze la formarea şi educarea culturală a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului faţă de înaintaşii acestui neam. Colaborează la revista Universul literar şi apoi la alte reviste literare de formaţienaţionalistă (Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană, precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc; tot de la Radu Gyr ne-au rămas traduceri din Goethe, Verlaine, Baudelaire, recenzii şi eseuri literare precum şi studii critice. A fost premiat de Editura Soccec, de Societatea scriitorilor Români în două rânduri şi de Academia Română pentru următoarele volume de poezii: Plânge Strâmbălemne, 1927; Cerbul de lumină, 1928; Stele pentru leagăn, 1936; Cununi uscate, 1938, Corabia cu tufănici (1939) şi multe volume de poezii pentru copii. Pentru tăria crezului său înalt, pe care îl îmbrăţişa cu fapta şi cu cuvântul, Radu Gyr devine membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şişef al regiunii Oltenia. Iată cum se autocaracterizează poetul în această perioadă: „Sociabil, prietenos, exuberant, capabil de o generoasă afecţiune, sincer şi corect, just în polemicile literare, din anii tinereţii, m-am arătat necruţător în polemica politică din ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar luptând în scris, cu lealitate, nelovind pe la spate şi neatacând un om care ar fi avut mâinile legate sau un căluş în gură, împiedicat de a-mi răspunde prin presă. Dispreţuind infamia şi ipocrizia, egoismul şiavariţia, pedant cu mine însumi, am renunţat, după ce am trecut de 50 de ani, la unele tendinţe spre sarcasm şi ironie muşcătoare, socotindu-le ofensatoare pentru alţii şi negative pentru mine. Iubirii mele pentru familie i s-a alăturat, încă de la vârsta de 10 ani, nestrămutata dragoste de ţară, un patriotism fierbinte, declanşat de agitata perioadă a neutralităţiiromâneşti din primul război mondial”.
ÎNCEPUTUL PĂTIMIRILOR
în câteva luni, Mişcarea Legionară reuşea să trezească o nouă conştiinţă în lumea muncitorească iar adeziunile la Mişcare erau masive, enorme. Dumnezeu a avut însă un alt plan cu aceşti tineri cu suflete pure, de crin. Ca de altfel şi miezul învăţăturii lui Codreanu, Crucea şi suferinţa aveau să fie înălţareamartirică a acestor eroi, pentru că asemenea Mântuitorului Hristos care prin Cruce a izbăvit neamul omenesc din tirania morţii şi a păcatului, aşa şi omul, şi neamul se înalţă biruitori prin jertfă şi sacrificiu. Radu Gyr, chemat să slujească unui ideal mai nobil şi mai înalt decât cel al înălţării prin poezie, cade în 1939 pradă regimului criminal al lui Carol al II-lea şi de aici încep calvarul şi suferinţele inimaginabile ale poetului. Ion Mânzatu, compozitorul şi prietenul poetului, avea să consemneze cu durere: „Cu cântecul pe buze a căzut răpusă în 1939, în lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciucului, floarea Mişcării Legionare, asasinată de bestialitatea lui Carol al II-lea, fost rege şi călău”.
Astfel toată intelectualitatea de dreapta, în noaptea de 16-17 aprilie, este încarcerată în lagărele: de la Tismana, pentru legionarii din Bucureşti, în lagărul de la Miercurea Ciuc, pentru legionarii din Ardeal, Muntenia şi Moldova de jos şi alt lagăr la mănăstirea Dragomirna, lângă Suceava, pentru legionarii moldoveni, bucovineni şi basarabeni. Această împărţire a fost
314
însă provizorie, deoarece, prin hotărârea lui Armand Călinescu în 14 mai 1938, aceste lagăre se vor contopi într-unul singur, în cel de la Miercurea Ciucului. Această concentrare era făcută cu scopul de a selecţiona legionarii în mai multe loturi, care trebuiau să se prezinte în faţa Tribunalului Militar pentru condamnări.
Radu Gyr se află împreună cu Ioan Mânzatu, Eliade şialţi camarazi la Tismana, între zidurile reci şi sumbre ale mănăstirii, fără asistenţă medicală, în afara oricărei corespondenţe cu familia şi cu un sever regim alimentar. În lagărul de la Miercurea Ciuc însă închisoarea s-a transformat în adevărată Academie de prelegeri susţinute de marii profesori, printre care excela Nae Ionescu. Cu piepturile călite şi cu frunţile către cer, deţinuţii nu au încetat să creeze şi să compună cântece şi versuri. Aici Radu Gyr compune acea bijuterie de poezie, Cântec de leagăn, cu care, spune Nicolae Nicolau „ne-am legănat copiii rămaşi acasă, noi, zecile de mii de deţinuţi politici, de atunci şi de mai târziu”.
„Dormi, copilul mamii, nani, nani, a plecat şi ultimul lăstun. Ruginiră plopii şi tufanii şi din temniţa ce-i surpă anii nu s-a mai întors tăticul bun.(…) Nani, nani, mâini de crin plăpânde, la fereastră păsări plâng, şi ploi. Lupii beznelor rânjesc la pânde, ţara-i toată temniţe flămânde şităticu-i dus de lângă noi”.
ÎN PLINĂ ASCENSIUNE POLITICă şiLITERARĂ
După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima preia şefiaMişcării Legionare. Când în septembrie 1940, Horia Sima a declanşatRevoluţia Legionară şi a dus-o la biruinţă, relatează Constantin Bucescutineretul Gărzii de Fier a reapărut, după o crâncenă prigoană, ca ridicat din morminte, a umplut strada verde nu numai cu vigoare, ci şi cu cântece legionare, entuziasmând şi antrenând mulţimile pornite să răstoarne ultimul zid de păgână cetate a netrebniciei. Astfel toţi deţinuţii arestaţi sub Carol al II-lea sunt eliberaţi şipuşi în funcţiile cele mai înalte de conducere. Păşind demn şi biruitor din această primă arestare, Radu Gyr avea să îşi exprime biruinţa astfel: „Biserici noi cu creştetul ca lunaDin mâna mea răsar ca niştecrini,Cu târnăcopul meu despic furtuna Şi cu mistria mea zidesc Destin. Zâmbind primescşitemniţă şiroată,Mucenicia o aştept şi-o cer, în temniţe Iisus mi Se aratăŞi-mi oblojeşte rănile cu cer”. Devine Director al Teatrelor în cadrul Ministerului de resort în toamna lui 1940, iniţiază demersurile şi aprobă înfiinţarea unui teatru evreiesc, Baraşeum, singurul existent în lume la ora aceea, cu două săli de revistă şi de dramă teatru care fiinţeazăşi astăzi, şi al cărui fondator este, dincolo de toate contestările şi diversiunile mai vechi şi mai noi.
DIN NOU ARESTAT, SUB REGIMUL ANTONESCU
La 21 ianuarie 1941, datorită neînţelegerilor dintre Antonescu şi Horia Sima, are loc aşa-zisa „rebeliune” legionară. Gyr a fost condamnat la 12 ani detenţie riguroasă, pentru luptă intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, pentru incitarea mulţimii la ocuparea Palatului Telefoanelor, provocând un conflict armat, în urma căruia au căzut morţi şirăniţi. În arhivele Securităţii aflăm cum se apără Radu Gyr: „Tribunalul poate aprecia că pretinsa mea acţiune nu a fost niciun moment îndreptată contra clasei muncitoare, ci a regimului Antonescu. Spun aceasta numai în principiu, căci, de altfel, am susţinut totdeauna că nu am păşit la asemenea ac!te, toată această întâmplare fiind rezultatul unor puternice resentimente pe care acel regim le avea contra mea, dovadă că chiar după intervenirea decretului care îngăduia reabilitarea prin participarea la război, eu totuşi am continuat să rămân în închisoare. În plus am făcut dovada în faţa Tribunalului Poporului – şi aceste dovezi le aveţi în dosar că numai în patru luni cât am fost director al Teatrelor, am realizat cât nu au făcut alţii în ani de zile. Astfel: am triplat salariile muncitorilor; am înfiinţatcantină la teatru; am înfiinţat Teatrul Evreiesc…”. Şi apărarea continuă cu declaraţiile actorilor evrei care confirmă cele spuse de poet.
ÎN LINIA ÎNTÂI PE FRONTUL DE RĂSĂRIT
Poetul este încarcerat la Aiud, însă pentru scurtă perioadă. Gheorghe Andreica comentează astfel perioada arestării antonesciene: Regimul generalului Antonescu l-a vârât în puşcărie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce? Pentru a-şi satisface ambiţiile cazone de „mare salvator” al patriei. Regimul generalului a inventat cea mai josnică umilinţă pentru tineretul ce făcea parte din Mişcarea Legionară: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de răsărit în linia întâi, de unde se ştie că puţini scapă vii sau întregi! Ba a mai inventat o mişelie în plus faţă de câte au fost cunoscute până la data aceea: Legionarii de frunte, expres nominalizaţi, trebuia să fie împuşcaţi pe la spate de către chiar fraţii lor în timpul luptelor. Trimis pe frontul de răsărit, Radu Demetrescu Gyr a fost rănit şi invalidat încă la începutul luptelor de la Vîgoda-Vinogradov. A fost însoţit spre casă de un soldat. Ostaşului i s-au dat instrucţiuni să prindă ocazia „că vrea să fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat – om cu frica lui Dumnezeu – proaspăt scăpat din marele măcel, nu s-a pretat la o asemenea manevră diavolească. Şi astfel Dumnezeu îl scoate nevătămat şi din această detenţie şi din acest război. Aici, pe front, ca şi în temniţă, Radu Gyr compune. Compune o poezie atât de frumoasă şi lirică, plină de delicateţe, încât cu greu îţi vine să crezi că ea a fost creată pe front, într-o bătălie crunt de sângeroasă. „Departe, în vis, e o casă din geamuri clipind somnoroasă… Şi două mânuţe mirate cucernic pe piept închinate în mica lor rugă sfioasă. Să vină tăticu acasă”… Din poeziile de război reiese limpede puternicul simţcreştin al dragostei şi compasiunii, lipsit de orice umbră de rasism sau intoleranţă religioasă. Rodul literar al acestei experienţe de viaţă va fi un volum de versuri, Poeme de război, volum publicat în 1942 şi Baladele (1944), cel mai profund şi important volum de poezii al poetului.
UITE JIVINA!
Actul de la 23 august 1944 îl surprinde în convalescenţă, dar asta nu împiedică autorităţile să-l aresteze şi să-l trimită în judecată în cel de-al doilea mare proces al criminalilor de război – ziariştii şi scriitorii (primul proces fiind al generalilor Macici, Trestioreanu etc.) E condamnat din nou la 12 ani muncă silnică, îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud. Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”. Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului: „Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc. M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şitoţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: «uite jivina legionară, criminalul ţării!». Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: «Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald»”.
BIRUIEŞTE DEZNĂDEJDEA, MOARTEA ŞI TEMNIŢA
Este internat între 1942-1943 în lagărul de la Târgu-Jiu; în 1944 condamnat prin decizia Tribunalului Poporului nr. 2/1945 cu tot lotul ziariştilor, pentru activitate publicistică, la 12 ani detenţie riguroasă. Cea mai mare parte din detenţie o petrece la Aiud. Îndată după alungarea regelui Mihai, în 1948, comuniştii, făcând din temniţă loc de exterminare, golesc celulele de orice urmă de creion şi hârtie, ridicând între deţinut şi familia sa un zid impenetrabil. În acestecondiţii, poetul e silit să-şi „scrie” poeziile doar în memorie, fără a le mai putea transcrie pe hârtie, ci doar împărtăşindu-le oral, încredinţându-le altor memorii, ale celor cu care împărţea celula.
Memoria şi puterea creatoare a poetului în acele condiţii de bestialitate este aproape de neînţeles. Doar harul primit de la Iisus care „venea în celulă” poate explica fenomenul. Metodele de scriere ţin de domeniul incredibilului. Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat
deratizării şi pe care se scrijelea cu o aşchie. O altă metodă de „a scrie” o constituia
318
înnodarea aţei, poezii întregi „fiind înşirate” pe aţe smulse din zeghe sau din paturi. Profesorul Atanasie Berzescupovesteşte cum memora poetul poeziile. „După primele întâlniri gâtuite de emoţie în care abia reuşeam să articulez cuvintele, am prins îndrăzneala şi l-am întrebat cum scrie poeziile şi cum face să le ţină minte pe toate. „Păi, uite cum!”, mi-a răspuns el râzând de curiozitatea mea. „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile, aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şialţii care le învaţă, cum esteGili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară”. A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă foarte aspru. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical, deoarece pe fişa sa de detenţie scria perfect sănătos. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piei de şarpe. Cu toţii credeau că nu va supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea şitemniţa.
CEL CARE L-A ADUS PE IISUS ÎN CELULĂ.
în toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie As noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescupovesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „în Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.
Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri. La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat. Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954. În
1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează. Această perioadă de libertate a durat aproximativ până prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat.
ÎNSCENARE MÂRŞAVĂ A PROCESULUI DIN 1958
De data aceasta oculta comunistă l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciară mârşavăşi i-a aplicat un regim de exterminare lentă plină de sadism. Mai întâi securiştii au operat toate mutaţiile, au înfăptuit toate manipulările multe inimaginabile abia apoi au trecut la arestări. Aşa relatează Gheorghe Andreica evenimentele de atunci: „Puiu Atanasiu a aflat – într-o bună zi că poetul Radu Gyr trăia în crunte lipsuri materiale. A mai aflat că, făcându-i-se rău într-o staţie de tramvai, a căzut leşinat pe peron. Acest lucru nu l-a lăsat indiferent. Cu orice preţ trebuia să-i sară în ajutor. Îl cunoştea bine pe doctorul Aurel Marin. Îi cunoştea temperamentul şişcoala la care îşi făcuse educaţia. Chiar dacă doctorul a părăsit Legiunea, soarta unui om de talia poetului Radu Gyr nu putea să-l lase nepăsător şi surd la geamătul de disperare. Acest act de jertfă avea să provoace începerea unui nou mandat de reţineri, percheziţii, sechestru şi arestări, într-un celebru dosar, în care erau implicaţi: Radu Demetrescu Gyr, Puiu Atanasiu, Ibrăileanu, Lecuta, Rică Zamfiroiu, Aurel Marin. Dar ca să le poată da pedeapsa maximă a condamnării la moarte, trebuia să însceneze existenţa unor arme. Ori securiştii n-au reuşit să dovedească nici măcar existenţa unor pistoale cu dopuri sau cu apă. Au rezolvat şi această „spinoasă” problemă: l-au bătut pe bietul inginer Lucuta până ce aceSta a recunoscut că
are un depozit de armament la marginea satului unde s-a născut.
320
Procesul s-a judecat şitoţi acuzaţii au fost condamnaţi la moarte, mai puţin Aurel Marin care primeşte 25 de ani de muncă silnică”.
RECURSUL
La recurs toate condamnările la moarte au fost comutate în muncă silnică pe viaţă. Rezultatul recursului n-a fost comunicat condamnaţilor, decât peste un an de zile. Aceştia au fost ţinuţi – în continuare – în camerele osândiţilor la moarte care aveau un regim Special: condamnaţii erau legaţi cu lanţuri grele la picioare; s-a aplicat un crunt regim de batjocură şi teroare din partea gardienilor. Gardienii care-i păzeau au fost Special selecţionaţi din rândurile celor mai proşti şi fără suflet. Securitatea care-i dirija pe gardieni urmărea din umbră efectul distructiv şi de uzură a forţelor psihice ale deţinuţilor. Situaţia aceasta de spaimă, că la fiecare răsucire a cheii în broască ar fi momentul decisiv al execuţiei, a durat un an de zile… În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost ţinut într-un crunt regim ce alterna între viaţă şimoarte. Când administraţia constata că este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. După ce se mai întrema puţin era din nou supus regimului de exterminare. Iată cum „experienţaPiteşti” o aplicau acum mişeii într-o nouă variantă, de lungă durată, la închisoarea Aiud. Aşa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de „şocuri” tip „Macarenco” până în anul 1962, când i-a pregătit ultima lovitură: „Dacă nu cedează şi nu se leapădă de trecutul său legionar, îi vor areStasoţia şi fiica”. Marele poet păstra pentru soţia şi fiica sa, Monica (Luminiţa) un adevărat cult plin de duioşie şi dragoste familială. Ultima lovitură bine calculată şi îndelung dospită în minţile satanice ale mişeilora avut un efect maxim: Poetul a cedat!
„POŢI SĂ-I SALVEZI ORI POŢI SĂ-I UCIZI”.
Iată cum explică IoanIanolide cedarea Poetului: „Lui Radu Gyr i s-a spus: «Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţi fice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi».
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.
«I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceştiexponenţi ai
neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins
322
limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi… viaţă fără pată?!… Sufletul a fost totuşi salvat. Deşitorturaţi, noi credem mai mult! E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”.
VOI n-aţi FOST CU NOI ÎN CELULE
Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, strivit de cătuşe la glezne.
Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele ţării.
în cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieţii.
Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.
Voi nu ştiţi în crunta nchisoare
cum minte Speranţa şi visul,
când uşile grele senchid în zăvoare,
şin teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.
Aţi stat la oSpeţencărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candelă-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Aşasunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obraji ca pământul şivineţi,
gustăm din osândă şi spaimă.
Când porţile sparge-se-or toate
şimorţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.
FERICITUL SFÂRŞIT AL LUI RADU GYR
Geniu al literaturii româneşti, mărturisitor şi rugător de valoare al Bisericii Ortodoxe Româneşti, Radu Gyr nu găseşte sprijin şirecunoştinţă nici de la Biserica Mamă, dar nici din partea literaţilor vremii, care, ca şi cei de
astăzi, nu ştiau cum să ascundă mai bine valoarea de netăgăduit a operei
324
sale. Opera sa de geniu, plămădită în lacrimi şi suferinţe greu de imaginat cu mintea omenească, avea să zacă în rafturi şi în beciuri multă vreme. Tristeţea poetului care atârna de inima sa, i se citea, spun prietenii, pe faţa, care nu cu mult timp în urmă, nu putea schiţa decât seninătate şi zâmbet. Şi nu pentru că marele Radu Gyr, cel care a înfruntat atâtea prigoniri şi poate atâtea morţi, avea nevoie de vreo abilitare sau recunoştinţă din partea cuiva, ci pentru că simţea inutilitatea muncii sale de o viaţă – şi ce viaţă! durerea că rodul operei sale nu putea fi fructificat, nu putea ajunge la niciun cititor, operă de care această lume nepăsătoare nu era vrednică. Tristeţileşi durerile poetului, pe care le încuia în inima sa, sunt bine surprinse de prietenul şi camaradul său, Mitropolitul Bartolomeu Anania. Iată ce găsim într-o declaraţie de proces, un proces de reabilitare a poetului, deschis de rude în anul 2009, reabilitare care nu a fost câştigată nici de această dată. „Gyr era cu soţia şi mă chemase cu un scop foarte concret: profitând de prietenia mea cu Arghezi, îmi cerea să mă duc la aceSta cu o întreită rugăminte: să intervină la Primărie pentru o locuinţă, să vorbească cu preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Beniuc, pentru o pensie de la Uniune şi să aranjeze cu un editor republicarea unei plachete cu versuri pentru copii.
Prea mult n-a putut face Arghezi pentru Gyr. AceSta s-a pomenit într-adevăr, într-o bună zi, în camera lui de la Geriatrie, cu un personaj de la Sfatul Popular, care i-a luat nişte date în legătură cu o eventuală locuinţă, dar lucrurile s-au încurcat pe undeva prin labirintul birocraţiei socialiste. Bietul Gyr a trebuit să părăsească sanatoriul şi să se mute în camera în care mai locuiau după cum am amintit mai sus soţia şi fiica lui, împreună cu o cumnată. Nici cu pensia nu s-a făcut mare lucru. Un manuscris de versuri s-a înfundat prin sertarele Editurii Tineretului. Poetul după câteva luni de spitalizare, pentru nişteoperaţiise simţea oarecum întremat fiziceşte, dar continua să trăiască greu.
Ceva mai mult a făcut Patriarhul pentru el, aşa cum se putea, la modul conspirativ. Nu o dată, mai ales înainte de marile Sărbători, am ieşit din cămara patriarhului cu impresionante cantităţi de carne, ouă, brânzeturi şi vin, pe care i le trimiteam poetului prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colţul străzii, întrebându-se din ochi dacă şoferul ar putea fi un agent sau informator al Securităţii; cu toate precauţiile, până la urmă rămâneam tot în mila Domnului. (…),
Vorbindu-i odată Patriarhului de promiscuitatea în care era obligat să trăiască poetul Radu Gyr (pe un spaţiu mai restrâns decât al unei celule de puşcărie), aceStaşi-a adus aminte că la o casă parohială din Bucureşti se eliberaseră două camere, cu bucătărie şi baie, prin mutarea unor locuitori şi m-a autorizat să întocmesc formalităţile necesare, prin Arhiepiscopie, pentru ca acea locuinţă să-i fie repartizată poetului şi familiei sale. M-am dus la preotul respectiv cu ordinul scris al Arhiepiscopiei, dar m-am izbit de o rezistenţăînverşunată, dar şi de furibunde ameninţări cu Securitatea când s-a aflat identitatea „solicitantului”. Patriarhul a trebuit să dea înapoi; a rămas să aşteptăm până la o nouă posibilitate în cadrul proprietăţilorbisericeşti, o posibilitate care n-a mai venit.
Gyr se ferea să-şi mărturisească mâhnirea de a nu se vedea publicat, dar aceasta i se putea citi pe faţă şi printre cuvinte ori de câte ori punea mâna pe o carte nouă. Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui. La un moment dat, în anul 1957, în presa românească au apărut nişte vehemente proteste împotriva capitolului despre literatura română semnat de Virgil Ierunca în acea Histoire des Litteratures apărută atunci în colecţia Pleiade. Autorului i se reproşa că trecuse sub tăcere sau minimalizase scriitori valoroşi ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc şialţii din catalogul „realismului socialist”, în timp ce accentuase importanţa unor scriitori minori şi „reacţionari” ca Nichifor Crainic, N. Davidescu, Herescu, Gregorian şialţii. Gyr nu-şi văzuse numele în lista celor stigmatizaţi de presa oficială şi se întreba dacă figurează sau nu în capitolul lui Ierunca. Poetul îmi mărturisea că ar vrea să tragă o concluzie politică: dacă numele lui este în Istoria lui
Ierunca, dar a fost omis în referinţele presei bucureştene, înseamnă că oficialii vor să-l menajeze, iar aceasta ar putea fi o indicaţie că nu au de gând să-l aresteze din nou (rearestarea e coşmarul oricărui ins pus în libertate după un mare număr de ani). M-a întrebat dacă aş putea face rost de un exemplar
al acestei Istorii, prin relaţiile pe care le am cu bibliotecarii Academiei. N-a
fost nevoie să apelez la aceştia; am găsit cele două volume pe biroul criticului
Radu Popescu şi i-am cerut să mi le împrumute pe două-trei zile. Radu Gyr nu exista în capitolul lui Ierunca! Când am văzut prin fereastră că poetul se
îndreaptă spre uşa mea, am ascuns repede cartea şi l-am minţit, spunându-i
că n-o aflasem. Ştiam – eram sigur că inexistenţa lui într-o istorie literară
care apăruse în „lumea liberă” îl va durea mult mai mult decât prezumţia că
ar putea fi din nou arestat. Erau cincisprezece ani de când nu-i mai apăruse
nicio carte şi de când numele lui era universal prohibit.(…)
Aveam să-l mai văd doar pestemulţi ani, în 1972, la Bucureşti, în apartamentul său de pe strada NikosBelloianis, fostă Atena. Era liber, în mijlocul
familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliţă, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă”.
Îş şI AŞTERNE TOATĂ OPERA PE HÂRTIE.
Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al
lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu
nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste
discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi. Frica
de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe
Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile
celulelor din închisori. Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga… Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredinţat următoarele mărturii şi amintiri personale: „Perioada de detenţie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfăţişa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferinţa prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinţa puternică şi mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ţinut în viaţă, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”. Fiica poetului îşi aminteşte astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenţiei l-au lipsit, ca pe mulţi alţii, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs dela eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârşită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, soţ şi bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şineajutoraţi. Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia aşternută pe hârtie, în Speranţa că volumele sale vor vedea lumina tiparului. Şi şi-a aşternut-o. Redadtându-şi în acelaşi timp şi memoriile literare151, care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reuşit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume (…) şi care a constituit, de altfel, şi ultima sa înfăptuire artistică…. De când îl ştiuşi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înţelept”.
Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „Labunturanni”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţaDivinităţii, marea împăcare cu sine şi cu Dumnezeu: „Aşa trec în fuga lor, Radule, Radule, anii… ca ieri, culegeam tot văzduhul pe spade fierbinţi şi iată-ne acum potoliţi întru răni şistrădanii,
252 Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Ed. Ex Ponto, sub denumirea Calendarul meu.
uncheşi înţelepţi, pe obraji cu surâsuri cuminţi. De mult am băgat şi suspinul şi lacrima-n ladă. De mult nu mai frângem genunchii pe câte s-au dus, şi când, la fereşti, umbre vechi vin să ne vadă ne aflăm zâmbind în solemnul apus. Azi nu ne mândrim cu victorii cândva adunate, ci doar cu durerea în care am fiert şi-am şezut.
328
Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr îşi termină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat şi nu a făcut compromisurile pe care Securitatea i le cerea. Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă Glasul Patriei, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.
ÎŞI PREVEDE SFÂRŞITUL.
Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr îşi dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramida:
„Severă piramidă de granit, am feţe mohorâte şi rigide, un monstru care tainele-şi închide, în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride, îmi arde vârfu-nfipt în infinit şi, ca un lung şi glacial cuţit, străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn şi hâd şi rece monument, claustru templu dur de lespezi terne, eu dorm adânc, acestei lumi absent…
Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne, în greu-mi sarcofag incandescent străfulgeră podoabele eterne”.
Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetuLobişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoţelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4,30 sună telefonul. Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!” Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală de sânge şi este şi congestie cerebrală”. La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a şters rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de trei preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa. Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial. Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-am scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.
Din păcate nu s-a găsit un mormânt ortodox în sânul acestui neam, pe care l-a slujit cu preţulvieţii sale, şi astfel a fost înmormântat în Belul catolic, unde familia avea rămas un loc de cimitir al unui cumnat catolic. Chiar dacă locul său de veci se află într-un cimitir catolic, Radu Gyr a fost şi va fi pururi ortodox253.
330
CUM AU FOST PĂSTRATE MANUSCRISELE LUI RADU GYR
Despre cum au fost păstrate manuscrisele poetului Radu Gyr, într-o perioadă de plină ascensiune comunistă, aflăm o poveste din care reiese clar minunea lui Dumnezeu: „Monica (fiica poetului), lucrând la Uniunea Compozitorilor avea şi o colegă foarte drăguţă, cu care era prietenă. Odată ne-am întâlnit şi aveam manuscrisele cu mine. Şi zic: «Eu am o sacoşă cu ceva». Nu i-am spus ce. «Ai putea să găzduieşti sacoşa asta câtva timp? Da, adu-o». O femeie foarte drăguţă pe care nu o interesa ce e în sacoşă. Puteau să fie şi aur şi bijuterii sau nu ştiu ce. Unde stătea această doamnă? în blocul Securităţii. Şi într-o seară m-am dus, am dus această sacoşă, am băgat-o sub patul ei şi a stat acolo 9 ani. Şi nimeni nu a ştiut nimic. Acolo au stat toate manuscrisele. Iar Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, manuscrisul, au căutat, au rupt pernele, au tăiat, a fost salvat într-o undiţă care stătea în colţul camerei. Manuscrisul, foaia. Inspiraţia tot de la Dumnezeu vine. Diavolul nu poate să îţi dea asemenea inspiraţie”…
Târziu, după 90, opera poetului este tipărită aproape integral, prin osârdia cu precădere a fiicei acestuia, Simona Popa. Dacă aceste poezii au dat viaţă şi ridicare din culmea disperării tuturor deţinuţilor, torturaţi cu bestialitate de fiara comunistă, nădăjduim ca şi acum poezia lui Radu Gyr să ridice ochii tineretului român de azi, aflat în vremuri anevoioase şi în pragul unei noi dictaturi, spre înaltul cerului, unde să îşi înalţe cu verticalitate şi credincioşie neamul din care s-au născut şi sufletele lor.
253 în acest moment, osemintele poetului martir Radu Gyr se odihnesc în cimitirul mănăstirii Petru-Vodă, fiind reînhumat aici la dorinţa familiei şi cu binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu, a cărui
ctitorie este închinată martirilor din temniţele comuniste.
IMN MORŢILOR
„Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntruna an de an, noi v-auzim curgând sub glie ca un şuvoi subpământean. Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, că ţara arde de morminte cum arde cerul de făclii.
Ascunse-n lut ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde urma-n ţară, v-o regăsim mereu în noi. De vi s-au smuls şi flori, şi cruce, şi dacă locul nu vi-l ştim, tot gândul nostru-n veac v-aduce îngenunchieri de heruvim.
Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
morţi sfinţi în lupte şi furtuni, noi ne-am făcut din voi icoane şi vă purtăm pe frunţi cununi. Nu plângem lacrimă de sânge, ci ne mândrim cu-atâţi eroi. Nu, neamul nostru nu vă plânge, ci se cuminecă prin voi”.
FILOSOFUL PETRE ŢUŢEA –
ROMÂNUL ABSOLUT, UN COLOS INTELECTUAL
Motto: „Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic.
Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.
COPILĂRIA ŞI ANII DE ŞCOALĂ
Fiul Anei Simon Ţuţeaşi al preotului Petre Bădescu, Petre Ţuţea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, (judeţulArgeş). Crescut în spaţiultradiţional al satului
românesc de mama sa, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni” copilul Petre Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani.
După absolvirea Şcolii primare din Boteni (1913), Petre Ţuţea urmează cursurile Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel între 1913 – 1917.
Din 1917 îşi va petrece trei ani la Boteni în casa părintească din cauza războiului în timpul căruia şcolilefuncţionau cu intermitenţă, iar profesorii erau
sub arme.
în 1920, la sugestia consăteanului şi a colegului său Ion Chelcea,
cunoscut etnograf mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa a V-a la Liceul
„George Bariţiu” – pe atunci cea mai bună şcoală din principat – şi, în 1923,
promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a şi a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul şi îşi susţine examenul de bacalaureat.
Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte cu insolitul ei. Hotărât să-şi continue studiile aici, în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj şi acceptă să-l mediteze pe SevastianCiupagea, un căpitan de armată ca să se poată întreţine. Ca student, Ţuţea excelează la istorie şi filosofie impresionând cercurile intelectuale ale vremii prin stilul oratoric de excepţie cu care reuşeşte de fiecare dată să-şi îmbrace discursul inedit: „O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat trei, patru, cinci ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaşte că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Ţuţea era un geniu verbal, singular în generaţia lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciţi. El şi-a revărsat cu generozitate geniul, fără niciun gând de răsplată materială”254. Frământat o viaţă întreagă să înţeleagă procesul cognitiv al omului şi dorinţa lui de a crea lucruri noi, originale, ajunge să afirme la amurgul vieţii că: „Omul gândeşte predicativ sau, mai precis propoziţional şi sistemic. Când este autonom, nu pune pecetea originalităţii nici pe afirmaţiile, nici pe negaţiile lui. Originali sunt numai idioţii, că nu seamănă cu nimeni”255. Deşi a fost de la bun început un fenomen, Ţuţea s-a socotit mereu un „om construit, iar nu inspirat”. În 1929 absolvă cursurile Universităţii din Cluj, obţinândlicenţa şi doctoratul în drept cu calificativul Magna cum Laude, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.
ÎN ARENA POLITICĂ
„Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român”. La 27 de ani, intră în politică şi devine membru al Partidului NaţionalŢărănesc, deşi în vederile sale înclină spre doctrina socialistă, fără să adere la totalitarismul stalinist, mai degrabă fiind preocupat de problema inegalităţii sociale pe care o crede rezolvată de ideologia comunistă. Avea să recunoască peste ani că: „Eram în tinereţe de stânga din generozitate.
254 Arşavir Acterian, Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Ediţia a II-a, Ed. Ararat, Bucureşti, 2004, pp.
148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie şitradiţionalism, ediţie îngrijită
de Fabian Anton, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, pp. 35-38.
255 Jurnal cu Petre Ţuţea de Radu Preda, Ed. Deisis, 2002, p. 22.
Confundam comunismul cu comunitarismul. N-am putut suporta mizeria umană”256. Este atras de jurnalistică, deşi nu a putut niciodată să scrie atât cât ar fi vrut. Încă din timpul doctoratului îşi începe activitatea publicistică, devenind colaborator al ziarului tineretului naţionalţărănesc alături
de Bazil Gruia. Scrie şi la ziarul de stânga, Chemarea, articole centrate pe
334
crizele economice şi morale provocate de discrepanţele materiale care existau între categoriile sociale ale epocii. Nu se sfieşte să biciuiască bigotismul birocraţiei prin pamflete usturătoare publicate în presa de stânga. Resimte acut prăpastia financiară în care se afundă ţara în timpul crizei economice a anilor 30 şi îşi urmează crezul inimii: „Am dorit toată viaţa să ajung în clanul conducător pentru a face oamenilor binele cu carul”257. Aruncându-se în vâltoarea Bucureştiului interbelic, în 1932 este angajat prin concurs, ca Referent în Ministerul Industriei şiComerţului, ulterior devenit Ministerul Economiei Naţionale. Din acea perioadă moşteneşte un „viciu” care îl va însoţi perpetuu: „Viciul meu este cultivarea argumentaţiei logice. La Ministerul Economiei Naţionale eram foarte grijuliu cu toate construcţiile mele, pentru că, spuneam eu, trebuie să umbli două zile în galop cu calul prin Bucureşti ca să găseşti un om prost”258.
în februarie 1933, Ţuţea iese în stradă alături de muncitorii de la Uzinele Griviţa, cerând „pâine, nu gloanţe”, după ce forţele armate omoară şapte muncitori. Moment crucial pentru angajarea lui ulterioară în propaganda socialistă de care se desprinde temporar prin plecarea la Agenţia economică de la Berlin, detaşare oferită de Ministerul Economiei Naţionale. La Berlin este martorul efuziunii poporului german faţă de Adolf Hitler, aflat în plină ascensiune, căruia i se consacră manifestaţii gigantice pe străzile oraşului. Naţionalismul german îşi pune amprenta pe aspiraţiile politice ale tânărului Ţuţea care devine anrmat de visul de a aduce acasă reforma democratică, astfel încât şi neamul românesc pe care îl va considera drept „marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”, să poată să-şi aroge distincţia de „neam
256 Idem, p. 24.
257 Ibidem, p. 29.
258 Radu Preda, op. cit., p. 163.
ales”. Peste ani, avea să recunoască fără emfază: „O singură forţă nu am înşelat-o niciodată: nu am înşelat poporul român! Eu nu pot să gândesc pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la gândirea mea”259. Din aceeaşi revărsare de dragoste faţă de neam, nu ezită să-şi schimbe orientarea politică de stânga, fascinat de ideea naţionalistă potrivit căreia fiecare persoană este o rotiţă dintr-un sistem mai mare, Statul.
CĂUTĂRI NOI ÎN DREAPTA ROMÂNEASCĂ
„Legiunea a fost singura mişcare de revigorare creştinăşinaţională din acest veac din România”. Revine în ţară cu o viziune politică complet nouă, dezicându-se de comunism pe care îl etichetează drept „blenoragia tinereţii mele”. Încheie definitiv acest capitol al căutărilor eşuate din viaţa sa şi are curajul să declame de ce comunismul va fi sortit mereu unui fiasco: „Comunismul mută omul complet în lumea asta. Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine celor două lumi: lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare, adică nu este uman”260. Începe o nouă etapă a prefacerii lui interioare, regăsindu-se în mistica şi ideile naţionaliste ale „trăirismului” lui Nae Ionescu şi în magnetismul vizionar al lui Corneliu Zelea Codreanu, de care rămâne fascinat chiar de la prima întâlnire. Fără să stea prea mult pe gânduri, se lasă prins în iureşul efervescenţei generale pe care o creau în epocă idealurile naţionaliste ale legionarilor. La senectute, Ţuţea avea să-şi justifice alegerea printr-o argumentaţie pe cât de simplă, pe atât de convingătoare: „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian şi cu naţional-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creştină. Aspectele creştine ale dreptei româneşti îi dau acesteia caracter de constantă a ordinii naturale, care chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el… Legionarismul e mistic-creştin. Fascismul e ca şinaţional-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii
259 Radu Preda, op. cit., p. 108.
260 Idem, pp. 91-92.
etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creştinismul stăpânitor înlăuntrul lui. Adică legionarul nu se simte bine decât în umbra bisericilor şi a troiţelor”261. În mai puţin de zece ani, tânărul scandalizat de discrepanţele sociale devine susţinător al extremei dreapta, fără să se simtă
„căsătorit” cu ideile sale pe care îşi rezervă libertatea să le schimbe oricând.
336
Deşi nu aderă formal la Mişcarea Legionară, neavând voie să facă politică de partid în calitate de funcţionar de Stat, începe să publice în ziarele de extremă dreaptă, mai ales în 1938, anul în care regele Carol al II-lea instaurează dictatura în România, iar cel de-al doilea război mondial bate nestingherit la uşile Europei. Petre Ţuţea, pe atunci angajat la Ministerul Comerţului Exterior, esterăvăşit de tragedia României sfârtecate prin Dictatul de la Viena din 1940 şi cere să lupte pe frontul cu URSS în linia întâi, dar este refuzat: „Mi s-a spus că sunt prea valoros ca să devin carne de tun”, povesteşte mai târziu într-unul din interviuri.
După 6 septembrie 1940, conducerea Mişcării Legionare îi încredinţează lui Ţuţeafuncţia de secretar general la Ministerul Economiei Naţionale şi în această calitate, face parte din mai multe delegaţii care au purtat negocieri economice la Berlin şi la Moscova. După evenimentele sângeroase din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute îndeobşte sub denumirea de „Rebeliune legionară”, Ţuţea este reţinut pentru scurtă vreme în lagărul de la Târgu Jiu, după care este eliberat şi repus în funcţie până când inevitabilul se produce şi în august 1944, trupele sovietice intră în Bucureşti în aclamaţiile euforice ale mulţimii. Aflat în postul de director de studii din cadrul Ministerului Economiei Naţionale, Ţuţea este consternat de mersul dezastruos al evenimentelor şi de înaintarea în inima Europei a colosului bolşevic care va afunda ţara noastră în izolare economică, sărăcie şi obsesii de grandomanie.
ÎN IEZERUL ISPITELOR. ANCHETA. PRIMELE DETENŢII
După 23 august 1944, continuă să lucreze în acelaşi minister, la Direcţia încurajării Exportului, apoi funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri, fiind protejat de Lucreţiu
261 Radu Preda, op. cit., pp. 93-94.
Pătrăşcanu de tăvălugul „epurărilor” succesive din aparatul de Stat. Două săptămâni după destituirea lui LucreţiuPătrăşcanu, Petre Ţuţea va fi reţinut în arestul Siguranţei din str. Rahova, acuzaţiile care i se aduceau fiind de spionaj în favoarea anglo-americanilor, căzând pradă înscenării secretarului general al Ministerului Industriei şiComerţului, Simon Zeigher. Petre Ţuţea este anchetat până în 10 noiembrie 1948 fără ca agenţiiSecurităţii să probeze vreo încălcare a legii, de către arestat aşa cum dovedeşte un referat din 10 decembrie 1949, semnat de căpitanul de Securitate, Nicolaescu Marin. În consecinţă se propune încadrarea arestatului în prevederile Ordinului 5/1948, categoria „preventivi”, vizând arestarea foştilor legionari. Lipsa vreunei acuzaţii dovedite nu împiedică regimul să-l arunce în închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 1949. „întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Mihail Manoilescu, Aurelian Bentoiu, Istrate Micescu, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii. Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă. Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie”262, în aprilie 1949 este transferat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situaţia sa de „reţinut” să primească vreo clarificare. Aici este uitat până în noiembrie 1950 când este, oficial, reţinut prin Decizia M.A.I, nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”, pedeapsa expirând la 29 noiembrie 1952. Potrivit obiceiului Securităţii, a fost eliberat abia în anul următor, „cu o mică întârziere”, mai precis la 29 mai 1953. Perioada detenţiei lui Petre Ţuţea la Ocnele Mari coincide cu cea în care conducerea penitenciarului începe „reeducarea” în masă a deţinuţilor. În 1953, Petre Ţuţeaşi colegii săi de suferinţă,
262 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2012, pp. 307-308.
Mihail Manoilescu, Gheorghe Pop, Ion Victor Vojen, Virgil Solomon ameninţă conducerea închisorii că vor intra în greva foamei şi că se vor sinucide în masă dacă nu se opreşte programul de „reeducare”. Cei aleşi să facă
parte din acest program erau bătuţi cu ciomegele, puşi să-şi mănânce fecaleleşichiar obligaţi să omoare alţi deţinuţi. Întrucât deţinuţii de aici veneau
338
în contact cu exteriorul fie prin vorbitor, fie prin deţinuţii de drept comun,
direcţiunea s-a temut de o eventuală divulgare a atrocităţilor şi a ordonat
sistarea reeducării prin violenţă. De asemenea, deţinuţii munceau într-un
atelier de mobilă şi pe lângă „politici” se aflau şideţinuţi de drept comun,
astfel încât izolarea nu putea fi deplină ca la Piteşti. Bătăile au continuat
însă la Ocnele Mari şi după acest episod.
în mai 1953, Ţuţea este pus în libertate. Despre detenţia de la Ocnele Mari
avea să scrie mai târziu într-o „Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu
o serie de manuscrise confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei
internări în lagăr la Ocnele Mari, bănuind doar faptul că am fost de dreapta
până în 1944″263. Urmează trei ani de respiro, până la 22 decembrie 1956 când
este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de închisoare pentru „uneltire
contra ordinii sociale”. În fapt, Petre Ţuţea a fost arestat la 22 decembrie
1956 pentru „delictul de agitaţie”, „dovezile” urmând a fi „fabricate” ulterior. Deşi ancheta nu i-a adus niciun element incriminator, tribunalul îl condamnă prin Sentinţa nr. 241/20 decembrie 1957 la „10 (zece) ani închisoare
corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţiecorecţională pentru uneltiri contra
ordinii sociale”264. În 1959 este implicat într-un nou proces, iar în 14 iunie
1959, este acuzat că în închisoare, împreună cu alţi deţinuţi „s-au constituit într-o grupare contrarevoluţionară, purtând discuţii legate de trecutul organizaţiei legionare în scopul menţinerii moralului legionar”265.
Petre Pandrea, avocat al apărării al celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România, conturează sintetic portretul
lui Ţuţea, într-una din pledoariile sale: „Cine este Petre Ţuţea? Un filosof
263 Dosar 149821 vol. 7, fila 139, ACNSAS.
264 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 300.
265 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 1, f. 283.
aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul”. Cu toate acestea, în 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Ţuţea Petre la „18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunile p. P. de art. 209, pct. 1, C. P”, sentinţă care va rămâne definitivă prin respingerea recursului şi pe care o va executa în penitenciarul Aiud până la amnistia din 1964. Anii de detenţie vor lăsa urme dureroase în amintirile lui Ţuţea: „M-am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Mama a murit fără să ştie că eu ies întreg. Pe noi nu ne-a filmat nimeni. Doar bătaie pe spinare, de pomană. Eu am fost pedepsit, 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13, e adevărat. Dacă mai făceam unul, muream”. Toamna anului 1959 îl găseşte pe Ţuţea în carcera umedă a Jilavei care era închisoare de trecere, depozit al Securităţii de sortare a condamnaţilor pentru celelalte închisori, înainte de proces. Părintele Constantin Voicescu, care i-a fost şi duhovnic îşi aminteşte: „Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiţii grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, percheziţie afară, în ger, dezbrăcaţi. Ventilaţia făcută de ingineri mineri. Pedepsele: „neagra”. Şi totuşi, oamenii rezistau. Preocupări duhovniceşti: învăţarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferinţe şi discuţii pe diferite teme: filosofie, teologie, economie, istorie. Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care puneau întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţacaraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!”266. Însă nu de puţine ori, Ţuţea ajunge la izolare, aşa cum
266 Pr. Constantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 94.
singur mărturiseşte: „M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecţionatbăieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, îmi doream să mor… Sunt stări umane când dorinţa de moarte e o necesitate. E un mare paradox: Cum să scapi în şi prin moarte? Nu pot să povestesc
340
tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi”267.
AIUDUL, AMFORA DURERII
„Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…” în februarie 1960este transferat la Aiud într-un lot mai mare. „Când ne-au mutat la Aiud, era o iarnă cumplită. Era celula, fără geam, minus 30 de grade afară, noi în cămaşăşi în izmană. Aveam o tinetă pe care puteam să stăm şi o pătură vai de mama ei, ruptă, ştiu eu cine murise în ea…”268. Aflat „cot la cot cu Dumnezeu” Ţuţeareuşeşte să se detaşeze de regimul dur al detenţiei şi să ia parte la toate afectele vieţii de celulă. „Dimineaţa, după deschidere şi raport, după curăţenie, duşul tinetei, etc., urma o perioadă de linişte, rugăciune, meditaţii, repetarea celor învăţate oral, în scris pe săpun sau pereţi. Înainte de prânz un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Îl interesa mult viaţa noastră, mai ales în ce priveşte experienţele spiritual-religioase….Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest «fiu de popă», al cărui fundament spiritual era acela al unui ţăran din Muscel, spunea despre detenţia noastră: «Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru poporul român». Nu putea să nu spună
267 Radu Preda, op. cit., p. 28.
268 Marcel Petrişor în Adevărul preluat de pe http://www.infoziare.ro/stire.read.
aşa, unul care socotea că este „de meserie român”269. O singură teamă l-a urmărit în cei 13 ani de temniţă: „îmi era teamă să nu ofensez neamul românesc. Şitoţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte”270. „Adeseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba: «Ştii tu, măi Niţă, ce-i Adevărul?». Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică”271. Nici administraţia penitenciarului nu scapă de avalanşele cuvântărilor lui Ţuţea care nu mai puteau fi stăvilite, odată ce erau stârnite. Colonelul Crăciun este mereu răpus de săgeţile cuvântului lui Ţuţea, invitat la una din şedinţele de reeducare să vorbească despre greşeala politicii legionare: „După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, «acuzând» chipurile! legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică: «DomnuleŢuţea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!». «Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel!» îi răspunse Ţuţea zâmbind. «Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?». Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei «înţelegători» erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Ţuţea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând. «De ce ne stai împotrivă, domnuleŢuţea?» îl întrebă odată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. «Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?». Atât aşteptaşi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea
269 Pr. Constantin Voicescu, op. cit., p. 96.
270 Radu Preda, op. cit., p. 74.
271 Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române, Colecţia Fenomenul Piteşti, p. 21.
uita niciodată cel care-i punea întrebarea”272. Ilie Tudor nu poate da uitării dialogul dintre colonelul Crăciun şiŢuţea în careul care se făcea în curte, în vederea reeducării: „La un moment dat Crăciun s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin adus de spate. «Ce faci, filosofule?». Îl cunoscuse. Era Petre
Ţuţea. Era aşa de slab, că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut.
342
Şi către mulţime: «Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiţi pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!». Se depărtase câţivapaşi. Ţuţea a ridicat mâna. «D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!». «Da! Ia zi, mă, filosofule!». «Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară?». «La ţară, mă! Nu se vede?» şi-şi bombează pieptul. «Şiaţi avut porci?». «Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?». «Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?». Tăcere scurtă. Priviri Speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă: «îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…». S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebunii ca Ţuţea»”273. Cu sufletul întărit cu azima rugăciunii în ninsoarea anilor, Ţuţea devine din ce în ce mai convins că numai credinţa îl poate mântui din cumplita ispită a închisorii în care la fiecare pas te pândeşte prilejul de a trăda, de a abdica pentru un blid de mâncare: „Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant, puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţăsupracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui, nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină”.
Cu neobositul patos care îl făcea să vorbească ore în şir, uneori până la starea de leşin, ţine după gratii adevărate predici cu paralele între Platon şi Hristos,
272 Idem
273 Ilie Tudor, De sub tăvălug, Ediţia a III-a, Ed. MJM, Constanţa, 2010, p. 85.
între păgânism şi creştinism, primindu-şi pe merit învestitura de „mitropolit de Aiud”, chiar de preoţii care îi sorbeau predicile: „într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câţivapreoţi tot mai vorbeau pe şoptite: «Grozav, Ţuţea ăsta!» zicea unul. «Da, frate! Şi ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie». «Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am şi văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului». «Păi atunci, chiar că merită!» întări altul părerea colegului său”274.
Anii grei de temniţă încep să îşi pună nemiloasa lor pecete pe trupul lui Ţuţea. „îi lipsea o mare parte din dantură şi din cauza aceasta avea oarecare dificultăţi în pronunţarea unor cuvinte”275. Din cauza bătăilor şi a stărilor de slăbiciune, Ţuţea va căpăta un tremurat al mâinilor care îl va împiedica multă vreme să mai poată scrie. Îi sare în ajutor cu modestie şi devotament, Marcel Petrişor care, sub dictare, va aşterne pe hârtie gândurile lui Ţuţea.
ROBIA ELIBERĂRII
„Libertatea omului este partea divină din el”. În august 1964, Petre Ţuţea, cântărind doar 53 kg. Şi având sănătatea şubrezită, este eliberat din Aiud în urma Decretului de amnistie generală. Va fi prins de acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă, încearcă să-şi revină după „lunga călătorie în care fusese scos din viaţă”, redactând în anul 1965 un „Proiect pentru reforma economică a României” pe care îl trimite autorităţilor în dorinţa de a scoate România din criza politică în care se afunda: „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă”, povesteşte Ion Papuc. În primăvara anului 1968, Securitatea îi întocmeşte o „fişă personală” în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”, din care spicuim: „Fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a
274 Marcel Petrişor, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, pp. 164-166.
275 Ion Antohe, Răstigniri În România după Yalta, Ed. Albatros, Bucureşti 1995, pp. 452-453.
acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus «să se bage slugă la dârloagă» (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală”276.
Credincios principiilor de viaţă pentru care a suferit atât, continuă să nu
facă niciun compromis cu regimul, preţul fiind o viaţă în lipsuri şi sărăcie
344
extremă. Va trăi până în 1989 din ajutor social, apoi până la sfârşitulvieţii dintr-o pensie derizorie primită de la Uniunea Scriitorilor, locuind într-o garsonieră pusă la dispoziţia lui Ţuţea de către unul din tinerii care îi audiau conferinţele improvizate. Renegat de sistem, fără drept de a publica decât sporadic în revistele Familia şi Tribuna, Ţuţea elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris sau confiscate de Securitate cum au fost „Tratatul de antropologie creştină” şi copii ale proiectului „Prometeu”.
PE CĂRAREA CĂTRE ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR
„Nu sunt disperat, chiar dacă mor anonim, mă salvează credinţa”. Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape strivit în ghearele sărăciei şineputinţei, însă începe să fie înconjurat de tot mai mulţi ziarişti care îi difuzează interviurile în toate mediile, astfel încât popularitatea lui Ţuţea devine fulminantă, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: ţuţismul. Cu toate acestea, starea sănătăţii lui Ţuţea se înrăutăţeşte tot mai mult, în toamna anului 1991 fiind internat în spitalul Filantropia. Pe 3 decembrie 1991, după patru decenii de urmărire comunistă, Petre Ţuţeaîşi primeştesfârşitul cu sufletul împăcat, după ce se spovedeşte părintelui Constantin Voicescu, într-o rezervă a Spitalului Cristiana din Bucureşti, înconjurat de ziarişti, marele filosof răspunde cu maximă luciditate întrebărilor acestora. „Domnule profesor, ar trebui scrisă o istorie a închisorilor comuniste, acolo unde dumneavoastră aţi fost batjocorit?”, se aude întrebarea reporterului. „Nu, pentru cinstea poporului român. Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc poporul român, jelindu-mă”. Întrebat în continuare despre viitorul
276 C.N.S.A.S., fila 2, vol. X.
poporului român, Petre Ţuţea răspunde: „Cred în viitorul lui, de aia a şi suferit. Uite, acum dacă mă puneţi la zid pentru poporul român, aş striga: «Excelsior»”. Aflat la căpătâiul lui în ultimele licăriri de viaţă, Marcel Petrişor păstrează în amintire, şoaptele de rămas bun ale lui Ţuţea: „M-a chemat şi mi-a spus: «Acuma, eu plec. Doamne, iartă-mă şi primeşte-mă şi pe mine în rândul celor care merită să fie judecaţi şirăsplătiţi!». Şi a murit”, îmbrăcat în haina smereniei până în ultima clipă petrecută pe pământ, este dus de la Bucureşti la Boteniul natal cu o maşină care transporta morcovi, înmormântarea are loc în ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de veci, făcîndu-l într-un car tras de boi.
După şapte ani, Statul român a realizat o primă măsură reparatorie faţă de memoria marelui gânditor: prin Decizia nr. 4/19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare împotriva sentinţei nr. 179 din 29 septembrie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond şi a deciziei penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a Tribunalului suprem colegiul Militar, prin care Ţuţea era condamnat la 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică.
Epilog: „Dar, decât să vă spună ei, mai bine, să vă spun eu cine sunt:
sunt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist”.
(Petre Ţuţea)
ACADEMICIANUL ŞI MUCENICUL GEORGE Manu – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD
Motto: „Trăim într-un veac al ştiinţei şi credem că totul se rezolvă prin ştiinţă.
Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin ştiinţă, nu prin laborator, ci prin credinţă”.
GENEALOGIE.
RECURS LA ISTORIE
Născut la 13 februarie 1903, George Manu se trage, după tradiţie şi unele
apropieri de nume, dintr-o ramură a
vechii familii Manno. El însuşi semnează teza de doctorat „Mano” (cu
un singur „n”), făcând legătura peste timp cu acei Manno din republicile
Veneţia şi Genova, care se stabiliseră la Constantinopol în secolele XV-X VI.
Cel mai vechi Manno (conform studiului foarte amănunţitde sute de
pagini al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de oşti al regelui Siciliei, cu titlul „condotiere di armi”. În 1343 găsim
în Sciacea pe NicoloManno „barone militare della cita”. În 1595, Mihail
Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenică. Acolo, din tată-n fiu urmaşii săi vor îndeplini timp de două secole demnităţile de Mare
logofăt şi Mare eclesiarh al Bisericii de Răsărit.
în 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toată arhiva şi cu 17 membri, mulţi dintre ei copii şiadolescenţi.
După acest dezastru şi după evenimentele din 1821, familia se împarte în trei ramuri: cea moldavă (astăzi stinsă), cea valahă şi cea greacă.
Ramurii valahe, înrudită prin Văcăreşti, Ghiculeşti şi Cantacuzini cu cele mai importante familii româneşti, îi aparţine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de război în timpul conflictului româno-turc, autorul Declaraţiei de independenţă a României.
Până la sfârşitul secolului XIX, numărăm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeţi, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între aceşti boieri veliţi îl amintim şi pe marele vornic şi caimacam (locţiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838) care alături de fraţii Dinicu şi Iordache Golescu şi de „pământenii” Ion Câmpineanu, Filipescu şi Văcărescu sprijină mişcareaantifanariotă a lui Tudor Vladimirescu. Bunica soţiei lui, Smaranda Văcărescu, este Safta (căsătorită Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), fost şef al Statului Major al Armatei Române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Fiul lui, Ion, consilier la curtea de casaţie, este tatăl lui George Manu. Pe linie maternă, George Manu se trage din „ramura Şerban-Vodă” a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriaşi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal şi fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fraţiiZettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino viitor preşedinte al Partidului Sfatul pentru Ţară va determina opţiunea politică a nepotului său.
STUDIILE ŞI ACTIVITATEA ŞTIINŢI FICĂ
George Manu îşi începe pregătirea şcolară ca elev particular, după un program făcut de bunicul său, generalul Manu. Instrucţia tânărului Manu, bazată pe memoria sa prodigioasă, este astfel completă, chiar enciclopedică, şi la cel mai înalt nivel.
Profesori străluciţi savantul chimist Longinescu sau părintele Chiricuţă – erau aduşi cu trăsura la casa Manu, „o superbă vilă, clădită după modelul Muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei, nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării, putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumană, ci şi frigul cumplit”277.
Absolvă ultimele două clase de liceu în Franţa, la Nancy, în 1921, după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şiobţine în 1925 două diplome de licenţă: în fizico-chimie şi în matematică, după care pleacă în Franţa. În 1926, obţine un certificat de studii superioare în chimie fizică şi radioactivitate la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Între 1927-1934 lucrează la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul doamnei Marie Curie, cu titlul: Recherches sur l’absorption des rayons „a” (Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa). Frecventează în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch, la Sorbona şi la College de France şi publică o serie de comunicări în ComptesRendus de l Academie des Sciences. La 5 iulie 1933, George Manuîşi susţine teza de doctorat, la Universitatea din Paris, comisia fiind formată din Marie Curie – preşedinte, Jean Perrin şi A. Debiememembri. Teza, având menţiunea „treshonorable”, e publicată în Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531 şi reprezintă cea mai completă investigaţie a interacţieiradiaţiei alfa cu materia, din acea vreme. Are şansa de a fi martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel şi l-a aşezat între primii şaptesavanţi ai lumii în fizica atomică. La Aiud, George Manu îi va mărturisi părintelui Nicolae Grebenea: „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea ştiinţi fică a existenţei lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecinţele ce decurg din ea”278. La propunerea doamnei Marie Curie de a rămâne definitiv în laboratoarele
277 Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Bucureşti, p. 210.
278 Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric.
Institutului de radioactivitate din Paris, va răspunde cu un refuz, alegând să se întoarcă în ţară unde la 1 noiembrie 1935, ia în primire funcţia de asistent la Catedra de Fizică moleculară, Acustică şi Optică (a profesorului Eugen Bădărău), de la Facultatea de Ştiinţe a UniversităţiiBucureşti. După instalarea la catedră, ţine o conferinţă la sala Dalles, la care asistă toţi marii profesori de fizică şi matematică de pe vremea aceea, precum şi unchiul său după mamă, generalul Cantacuzino Grănicerul. „După ce l-au felicitat toţi, la sfârşitulconferinţei, generalul se apropie de profesor, îl îmbrăţişă cu efuziune şi-i spune textual: «Mă, deştept eşti! Ai vorbit două ore şi n-am înţeles nimic». A fost pentru George Manu un superlativ al aprecierii, care peste ani, îl emoţiona de câte ori îl povestea”279. Pe lângă comunicări de strictă Specialitate, G. Manu publică în revista Natura, articole de interes mai general: Razele cosmice (1935), Evoluţia ideilor în fizică de la 1800 până azi (1936). În calitate de secretar al comitetului de conducere al Societăţii române de fizică (1935-1945) susţine un număr impresionant de prelegeri, care familiarizează şi informează auditoriul despre domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare. În 1940, publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume care, din nefericire, nu vor mai vedea lumina tiparului. Erudit şi savant prin excelenţă, George Manu se angajează într-o luptă acerbă împotriva confreriei oculte numite Falanga – formată din cadre universitare şifuncţionari superiori din Ministerul învăţământului care, fără pregătirea necesară, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi, oameni aserviţi unor interese meschine. Conflictul iscat între organizaţia pomenită şi grupul de tineri fizicieni cu o excelentă reputaţie profesională şi morală: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu şiŞerbanŢiţeica se termină cu suspendarea lui George Manu din funcţia de conferenţiar. Dar Armand Călinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare, deşi aceSta fusese semnat de o serie de somităţi profesorale.
279 Gheorghe Jijie, George Manu, Monografie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, p. 398.
ACTIVITATEA POLITICĂ. LECŢIE DE PATRIOTISM
George Manu intră în Mişcarea Legionară în 1937 moment de apogeu al Legiunii dar nu activează prea mult, limitându-se la sfera universitară. La alegerile din 1937, în pofida numelui său de rezonanţă istorică, a legăturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grănicerul, a pregătirii sale şi
350
chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalţi asistenţi universitari ai Facultăţii de Ştiinţe, legionari, se aflau înscri şi (Iordache Nicoară, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, şi Luca Teodor iu, de la matematici). Nici în scurta perioadă a prezenţei la guvernare a legionarilor, nu figurează în niciun post de mare răspundere politică. Cu toate acestea, i se blochează ascensiunea profesorală pentru că i se cunoşteauopţiunea şi simpatiile politice.
în 1943 se ocupă cu legăturile politice între Mişcare şi celelalte formaţiuni politice, aşa cum reiese din declaraţia sa din 6 mai 1948: „… Făceam parte din comandamentul Mişcării Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării”. Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului se implică tot mai mult în acţiunilemişcării de rezistenţă anticomuniste, intrând complet în subversivitate după toamna lui 1945. După ce Nicolae Petraşcu calcă pactul de neutralitate cu comuniştii şi îi interzice să mai menţină contactul cu mişcările de rezistenţă, Manu se hotărăşte să pornească pe un drum propriu de luptă, înscriindu-se în formaţiunea de rezistenţă Sumanele negre. Între anii 1945-1947, scrie Behindtheironcourtain (în spatele cortinei de fier), document în 14 capitole care conţinea date economice şi financiare ale marilor întreprinderi industriale româneşti, ce ilustrau exploatarea neomenoasă a ruşilor la noi în ţară. Obiectivul lucrării este enunţat în prefaţă: „Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere”280. Depus pe masa Congresului de pace din 1946 pentrususţinerea cauzei României, studiul, semnat cu pseudonimul TestisDacicus (Martorul dac) şi dactilografiat în limbile engleză şi franceză, este trimis puterilor occidentale, dar ajunge să
280 George Manu, în spatele cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 3.
fie cunoscut şi conducerii sovietice care declanşează acţiuni de identificare a autorului lucrării, bănuit a avea o reţea de spionaj. Cine putea crede că studiul era rezultatul exclusiv al memoriei şi inteligenţei lui prodigioase?! Convins că plecarea în străinătate poate fi o soluţie pentru continuarea luptei de rezistenţă, la 17 martie 1948 se urcă în tren însoţit de o călăuză care, după un control de rutină al actelor, se Sperie şi îl sfătuieşte să se întoarcă. La Bucureşti, cade în plasa pregătită de Securitate şi este arestat. Implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în „procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori”, după anchete istovitoare, de zi şi de noapte, după maltratări în stil „sovietic”, este condamnat la 25 de ani muncă silnică. La proces, George Manuîşi face mea culpa, declarând în instanţă: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut, a fost ca să distrug comunismul. Îmi pare rău că nu am reuşit”. Manu mai este acuzat şi de tentativa de a arunca în aer clădirea Marii Adunări Naţionale, tentativă pe care o recunoaşte pentru a scăpa de tortură, dar şi cu credinţa că întreg calvarul se va sfârşi curând şi adevărul va ieşi la lumină.
DETENŢIA. ERUDIŢIE ŞI NOBLEŢE DUPĂ GRATII
Cu sufletul plin de taina lumilor divine, încins cu cătuşe la glezne, George Manu este adus în cea mai însângerată temniţă a neamului românesc, mormântul atâtor luptători anticomunişti, Aiudul. Aici este izolat la zarcă, o clădire cu parter şi etaj totalizând 70 de celule, unde îmbrăţişându-şi durerea sub lespezi de zbucium şi chin, se va opune ca o stâncă mutilării sufleteşti a deţinuţilor. Cu abnegaţie şi generozitate va împărţi altora cultura pe care o acumulase de-a lungul unei vieţi dedicate ştiinţei, susţinând moral rezistenţa celor închişi, pe care Securitatea voia să-i aducă la disperare şi nebunie. „Multilateralitatea şi neobosita lui activitate găseau ecou în sufletul fiecărui deţinut. În afara marilor Specialităţi, fizica şi matematica, profesorul Manu putea preda cu uşurinţă chimie, istorie, istoria artelor, biologie, geografie, limbi străine şi alte discipline, cu excepţia muzicii. Nu se punea problema că n-ar fi cunoscut marii compozitori şi principalele lor creaţii, dar note şi tehnică muzicală nu cunoşteaşi mărturisea cu regret că
era afon”281. În schimb era un neîntrecut artizan şi un fin desenator, putând să redea cu spontaneitate din două, trei linii orice chip, o trăsătură de caracter sau un sentiment. „Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi,
atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul
352
morţii sale, pe profesorul George Manu”282.
Cursurile sale scrise pe mici tăbliţe de săpun, cu un vârf de ac, cu un scris mai frumos şi mai ordonat decât cel de tipar deşi avea 20 de dioptrii la ochelari – erau transmise celorlalţi deţinuţi prin aşa-zisa cameră de baie sau WC. Pedepsele administraţiei, cu săptămâni interminabile de izolare şi înfometare, îl afundau adeseori în bezna ciuruită a Aiudului, dar de fiecare dată când era readus între „studenţii” lui, renăştea în câteva zile umplând zarca cu plăcuţele lui cerate. „Când transmiterea informaţiilor şi a lecţiilor pe plăcuţe de săpun a devenit cunoscută administraţiei şi gardienilor, s-a renunţat la această cale, dar activitatea intelectuală a continuat neabătută. Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informaţiilor: sistemul Morse pe aţă… un fir lung de aţă scoasă din saltea… un noduleţ pe acest fir însemna un punct, două noduleţe apropiate însemnau o linie. A fost poate cel mai ingenios şi mai eficace mijloc de comunicare între deţinuţi, creaţie a gândirii şi inteligenţei marelui profesor. Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se «înnoda» pe aţă în două zile de muncă încordată, dar Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care îşi pregăteşte elevii, cu dragostea Apostolului care îşi îndeplineşte misiunea”283. La cererea unor deţinuţi dornici să afle cât mai multe despre Coreea, George Manuaşterne pe o tăbliţă harta Coreei, cu toate golfurile, râurile, oraşele, căile ferate şi datele economice despre producţia de cărbune, ţiţei, mangan, cupru, produse agricole, livezi, păduri, principalele surse de energie, cum niciun profesor de Specialitate coreean n-ar fi putut să o facă. După trei zile, pe o altă tăbliţă începea un serial cu preistoria şi istoria Coreei. „întrebându-l
281 Ing. Ion Dima în George Manu, Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pp. 370-371.
282 Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 144.
283 Ing. Ion Dima în George Manu, Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, p. 372.
odată de câte ori a citit lucrările pe care ni le prezenta, a răspuns: «O singură dată, dar atunci m-am confundat cu cartea»”284.
„Memoria şi logica sa atingeau limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe imbecilii de anchetatori, care nu puteau sub nicio formă să cuprindă cu mintea lor dimensiunea acestorcalităţi (…). Nu puteau înţelege cum putea un om să aibă îngrămădite în creier atâtea date, pe care, la acel timp, nici măcar calculatoarele nu erau în stare să o facă”285. „Oricât au încercat, niciodată gardienii sau ofiţerii politici nu au reuşit să lupte cu invenţia clocotitoare a deţinuţilor. Gelu Gheorghiu continuase un dicţionar al limbii engleze de 8000 de cuvinte, scrise în albastru de metil pe hârtie de sac şi conceput iniţial de către George Manu, un atomist mai mare decât Horia Hulubei, care trăia în cea mai mare mizerie la Aiud, în timp ce marile universităţi ale lumii îl căutau să-i decerneze premii şi să-i ofere titluri academice”286.
Ruşii intuiesc foloasele exploatării unui atare geniu. Imediat după condamnare, George Manu este vizitat la Aiud de un consilier sovietic care în schimbul eliberării îi propune să lucreze în laboratoarele Uniunii Sovietice de la Dubna, alături de un cunoscut atomist rus cu care fusese coleg de studii la Paris. Refuză cu demnitate această ofertă, alegând să bea până la capăt din amfora durerii, conştient că nu va mai apuca zorii eliberării: „Noi nu vom ieşi de aici, dar tu vei ieşi – îmi spunea mie. Tu vei vedea împlinindu-se ceea ce-ţi spun eu acum. Se vor înstăpâni ruşii tot mai mult peste noi şi aşa cum în trecut Europa a fost răvăşită de invaziile barbare, astăzi vom trăi o nouă revărsare, chiar dacă nu cu tancurile, căci războiul a trecut, dar va fi o revărsare de comunism şi de ateism venită de la Moscova”287. După o grevă generală este trimis disciplinar la Gherla, cu un grup de o sută de legionari pentru un an de zile, apoi la mina de plumb Baia Sprie, iar în anul 1954 revine la Aiud, „arătând ca un ascet”288, continuându-şi misiunea de apostolat printre deţinuţi.
284 Ibidem, p. 374.
285 Gheorghe Jijie, George Manu, Monografie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pp. 396-397.
286 Traian Popescu în interviul luat de Sorin Preda în Formula AS, numărul 396, anul 2000.
287 Mărturie dată de Tertulian Langa monahului Moise în iunie 2006; publicată în volumul George Manu. Monografie, ediţie îngrijită de Gheorghe Jijie, Ed. babel, Bacău, 2010, pp. 332-340.
288 Dr. Ion Cârja în George Manu. Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, p. 365.
PROFIL SUFLETESC. ICOANĂ A SFINŢENIEI
„Adeseori, îl priveam admirativ şi-l studiam pe furiş. Avea pe atunci 54 de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt şi părea foarte modest, prea modest pentru ceea ce era. O singură dată, vorbindu-ne despre un curs ţinut la Paris, a ridicat capul, şi-a îndreptat spatele şi a aruncat o
354
privire spre celula transformată pentru o clipă în aula Sorbonei, cuprinzând cu ochii «sutele» de studenţi care îi umpleau sala până la refuz… Atunci am văzut în el profesorul. Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluţionarşi nici ascunzişurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoştinţele sale şi gata oricând să le comunice altora”289. Hrănindu-se mereu cu dulceaţa rugăciunii, purta în suflet haina smereniei peste care ploua harul păcii şi al bunătăţii: „Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă de obşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Domnul profesor Manu nu a avut nicio stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar şi la porţia sa de mâncare pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă. Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurite domeniu. Era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis”29″. În cuştile de fier şi de beton, acolo unde satana cernea sufletele, profesorul George Manureuşea să dea la o parte zgura disperării făcând loc nădejdii înmugurite din credinţă: „Le arăta tinerilor că în condiţiileîntemniţării, când nu le mai era posibilă trăirea creştină prin fapte în spaţiu larg şi acţiune în lume, le rămăsese doar adorarea în taină a lui Dumnezeu. Rugăciunea, adică lucrarea lăuntrică a spiritului, chiar fără revărsarea ei în fapte, constituie deopotrivă o esenţă a Ortodoxiei. Îi întărea sufleteşte, convingându-i că şi doar această trăire interioară în spaţiul strâmt al celulei este un mod de participare activă la viaţa în Dumnezeu”291.
289 Ing. Ion Dima, op. cit., p. 374.
290 Dr. Ion Câtja, op. cit., p. 365.
291 Constantin Bucescu, op. cit., p. 344.
„A STUDIA CEEA CE DUMNEZEU A CREAT ESTE O RUGĂCIUNE”.
„Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educaţie spirituală, dar cu firea lui de cercetător şi setos de a cunoaşte, am convingerea, că a parcurs o întreagă literatură patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din SfinţiiPărinţi ai Bisericii”292. Era preocupat să împărtăşească şi altora experienţa lui duhovnicească ca om de ştiinţă: „Ştiinţă veţi putea auzi afară, căci e plină librăria de cărţi de ştiinţă. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferinţă nu veţi auzi afară, pentru că sunt scoase cărţile de această natură. Şiveţi auzi doar minciunile, ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală”293. Cuvintele lui: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare” sunt dovada unei credinţe autentice pe care George Manu şi-a mărturisit-o prin întreaga-i viaţă, discret, fără emfază, cu sufletul odihnit în ninsoarea anilor.
CĂTRE VEŞNICIE: „SĂ LE SPUI TUTUROR CĂ NU AM FĂCUT NICI CEL MAI MIC COMPROMIS”.
în anul 1958, la conducerea închisorii este numit colonelul Crăciun care începe pregătirile pentru declanşarea reeducării cu scopul ca fiecare deţinut să-şi renege în mod public trecutul, dar să-şi exprime în mod entuziast şiadmiraţiafaţă de realizările regimului comunist care îl martirizase. George Manu rezistă şi ultimei încercări, refuzând fără ostentaţie, dar cu o hotărâre de neclintit, reeducarea. Se îmbolnăveşte de tuberculoză ganglionară care i se agravează după ce este pedepsit cu zece zile la „neagra”, în urma unei percheziţii la care i se găseşte într-un buzunar, un mosorel de aţă albă înşirat cu noduri. Cu trupul încovoiat de neputinţă, este adus la colonelul Crăciun să dea o declaraţie de desolidarizare la care răspunde negativ şi drept urmare este dus iarăşi la zarcă.
292 Tertulian Langa, op. cit., p. 335.
293 Ibidem.
După câteva săptămâni de exterminare prin înfometare şi frig este din nou chemat de colonelul Crăciun care „avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină şi alte antibiotice occidentale. «Le vezi?, îi spune lui George Manu, iată medicamentele care te pot salva. Priveşte-le, sunt numai medicamente occidentale în care aveţi încredere voi! Dă-mi declaraţia şi te salvez!».
356
George Manu a răspuns şi de această dată: «Nu! AceSta a fost ultimul lui răspuns»”294.
Când a ajuns aproape de istovire, când n-a mai avut putere să se ridice în capul oaselor în pat, a fost dus la infirmerie. Însă era prea târziu. Tot trupul era o rană. Avea escare peste tot şi din încheieturi îi curgea puroi. Hemoptiziile nu au mai putut fi oprite şi multe organe interne, care nu fuseseră deja lezate, încetaseră să mai funcţioneze. Până la această dată, nimeni nu-l auzise pe profesorul George Manu văitându-se. Ultimele lui cuvinte au fost la fel de clare ca întreaga lui viaţă: „Cu o zi înainte de a muri, m-a chemat la patul său şi mi-a zis: «Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis””295. „Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut: «Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez odată». Profesorul George Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce când suferinţele au atins paroxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: «Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni!»296.
în lumina Celui Nepătruns, nimicit cu secera durerii în holda neamului românesc, George Manuporneşte în călătoria către veşnicie la doar 58 de ani. Trupul, de numai 34 de kilograme, îi este aruncat sub cerul negru şi încruntat al Aiudului, în groapa comună din Râpa Robilor, de unde îl auzim parcă şoptind: „Nu plângeţi, că mă duc de lângă voi Şi c-o să fiu zvârlit
294 Gabriel Bălănescu în George Manu. Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, p. 355.
295 Radu Ciuceanu, op. cit., p. 356.
296 Dr. Ion Cârja, op. cit., pp. 368-369.
ca un gunoi Cu hoţii în acelaşi cimitir Căci crezul pentru care m-am
jertfit Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir”297.
357
297 Trăiesc flămând de Valeriu Gafencu.
BĂDIA NICOLAE PURCĂREA – SCULPTORUL SUFERINŢEI ROMÂNEŞTI DIN TEMNIŢELE COMUNISTE
Motto: „Credinţa în Dumnezeu şi
dragostea de neam sunt cele două axe
înscrise în destinul neamului nostru!”
PRELUDIUL UNEI
VIEŢI RĂSTIGNITE
„Credeţi-mă, că dacă n-aş fi suferit atât de mult, n-aş fi putut să iubesc atât de mult, n-aş fi putut să iubesc cu atâta uşurinţă”, sunt confesiunile de gând ale părintelui Gheorghe
Calciu Dumitreasa în care se oglindeşte şi laitmotivul traiectului vieţii celui care a fost „cavalerul demnităţiiromâneşti”, Nicolae Purcărea.
Născut la 13 decembrie 1923 în ŞcheiiBraşovului în vremurile frământate
în care „se sfârşise primul război mondial şi se realizase visul cel mare al
românilor de a înfăptui o Românie Mare”298, fiul lui Nicolae (vestit birjar şi crescător de cai) şi al Mariei (casnică) va fi tributar, toată viaţa, unei firi nevolnice, mereu încercată de neputinţele bolilor: „Şi iată-mă: mic, slab, bolnăvicios, dând semne că trăiesc. La vârsta de doi ani, din cauza unei infecţii
osoase, doctorii au hotărât să îmi taie degetele. Noroc că mama şi o mătuşă
s-au împotrivit, altfel rămâneam infirm toată viaţa, iar gingăşiile din lemn
pe care le făuresc astăzi, ar fi aşteptat mult şi bine, căci mâinile mele nu le-ar
mai fi putut ciopli”.
298 Nicolae Purcărea, Urlă haita, FundaţiaSfinţii închisorilor, 2012, pp. 17-18.
Toate citatele autobiografice sunt preluate din aceeaşi sursă.
Urmează şcoala primară în Braşov, apoi patru clase la Liceul Andrei Şaguna, răstimp în care trăieşte din plin bucuriile unei copilării „simple în care nu era moda, nici măcar tentaţia de a fi mai altfel decât ceilalţi copii”. La 13 ani, Nicolae Purcărea se află la o nouă răscruce de drum care îi va pecetlui irevocabil parcursul unei vieţi de suferinţă şi de dăruire: „în anul 1936, viaţa mea a luat o dublă cotitură: pe de o parte am făcut infecţie la o ureche – o infecţie banală, care însă m-a ţinut ani de zile numai prin spitale, cu operaţii pesteoperaţii; iar pe de altă parte, m-am dăruit unui crez care a determinat destinul meu în viaţă”. O viaţă începută deja icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi şi încheiată la picioarele lui Hristos.
Zbaterile căutării adolescentine vor converge treptat spre înţelegerea adâncă a propriului sens ontologic identic până la contopire, cu rostul neamului pentru care va nutri o dragoste fără hotare: „Am început să înţeleg că însemni ceva, că poţi deveni ceva, că reprezinţi ceva în măsura în care tu, ca individ, te dăruieşti, te jertfeşti dacă e cazul – pentru eternizarea neamului, că a fi român înseamnă a te da ţării, a fi ostaş în slujba ei”. La 17 ani, elev la Liceul Comercial din oraşul natal, Purcărea se îndrăgosteşte incurabil de valorile neamului românesc propagate în iureşul tulbure al acelor timpuri de organizaţiileMişcării Legionare, motiv pentru tânărul Nicolae să se înscrie în anul 1940 în Frăţiile de Cruce.
ÎN ZEGHEA SUFERINŢEI PENTRU CREDINŢĂ ŞI NEAM
„Noi suntem generaţia care a renunţat la viaţă”. După un deceniu de convulsii politice interne (1930-1940), dublate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, România îngenuncheată de marile puteri ale lumii intră în conul de umbră al dictaturii antonesciene avide de solitudinea puterii. Valul de arestări din anul 1942 se va abate şi asupra tânărului Nicolae de numai 19 ani care va fi condamnat la 15 ani de temniţă grea pentru apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce. Credincios principiului că pe calea durerii, împlinirea nu este posibilă decât cu începutul propriu şi că „suferinţa îndurată sau cugetată cu vrednicie dovedeşte că jertfa lui Hristos pe cruce este roditoare”299, Nicolae Purcărea „schimbă întâia oară dojana blândă a
mamei cu sudalma gardianului”, rămânând între zidurile închisorilor Braşov
şiVăcăreşti până în decembrie 1942 când este transferat la Piteşti, de unde
la sfârşitul anului 1943 va fi mutat la Alba Iulia. Rezistă cu stoicism presiunii
exercitate de regimul lui Antonescu asupra legionarilor cărora li se oferea eliberarea şi „şansa reabilitării” prin mergerea în linia întâi a frontului, iar în
luna mai a anului 1944, Nicolae Purcărea este eliberat în urma Decretului de
graţiere a elevilor emis de mareşalul Antonescu cu o lună înainte.
Curând este recrutat în armată şi înrolat în Regimentul 89 de infanterie
de la Târlungeni şi după cele trei luni de instrucţie militară, revine în luna
august, în Braşov pentru susţinerea examenelor de clasa a XII-a, moment
ce coincide actului de capitulare necondiţionată a României de la 23 august 1944 care a deschis sovieticilor porţile ţării. Împotriva comunizării spaţiului românesc, se vor organiza peste 1100 de grupuri de rezistenţă anticomunistă, iar membrii lor vor fi grâul măcinat de moara ateistă în tenebrele închisorilor. Etichetat samavolnic de comunişti ca „duşman al poporului”,
tânărul Purcărea este din nou arestat în septembrie 1944: „Am stat în
curtea Chesturii din Piaţa Enescu vreo câteva săptămâni. Ne ţineau într-o
magazie, dormeam pe jos, cum puteam, iar mâncare ne mai aduceau cei de
acasă. Într-o zi am plecat pe ascuns (paza nu era foarte strictă, ne supraveghea un singur gardian), mi-am dat examenul de admitere la Academia
Comercială şi m-am întors. După câteva zile am fost eliberaţi toţi, fără să ni
se dea vreo explicaţie”.
Zorii libertăţii vor fi de scurtă durată, pentru că în ianuarie 1945, sub guvernul lui Petru Groza, este din nou arestat şi internat în lagărul de la Caracal,
„un preambul la ceea ce avea să însemne viaţaconcentraţionară în regimul
comunist. Mizeria, foametea şiploşniţele au fost elementele ce l-au definit
ca instituţie reprezentativă a sistemului”. Însă confruntarea cea mai dureroasă va rămâne pentru fiecare deţinut zbaterea propriei conştiinţe de a supravieţui nealterată de noxele degradării morale: „Verticalitatea această
trăsătură de caracter s-a dovedit de-a lungul anilor de detenţie, a fi cea
299 Nicolae Steinhardt
mai greu de păstrat, greu de dus, greu de purtat la butoniera care, în fond, ne definea ca oameni”. În septembrie 1945, Nicolae Purcărea este eliberat din nou fără vreo explicaţie pentru lunile de captivitate petrecute în lagărul de la Caracal, locul unde a experiat cea mai înălţătoare sărbătoare a învierii, aşa cum avea să o evoce după eliberare: „Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o înviere oficiată de o sută de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îţi dădea aripi, te transfigura”.
ÎN CHINGILE FIAREI COMUNISTE.
LUPTA ÎN MUNŢI ŞI CONDAMNAREA
„Neamul acesta numai de trădare a avut parte”. Dornic să-şi continue studiile universitare, învaţă în doar câteva zile cursurile anului pe care îl pierduse şireuşeşte să-şi ia toate examenele în sesiunea de toamnă. În anul II de Facultate va activa în Asociaţia culturală studenţească „Andrei Mureşanu”, motiv pentru care se va afla permanent în vizorul Siguranţei: „La sfârşitul anului 1947, după abdicarea Regelui Mihai, am fost areStat şiţinut în beciul Vilei Popovici (în perimetrul actualului SRI) până în ianuarie 1948, împreună cu mai mulţi legionari din Braşov. După zece zile am fost eliberaţi, fără să ne întrebe cineva ceva”. Anii grei de sărăcie, foamete şi mizerie de după război vor înlesni instituirea terorii şi a turnătoriei, plăgi morale de care comuniştii s-au folosit din plin la guvernare. Pe 17 aprilie 1948, căutat acasă de doi agenţi ai Siguranţei în vederea arestării şi salvat de mărturia neadevărată a fratelui său, Nicolae Purcărea se vede nevoit să stea ascuns în podul casei câteva luni de zile până când se va alătura grupului de rezistenţă anticomunistă „Dumitru Apostol” din Munţii argeşului, perioadă de confruntare încordată atât cu puterea comunistă cât şi cu stihiile naturii (ploaia şi frigul). „Uneori mai apărea şi un al treilea duşman, mai grozav decât ceilalţi doi: trădarea. Dacă armonia în grup era o mare forţă, trădarea era dezastruoasă. Ucidea tot”. În vara anului 1949 grupul „Dumitru Apostol” va cădea în plasa comuniştilor, din pricina aceluiaşi flagel al trădării, fiind încarcerat pentru anchetă în Securitatea din Piteşti. După două luni de interogatorii şi bătăi, este trimis în judecată şi condamnat sub acuzaţia de „crimă de uneltire împotriva orânduirii socialiste” de Tribunalul Militar Craiova la şapte ani de închisoare.
362
APOCALIPSUL PITEŞTIULUI
„Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufleteşti, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei”.
în vara anului 1950 este trimis să-şi execute pedeapsa în închisoarea Piteşti, fiind repartizat în camera 1 subsol, după criterii numai de Ţurcanu ştiute, în primele luni de temniţă tinerii studenţi vor trăi sub auspiciile întrajutorării şi ale schimbului reciproc de cunoştinţe care umpleau vidul apăsător al atmosferei ostile de închisoare: „Relaţiile dintre noi erau frăţeşti. Toţi ardeam la aceeaşi flacără, toţi eram robii aceluiaşi crez. Nu existau divergenţe între noi. Eram o comunitate foarte armonioasă. Fiecare aveam de învăţat câte ceva de la ceilalţi: ba poezii, ba limbi străine şi câte şi mai câte obiecte de studiu! Eram avizi după noutăţi ştiinţi fice, după tot ceea ce ar fi putut clădi şi întări edificiul nostru intelectual şi spiritual”. Închişi pentru a plăti scump îndrăzneala de a crede, studenţii de la Piteşti reprezentând elita tineretului din acea vreme, erau adevărate enciclopedii, învăţând fără hârtie şi creion, fără lumină şi fără o viaţă omenească. Sufletele lor, pocale curate în care Dumnezeu îşi revărsase adâncuri de lumină şi har, vor cunoaşte murdăria ororilor reeducării. Puţini s-au putut smulge din păcatul săvârşit de frică, conştient, prin sfâşieri lăuntrice, regretând neputinţa de a preSta cu moartea trupului, salvarea sufletului: „Am intrat în închisoare suflete curate, cum spune poetul, suflete de crini, curate în gând, în fapte şi în tot ce exista în noi. A trebuit să treacă tăvălugul comunist ca să ne facă neoameni. Pentru că am avut neşansa, destinul m-a aruncat şi la Piteşti, acolo unde, dacă intrai în izvoada dracului, deveneai neom. La un capăt intrai curat, la celălalt ieşeai neom. Şi peste toate acestea am trecut pentru că mai presus de toate aveam în sufletul nostru imaginea lui Dumnezeu, imaginea lui Hristos, şi cu ea ne-am dus şi am trăit 20 de ani”.
Pentru Nicolae Purcărea „coborârea în iad” va începe chiar în ziua de Sf. Nicolae a anului 1950, când sufletul îi era îmbrăcat în haina de sărbătoare a praznicului marelui ierarh. Şoculdeclanşării masacrului reeducării va fi atât de traumatizant pe cât a fost de neaşteptat: „Nimeni nu putea presimţi ce urgie se va abate în acea zi asupra capetelor noastre. Secretul era aşa de bine păzit, încât nici nu bănuiam ce urma să se întâmple. «Reeducaţii» amestecaţi printre noi, timoraţi şi îngroziţi de cele văzute şi îndurate de ei în alte camere, nu scoseseră o vorbă, nu schiţaseră nici cel mai mic gest
care să îi trădeze”. Gândurile tinerilor care se vor trezi din senin în morişca loviturilor lui Ţurcanu şi ale bătăuşilor lui Alexandru Mărtinuş se sfărâmau acum în crâmpeie de nedumerire, iar stările de luciditate feroce şi necontrolată alternau cu pierderi în bezna unui conştient fără cunoştinţă: „Năuciţi, înmărmuriţi, paralizaţi parcă, primeam loviturile. Dar de la cine? Cine ne lovea? Şi de ce? Eram pe jos, căzuţi, ameţiţi de lovituri. Sângele ţâşnea din capul unuia sau al altuia. Nici tu vaiet, nici tu urlet. Primeam loviturile aşa cum le primesc animalele prinse în lanţ. Atâta doar că noi nu ne mai zbăteam”. Încetarea bătăii a însemnat pentru cei mai mulţi dintre schingiuiţi, începutul prăbuşirii în prăpastia zbuciumului sufletesc în care doar lacrimile mai puteau spăla durerile din adâncul inimii: „Dar cum să descriu durerea din suflet? Căci suferinţa din trup devenise suportabilă în comparaţie cu durerile sufleteşti, cu amărăciunea care ne îneca inima. Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufleteşti, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei”.
Grozăvia chinurilor sub toate formele: loviri, înjosiri, poziţii fixe zile întregi, înfometări jucau un rol important în demoralizarea şi înspăimântarea victimelor nevoite să-şi facă „demascarea” şi să-şi trădeze colegii rămaşi în libertate, uneori chiar membri de familie. Trecut prin mutaţiilesufleteşti ale atrocităţilor de la Piteşti, Octavian Voinea întocmeşte o diagnoză pertinentă a fenomenului diabolic al reeducării şi a mecanismelor înlănţuirii sufletului în capcana celui rău din care numai harul lui Dumnezeu te putea izbăvi: „Prin tortură este posibil să ţi se schimbe total optica. Celulele nervoase îşi inversează circuitul electronic. Omul, în loc să-l urască pe duşmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să lupte împotriva propriei persoane, împotriva propriei lui existenţe. Se pune total în slujba adversarului… Iată lucrul cel mai greu de crezut! Este de neînţeles. Numai prin harul lui Dumnezeu poate fi înţeles acest fenomen. Deci, după pedeapsă, victima arborează drapelul duşmanului preamărindu-i victoria… Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău duşman, căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul. Acesta a fost fenomenul Piteşti!”.
„MAICA DOMNULUI S-A UITAT LA
MINE ŞI MI-A SPUS: «VA TRECE ŞI ACEASTA!»”.
Pălmuit de Ţurcanu pentru declaraţii false, până i s-a spart timpanul urechii drepte, Nicolae Purcărea va atinge pragul ultim al rezistenţeisufleteşti atunci când va fi afundat cu capul în hârdău, spre a fi „botezat”: „M-am îngrozit de atâta răutate, de atâta umilinţă. Atunci, ceva s-a rupt în sufletul meu şi n-am mai fost eu. Nu mai simţeam nici durere, nici teamă, parcă trăiam în altă lume. Devenisem insensibil. Şi mă afundam tot mai adânc în beznă, în neştiinţă, în nefiinţă”.
în strânsoarea diavolească care nu slăbea nicio clipă, înecat în mlaştina disperării fără nădejdea că va mai ieşi vreodată cu sufletul curat, Nicolae Purcărea este luat sub acoperământul Maicii Domnului care i se arată în vis, prefăcându-i suferinţa plumbuită în cerească bucurie: „într-o noapte, frânt de bătaie, de durere, am adormit. Şi în acea noapte, Maica Domnului mi s-a arătat în vis. S-a uitat la mine şi mi-a spus: «Va trece şi aceasta!». M-am trezit parcă mai puternic, mai vioi, dacă pot spune aşa. În orice caz, mai rezistent, căci am îndurat toate pe mai departe şi nu m-am prăbuşit. Îmi venea să strig de bucuria din suflet! Atunci am ştiut că Maica Domnului era lângă mine. Şi apoi pe parcurs, în ani, am simţit că Dumnezeu mă ocrotea”. Dobândirea certitudinii că Dumnezeu îi poartă de grijă va conduce la naufragiul demascărilor lui Purcărea care se vede incapabil să se lepede vreo clipă de credinţă, în ciuda urletelor smintite ale lui Ţurcanu: „Mai crezi în Dumnezeu? Banditule, cu tine am încă de lucru!”
Aflat la zenitul oricărei Speranţe de izbăvire, potrivnic dorinţei sistemului de a se transforma într-un robot mutilat sufleteşte, Nicolae Purcărea este mântuit de Dumnezeu din „bezna de tuci” a iadului piteştean pe 5 iunie 1951 când i se permite transferul la Canal în urma trierii făcute de colonelul Zeller pentru condamnarea relativ mică, de până la zece ani pe care o avea de executat.
ÎN CUŞCA MORŢII DE LA GHERLA
„Dumnezeu în marea Lui dragoste ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău”. Ajunşi în Peninsulă, tinerii studenţi de la Piteşti „slabi, străvezii şişui, fără vlagă, fără viaţă”, porecliţi de ceilalţi deţinuţi „Slăbănogii din Capernaum” sunt repartizaţi pentru o lună de comandantul coloniei la grădina de zarzavat, după care sunt trimişi să lucreze în cariera de piatră, gâtuiţi de funia normei zilnice: „Dă-i până mori!” După o vreme brigada lui Nicolae Purcărea este mutată la Canal, pe şantierul-închisoare de la Poarta-Albă, având ca punct de lucru segmentul Cernavodă-Agigea pe malurile Dunării care în acele cumplite timpuri „vărsa pe trei guri apă şi pe a patra sânge” (Andrei Ciurunga). În toamna aceluiaşi an, 1951 Purcărea care avusese curajul să-i atenţioneze pe deţinuţi că trebuie să se ferească de reeducaţi, este din nou urcat într-o dubă cu destinaţia Craiova, făcând popas la Piteşti, în imperiul terorii: „Când am fost dat jos din dubă la Piteşti, sângele mi-a îngheţat în vine. Ce groază am trăit! Figura lui Ţurcanu pusese stăpânire pe mine. În trauma psihică în care trăiam, orice mişcare, orice uşă trântită, orice ţipăt mi se părea că sunt ale lui. Un duşman înfipt în sufletul meu, cu puteri malefice. Nu cred că voi putea scăpa de el în viaţa aceasta!”. Doar curgerea cernită a anilor de încleştare asiduă cu ghearele groazei care i-au sfârtecat sufletul, va putea vindeca rănile adânci ale trecutului: „Teroarea care m-a stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfăţişat. Ea depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu în marea Lui dragoste ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină. Ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău”.
După zece zile de carantină la Piteşti, Nicolae Purcărea ia din nou drumul peregrinării prin deşertul închisorilor româneşti, staţionând pentru scurt răstimp în Craiova, Jilava şi în cele din urmă Gherla unde continua experimentul reeducării. Acuzat de către ofiţerul politic Avădanei ca „bandit” pentru vina de „a fi trădat la Canal marea cauză a demascării” este snopit în bătaie şi aruncat în iarna grea a anilor 1952-1953 în celula numărul 7 din cele zece aflate în zarca Gherlei: „Demolarea fizică se producea încet, dar sigur. Frigul devenea tot mai intens, iar hainele se făceau parcă mai subţiri, mai largi şi deloc călduroase. Clănţăneam şi dârdâiam mereu cu aceleaşi haine pe mine. Aşa au trecut nouă zile, apoi nouăsprezece zile, apoi nouăzeci de zile până când le-am pierdut şirul în beznă, în aceeaşi beznă în care mă afundam şi eu”. Chinuit de zbateri de tot felul, la strigătul deznădăjduit: „Unde eşti Doamne?”, Dumnezeu îi răspunde cu promptitudinea şi dragostea părintelui care îşi mângâie cu duioşie fiul: „Şi Domnul a venit. El mi-a trimis raza Lui de linişte sufletească. Din adâncuri, pestesuferinţele fizice, m-a cuprins o pace. Aveam în cuget doar rugăciunea liniştitoare a sufletului care îmi alina neputinţeleşi durerile trupului”. După patru luni de Zarcă, curmate la intervale regulate de timp de întrevederile cu ofiţerul politic care îi „vorbea” mai degrabă cu pumnul, Nicolae Purcărea se îmbolnăveşte de TBC fără să aibă parte de schimbarea regimului de izolare. În cuşcamorţii de la Gherla, unde timpul parcă intrase în sacul uitării, se aud doar şoapte de fierbinte rugăciune: „Mă rugam, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Nu disperam, ci doar imploram: «Doamne, dacă trebuie să mor în temniţă, dă-mi temniţă, iar dacă trebuie să fiu liber, dă-mi sănătate şi luminează-mi mintea şi calea! Şi mă iartă, Doamne, că am renunţat la darul cel mai sfânt pe care mi L-ai dat: viaţa, pentru a Te sluji pe Tine, Doamne şi a-mi apăra patria!…”, în primăvara anului 1953, odată cu moartea lui Stalin se încheie perioada nimicitoare de zarcă a lui Purcărea care stors de puteri, arătând mai degrabă ca o stafie din cauza TBC-ului galopant, alege să lucreze în atelierul de tinichigerie, de aici fiind mutat în primăvara anului 1955 la Biroul tehnic pentru a ţine câteva date contabile. Doborât de boală, în cele din urmă este izolat în pavilionul tuberculoşilor şi într-o zi a lunii aprilie din anul 1956 este nevoit să-şi facă bagajul, fiind încărcat în dubă cu destinaţia Codlea pentru ancheta Securităţii. La percheziţie, „ofiţerul şi civilii din jur se uitau la mine halucinaţi. Nu le venea să creadă. Nu mai văzuseră aşa ceva. Nici cei ce ieşeau din catacombe, de prin canale, nu arătau ca mine”. Revoltat până la furie de acuzaţiile mincinoase ale Securităţii care susţinea că studenţii de la Piteşti s-ar fi omorât între ei, i se întocmeşte raportul de anchetă cu următoarea concluzie: „Nu trebuie să infecteze societatea socialistă, de aceea în domiciliu obligatoriu cu el!”
„BUCURIILE DE SPUMĂ” ALE DOMICILIULUI OBLIGATORIU
Eliberat din temniţă şi trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăţeşti unde o cunoaşte pe viitoarea soţie, Eugenia Fuică, începe o altă etapă a destinului lui Purcărea pironit pe crucea pătimirilor, cea a „bucuriilor de spumă”, spulberate de un nou arest în colonia de muncă forţată de la Periprava. Refuză şi de această dată să-şi toarne fraţii de suferinţă din temniţeleşi aşa udate cu sânge, riscând să primească o nouă condamnare, prilej de chinuitoare zvârcoliri de conştiinţă: „Aşteptam şi eu să mă eliberez cândva, să intru în viaţă, să devin om liber, iar perspectiva de a mai face încă doisprezece ani de puşcărie mă bulversa, mă dădea peste cap, nu îmi mai lăsa timp de dormit, mă arunca în ghearele disperării”.
„ŞI AŞA AU TRECUT ANII, RAPID, RAPID”.
într-o zi friguroasă de toamnă a anului 1959 Nicolae Purcărea primeşte să îmbrace din nou zeghea suferinţei şi pus în lanţuri va fi trimis către fortăreaţa Aiudului într-o călătorie care va dura opt luni de zile cu halte în închisorile de tranzit: Galaţi şi Jilava. „Doamne, eşti bun; Eu – pământean şi rău. În dragoste nu-Ţi semăn, Nici în milă. Dar după răni,Sunt chip din chipul TăuDe par dospit din cerNu din argilă…” este fărâma de gând care îl va ţine pe Nicolae Purcărea deasupra noilor urgii ale vieţii. „Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. Fiindcă nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, acela iese biruitor”. Închis în celularul de la Aiud „ca să se adapteze la noile
forme de viaţă socialistă” ţine piept şi reeducării colonelului Crăciun presărate cu binecunoscutele ingrediente ale reţetei de îmblânzire a „bandiţilor”:
foame, frig, bătăi, izolare. Cu siguranţă replicile demne şi pline de duh ale
unor deţinuţi precum moşBâră care întrebat ce a învăţat după 20 de ani de temniţă, răspunde: „Apăi, domnilor am învăţat un lucru mare. Am învăţat
să aleg bucata de pită ai mai mică” sunt antologice pentru rezistenţa
opusă de mare parte dintre deţinuţi în faţa tentativelor de schimonosire a
conştiinţelor. Coleg de suferinţă cu aleşii intelectualităţiiromâneşti: Petre
Ţuţea, Mircea Vulcănescu, părintele Dumitru Stăniloae, magistrul Aurel
Dragodan care vor preface închisoarea Aiudului „în mănăstire şi din mănăstire în focar de cultură”, Nicolae Purcărea îşi va duce cu împăcare până
la capăt crucea vieţii zbuciumate de deţinut: „Grele sunt zăgazurile afective,
acele tainice fire care se tot ţes, încât simţi cum greutăţi imense îţi atârnă
parcă de cap şi trag de tine, afundându-te în cele mai adânci mlaştini ale deznădejdii. Şi dacă te laşi cuprins, te duci, dispari. Trebuie să faci un efort
mare să te scuturi, să te trezeşti la realitate la realitatea în care trăieşti – şi
să o iei de la capăt”. Lupta cu amorţireaminţii care survenea după izolările
repetate, era una acerbă şi de fiecare zi: „Din cauza condiţiilor de acolo, trebuia să ne punem mintea la contribuţie, să învăţăm tot timpul. Rugăciuni,
psalmi, poezii, orice! în felul acesta, te situai pe poziţia omului care făcea
ceva”. Sufletul deţinuţilorcondamnaţi la aneantizare se cimenta în sunetul
duios al poeziei transmis prin alfabetul Morse în ţevile dezacordate ale celulelor: „Au început ţevile să vorbească, plăcuţele de săpun, toate, pentru
că noi, în perioada aceea, nu aveam voie să avem un vârf de creion, nu aveam
voie să avem o bucată de hârtie. Cu un vârf de sârmă, cu un vârf de lemn ascuţit scriam şi învăţam. Şiţevile caloriferului au început să vorbească. Abia
aşteptam să vină dimineaţa ca să ascultăm o poezie nouă transmisă pe ţeavă
de Radu Gyr. Şi aşa au trecut anii, rapid, rapid”.
DESLUŞIND TAINELE LEMNULUI PRINTRE
SPINII PRESUPUSEI LIBERTĂŢI. „PE PIEPTUL VEŞNICIEI”
Anul 1964 aduce cu el euforia eliberării împletită cu amărăciunea deziluziei: „Iată-mă deci scăpat dintr-o temniţă şi aruncat în alta, temniţa cea mare a ţării! Ce a urmat? A urmat un nou Piteşti după Piteşti. În noua lume în care intrasem, mă împleticeam şi mă încurcam în hăţişurile labirintului greu de străbătut. Nu mă puteam încadra în societatea construită de comunişti. O stare frământată şi fragmentată de incertitudini. Eram mai liber în închisoare pentru că acolo nu aveam decât un gând: eliberarea şi păstrarea demnităţii noastre ca om, şi verticalitatea”.
în urma rugăciunii stăruitoare, în fiinţa lui Nicolae Purcărea se produce „trezirea un proces ciudat ce ţâşneşte cu putere, ca un izvor subpământean care te răscoleşte, te îndeamnă să faci ceva. Şi aceste energii au început să prindă putere. Aflasem calea: era calea transpunerii, a sublimării tuturor durerilor în artă!” Dăruit de Dumnezeu cu sensibilitate şinobleţe sufletească, Nicolae Purcărea îşi va dobândi prin artă libertatea lăuntrică refuzată de lumea încătuşată de afară, dedicându-se cu toată fiinţameşteşugului cioplirii lemnului pe care îl deprinsese în închisoarea de la Alba Iulia, ucenicind pe lângă părintele Arsenie Papacioc: „Am lucrat de toate căci ardeau în mine dorinţe nebănuite de a încerca de toate. Eu, care trăisem un adânc sentiment al neputinţei, spărsesem acum zăgazurile de zbucium; şi iată-le zvelte, ieşite din mâinile mele: căuce, blidare şisolniţi, linguri şi scări şiporţi, pridvoare fără seamăn, troiţe, cruci şi furci şi fuse…” Fără să i se îngăduie susţinerea examenelor finale de anul IV care i-ar fi permis absolvirea Academiei Comerciale, sfătuit să-şi înceapă din nou studiile pe care însă refuză să le reia, ostracizat de lumea proletară a nefericitei ere comuniste, reuşeşte să se angajeze la o bază de aprovizionare pentru industrie. Ulterior va lucra la C.I.A.T. centrala Industrială pentru Tractoare şi Autobuze de unde va fi dat afară din cauza trecutului compromiţător. La intervenţia unui cunoscut se angajează din nou la un depozit de aprovizionare din Braşov unde va rămâne până la pensie. Timpul de acasă, Nicolae Purcărea îl va răstigni în totalitate pe altarul sculpturii mai cu seamă după decesul soţiei (1984). Astfel devine unul din cei mai apreciaţi şicăutaţi meşteri de artă populară din ţara noastră, la vârsta de 90 de ani conferindu-i-se demnitatea de „tezaur uman viu”. Cu aceeaşi dibăcie cu care a mânuit dalta, va sluji condeiului aşternând pe hârtie pagini de suflet şi simţireromânească în volumul: Ţara mea de basm. Rostuirea artei populare. Radiografia
370
propriei treceri prin valurile aprige ale vieţii şi -o va termina cu puţin timp înainte să păşească pe tărâmul veşniciei şi va prinde conturul tiparului sub titlul sugestiv: Urlă haita… Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. În ultima parte a vieţii va bea din paharul suferinţei şi cele din urmă picături care mai rămăseseră nesorbite, aproape doi ani fiind ţintuit la pat din cauza bolii. La 25 septembrie 2015, sufletul lui Nicolae Purcărea va îmbrăca haina de nuntă pentru a se aşeza împăcat la ospăţul Mirelui ceresc, la care s-a învrednicit să fie chemat pentru mărturia vie de credinţă şi iubire cu care şi-a pecetluit înscrisul întregii sale vieţi: „Eu sunt nebunul care de dragul unui principiu, al unei verticalităţi, într-o cutremurătoare ispită am dat cu piciorul vieţii, am renunţat la o aşa-zisă libertate şi n-am făcut pact cu diavolul, adică n-am acceptat să devin informator. O sfântă şi conştientă nebunie, care m-a costat atâtea lanţuri şi ani grei de temniţă. Şi Dumnezeu m-a întărit, m-a ajutat, căci altfel nu mai eram Om”.
MUCENICUL CONSTANTIN OPRIŞAN ICOANĂ A BIRUINŢEI ASUPRA IADULUI COMUNIST
372
Motto: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării! Fiecare va ieşi din încleştarea acelei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el”.
FORMAREA. „MAGISTRU” ÎN FILOSOFIE ŞI PRIZONIER ÎN LAGĂRELE NAZISTE
„Inteligenţa îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică şi geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur”. (Dumitru Bordeianu)
Fiu de răzeş, Constantin Oprişan (cunoscut celor mai mulţi sub numele
de Costache) vede lumina zilei la 16 martie 1921, în localitatea băcăoană
Onceşti. Lumea bucolică a copilăriei sale, brăzdată geografic de coastele şi văile Podişului Moldovei avea să-şi pună impetuos amprenta asupra structurii sale sufleteşti. În anul 1940, după ce absolvă liceul în Bacău,
Constantin, se va alătura Frăţiei de Cruce într-o vreme de mari încercări pentru ţară. Activitatea lui asiduă din cadrul Frăţiei va fi curmată brusc
de începutul prigoanei împotriva legionarilor, ordonată de generalul Ion
Antonescu. Tânărul Costache va alege drumul sinuos al exilului, ajungând
în Germania la începutul anului 1941. Hărăzit cu un talent poetic şi filosofic
de excepţie, nu pierde ocazia de a audia cursurile susţinute de renumitul
filosof german, Martin Heidegger. Exilul, însă, nu îl va scuti de hărţuirea naziştilorînverşunaţi ca şicomuniştii în strădania lor de a-i încarcera pe legionari. Astfel, la începutul anului 1943, împreună cu alţi nouă tineri legionari, Costache Oprişan se vede ostracizat în lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald. În urma unui bombardament declanşat asupra lagărului, în ziua de 24 august 1944, Oprişan scapă din prizonierat împreună cu o mare parte dintre deţinuţi. Odată eliberat, va încerca în repetate rânduri să se întoarcă în patria mamă. După ce termină cursurile unei şcoli militare germane, va fi încadrat în grupul desemnat să fie paraşutat în România cu misiunea de a lupta împotriva bolşevicilor. Din cauza unor schimbări politice neaşteptate, în primăvara anului 1945, planul de paraşutare a grupului de români este anulat. Hotărârea nu-i împiedică pe cei trei reprezentanţi ai grupului (Marinescu, Oprişan şi Creţu) să plece spre România, străbătând pe jos Ungaria, riscându-şi astfel viaţa în marşul clandestin peste frontiere. Ajuns în România, Costache Oprişan este numit şef al Frăţiilor de Cruce din întreaga ţară. Neobosit căutător al adevărului, mereu însetat de cunoaştere, se înscrie în anul 1946 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde va studia sub îndrumarea profesorilor Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi şi Dumitru Roşcape care îi uimeşte cu cultura lui vastă şi profunzimea cunoştinţelor acumulate în timpul şederii sale în Germania. „Şi nu rareori, prelegerile lui le înlocuiau pe ale profesorului, bineînţeles cu îngăduinţa admirativă a aceluia”300. Grăitoare în acest sens este mărturia lui Petre Hossu, asistent universitar al prof. D. D. Roşca şi martor ocular al unei pledoarii susţinute de eminentul student: „Oprişan ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger, nici D. D. Roşcanu era acasă, domnia sa, fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D. D. Roşcai-a spus: «DomnuleOprişan, dumneata eşti un om serios!». (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi spunea vreunui student: «Dumneata eşti un ocoş!», adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit
300 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, ediţia a doua, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 102.
să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licenţiat «magna
cum laude» la Roşca şi Blaga?!”301. Dumitru Bordeianu, care a împărţitsuferinţa
374
temniţei cu Oprişan, vreme de 11 luni, îl descrie astfel: „Inteligenţa îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică şi geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică şi artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor şi logician de temut”302. În anul 1947, studentul Costache Oprişan se căsătoreşte cu Constanţa Grama, membră a Cetăţuilor, dar continuă în acelaşi timp şi reorganizarea structurilor legionare, cu toate că ruşii invadaseră ţara. La sfârşitul anului 1947, Ordinul nr. 48.000/30 decembrie emis de Ministerul Afacerilor Interne dezlănţuie în România avalanşa arestărilor sortite întemniţării legionarilor. În noaptea de 14 mai 1948, Constantin Oprişan, student în anul III al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj este reţinut şi încarcerat la Jilava, ca închisoare de tranzit, fiind nevoit să lase în urmă familie, carieră şi tot ce însemna pentru tânărul de atunci bucurie şi desfătare lumească, ca să îmbrace hlamida purpurie a răstignirii pe Cruce în temniţele comuniste.
ÎN ZEGHEA PĂTIMIRII LA PITEŞTI
„Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”.
Potrivit sentinţei, care îi „prescria” 25 de ani de muncă silnică, în regim de urgenţă, la 3 februarie 1949 studentul Oprişan cel cu „privirea blândă şi
301 în Permanenţe, martie 2002.
302 Idem.
visătoare”303 este trimis la închisoarea Piteşti, împreună cu toţi ceilalţi studenţiarestaţi. Este prima filă a martirologiului pe care Costache o va scrie cu şuvoaie de sânge, trecând prin tenebrele reeducării din care se va slobozi cu sufletul luminat în focul lămuritor al suferinţei. Bănuit a fi comandantul legionar al închisorii, va fi schingiuit ca nimeni altul. „A fost supus celui mai mare supliciu, a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”304. Despre puterea distructivă a reeducării de la Piteşti, Aurel Vişovan, unul din martirii care a trecut şi el prin acelaşi calvar, ne mărturiseşte: „Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţiaalţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti! Urgia capătă forme demonice. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc Apocalipsei”305. În cuştile de beton ale Piteştiului, tortura a căpătat proporţii de iad, iar sufletele sfârtecate de chin au îngenuncheat zi şi noapte, crispate de durere pe lespezile reci de piatră. La Piteşti, totul a îmbrăcat zeghea unei teribile suferinţe care părea fără sfârşit: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şirespiraţia erau crunt cenzurate, iar deşertul lăuntric, de multe ori, nu cunoştea hotare. De altfel, Oprişan a intuit dintru început căderile inevitabile care aveau să urmeze în evenimentele tragice de la Piteşti, precum şineputinţa de plumb care ceas de ceas avea să le sufoce sufletul, de aceea cu puţin înainte de începerea torturilor îşi îmbărbătează fraţii de suferinţă: „Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violenţei, căutând să distrugă în noi credinţa, unirea, frăţia şi camaraderia… Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşişi iar se va ridica. Astfel că
303 Alexandrina Teglariu Voinea, Lacrima prigoanei, Ed. Gordian, 1994, p. 66.
304 Idem.
305 Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, ediţia a treia, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36.
nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”306. Sensibil la setea de cunoaştere a camarazilor de suferinţă şi la nevoia lor sufletească de a evada din bezna temniţei afunde, Oprişanîşi ascute sabia cuvântului susţinând ample prelegeri de filosofie
care se vor întipări nu doar în memoria deţinuţilor care îl audiau, ci şi în străfundurile
376
răvăşite de zbucium ale sufletului lor: „Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne ţină un curs de istoria filosofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară”307. Pentru Oprişan, schingiuirile aveau să înceapă în luna martie 1950. Va fi torturat fără întrerupere săptămâni în şir, la camera 3 – paraclis, de câţiva dintre subalternii din Frăţie pe care îi avusese în libertate. Zguduirea sufletească a celui care era bătut de camarazii cu care împărţise până nu demult aceleaşi idealuri, era atât de mare, iar reeducarea atât de bruscă şi surprinzătoare, încât a dărâmat psihic de la bun început pe cei mai mulţi dintre studenţii care au trecut prin Piteşti. Afundaţi în mlaştina disperării, mulţi dintre ei se văd incapabili să execute ordinele lui Ţurcanu, în vreme ce chinurile propriei conştiinţe şi mâhnirea care le inundă sufletul ca un fluviu cu vuiet ascuns, devin mai insuportabile decât supliciile propriu-zise. La Piteşti, gurile iadului se cască flămânde, gata să înghită şi ultima licărire de lumină care mai pâlpâie în candela aproape stinsă a tinerelor suflete desfigurate de durere. Experimentul demonic va afunda într-o mare de zbucium şi sufletul lui Mihai Iosub care, după ce îl loveşte pe Costache Oprişan de câteva ori, scapă ciomagul din mâinile lui lăcrimate şi refuză să mai lovească, „slăbiciune” pentru care este răpus pe dată sub nemiloase şfichiuri, de biciul urii lui Ţurcanu. Bătut cu centironul peste cap şi cu pumnii în burtă, Mihai Iosub va fi aruncat sub geam în lovituri cumplite de picioare. Un alt deţinut, Ieronim Com şaeste şi el maltratat pentru împotrivirea lui de a-l bate pe Oprişan, iar Dumitru Bordeianu mărturiseşte că, după ce l-a lovit pe
306 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, ediţia a doua,
Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 103.
307 Idem, p. 102.
Costache, nu a mai fost în stare să-l mai privească vreodată în ochi308. Într-o dureroasă şi uluitoare luciditate, Oprişan devine tot mai conştient că va fi exterminat din cauza funcţiei pe care o deţinuse în cadrul Frăţiilor de Cruce pe ţară şi îi deStăinuieşte lui DragoşHoinic convingerea sa că nu va scăpa cu viaţă din încercările care vor urma: „Uite ce e, Dragoş, nu se pune la mine problema rezistenţei la chinuri. Eu trebuie să mor!”309. Intuindu-i starea de împăcare cu moartea, Ţurcanu îl ameninţă în două rânduri şuierându-i, înveninat de putredă ură : „De mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io! Şi aşa ai să mori! încet! încet, încet! Picătură cu picătură”310. În anticamera morţii, Costache are de îndurat schingiuiri ale trupului, deopotrivă cu mutilări ale sufletului pe care le va purta cu o răbdare de granit. Într-una din zile, după ce se trezeşte introdus într-o cameră a închisorii Piteşti, este întâmpinat cu falsă frăţietate de către studenţiireeducaţi: „De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi, probabil din cunoscuţii dinainte care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-l întrebe fel de fel… prefăcându-se că e în admiraţia lor. Costache Oprişansimţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi… Nu a durat mult această stare de expectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui”311. Lovit cu curele din toate părţile, timp de câteva ceasuri este călcat efectiv în picioare până îşi pierde cunoştinţa. Înmărmurit de răcnetele sălbatice ale reeducaţilor, pe fruntea-i îngândurată încep să se prelingă muguri de sânge. În urechi îi vibrează continuu asurzitoarele strigăte de înverşunată mustrare: „Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la Securitate”. Aurel Vişovan, martor al martirajului lui Oprişan ne încredinţează
308 cf. Alin Mureşan, Cronica unei sinucideri asistate, ed. a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, p. 210. 309 DragoşHoinic, Reeducarea. Primele semnale, în Arhivele totalitarismului, anul VI, nr. 18 1998, p. 182.
310 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, vol. II, p. 89.
311 Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, ediţia a treia,
Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36..
frânturi din cernitele sale amintiri: „Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu, de Sobolevschi?): «Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni?». La care după o mică pauză, exprimându-se greu, Oprişan răspunde: «Fac o asemănare cu judecătorii
378
din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori». Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligenţei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla”312. Torturile continuă zile în şir până când rezistenţa fizică şi psihică a lui Oprişan este zdrobită. „Ţurcanu îl burduşeaţinându-l ca pe o marionetă, agăţat într-o mână, şi-l răsucea ca pe un spânzurat, să-l vedem bine. Deodată i-a dat drumul, iar Costache (cum îl tot „mângâia” şeful) s-a prăbuşit pe mozaic, frecându-şi gambele de zor, abia stăpânindu-şisenzaţiile dureroase, de care ne aminteam foarte bine. După ce l-a privit impasibil, cu braţele înfipte în şolduri, l-am auzit mormăind ca pentru sine: «Las că te dezmorţesc io, Costache!». Şi a început să joace pe el ca ursul, frământându-l cu toată greutatea sa de om bine îmbuibat. Suit pe piept a coborât în călcâie spre abdomen, căutându-i sistematic stomacul, apoi ficatul, pancreasul şi intestinele, spre a i le zdrobi. Oprişan, sub greutatea şi călcările îndesate ale Şefului, nici nu se putea văita. De mai multe ori a vrut să spună ceva, însă cu respiraţia întreruptă la fiecare apăsătură, n-a ieşit niciun sunet”313(…). Doar conştiinţa îi va rămâne veghetoare şi de nezdruncinat în pactul pe care sufletul său făcut ţăndări îl încheie cu infernul. Mărturia lui Octavian Voinea, trecut şi el prin fenomenul reeducării, confirmă naufragiul experimentului piteştean asupra conştiinţei lui Costache, deşi pe trupul lui schingiuit se izbesc fără oprire, năvalnice ciocane de sânge: „Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. Ţurcanu a reuşit să-l «disciplineze» pe Oprişan în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins,
312 Idem.
313 Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 210-232.
aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan!”314. Este de prisos să ne întrebăm în ce măsură Oprişan a cedat sau nu, în reeducarea de la Piteşti, iar dacă suntem ispitiţi să o facem, judecând pripit realităţi pe care nu le-am trăit şi pe care, cu greu, ni le putem închipui, se cuvine să nu dăm uitării mărturia unui alt pătimitor, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Costache Oprişan a fost unul dintre cei mai chinuiţi în închisoare. Pentru că el avea funcţie şi toată demascarea încerca să-l facă pe Costache Oprişan să cedeze sau să-l desfiinţeze astfel încât toţi tinerii care priveau spre el să-şi piardă orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu ştiu dacă a cedat sau dacă nu a cedat, ştiu că a fost aşa de torturat încât, când am stat eu cu el în celulă avea plămânii complet distruşi. Dacă a cedat sau dacă nu a cedat?… Acolo nimeni nu a rămas întreg. Decât cei care au murit. Aşa că nu putem face o judecată de felul aceSta. Au fost condiţii supraumane”. Un alt supravieţuitor al experimentului diabolic de la Piteşti, Neculai Popa, consemnează în memoriile sale: „Nimeni din cei ce n-au cunoscut măcar o clipă din iadul de la Piteşti nu va putea să înţeleagă sau să-şi imagineze ce se petrecea în sufletul acelor oameni, la care forţa morală fusese învinsă de neputinţa trupească, Speranţa de deznădejde, iar moartea devenise un privilegiu de care nu oricine putea să aibă parte”315. Odată intrat în morişca demascărilor, strivit în fiecare zi în teascul schingiuirilor, Oprişan este folosit în mai multe camere ca informator pentru a distruge moralul celor care luptau să reziste reeducării. Mărturia lui Ioan Muntean este şi ea cutremurătoare: „La urmă, când ne-au îngrozit cu bătaia, ne-au pus să ne batem şi noi, unul pe celălalt. L-au adus, rezemându-se de paturi, pe Gioga, să-l bată, mai bine zis să dea şi el în Costache Oprişan, în cel pe care îl stimase şi îl iubise ca pe un om superior din toate punctele de vedere. Bietul Costache devenise mijloc de verificare a desolidarizării tuturor celorlalţi de Mişcarea Legionară. Devenise numai o rană. Peste câteva luni, când aveam să ne reîntâlnim, încă se mai vedeau pe spate şi pe fese cicatricile liniare cauzate de loviturile de curea aplicate de ai săi. Dar el le-a spus celor care l-au
314 Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 25.
315 Neculai Popa, Coborârea în Iad, Ed. Vremea, Bucureşti, 2009, p. 115.
întrebat şi nu fuseseră cu noi, ca să ştie cauza, că sunt urme de la Securitate”316. Ştefan Davidescu, părtaş al pătimirilor lui Oprişan pe care se ferea să-l lovească din multa preţuire ce i-o purta, îşi aminteşte că la capătul unei torturi îngrozitoare, „Ţurcanu, sfârşit de osteneală, ni l-a arătat: «EcceHomo! Iată în cine aţi crezut ca în voi înşivă. Şi nu mă feresc să-i spun că şi eu sunt o victimă a lui. Priviţi-l! Vedeţi dacă o asemenea căzătură umană seamănă cu cel de atunci. Uitaţi-vă bine! AceSta este adevăratul om Costache Oprişan. Ăsta pretinde să fi fost şefulFrăţiilor de Cruce pe ţară. Luaţi-l şispălaţi-vă pe cap cu el!»”317.
Martore mute ale hulelor fără ruşine, ale gemetelor trupurilor sfâşiate de durere, singure, zidurile însângerate ale Piteştiului par să strige şi astăzi ceea ce istoria prezentă, stânjenită de atâta oroare vrea să îngroape în tăcerea de spini a uitării. În camera 4 Spital, până în 1952, „s-au putut vedea urmele sângelui lui Costache, iar Ţurcanu, chinuind odată pe un tânăr din Frăţiile de Cruce îi spusese chiar: «Vreau să-ţiţâşnească sângele până-n tavan, să facă acolo uniunea mistică cu sângele lui Oprişan»”318. Fără îndoială, răbdarea cu care Costache îndura supliciile, nu făcea decât să stârnească în Ţurcanu talazuri de ură furibundă şi să-i provoace chinuitoare complexe de inferioritate: „îmi este cu neputinţă să cred că Ţurcanu nu va fi fost vreodată sincer admirator al acestui tânăr (încă) ce personifica prin ţinuta sa morală şi prin cultură, elita tineretului legionar. Chiar cel de acum, ajuns la capătul puterilor, nu pierduse acea anume nobleţe înnăscută! Dacă Ţurcanu era un tânăr robust, vânjos, care te domina prin energia sa ieşită din comun, Oprişan se impunea fără a se impune. Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise. Fără nicio urmă de tristeţe sau încruntătură! Dar mai ales, fără a fi fost îngrozit vreo clipă! Doar cu acea nesfârşitărezistenţă şi tărie spirituală a slabului, care-l
316 Ioan Muntean, La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 46.2003, pp. 210-232.
317 Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 210-232.
318 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 15.
înnebunise pe puternicul şi «invincibilul Ţurcanu». În serile care au urmat, am avut de asistat la nişte «dialoguri» între cei doi, care nu mi se vor şterge niciodată din minte. Costache Oprişan primea totul cu un calm neomenesc, în agitaţia aceea care deborda de ură şi bestialitate, el rămânea liniştit şi atât de firesc, încât eu unul mă îndoiam că el chiar există aici, cu noi. Ca scos din minţi, Ţurcanu îi scăpa câte o palmă. Iar când îl vedea lovit ca de trăznet, apela la cei care-i stăteau în cale, îndepărtându-se: «Ia, vedeţi dacă iar face pe nebunul!?»”319. Aflat ceas de ceas, zi şi noapte în încleştarea dintre viaţă şi moarte, agăţat parcă iremediabil într-o buclă de timp care se voia veşnic în infernul piteştean, trupul lui Costache Oprişan se frânge în menghina bolii, în urma bătăilor repetate peste piept şi peste spate, plămânii îi sunt zdrobiţi,
iar crizele de hemoptizie devin din ce în ce mai grele şi mai dese.
LACRIMI ŞI SÂNGE LA GHERLA. O NOUĂ CONDAMNARE
„Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi. Cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache”. La sfârşitul lunii august a anului 1951, Costache Oprişan este transferat la închisoarea din Gherla. Securitatea urmărea continuarea reeducării în vestita celulă nr. 99, alături de Stuparu Mihai, Ghiţă (Gheorghe) Calciu, Măgirescu Eugen, Virgil Bordeianu, Lică Condurache, toţi din echipa lui Eugen Ţurcanu. Printre cei aduşi pentru a fi reeducaţi se numărau: Anghel Avram, Henţiu, Soare Ioan, Popescu Traian (zis Macă), Maxim Virgil, Radu Ciuceanu, Gioga Parizianu şialţii. Nevoit să pactizeze cu grupul bătăuşilor care nu îl scutesc nici pe el de torturi, Oprişantrăieşte din plin tragedia omului care se zbuciumă să-şi salveze cu orice preţ bruma de conştiinţă rămasă nealterată, deşi necontenit este constrâns să batjocorească iubirea pentru semenul de lângă el. Strivit sub tăvălugul exterminării fizice şi psihice, la Gherla, Costache găseştetotuşi resortul lăuntric prin care să-şi avertizeze camarazii de iminenta reeducare ce li se pregătea, vrând să-i cruţe de trauma care, de regulă, zdruncina sufletele devastate în urma şocului suferit. Gândurile aşternute pe hârtie de Mihai Timaru surprind doar câteva crâmpeie din
319 Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 210-232.
Spectrul groazei proiectat în macabrul Piteşti şi reiterat în „camera morţii”
de la Gherla: „La un moment dat, Costache Oprişan mă cheamă de-o parte
şi îmi spune: «Ştii, o să fiu pus să te bat». M-am uitat la el mirat, nu ştiam ce
vrea să spună. Şi-l întreb foarte intrigat: «Dar de ce să mă baţi tu?». Mă măsoară şi-mi spune: «O să înţelegi mai târziu». Gestul curajos al lui Costache
Oprişan irumpe ca un vulcan din strigătul de durere al celui care îşi poartă
cu inima cernită neputinţa de a mai îndura caznele bătăilor. Din ochii lui
Costache se revarsă potop de lacrimi albind chipurile întunecate de sminteală ale camarazilor de suferinţă. Prins în chingile iadului, zvârlit în hora
morţii care i se pregăteşte, Timaru cu anevoie se dezmeticeşte: „După tipicul
acţiunii de reeducare, apărură de niciunde bâtele şi jocul demonic începu a
se desfăşura nestingherit. La un moment dat, îl văd pe Costache Oprişan că
se apropie de mine şi începe şi el să mă lovească, dar loviturile lui nu le simt şi mi-am dat seama că sunt deosebite de loviturile altora. Ochii lui Oprişan
erau scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Şi atunci am înţeles şi
poate şi mai târziu că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat: trebuia să-l bată pe
Mihai Timaru”320. Pentru Oprişan, calamburul infernului trebuia să continue până la nimicirea ultimei licăriri de conştiinţă. Astfel, se vede silit să-şi
facă aşa-zisa demascare în faţa tinerilor elevi: „«Sunt pe jumătate imbecil şi pe jumătate nebun. Sunt ros de dorinţe sadice şi ticăloase. Am ucis. Am
furat. Sunt un escroc de meserie şi un mincinos de profesie. Sunt un beţiv şi tot ce e scabros am făcut»… Stupoare, uimire, disperare. Elevii nu ştiau ce să
creadă. Unii au înnebunit pe loc, alţii nu au crezut, iar alţii au acceptat reeducarea, dacă nu din prima zi, în zilele ori lunile care au urmat, căci «lecţia»
a continuat cu argumente asemănătoare. Cei ce au rezistat însă au intrat la
bătaie. Erau desfiguraţi. Însuşi Constantin Oprişan era pus să bată, dar tot el a avut tăria să şoptească: «Iertaţi-mă! Fiţi tari! Nu se poate rezista, dar nici
nu acceptaţi reeducarea!»”321. Este singura mărturisire rostită de Costache,
320 Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 55.
321 IoanIanolide, întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 55.
fiind ţâşnită din amarul sfâşierii sale lăuntrice pe care ipostaza ingrată de bătăuş îl vărsase în pocalul inimii lui zbuciumate. Dar nu şi ultima. La Gherla, confruntarea dintre Ţurcanu şiOprişan văzută de Virgil Maxim ca o încleştare acerbă între duhuri, rămâne memorabilă prin tăişul cuvântului cu care Costache spintecă fulgerător „ilustrul” discurs al lui Ţurcanu: «Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist-dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ». S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptândreacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui. «Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nicio fericire», i-a replicat Oprişan. «De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţimonştri spirituali şi sociali!». Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos: «Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!». «Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!». Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de Speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!»”322. Nu scapă nici acum de
revărsarea de ură a lui Ţurcanu care se urcă pe pieptul lui Oprişan: „Se lăsa
cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte
de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta
până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli
de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare
având o mină de satisfacţie drăcească şicobora: «Scoală-te!aşaai să mori!
încet! încet, încet! Picătură cu picătură». Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezeu în tot acest timp, fără să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine: «Doamne! Doamne!». Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor”323. Involuntar şi aproape instinctiv, Ţurcanurecunoaşte încă o dată că Oprişan continua să fie stâlpul de rezistenţă împotriva reeducării de care el, „marele” şi „atotputernicul” Ţurcanu se împiedicase şi nu putea trece. Căzut vremelnic în morişca reeducării, îndelunga răbdare şi „sfânta” încăpăţânare cu care ţinuse piept torţionarilor au făcut din Oprişan un reper de rezistenţă, un model viu care dovedea că iadul reeducării putea fi învins.
După trei ani de cumplite torturi, suferind de plămâni, Costache Oprişan este transferat la secţia TBC din celularul vechi al închisorii, cunoscută şi sub numele de „Zarca Gherlei”, rămânând pentru ceilalţi deţinuţi „un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti. În el, regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul
322 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Vol. II, ediţia a II-a, Ed. Antim, 2002, pp. 272-274.
323 Idem.
dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune”324. Vlăguit de boală, la 16 septembrie 1954 este transferat la sanatoriul Târgu-Ocna şi la Spitalul Penitenciar Văcăreşti, dar nu are timp să se întremeze pentru că este chemat în procesul „Valeriu Negulescu” şi anchetat din decembrie 1954 până în aprilie 1955. Acceptă versiunea Securităţii care îl incrimina drept liderul din umbră al reeducării de la Piteşti, însă îşi retrage depoziţiile din anchete pe durata procesului. Condamnarea primită va fi pe măsura curajului său: alţi 25 de ani de muncă silnică de a căror corvoadă îl va absolvi necruţătoarea boală de plămâni. În ianuarie 1956 este diagnosticat cu „tuberculoză pulmonară ulcero-cavitară bilaterală” şi încarcerat în Casimca Jilavei.
UMBRIT DE HAR ÎN CASIMCA JILAVEI. LA CAPĂT DE DRUM
„Fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare”. În anul 1958, cu plămânii ciuruiţi de T.B.C., Oprişan este închis în subterana morţii, în reduitul Jilava, alături de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif. „Eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti, mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru
324 Neculai Popa, op. cit., p. 116.
cub de aer cu milioane de microbi”325. Hemoptiziile lui Costache
Oprişan erau atât de abundente încât era cu neputinţă să asişti la accesele
lui de tuse fără să fii biruit de repulsie şi groază. Este reacţia pe care o are şi părintele Calciu în faţa tabloului dezgustător, pe care smerenia şidelicateţea
sufletească ale lui Oprişan o convertesc într-o nobilă jertfelnicieşidesăvârşită uitare de sine: „în prima zi în care am intrat în celulă, Constantin a
început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la
uşă, surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se
sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul
meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprişan observând
asta, mi-a zis: «Iartă-mă!». Mi-a fost atât de ruşine!… Deoarece eram student la Medicină, am decis să am grijă de el”326. Lucrarea harului nu întârzie să umbrească sufletul părintelui Calciu, care în adâncurile lui se simte inundat de bucurii negrăite, ceruite de lumină: „Când aveam grijă de Constantin
Oprişan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simţeam
spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învăţat de la el să fiu bun, să
iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această
lume o bogăţie. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi şi dragostea sa. Vă puteţi imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară, dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta”327. Desprins
de timp şi adâncit în tihna rugăciunii, pentru Oprişan, fiecare clipă petrecută în Casimcă devine treaptă către cer, aşa cum „fiecare cuvânt pe care îl
rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste,
numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi ce impact puternic avea asupra
noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea!
Nu era deloc uşor. (…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeamprezenţa
Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele
sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea
325 Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, în PrefaţacărţiiPiteşti de D. Bacu.
326 Extras din The Orthodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997.
327 Idem.
faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dragostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent, uimitor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos”328. Oprişan devine astfel reazemul duhovnicesc al fraţilor de suferinţă din Casimcă, neputincioşi în a se resemna cu plecarea lui de pe tărâmul urgisit al vremelniciei: „Noi făceam totul ca să-l salvăm, sau măcar să-i prelungim viaţa. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucăţele de pâine sub prag, în umezeală şi până dimineaţa mucegaiul creştea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon şi i-l ţineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Şi sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viaţa cu câteva luni. Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agăţat toţi. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept şi înălţat spre cer. Şi sunt convins că prezenţa lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi”329. Din tăria aceleiaşi convingeri, părintele Calciu nu va pregeta să-şi taie venele în încercarea de a decanta sângele de limfa care mai putea prelungi cu câteva clipe firul vieţii lui Oprişan.
în ziua de 26 iulie 1958, sufletul lui Constantin Oprişan a fost slobozit din lanţurile pătimirii pământeşti: „Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de Speriat, mi-a fost aşa de teamă… Am pus mâna pe el şi am zis: «Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!». Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă… Constantin Oprişan
328 Pr. Gheorghe Calciu în Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, 2002, p. 11.
329 Idem.
plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: «Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă»”330. Filosoful-poet şi mucenic care plănuia să scrie o epopee
a spiritului în 12.000 de versuri din care s-au păstrat doar 200 de strofe, graţie
380
memoriei prodigioase a părintelui Calciu, avea să lase în urmă lumea prăbuşită, ca după un cataclism a celor „trei oameni rămaşi într-un pustiu al disperării”. Scos la lumină din cascadele de întuneric ale Jilavei în Spetezele de raze ale soarelui văratic, trupul despuiat şi străveziu al lui Costache purtând pe piept o floare albastră, este îmbrăcat în veşmântul luminos de mire, iar sufletul e împodobit cu odăjdiile de har ale muceniciei: „Aşa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea”… (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa). Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape şi pentru cei care îl preţuiesc de departe, Constantin Oprişan rămâne biruitorul mucenic şi mărturisitorul neînfrânt în crâncena bătălie dusă cu puterile întunecate ale iadului comunist. Cu siguranţă, „va trebui să treacă multă vreme până când din rândurile tineretului român se va mai ridica o asemenea valoare morală şi intelectuală! Dumnezeu aşa a vrut ca pământul mănos al ţării să primească o nouă sămânţă de elită”331.
URMA PAŞILOR FILOSOFULUI CONSTANTIN OPRIŞAN
de Ciprian Voicilă
„Cunoaşterea, ne va fi poezia, iar cântecul nostru tăcerea”. (Constantin Oprişan) Filosoful creştin Constantin Oprişan a trecut prin lume lăsând doar câteva urme: ne-au rămas de la el câteva fotografii, o mână de mărturii despre el, risipite prin volumele de memorialistică ale închisorilor şi, mai ales, poemele
330 Ibidem.
331 Octavian Voinea, op. cit., p. 26.
sale, păstrate în mintea camarazilor săi de ideal şi de suferinţă, alături de care a pătimit torturile administrate de torţionariicomunişti în acea „corabie a morţii” cum inspirat a numit-o Părintele Calciu casimca Jilavei: o închisoare în închisoarea de la Jilava, situată la 4 metri sub pământ, o secţie de exterminare concepută Special pentru cei care se dovediseră nereeducabili. Acolo lumina soarelui nu avea pe unde să pătrundă. În schimb, apa picura permanent din tavan şi în celula numărul 4 a celor patru condamnaţi constantinOprişan, Iosif V. Iosif, studentul la medicină Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor – era continuu umed şi rece. Aici, pe 26 iulie 1959, îşi va sfârşi alergarea la doar 37 de ani, răpus de tuberculoză, lăsat să moară de administraţia închisorii, mucenicul Constantin Oprişan. Poemele lui Oprişan au stat ascunse în cutele memoriei prietenilor săi, Iosif V. Iosif, Părintele Calciu şi Marcel Petrişor, zeci de ani. Au fost păstrate, ca prin minune, cu respect, dragoste şiadmiraţie atâta amar de vreme poate pentru că cei trei prieteni au intuit mai mult decât atât, au ştiut cu mintea, dar mai ales cu inima că în poemele lui Oprişan s-a furişat întreaga, deplina şi ultima sa filosofie de viaţă. Între anii 1967 şi 1968, Părintele Calciu şi Marcel Petrişor s-au întâlnit, au refăcut din memorie poemele şi le-au fixat pe pagina de hârtie.
Poezia filosofică a martirului Constantin Oprişan este importantă pentru noi, cei care avem evlavie şi dragoste faţă de martirii români din secolul XX, fiindcă exprimă, pe lângă fenomenologia spiritului uman care se desfăşoară din antichitatea elenă până în modernitatea târzie – şi drumul interior, devenirea spirituală a filosofului şi poetuluiînsuşi. Un drum care nu suferă întoarceri, o cale care are un principium, un punct de plecare de natură metafizică şi care ajunge după un drum lung, sinuos, pândit de tot felul de demoni, la o cauză finală, care capătă un chip personal şi un temei situat de această dată în inimă, nu în raţiunea căutătorului însetat de înţelepciuneşi adevăr: chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Constantin Oprişan se dovedeşte a fi un demn urmaş al filosofului creştin Blaise Pascal, pentru care inima are propriile ei raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte. Una dintre fotografiile-portret rămase de la Oprişan dezvăluie dintr-odată tot ceea ce am încercat eu să exprim mai sus: din ea ne priveşte chipul unui om care a reuşit să separe în el lumina de întunericul fiinţei sale şi care a ales să meargă înainte, numai înainte, cu orice preţ, spre ţinta finală şi cu oricâte sacrificii, călăuzit de Lumina neînserată, în care răul, falsitatea,
minciuna nu îşi află partea. În Poemul său ontologic (care a avut de-a lungul
390
timpului mai multe nume: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărţile Spiritului), Oprişanîşi exprimă acest crez existenţial, folosindu-se de chipul Cavalerului Tristei Figuri, un crez care are valenţele unui testament spiritual, lăsat în dar nouă, tinerilor din ziua de azi:
„Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”332 Poemul ontologic închipuie, într-adevăr, nu doar o epopee a spiritului uman, ci, în primul rând, o autobiografie lirică şi metafizică a lui Constantin Oprişanînsuşi. Poemul este structurat în trei părţi: Cartea Ontologică (Cânturile Somatice), Cartea Psihologică (Psychaion) şi Cartea Noologică. Mi-au atras atenţia, încă de la prima citire a poemului, cuvintele: „somatic” (provenit din grecescul „soma”), „psychaion” (provenit din „psyche”) şi „noologic” (din grecescul „nous”, termen filosofic cu o mare încărcătură semantică, exprimată plenar în scrierile lui Platon). Cred, prin urmare, că filosoful Constantin Oprişan a avut ca model al poemului însăşi structura tripartită a fiinţei umane: trup (soma), suflet (psyche) şi duh (a cărei parte superioară este, după scrierile SfinţilorPărinţi, nous-ul, mintea, prin care omul poate să îl contemple, să îl vadă pe Dumnezeu; nu întâmplător periplul poetului filosof se încheie cu „vederea” Domnului nostru Iisus Hristos). Întregul Poem ontologic, Noologic este animat de o luptă pe viaţă şi pe moarte între raţiuneatât de supraevaluată şi de venerată, idolatrizată chiar de filosofişiinimă, între certitudinile uneiaşiadevărurile celeilalte. În această dramă filosofico-lirică apar spirite tutelare ale culturii universale, clamându-şi cu patos propriul adevăr: Homer („Mă pierd în depărtarea de apă şi de cer Şi
332 Constantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii, Ed. Christiana, 2009, p. 41.
îmi aduc aminte că m-am deprins să merg Ţinându-mă de cârja bătrânului Homer”), Thales, Empedocle, Euclid, Descartes, Cervantes (prin al său nemuritor şi tragic Don Quijote), Hegel, Miguel de Unamuno, Giovanni Papini. Citit într-o cheie biografică, poemul exprimă parcursul spiritual al autorului său, Constantin Oprişan, de la entuziasmul adolescentin al credinţei în
adevărurile filosofiilor până la dezamăgirea provocată de limitele raţiunii, o
391
raţiune care nu se poate depăşi, nu se poate transcende pe sine, spre altceva, către originea ei şi care, în acest fel, îşi este propria prizonieră. Această concluzie finală îl aşază pe filosoful Constantin Oprişan într-o familie extinsă de spirite: Pascal, Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev ŞeStov, Giovanni Papini (cu al său Amurg al filosofilor), Nae Ionescu. Cititorul vede cu ochii minţii treptele pe care poetul-filosof Constantin Oprişan urcă şi care, odată lăsate în urmă, devin inutile. Se desparte de întemeietorul filosofiei moderne, Descartes („Ciudat mai fu bătrânul! Cu raţiunea-i clară Cum mi-a-ngropat el lumea şi zeii mi-a ucis! Percepţia distinctă mă ţine strâns în gheară Şi-n mintea lui măruntă ca-n cuşcă m-a închis”), de pozitivism („Te culci pe suprafeţe, la clarităţi atent, Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv Şi nu visezi că-n juru-ţi păianjenul latent Te ţese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv”), de realismul ştiinţi fic („Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă, Cârpită cu ştiinţă şi cu percepţii clare”).
Demonul este analitic („Materia de spirit să mi-o despart cu altă, îţi voi înfige-n creier cuţitu-mi analist”) iată o intuiţie genială pe care numai un filosof creştin a putut-o avea. Demonul separă, dezmembrează, rupe în bucăţi, ceea ce o arată şi etimologia cuvântului: diavol vine din grecescul „diabalein” a separa, a scinda. Ce ecouri poate avea acest adevăr într-o lume obsedată de deconstrucţie şi deconstructivism, cum este lumea noastră românească, recentă, pe zi ce trece mai controlată de noua ideologie de Stat, a corectitudinii politice, pentru care metoda deconstructivistă se află la loc de cinste?!
Demonul analitic şi materialist instituie o dictatură a necesităţii („Miraculos e lanţul, principiul meu suprem, îl aflu în gândirea şi inima oricui; E lege, raţiune, metodă şi sistem, E însăşi cheia lumii, iar eu sunt geniul lui”), uzând de instrumentul său îndelung verificat în istorie: teroarea („Voi mânui teroarea, suprema mea putere; Prin ea îmi vei cunoaşte tot geniul destructiv, îţi va-mpietrisubstanţa iubirii în artere Şi-mi voi hrăni cu dânsa veninul coroziv”). Dictatura comunistă poseda din plin acesteatribute, fiind, prin natura ei, demonică.
392
Drumul căutătorului spiritual se încheie prin întâlnirea cu Adevărul întrupat, Iisus Hristos, Singurul care îl poate elibera pe om de sub tirania necesităţii, a lumii lui „2+2 fac 4″ (Dostoievski), a materialismului şi terorii: „«Ştiam că vii şi, iată, Te-am aşteptat aci. Smerit, privesc pământul, genunchii moi se frâng, Vor să Te vadă ochii-mi, dar nu mai pot privi, Şi vor să plângă, Doamne, dar nu mai ştiu să plâng». «Priveşte!» Şi pe faţă, văd urma loviturii
Pe care eu am dat-o cinstitului sutaş.
«O, Doamne, laolaltă cu curvele şi furii, Mă faci, în bezna asta, cunoaşteriipărtaş!» Şi cad, plângându-mi vina, pe braţele luminii… «Ci poartă-ţi suferinţa, prin ea te-ai mântuit». Obrazul I se pleacă, îi simt pe frunte spinii Şi plouă harul păcii pe sufletul smerit”. Constantin Oprişan a trăit pe cont propriu despărţireapascaliană de „dumnezeul” impersonal şi abstract, deci inexistent, al filosofilor şi a cunoscut prin trăire şi suferinţă pe Dumnezeul cel Viu al profeţilor. Fostul student al lui Heidegger şi-a răstignit raţiunea pe crucea lui Hristos şi a făcut
din cruce o cale a cunoaşterii de sine.
„Ci poartă-ţi suferinţa, prin ea te-ai mântuit”. Oprişan a fost exemplar până şi în suferinţa sa. Despre chinurile la care a fost supus fostul Şef al Frăţiilor de Cruce au scris mulţi supravieţuitori ai temniţelor din România, în Masacrarea studenţimii române, Octavian Voinea afirmă: „Constantin (Costache) Oprişan, bărbat trecut de 30 de ani. ŞefulFrăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşitŢurcanu să-l «disciplineze» în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă (la Jilava n.n.) era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază”. Iar în Mărturisiri din mlaştina disperării, Dumitru Bordeianu consemnează: „Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am ataşat de fraţii mei de suferinţă… Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeaşi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică şifilosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”.
Comuniştii atei l-au ucis cu bună ştiinţă, neacordându-i asistenţa medicală. Apoi l-au aruncat într-o groapă comună, convinşi fiind că din el nu va mai rămâne nimic peste timp. Au încercat să-i şteargă urmele. Dar urmele acestea puţine, răzleţe şi firave au rămas în sufletele celor care l-au cunoscut. Acum, prin promulgarea aşa-zisei legi antilegionare, urmaşii foştilor membri marcanţi ai aparatului represiv comunist vor să estompeze – folosindu-se de instrumentarul juridic, uzând de aceeaşi teroare demonică – şi aceste urme pe care le-au lăsat, în colbul istoriei recente şi în memoria colectivă postrevoluţionară a României, Oprişan şitoţi cei deopotrivă cu el. Dar nu vor reuşi. Ştiţi de ce? Pentru că nepieritoarele lor chipuri s-au întipărit adânc, „au izvodit” şi în sufletele noastre. Ei sunt în noi, tainic, atât cât vom fi. Iar ei ştiau asta:
„Ne vom întoarce într-o zi…
Şi cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi
Cum vom pătrunde-ncet în ei”. (Radu Gyr)
EROUL DISCRET OCTAVIAN ANASTASESCU LUPTĂTOR ANTICOMUNIST: PREZENT!
în data de 27 decembrie 2014, a trecut la Domnul, în ceata mucenicilor şi
mărturisitorilor români din temniţele comuniste şi luptătorul anticomunist, Octavian Anastasescu, cunoscut ca prieten apropiat al Sfântului închisorilor, Valeriu Gafencu. Acum este prezent în împărăţia Cerurilor,
la odihna cea veşnică unde nu este
durere, întristare şi suspin, şi de
unde va mijloci pentru noi înaintea
Tronului ceresc. Cine a fost acest
erou discret, Octavian Anastasescu,
despre care s-a scris şi vorbit prea puţin?
Nu o să vă vină să mă credeţi dacă vă voi spune că eu am nevoie să descopăr,
încă de la început, un titlu bun, ca să pot să împletesc, fir cu fir, textura
unei naraţiuni. Este ca şi cum aş arunca – precum călăuza din filmul lui
Tarkovski – o batistă înnodată, care are în vârf o piuliţă. Arunc într-un
spaţiu amorf, neştiut şi nesigur un cuvânt şi în urma lui drumul devine cale,
drumeagul se face sigur, stabil, şi pentru autor şi pentru cel ce mă va citi. Am
scris, care va să zică, mai întâi „Octavul meu”. E un adevăr: fiecare este
liber să aibă Octavul său, să posede imaginea proprie a lui şi numai a lui, cu
totul inalienabilă despre Octavian Anastasescu. Când Platon îl descrie pe
Socrate, nu sunt sigur că portretul său are obiectivitatea şi acurateţea unei
fotografii. Sunt înclinat să cred că, mai degrabă, nu: şi Platon avea Socratele
său, care diferă mult, radical, ar spune unii, de Socratele lui Xenofon. Am stat, prin urmare, să-mi ascult reverberaţiile sufletului, când am aruncat în străfundurile lui acest cuvânt: „Octav”. Şi, ca într-o mişcare interioară tainică, de reflux, sufletul meu a scris cu o mână fermă pe hârtie: „Octava sufletului meu”. Octavian Anastasescu este octava sufletului meu. Fiecare om care l-a cunoscut poate da mărturie că a plecat de la întrevederea cu el cu
sentimentul că acest erou discret i-a înălţat sufletul cu câteva octave. I-a dat inimii sale amplitudine. I-a redat sufletului înălţimea, adâncimea şilăţimea pe care le aplatizase oboseala vieţii.
în itinerariul meu interior spre fiinţa lui Octav am lansat urmând pilda călăuzei tarkovskiene – o întrebare ultimativă, deschizătoare de drum, pe mai departe: cine este Octavian Anastasescu? Este un paradox conştient de sine, capabil şi dispus să identifice în sine, dar mai cu seamă în ceilalţi, o multitudine de paradoxuri. Octav este, într-un anumit fel, un creştin din Grecia antică, un înţelept (sophos) însetat de înţelepciune (sophia), iubitor de ea (philosophos), dar care arde ca o candelă vie, într-o jertfire permanentă pentru Hristos. Seamănă cu un înţelept grec, a cărui minte (nous) a fost îndumnezeită prin Hristos. Unul dintre principiile sale de viaţă este maxima lui Protagoras, „medenagan” nimic prea mult. Prin simpla prezenţă, Octav te învaţă măsura, acordul perfect dintre interiorul tău şi gesturile care îl exprimă pe scena lumii. Octavian Anastasescu estefiinţa alături de care ţi-ar plăcea să înfrunţi orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârşitul timpului), fiindcă ai pleca din lumea aceasta învăluit în liniştea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace, inconfundabilă, pe care toţi o ştim, dar arar o găsim, pe care ţi-o dă numai credinţa în Dumnezeu.
Octavian este omul care îţivorbeşte fără emfază, necum grandilocvent, despre ajutorul pe care ţi-l poate dărui Maica Domnului, cu condiţia să i-l ceri. Ea l-a smuls din ghearele morţii, de mai multe ori. În timpul detenţiei, Octav a suferit de cangrenă, dizenterie, malarie, tuberculoză. Maica Domnului l-a salvat dintre labele lui Stănciugel, brigadierul şef de la Canal, care îl împinsese în flăcările cuptorului de cărămizi pe comandorul Atanasiu. Octav iritase vigilenţa torţionarilor comunişti, care nu puteau concepe ca el să refuze, cu orice preţ, până la capăt, reeducarea. Maica Domnului l-a salvat de malaxorul reeducării iniţiate la Târgu-Ocna de ciracii lui Eugen Ţurcanu, Nuţi Pătrăşcanu şi Farmagiu. Nu e, prin urmare, de mirare că Octav o consideră
pe Născătoarea de Dumnezeu Everestul credinţei sale, un vârf de neegalat.
în spitalul pentru tuberculoşi de la Târgu-Ocna, l-a cunoscut pe Valeriu
Gafencu, Sfântul închisorilor. Pentru el, a fost cea mai semnificativă întâlnire din întreaga sa bogată existenţă. Când s-au întâlnit, Valeriu aproape
că nu mai era un om din carne şi din oase: era dragoste întrupată. „Când
te privea, domnule, simţeai că dă o năvală de dragoste din toate părţile lumii în tine de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste
tot”. Valeriu îl învaţă cum să rostească Rugăciunea lui Iisus şi – pentru că
Octavian i se plângea că nu o poate spune continuu, neîncetat – îi face o profeţie: „Va veni o clipă în viaţa ta când inima îţi va cânta singură, fără să-i
porunceşti, rugăciunea, şi tu o vei auzi”. Ceea ce s-a şi întâmplat în 1951,
în timpul unei anchete care a avut loc într-un garaj. Ancheta a durat câteva
ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăciunea lui Iisus. S-a
simţit înconjurat de o sferă protectoare, luminoasă. Devenise imponderabil.
Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să ştie exact ce răspunde şi, în tot acest interval temporar, inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La
sfârşitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Şefule,
dacă ar fi numai o mie de inşi ca dumneata în ţara asta, praful s-ar alege
de Securitate!”.
în închisoarea-spital de la Târgu-Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante scene care vorbesc de la sine despre măreţia şi
taina legăturii sufleteşti dintre un om şi alt om. Este noaptea învierii. De pe
dealul Măgurei coboară credincioşii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinşi de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă ţintuit pe pat de boală. Îl roagă pe
Octavian să îi povestească amănunţit ce vede pe fereastră. La un moment
dat, Octav oboseşte să relateze. Octav tace, iar Valeriu priveşte avid scena
cu mulţimeacredincioşilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos reflectată în ochii prietenului său. Este imposibil să vezi ceva reflectat pe geam în ochii cuiva. Dar minunea s-a întâmplat. Pentru comunişti, Octav a rămas pe veci un „duşman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile Securităţii de a-l face informator şi de a-l trimite cu diverse misiuni în Franţa. De aceea, pentru mine, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant pentru unii de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume. De aceea, l-am numit un erou discret. În substratul dezideratului său se ascunde sentimentul care îl însoţeşte ca o umbră pe oricare creştin: suntem trecători prin lumea aceasta. Lumea nu merită să mizăm total pe ea. Cumpăna vieţii noastre înclină permanent spre dincolo, înspre cele nevăzute. L-a trezit din acest vis care avea conformaţia unui ideal de viaţă – prietenul său, Valeriu Gafencu. Apropiindu-se de zenitul existenţei sale pământeşti, Octav ne-a lăsat cea mai duioasă amintire despre Sfântul închisorilor.
L-am cunoscut în 2013, la sfârşitul unei conferinţe despre sfinţii închisorilor. Vorbitorii terminaseră de vorbit. Octav s-a apropiat timid de mine şi mi-a spus: „Ştiţi, eu l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu”. Iată că la o vârstă cu totul venerabilă, Valeriu l-a trezit din visul său de a trece neştiut prin lume, şi l-a făcut să dea poate cea mai frumoasă mărturie despre el, Sfântul închisorilor, şi să ne atragă atenţia nouă, românilor zărghiţi de la credinţa în Hristos că depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos şi de strămoşi. Alegerea şi vina ne aparţin deopotrivă.
întâlnirea cu Octav se face pecete de neşters care îţi imprimă, o dată pentru totdeauna, sufletul. Octav este genul acela de om pe care l-ai suna la miezul nopţii, când toţi ceilalţi dorm. Ai vrea doar să îi auzi vocea calmă, întotdeauna egală cu sine. Dacă ai face-o, te-ai convinge că Octav, santinela lui Hristos, stă de pază la cumpăna vremurilor şi a duhurilor. Ai simţi nevoia să te caţeri în foişorul său de veghe şi să rămâi tăcut şi treaz lângă el, pentru un timp sau poate pentru o veşnicie333.
333 Relatare preluată din cartea Sfinţii de lângă noi, Ed. Areopag, 2014.
MĂRTURIILE LUI OCTAVIAN ANASTASESCU, FOST DEŢINUT POLITIC, DESPRE VALERIU GAFENCU: „UN SFÂNT, UN ADEVĂRAT SFÂNT”334.
„Va veni o clipă în viaţa ta când inima îţi va cânta singură,
fără să-i porunceşti, rugăciunea”.
398
La Târgu-Ocna am fost dus la camera 4, unde era Valeriu Gafencu. Când m-a văzut, m-a învăluit cu o privire atât de pătrunzătoare şi de luminoasă, în care parcă se fixase expresia: „O, de când te aştept, Octaviane!”. Asta am simţit în momentul în care m-a privit. Şi, din clipa aceea, am fost nedespărţit de el. L-am cunoscut şi pe Richard Wurmbrandt, care stătea vis-ă-vis de Gafencu. Ei purtau discuţii teologice şiWurmbrandt era făcut praf de Gafencu. De unde atâta ştiinţă teologică la Valeriu, n-am putut să-mi dau seama, pentru că el avea doi ani şi ceva de Drept. Dar învăţase mult în Aiud de la preoţi. În discuţiiledevenite uneori dispute la care am asistat, argumentele lui Valeriu faţă de spusele evreului erau pur şi simplu motive de înălţare sufletească. Uitai că eşti în temniţă. Ai fi vrut să mai rămâi, să stai să-l asculţi. În închisoare, Wurmbrandt a afirmat în faţa lui Mihail Lungeanu, a doctorului Floricelşi a lui Aristide Lefa că va deveni ortodox, dar nu l-a crezut nimeni. Era o tragedie când îl apucau crizele. Urla şi zbiera până nu mai putea din cauza durerilor şi ca toţi să aibă grijă de el. Sărmanii doctori deţinuţi îi lăsau pe ceilalţi bolnavi şi se duceau la el, numai ca să nu mai ţipe… Valeriu se purta cu Wurmbrandtdumnezeieşte. Cu toţii s-a purtat dumnezeieşte. Când Gafencu i-a dat lui Richard streptomicina, era într-o stare atât de rea încât nu se ştie dacă aceasta l-ar fi salvat. De altfel, el îşi dorea moartea. El dorea întâlnirea lui cu Maica Domnului. Nu pot să spun acum în cuvintele lui, dar era de o evlavie greu de descris. Poate că nu este suficient, dar este folositor să citeşti întoarcerea la Hristos a lui Ianolide. O fire cu totul alta, dar erau de o prietenie strânsă extraordinară. Era foarte sever şi radical, într-o zi, coborând scările, eu ducându-mă la Valeriu, el le urca şi îmi spune: „Vezi, că eşti programat pentru camera de reeducare. Vezi cum te porţi. Avem încredere în tine”. M-a întors pe dos, pentru că nu ştiam cum ar fi
334 Fragment dintr-un interviu preluat de pe www.sfinţii-inchisorilor.ro.
trebuit să procedez cu ăştia. Şi am ajuns la Valeriu şi îi spun: „Uite ce mi-a spus Ianolide, că voi fi băgat la camera de reeducare”. Era în 12 iunie 1951. Un zâmbet aproape serafic mi-a dat ca să mă întâmpine şi, uitându-se la mine, mi-a zis: „Nu-ţi fie teamă, Octaviane, mâine vei fi eliberat”. Mă uitam la el, crezând că aiurează. „Nu, nu, crede-mă, mâine vei fi eliberat”. Mă pregătisem sufleteşte pentru ce era mai rău. Tot Maica Domnului a intervenit, că puteam să nu mă întâlnesc cu Ianolide. Şi îi zic lui Aurel Caramitru: „Uite ce mi-a spus Valeriu”. Şi el mi-a răspuns: „Crede-l!”
A doua zi, pe 13 iunie, un căpitan intră în camera noastră şi spune: „Care eşti, bă, Anastasescu?” Zic: „Eu”, gândind că mă ia să mă zguduie la camera de reeducare. Zice: „Fă-ţi bagajele şivino încoace”. M-au luat şi m-au dus la Bacău. Când am coborât, am trecut prin faţa ferestrei camerei unde era aşezat Valeriu şi ne-am uitat pentru ultima dată unul la celălalt. Vai, ce moment! Mă despărţeam de un om care a devenit o fiinţă de referinţă pentru mine, pentru tot restul vieţii. De la el am învăţat rugăciunea inimii şi a minţii. Cu fiecare puls, ziceam Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Unii dintre noi se opreau la miluieşte-mă. Am stat de vorbă cu Valeriu despre această rugăciune şi îi zic: „Nu mă bucur de continuitatea rugăciunii”. Ajunsesem să vorbesc aşa cum vorbesc cu dumneavoastră şi în minte să am rugăciunea. Rugăciunea mergea strună. Şi îmi spune Valeriu, cam înainte de a mă elibera: „Va veni o clipă în viaţa ta când inima îţi va cânta singură, fără să-i porunceşti, rugăciunea”. Cuvântul lui Gafencu s-a împlinit în viaţa mea când eram afară şi încălcasem regula domiciliului obligatoriu, fiind luat de un prieten la ţară. Securitatea a aflat că plecasem din Ploieşti şi, când m-am întors acasă, la vreo două săptămâni, văd că uşa de la prăvălie era închisă, deşi era în plină zi. Şi zic: „Unde e tata?” „L-au arestat azi. Au venit să te caute pe tine şi nu te-au găsit şi l-au luat pe el”. Zic: „Dă-mi repede ceva să mănânc şi să mă schimb că plec”. Era în 13 august 1951. Şi când mă pregăteam de plecare, apare tata. Îi dăduseră drumul. Şi mi-a zis tata: „Băiatul tatii, abia acum îmi dau seama prin ce ai trecut”, în aceeaşi zi, vin cinci, în frunte cu un plutonier, mă bagă în garaj, unde mirosea îngrozitor a şobolani, şi încep să-mi pună întrebările de rutină: cum mă cheamă, de ce am fost arestat, pe unde am fost… Şi, în momentul în care trebuiau să înceapă întrebările de fond, a început inima să-mi cânte rugăciunea, dar o cânta cu un glas atât de tare că îmi umpluse toată fiinţa. Iar acest lucru nu s-a petrecut singur, ci împreună cu îmbrăcarea mea într-o sferă luminoasă, incredibil de frumoasă, însoţită de o mireasmă care nu ştiu
400
cum putea să reziste în împuţiciunea aceea. Şi, în momentul acela, mi-am pierdut simţulgravitaţional, de parcă nu mai aparţineam de pământ. Aveam totuşi senzaţia de existenţă a trupului meu, dar încolo eram într-un extaz nepământesc. Tot Maica Domnului şi-a făcut milă de mine. Au urmat trei, patru ore de întrebări şi mă auzeam răspunzând la întrebări, fără ca să ştiu ce răspund. Cred că Valeriu Gafencu, viu, era prezent acolo. Sunt convins total de prezenţa lui acolo. Nu se putea altfel. Când mi-au spus: „Gata, poţi să pleci”, m-a condus plutonierul care asistase la discuţie şi-mi spune: „Dacă ar fi numai o mie de inşi ca dumneata în ţara asta, Securitatea ar fi înfrântă”. Valeriu nu te chestiona să-i povesteşti din viaţa ta, numai dacă îţi venea ţie în gând, dar nu te întreba. El numai îţi spunea ce să faci şiştia la un moment ce gândeşti tu, ce lucru te interesează. Avea înainte-vedere, calitate recunoscută numai de către cei ce aveau credinţă…
Cât am stat la Târgu-Ocna, împreună cu Aurel Caramitru, îi dădeam să mănânce lui Valeriu. În noaptea de înviere stătea în pat şi eu pe marginea patului, priveam pe geam. Şi în faţa închisorii e dealul Măgurei, unde este un schit. Şi a fost o încântare când au început să bată clopotele. Când s-a sfârşit slujba, oamenii au început să coboare dealul cu lumânări aprinse. La un moment dat, am considerat că am terminat să-i spun lui Valeriu ce văd. Dar el era dornic să-i mai spun, chiar repetând, şi când a văzut că tac mi-a zis: „Uită-te acum”. Şi se uita în ochii mei şi vedea ce vedeau ochii mei, iar gura mea tăcea. Dar el spunea cu gura lui tot ce vedeau ochii mei. Un sfânt, un sfânt cu adevărat…
de Ciprian Voicilă
BĂDIA CONSTANTIN (TACHE) RODAS
TACHE RODAS, CEL CU NEPUTINŢĂ DE BIRUIT
ÎNFRUNTÂND TEMNIŢELE COMUNISTE, DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI
Tache Rodas, fost deţinut politic în temniţele comuniste, este unul din brazii neîndoiţi ai rezistenţei anticomuniste, care nu a fost învins de reeducarea materialist-bolşevică.
Dacă multe din personalităţile de renume ale Ortodoxiei şi neamului românesc au cedat torturilor insuportabile, atât trupeşti cât şi psihice,
Tache Rodas, şi cu siguranţă şialţii, a învins. Este un model de demnitate şibiruinţă în faţa unor greutăţi ce
par imposibil de învins. El vine să ne arate, nouă, generaţiei de azi, că nimic nu este cu neputinţă dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu. Când vorbeşte despre chinurile suferite în închisoare, nu simţi durerea pe care a băut-o până la capăt din destul din paharul pătimirii, ci bucuria izvorâtă din suferinţă, o suferinţă nobilă, discretă, în Hristos. Tache chiar râde când este întrebat de torturile din temniţă, dar face asta pentru a-ţi transmite ţie,
celui ce-l asculţi, biruinţa bucuriei mai mult decât durerea care te-ar putea înspăimânta. Când îl asculţi pe Tache îţi vine şiţie să suferi, îţidoreşti şi tu parcă acea biruinţă a Crucii, de care doar cei aleşi se învrednicesc. El te face să vezi Crucea ca o binecuvântare, o vrednicie, iar nu ca un blestem.
Pentru mulţi dintre noi suferinţa, boala sau orice alt necaz şi nedreptate par
chinuri, blestem ce ne chinuim din răsputeri să îl îndepărtăm. Tache nu a luptat împotriva suferinţei, el a luptat împotriva lepădării, laşităţii, căderii morale în faţa compromisului. El nu s-a temut de cei ce-i puteau ucide trupul, ci de cei ce-i puteau ucide sufletul. Cea mai grea suferinţă e cea morală, înfrângerea sufletului, pactul cu satana şi trădarea lui Dumnezeu. Tache a ştiut să învingă, dar nu prin puterile lui. Care a fost secretul biruinţei lui, vom vedea în cele ce urmează.
Iar dacă are o durere în suflet este aceea că noi, cei de azi, nu preţuim jertfa lor, pentru că cei ce ne conduc şi azi au avut grijă să şteargă aceste pagini sângeroase din istoria noastră, falsificând-o. De ce? Nu doar pentru că tot ei conduc şi azi, dar şi pentru că nouă nu ne pasă, pentru indolenţa noastră. Cine caută… ar trebui să găsească. Cu toate acestea ei nu au murit, nu au pătimit degeaba. Despre jertfa lor prea puţin se vorbeşte, dar jertfa lor valorează doar înaintea lui Dumnezeu şi pentru jertfa lor poate că Dumnezeu a mai ţinut acest neam românesc. Lor le va da răsplata cuvenită şi celor ce vor avea urechi să audă şi ochi care să vadă. Dar ce se va-ntâmpla cu acest neam dacă nu va mai avea urechi să audă strigătul suferinţelor lor, şi nu va cinsti martirajul înaintaşilor lor? Acel neam îşi pierde atunci sensul şiexistenţa. Câţi dintre cei de azi cunosc adevăratele orori comise de comunişti asupra poporului român, nu cel de la suprafaţă, ci cel întemniţat în beciurile Securităţii? Să ascultăm aşadar câteva din mărturisirile lui Tache Rodas despre fenomenul reeducării din închisoarea Piteşti.
FENOMENUL PITEŞTI335. „DUMNEZEU MI-A TRIMIS MIE HARUL SĂU, DESFRICOŞÂNDU-MĂ”.
în seara zilei de Buna Vestire, în timp ce noi scoteam tinetele de murdărie, gardianul ne-a zorit zicându-ne: „Mai repede! Mai repede, că avem treabă în seara asta!”.
în sinea mea ziceam că gardianul s-a ţicnit la cap, deoarece în nicio închisoare nu existau treburi după programul de seară. La câteva minute după ce ne-am întors de la WC, uşa s-a deschis brusc şi în cameră a intrat renumitul Ţurcanu cu câţivadeţinuţi după el. În uşă s-a oprit liota de gardieni ce au privit începutul, apoi au închis uşa. Ţurcanu a venit direct
335 Câteva selecţii din cartea Mărturisiri din mlaştina disperării de D. Bordeianu.
la mine. M-a prins de gât şi a început să mă trântească cu capul de paturi.
Cei vreo 25 de studenţi pe care i-am găsit la sosirea noastră în cameră, au
scos de sub rogojini şi de prin bagaje bâte, împărţindu-se fiecare pe victime,
tot câte trei pe unul, şi au început să ne lovească fără milă. Ne-au măcelărit
pur şi simplu. Atâta au lovit în noi, până nu ne-am mai putut ridica de jos.
Apoi ne-au dezbrăcat pe toţi în pielea goală şi ne-au făcut ei, deţinuţii, cea
mai minuţioasăpercheziţie pe care am suportat-o vreodată în închisoare….
Sub pieptul păros, puţin dezvelit, al lui Ţurcanu, parcă băteau două inimi în
contratimp. Una de fiară feroce şi alta de mişel fără margini. Îşi ţinea discursul urlând şi privind direct la mine. Simţeam pârjolul otrăvit al acestui
suflet negru care i-a înspăimântat pe toţi. Dumnezeu mi-a trimis mie harul
Său, desfricoşându-mă. De glasul său cutremurător nu simţeam nicio înfiorare….„Veţi muri când vreau eu. Niciunul nu va scăpa de aici nereeducat.
Aşa am hotărât eu! Nu voi lăsa pe niciun bandit să înşele clasa muncitoare.
Dacă asta nu înţelegeţi de bunăvoie, o veţi face de frica morţii. Nu puteţi rezista. De mâinile mele ai să mori, banditule!”.
Privirea lui Ţurcanu era aţintită direct asupra mea, dar Dumnezeu mi-a dat
un asemenea curaj, că îl dominam. Eram sigur că nu va sări la mine să mă ia la
palme. Aşa a fost. „Eu fac cum vreau eu, nu cum vreţi voi”. „Ce zici, măi banditule?” Tot mie mi se adresa. Eu tăceam, privindu-l ţintă. Nici dispreţuitor,
nici sever, nici răzbunător. Îl priveam, pur şi simplu. Doamne, Dumnezeule!
Numai cine n-a cunoscut închisoarea Piteşti şi n-a trecut prin camera „4 spital” ca să-l cunoască pe Ţurcanu şi pe acoliţii săi dezumanizaţi, numai acela
poate să spună că ar fi putut ca să reziste. În rest, nimeni. Absolut nimeni.
Niciunul din cei care au gustat această ciorbă amară nu va spune că se poate
rezista. Şi, continuă Ţurcanu, căci se vedea că are poftă să se prezinte şi să ne
arate ce-i poate capul: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism această mare minciună şi toată lumea ar fi trăit în linişte!” „Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e
lucru adevărat, nu basme de adormit copiii”. Zicând acestea a ieşit pe uşăşi ne-a lăsat pe mâna celorlalţi călăi, de dânsul creaţi, după chipul şi asemănarea lui. Toţi erau roboţi cu fantezie şi multă iniţiativă spre cumplitate…
„AJUTĂ-MĂ, MAICA DOMNULUI SĂ REZIST! NU MĂ LĂSA PRADĂ CĂDERII!”
Dumnezeu mi-a ascultat însă ruga şi mi-a dat tărie în faţa lui Ţurcanu, conducătorul „reeducării” de la închisoarea Piteşti şi bestia cea mai feroce din această închisoare. Ţurcanu a delegat pe alţii să mă ancheteze. Să strângă şurubul ca să scoată ceva de la mine. Să mă moaie. Să-mi dilueze tăria şi să devin şi eu asemenea lor. Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioară Maria: „Ajută-mă, Maica Domnului să rezist! Nu mă lăsa pradă căderii!”. În acelaşi timp şi torţionarii îmi ziceau, batjocorindu-mă: „Tatăl vostru din ceruri vă încearcă, ca să vadă cât rezistaţi, pentru că are nevoie de voi”.
Şi iar apărea Ţurcanu: „Cum merge, Costică, Com şaEronime?”. „Am un mare bandit”. „Cine e?” „Rodas Tache”. A făcut semn celor doi să mă abandoneze şi m-a luat Ţurcanu în primire: „Măi bădie, vino la mine. Mă, până acum nu mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprişan, nici Hoinic, nici alţii care au crezut că pot rezista. Am avut eu grijă să nu le stea inima şi să fie declaraţi eroi. Tu ce vrei? Crezi că ai să rezişti?”. „Nu-i vorba de rezistenţă, domnuŢurcanu, dar n-am ce spune”. „Nu despre tine, mă. Despre alţii”. „Pe alţii nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai cinci ani condamnare”. „Mă, de mâinile mele ai să mori”. „Pot să mor, domnuleŢurcanu, că şi aşa nu mai are cine să mă plângă. Vă fac plăcerea de bunăvoie ca să mă omorâţi”. „Aaa, plăcerea?!! Din cauza unui bandit ca tine, legionar împuţit, care mai are unele reţineri, nu ne putem noi, ceilalţi, să ne revedem familiile şi copiii. În genunchi!” Ţurcanu împreună cu Juberian au scos din tinetă două frânghii de cânepă ude cu care au început să mă croiască peste cap. Mi s-a părut cea mai groaznică tortură, căci mi se scuturau creierii în cap. În această perioadă grea, am ajuns să nu mă mai pot ţine pe picioare. Pielea mi s-a încreţit, făcând cute care nu mai dispăreau. Oriunde apăsam cu degetul, se făcea groapă. Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame şi de su ferinţa neîntreruptă. Pe picioare, îmi apăruseră câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi şi sânge extrem de cleioasă. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram bătut la tălpi. Cei care mă ţineau, nu se cruţau. Era o durere dublă. Nu ştiam care e cea mai mare: usturimea pielii lipită de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce le luam la tălpi în număr nelimitat.
RUGĂCIUNEA CĂTRE DUMNEZEU
„Dumnezeule, Dumnezeule, Maică Preacurată, ajutaţi-mă! Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă să trec şi peste această grea încercare”.
Simţeam cum puterile mă părăsesc şi strigam la Dumnezeu cu disperare: „Ajută-mă, Doamne, şiţine-mă sănătos, să nu-mi pierd minţile asemeni roboţilor care mă torturează”. N-am reuşit să-i înţeleg. Îmi dădeam seama că dacă voi deveni asemenea lor, voi înţelege. De aceea strigam din toate puterile sufletului meu ca să mă mântuiască. Rugăciunea era simplă şi scurtă: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, adu-ţi aminte de mine! Preasfântă Fecioară, ocroteşte-mă!”. Acestea erau cele trei rugăciuni pe care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor.
îmi era frică de clipa când îmi voi pierde minţileşi voi deveni asemenea torţionarilor mei. De aceea şi strigam în gândul meu cel răvăşit: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”
„HARUL LUI DUMNEZEU A FOST DEASUPRA MEA”.
Nu prin forţele proprii am reuşit să rezist timp de opt luni tuturor încercărilor la camera „4 spital”. Nu mă voi lăuda niciodată că prin propria mea tărie şi iscusinţă, am trecut hopul cel greu al terorii de la închisoarea Piteşti. Am rezistat pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Aşa a vrut El, Creatorul cerului şi al pământului ca să mai existe câte unul care să scape nemurdărit din acest groaznic potop al sufletelor. În toate anchetele diabolice pe care Ţurcanu le făcea asupra mea se întâmpla un lucru deosebit de interesant. Torturile care mi se aplicau zilnic erau duse până la limita rezistenţei posibile. Tocmai când ajungeam să nu mai pot, să le zic : „Gata, mă reeduc, lovesc şi eu pe alţii, aşa cum faceţi voi, reeducaţii” – exact atunci se oprea tortura şi eram trimis pe pat „în poziţie”
pentru refacere. Nu o dată mi s-a întâmplat acest lucru, ci de zeci de ori.
„DUMNEZEU NU E BUN, E DREPT, PENTRU CĂ A ÎNGĂDUIT
CA EU, UN PĂCĂTOS, SĂ FIU BĂTUT PE DREPTATE DE TINE”
INTERVIU CU TACHE RODAS336. 47
D-le Tache Rodas, şi cum aţireuşit să înduraţi toate aceste chinuri?
Cum mi-ai zis? Domn? Domnitorii au murit, acum sunt regi şişefi de Stat.
La botez nu zice: Se botează robul lui Dumnezeu,Domnul cutare… Mie să-mi
ziceţi Tache. Pe mine Maica Domnului m-a ajutat. De la o vreme nu mai
simţeam durerile. Eu nu simţeam nimic, încât Ţurcanu era foarte derutat
de faptul că eu nu scoteam un sunet, nu ţipam pentru că nu simţeam. Şi avea
o satisfacţie aparte să mă chinuie pe mine neîncetat doar, doar m-o face să
urlu. Cred că Dumnezeu m-a ajutat să nu simt durerea pentru că nu i-am
judecat pe ceilalţi fraţi de detenţie care cedaseră reeducării şi deveniseră ei înşişi torţionari. Niciunul n-a cedat de plăcere. Şi ei se întrebau: „De ce nu
ţipă ăsta?” A fost ajutorul Maicii Domnului şi al lui Dumnezeu. Am trăit
nişte minuni de necrezut.
Şi nu aţi ţipat niciodată de durere?
Ba da, o singură dată. Dar nu pentru mine. La un camarad de al meu se găsise o icoană a Maicii Domnului cu Mântuitorul. Şi a ieşit mare scandal
cu anchetă, a cui este icoana. Ne-a luat pe toţi în ture de bătaie, dar niciunul din noi nu spunea a cui era icoana. Şi Colonelul Crăciun, că eram
la Aiud deja, a vrut să calce icoana Maici Domnului în picioare să o sfărâme. Atunci, când am văzut că vor să o bată şi pe Maica Domnului m-a durut. Mă rugam la Maica Domnului: „Maica Domnului iartă-l pe ăsta”, şi mi-a venit gândul să ţip ca să o scap pe Măicuţa domnului. Şi am
ţipat o dată! Ăştiatoţi s-au oprit miraţi: „Cine l-a bătut, cine l-a lovit? A
ţipat Tache?” Nu le venea să creadă pentru că ei ştiau că eu nu ţipam. Şi aşa am scăpat-o pe Maica Domnului şi n-au mai călcat icoana în picioare.
336 Interviu realizat de Monahia Fotini.
Dar pentru ce fapte eraţi torturat zilnic, mai mult decât ceilalţi deţinuţi? Păi dacă pe mine nu mă durea? De ce să sufere ceilalţi fraţi ca să îi doară pe ei? Eu le ziceam să mă bată pe mine că şi aşa nu simţeam nimic şi luam asupra mea toate acuzele ce se aduceau lor. Era un fel de amorţire, ca la anestezie când mergi la stomatolog.
La Piteşti, mai înainte de ziua de 15 august, aveau nevoie afară la bucătărie să sparg nişte dovleci mai mari. În timpul ăsta l-am recunoscut pe un camarad din Sinaia. Şi i-am zis: „Fii atent. Toţi care au venit în Piteşti sunt în reeducare. Nu m-ai cunoscut. Nu te-am cunoscut”. Vine seara şi apare Ţurcanu. Eram în poziţia aceea fixă în care nu aveai voie să stai rezemat şi mă cheamă: „Vino încoace. Cu cine ai vorbit?” „Nu ştiu”. „Ei, lasă că te aranjez eu!”. Dimineaţa a pus o saltea în uşă să nu se audă dacă ţip. Dar n-am ţipat pentru că nu mă durea. M-au bătut cu picioarele şi a doua zi, iar m-au luat. Schimbul celălalt, şi nici acum n-am ţipat, şiei erau înnebuniţi că nu ţip. Aşa că am avut noroc de bătaie. Ştiţi de ce? Pentru că bătaia e ruptă din rai. Face bine chiar şi la reumatism (râde).
Totuşi nu aţi avut şi momente de durere? Ce vă durea mai tare? Pe mine nimic. Pe ăla care dădea. Pe el îl durea (râde). Doi dădeau şi doi ţineau şi aşa oboseau. Eram supus la multe torturi, bătaia la tălpi şi la dos apoi mă puneau să joc pe un sac ud, să jucăm sârba, aşa ne batjocoreau ei. Şi câte alte batjocuri au mai fost, blasfemii la adresa lui Dumnezeu, aveau ceva cu credinţa, asta îi deranja. Astea au durut, blasfemii în Săptămâna Patimilor şi de Paşti… ce nici nu vi le pot spune eu aici337.
337 În altă parte totuşi Tache Rodas face următoare mărturisire: „A venit şi Săptămâna Mare a anului 1951. Duminica următoare, urma sărbătoarea învierii Domnului Iisus Hristos. Ţurcanu ne-a pregătit un program special pentru toată Săptămâna Mare, un program ce trebuia să ne zdruncine definitiv credinţa în Dumnezeu. Începând de luni, ne-a dezbrăcat pe noi cei consideraţi «bandiţi» în pielea goală. Ne-a obligat să mergem în patru labe, în formă de cerc şi să ne lingem în dos reciproc. El stătea la mijloc cu un ciomag în mână şi lovea crunt pe cel care nu executa corect această blasfemie. Ceilalţi reeducaţi dezumanizaţi stăteau pe margini râzând, bătând în palme şi strigând: «Hop hop! hop hop! hop hop!». Executam înfiorat şi plin de groază, rugându-mă: «Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să nu-mi pierd credinţa în Tine! Hristoase Dumnezeule, ajută-mă să nu mi se tulbure conştiinţa aşa cum s-a tulburat a celor ce-l aplaudau pe Ţurcanu». Îmi dădeam seama că mâine, când se va scrie istoria, când se va pomeni despre aceste fapte, nimeni nu-şi va pune întrebarea cum s-a ajuns la o asemenea situaţie. Se va spune doar ce ai făcut. Aceasta va însemna o a doua moarte. O dată ai murit prin „spălarea creierului” ca urmare a torturilor şi a doua oară ai murit în urma aprecierii urmaşilor, care nu vor avea capacitatea de a pricepe”
Nu aţi avut momente de revoltă faţă de Dumnezeu pentru toate torturile suferite pe nedrept?
O singură dată am plâns într-o noapte de înviere. Şi o singură dată mi-a fost foame. Eram la Poarta-Albă, pe şantierul Canalul Dunăre-Marea Neagră şi era un ger cumplit de decembrie. Dacă venea pe şantiercăruţa cu butoaiele cu mâncare, ni se dădea un morcov, o gamelă cu arpacaş şi o cană cu apă fierbinte. Şi niciodată până atunci nu m-am văitat. Şi nu erau numai deţinuţi politici, era şi o brigadă de drept comun. Apoi când am luat gamela să duc mâncarea la gură, vântul puternic mi-a zburat gamela cu mâncare cu tot şi am rămas flămând. Şi am venit ud la baracă şi m-am aşezat pe priciul acela şi am început să mă plâng: „Maica Domnului, nu mai pot. Au îngheţat şi hainele de pe mine şi mi-e şifoameeee! Nu mai pot”. M-am sculat de pe prici şi am ieşit din baracă. Am început să mă plimb pe afară, pe unde era şi brigadierul, văitându-mă, când m-am trezit cu o lovitură după cap: „Aoleu! Maica Domnului după ce că mi-e foame, înfrigurat, mai sunt şi lovit cu piatra după cap? Cu ce a dat ăla?” Când mă uit, era… un sfert de pâine. Şi era şi proaspătă. Maica Domnului mi-a dat cu pâinea în cap. Am mâncat şi apoi am venit în baracă. Mi-a fost şi cald în noaptea aceea şi o simţeam pe Maica Domnului aproape. Momente ca acestea nu se pot explica. De aceea nici nu pot să scriu. Cui îi spui, zice: „A, faci pe martirul. Nu vezi că eşti sănătos?” Aşa e, că bătaia te ţine bine, te menţine. Eu cu ochiul ăsta nu văd nimic şi nu aud nimic fără aparat din cauza bătăilor.
Aţi mai simţit ajutorul şi ocrotirea minunată a Maicii Domnului şi în alte situaţii? Mi-amintesc că la Gherla, în cartierul grofului în capăt aveai biserica. În vremea aceea aveam nişte lucrări mai păcătoase la atelierul de tâmplărie, aveam de făcut nişteuşoare la lăzi în cinci secunde fiecare şi nu se puteau face, că erau cu miile. Făceam 20.000 în şase ore. M-am dus la secţia de păr de porc unde se făceau perii, bidinele şi le-am cerut o pensulă de păr, dar nu mi-au dat. Atunci m-am hotărât să o fur. Am ieşit în timpul nopţii din închisoare, am mers în curtea celularului până la castelul grofului şi nu m-a văzut niciun gardian. N-am întâlnit niciun gardian. Asta era o mare minune să ieşi de pe poarta puşcăriei neobservat. Numai Maica Domnului m-a acoperit să îmi împlinească mie rugăciunea.
Cum vă rugaţi?
Singur. Ştiam acatiste pe de rost. Nu aveam nevoie de carte. Şi aveam program.
Când era programul de rugăciune?
Dimineaţa, după numărătoare, când ştiaimişcarea gardianului pe culoar
410
şi la cinci după-amiaza. Pereţii celulei erau bibliotecă. Când prindeai câte o bucată de săpun sau altceva, o foloseai pentru scris şi de multe ori, venea închiderea şi nu-ţi terminai treaba. În general n-am simţit deloc timpul. Şi de la început, i-am iertat pe toţi care m-au bătut că altfel nu se poate. Pentru că eu pe dreptate pătimeam în temniţă. Mâncai deseori bătaie doar pentru că spuneai că tu crezi în Dumnezeu. Şi-ntr-o zi, când mă bătea Ţurcanu şi mă-ntreba: „Ia, zi, mă, banditule! Mai crezi că Dumnezeu e bun? Nu vedeţi că vă lasă să suferiţi aici?”. Atunci eu i-am zis: „Nu, Dumnezeu nu e bun”… Ţurcanu s-a oprit mirat: „Ia auzi, măi, ce zice Tache, că nu e bun Dumnezeu. Dar cum e, banditule?” „Dumnezeu nu e bun, e drept, pentru că a îngăduit ca eu, un păcătos, să fiu bătut pe dreptate de tine”.
Aveţi un cuvânt şi pentru cei care se străduiesc pe cât pot să ţină dreptarul credinţei mai departe şi linia martirilor noştri?
Şi dumneavoastră poate veţi suferi prigoniri. Atât vă sfătuiesc: să nu turnaţi pe nimeni. Orice vă întreabă să răspundeţi: „Nu ştiu, nu am văzut, nu am auzit, nu cunosc”. Şi aşaveţi scăpa de căderi şi compromisuri mari. Să vă ajute Dumnezeu şi Maica Domnului să duceţi mai departe idealul nostru!
UN ALT INTERVIU CU TACHE RODAS DESPRE CUM SĂ REZISTĂM ÎN VREME DE PRIGOANĂ
DomnuleRodas, ne povesteaţi o dată că sunteţi nepot al Noului Martir, canonizat de Biserica Greacă, Mitropolitul Hrisostom de Smirna. Aţi simţit în temniţă ajutorul şi rugăciunile acestui sfânt, unchi al dumneavoastră? în toată perioada puşcăriei am ştiut că Maica Domnului şi rugăciunile unchiului meu sfânt m-au ajutat să rezist, să nu cedez torturilor şi reeducării.
în chinurile cele mai mari simţeam înlăuntrul meu o forţă, o bucurie care mă întărea şi nu simţeam nimic când eram bătut. Mitropolitul Hrisostom de Smirna este fratele bunicului meu şi a fost martirizat de către turci în chinuri inimaginabile, apoi trupul i-a fost batjocorit în mijlocul mulţimii. Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec şi mama româncă, dar întotdeauna am trăit şi simţitromâneşte şi nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc şi de credinţa ortodoxă. M-am născut în Ploieşti în 1924 anul ăsta fac 92 de ani am terminat Liceul economic şi am lucrat ca şi contabil până m-au arestat în 42. Tatăl meu, în timpul prigoanei comuniste, s-a refugiat înapoi în Grecia, împreună cu fratele meu, iar tata a murit fără să mai dea ochii cu mine (plânge). Pe mama am iubit-o foarte mult, dar şi pe ea mi-a smuls-o Securitatea, după ce am ieşit din puşcărie; au omorât-o, a fost călcată de maşină. Am simţit când a murit mama. Eram la mănăstire la Secu şi am lăsat un pomelnic pentru vii. Iar Părintele căruia i-am lăsat pomelnicul, mă întreabă surprinzător dacă şi mama este bine să o trecem la vii. Şi am început să plâng: „Maica Domnului, ce o fi? Hai acasă”. Şi o omorâseră de o oră jumătate, două… Într-adevăr, când am ajuns acasă, mama nu mai era printre cei vii (plânge).
Nu mai plânge, Tache, că te mândreşti, reacţionează foarte prompt doamna Matilda, soţia lui Tache. Ce ai?
„Ceai? Nu, n-am băut” se redresează imediat domnul Tache. Şi revine la povestire.
Matilda, soţia mea, e îngerul meu păzitor. Mi-a trimis-o Dumnezeu să aibă grijă de mine, iar eu ascult de ea, ea este stareţa mea. În 64, când am fost eliberat din Aiud, am luat trenul din Teiuş până la Ploieşti şi la Braşov se urcă o domnişoară în vagon cu noi. Ea a tot ascultat poveştile noastre din temniţă şi erau alţii care vorbeau despre mine ce am mai pătimit eu prin închisoare. Mă făceau ăştia martir şi dumneaei a crezut (râde). Asculta ea cu atenţie şi zice: „Domnilor, nu vă supăraţi, am auzit vorbindu-se de un tânăr, care a suferit atâtea. Cine e, că eu mă mărit cu el. Am casă, am masă, nu îmi trebuie nimic, decât un om ca ăsta”. Când a văzut că sunt chiar eu, domnişoara mi-a dat adresa. Şi aşa… ne-am căsătorit, să ne ducem împreună traiul şi la bine şi la rău.
Da, eu auzisem de la Radio România Liberă intervine d-na Matilda despre
Fenomenul Piteşti şi chiar despre Tache, cât a suferit acolo şi nu a cedat, nu şi-a
412
compromis nici sufletul, nici nu s-a lepădat de credinţa în idealurile neamului nostru, şi eram tare impresionată. Mă rugam la Dumnezeu şi-mi doream mult să mă căsătoresc cu un aşa om. Şi mi-a dat Dumnezeu ce am căutat. Ne-am cununat în 1971 la m-rea Ghighiu.
„MAICA DOMNULUI M-A AJUTAT SĂ ÎNFRUNT TOŢI CEI 17 ANI DE PUŞCĂRIE”.
Domnule Tache, dar nu aţi cârtit niciodată pentru câte necazuri v-a îngăduit Dumnezeu să aveţi?
Nu, niciodată. Eu I-am mulţumit lui Dumnezeu că El este drept şi mă judecă după dreptate, pe mine, un păcătos. Dar am avut mare nădejde şi ajutor de la Maica Domnului. Ştiţi, ea e milostivă şi pe ea o rugam să intervină la Judecătorul să mă ierte şi mari minuni am mai păţit eu cu Maica Domnului. Multe… Maica Domnului m-a ajutat să înfrunt toţi cei 17 ani de puşcărie.
Sunteţi renumit pentru atitudinea verticală pe care aţi avut-o de-a lungul celor 17 ani de calvar în temniţele comuniste, cât şi pentru faptul că nu aţi ţipat niciodată în urma torturilor. Nu aţi avut niciodată momente în care să cedaţi sau să faceţi mici compromisuri pentru a scăpa de chinuri?
Niciodată! Ei, gardienii şisecuriştii, erau foarte contrariaţi şinervoşi pentru că eu nu mă arătam afectat de injuriile lor, de torturile lor, de atitudinile lor. Eu nu i-am luat în serios, că apoi păreau ei importanţi în faţa noastră. Nu le acordam nicio atenţie, ba dimpotrivă le mai făceam cu ochiul. De pildă, la Aiud colonelul Crăciun, temutul colonel, probabil aţi auzit, toţi îi ştiau de frică mă cheamă pe mine la raport în curtea penitenciarului Aiud, pentru că refuzasem reeducarea, adică să torn eu pe prietenii mei – şi mă întreabă: „De ce nu primeşti reeducarea, măi, banditule?”. „Pentru că eu nu renunţ la credinţa mea!” i-am răspuns răspicat. Colonelul Crăciun, care nu ţipa la nimeni niciodată, pentru că toţi gardienii îi ştiau de frică, uimit, se încruntă şi urlă la mine: „Care credinţă măi, banditule?”. Iar eu îi răspundeam cu un calm ce îl înfuria: „Degeaba faceţi pe nervosul cu mine, că eu nu renunţla credinţa mea”. Şi mă trimite la zarcă, cea mai aspră cameră de pedeapsă, care era o cameră tip frigider, fără căldură, fără lumină. Priciul ţi-l întindea doar seara şi în rest nu aveai voie să te aşezi. Nici de mâncare nu-ţi dădeau decât un sfert de pâine pe zi. Dar m-a păzit Maica Domnului, nu mi-a fost nici foame, nici frig. Lângă zarcă era biroul unui gardian şi mă rezemam de peretele încălzit al camerei lui, iar Maica Domnului aşa i-a înmuiat inima că mi-a dat şi de mâncare şi am dus-o aşa bine o săptămână cât am stat la zarcă. După o săptămână, când am revenit la celula mea, toţi din celulă erau uimiţi cum de arăt eu aşa de bine. „Păi am mâncat bine”, le-am zis. „Păi cum ai mâncat?” „Păi dacă mi-au dat” (râde). Ceilalţi deţinuţiieşeaudesfiguraţi de la zarcă, dar mie mi-a fost cald şi bine. Într-o zi mă scoate iar la plimbare şi în curte mă întâlnesc cu Părintele Ioan de la Vladimireşti. Demult doream eu să îl întâlnesc. M-am apropiat de el: „Sărut mâna, Părinte!” „O, domnuleRodas! Mă rog pentru dumneata în toate rugăciunile mele de dimineaţa până târziu, pentru că ştim cu toţii la ce chinuri eşti supus”. „Părinte, dar trăiesc prin minunile Maicii Domnului”.
Aşa că se mai rugau şialţii pentru mine. Am dus-o bine.
CUM L-A PARALIZAT DUMNEZEU CA SĂ NU POATĂ FI EXECUTAT.
Nu v-aţi temut nici de moarte?
Nu m-a lăsat Maica Domnului. Şi când nu vrea Dumnezeu să mori, nu mori. În timpul procesului de la Ploieşti, procesul lui Ţurcanu, au vrut să mă execute. Eu nu ştiam că eram pe lista celor ce urmau să fie executaţi. În dimineaţa aceea m-am trezit cu spatele paralizat, încât nici nu mă puteam ridica din pat. Trebuia să mă prezint la proces şi eu nu mă puteam ridica. Ei credeau că sunt în grevă şi le-am zis: „Domnule, eu nu fac grevă, eu nu mă pot ridica din pat”. Au încercat să mă ridice cu forţa, dar nu au reuşit. Şi-au dat seama că sunt imobilizat datorită coloanei şi au chemat o echipă de medici să mă pună pe picioare. În fiecare zi îmi făceau câte o injecţie în coloană, dar în zadar. Apoi am aflat că trebuia să fiu executat, dar orice execuţie se face în picioare, iar eu nu mă puteam ridica. Plutonul de execuţie mă aştepta afară. După trei zile vin gardienii să mă ia, să mă execute: „Rodas, sus!”. Dar eu, chiar dacă nu avusesem niciodată probleme cu coloana, de data aceasta nu mă puteam ridica din pat. Auzisem cum îi executase pe alţi deţinuţi în ziua aceea. Comandantul plutonului de execuţie, văzându-mă aşa, s-a înfuriat urlând: „Dă-l dracului, lasă-l pe ăsta!” Şi aşa m-a ocolit moartea. În acea zi au executat mai mulţi deţinuţi de drept comun, iar familia mea fusese înştiinţată că urma să fiu executat. Un văr de-al mamei a venit să identifice trupul meu şi a văzut pe unul mort ce semăna cu mine şi a chemat-o pe mama, spunându-i că am murit. Dar un gardian a liniştit-o: „Du-te, măi femeie acasă, că nu e fiu-tu. Nu mai e la noi, e plecat la un spital”. Sărmana mama, prin ce şocuri a trecut ea!
Nu v-a fost teamă că vă pierdeţi puterea?
Niciodată. O dată m-am temut la Gherla, dar şi de acolo m-a scos Maica Domnului nevătămat. Erau vreo două sute de deţinuţiizolaţi şi nu aveai voie să vorbeşti cu nimeni. Într-o zi ne-au scos în curte să tăiem legume. În timpul ăsta vin niştecondamnaţi de la Piteşti, care făcuseră reeducarea; nu aveai voie să şopteşti ceva despre reeducare; ăştia erau veniţi de la Piteşti să introducă şi la Gherla reeducarea. Şi am vorbit cu unul despre acest pericol şi el, ameninţat, m-a turnat. Seara, vine Ţurcanu: „Vino încoace! Ce ai vorbit?” „Nimic!” „Vino încoace!” Şi a început bătaia: cu pumnii, cu picioarele, avea o coadă de mătură din aia de lemn. Seara a adus un pat şi l-a pus în uşă cu o saltea, ca să nu se audă zgomot de afară. Dar nu am ţipat niciodată. O noapte şi o zi am fost în dansul lui. M-a durut până la un moment dat, când nu am mai simţit nimic, cu acoperământul Maicii Domnului. Tot corpul îmi era lovit cu ciomagul, eu nu ţipam deloc şi el înnebunea de ciudă, încercări am avut destule, dar Maica Domnului m-a salvat, de necrezut. În noaptea aceea nu am mai simţit nicio durere, dădea şi nu mă durea. Ţurcanu se uita la mine dacă nu ţipam, se uita la capul meu că nu plâng, nu râd şi se temea să nu fi murit.
„TOTUL ÎN VIAŢA MEA A FOST MAICA DOMNULUI”.
Dar în suflet ce simţeaţi în acele momente?
M-am simţit bine, ca în rai! (râde). Nu m-a durut deloc. Bătaia este ruptă din rai. Ştii ce frumos te uiţi în Rai? Te uiţi de sus în jos. Ştii ce bine era acolo?… Să vă rugaţi mai mult la Maica Domnului! De asta înnebuneau ei, că nu ţip. Doi mă ţineau aşa şi Ţurcanu dansa pe mine. O singură dată am ţipat la Jilava, când nişte gardieni au jucat pe icoana Maicii Domnului. „Maica Domnului nu pot să fac nimic!?”. Şi am ţipat, gardienii s-au oprit: „O, ţipăRodas!” Şi am scăpat şi eu şi pe Maica Domnului de la bătaie. Ei dansau pe mine şi eu nu simţeam nimic. Uite (ne arată două coaste din faţă), aici m-au călcat în picioare şi s-au rupt coastele. Dar în timp s-au sudat aşa singure şi trăiesc şi merg şi acum. Totul în viaţa mea a fost Maica Domnului. Mai era şi bătaia la tălpi. La picioare doi mă ţineau şialţi doi mă băteau. De aceea merg foarte bine acum. Se umfla piciorul ca o pernă şi aduceau un preş ud să mergi pe el, ca să ne revenim. Te durea de parcă îţi bătea cuie în talpă. Pentru că aşa era dispoziţie, ca în două ore să revii la normal. „Acum eşti ca nou, du-te şi te culcă!”
Pentru ce vă băteau în Special?
în primul rând te băteau ca să te lepezi de credinţă, de Maica Domnului şi de Mântuitorul. Te băteau să zici ceva de Maica Domnului, trebuia să înjuri de Dumnezeu şi Maica Domnului. Şi în al doilea rând te băteau ca să torni un prieten bun.
Cât timp durau acesteşedinţe de tortură?
Cu mine nu se terminau niciodată. Noapte şi zi, zi şi noapte. Într-o zi vine Ţurcanu şi zice: „Toată lumea liberă! Rodas şi Suciu la prici să spălaţi cimentul (adică să-i tortureze cu bătaia). Într-o noapte m-a lovit cu bocancul un deţinut reeducat. A venit Ţurcanu: „Cine l-a lovit?”. Nu am zis nimic.
Cum era să îl pârăsc pe fratele meu? Au fost mulţi dintre foştii camarazi care au cedat reeducării şi au devenit proprii noştritorţionari.
Cum aţireuşit să îi iertaţi? I-aţi judecat pentru trădările lor?
Nu condamn pe nimeni, pentru că nu ştii cât poate rezistenţaomenească. Unora le-a cedat trupul şi nu au mai raţionat. Te puneau să mănânci ca porcii, în genunchi, cu gamela jos şi mâinile la spate: „Hai, mâncaţi!”. Ne
puneau ca în horă să pupăm fundul celuilalt, să batjocorim sfintele sărbători şisfinţii. În Săptămâna Mare, de la Florii până la Paşti era distracţie cu
noi. Toţi, dezbrăcaţi, puşi roată, ca să îl săruţi pe celălalt în fund… Mulţi
au cedat trupeşte şi psihicul nu le-a mai rezistat. Au căzut în general cam
75%, dar nu sunt vinovaţi. Spuneau aşatorţionarii: să le sară şi ochii, dar să nu avem morţi! Nu ne lăsau nici să murim. Eram un experiment pentru ei.
M-a bătut unul înainte de proces, şeful anchetelor, de mi-au sărit dinţii. Dar
mi-a făcut bine, pentru că aveam niştedinţi vechi şi trebuiau scoşi. Şi i-a scos el, săracu. Numai că l-a durut mâna pe el. Eu sunt de vină că am nimerit în
pumnul lui, el nu e vinovat (râde). Mă băteau cu funia: „Nu mai daţi în cap,
că înnebunesc” le spuneam. „Să înnebuneşti!” (…)
„SĂ NU TE PLÂNGI NICIODATĂ DE NIMIC!”
Ce ne sfătuiţi pe noi, cei de azi, să facem în cazul în care vom suferi şi noi o prigoană asemănătoare? Cum putem rezista unor astfel de torturi?
Voi? (râde). Nu rezistaţi nici două ore. E nevoie să te pregăteşti de suferinţă.
Să nu te plângi niciodată de nimic, că e durere fizică sau sufletească. Orice
greutate ai avea să o întâmpini cu bucurie. Să te bucuri! Pentru că în momentul în care te plângi, atunci diavolul îţi fură din putere şi dai înapoi.
Să ajungi la starea de rugăciune când nu te mai împiedică durerea. Să nu ai
timp să te vaiţi. Spune-i durerii: „Pleacă de aici, că eu nu am timp de tine să
mă vait. Îmi furi rugăciunea!”
Să nu te vaiţi niciodată! Să te rogi în clipa aia! Să ştiţi că tot globul e o închisoare pentru toată lumea, unii ies pe brânci, alţii în picioare, alţii după cum se comportă în închisoarea asta mare care este lumea. Să vă rugaţi la Maica Domnului, Mântuitorul e blând, dar e şi drept, hai la Maica Domnului, atunci, că suntem păcătoşi! Chiar dacă te-ar tăia cu cuţitul să strigi la Maica Domnului şi nu mai simţi durerea, altfel zici aoleu tot timpul.
„SATANA JOACĂ ACUM, DAR PE URMĂ CADE-N GROAPĂ”.
Sunt nişte vremuri care par a fi din nou prielnice prigonitorilor Creştinismului şi Neamului românesc…
Nu uitaţi: satana joacă acum, dar pe urmă cade-n groapă. Când am ieşit din puşcărie un vecin a scris despre mine că sunt un nimic, că nu valorez nimic şi nu am niciun drept, ca puşcăriaş ce sunt. După câteva zile a murit într-un accident, săracu.
Cum să dobândim dragostea faţă de aproapele?
Prin rugăciune, să nu laşi gândul satanei să te vatăme, să îţi intre în cap. Te opui de când apare primul gând de ură faţă de celălalt. Spui gândului: „Sunt ocupat şi nu ai pe unde să intri”. Îi închizi uşa prin rugăciune şi post. Să vă treziţi noaptea să vă rugaţi şi să vă rugaţi şi Maicii Domnului. Că nu poţi să o vezi dormind, doar când eşti treaz şi nu visezi.
Vi s-a arătat vreodată Maica Domnului?
Păi, doar acolo în Rai dacă am să o văd. Dacă oi ajunge în Rai la Maica Domnului mă duc prima dată. Mă duc la ea ca să îi mulţumesc pentru tot cât a făcut pentru mine.
Mulţumim, domnule Tache şi să vă rugaţi şi pentru noi!
Dumneavoastră să vă rugaţi pentru mine. Să ne întâlnim în rugăciune la
miezul nopţii!
MONAHIA MIHAELAIORDACHE MUCENIŢA LUI HRISTOS, MAICA MIHAELA IORDACHE – A TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI DUHOVNICEASCĂ FLOARE
ZORII COPILĂRIEI.
PORTRET DE TINEREŢE
Maria (Marieta) Iordache, fiica lui
Alexandru şi Elena Iordache, s-a născut în ziua de 14 noiembrie 1914, în
localitatea Nicoreşti (judeţulGalaţi)
ţinut emblematic pentru pleiada mărturisitorilor pe care i-a dat
neamului românesc: Pr. Tănăsache Alexandrescu, Pr. Costache Olaru, pr. Ion FiloteiMovileanu, Toma Bârlădeanu trecuţi cu toţii prin calvarul temniţelor comuniste.
Din cei cinci copii ai săi: Nicolae (Nicoară), Ana, Sultana, Maria (Marieta) şi Eugenia, familia Iordache va jertfi pe altarul neamului pe trei dintre ei
(Nicoară, Maria şi Ana), aleşi de pronia lui Dumnezeu să poarte pe trupul şi
în sufletul lor însemnele pătimirilor muceniceşti. Tatăl, Alexandru Iordache,
de profesie funcţionarşi membru al Mişcării Legionare, după moartea soţiei
(1949), trece şi el prin experienţadetenţiei în temniţele comuniste, vreme
de doi ani (1952-1954). Rămas văduv, pe umeri purtând durerile bolilor şi ale
bătrâneţii solitare, va trăi până la sfârşitulvieţii cu nădejdea neîmplinită însă,
că o va revedea pe Marieta acasă, slobozită din chinurile închisorii.
Marieta copilăreşte în satul natal unde urmează primele şapte clase.
Cursurile liceale le face la Liceul de Fete din Dej şi la Liceul „Domniţa Elena”
din Bucureşti. După ce îşi ia bacalaureatul, revine la casa părintească unde
va rămâne vreme de doi ani. În perioada 1934-1938, frecventează cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (A.N.E.F.), pe care le încheie cu succes, obţinând diploma de licenţă. Meseria de profesoară de educaţie fizică, însă, o va exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. Concomitent audiază şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, fără a le finaliza cu o diplomă. Peste ani, Sofia Cristescu Dinescu, colegă de detenţie cu Marieta, va ţese pe firul amintirilor profilul sufletesc al tinerei de atunci: „Când am cunoscut-o era studentă la A.N.E.F., Facultate pe care a absolvit-o în modul cel mai strălucit. Era micuţă, delicată, plină de farmec copilăresc, dar adânc cunoscătoare a ceea ce este esenţă în desăvârşirea morală şi spirituală a omului care s-a pus în slujba unui ideal mare. Era plină de credinţă, de dragoste, de nădejdea că poporul nostru atât de încercat va izbuti să iasă din impas, dacă ne vom strădui cu toţii să-l ridicăm. Nu a precupeţit niciodată niciun efort în acest sens, dându-ne şi nouă şi celor ce vor veni după noi un îndreptar de trăire profundă în spirit naţional şi creştin, plătind ea multe din greşelile şi nepriceperea noastră”338.
OSTENEŞTE LA ZIDIREA SUFLETEASCĂ A ROMĂNIEI.
Etapa studenţiei va influenţa în mod decisiv traiectoria destinului Marietei Iordache. Ca întreaga-i generaţie, se afla în căutarea unei alternative la partidele politice tradiţionale ale vremii, socotite insuficient de dinamice pentru un tineret care nu se mai mulţumea cu fapte mărunte, ci dorea o „Românie ca soarele pe cer”. Partidul „Totul pentru Ţară” (T. P.T.), înfiinţat la iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu şi a generalului Gheorghe Cantacuzinogrănicerul, răspundea năzuinţelorgeneraţiei interbelice: „înălţarea morală a poporului român; cinste, demnitate, ordine, dor de muncă şi credinţă în Dumnezeu” deziderate formulate în Declaraţia de înfiinţare a T. P. T. Legiunea păşea în viaţa politică a României fără niciun program, deoarece afirma Codreanu – „nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei care aveam aceeaşi construcţie sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeităţi
338 Sofia Cristescu Dinescu, Pe firul amintirilor, texte îngrijite de AspaziaOţel Petrescu, Bucureşti, 2012, pp. 144-153.
raţiunea va fi sfărâmată”. Codreanu are revelaţia unui adevăr crucial
pentru acea epocă şi anume că „ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din
lipsă de programe”, de aceea „piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul; nu programul politic”. Una din cele mai dese metode de acţiune
politică folosite de Mişcare era organizarea în toată ţara a sute de tabere şişantiere de muncă unde tineri români din toate categoriile sociale participau la ridicarea de biserici, şcoli, diguri împotriva inundaţiilor, drumuri,
poduri, fântâni, monumente ale eroilor, dar şi sedii ale propriei organizaţii.
Astfel că în anul 1935, la Nicoreşti are loc o tabără de muncă legionară în
care s-au modelat cărămizi pentru sediul legionar din curtea caselor familiei Iordache, dedicată în întregime Mişcării. Marieta devine membră în
organizaţia de fete a Mişcării, Cetăţuile, aflată sub conducerea Nicoletei
Nicolescu şi va munci ca voluntar la unul din restaurantele legionare din
Bucureşti, iar verile în taberele de muncă. Dorul de jertfă care vibrează profund în sufletul Marietei, o face să uite de durerea rănilor din mâinile care
îi deveniseră aspre ca o perie de sârmă, de la muncile taberei. Alături de
Ana Maria Marin (soţia lui Vasile Marin) se va implica cu trup şi suflet în
toate acţiunileCetăţuilor până în 1938, an care va însemna şi pentru viaţa ei şi pentru existenţaMişcării, începutul martiriului.
DE VORBĂ CU SUFLETUL ÎN CHINGILE DURERII
Dictatura regală, instaurată de Carol al II-lea la 10 februarie 1938, va avea ca
ţintădesfăşurareaadţiunii de lichidare a Mişcării Legionare, culminând cu „Procesul de trădare, uneltire contra ordinii sociale şi pentru crimă de răzvrătire”, intentat lui Corneliu Z. Codreanu. Chemat în instanţă să depună
mărturie în apărarea lui Codreanu, poetul Radu Gyr recită solemn, spre
uimirea asistenţei, impresionantul poem Avem atâţiamorţi, atâtea oseminte,
după care se adresează judecătorilor, înmărmuriţi de insolitul situaţiei: „S-a făcut şi mai târziu. Veţi spune un da sau un nu. Un cuvânt pentru o viaţă întreagă. Să ştiţi că dacă veţi condamna, veţi închide deodată cu Corneliu Zelea Codreanu, sufletul unei generaţii întregi”. Marieta Iordache trăieşte din plin momentul de răscruce din viaţa lui Codreanu şi a Mişcării şi în timpul ceremoniilor dedicate zilei de încoronare a regelui Carol (8 iunie 1938), reuşeşte să intre pe stadionul A.N.E.F. şi să se apropie de un microfon, strigând: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte”. Este arestată imediat. Urmează ancheta cu bătăi şiameninţări peste care Marieta trece cu demnitate ajutată de dârzenia unui caracter pe care şi-l clădise cu multă trudă şi rigoare. După anchetă, este internată în lagărul de la Mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. Evocarea Anei Maria Marin, soţia eroului de la Majadahonda, conturează în linii concise, profilul sufletesc al tinerei Marieta de atunci: „în vremea aceea sosea la Mănăstirea Suzana, în munţi o fetişcană de 22 de ani, cu ochii verzi şi două codiţe împletite pe urechi şi legate la spate. Se numea Marieta Iordache. Venea din beciul jandarmeriei, cu încă trei fete. Nu se puteau ţine pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi, dar aveau un moral minunat, întreţinut de cea mai mică, mai fragilă şi mai tânără dintre ele. Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Hristos. Rămâneai înmărmurit la spectacolul pe care îl dădea o copiliţă sortită să înveţe gimnastica pe copii, cum îşi schimba chemarea şi dădea lecţii de curaj, de înfrânare şi răbdare unor doamne mult mai vârstnice”.
În octombrie 1938 reuşeşte să evadeze din lagăr, coborând pe geam cu ajutorul unor cearceafuri înnodate, însă săritura de la înălţimea mare a ferestrei îi produce o fractură la coloană. Cu toate acestea reuşeşte să scape de urmăritori şirătăceşte mai mult timp prin păduri. Mai târziu va găsi alinare şi adăpost în casa Anei Maria Marin care se îngrijeşte să o pună într-un corset ghipsat, ţinând-o sub observaţie pe toată perioada convalescenţei. După ce îşi revine, stă ascunsă în podul casei părinteşti, răstimp în care se roagă, meditează, scrie şi pictează icoane de o rară frumuseţe, doar la lumina slabă ce venea din luminătorul podului.
între timp lagărul de la Mănăstirea Suzana se desfiinţează, scutind-o de alte neplăceri. Vestea săvârşirii asasinatului asupra lui Codreanu din noaptea de 29/30 noiembrie 1938, precedată de uciderea, în noaptea de 21/22 septembrie a aceluiaşi an în penitenciarul de la Miercurea Ciuc, a fratelui ei, Nicoară Iordache, inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, care cu o sensibilitate de poet se angrenase în luptă pe frontul legionar până la dăruirea totală, o va marca pentru toată viaţa. Mult timp va refuza să
creadă că cei doi au murit. Doar prezenţa la deshumarea osemintelor lui
422
codreanu petrecută cu doi ani mai târziu, o va încredinţa de crudul adevăr, între 1938-1940, Marieta Iordache, revenită în satul natal, străbate o perioadă de adânci frământări sufleteşti la care găseşte răspunsuri în urma unei vizite la Mănăstirea Vladimireşti, mănăstire de maici ce adăpostea aproape 200 de suflete care au părăsit lumea aceasta trecătoare pentru a-şi închina viaţa Mirelui Ceresc.
Vremurile tulburi prin care trecea ţara, aflată într-un moment de răscruce după pierderile teritoriale din vara anului 1940, o determină să se întoarcă la Bucureşti ca şefă a Cetăţuilor legionare. Abdicarea regelui Carol al II-lea de la tronul României în favoarea fiului său, Mihai, este urmată de actul istoric din 14 septembrie 1940, prin care România este proclamată prin Decret Regal, Stat Naţional Legionar. Revenită în Bucureşti, lucrează ca voluntară, alături de dr. Ana Maria Marin, la Dispensarul legionar din strada Cobălcescu, fără să se împace însă cu funcţia de conducere a Corpului legionarelor, din care se va elibera curând, plasând-o pe umerii Ecaterinei Gâţă. Păstrează în suflet dorul după viaţa de rugăciune şi de comuniune Specifică mănăstirii, ale cărei principii încearcă să le imprime în organizarea unei mici ferme, Ferma Şuţa, aflată pe un teren care aparţinea cumnatei sale, Viorica. Legionarele făceau toate muncile în comun, creşteau animale, lucrau pământul, ţeseau, îngrijeau de câţiva copii rămaşi orfani şi se rugau împreună, după modelul monahal.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial într-o Românie care în anul 1941 era aliata lui Hitler, luptătoare pentru recuperarea Basarabiei şi, luptele grele de pe frontul de est constituie o filă istorică de tristă amintire, scrisă cu sângele multor soldaţi români. Numărul tot mai mare de răniţi care erau aduşi de pe front în infirmerii, determină pe cele mai multe dintre legionarele care lucrau la Ferma Şuţa, să ajute la îngrijirea soldaţilor răniţi. Sosirea unei telegrame prin care Marieta era anunţată că Victor Chimlescu, cumnatul ei, este grav bolnav, o determină să plece pentru un timp la Bucureşti, moment ce coincide cu ordinul mareşalului Antonescu de confiscare a fermei şi de arestare a Cetăţuilor. Vestea o descumpăneşte profund şi îi întăreşte hotărârea lăuntrică de a-şi încredinţaviaţa Mirelui Ceresc. Dezamăgită cumva de înfrângerea în planul cetăţii hotărăşte că cea mai nobilă şi sigură luptă pentru învierea neamului este viaţa în Hristos, pocăinţa lăuntrică ce curăţă multe păcate, ale unui neam întreg.
„TOATĂ VIAŢA I-A FOST NUMAI DE SACRIFICIU, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL EI MUCENICESC”.
După ce îşi oferă un scurt răgaz de liniştire la Mănăstirea Pasărea, la
423
22 septembrie 1942 intră în obştea monahală de la Vladimireşti, sub numele de sora Maria. Alege să-şi ducă crucea în smerenie, rugăciune şi dăruire necondiţionată. Rezistă ispitei de a fugi de suferinţă, învrednicindu-se de harul de a trăi într-o stare de continuă prezenţă înaintea lui Dumnezeu. Mărturiile maicii Veronica, stareţa mănăstirii, sunt grăitoare în acest sens, alcătuind crâmpeie de Materie: „Mergea la ascultările cele mai grele, deşi
avusese cândva fracturată coloana vertebrală şica să nu cârtească celelalte surori, de exemplu la secerat, secera în genunchi până-i sângerau.
Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea şi făcea acolo rugăciuni şi mii de metanii. Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia să fie fiartă noaptea pentru a doua zi, toate surorile plecau. Se ştia că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deşi ziua muncea din greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă şi, de era ger, venea cu ea îngheţată tun. Postea zile în şir, dacă o nemulţumea ceva: niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduinţă să nu stea cu obştea la masă şi timp de un an de zile se aşeza la masă după ce maicile şi surorile ieşeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămâneau lor. Dar mâncarea nu era îndestulătoare, aşa că prea multe firimituri nu găsea. Cu timpul, Măicuţa şi fetele lăsau anume pe masă ceva de mâncare.
în chilie nu se învelea noaptea, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase, foarte frumoasă, dar nu s-a învelit niciodată cu ea, ci a dat-o la stăreţie, pentru oaspeţi, pe motiv că nu se cade călugărului să se simtă bine sub o astfel de plapumă…
Toată viaţa i-a fost numai de sacrificiu, până la sfârşitul ei mucenicesc”339.
424
După doi ani esterasoforită (16 iulie 1944), iar în 22 septembrie 1946 este călugărită, primind numele de Mihaela şi ascultarea de secretară a mănăstirii. Continuă să fie model de vieţuire în toate, uimind prin puterea de dăruire şi de înţelegere a chemării lăuntrice pe care o trăieşte profund, cu întreaga-i fiinţă. Dârzenia şi spiritul de jertfă care o caracterizau, o fac să apere cu propriile braţe altarul mănăstirii într-o zi a anului 1944, când soldaţiiruşi dau năvală în biserica mănăstirii, vrând să o prade: „Aceştia voiau să tragă cu arma în icoana Maicii Domnului din biserică. Fără nicio ezitare, gata de sacrificiu în orice clipă, curaj născut din profunda-i credinţă, maica Mihaela s-a aşezat în faţa icoanei, preferând să fie împuşcată ea decât să vadă chipul Maicii Domnului şi al Pruncului Iisus batjocorit”340.
„REFUZ ORICE APĂRARE. EU MI-ADUC PE DUMNEZEU SĂ MĂ Apere şi n-AM NEVOIE DE NICIO APĂRARE A OAMENILOR”.
Securitatea intervine în forţă, printr-o amplă desfăşurare de forţe, în noaptea de 30 martie 1955, arestând mai multe persoane din mănăstire, cei vizaţi în primă instanţă fiind părintele Ioan Iovan şi maica Mihaela. Maica stareţă Veronica îşi aminteşte că „prima chilie unde s-au năpustit soldaţii înarmaţi, în număr mare, a fost chilia maicii Mihaela (ca secretară, făcând parte din comitet) şi căminul preoţesc, unde se afla părintele Ioan. Maica Mihaela era la chilie ca să se odihnească o oră, îşi scosese numai încălţăminteaşi aşa îmbrăcată se culcase pe patul nepregătit, de-a curmezişul. Când auzi zgomotul, tropote în curte, se trezi iute şi, fiind şi îmbrăcată, fugi într-o clipă, desculţă, spre stăreţie. Militarii, negăsind-o în chilie, au făcut zarvă
339 cf. mărturiei maicii stareţe Veronica Gurău de la Mănăstirea Vladimireşti, din anul 2004.
340 Idem.
mare, ţipau ca ieşiţi din minţi, se repezeau la maicile din chilii. Au găsit-o la stăreţie; au vrut s-o lege de mâini, dânsa s-a luptat cu ei, i-a muşcat de mâini, dar ei au întors patul puştii şi au lovit-o peste gură. Se zice că ar fi pierdut chiar câţiva dinţi”341. Cei doi sunt arestaţi şiduşi la Penitenciarul Galaţi, fără mandat de arestare, care va fi eliberat în cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe motiv de agitaţie publică, art. 327 C. P.)342. Fără să aibă vreun cap de acuzare „criminală” concret, exceptând rugămintea maicii Mihaela către preoţii slujitori ai mănăstirii, de a săvârşi un parastas pentru fratele ei, chiar în ziua călugăriei, anchetatorii o supun unui şir de interogatorii chinuitoare care vor dura cinci luni de zile. Maica Mihaela îşi recunoaşte deschis trecutul, se dezice fără teamă de ideologia comunistă, mărturisind că va lupta mereu împotriva ateismului şirecunoaşte că a ascuns fugari în mănăstire şi că nu i-a denunţat din spirit de solidaritate. Cu eroismul care o caracteriza, îşi asumă vina pentru un aşa-zis complot legionar şi pentru acuzaţia că ar fi continuat activitatea legionară sub haina călugărească. Refuză să facă cel mai mic compromis cu puterea comunistă, rod al unei lupte înverşunate cu slăbiciunile firii şi al unor adânci frământări sufleteşti, în cadrul actului de acuzare prezentat în stilul bombastic Specific Securităţii, maicii Mihaela i se impută că ar fi iniţiat la Vladimireşti o veritabilă şcoală a crimei, ar fi organizat tabere legionare şi ar fi organizat exerciţii de tragere cu arma. Ridicolă este interpretarea dată adăpostirii unor soldaţi germani după 23 august 1944, potrivit căreia ar fi vrut să-i sustragă de la răspunderea pentru crimele lor. Adusă, pe 5 decembrie 1955, la Tribunalul Militar Bucureşti, în şedinţă publică, maica Mihaela alege să se predea cu întreaga-i fiinţă în mâinile lui Dumnezeu, declarând în încheierea interogatoriului: „Refuz orice apărare. Eu mi-aduc pe Dumnezeu să mă apere şi n-am nevoie de nicio apărare a oamenilor”343.
341 Ibidem.
342 A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 179-355.
343 Ibidem, f. 260.
LUMINA CU PREZENŢA EI ZIDURILE NEGRE ALE ÎNCHISORII.
Prin sentinţa 1655 din 7 decembrie 1955, Maria Iordache este condamnată la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale” p. P. de art. 209 p III C. P., şi la 5 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţiecorecţională, pentru fals în acte publice. Urma să execute pedeapsa cea mai mare, conform art. 101 C. P344. La recomandarea preşedintelui completului de judecată pentru care faptele maicii Mihaela sunt „grave şi prezintă pericol social”345, este readusă la Penitenciarul Galaţi şi apoi transferată la Miercurea Ciuc, în lagărul unde cu ani în urmă îşi găsise sfârşitul, fratele ei, Nicoară Iordache.
Viaţa maicii Mihaela începe să se consume strop cu strop în foame, frig, boli şiumilinţe. La o percheziţie făcută pe 1 ianuarie 1959, i se găsesc în celulă o coroană şi câteva flori, delict pentru care primeşte 7 zile de regim sever, după ce mai fusese pedepsită pentru o tuse despre care se constatase „că această tuse forţată care o făcea când ieşea sau intra în cameră, ar fi un semnal pentru restul condamnaţilor”346. Regimul de închisoare distrugător, oboseala şi slăbiciunea excesivă a trupului sunt cauzele metropatiei hemoragice, afecţiune care o va chinui de acum încolo şi la care va refuza operaţia „din motive personale”. Acceptă fără nicio şovăire să poarte crucea bolii care în scurt timp îi va frânge trupul răstignit pe Golgota suferinţei. Urmează transferul la închisoarea Arad unde va rămâne din 4 martie 1960 până în 4 septembrie 1960, dată la care este adusă în închisoarea Jilava pentru noi cercetări. Între zidurile de piatră lipite cu otravă ale unei carceri cu ciment pe jos şipereţi umezi, unde niciodată apa nu ajungea, iar lipsa de aer îţi lăsa impresia că ai o senzaţie de sufocare permanentă, „deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşă, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În acestecondiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au
344Ibidem, f. 188.
345Ibidem, f. 148.
346 Ibidem, f. 14.
fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea”347. Însă „atmosfera sumbră a închisorii dispărea treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precauţia. Îndoielile ce îi sfredeleau mintea noii venite se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti”. Sunt frânturile de gând şi de trăire ale Vioricăi Stânuleţiu-Călinescu, pe care pronia divină o va mângâia în tenebrele Jilavei cu prezenţa luminoasă a maicii Mihaela: „în camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii martiri ai neamului românesc. Maica Mihaela (Marieta Iordache), călugăriţa de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şislăbuţă, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate, era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modeStă”348. Lunile de iarnă petrecute la Jilava îi vor şubrezi ireversibil sănătatea şi aşa destul de precară. Contribuie din plin şi cele trei zile de pedeapsă la izolator „pentru faptul că s-a găsit asupra ei un săpun scris”349.
„MĂ DUC SĂ MOR ŞI EU ACOLO UNDE A MURIT FRATELE MEU”.
La 21 februarie 1961, maica Mihaela este transferată din nou laîMiercurea Ciuc, cu diagnosticul de cancer esofagian şipoliradiculonevrită dureroasă care duce la paralizii. Drumul de la Jilava la Miercurea Ciuc care va dura aproape 20 de ore şi-l va petrece depănând ghemul amintirilor cu Viorica Călinescu: „Dacă în celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru mine o revelaţie. Fiecare făceam parte din altă generaţie. Securitatea nu reuşise să-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simţăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiraţii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru
347 Cicerone Ioniţoiu, Morminte fără cruce.
Contribuţii la cronica rezistenţeiromâneşti împotriva dictaturii, vol II, p. 76.
348 Viorica Stânuleţiu-Călinescu, Lacrima prigoanei, Ed. Gordian, 1994, p. 65.
349 A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar nr. 160, vol. 3, f. 179. Ancheta Maicii Mihaela în vol. 3, f. 3.
acest neam, aceeaşi dorinţă de înălţare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem”350″.
Va mai lupta cu încercările bolilor încă doi ani fără să primească nici cea
mai mică îngrijire medicală. În referatul medical emis de doctorul penitenciarului la 23 aprilie 1963 găsim analiza sumară a stării de sănătate a maicii
Mihaela: „în ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şidisfuncţiei
pronunţate (am şi pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ţinut seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului,
medicamentele fiind contraindicate. La data de 19.02.1963 am cerut internarea în spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963.
Deţinuta a refuzat examenul ginecologic în repetate rânduri”351.
Fără să-şi piardă nădejdea în momentele cele mai grele ale bolii care o ţintuieşte paralizată la pat, maica Mihaela, care avusese premoniţia propriulu i sfârşit de când păşise din nou în celulele Ciucului, îşi acceptă martiriul cu
seninătate: „… Parte năpădită de amintiri, parte şi de presimţiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a
firului vieţii, ca o împlinire logică a destinului ei: «Mă duc să mor şi eu acolo
unde a murit fratele meu»”352.
în ziua de 20 aprilie 1963, orele 20, după o criză de sufocare, candela sufletului maicii Mihaela se stinge aici ca să fie reaprinsă veşnic în împărăţia Mirelui Ceresc. Îngrijită cu abnegaţie de Medeia Hanuţiu şi de alte deţinute, maica Mihaela va lăsa posterităţii un mesaj testamentar transmis oral şi confirmat a fi autentic, de mai multe camarade de suferinţă din temniţa Ciucului: „Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea
Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor
acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greşit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăţ şinecredinţă. Au aprins
o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea. Dacă am greşit că am scos sabia,
350 Viorica Stânuleţiu-Călinescu, op. cit., p. 67.
351 A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar 160, vol. 12, f. 9-10.
352 Viorica Stânuleţiu-Călinescu, op. cit., p. 68.
am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Iar grija noastră să fie una singură, aceea de a cunoaşte voia Lui şi apoi de a o îndeplini întocmai”353.
429
353 Mesajul testamentar al maicii Mihaela în Pe firul amintirilor, texte îngrijite de AspaziaOţel Petrescu, Bucureşti, 2012, p. 49-51.
MONAHIA TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU – POETA TEMNIŢELOR COMUNISTE
UCENICĂ A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA, DE LA TAINELE POEZIEI LA TAINELE DUHOVNICIEI
Cine a fost monahia Teodosia (Zorica) Laţcu? A fost poeta închisorilor
comuniste care, prin poeziile sale cu
conţinut religios, a orientat poporul
român să se angajeze în orizontul
spiritualităţii ortodoxe şi să nu rămână cu dezinteres faţă de valorile
credinţei strămoşeşti.
„Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu s-a născut în anul 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia limbi clasice (greacă şi latină). Lucrează, după absolvire, ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde împreună cu Sextil Puşcariu,
participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Publică poezii la revista
Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, poezii ce au fost adunate în trei volume,
tipărite între anii 1944-1949: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii.
Poeta a fost unul din sufletele formate şi hrănite duhovniceşte în atmosfera
spirituală de la Sfânta Mănăstire Sâmbăta, în jurul Părintelui Arsenie Boca,
cel care i-a fost povăţuitor şi un bun îndrumător spre lepădarea de lume,
căruia poeta Zorica Laţcu îi dedică ultimul volum de versuri Poemele Iubirii.
în 1948, intră în obştea Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, primind la călugărie
numele de Teodosia.
430
în 1956 este încarcerată împreună cu alte maici din mănăstire. După ani de detenţie la Miercurea Ciuc şi în alte închisori, este eliberată. Urmează ani de pribegie, timp în care monahia Teodosia scrie poezii şi face importante traduceri din SfinţiiPărinţi: Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul şi Sf. Simeon Noul Teolog, ajutându-l pe Părintele Teodor Bodogae. De altfel, monahia Teodosia a avut o contribuţie semnificativă şi la tălmăcirea primelor volume din Filocalie, editate de Părintele Dumitru Stăniloae”354.
CÂNTÂND DIN ÎNTUNERICUL TEMNIŢEI: „OSANA LUMINII”
în închisoare, ca mulţi alţi mărturisitori, poeta a avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, fără să se teamă de vreun for superior al lumii golite de Dumnezeu. Din temniţă, ea a fost alături cu sufletul, de lumea cea îndurerată care suferea din greu din cauza slujitorilor demonici dornici să subjuge un întreg popor.
Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, poeta temniţelor comuniste, nu şi-a pus nădejdea decât în Dumnezeu, cu Speranţa că El o va scoate din tenebrele acelea ostile ale unei lumi în care foamea, setea şiumilinţa nu i-au alterat curajul şi nu i-au slăbit nicio clipă talentul literar. Dimpotrivă, responsabilă pentru viaţa sufletului ei de creştină adevărată, şi, mai apoi, convinsă de trăirea Specială a voturilor monahale, şi-a răscumpărat vremea prin slujirea lui Hristos Mântuitorul, ştiind foarte bine, că prietenia lumii este duşmăniefaţă de Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Ap. Iacob (4:4). La multe din problemele duhovniceşti şi de viaţă curată în Hristos, cititorul se va putea primeni suficient sufleteşte, dacă va citi volumul de poezii Osana Luminii, în care poeta „îşi strânge durerea în inimă ca-n teasc, pe drumul plin de sânge şi noroi, aşteptând clopotul de chemare în cântec de mărire, ca-n veci lumina lumii să nu se stingă, chiar de era grea povara dragostei depline râvnite de durere. Poeta a avut puterea, în marea ei iubire pentru Dumnezeu, să bea paharul amărăciunii pe drumul ei de pribegie sau în lungul zării şi-n jurul gândului ei să se nască iubirea pentru Hristos, pe căi de
354 vezi Fericiţi cei prigoniţi, martiri ai temniţelor comuniste româneşti, 2008, p. 187.
taină şi-n adânc de gând cu sânge şi cu lacrimi, biruind astfel amurgul din calvar, ca-n vis măcar s-atingă crinul mândrei primăveri, dar ca nimeni să n-o ştie decât înaltul cer, ca îngerii de lumină să vină şi să rupă grinzile de lemn, ca darurile ei în rai, spre Dumnezeu să se plece, şi cu toţi morţii mărturisitori, din morminte să cânte Osana Luminii acolo, în adânc de taine
432
sfinte, şi să spună iară şi iară: „Că nu se mişcă-n veci nimic din locNici flacăra de dor, nici gând de foc”.
Şi învăluită cald în Dumnezeu a vrut să fie: „Aproape de ceruri, aproape…” ca să nu-i atârne haina sufletului în jarul de pe tărâmul celălalt. Poeta închisorilor, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, şi-a cântat credinţa-n versuri, ca păsările-n zbor pe ramuri, pentru ca mlădiţa dragostei să crească nu în strânsoarea cărnii, ci în viaţa caldă plină de miresme şi ca toată lumea să fie în credinţa curată pentru Potirul Sfânt al Jertfei, „ca spre zeul cel Străin, nimeni şi-n veci să nu s-aplece, şi-n privirile păgâne nimeni să nu intre, şi-n zvonul vechi din Sfintele Cazanii, tot neamul românesc să intre, unde vântul nu urlă de pierzare, iar mâinile curate mai bine se-mpreună pentru părinte, pentru frate, pentru domn, pentru prieten şiduşmanul cu inimă de câine”. Iar strigătul poetei către Dumnezeu, prin poeziile sale, e un strigăt cu duh de pocăinţă şi foc, de multă închinare: „Nevrednică, sunt Doamne, milostivirii Tale ŞiŢi-aşcerşi iertare, dar nu ştiu cum să-Ţi cer; Că Tu pricepi cuvântul din multe osanale Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri”. Trăind într-o perioadă de persecuţii, de chinuri şi durere, monahia Teodosia reprezintă clasa monastică a celor curaţi cu inima, iubitori de Dumnezeu şi luptători pentru Adevărul de Credinţă, aşa cum şi Radu Gyr în poezia Imn morţilor, spune:
„Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, Morţi sfinţi în lupte şi furtuni, Noi am făcut din voi icoane, Şi vă purtăm pe frunţi cununi”.
ÎNTRE DUMNEZEU ŞI NEAMUL ROMÂNESC
Citind şi recitind volumul de poezii Osana Luminii, primit în dar de foarte multă vreme de la fiica duhovnicească, AspaziaOţel Petrescu, cea care poartă pe umerii ei greul din închisorile româneşti cu demnitate, şi-n inimă durerea miilor de mărturisitori, care n-au apucat să cânte în libertate Osana Luminii, am vrut ca, în mod deosebit, să scoatem o nouă ediţie Osana Luminii, şi să alcătuim un medalion cuvenit, poetei Zorica Laţcu, cu numele de monahie teodosia, pentru a o aşeza pe bolta strălucirii cetei monahiceşti şi a creştinătăţii, ca cei ce îi vor citi poeziile ei, ce conţin, şi pâine, şi apă, şi vin, şiviaţă, şi moarte, şi iertare, şi milă, şi credinţă, şi iubire, şi nădejde, şi dreptate, şi Adevăr, să poată liniştiţi să călătorească pe valurile răului din lumea aceasta. Copleşiţi de frumuseţea profund spirituală a versurilor, prin care poeta îşi exprimă mărturisirea şi doxologia credinţeicreştine, se vede limpede că ea, din temniţele comuniste, lupta împotriva nedreptăţii. Poeta şi-n închisoare „s-a mişcat între Dumnezeu şi Neamul românesc”, în vederea reconstruirii României, aşteptândprăbuşirea regimului comunist. Dumnezeu nu era absent în inima ei „deşi teroarea a fost şi este o armă psihologică imbatabilă, ea este şi o armă inteligentă, penetrantă, cu difuzie în masă, ea acţionează direct şi selectiv asupra structurilor psihice, prin care se reuşeşte, ca într-un timp relativ, să producă un dezechilibru al funcţiilor fundamentale ale psihicului, şi asta a fost, de altfel, pentru comunişti, singura pedagogie la care au apelat, şi pe care au aplicat-o atâtor deţinuţi politici mărturisitori ai lui Hristos, cât şi întregii populaţii a ţării” (vezi Memoria, revista gândirii arestate, nr. 3-4, 2003, p. 201). Şi totuşi, foarte mulţi, asemenea poetei, au rezistat răngilor de fier, cizmei, bastoanelor şi celor multe grozăvii, pentru că au avut privirea spre Dumnezeu. Tânăra Teodosia vedea cu ochi lucizi toată dezagregarea socială şi morală a vremii de atunci şi încerca, prin efort individual şi comun, să contracareze imperativele acelui ostil sistem. Imaginea ei ar trebui să fie o icoană în viaţa monahismului de pretutindeni în a spune un „NU” hotărât celor împotrivitorivieţiicreştine şi Adevărului, şiun „DA” acceptării voii lui Dumnezeu, cu răbdare şi dreaptă pocăinţă căci calitatea vieţii noastre depinde de vremea păcii şi nu a răutăţii, de vremea dragostei şi nu a urii, de vremea iertării
şi a bunei vieţuiri în Hristos Mântuitorul.
VREMEA SUFERINŢEI
Poeta, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, sub povăţuirea marelui duhovnic
434
Arsenie Boca, a înţeles şi mai bine că fiecare zi a suferinţei, a necazului şi a umilinţei ei, vor fi luminate de un Soare ce nu apune niciodată căci, dacă monahii îşi vor arăta ostenelile nevoinţelor, postirile cele îndelungate, multele privegheri, lacrimile şi răbdarea, mărturisitorii şi martirii din temniţele comuniste îi vor arăta lui Hristos: stăruinţa, strădania, suferinţa şi toate câte au răbdat sub ştreangul celor fără de Dumnezeu. Numeroase şi felurite au fost încercările lor, dar ziua şi noaptea, şi-n fiecare clipă îşi curăţeau inima, ca să nu fie cuprinşi de îndoială în simţiri, ci să osebească mai limpede, prin sporirea duhovnicească, vremea suferinţei. Şi a înţeles poeta că, încredinţându-se voii lui Dumnezeu, şi-a asumat „jugul lui Hristos”, cum de altfel spune în poezia Pocăinţă:
„Sfinţeşte-mă, Iisuse, şi taina mi-o arată, Pogoară-n mine harul prin ungerea cu mir Şi fă să nu mă ardă văpaie-nfricoşată, Când buza mea de tină sorbi-va din Potir”. Este limpede, că poeziile sale sunt o dovadă suficientă, că dincolo de tehnica prozodică, poeta din temniţele comuniste, prin reflecţiile spirituale, îşi arată toată suferinţa acoperită de hainele vărgate, dar şi hotărârea demnă să bată necondiţionat la uşa lui Dumnezeu, ştiut fiind faptul că, atunci când baţi la uşa lui Dumnezeu, este singurul bine pe care ţi-l poţi face, şi aceasta contează atât pentru cel de lângă tine, cât şi pentru lumea din afară. Buchetul de poezii Osana Luminii cuprinde acele flori rare ale reflecţiei superioare, ca o eflorescenţă a spiritului poetei. Cugetul său presară în aceste poezii învăţături şi vorbe profetice şi ele aparţin spiritului ce priveşte viaţa duhovnicească în sensurile ei profunde. În volumul de poezii Osana Luminii, găsim şi strigătul ori murmurul unei însingurate, care nu a fost învinsă în căutări, în acea vreme sumbră, când societatea a fost croită rău, împotriva omului. Ca poetă a închisorilor comuniste, şi-a asumat suferinţa în sens creştin, purtând mirul de frumuseţe în versurile sale, cântând cu glas domol, lângă zăbrelele din locul în care se afla, „Osana Luminii”, ca lumina lui Dumnezeu să nu se stingă în lumea cea plină de tortură, de foame, de sete, de bătaie şi de ură, reuşind astfel să pună în sufletul aşa-zişilor oameni liberi, miros de smirnă, cu dor nepătimaş din dragoste curată, pentru un nou început, ţesut în pânza de jertfă a lui Iisus.
„ŞTIA, CA NIMENI ALTA, SĂ SE AŞTEARNĂ LA PICIOARELE SINGURULUI MÂNTUITOR”.
AspaziaOţel Petrescu, fostă deţinută politic (14 ani de temniţă), spune despre poeta, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, că: „De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia, ca nimeni alta, să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor”. Reputatul prof. Dimitrie Popovici, scria că: „domnişoaraZorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”, iar părintele Teofil Pârâian arăta cu admiraţie că: „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”355.
Poeta, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, de acolo, din cimitirul Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, unde trupul i se odihneşte de toate ostenelile, iar sufletul, intrat în norul de lumină cu joc de multe stele, îşi face mereu loc spre înviere, înspre noi ca în dragoste să fim şi mereu acasă cu Dumnezeu, ne dă tăria să putem zdrobi veşnicul rău, căutându-ne în zi şi noapte, luminate căi, ca să nu mai privim în „hârdăul cu lături al acestei lumi, hălăduind pe aici şi acolo în ispită demonică, de care ar trebui să ne îngreţoşăm, dacă vrem cu adevărat să fim ai lui Dumnezeu”. Fiecare om, fiecare generaţie, mai devreme sau mai târziu, va înţelege că, nu îndestularea este viaţa cea bună, ci orientarea vieţii spre Dumnezeu.
Deşi se citeşte din ce în ce mai puţin, considerăm că oricine va citi poeziile din volumul Osana Luminii îşi va alege „partea cea bună” pentru suflet, şi va deveni un consumator „de cuvânt bun” şi va reflecta mai mult şi mai bine la viaţa spirituală, fără a eşua în sminteală, iluzie de sine şi fanatism.
355 vezi Revista Veghea, AN II, nr. 4,2009, pp. 41-42.
Prin poeziile maicii Teodosia (Zorica) Laţcu din volumul Osana Luminii, cititorul va reuşi deplin să recupereze tema iubirii lui Dumnezeu ce presupune
continuitate şi statornicie, ca să fim aşa cum poeta spune: „făptura Lui curată,
ca jertfă de altar”. Prin urmare, prin poeziile sale, poeta a vorbit tuturor că,
prin pocăinţă, prin îndumnezeire, nu se rămâne la un nivel pur Speculativ.
436
Astfel, poeta, cu răbdare şi nădejde, şi-a umplut sufletul de Dumnezeu, chiar
şi acolo în închisoare. Îngenuncheată şi umilită de către torţionari, cea vrednică de laudă, dorind ca spiritul românesc să strălucească în lume, poeta şi-a
asumat cu verticalitate destinul şi l-a trăit cu demnitate şi neostentativ. „Cu
sufletul de schimnic în pustie,Te preamăresc, Izvor de Bucurie!”.
Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu a avut statura şi profilul cărturarului,
preocupată cu adevărat de dimensiunea spirituală a omului şi a neamului său. Stăruind să aprofundeze înţelegerea valorilor credinţei nestrămutate în Dumnezeu, punând mare preţ pe virtuţile morale şi înveşmântându-se în modestie şi smerenie, şi-a hrănit vigoarea creativităţii prin acurateţe spirituală, ridicându-se deasupra a tot ce a fost tenebros. Şi din acest volum de
poezii Osana Luminii, înţelegem că a ştiut să exploreze esenţialul din mulţimea faptelor şi să ia partea cea bună, subordonându-şiviaţa unui ideal sfânt,
chiar cu preţul unor sacrificii.
De o înaltă ţinută intelectuală creştină, Teodosia Laţcu a înţelesdimensiunea teologică a vieţii omului. Ea rămâne poeta din închisorile comuniste şi monahia Teodosia cu voturile depuse, cum de fapt şi spune: „Cu sufletul
de schimnic în pustie,Te preamăresc, Izvor de Bucurie!” (poezia Bucurie).
Iar recunoştinţafaţă de Dumnezeu, o arată în versurile: „Şi din ceară Ţi-oi
aprinde Ţie,Mâine, la Vecernie, făclie” (poezia Spovedanie).
Răul din vremea regimului comunist a fost atât de adânc, încât românii în tăcere îşi strigau neputinţa. Este învederat că perioada aceea „este o istorie tristă a
României, marcată de făţărnicia şi teroarea comunismului, aplicate prin diverse metode, precum: închisoarea, munca forţată, cenzura, propaganda mincinoasă,
limbajul de lemn de o aberanţă izbitoare, ingerinţele brutale în viaţa privată a
oamenilor, ajungând, deşi sună sinistru, în profunzimea eului personal”356.
356 vezi Memoria, revista gândirii arestate, nr. 2-3, 2014, pp. 111-112.
Moralitatea, formă supremă de autoapărare împotriva unui sistem
opresiv, era batjocorită fără scrupule de către cei care deveniseră „artizanii
unei lumi pe dos”, care erau de fapt, o forţă ce s-a extins otrăvitor, sub măştileînşelătoare în lumea exterioară şi în universul interior al românului.
Zicem şi noi precum Ieroschimonahul martir Daniil Sandu Tudor:
„Binecuvintez pe toţi acei care se străduiesc (şi s-au străduit) să scoată
437
Adevărul la iveală”.
de Pr. Stavrofor Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic
MONAHIA PANGRATIA DE LA VIFORÂTA OSTĂŞIŢA LUI HRISTOS
Motto: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut” (Ps. 1:1).
Mare ne-a fost bucuria să aflăm
la mănăstirea Viforâta de lângă
Târgovişte, un model al demnităţii creştine zăvorâte în temniţelecomuniste, o conştiinţă puternică şi neclintită, care de data aceasta a îmbrăcat forma unui trup plăpând de
femeie, care ascunde însă un suflet, la a cărui bărbăţie nu mulţi bărbaţi
au ajuns… Ne minunăm de torturile suferite de marii noştri martiri în închisori, dar cu cât mai înfiorător trebuie să fi fost martirajul feminin, mai ales
în postura de maică! Demnitatea acestei maici a închis de multe ori gurile
mârşave ale bolşevicilor. Scoasă afară din mănăstire, odată cu Decretul, după ce mănăstirea Bistriţa fusese desfiinţată, datorită capacităţii ei intelectuale şi
profesionale, maica fiind inginer şef, devine un factor disturbator pentru trădătorii acestui neam şi este degrab arestată. Mărturia vieţii ei rămâne însă
stâncă neclintită în faţa prigonitorilor acestui neam şi ai întregii ortodoxii.
Maică Pangratia, ştim că sfinţia voastră aţi fost una din victimele ateismului şi
că Dumnezeu v-a învrednicit să slujiţi acestui neam prin jertfa pe care aţi săvârşit-o în închisorile bolşevice. V-am ruga să ne povestiţi câte ceva din suferinţele prin care aţi trecut. Pe sfinţiavoastră pentru ce v-au arestat?
Mamă dragă, eu sunt inginer de meserie. Când m-au arestat, eram profesoară; eram transferată de producţie în învăţământ, pentru că în 54 m-au transferat în învăţământ, deoarece mănăstirea noastră, Bistriţa, se desfiinţase. Mai întâi l-au arestat pe tatăl unei colege de-a mele de cămin, profesor de istorie basarabean, Ion Fariboga. Pe atunci, la Târgu-Mureş era regiunea autonomă maghiară, deci la putere erau ungurii. În 56 când ne-a arestat pe noi, era revoluţia din Ungaria. Ungurii din Târgu-Mureş care sunt destul de activi, fac mai mult decât românii, au făcut ei o organizaţie. Şi, ca s-o acopere pe-a lor, au arestat toţi intelectualii români din Târgu-Mureş şi au făcut un lot de vreo 70 de persoane, erau vreo 12 ingineri, vreo 18 avocaţi şi nu ştiucâţi doctori. Deci prima dată au arestat vârfurile. În 15 noiembrie 1956 era o şedinţă cu toţi inginerii din regiune. Şi vine un tehnician la mine şi-mi spune: „Domnişoara inginer, vă urmăreşte cineva de la Securitate”. El fusese arestat şi acum era pus în libertate, şi zic: „Să fie sănătos, că n-am făcut la nimeni nimic, ce are cu mine?” A mai trecut vreo oră şi jumătate şi vine tot el şi zice: „Vă rog să veniţi la telefon la secţia de învăţământ”. Am văzut eu că era cineva care mă urmărea. Era o zi urâtă, ploioasă şicetăţeanul care m-a urmărit îşi întoarce reverul de la haină şi-mi arată că-i de la Securitate. N-am opus nicio rezistenţă, eram în plină zi, fără haină că era toamnă, eram într-un taioraş şi m-am dus la maşină. Era o Skoda de aia militară, în fundul maşinii erau doi maiori de Securitate, după aceea era un locotenent major care era şoferşicetăţeanul care m-a arestat. Am urcat în maşinăşi m-a dus la Securitate, m-a dus prin faţă. Eu, fiind şef de unitate, ştiam unde-i Securitatea, ştiam care-i situaţia, dar nu m-am gândit o clipă, că voi fi arestată. Vine un cetăţean care a fost zidar la mine la serviciu, la Miercurea-Ciuc, acum era locotenent major, maghiar. Şi el, când mă vede: „Doamna ingineră”; dar ăştia când au auzit: „Ce mă, o cunoşti?” „Da, am fost subalternul doamnei”. L-au luat, a plecat. M-a dus la colonel, comandantul Securităţii, un evreu, îl cunoşteam din timpul serviciului. Şi zice: „Doamna ingineră, v-am reţinut pentru o declaraţie. O să staţi de vorbă cu un domn”. Nu mi-a spus anchetator, pe urmă m-am familiarizat cu nomenclatura lor de acolo. Şi, zice, „O să mai discutăm, dar să ştiţi, câţiva ani de puşcărie tot veţi face”, fără să fiu anchetată, fără să fiu judecată. N-am zis nici laie, nici bălaie, câţiva ani de puşcărie, mă rog, unde-i lege nu-i tocmeală. M-a băgat în altă cameră, două scaune şi vine un cetăţean îmi ia şireturile de la pantofi, îmi ia ceasul de la mână. Mi-am zis: „Stai, domnule, că s-a îngroşat gluma. Asta se întâmpla la Securitatea din Târgu-Mureş. Dar eu nu m-am gândit nicio clipă că este vorba de o anchetă.
440
Şi mă lasă în birou, nici mâncare, nici nimic. Seara vine şi mă duce într-o celulă. Celula era cât patul acesta al meu de lat şi nu avea trei metri, puteam face numai trei paşi şi jumătate în stânga, ca să nu înţepenesc. Şi aşteptam să se întâmple ceva, să-mi dea drumul acasă. A doua zi mă cheamă din nou la anchetă, un tinerel, era locotenent, era singurul român din Securitate care terminase Facultatea, că la Securitate pe vremea aia erau analfabeţi. Mă bagă într-o celulă, care de jur împrejur avea coridor, aveai trei zăvoare la uşă, nu puteai ieşi afară, că dacă trebuia să te duci la toaletă, venea şi te ducea cu ochelari negri. Într-o seară, mă duce la toaletă, un cetăţean înalt cât uşa, şi zic: „Tinere, la statura dumitale, de ce nu te duci să lucrezi într-o fabrică, nu să mă duci pe mine la closet aici?”. S-a dus repede şi m-a reclamat la comandant. „Doamna ingineră, insultaţi personalul”. „Nu, domnule, i-am spus de ce nu lucrează într-o fabrică, într-o uzină, nu să mă ducă pe mine, cu ochelari negri, pe un coridor, mă rog, la closet”. Zice: „Ăştia sunt oamenii cu care lucrăm, căci dumneavoastră n-aţi vrut să lucraţi”. Şi în fiecare zi mă scotea la anchetă, şi în fiecare zi spuneam acelaşi lucru: cum l-am cunoscut pe Fariboga, că am fost colegă de cameră cu fiica lui în studenţie şi m-a cam deranjat întrebarea asta repetată şi îi spun anchetatorului: „Domnule anchetator, dacă mă tăiaţi, puneţi sare cum au pus ungurii în om în fostul Ardeal şi nici atunci nu vă pot spune mai mult; că nu ştiu mai mult, nu ştiu ce vreţi”. Şi i-a fost ruşine de mine, eram mai în vârstă decât el, avea vreo 23-24, eu aveam vreo treizeci de ani. Şi zice: „Doamnă inginer, la noi sunt şi alte metode”. „Ştiu metodele pe care le aveţi”. Zice: „Mi-ar fi plăcut să ne cunoaştem în libertate, nu unde sunteţi acum, pentru că am ce învăţa de la dumneavoastră”. Şi în timpul acesta intră o namilă de jidan, care era în clasa a şasea elementară, sau a şaptea, şi era căpitan. AceSta era „locotenent cu facultate”. Da, aşa se scrie istoria. Istoria pe care o faceţi voi la şcoală nu e istorie. E batjocură. Important e să dăm „diplome”. Dar suntem prea mici, nu avem ce face. Şi numai ce-i zice căpitanul: „Ce mă, Costine, te anchetează inginera pe tine”?… „Tovarăşul căpitan…”, nu ştiu ce… A dispărut Costin, nu l-am mai văzut. A venit unul, a venit altul, a venit altul, şi la fiecare le-am spus acelaşi lucru. În fine, ne-a ţinut din noiembrie până în mai la Securitate la Târgu Mureş. Între timp îmi spune Costin: „Să ştiţi că este arestat şi preotul de la dumneavoastră din comună, zice, l-a lăsat să se ducă cu botezul de Bobotează, l-a arestat după Anul Nou. Ce ziceţi?” „Să fie sănătos, mă rog, de arestat e uşor”.
La un moment dat, au băgat cu mine în celulă o femeie de drept comun. Credeau că ei îi spun mai mult decât le-am spus lor. M-a întrebat ea multe. Şi i-am spus: „Ce vrei dragă? Ce te rogi atâta, crezi că vine Dumnezeu să te scoată de aici?” Şi zic: „Te-am deranjat cu ceva?” „A, nu”. Noaptea a ţipat odată şi a sărit repede în picioare. Erau priciuri de beton armat, pe care era o salteluţă de două degete, pe care dimineaţa trebuia să o agăţi în cui, n-aveai voie să stai pe ea. Şi zice: „Să nu mă lăsaţi să mă mai culc până nu mă închin, învăţaţi-mă Tatăl nostru”. Au scos-o din celulă cu mine.
Aţi avut pe cineva în familie arestat pentru legionar ism?
Da, cumnatul meu. Noi am fost şase copii: două fete şi patru băieţi.
Câţi au făcut puşcărie, dintre ai dumneavoastră?
Prima a fost arestată soră-mea în 40 de unguri. Însă n-au ţinut-o decât şase săptămâni; îi lăsaseră copiii pe drumuri. Soţul ei era refugiat în România. Aşa se zicea la noi în Ardeal, în România. Şi după soră-mea a fost arestat fratele meu, generalul Ion Mureşan. A fost şi el condamnat la opt ani. A murit acum trei ani, exact de Sf. Nicolae.
Deci a supravieţuitpuşcăriei?
A trăit până la 90 de ani. El a făcut cinci ani de puşcărie. Cel mai mult am făcut eu. Am prins în închisoare şapte Crăciunuri, şapte Boboteze, şapte Ani Noi.
Povestiţi mai departe. Cum s-a încheiat procesul?
Apoi am ajuns la proces la Sibiu. Au împărţit lotul acesta de 70 de persoane,
în patru grupe. Mai eram cu trei femei şi pe noi ne-au pus în prima grupă.
Am fost eu, a fost preotul de la noi din comună, Mihai Crăciun îl chema, a
fost Fariboga, preşedinteleorganizaţiei.
442
Cum se numea organizaţia? Cu ce se ocupa?
N-a fost nicio organizaţie, Securitatea a numit-o organizaţie, că n-a făcut
nimic. Exista o organizaţie maghiară mare, am aflat în puşcărie, şi ca să acopere murdăriile lor, a trebuit să ne strângă pe noi, intelectualii. Şi ne duce la
proces. La proces, fiecare persoană era însoţită de doi ofiţeriînarmaţi. Parcă
eram cei mai mari criminali. Eu cunoşteam Sibiul foarte bine, ne-au băgat în
penitenciarul de drept comun. Şi în prima zi când ne-au dus la proces, între cei care ne purtau, s-a nimerit un fost elev de-al meu care era acuma locotenent de Securitate. Şi acela când ne-a văzut: „Doamna ingineră!”. Dar unul
dintre ăştia: „Ce mă, o cunoşti?” „Dar mi-a fost profesoară”. A dispărut, nu l-am mai văzut. N-aveai voie să ai nicio cunoştinţă, să nu ştie nimeni de tine.
Şi a citit dosarul. Mă rog, un proces cusut cu aţă albă. Şiciteşte actul de acuzare, cică am răsturnat guvernul. Aceasta a fost condamnarea. Ce guvern?
Bine, era Gheorghiu Dej. În prima zi după ce a citit actul de acuzare a spus,
toată grupa, ne-a băgat în bibliotecă ca să se odihnească, ca să ia gustare
completul de judecată. Ne-a băgat în camera aia, şi în timpul acesta vine
tot matahala aia de jidan şiFariboga, săracul de el, zice: „Domnule căpitan,
vă rog să-mi daţi voie să-i spun două cuvinte inginerei Mureşan”. „Ce vrei mă, să-i spui?” aţipat la el. Şi atunci se întoarce el cu faţa spre mine, şi cu
spatele spre el îmi arată unghiile, unghiile îi erau scoase. Dacă-mi dădea 25
de ani condamnare şi n-aş fi zis nimic…vă daţi seama să-i scoată unghiile?
Şi atâta a spus: „Iertaţi-mă, v-am băgat de pomană”. Ce puteam să zic la o
asemenea situaţie?
A treia zi, înainte de a se termina şedinţa i s-a făcut rău unui băiat student şi l-a scos la geam. Şi-i spune: „Ei, Sandule, acum ai posibilitatea să-ţi uşurezi situaţia”. AceSta înspăimântat: „Domnule căpitan am să spun despre tata cutare şi cutare, că tata a fost un ticălos”. A fost foarte zguduitoare scena asta. Când ne-a băgat în sală, s-a citit rechizitoriul. Şi când s-a ajuns la el a început să spună că tatăl său a fost aşa şi aşa. Şi atunci tatăl său, plângând a
spus: „Da, mi-am scos pantofii din picioare şi haina de pe mine să te trimit
la Facultate”. Iar colonelul fiind Nichita, care era comandantul Completului
de judecată, şi era român, era om de meserie, era avocat, zice: „Tinere, nu-ţi
443
permit să vorbeşti în halul aceSta despre tatăl dumitale, nu uita că eşti în faţa unui complet de judecată militar”. Şi s-a terminat, a durat procesul
exact două săptămâni.
După două săptămâni, vine într-o zi să ne aducă sentinţele. Vine comandantul ungur, jidan şi el, cu sentinţa şi cu el era o sergentă majoră de la
Penitenciar care era tot evreică. Şi aia zice: „Doamna ingineră, o să faceţi 8
ani de puşcărie, că atâta vi s-au dat, 8 ani de temniţă grea, confiscare totală…” Şi eu atunci aşa am zis: „Păi, acela-i om care face ani de puşcărie, nu
care dă ani de puşcărie”. Ei, cât am stat la Sibiu mi-a purtat sâmbetele. De
câte ori era de serviciu, trebuia să facă mizerie. Într-o duminică, am început
să cânt cu o altă deţinută, era fiică de preot, cântări din Sfânta Liturghie.
Ştiam Sf. Liturghie pe dinafară, că doar am fost crescută la mănăstire şi am început să cântăm. Ea, sergenta aceea, era de serviciu. Eu n-am ştiut că-i
de serviciu, dar putea să fie şi tata ei nu numai ea, că eu tot aşa făceam. Şi întrebă: „Cine a cântat?” „Eu am cântat”. „Păi, nu ştiţi că nu-i voie?”. Mi se
pare că am cântat Axionul, sau Heruvicul, nu mai mult, nu-mi aduc aminte.
Şi ea furioasă: „La neagra”. Neagra era, mă rog, camera de tortură. Şilocotenentul, care era român, a spus: „Nu, lasă, a cântat prea frumos, le iert”. El era
român, era el securist, dar a simţitromâneşte.
Şi m-am trezit din nou la Securitate la Braşov, în 57 şi nu pricepeam ce rost
mai are şi ancheta asta, din moment ce eu eram deja condamnată. Acolo, la
Braşov, în 59 am făcut icter negru. Scapă unul la mie în spital, dar eu în puşcărie fără o bucăţică de zahăr, sau o bucăţică de pâine curată!? Dar puterea lui Dumnezeu e mai mare decât raţiunileomeneşti. Aveam 36 de kilograme,
că îmi spunea una dintre colege, pe urmă, când m-am dus la Miercurea-
Ciuc, că nu mi se lipeau pleoapele când dormeam.
Şi cum aţi scăpat de icter? Vi s-a acordat ajutor medical? Ei, dacă ai credinţă, Dumnezeu face multe minuni. Şi ca să vă arăt că nu se moare de bolnav, cum toată lumea se vaită, am să vă povestesc o altă experienţă mai recentă. Eu am fost paralizată acum şase ani, ca un lemn. Într-o
miercuri mi-a luat picioarele, am rămas ca o scândură în pat. Şi după patru
444
săptămâni, tot într-o miercuri, nu ştiu cine deschide uşa, şi… parcă îmi simt piciorul. Şi-i zic maicii aceleia: „Ajută-mi, dacă vrei, să dau piciorul pe marginea patului”. Şi în timpul acesta a venit doctorul Paraschiv din oraş şi mi-a bătut în uşă. El, când a văzut, s-a tras înapoi. „Domnule doctor, intraţi”. Intră el, s-a aşezat pe scaun şi mi-a spus: „Maică Pangratia, iertaţi-mă, dar eu n-am crezut că vă mai reveniţi”. Şi i-am zis: „Un Doctor e mai mare decât voi, eu am nepoată doctor, am avut un unchi profesor universitar doctor, am o cumnată doctoriţă, dar eu cred în Dumnezeu, El e Doctorul doctorilor”. Şi, în fine, aşa am păţit şi la Braşov, că nu mă ridicasem de jos de vreo trei zile, şi atunci parcă m-a ridicat un resort, m-am ridicat în sus şi le-am spus: „Nu ştiu ce caut la post, sunt judecată, sunt condamnată, ce caut la Securitate? Mă minţiţi de trei ani de zile că rejudecaţi procesul. Să ştiţi că mor când vrea Dumnezeu, nu când vreţi voi”. La care doctorul spune către comandant: „Păi, nu vedeţi că ne sfidează?” Şi zic eu: „Dacă un muribund vă sfidează, halal de medicina pe care aţi făcut-o”. Şi asta i-a pus capacul, că a doua zi pe un ger de -18 grade, m-a băgat într-o dubă metalică, şi m-a trimis la penitenciar la Miercurea-Ciuc. Aici erau numai unguri şi evrei, norocul a fost că era o singură sergentă majoră româncă, de la Podeşti, de lângă Focşani, şi era ea de serviciu. Ea când m-a văzut, m-a întrebat: „Ce-i cu dumneavoastră?” „Am fost bolnavă de icter”. M-a luat ea, m-a băgat într-o cămăruţă, că n-aveam voie să stau şapte zile cu nimeni în cameră. Izolare. În cămăruţă era o sobiţă mică, serviciul la penitenciar îl făcea dreptul comun la noi la deţinuţii politici. Şi seara s-au tras zăvoarele acelea, erau trei rânduri de zăvoare. Şi intră ea şi întinde o gamelă cu zeamă din aia. Doamna inginer nu-i de calitate, să vă încălziţi, n-aveţi dreptul la mâncare astăzi. Zic: „Eu ştiu că n-am dreptul nici să mor, n-am dreptul la nimic”.
La cât timp vă dădeau de mâncare?
Ne dădeau dimineaţa trei linguri de terci, un mălai înmuiat, că nu era nici fiert, nici crud… Ca la pui.
La pui le pregăteşti mai ca lumea că-s puii tăi. Pe noi nu ne scotea din bandiţi şi din criminali, asta era nomenclatura noastră.
Cum a fost în închisoarea de la Miercurea-Ciuc?
La Miercurea-Ciuc, parcă v-am spus, după o Săptămână, ne-au băgat într-o cameră mai mare, cu vreo 27 de persoane, erau de toate religiile. Şi era cu noi în cameră o cetăţeancă care se dădea drept descendentă din familia Ghica de la Iaşi. N-avea nici laie, nici bălaie; era cât o matahală, care pentru un polonic de zeamă din aia neagră, spunea toate prostiile afară. Şi, într-o zi una dintre fetele astea că le băgase de acum saltele a scos un fir de aţă din saltea ca să-şi coase ciorapii, că curgeau zdrenţele după noi. Şi a făcut un ac dintr-un pai de mătură. Şi ea a bătut în uşăşi a reclamat-o. Şi imediat a venit şi i-a pus cătuşele; era o fetiţă de vreo 17 ani, unguroaică era, dar era totuşi un suflet. Când am văzut treaba asta, am crezut că-i sar în cap şi am spus: „Bine, doamna Ghica, dar se poate să faceţi o aşa crimă? Nu suferim noi aici împreună?”. „Pentru interesele mele trec şi peste cadavrele părinţilor mei”. Nici ca maică, nici ca profesoară, nici ca ingineră, n-am cunoscut lumea cum am cunoscut-o în puşcărie, în ticăloşia ei, dezbrăcată de zdrenţele astea de caracter, de suflet.
Pentru că îmi aduc aminte, a venit odată, încă eram în Miercurea-Ciucului nu ne dusese încă la Arad un maior de la procuratura militară. Şi a venit cu comandantul care a zis: „Doamnelor, uitaţi-vă: «Domnul maior de la Procuratura militară. Dacă aveţi ceva de spus, ce n-aţi vrut sau n-aţi putut să spuneţi, spuneţi-i dumnealui»”. Şi baba Ana, Dumnezeu s-o ierte, plină de pelagră, a ieşit dintre paturile alea: „Să trăiţi, domnule maior, vreau şi eu să vă pun o întrebare”. „Spuneţimăicuţă, spuneţi”. Toată lumea era foarte curioasă să vadă ce spune. „Vă rog să-mi spuneţi şi mie: ce-i aia politică”. AceSta a făcut ochii mari: „Da de ce, da ce s-a întâmplat?” „Acum trei ani într-o toamnă, a venit un bărbos, un amărât şi mi-a spus: «Măicuţă, dă-mi şi mie ceva de mâncare că-s nemâncat de trei zile». Erau fugarii din Făgăraş. Şi n-am avut nimic, veneam din poiată, dar aveam în pulpana de la haină nişte prune şi i le-am pus în buzunar. Şi am fost acuzată că am făcut politică”. Şipentru asta o condamnase 10 ani. Ştiţi cum s-au dat pedepsele?
Da, ne mai spunea Părintele Justin. Şi pentru că purta cămaşă verde pe stradă îl aresta.
Era cu mine, tot la Miercurea-Ciucului, nepoata marelui actor Nottara de la Bucureşti, arestată pentru că fetiţa ei care avea doi ani, într-o zi se juca cu o cutie de zahăr pe care erau doi căţei, şi bombănea ea: „Are mama doi căţeiCine-i pupă-n fund pe ei: Stalin, Stalin”. Şi a fost denunţată, şi pentru asta a primit mama copilului, cinci ani. Aşa se dădeau pedepse.
Maica Mihaela a fost la Miercurea-Ciuc. Aţi cunoscut-o? Tot din bătut în perete. A murit în aceeaşi celulă, în ziua de vinerea mare, în 64, în care a murit frate-său, cu 7 ani în urmă, Nicoară. Spunea una dintre sergentele majore: „N-am văzut un om cu mai multă demnitate ca maica asta”. La proces a spus: „Vă rog să-mi daţi condamnare maximă. Eu sunt vinovată de tot ce s-a întâmplat”.
De la Miercurea-Ciuc, unde v-au trimis?
în ianuarie 61 a venit într-o zi comandantul închisorii de la Miercureaciucului, Dumnezeu să-i dea sănătate sau să-l ierte dacă nu mai trăieşte – el era român, Humulescu îl chema, era, cred că de undeva din Moldova şi zice: „Doamnelor, se face o colonie, pe lângă penitenciarul de drept comun de la Arad; se face o colonie de muncă pentru politici. Cine se simte în stare să meargă la lucru?”. „Scrieţi-mă şi pe mine” am zis eu. Şi intervine doctorul, ştiindu-mă bolnavă de icter: „Ce să vă scrie pe dumneavoastră? Nu vă daţi seama că peste două zile muriţi?” Mă rog, nu m-a scris, a plecat. În luna mai venea din nou comandantul cu grefierul. Nu era doctorul, şi-i spun comandantului: „Domnule comandant, cred că nu vă e totuna că în fiecare zi murea cineva dacă moare una în plus, sau minus, scrieţi-mă şi pe
mine pe listă”. S-a uitat lung la mine şi a zis către grefier: „Hai, trece-o şi pe
doamna pe listă”. Şi a intrat doctorul: „Nu, nu, nu. Domnule, ce-aţi spus?
E sub comanda mea”. În fine, ne-a dus la Arad. Era o viaţă mai omenească pentru că te scotea 15 minute la aer, aveam nu 150 de grame de pâine, aveam
250 de grame de pâine pe zi. Doctorul penitenciarului, nu ştiu de unde era
447
venit, era un doctor evreu, Avramescu. Acela, când m-a văzut, m-a întrebat:
„Da ce-i cu dumneavoastră?” Şi-i spune comandantei: „Vă rog s-o luaţi şi s-o
duceţi la cabinet”. Mă duce la cabinet, mă controlează, spun ce-am avut şi îi
spune asistentului: „îi dai cutare, cutare, cutare să vedem dacă îşi revine în
trei săptămâni. Şi să-i dea în fiecare zi 250 de grame de lapte şi o bucăţică de
marmeladă”. Nu mai văzusem nimic dulce de atâţia ani şi într-adevăr în trei
săptămâni m-am îngrăşat 4 kg. M-am făcut bine şi puteam merge la lucru,
între timp auzisem eu, printr-o sergentă majoră, că sunt nişte tratative cu
americanii şi cu, Dumnezeu să-l ierte, Kennedy, preşedintele Americii care
a fost împuşcat de un bandit – el ne-a scos din puşcărie pe politici. S-a dus şi
Gheorghiu-Dej să ceară bani împrumut pentru centrala de la Porţile-de-Fier I. Şi a spus: „Dar ce politică s-a făcut la voi dacă la ora actuală, dacă în 60, aveţi 300.000 de deţinuţi politici, dintre care 1000 de femei? Condiţia aşa
vă dau bani împrumut ca într-un an de zile să lichidaţi cu deţinuţii politici”.
Şi-a luat angajamentul pentru că îi strângea cu uşa. „Banii vi-i dau prin Israel,
că dacă vi-i dau direct, vi-i iau ruşii”. Că noi eram încă sub copita ruşilor.
Sfinţia voastră nu aţi făcut parte din niciun partid?
Nu, asta mi s-a reproşat la tribunal când m-au judecat: „Aţi avut grad de
ministru”. Ca inginer-şef în regiune, eram singura femeie din 16 regiuni. Şi
zic şi eu: „Am avut că am muncit. Nu mi s-a dat pe gratis”. „Vi s-a propus de
atâtea ori să intraţi în partid şiaţi spus: Nu, că nu vă interesează”. Zic: „Eu am partidul meu, partidul lui Dumnezeu, nu al vostru. Când îţi face voi ceva
mai bun decât ce a făcut Dumnezeu, atunci sunt de acord cu voi”.Eraţi deja maică, când aţi fost anchetată? Păi da, eu am terminat ca maică Facultatea.
Eraţi călugărită, nu?
Eu am făcut liceul de la mănăstirea Bistriţa în Vâlcea, apoi m-am dus la Facultate. Am terminat în rasă Politehnica. Erau 145 de băieţi şi eram cinci fete. Ca studentă am avut necaz, n-am avut dreptul la bursă, n-am avut drepturi, că eram în sutană.
N-aţi avut dreptul la bursă din cauza asta? Sigur că da.
Şi cine vă ajuta?
Dumnezeu. Lucram vara atâta ca să-mi ajungă pentru iarnă şi pentru familie. Şi la examenul de Stat mi-au trimis vorbă că dacă vin în uniformă mă pică din oficiu, că-i sfidez. La examenul de marxism, că băgase în anul IV examenul de marxism, era profesor evreu. Pe urmă am aflat că e evreu şi că era şefulsioniştilor. Şi, când să ies pe uşă: „Măicuţă, încă o întrebare în afară de subiect: «Cum se împacă religia cu marxismul?»”. „Religia o trăiesc, marxismul îl învăţ”. „Bine, mulţumesc”, şi toamna a trebuit să mă prezint din nou la examen.
Cum a fost eliberarea?
în 62, înainte de Crăciun, vine anchetatorul: „Care-i inginera Mureşan?”. Parcă nu ştia, că era evreu! Şi vine cu un ziar: „Citeşte articolul acesta la deţinute”. „Păi, aduceţi-mi ochelarii, că-s la voi”. Îmi aduce ochelarii, erau cu balamalele rupte. „Pune şefa de cameră, că-i mai tânără, să citească”. A plecat el, a început lumea să plângă, că eu plec acasă, şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Şi mă întreabă: „Ce căutaţi dumneavoastră la puşcărie? Că noi avem nevoie de ingineri afară, nu la puşcărie”. „Păi, să vă întreb eu ce caut la puşcărie?” Zice: „Tot colţoasă aţi rămas”. Dacă-i spui un adevăr, rămâi că eşti colţoasă. Nu m-a eliberat atunci. În ziua de 15 ianuarie în 63, aud forfoteală mare. În noaptea aceea avusesem eu un vis, în care bunicul meu care a murit la 93 de ani, mi-a spus că la 15 ianuarie plec acasă. Îi spusesem visul lui tanti Natalia şi zice. „Cât e astăzi?” „15 ianuarie e astăzi”. Pe la 9 s-au deschis uşile larg. De-acum se lecuise Gheorghiu-Dej de autonomă. I-au spus ungurii să vorbească ungureşte că-i în autonomă, şi atunci a desfiinţat autonoma automat, şi licee şişcoli cu limbă de predare maghiară. Şi intră comandantul – era deja personal, mai erau nişteofiţeri, din Oltenia aduşi – „Doamnelor, unul dintre domnii ofiţeri o să citească o listă, şi care îşi aude numele să treacă în dreapta şi care nu-şi aude numele, să rămână pe loc”. Şi atunci fac eu un calcul, să vedem pe cine citeşte întâi. A citit pe cele 8 paralizate, care au fost declarate incurabile de nu ştiu câte comisii medicale, dar dacă erau politice, nu le-a dat drumul acasă. Ei, zic, mi-am zis tot mie: „Astea pleacă acasă”. Şi mai citeşte. Ajunge la 26: „PangratiaMureşan” – eu sunt trecută în buletin cu numele de maică aşa am vrut. „Doamnelor, care v-aţi auzit numele, ieşiţi afară”. Ne-a băgat în altă cameră, unde strânseseră paturile. Vine comandantul, de data asta vesel: „Doamnelor, verificându-se dosarele dumneavoastră şivinovăţia, s-a ajuns la concluzia: de astăzi înainte sunteţi libere. Pe măsură ce vin anchetatorii să vă ia în primire plecaţi acasă. Aveţi grijă să nu bateţi”, că noi vorbeam cu toată puşcăria, în morse.
în limbajul morse? Morse şi cu cana.
Cu cana cum?
Puneai căniţa la perete şi ascultai tot ce se întâmplă. Aşa mi-a spus unul, zice: „V-a dat Dumnezeu prea multă inteligenţă. Şi zic: „A ştiut Dumnezeu ce să facă”. La prost trebuie să-i răspunzi după el. În fine, plec acasă. Din 15 am fost prima care am plecat acasă, că aveam anchetatorul pe loc. Cele de la Bucureşti, care erau vreo 17, au plecat a doua, a treia zi, când le-a venit anchetatorul. A doua zi, când am ajuns acasă, era o zăpadă mare, la noi, până-n genunchi. La Topliţa, când am ajuns în gară, se uită o cetăţeancă, se uită, se uită, se uită lung la mine, dacă m-a văzut în halul acela, în care eram, totuşi, a avut curaj şi a spus: „Nu sunteţi sora lui nana Aurelia?”, sora mea. Zic: „Ba da”. „Păi, zice, sunt naşii mei de cununie”. M-a luat în braţe şi a început să plângă. Am avut noroc cu ea că în gară ea m-a dat jos din tren, că nu aş fi reuşit singură. Când m-a văzut soră-mea, nu-i venea să creadă. Ea primise înştiinţare că am murit de icter negru.
450
Şi aţi intrat în mănăstire?
Nu, că nu m-au primit. Bistriţa a fost mănăstirea mea de metanie şi acolo am vrut să intru, n-am vrut să mă duc în altă parte. Acolo însă mi-au spus: „Nu, aţi fost în puşcărie. Nu”. Şi aşa că m-am angajat. N-am vrut să mai am de-a face cu ungurii şi am plecat de la gospodăria colectivă, de lângă Reghin, unde mă repartizase ministerul. Bine că m-au lăsat în pace şi m-am dus la Bucureşti, unde aveam doi fraţi: unul, v-am spus, generalul, murise în puşcărie; celălalt, legionarul, nu se întorsese încă. Ministerul m-a repartizat la o gospodărie de Stat în judeţulMehedinţi, la Slaşoma, la Podu-Gros. După ce am venit la Valea Roşie, eu am venit la Valea Roşie în 64, am venit din puşcărie în 63. Mergea destul de prost cu pierderi planificate de milioane. Şi într-o zi mă întâlnesc cu secretarul de partid: „Doamna inginer, vă rog să poftiţi până la mine la birou”. Se scoală respectuos, îmi sărută mâna, nu aveam eu nevoie. Am un spirit de observaţie destul de dezvoltat şi începe să mă ia la întrebări, ca la anchetă: „Unde v-aţi născut? Unde aţi făcut şcoala?… Şi din 56?” Atunci m-am enervat şi m-am ridicat: „Păi zic, am fluierat în biserică”. S-a simţit el foarte prost şi s-a ridicat. „Ce rost are ancheta asta?” „Doamna inginer, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, e numai în favoarea dumneavoastră pentru că ştiu că şi cu dumneavoastră s-au făcut mari nedreptăţi”. Aşa mi-a spus şi procurorul când mi-a rejudecat procesul în 72. Procurorul, care era al acuzării, a întrebat: „Cu ce putem să ne revanşăm pentru nedreptăţile pe care vi le-am făcut?” „Am coloana prăbuşită de sus până jos, aia-i una. Cei mai frumoşi ani de viaţă mi i-aţi mâncat. Tot ce am agonisit până la 36 de ani, mi-aţi confiscat. Ce mai vreţi?” „Da, ştiu, s-au făcut nedreptăţi”. „Dar atunci, ce mai? Dacă s-au făcut, lasă-le aşa”. Şi primul secretar: „Doamna inginer, zice, am venit să reparăm ce se poate repara”. Şi a doua zi m-a trimis la fotograf şi mi-a trimis o poză mare cât icoana Sf. Ioan Botezătorul şi m-a pus la panoul de onoare al fabricii. Şi zic: „Dar ce faceţi, domnule? Din 24 de ingineri câţi suntem în fabrică, sunt singura puşcăriaşă, şi pe panoul de onoare?”. „Ei, dacă toţi inginerii noştri ar munci cum munciţi dumneavoastră, fabrica n-ar lucra în pierdere”.
Ce fabrică era?
Fabrica de conserve Valea Roşie. Era fabrică de gradul 0, fabrică mare, lângă Olteniţa la 6 km şi 56 de km de la Bucureşti până la noi. Şi apoi m-a ţinut la panoul de onoare vreo 5 ani, şi spun preşedintei de sindicat, că era tot o femeie, tot ingineră: „Ascultă, fată dragă, mai bine dă-mi 200 de lei la salariu decât să mă puneţi la panou” că în industria alimentară erau salarii foarte mici, mici, mici de tot. Ei ziceau că mai mâncăm o conservă şi ne descurcăm noi. Plăteam autoconsum şi odată îi spun tovarăşului director: „Tovarăşe director, de ce plătesc eu autoconsum? Ce consum eu din fabrică?” „Păi sunteţi singura care nu furaţi”. M-am dus odată, că aveam un chioşc alimentar acolo al fabricii, m-am dus în iulie să cumpăr ceva de mâncare, că era cantina închisă, niştebiscuiţi şinişte tocană de legume. Şi vânzătorul mă lasă, serveşte pe unul, pe altul, pe altul, şi când îi termină pe toţi, îmi zice: „Vă rog să mă iertaţi, nu vă supăraţi că v-am ţinut, după câte ştiu – eram proaspăt venită în fabrică după câte ştiusunteţi ingineră aici şiveniţi să cumpăraţi de la mine conserve?” Dar eu fac nişte ochi mari: „Ce vorbă-i asta, domnu Petrică?” „Păi, zice, sunteţi singura din Valea Roşie care vine să cumpere de la mine”. „Domnule, să ştii o treabă: pentru ce muncesc, Statul mă plăteşte. Pentru ce mănânc, trebuie să plătesc”.
Cum v-aţi reîntors în mănăstire?
A, povestea cu mănăstirea? Abia în 91 am reuşit să intru în mănăstirea Viforâta, pentru că aici erau maicile mele de la Bistriţa. V-am spus, m-rea Bistriţa, când a fost desfiinţată, multe din maicile de acolo au venit aici la Viforâta cu maica Arsenia, ucenică a Părintelui Arsenie Boca şi pe ea au pus-o stareţă. Patriarhul Justinian a făcut la Viforâta casă sanatorială de preotese şi maici pensionare, ca să-şi Spele greşeala când a desfiinţatBistriţa.
Mi-aduc aminte, ce misiune se făcea la Bistriţa! îngrijeam 2800 de copii ai nimănui. În fiecare an găseam vreo două trei glădiţe aruncate sub clopotniţă cu copii. Mi-aduc aminte, eram de serviciu la bucătărie într-o dimineaţă, şi aud scâncet de copil: „Doamne, ce-o fi?” Intru pe unde se intra la clopote
şi găsesc o fetiţă, abia îşi mai trăgea sufletul.
452
Maică, dar de unde erau copiii ăia acolo?
Ştia lumea că maicile îi iau şi-i cresc şi nu-i omoară. Îi aruncau, nebotezaţi. Am avut o colegă, o chema Boboteanu, că au găsit-o în ziua de Bobotează. Aveam o altă colegă, doctoriţă, dentistă la Arad, pe care au găsit-o pe malul Dâmboviţei, i-au dat numele de familie Dâmboviţeanu. Şi mănăstirea Bistriţa au desfiinţat-o înainte de Decret. Eu le-am spus atunci, în 40, la maici. Primiseră în mănăstire o cetăţeancă de la Craiova care era informatoarea Securităţii; avea 6 buletine de populaţie şi au făcut-o călugăriţă. Şi eu le-am spus odată: „Să ştiţi că ea o să desfiinţezeBistriţa”. Şi am fost prima mănăstire din ţară care a fost desfiinţată, în 52; pe celelalte le-a desfiinţat în 56. Când am venit de la puşcărieşi le-am văzut pe maici îmbrăcate cu rochiţe, care mai de care…. Nu mi-a venit să cred, în sat, cu fustă scurtă, că le scosese din mănăstire, aşa m-am cutremurat! Nu puteam să realizez treaba asta.
Cum totuşi dintre cele care au fost maici, s-au căsătorit? Dintre colegele mele de Facultate sunt singura care am rămas pe poziţie. Am fost 12 la călugărie, 12 la bacalaureat. Grupa mea vorbesc. Singura care am făcut Facultate, singura care, aşa mi-a zis una dintre colege, Dumnezeu s-o ierte, a murit acum doi ani la Orăştie: „Ai avut atâtea posibilităţi, ce-ţi trebuie mănăstire?” „Măi, nu uita, că noi am depus un jurământ”. Şi pentru asta îi mulţumesc Părintelui Miron, de la Dealu, care era duhovnicul meu. Şi el mi-a spus odată, când eram civilă: „Maică Pangratio, toate ca toate, dar să nu uitaţi că aveţi un jurământ depus”. Toate ca toate, dar călugăria este un jurământ pe care nu-l poate spăla nicio prigoană şi niciun patriarh.
(Interviu realizat de Monahia Fotini)
ÎNŢELEAPTA ASPAZIA OŢEL PETRESCU – LACRIMA CURATĂ A TEMNIŢELOR ROMÂNEŞTI
„O LACRIMĂ LIMPEDE, ROTUNDĂ ŞI MARE CÂT TOATĂ ÎNTINDEREA SUFLETULUI MEU”
ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI
„Satul meu natal, din preajma Cernăuţiloreste un «cot» neaoşromânesc, fericit în anul naşterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria
mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră ţară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.
25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei
AspaziaOţel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieţii la 23
ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinţi de la al VI-lea Sinod Ecumenic.
Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveşmântată în albul zăpezii şi în tăcerea profundă caracteristică
zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”357, în cătunul Cotul Ostriţei din preajma Cernăuţilor, în căminul
învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel, saluta lumina zilei ţipătul primului copil,
Aspazia, din cei doi rămaşi în viaţă (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi
ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel
veşnic în 1927, la doar 8 luni). Aşezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul
357 AspaziaOţel Petrescu, Adusu-mi-am aminte, Roman, 2007, p. 5. Toate citatele autobiografice sunt
preluate din Strigat-am către Tine, Doamne… şiAdusu-mi-am aminte.
454
Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate şi ascultam, alături de el, la dreapta şi la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos şi mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălţi, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua laliceul ortodox de fete «Elena
Doamna» din Cernăuţi.
Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba şi literatura română. L-am câştigat şi am avut şansa unei premieri cu totul ieşită din comun: o excursie în ŢaraMoţilor. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiaţi sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianţi şi două sute de însoţitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munţilorcărunţi”. Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale şi amărăciune pentru toţi românii din Basarabia şi nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul şcolar, pe care îl va recupera în particular, reuşind să-şi ajungă din urmă colegii de generaţie, în clasa a VII-a de liceu.
REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ.
ANII ZBUCIUMAŢI AI STUDENŢIEI
Urgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ţinuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuţi se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-şi poată susţine examenul de absolvire. Familia Oţel va lua şi ea drumul refugiului dureros şi definitiv, iar Aspaziaîşi va lua bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăştie, sub bombardamente. Stabiliţi în cătunul Şugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeş, părinţii aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar şi rudimentar, aflată în incinta şcolii satului al cărei director devenise învăţătorul IoanOţel. Din anul 1944, cei doi copii vor păşi pragul studenţiei: Aspazia la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj şi Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timişoara. „Nu ne-a fost uşor să ne încadrăm în viaţa universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistiţiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor şi s-au anunţat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre gheţurile eterne”. Ca să se întreţină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie şi croitorie la o familie din Cernăuţi. Legăturile din cadrul Frăţiei Ortodoxe Române Studenţeşti (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viaţă spirituală generaţiei din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară”.
înzestrată cu un talent literar de excepţie şi cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuşi de puţinînclinaţia mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenţia în cadrul Frăţiei Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului şi poetului Lucian Blaga. Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Transilvane, condus de renumitul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir.
FORMAREA DUHOVNICEASCĂ
AspaziaOţelşi-a iubit până la uitarea de sine nu numai patria şi neamul, ci mai cu seamă tot ce a însemnat şi a cuprins frumosul creştin, în spaţiul Bisericii lui Hristos, Căruia I-a închinat, cu un impecabil simţ al datoriei,
întreaga sa viaţă. Alături de mai toţi tinerii cu suflet nobil din acea perioadă, Aspazia şi-a pus umărul la rezidirea duhovnicească a unei Românii
457
Mari şi frumoase, înălţate prin muncă şi rugăciune. Cu trup călit de fier şi
sufletul de crin a sprijinit organizaţiile frăţiilor de Cruce, care se voiau zid de apărare împotriva molimei comuniste, ceavea să dezlănţuiască în ţara
noastră o cutremurătoare şi diavolească dictatură. Preocupată îndeosebi de
curăţirea lăuntrică a sufletului, Aspazia era în căutarea unui duhovnic iscusit, capabil să răspundă frământărilor sale adânci şi să o îndrume spre o trezvitoarevieţuire duhovnicească. Dumnezeu îi va asculta dorinţa curată şi-i va răspunde prin prietena ei de suflet, cunoscuta poetă Zorica Laţcu, viitoarea monahie Teodosia Laţcu, martiră aleasă a temniţelor comuniste,
care o va îndemna să se spovedească la Părintele Arsenie Boca, căruia ea îi era de mulţi ani ucenică apropiată. Cu mari emoţii şi bucurii sfinte, ce i-au rămas în suflet pe toată durata calvarului din temniţă, ajunge împreună cu maica Teodosia la Sâmbăta de Sus, la Părintele Arsenie, care îi va
acorda o deosebită grijă, în puţinul timp petrecut împreună. Desluşindu-i tainele rugăciunii, ascultării, smereniei, Părintele Arsenie încearcă?U multă
delicateţe sufletească să îi înfăţişeze crunta suferinţă ce o avea de îndurat şi despre care ea nu avea habar. Părintele însă ştia… În clipa în care o vede, după cum ne mărturiseşte Doamna Aspazia, Părintele îi spune, văzându-i
sufletul timid: „De ce eşti tu, aşa Speriată? Nu aşa ai vrut să mă cunoşti? Nu
sunt acela? Şi sunt hotărât să te ajut să rupi zapisul358 cel întunecat şi să vii pe
calea Domnului. Eşti bine primită. De ce te Sperii?”. În seara Cinei celei de
taină, Părintele o ia cu dânsul la masă, împreună cu Zorica Laţcu şi în acest răstimp privindu-l, Aspazia îl vede într-o lumină de neînţeles: „Părintele
Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie
Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai
358 Se referă la spovedanie.
sigur că te priveşte lumina”. În cele din urmă, după mai multe îndrumări
în tainele vieţiiduhovniceşti, Părintele îi spune: „îţi dau un cuvânt pentru
toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare
este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă”. La
cea din urmă spovedanie, Părintele Arsenie o va binecuvânta de mai multe
ori de 14 ori (anii petrecuţi în temniţă), aşa cum ne va povesti cu duioşie peste ani, Doamna Aspazia: „Privea undeva departe şi de fiecare dată îmi mai dădea o binecuvântare pe care eu să o aud, pentru că spunea cu vocea:
Dumnezeu să îţi ajute, copilă! Şi părintele Antonie mi-a spus: «Ai să treci prin
atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele»”.
ÎN ARESTUL SIGURANŢEI DE STAT.
„AŞ FI DAT ORICE CA SĂ LEŞIN SAU MĂCAR SĂ POT URLA”.
Prinsă în iureşulmanifestaţiilorstudenţeşti împotriva ameninţăriibolşevice
din 9 şi 10 mai 1946, urmate de greva „cuibului de reacţionari” din căminul
Avram Iancu, AspaziaOţel va ridica cu demnitate şi cu hotărâre pe umerii
săi plăpânzi, crucea jertfei pentru credinţă, neam şiţară, odată cu valul de arestări din anul 1948. Va fi arestată în plină sesiune de examene la 9 iulie 1948, refuzându-i-se dreptul de a absolvi Facultatea şi posibilitatea
de a susţine examenul de Stat: „Am rămas cu examene nedate, nu mi-am
luat niciodată licenţa. La eliberare nu mi s-au recunoscut examenele luate.
Trebuia să refac toată Facultatea”. Înscrisă pe lista urmăriţilorSiguranţei din
Cluj, Aspazia pleacă în Speranţa unui adăpost mai sigur la casa părintească
din Şugag, trăind tot mai viu simţământul că „un destin implacabil mă apăsa
aproape concret pe creştet, auzeam cum se apropie cu vuiet mare vâltoarea care mă va absorbi. Era timpul când Cineva mă chema la asumarea jertfei”.
Cătuşele grele vor cădea pe mâinile ei, după ce îi va alerga pe agenţiiSiguranţei pe Valea Frumoasei în încercarea temerară de a scăpa de urmăritori: „Eram
aproape de pădure. Valea nu era uscată încă. Iarba înaltă, plină de rouă mi-a udat rochia care se lipea de picioare şi mă împiedica. Sandalele uşoare pe
care le aveam în picioare se năclăiseră cu noroi şi alunecau peste pietrele ude.
Tata întorcea din când în când capul şi mă încuraja arătându-mi pădurea.
I-am făcut semn să plece şi în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit, îmi amintisem că în alte cazuri similare, agenţii au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că dacă le scap, o vor ridica pe mama care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aştept, să-mi urmez destinul”. Astfel, va păşi cu demnitate pe anevoiosul drum al potecilor cu spini, cu trupul scăldat în sângele temniţei ce va curge şuvoi în colbul anilor, preschimbându-se mai apoi în torent de lacrimi tăcute şi amare. Experienţa dureroasă a primei anchete din pivniţaSiguranţei de la Alba-Iulia îi va brăzda adânc inima strânsă în gheara de fier a nesiguranţei clipei de mâine, iar trupul, cu urme de sânge şi răni ce dor sfâşietor: „M-au aşezat în unghi drept chiar pe birou şi în timp ce şeful urla la mine, un altul a început să mă croiască unde şi cum nimerea, cu bastonul de cauciuc. Aş fi dat orice ca să leşin sau măcar să pot urla (…). Loviturile erau cumplite. Le simţeamascuţit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier. Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate niciun sunet”.
Nemulţumiţi de zgârcitele declaraţii făcute de Aspazia în legătură cu Organizaţia feminină din Centrul Studenţesc Legionar în pofida torturilor aplicate, anchetatorii o trimit la Cluj pentru continuarea interogatoriilor necesare definitivării dosarului acuzatei. În cenuşiul închisorii, istovită de foame şi frig, Aspazia se va avânta în încleştarea nemiloasă cu limitele firii, luptând cu încremenirea timpului: „Eram atât de slăbită că atunci când mă ridicam de pe scânduri, mă clătinam şi vedeam negru în faţa ochilor: bare late, negre, insuportabile. Când eram scoasă la anchetă, căutam să merg pe linia mozaicului ca să nu mă balansez”.
„NU CONSIDER CĂ ESTE O VINĂ CĂ IUBESC CRUCEA, NEAMUL ŞI ŢARA. CONSIDER CĂ ESTE O VREDNICIE SĂ SUFĂR PENTRU ELE”.
Cu fruntea prăbuşită în beznele afunde, sufletul Aspaziei începe a se lumina de opaiţul unui gând ţesut din caierul rugăciunii: „Mi se părea că mă despart de mine ca de o străină, că tot ce am fost până acum se îndepărta, se transforma în cineva necunoscut. Nu ştiam chiar limpede ce se întâmplă cu mine. Era ca o taină: lăsam la picioarele lui Iisus întreaga mea tinereţe. Mă simţeam mică, nevrednică, nepregătită”. În neaua timpului răscolit de răni sângerânde şi de doruri neîmplinite, se vor aşterne mohorât cei 10
ani de condamnare la temniţă grea, pentru vina de a fi aparţinutCetăţuiei,
460
Organizaţia de tineret a femeilor din cadrul Liceului ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuţi. În sala Tribunalului Militar din Cluj, în prierul anului 1949, ultimul cuvânt al Aspaziei izvorât dintr-o limpede pace a sufletului, se dezlănţuie tumultuos ca şuvoiul în zăpoare: „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şiţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luaţi în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine şi mă consider răspunzătoare de acest fapt”. Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată într-o închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. „Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta. Izvor de credinţă şiSperanţă, ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrăţişare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă, ne-a dat tărie şi alinare. Avea să fie transformată sub ochii noştri în magazie de confecţii aceSta era preţul ca să nu fie demolată dar şi aşa, aura ei ocrotitoare nu ne-a părăsit. Orice suflet, oricât de slab, venea la zidurile ei ca la un alt zid al plângerii şi din duhovnicia ei creşteau dăruirea şi iubirea. Da, iubirea într-un loc unde ura şi barbaria îşi făceau din ce în ce mai mult loc”. Zi de zi, dincolo de drugii grei ai roşiilor gratii, tinerele deţinuteaşteaptă cu înfrigurare zeama chioară a ciorbei de fasole, terciul de dimineaţă şi arpacaşul de seară, cu Speranţadeşartă că le va potoli zăluda foame. În bezna jilavă a Mislei, dinţii haini ai umezelii din piatra îngheţată a închisorii muşcă hulpav din trupurile firave ale unor sărmane tinere: „Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învăţat să scoatem cearceaful de pe pat şi să aşternem sub noi un prosop. Aşezam între cearceaf şi pătură toate zdrenţele cu care ne îmbrăcam formând un înveliş mai consistent. La frigul care ne pătrundea în oase, fiecare «foiţă de ceapă» conta. De fapt, ne număram anii de detenţie în ierni, deşişiverile aveau cortegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depăşit, atât de cumplită era teroarea frigului”. Din scrumul tristeţilor pitite în tainiţele inimilor neprihănite, se îngână timid şoapte de rugă şi cântec de slavă: „Cântam foarte mult, învăţam unele de la altele tot ce aveam la îndemână (…). Toate fetele care aveau voci frumoase au alcătuit un cor. Corul nostru putea să cânte pe două voci, absolut în ordine canonică, toate răspunsurile la Sf. Liturghie. Cântecul era bucuria noastră”. Sub pulberea de stele, când luna poleieşte în aur faptul serii, la Mislea suspinul rugăciunii ţâşnit din cioburi de trăiri de vremuri duse, străbate bolta unor ceruri dispărute: „Aveam la noi o cărticică de rugăciuni din care am învăţat pe dinafară rugăciuni. Niciodată nu am să fiu capabilă să exprim în ce fel Domnul, în măreţia Sa, ne acordă favorurile pe care I le cerem aproape cu impertinenţă. Singurul grai în care pot exprima uluita mea recunoştinţă este graiul lacrimii, acea lacrimă limpede, rotundă şi mare cât toată întinderea sufletului meu”.
IUBIREA ÎN HRISTOS – PUNTE ÎNTRE SUFLETE ÎNLĂCRIMATE
Prin bunăvoinţa directoarei închisorii, poreclită de deţinute, Diri, în cotloanele celulelor de la Mislea zac ascunse ace, andrele şi alte mici unelte de lucrat în os, din care vor prinde viaţă tot felul de miniaturi care de care mai migălite şi mai ingenioase: „Diri venea des printre noi. Am început să-i sugerăm ideea unui atelier cu deţinute politic, arătându-i ba un lucru, ba altul cu care s-ar fi putut face producţie. La un început de toamnă, Marieta, maistra de la atelierele deţinutelor de drept comun, însoţită de Diri, ne-a întrebat dacă ştie cineva să croiască ii. Cum nu se anunţa nimeni şi cum bănuiam că se întrezăreşte posibilitatea de lucru, m-am oferit eu”. Aspazia va lua pe umeri greul lucrului la iile româneşti comandate pentru export, croind şi brodând zi şi noapte cu bucuria în suflet că ancestralele noastre motive naţionale vor ajunge peste hotare: „Munca aceasta ne-a ordonat gândurile şi ne-a ajutat să facem abstracţie de condiţia noastră de deţinute. Aşa
hămesite de foame, în condiţii de mizerie nespusă, noi ne-am făcut cu cusutul cămăşilorromâneşti, un atelier spiritual. Munca noastră neplătită, dar
asumată de bună voie a fost un intermezzo în simfonia satanică ce va urla
încă multă vreme în viaţa noastră”. Împreuna-pătimire cu celelalte surori de suferinţă avea să-i întărească sufletul purtarea Crucii: „Doream să-mi
culc îndurerarea lângă cea a suratelor: era mai puţin intensă când o trăiam
împreună. Ce bine era că între pământul negru de jos şi cerul prea înalt
de sus, Dumnezeu a aşezat ca scară, prietenia!”. Luminate în smalţ de har,
inimile tinerelor deţinute se unesc într-un singur duh, bat odată şi respiră
îngemănate parcă într-o unică fiinţă, la picioarele lui Iisus: „Bucuria de a fi
cu El chiar în mijlocul celei mai meschine mizerii ne cufunda într-un ocean
de frumuseţe, de echilibru. Lângă El, totul era nesfârşit de frumos, de bun,
de adevărat (…). Acum, mai clar ca oricând îmi e limpede că ceea ce ne lega
era iubirea”.
Până şi inima frântă de durere a lui Diri se va odihni în oceanul de iubire
care tălăzuia adâncul sfinţit de har al sufletului fericitei Aspazia: „într-o
seară am fost scoasă din secţie şi gardianca mi-a spus să plec singură la birou.
La lumina slabă care venea de la becul din curte, am observat că Diri stătea
la biroul Marietei cu mâinile adunate în poală şi părea că plânge. Orice mi-
aş fi putut imagina despre fiinţa aceasta plină de contradicţii, dar lacrimi pe
chipul ei în niciun caz. Am întrebat cu un sentiment ciudat, dar copleşitor:
«De ce sunteţi amărâtă?». «Tu ce crezi că ee mai greu de suportat în materie de suferinţă?». «Ştiu eu? Poate o iubire trădată». «Da, sigur, e o mare
sfâşiere. Dar altceva?». «Poate un prieten care te vinde». «Sigur, e cumplită
o prietenie trădătoare. Şi ce-ar mai fi?». «??». «Cel mai crunt ee să te înşele
propriul tău ideal, idealul pe care ţi l-ai făurit cu migală, cu multă bună
credinţă şi chiar cu ardoare. Cum sunt incapabilă să neg cu neruşinare realitatea, m-am pomenit goală şi în cap şi în inimă. Mi s-a prăbuşit idealul şi toată raţiunea luptei îndârjite pe care am dus-o”. Preţul dezmeticirii la
realitate, o va costa pe Diri demiterea din funcţie, iar probele acuzatoare vor fi strânse cu sârg de anchetatorul Alexandru Vişinescu. La Mislea, regimul de detenţie se înăspreşte tot mai mult, de la o zi la alta: „Vişinescu dăduse dispoziţie să fim ţinute până la limita îngheţului. Era atât de frig, încât într-o noapte m-am pomenit cu un şoricel chiar lângă gura mea. Venise să se încălzească la respiraţia mea. În curând m-a prins un frison care nu s-a mai oprit. Îmi clănţăneaudinţii şi mă dureau toate oasele”. Hrănindu-se cu azima rugăciunii neîncetate, deţinutele de la Mislea înfruntă senin avalanşa de torturi şireuşesc să întoarcă cursul anchetei, salvând-o pe Diri de condamnare: „Apropierea dintre noi şiDiri s-a făcut strict pe coordonatele omeniei. Noi am respectat durerea imensă pricinuită de prăbuşireaconcepţiei pentru care luptase, iar ea a trebuit să recunoască faptul că adevăratele caractere le-a găsit printre noi, cele care luptam împotriva crezului ei din tinereţe”.
ÎN IADUL PĂTIMIRII DE LA MIERCUREA-CIUC
în trâmba de lumină a unei zile de primăvară, zăvoarele celulelor de la Mislea se deschid, şi câteva deţinute, printre care şi aspaziaOţel pornesc pe drumul necunoscut al unei alte închisori. Penitenciarul Dumbrăveni le va găzdui un răstimp până într-o noapte când obişnuita dubă fără geamuri şi fără bănci, le va transporta către o nouă destinaţie: Miercurea-Ciuc. Pentru Aspazia, anii petrecuţi la Miercurea-Ciuc, vor fi presăraţi cu multe izolatoare. Fiorii sfintei rugăciuni se vor îngemăna tăcut în aripi de lumină: „Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şitemniţa aceasta are o inimă (…). În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, singură printre şobolani şi libărci”. Miracolul dăruirii revarsă râuri de har şi în iadul pătimirii de la Miercureaciuc. Aspazia şi suratele ei de suferinţă vor lucra zi şi noapte la broderia unei rochiţe pe care una din gardiencele miloase ale închisorii, o dorea pentru botezul fetiţei sale, Antonia. Cu ajutorul turnătoarelor, administraţia află de firul poveştii şi trece la represalii, iar Aspaziaeste aruncată în pivniţa închisorii în care şobolanii colcăiau nestingheriţi, părând de departe nişte banale smocuri de paie. Groaza se înstăpâneşte hain asupra sufletului ei greu încercat: „M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul. Nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine. Şi într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: «Doamne! Nu mă lăsa!». Şi în
clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaiSperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură”. SfinţiiPărinţi numesc acest gen de experienţă mistică vederea Lumini necreate, de care fericita Aspazia s-a învrednicit asemenea sfinţilor văzători de Dumnezeu, experienţă ce avea să o călăuzească până la sfârşitulvieţii sale. Zile în şir, nimbul de har îi va lumina chipul şi adâncul inimii zdrobite de neagra suferinţă.
CUMPLITA FARSĂ A ELIBERĂRII. O NOUĂ ÎNTEMNIŢARE
în luna lui cuptor a anului 1958, Aspaziaaşteaptă cu înfrigurare clipa în care să-şi ia rămas bun de la temniţa cea cu lacrimi şi zăbrele. În ziua de 9 iulie care ar fi trebuit să fie ziua eliberării sale, este adusă la izolatorul 1 al închisorii. După alte şase zile semnează biletul de eliberare şi în acelaşi timp i se iau amprentele digitale pentru o nouă fişă de încarcerare: „Era atât de neobişnuit procedeul că am îngheţat, pur şi simplu. În curte mă aştepta un mic pluton format din patru ostaşi şi un sergent. De ce atât de mulţi pentru o singură femeie care trebuia eliberată şi de ce înarmaţi până în dinţi?” Gândul răzleţ că hidoasa moarte o pândeşte, îi strânge sufletul în braţele împăcării: „O linişte calmă, dar îngheţată a pus stăpânire pe gândurile mele până aici atât de învolburate. Mi-am amintit că trebuie să spun Lumină lină, rugăciunea care ţinea loc de lumânare, de spovedanie şi de prohod. Am început s-o spun maşinal, fără să mă opresc la înţelesul adânc al cuvintelor. M-am oprit din rugăciune, remarcând discrepanţa: «Venind la apusul soarelui», ori acum era un minunat răsărit de soare ce poleia cu lumină orăşelul pitoresc şi teii care, într-adevăr erau încă înfloriţi”. Zbuciumările de gând îi sunt curmate de şoapta stinsă a locotenentului: „Nu te lasă să pleci acasă. Ai mai primit patru ani. Ce să zic? Vai de tine! Eşti primul caz, toţi sunt înlemniţi”. Lacrimi de jar se preling şi îi ard lămurit pe obraz: „Liniştea pe care mi-o dăduse gândul că voi cădea la picioarele Jertfei într-o prea frumoasă zi de vară, în plină tinereţe încă, s-a spulberat, s-a făcut ţăndări. Cruzimea acestei fărădelegi mi se părea mai insuportabilă decât execuţia”. Ghemuită în bena camionului ce se îndreaptă către Mislea, cu fruntea rezemată de gândurile întristării, Aspaziapriveşte în zare la anii sfărâmaţi de frământare: „Aşadar, din nou singure sub binecunoscutul regim de exterminare. Eram un mic univers închis într-o capsulă, sub legi guvernate de tiranie. Treaba noastră se reducea la trecerea cât mai rapidă şi cât mai discret în nefiinţă. Numai că noi nu prea ne grăbeam să le facem pe plac”. Între pereţii de cavou ai temniţelor de la Mislea, Jilava, Botoşani şi Arad, Aspazia va bea până la fund pocalul suferinţei, în boli, bătăi şiumilinţe, în tremur lung de rugi fierbinţi: „M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supravieţuim Calvarului. Închise în spaţii strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaştem până la saturaţie toate limitele, noi, totuşi nu ne-am sfâşiat între noi şi nu ne-am pierdut minţile pentru că am descoperit puterea dragostei şi am luptat să ne însuşim treptele dragostei”.
MULT AŞTEPTATA ELIBERARE.
PE ALTARUL JERTFEI PÂNĂ LA MOARTE
„Aduc laudă Tatălui că nu a dispreţuit tristeţea mea şi că mă întâmpină cu mângâierea şi mă primeşte cu iubirea, când eu aşteptam doar înţelegerea. Cânt bucuria că tristeţea mea a devenit prilej de iubire”.
într-una din zilele toride de iulie a anului 1962, în plumbul zării de închisoare răsare o rază de nădejde învederată: Aspazia Oţel este pusă în libertate după 14 ani de temniţă grea: „Mă întorceam acasă! Proscrisă! într-o lume guvernată de ură! Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu 14 ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate: «Puteri, ce puneţi între noi hotare! Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare! C-un zâmbet în luminile privirii, Cu milă şi blândeţe vă primim. Nu tremurăm la gândul
nimicirii, Noi suntem mai puternici: noi iubim»”.
Reîntoarsă în viaţa de familie, în oraşul Roman, AspaziaOţel continuă ca
şi în anii de închisoare să se mistuie pe rugul dăruirii pentru semeni. Găsind cu greu un post vacant de contabilă la o cooperativă din Roman, îşi va îngriji
mama pensionară vreme de 19 ani, se va jertfi creşterii celor doi copii din
prima căsnicie a soţului, Ilie Alexandru Petrescu, fiindu-i sprijin şimângâiere din 1964 până în anul decesului acestuia, 1987.
După decembrie 1989, AspaziaOţel Petrescu va fi neobosită în a mărturisi
generaţiei de azi şi de mâine despre jertfelnicia pentru credinţă şi dragostea
de neam ale celor care au pătimit în gulagul românesc din perioada ateistă.
Ani în şir, va binecuvânta cu prezenţa ei comemorările martirilor din temniţele comuniste, împodobind prin cuvântări pline de măiestrie literară jertfa sfinţilor din închisori. În casa modestă din Roman, acolo unde din strigătul
inimii ei lămurite de atâta durere şi de lacrimi de sânge prefăcute în vatră de
jar, va ieşi la lumină cartea de memorii, Strigat-am către Tine, Doamne…,vor
găsi alinare şi balsam pentru rănile din suflet, toţi cei care vor trece pragul
casei ei, însetând după cuvântul viu, ţâşnit din Duh. Mărturisirea ei nu a
oglindit doar aducerea la lumină a adevărului din perioada temniţelorcomuniste, ci alături de Părintele Justin, care i-a fost povăţuitor şi sprijin tainic în ultimii ani ai bătrâneţilor sale, cu o distinsă şi rafinată înţelepciune, a mustrat şi demascat derapajele aşa-zisei democraţii, dovedind o ageră şi pătrunzătoare vedere a realităţilor de azi, referitoare la: dictatura biometrică, statul cibernetic virtual, satanizarea lumii prin consumarism, plăcere,
controlul minţii, manipularea comportamentului prin tehnica internetului,
ecumenismul şi altele.
în mărginirea blândă a timpului vremelnic, aproape de zenitul vieţii, când
boala a răpus-o, cu sufletul senin privind în veşnicie, AspaziaOţel Petrescu
va odihni pe fruntea-i luminată, laurii muceniciei, sub dragostea şi atenta îndrumare părintească a duhovnicului ei, Părintele Constantin Catană, de la mănăstirea Văratec. Ţintuită în patul suferinţei, vegheată la căpătâi, zi şi noapte cu dragoste fiască de maicile de la mănăstirile Diaconeşti şi Paltin Petru-Vodă, vreme de trei luni (noiembrie 2017 ianuarie 2018), va aştepta cu multă luptă, să pună răstignirii ei pe cruce, cunună şi trepte către cer. Cu jertfă, ceas de ceas şi cu nepământească pătimire, sufletul AspazieiOţel Petrescu îşi va lua zborul
către Domnul, la 23 ianuarie 2018, păşind în zarea
de lumină a Raiului mult…. dorit, în fierbinte rugă
de slăvire a Mirelui iubit:
Pentru tine, Doamne, numai pentru Tine
Ți-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaș
Să-mi gătești de nuntă, haină argintie
Și-n sclipiri de soare să-mi gătești sălaș
Dragoste curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.359.
359 Frag. din poezia Dragoste, de maica Teodosia-Zorica Laţcu.
MEDICUL NICOLAEIONIŢĂ
„COMUNISMUL A SCHIMBAT STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A OMULUI”.
DomnuleIoniţă, am vrea să ne povestiţi câte ceva din anii cumpliţi petrecuţi în temniţele comuniste şi dacă se mai întrevăd urmările acestui sistem bolşevic asupra poporului român.
Eu am 18 ani de închisoare, aşa că eu cunosc toată tragedia prin care a trecut neamul aceSta românesc. Problema a fost cumplită, pentru că nenorocirea aceasta care s-a abătut asupra poporului român are urmări negative pe lungă durată de timp şi tare mă tem că nu o să reuşim să ieşim din situaţia aceasta. Asta este părerea mea. Am trecut prin multe, am cunoscut şi am făcut multe şi îmi dau seama că dezastrul pe care l-a produs epoca comunistă o să dureze foarte, foarte mult şi nu văd nicio şansă de redresare.
D-voastrăvedeţi vreuna?
Problema este mult mai complicată şi mai complexă în sensul că ravagiile comunismului sunt de lungă durată. Sunt atât de profunde! Pentru că ce-au făcut? Au schimbat structura psihologică a omului. Structura psihică o omului este complet schimbată. Nu vedeţi ce se întâmplă în jur? Omul este o structură hipercomplexăşimultifuncţională. Omul este o fiinţă biologică, dar structura lui este cea mai complexă, datorită faptului că omul are creierul cel mai dezvoltat dintre toate formele de existenţă. Creierul aceSta a dezvoltat psihicul uman, adică modul de a gândi, modul de a vorbi, de a cunoaşte. Toate acestea se datorează structurii psihologice a individului. Structura psihică este cea care conduce omul în toate acţiunile sale. Comunismul a venit şi a distrus acest psihic.
Eu sunt medic şi am studiat omul în toate amănuntele lui. Am trecut prin viaţă şi am fost supus la nişte torturi extraordinare. Aţi auzit de Piteşti? Eu am trecut prin acel experiment, Piteşti, în care am observat un lucru: că omul supus la torturi se schimbă şi prietenii mei, colegii mei pur şi simplu s-au transformat în criminali. Am un prieten cu care mă înţelegeam foarte bine şi până la urmă el a omorât un alt prieten de al nostru. Ceea ce a fost acolo este un experiment unic în lume. Şi ce a demonstrat acest experiment? Că, acţionând asupra omului, poţi să faci din el ce vrei. Din oameni normali, că noi eram, vorba aceea, oameni cu studii, cu o cultură peste medie, supuşi acestei torturi, s-au schimbat şi au devenit complet anormali. Cum s-a reuşit acest lucru? Cine m-a bătut pe mine timp de 6 luni de zile? Colegii mei şi prietenii mei cu tot ce aveau, ciomege, călcat în picioare, sub orice formă.
Dorinţa omului cea mai mare este să supravieţuiască şi pentru ea omul face orice. Dumnezeu m-a ajutat şi am scăpat cu viaţă. Dar ieşind afară, când m-am dus la colegii mei care rămăseseră afară şi le-am spus că mor de foame: „Daţi-mi un serviciu, ajutaţi-mă să lucrez undeva, nu ca medic că nu mai aveam dreptul, dar ca îngrijitor, femeie de serviciu, brancardier, orice…” m-au dat afară. Pur şi simplu m-au dat afară şi nu m-au primit. De ce? Pentru că aceleaşi presiuni care au fost în închisoare şi i-au transformat pe prietenii şi colegii mei în criminali, tot aşa şi presiunile de afară au fost atât de puternice încât i-au transformat pe oameni. Deci acţionând asupra oamenilor sub diferite forme: în închisoare au fost bătăile, afară au fost presiunile: „Nu vii alături de noi, nu poţi să avansezi. Nu lucrezi cu noi, rămâi la un nivel inferior de viaţă”. Şi aceste metode i-au transformat pe aceşti oameni în neoameni. Înseamnă că, supus la presiuni, omul se transformă. De ce se transformă, cum se transformă, asta este o altă problemă. Dar, în general, omul nu rezistă pentru că pentru fiinţa biologică esenţialul estesupravieţuirea. Supravieţuirea este cea care îi dictează omului comportamentul… Şase luni de zile am fost bătut în fiecare zi şi călcat în picioare. Am fost şi mort. M-au aruncat sub prici. Am stat acolo şi nu ştiu cât am stat că la un moment dat a intrat unul şi a zis: „Măi, mai suflă încă”. Adică nu se pot descrie grozăviile la care am fost supuşi acolo, pentru că experimentul a fost venit din Rusia. Ei au vrut să vadă care este capacitatea de rezistenţă a omului şi cum îl poţi transforma pe om în neom. Şi au reuşit, dar nu pe toţi. De exemplu, în camera unde am stat un an de zile şi am fost supuşi acestor torturi, numai patru dintre noi am scăpat cu viaţă, dar fără să acceptăm să facem ce voiau ei.
Pe dumneavoastră ce v-a întărit ca să nu cedaţi?
470
Eu mi-am spus că sunt om şi nu vreau să fiu neom pentru că mama, când eram mic, îmi spunea aşa: „Să nu uiţi niciodată cine eşti şi ce eşti” şi nu voiam să mă dezic de mama; iar tata îmi spunea: „Totul depinde de tine în viaţă şi numai şi numai de tine”. Acest sfat, pe care mi l-au dat părinţii, m-a ajutat şi n-am cedat sub nicio formă.
Şiceilalţi din celulă?
Din toţi câţi am fost acolo, majoritatea au căzut. Numai patru am rămas care nu am acceptat să facem ce făceau ceilalţi. Cine ne-a bătut pe noi? Prietenii şi colegii mei, care erau legionari de frunte şi s-au transformat în torţionari. Sigur, comuniştii spuneau aşa: „Unii rezistă până la moarte, dar fiecare are punctul lui nevralgic”. Probabil că la noi, cei care am rezistat, n-au găsit acest punct nevralgic. Eu am spus şi duhovnicului meu că în situaţia aceea am vrut să mă omor.
Eu sunt anatomist şi am căutat să dau o explicaţieştiinţi fică la tot ce s-a întâmplat. Uitaţi-vă la poporul român de astăzi. Mai seamănă cu cel care a fost altădată? Eu am 90 de ani şi am cunoscut oamenii şi înainte de război. Nu mai seamănă românii de astăzi cu cei care au fost odată. Adică acest rău nu a fost numai asupra noastră, cei care am fost închişi, ci asupra întregului popor român. Am participat la foarte multe congrese şi simpozioane în care ne-am întâlnit şi cu străini. La un moment dat au venit la mine niştedelegaţi, foşti deţinuţi politici din Polonia, care mi-au spus: „Şi la noi a fost comunismul, dar n-a fost ca la voi în România”. De ce? Iată un răspuns care ar trebui dat. Ceea ce vedem astăzi este urmarea acestui blestem adus de comunişti peste noi. Vedeţi ce se întâmplă la noi în România. Avem vreo şansă să ne ridicăm cumva? Cum putem noi salva acest popor?
Credeţi că va mai veni vreo prigoană asemănătoare celei comuniste? Prigoană este şi acum. Nu vor mai fi torturi. Vor lucra cu totul altfel. Eu văd ce se întâmplă cu acest televizor. Presa nu face altceva decât îi schimbă pe oameni, nu prin bătaie, prin torturi, ci prin ceea ce propagă ei. Şi schimbă mentalitatea oamenilor. Nu vedeţi cum oameni de toate vârstele fac tot felul de minuni pentru că ei sunt pur şi simplu bombardaţi cu tot felul de ştiri negative? Vedeţi câte crime se petrec, câte hoţii! Toţi parlamentarii fură, fură şi nu le mai ajunge şi nu îi interesează câţi copii mor, câţi bolnavi de cancer sunt, că spitalele sunt fără medici, că toţi au fugit în altă parte. Torturi n-or să mai fie, dar vor fi presiuni psihologice care vor schimba majoritatea oamenilor. Şi mai este altceva: toată această omenire este condusă de undeva de un centru care aranjează totul. Şi crizele economice, pentru că într-o criză economică omul îşi pierde sufletul şi face orice ca să poată să trăiască. Sau prin informaţie care este materia primă pentru creier şi dacă bombardezi creierul cu informaţii negative, îl faci pe om negativ. Acum, lupta este cu totul alta, dar tot spre stăpânirea omului şi dirijarea lui într-o anumită direcţie. Trebuie mare înţelepciune ca să ştii cum să captezi pe oameni, să-i îndrepţi pe un anumit drum: să fie cinstiţi, să fie corecţi, să fie cu frică de Dumnezeu. Numai că toate generaţiile de acum au trăit sub comunişti. Şi comunismul n-a căzut.
Aţi făcut parte din Mişcarea Legionară?
Nu, importantă pentru mine a fost ştiinţa. M-am dedicat medicinii şi studiului şi tocmai lucrul acesta a fost cauza nenorocirilor mele. Pentru că, ei văzând că este un om inteligent, un om care ştie foarte multe, un om care avea la un moment dat o anumită poziţie, au vrut să îl capteze: „Vino la noi că ajungi unde vrei”. Şi când ai rezistat ispitei, nu te-au iertat. Foarte mulţi au căzut, în funcţie de structura pe care a avut-o fiecare şi de educaţie. Educaţia din familie este totul. Omul cum a fost crescut, aşa rămâne pentru toată viaţa. Dacă un copil nu a fost crescut aşa cum trebuie, greşeşte în viaţă şi cade pradă multor ispite…
MĂRTURII ALE SFINŢENIEI
MICILE FAPTE MARI ALE SFINŢILOR ÎNCHISORILOR de Ciprian Voicilă
Oamenii mari îşi reflectă amplitudinea fiinţei lor şi în gesturile lor mici, aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se răsfrâng nu de puţine ori razele soarelui. Multe din faptele şi întâmplările care au marcat semnificativ vieţileSfinţilor închisorilor cuprind în ele un înţeles pe care noi, trăitorii din secolul XXI, trebuie să-l descoperim şi să-l facem viu, eficace în propria noastră existenţă. Ele păstrează ceva din firescul unei lumi care avea la temelia ei credinţa în Dumnezeu. O lume ale cărei rămăşiţe le regăsim în biografiile mărturisitorilor din temniţele carliste, antonesciene şi comuniste. Frânturi de viaţă pe care, dacă le vom pune cap la cap, vom recupera oglinda unei vieţi fireşti. O lume care a fost smulsă din rădăcinile ei milenare, a fost devastată la propriu de ideologia comunistă prin metoda revoluţiei continue. O revoluţie continuă care, în paranteză fie spus, acum poartă numele de tranziţie continuă. Iar tranziţia continuă capătă, în funcţie de context, denumirea de integrare europeană. O integrare, evident, continuă. Eu cred că recuperând, mai întâi, reperele firescului, vom putea tinde, mai apoi, spre suprafiresc, spre sfinţenie. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie undeva, în Gânduri despre bine şi rău, că cine vrea să devină sfânt trebuie ca mai întâi să-şi propună să devină cel mai bun om din satul lui. Cât de şocant sună acest sfat într-o ambianţă în care toţi ne grăbim, în care fiecare vrea să ardă etapele: vrem să devenim sfinţi înainte de a fi mai întâi oameni morali, cu suflet bun şi cu inima pătimitoare, trează la nevoile şi suferinţa aproapelui nostru.
Din imensa bibliografie despre mărturisitorii din temniţele comuniste şi antecomuniste am ales câteva întâmplări care ilustrează gândurile pe care vi le-am împărtăşit la începutul textului. Din ele reiese şi că Sfinţii închisorilor au fost coerenţi cu sine atât în aspectele minore sau aşa-zis minore ale vieţii lor, cât şi în cele majore, care vor rămâne în memoria noastră personală şi colectivă, ca fapte de referinţă, fapte-reper. Ele ilustrează şi cuvântul Mântuitorului, al cărui adevăr se certifică şi aici, că cine îi rămâne credincios Domnului în cele mici, peste cele puţine, va fi pus de Domnul peste cele multe şi va intra în bucuria Sa (Matei, 25:21). Micile fapte ale Sfinţilor închisorilor le pun într-o nouă lumină pe cele mari şi invers. Se pun în valoare reciproc, se potenţează ca două oglinzi aşezatefaţă în faţă. Aflat în temniţa Aiudului, Mircea Vulcănescu a vrut să-i facă, de Crăciun, o bucurie unui deţinut cu care era închis acolo motaş, un om care avea probleme cu circulaţia sângelui (mâinile îi erau permanent reci, mai ales iarna). Marele filosof discipol al lui Nae Ionescu, prietenul lui Noica, Ţuţea, Eliade, Cioran şi liderul generaţiei „Criterion”; membru marcant al Şcolii Sociologice a lui Dimitrie Gusti, fost subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe în guvernarea antonesciană – şi-a despletit ochiurile ciorapilor din lână şi i-a croşetat lui Motaş, folosindu-se de două beţe de chibrit, o pereche de mănuşi pe care i-a dăruit-o de ziua Naşterii Domnului360.
„NU-UL MEU ESTE CATEGORIC ŞI ONOAREA MEA NU-I DE VÂNZARE”. Prinţul Alexandru Ghica, condamnat de comunişti la muncă silnică pe viaţă, era vestit în rândul deţinuţilor politici pentru că atunci când se împărţea pâinea în celulă, deşi trebuia să îşi ia primul bucata care îi revenea, întotdeauna alegea bucata cea mai mică. Tot prinţului Alecu Ghica, în 1951, ministrul Drăghici îi face propunerea de a-i da o declaraţie falsă din care să reiasă că LucreţiuPătrăşcanude care comuniştii de generaţie nouă se deziseseră a fost informator al Siguranţei legionare în timpul în care prinţul Ghica era şef al Poliţiei Capitalei (între anii 1940-1941). În schimbul acestei mârşăvii gândite de nomenclatura comunistă, ar fi fost pus imediat în libertate. Sau cel puţinaşa promiteau comuniştii, cărora – între noi fie vorba li se dusese vestea că sunt oameni lipsiţi de cuvânt. Răspunsul însă, nu s-a lăsat mult timp aşteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca şi pe toţi camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învăţat că-n
360 Ştefan Fay, Sokration, Ed. Humanitas, 1991, p. 148.
luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mişelie îndreptată împotriva duşmanului. De aceea, Nu-ul meu este categoric şionoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloşiei pe care mi-o propuneţi”361.
Doctorul ftiziolog Constantin Banu îl cunoscuse în închisoare pe Dumnezeu,
474
în anii grei de temniţă pe care-i îndurase. Când a fost eliberat, primul său drum nu l-a făcut acasă, la Sibiu, ci s-a dus într-un sat din nordul Olteniei, unde trăia retras, la pensie, preşedintele Tribunalului militar care îl condamnase. I-a întins mâna celui care îl trimisese în puşcărieşi i-a spus, în timp ce fostul judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am venit direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulţumesc. Sunt cel pe care l-aţi condamnat cu mulţi ani în urmă, iar faptul pentru care vă sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-aţi trimis L-am găsit pe Dumnezeu!362″.
„ÎN TIMPUL SERVICIULUI MEU A ÎNVIAT HRISTOS”.
în 1952, poetul Andrei Ciurunga îşiispăşea pedeapsa nedreaptă şi nemeritată în Colonia Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Chiar în noaptea de Paşti i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa. După miezul nopţii, după momentul în care tot sufletul creştin s-a umplut de bucuria învierii Domnului, în baracă a apărut plutonierul de serviciu să verifice dacă totul este în ordine. Fiind de planton, poetul Andrei Ciurunga ar fi trebuit să dea raportul obişnuit, care ar fi trebuit să sune, în cea mai perfectă limbă de lemn, aşa: „Domnule (gradul) sunt planton schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deţinutul Cutare”. Conştiinţa lui creştinăl-a împiedicat să raporteze că în schimbul său nu se întâmplase nimic. Aşa că atunci când i-a venit rândul a declarat: „în timpul serviciului meu a înviat Hristos”. Camarazii săi, care stăteau ascunşi sub pături, au înlemnit de surpriză, iar plutonierul, când şi-a revenit din uluială, l-a băgat la carceră timp de trei zile, cât a durat sărbătoarea Sfintelor Paşti363.
361 Marcel Petrişor, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008, p. 61.
362 Flor Strejnicu, CreştinismulMişcării Legionare, Ed. Imago, 2000, p. 69.
363 Florin Constantin Pavlovici, Frica şi pânda, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2009, p. 216.
Părintele Adrian Făgeţeanumărturiseşte că în închisoare „preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune”. Gardienii îl pedepsiseră pe poetul Vasile Voiculescu, reducându-i din porţia de mâncare pentru că acesta nu putea să ridice şi să transporte hârdaiele care erau mai mari ca el. Iar Părintele Adrian a ales să îl hrănească din propria porţie pe poetul pornit în căutarea locului inimii. Părintelui Adrian, la arestare, anchetatorul i-a smuls crucea de la gât de şapte-opt ori, iar părintele s-a dus de fiecare dată spre lada de gunoi, a ridicat-o de acolo Şi şi-a pus-o din nou la gât, până când torţionarul a obosit să îl mai lovească. Gheorghe Jijie, care a făcut 13 ani de puşcărie politică, în 1960 a nimerit în aceeaşi celulă cu filosoful Constantin Noica. Discutau aproape tot timpul despre diverse probleme de geometrie şi despre problema raportului, pe care Noica voia să o extindă la domeniul filosofiei. Pentru că filosoful avea o structură fizică firavă, accentuată de tratamentul de exterminare la care a fost supus de torţionariicomunişti, domnul Jijie căra de fiecare dată, în locul său, ciubărul cu dejecţii la toaletă, faptă care avea să lase urme adânci în sufletul filosofului rostirii româneşti a fiinţei şi avea să îl facă mai târziu să îl roage pe Vasile Blănaru Flamură: „Fă-mi un serviciu, de-i întâlneşti pe Filon Laurie, pe inginerul Ghiţă Jijie şi pe ceilalţi apropiaţi sufletului meu, salută-i cu drag din partea mea. Nu de la gândirişti, ci de la ei, de la aceşti copii curajoşi şi tari am învăţat filosofia stăpânirii de sine”,în timp ce Părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a fost introdus în celulă un tânăr ale cărui picioare erau tot o rană. Purta în picioare nişte bocanci, dar fără tălpi. Părintele Justin a trimis acasă o scrisoare prin care îşi ruga familia să-i trimită o pereche de bocanci. Când i-a primit, Părintele Justin i-a dat fără nicio ezitare bocancii tânărului şi i-a spus: „Iată, mă, frate, ţine această încălţăminteşi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mai vechi aici şimă descurc364″. Când s-au încheiat cei 12 ani de condamnare, Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu. Pentru că răspunsul a fost „DA”, părintele a mai primit patru ani.
364 Adrian Alui Gheorghe, Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire, Ed. Conta, 2007, pp. 31-32.
EPILOG
CUVÂNT AL PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU,
ROSTIT ÎN OSUARUL MĂNĂSTIRII AIUD
Preacuvioşi şi preacucerniciPărinţi şi ostenitori,
„Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”. Cu adevărat cu câteva ore în urmă, ne-am gândit să venim aici, în Aiud, să facem o comuniune cu generaţiile tineretului jertfelnic din perioada carlistă şi comunistă. Ca o minune, din toate părţile, aşa după cum suntem aici, aţi plecat maşină după maşină, ostenindu-vă, şi am ajuns aici, să facem în sfârşit această sfântă şi înaltă comuniune cu aceşti eroi şi martiri ai noştri. Când am coborât din maşină, am intrat în monument şi am văzut toate aceste ziduri şi am citit câteva nume, aflate sub o acuzare de care n-am fost vrednic şi eu.
Nu e nevoie să spunem mai mult decât a spus frumuseţea acestui acatist care s-a citit aici şi dacă am fost atenţi, în acest acatist e cuprinsă toată nevoinţa şi toată istoria acestei generaţii de martiri; este, în sfârşit, toată esenţa neamului nostru prin viaţa şi jertfa lor, este tot ce a avut mai scump ţara noastră. Până şi copilul de la sânul mamei vorbeşte de tirania acestor vremuri. În 1948 era o mamă care năştea într-un spital din Suceava, soţul era la uşăşi aştepta să vadă noul venit: „Ce să fie: băiat sau fată?” Că pe atunci nu se ştia dinainte ce iese, acuma se ştie îndată. Ei bine, numai cât a născut, au luat călăii pruncul şi pe tatăl lor; pe tată l-au băgat în celulă la parterul puşcăriei Suceava, iar pruncul cu mama – într-o celulă de la etajul 1. Plângea copilaşul acolo; îi dădeau la 2-3 zile o cană cu lapte. Iată, deci, aceştia sunt eroii şi neamul nostru… copiii din faşă, copiii născuţi şiplămădiţi într-adevăr pentru ţara aceasta, pentru neamul nostru creştinesc. Şi câte alte întâmplări mama care era pusă în ţâţâna u şii cu sânii, să divulge pe fiul ei unde este. Ce mamă poate să fie aceea care să-şi dea fiul ei la moarte? Ei, bine, a răzbit mama aceasta, s-a îmbolnăvit şi după zece zile a murit şi fiul ei pe munţiiFăgăraşului şi a fost împuşcat tot în numele şi jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste oseminte sunt mărturia sfinţeniei lor pentru noi, aceştia de astăzi, care ne confruntăm cu atâtea greutăţi şi necazuri, poate chiar mai mult decât atunci, dar sub o formă modernă.
Avem şi noi în acelaşi timp datoria sfântă să stăm cu puterea, cu dârzenia cu care au luptat înaintaşiinoştri. Aici suntem straja Europei, aici suntem
vârful de sabie al întregii culturi şicivilizaţii europene. Ei spun că suntem
477
înapoiaţi. Suntem într-adevăr înapoiaţi, dar ridicăm biserici, construim
altare, şi suntem turnul de apărare pentru spiritualitatea ţării noastre şi a
Europei. Ei nu mai sunt, s-au pierdut în dolari şi în aur. Aici în Europa de
strajă stă România, ţara noastră sfântă, şi osemintele acestea vorbesc oricând peste veacuri de ceea ce este românul.
îmi povesteau acum câteva zile niştecetăţeni din Maramureş, că la mănăstirea Peri le-au spus bătrânii că nu este biserica aceea pe care o ştiau ei,
aceea au luat-o ruşii…, pentru că ei s-au băgat în Maramureş, au intrat mai
mult de jumătate, au luat şi locul, tot, au dărâmat şi biserica, şi românii şi-au
făcut un sălaş alături care într-adevăr preînchipuie Biserica şi istoria hotarului nostru. Dar dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare la Putna, fiţi siguri că
Bucovina noastră nu mai era printre noi. De aceea şi noi avem datoria, repet,
de a ne pune în viaţa noastră cu toată puterea, cu toată forţa, să putem contrabalansaforţele acestea ale întunericului care vin peste noi, sub formele acestea: ecumenism, globalizare, prin sărăcia, mizeria care ne împrăştie în toată lumea că vin străinii în locul nostru şi ne ocupă locul şi vai de noi, să nu cumva mâine să rămânem slugi pe pământul ţării noastre. E atât de frumoasă ţara aceasta, cât am străbătut-o eu acum din zorii zilei până aici, încât nu am putut să aţipesc. (…)
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi vă mulţumesc tare mult pentru osteneala pe care aţi depus-o, că aţi venit să ne împărtăşim din acest moment frumos, cu părinţii care s-au ostenit şi au citit acatistul, şi apoi această slujbă de pomenire a celor adormiţi. Dumnezeu să binecuvinteze osteneala şi Maica Domnului să ne ocrotească, aşa de frumos cum este pictată aici, ocrotitoarea tuturor deţinuţilor care au plecat dintre noi şi priveghează mai departe la osemintele fiilor ei.
COLOFON
Carte alcătuită cu osârdia maicilor de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, în colaborare cu Revista Atitudini, publicaţie a Fundaţiei Justin Pârvu.
DTP Irina Colan
Atelierul de grafică
Tehnoredactare şi corectură
Mănăstirea Paltin Petru-Vodă
Litera Brioso Pro
Tipografia Muşatinii
Adresă
Mănăstirea Paltin Petru-Vodă com. Poiana Teiului, Jud. Neamţ
E-mail atitudini@Pv@gmail.com
Web www. Paltin-petruvoda.ro