Sfânta Scriptură pentru popor
Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele
I. Popescubăjenaru
compania
Sfânta Scriptură pentru popor
Urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele
I. Popescu b ăj e n a r u
Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele
I. Popescu Băjenaru
Macheta şi realizarea: COITipciflicl
Ilustraţia copertei: Maica Domnului, icoană din satul Drăguş Redactarea: Adina Kenereş
Procesare computerizată: Bogdan Constantinescu Vlad Predescu
Corectură: Mihaela Popescu
Tipărit la Prinţ Multicolor Iaşi
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale POPESCU-BĂJENARU, I.
Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele I. Popescu-Băjenaru bucureşti: Compania, 2010
236 p.; 20 cm. – (Optimum)
ISBN 978-973-1960-83-8
2
Ediţia originală: I. Popescu-Băjenaru sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele, Editura Cartea Românească, ediţia a II-a, revăzută şi mult sporită, Bucureşti, 1929
© compania, 2010 pentru prezenta ediţie
Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucureşti
Tel.: 021 223 23 28 Fax: 021 223 23 25
Tel. difuzare: 021 223 23 24, 021 223 23 37 e-mail: compania@rdslink.rocompania@clicknet.ro www.compania.ro
Notă asupra ediţiei
Eminentul pedagog care a fost I. Popescu-Băjenaru a întreprins în anii 20 un act de bravură spirituală şi culturală alcătuind volumul de faţă. Învăţător, publicist, dar şi lucrător remarcabil pe terenul alfabetizării adulţilor, a semnat numeroase manuale, cărţi civilizatoare şi de întărire a fibrei naţionale încununate de premii ale Academiei şi Casei Şcoalelor. Era mai bine plasat decât mulţi pentru a şti câţi români erau pe atunci în stare sau dispuşi să citească Biblia cu adevărat, câţi aveau să răsfoiască doar Cartea Sfântă în viaţa lor şi câţi aveau să rămână fără urmă de lumina ei, părându-li-se tomul prea lung şi prea complicat. Pentru categoriile din urmă a pus cap la cap relatări menite să restituie esenţialul Sfintei Scripturi. Astfel, eroii şi evenimentele, sensurile morale şi simbolurile creştine nu aveau să-i scape omului de rând. Vrând să-i fie de ajutor deplin acestuia, a adăugat şi o selecţie din Vieţile Sfinţilor, urmând calendarul sărbătorilor mari ţinute de tot românul, precum şi un scurt îndreptar în rugăciunile obişnuite ale credincioşilor de la noi. În lectura aceasta, combinând formulele povestirii şi citatele, Vechiul Testament capătă o cadenţă grandioasă şi o cronologie uşor de urmărit pentru cei lipsiţi de reală îndrumare teologică, iar Viaţa Mântuitorului, care reuneşte fapte şi rostiri din cele patru Evanghelii şi din afara lor, se constituie într-o epopee aproape tangibilă a jertfei. Ne putem imagina cu uşurinţă că, după ce au parcurs cartea lui I. Popescu-Băjenaru, mulţi s-au întors către paginile Bibliei, dornici să afle mai multe despre Avraam, despre Iisus sau despre apostolii săi. Şi e de sperat că şi acum se va întâmpla la fel cu cei care erau prea intimidaţi de Marea Carte ca s-o abordeze pieptiş.
Textul original a suferit modificări minore, destinate să apropie forme mai vechi ale limbii de cele uzuale azi, precum şi versiuni arhaice ale denumirilor biblice de cele folosite în traduceri mai recente. Cele câteva schimbări sensibile şi mici adaosuri sau explicaţii au fost semnalate în [ ]. A fost revizuită punctuaţia întregului text, s-au operat corecturi tacite, dar au fost menţinute deopotrivă opţiunea pentru majusculă (în cazul etniilor, al grupurilor confesionale şi al referirii la persoanele sfinte) şi scrierea în italice a citatelor şi a cuvintelor pe care autorul voia să le sublinieze (în mare măsură, din raţiuni mnemotehnice). Au fost păstrate în acest fel practica transcrierii textelor religioase şi specificul de carte de învăţătură.
6
1. Facerea lumii
întâia zi a creaţiei. mai înainte de începutul lumii, întreaga nemărginire era plină de Duhul Domnului şi Cuvântul lui Dumnezeu stăpânea tot văzduhul.
Prin puterea Cuvântului Său, Dumnezeu a făcut la început cerul şi pământul din nimic. Pământul însă nu avea nici o formă şi era pustiu. Pretutindeni era un întuneric nesfârşit. Numai Duhul Domnului străbătea nemărginirea pe deasupra apelor.
Hotărându-se să înfăptuiască lumea, Dumnezeu grăi: Să fie lumină! Şi îndată văzduhul s-a luminat. Văzând Dumnezeu că lumina este bună, o despărţi de întuneric; şi a numit lumina zi, iar întunericul, noapte. Începutul zilei s-a numit dimineaţă; iar sfârşitul ei, seară. Acestea toate s-au petrecut în ziua întâi a facerii lumii.
A doua zi. făcându-se iarăşi dimineaţă, Dumnezeu grăi: Să fie tărie în mijlocul apelor, care să despartă apele între ele. Şi aşa se făcu. Iar văzduhul de deasupra apelor îl numi cer. După aceea se făcu iarăşi seară şi s-a împlinit ziua a doua.
8
A treia zi. — Făcându-se din nou zi, Dumnezeu zise: Să se adune apele la un loc; iar uscatul să se ridice la suprafaţa pământului! Şi aşa se făcu. Uscatul a fost numit pământ; iar apa s-a numit mare. Şi a poruncit Dumnezeu să răsară iarbă şi pomi de tot felul pe suprafaţa pământului. Şi porunca lui s-a împlinit. După aceea se făcu seară iarăşi, împlinindu-se ziua a treia.
A patra zi. — Şi dacă s-a făcut iarăşi dimineaţă, Dumnezeu a zis: Să fie luminători pe bolta cerului, care să despartă ziua de noapte şi să însemne cursul vremii: zilele, anii şi veacurile; şi să lumineze pământul! Şi porunca Domnului se împlini. Cerul se umplu de stele, printre care două aveau strălucirea mai puternică: una lumina ziua — adică soarele; iar cealaltă, noaptea — adică luna. Şi s-a făcut iarăşi seară, căci se împlinise ziua a patra.
A cincea zi. făcându-se din nou zi, Dumnezeu zise: în ape să crească fiinţe vii; iar pe deasupra pământului să zboare tot felul de păsări! Şi a făcut Dumnezeu în această zi: peştii cei mari şi toate târâtoarele apelor, precum şi păsările văzduhului. După aceea a binecuvântat aceste făpturi, zicându-le: Creşteţi şi vă înmulţiţi! Făcându-se seară, s-a sfârşit şi ziua a cincea.
A şasea zi. venind iarăşi dimineaţa, Dumnezeu a grăit: Pământul să rodească tot felul de făpturi însufleţite, care să vieţuiască pe uscat! Şi aşa crescură fiarele, dobitoacele şi toate vieţuitoarele uscatului.
Facerea primilor oameni. după ce-a mântuit Dumnezeu de făcut lumea cu toate frumuseţile sale fireşti, a zis: Acum să fac făptură după chipul Meu şi asemănător Mie! Şi, luând ţărână din pământ, făcu pe om, căruia îi dădu suflare din suflarea Sa; iar numele primului om a fost Adam, adică luat din pământ. Dar Dumnezeu şi-a zis: Nu e bine să fie omul singur, să-i fac un tovarăş care să-i semene! Şi a dat Dumnezeu
9
lui Adam un somn greu. În timpul somnului îi scoase o coastă, din care făcu pe femeie. Văzând-o, Adam zise: Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Şi o numi pe femeia sa Eva, adică mama a tot ce are viaţă.
După aceea, Dumnezeu binecuvântă pe Adam şi pe Eva, zicându-le: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi; şi domniţi: peste peştii mărilor, peste fiarele pădurilor, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste întregul pământ!
Văzând Dumnezeu toate câte le făcuse, a rămas mulţumit de făpturile Sale. Sfârşindu-se ziua a şasea, s-a făcut iarăşi seară.
A şaptea zi. venind ziua a şaptea, Dumnezeu s-a odihnit, căci mântuise de făcut tot ceea ce avusese de gând să facă; şi a binecuvântat această zi sfinţind-o, fiindcă ea a fost ziua Sa de odihnă. Fiecare om e dator să serbeze ziua Domnului.
Trebuie să ştim însă că zilele din vremea plăsmuirii lumii au fost nemăsurat de lungi. Durata lor n-a putut şi nu poate fi statornicită de nimeni. Aceasta este şi rămâne o taină dumnezeiască.
Primii oameni în paradis. — După ce Dumnezeu a făcut pe Adam şi pe Eva, i-a aşezat în cea mai frumoasă parte a pământului, într-un ţinut numit Eden, împodobit cu tot ceea ce firea avea mai minunat. Acest dumnezeiesc ţinut era udat de patru râuri minunate: Fison, Geon, Tigru şi Eufrat, dintre care unul străbătea locul în care se aflau Adam şi Eva. În acest ţinut creşteau tot felul de pomi, frumoşi la vedere şi cu roade plăcute la mâncare. În mijlocul acestui paradis pământesc creşteau pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dumnezeu le-a îngăduit să mănânce din toate roadele paradisului, numai din roadele pomului
10
cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânce, căci vor muri.
Ispita diavolului. Păcatul strămoşesc. — Cât timp strămoşii oamenilor au ascultat porunca dumnezeiească, au trăit în cea mai desăvârşită mulţumire. Diavolul însă pizmuia fericirea primilor oameni. El se arătă Evei în chip de şarpe şi o ademeni să mănânce din rodul oprit, spunându-i că, de va mânca, va fi asemenea lui Dumnezeu. Eva se supuse ispitei şi, după ce mâncă ea, îndemnă şi pe Adam să guste. Cum mâncară din finetul oprit, ca o perdea li se luă de pe ochii minţii şi începură să cunoască binele şi răul. Cel dintâi lucru pe care-l băgară de seamă şi care-i ruşină fu goliciunea corpului lor. Ei luară frunze de smochin, pe care, prinzându-le una de alta, şi le făcură acoperământ în jurul trupului. Temându-se de mânia dumnezeiască, îşi căutară un loc ascuns, unde se adăpostiră, crezând că Dumnezeu nu le va putea afla urma. Spre seară, Cel Atotputernic porni prin grădina raiului. Altădată, cum îl simţeau, Adam şi Eva îi ieşeau cu nevinovăţie în cale, căutând să-I vadă chipul plin de strălucire. Acum, nu se mai zăreau nicăieri. Neaflându-i, Dumnezeu ştiu numaidecât că făpturile mâinilor Sale îi călcaseră porunca şi începu să-l strige pe Adam: Adame, unde eşti? Ieşind din ascunzătoarea sa, Adam îi răspunse: Te auzii umblând prin grădină, Doamne. Şi-mi fu ruşine să-ţi ies în cale, pentru că sunt gol! Atunci Dumnezeu îl întrebă: Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci? înfricoşat de glasul dumnezeiesc, pe care până atunci îl ascultase fără pic de teamă, Adam căută să arunce vina pe femeie, zicând: Femeia pe care mi-ai dat-o ca tovarăşă, ea a rupt roade din pomul oprit şi mi-a dat şi mie, îndemnându-mă să mănânc. Vorbind către Eva, Dumnezeu o întrebă: Pentru ce-ai făcut
11
aceasta? Eva aruncă şi ea vina pe şarpe, zicând: Şarpele m-a amăgit şi am mâncat!
Izgonirea din paradis. dovedind neascultarea lui Adam şi a Evei, şi aflând cine fusese pricina păcătuirii primilor oameni, Dumnezeu blestemă pe şarpe să se târască în toate zilele vieţii lui, urmărit de ura oamenilor; iar Evei îi zise: Voi înmulţi necazurile tale şi în durere vei naşte prunci! Vei fi supusă bărbatului tău şi el va fi stăpânul tău!
Vorbind către Adam, adăugă: Fiindcă ai dat ascultare vorbelor femeii tale, călcând porunca Mea de a nu mânca din pomul oprit, blestemat săfie tot pământul din pricina ta; cu amar să te îndestulezi dintr-însul în tot lungul zilelor tale; spini şi pălămidă să-ţi rodească ţie, iar tu să te hrăneşti din ierburile câmpului. Cu sudoarea feţei tale să-ţi câştigi pâinea până ce te vei întoarce iarăşi în pământul din care ai fost luat, că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!
După aceea, temându-se ca nu cumva Adam şi Eva să mănânce şi din pomul vieţii veşnice şi să ajungă nemuritori, Dumnezeu îi scoase afară din grădină; iar la intrarea raiului puse un heruvim cu sabie de foc în mână spre a veghea cu străşnicie ca aceia [care sunt] izgoniţi sau careva dintre urmaşii lor să nu mai poată pătrunde la pomul oprit.
Urmaşii primilor oameni. cei dintâi copii ai lui Adam şi ai Evei au fost Cain şi Abel. Cain era muncitor de pământ, iar Abel era păstor. Într-una din zile, ei aduseră jertfă lui Dumnezeu din produsul muncii lor. Cain aduse ce avu mai de rând din roadele sale, pe când Abel aduse tot ce avu mai ales şi mai de preţ. Jertfa lui Abel fu primită de Dumnezeu, pe când a lui Cain, nu. Din această pricină, Cain prinse ură pe Abel şi-l ucise mişeleşte pe când se afla la câmp cu oile sale.
12
Văzând ticăloşia lui Cain, Dumnezeu îl întrebă: Unde este Abel, fratele tău? Ucigaşul răspunse Celui Atotputernic: Nu ştiu! Nu cumva eu sunt păzitorul fratelui meu?
în loc să grăiască cu glas pocăit şi să se roage de iertare, Cain înfruntă mânia Tatălui Ceresc cu neruşinare. Faţă de atâta răutate sufletească, nu mai încăpea nici o milă dumnezeiască. Ce ai făcut? îi zise Dumnezeu. Sângele fratelui tău strigă din pământ către Mine. Blestemat săfii tu pe pământul acesta, care s-a deschis pentru a primi sângele fratelui tău, răpus de mâna ta! Să n-ai parte ca pământul să-ţi dea rodul pe care-l aştepţi de pe urma muncii tale! Ca un nemernic să rătăceşti pretutindeni, ocolit şi dispreţuit de toată lumea! Iar cel ce te va ucide, de şapte ori mai greu să-l lovească blestemul Meu! Şi Dumnezeu îl însemnă pe Cain, spre a fi cunoscut şi ocolit de toată lumea. Ucigaşul fugi din calea Domnului, aşezându-se cu ai săi într-un ţinut la răsărit de Eden. Copiii şi urmaşii lui Cain ajunseră foarte răi; ei fură numiţi fiii oamenilor.
Spre a mângâia pe Adam de pierderea lui Abel, Dumnezeu îi dărui alt băiat, pe Sit. Copiii şi urmaşii lui Sit au fost buni şi s-au numit fiii lui Dumnezeu. Încetul cu încetul însă, urmaşii lui Sit s-au amestecat cu ai lui Cain, ajungând cu vremea să nu se mai cunoască unii pe alţii.
2. Omenirea până la Avraam
Rătăcirea oamenilor. trecuse vreme îndelungată de când Dumnezeu gonise pe Adam şi pe Eva din rai. În acest timp, lumea se înmulţise şi se împrăştiase pe toată suprafaţa pământului. Cât timp sufletul omenesc
13
fu stăpânit de credinţa într-un singur Dumnezeu Atotputernic, locuitorii pământului trăiau în cea mai bună înţelegere. Încetul cu încetul însă, lumea se înrăutăţi. Oamenii nu mai credeau în Adevăratul Dumnezeu. Începură a se închina la stele, la lună, la soare şi la fel de fel de jivine de pe faţa pământului.
Potopul din vremea lui Noe. după îndelungată răbdare, Dumnezeu se hotărî să curme răutatea omenească, nimicind omenirea însăşi. Pentru ca să nu se stingă neamul omenesc, alese pe dreptul şi credinciosul Noe, fiul lui Lameh — un urmaş al lui Sit, căruia îi porunci să-şi facă o corabie încăpătoare: lungă de trei sute de coţi, largă de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci de coţi; s-o smolească bine pe dinăuntru şi pe din afară, iar într-însa să ia pe toţi ai săi, precum şi un anumit număr de vieţuitoare din toate dobitoacele pământului.
Când corabia fu gata, bătrânul Noe se închise într-însa cu soţia sa, precum şi cu toţi fiii şi nurorile sale. Potrivit poruncii dumnezeieşti, a mai luat cu sine: câte şapte perechi din animalele curate — parte bărbătească şi parte femeiască şi câte două perechi dintre animalele cele necurate; iar dinspre păsările cerului, tot câte şapte perechi, ca să se păstreze sămânţa tuturor vieţuitoarelor pământului.
După şapte zile, apele mărilor se revărsară peste tot pământul şi o ploaie nemaipomenită căzu timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, înecând toate vieţuitoarele, afară de cele din corabia lui Noe. Apa crescuse atât de mare, încât întrecea vârfurile munţilor celor mai înalţi cu cincisprezece coţi.
O sută cincizeci de zile, faţa pământului a fost pretutindeni numai o apă. Se scurseră încă o sută cincizeci de zile până ce valurile începură să se retragă spre matca lor, iar vârfurile munţilor să răsară ici şi colo, pe
14
întinsul nesfârşit al undelor. În acest timp, corabia lui Noe s-a oprit pe muntele numit Ararat din Ţara Armenească.
După patruzeci de zile, Noe deschise fereastra corăbiei şi dădu drumul unui corb spre a încerca dacă apele au scăzut, dar corbul nu se mai întoarse. După şapte zile, dădu drumul unui porumbel, dar acesta, negăsind loc de odihnă, se întoarse iarăşi la corabie. Trecând alte şapte zile, dădu din nou drumul porumbelului, care se întoarse de astă dată cu o frunză de măslin în cioc, semn că apele scăzuseră aproape cu totul. După alte şapte zile, dădu iarăşi drumul porumbelului, care, de rândul acesta, nu se mai întoarse.
Văzând Noe că pământul s-a uscat, urmând porunca dumnezeiască, ieşi din corabie cu toţi ai săi, precum şi cu toate lighioanele pe care le luase cu dânsul. În ziua în care a părăsit corabia, se împlinise tocmai un an de când intrase într-însa.
Jertfa lui Noe. — Cea dintâi grijă a lui Noe, cum ieşi din corabie, fu să mulţumească lui Dumnezeu pentru că-l mântuise, atît pe el, cît şi pe toţi ai lui, de la înec. Ridicând un altar de piatră în apropierea muntelui Ararat, aduse jertfă Celui Atotputernic din toate animalele cele curate. Lui Dumnezeu îi plăcu mărturia de credinţă şi recunoştinţă a lui Noe şi-l binecuvântă şi pe el, şi pe fiii săi, tot ca şi pe Adam şi pe Eva: să trăiască, să se înmulţească şi să stăpânească pământul cu toate câte se află pe el. Apoi îi mai spuse că, de-acum înainte, nu va mai prăpădi lumea cu potop; iar ca semn al acestui legământ dumnezeiesc va fi curcubeul, care va uni cerul cu pământul.
Turnul Babel. din cei trei fii ai lui Noe — Sim, Ham şi Iafet — s-a născut o nouă lume, care-şi păstră dreapta credinţă prea puţină vreme după potop. Urmaşii lui Noe, amintindu-şi de înecul petrecut în vremea
15
strămoşului lor, se hotărâră să clădească un turn înalt până la nori, în care să se adăpostească la vreme de potop. Spre a-i împiedica să-şi înfăptuiască planul, Dumnezeu le-a amestecat vorbirea între dânşii în aşa chip, că nu se mai putură înţelege nicidecum unul cu altul.
Văzând că nu e cu putinţă să urmeze mai departe zidirea turnului, s-a împrăştiat fiecare încotro a văzut cu ochii.
Turnul acela s-a numit Babel, adică amestecare, fiindcă la clădirea lui s-au amestecat limbile popoarelor care au stăpânit mai apoi pământul.
3. De la Avraam până la Moise
Avraam, alesul lui Dumnezeu. Împrăştiaţi pe suprafaţa pământului, oamenii se înmulţiră, dând naştere la numeroase popoare, vorbind fiecare limbi deosebite. Cu scurgerea vremii, credinţa cea adevărată fu părăsită cu totul, luându-i locul credinţa în idoli şi în tot soiul de făpturi plăsmuite de mintea omenească.
Văzând atâta rătăcire, Dumnezeu se hotărî să ia sub paza sa pe unul din fiii pământului, din sămânţa căruia să se nască Mântuitorul lumii. Acesta fu Avraam, fiul lui Tara, un strănepot al lui Sim. El părăsi cuprinsul Urului aşezat la întâlnirea Tigrului cu Eufratul, şi se statornici, împreună cu tatăl său, cu Sarra soţia sa, şi cu Lot — un nepot al lor, în ţinutul Haran, aproape de izvoarele Eufratului. De aici, în urma îndemnului dumnezeiesc, porni cu tot avutul său spre Canaan, însoţit de Sarra şi de Lot. El se opri la Sichem, nu departe de ţărmurile Mării Mediterane, unde primi binecuvântarea
16
dumnezeiească. Avraam ridică aici un altar; apoi, după un scurt popas, se coborî cu toţi ai săi mai spre miazăzi.
Ajungând vremea ca slugile sale să nu se mai poată înţelege cu [cele] ale nepotului său, Lot, din pricină că şi unul, şi altul aveau turme numeroase şi nu le mai ajungeau păşunile, amândoi se hotărâră să se despartă. Lot îşi alese ţinutul roditor al Iordanului şi se statornici în cetatea Sodoma; iar Avraam se aşeză în valea Mamvri, nu departe de Hebron.
Dumnezeu, găzduit de Avraam. Într-una din zile, pe când Avraam şedea la uşa cortului său, văzu trecând prin apropiere trei călători. Fire primitoare, el se sculă degrabă şi merse în calea drumeţilor, pe care-i rugă cu stăruinţă mare să se abată pe la dânsul să-i ospăteze, iar după aceea să-şi urmeze drumul mai departe. Cei trei călători împliniră dorinţa lui Avraam. Ei se aşezară la umbra unui stejar din apropierea cortului gazdei lor, unde fură ospătaţi cu toate bunătăţile. Tot timpul, Avraam a stat lângă dânşii, căutând să le ghicească dorinţele, spre a le împlini grabnic.
Unul dintre drumeţi zise lui Avraam: La anul, tot pe vremea asta, voi veni iarăşi la tine; şi atunci, Sarra, femeia ta, va avea un copil! Auzind aceste vorbe, Avraam nu se îndoi de îndeplinirea lor, deşi avea atunci nouăzeci şi nouă de ani de vieţuire. El primise încredinţare de la Dumnezeu că va fi tatăl unui neam mare, care va fi binecuvântat între seminţiile pământului; şi deci nu s-a arătat mirat de proorocirea oaspetelui său. Sarra însă, cugetând la vârsta ei înaintată, râse în sine la auzul prevestirii călătorului. Ghicindu-i gândul, oaspetele — care era chiar Dumnezeu, întovărăşit de doi îngeri, mergând să nimicească cetăţile Sodoma şi Gomora mai adăugă: Copilul ce se va naşte îl vei numi Isaac!
17
Nimicirea Sodomei şi Gomorei. sculându-se de la masă, cei trei călători se îndreaptă spre valea Iordanului, însoţiţi de Avraam, care ţinuse să-i petreacă. Pe drum, el află că Sodoma şi Gomora vor pieri din pricina marii ticăloşii a celor care locuiesc într-însele. Avraam încearcă să mijlocească izbăvirea oraşelor sortite pierzării, zicînd c-ar fi păcat ca, alături de cei ticăloşi, să piară şi cei nevinovaţi, socotind că poate s-ar afla în cele două cetăţi cincizeci de drepţi. Când i se spuse că nu sunt nici zece, el nu mai avu ce zice. Pe când Avraam mijlocea mântuirea cetăţilor, cei doi îngeri se depărtară, lăsându-l de vorbă cu Dumnezeu, de care el se despărţi curând, spre a se reîntoarce la cortul său.
Cum ajunseră în Sodoma, cei doi trimişi dumnezeieşti fură primiţi şi ospătaţi de către Lot, care se întâmplase, la sosirea lor, să fie la poarta cetăţii. Cunoscând sufletul drept şi credincios al lui Lot, ei îl sfătuiră să pornească îndată din cetate cu cei pe care vrea să-i izbăvească de la moarte, căci Dumnezeu a hotărât nimicirea Sodomei şi a Gomorei. Ei voiau să-şi ia soţia, fiicele şi ginerii săi. Mai mult silit de îngeri, porni cu femeia şi cu cele două fiice ale sale afară din oraş, ginerii nevoind să-l urmeze. Cu toate că li se spusese să nu privească înapoi, orice ar auzi după plecarea lor, soţia lui Lot, neascultând porunca îngerilor, se uită îndărăt şi se prefăcu în stană de sare. În urma lor, cele două cetăţi fură nimicite cu foc şi pucioasă; iar vetrele lor se surpară în adâncul pământului, cu toţi oamenii şi vietăţile dintr-însele. Lot se statornici în cetatea Sigorului, aşezată puţin mai spre miazăzi de Gomora. La câtăva vreme după această întâmplare părăsi şi Avraam valea Mamvri şi se aşeză la Beer-Şeba, împreună cu tot avutul său.
Dumnezeu încearcă credinţa lui Avraam. naşterea lui Isaac revărsă atâta bucurie în sufletul bătrânului
18
Avraam, încât se simţea cel mai fericit om de pe pământ. Copilul creştea şi se făcea din zi în zi mai voinic şi mai frumos. Vrând să încerce credinţa şi supunerea lui Avraam, Dumnezeu îi zise: Avraame, ia pe fiul tău cel iubit, Isaac, şi mergi în muntele pe care ţi-l voi arăta Eu, spre a Mi-l aduce jertfă! Avraam ascultă porunca dumnezeiască. Încărcând asinul cu toate cele de trebuinţă, porni, împreună cu Isaac şi cu două slugi, să împlinească voia Domnului. Abia a treia zi sosi aproape de muntele unde trebuia să aibă loc jertfa. Luând doar pe fiul său, Avraam se urcă pe munte, unde ridică altarul pe care urma să-şi jertfească unicul său copil. În clipa în care cuţitul era gata să curme firul zilelor lui Isaac, un trimis ceresc îi opri mâna, îndemnându-l să jertfească Celui Atotputernic un berbec rătăcit prin apropiere, întrucât Dumnezeu i-a văzut credinţa. el fu blagoslovit să i se înmulţească neamul ca stelele cerului şi nisipul mării; iar din sânul poporului ce se va naşte dintr-însul să se ridice unul prin care se vor binecuvânta toate noroadele pământului.
Cu sufletul plin de neţărmurită mulţumire, Avraam se întoarse iarăşi la Beer-Şeba, împreună cu Isaac şi cu cei doi însoţitori ai săi. Pe muntele Moria, pe care Avraam a vrut să-şi sacrifice copilul său unic, s-a ridicat mai târziu măreaţa cetate a Ierusalimului.
La câtăva vreme, Sarra se prăpădi în vârstă de 127 de ani şi fu înmormântată într-o peşteră din apropierea Hebronului, pe valea Mamvri, pe care Avraam o cumpărase de la regele Hitiţilor spre a sluji ca loc de îngropăciune pentru el şi cei din neamul său.
Urmaşii lui Avraam.-După moartea Sarrei, Avraam se hotărî să căsătorească pe fiul său, Isaac, spre a da casei sale o nouă stăpână. Fiindcă locuitorii Canaanului erau păgâni şi se închinau la idoli, el trimise pe
19
Eliazar, sluga sa cea mai credincioasă, cu zece cămile şi cu numeroase daruri de preţ, tocmai în Mesopotamia, ţara sa de baştină, de unde să-i aducă soţie lui Isaac. După câteva zile de mers, Eliazar se opri într-o seară lângă un puţ din apropierea cetăţii Nahor, de unde veneau să ia apă locuitorii oraşului. El se hotărî ca pe aceea dintre fete s-o aleagă de soţie stăpânului său care-i va da apă să bea când îi va cere. Multe nici nu se uitară la el; altele-i spuseră să-şi scoată singur dacă-i e sete. Numai Rebeca, fiica lui Batuel, îi dădu bucuroasă să bea, ba se îndatoră să-i adape şi cămilele. Tocmai pe când Eliazar întreba pe Rebeca dacă tatăl său îl poate găzdui în noaptea aceea veni Laban, fratele ei, şi-l pofti să se adăpostească în casa părintelui lor. Cum se întâlni cu Batuel, Eliazar îi spuse pricina călătoriei sale şi află cu multă bucurie că tatăl fetei se învoieşte s-o dea de soţie lui Isaac. Eliazar îi încărcă pe toţi cu daruri de mare preţ; iar a doua zi, luând cu dânsul pe Rebeca, porni spre Canaan, unde se însoţi cu Isaac.
După căsătoria singurului său fiu, Avraam mai trăi încă mulţi ani. El se sfârşi din viaţă în vârstă de o sută şaptezeci şi cinci de ani şi fu înmormântat alături de Sarra, soţia sa.
Fiii lui Isaac. — Trecuseră aproape douăzeci de ani de la căsătoria lui Isaac cu Rebeca şi Dumnezeu nu le dăruise nici un copil. După multe rugăciuni şi posturi, căpătară doi prunci gemeni. Pe cel ce se născu întâi îl numiră Isav — ceea ce înseamnă părosul, fiindcă avea corpul acoperit cu mult păr roşcat; iar pe celălalt, Iacob adică prinzător de călcâi, fiindcă la naştere apucase de călcâi pe fratele său.
Făcîndu-se mari, Isav ajunse vânător, iar Iacob — fire mai plăpândă rămase pe lângă casă, fiind foarte drag mamei sale.
20
Dreptul de întâi-născut. Într-o zi, pe cînd Isav se întoarse de la vânătoare, rupt de oboseală şi lihnit de foame, află pe Iacob pregătind nişte mâncare de linte. El ceru fratelui său un blid de mâncare, să-şi potolească foamea. Iacob îi spuse că-i va da să mănânce numai dacă Isav îi va lăsa lui dreptul de întâi-născut. Isav primi fără multă codire şi-şi vându întâietatea naşterii pe un blid de linte.
Binecuvântarea părintească. spre sfârşitul vieţii, Isaac îşi pierdu vederea. Simţind că nu mai are mult de trăit, îl chemă pe Isav şi-i spuse să meargă la vânătoare; iar din vânatul ce va aduce, să-i pregătească mâncarea cea mai bună ce se va pricepe el, căci vrea să-i dea cu acest prilej binecuvântarea părintească.
Aflând de hotărârea soţului său, Rebeca spuse lui Iacob să taie doi iezi, din care pregăti mâncare pentru Isaac; iar cu pieile iezilor îmbrăcă pieptul şi braţele fiului său cel iubit. Când fu mâncarea gata, Iacob intră la tatăl său cu sfială spre a-i duce blidul cu presupusul vânat; şi-i ceru totdeodată binecuvântarea părintească. Isaac, înţelegând după glas că cel ce-i vorbeşte nu ar fi Isav, ceru să-l pipăie. Simţind că pieptul şi braţele-i sunt păroase, crezu că e fiul lui, cel întâi născut, şi-i dădu binecuvântarea.
După puţin timp sosi şi Isav cu mâncarea pregătită ca să ceară binecuvântarea tatălui său, dar Isaac îi spuse că el şi-a dat binecuvântarea o dată şi rămâne bună dată celui ce-a primit-o.
Fuga lui Iacob în Mesopotamia. isav ieşi de la tatăl său cu sufletul plin de ură împotriva lui Iacob. El îşi puse în gând să-l omoare. Bănuindu-i hotărârea, Rebeca îndemnă pe fiul său cel drag să fugă în Mesopotamia, la fratele ei, Laban. Iacob porni spre unchiul său chiar din îndemnul lui Isaac, spre a-şi căuta soţie în ţara de
21
baştină a bunicului său, Avraam. În cale spre Mesopotamia, se opri către seară şi se odihni cu capul pe o piatră, într-o latură a drumului. Adormind, văzu în vis o scară ce se lăsa din cer până la pământ şi pe care se urcau şi se coborau îngerii. La capătul de sus al scării se afla Dumnezeu însuşi, Care-l binecuvânta, făgăduind, lui şi urmaşilor lui, stăpânirea locurilor acelora.
Deşteptându-se din somn, Iacob înţelese că dormise pe loc sfânt. El turnă untdelemn peste piatra ce-i slujise drept căpătâi şi dete acelui loc numele Betelsau casa Domnului. Totdeodată, se legă că, de se va întoarce sănătos la casa tatălui său, va ridica acolo un altar.
În slujba lui Laban. — Sosind în casa unchiului său, Laban, Iacob rămase în slujba lui douăzeci de ani, primind drept sîmbrie pe cele două fiice ale sale: Lia şi Rahila. Din însoţirea lui cu cele două femei ale sale şi cu serv [itoar]ele lor, Zilpa şi Bilha, el avu doisprezece fii. Cu Lia avu pe Ruvim, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zebulon; cu Rahila avu pe Iosif şi pe Veniamin cei din urmă născuţi; cu Bilha, serv[itoare]a Rahilei, avu pe Dan şi pe Neftalim; iar cu Zilpa, serv[itoare]a Liei, avu pe Gad şi pe Aşer. Afară de Veniamin, toţi ceilalţi fii au fost născuţi în Haran.
întoarcerea lui Iacob în Canaan. primind poruncă de la Dumnezeu, Iacob porni cu toţi ai săi spre pământul Canaanului, luând cu sine tot avutul strâns în timp de douăzeci de ani. Călătorind spre casa părintească, el încă se temea de ura lui Isav. Spre a-i potoli mânia, trimise înainte, la fratele său, soli cu daruri.
Aproape de râul Iaboc, după ce-şi trecu pe celălalt mal tot avutul său, îi răsări în cale un om care porni să se lupte cu el şi nu-l slăbi până în revărsatul zorilor, fără însă a-l putea doborî. Spre zi, potrivnicul lui Iacob îi spuse că de acum înainte se va numi Israel, adică învingătorul,
22
căci cu Dumnezeu s-a luptat şi biruit nu a putut fi; cu atât mai vârtos se va putea lupta el cu oamenii.
Întâlnindu-se cu Isav, Iacob se închină fratelui său şi se împăcară amândoi. Ajungând la Sichem, se statornici aici. În această vreme ridică la Betel altarul făgăduit, unde aduse jertfă lui Dumnezeu. Pe cale, în apropiere de Betleem, Rahila născu pe Veniamin; iar ea se sfârşi din viaţă din această pricină şi fu înmormântată pe drumul Betleemului.
La câtăva vreme după aceasta, Iacob se statornici la Hebron, lângă tatăl său, care trăia încă. Ajungând la vârsta de o sută optzeci de ani, Isaac se sfârşi din viaţă şi fu înmormântat de fiii săi alături de Avraam şi Sarra.
Vânzarea lui Iosif ca rob. dintre toţi copiii, lui Iacob îi era mai drag Iosif. Din această pricină, fraţii ceilalţi îl urau grozav şi plănuiră să-l omoare. Pe când erau cu oile la păscut, într-un ţinut îndepărtat, Iosif fu trimis de tatăl său să vadă dacă fraţii lui sunt sănătoşi. Cum îl văzură de departe, aceştia se legară să-i curme zilele. Ruvim s-a împotrivit planului lor; şi cu mare greutate îi hotărî să primească a-l arunca într-o fântână părăsită, cu gând de a-l scoate de acolo pe furiş de fraţii săi şi a-l trimite înapoi la tatăl lor. În lipsa lui însă, trecând prin acel ţinut nişte negustori care mergeau spre Egipt, Iuda îşi sfătui fraţii să-l vândă pe Iosif acelor negustori. Târgul se făcu pentru douăzeci de arginţi şi Iosif porni jelind spre ţara Egiptului, unde fu vândut rob unui slujbaş regesc, anume Putifar. Nevrednicii săi fii spuseră bătrânului Iacob că Iosif fusese sfâşiat de fiarele pădurilor.
Din rob ajuns ministru. Iosif îşi slujea stăpânul cu credinţă. Femeia acestuia însă râvni la chipul şi tinereţea noului rob. El se împotrivi ispitelor stăpânei sale, din care pricină aţâţă vrăjmăşia acesteia. Ea îl pârî
23
soţului său c-ar fi îndrăznit să încerce a o necinsti; şi Iosif fu aruncat în închisoare. Aici, prin purtarea [sa] şi firea sa blajină, câştigă dragostea mai-marelui temniţei, care, în loc să-l ţină închis, îl luă ca om de încredere al său, dându-i pe mână chiar cheile închisorii.
Tălmăcirea visului celor doi dregători. — în această vreme fu aruncat în temniţă cel ce turna vin faraonului la masă sau paharnicul, precum şi cel ce avea grija pâinii la masa regelui adică pitarul. Cum Iosif colinda prin toate încăperile închisorii, într-o dimineaţă găsi pe cei doi mari dregători îngânduraţi şi foarte abătuţi. Cercetând pricina tristeţii lor, află că amândoi visaseră nişte vise ciudate. Paharnicul spuse că văzuse în vis o viţă-de-vie cu trei ramuri. Viţa aceea dăduse muguri, înfrunzise, înflorise şi făcuse struguri, care se copseseră. De asemenea, se făcea că el avea în mână paharul faraonului şi, storcând struguri în pahar, dădea regelui să bea. Pitarul îi spuse că el visase cum că purta pe cap trei coşuri cu pâine albă şi cu prăjituri din acelea pe care numai faraonul le mânca, iar păsările cerului, coborându-se peste panere, ciuguleau din mâncările aflate într-însele.
Iosif spuse paharnicului că acele trei ramuri ale viţei înseamnă trei zile, după care va veni poruncă să fie eliberat şi pus iarăşi în slujba din care fusese scos. El îl mai rugă ca, ieşind din temniţă, să nu-l uite şi să ceară faraonului iertarea lui, fiind închis fără nici o vină. Pitarului îi spuse că acele trei coşuri înseamnă de asemenea trei zile, după care va fi scos din temniţă şi spânzurat, iar păsările cerului vor mânca din trupul lui.
Tâlcuirea lui Iosif se întâmplă întocmai, însă paharnicul, văzându-se iarăşi în cinstea de mai înainte, îşi uită de bietul Iosif.
Iosif tălmăceşte visul faraonului. la vreo doi ani după această întâmplare, visă şi faraonul Egiptului
24
un vis ciudat, pe care nu putu nimeni să i-l tălmăcească. Abia acum, paharnicul îşi aminti de tâlcuirea visului său din temniţă şi-i vorbi despre aceasta şi faraonului. Chemat în grabă, Iosif tâlcui visul împăratului.
Acesta visase că văzuse ieşind din apa Nilului şapte vaci grase şi, după ele, şapte vaci slabe, care au mâncat pe cele grase; iar după aceea a văzut răsărind dintr-o tulpină şapte spice pline şi din alta, şapte spice seci, care au înghiţit pe cele pline. Iosif îi spuse că acele şapte vaci grase şi acele şapte spice pline înseamnă că pământul va fi blagoslovit cu şapte ani de belşug, după care vor urma şapte ani de secetă. În acest timp va fi o foamete cumplită.
Faraonul cunoscu îndată că prin gura lui Iosif grăieşte Domnul; şi, pricepând înţelepciunea tâlcuirii, vorbi către dregătorii săi, cărora le zise: Oare va mai fi undeva un om la fel ca acesta, în care se află Duhul Domnului? Apoi, grăind către Iosif, adăugă: Deoarece Dumnezeu ţi-a dezvăluit ţie toate acestea, eu nu văd un om mai înţelept şi mai priceput ca tine. De azi înainte, tu vei fi mai mare peste casa mea şi tot poporul meu te va asculta; iar eu numai cu tronul voi fi mai presus decât tine. De-acum tot pământul Egiptului ţi-l încredinţez ţie! Zicând acestea, faraonul îşi scoase inelul din degetul său şi-l puse în mâna lui Iosif; apoi îl îmbrăcă în veşmânt subţire de in şi-i puse lanţ de aur după gât. După aceea, porunci să fie plimbat prin tot oraşul în cea de-a doua dintre trăsurile sale, iar crainicii să strige în calea sa: Îngenuncheaţi! Apoi, faraonul adăugă: Cu toate că eu sunt faraonul, totuşi, nimeni pe tot pământul Egiptului nu va face vreo mişcare fără ştirea şi voia ta! în urmă îl însoţi cu Asineta, fata preotului din Iliopolis, căci, pe vremea aceea, preoţii alcătuiau clasa nobilă sau boierească a Egiptului. Din această căsătorie avu doi fii: pe Manase şi pe Efraim.
25
Faraonul schimbă numele lui Iosif, zicându-i Ţafnatpaneah, adică Mântuitorul poporului. Iosif ajunsese acum la vârsta de treizeci de ani.
Măsurile de prevedere ale lui Iosif. ajuns în cea mai înaltă dregătorie a Egiptului, prima grijă a lui Iosif fu să cunoască ţara şi rodnicia pământului. După aceea rândui să se facă hambare numeroase şi încăpătoare, în care adună în cei şapte ani de belşug tot prisosul grâului, luând de la fiecare locuitor câte o cincime din rod. Cu chipul acesta făcuse provizii de nu mai avea unde să le pună.
Israeliţii în Egipt. În aceste vremuri de secetă, foametea ajunsese şi prin ţinutul locuit de Iacob. Aflând că în Egipt se găsesc de-ale hranei din destul, bătrânul Iacob trimise pe cei zece fii mai mari ai săi să cumpere grâu spre a nu pieri de foame. Cum îi văzu, Iosif îi cunoscu, dar nu li se arătă lor. El îi iscodi asupra părintelui şi fratelui lor mai mic, şi se prefăcu a-i socoti ca spioni, poruncind să fie băgaţi în temniţă, unde stătură închişi trei zile. După aceea le dădu drumul, ţinând ca zălog pe Simeon până când va aduce cu dânşii şi pe Veniamin, despre care i se spusese că trăieşte. Porunci mai-marelui casei sale ca la plecare să le pună banii daţi pe cumpărături în sacii cu grâu. Pe cale, aflând argintul în saci, teama lor crescu mai grozav şi nu cutezară multă vreme a se mai duce în Egipt, mai ales că Iacob se împotrivea cu tărie să le dea şi pe Veniamin.
A doua venire în Egipt. Încolţiţi de foamete şi, în urma legământului celorlalţi fii că-i vor aduce îndărăt cu orice chip pe Veniamin, Iacob le îngădui să plece cu toţii iarăşi în Egipt.
Cum sosiră, Iosif porunci mai-marelui casei sale să-i ducă la palatul său şi să pregătească prânzul şi pentru ei, căci vor mânca împreună cu dânsul. Văzându-se în palat,
26
fiii lui Iacob se înfricoşară grozav, căci nu ştiau ce are să li se întâmple. Ei credeau că-i adusese acolo spre a le cere socoteală asupra banilor aflaţi în sacii lor la prima venire; şi începură chiar a se dezvinovăţi faţă de omul lui Iosif, zicând că fără ştirea lor fuseseră puşi acei bani în saci şi că chiar îi aduseseră înapoi. Acesta însă le spuse să n-aibă nici o teamă, că nimeni nu s-a plâns de vreo vină împotriva lor.
Venind vremea cinei, se aşezară trei mese: una pentru Iosif, alta pentru fraţii săi şi a treia pentru dregătorii Egiptului, care nu puteau suferi să mănânce laolaltă cu oameni de alt neam. Însuşi Iosif rândui pe fraţii săi la masă potrivit vârstei fiecăruia; iar pe Veniamin îl aşeză aproape de dânsul. Când fu la împărţirea mâncării, lui Veniamin i se dădu de cinci ori mai mult decât celorlalţi.
Iosif se descoperă fraţilor săi. a doua zi, fiii lui Iacob porniră spre ţara lor. Iosif poruncise însă mai-marelui casei sale să pună banii plătiţi pentru grâu în sacii lor; iar în sacul fratelui celui mic să ascundă paharul de argint pe care-l folosea el la masă. Abia ieşiseră din cetate şi fură ajunşi din urmă de trimişii lui Iosif, care-i învinuiră că nu se purtaseră cu cinste faţă de dânsul, fiindcă unul dintr-înşii a furat cupa de argint a stăpânului casei. Neştiindu-se vinovaţi cu nimic, ei se apărară de această grozavă învinuire cu toată tăria; şi merseră până acolo încât se legară că acela la care se va găsi cupa furată să rămână rob stăpânului. Care nu le fu spaima când văzură că paharul a fost găsit chiar în sacul lui Veniamin. Cu sufletele pline de jale, se întoarseră cu toţii în cetate, unde rugară pe Iosif să-i primească pe ei robi şi să lase pe Veniamin liber, căci altfel tatăl lor ar muri de durere. Iosif ţinea să oprească la dânsul numai pe Veniamin. Iuda, care se pusese chezaş faţă de Iacob că-i
27
va aduce pe Veniamin nevătămat, rugă pe Iosif să-l ţină mai bine pe dânsul în robie şi să lase slobod pe fratele cel mic.
Nemaiputând privi cu nepăsare jalea fraţilor săi, Iosif porunci să iasă afară toţi Egiptenii, apoi, grăindu-le în limba lor, căci până atunci vorbiseră numai prin tălmaci, le zise: Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu? Auzindu-i vorba, fraţii se îngroziră, gândind că cine ştie cum se va răzbuna împotriva lor. El însă adăugă: Apropiaţi-vă de mine! Eu sunt Iosif fratele vostru, pe care l-aţi vândut!… Nu vă temeţi, căci nu voi, ci Dumnezeu m-a trimis pe mine aici, ca prin mine să vă păstrez şi viaţa voastră!
Îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe toţi, le dădu o sumă de daruri şi le zise: Mergeţi degrabă şi aduceţi aici pe tatăl meu şi eu vă voi purta de grijă la toţi, căci foametea va mai ţine încă cinci ani de-acum înainte!
Luându-şi curaj, fraţii începură a vorbi cu Iosif, fără a se mai teme. Aflând faraonul că fraţii lui Iosif veniseră în Egipt, se bucură mult şi porunci să se strămute cu toţii în ţara sa, unde le va da pământul cel mai bun.
Încărcându-i cu o sumă de daruri, hrană şi veşminte, să aibă pe drum, Iosif le ceru stăruitor să se întoarcă degrabă în Egipt cu tatăl lor. De asemenea, îi mai sfătui ca nu cumva să se certe între ei pentru darurile primite.
Plecarea lui Iacob în Egipt. auzind că Iosif trăieşte, Iacob nici nu voi să creadă la început; dar, văzând darurile trimise, neîncrederea i se risipi din suflet şi grăi: într-adevăr, fiul meu Iosif trăieşte! Mă voi duce să-l văd înainte de a muri!
Şi, încărcându-şi tot avutul în care, porni cu toţi ai săi spre Egipt. Ajungând la Beer-Şeba, Iacob aduse jertfă lui Dumnezeu, care, arătându-i-se în vis, îi zise să meargă fără teamă în Egipt, căci e scris ca din neamul lui să se nască un popor mare, care, la vreme, va ieşi din
28
pământul Egiptului şi se va întoarce iarăşi în cuprinsul străbun.
Apropiindu-se de Egipt, Iuda porni înainte, să vestească pe Iosif de sosirea tatălui lor. La această ştire, toată curtea faraonului însoţi pe Iosif întru întâmpinarea bătrânului Iacob. Cum se întâlniră, se îmbrăţişară, plângând de bucurie, iar Iacob zise: De-acum pot muri liniştit, căci am văzut faţa ta şi m-am încredinţat că trăieşti!
După aceea, Iacob se înfăţişă faraonului, pe care-l binecuvântă. Acesta primi pe tatăl şi pe fraţii lui Iosif cu cea mai mare bunăvoinţă şi porunci să le dea lor pentru aşezare cel mai bun şi mai rodnic cuprins din pământul Egiptului. Iosif rândui pe toţi ai săi în ţinutul Gesen, pe care-l stăpâniră timp de patru sute treizeci de ani, până la ieşirea lor din Egipt. Iacob mai trăi după aceea încă şaptesprezece ani.
Moartea lui Iacob. simţind că Iacob se apropie de sfârşitul zilelor, Iosif se duse cu cei doi copii ai săi, Manase şi Efraim, la dânsul. Iacob, chemându-şi nepoţii aproape, îi binecuvântă, spunând că de-acum îi socoteşte ca şi cum ar fi copiii săi. Apoi veniră şi ceilalţi fii, şi-i binecuvântă pe fiecare la rând. Ajungând la Iuda, zise: Pe tine, iudo, te vor lăuda fraţii tăi; fiii părintelui tău se vor pleca înaintea ta! Sceptrul din Iuda nu se va depărta, nici legiuitor din coapsele lui până ce va veni Acela căruia toate popoarele îl vor da ascultare! Astfel prevesti Iacob venirea Mântuitorului.
După ce-i binecuvântă pe toţi, ceru lui Iosif să se lege că-l va înmormânta în Canaan, alături de Avraam şi de Isaac, părintele său. Apoi, odihnindu-se iarăşi pe patul său, îşi dădu duhul, în jalea fiilor şi nepoţilor săi. Iacob fu plâns de Egipteni, laolaltă cu copiii săi, timp de şaptezeci de zile. Cu învoirea faraonului, fu dus şi înmormântat în valea Mamvri, în peştera în care se odihneau cei
29
răposaţi mai înainte de dânsul. Corpul său fu petrecut cu mare cinste până în Canaan de toţi fruntaşii şi dregătorii de seamă ai Egiptului.
După aceea, fiii lui Iacob s-au întors iarăşi în Egipt. Temându-se ca Iosif să nu le poarte vrăjmăşie pentru răul ce-i făcuseră odinioară, ei merseră cu toţii la dânsul de-i cerură iertare. Iosif le spuse din nou să n-aibă nici o teamă, căci ceea ce făcuse de Dumnezeu fusese rânduit. După multă trecere de vreme, simţind că i se apropie şi lui sfârşitul, Iosif chemă la dânsul pe fraţii săi şi le zise: Dumnezeu a rânduit ca voi să ieşiţi din pământul acesta şi veţi merge iarăşi în pământul făgăduit părinţilor noştri. Atunci să luaţi cu voi şi oasele mele!
Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani şi a fost îmbălsămat şi înmormântat în pământul Egiptului, în jalea întregului norod.
4. Viaţa dreptului Iov
Avuţiile lui Iov. cam pe vremea când Israeliţii se aflau în Egipt, trăia în ţinutul Uz, din cuprinsul Arabiei, un om cu frica lui Dumnezeu, anume Iov. El era un strănepot al lui Isav, fratele lui Iacob. Averile lui Iov erau nesfârşite şi multă lume îl pizmuia pentru norocul lui. Dumnezeu îi mai dăruise şapte feciori şi trei fete cum mulţi ar fi dorit să aibă, aşa de sănătoşi, voinici şi înţelepţi erau. Deşi putred de bogat, el ducea o viaţă cumpătată şi-şi afla mulţumirea cea mai mare făcând bine semenilor săi.
încercarea lui Iov. pe când se părea că Iov ajunsese în culmea fericirii, ca din senin se abătură asupra lui cele mai grozave nenorociri. Întâi îi veni veste că nişte neamuri vecine — Sabeenii şi Caldeii — năvăliseră în
30
cuprinsul său şi, omorându-i aproape toate slugile, îi răpiră toţi boii, toţi asinii şi toate cămilele. Apoi află că toate turmele de oi îi pieriseră ucise de trăsnete pornite din cer; şi, în cele din urmă, îi veni veste că toţi copiii săi fuseseră ucişi de dărâmăturile casei unde ospătau şi care se năruise peste dânşii din pricina unei vijelii stârnite dinspre pustiu.
La toate aceste veşti îngrozitor de dureroase, vorbele lui Iov erau: Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvântat!
Dar satana, căruia Dumnezeu îi îngăduise să pună credinţa dreptului Iov la cele mai grele încercări, merse mai departe cu loviturile. Iov fu cuprins de cea mai grozavă boală de lepră —, care-i acoperi tot corpul. La cuvintele de cârtire ale soţiei sale şi ale celor mai buni prieteni ai săi elifaz, Bildad şi Ţofar —, el răspundea aducând laude lui Dumnezeu, încrezător că suferinţele sale nu vor fi fără sfârşit.
Răsplătirea credinţei statornice. văzând nestrămutata credinţă a dreptului Iov, Atotputernicul Dumnezeu îi întoarse îndoit tot ceea ce vrăjmăşia diavolului îi răpise. Însănătoşindu-se, căpătă alţi fii şi mai trăi după aceea încă o sută patruzeci de ani, murind în cele mai adânci bătrâneţi şi având fericirea să-şi vadă strănepoţii până la al patrulea neam.
5. Moise. Eliberarea Israeliţilor din robia Egiptului
Naşterea lui Moise. după strămutarea lor în Egipt, Israeliţii s-au înmulţit repede şi puterea lor ajunsese
31
tot aşa de mare ca şi a Egiptenilor. Din această pricină, unul dintre faraoni porunci să fie puşi la munci istovitoare, spre a-i nimici; iar ca să li se stingă neamul, rândui ca toţi pruncii de parte bărbătească să fie ucişi chiar de la născare prin înecare în apa Nilului.
în acest timp, un Israelit din neamul lui Levi, căpătând un fiu, nu se îndură să-l înece, ci-l puse într-un sicriaş de papură uns cu smoală şi-i dădu drumul pe apa Nilului după ce-l tăinuise aproape trei luni în casa sa. Spre a vedea ce soartă va avea pruncul, puse pe o fiică a sa, anume Mariam, să pândească de pe malul apei. Întâmplarea făcu ca tocmai atunci să se coboare la râu, spre a se scălda, chiar fiica faraonului. Văzând sicriaşul şi făcându-i-se milă de copil, îl luă să-l crească. Prefăcându-se că trece pe acolo din întâmplare, sora pruncului întrebă pe fiica faraonului dacă vrea să-i aducă o femeie pentru alăptatul copilului, căci cunoaşte ea pe una care a născut de curând. Primind încuviinţarea domniţei, fata aduse chiar pe mama sa. Când se mări, copilul fu dus mamei sale adoptive, care-i dădu numele Moise, adică scos din apă. Fiica împăratului rândui ca fiul său adoptiv să aibă o creştere aleasă. Ea îl dădu în seama preoţilor şi cărturarilor Egiptului, care-l învăţară ştiinţa lor.
Fuga din Egipt. deşi crescut în mijlocul Egiptenilor, Moise ştia că e Israelit. În toate împrejurările, el lua apărarea celor de un sânge cu dânsul. Din această pricină, faraonul se hotărî să-l omoare. Prinzând de veste, Moise fugi în Arabia, unde se căsători cu Sefora, fiica lui lotor, un preot din acel ţinut. Într-o zi, pe când Moise păzea oile socrului său în apropiere de muntele Horeb, i s-a arătat Dumnezeu într-o flacără de foc ce se ridica dintr-o tufă de rug, care, deşi ardea, totuşi nu se mistuia. El auzi un glas pornind din rug: Moise! Moise! Nu te apropia! Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care
32
stai este sfânt! Glasul mai adăugă: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac! Cum auzi acestea, Moise îşi acoperi faţa, temându-se să privească spre Dumnezeu.
După aceea primi poruncă să meargă în Egipt şi să ceară eliberarea poporului lui Israel, a cărui asuprire nu o mai putea răbda. Moise, arătându-şi teama că cei în mijlocul cărora va merge nu-l vor crede că el este trimis dumnezeiesc până nu le va dovedi cu semne, primi poruncă de la Dumnezeu să arunce toiagul său jos, şi toiagul se prefăcu într-un şarpe atât de îngrozitor, încât însuşi Moise se înspăimântă. Atunci, Dumnezeu îi zise să apuce şarpele de coadă, şi toiagul îşi luă iarăşi forma de la început. Moise spuse Domnului că, fiind gângav, nu va putea vorbi limpede în faţa celor către care e trimis. Mâniat de îndărătnicia lui, Dumnezeu îi zise lui Moise: Mergi împreună cu fratele tău, Aaron! Deschide-voi gura lui şi el va vorbi poporului în numele tău!
întoarcerea lui Moise în Egipt. ascultând porunca dumnezeiască, Moise îşi luă rămas-bun de la socrul său şi plecă spre Egipt. În acelaşi timp, Dumnezeu porunci lui Aaron să iasă întru întâmpinarea lui Moise în pustiu. Întâlnindu-se amândoi fraţii, merseră în faţa poporului, căruia Aaron îi aduse la cunoştinţă dorinţa dumnezeiască. În urma semnelor arătate de Moise, poporul crezu şi se închină Domnului.
După aceea merseră împreună la faraon, căruia, de asemenea, îi spuse porunca Domnului. Faraonul se mânie grozav şi hotărî ca Israeliţii să fie şi mai asupriţi, iar muncile lor să fie şi mai grele. Încercările lui Moise şi Aaron, prin fel de fel de minuni, ca să îmblânzească inima faraonului rămaseră zadarnice, căci sufletul lui mai straşnic se învârtoşă.
Cele zece pedepse dumnezeieşti asupra Egiptului. — Văzând Dumnezeu că faraonul se împotriveşte
33
cu îndârjire să elibereze pe Israeliţi, porni a-l înspăimânta cu tot felul de pedepse înfricoşătoare. Astfel: a prefăcut apele Nilului în sânge; a trimis peste ţinutul Egiptului milioane de broaşte; tot cuprinsul ţării a fost acoperit de muşte veninoase; a revărsat asupra poporului puhoaie nesfârşite de muşte câineşti; vitele Egiptenilor au fost răpuse de ciumă; atât oamenii, cât şi vitele au suferit de tot felul de bube rele; tot cuprinsul a fost bătut de grindină cumplită; lăcustele au pustiit ţara; întuneric mare a cuprins tot Egiptul timp de trei zile şi trei nopţi. În sfârşit, după a zecea pedeapsă — moartea întâilor născuţi ai Egiptenilor —, faraonul, îngrozit, se văzu nevoit să îngăduie plecarea Israeliţilor. El însuşi merse la Moise şi-l rugă să plece mai degrabă, ca să scape ţara de urgia ce se lăsase peste ea.
Urmărirea poporului lui Israel de către Egipteni. — în urma învoirii faraonului, porniră din Egipt şase sute de mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, cu tot avutul lor. Moise luă cu el şi oasele lui Iosif. Fiindcă, la plecarea lor, Israeliţii luaseră şi coveţile cu frământătură încă nedospită, Moise rândui ca, în amintirea scăpării lor din robia Egiptului, în fiecare an, la vremea aceea, să mănânce timp de şapte zile pâine nedospită.
Israeliţii porniră spre pustiul de pe coasta Mării Roşii, călăuziţi de Domnul: ziua, în chip de nor, iar noaptea, în chip de stâlp de foc. Cum ajunseseră pe ţărmul mării, se opriră să poposească.
Puţin timp după plecarea lor, faraonului îi păru rău că-i eliberase şi dădu poruncă să fie urmăriţi şi aduşi înapoi. Oaste numeroasă porni după ei, ajungându-i aproape de mare. Văzând pe urmăritori, Israeliţii se îngroziră. Atunci Moise le zise: Nu vă temeţi, că Domnul are să lupte pentru voi! Şi norul care până atunci mersese înainte trecu înapoia lor; şi se întunecă văzduhul, că Egiptenii nu-i mai putură urmări. Călăuziţi de stâlpul de foc, Israeliţii sosiră
34
la mare; iar Moise, ridicând toiagul deasupra apei, valurile se despărţiră şi toţi putură să treacă prin vad ca pe uscat. Dinspre ziuă porniră şi Egiptenii să treacă după Israeliţi; dar cum ajunseră la mijlocul mării, Moise, după porunca dumnezeiască, întinse toiagul deasupra apei şi valurile se împreunară, înghiţind toată armata faraonului.
Drept mulţumire, Moise şi fiii lui Israel au cântat imnuri de slăvire lui Dumnezeu şi credinţa lor s-a întărit şi mai mult.
6. Decalogul sau Cele zece porunci dumnezeieşti
Pribegia Israeliţilor prin pustiu. pornind de la Marea Roşie, Israeliţii se afundară în pustiul nisipos al Arabiei. Dar, pe măsură ce se depărtau, lipsurile se înteţeau şi greul vieţii creştea. Cel dintâi neajuns mai simţit fu lipsa de apă de băut. Ei începură să murmure. După trei zile dădură peste un lac, anume Mara, a cărui apă însă era amară. În urma sfatului dumnezeiesc, Moise aruncă în lac un anumit soi de lemn şi apa se îndulci îndată.
Ajungând în pustiul Sin, Israeliţii începură a cârti iarăşi împotriva lui Moise şi a lui Aaron, gândind la viaţa de robie trăită în Egipt, unde aveau carne şi pâine din destul; iar acum aveau de întâmpinat tot soiul de neajunsuri. Ca să le potolească îndârjirea, Dumnezeu le trimise şi carne, făcând să cadă peste tabăra lor un stol uriaş de prepeliţe, pe care le adunară; iar a doua zi dimineaţă văzură tabăra acoperită cu un fel de grăuncioare mici,
35
având gustul ca al pâinii amestecate cu miere. Din îndemnul lui Moise adunară această hrană pe care le-o trimitea Dumnezeu. Aceste grăunţe fură numite mană. Timp de patruzeci de ani, până au intrat în Canaan, Dumnezeu avu grijă să le îndestuleze hrana cu această mană cerească.
Coborând de pe ţărmul Mării Roşii, ajunseră la Rafidim. Prin aceste părţi, apa lipsea cu desăvârşire, din care pricină Israeliţii începură a cârti din nou. După îndemnul Domnului, Moise lovi o stâncă din partea locului cu toiagul său şi începu să curgă apă din belşug.
Pe când străbăteau pustiul Rafidim, ei fură atacaţi de neamul Amaleciţilor. Iisus Navi, cu o ceată de Israeliţi curajoşi, porni din îndemnul lui Moise asupra lor şi-i bătu groaznic.
Sosirea la muntele Sinai.-Cam în a treia lună de la plecarea lor din Egipt, Israeliţii ajunseră în pustiul Sinai şi [făcură tabără] chiar în preajma muntelui ce poartă acelaşi nume.
Din îndemn dumnezeiesc, Moise se sui pe muntele Sinai, de unde se coborî apoi spre a vesti poporul că Dumnezeu le va trimite poruncile sale, pe care cu toţii vor fi datori să le urmeze.
A treia zi dimineaţa, un nor întunecos acoperi tot muntele; iar din mijlocul lui răsunară sunete de trâmbiţe, însoţite de fulgere şi bubuituri de tunet. Moise îndemnă poporul să se apropie de munte, care era învăluit în fum des.
Pe când mulţimea stătea cu faţa la pământ, din munte porni glas omenesc vestind poruncile dumnezeieşti, pe care trebuia să le urmeze neamul lui Israel.
Iată acele porunci:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
36
2. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici asemănare cu vreun lucru din cele care sunt în cer sus, pe pământ jos, în apă sau sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în batjocură!
4. Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei, ca să o sfinţeşti. şase zile lucrează şi săvârşeşte-ţi toate treburile tale; iar ziua a şaptea odihneşte-te, căci e ziua Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci într-însa nici o treabă, nici tu, nici fiii tăi, nici sluga ta, nici boul tău!
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ!
6. Să nu ucizi!
7. Să nu fii desfrânat!
8. Să nu furi!
9. Să nu mărturiseşti neadevăruri împotriva semenului tău!
10. Să nu râvneşti la femeia aproapelui tău, nici la ogorul lui, nici la sluga lui, nici la boul lui, nici la asinul lui, nici la nimic din câte sunt ale lui!
În timp ce poruncile erau grăite, Moise le scria. Citindu-le din nou poporului, acesta se legă că le va respecta cu sfinţenie.
După aceea, Moise se sui în munte spre a primi poruncile legii scrise. După patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecute în post şi rugăciuni, se coborî spre tabăra israelită cu două table de piatră, pe care erau săpate poruncile dumnezeieşti. Aici află poporul în mare rătăcire, căci îşi făcuse un viţel de aur, la care se închina. Văzând aceasta, Moise, plin de mânie, a sfărâmat tablele legii. După aceea a luat viţelul de aur, l-a topit şi l-a prefăcut în praf, pe care, mestecându-l cu apă, l-a dat celor căzuţi în greşeală să-l bea. Apoi a certat pe Aaron că s-a potrivit dorinţei lor de a le da un astfel de dumnezeu.
37
în urmă, porunci fiilor lui Levi, care-i rămăseseră credincioşi, să ucidă pe toţi închinătorii de idoli. Şi au fost omorâţi în acea zi douăzeci şi trei de mii de oameni.
Rugat de popor, Moise se urcă din nou în munte, de unde, după patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de post şi de rugăciuni, se coborî iarăşi cu alte table ale legii, pe care mai apoi le aşeză într-un templu făcut înadins. Ca preoţi, slujitori în acest templu, Moise a sfinţit pe Aaron şi pe fiii acestuia.
Cercetând cu băgare de seamă cuprinsul celor zece porunci, vedem că ele sunt pline de atâta înţelepciune, încât nici o alcătuire omenească nu le-a putut întrece până astăzi.
După cum vedem, primele patru dintr-însele sunt privitoare la datoriile omului către Dumnezeu, iar următoarele şase privesc datoriile omului către semenii săi.
Aceste zece porunci, numite şi Decalog, sunt păzite şi păstrate în cinste şi de Creştini.
Pribegia prin deşertul Arabiei. după primirea celor zece porunci dumnezeieşti, cam la un an de la ieşirea lor din Egipt, Israeliţii au părăsit tabăra de lângă muntele Sinai şi au pornit spre pământul făgăduit al Canaanului. Înainte de a pătrunde în ţara făgăduită lor, Moise trimise doisprezece oameni să iscodească ţinutul. După patruzeci de zile, iscoadele se întoarseră aducând o sumă de bunătăţi din Canaan. Ei [îi] speriară însă pe Israeliţi spunându-le că locuitorii acelei ţări sunt mari şi puternici ca nişte uriaşi. La îndemnul lui Moise de a pătrunde în pământul făgăduit, ei se răzvrătiră şi vrură să-şi ucidă căpeteniile.
Văzând Dumnezeu că e greu să faci un neam liber dintr-un popor abia ieşit din robie, porunci lui Moise să-i întoarcă iarăşi în deşertul Arabiei, în care rătăciră timp de aproape patruzeci de ani, până pieriră aproape toţi bătrânii ieşiţi din Egipt. În această vreme, Moise şi
38
Aaron au fost puşi la multe încercări de către cei a căror conducere şi-o luaseră asupră-le.
În al patruzecilea an de pribegie se sfârşi şi Aaron din viaţă pe muntele Hor, luându-i locul la preoţie fiul său, Eleazar.
Moartea lui Moise. după ce Israeliţii au pus stăpânire pe tot cuprinsul dinspre răsărit de Iordan, a venit vremea ca şi Moise să părăsească viaţa pământească. Simţindu-şi sfârşitul, el rândui ca urmaş al său pe cel mai vrednic dintre Israeliţi, pe Iosua Navi. După ce binecuvântă poporul, căruia îi vesti venirea Mântuitorului, se urcă pe muntele Nebo, din apropierea Iordanului, de unde privi pământul fericit al Canaanului, şi apoi îşi dădu sfârşitul. Locul înmormântării lui a rămas neştiut de nimeni până în ziua de astăzi.
7. Timpul lui Iosua Navi
Trecerea Iordanului. — După moartea lui Moise, Iosua Navi luă conducerea poporului. Cel dintâi gând al său fu să statornicească pe Israeliţi în pământul strămoşilor lor. De aceea, el plănuia să treacă Iordanul prin vad. Cea dintâi cetate ce le stătea în cale era ierihonul. Iosua află prin iscoadele sale că [ea] e straşnic întărită, însă apărătorii ei sunt înspăimântaţi de apropierea Israeliţilor. El porunci poporului să se pregătească de drum. Rândui ca preoţii să meargă în fruntea norodului, ducând cu ei tablele legii. Când intrară în apa râului, cu uimire văzură toţi că valurile se despărţiră de-a curmezişul. Partea din sus se opri, înălţându-se întocmai ca un munte, iar cea din jos se scurse, lăsând vadul uscat. Preoţii rămaseră în mijlocul albiei până ce trecu
39
tot poporul; după aceea ieşiră şi ei la mal, iar apele îşi luară cursul lor. Israeliţii îşi întinseră corturile la Ghilgal, unde sărbătoriră Paştele. De cum au trecut Iordanul, mana a încetat să mai cadă, iar ei se hrăniră cu pâine nedospită şi roade din ţara în care intraseră.
Căderea Ierihonului. de la Ghilgal, Iosua Navi porni asupra Ierihonului. Urmând porunca dumnezeiască, Israeliţii ocoliră cetatea, purtând tablele legii în frunte, şapte zile de-a rândul în primele şase zile, câteodată, iar în ziua a şaptea, de şapte ori —, în care timp preoţii cântau din trâmbiţe, înspăimântând pe ierihoneni cu alaiul lor. În ziua a şaptea, la al şaptelea ocol, Israeliţii au început să scoată strigăte de război, cetatea s-a cutremurat din temelii şi zidurile s-au surpat, lăsând loc de trecere poporului lui Israel, care puse stăpânire pe Ierihon.
Cuprinderea Canaanului. după cucerirea Ierihonului, Iosua Navi porni să supună întreg Canaanul. Toate cetăţile se umplură de groază şi se pregătiră a înfrunta năvala Israeliţilor. Unele însă îşi deschiseră porţile fără a se apăra, numai cu rugămintea de a nu se face poporului nici un rău; altele cereau singure sprijinul şi apărarea năvălitorilor, pe care se legau să-i cunoască de stăpâni. Au fost însă şi cetăţi care n-au vrut să se plece stăpânirii Israeliţilor. Printre acestea a fost şi cetatea Ierusalimului, care se uni cu alte cetăţi, [ca] să ţină piept năvălitorilor. Regele Ierusalimului, împreună cu alţi patru regi, tovarăşi ai săi, porni război împotriva cetăţii Ghibeonului, care se dăduse de partea Israeliţilor. Ghibeoniţii cerură atunci ajutor lui Iosua Navi. Acesta porni în fruntea războinicilor săi şi bătu cumplit oastea celor cinci regi. După aceea, Israeliţii urmăriră pe învinşi spre a-i prinde. Fiindcă ziua se apropia de sfârşit şi soarele da să apună, Iosua se rugă lui Dumnezeu să mai ţină încă lumina
40
spre a-şi putea desăvârşi biruinţa. El zise: Opreşte-te, soare, deasupra Ghibeonului, iar tu, lună, deasupra văii Aialonului! Şi soarele şi luna se opriră până ce oştile vrăjmaşe fură biruite.
împărţirea pământului cucerit. mergând din biruinţă în biruinţă, Iosua supuse treizeci şi unu de regi; iar pământul Canaanului trecu în puterea poporului lui Israel. Urmând porunca dumnezeiască, el împărţi pământul cucerit între seminţiile lui Israel. Seminţiile care se trăgeau din Iuda, Simeon, Veniamin, Dan, Efraim, Manase, Isahar, Zabulon, Aşer şi Neftali fură aşezate între Iordan şi Marea Mediterană; iar celelalte două seminţii, a lui Gad şi Ruben, fură aşezate la răsărit de Iordan şi Marea Moartă. Numai seminţiei lui Levi nu i s-a făcut parte. Celelalte seminţii au dat Leviţilor patruzeci şi opt de oraşe cu împrejurimile lor, dintre care treizeci erau ale preoţilor. Cortul sfânt, cu tablele legii, a fost aşezat în pământul lui Efraim, la Silo, în mijlocul ţării.
Moartea lui Iosua Navi. simţind că i se apropie sfârşitul, Iosua adună pe fruntaşii poporului lui Israel la Sichem, unde se aflau îngropate rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif. Chemând pe bătrânii, căpeteniile, judecătorii şi dregătorii poporului, îi sfătui să se lepede de dumnezeii păgâni şi să slujească numai adevăratului Dumnezeu al lui Israel. Tot poporul se legă că-i va urma sfatul şi, în amintirea acestui legământ, puse de se ridică acolo o piatră drept mărturie pentru veacurile viitoare. După douăzeci şi cinci de ani de înţeleaptă conducere, Iosua îşi dădu obştescul sfârşit în vârstă de o sută zece ani, fiind plâns cu mare jale de tot poporul lui Israel.
41
8. Judecătorii
Cei mai de seamă dintre judecători. moartea lui Iosua Navi lăsă pe Israeliţi fără conducător destoinic. Din această pricină, ei se abătură din căile adevăratului Dumnezeu şi începură să cinstească zeii păgâni ai popoarelor megieşe, popoare cu care intrară chiar în legături de rudenie şi în puterea cărora căzură mai târziu.
Văzând Dumnezeu rătăcirea Israeliţilor, ridică dintr-înşii oameni înţelepţi şi credincioşi poruncilor rămase de la Moise. Pe aceştia îi rândui să fie căpetenii şi călăuze poporului abătut de la dreapta credinţă. Fiindcă aveau şi însărcinarea de a judeca şi pedepsi pe cei greşiţi, ei fură numiţi judecători. Israeliţii au avut [paisprezece judecători, dintre care cei mai însemnaţi au fost Ghedeon, Samson, Eli şi Samuel.
Biruitorul Madianiţilor. ghedeon a mântuit pe Israeliţi de poporul Madianiţilor, pe care i-a pus pe goană numai cu trei sute de războinici, atacându-le tabăra în miez de noapte şi vârând zăpăceală între vrăjmaşi. Pentru aceasta, el fu ales cap al poporului, pe care-l conduse patruzeci de ani.
Samson. — După moartea lui Ghedeon, Israeliţii căzură în robia Filistenilor, care-i ţinură sub jugul lor vreme de patruzeci de ani. În acest timp se ridică din seminţia lui Dan un tânăr Israelit, cu numele Samson, fiul lui Manoe, care de mic minună lumea cu puterea lui fără seamăn.
într-o zi, pe când mergea cu părinţii săi către o cetate filisteană, le ieşi înainte un leu, care se repezi să-i sfâşie. Întărit de puterea dumnezeiască, el prinse leul în braţe şi îl sugrumă ca pe un ied. Altă dată prinse trei sute de vulpi, cărora le legă tăciuni aprinşi de cozi şi le dădu
42
drumul prin holdele vrăjmaşilor, care luară foc. Temându-se de mânia Filistenilor, Israeliţii l-au prins şi, legându-l cu frânghii, l-au dat pe mâna duşmanilor. Samson rupse legăturile şi, punând mâna pe o falcă de măgar, doborî o mie de Filisteni.
într-un rând, veni la Gaza, o cetate filisteană. Vrăjmaşii, prinzând de veste, au închis porţile cetăţii, spre a putea pune mâna pe el a doua zi. Către miezul-nopţii, sculându-se din somn, Samson scoase porţile, cu stâlpi cu tot, şi, luându-le în spate, le cără pe un munte din apropiere.
Vicleana Dalila. mai târziu, Samson îşi alese de soţie o Filisteancă, anume Dalila. Îndemnată de cei de-un neam cu dânsa, Dalila iscodi pe Samson s-o lămurească şi pe ea în ce-i stă puterea lui aşa de grozavă, întâi îi spuse că, de-l vor lega cu şapte frânghii ude, puterile lui se pierd; în alt rând îi spuse că, numai când i-o lega cu nouă funii noi, i se duce puterea; altă dată îi mai spuse că, de i se vor tăia şapte şuviţe de păr şi, împletite, vor fi ţintuite în perete, el va rămâne fără pic de putere. Vicleana femeie vestea pe Filisteni despre toate cele ce afla de la soţul său. Însă încercările lor de a-l răpune nu izbutiră decât numai atunci când Samson avu slăbiciunea să mărturisească soţiei sale adevărata taină a puterii sale. El îi spuse că puterea lui stă în părul capului. Dalila îi tăie părul în somn, iar el căzu în mâinile Filistenilor, care, scoţându-i ochii, îl aruncară în închisoare, la Gaza, unde-l puseră să învârtească la o râşniţă.
Moartea lui Samson. Într-un rând, având ospăţ mare, Filistenii aduseră pe Samson în mijlocul lor, spre a-l pune să joace. Însă în timpul cât stătuse închis [el] îşi recăpătase puterea. Fiind dus în sala ospăţului, el puse mâinile pe stâlpii încăperii în care se aflau vrăjmaşii săi şi, dărâmându-i dintr-o clătinătură, făcu să se năruie
43
întreaga clădire atât peste el, cât şi peste cei adunaţi la ospăţ lume cam la câteva mii de suflete.
Eli. ca şi Samuel, urmaşul său, tot astfel şi Eli a fost şi arhiereu, şi judecător. El era om drept şi temător de Dumnezeu, însă avu parte de doi fii foarte răi, care săvârşiră multe nelegiuiri. Eli se arătă foarte slab faţă de ei şi nu avu tăria să le înfrâneze la vreme apucăturile lor rele. Din această pricină, poporul începu să cârtească împotrivă-i; iar Dumnezeu luă cinstea de judecător de la familia sa şi o trecu altora.
Samuel. — Cel din urmă judecător a fost Samuel, care izbăvi pe Israeliţi de Filisteni, în a căror robie căzuseră iarăşi. Ajuns la bătrâneţe, el se hotărî să împlinească o veche dorinţă a poporului pe care-l conducea, adică să le dea un rege.
9. Timpul regilor
Saul. — Primul rege al Israeliţilor eliberaţi a fost Saul. Cât timp păzi credinţa, el fu veşnic biruitor împotriva vrăjmaşilor. Când ajunse a călca voia Domnului şi a se crede pe sine mai presus de rânduielile legii, Dumnezeu îi luă minţile. Urmând porunca dumnezeiască, Samuel unse ca rege, în locul lui Saul, pe David, fiul lui Iesei din Betleem, care s-a născut din Boaz de neam israelit, şi din soţia sa, Rut de sămânţă moabiteană.
David s-a făcut cunoscut poporului prin biruinţa sa asupra uriaşului Goliat din neamul Filistenilor, cu care poporul lui Israel a avut dese războaie.
Aceştia, încrezuţi în puterea fără seamăn a lui Goliat, porniră iarăşi cu război împotriva Israeliţilor, nădăjduind că-i vor robi din nou. Când taberele vrăjmaşe se aflară faţă în faţă, ieşi din rândul Filistenilor
44
uriaşul Goliat, un munte de om, înalt de patru metri şi mai bine, îmbrăcat din cap până-n tălpi numai în zale de aramă, iar pe cap purtând un coif de aramă cât toate zilele. La arătarea lui, tabăra israelită se înfioră, mai ales când îi văzu lancea lui groasă cât pulpa piciorului unui om voinic. Oprindu-se în faţa oştilor lui Saul, el strigă cu glas de tunet: Alegeţi pe unul din voi care să vină să se măsoare cu mine! De mă va răpune, noi vom fi robii voştri; iar de-l voi răpune eu, voi veţi fi robii noştri! Văzând că nimeni nu se arată, Filisteanul adăugă: Dispreţuiesc oştile voastre! Haide! Arătaţi-mi un viteaz care să se lupte cu mine! Dar nimeni nu cuteză să se ridice împotriva uriaşului.
De dimineaţa până seara, vreme de patruzeci de zile, Filisteanul îşi bătu joc în acest chip de oştile lui Israel. Zadarnic Saul făgădui cea mai mare cinste celui ce va birui pe uriaş, ba se legă că-l va face tovarăş la domnie pe cel care-l va scăpa de această ruşine şi-i va da chiar şi pe fiica sa de soţie. Ispita făgăduielii era mare, dar nu tot astfel era şi curajul celor ce-ar fi dorit să se bucure de darurile regeşti.
Uciderea lui Goliat de către David. — în această vreme, David fu trimis de tatăl său la tabără, să ducă ceva de-ale hranei fraţilor săi plecaţi la război şi să afle totodată cum o mai duc cu sănătatea. Ajungând la locul de luptă, încredinţă străjerilor lucrurile aduse fraţilor săi, apoi se apropie de şirurile de ostaşi, dorind să dea ochii şi cu ei. Aici văzu şi auzi pe Goliat cum batjocoreşte pe Israeliţi. Aflând răsplata ce-l aştepta pe biruitor, cu toate împotrivirile fraţilor săi, David se duse la rege şi-i spuse că vrea să meargă să se lupte cu uriaşul. Fiind mic de statură şi cam plăpând din fire, Saul, când îl văzu, îi zise: Nu cred că vei putea să te măsori cu Filisteanul, fiindcă tu eşti abia un copil, pe când el s-a dedat cu războiul din tinereţile sale! Atunci, David adăugă:
45
« Păscând oile tatălui meu, am ucis lei şi urşi. Nu cred că acest Filistean necredincios să fie mai puternic decât urşii şi leii! Nădăjduiesc că, după cum Dumnezeu m-a mântuit din ghearele fiarelor, mă va scăpa şi din mâinile acestui Filistean!
Văzându-l aşa de hotărât, regele-i zise: Du-te şi Dumnezeu să te aibă-n paza sa!
Saul vru să-i dea lui David coiful şi îmbrăcămintea lui de zale, însă David, nefiind deprins cu astfel de lucruri, porni împotriva vrăjmaşului său cu toiagul şi cu praştia. După ce-şi alese cinci pietre netede din pârâu, se-ndreptă spre Goliat. Acesta, cum îl văzu, îi strigă, privindu-l cu dispreţ: Câine sunt eu de vii la mine cu toiagul? Vino mai aproape, vreau să dau carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor câmpului!
Dar David îi răspunse: Tu vii împotrivă-mi cu sabie, lance şi pavăză, iar eu vin împotriva ta cu numele lui Dumnezeu Cel Atotputernic, zeul oştilor lui Israel, pe care tu L-ai batjocorit. Chiar astăzi Domnul te va da în mâinile mele şi te voi ucide, şi voi da stârvurile Filistenilor să le mănânce păsările cerului şi fiarele pământului, şi toată omenirea va şti că poporul lui Israel are Dumnezeu!
Pe când Goliat se apropia de David, acesta puse degrabă o piatră în praştia sa şi o repezi cu atâta îndemânare spre uriaş, că i se înfipse drept în frunte, sfărâmându-i osul capului. Filisteanul se prăvăli la pământ, iar David, repezindu-se asupra lui, îi trase sabia din teacă şi-i reteză capul.
Toate acestea se petrecură ca fulgerul. Văzând această ispravă, Filistenii, îngroziţi, o rupseră la fugă, urmăriţi de Israeliţi, care făceau să hăuie văzduhul de strigătele lor de bucurie. David, luând capul lui Goliat, merse şi-l duse regelui. Acesta rămase uimit de îndrăzneala şi îndemânarea cu care răpusese pe vrăjmaş.
46
în urma acestei biruinţe, Saul îl luă la Curtea sa, mai ales că ştia să cânte minunat din harpă, instrument a cărui muzică îi alina furia nebuniei. Totodată îi dădu de soţie pe fiica sa, cea de-a doua, anume Micola, pe care o făgăduise celui ce va răpune pe Goliat. Văzând iubirea cea mare a poporului faţă de David, Saul începu a-l pizmui şi căută să-l ucidă în mai multe rânduri. David însă fugi de mânia regelui său. La câtăva vreme după aceea, Saul şi cu fiul său, Ionatan — care arăta o dragoste frăţească lui David — au căzut într-o luptă cu Filistenii. Ionatan a fost omorât de vrăjmaşi, iar Saul s-a omorât el însuşi, spre a nu cădea în mâinile duşmanilor şi a fi de batjocura acestora.
David rege. murind Saul, David fu ales rege de o parte dintre Israeliţi, în timp ce partea cealaltă alese pe Işboşet, un fiu al lui Saul. După moartea acestuia, David fu recunoscut ca rege al tuturor Israeliţilor. El îşi aşeză reşedinţa la Ierusalim, pe care-l cuceri din mâinile iebuseilor. Totodată întări cetatea Sionului, care fu numită de atunci cetatea lui David.
Filistenii veniră împotriva lui David, dar fură crunt bătuţi. David a mai avut de luptat cu Moabiţii, Amoniţii, Idumenii şi Sirienii, pe toţi biruindu-i. Cât trăi, el avu multe de întâmpinat. Între altele, a avut nemulţumiri chiar din partea fiului său, Abesalom, care se răzvrătise, vrând să-l răstoarne din domnie. Oştile lui Abesalom fiind înfrânte de generalii lui David, răzvrătitul fiu fu nevoit să-şi caute scăparea fugind. Pe când alerga printr-o pădure, călare pe un catâr, părul său se prinse de crengile unui stejar, iar el rămase spânzurat. Fiind prins [din] urmă de Ioab, un general al lui David, acesta îl străpunse de trei ori cu lancea, omorându-l. Venindu-i vestea că fiul său fusese ucis, David îl jeli cu multă durere.
47
El şi-a alinat mâhnirile vieţii scriind Psalmi de mărire lui Dumnezeu cântece sfinte în care prevesteşte dumnezeirea, suferinţele, învierea, înălţarea şi stăpânirea veşnică a Mântuitorului.
Cartea Psalmilor sau Psaltirea este şi astăzi cartea de rugăciuni a Bisericii creştine.
Ajuns la capătul zilelor sale, David rândui ca urmaş la domnie pe fiul său, Solomon. După o cârmuire de patruzeci de ani, îşi dădu obştescul sfârşit, fiind jelit de tot poporul.
Solomon. domnia regelui Solomon n-a fost tulburată de războaie ca aceea a lui David. El a trăit în bună înţelegere cu toţi vecinii. Un dar care l-a ridicat deasupra tuturor regilor mari ai pământului a fost înţelepciunea.
Judecata celor două femei dintre care una, pe când dormea, îşi înăbuşise copilul, omorându-l, şi îl luase pe cel viu al vecinei sale, zicând că e al său a rămas mărturie fără pereche de înţelepciune neîntrecută. Ca să poată cunoaşte pe adevărata mamă, el dădu ordin ca pruncul cel viu să fie tăiat în două şi împărţit celor două mame care-l pretindeau. Pe când mama cea neadevărată s-a împăcat cu judecata regelui, mama cea bună s-a rugat de rege să lase copilul cu zile şi să-l dea mai bine întreg celeilalte. Regele luă pruncul şi îl dădu mamei celei adevărate, iar pe femeia cea înşelătoare o pedepsi cu asprime.
Solomon fu rânduit de soartă să ridice pe muntele Moria din Ierusalim cel mai vestit templu pe care l-a avut neamul israelit în tot cursul vieţuirii sale. Lemnul de cedru şi pin trebuitor la clădirea acestui templu l-a adus din munţii Libanului, care străbăteau ţinutul Tirului. Se zice că ar fi lucrat la ridicarea lui aproape două sute de mii de oameni timp de şapte ani. La sfinţirea templului
48
a adunat pe toţi fruntaşii poporului, iar sicriul cu tablele legii a fost adus în templu cu o pompă nemaipomenită. O sută douăzeci de preoţi trâmbiţau, iar leviţii, o parte cântau din fel de fel de instrumente, iar altă parte intonau psalmi de slavă lui Dumnezeu. Jertfe nenumărate — peste o sută patruzeci de mii de oi şi boi — au fost aduse cu prilejul acestui praznic.
Slava şi faima înţelepciunii lui Solomon străbătuseră în cele mai îndepărtate ţinuturi cunoscute în vremea lui. Regii pământului se simţeau mândri a fi în legături de prietenie cu dânsul.
Mulţi au venit chiar la Ierusalim spre a-şi da seama de înţelepciunea lui. Se povesteşte că regina Sabei, din Arabia, venind în sfânta cetate cu un alai fără pereche spre a-i cunoaşte înţelepciunea, s-a umplut de mirare văzând slava lui Solomon. Uimită de atâta măreţie, ea grăi: într-adevăr, înţelepciunea şi slava ta sunt mai presus de ce grăieşte lumea despre tine în ţara mea. Ferice de poporul tău şi de slugile tale, care te au pururea în faţa lor şi ascultă vorbele tale pline de înţelepciune! Fie binecuvântat numele Dumnezeului tău, Care întru tine a binevoit şi te-a pus pe tronul lui Israel! Apoi l-a dăruit cu o sumă de lucruri nepreţuite, aduse din ţara sa. La rândul lui, şi Solomon a încărcat-o cu nenumărate daruri când s-a întors în ţara ei.
Pe cât de mare i-a fost înţelepciunea, tot astfel i-a fost şi avuţia. Sub el se adunase atâta aur în ţară, încât argintul nu mai avea nici un preţ. Solomon şi-a clădit un palat aşa de măreţ, într-adevăr ca din poveşti. Tronul său împărătesc era din os de fildeş, căptuşit cu aur, şi toate mobilele palatului erau numai de aur. Hergheliile lui numărau peste patruzeci de mii de cai, de-a căror grijă purtau douăsprezece mii de călăreţi. Mai avea o mie patru sute de care sau căleşti cu care se plimbau cele
49
aproape o mie de femei ale sale, dintre care şapte sute îi erau soţii.
Femeile sale, printre care era şi fata faraonului Egiptului — prima lui soţie —, fiind în mare parte de neamuri străine, l-au ispitit să-şi plece inima şi către alţi zei, astfel că, spre sfârşitul vieţii sale, căzu şi el în păcat şi începu să ridice altare şi dumnezeilor păgâni ai Amoniţilor, Moabiţilor, Sidonienilor şi ai altor neamuri, lăsându-se târât spre idolatrie.
Faptele săvârşite de Solomon în cei din urmă ani ai domniei sale îi atraseră mustrarea dumnezeiească, vestită lui prin gura profeţilor. Domnul grăi către Solomon: Fiindcă ai călcat poruncile mele, voi rupe regatul tău de la tine. Totuşi, pentru David, sluga mea, nu voi face aceasta în zilele tale, ci în zilelefiului tău! Pătruns de mustrarea Domnului, el se pocăi.
Ca şi David, Solomon ne-a lăsat o mulţime de scrieri pline de adânca lui înţelepciune.
După o domnie de patruzeci de ani, el se sfârşi din viaţă, închizând, odată cu moartea lui, cea mai strălucită pagină din istoria Israeliţilor.
Urmaşii lui Solomon. roboam, fiul lui Solomon, se purtă neomenos cu poporul. Din această pricină, zece seminţii îl părăsiră şi, alegând rege pe Ieroboam, formară regatul lui Israel, cu reşedinţa mai întâi la Sichem, mai apoi la Tersa şi mai târziu la Samaria. Celelalte două seminţii — a lui Iuda şi a lui Veniamin — îi rămaseră credincioase, formând regatul lui Iuda, cu reşedinţa la Ierusalim. Această dezbinare a poporului israelit fu începutul sfârşitului său.
Ahab. — Unul dintre cei mai nelegiuiţi conducători pe care i-a avut regatul lui David a fost Ahab, al şaptelea rege al Israeliţilor. El se căsători cu Izabela, fiica regelui Sidonului. Odată cu ridicarea ei pe tronul regatului
50
lui Israel, pătrunse în poporul evreu credinţa în idoli. Zeul Baal, al Fenicienilor, fu ridicat în mare cinste. Ahab puse să i se zidească în Samaria un templu cum nici Sidonul nu avea. Sute de preoţi mincinoşi propovăduiau poporului israelit idolatria. Preoţii adevăratului Dumnezeu şi toţi cei ce aveau îndrăzneala să mărturisească făţiş credinţa în Dumnezeul lui Avraam erau ucişi în chipul cel mai crud. Ba ajunsese o vreme când Israeliţii îşi jertfeau propriii lor copii unui zeu păgân, numit Moloh.
Profetul Ilie. În aceste timpuri de grozavă rătăcire, Dumnezeu porunci profetului Ilie să meargă la Ahab şi să-i arate calea greşită pe care a apucat-o. Nelegiuitul rege, neînţelegându-şi rătăcirea, fu ameninţat de Ilie că Dumnezeu îi va pedepsi ţara cu secetă grozavă şi nici ploaie, nici rouă nu vor cădea pe pământ cât timp va dura rătăcirea. După aceea, profetul se retrase într-o peşteră de pe malul pârâului Cherit, unde un corb trimis de Dumnezeu îi aducea de-ale hranei. Secând apele pârâului, Ilie, după îndemnul dumnezeiesc, îşi căută adăpost la Sarepta, în părţile Sidonului, unde găzdui la o femeie văduvă din marginea cetăţii. Aceasta-l hrăni până ce proorocul primi poruncă de la Dumnezeu să se ducă din nou la Ahab, să-i spună că iarăşi va da ploaie pe pământ.
Jertfa adusă de Ilie lui Dumnezeu. după trei ani şi jumătate de secetă, Ilie se înfăţişă din nou la Ahab şi-i spuse hotărârea dumnezeiască, însă ceru regelui ca mai întâi să adune poporul pe muntele Carmel, unde să vină şi cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal. Ei să-şi facă un altar şi Ilie, alt altar, şi fiecare să aducă jertfă Dumnezeului lor câte un junc. Atât preoţii lui Baal, cât şi el să se roage Dumnezeului căruia slujesc ca să le trimită foc din cer peste jertfele lor. Şi acela
51
va fi Dumnezeul cel adevărat, care va asculta rugăciunile slujitorilor săi.
Ahab împlini dorinţa lui Ilie. După ce-şi făcură altarul şi îmbucătăţiră boul pe care urmau să-l jertfească zeului lor, preoţii lui Baal se rugară toată ziua ca să le trimită foc din cer, fără însă a li se împlini ruga. Atunci, Ilie, luând douăsprezece pietre, care înfăţişau cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, îşi făcu altar, săpă şanţuri de jur-împrejur şi puse boul deasupra lemnelor de pe jertfelnic, apoi turnă apă peste altar până se umplură şanţurile. Apropiindu-se seara, se rugă lui Dumnezeu să-şi arate puterea sa cea mare şi să trimită foc din cer peste altarul său, spre a dovedi poporului care este Dumnezeul cel adevărat. Deodată se coborî foc peste jertfa lui Ilie, mistuind nu numai juncul, ci şi altarul.
Poporul crezu în Dumnezeul lui Ilie. Prinzând pe preoţii lui Baal, Ilie îi ucise pe toţi cu sabia. După aceea, suindu-se pe un pisc al Carmelului, el se rugă lui Dumnezeu să trimită ploaie; şi ruga lui fu împlinită.
Fuga lui Ilie de mânia Izabelei. aflând Izabela că toţi preoţii lui Baal au fost ucişi, s-a mâniat grozav şi a poruncit ca Ilie să fie prins şi omorât. Profetul însă se retrase prin ţinuturile Beer-Şebei; iar de aici se pierdu în pustiu, unde fu hrănit de îngerul Domnului patruzeci de zile. Ajungând la muntele Horeb, s-a adăpostit într-o peşteră, unde i s-a arătat însuşi Dumnezeu, care i-a poruncit să meargă în părţile Damascului şi să ungă profet pe Elisei, feciorul lui Şafat. Ascultând porunca dumnezeiască, Ilie părăsi pustiul şi, aflând pe Elisei arând în ţarină, i-a aruncat pe umeri mantia sa. Şi îndată Elisei lăsă plugul şi carul său, şi, cu voia părinţilor săi, urmă pe Ilie.
O nelegiuire a Izabelei. — în vremea aceea, Ahab, râvnind la via unui oarecare Nabot, care se-nvecina
52
cu cuprinsul palatului regesc, voi să o cumpere; dar acesta nu se îndură să-şi înstrăineze bunurile moştenite de la părinţi. Atunci, Izabela, ca să împlinească pofta soţului său, iscodi ca doi pârâşi mincinoşi să învinuiască pe Nabot că a bârfit pe Dumnezeu, pentru care vină fu ucis cu pietre la marginea cetăţii; iar tot avutul său a fost trecut în stăpânirea regelui.
Sfârşitul lui Ahab şi al Izabelei. aflând despre această nelegiuire, Ilie îi spuse regelui că tot aşa câinii vor linge sângele său după cum l-au lins şi pe al lui Nabot, iar pe Izabela câinii o vor mânca sub zidurile cetăţii. După trei ani, proorocirea lui Ilie s-a împlinit, căci Ahab fu răpus de regele Siriei într-o bătălie şi spălăturile carului în care a fost purtat corpul său rănit, înainte de a muri, au fost linse de câini. La câtva timp după asta, Izabela a fost aruncată pe fereastra palatului, din porunca noului rege, Iehu, iar corpul său fu mâncat de câini.
Ridicarea lui Ilie la cer. ştiind că se apropie vremea urcării sale la ceruri, Ilie căută să se despartă de ucenicii săi. Elisei însă ţinu să rămână nedezlipit de dânsul. Într-una din zile, venind împreună la apa Iordanului, Ilie lovi apa cu veşmântul său şi valurile se desfăcură în două, iar ei putură trece de partea cealaltă ca pe uscat.
Pe când îşi urmau drumul mai departe, vorbind între dânşii, deodată se iscă un vârtej cu vijelie mare şi, lăsându-se peste ei un nor luminos, răpi pe Ilie de sub ochii lui Elisei care căzu în genunchi înspăimântat. Privind în sus, văzu pe Ilie într-un car de foc tras de doi cai, lăsând să cază din înălţime veşmântul său, cu care mai apoi Elisei făcu o sumă de minuni.
Afară de Ilie şi de Elisei, s-au mai ridicat şi alţi prooroci din neamul lui Israel. Mai vrednici de pomenit sunt Osie, Amos şi Iona.
53
Profetul Elisei. — După înălţarea la cer a profetului Ilie, Elisei ridică veşmântul pe care i-l aruncă acesta şi veni la Iordan. Aici lovi apele de trei ori cu acel veşmânt, iar valurile râului îşi opriră cursul, lăsând vadul liber. Elisei trecu Iordanul şi merse spre Ierihon, unde fu întâmpinat de localnici cu plângere că apele fântânilor lor sunt amare. Luând sare într-un vas nou, el merse şi o aruncă la izvoarele apelor, blagoslovindu-le; şi apele se îndulciră.
Alte minuni. — De la Ierihon porni spre Betel. În cale fu întâmpinat de o droaie de copii din cetate, care începură a-l batjocori, făcându-l pleşuv. Elisei se rugă la Dumnezeu să-i pedepsească pe acei răutăcioşi şi îndată ieşiră dintr-o pădure apropiată doi urşi care sfâşiară patruzeci şi doi de copii.
Ajungând în Samaria, o văduvă îi ieşi în cale, plângându-se că, după moartea soţului său, a rămas pe cap cu o sumedenie de datorii, pe care nu le poate plăti, [iar] împrumutătorii vor să-i ia cei doi fii ai săi robi. Întrebând-o dacă are ceva de vânzare în casa sa, ea îi spuse că i-a mai rămas puţin untdelemn într-un vas. Elisei o trimise să adune vase de pe la vecini şi să toarne din untdelemnul ei în acele vase. Femeia făcu ce-i spusese proorocul. Ca prin minune, umplu din untdelemnul ei toate celelalte vase. După îndemnul lui Elisei, vându untdelemnul şi-şi plăti datoriile, iar cu banii ce-i mai rămaseră trăi ea şi cu fiii săi.
Vindecarea lui Neeman. elisei vindecă de lepră pe Neeman, un vestit general asirian, îndemnându-l să se scalde de şapte ori în Iordan. La început, el fu cât pe ce să nu urmeze sfatul profetului, însă, în urma stăruinţei oamenilor săi, merse şi se scăldă în apele râului sfânt, făcându-se bine. Întorcându-se la Elisei, să-l răsplătească pentru că l-a lecuit, profetul nu voi să primească
54
nimic. O slugă de-a proorocului, anume Ghiezi, alergă în taină după Neeman şi-i ceru, ca din partea stăpânului său, să-i dea ceva din darurile ce-i pregătise pentru doi ucenici sosiţi chiar atunci la dânsul. Neeman îi dădu bucuros, îndoit cât îi ceruse. Dar Elisei, aflând despre fapta vicleanului servitor, îl blestemă ca lepra lui Neeman să treacă asupra lui; şi aşa se întâmplă.
Elisei trăi vreme îndelungată, în care timp făcu o sumă de minuni. Aproape cincizeci de ani fu sfetnicul şi îndrumătorul poporului său. El muri, plâns de tot norodul, care pierduse într-însul pe cel mai de preţ dintre fiii poporului lui Israel.
Iona. un alt prooroc de seamă care a propovăduit în regatul lui Israel a fost Iona. El fu trimis de Dumnezeu în cetatea Ninivei, capitala regatului asirian, oraş mare, locuit de păgâni, spre a vesti locuitorilor pieirea cetăţii pentru nelegiuirile lor.
În pântecele balenei. Iona căută să ocolească împlinirea poruncii dumnezeieşti. El plecă la Iope sau Iafa, un port al Palestinei, de unde se urcă pe o corabie cu gând să meargă la Tars, în Cilicia. Pe mare însă se iscă o furtună grozavă, gata să înece corabia. Atunci, corăbierii aruncară o sumă de greutăţi în mare, spre a uşura vasul. Furtuna însă se înteţea şi mai amarnic. Deznădăjduiţi de-atâta urgie, ei bănuiră că trebuie să fie pe corabie vreunul plin de păcate înaintea lui Dumnezeu; şi, aruncând sorţi, aflară că Iona ar fi cel ce mâniase pe Dumnezeu. El le mărturisi singur vina sa şi ceru să fie aruncat în mare. Cum fu azvârlit din corabie, un peşte uriaş o balenă îl prinse în gură şi îl înghiţi. Abia după trei zile şi trei nopţi de şedere în pântecele chitului fu aruncat viu-nevătămat pe uscat. Căindu-se de neascultarea sa, Iona merse la Ninive, unde vesti tuturor pieirea cetăţii după patruzeci de zile din pricina nelegiuirii
55
oamenilor. După aceea ieşi din cetate şi-şi făcu un adăpost la marginea oraşului, aşteptând cele ce aveau să se întâmple.
Pocăirea Ninivitenilor. — înspăimântaţi de spusele proorocului, Ninivitenii, în frunte cu regele lor, se pocăiră, întorcându-şi gândul către Dumnezeu cel adevărat. În această vreme, lângă coliba lui Iona crescuse într-o noapte un vrej de tigvă, care acoperise ca un umbrar coliba proorocului, fapt ce-l bucură grozav de mult, deoarece suferea amarnic din pricina arşiţei soarelui.
Văzând pocăinţa oamenilor, Dumnezeu îi iertă. Trecând sorocul proorocit de el, Iona se mâhni grozav din pricină că cetatea nu fusese pedepsită. Pe când el cugeta cu tristeţe că profeţia lui nu se împlinise, se trezi că i se usucă vrejul ce-l umbrea pentru că un vierme îi rosese rădăcina. Acest fapt îi pricinui atâta mâhnire, încât, de inimă rea, îşi rugă chiar moartea. Atunci un trimis dumnezeiesc se arătă lui Iona, mustrându-l că el, pentru un vrej, la a cărui creştere nu venise cu nimic într-ajutor, şi s-a mâhnit atâta, cum dar nu pricepe mila cerească faţă de sutele de mii de oameni şi dobitoace care trăiesc în Ninive şi care, pocăindu-se, sunt vrednici de iertare dumnezeiască!
Proorocul Isaia. unul dintre cei mai de seamă prooroci ai poporului lui Israel a fost Isaia. El a învăţat norodul în cel din urmă an al domniei lui Ozia, regele Iudeii, precum şi sub ceilalţi trei regi care au urmat după Ozia. Glasul său a grăit în pustiu, căci Israeliţii n-au voit să-l asculte, ci s-au lăsat cu totul robiţi de idolatrie.
Isaia a proorocit naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria, dumnezeirea, minunile, patimile şi moartea Sa, precum şi proslăvirea Lui de către noroadele pământului.
56
10. Robia asiriană
Sfârşitul regatului lui Israel. Timp de două sute cincizeci şi patru de ani de la dezbinarea poporului evreu în două, regatul lui Israel fu cârmuit de nouăsprezece regi. Sub domnia lui Ozia, cel din urmă rege al Israeliţilor, Evreii fură supuşi de către regele Salmanasar al Asiriei şi siliţi să-i plătească haraci. Spre a scăpa de jugul Asirienilor, Ozia ceru ajutor Egiptenilor, cu care avea legături de alianţă. Înfuriat de necredinţa supusului său, Salmanasar porni în fruntea unei armate numeroase şi îngenunche pe răzvrătiţi. El înconjură Samaria, capitala regatului, şi abia după trei ani de împresurare fu cucerită şi dărâmată până în temelii. Cea mai mare parte a poporului israelit fu dusă în robie la Ninive, capitala Asiriei, cam pe la anul 720 înainte de Hristos. În locul celor robiţi, Salmanasar aduse locuitori păgâni din regatul său. Aceştia se amestecară cu poporul rămas în ţară, dând naştere neamului samarinean. În atingere cu locuitorii băştinaşi ai ţării lui Israel, ei prinseră parte din învăţăturile lui Moise, însă păstrară şi mare parte din credinţele lor păgâne. Din această pricină, Evreii din Iudeea au trăit mai apoi în veşnică duşmănie cu Samarinenii, cu toate că şi ei primiseră credinţa în adevăratul Dumnezeu, căruia îi zidiră chiar un templu pe muntele Garizim, în apropierea Sichemului.
11. Regatul iudeu
Durata regatului iudeu. după îngenuncherea regatului lui Israel de către Asirieni, Evreii din regatul lui Iuda, deşi mai puţini la număr, s-au strecurat
57
printre poftele de stăpânire ale vrăjmaşilor care ar fi dorit să-i îngenuncheze şi au putut să-şi păstreze libertatea încă o sută treizeci şi patru de ani — aproape un veac şi jumătate.
Ahaz. — Dintre urmaşii lui Roboam, şi deci ai lui David, cei mai nelegiuiţi au fost Ahaz şi Manase.
Ahaz îngăduise credinţa în idolul Moloh, căruia, cu toate ameninţările şi blestemele profetului Isaia, îi ridică numeroase temple; ba merse cu orbirea până acolo, încât îi sacrifică chiar pe un fiu al său.
Iezechia. — După Ahaz se ridică la tron fiul său, Iezechia. El căută să îndrepte tot ce stricase tatăl său. Se trudi să întoarcă poporul la dreapta credinţă prin redeschiderea templului şi prin reînfiinţarea sărbătorilor şi obiceiurilor strămoşeşti. Vrând să pună capăt idolatriei, el dărâmă capiştele şi altarele păgâne şi opri poporul a mai aduce jertfe suindu-se pe înălţimi. De asemenea, puse să se adune risipitele lucrări biblice, printre care şi pildele lui Solomon, care, fără grija lui, cine ştie de-ar mai fi ajuns până în zilele noastre!
Atacat de Senaherib, regele Asiriei, el cumpără pacea cu bani. După puţin timp însă, Asirienii iarăşi încercară să robească pe Iudei, înconjurând Ierusalimul. Fiind atacaţi de Egipteni chiar în ţara lor, despresurară capitala Iudeii şi se întoarseră la Ninive, unde Senaherib fu ucis de fiii săi.
Suferind de-o boală grea, Iezechia se lecui ca prin minune. Regele Babilonului trimise soli să-i arate bucuria lui pentru această însănătoşire. Măgulit de atâta cinste, Iezechia arătă solilor toate avuţiile sale, care ispitiră mai apoi lăcomia Babilonienilor. Acest fapt făcu pe proorocul Isaia să-i prezică mai din vreme că şi comorile, şi fiii săi vor ajunge în robia Babilonului după cum s-a şi întâmplat.
58
Manase. după Iezechia domni fiul său, Manase, un nelegiuit ca şi bunicul său, Ahaz. El strică tot ce făcuse tatăl său. Căzând în robia Asirienilor, fu dus la Babilon, care intrase din nou sub stăpânirea acestora. Umilirea şi suferinţele îl făcură să se întoarcă iarăşi către Dumnezeu, căruia îi ceru iertare pentru nelegiuirile sale. Ajutat de împrejurări, îşi recăpătă din nou tronul. De astă dată însă, se pocăi şi urmă căile Domnului.
Iosia. — Murind Manase, îi urmă la tron fiul său, Anton, care avu o domnie nelegiuită de doi ani de zile, în locu-i fu ridicat Iosia, fiul acestuia, în vârstă de numai opt ani. În al doisprezecelea an al domniei, el izbuti să cureţe ţara de idolatrie. Iosia a domnit treizeci şi unu de ani cu multă înţelepciune. El fu răpus în urma unei lupte împotriva Egiptenilor, pe care a vrut să-i împiedice a trece prin ţara sa cu prilejul unui război purtat împotriva Asirienilor. Acest rege înţelept fu jelit de tot poporul.
După el urmară câţiva regi nelegiuiţi, care asupriră pe profeţi şi se depărtară de la dreapta credinţă.
12. Căderea regatului iudeu
Ioiachim. — Cei din urmă regi ai Iudeii au fost Ioiachim şi Sedechia, în timpul cărora a profeţit proorocul Ieremia, fără însă a fi fost ascultat.
Ioiachim avea legături de supunere cu Egiptul. După înfrângerea Egiptenilor de către Nabucodonosor, acesta îşi întoarse oştirile împotriva Iudeii, pe care o supuse, luând în robie chiar pe regele Ioiachim, împreună cu numeroase familii evreieşti de frunte. Printre cei duşi în robia Babilonului au fost şi Daniel, Anania, Misail şi Azaria. De asemenea, a fost cărată la Babilon o mare parte din avuţia Iudeii.
59
Iehonia. lui Ioiachim îi urmă fiul său, Iehonia, care căută să scuture jugul babilonian. El domni numai trei luni, căci fu răsturnat de Nabucodonosor, care-l duse în robie la Babilon, împreună cu toată familia regală şi cu alţi zece mii de locuitori de frunte ai ţării, printre care fu şi proorocul Iezechiel. Nabucodonosor lăsă ţara şi cetatea nevătămate, însă puse bir greu pe popor.
Sedechia. — în locul regelui dus în robie fu ridicat pe tron Sedechia, un frate al lui Ioiachim şi un unchi al lui Iehonia. Deşi a fost povăţuit de proorocul Ieremia, care rămăsese în ţară, să nu se răzvrătească împotriva cuceritorului, spre a nu-i aţâţa mânia, el se lăsă momit de făgăduielile câtorva regi vecini că-i vor da ajutor la nevoie şi încheie alianţă cu Egiptul, spre a scutura jugul asirian.
Robia babilonică. nabucodonosor privi cu linişte frământările lui Sedechia, însă, spre a nu lăsa să pară aceasta ca o slăbiciune din parte-i, porni cu armată numeroasă şi supuse iarăşi pe răzvrătiţi puterii sale. Sedechia rămase fără tovarăşi în faţa pericolului. Asirienii înaintară până sub zidurile Ierusalimului. Ei cerură regelui să se supună, dar el nu voi. Atunci cetatea fu împresurată şi abia după un an şi jumătate căzu în puterea lui Nabucodonosor. Regele Sedechia încercă să fugă din cetate, dar fu prins şi adus înaintea învingătorului, care porunci ca toţi fiii şi toate rudele răzvrătitului să fie ucişi în faţa sa, iar după aceea bătrânului să i se scoată ochii şi să fie aruncat într-una din temniţele Babilonului. Şi aşa se făcu! Sedechia se sfârşi în temniţa în care fusese închis.
Din porunca lui Nabucodonosor, zidurile cetăţii fură dărâmate; templul, palatele regeşti şi toate clădirile de seamă ale oraşului fură arse; iar uneltele şi vasele sfinte fură trimise la Babilon, împreună cu cea mai mare parte a poporului.
60
Astfel, după o vieţuire de aproape patru veacuri, regatul iudeu şi, cu el, poporul evreu se stinse din istoria lumii ca stat liber şi de sine stătător.
13. Iudita
Împresurarea Betuliei. În vremea pe când Manase, regele Iudeii, căzuse în robia Babilonului, Nabucodonosor, regele Asiriei, plănui să îngenuncheze sub stăpânirea sa tot regatul Iudeii. Olofern, unul dintre cei mai vestiţi generali ai săi, porni război de nimicire împotriva cetăţilor evreieşti. După un şir de biruinţe, el împresură Betulia, o cetate din Canaan. Spre a sili pe locuitori să predea cetatea, el sfărâmă canalele pe care venea apa în oraş. Răzbiţi de sete şi de foame, locuitorii cetăţii hotărâră să închine duşmanului oraşul, dacă prin vreo minune oarecare nu vor fi mântuiţi timp de cinci zile.
Hotărârea iuditei. pe vremea aceea trăia în Betulia o văduvă foarte frumoasă, anume Iudita, cunoscută de toată lumea ca femeie cinstită şi foarte evlavioasă. Ea se înfăţişă preoţilor şi bătrânilor oraşului, cărora le ceru s-o lase chiar în noaptea aceea să iasă din cetate şi Dumnezeu îi va mântui pe toţi prin mâna ei. Îi rugă însă să n-o iscodească asupra planurilor sale, căci nici dânsa nu ştie cele ce au să i se întâmple; şi toată nădejdea îi este numai în Dumnezeu.
în tabăra vrăjmaşă. după ce se găti şi se împodobi cu ce avusese mai de preţ, ea ieşi pe întuneric din cetate şi merse spre tabăra lui Olofern, însoţită doar de servitoarea sa. Străjile asiriene le prinseră şi le duseră înaintea generalului lor. Întrebată ce caută în tabără, Iudita răspunse că părăsise pe Iudei, ştiind că Dumnezeu, din pricina fărădelegilor lor, îi va da pe mâna Asirienilor; şi
61
ea n-a voit să cadă roabă în mâinile biruitorilor. Olofern, ameţit de frumuseţea femeii, primi de bune linguşirile ei şi porunci să nu i se facă nici un rău nici ei, nici slugii sale, ba chiar li se dădu voie să intre şi să iasă din tabără oricând vor voi.
Uciderea lui Olofern. dând un mare ospăţ, generalul asirian pofti pe Iudita la petrecere. Ea primi. Bând peste măsură, Olofern se ameţi. El părăsi ospăţul şi merse în cortul său, unde adormi buştean. Rămânând numai amândoi, Iudita rugă pe Cel Atotputernic s-o întărească şi, luând chiar sabia adormitului, îi tăie capul, pe care-l înfăşură în cârpe şi-l puse într-un sac al servitoarei sale. După aceea porniră amândouă în grabă spre cetate, fără a fi fost împiedicate de străjile asiriene.
Chiar în noaptea aceea fu adunat poporul. Acesta, aflând pericolele pe care le înfruntase Iudita spre a mântui cetatea de pierzare, nu ştia cum să-i mai proslăvească fapta şi cum să aducă slavă lui Dumnezeu. A doua zi, oştile Iudeilor puseră pe goană pe Asirieni, care, rămaşi fără conducător, se risipiră încotro îi duseră picioarele.
Isprava iuditei se răspândi ca fulgerul în tot cuprinsul Iudeii. Însuşi marele preot al Ierusalimului, Ioachim, veni la Betulia s-o vadă, unde-o blagoslovi, zicându-i: Tu eşti slava Ierusalimului, bucuria lui Israel şi cinstea neamului nostru!
Iudita se sfârşi din viaţă la adânci bătrâneţi, fiind jelită de tot poporul vreme de şapte zile.
14. Timpul robiei babilonice
Proorocul Iezechiel. — Printre Israeliţii duşi în robie după cucerirea regatului lui Iuda de către Nabucodonosor a fost şi proorocul Iezechiel, care a însoţit la Babilon
62
pe regele Iehonia în urma căderii Ierusalimului. El fu primul prooroc ridicat din mijlocul celor robiţi şi a început a profeţi în al cincilea an al exilului. Iezechiel căută să lumineze şi să întărească în răbdare pe tovarăşii săi de suferinţă. La început fu întâmpinat cu împotrivire, însă darul puterii sale de convingere, dulceaţa vorbei şi înţelepciunea spuselor sale îl ridicară din ce în ce în ochii celorlalţi Iudei. În urma dărâmării Ierusalimului, el îşi îndreptă tăişul graiului său împotriva destrăbălării şi idolatriei ce pusese stăpânire pe fruntaşii poporului aflaţi în Babilon şi care se lăsaseră robiţi cu totul de apucăturile şi stricăciunile ce stăpâneau cetatea lui Nabucodonosor. Iezechiel prevesti sfârşitul robiei Israeliţilor şi reîntoarcerea lor în patrie. Vorba lui avu o putere covârşitoare asupra Evreilor, în sufletul cărora redeşteptă conştiinţa de neam şi credinţa în adevăratul Dumnezeu.
Daniel. un alt prooroc de seamă ridicat dintre Iudei în vremea robiei babilonice a fost Daniel. El fu luat în exil odată cu regele Iehonia, cu proorocul Iezechiel şi cu alţi tineri aleşi din familiile nobile ale Iudeilor. Atât Daniel, cât şi prietenii săi — Anania, Misael şi Azaria —, au fost crescuţi la curtea regească, întocmai ca nişte adevăraţi prinţi, învăţând limba caldeeană şi toate ştiinţele alese cunoscute în acea vreme. Deşi Nabucodonosor poruncise să fie serviţi din aceleaşi mâncări ca şi dânsul, ei păstrară rânduielile legii şi se hrăniră cu pâine, legume şi apă.
Daniel s-a făcut cunoscut în vremea sa prin darul dumnezeiesc de a descoperi şi tălmăci visele regilor în timpul cărora a trăit şi pe care înţelepţii şi vracii lor nu erau în stare să le tâlcuiască. Pentru aceea, el fu socotit cel dintâi sfetnic al regilor caldeeni din acele vremuri.
Ciudatul vis al regelui Babilonului. pe când se afla în al doilea an al domniei lui, Nabucodonosor
63
avu un vis foarte ciudat, pe care până dimineaţa l-a uitat. Atunci adună toţi vracii şi ghicitorii cei mai vestiţi din regatul său, cerându-le să-i spună visul şi să i-l tălmăcească; dar nimeni nu fu în stare. Din această pricină, porunci ca toţi să fie ucişi. Printre aceştia se afla şi Daniel, cu mai mulţi tovarăşi ai săi. El ceru regelui un răgaz, după care se legă că-i va spune visul şi tălmăcirea lui. Rugându-se cu credinţă Dumnezeului Celui Veşnic, în noaptea următoare avu vedenia care se arătase lui Nabucodonosor.
Mergând a doua zi la rege, Daniel îi spuse că numai mulţumită Dumnezeului Celui Adevărat a putut descoperi visul prin care Cel Atotputernic a voit să-i prevestească viitorul regatului său. Apoi îi povesti visul şi tâlcuirea lui.
Regele văzuse în vis un chip mare, cu capul de aur, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi şoldurile de aramă, fluierele picioarelor de fier, iar labele, de la glezne în jos, parte de fier, parte de lut. Deodată s-a desprins dintr-un munte o piatră neruptă de nimeni, care s-a rostogolit şi a lovit chipul peste picioare, sfărâmându-l; iar piatra a crescut, s-a făcut munte mare şi a acoperit tot pământul.
Daniel îi tâlcui visul astfel: capul de aur înfăţişează domnia lui Nabucodonosor, căreia îi vor urma alte împărăţii asemănătoare argintului, aramei, fierului şi lutului. După acestea se va ridica o împărăţie care va stăpâni întreg pământul.
Prin acest vis şi tâlcuirea lui, Daniel prevesti pe Hristos, care apăru în lume ca o pietricică, dar a cărui împărăţie se întinde astăzi peste tot pământul.
Nabucodonosor încărcă pe Daniel cu daruri de preţ şi-l ridică în cea mai înaltă dregătorie din regatul său.
64
Prietenii lui Daniel în cuptorul cu foc. — Odată cu înălţarea lui Daniel fură ridicaţi în slujbe de seamă şi cei trei prieteni ai săi anania, Misael şi Azaria.
Ameţit de putere şi mărire, Nabucodonosor, ajuns în al şaisprezecelea an al domniei lui, puse să i se ridice o statuie de aur cu chipul său, înaltă de şaizeci de coţi şi lată de şase coţi, căreia porunci să i se închine tot poporul ca unui dumnezeu. Cei trei tineri prieteni ai lui Daniel nu dădură ascultare poruncii regeşti, socotind ca un mare păcat din partea lor să-şi plece genunchii înaintea unui idol, ca înaintea Adevăratului Dumnezeu. Înfuriat peste măsură, Nabucodonosor porunci să fie aruncaţi într-un cuptor în care focul arsese de şapte ori. Oamenii însărcinaţi cu împlinirea poruncii fură arşi de flăcările focului, pe când, spre uimirea tuturor, cei trei tineri erau ocoliţi de foc. Privind în cuptor, Nabucodonosor văzu patru inşi în loc de trei. Al patrulea era îngerul Domnului, care prefăcuse dogoarea focului în rouă, şi tinerii se plimbau prin cuptor, cântând imnuri de slavă lui Dumnezeu. Regele, minunat de această întâmplare, porunci tinerilor să iasă din cuptor, iertându-i pentru nesupunerea lor şi ridicându-i iarăşi în dregătoriile din care fuseseră scoşi. Totodată hotărî ca nimeni să nu mai defaime pe Dumnezeul poporului lui Israel, de a cărui putere se încredinţase el însuşi.
în acest timp, Daniel nu se afla în Babilon, fiind plecat în cuprinsul regatului caldeean fie cu vreo treabă, fie într-adins, spre a nu fi faţă la închinăciunea poruncită de rege.
Sfârşitul regatului caldeu. după moartea lui Nabucodonosor se ridică rege al Caldeilor fiul său, Baltazar [Belşaţar]. Acesta fu cel din urmă rege al Babilonului. Se povesteşte că, chiar în ajunul căderii cetăţii lui Nabucodonosor, Baltazar a dat un ospăţ la care a poftit
65
pe toţi dregătorii şi mai-marii oştilor, cu femeile lor. În toiul beţiei, el porunci să fie aduse vasele sfinte de aur şi de argint luate de Nabucodonosor din templul lui Solomon de la Ierusalim când cucerise ţara lui Israel. Dar, în clipa în care Baltazar şi oaspeţii săi băură din acele vase, proslăvind pe zeii lor păgâni, deodată o mână nevăzută scrise pe zidul sălii de ospătare nişte cuvinte neînţelese. El chemă degrabă pe magii şi înţelepţii cetăţii să-i tălmăcească înţelesul celor scrise, dar nimeni nu se pricepu.
Tălmăcirea cuvintelor misterioase. din îndemnul reginei, Baltazar trimise după Daniel, căruia îi făgădui că-l va ridica în cea mai înaltă slujbă din împărăţie dacă-i va tâlcui scrisul de pe zid. Daniel îi răspunse că nu pentru făgăduielile lui îi va tălmăci cele scrise, ci pentru a-l vesti că Dumnezeu îl va pedepsi pentru nelegiuirea ce săvârşise întinând vasele sfinte pe care le-a folosit la ospăţul său. Pe zid era scris Mene, techel, ufarsin. Daniel îi tâlcui înţelesul cuvintelor astfel: Mene înseamnă numărat,«techelînseamnă cântărit, iar ufarsin înseamnă împărţit. Adică: Dumnezeu a numărat zilele domniei tale şi le va pune sfârşit; ţi-a cântărit faptele tale şi le-a găsit uşoare; de aceea va împărţi ţara ta Mezilor şi Perşilor!
Baltazar îşi împlini fagăduiala, ridicând chiar atunci pe Daniel în cea mai înaltă cinste. Dar, în aceeaşi noapte, proorocirea se împlini. O mână ucigaşă răpuse pe rege, iar în locul lui se ridică Darie, regele Mezilor şi Perşilor.
Daniel în groapa cn lei. datorită înţelepciunii sale, Daniel ştiu să se facă preţuit şi de Darie, noul stăpân. El fu ţinut în aceeaşi dregătorie înaltă pe care o avusese şi sub Nabucodonosor. Darie însă ţinea să-l pună mai mare peste toţi supuşii săi, lucru care făcu să fie pizmuit de toţi. Ştiindu-i marea lui credinţă în adevăratul Dumnezeu, vrăjmaşii săi îndemnară pe rege să dea
66
o poruncă prin care toţi supuşii lui să fie îndatoraţi ca, timp de treizeci de zile, să se închine numai regelui, iar cei care vor fi aflaţi că se închină şi altor Dumnezei să fie aruncaţi într-o groapă cu lei, în care erau băgaţi condamnaţi! la moarte. Fără să ştie ce urmăreau cei care-l îndemnaseră să dea această poruncă, regele îi ascultă. Nesupunându-se poruncii regeşti, cu toată părerea de rău a lui Darie, Daniel fu aruncat în mijlocul leilor. Dar, minune! Nici o fiară nu se atinse de el. Îngerul Domnului legase gurile sălbăticiunilor. A doua zi, când regele veni să plângă pe cel căzut pradă pizmei şi răutăţii omeneşti, cu uimire şi bucurie îl află viu, nevătămat. El porunci să fie scos din groapă, iar în locu-i fură aruncaţi vrăjmaşii săi, care au fost îndată sfâşiaţi de fiarele sălbatice flămânde.
Ca şi Nabucodonosor, tot astfel şi Darie înţelese puterea Dumnezeului Israeliţilor şi păstră pe Daniel drept cel mai apropiat sfetnic al său. Datorită marii sale treceri, Daniel fu de mare folos Evreilor în lupta lor cu vrăjmaşii poporului lui Israel.
Alte fapte ale lui Daniel. În timpul domniei regelui Cirus, Daniel descoperi şarlatania preoţilor idolului Bel, căruia i se aducea zilnic jertfe câte patruzeci de berbeci, vin şi făină din belşug, pe care aceştia ziceau că le mănâncă idolul. De fapt, aceste jertfe erau luate pe furiş de preoţi şi mâncate de ei şi de familiile lor. Din ordinul regelui, preoţii cei mincinoşi fură ucişi, iar idolul sfărâmat.
Tot Daniel ucise un balaur la care se închinau Babilonienii ca la un dumnezeu. El îi dădu să mănânce un amestec de păr, răşină şi seu, [toate] fierte la un loc. Cum înghiţi mâncarea gătită de Daniel, şarpele muri. Acest fapt înfurie poporul babilonian, care ceru ameninţător regelui să le dea pe ucigaşul dumnezeului lor ca să-l pedepsească.
67
Spre a înfrâna furia mulţimii, regele le dădu pe Daniel, pe care norodul îl aruncă a doua oară în groapa cu lei.
Aici stătu şase zile fără a fi vătămat de fiare. În acest timp, el fu hrănit prin puterea dumnezeiască. A şaptea zi, regele veni să vadă ce se alesese de el. Când îl află viu, nevătămat, mirarea şi bucuria îi fură nespus de mari. El porunci să fie scos degrabă din groapă, iar în locul lui fură aruncaţi cei care-i voiseră moartea şi care fură pe dată sfâşiaţi de lei.
Apoi, regele porunci ca toţi să creadă în Dumnezeul lui Daniel, singurul care a dovedit că poate să facă minuni.
Eliberarea Israeliţilor din robie. cirus, urmaşul lui Darie, uni regatul Mezilor cu al Perşilor sub stăpânirea sa. Cum mare parte dintre dregătorii săi de frunte erau Evrei, avu putinţa să-i cunoască şi să-i preţuiască. Fiind urmaşul lui Nabucodonosor, el intră şi în stăpânirea regatului lui Iuda. Luminat de duhul dumnezeiesc, Cirus se hotărî să elibereze pe Israeliţi. De aceea vesti în toată împărăţia că Evreii se pot întoarce în Palestina spre a-şi rezidi cetatea şi templul lor sfânt. De asemenea, le înapoie toate vasele sfinte luate de Nabucodonosor.
Cei mai mulţi dintre Israeliţii care se hotărâră să se întoarcă în Canaan au fost din neamul lui Iuda şi Veniamin, şi prea puţini din celelalte seminţii. Toţi Israeliţii de pretutindeni însă ajutară pe fraţii lor să-şi rânduiască noi gospodării în pământul strămoşesc şi, mai ales, să rezidească templul dărâmat.
Reîntoarcerea în pământul strămoşesc. sub conducerea lui Zorobabel un nepot al lui Iehonia şi al arhiereului Iosua —, se întoarseră în Iudeea aproape cincizeci de mii de oameni, aducând cu dânşii peste cinci mii de vase sfinţite. Cum sosiră, ei se apucară să rezidească
68
templul. Samarinenii voiră să le ajute şi ei, dar Iudeii nu-i primiră. De aici se iscă o vrăjmăşie cumplită între cele două neamuri, vrăjmăşie care le fu vătămătoare, căci Samarinenii încercară toate mijloacele spre a-i împiedica să rezidească templul. Abia după douăzeci de ani de trudă templul fu terminat şi împodobit prin stăruinţa lui Ezdra, unul dintre preoţii de seamă ai Iudeilor, care adusese cu sine la Ierusalim iarăşi un număr de Evrei dornici să se statornicească în vechea patrie.
La sfârşit, în al douăzecilea an al domniei lui Artaxerxe Longimanul, Neemia — paharnicul său — ceru voie regelui să rezidească cetatea Ierusalimului. Însoţit de alţi Iudei, veni şi el în ţară, unde izbuti să înfrâneze cu armele pornirile vrăjmaşe ale Samarinenilor punând o parte din Iudei să stea de pază, iar cealaltă parte să lucreze la ridicarea zidurilor cetăţii. Datorită priceperii şi bunei chibzuieli a lui Neemia, viaţa în Iudeea începu să se apropie de cea de altădată.
După stăpânirea persană, poporul iudeu cel aşezat în Palestina avu de înfruntat mai apoi stăpânirea elină; iar după aceea, pe cea romană, în timpul căreia s-a născut Mântuitorul.
15. Regina Estera
Estera, regină a Persiei. În urma cuceririi regatului iudeu de către Nabucodonosor, o parte dintre Evreii aduşi în robie se statorniciră temeinic pe malurile Eufratului, fără gând de a se mai întoarce în Iudeea.
Cu vreo cinci-şase veacuri înainte de venirea Mântuitorului în lume domnea în Persia regele Artaxerxe, numit şi Ahasver. Într-una din zile, el dădu un ospăţ tuturor dregătorilor şi slugilor lui, la care chemă să ia parte şi
69
pe soţia sa, regina Vasti. Socotind o înjosire pentru ea să mănânce laolaltă cu slugile, nu veni. Din această pricină, regele o izgoni cu mânie mare şi-şi alese altă soţie dintre fetele cele mai frumoase ale regatului său. Întâmplarea făcu ca aceasta să fie evreică. Ea se numea Estera şi se trăgea din neamul lui Veniamin. Rămânând orfană de mică, fusese înfiată de Mardoheu, fratele tatălui său, care murise de timpuriu. După sfatul lui Mardoheu, Estera nu spuse regelui că este evreică. Tatăl adoptiv al reginei venea zilnic pe la curtea domnească, fără a fi cunoscut de lume, şi căuta să afle cele ce aveau să se mai întâmple. Într-o zi prinse urzindu-se de către doi înalţi dregători planul de a omorî pe rege. El vesti despre aceasta pe Estera, care, la rându-i, înştiinţă pe rege. Cercetându-se lucrurile, se află că Mardoheu spusese adevărul. Cei doi dregători fură spânzuraţi, iar fapta lui Mardoheu fu înscrisă în cartea întâmplărilor de seamă din viaţa împărăţiei.
Planul de ucidere a tuturor Evreilor. — Ajungând în capul treburilor ţării un oarecare Aman, din trufie, acesta porunci ca, la trecerea lui, tot norodul să îngenuncheze în calea-i. Singur Mardoheu nu se supuse acestei porunci, socotind că omul nu trebuie să se plece decât numai în faţa lui Dumnezeu. Spre a se răzbuna, Aman puse la cale uciderea într-o singură zi a tot ce era sămânţă evreiască în împărăţie. Estera, aflând despre aceasta, merse la rege şi, înainte de a-i spune jalea ce-i stăpânea sufletul, îl pofti, împreună cu Aman, să ia parte la masa sa. Regele se duse, dar ea n-avu curajul decât să-l roage să vină şi a doua zi la masă cu Aman, când avea să-i facă o rugăminte.
Ieşind de la masa reginei, Aman se înfurie grozav întâlnind din nou pe Mardoheu, care nu i se plecă. El porunci să se ridice numaidecât o spânzurătoare, în care avea de gând să spânzure pe cei care-i nesocoteau poruncile.
70
Ridicarea lui Mardoheu în cea mai înaltă cinste. — Peste noapte, regele, neputând dormi, ceru cartea faptelor de seamă din viaţa regatului, în care citi, între altele, şi isprava lui Mardoheu. Cercetând şi aflând că această faptă nu fusese răsplătită cu nimic, porunci a doua zi lui Aman să-l îmbrace pe Mardoheu în haină împărătească şi el însuşi să-l plimbe prin oraş călare pe un cal domnesc, vestind lumii fapta ce o săvârşise. Apoi se duse la masa reginei Estera, unde, după ce ospătară, regina rugă pe rege să împiedice împlinirea poruncii de a se ucide Evreii din împărăţie, printre care se află şi ea. Regele se mânie grozav când auzi despre hotărârea lui Aman şi ieşi foarte tulburat în grădina palatului. Aici află de la un slujitor că Aman ridicase o spânzurătoare pentru Mardoheu. El porunci îndată ca într-însa să fie spânzurat numaidecât Aman, iar Mardoheu fu ridicat la cea mai înaltă cinste din împărăţie. Printr-o nouă poruncă, regele opri împlinirea celor orânduite de Aman.
În amintirea acestui fapt de seamă, Evreii prăznuiesc de-atunci în fiecare an sărbătoarea numită Purim.
16. Martirii credinţei
Cei şapte Macabei. după căderea regatului persan sub stăpânirea lui Alexandru cel Mare Macedoneanul, toate ţările şi popoarele supuse Perşilor — printre care fu şi Palestina — trecură sub stăpânirea Elenilor sau Grecilor vechi. Sub noii lor stăpâni, Evreii se bucurară la început de oarecare libertăţi. Murind însă Alexandru cel Mare, întinsul lui imperiu fu fărâmiţat şi împărţit între generalii săi. Poporul evreu trecu pe rând în stăpânirea Egiptului şi apoi a Siriei. Unul dintre regii Siriei, anume Antioh Epifanul, îndârjit de faptul că Evreii încercaseră
71
să-şi recapete libertatea răsculându-se împotriva stăpânirii lui, hotărî ca toţi fiii lui Israel să-şi lepede credinţa strămoşească şi să se închine la zeii păgâni ai Elenilor. Mulţi Iudei se supuseră poruncii regelui păgân; au fost însă unii dintre ei care s-au împotrivit cu cea din urmă îndârjire. Vrednici de pomenit sunt bătrânul Eleazar — un cărturar de frunte al Evreilor -, precum şi o femeie, anume Solomoni, împreună cu cei şapte fii ai săi, prăznuiţi de biserică la 1 August sub numele de fraţii Macabei. Ei fură siliţi să mănânce carne de porc, adusă jertfă zeilor păgâni. Bătrânul Eleazar se hotărî să sufere mai bine toate chinurile asupritorilor neamului său decât să calce poruncile legii. De asemenea, şi cei şapte fraţi Macabei răbdară cele mai neînchipuite cazne chiar sub ochii regelui, pe care-l blestemară să nu moară neajuns de pedeapsa Dumnezeului lui Israel. După ce-şi văzu feciorii chinuiţi şi sfârşindu-se unul câte unul în dureri groaznice cu pielea capului jupuită, cu limbile tăiate, fripţi de vii, ciopârţiţi de mădularele corpului în viaţă fiind -, când cel de-al şaptelea copil fu să se sfârşească, Solomoni, mama lor, aruncându-se peste trupurile celor răpuşi, strigă: Spuneţi Tatălui ceresc că Avraam a vrut să-i jertfească numai un singur fiu. Eu i-am jertfit şapte După aceea, chinuită şi ea ca şi fiii săi, se sfârşi stăruind a rămâne credincioasă adevăratului Dumnezeu!
17. Lupta pentru neatârnare
începutul răzvrătirii. — în aceste vremuri de grozavă apăsare, mulţi Israeliţi îşi părăsiră căminele, împrăştiindu-se prin munţi, prin peşteri şi prin alte ascunzători, spre a scăpa de furia asupritorilor. Printre aceştia a fost şi preotul Matatia din Ierusalim, care se statornici în
72
cetatea Modein din munţii Iudeii, împreună cu cei cinci fii ai săi: Ionan, Simon, Iuda, Eleazar şi Ionatan. Fiind urmăriţi şi aici de slujbaşii regelui, care le cereau să-şi lepede credinţa, Matatia nu numai că nu dădu ascultare acestei porunci, dar ucise chiar el pe un Iudeu care se apropiase de altarul păgân, să aducă jertfă idolilor. De asemenea, ucise pe omul regelui care se afla lângă altar şi, după ce dărâmă altarul, ridică steagul libertăţii, chemând în jurul său pe toţi cei care ţineau la legea străbună.
Primele izbânzi. —în fruntea răzvrătiţilor, el pătrunse în mai multe cetăţi, nimicind garnizoana siriană şi sfărâmând altarele idolilor. Întâmplându-se ca Sirienii să atace oştile evreieşti într-o sâmbătă, Israelienii nu se apărară, spre a nu se călca porunca legii, care rânduia ca în această zi omul să se odihnească; aşa că fură omorâţi o mulţime dintr-înşii. După această întâmplare, Matatia hotărî că, în orice zi a săptămânii, fără deosebire, Iudeii sunt îndreptăţiţi să-şi apere viaţa în caz că ar fi atacaţi.
Moartea lui Matatia. — Simţind că i se apropie sfârşitul, Matatia îşi chemă feciorii, cărora le lăsă sarcina de a duce mai departe lupta pentru dezrobirea pământului strămoşesc de sub stăpânirea păgână. Rândui pe Simon — cel mai înţelept dintre fraţi să le fie lor sfetnic şi toţi să-l asculte; iar pe Iuda, numit mai apoi Macabeul, ceea ce înseamnă Ciocan, îl hotărî să ia conducerea oştilor, având fire îndrăzneaţă şi neînfricoşată. După aceea, binecuvântându-i pe toţi, îşi dădu sfârşitul, jelit de tot Israelul.
Iuda Macabeul. urmând sfatul părintesc, Iuda luă conducerea oştilor. El porni din cetate în cetate, zdrobind pe toţi generalii lui Antioh şi curăţind pământul lui Israel de stăpânirea duşmanilor. În luptele cu vrăjmaşii, Dumnezeu îi trimitea într-ajutor pe îngerii săi,
73
preschimbaţi în luptători înaripaţi. Acest sprijin ceresc îmbărbăta şi mai mult oştile evreieşti, făcându-le să săvârşească minuni de vitejie. După ce risipi pe duşmani, se statornici în Ierusalimul pustiit, unde reînnoi şi curăţă templul de urmele păgâne. Spre a-l pune la adăpost, el întări muntele Sion cu ziduri de cetate.
Aflând despre isprăvile lui Iuda, Antioh porni el însuşi spre Ierusalim, hotărât să-l radă de pe suprafaţa pământului. În drum însă, căzu din carul său regesc, rănindu-se greu. El muri mâncat de viermi, fără a-şi fi putut îndeplini hotărârea de nimicire a sfintei cetăţi.
După aceasta, vrăjmaşii tot mai încercară să supună pe Iudei, dar braţul lui Iuda ieşi mereu învingător, ajungând să statornicească pentru câtăva vreme liniştea în ţara sa.
Moartea lui Iuda Macabeul. după ce Siria căzu în puterea Romanilor, Iuda căută să aibă legături de prietenie cu noii stăpânitori; însă, din pricina unui oarecare Alchimos, alungat de el din arhierie, Sirienii — susţinătorii acestuia — porniră iarăşi asupra Iudeilor, pe care-i aflară nepregătiţi. În această luptă, Iuda căzu. Corpul său fu înmormântat la Modein de către fraţii săi Ionatan şi Simon, singurii rămaşi în viaţă. După moartea lui Iuda, cei doi fraţi, precum şi cei ce se războiau alături de viteazul luptător fură urmăriţi cu urgie de vrăjmaşii lor. Îndemnat de poporul rămas credincios adevăratului Dumnezeu, Ionatan luă conducerea Iudeilor şi, alungând pe Sirieni din pământul lui Israel, făcu ca poporul evreu să ajungă iarăşi neatârnat.
Urmaşii lui Iuda Macabeul. — După moartea lui Ionatan ajunse domn şi arhiereu al Evreilor fratele său, Simon, care scăpă ţara cu totul de sub stăpânirea Sirienilor. Eliberând Ierusalimul, el intră în cetatea sfântă în mijlocul strigătelor de bucurie ale norodului. După o domnie
74
de opt ani, fu ucis la un ospăţ de ginerele său, Ptolomeu, care urmărea să-i ia domnia.
Lui Simon i-a urmat la cârma ţării fiul său, Ioan Hircan, care răpuse pe ucigaşul tatălui său, despresură Ierusalimul de oştile Sirienilor, cuprinse Galileea şi Samaria, şi supuse poporul Idumeilor, pe care l-a unit cu Iudeii. După o domnie paşnică de aproape treizeci de ani, se sfârşi din viaţă, fiind jelit de tot poporul.
18. Ultimele zile ale regatului lui Israel
Reîntemeierea regatului israelit. Hircan I. stăpânirea Elenilor peste regatul lui Iuda fu înlocuită de noua stăpânire a puternicului Imperiu Roman, care îngenunche treptat-treptat toate ţările Răsăritului până aproape de Indii. Întinderea puterii romane peste Iudei fu înlesnită chiar de către căpeteniile poporului evreu.
Ptolomeu, ucigaşul socrului său, Simon, fu înlăturat din domnie de cumnatul său, Ioan Hircan I, fiul lui Simon. Noul domn şi arhiereu se arătă vrednic de părintele său. Folosindu-se de nişte tulburări iscate în Siria, el cuprinse Galileea şi Samaria, care se aflau sub stăpânirea Sirienilor. Totodată, dărâmă şi templul Samarinenilor de pe muntele Garizim, rămânând ca locaş de închinăciune numai templul din Ierusalim. De asemenea, supuse stăpânirii sale poporul idumeu, pe care-l sili să treacă la credinţa mozaică.
Sectele religioase evreieşti. În timpul domniei lui Hircan se formară în Iudeea mai multe partide sau secte religioase. Printre cele mai cunoscute erau sectele esenienilor, fariseilor şi saducheilor.
1. Esenienii sau eseii erau un fel de pustnici, care trăiau cu totul retraşi de lume. Ei credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare. Deşi nu erau împotriva nunţii, cei mai mulţi trăiau necăsătoriţi. În faţa lor, toţi oamenii erau egali, fie împărat, fie rob. Ei nu aduceau sacrificii sângeroase. Credinţa lor în Dumnezeu era peste fire de mare. Eseii practicau toate virtuţile, din care pricină erau respectaţi de toată lumea. Îndeletnicirile lor de căpetenie erau agricultura şi medicina. Fiind puţini la număr, încetul cu încetul dispărură.
2. Fariseii erau cei mai numeroşi. Ei ţineau cu străşnicie la împlinirea poruncilor legii şi la respectul datinilor moştenite din străbuni şi pomenite în Sfânta Scriptură. Osârdia lor pentru împlinirea rânduielilor strămoşeşti îi robise atât de mult, încât aveau cel mai mare dispreţ pentru tot ce socoteau a fi păgân. Mulţi erau robiţi de atâta mândrie, încât, mergând pe drum, ocoleau poporul de rând, ca şi cum ar fi fost ciumat, le plăcea să facă paradă de credinţa lor în văzul lumii. Se închinau şi se rugau cu glas tare pe la răspântii. Poruncile legilor le aveau scrise pe poalele mânecilor veşmintelor lor. Ei credeau în nemurirea sufletului şi în pedepsirea păcătoşilor şi răsplătirea drepţilor în lumea viitoare. Mai credeau în învierea morţilor şi în judecata cea de apoi, precum şi în existenţa îngerilor.
Dintre farisei s-au ridicat aşa-zişii cărturari, numiţi mai apoi şi rabini, adică dascăli. Aceştia, pe lângă legea scrisă, ţineau şi rânduielile sfintei tradiţii, pe care le socoteau a fi hotărâte de Moise încă de la darea celor zece porunci pe muntele Sinai. Ei ţineau grozav de mult la ceremonialul sau formele religioase cu care îmbrăcau săvârşirea serviciului dumnezeiesc.
3. Saducheii erau potrivnici fariseilor. Ei alcătuiau pătura înaltă a societăţii evreieşti din acele vremuri. Adăpaţi la filosofia elină, credeau numai în litera Sfintei Scripturi,
76
fără a îngădui vreo tălmăcire sau explicaţie a ei. De asemenea, nu credeau nici în nemurirea sufletului, nici în viaţa viitoare, nici în învierea cea de apoi, nici în existenţa îngerilor sau a altor duhuri suprafireşti. Ei nu admiteau decât existenţa lui Dumnezeu. Fiind oamenii cei mai avuţi, căutau să se bucure de toate plăcerile şi bunurile acestei vieţi, având credinţa că nimic nu mai este dincolo de moarte. Din această pricină se preocupau aproape numai de mulţumirea lor personală şi erau foarte nepăsători faţă de durerile şi lipsurile semenilor lor.
Urmaşii lui Hircan I. neînţelegerile şi vrăjmăşia politică dintre farisei şi saduchei dădură naştere la o sumă de tulburări între Iudei. Hircan I, care aproape toată viaţa fusese de partea fariseilor, spre sfârşitul vieţii sale începu să susţină tabăra saducheilor. El domni timp de treizeci de ani. Murind, lăsă frâiele guvernului în seama soţiei sale, iar arhieria, fiului său, Aristobul I, care înlătură de la cârmă pe mama sa, iar el îşi luă titlul de rege, în scurta lui domnie de un an, Aristobul făcu o sumă de nelegiuiri, dintre care cea mai de seamă fu aruncarea în temniţă a mamei sale, pe care o lăsă să moară de foame, şi a celorlalţi fraţi mai mici. El muri ros de remuşcări, iar în locu-i veni unul dintre fraţii săi, Alexandru Ianeu, care, în cursul celor douăzeci şi şapte de ani de domnie, săvârşi cruzimi şi omoruri nemaipomenite. El muri din pricina beţiei. Cânna ţării o luă soţia sa, Alexandra, arhieria fo încredinţată fiului cel mare, Ioan Hircan al II-lea, iar conducerea armatei fu dată lui Aristobul al II-lea, celălalt fiu.
Dezbinarea dintre fraţi. — Alexandru conduse ţara cu înţelepciune timp de nouă ani. Ambiţiosul Aristobul al II-lea, susţinut de saduchei — al căror partizan era —, încercă să pună mâna pe cârma ţării. Regina, sfătuită de farisei, se retrase din domnie, lăsând în locu-i pe fiul său cel mare, Ioan Hircan al II-lea. De-acum începu
77
lupta pentru coroană între cei doi fraţi, fapt care scăzu puterea regatului, făcându-l să ajungă mai repede sub stăpânirea străinilor.
Aristobul îşi adună partizanii şi porni la lupta de răsturnare împotriva fratelui său, pe care izbuti să-l înlăture din domnie, luându-i el locul. Ioan Hircan ceru ajutor regelui Arabiei. La rândul lui, Aristobul ceru sprijinul lui Pompei, care conducea armatele romane din Siria. În acelaşi timp, Antipatru Idumeul, ministrul lui Hircan, merse şi el la Pompei, căruia, ducându-i numeroase daruri, îi dovedi drepturile stăpânului său la domnie. Cucerind Ierusalimul după o împresurare de trei luni de zile, Pompei încredinţă stăpânirea ţării lui Hircan al II-lea, sub epitropia lui Antipatru din Idumeea, ministrul său, cu şaizeci şi patru de ani înainte de naşterea Mântuitorului. Intrând în cetate, Pompei nu aduse nici o vătămare nici templului, nici oraşului.
Aristobul, care se împotrivise oştirii romane, fu prins şi trimis rob la Roma, împreună cu fiii săi.
După aceste întâmplări, Iudeii căzură cu totul sub stăpânirea Romanilor, cărora începură a le plăti haraci.
Sfârşitul Macabeilor. murind Pompei, Antipatru izbuti să se facă bine văzut de marele Iuliu Cezar, care-l recunoscu de cetăţean roman şi reprezentant al împăratului în Iudeea. El căpătă învoirea să rezidească meterezele cetăţii Ierusalimului, fapt ce-l înălţă foarte mult în ochii poporului. De asemenea, izbuti să ridice pe cei doi fii ai săi ca guvernatori ai Israeliţilor: pe Fasael în Iudeea, iar pe Irod în Galileea.
După douăzeci de ani, Hircan al II-lea, care rămăsese doar cu arhieria, căzu în mâinile Parţilor, vrăjmaşii neîmpăcaţi ai Romanilor. Aceştia, după îndemnul lui Antigon — un fiu al lui Aristobul, cel dus rob la Roma —, împresurară şi cuceriră Ierusalimul, luând în robie atât pe
78
Hircan, cât şi pe Fasael, guvernatorul acelui cuprins. După porunca lui Antigon, lui Hircan i se tăiară urechile; Fasael se omorî, neputând îndura umilinţa robiei; iar Irod fugi la Roma, unde, după propunerea lui Antoniu şi a lui Octavian — ajuns mai apoi August -, Senatul îl numi rege al Iudeii, spre a-l avea ca tovarăş al lor împotriva Parţilor. Însoţit de oştire romană, Irod se întoarse şi, după trei ani de lupte necurmate, putu să cucerească Ierusalimul, care ajunsese într-o stare de jale cumplită. El prinse pe Antigon, pe care-l ucise în Antiohia din ordinul lui Antoniu. Astfel, scăpă de orice potrivnic, iar cu moartea lui Antigon se stinse neamul Macabeilor, după o sută douăzeci şi şase de ani de domnie şi arhierie.
Domnia lui Irod, zis cel Mare. de-acum începu domnia lui Irod, care dură treizeci şi şase de ani. Deşi de neam idumeu, el luă de soţie o urmaşă a Macabeilor, pe frumoasa Mariam, nepoată a lui Aristobul al II-lea.
Ticăloşiile şi cruzimile acestui rege nevrednic au revărsat multă jale şi amărăciune în sufletul poporului iudeu. El porunci să fie ucişi toţi cei pe care-i credea că stau în calea planurilor sale ambiţioase. Astfel, omorî pe Aristobul, fratele soţiei sale, căruia i se cuvenea arhieria; pe bătrânul Hircan al II-lea, unchiul său; pe blânda şi frumoasa Mariam, soţia sa, împreună cu doi fii ai săi, Aristobul şi Alexandru; pe soacră-sa; precum şi pe Antipatru, un alt fiu al său, care uneltise să-l răstoarne din domnie.
De asemenea, porunci să fie ucişi toţi pruncii din Betleem mai mici de doi ani, nădăjduind că va fi omorât printre ei şi pruncul Iisus Hristos, care se născuse în timpul ultimilor ani ai cârmuirii sale şi de care se temea să nu-i ia domnia la maturitate. Jalea poporului şi ura împotriva tiranului întrecură orice margini. O bună parte dintre aceste crime le-a săvârşit din îndemnul surorii sale, Salomeea.
79
El căută să înlăture, unul câte unul, toate aşezămintele rămase din străbuni şi se strădui a uşura introducerea în popor a cultului păgân al Romanilor. Arhieria îşi pierduse puterea şi drepturile sale; legile erau nesocotite; groaza şi nesiguranţa erau stăpâne pretutindeni. Cât domni Irod fură schimbaţi şase arhierei. Singura ispravă săvârşită de el fu rezidirea marelui templu din Ierusalim, lucrare începută în al optsprezecelea an al domniei lui şi făcută mai mult din trufie decât spre a fi pe placul poporului său; căci până atunci ridicase o sumă de clădiri şi temple luxoase numai zeilor păgâni ai Romanilor. Pentru acest fapt, istoricii, trecându-i cu vederea ticăloşiile, l-au numit Irod cel Mare.
Atâta sălbăticie pusese stăpânire pe sufletul acestui tiran, încât, ştiind cât de mult îl urau supuşii săi, aproape de sfârşitul vieţii adună la Ierihon pe cei mai de seamă fruntaşi ai Iudeilor, poruncind ca în ziua morţii sale să fie ucişi cu toţii; şi astfel, poporul, plângându-i pe ei, să-l plângă, fără vrerea sa, şi pe el. Din fericire, această ultimă dorinţă nu i se împlini. Crudul rege se sfârşi ros de o boală grozavă şi mâncat de viermi, în viaţă fiind.
Urmaşii lui Irod.-După moartea sa, fiii lui Irod, potrivit dorinţei tatălui lor, împărţiră ţara între ei. Octavian August numi pe Archelau peste Iudeea, Samaria şi Idumeea, dându-i mai apoi şi titlul de rege; pe Irod Antipa, peste Galileea şi Pereia; pe Filip, peste Batania, Itureea şi Traconitida ţinuturi aşezate spre miazănoapte-răsărit de Galileea; iar Salomeei îi dădu o mică provincie spre miazăzi-apus de Iudeea.
Archelau se arătă crud cu supuşii săi şi foarte lacom de bogăţii. După zece ani de cârmuire, fu scos din domnie de către August şi exilat sau îndepărtat în Galia; iar ţara sa fu alipită la Siria şi cârmuită de guvernatori numiţi de la Roma. Unul dintre aceşti guvernatori a fost
80
Pilat din Pont, sub care a pătimit Mântuitorul. Irod Antipa şi cu Filip avură o cârmuire mai înţelepţească. Irod săvârşi nelegiuirea de a se căsători cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip. Din această pricină, Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul îl certă cu asprime, veştejind cu cele mai grele vorbe fapta sa, chiar de faţă cu mulţimea.
Domnia lui Agripa. la câţiva ani după înlăturarea lui Archelau din domnie fu ridicat rege al Iudeii un nepot al lui Irod cel Mare, anume Agripa. Irod Antipa, guvernatorul Galileii — cel care a batjocorit pe Mântuitorul Hristos —, fiind înlăturat şi de la cârmă la anul 39 după naşterea lui Iisus, ţara sa fu trecută tot sub stăpânirea lui Agripa. Filip se sfârşi în domnie, după treizeci şi şapte de ani de înţeleaptă cârmuire, nelăsând nici un urmaş, iar ţara sa fu încredinţată, de asemenea, conducerii lui Agripa. Acesta domni peste întreaga Palestină cu pace şi înţelepciune. El muri la anul 44 după Hristos, iar ţara sa fu alipită la Siria.
Dărâmarea Ierusalimului. Împrăştierea Iudeilor. după moartea lui Agripa bătrânul, împăratul Claudiu trimise în locul său pe fiul acestuia, Agripa al II-lea. Noul domnitor neavând decât şaptesprezece ani, şi deci fiind prea tânăr, se rândui ca ţara să fie cârmuită tot de guvernatori romani. Aceştia, asuprind poporul, îl siliră să se răzvrătească în mai multe rânduri. În anul 65 după Hristos, revolta se întinse în toată Iudeea, aducând mari neajunsuri Romanilor. Nero trimise împotriva lor pe Vespasian, cel mai priceput general roman, care împresură Ierusalimul. Fiind ales împărat în locul lui Nero, Vespasian plecă la Roma, lăsând pe fiul său, Titus, să ducă mai departe lupta împotriva Iudeilor.
în primăvara anului 70 după Hristos, Titus împresură sfânta cetate cu vreo optzeci de mii de ostaşi şi cu numeroase maşini de război. Lupta începu cu îndârjire
81
mare din amândouă părţile. Iudeii se apărară cu vitejie, îndurând lipsuri nemaiauzite. Totuşi, cetatea fu cuprinsă. Luptătorii se retraseră în templu, unde fură atacaţi şi învinşi; iar templului i se dădu foc chiar în aceeaşi zi în care fusese nimicit odinioară din porunca lui Nabucodonosor, după trecerea a şase veacuri şi jumătate. Apărătorii fură ucişi fără milă. Preoţi, bătrâni, femei, copii fură trecuţi prin ascuţişul săbiilor. Un jaf cumplit se întinse în toată cetatea. Cei care scăpară cu viaţă fură vânduţi ca robi sau puşi la muncă silnică prin ocne; mulţi pieriră sfâşiaţi de fiarele sălbatice prin circurile Romei. Câţi scăpară de furia vrăjmaşului se risipiră prin alte ţinuturi, părăsind pământul strămoşesc.
Astfel se stinse fiinţa politică a poporului lui Israel, din mijlocul căruia s-a ridicat Iisus Hristos, întemeietorul credinţei celei noi, care stăpâneşte astăzi aproape toată suflarea omenească!
82
Istoria nouă
Viaţa Mântuitorului
1. Naşterea Sfintei Fecioare Maria
Lipsa copiilor, pedeapsă dumnezeiască. În vremurile vechi, ca şi în zilele noastre, o casă lipsită de copii era privită de toţi ca neavând nici un rost pe lume.
La Israeliţi, lipsa copiilor era socotită ca o pedeapsă dumnezeiască. Din această pricină, nici un dar, nici o binefacere nu erau primite în biserică din partea celor fără copii. Se poate bănui cât de nefericită se simţea o familie fără copii!
Naşterea Maicii Mântuitorului. acum vreo două mii de ani trăia în Palestina o familie cu multă credinţă în Dumnezeu dar care, totuşi, nu avea copii. Vremea se scurgea zi cu zi, an cu an, vârsta creştea şi nici un semn nu se arăta că mila dumnezeiască se va revărsa asupra lor. Binefaceri, daruri, rugăciuni către Cel Atotputernic — toate fură zadarnice. Atunci cei doi soţi se legară în faţa Domnului că, dacă le va dărui un copil, când se va mări, îl vor închina sfintei biserici.
84
Mişcat de rugăciunea lor stăruitoare, Atotputernicul se milostivi şi le dărui o fetiţă, pe care o numiră Maria. Fericiţii părinţi ai copilei au fost Ioachim, care se trăgea din familia lui David, şi Ana, din seminţia lui Levi. Iar copila a fost Sfânta Fecioară Maria, Maica Mântuitorului, numită de Creştini şi Născătoarea de Dumnezeu.
Prăznuirea naşterii Sfintei Fecioare o serbăm în ziua de 8 septembrie a fiecărui an.
Intrarea Sfintei Fecioare în biserică. vreme de trei ani, Sfânta Fecioară crescu în casa părinţilor săi. Aceştia se uitau la dânsa ca la cel mai de preţ odor pe care-l avuseseră în viaţa lor. După trei ani de la naştere, Ioachim şi Ana merseră cu fiica lor în templu şi, spre a-şi ţine făgăduiala dată Domnului, o încredinţară sfintei Biserici. Noi prăznuim această întâmplare din viaţa Sfintei Fecioare în ziua de 21 noiembrie, când se sărbătoreşte Intrarea Maicii Domnului în biserică.
Fecioara Maria trăi în preajma sfintei biserici timp de doisprezece ani. Cu trei ani înainte de moartea părinţilor săi şi cu patru luni înainte de Bunavestire, preoţii, în înţelegere cu părinţii Sfintei Fecioare, o logodiră cu dreptul Iosif din neamul lui David, om înaintat în vârstă. El fu rânduit de soartă să călăuzească primii paşi ai Celui trimis de Dumnezeu să răscumpere cu patimile şi sângele Său păcatul săvârşit de primii oameni adam şi Eva — în paradis.
Adormirea Maicii Domnului. — Sfânta Fecioară, după ce-a văzut minunile, suferinţele, învierea şi înălţarea la cer a Fiului şi Dumnezeului său, a trăit câtăva vreme în casa apostolului Ioan, căruia Mântuitorul i-o încredinţase în timpul când se afla răstignit pe cruce. Aici, ea îşi dădu duhul în mâinile dumnezeiescului său Fiu — fapt pe care Creştinii îl prăznuiesc în ziua de 15 august a fiecărui an, când se sărbătoreşte Adormirea Maicii Domnului.
85
Sfinţii apostoli ai lui Hristos o înmormântară în satul Ghetsimani. La trei zile după îngropăciune, într-o după-amiază, pe când apostolii se aflau adunaţi laolaltă şi plângeau pierderea ei, Sfânta Fecioară li se arătă, zicându-le: Bucuraţi-vă, căci eu voi fi în toate zilele cu voi! Uimiţi de această vedere, apostolii au strigat: Prea Sfântă Fecioară, ajută-ne! Apoi, mergând la mormânt, nu-i mai aflară corpul. Atunci, ei au înţeles că, a treia zi de la înmormântare, Sfânta Fecioară s-a mutat la cer alături de Fiul său, stând, ca dreaptă şi milostivă mijlocitoare, între noi, oamenii, şi Cel ce ne-a răscumpărat din păcat!
2. Ioan Înainte-Mergătorul
Naşterea lui Ioan Înainte-Mergătorul. În zilele lui Irod cel Mare, regele Iudeii, trăia în Ierusalim un preot, anume Zaharia, împreună cu soţia sa, Elisabeta. Amândoi erau nemângâiaţi că se apropiau de bătrâneţe şi nu aveau copii. Zi şi noapte se rugau lui Dumnezeu să le dăruiască un prunc. În sfârşit, rugăciunea le fu ascultată. Într-o zi, pe când Zaharia făcea slujba dumnezeiască în altar, i se arătă îngerul Domnului, care-l vesti că va căpăta un prunc, al cărui nume va fi Ioan. Acest prunc, când va ajunge la maturitate, va pregăti poporul să primească legea Celui ce va mântui omenirea şi care va veni în lume la puţin timp după naşterea lui Ioan.
îndoindu-se de spusele îngerului, Zaharia fu pedepsit să rămână mut până se va naşte fiul său.
împlinindu-se vremea, Elisabeta născu un fiu. În ziua a opta, când urma ca pruncul să fie dus spre a fi tăiat împrejur, rudele voiră să-i dea numele Zaharia, cum îl chema pe tatăl său. Elisabeta ceru să fie întrebat şi soţul ei asupra acestui fapt. Atunci, Zaharia, neputând vorbi,
86
scrise pe o tăbliţă ca Ioan să fie numele copilului. Din clipa aceea, el a început a grăi; iar cei de faţă, minunaţi peste măsură de această întâmplare, slăviră puterea lui Dumnezeu şi vestiră întregului norod iudeu minunea ce se săvârşise.
Noi prăznuim naşterea sfântului Ioan, zis Botezătorul, în ziua de 24 iunie a fiecărui an.
Vieţuirea lui Ioan în pustiu. Propovăduirea botezului. — Zaharia şi Elisabeta îşi crescură pruncul în frica lui Dumnezeu. Nici nu ajunsese la vârsta maturităţii, şi Ioan se retrase în pustiul Iudeii, unde duse o viaţă cumpătată, mâncând ierburi, miere sălbatică şi poame pădureţe. Îmbrăcămintea lui era un veşmânt din păr de cămilă, peste care se încingea cu un brâu. Aici trăi el până la vârsta de treizeci de ani.
În al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberius, împăratul Romanilor, pe când guvernator al Iudeii era Pilat din Pont, iar arhierei ai Evreilor, Ana şi Caiafa, Ioan porni spre ţărmurile Iordanului, unde începu să predice botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Şi venea la el norod din toate părţile Iudeii, şi din Ierusalim, şi din tot lungul Iordanului; şi, mărturisindu-şi păcatele, [toţi] erau botezaţi în Iordan. Multă lume credea că el este însuşi Mântuitorul, dar Ioan spunea tuturor că Acela va veni după dânsul şi-i va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.
Ioan certă pe toţi cei ce nu se pocăiau şi, mai ales, pe fruntaşii Evreilor, fariseii şi saducheii.
Moartea lui Ioan Botezătorul. În vremea aceea domnea în Galileea şi Perea — o parte din ţinutul locuit de Israeliţi — Irod Antipa. Acesta luă în căsătorie pe Irodiada, soţia fratelui său, Filip. Din această pricină, Ioan îl mustră necontenit, atât în faţă, cât şi în auzul lumii. După multă codire, căci Ioan era foarte iubit de popor, Irod dădu poruncă să fie prins şi băgat în închisoare.
87
Cu prilejul prăznuirii zilei sale de naştere, într-un moment de rătăcire, Irod făgădui cu jurământ Salomeei, fiica Irodiadei, că-i va da orice va voi pentru că jucase minunat în faţa oaspeţilor săi. Sfătuită de mama sa, Salomeea ceru capul lui Ioan Botezătorul. Spre a-şi ţine nechibzuitu-i jurământ, Irod porunci e drept, cu oarecare părere de rău să se facă voia nelegiuitelor femei. Se zice că, fiind adus chiar în faţa celor ce se ospătau, capul sfântului n-ar fi încetat să certe pe Irod, lucru ce-a tulburat grozav sufletul ucigaşului stăpânitor, care mai apoi se prăpădi în groaznice mustrări de cuget.
Astfel se sfârşi din viaţă sfântul Ioan Botezătorul.
Creştinii prăznuiesc tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul în ziua de 29 august a fiecărui an.
3. Naşterea şi copilăria lui Iisus
Vestirea naşterii lui Iisus. la şase luni după ce a vestit pe Zaharia că va avea un fiu, îngerul Domnului s-a arătat şi Fecioarei Maria în Nazaret. Ea trăia în casa dulgherului Iosif a cărui logodnică era. La vederea strălucirii îngereşti, Maria s-a înspăimântat. Îngerul Gavriil însă i-a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, că Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei! Văzând însă spaima Fecioarei, îngerul a adăugat: Nu te teme, Mario, că ai aflat har înaintea lui Dumnezeu; şi iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte Fiu; şi-I vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui de Sus se va chema; şi-I va da Lui Domnul scaunul lui David, tatăl Său; şi va domni în veci peste casa lui Iacob, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit! Şi a întrebat Fecioara: Cum va fi aceasta, deoarece eu nu
88
ştiu de bărbat? Iar îngerul i-a răspuns: DUHUL Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Prea înalt te va umbri. Pentru aceasta, şi Sfântul ce se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu. Iată că şi Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu acum, la bătrâneţe; aşa că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă! La aceste vorbe, Fecioara Maria a adăugat: «Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul s-a depărtat.
Fecioara Maria la Elisabeta. după aceea, Maria plecă în Iudeea, la vara sa, unde a rămas aproape trei luni. Iar Iosif după sfatul îngerului Gavril, care i s-a arătat în vis spunându-i că rodul pântecelui ei este de la Duhul Sfânt, care l-a ales pe el să poarte de grijă mariei, a luat iarăşi în casa sa pe Sfânta Fecioară, cu care a vieţuit mai departe împreună.
Plecarea spre Betleemul Iudeii. pe vremea când Sfânta Fecioară purta în pântece pe Iisus domnea peste Imperiul Roman Octavian August. Acesta, voind să cunoască numărul tuturor supuşilor săi de pe toată întinderea imperiului, porunci ca fiecare om să meargă să-şi înscrie numele în satul sau oraşul de unde i se trăgea neamul.
Urmând poruncii împăratului, Sfânta Fecioară porni cu logodnicul său, Iosif spre Betleem — vechea cetate a lui David deoarece aici era leagănul neamului lor.
Sosind în cetate, din pricina îmbulzelii de lume, abia găsiră adăpost într-un staul de vite, la marginea oraşului. Tocmai în vremea aceea veni ceasul ca Sfânta Fecioară să nască. Neavând alt loc de adăpost, născu în staul. După ce şi-a înfăşat pruncul în scutece, L-a pus în ieslea oilor.
Vestirea păstorilor despre Naşterea Mântuitorului. În preajma staulului unde născuse Sfânta Fecioară erau mai mulţi ciobani care străjuiau noaptea
89
în jurul turmelor. Îngerul Domnului li s-a arătat lor cu mare strălucire. Ei, deocamdată, s-au înspăimântat. Îngerul însă le-a grăit: Nu vă temeţi! Eu vin să vă aduc vouă veste bună şi izvorâtoare de multă bucurie pentru tot norodul. Astăzi s-a născut Mântuitorul lumii, Hristos Domnul, în cetatea lui David. Mergeţi la staulul din apropierea voastră şi-L veţi afla înfăşat în scutece şi culcat în iesle! Cum sfârşi aceste vorbe, îndată se ivi împrejurul îngerului mulţime mare de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi cântând: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu; şi pe pământ, pace; între oameni, bunăvoire! încetul cu încetul, ceata îngerilor se depărtă, iar glasul lor se pierdu în nemărginire.
închinarea păstorilor. după ce se dezmeticiră din buimăceala în care căzuseră, ciobanii se hotărâră să meargă să vadă dacă spusele îngerului erau adevărate sau ei fuseseră prada vreunui vis.
Intrând în staul, se minunară grozav când văzură aievea ce le spusese îngerul Domnului. Ei se închinară noului născut, apoi, lăudând şi preamărind pe Dumnezeu, povestiră ciudata lor întâmplare. Toţi rămaseră miraţi de spusele lor, iar Maica Domnului mulţumind celui Atotputernic săpă în inima ei tot ce auzi spunându-se despre Fiul său.
La opt zile de la naşterea sa, Pruncul fu tăiat împrejur, dându-I-se numele Iisus, după cum vestise îngerul Domnului înainte de a se zămisli.
întâmpinarea lui Iisus în templu. -Apropiindu-se ziua curăţirii, rânduită de legea lui Moise la patruzeci de zile de la naştere, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfăţişeze Domnului, sacrificând pentru răscumpărare doi porumbei. Şi era în Ierusalim un bătrân numit Simion, căruia i se făgăduise că nu va muri până nu va vedea pe Mântuitorul omenirii. Călăuzit de Duhul Sfânt, el veni la templu tocmai în ziua când Iisus
90
fu adus pentru curăţire. Cum a văzut Pruncul, Simion L-a ridicat în braţe, zicând: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, în pace, după cuvântul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor: lumină pentru luminarea neamului şi slăvirea poporului Tău, Israel!
Tot atunci se afla în templu o femeie foarte bătrână, proorociţa Ana, care era în vârstă de optzeci şi patru de ani. Toată vremea văduviei sale şi-o petrecuse în biserică, cu ajunări şi rugăciuni. Văzând pe Iisus, începu a vorbi şi ea despre Prunc, spunând tuturor că El este Cel trimis să mântuiască neamul lui Israel.
După ce Iosif şi Maria au adus jertfă lui Dumnezeu, au plecat din Ierusalim.
Cei trei magi de la Răsărit. — în vremea Naşterii Mântuitorului, rege al Iudeii era Irod cel Mare, reziditorul templului din Ierusalim. El fu foarte tulburat de venirea unor magi din răsăritul Asiei, care cercetau prin Ierusalim unde s-a născut de curând un mare împărat, a cărui stea o văzuseră pe cer. Chemându-i la dânsul, îi iscodi să afle ce ştiu despre acel nou împărat. Din cercetările cărturarilor evrei se dovedi că Mântuitorul se va naşte în Betleem.
Irod îndemnă pe magi să pornească în căutarea Pruncului şi, de-L vor afla, să-i dea şi lui de veste, spre a merge să I se închine şi el. Gândul lui ascuns însă era să-L omoare.
Cum ieşiră din Ierusalim, călăuziţi de steaua cea miraculoasă, cei trei magi aflară Pruncul chiar în Betleem. După ce I s-au închinat, l-au lăsat o mulţime de daruri bogate, printre care aur, smirnă şi tămâie. Şi apoi au pornit înapoi, în ţinuturile lor, fără a se mai abate pe la Irod, al cărui gând ascuns le fusese descoperit în vis de către îngerul Domnului.
91
Fuga în Egipt. pe când Irod ardea de nerăbdare să afle de urma Pruncului, de care se temea să nu-i răpească domnia, îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif îndemnându-l să ia degrabă Pruncul şi pe mama Lui, şi să fugă în Egipt, de unde să nu se întoarcă până ce nu va fi vestit din nou. Iosif a ascultat porunca dumnezeiască. El porni în Egipt pe căi ascunse şi rămase acolo până la moartea lui Irod, care se întâmplă la scurtă vreme după naşterea Mântuitorului.
Uciderea pruncilor din Betleem şi [din] împrejurimi. — înfuriat că magii îşi bătuseră joc de el şi nu se mai întorseseră prin Ierusalim, Irod a dat poruncă să fie ucişi toţi pruncii mai mici de doi ani născuţi în Betleem şi prin împrejurimi, nădăjduind că printre ei va fi nimerit şi împăratul de care el se temea aşa de grozav. Acest ordin al crudului rege revărsă jale mare în tot poporul evreu, care-şi înecă durerea în blestemele aruncate împotriva celui rătăcit. Murind Irod, Iosif primi poruncă dumnezeiască să se întoarcă în ţara sa. Sosind în Palestina, el află că peste Iudei domneşte Archelau, fiul lui Irod, şi se temu să mai meargă la Betleem. De aceea se aşeză în cetatea Nazaret din Galileea, de unde I s-a tras şi numele Mântuitorului de Nazarineanul.
Iisus în mijlocul învăţaţilor evrei până la vârsta de doisprezece ani, Iisus a crescut în casa părinţilor Săi, învăţând şi cercetând în tovărăşie cu bătrânul Iosif şi cu mama Sa cele scrise în Biblie. La doisprezece ani, merse de sărbătorile Paştelui, împreună cu părinţii Săi, la Ierusalim. După sfârşirea sărbătorilor, Iosif şi Maria căutară pe Iisus spre a porni către casă, dar, negăsindu-L, plecară singuri, socotind că El va fi pornit înainte cu niscai neamuri. După cale de o zi băgară de seamă că Iisus nu e nicăieri. Îngrijoraţi, ei se întoarseră la Ierusalim. Aici aflară pe Iisus în templu, în mijlocul învăţaţilor,
92
descosându-i asupra tuturor celor scrise în Vechiul Testament şi dându-le răspunsuri care uimeau pe toţi cei ce-L ascultau.
Văzându-L, Sfânta Fecioară îi zise: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine, îngrijoraţi, te-am căutat!
Auzind vorbele maicii Sale, Iisus îi răspunse: Pentru ce M-aţi căutat? Oare n-aţi ştiut că Mi se cuvine săfiu întru cele ce sunt ale Tatălui meu?
Aceste cuvinte nu fură înţelese de nimeni; numai mama Sa le păstră în inima sa. După aceea porni cu părinţii Săi spre Nazaret, unde trăi până la maturitate, ascultându-i şi sporind în înţelepciune.
4. Arătarea lui Iisus în lume
Botezul lui Iisus. despre viaţa Mântuitorului până la vârsta de treizeci de ani nu mai aflăm nimic în Sfânta Evanghelie. Se crede că El şi-a petrecut timpul pregătindu-se, ca şi Ioan Botezătorul, pentru vremea când urma să iasă în lume spre a propovădui dumnezeieştile Sale învăţături.
Pe când Ioan boteza norodul în apele Iordanului, veni la el şi Iisus Hristos, cerându-i să-L boteze. Atunci Ioan I-a zis Lui: Eu am trebuinţă săfiu botezat de Tine şi Tu vii la mine? Iar Iisus i-a răspuns: Lasă acum, că aşa se cade. Trebuie să împlinim toată dreptatea legii! Ioan se supuse poruncii Domnului şi-L boteză.
Ieşind din apă, Iisus îngenunche spre a se ruga Tatălui Ceresc. Atunci o lumină mare străbătu zările şi Duhul Sfânt se coborî peste Dânsul în chip de porumbel, iar un glas din văzduh se auzi zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care bine am voit!
93
Ispita Satanei. după botez, Iisus se retrase în pustiul Iudeii, unde posti patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără a se hrăni cu ceva.
Satana, venind la Dânsul, căută să-L supună ispitei, zicându-I: De eşti tu Fiul lui Dumnezeu, zi pietrelor acestora să se prefacă în pâine! Mântuitorul însă îi răspunse: Scris este: „Nu numai cu pâine poate trăi omul, ci şi cu toată vorba grăită prin gura Domnului!“
Ducându-L în sfânta cetate şi aşezându-L pe una din aripile templului, Diavolul îi zise iarăşi: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici, căci stă scris: „îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi pe mâini Te vor purta, ca nu cumva piciorul Tău să se împiedice de piatră! “ La acestea, Hristos îi răspunse: De asemenea stă scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău!“
După aceea, Satana îl duse pe un munte înalt, de unde-I arătă toate împărăţiile lumii şi slava lor, şi, după ce-I vorbi despre bunătăţile pământului, îl zise: Toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă, îngenunchind, Te vei închina mie!
Atunci, Domnul Hristos i-a strigat: Piei dinaintea Mea, Satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“ Şi a pierit Satana; iar îngerii au venit la Dânsul să-l slujească.
După aceea, Mântuitorul plecă în lume să predice cuvântul Domnului.
5. Ucenicii lui Iisus
Cei dintâi ucenici. — Părăsind pustiul, după ce postise şi se rugase patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi — întocmai ca Moise, când a statornicit Aşezământul cel vechi — şi după ce înfruntă ispita diavolului, care, tot ca în vremea primilor oameni, căuta să-L apropie de cele
94
lumeşti, aţâţându-I întâi pofta de mâncare, apoi dorul de măriri deşarte, Mântuitorul porni spre Iordan, unde Ioan urma să propovăduiască, îndemnând lumea să apuce calea pocăinţei. Fiindu-i greu să poată răspândi singur sfintele Sale învăţături, El îşi alese doisprezece tovarăşi, doisprezece ucenici din mijlocul poporului de jos.
Primii ucenici care au urmat pe Iisus au fost Ioan şi Andrei, cărora Ioan Botezătorul le-a descoperit că Acela este Mesia cel aşteptat, răscumpărătorul păcatului strămoşesc. Andrei, la rândul lui, a spus fratelui său, Simon, că a aflat pe Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos, şi l-a dus la Dânsul. Când l-a văzut Iisus pe Simon, i-a zis: Tu te vei chema Chifa, ce se tâlcuieşte Petru, adică om tare ca piatra! De asemenea, Ioan a adus pe fratele său, Iacob, iar Iisus a mai chemat pe Natanail, căruia îi mai zicea şi Bartolomeu.
Ziua următoare, înainte de a porni spre Galileea, Iisus mai chemă după sine şi pe Filip din Betsaida, adică din acelaşi loc cu Andrei şi cu Petru.
Nunta din Cana Galileii. — La trei zile după chemarea primilor ucenici fu o nuntă în Cana Galileii, la care a fost chemată şi mama lui Iisus, împreună cu Fiul său şi cu toţi ucenicii Lui. În timpul ospăţului se sfârşi vinul. Sfânta Fecioară spuse aceasta Mântuitorului. Iisus porunci să se umple cu apă şase vase de piatră ce se aflau acolo, cuprinzând fiecare cam două-trei vedre. Apoi zise: Scoateţi acum şi daţi nunului! Când bău, nunul se miră de bunătatea vinului. Chemând pe mire, îi zise: Ştiu că orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi numai după ce i se îmbată oaspeţii, aduce şi de cel prost. Tu văd că ai ţinut vinul cel bun până acum?!… În urmă, dovedindu-se cum s-au petrecut lucrurile, toţi au rămas plini de mirare şi au crezut în puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Aceasta a fost cea dintâi minune cunoscută, săvârşită de Iisus.
95
Din Cana, Mântuitorul a pornit cu mama Sa şi cu ucenicii Săi spre Capernaum, unde a rămas doar câteva zile.
6. Întâiul an de propovăduire
începutul propovăduirii. apropiindu-se Paştele Iudeilor, Iisus a mers la Ierusalim. Aflând în templu oameni care se îndeletniceau cu vânzarea boilor, oilor, porumbeilor, făceau schimb de bani şi alte negoţuri nepotrivite cu un locaş dumnezeiesc, El făcu bici de frânghie şi-i alungă afară din biserică, zicându-le: Luaţi acestea de-aici şi nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negoţ! întrebat de Iudei ce-l îndreptăţeşte pe El să socotească templul drept casă a Tatălui Său, Iisus le-a răspuns: Stricaţi templul acesta şi Eu în trei zile îl voi ridica! Iar Iudeii I-au zis: Patruzeci şi şase de ani s-a zidit la clădirea lui şi Tu zici că-n trei zile îl vei zidi?! Iisus însă vorbea de templul trupului Său.
Mântuitorul a rămas în Ierusalim în tot timpul sărbătorilor Paştelui şi multă lume a crezut într-însul auzindu-I graiul şi văzându-I minunile. Printre aceştia a fost şi Nicodim, unul dintre fruntaşii şi bogătaşii Iudeilor, care, ascultându-I învăţăturile şi văzând minunile ce săvârşea, cunoscu într-însul pe alesul Domnului. Venind într-o noapte pe ascuns în casa în care se adăpostea Mântuitorul, îi zise: Învăţătorule, ştiu că Dumnezeu Te-a trimis să ne înveţi, căci nimeni nu ar putea să facă minunile pe care le săvârşeşti Tu dacă Dumnezeu n-ar sălăşlui Într-însul!
Auzind vorbele lui, Iisus îi răspunse: Adevăr, numai adevăr îţi grăiesc: cel ce nu se va naşte prin harul Celui de Sus nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu!
Iar Nicodim îl întrebă: Cum se poate face aceasta? Şi Iisus îi răspunse că viitoarea renaştere a omenirii nu se
96
va face cu trupul, ci se va face prin apă şi Duh Sfânt; şi aceasta va fi după înălţarea Fiului omului pe cruce, asemenea şarpelui înălţat în pustiu pe vremea lui Moise pentru izbăvirea Israeliţilor.
Nicodim rămase credincios învăţăturilor lui Iisus până la sfârşitul vieţii sale.
De la Ierusalim, Iisus a pornit cu ucenicii Săi prin Iudeea, botezând şi sfătuind lumea să se pocăiască.
Iisus şi Samarineanca. pe când era în Iudeea, Iisus află că Irod băgase în temniţă pe Sf. Ioan Inainte-Mergătorul. De aceea, El se întoarse în Galileea. În drum, trebuia să treacă prin Samaria. El se opri la fântâna lui Iacob, care se afla în apropiere de Sichem, şi trimise pe ucenicii Săi să cumpere din cetate de-ale hranei.
în vremea aceasta veni din Sichem o femeie ca să ia apă de la fântână. Iisus ceru femeii să-I dea să bea din vasul său. Aceasta, plină de mirare, îi zise: Cum, Tu, care eşti Iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt Samarineancă? Uimirea ei era pricinuită de faptul că Samarinenii erau dispreţuiţi de Iudei, ca fiind de neam păgân, şi nici un Iudeu n-ar fi cutezat să primească ceva din mâinile lor. Iisus i-a răspuns: Dac-ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel care-ţi zice ţie: „Dă-mi să beau!“, tu ai fi cerut de la Dânsul să-ţi dea „apă vie“ şi ţi-ar fi dat! Atunci femeia a adăugat: «Doamne, dar nici ciutură nu ai şi puţul este adânc. De unde ai doar apa cea vie? Oare tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a lăsat nouă fântâna aceasta, din care au băut şi el, şi fiii săi, şi turmele sale? Iar Iisus i-a zis: Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, însă cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, acela nu va mai înseta niciodată! Auzind acestea, Samarineanca zise degrabă: Doamne, dă-mi şi mie apă de aceea, ca să nu mai însetez şi nici să mai viu să scot de aici!
97
După aceste vorbe, Iisus îi zise să cheme pe bărbatul său. Femeia însă îi spuse că nu are bărbat. Spre a-i dovedi că el ştie toate, îi zise: Adevăr grăieşti că nu ai bărbat, că cinci ani ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este ţie bărbat! Dându-şi seama că Cel cu care vorbeşte este cunoscător a toate, ea îl întrebă unde se cade să se închine cei credincioşi, deoarece părinţii lor s-au închinat în muntele Garizim, iar Iudeii zic că numai în Ierusalim se cade a se închina cineva. Iisus îi răspunse: Femeie, crede-Mă pe Mine! Va veni vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi mai închina Tatălui. Vine ceasul, şi chiar a sosit, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu duhul şi cu adevărul! Samarineanca mai adăugă: Ştiu că va veni Mesia, care se mai numeşte şi Hristos, şi El ne va spune nouă toate! Iar Iisus i-a zis ei: Eu sunt! Cel ce-ţi vorbeşte!
Auzind acestea, femeia a lăsat ciutura şi a alergat în cetate să vestească lumea despre cele ce a aflat, spre a veni să vadă dacă Cel cu care a vorbit nu cumva este Hristos.
însă înainte de a sfârşi vorba cu Samarineanca sosiră şi ucenicii din cetate. Ei se mirară mult aflându-L de vorbă cu acea femeie. Aşezând masa, îl chemară să mănânce, însă Iisus le zise: Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis să sfârşesc lucrul Său! Şi, arătând spre mulţimea de Samarineni ce veneau dinspre Sichem către ei, adăugă: Ridicaţi ochii voştri şi vedeţi că holdele sunt gata de secerat acum!
Cei veniţi din cetate, auzindu-L grăind, au crezut într-însul, mărturisind că El este cu adevărat Mântuitorul lumii. Rugat de Samarineni, a rămas la dânşii încă două zile, propovăduind învăţăturile Sale.
De aici porni în Galileea, urmat de ucenicii Săi.
Vindecarea tânărului din Capernaum. pe când se afla în Cana, a venit la Iisus un mare slujbaş din
98
Capernaum. Acesta L-a rugat să meargă să tămăduiască pe fiul său, care trăgea să moară. Iisus îi spuse să se întoarcă acasă, că-şi va găsi copilul vindecat. Această minune făcu pe slujbaş, cu toată casa lui, să creadă în Dumnezeu şi în puterea lui suprafirească.
Iisus în Nazaret. — După aceea a venit Iisus în Nazaret să propovăduiască. Intrând în sinagogă, a citit în Biblie din cartea proorocului Isaia cuvinte pe care le-a tălmăcit în aşa chip, încât toţi cei ce-L ascultau rămâneau uimiţi de înţelepciunea Lui. Însă vorbele Sale nefiind pe placul multora dintre cei de faţă, unii ca aceia s-au sculat şi L-au gonit din cetate, împlinindu-se astfel spusele Mântuitorului că Nici un prooroc nu este cinstit în patria sa! Pornind din mijlocul celor ce-L urau pe El, s-a coborât în Capernaum, unde săvârşi o sumedenie de tămăduiri şi alte minuni vrednice de multă mirare.
Pescuirea îmbelşugată. Într-una din zile, pe când Iisus se afla lângă lacul Genizaretului, s-a adunat în jurul Său norod mult, ca să-I asculte învăţăturile. Atunci El se sui într-o luntre ce se afla în marginea apei şi, depărtându-se puţin de la mal, începu să predice poporului. Iar după aceea a zis lui Simon să arunce mrejele spre a prinde peşte. Simon I-a spus că toată noaptea a pescuit fără a prinde ceva, dar, totuşi, îl va asculta şi va arunca mrejele. Când a vrut să le scoată, n-a putut. Atunci a chemat în ajutor pe alţi pescari cu alte luntri. După ce au scos mrejele, au umplut amândouă luntrile cu peşte. Toţi pescarii s-au mirat şi au rămas înfricoşaţi de această minune. Iar Iisus i-a zis lui Simon: Nu te teme! De-acum vei vâna oameni! Şi, lăsând luntrile lor, pescarii au urmat pe Mântuitorul.
Vindecarea unui paralitic. pe când Iisus se afla în Capernaum, înconjurat de farisei şi cărturari, veniţi din toate părţile Galileii şi Iudeii ca să-I asculte învăţăturile, nişte oameni au adus la Dânsul un paralitic
99
ce zăcea de multă vreme. Neputând din pricina mulţimii norodului să-l bage în casă pe uşă, s-au suit pe acoperiş şi, dezvelind casa, au lăsat pe slăbănog cu patul său în faţa lui Iisus. Văzând Mântuitorul atâta credinţă, i-a zis lui: Fiule, ierte-ţi-se păcatele tale! Ia-ţi patul şi pleacă. Şi slăbănogul se însănătoşi. Cei de faţă se minunară şi crezură în puterea Lui dumnezeiască.
Cărturarii şi fariseii socotiră vorbele Mântuitorului ca un fel de ocară faţă de Dumnezeu, singurul în putinţă de a ierta păcatele oamenilor. Iisus, înţelegându-le gândul, le zise: De ce cugetaţi astfel în sufletele voastre? Ce este mai uşor? Să zici: „Ierte-ţi-se păcatele tale!“ sau să zici: „Scoală-te şi pleacă!“? Apoi le spuse că Fiul omului are puterea pe pământ ca să ierte păcatele. Şi către paralitic grăi: Ţie-ţi zic! Ia-ţi patul tău şi pleacă la casa ta! La vorbele Mântuitorului, slăbănogul se simţi însănătoşit ca prin farmec, şi, luându-şi aşternutul pe care zăcuse, porni spre casa sa, lăudând şi preamărind pe Dumnezeu. Poporul care fusese martor la această minune se umplu de frică şi, slăvind pe Cel Atotputernic, grăi: Minunate lucruri văzurăm noi astăzi! Apoi, fiecare porni spre casa sa.
7. Al doilea an de propovăduire
Vindecarea slăbănogului. În vremea aceea, apropiindu-se Paştele Iudeilor, a pornit spre Ierusalim. Şi era acolo, lângă poarta Oilor, o scăldătoare numită Vitezda, având cinci pridvoare în care zăceau tot felul de bolnavi. Aceştia aşteptau tulburarea apei de către îngerul Domnului şi cel care intra întâi în apă după tulburare
100
se făcea sănătos de orice boală ar fi zăcut. Şi era acolo un om care zăcea de treizeci şi opt de ani. Văzându-l, Iisus îi zise: Voieşti să fii sănătos? Iar el I-a răspuns că vrea, dar n-are cine-l băga în scăldătoare la timp. Atunci Mântuitorul i-a zis: Scoală, ia-ţi patul tău şi pleacă! Şi îndată bolnavul s-a sculat, şi-a luat patul şi a plecat. Şi fiind în ziua aceea sâmbătă, cărturarii iudei îl certau pe el că şi-a luat patul în zi de sărbătoare. Iar cel vindecat le-a răspuns că aşa i-a poruncit Cel care l-a făcut sănătos şi pe care nu-L cunoaşte. Aflând după aceea că Iisus este Cel ce l-a vindecat, s-a dus şi L-a spus cărturarilor.
Din pricină că El nu ţinea ziua Sâmbetei când trebuia să fie de ajutor şi — mai ales — fiindcă se numea pe Sine Fiul lui Dumnezeu, Iudeii au început să-L persecute, făcându-şi planul chiar să-l omoare.
Alegerea apostolilor. Într-una din zile s-a suit Iisus în munte, unde s-a rugat toată noaptea. Făcându-se ziuă, El a chemat pe ucenicii Săi, dintre care şi-a ales doisprezece inşi, pe care i-a numit apostoli, şi anume: Petru — care mai înainte se numise Simon; fratele său, Andrei; Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu; Filip şi Bartolomeu numit şi Natanail; Matei vameşul şi Toma numit şi Geamănul; Iacob al lui Alfeu şi Iuda Tadeul fraţi; Simon Cananitul numit şi Zilotul; şi Iuda Iscarioteanul, care mai apoi se făcu vânzătorul Domnului.
Cu aceşti apostoli, Mântuitorul izbuti să răstoarne păgânismul şi să pună temeliile bisericii creştine. Pe aceştia i-a trimis El să predice Evanghelia — cuvânt care înseamnă Veste Bună-, îndemnându-i să scoată din rătăcire mai ales poporul lui Israel.
Cele nouă fericiri. pe când Mântuitorul se afla în Galileea, înconjurat de ucenicii Săi, precum şi de mare mulţime de norod, se urcă pe un munte din apropierea
101
Capernaumului şi începu a predica poporului adunat în jurul Său, zicând:
1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!
4. Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, că aceia se vor sătura!
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!
6. Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor!
9. Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni pe voi, şi vor zice tot felul de vorbe rele şi mincinoase împotriva voastră din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră este nesfârşită în ceruri; căci tot astfel au fost prigoniţi şi profeţii cei care au fost mai înainte!
Aceste nouă fericiri au fost numite Predica de pe munte.
Alte învăţături ale Mântuitorului. În predicile Sale, Mântuitorul sfătuia norodul cum să se poarte spre a câştiga bunăvoinţa dumnezeiască. El zicea că milostenia să o facem pe ascuns, nu în văzul lumii; de asemenea, şi rugăciunea să o facem feriţi de privirile altora; când postim, să nu ne arătăm oamenilor cu chipuri triste şi suferinde, ca făţarnicii. Să nu fim lacomi şi agonisitori de avuţii lumeşti, căci toate sunt zadarnice, ci să facem cât putem de multe fapte bune. Să ne purtăm cu semenii noştri tot astfel cum am dori să se poarte şi alţii cu noi.
Vindecarea unui lepros şi a slugii unui sutaş. — Coborându-se din munte, Iisus a întâlnit în calea
102
Sa un lepros pe care l-a vindecat. După ce l-a sfătuit să nu spună nimănui cine l-a lecuit, l-a trimis să ducă bisericii darul poruncit de Moise.
Apoi, intrând în Capernaum, I-a ieşit în cale un sutaş care L-a rugat să-i vindece o slugă bolnavă foarte greu. Şi, voind Iisus să meargă la patul bolnavului, sutaşul I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele, ci zi numai un cuvânt şi sluga mea se va tămădui! Căci şi eu sunt în slujba stăpânirii şi am sub mine slujitori. Şi, de zic unuia: “Du-te!“, se duce, iar de zic altuia: „Vino!“, vine. Şi, de poruncesc slugii mele: „Fă aceasta!“, o face îndată!
Auzind Mântuitorul vorbele lui, s-a minunat grozav. Şi a zis celor ce-L urmau: Vă spun drept că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă! De aceea vă zic că mulţi vor veni şi de la răsărit, şi de la apus. Şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacob, în împărăţia cerurilor. Iarfiii împărăţiei vorfi aruncaţi în întunericul cel mai mare, acolo unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor!
Apoi, grăind către sutaş, îi zise: Mergi şi cum ai crezut să-ţi fie ţie! Şi, din acel ceas, sluga s-a tămăduit.
învierea tânărului din Nain. Într-una din zile, mergând Iisus cu ucenicii Săi şi cu o mulţime de norod în cetatea Nain, a întâlnit la poarta cetăţii lume multă ducând la groapă un mort, unicul fiu al unei văduve. Văzând Mântuitorul jalea cea mare a mamei, I se făcu milă de ea şi, apropiindu-se de racla mortului, zise: Tinere, ţie-ţi grăiesc: scoală-te! Şi, îndată, mortul s-a sculat şi a plecat cu mama sa. Toţi cei de faţă s-au înfricoşat şi au început a lăuda pe Dumnezeu. Vestea acestei minuni s-a răspândit în cuprinsul întregii Iudei şi în toate ţinuturile dimprejur.
Mirul femeii păcătoase. odată, pe când Iisus se afla la masa unui fariseu, iată că veni la Dânsul o femeie
103
păcătoasă cu un vas plin de mir. Plângând, ea se aruncă la picioarele Lui, pe care I le udă cu lacrimi şi, ştergându-le cu părul capului, le sărută şi le unse cu mir. Fariseul se miră în sine că Iisus nu cunoaşte că această femeie e o desfrânată, şi deci n-o izgoneşte. Iisus, înţelegându-i gândul, îi spuse fariseului că acea femeie a făcut ceea ce el, ca gazdă, nu făcuse, adică I-a spălat picioarele, I le-a şters cu părul capului ei şi, sărutându-I-le, I le-a uns cu mir. Deci, pentru dragostea şi credinţa ei, Mântuitorul îi spuse că i se vor ierta păcatele. Cei de faţă se mirau, întrebându-se: Cine-o fi Acesta care iartă păcatele oamenilor?
8. Pildele lui Iisus
Spre a-Şi face mai pricepute învăţăturile Sale, foarte des, Mântuitorul se folosea de pilde spuse pe înţelesul norodului care-L asculta. Prin aceste pilde sau parabole ţinea încordată ascultarea poporului, care-I sorbea cuvintele cu nesaţ.
Odată, adunându-se în jurul Său mulţime mare de norod de prin cetăţile vecine, a grăit în pilde.
Pilda semănătorului. ca să arate că nu toate învăţăturile dumnezeieşti se prind de sufletul ascultătorilor, a spus o pildă despre un semănător care, semănând ogorul său, o sămânţă a căzut lângă drum şi a fost călcată, iar păsările văzduhului au mâncat-o; alta a căzut pe piatră şi, puţin timp după ce-a răsărit, s-a uscat pentru că n-avea umezeală; alta a căzut în mijlocul spinilor şi, crescând spinii, au înăbuşit-o; în sfârşit, alta a căzut pe pământ bun şi, răsărind, a făcut rod însutit. Grăind acestea, a strigat: Cel ce are urechi de auzit să audă 1
în această pildă, semănătorul era însuşi Mântuitorul; sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; iar locul unde
104
a picat fiecare sămânţă înfăţişează sufletul oamenilor care prind învăţătura dumnezeiească.
Sămânţa căzută lângă drum este cuvântul bun, care pătrunde în sufletul omului fără a se lipi de el, căci venind cugetul rău, adică diavolul, vorba bună pe care a auzit-o piere fără a lăsa vreo înrâurire asupra lui. Sămânţa căzută pe piatră este cuvântul bun care intră în sufletul ascultătorului, iar acesta îl primeşte cu plăcere; însă, având sufletul împietrit, învăţătura cea bună, deşi a răsărit, n-a avut de unde-şi trage umezeală, şi deci unde să-şi adâncească rădăcina, căci venind ispita, nu mai urmează îndemnul cel bun. Sămânţa căzută în mijlocul spinilor este cuvântul bun prins în sufletul oamenilor copleşiţi de nevoile vieţii, de avuţiile sau de plăcerile lor. Întunecaţi de preocupările zilnice, prind cuvântul, îl primesc cu plăcere, dar îl ucid, înăbuşindu-l cu îndeletnicirile vieţii de toate zilele. Sămânţa căzută pe pământ bun este cuvântul prins de sufletul oamenilor cu inima bună şi curată, care, săpându-l într-înşii, îl păstrează cu sfinţenie şi caută să-l împărtăşească şi celor în mijlocul cărora trăiesc, pentru luminarea şi îndreptarea lor.
Pilda neghinei din grâu. În altă pildă, Mântuitorul a asemuit împărăţia cerurilor omului care a semănat în ţarina sa sămânţă bună, iar după aceea a lăsat ogorul său în paza slugilor. Dar, pe când dormeau slugile, a venit vrăjmaşul stăpânului şi a semănat neghină. Odată cu grâul a răsărit şi neghina. Văzând aceasta, slugile au întrebat pe stăpân dacă le dă voie să smulgă neghina. Stăpânul le-a spus că se poate ca, odată cu neghina, să smulgă şi grâul, şi deci e mai bine să le lase să crească până la seceriş, când vor plivi întâi neghina şi, făcând-o snopi, o vor arde, iar după aceea vor culege şi grâul, pe care îl va aduna în hambarele sale.
În această pildă, semănătorul seminţei celei bune este însuşi Mântuitorul; ţarina este omenirea; semănătorul
105
neghinei este satana; sămânţa cea bună închipuie pe cei ce urmează poruncile Domnului, iar neghina înfăţişează pe cei ce ascultă îndemnurile duhului necurat; secerătorii sunt îngerii; iar secerişul închipuie sfârşitul lumii, când cei răi vor fi pedepsiţi, iar cei buni, răsplătiţi după faptele lor.
Pilda smochinului neroditor. — într-una din zile au venit la Iisus câţiva inşi care-I vorbiră despre nişte Galileeni ucişi din ordinul lui Pilat pe când aduceau jertfe. Iisus le-a zis: Oare credeţi voi că acei Galileeni au fost cei mai păcătoşi dintre toţi Galileenii de au pătimit acestea? Nu! Şi vă spun vouă că, de nu vă veţi pocăi, toţi vor pieri aşa! De asemenea, cei optsprezece peste care a căzut turnul Siloamului şi i-a omorât vi se pare că au fost cei mai greşiţi dintre toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Şi vă spun încă o dată că, de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!
După aceea le spuse pilda aceasta:
Cineva avea un smochin sădit în via sa. Venind vremea să-i culeagă roadele, nu află nimic într-însul. Atunci zise vierului: Iată, de trei ani întruna aştept rod de la acest smochin şi văd că nu rodeşte. Să-l tai, ca să nu mai ţină locul prins în zadar! Auzind acestea, vierul i-a răspuns: Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta şi-l voi săpa împrejur şi-i voi pune gunoi, poate va rodi. Iar de nu, anul viitor îl voi tăia negreşit!
Pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului. În alte pilde, Mântuitorul a asemuit împărăţia cerului cu grăuntele de muştar semănat în pământ bun, care, deşi mic la bob, crescând însă, întrece toate buruienile şi se face un mic copăcel în care se pot adăposti chiar păsările văzduhului; sau cu aluatul pe care îl amestecă femeia în făină, şi el, dospindu-se, toată coca o dospeşte.
Pildele cu comoara, cu mărgăritarul şi cu năvodul. — Mântuitorul a mai asemănat împărăţia
106
cerului cu o comoară ascunsă într-o ţarină, pe care, aflând-o un om, se duce şi-şi vinde tot avutul şi cumpără acea ţarină. Sau cu negustorul cumpărător de mărgăritare care, când a aflat un mărgăritar de mare preţ, şi-a vândut toată averea sa şi l-a cumpărat. Ori cu năvodul în care se prind tot felul de peşti şi, fiind tras la mal, peştii cei buni sunt puşi în vase, iar cei răi sunt azvârliţi afară, întocmai cum va fi şi la sfârşitul omenirii cu sufletele oamenilor celor răi.
9. Alte minuni ale lui Iisus
Liniştirea vânturilor. — într-o seară, după ce predicase mulţimii care se adunase în jurul său, Iisus trecu cu ucenicii Săi pe celălalt ţărm al lacului. Fiind pe apă, se porni o furtună năprasnică, ridicând valuri ce ameninţau să înece corabia. Mântuitorul dormea. Înspăimântaţi, ucenicii L-au deşteptat, rugându-L să-i mântuiască. Atunci, Iisus le zise: De ce v-aţi înfricoşat, puţin credincioşilor? Apoi a certat vântul şi linişte mare s-a făcut. Iar cei din corabie se mirau şi grăiau între dânşii: Cine-o fi Acesta, că şi vânturile şi marea îl ascultă?
învierea fiicei lui Iair. Într-una din zile, pe când Iisus vorbea poporului, veni la Dânsul mai-marele unei sinagogi, anume Iair. Acesta-L rugă să meargă până la el acasă să-i scape fata, care era pe moarte. Iisus porni, împreună cu ucenicii Săi, spre locuinţa preotului. Până să sosească la Iair, veni veste că fiica sa a murit. Atunci, Mântuitorul zise lui Iair: Nu te teme, numai credinţă să ai! Ajungând acasă, Iisus zise celor ce plângeau: Ce vă tulburaţi atâta? Fugiţi, că fata n-a murit, ci doarme! Şi toţi îl priveau cu milă şi batjocură, întrucât ei ştiau că fata murise. După aceea, Mântuitorul scoase afară pe cei ce se
107
aflau în jurul moartei şi rămase numai El, cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, precum şi cu părinţii fetei. Şi, luând-o de mână, îi zise: Fecioară, scoală-te! Şi fata a înviat. Toţi cei de faţă s-au înspăimântat văzând această întâmplare, iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ceea ce au văzut. Vestea acestei minuni însă s-a răspândit în toată partea aceea.
Vindecarea unei femei bolnave. — Pe când Iisus mergea spre casa lui Iair, porni după Dânsul o mare mulţime de oameni. Printre aceştia se afla şi o femeie care pătimea de doisprezece ani de o boală femeiască foarte grea. Aproape tot avutul său şi-l cheltuise căutându-se cu fel de fel de vraci şi cu tot soiul de doctorii! Ruşinându-se să roage făţiş pe Iisus s-o tămăduiască de suferinţa sa, se gândi că, dacă va putea să se atingă de veşmintele Mântuitorului — de a cărui putere dumnezeiască era încredinţată —, ea se va lecui. Strecurându-se prin mulţime, izbuti să se atingă de Iisus şi îndată se vindecă. În acea clipă, Mântuitorul simţi puterea care ieşise dintr-însul şi, întorcându-se spre apostoli, îi întrebă: Cine s-a atins de Mine? Iar femeia, văzând că fusese descoperită şi simţind că sănătatea pătrunsese iarăşi în corpul său, se apropie tremurând de Iisus. Căzând în genunchi înaintea lui, îşi mărturisi fapta în faţa norodului adunat acolo, spunând totodată cum se simţise vindecată din acele clipe. Atunci, Iisus i-a zis: Fii fără teamă, fiică! Credinţa ta te-a vindecat! Mergi liniştită!
Văzând Iisus că norodul este setos de învăţăturile Sale, porunci apostolilor să se răspândească, doi câte doi, în tot cuprinsul locuit de poporul lui Israel spre a-l îndrepta pe calea adevăratei credinţe.
Hrănirea mulţimii cu cinci pâini şi doi peşti. — Trecând Iisus lacul Tiberiadei în cealaltă parte a Galileii, a venit la dânsul norod ca la cinci mii de oameni
108
ca să-I asculte învăţăturile. Şi era în preajma Paştelui. Toţi se întrebau: cu ce va sătura El atâta mulţime? Aflând la un copil cinci pâini de orz şi doi peşti, Iisus rândui ca poporul să stea jos şi, blagoslovind pâinile, a spus ucenicilor să le împartă mulţimii. După ce s-a săturat tot norodul, au mai adunat douăsprezece coşuri de firimituri. Oamenii, văzând această minune, şi-au zis: Acesta este adevăratul prooroc, Cel aşteptat de lume! Şi voiau să-L facă împăratul lor. Însă Iisus, lăsându-i, s-a suit singur în munte, să se roage. Pierzându-i de urmă şi Lui, şi ucenicilor săi, mulţimea porni a-L căuta pretutindeni. Şi, neaflându-L, se urcară în corăbii şi merseră spre Capernaum, unde-L găsiră. Fiind întrebat de norod când a sosit acolo, Iisus le-a răspuns: Amin, amin, grăiesc vouă! Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că v-am săturat cu pâine! Îngrijiţi-vă însă nu de hrana cea trecătoare a trupului, ci de aceea ce rămâne spre viaţa veşnică şi care vi se va da vouă de Fiul omului!
După aceea, vorbind poporului, Iisus spuse că El este pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer şi cel ce va mânca din pâinea aceasta — adică se va adăpa de la învăţăturile Sale viu va fi în vecii vecilor. Auzind vorbele Lui, mulţi dintre ucenici, nepricepându-le, nu ştiau ce să creadă, iar mare parte dintr-înşii s-au întors înapoi şi n-au vrut să-L mai urmeze. Grăind către cei doisprezece ucenici ai Săi, Mântuitorul îi întrebă dacă şi ei vor să-L părăsească. Atunci, Petru îi răspunse: Doamne, la cine ne vom duce? Cuvintele vieţii veşnice la Tine le-am aflat. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
Furtuna de pe mare. dacă s-a făcut seară, ucenicii s-au coborât în corăbii şi au pornit singuri în cealaltă parte a mării, la Capernaum. Dar iată că întuneric mare se făcu, încât nimic nu se mai vedea. Către a patra strajă a nopţii, ei zăriră pe Iisus venind spre dânşii pe mare
109
şi se înspăimântară, crezând că văd o nălucă. Dar Iisus le-a vorbit, îndemnându-i să nu se teamă. Petru însă îi zise: Doamne, de eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă! Şi Iisus i-a zis: Vino! Dar, coborându-se din corabie, el se sperie de furia cea mare a furtunii şi începu să se scufunde. De spaimă, strigă: Doamne, ajută-mă! Dându-i mâna, Mântuitorul intră cu el în corabie, zicându-i: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? La câtva timp după aceea, vântul s-a potolit, iar ei s-au coborât pe pământul Genizaretului.
10. Al treilea an de propovăduire
Iisus în Fenicia. după ce Iisus a străbătut tot ţinutul Galileii, trecu în pământul Feniciei, în părţile Tirului şi Sidonului. Aici dorea El să nu fie cunoscut de nimeni. Dar nu putu să rămână în tihnă, căci o femeie cananeeancă se ţinu după Dânsul, rugându-l să-i vindece pe fiica sa, care era chinuită grozav de duhuri rele. Mântuitorul s-a făcut a nu-i auzi ruga. Ea însă îl urma de-aproape, rugându-L necontenit să-i mântuiască fata. Atunci ucenicii rugară şi ei pe Iisus să asculte rugămintea femeii. Mântuitorul le-a răspuns că El nu a fost trimis decât numai pentru oile cele pierdute ale lui Israel; după aceea a intrat în casă împreună cu ei. Femeia intră şi ea după dânşii şi, închinându-se, îl rugă din nou, zicându-I: Doamne, ajută-mă! Iisus i-a răspuns: Să lăsăm mai întâi să se sature fiii, căci nu e bine să luăm pâinea fiilor spre a o arunca la câini! Atunci femeia a adăugat: Aşa este, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor! Văzând Mântuitorul stăruinţa
110
ei, zise: Femeie, mare este credinţa ta! Facă-se după cum voieşti!
Din ceasul acela, fata s-a tămăduit.
Vindecarea unui surdomut. — Ieşind din hotarele Tirului şi Sidonului, Iisus s-a coborât iarăşi spre marea Galileii. Aici veni la Dânsul un surd-gângav, care-L rugă să-l lecuiască. Punând degetele în urechile lui şi atingându-se de limba lui, privi spre cer şi zise: Deschideţi-vă! Din acel ceas, bolnavul se vindecă şi porni să spună lumii despre tămăduirea lui, deşi Iisus îl îndemnase să ţină faptul în taină.
A doua înmulţire a pâinilor. Într-una din zile, fiind iarăşi popor mult adunat în jurul Său ca la patru mii de oameni care nu aveau nimic de-ale hranei şi care de trei zile nu luaseră aproape nimic în gura lor —, Iisus întrebă pe ucenicii Săi câte pâini au. Şi, aflând că au câţiva peşti şi şapte pâini, le-a blagoslovit, iar ucenicii le-au împărţit mulţimii, care a mâncat de s-a săturat, şi au mai rămas şi şapte coşuri de firimituri.
Apoi a trecut Iisus din Betsaida în Cezareea lui Filip, fratele lui Irod din Galileea — omorâtorul lui Ioan Botezătorul. Pe cale, El a destăinuit ucenicilor Săi tot ce avea să pătimească în Ierusalim de la bătrâni, de la cărturari şi de la mai-marii preoţilor, că va fi omorât, dar a treia zi va învia.
Schimbarea la faţă. Într-una din zile Iisus a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, şi s-a suit pe muntele Taborului din Galileea. Aici s-a schimbat la faţă, arătându-li-se cu strălucire mare şi înveşmântat cu îmbrăcăminte albă ca zăpada. Însoţitorii lui Iisus au văzut pe Moise şi pe Ilie vorbind cu Domnul, şi un glas din văzduh s-a auzit vestind: Acesta este fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi! Şi, auzind aceste cuvinte, ucenicii au căzut cu faţa la pământ. Apropiindu-se Mântuitorul de ei, le zise: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!
111
Ridicându-se, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus. Pe când se coborau din munte, Mântuitorul le-a zis: Să nu spuneţi nimănui despre vederea aceasta până ce Fiul omului nu se va scula din morţi!
Vindecarea unui lunatic. — După ce se coborâră din munte, fură întâmpinaţi de o mulţime mare de norod. Un om din popor, apropiindu-se de Iisus, îi zise: învăţătorule, caută spre fiul meu, căci unul singur am şi duh rău îl apucă pe el. Şi începe a striga şi a se frământa, spumegând, şi abia iese din el după ce l-a zdrobit cu desăvârşire. Şi am rugat pe ucenicii Tăi ca să-l scoată şi n-au putut! Auzind acestea, Mântuitorul ceru să-i aducă de faţă pe cel bolnav. Pe când se apropia cu el, duhul cel rău începu să-l frământe din nou. Atunci Mântuitorul a certat duhul cel rău şi a tămăduit copilul, pe care-l dădu tatălui său. Şi toţi s-au înspăimântat, minunându-se de puterea şi mărirea Domnului.
Plata birului pentru templu.-Pe când Mântuitorul se afla în Capernaum, au venit la Petru oamenii stăpânirii care strângeau dările pentru templu şi i-au zis: învăţătorul vostru nu plăteşte cele două drahme? Iar Petru le-a răspuns: Ba da! Şi intră în casă spre a-I spune lui Iisus. Ştiind pricina pentru care venea, Mântuitorul îi zise: Ce crezi tu, Simone? împăraţii pământului de la cine iau dăjdii? De la fiii lor sau de la străini? Petru I-a răspuns: De la străini! Atunci Iisus i-a zis. Iată dar că fiii sunt scutiţi! Totuşi, ca să nu călcăm rânduiala, du-te la mare, aruncă undiţa şi celui dintâi peşte pe care-l vei prinde deschide-i gura şi vei afla într-însa un statir. Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine!
Alegerea celor şaptezeci de ucenici. apropiindu-se sărbătoarea corturilor, Iisus porni spre Ierusalim prin Samaria. Şi, vrând să intre într-o cetate samarineană, locuitorii nu L-au primit, fiindcă aflaseră că merge în Iudeea şi nu voiau să rămână la dânşii. Atunci Iacob şi Ioan grăiră către Mântuitorul: Doamne, ne învoieşti să zicem să se coboare foc din cer să-i nimicească? Iar Iisus, certân— du-i, le zise: Oare nu ştiţi ai cărui duh sunteţi? Fiul omului n-a venit să piardă sufletele omeneşti, ci să le mântuiască! şi apoi au mers spre alt sat.
După aceea, alegând şaptezeci de ucenici, Mântuitorul i-a trimis înaintea sa, doi câte doi, să meargă prin toate oraşele şi locurile pe unde avea să treacă El. Înainte de a pleca, le-a zis: Secerişul e îmbelşugat, iar lucrătorii sunt puţini. Rugaţt pe stăpânul secerişului să scoată lucrătorii la secerişul său, căci, iată, eu vă trimit pe voi ca mieii în mijlocul lupilor. Să nu purtaţi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte, şi pe nimeni să nu întrebaţi de sănătate în cale. În orice casă veţi intra, întâi să ziceţi: „Pace casei acesteia!“ De va fi acolo fiul păcii, atunci pacea voastră se va odihni peste dânsul, iar de nu, se va întoarce iarăşi la voi! Să nu vă mutaţi din casă în casă. Şi-n oricare cetate veţi intra şi vă va primi pe voi, mâncaţi ce vi se va pune dinainte. Şi tămăduiţi bolnavii care se vor afla într-însa şi spuneţi-le că s-a apropiat de ei împărăţia lui Dumnezeu… Cel ce vă va asculta pe voi pe Mine Mă va asculta, iar cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă. Şi cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine!
Şi, întorcându-se ucenicii de pe unde fuseseră trimişi, au grăit cu bucurie către Iisus: Doamne, şi dracii se pleacă nouă întru numele Tău! Iar Mântuitorul le-a zis lor: Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer. Iată, vă dau vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Însă bucuria voastră să nu fie că duhurile se pleacă vouă, ci mai vârtos să vă bucuraţi că numele vostru a fost scris în ceruri! Şi, în acel ceas, bucuria lui Iisus a fost mare.
112
Mai apoi, Mântuitorul a chemat la Sine pe toată lumea să-L urmeze, zicând: Veniţi la Mine toţi cei obosiţi şi Eu vă voi odihni! Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine, că eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi afla odihna sufletelor voastre, că jugul Meu este bun, iar sarcina Mea este uşoară!
113
Samarineanul milostiv. apropiindu-se sărbătoarea Corturilor, Iisus a pornit spre Ierusalim, trecând prin Samaria. În acest timp veni la el un legiuitor care-L întrebă ce trebuie să facă spre a moşteni viaţa veşnică. Iisus îi zise: în lege cum scrie? Iar acela răspunse: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi! Iisus a adăugat: Adevărat ai grăit! Fă toate acestea şi vei fi viu!
Întrebându-L legiuitorul cine este aproapele său, Mântuitorul îi spuse această pildă:
Un om oarecare se cobora din Ierusalim spre ierihon. Pe drum a căzut în mâinile tâlharilor, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit greu, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare se cobora pe acelaşi drum un preot. Acesta, văzându-l, îşi urmă calea înainte, fără a se opri. Puţin după aceea trecu pe acolo un levit, care, văzând pe cel rănit, merse, de asemenea, mai departe. Nu mult după aceea, iată că se arătă pe aceeaşi cale un samarinean, om străin de legea celui jefuit de tâlhari. Acesta, cum îl văzu, i se făcu milă de dânsul şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, după ce le-a curăţat cu untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe asinul său, l-a dus la o gazdă în apropiere de acel loc, purtându-i de grijă până a doua zi. Plecând de-acolo, a dat doi dinari gazdei, zicându-i: îngrijeşte bine de dânsul şi, orice vei cheltui, îţi voi da la întoarcere!
După aceea, Mântuitorul întrebă pe legiuitor: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui jefuit de
114
tâlhari? Acesta îi răspunse: Cel care a avut milă de dânsul! Atunci Iisus a adăugat: Mergi şi fă şi tu asemenea! Din această pildă se vede că aproapele nostru este orice om, fără deosebire de credinţă.
Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. Într-una din zile, pe când Mântuitorul predica poporului, adunat de zeci de mii de oameni, ieşi un oarecare din mulţime şi-I zise: Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine! Atunci Iisus îi răspunse: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?
Apoi, grăind către ceilalţi, a zis: Luaţi seama şi vă feriţi de orice poftă de avere, căci nu în prisosul ce-l are din avuţiile sale stă viaţa şi mulţumirea cuiva!
Şi, spre a pătrunde şi mai bine înţelepciunea dumnezeieştii Sale învăţături, Mântuitorul le spuse pilda aceasta:
Unui om bogat îi rodise moşia din belşug. Atât de mare era rodul ţarinei sale, încât el îşi zise: Ce e de făcut, că n-am unde să adun roadele mele? Şi, cugetând astfel, adăugă în gând: Iată ce voi face! Voi dărâma hambarele mele şi voi zidi altele mai mari, în care voi strânge toate roadele şi bunătăţile mele. Apoi voi spune sufletului meu: „Suflete, ai bunătăţi nenumărate, adunate pentru mulţi ani! Odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte! “
Dumnezeu însă i-a grăit: O, nebune! Chiar în noaptea aceasta sufletul tău te va părăsi, şi atunci cui vor rămâne cele ce ai adunat?
Aşa se întâmplă celui ce adună comori aici, pe pământ, unde viaţa este aşa de scurtă şi trecătoare, şi nu se gândeşte şi la comorile plăcute lui Dumnezeu: faptele bune săvârşite pe pământ faţă de semenii noştri comori de care ne vom bucura în viaţa cea veşnică.
Apoi, grăind către ucenici, Mântuitorul le zise: «Iată dar pentru ce vă spun să nu vă îngrijiţi de ce veţi mânca,
115
nici de ce veţi îmbrăca în viaţa de toate zilele. Viaţa e mai mult decât hrana, şi trupul, decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi: nici nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici celar, nici grânar, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Uitaţi-vă la crini cum cresc: nici nu torc, nici nu ţes; totuşi, nici Solomon, cu toată slava lui, nu se înveşmânta ca unul dintre ei. Vindeţi averile voastre şi daţi-le milosteniei. Faceţi-văpungi care nu se învechesc — comoară nesleită în ceruri, de unde nu poatefi nicifurată, nici stricată de molii. Căci acolo unde e comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră! Iisus predică în templu. sosind sărbătoarea Corturilor, Iisus s-a suit în templu, unde a început să predice norodului învăţăturile Sale. Toţi cei care-L ascultau rămâneau uimiţi de înţelepciunea tâlcuirilor Sale şi se întrebau cu mirare: De unde-o fi ştiind Acesta Scripturile, căci carte ştim că n-a învăţat? Iar Iisus, pricepându-le gândul, le-a spus: învăţătura Mea nu este de la Mine, ci de la Cel ce M-a trimis la voi!
Iisus a predicat multe zile în biserică, şi foarte multă lume a crezut într-însul, iar arhiereii şi fariseii erau tare îngrijoraţi din această pricină. De aceea, ei se hotărâră să omoare pe Iisus, dar n-aveau curajul s-o facă făţiş, căci se temeau de popor, care asculta cu multă sete învăţăturile Mântuitorului.
Iertarea femeii păcătoase. — într-una din zile, pe când Iisus predica mulţimii în templu, cărturarii şi fariseii aduseră la Dânsul o femeie căzută în greşeală, pe care-o aflaseră păcătuind. Vrând să-L prindă cu vreo vorbă, ca apoi să aibă cu ce-L pârî, ei îi ziseră: învăţătorule, pe această femeie am prins-o păcătuind. Potrivit legii lui Moise, trebuie ucisă cu pietre. Tu ce zici? Ei se aşteptau să zică ceva împotriva legilor, dar Mântuitorul, aplecându-se jos, începu să scrie cu degetul pe pământ păcatele pârâşilor femeii. Aceştia stăruiau să-I afle părerea. Atunci Iisus le zise: Cel ce este fără păcat între voi, acela
116
să ia piatra şi s-arunce cel dintâi asupra femeii acesteia! Apoi, aplecându-se din nou, urmă să scrie mai departe pe pământ. Pârâşii femeii, auzind vorbele lui Iisus şi văzând că Mântuitorul le cunoaşte păcatele, simţiră remuşcări în sufletele lor şi se strecurară afară unul câte unul, lăsând pe Iisus singur, iar pe femeie, îngenuncheată la picioarele Sale.
Ridicându-se Iisus şi nevăzând pe cei ce pârâseră pe femeie cu atâta pornire, îi zise acesteia: Femeie, unde-ţi sunt pârâtorii? Oare nimenea nu te-a judecat a fi vinovată? — Nimenea, Doamne! răspunse femeia. — Nici eu nu te judec. Du-te şi, de acum înainte, fereşte-te să nu mai greşeşti!
Iertând pe această femeie căzută în greşeală, Mântuitorul a vrut să arate cât de mare este mila dumnezeiască şi cum Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, căruia îi lasă deschisă calea mântuirii prin pocăinţă, cale pe care pot merge deopotrivă cei ce au fost drepţi de la început şi cei ce s-au pocăit în urmă.
După aceea, Iisus a urmat a învăţa mai departe poporul adunat în jurul său. Unora dintre ascultători părându-li-se că prin vorbele Sale defaimă credinţa poporului şi bârfeşte pe Dumnezeu, [aceia] au vrut să-L lovească cu pietre. Dar El a ocolit mânia lor şi a ieşit din templu, trecând prin mijlocul mulţimii.
Vindecarea unui orb din naştere. ieşind din templu, Iisus a întâlnit un orb din naştere, pe care l-a tămăduit ungându-i ochii cu tină amestecată cu scuipatul Său. Iar după aceea l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloanului şi orbul a căpătat vedere. Şi mulţi vedeau şi nu credeau. Acest fapt s-a întâmplat într-o sâmbătă, iar fariseii şi cărturarii au iscodit în tot timpul pe cel vindecat, să facă vină lui Iisus dintr-aceasta. Aflând orbul Cine l-a vindecat, s-a dus şi s-a închinat Lui.
117
Rugăciunea domnească. pe când Iisus se ruga într-un loc tainic, unul dintre ucenici I-a cerut să-i înveţe şi pe ei cum să se roage. Iar Iisus le-a spus: Când vă rugaţi, ziceţi aşa: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean! [Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!]
Şi a mai adăugat Mântuitorul că, dacă cineva ar avea un prieten la care se va duce în miezul-nopţii să-i ceară împrumut trei pâini, că i-au picat trei prieteni de la drum şi n-are ce le pune dinainte, iar prietenul i-ar răspunde dinăuntru să nu-i tulbure somnul, că s-au culcat şi el, şi copiii săi, şi nu poate să se scoale; chiar dacă prietenul n-ar da ascultare cererii pentru prietenia lor, totuşi, dacă va stărui cu îndărătnicie, îi va împlini rugămintea numai spre a scăpa de el. Căci — a zis Mântuitorul — Eu vă zic vouă: cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Şi căruia dintre voi, cerându-i fiul său pâine, îi va da în schimb piatră? Sau, în loc de peşte, şarpe? Ori, în loc de ou, îi va da scorpie? Aşadar, dacă voi, care sunteţi răi şi totuşi daţi lucruri de folos fiilor voştri, cu atât mai vârtos Tatăl din ceruri va da Duh Sfânt tuturor acelora ce-L vor cere de la Dânsul!
Vindecarea unui îndrăcit-mut. — în vremea aceea, Iisus a izgonit dintr-un om un drac. Iar dracul acela era mut; şi, cum a ieşit, mutul a început a grăi şi mulţimea s-a umplut de mare mirare. Iar unii dintre ei ziceau: Scoate pe draci cu ajutorul lui Belzebut, stăpânul dracilor!
Alţii însă, vrând să-L ispitească, îi cereau fel de fel de semne. Prin vorbe înţelepte şi pilde minunate, Mântuitorul înfruntă pe farisei, făcându-i să se ruşineze.
118
Atunci, o femeie din mulţime, auzind cuvintele lui Iisus, strigă: Fericit pântecele care Te-a purtat şi ţâţele la care ai supt! Iar Mântuitorul i-a răspuns: Adevărat! Fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!
Iisus la sărbătoarea înnoirilor. pe când Iisus se afla în Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor, a mers la templu. Aici l-au întâmpinat Iudeii, zicându-I: Până când oare vei chinui sufletele noastre? Dacă eşti într-adevăr Hristos, spune-ne fără teamă!Iisus le-a răspuns: Eu v-am spus-o, dar voi nu vreţi să Mă credeţi. Doar lucrurile pe care Eu le săvârşesc în numele Tatălui Meu mărturisesc îndeajuns puterea Mea I însă voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele, precum v-am mai spus-o: oile Mele ascultă glasul Meu şi Eu le cunosc, iar ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţa cea veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea, căci Eu şi Tatăl una suntem!
Auzind Iudeii aceste vorbe, voiră să arunce asupra Lui cu pietre. Iisus însă le zise: Multe lucruri bune v-am arătat de la Tatăl Meu! Pentru care dintre acestea voiţi să aruncaţi cu pietre asupra Mea? Iar Iudeii i-au răspuns: Nu aruncăm noi cu pietre asupra ta pentru lucru bun, ci pentru hulă, căci Tu, om fiind, Te socoteşti pe Tine a fi Dumnezeu! Iisus a adăugat: Dacă nu săvârşesc fapte vrednice de Tatăl Meu, să nu Mă credeţi. Însă dacă săvârşesc, de nu Mă credeţi pe Mine, credeţi faptelor, ca să înţelegeţi şi să credeţi că Tatăl este întru Mine, iar Eu, întru Tatăl! Iudeii căutară din nou să-i facă rău, însă El izbuti să scape din mâinile lor.
Prânzirea lui Iisus la un fariseu. Într-una din zile, Mântuitorul fu chemat la masa unui fariseu. Şi era în zi de sâmbătă. Pe când mergea, însoţit de farisei şi legiuitori, spre casa unde avea să prânzească, îi ieşi în cale un olog. Însoţitorii lui urmăreau să vadă ce va face. Iisus, întorcându-se către ei, le zise: E îngăduit a vindeca sâmbăta sau nu? Iar ei au tăcut. Atunci, Mântuitorul, apropiindu-se
119
de olog, îl vindecă. După aceea grăi iarăşi către ei: Dacă ar cădea în fântână asinul sau boul unuia dintre voi în ziua sâmbetei oare nu l-aţi scoate îndată? Nimeni însă nu I-a putut răspunde.
Intrând la masa fariseului, Iisus văzu cum fiecare căuta locul cel mai de cinste. Atunci, El grăi către dânşii: Când eşti chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza la locul cel mai de frunte, ca nu cumva, venind altul mai de cinste decât tine, să-ţi zică stăpânul casei: „Dă acestuia locul tău!” Căci atunci cu umilire vei lua locul cel mai dinspre coadă. Ci, când eşti chemat, dacă te duci, aşază-te la locul cel mai de la coadă, ca astfel, venind cel ce te-a chemat, să-ţi zică: „Prietene, aşază-te mai în frunte!“ Atunci cinstea ta va fi mult mai mare faţă de cei cu care te afli laolaltă! Căci cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa!
Ospăţul cel mare. — în acelaşi timp spuse fariseilor această pildă:
Un om oarecare a făcut o masă mare, la care a chemat o sumă de lume. La vremea mesei, a trimis pe sluga sa să vestească pe cei chemaţi că toate sunt gata şi să vină. Fiecare însă a început a se lepăda, născocind fel de fel de pricini: unul că a cumpărat o ţarină şi vrea să se ducă s-o vadă, altul că a cumpărat cinci perechi de boi şi vrea să se ducă să-i încerce, celălalt că s-a căsătorit şi nu vrea să-şi lase femeia singură. Venind înapoi, sluga spuse stăpânului său acestea.
Mâniindu-se, stăpânul porunci slugii sale să iasă la răspântiile uliţelor şi să aducă la masa sa săracii, betegii, şchiopii şi orbii pe care-i va întâlni. Şi, împlinind porunca stăpânului, sluga veni de-i spuse că tot au mai rămas locuri la masă. Iar domnul a zis slugii să iasă din nou la drum şi s-aducă cu sila pe cei [pe] care-i va afla în cale, spre a umple casa sa, căci, a adăugat el: Nici unul dintre bărbaţii care au fost chemaţi întâi nu va gusta din cina mea!
120
Cei chemaţi la nunta împărătească. — Şi iarăşi a spus Mântuitorul pilda aceasta:
Împărăţia cerului se aseamănă omului împărat care, făcând nuntă fiului său, a trimis slugile sale în două rânduri să cheme pe cei poftiţi la nuntă. Întâia oară, aceştia au spus că nu vor să vină; a doua oară, unul a plecat la holda sa, altul la negoţul său, iar al treilea, prinzând slugile împăratului, le-a bătut şi apoi le-a ucis. Aflând împăratul acestea, s-a mâniat grozav şi, trimiţând oştile sale, a omorât pe ucigaşii aceia, iar cetatea lor a nimicit-o cu foc.
După aceea a trimis împăratul slugile sale şi au chemat la răspântiile uliţelor pe toţi câţi i-au aflat. Şi au venit şi buni, şi răi, umplând sala ospăţului.
Intrând împăratul să privească pe cei ce ospătau, văzu acolo pe unul ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Vorbind către el, îi zise: Prietene, cum ai intrat aici fără a avea haină de nuntă? Acesta însă nu răspunse nimic. Atunci împăratul porunci slugilor sale să-l ia, să-l lege de mâini şi de picioare, şi să-l arunce în întunericul cel mai de din afară, unde va fi plângere şi scrâşnire a dinţilor, căci mulţi sunt chemaţi şi puţini aleşi.
Ispita fariseilor. — în vremea aceea, fariseii se înţeleseseră să prindă prin viclenie pe Iisus în vorbă. Ei trimiseseră pe oamenii lor să-L iscodească. Aceştia îi ziseră: Învăţătorule, ştim că într-adevăr eşti drept şi calea Domnului o înveţi, şi de nimeni nu Te temi, căci nu cauţi în faţa oamenilor. Aşadar, spune-ne, Tu ce crezi: se cade să dăm dajdie cezarului sau nu?
Iar Iisus, cunoscându-le gândul, le zise: Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul dajdiei! Şi ei i-au adus un dinar. Iar Mântuitorul le-a zis: Al cui e chipul acesta şi scrisul de pe el? Ei i-au răspuns:Ale Cezarului! Atunci Iisus a adăugat: Daţi dară, cezarului, cele ce sunt ale cezarului; iar lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu!
121
Iar un fariseu, apropiindu-se de Iisus, îi zise: învăţătorule, care e cea mai mare poruncă din lege? Iar Mântuitorul i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău! Aceasta este întâia şi cea mai de seamă poruncă! Iar a doua, la fel ca aceasta, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. “ în aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii!
Şi, fiind adunaţi acolo toţi fariseii, Iisus i-a întrebat: Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este? Iar ei i-au răspuns: Al lui David! Atunci Iisus a adăugat: Dar David cu Duhul îl numeşte Domn, căci zice: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale! “ Deci, dacă David îl numeşte pe El Domn, atunci Fiul cum este?
Şi nimeni n-a putut să-i răspundă nici un cuvânt. De atunci n-a mai fost tulburat de ispitele fariseilor!
Pilda cu oaia cea pierdută. În vremea când Iisus se afla în Ierusalim, s-au apropiat de Dânsul vameşii şi păcătoşii ca să-L asculte. Fariseii şi cărturarii începură a cârti, vorbind între ei: Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei! Şi, înţelegând Mântuitorul gândul lor, grăi către mulţime: Eu sunt păstorul cel bun, care şi sufletul său şi-l pune pentru oile sale! Oile Mele înţeleg glasul Meu! Eu le cunosc pe ele şi ele Mă urmează… Eu mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea se cade a le aduce. Ele vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor!
Apoi le spuse pilda aceasta:
Care om având o sută de oi şi pierzând una dintre ele nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi pleacă să o caute pe cea pierdută până o află? Iar dacă o găseşte, o ridică pe umerii săi cu bucurie şi o aduce acasă. Apoi, chemându-şi prietenii şi vecinii, le zice: Bucuraţi-vă împreună
122
cu mine, că am găsit oaia cea pierdută! După aceea, Mântuitorul adăugă: Adevărat vă grăiesc! Mai multă bucurie este în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie să se pocăiască!
Pilda cu drahma cea pierdută. mântuitorul mai spuse pilda cu femeia care, având zece drahme, dacă pierde una, aprinde lumânarea şi, măturând casa, o caută cu tot dinadinsul până o află; iar dacă o găseşte, îşi cheamă prietenele şi vecinele, ca să se veselească împreună pentru găsirea drahmei.
Fiul risipitor. printre alte pilde, Mântuitorul mai povesti şi pe aceea a fiului risipitor, în care ni se spune că un părinte avea doi feciori. Cel mai tânăr ceru tatălui său partea sa de avere şi plecă în lume, unde o risipi în tot felul de desfătări. Fiind foamete mare în ţara unde se afla el, se băgă porcar la un om din partea locului. Căindu-se de faptele sale, se hotărî să se întoarcă la tatăl său şi, rugându-l să-l ierte, să-i ceară a-l primi în rândul slugilor. Când îl văzu tatăl său, se bucură negrăit de mult şi făcu masă mare în cinstea lui. Venind fiul cel mare de la treaba câmpului, se mânie grozav când află pricina ospăţului. Dar tatăl său îi potoli mânia spunându-i că, până atunci, toate ale sale au fost şi ale lui; şi deci, se cade ca acum să se bucure cu toţii, întrucât fratele cel mic mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!
Din aceste pilde vedem că bucuria Tatălui Ceresc e deopotrivă faţă de cel păcătos care se pocăieşte şi faţă de cel statornic în credinţă.
Bogatul nemilostiv şi Lazăr cel sărac. de asemenea, Mântuitorul a spus şi pilda aceasta:
Trăia odată un om putred de bogat, care se îmbrăca numai în purpură şi alte lucruri scumpe. Veselia şi belşugul domneau neîncetat la masa lui. Şi era şi un sărac,
123
anume Lazăr, bolnav şi cu trupul acoperit de bube, care zăcea la scara casei acelui bogat; şi ar fi dorit să se sature măcar din rămăşiţele ce cădeau de la masa bogatului, dar nici acelea nu voia să i le dea. Mai miloşi erau câinii care veneau de-i lingeau rănile decât acel avut nemilostiv.
Şi s-a întâmplat că săracul a murit şi sufletul lui a fost dus de sfinţii îngeri în sânul lui Avraam. Murind şi bogatul, sufletul lui fu dus în iad şi supus la munci grele. Ridicându-şi ochii săi, văzu în depărtare pe Avraam, iar pe Lazăr, în sânul său. Atunci el strigă: Părinte Avraam, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că amar mă chinuiesc în văpaia aceasta!
Iar Avraam i-a răspuns: Fiule, adu-ţi aminte că în viaţa ta ai avut din toate cele bune, iar Lazăr, numai cele rele. Acum, el se desfată, iar tu te chinuieşti. Şi, afară de asta, între noi şi voi s-a adâncit prăpastie mare, ca aceia ce vor căuta să meargă de la noi la voi să nu poată, şi nici de acolo la noi să nu poată trece nimeni!
Şi a mai adăugat bogatul: Rogu-te, dar, părinte, ca să-l trimiţi pe dânsul la casa tatălui meu, că mai am încă cinci fraţi, şi să le spună să caute să nu vină şi ei în acest loc de munci! Iar Avraam i-a zis: Să asculte pe Moise şi pe prooroci! Bogatul însă a adăugat: Nu, părinte Avraame! Dacă va merge cineva dintre cei morţi la dânşii, se vor pocăi! Dar Avraam i-a răspuns: Dacă nu ascultă ei de Moise şi de prooroci, chiar de ar învia cineva din morţi, tot necredincioşi vor rămâne!
Sluga cea nemilostivă. Într-una din zile, pe când Mântuitorul vorbea ucenicilor Săi despre datoria oricărui om de a fi iertător cu cei greşiţi, Petru îl întrebă: Doamne, de câte ori se cade să iert greşelile săvârşite faţă de mine de fratele meu? Oare până de şapte ori? Iar Iisus i-a
124
răspuns: Nu-ţi spun până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte!
Ca să facă pe cei ce-L ascultau să priceapă datoria fiecăruia de a ierta pe cei îndatoraţi sau greşiţi cu ceva faţă de ei, Mântuitorul spuse pilda următoare:
împărăţia cerului se aseamănă omului-împărat, care, luând socoteala slugilor sale, a aflat pe unul care-i datora zece mii de talanţi. Şi a poruncit să fie vânduţi robi şi el, şi femeia sa, şi copiii lui, şi tot avutul său, spre a-şi plăti datoria. Atunci sluga aceea, îngenunchind, rugă pe stăpânul său să-l mai îngăduie puţin şi-i va plăti toată datoria. Văzând umilinţa lui, împăratul s-a milostivit şi l-a slobozit pe el, iertându-i datoria.
Şi, ieşind sluga aceea de la împărat, a întâlnit în calea sa pe unul ce-i datora o sută de dinari. Şi, oprindu-l, îl luă de gât şi-i ceru ameninţător să-i plătească datoria. Acesta, căzând la picioarele lui, îl rugă să-l mai îngăduie şi-i va plăti. Iară el n-a vrut cu nici un chip, ci l-a aruncat în temniţă, până-i va plăti datoria.
Iar tovarăşii săi, văzând acestea, s-au întristat grozav şi, venind la împăratul şi stăpânul lor, i-au spus cele ce s-au întâmplat. Atunci împăratul, chemând pe sluga cea nemilostivă, îi zise: Slugă vicleană, eu ţi-am iertat ţie toată datoria pentru că tu m-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi ţie să-ţi fie milă de tovarăşul tău, precum şi mie mi-a fost milă de tine? Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a supus muncii până-şi va plăti datoria.
Sfârşind pilda, Mântuitorul zise: Aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă de nu veţi ierta fiecare fratelui vostru din toată inima voastră greşelile sale!
Văduva şi judecătorul cel aspru. vrând să arate poporului cât de mare este puterea stăruinţei, Mântuitorul spuse pilda aceasta:
Era într-o cetate un judecător care nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina. Tot în
125
cetatea aceea trăia o văduvă care venea la dânsul întruna, zicându-i: Scapă-mă de pârâşul meu! El însă n-o băgă în seamă multă vreme. Într-una din zile, sătul de atâtea rugăminţi, el îşi zise: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva asta mă tulbură întruna, voi scăpa-o de vrăjmaşul ei, spre a nu mă tot supăra cine ştie până când! Şi i-a făcut dreptate! Spunând acestea, Mântuitorul zise: Dacă judecătorul cel nedrept a grăit astfel, oare Dumnezeu nu va izbăvi pe aleşii Săi care strigă către Dânsul ziua şi noaptea, deşi-i rabdă îndelung? Deci, luaţi aminte ce vă spun: izbăvirea lor se va face curând!
Fariseul şi vameşul. Într-una din zile, vorbind despre cei ce se fălesc că sunt oameni drepţi şi defaimă pe ceilalţi zicând că sunt păcătoşi, Mântuitorul spuse pilda aceasta:
Doi oameni au mers la templu să se roage: unul era fariseu, celălalt, vameş. Fariseul, ţinând capul ridicat în sus şi privind cu trufie, se rugă astfel: Mulţumescu-Ţi, Doamne, că nu sunt ca şi ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig!
în acelaşi timp, vameşul, care stătea mai la o parte şi nu îndrăznea să-şi ridice nici măcar privirile spre cer, bătându-şi pieptul, zicea: Dumnezeule, fi milostiv cu mine, păcătosul! După aceea, Mântuitorul a adăugat: Mai îndreptat s-a întors vameşul la casa sa decât fariseul. Căci tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa!
învierea lui Lazăr. pe când Iisus propovăduia în Betania a fost găzduit la două surori, Marta şi Maria. Îmbolnăvindu-se greu fratele lor, Lazăr, ele trimiseră ştire lui Iisus să vină să-l vadă. Sosind cu întârziere, Mântuitorul a aflat pe Lazăr mort şi înmormântat de patru zile. Văzând atâta jale, i-a spus Martei că Lazăr va învia. Mergând
126
la mormânt, a venit aici şi Maria. Mormântul era într-o peşteră, iar peştera era acoperită cu o piatră foarte grea. Iisus a zis să se ridice piatra de pe mormânt şi aşa s-a făcut. După ce s-a rugat Tatălui Ceresc, a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul din peşteră aşa cum fusese înfăşurat la înmormântare. Toţi cei de faţă s-au minunat şi au crezut în puterea Lui, iar arhiereii şi fariseii, aflând despre aceasta, au adunat sfat şi au hotărât să-L omoare. Din această pricină, Iisus s-a retras în oraşul Efraim, aproape de pustiu.
Vindecarea celor zece leproşi. În vremea aceea, mergând Iisus la Ierusalim, a trecut prin Samaria şi Galileea. Într-un sat, I-au ieşit în cale zece leproşi, care s-au rugat să-i tămăduiască, iar Iisus i-a trimis la preoţi. Pe drum, ei s-au lecuit şi din zece a venit numai unul care era Samarinean — să-I mulţumească. Şi i-a zis Iisus acestuia: Scoală-te şi mergi. Credinţa ta te-a mântuit!
Binecuvântarea pruncilor. Într-una din zile, adunându-se popor mult în jurul Mântuitorului ca să asculte sfintele Sale învăţături, unele mame aduseră şi pe copiii lor, ca să-şi pună mâinile pe dânşii. Ucenicii însă înfruntară pe cele ce-i aduceau. Auzind Iisus vorbele ucenicilor Săi, le zise: Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! Căci adevăr grăiesc vouă: cel ce nu va primi împărăţia cerului ca un prunc, acela nu va intra într-însa!
Tânărul bogat. În timpul acela veni la Iisus un tânăr foarte bogat şi-L întrebă ce trebuie să facă spre a moşteni viaţa veşnică. Atunci Mântuitorul îi zise: De voieşti să intri în viaţa cea veşnică, păzeşte poruncile! Acela a întrebat: Care? Mântuitorul i-a răspuns: Să nu fii desfrânat! Să nu ucizi! Să nu [faci] mărturie mincinoasă. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Ce mai trebuie săfac?
127
Auzind Iisus acestea, zise: încă una îţi mai lipseşte! De voieşti săfii desăvârşit, mergi, vinde tot avutul tău şi dă-l săracilor, apoi vino şi-Mi urmează Mie.
Auzind acestea, tânărul s-a întristat şi a plecat mâhnit, căci avea bogăţii numeroase. Văzând Iisus că tânărul s-a îndepărtat îndurerat, privind în jurul său, zise către ucenici: Cu greu va intra bogatul în împărăţia cerurilor!
Pilda cu lucrătorii viei. Într-una din zile, Mântuitorul spuse ucenicilor Săi pilda cu lucrătorii viei. El povesti cum stăpânul unei vii a tocmit în cinci rânduri, la ceasuri diferite — dimineaţa, în ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea lucrători pentru via sa. Seara, la plată, le-a plătit tuturor deopotrivă. Cei tocmiţi de dimineaţă cârtiră că le-a plătit tot cât la cei veniţi în ceasul al unsprezecelea. Atunci stăpânul viei le spuse că el le-a plătit atât cât s-au învoit; cât despre ceilalţi, le zise că socoteşte că este un drept al lui să folosească banul său cum va voi.
Prin aceasta ni se arată că, în împărăţia cerurilor, drepţii şi pocăiţii vor fi primiţi: şi cei de pe urmă, ca şi cei dintâi.
în drum spre Ierusalim. În vremea aceea, Iisus a pornit, cu cei doisprezece apostoli, spre Ierusalim. Pe drum, le prevesti din nou tot ce avea să I se întâmple până la înviere. El le zise: Iată, ne suim în Ierusalim, unde se vor împlini toate cele scrise de prooroci despre Fiul omului: că se va da neamurilor şi se va batjocori şi se va ocărî şi se va scuipa. Şi, bătându-L, îl vor omorî, iar a treia zi va învia! Ei însă nu pricepeau nimic din vorbele Mântuitorului. Pe când se apropiase de Ierusalim, un orb auzi norodul că trece Iisus. El se rugă cu glas mare să-l vindece. Chemându-l la Sine, Iisus îi zise: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit! Iar orbul văzu şi-L urmă, slăvind pe Dumnezeu.
128
Ajungând la Ierihon, fu întâmpinat de o mare mulţime de oameni. Zaheu, mai-marele vameşilor, un om foarte bogat, dorea să-L vadă şi el, însă, fiind mărunt de stat, nu putea să se ridice deasupra celorlalţi. Atunci el merse în calea Mântuitorului şi se urcă într-un dud spre a-L vedea când va trece pe acolo. Ajungând în dreptul acela, Iisus îl văzu şi îi zise: Zaheie, coboară-te degrabă, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu! Auzind acestea, Zaheu s-a coborât îndată şi a primit la dânsul pe Mântuitorul cu mare bucurie. Iar cei ce-L însoţeau ziceau: A intrat să găzduiască la un om păcătos! Zaheu, sculându-se, a grăit către Iisus: Doamne, iată, dau jumătate din avuţia mea săracilor, iar de am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi voi întoarce împătrit!Atunci Mântuitorul zise: Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia, pentru că şi acesta fiul lui Avraam este. Că a venit Fiul omului să caute şi să mântuiască pe cel pierdut!
Iisus în Betania. — Cu şase zile înainte de Paşte, Iisus a venit în Betania şi a [fost] găzduit la Lazăr cel înviat din morţi şi la surorile sale, Marta şi Maria. Într-una din zile, El se afla la cină, la un oarecare Simon leprosul, împreună cu ucenicii Săi şi cu Lazăr. Pe când Marta îi slujea la masă, Maria luă un vas cu o litră de mir de nard curat de mare preţ, unse picioarele lui Iisus, apoi le şterse cu părul capului său. Iar casa se umplu de mirosul plăcut al mirului.
Atunci, Iuda Iscarioteanul — unul dintre apostolii Mântuitorului, însărcinat cu păstrarea darurilor pe care le primea pentru săraci spuse că ar fi fost mai bine să se fi vândut acel mir, iar banii să-i fi împărţit săracilor. Dar Iisus, care îl ştia că nu din milă pentru săraci vorbeşte aşa, ci ca să strângă bani cât mai mulţi din care să aibă ce fura, îi zise: De ce supăraţi această femeie? Lăsaţi-o! Pe săraci îi veţi avea pururea cu voi spre a-i ajuta, pe
129
câtă vreme pe mine nu Mă veţi avea lângă voi! Aceasta, vărsând mirul ei peste trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut aceasta. Adevăr grăiesc vouă: oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea se va spune şi ce-a făcut aceasta întru pomenirea ei!
Intrarea lui Iisus în Ierusalim. mergând Iisus spre Ierusalim, când ajunse aproape de Muntele Măslinilor, trimise pe doi din ucenicii Săi spre a-I aduce o asină cu mânzul său din satul vecin. Aducând asina, şi-au pus veşmintele lor pe ea. Iar Mântuitorul, încălecând, a intrat în Ierusalim în strigătele de slăvire ale mulţimii, care aşternea în calea Sa haine şi ramuri de copaci, strigând: Osana, fiul lui David! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!
După ce a intrat în oraş, a mers la templu, unde se adunaseră o sumă de orbi şi şchiopi, veniţi la Dânsul ca să-i vindece. Văzând arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcea, precum şi cât era de slăvit de popor, au prins ură împotriva Lui.
După aceea s-a întors iarăşi în Betania. A doua zi a venit din nou la Ierusalim cu ucenicii Săi şi, mergând la templu, a izgonit afară pe toţi cei ce făceau negoţ în casa Domnului. Din acea zi, Iisus începu a propovădui mulţimii învăţăturile Sale chiar în templu. Şi veniră la El o sumă de farisei şi cărturari care încercară prin vicleşug să-L prindă cu vorbe de pe urma cărora să-I aducă învinuiri. Însă Iisus le pricepuse gândul şi întotdeauna le răspundea în aşa chip că n-aveau ce să zică, ba se minunau chiar ei de înţelepciunea pildelor Sale.
Iisus propovăduia ziua în Ierusalim, iar seara se întorcea în Betania.
Blestemarea smochinului. a doua zi, venind cu ucenicii Săi din Betania spre Ierusalim, pe cale a flămânzit. Şi, văzând un smochin în marginea drumului,
130
căută să ia câteva roade, dar, neaflând nici una, ci numai frunze, zise: De-acum să nu mai rodeşti în veci! şi îndată smochinul s-a uscat. Iar ucenicii se minunară grozav de această întâmplare. Pricepându-le gândul, Mântuitorul le zise: Adevăr grăiesc vouă! De veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, nu numai minuni ca uscarea smochinului veţi face, ci chiar muntelui acestuia, de-i veţi zice: „Ridică-te şi te aruncă în mare! “, şi se va face. Şi orice veţi cere cu rugăciune şi încredere veţi avea!
Ajutorul dat de cei doi fii tatălui lor. pe când Iisus propovăduia în templu, spuse arhiereilor şi bătrânilor pilda aceasta:
Un om avea doi feciori. Mergând la cel dintâi, îi zise: Vii astăzi să-mi dai ajutor la vie? Iar acesta îi răspunse că nu va putea veni. Mai târziu, părându-i rău, se duse la via tatălui său spre a-i ajuta. Mergând la celălalt fiu, îi zise acelaşi lucru. Acesta îi spuse că va veni, dar n-a venit!
Apoi a întrebat: Care dintre aceşti doi fi au împlinit dorinţa tatălui lor? Iar cei ce-L ascultau i-au răspuns: Cel dintâi! Mântuitorul a adăugat: Adevăr grăiesc vouă! Vameşii şi femeile desfrânate vor merge mai înainte de voi întru împărăţia lui Dumnezeu. Că a venit la voi Ioan şi v-a arătat calea dreptăţii, şi nu l-aţi ascultat, iar vameşii şi femeile păcătoase i-au urmat învăţăturile, pe când voi nu v-aţi căit nici o clipă nici după aceea!
Vierii cei răi. — De asemenea, le mai spuse şi pilda aceasta:
Un om gospodar a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard şi a rânduit într-însa teasc pentru scos vinul din struguri. După ce-a zidit un turn pentru pază, a dat-o în seama lucrătorilor s-o îngrijească; iar el a plecat departe de-acolo. Când s-a apropiat vremea culesului viei, a trimis pe slugile sale să ia rodul ei. Lucrătorii, prinzând
131
slugile, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe al treilea l-au ucis cu pietre. Trimiţând alte slugi, mai numeroase [decât] cele dintâi, şi acelea au păţit la fel. Mai târziu a trimis chiar pe fiul său, zicându-şi: De fiul meu cred că se vor ruşina! însă lucrătorii, văzând pe fiul stăpânului lor, şi-au zis: Iată, a sosit şi moştenitorul! Veniţi să-l omorâm şi să stăpânim noi moştenirea sa!. Şi, prinzându-l, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Apoi Mântuitorul a întrebat: Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? Iar cei ce-L ascultau i-au răspuns: Va pierde pe cei răi şi va da via sa altor lucrători, care vor da rodul viei la timpul său! Atunci Iisus a adăugat: De aceea, să ţineţi minte că voi nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu ci ea va fi dată neamului aceluia care va îngriji de rodul ei la timp.
Văzând arhiereii şi fariseii că pildele Lui sunt îndreptate împotriva lor, cugetară să-L piardă pe El, însă se temeau de popor, pentru că-L avea pe Dânsul ca pe un prooroc.
Cele zece fecioare. spre a face pe cei ce-L ascultau să priceapă că fiecare trebuie să fie gata în orice timp pentru ziua cea de judecată, Mântuitorul le spuse pilda aceasta:
împărăţia cerurilor se aseamănă celor zece fecioare care, luându-şi candelele lor, au ieşit întru întâmpinarea mirelui. Şi cinci dintre ele erau înţelepte, iar celelalte cinci erau nebune. Cele nebune, plecând cu candelele lor, n-au luat cu dânsele untdelemnul de care aveau nevoie, pe când cele înţelepte au luat cu dânsele untdelemn în vasele lor. Zăbovind mirele, ele au adormit. Pe la miezul-nopţii, strigăt mare s-a auzit: Iată mirele vine, ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci cele zece fecioare s-au sculat şi şi-au aprins candelele lor. Iar cele nebune au cerut celor înţelepte să le dea şi lor untdelemn, că numai cel din candele nu le ajunge. Cele înţelepte le-au răspuns:
132
« Dacă nu ne va ajunge nici nouă, nici vouă?! Mergeţi mai bine şi cumpăraţi de la negustori!
Pe când ele s-au dus să cumpere, a sosit mirele, care a luat cu dânsul la nuntă numai pe cele cinci fecioare înţelepte şi a poruncit să se închidă uşa. Mai târziu, venind şi celelalte fecioare, ziseră: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! Iar el le-a răspuns că nu le cunoaşte pe ele şi a adăugat: Pentru aceea, privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului!
Pilda talanţilor. tot în vremea aceea, Mântuitorul a spus pilda aceasta:
Un om, plecând departe de ţară, a chemat slugile sale şi le-a încredinţat avutul său. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar celuilalt, unul fiecăruia după puterea lui. După aceea a plecat.
Cel ce luase cinci talanţi s-a dus şi, făcând negoţ cu ei, a câştigat alţi cinci talanţi. Cel de-al doilea a făcut şi el tot aşa şi a câştigat doi talanţi. Cel de-al treilea s-a dus şi a făcut o groapă în pământ în care a ascuns banii stăpânului său.
După multă trecere de vreme s-a întors stăpânul slugilor acelora şi le-a chemat să-şi dea socoteală fiecare de felul cum s-au folosit de avutul său.
Venind cel cu cinci talanţi, a dat domnului său încă cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată, am dobândit alţi cinci talanţi cu ei! Stăpânul i-a zis: Bine, slugă bună şi credincioasă! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune! Intră întru bucuria domnului tău!
Venind cel de-al doilea, a bucurat la fel pe domnul şi stăpânul său, care l-a aşezat lângă cel cu cinci talanţi.
Când veni rândul celui de-al treilea, care primise un talant, acesta zice: Doamne, te-am ştiut om aspru: seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit. Temându-mă,
133
m-am dus de am ascuns talantul în pământ. Iată-l! Primeşte ce e al tău!
Atunci, stăpânul său i-a răspuns: Slugă vicleană şi leneşă, ai ştiut că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am risipit. Trebuia dar să fi dat argintul meu schimbătorilor şi, venind eu, aş fi luat al meu cu dobândă! Vorbind către slugile sale, zise: Luaţi dar de la el talantul ce-l are şi daţi-l celui ce are zece. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi. Iar celui ce n-are i se va lua şi ceea ce i se pare că are. Pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor!
Judecata cea de pe urmă. răspândind mai departe învăţăturile Sale, Mântuitorul a zis:
Când va veni Fiul omului întru slava sa şi toţi sfinţii îngeri cu dânsul, atunci va şedea pe scaunul măririi Sale, şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile. Şi le va despărţi pe unele de altele, după cum desparte păstorul oile de iezi, şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar iezii, de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvântaţii părintelui Meu, şi moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii. Că flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi găzduit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi îngrijit, în temniţă am fost şi v-aţi coborât la Mine! Iar cei drepţi vor întreba: Doamne! Când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat de băut? Sau când străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Ori bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Atunci împăratul le va răspunde: Adevăr vă grăiesc: întrucât aţi făcut acestea unuia dintre fraţii Mei mai mici şi semeni ai voştri, Mie Mi-aţi făcut!
Iar celor de-a stânga le va zice: Plecaţi din faţa Mea, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului
134
şi îngerilor lui. Că flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă am fost şi nu M-aţi cercetat! Iar aceştia vor răspunde, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu te-am slujit? Şi împăratul le va zice: Adevăr vă grăiesc: întrucât n-aţi făcut acestea unuia dintre fraţii Mei mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!
Aceştia vor merge în munca veşnică, iar drepţii, în viaţa veşnică!
11. Patimile şi moartea lui Iisus
Sfatul vrăjmaşilor lui Iisus.-Mai bine de trei ani a răspândit Mântuitorul sfintele sale învăţături. Preoţii şi cărturarii evrei, îngrijoraţi de marea Sa înrâurire asupra mulţimii, se hotărâră să-L piardă. În urma unui sfat făcut la arhiereul Caiafa, se înţeleseră să-l prindă prin vicleşug şi să-L omoare. Temându-se însă de tulburarea poporului, care-L avea pe el ca un prooroc, hotărâră îndeplinirea acestui plan după trecerea sărbătorilor Paştelui. În ajutorul lor veni şi Iuda Iscarioteanul, care, împins de nesăţioasa-i poftă de arginţi, merse la arhierei şi le zise: Ce-mi daţi voi mie ca să vi-L dau pe El vouă? Iar ei i-au făgăduit treizeci de arginţi, preţ cu care el s-a învoit. De atunci, Iuda aşteptă prilejul ca să-L poată da pe Iisus în mâinile vrăjmaşilor Săi.
Cea din urmă cină. — în ajunul Paştelui evreiesc, Mântuitorul, fiind întrebat unde vor mânca Paştele, zise lui Petru şi lui Ioan: Mergeţi în cetate şi, cum veţi intra
135
în oraş, veţi întâlni în calea voastră un om ducând un vas de pământ cu apă. Ţineţi-vă după dânsul până la casa în care va intra. Sosind acolo, duceţi-vă la stăpânul casei şi spuneţi-i: „învăţătorul vrea să facă Paştele, împreună cu ucenicii Săi, la tine. Unde ar putea să mănânce cu dânşii mielul pascal? “ Şi el are să vă arate îndată un foişor mare, aşternut gata. Acolo veţi face pregătirile! Şi ucenicii au făcut întocmai cum le poruncise Iisus. Către seară sosi şi Mântuitorul, cu ceilalţi ucenici.
Spălarea picioarelor. după datina evreiască, cineva trebuia să spele înainte de masă picioarele celor ce mâncau. Însă, fiindcă nici unul dintre apostoli nu voia să ia asupră-şi această sarcină, Hristos se sculă de la masă şi, încingându-se cu fota, luă ştergarul, turnă apă în spălător şi merse să spele picioarele ucenicilor Săi. Când sosi la Petru, acesta-I zise: Doamne, oare Tu vrei să-mi speli picioarele? Mântuitorul însă i-a răspuns: Tu nu ştii ce fac Eu acum, însă vei afla-o mai târziu! Atunci Petru a adăugat: Nu-mi vei spăla picioarele mele niciodată! Dar Iisus i-a răspuns: Dacă Eu nu te voi spăla, nu vei avea parte de Mine! Petru zise iarăşi: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul! Atunci Iisus a adăugat: Cel curat nu are trebuinţă să-şi spele decât picioarele şi este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi! Zicând aceasta, El se gândea la Iuda.
Mântuind de spălat picioarele tuturor, s-a aşezat la masă. Apoi, grăind către ucenicii Săi, zise: Ştiţi voi ce am făcut? Voi Mă numiţi pe Mine învăţător şi Domn, şi bine ziceţi, că aşa sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, tot astfel sunteţi şi voi datori unul faţă de altul să vă spălaţi picioarele! Căci pildă am vrut să vă dau că, după cum Eu v-am făcut vouă, şi voi sunteţi datori săfaceţi! Prin spălarea picioarelor, Mântuitorul a vrut să dea pildă de smerenie şi, totodată, să statornicească penitenţa
136
sau pocăinţa cea premergătoare cuminecării cu trupul şi sângele Său prin sfânta împărtăşanie.
Darea în vileag a vânzătorului. grăind mai departe, Iisus zise ucenicilor Săi: Am avut mare dorinţă să mănânc Paştele acesta împreună cu voi înainte de pătimirea Mea, căci să ştiţi că unul dintre voi mă va vinde! Iar ei au început a se întrista şi a se întreba între dânşii: Cine-o fi acela?! Atunci Mântuitorul a adăugat: Cel ce întinge cu Mine în blid, acela este! Fiul omului va merge pe drumul ce-I este rânduit de soartă, dar vai de omul acela prin mijlocirea căruia El va fi vândut… Mai bine i-ar fi fost de nu s-ar fi născut! Auzind aceasta, Iuda întrebă: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Dar Iisus i-a răspuns: Adevărgrăişi! însă ce ai săfaci, fă mai curând! Iară ceilalţi ucenici n-au priceput ce-a vrut să zică.
Cina. Începând a mânca, Mântuitorul luă pâinea şi, binecuvântând-o, o rupse şi o dădu ucenicilor Săi, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor! Apoi, luând paharul, a mulţumit ucenicilor Săi şi le-a dat dintr-însul, zicându-le: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor!
Plecând Iuda de la masă, Iisus zise către ceilalţi ucenici: Acum s-a preamărit Fiul omului şi Dumnezeu s-a slăvit printr-însul. Fiilor, doar puţin timp mai suntem împreună. Din nou vă poruncesc să vă iubiţi unii pe alţii după cum v-am iubit Eu. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă va fi dragoste între voi!
După aceea, Iisus vorbi apostolilor Săi despre ducerea Sa la Tatăl ceresc ca să pregătească loc ucenicilor Săi, despre strânsa Lui legătură cu dânşii, despre trimiterea Mângâietorului care să-i conducă pe calea adevărului şi altele.
137
înainte de a se scula de la masă, Petru întrebă pe Iisus unde se va duce. Iar Mântuitorul i-a răspuns: Unde Mă duc Eu tu nu poţi veni acum cu Mine! Iar Petru a adăugat: Doamne, de ce nu pot veni cu Tine acum? Sufletul mi-l pun pentru Tine! Chiar dacă toţi se vor despărţi de Tine, eu niciodată nu mă voi despărţi! Atunci Iisus răspunse: Adevărat îţi grăiesc: chiar în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine! Petru însă zise: Chiar de ar trebui să mor cu Tine şi nu mă voi lepăda! Acelaşi lucru îl mărturisiră şi ceilalţi ucenici.
Rugăciunea din grădina Ghetsimani. — După ce Mântuitorul dădu ucenicilor Săi cele din urmă sfaturi şi îndemnuri, ieşi din cetate însoţit de discipolii Săi şi merse spre grădina satului Ghetsimani, în care se adunau, de obicei, Iisus şi cu ucenicii Săi. Despre acest loc ştia şi Iuda. Ajungând la grădină, zise celorlalţi ucenici: Şedeţi aici, iar Eu Mă duc să Mă rog mai încolo! Luând cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, se retrase mai într-o parte a grădinii şi le spuse: Sufletul Meu este întristat de moarte. Rămâneţi aici, privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită! Apoi, depărtându-se puţin de ei, căzu în genunchi, cu faţa la pământ, şi se rugă, zicând: Părinte, de este cu putinţă, fă să treacă paharul acesta de la Mine, însă nu după cum voiesc Eu, ci după cum voieşti Tu! După aceea, venind la ucenicii Săi, pe care-i află dormind, zise: Simone, tu dormi? Nici un ceas nu putuşi să priveghezi cu Mine? Străjuiţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită, căci duhul veghează, iar trupul este neputincios!
Şi, mergând a doua oară să se roage, zise: Părinte, dacă nu poate fi luat paharul acesta de la Mine fără să-l beau, fie voia Ta! Apoi veni iarăşi la ucenicii Săi, pe care-i află din nou dormind, căci erau obosiţi şi îndureraţi din cale-afară. Lăsându-i să doarmă, s-a dus să se roage pentru a treia oară în acelaşi chip. Şi, fiind grozav
138
de întristat, s-a rugat şi mai stăruitor să treacă mai degrabă ceasul acela. În acele clipe, un înger din cer s-a arătat spre a-L întări. Şi suferinţa Lui era aşa de mare, că-i picura sudoarea de pe faţă ca broboanele de sânge.
Venind pentru a treia oară la ucenici, le zise: De acum puteţi să dormiţi şi să vă odihniţi! Iată, s-a apropiat ceasul în care Fiul omului va fi dat pe mâinile păcătoşilor! Sculaţi-vă, să mergem, căci cel ce M-a vândut s-a apropiat!
Prinderea lui Iisus. pe când Iisus îşi deşteptă ucenicii, iată că Iuda Iscarioteanul unul din cei doisprezece ucenici ai Săi sosi, împreună cu o mulţime de norod: ostaşi, slugi de-ale cărturarilor şi fariseilor, cu felinare, făclii, arme şi ciomege. Şi Iuda mergea în fruntea lor. El se înţelesese cu însoţitorii săi că Acela pe care-L va săruta, acela este Iisus: să-L prindă şi să-L aibă sub pază. Intrând în grădină, Iuda s-a apropiat de Iisus, zicându-I Bucură-te, Învăţătorule! şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, la ce-ai venit aici? iudo, cu sărutare vinzi pe Fiul omului? Şi Iisus, ştiind toate cele ce au să I se întâmple, a întrebat pe cei care veniseră: Pe cine căutaţi? Iar ei, necunoscându-L, i-au răspuns: Pe Iisus Nazarineanul! Iisus le zise: Eu sunt! De teamă, urmăritorii s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Mântuitorul i-a întrebat iarăşi: Pe cine căutaţi? Şi ei i-au răspuns din nou: Pe Iisus Nazarineanul! Mântuitorul a adăugat: V-am spus că Eu sunt! Dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă! Atunci, apropiindu-se de Dânsul, L-au prins şi L-au legat.
încercarea ucenicilor de a-L apăra. văzând aceasta, ucenicii L-au întrebat: Învăţătorule, să dăm cu sabia? Mai înainte de a auzi răspunsul lui Iisus, Petru lovi cu sabia pe Malhus, sluga arhiereului, tăindu-i urechea dreaptă. Mântuitorul, după ce vindecă urechea servitorului, zise către Petru: Pune sabia ta la locul ei,
139
căci tot cel ce se slujeşte de sabie tot de sabie va pieri! Oare socoţi că n-aş putea ruga acum pe Părintele Meu să-Mi trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Atunci, cum s-ar împlini scripturile, care zic că aşa trebuie să fie? Oare nu trebuie să beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?
Apoi vorbind către căpeteniile oştilor, slugilor şi bătrânilor care veniseră să-l prindă, zise: Aţi venit asupra Mea ca la un făcător de rele, cu săbii şi cu toiege, ca să Mă prindeţi! în toate zilele am fost cu voi, învăţând în templu, şi nu M-aţi prins. Aţi venit acuma, când întunericul stăpâneşte pretutindeni! Dar toate acestea s-au făcut spre a se împlini scripturile proorocilor!
După ce Iisus fu prins, toţi ucenicii Lui L-au părăsit. Numai Petru şi Ioan îl urmăreau de departe.
Iisus înaintea arhiereilor Ana şi Caiafa. — După ce L-au prins şi L-au legat ca pe un făcător de rele pe Iisus, până să se adune sinodul, ostaşii şi slujitorii arhiereilor L-au dus mai întâi la arhiereul Ana, ca fiind mai în vârstă. Acesta îl trimise la ginerele său, Caiafa, care era arhiereul anului acela şi care sfătuise norodul că e mai bine să moară un om — adică Iisus — pentru mântuirea poporului din rătăcire decât să piară tot poporul, îndrumat de învăţăturile Mântuitorului zicea el — pe căile pierzaniei.
Cele trei lepădări ale lui Petru. odată cu Iisus a intrat în curtea arhiereului şi celălalt ucenic, tovarăşul lui Petru adică Ioan —, căci era cunoscut acolo; iar Petru a rămas la poartă până a venit tovarăşul său şi l-a băgat şi pe el înăuntru. Portăriţa, văzându-l pe Petru, îi zise: Parcă şi tu eşti dintre ucenicii omului acesta?! Iar el s-a lepădat că nu este şi nici nu-L cunoaşte pe omul Acela.
Ostaşii şi slujitorii arhiereilor stăteau în jurul focului, căci era frig, şi vorbeau între dânşii. Petru se dădu şi el pe lângă foc spre a se încălzi. Văzându-l, unul dintre
140
slujitori zise: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul! Atunci s-a lepădat pentru a doua oară de Iisus, jurându-se că nici nu-L cunoaşte.
Cam după vreun ceas, văzându-l alt slujitor, zise celorlalţi: într-adevăr că acesta a fost cu El, căci şi el este Galileean! Şi, apropiindu-se ceilalţi, ziseră: Fără îndoială că şi tu eşti dintre dânşii, că şi vorba te dă pe faţă! Iar alt slujitor, rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, zise: Oare nu te-am văzut eu în grădină cu Dânsul?! Atunci Petru s-a lepădat pentru a treia oară de Iisus, blestemându-se şi jurându-se, zicând: Nici nu-L cunosc pe omul Acesta! Abia sfârşi de vorbit şi cocoşul cântă, vestind lui Petru împlinirea prevestirii lui Iisus, Care zisese: înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine! Urmărit de privirile Mântuitorului, Petru ieşi din curtea arhiereului, plângând plin de amărăciune.
Iisus în faţa sinodului evreiesc. — La Caiafa se adunase cea mai mare parte a membrilor sinodului. Aceştia se sileau ca, prin mărturii mincinoase, să afle vreo vină de moarte lui Iisus. Întrebat fiind de arhiereu asupra ucenicilor şi învăţăturilor Lui, Iisus îi răspunse: Eu am vorbit lumii pe faţă, întotdeauna am învăţat în sinagogi şi în temple, unde se adună toţi Iudeii, într-ascuns nimic nu am grăit. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? întreabă pe cei ce M-au ascultat, că ei ştiu ce le-am vorbit! Iar unul dintre slujitori, socotind răspunsul Mântuitorului ca necuviincios, îi dădu o palmă, zicându-I: Aşa răspunzi Tu arhiereului? Iisus îi zise Dacă am vorbit greşit, dovedeşte, iar dacă am grăit drept, de ce Mă baţi?
Apoi se ridicară o seamă de pârâşi mincinoşi împotrivă-I, dar minciunile lor fură doborâte de înţelepciunea Mântuitorului. Unii îl învinuiră că L-ar fi auzit zicând: Eu pot să stric templul Domnului şi în trei zile să-L zidesc! Strica-voi acest templu făcut de mâini şi, în trei zile,
141
altul nefăcut de mâini voi zidi! Atunci arhiereul se sculă şi, stând în mijlocul adunării, zise: Nu răspunzi nimic la cele ce aceştia mărturisesc împotriva Ta? Iisus însă tăcu din gură. Văzând că nu-I poate afla nici o vină, arhiereul îi zise iarăşi: Te jur pe Dumnezeul cel Viu să ne spui de eşti Tu cu adevărat Hristos, Fiul Celui Prea înalt! Şi Iisus i-a răspuns: Da! Eu sunt! Şi iată, veţi vedea pe Fiul omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului! Iar arhiereul, rupându-şi hainele de pe dânsul, a strigat: Auziţi ocară! Ce ne mai trebuiesc alte mărturii? Nu socotiţi că e vrednic de osândă? Iar cei de faţă au răspuns într-un glas: Vinovat este şi trebuie dat morţii!
După aceea, slugile care păzeau pe Iisus au început a-L bate şi a-L batjocori. Unii îl scuipau în ochi şi-L loveau cu pumnii şi cu palmele peste faţă şi peste cap; iar alţii îi acopereau ochii şi, dându-I palme pe unde nimereau, îi ziceau: Prooroceşte acum, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit? Aceste ocări şi batjocuri ţinură până a doua zi dimineaţa.
Iisus în faţa lui Pilat. cum se făcu ziuă, arhiereii şi bătrânii poporului, împreună cu cărturarii, au ţinut sfat, hotărând omorârea lui Iisus. Însă, ei fiind supuşi Romanilor, această hotărâre nu putea fi înfăptuită decât de guvernatorul ţinutului, care în vremea aceea era Pilat din Pont. Deci porunciră slujitorilor să-L lege şi, ducându-L de acolo, L-au dat în seama lui Pilat spre a-L osândi la moarte ca fiind tulburător al poporului.
Căinţa lui Iuda. văzând care era să fie sfârşitul ticăloasei sale fapte, Iuda, vânzătorul Domnului, se duse de înapoie arhiereilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit de am vândut sânge nevinovat! Luaţi-vă banii îndărăt! Aceştia i-au răspuns: Ce ne pasă nouă! Asta te priveşte! Plin de deznădejde, Iuda aruncă banii trădării în templu, apoi se duse şi se spânzură. Arhiereii,
142
luând arginţii, ziseră: Nu se cade a pune aceşti bani în vistieria templului de vreme ce este preţ de sânge! Şi, făcând sfat, au hotărât să cumpere ţarina Olarului spre a fi loc de îngropăciune pentru străini. De-atunci, acea ţarină s-a numit Hacheldama, adică ţarina sângelui.
Judecata lui Pilat. ducând pe Iisus în faţa guvernatorului, mai-marii Iudeilor nu intrară în sala cea de judecată, ca să nu se spurce, căci avea să mănânce Paştele. Ieşind Pilat la ei, i-a întrebat: Ce pâră aduceţi Acestui om? Iar ei i-au răspuns: Dacă n-ar fi fost făcător de rele, nu ţi L-am fi adus ţie! Atunci Pilat a adăugat: Luaţi-L şi judecaţi-L după legea voastră! însă ei au zis: Noi n-avem putinţa să omorâm pe nimeni! După aceea, au început a-l pârî, zicând: Pe omul acesta L-am prins răzvrătind poporul şi îndemnându-l să nu plătească bir Cezarului. De asemenea, se numeşte pe Sine Hristos împăratul!
Auzind învinuirea ce I se aduce lui Iisus, intră din nou în sala de judecată şi-L întrebă: Tu eşti împăratul Iudeilor? Mântuitorul, la rândul său, a întrebat: Asta o zici tu de la tine sau alţii ţi-au spus-o pentru Mine? Atunci, Pilat I-a răspuns: Oare eu sunt Iudeu? Neamul Tău şi arhiereii mi Te-au adus aici! Spune ce-ai făcut! Iisus i-a răspuns: împărăţia Mea nu este din lumea aceasta! Dacă împărăţia Mea ar fi fost în această lume, slugile Mele s-ar fi împotrivit, ca să nu Mă fi dat Iudeilor, dar împărăţia Mea nu este de aici! Pilat a adăugat: Atunci, Tu eşti împărat? Iar Iisus i-a răspuns: Şi tu ai zis că Eu sunt împărat! Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit pe lume, ca să mărturisesc adevărul. Tot cel născut din adevăr ascultă glasul Meu! După aceste vorbe, Pilat L-a întrebat: Ce este adevărul? Şi, fără a mai aştepta răspunsul Mântuitorului, a ieşit afară la Iudei şi le-a grăit: Eu nu găsesc nici o vină omului Acestuia! Vrăjmaşii Săi însă începură a stărui cu îndărătnicie că este vinovat şi trebuie
143
osândit la moarte. Auzind pârile arhiereilor şi cărturarilor, Pilat L-a întrebat: N-auzi ce spun aceştia despre Tine? Iisus însă tăcu şi nu zise nimic. Faptul că nu încerca nicidecum a se apăra miră mult pe guvernator. Iudeii se întărâtară şi mai grozav şi începură să strige: întărâtă poporul învăţând prin toată Iudeea, din Galileea şi până aici!
Iisus înaintea lui Irod. auzind vorbindu-se de Galileea, Pilat a întrebat: Oare Acest om este Galileean? Şi, aflând că Iisus este din ţinutul lui Irod, îl trimise pe El la acest rege, care în timpul acela tocmai se afla în Ierusalim. Bucuria lui Irod fu grozav de mare când află că va putea vedea pe Iisus, de la care aştepta să săvârşească vreo minune. Dar la toate întrebările lui Irod Mântuitorul n-a răspuns nici o vorbă. Atunci arhiereii şi cărturarii au început a-l pârî cu ură şi răutate grozavă. Irod, mâniat că Iisus se arătase nepăsător faţă de el, începu a-L batjocori, împreună cu toţi curtenii săi. După ce-L îmbrăcară într-un veşmânt alb regesc în bătaie de joc, îl trimise iarăşi la Pilat cu care de-atunci legă prietenie, deoarece până aici se vrăjmăşiseră unul pe altul.
A doua înfăţişare înaintea lui Pilat. În zadar se sili Pilat să liniştească pe Iudei, arătându-le că nici el, nici Irod nu au putut afla vreo vină lui Iisus, căci ei se arătau din ce în ce mai îndârjiţi împotriva Lui. Ştiind că cei mai dârji vrăjmaşi ai lui Iisus sunt arhiereii, se gândi să încerce a-L scăpa prin mijlocirea norodului de jos, crezând că acesta va fi mai milos faţă de Dânsul. Era obiceiul la Evrei ca, de sărbătorile Paştelui, să se elibereze din închisoare un vinovat ales de popor. Tocmai în timpul acela se afla închis în temniţă un mare tâlhar şi ucigaş de oameni, anume Baraba. Pilat cugetă că, dacă-L va pune pe Hristos faţă în faţă cu Baraba şi va întreba poporul pe cine voieşte să elibereze, fără îndoială că va
144
cere eliberarea lui Hristos. Dar se înşelă amarnic. Aţâţat de preoţii şi cărturarii evrei, la întrebarea lui Pilat pe cine voieşte să elibereze dintre cei doi vinovaţi, norodul, orbit de patimă, răspunse: Pe Baraba! încurcătura lui Pilat fu şi mai mare, căci tocmai în timpul acela, soţia sa, Claudia Procla, îi trimise vorbă să nu care cumva să facă ceva lui Iisus, căci avusese peste noapte visuri groaznice din pricina Lui.
întrebând Pilat iarăşi Dar cu Iisus, căruia I se mai zice şi Hristos, ce să fac?, mulţimea îi răspunse: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Pentru a treia oară, Pilat zise: Dar ce rău a făcut, căci eu nu-I găsesc nici o vină de moarte? Deci, după ce-L voi certa, îi voi da drumul! Poporul, aţâţat mereu de preoţi, începu să strige şi mai îndârjit: Să se răstignească!
Văzând Pilat furia mulţimii ameninţătoare, luă apă şi, spălându-şi mâinile înaintea poporului, zise: Nevinovat sunt eu de sângele dreptului Acestuia! Voi sunteţi răspunzători de El! Iar Iudeii i-au răspuns: Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!
Apoi, voind să le facă pe voie, eliberă pe Baraba. Nădăjduind că va mişca sufletul poporului văzând suferinţele Celui nevinovat, dădu pe Iisus pe mâinile ostaşilor romani, nu chiar cu gândul ca să-L răstignească.
Suferinţele Mântuitorului. — Ostaşii guvernatorului scoaseră pe Iisus în curtea palatului. Aici, în văzul mulţimii, îl dezbrăcară de hainele Sale şi-L bătură cu trestiile. Apoi îl îmbrăcară, în batjocură, într-o manta roşie de culoarea purpurii. După aceea, împletind o cunună de spini, i-o puseră pe cap şi, dându-i o trestie în mâna dreaptă, ca şi cum ar fi fost sceptru împărătesc, începură a îngenunchea înaintea Lui în râs, zicându-I: Bucură-te, împăratul Iudeilor! în acelaşi timp îl scuipau, îi dădeau palme şi urmau să-L lovească pe unde nimereau cu trestiile.
145
Osândirea la moarte. crezând că de rândul acesta va afla milă în faţa poporului, Pilat îl arătă din nou mulţimii, zicând: Iată că vi-L aduc afară iarăşi, ca să vedeţi că nu-I aflu nici o vină! Şi a ieşit Iisus în văzul norodului, înveşmântat cu haina cea mohorâtă şi purtând cunună de spini pe cap. Iar Pilat a zis: Iată omul! însă poporul, în loc să simtă milă pentru Cel chinuit, a strigat şi mai înfuriat: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Atunci Pilat a zis din nou: Luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu-L găsesc cu nimic vinovat! Iar Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi, după legea noastră, e vrednic de moarte, căci s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu! Auzind Pilat aceasta, a început a se teme. Şi, intrând din nou în sala de judecată cu Iisus, L-a întrebat iarăşi: De unde eşti Tu? Dar Iisus nu i-a răspuns. Atunci Pilat I-a zis din nou: Nici mie nu-mi vorbeşti? Oare nu ştii că-mi stă în putere şi să Te răstignesc, şi să Te eliberez? Iisus îi răspunse: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus. Tu nu eşti aşa de vinovat pe cât sunt vinovaţi cei ce M-au adus înaintea ta!
Din nou încercă Pilat să scape pe Iisus. Iudeii însă începură a striga cu îndârjire din ce în ce mai mare: De-L vei elibera pe Acesta, înseamnă că nu eşti prieten Cezarului, căci oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului!
Aceste vorbe pline de răutate şi vicleşug au înăbuşit în Pilat orice simţământ de dreptate, deoarece se temea ca lucrurile să nu ia vreo întorsătură neplăcută pentru el. Deci porunci ca Iisus să fie scos afară şi dus la locul cel de judecată, numit Litostroton, adică pardosit cu pietre. Şi, aşezându-se în jilţul judecătoresc, le zise Iudeilor: Iată împăratul vostru! Iar ei au strigat: Ia-l, ia-L, ia-L şi-L răstigneşte! Pilat a adăugat: Cum? Să vă răstignesc împăratul?! Atunci arhiereii au răspuns: Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul!
146
Nemaiputându-se împotrivi pornirii atât de vrăjmăşeşti a celor ce voiau moartea blândului şi dreptului Iisus, guvernatorul se hotărî să le împlinească dorinţa şi-L dădu ca să-L răstignească.
Deci, cu toate că Pilat voise să scape pe Iisus de la moarte, însă fiind lipsit de energia trebuitoare spre a înfrâna ura interesată şi nedreaptă a preoţimii evreieşti, şi temându-se să nu-şi piardă postul, nu şi-a putut împlini hotărârea; ci s-a lăsat şi el târât de patima nestăpânită a mulţimii Iudeilor şi a îngăduit să se facă cea mai mare nedreptate bunului şi nevinovatului Iisus, binefăcătorul şi Mântuitorul omenirii. La câtăva vreme după aceste întâmplări fu învinuit şi el de vrăjmaşii săi şi condamnat la exil, unde se omorî singur, întocmai ca şi Iuda.
Răstignirea lui Iisus. luând pe Iisus, ostaşii îl dezbrăcară de veşmântul cel roşu şi-L îmbrăcară iarăşi cu hainele Sale. Pe la ceasul trei din zi porni pe drumul jalei şi al suferinţelor, ducându-şi crucea în spinare spre locul Căpăţânii, numit pe evreieşte Golgota, unde erau răstigniţi cei osândiţi la moarte. Împreună cu El mai erau duşi încă doi tâlhari condamnaţi a fi răstigniţi. Nemaiputându-şi duce crucea, Iisus căzu doborât de greutate. Atunci, soldaţii romani siliră pe un oarecare Simon din Cirena, care tocmai se întorcea de la ţarină, să ducă el crucea până la locul de osândă. Şi mergea după Iisus mulţime mare de popor şi de femei, care plângeau şi se tânguiau de mila Lui. Dar Iisus, întorcându-se către femei, le zise: Fiicele Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi şi pe copiii voştri, căci, iată, vor veni zile în care vor zice: „Ferice de cele care nu au copii!“ Atunci vor zice munţilor: „Cădeţi peste noi!“, iar dealurilor: „Acoperiţi-ne!“ Căci dacă se petrece astfel cu lemnul verde, atunci ce va fi cu cel uscat?
147
Şi dacă au sosit la locul de osândă, fiindu-I sete, i-au dat să bea oţet amestecat cu fiere. Dar El, gustând, n-a vrut să mai primească.
Pe la ora 6 fu ţintuit pe cruce şi răstignit între cei doi tâlhari aduşi odată cu Dânsul, împlinindu-se astfel Scriptura, care zice: Şi cu cei fără de lege a fost socotit!
După ce ostaşii împliniră porunca guvernatorului, răstignind pe cei trei osândiţi, Mântuitorul zise: Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!
Din ordinul lui Pilat, deasupra crucii a fost scris în evreieşte, elineşte şi latineşte Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor! Astfel, fără să ştie, Pilat a vestit predicarea Evangheliei în trei limbi, după cum s-a şi întâmplat mai apoi.
Citind Evreii cele scrise, au venit la Pilat şi au cerut să nu scrie împăratul Iudeilor, ci că El a zis: sunt împăratul Iudeilor! Atunci Pilat a răspuns: Ceea ce am scris rămâne bun scris!
După ce-au răstignit pe Iisus, ostaşii au împărţit hainele Sale între dânşii. Însă cămaşa fiind ţesută pe de-a-ntregul şi neputând-o împărţi, au tras-o la sorţi cui să rămână! Şi astfel s-au împlinit vorbele Sfintei Scripturi, care zice: împărţit-au hainele Mele între dânşii, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi!
Batjocorirea lui Iisus pe cruce. pe când Domnul cerului şi al pământului era răstignit pe cruce, parte din popor sta şi privea îndurerat, iar alţii, trecând, îl ocărau şi-L batjocoreau ca pe cine ştie ce mare vinovat. Unii-I ziceau: O, Tu, Cel ce strici biserica şi în trei zile o zideşti, mântuieşte-Te pe Tine! Sau: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! De asemenea, arhiereii, bătrânii şi cărturarii Evreilor îşi râdeau de Dânsul, zicându-I: Hristos, împăratul lui Israel, să se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem într-însul!
148
Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască! Izbăvească-se pe Sine, dacă este cu adevărat Hristos, alesul lui Dumnezeu. Îşi pusese nădejdea în Dumnezeu. Iată, să-L mântuiască, dacă-L vrea. Că doar zicea: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!“ Şi chiar unii dintre ostaşi îl batjocoreau, zicându-I: Dacă eşti Tu împăratul Iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi!
Cei doi tâlhari vorbind lui Iisus. ba încă şi unul dintre tâlharii răstigniţi alături de Dânsul găsi cu cale să-L batjocorească, zicându-i: Dacă eşti Tu Hristos, mântuieşte-Te pe Tine şi ne mântuieşte şi pe noi! Iar celălalt tâlhar îl certă pe tovarăşul său, zicându-i: „Nu te temi tu oare de Dumnezeu, fiind într-aceeaşi osândă ca şi Dânsul? Şi noi doar suntem pe bună dreptate osândiţi, căci ne luăm răsplata faptelor noastre, pe când Acesta nici un rău n-a făcut! După aceea, vorbind către Iisus, grăi: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Iar acestuia Iisus i-a răspuns: îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu Mine în rai!
Aceasta a fost a doua vorbire a Mântuitorului în timpul cât s-a aflat pe cruce.
Iisus încredinţează lui Ioan pe Sfânta Fecioară Maria. În timpul acesta stăteau lângă crucea lui Iisus Sfânta Fecioară Maria, precum şi Maria lui Cleopa, cu Maria Magdalena şi alte femei. Văzând Iisus pe maica Sa şi pe Ioan, ucenicul Său cel iubit, zise mamei sale, arătând spre Ioan: Femeie, iată fiul Tău! Apoi zise ucenicului: Iată mama ta! Şi, din ceasul acela, Ioan a luat pe Maica Mântuitorului în casa sa. Aceasta a fost a treia vorbire a lui Iisus pe cruce.
Cele din urmă vorbiri ale lui Iisus înainte de moarte. Între ceasul al şaselea şi al nouălea ceas, întreg pământul a fost cuprins de un întuneric nepătruns. Iar în ceasul al nouălea Iisus a strigat cu glas mare, zicând:
149
Eli! Eli! lama sabactani? Adică: Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce M-ai lăsat?
Iar unii dintre cei care stăteau acolo, luându-L în râs, ziceau: Iată-l, acum a început să strige pe Ilie!
Aceasta a fost a patra vorbire a Mântuitorului pe cruce.
După aceea, ştiind Iisus că toate s-au sfârşit, spre a se împlini Scriptura, zise: Mi-e sete!
Şi era acolo un vas cu oţet. Unul dintre ostaşi luă un burete pe care-l înmuie în oţet şi-l ridică la gura lui Iisus cu o trestie. Iar alţii ziceau: Lăsaţi să vedem, veni-va Ilie să-L mântuiască!
Aceasta a fost a cincea vorbire a lui Iisus.
Şi dacă a gustat din oţetul acela, a zis: S-a sfârşit! A şasea vorbire.
Moartea Mântuitorului. — După aceea strigă iarăşi cu glas mare, zicând: Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu! A şaptea vorbire.
Şi, plecându-şi capul, şi-a dat sfârşitul. Şi iată, îndată pământul s-a cutremurat, catapeteasma bisericii s-a rupt în două de sus până jos, pietrele au crăpat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor mai de demult adormiţi au înviat şi, ieşind din morminte, au venit în sfânta cetate şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul, văzând cutremurul şi toate cele ce se întâmplaseră, s-au înfricoşat grozav. Şi, mărind pe Dumnezeu, [sutaşul] zise: într-adevăr, Omul Acesta a fost drept şi nici o vină n-a avut. Cu adevărat, El a fost Fiul lui Dumnezeu!
Şi tot poporul care fusese mărturie la toate acestea, văzând cele ce se petrecuseră, porni spre cetate, bătându-se cu pumnii în piept. Iar cunoscuţii lui Iisus stăteau împreună cu femeile venite din Galileea spre a-L sluji şi priveau de departe, fiind mărturie la toate câte se întâmplaseră. Printre femei erau Maria Magdalena şi Maria
150
mama lui Iacob şi a lui Iosif—, şi Salomia — mama fiilor lui Zebedeu — şi alte multe, care veniseră odată cu Iisus în Ierusalim.
Împungerea lui Iisus cu suliţa în coastă. În ziua când Mântuitorul şi-a dat duhul era vineri. Spre a nu rămâne trupurile răstignite pe cruce a doua zi, sâmbătă, când era şi praznic mare la Evrei, Iudeii au cerut lui Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor de pe cruce spre a muri mai degrabă, căci nu era iertat ca în zi de sărbătoare să rămână osândiţii în chinuri. Guvernatorul le-a îngăduit cererea, iar ostaşii au sfărâmat fluierele celor doi tâlhari. Şi, venind şi la Iisus, L-au aflat mort, aşa că nu i-au mai zdrobit picioarele, împlinindu-se astfel vorbele Scripturii, care zice: Nici un os dintr-însul nu se va zdrobi! însă unul dintre ostaşi şi-a înfipt suliţa în coasta Sa şi îndată a curs sânge şi apă. Prin aceasta, Mântuitorul ne-a arătat alcătuirea Sfintei Cuminecături, în care se amestecă vinul — sângele Domnului — cu apa ce-a curs din coasta Celui sacrificat pentru noi — apă vărsată pentru spălarea păcatului strămoşesc.
înmormântarea lui Iisus.—Spre seară veni la Pilat Iosif din Arimateea, sfetnic de seamă al sinodului evreiesc, însă pe ascuns-de teama Iudeilor ucenic al Mântuitorului. Acesta ceru trupul lui Iisus spre a-l înmormânta după cuviinţă. Pilat se miră că murise aşa de curând şi porunci sutaşului să dea trupul lui Hristos celui ce-L ceruse. Luând giulgiu nou, Iosif a mers împreună cu Nicodim — tot un ucenic nemărturisit de-al lui Iisus — şi, după ce Mântuitorul a fost coborât de pe cruce, i-au uns corpul cu miresme aduse din belşug de Nicodim, apoi L-au înfăşurat în giulgiu curat, potrivit obiceiului evreiesc la înmormântări.
în grădina sa, care era aproape de locul răstignirii, Iosif pusese de i se săpase în piatră un mormânt nou, ca
151
pentru sine. În acest mormânt a fost aşezat trupul lui Hristos. Şi, fiind seara târziu, au prăvălit o piatră mare pe uşa mormântului şi au plecat. Odată cu Iosif şi cu Nicodim au petrecut pe Iisus la mormânt Maria Magdalena şi Maria — mama lui Iacob şi alte femei care veniseră cu Dânsul din Galileea. După ce au văzut cum fusese aşezat corpul Mântuitorului în groapa cea de piatră, au plecat spre a pregăti miresme şi unsori aromate.
Străjuirea lui Iisus. a doua zi sâmbătă-, arhiereii şi fariseii merseră la Pilat şi-i ziseră: Domnule, ne-am adus aminte că înşelătorul Acela încă de pe când era în viaţă a zis: „După trei zile mă voi scula!“ Porunceşte deci să se străjuiască mormântul până a treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii Lui noaptea, să-L fure şi să spună norodului: „Iată, s-a sculat din morţi căci atunci va fi rătăcirea cea din urmă mai rea decât cea dintâi!
Atunci, Pilat le-a răspuns: Iată, aveţi păzitori! Mergeţi şi faceţi cum veţi crede! Iar ei, luând ostaşi cu dânşii, s-au dus şi au pus strajă puternică la mormânt, pecetluind totodată piatra aşezată la gura mormântului.
12. Învierea Mântuitorului
Pecetluirea credinţei lui Hristos prin înviere. — Cu toate măsurile luate de mai-marii sfatului evreiesc, biruind puterea morţii şi sfărâmând încuietorile iadului, Iisus a înviat a treia zi, în revărsatul zorilor, ieşind cu slavă din mormânt!
Fără de veste, cutremur mare s-a făcut, iar îngerul Domnului, coborându-se din ceruri, a prăvălit piatra de pe uşa mormântului şi a şezut deasupra ei. Şi era vederea lui ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.
152
De groază, toţi cei care erau de strajă s-au cutremurat şi, căzând cu feţele la pământ, au rămas ca nişte morţi.
Dezmeticindu-se din spaima şi buimăceala în care căzuseră, ostaşii care străjuiau mormântul hotărâră să trimită pe unii dintr-înşii ca să vestească pe căpeteniile lor şi pe arhierei despre cele ce se întâmplaseră.
Femeile la mormânt. — Duminică de dimineaţă, Maria Magdalena şi Maria lui Iacob şi Salomia au venit la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus cu miresme. Pe drum însă îşi ziceau una alteia: Cine ne va prăvăli piatra de pe mormânt?! Dar, sosind acolo, au găsit piatra răsturnată de pe uşa mormântului. Şi, intrând înăuntru, aflară aici pe un tânăr îmbrăcat în veşminte albe. Acesta le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit, îl căutaţi? S-a sculat, nu mai este aici! Iată locul în care a fost pus! Deci mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge mai înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea, după cum v-a şi spus!
Ieşind din mormânt, femeile au fugit, îngrozite. Iar Maria Magdalena s-a dus degrabă la Petru şi la Ioan, şi le-a zis lor: Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus! Atunci ei au alergat să vadă ce s-a întâmplat. Iar Ioan, fiind mai tânăr, a ajuns mai repede la mormânt şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile aruncate, dar n-a intrat înăuntru. Venind şi Petru, au intrat amândoi în mormânt, unde au aflat giulgiurile aruncate deoparte, iar marama cu care fusese acoperit corpul Domnului, de altă parte. După aceea, ucenicii s-au întors iar la ai lor, foarte miraţi de această întâmplare.
Iisus se arată mariei şi celorlalţi ucenici. abia se depărtară cei doi ucenici şi Maria Magdalena se întoarse iarăşi la mormânt, jelind pe Domnul. Pe când plângea, s-a uitat în mormânt, unde a văzut doi îngeri
153
înveşmântaţi în alb stând la câte un cap al mormântului în care fusese trupul lui Iisus. Şi au întrebat-o aceia: Femeie, de ce plângi? Iar ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus! Întorcându-se după aceea, a văzut pe Iisus, dar nu L-a cunoscut. Crezând că este grădinarul, L-a întrebat: Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi eu mă voi duce şi-L voi lua. Atunci Iisus îi zise: Mario! Ea, cunoscându-L pe Mântuitorul, grăi: Rabbuni!, adică Învăţătorule!, şi voi să se apropie de El. Dar Iisus adăugă: Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la tatăl Meu. Ci mergi la fraţii Mei şi le spune că Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru!
Şi, plecând, Maria Magdalena a spus ucenicilor: Am văzut pe Domnul!
în acelaşi timp, celelalte femei porniră degrabă de la mormânt. Cu teamă şi cu bucurie mare alergară să vestească întâmplarea şi celorlalţi ucenici. Pe când mergeau, le ieşi Iisus în cale şi le zise: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, căzură la picioarele Lui şi I se închinară. Apoi, Iisus le grăi iarăşi: Nu vă temeţi! Duceţi-vă de înştiinţaţi pe fraţii Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea! Iar ele, plecând, au vestit pe ucenicii Săi şi pe toţi ceilalţi care se tânguiau pentru moartea Lui. Aceştia însă n-au crezut.
Cumpărarea străjerilor de către arhierei. — După plecarea femeilor, unii dintre străjeri se duseră în cetate spre a da de veste arhiereilor că Mântuitorul înviase şi se ridicase cu slavă din mormânt. Aceştia, făcând sfat cu bătrânii, se înţeleseră să cumpere cu bani tăcerea ostaşilor, învăţându-i să spună că ucenicii Lui au venit peste noapte şi i-au furat corpul pe când ei dormeau, iar de va afla despre aceasta guvernatorul, vor căuta ei să-i potolească mânia. Ostaşii, luând arginţii arhiereilor, au
154
făcut aşa cum au fost îndemnaţi. Şi credinţa că Mântuitorul nu a înviat stăpâneşte pe Evrei până în ziua de astăzi.
Arătarea lui Iisus la doi ucenici pe drumul Emausului. — Tot în ziua învierii, Mântuitorul s-a arătat la doi dintre cei şaptezeci de discipoli ai Săi: lui Luca şi lui Cleopa, care mergeau spre Emaus, un sat depărtat de Ierusalim cale de două ceasuri de mers cu piciorul. Pe când aceşti discipoli vorbeau între dânşii cu întristare despre cele ce se întâmplaseră învăţătorului lor, Iisus se apropie de ei şi merseră mai departe împreună, fără a fi fost cunoscut de aceştia. El îi întrebă: Despre ce vorbiţi voi şi pentru ce sunteţi trişti? Iar Cleopa îi zise: Se vede că numai Tu singur din tot Ierusalimul nu ştii despre cele ce s-au petrecut zilele acestea?
« Despre ce? întrebă Iisus. Iar ei i-au răspuns: Despre cele întâmplate lui Iisus Nazarineanul, prooroc, bărbat puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor! Oare nu ştii cum L-au dat pe El arhiereii şi mai-marii noştri să fie osândit la moarte? Cum L-au răstignit? Şi noi credeam că El este izbăvitorul poporului lui Israel! Iată, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut toate acestea! E drept că nişte femei dintr-ale noastre, care au fost până-n zori la mormânt şi neaflând trupul Lui acolo, ne-au înspăimântat, zicând că şi vedenii de îngeri li s-arfi arătat, care le-au spus că El este viu. Ducându-se unii dintre noi la mormânt, au aflat că spusele femeilor sunt adevărate, iar pe El nu L-am aflat nicăieri!
Atunci Iisus le-a zis: O, nepricepuţilor şi cu sufletul greoi a crede toate câte au grăit proorocii! Oare Hristos nu trebuia să sufere toate acestea spre a intra în slava Sa? Şi, începând de la Moise, vorbi despre toate profeţiile privitoare la Dânsul, tălmăcindu-le totodată părţile ce-L priveau din Sfânta Scriptură.
155
Ajungând la Emaus, Iisus le spuse că drumul Său merge mai departe. Discipolii îl rugară atunci să rămână cu dânşii, mai ales că se însera, iar Iisus a primit. Şi, aşezându-se la masă ca să mănânce, El luă pâinea şi o binecuvântă, apoi, rupând-o, o împărţi între ei. Atunci deodată li se limpeziră mintea şi judecata lor, şi L-au cunoscut. El însă s-a făcut nevăzut din faţa lor, iar ei au grăit unul către altul: Oare nu simţeam inima noastră arzând în noi, când ne vorbea pe cale şi când ne tălmăcea scripturile?
îndată după aceasta, cei doi ucenici s-au întors în Ierusalim şi au aflat pe cei unsprezece apostoli, împreună cu cei care-i însoţeau. Aceştia, cum îi văzură, le spuseră că Domnul cu adevărat s-a sculat şi s-a arătat lui Simon. Apoi povestiră şi ei cele ce se petrecuseră cu dânşii şi cum L-au cunoscut numai când a binecuvântat pâinea şi a frânt-o, dând dintr-însa celor de faţă.
Arătarea lui Iisus în Ierusalim. În seara zilei celei dintâi a săptămânii, pe când ucenicii stăteau închişi de teama Iudeilor în foişorul unde avusese loc cina cea din urmă, Iisus se arătă în mijlocul lor, zicându-le: Pace vouă! Spre a le dovedi că nu este o vedenie, ci este în carne şi-n oase, le arătă semnele rănilor Lui, apoi mâncă niţel peşte fript şi o bucată de fagure de miere. Ucenicii s-au bucurat văzându-L. Apoi, Mântuitorul zise iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl Meu, vă trimit şi Eu pe voi! Apoi a suflat peste dânşii şi a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi!
Iar Toma, unul dintre cei doisprezece apostoli, nu era de faţă. Şi, aflând de arătarea Domnului, el zise către ceilalţi: Până nu voi vedea pe mâinile Lui semnul cuielor, până nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi până nu voi pune mâna pe coasta Lui, nu voi crede!
156
La opt zile după aceasta, Mântuitorul s-a arătat iarăşi ucenicilor Săi, fiind uşile încuiate, căci se temeau de Iudei. Şi era şi Toma cu dânşii. Stând în mijlocul lor, Mântuitorul le zise: Pace vouă! Apoi, vorbind către Toma, îi zise: Adu-ţi degetul tău încoace şi pipăie rănile Mele, adu-ţi mâna ta şi pune-o pe coasta Mea. Şi nu fii necredincios, ci credincios! Iar Toma I-a răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus a adăugat: Ai crezut, Tomo, pentru că M-ai văzut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!
Arătarea lui Iisus în Galileea. la o săptămână după Paşte, apostolii se întoarseră în Galileea, după cum le poruncise Iisus.
Petru trebuia să fie întărit din nou în vrednicia de apostol, pe care o pierduse prin întreita lepădare din noaptea prinderii Mântuitorului. El se afla la lacul Tiberiadei cu alţi ucenici spre a prinde peşte. După o noapte de pescuit, nu prinsese nimic. Dimineaţa se arătă la ţărm Iisus, fără însă a fi cunoscut de ucenici. El le zise: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla vânat destul! Şi au făcut aşa, şi nu puteau trage mreaja din pricina mulţimii peştilor. Atunci Ioan zise către Petru: Este Domnul! Iar Petru, fiind gol, şi-a încins fota şi a sărit în apă. Apoi, scoţând peştele la mal, l-au pregătit pentru cină, potrivit poruncii Mântuitorului. După aceea, luară cu toţii şi mâncară.
Sfârşindu-se cina, Iisus a întrebat de trei ori pe Petru: Simone al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Iar Simon I-a răspuns: Doamne, Tu, care ştii toate, ştii cât Te iubesc! Dar graiul lui era sfios. După fiecare răspuns al lui Petru, Mântuitorul răspundea: Paşte oile Mele! sau Paşte mieluşeii Mei! Faptul că Iisus l-a întrebat de trei ori l-a întristat, căci el îşi amintea de cele trei lepădări de altădată.
157
Apoi zise Mântuitorul către Petru: Adevăr, adevăr grăiesc ţie! Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi mergeai unde voiai. Iar după ce vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti tu!
Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să prevestească lui Petru mucenicia şi suferinţele ce avea să le îndure pentru credinţa şi învăţăturile Sale.
Sfârşind cele ce avusese de grăit către Petru, Mântuitorul adăugă: Urmează-Mă! Şi Petru îl urmă.
Cele din urmă arătări ale lui Iisus. — După aceea s-a mai arătat Iisus în Galileea pe un munte, unde poruncise să se adune cei unsprezece apostoli, împreună cu cei peste cinci sute de fraţi. Aceştia, văzându-L, s-au bucurat. Au fost însă unii care s-au şi îndoit. Apropiindu-se de ei, Mântuitorul le zise: Datu-Mi-s-a toată stăpânirea în cer şi pe pământ! Aşadar, mergând în lume, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Căci iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!
După aceea, s-a arătat iarăşi celor unsprezece ucenici în Ierusalim pe când se aflau la masă. Mântuitorul le vorbi despre nemulţumirea pe care I-a pricinuit-o faptul că unii dintr-înşii s-au îndoit că El a înviat, cu toate că L-au văzut. Apoi le zise: Mergeţi în toate laturile lumii şi propovăduiţi Evanghelia la toatăfăptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui. Iar cel ce nu va crede se va osândi!
în aceste patruzeci de zile de la învierea Sa, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor Săi nu numai spre a-i încredinţa că într-adevăr a înviat, ci şi spre a-i învăţa multe lucruri pe care înainte poate nu le-ar fi priceput şi, totodată, spre a le deschide mintea să priceapă cele scrise în cărţile sfinte.
158
13. Părăsirea lumii pământeşti
înălţarea la ceruri. după ce, timp de patruzeci de zile, Mântuitorul a dovedit prin semne şi minuni învierea Sa, le-a poruncit tuturor să iasă afară din Ierusalim şi să meargă în Betania, pe Muntele Măslinilor, unde avusese loc umilirea Sa şi unde dorea El să le arate slava Sa.
Pe când se aflau adunaţi cu toţii pe munte, unii dintre ucenici îl întrebară: Doamne, oare în timpul acesta ai de gând să reîntemeiezi împărăţia lui Israel? Iar Iisus le-a răspuns: Nu vi se cuvine a şti nici timpul, nici clipele pe care Tatăl le păstrează în puterea Sa. Veţi primi putere coborâtă peste voi de la Duhul Sfânt şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginea pământului!
Zicând acestea, Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când ei priveau spre Dânsul, L-au văzut înălţându-se din ochii lor, iar un nor luminos L-a învăluit, pierzându-se cu El în înălţimile văzduhului.
Pe când ucenicii căutau să spintece zarea cu privirea spre a vedea încotro se află învăţătorul lor, li se arătară în faţă doi bărbaţi înveşmântaţi în haine albe ca zăpada, care le ziseră: Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi mai priviţi spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va reveni iarăşi, tot aşa precum L-aţi văzut urcându-se în slavă!
Din Muntele Măslinilor, ucenicii se întoarseră iarăşi în Ierusalim, petrecând timpul în rugăciuni, împreună cu Maria, mama lui Iisus, şi cu ceilalţi credincioşi, lăudând şi preamărind pe Dumnezeu. Tot atunci au ales alt apostol pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul, vânzătorul Domnului.
Pogorârea Sfântului Duh. — La zece zile după înălţare, sau cincizeci de zile de la învierea Domnului,
159
fiind adunaţi toţi ucenicii la un loc şi aşteptând puteri de la Duhul Sfânt, fără de veste un vuiet mare s-a făcut şi o suflare ca de vifor s-a abătut peste dânşii, umplând casa în care erau adunaţi. În acelaşi timp, nişte limbi de foc s-au arătat, care s-au răspândit peste fiecare dintr-înşii. Şi, umplându-se cu toţii de Duh Sfânt, au început a grăi în limbi diferite.
Şi erau atunci adunaţi în Ierusalim oameni din toate părţile pământului. Iar ucenicii lui Iisus, mergând în mijlocul lor, au început să grăiască învăţăturile Domnului fiecăruia în limba sa. Şi toţi cei de faţă se minunau auzindu-i cum grăiesc în toate limbile pământului. Şi-şi ziceau unul altuia: Oare aceştia care vorbesc nu sunt toţi Galileeni? Cum dară îi auzim vorbindu-ne în limba noastră în care ne-am născut? Şi Parţii, şi Mezii, şi Elamiţii, şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, şi în Iudeea, şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile arabiei. Cei de lângă Grena, şi Iudeii străini din Roma, şi veneticii Cretani, şi Arabii, toţi îi auzim grăind despre slava lui Dumnezeu în limbile noastre! Iar alţii ziceau: Ce-o mai fi şi asta? Unii însă îi batjocoreau, zicând că vorbirea lor se datoreşte băuturii mustului celui ameţitor.
începutul predicării apostolilor. Înţelegând gândurile multora dintre cei de faţă, Petru se ridică în mijlocul celor unsprezece apostoli şi, grăind către mulţime, zise: Bărbaţi Iudei şi voi, toţi câţi locuiţi în Ierusalim, luaţi aminte şi să ştiţi că aceştia nu sunt ameţiţi de băutură, cum vi se pare vouă, căci doar este al treilea ceas din zi. Ci azi s-au împlinit înaintea ochilor voştri celefăgăduite prin proorocul Ioil: “În zilele cele de apoi“— zice Domnul — „turna-voi din Duhul Meu peste tot trupul!“ Aşadar, bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cele ce vă spun! Pe Iisus Nazarineanul, bărbat trimis de Dumnezeu spre a vă arăta vouă, cu minuni şi cu semne săvârşite în mijlocul vostru, puterile revărsate de Dumnezeu
160
într-însul, pe Acesta, după hotărârea Sfatului, L-aţi luat şi, prin mâinile celor fără de lege răstignindu-L, L-aţi omorât. Dumnezeu însă L-a înviat pe El, fapt pentru care noi, cu toţii, stăm mărturie. Iar acum, după ce S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl pe Duhul Sfânt Cel făgăduit, L-a revărsat asupră-ne, după cum vedeţi şi auziţi. Deci toată casa lui Israel să afle că pe Acest Iisus, pe Care voi L-aţi răstignit pe cruce, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos!
Pocăirea şi întoarcerea la Hristos a trei mii de oameni. — Cei de faţă, auzind cuvintele acestea, toţi s-au umilit cu inima şi au zis către Petru şi către ceilalţi ucenici: Ce trebuie să facem, fraţilor? Iar Petru le-a răspuns: Pocăiţi-vă şi vă botezaţi fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi veţi primi şi voi darul Duhului Sfânt! Şi, urmând îndemnul lui Petru, s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii dintr-înşii. Iar aceştia, vânzându-şi avuţiile lor, petrecură de-atunci împreună, împărtăşindu-se şi rugându-se şi ascultând învăţăturile apostolilor. Sufletele lor erau cuprinse de teamă şi încredere, căci apostolii săvârşiră o sumă de minuni în Ierusalim. Credincioşii lăudau şi proslăveau numele Domnului, iar numărul lor creştea din ce în ce mai mult.
Astfel luă naştere cea dintâi biserică sau adunare creştinească!
începutul persecuţiilor bisericii lui Hristos. — în urma vindecării unui şchiop din naştere şi după o predică a apostolului Petru, numărul credincioşilor crescu până la cinci mii. Din această pricină, vrăjmaşii primilor Creştini se înmulţiră şi ei, şi asupririle începură să se înteţească. Arhiereii şi bătrânii prinseră pe Petru şi pe Ioan, şi-i închiseră, însă, de teama mulţimii, fură siliţi să le dea drumul. Mai târziu fură arestaţi iarăşi şi aduşi în faţa sfatului evreiesc, care-i condamnă la moarte. Atunci, unul dintre membrii sinodului, anume
161
Gamaliel, sculându-se, grăi către ceilalţi sfetnici ai Evreilor: Dacă tot ceea ce fac aceştia este lucru omenesc, se va nimici de la sine. Dacă însă lucrul lor e pornit de la Dumnezeu, nimeni nu-l va putea răsturna. Şi deci să nu cadă în vina de a căuta să se lupte cu Dumnezeu! Vorbele lui fiind împărtăşite şi de alţii, ei îşi schimbară hotărârea şi, chemând pe apostoli, îi bătură şi apoi îi eliberară, poruncindu-le să nu mai vorbească în numele lui Iisus.
Alegerea celor şapte diaconi. Înmulţindu-se numărul ucenicilor, adică al celor ce credeau şi urmau învăţăturile Mântuitorului, apostolii nu mai putură prididi cu grija hrănirii acestora. Spre a le rămâne timp să predice Evanghelia, ei hotărâră să aleagă şapte bărbaţi, numiţi diaconi, pe care-i puseră să fie împărţitori ai ajutoarelor ce se dădeau celor lipsiţi dintre fraţi. Printre aceştia a fost şi Ştefan, care, din pricina nestrămutatei credinţe cu care propovăduia şi susţinea sfintele învăţături ale Mântuitorului, fu socotit de arhierei ca hulitor al lui Dumnezeu. Şi, în urma unor mărturii mincinoase făcute din îndemnul preoţilor —, fu rânduit morţii şi ucis cu pietre la porţile Ierusalimului.
începând persecuţiile împotriva Creştinilor, cei dintâi credincioşi se împrăştiară în largul lumii, ducând cu ei şi cuvântul Evangheliei, pe care-l semănară pretutindeni.
Creştinarea apostolului Pavel. filip, unul dintre cei şapte diaconi, a întins predica în Samaria. El izbuti să câştige printre ucenicii lui Hristos pe cămăraşul reginei Candacia a Etiopienilor.
Tot în timpul acestor persecuţii a trecut la Creştinism şi apostolul Pavel, care fusese până atunci un groaznic asupritor al ucenicilor Mântuitorului. Pe când mergea spre Damasc cu împuternicire de la arhierei să prindă şi să aducă legaţi la Ierusalim pe toţi Creştinii, dintr-un nor luminos a auzit graiul lui Iisus certându-l şi întrebându-L
162
de ce-l persecută pe El şi pe cei ce cred într-însul. Pocăindu-se, Pavel fu creştinat de ucenicul Anania din Damasc şi ajunse mai apoi cel mai dârz susţinător al credinţei lui Hristos.
Trecerea păgânilor la Creştinism. străbătând mai multe ţinuturi, Petru urmă a predica învăţăturile Evangheliei pretutindeni pe unde mergea. El boteză şi pe sutaşul Cornelie din Cezareea, împreună cu toată casa şi cu toţi prietenii săi. Cu aceasta s-a început trecerea sau convertirea păgânilor la Creştinism, căci el era de neam roman. De asemenea, a fost predicat cuvântul Domnului în Antiohia de către credincioşii împrăştiaţi în această parte. Aceşti credincioşi au fost cei dintâi care s-au numit Creştini.
Biserica din Ierusalim a credincioşilor Mântuitorului, aflând despre convertirea Antiohienilor, a trimis pe Barnaba unul dintre ucenici -, care, mergând la Tars, a luat pe Pavel şi s-au dus împreună în Antiohia, unde au predicat cuvântul Evangheliei un an întreg.
Tot în acel timp, Creştinii din Antiohia au trimis pe Barnaba şi pe Pavel cu ajutoare fraţilor lor din Iudeea în vremea foametei petrecute sub împăratul Claudiu al Romanilor.
La puţin timp după aceasta, Irod Agripa, fiind numit rege al Iudeilor de către Claudiu, spre a fi pe placul supuşilor săi, ucise pe Iacob, fratele lui Ioan, iar pe Petru îl arestă, cu gândul ca după Paşte să-l omoare şi pe el. Îngerul Domnului însă l-a eliberat. La scurtă vreme, Irod se îmbolnăvi în aşa chip, încât căzu pradă viermilor de viu.
După această persecuţie, apostolii se împrăştiară să predice cuvântul Domnului în alte ţinuturi.
163
14. Propovăduirea apostolilor
Răspândirea cuvântului evanghelic. după ce au petrecut doisprezece ani în Ierusalim, apostolii s-au răspândit pretutindeni, întemeind biserici în tot locul şi rânduind pe cei ce aveau să săvârşească slujbele cele de taină ale lui Dumnezeu.
După ştirile rămase din acele vremuri, ei au predicat astfel:
Petru, apostolul, după ce a cutreierat mai multe ţinuturi din Asia, a ajuns şi s-a statornicit la Roma, unde a primit moartea martirică pe cruce în timpul crudului împărat Nero, la anul 64, fiind răstignit cu capul în jos, după cererea sa, spre a nu muri la fel cu învăţătorul său. El a scris două epistole către toţi Creştinii.
Ioan, evanghelistul, după adormirea Sfintei Fecioare Maria, a trecut în Asia Mică şi s-a statornicit în Efes, cercetând de aproape bisericile întemeiate de Pavel. În timpul împăratului Domiţian, el fu aruncat într-un cazan cu untdelemn clocotit, din care a scăpat nevătămat. După aceea a fost surghiunit la Patmos — la anul 95 după Hristos unde avu vedenia Apocalipsei. După moartea lui Domiţian a mai trăit câţiva ani în Efes, până în timpul domniei împăratului Traian. De la Ioan avem, pe lângă Evanghelia scrisă de dânsul, şi trei epistole către toţi Creştinii.
Matei, după ce a scris pentru Creştinii rămaşi în Iudeea Evanghelia sa, a predicat în Etiopia.
Iacob al lui Zevedeu a predicat în Ierusalim cu atâta râvnă, încât Irod Agripa îl ucise la anul 42, tăindu-i capul, ca şi lui Ioan Botezătorul, spre a fi pe placul cărturarilor şi fariseilor. Nu se ştie dacă el a predicat şi în alte părţi, nici dacă a părăsit Iudeea.
Andrei, străbătând Galatia, Capadocia, Sciţia şi Bitinia, s-a oprit la Petra, în Ahaia, unde a fost răstignit pe cruce.
164
La vederea crucii, el a grăit: Te binecuvântez, o, cruce, care ai fost sfinţită prin trupul lui Hristos!
Filip a predicat în Asia Mică, prin Frigia, şi a murit răstignit la Ierapoli în vârstă foarte înaintată.
Bartolomeu numit şi Natanail a predicat prin Indii şi, mai apoi, în Armenia. El a murit fiind jupuit de viu, iar după aceea i s-a tăiat capul.
Toma a predicat prin ţinutul parţilor şi prin Media, până aproape de Indii. El a murit fiind străpuns cu lancea.
Iacob cel Tânăr, fratele Domnului, a fost cel dintâi episcop în Ierusalim, păstorind până la anul 62 după Hristos. Sfatul cel mare al Iudeilor a hotărât să-l omoare aruncându-l de pe acoperişul Bisericii. El însă, îngenunchind, s-a rugat pentru ucigaşii lui, în care timp fu omorât printr-o lovitură de măciucă. De la el ne-a rămas o epistolă către toţi Creştinii.
Iuda Tadeul, fratele lui Iacob, a propovăduit în Iudeea şi prin Arabia, precum şi prin Siria şi prin Persia. Se zice că şi-ar fi găsit sfârşitul în chip martiric în Fenicia. El ne-a lăsat, de asemenea, o epistolă.
Matia cel ales în locul lui Iuda — a predicat mai întâi în Iudeea şi apoi prin părţile de jos ale Mării Caspice. Se zice că s-ar fi sfârşit la Ierusalim, ucis cu pietre de Iudei şi tăiat apoi cu sabia.
Râvna apostolului Pavel.-Deşi chemat ca apostol în urma tuturor, prin râvna cu care a lucrat pentru răspândirea Evangheliei, Pavel stă în fruntea celor ce au predicat cuvântul Domnului. El fu ales în locul lui Matia, cel ce înlocuise, la rându-i, pe Iuda trădătorul. După ce veni de la Ierusalim în Antiohia — la anul 41 după Hristos-, el începu, împreună cu Barnaba, întâia călătorie prin Cipru, Pamfilia, Pisidia, Licaonia. Şi se întoarse iarăşi în Antiohia, de unde se duse la primul sinod apostolic, ţinut în anul 51 la Ierusalim, spre a statornici
165
dacă păgânii trecuţi la Creştinism sunt ţinuţi să păzească rânduielile legii vechi.
După aceasta, porni din Antiohia într-o nouă călătorie prin Siria, Cilicia, Frigia şi Galatia. Ajungând în Troada, trecu în Macedonia, unde a întemeiat o sumă de biserici la Filipi, Beria şi Tesalonic, apoi în Atena şi Corint, unde a rămas un an şi jumătate, scriind epistolele sale către Tesaloniceni.
întorcându-se prin Efes, iarăşi în Ierusalim şi Antiohia, călători pentru a treia oară la Efes, de unde trimise multe din epistolele sale către bisericile din celelalte ţinuturi. Din Efes trecu în Elada. De aici se întoarse iarăşi la Ierusalim, unde fu prins şi ţinut la închisoare vreme de doi ani. După aceea, fu trimis la Roma, unde mai fu ţinut arestat încă doi ani. În acest timp, închis fiind, el trimise în toate părţile o sumă de scrisori către cei credincioşi, îmbărbătându-i. Sub crudul Nero fu, în sfârşit, şi el martirizat, tăindu-i-se capul la anul 67 după Hristos.
Apostolilor le urmară la conducerea sfintei biserici a lui Hristos diaconii, preoţii, arhiereii şi episcopii, care au călăuzit-o din acele timpuri şi până astăzi, înfruntând prigoniri amarnice şi având de luptat cu tot soiul de greutăţi, încetul cu încetul însă, ea s-a întins temeinic, cuprinzând sub dumnezeiescul său acoperiş aproape toată suflarea pământească!
166
1. Sărbătorile mai de seamă ale creştinilor ortodocşi
Felul sărbătorilor creştineşti. sărbătorile sau praznicele bisericii noastre ortodoxe sunt de două feluri: schimbătoare sau mutabile cele care nu se sărbătoresc într-o zi anumită a anului — şi statornice sau nemutabile — cele care se prăznuiesc în anumite zile ale anului, fără a se schimba de la an la an.
De asemenea, sărbătorile creştineşti sunt: unele împărăteşti în care prăznuim amintirea feluritelor întâmplări din timpul petrecerii Mântuitorului şi Sfintei Fecioare pe pământ; iar celelalte, sărbători ale sfinţilor — în care prăznuim amintirea creştinilor care au luptat şi au pătimit pentru izbânda credinţei şi învăţăturilor propovăduite de Domnul nostru, Iisus Hristos.
2. Sărbătorile cu date schimbătoare
Sărbătorile schimbătoare sau mutabile stau în strânsă legătură cu sărbătoarea Paştelui, care nu are o zi hotărâtă pentru toţi anii, ci se schimbă în fiecare an,
168
potrivit unor rânduieli statornicite de Sfinţii Părinţi ai bisericii. De obicei, Paştele cade într-una din Duminicile lunilor martie sau aprilie, rareori mai. În legătură cu Paştele stau înălţarea Domnului — la patruzeci de zile după înviere, totdeauna într-o joi — şi Pogorârea Duhului Sfânt sau Rusaliile — la zece zile de la înălţare sau cincizeci de zile de la învierea Mântuitorului.
De asemenea, praznicul Izvorului Tămăduirii cade în vinerea săptămânii luminate — prima săptămână ce urmează după Duminica Paştelui; iar Duminica Tomii pică în prima duminică după Paşte.
Cu o săptămână înainte de Paşte avem Duminica Floriilor; iar între Duminica Fiului Risipitor şi Duminica Floriilor cad Duminica lăsatului de carne, Duminica lăsatului de brânză şi cele cinci duminici ale postului mare, care ţine şase săptămâni.
3. Sărbătorile cu date neschimbătoare
Cele mai de seamă sărbători statornice sau nemutabile sunt [cele] privitoare la prăznuirea Sfintei Fecioare Maria:
1. Naşterea Sfintei Fecioare, la 8 septembrie.
2. Intrarea în Biserică, la 21 noiembrie.
3. Bunavestire, la 25 martie.
4. Adormirea Maicii Domnului, la 15 august.
Privitoare la prăznuirea Mântuitorului Iisus Hristos:
1. Naşterea Domnului, la 25 decembrie.
2. Tăierea împrejur, la 1 ianuarie.
3. Întâmpinarea Domnului, la 2 februarie.
4. Botezul Domnului, la 6 ianuarie.
5. Schimbarea la Faţă, la 6 august.
169
Aceste nouă praznice, împreună cu învierea Domnului, înălţarea Domnului la Ceruri şi Pogorârea Duhului Sfânt, sunt cele douăsprezece sărbători sau praznice împărăteşti.
Alte sărbători nemutabile sunt praznicele sfinţilor şi pomenirea întâmplărilor din vieţile lor.
Creştinii sărbătoresc mai cu osârdie zilele în care sunt prăznuite minunatele întâmplări şi fapte ale sfinţilor mai jos pomeniţi:
1. Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a cărui amintire o prăznuim la 1 ianuarie al fiecărui an, când sărbătorim şi Tăierea împrejur a Mântuitorului.
2. Sfântul prooroc, Înainte-Mergătorul, Ioan Botezătorul, prăznuit la 7 ianuarie.
3. Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur, la 30 ianuarie.
4. Aflarea capului sfântului prooroc, Înainte-Mergătorul, Ioan Botezătorul, la 24 februarie.
5. Sfinţii patruzeci de mucenici, care s-au muncit în iezerul Sevastiei, la 9 martie.
6. Sfântul mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, la 23 aprilie.
7. Sfinţii măriţi, de Dumnezeu încoronaţi şi întocmai cu apostolii, marii împăraţi Constantin şi Elena, la 21 mai.
8. Naşterea cinstitului, slăvitului prooroc, Înainte-Mergătorul, Ioan Botezătorul, la 24 iunie.
9. Sfinţii, măriţii şi întru totul lăudaţii şi mai-marii apostolilor Petru şi Pavel, la 29 iunie.
10. Sfântul, marele prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie.
11. Tăierea capului măritului prooroc, Înainte-Mergătorul, Ioan Botezătorul, la 29 august.
12. Sfinţii şi drepţii, dumnezeieştii părinţi ai Prea Sfintei Fecioare, Ioachim şi Ana, la 9 septembrie.
13. Înălţarea sfintei, cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, la 14 septembrie.
170
14. Cuvioasa Maica noastră Paraschiva cea nouă, la 14 octombrie.
15. Sfântul, măritul mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, la 26 octombrie.
16. Soborul mai-marilor arhangheli Mihail şi Gavriil şi al celor nouă cete: Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Puterile, Stăpâniile, începătorii, Arhanghelii şi îngerii, la 8 noiembrie.
17. Sfânta marea mucenicăEcaterina, la 25 noiembrie.
18. Sfântul, mărit şi lăudat, apostol Andrei, cel dintâi chemat, la 30 noiembrie.
19. Cuviosul, părintele nostru, Sava cel sfinţit, la 5 decembrie.
20. Sfântul, părintele nostru, marele ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, la 6 decembrie.
21. Preacuviosul, părintele nostru, Spiridon, episcopul Trimitundei, la 12 decembrie.
22. Sfântul apostol şi întâiul mucenic, arhidiaconul Ştefan, la 27 decembrie.
Ca prinos al recunoştinţei noastre faţă de aceşti înaintaşi şi martiri ai credinţei creştine, se cuvine să le pomenim aici faptele lor mai de seamă, din care să ne adăpăm sufletul, întărindu-ne întregul nostru cuget, întreaga noastră fiinţă în veşnica şi nezdruncinata credinţă în Hristos.
1. Luna ianuarie
1. Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei. — Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Pontul Capadociei pe la anul 330 d. Hr. Pe tatăl său îl chema Vasile, iar pe mama sa, Emilia. El a
171
mai avut trei fraţi şi o soră, toţi crescuţi în frica lui Dumnezeu. Prima învăţătură a căpătat-o de la tatăl său, care l-a trimis mai apoi în cetatea Cezareei din Capadocia. Setos de învăţături înalte, a mers în vestita cetate Bizanţ, cea mai renumită din tot Răsăritul, iar de aici, la Atena, unde întâlni pe Sfântul Grigore, cuvântătorul de Dumnezeu, cu care se întrecea în fapte bune. Ei trăiră laolaltă în viaţă cumpătată şi lipsită de plăcerile pământeşti. Prin marea putere a credinţei sale, Vasile izbuti să creştineze pe dascălul său, Euvul, care avea credinţă păgânească şi pe care-l făcu să se lepede de tot avutul său, încredinţându-l lui Vasile pentru ajutorarea celor lipsiţi. Ei porniră spre Ierusalim. Trecând prin Antiohia, nu încetau a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Sosind la Ierusalim, fură botezaţi în apa Iordanului de către episcopul Maxim al cetăţii. După un an de creştinească petrecere în Ierusalim, Vasile se duse în Antiohia, unde fu hirotonisit diacon de arhiepiscopul Meletie. De aici porni cu Euvul spre Cezareea capadociei, unde fură primiţi de arhiepiscopul Leonte cu mare cinste. Episcopul Ermogen, urmaşul lui Leonte, ridică pe Vasile în rangul preoţiei. Persecutat de arhiepiscopul Eusebie, urmaşul lui Ermogen, Vasile se retrase în pustiul din Pont, unde, împreună cu Sfântul Grigore, adunară în juru-le o sumă de monahi, întemeind o adunare monahală care-şi petrecea viaţa în post şi rugăciuni.
Ereticii căutând să rătăcească minţile celor slabi, Vasile şi Grigore părăsiră pustiul. Ei porniră [o] luptă împotriva celor rătăciţi de învăţăturile lui Arie. Statornicit în Cezareea, Vasile luptă cu vorba şi cu scrisul spre a curăţi dreapta credinţă de erezii. Sfârşindu-se din viaţă episcopul Eusebiu, Vasile fu ridicat în locu-i ca episcop al Cezareei. În timpul cât păstori, multe fapte creştineşti săvârşi cu ajutorul Duhului Sfânt. Pentru sfânta credinţă
172
creştină, el înfruntă chiar mânia unora dintre împăraţii care [îi] persecutau pe creştini. Prin puterea dumnezeiască, el vindeca bolnavi, înfrângea răutatea diavolească, întărea credinţa celor slabi. Vasile a trăit în timpul împăratului Iulian şi a împăratului Valens. Acesta din urmă, aţâţat de eretici, voia să-l piardă pe Vasile. Vindecând de o boală grea pe Galatie, fiul împăratului, sfântul scăpă de la moarte. După aproape nouă ani de păstorire a creştinilor din Cezareea Capadociei, Vasile se săvârşi din viaţă la 1 ianuarie 379, în vârstă de aproape 49 de ani, trăind tot timpul o viaţă cuvioasă.
De la el ne-au rămas numeroase scrieri cu cuprins religios, dintre care unele au fost scrise în latineşte, iar altele, în limba elinească veche.
2. În a şaptea zi a lunii ianuarie prăznuim amintirea Sfântului prooroc, Înainte-Mergătorul, Ioan Botezătorul, despre care am pomenit în Istoria nouă a acestei Sfinte Scripturi.
2. Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul şi Ioan Gură de Aur. aceşti trei sfinţi părinţi sunt prăznuiţi, fiecare în parte, în cursul lunii ianuarie: Sfântul Vasile, la 1 Ianuarie; Sfântul Grigore, la 25 ianuarie; iar Sfântul Ioan Chrisostom, la 27 ianuarie.
Sfântul Vasile cel Mare am văzut că a fost arhiepiscopul Cezareeicapadociei.
173
Sfântul Grigore Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu a fost patriarh al Constantinopolului. El s-a născut în cetatea Nazianz din Capadocia pe la începutul veacului al patrulea după naşterea Mântuitorului. Primele învăţături le-a căpătat de la tatăl său; apoi a urmat mai departe în Cezareea Capadociei, de unde mai târziu a mers în Palestina, după aceea în Alexandria Egiptului, iar de aici porni la Atena, unde, după câtăva vreme, veni şi Vasile, cu care apoi trăi în îndelungă şi netulburată prietenie. Când împlini vârsta de treizeci de ani, se întoarse la Nazianz, unde fu botezat chiar de tatăl său, care ajunsese episcop al cetăţii. Preoţindu-se, el se retrase cu Sfântul Vasile la mănăstirea din Pont unde vieţuiau o sumă de monahi. De aici fu chemat de tatăl său în Nazianz spre a lupta împotriva rătăcirii celor lepădaţi de dreapta credinţă şi plecaţi învăţăturilor eretice propovăduite de Arieni, adică de cei ce urmau învăţăturile lui Arie.
Prin cucernicia şi darurile sufleteşti cu care fusese blagoslovit de Dumnezeu, Grigore izbuti să se ridice în dragostea şi respectul tuturor. El fu ales episcop de Sosim, dar nu-şi putu lua locul din pricina împotrivirii ereticilor, aşa că se retrase la Nazianz. Mai apoi fu ales patriarh al Ţarigradului. După multe frământări, ocupă scaunul de patriarh, pe care-l părăsi din pricina împotrivirii ce-i arătau o parte din episcopii Egiptului şi Macedoniei. El se retrase iarăşi la Nazianz, unde scrise o sumă de lucrări cu cuprins religios şi filosofic. Fiind suferind trupeşte, Grigore se sfârşi din viaţă la anul 389 după Hristos, în a douăzeci şi cincea zi a lunii ianuarie. El fu înmormântat în cetatea Nazianzului, de unde, mai târziu, sfintele sale moaşte fură aduse de dreptcredinciosul împărat Constantin Porfirogenetul la biserica Sfinţilor Apostoli din Ţarigrad, spre ajutorul şi apărarea cetăţii.
174
Sfântul Ioan Chrisostom, numit şi Gură de Aur pentru minunatul dar al vorbirii cu care-l hărăzise Dumnezeu, s-a născut cam pe la anul 344 după Hristos în Antiohia Siriei, din părinţi păgâni, însă slăviţi şi bogaţi. El a avut ca profesori pe cei mai renumiţi învăţaţi din timpul său. Atras de învăţăturile credinţei creştine, se boteză. De asemenea, se creştinară şi părinţii săi. La vârsta de optsprezece ani merse la Atena, unde uimi pe toţi învăţaţii cu înţelepciunea [sa] şi vorbirea lui minunată, şi pe foarte mulţi Atenieni îi făcu să se lepede de păgânism şi să creadă în Hristos. Reîntorcându-se în Antiohia, el trăi o viaţă schimnicească în nişte munţi din apropierea cetăţii. Îmbolnăvindu-se, Ioan reveni în cetate la anul 381, unde sfinţitul patriarh Meletie l-a hirotonit diacon. După cinci ani, se retrase iarăşi în mănăstirea în care petrecuse mai înainte, lucru ce a bucurat mult pe monahii din mijlocul cărora plecase. Aici rămase trei ani, după care fu readus în cetate de Sfântul Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, şi hirotonit preot. Numit vicar şi predicator, i se duse vestea în tot Răsăritul pentru înţelepciunea şi frumuseţea vorbei lui. Norodul alerga valuri-valuri să-i asculte graiul. Sfântul Ioan însă nu era vestit numai pentru vorbirea lui neasemuită, ci şi pentru faptele sale creştineşti şi pentru minunile ce săvârşea, tămăduind pe cei suferinzi cu puterea lui Hristos.
Murind Nectarie, patriarhul Constantinopolului, împăratul Arcadiu, la care ajunsese faima sfântului, stărui să fie ridicat în scaunul patriarhiei Ţarigradului Ioan Gură de Aur în anul 397 după Hristos. Duşmănit de Teofil, patriarhul Alexandriei, avu multe necazuri de întâmpinat din pricina intrigilor ce i se făceau la curtea împărătească, însăşi împărăteasa Eudoxia, soţia lui Arcadiu, avea duşmănie mare împotriva lui Ioan, care o mustra pentru răutăţile şi nesaţul ei de avuţii.
175
într-un sinod pus la cale de Teofil în înţelegere cu Eudoxia, sfântul Ioan Gură de Aur, pentru învinuiri plăsmuite, fu condamnat la surghiun; însă, de teama poporului care se răzvrătise, sfântul fu adus înapoi din exil, iar papa Inocenţiu I, cercetându-i pricina, îl află nevinovat. Duşmanii Sfântului Ioan nu se lăsară biruiţi. Un nou sinod hotărî trimiterea sfântului în surghiun. Împăratul Arcadiu şi soţia sa, Eudoxia, puseră ostaşii să-l scoată cu sila din biserică şi-l porniră în exil la Niceea. Pe drum suferi fel de fel de chinuri şi umilinţe din partea păzitorilor săi. De la Niceea fu dus la Cucus, în Armenia, şi apoi la Comani, în Pont, unde, zdrobit de suferinţele îndurate de la ostaşi, îşi dădu sfârşitul la anul 407. Corpul său fu adus la Constantinopol în anul 430 după Hristos şi înmormântat cu mare cinste în timpul domniei cucernicului împărat Teodosie, în a douăzeci şi şaptea zi a lunii ianuarie.
împărăteasa Eudoxia şi toţi cei ce au duşmănit fără pricină pe Sfântul Ioan Gură de Aur, prilejuindu-i atâtea amaruri, şi-au primit, în viaţă fiind, dreapta şi cuvenita pedeapsă dumnezeiască. Eudoxia s-a sfârşit mâncată de viermi încă fiind vie.
De la Sfântul Ioan ne-au rămas o sumă de scrieri pline de adâncă şi dumnezeiască înţelepciune.
Fiindcă, în zilele împăratului Alexie Comneanul, poporul dreptcredincios se împărţise în trei tabere — unii cinstind mai mult pe marele Vasile, numiţi Vasiliteni, alţii pe luminatul Ioan Chrisostom, numiţi Ioaniteni, iar ceilalţi pe înţeleptul Grigore Teologul, numiţi Grigoriteni —, pentru stingerea vrajbei dintre dreptcredincioşi, sfinţii ierarhi s-au arătat aievea mitropolitului Ioan al cetăţii Evhaitenilor, zicându-i: Noi, după cum vezi, una suntem înaintea lui Dumnezeu. Deci porunceşte celor ce se ceartă şi se despart unii de alţii pentru noi să se împace şi să se unească, prăznuindu-ne
176
pe câte trei într-o zi pe care o vei găsi tu de cuviinţă. Iar noi ne vom ruga Tatălui ceresc pentru mântuirea celor ce ne vor pomeni!
De atunci a fost sorocită ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea celor trei sfinţi ierarhi, întrucât în cursul acestei luni se face pomenirea în parte a fiecăruia dintre aceşti sfinţi părinţi.
5. Luna februarie
3. Aflarea capului Sfântului prooroc, Inainte-Mergătorul, Ioan Botezătorul. după cum am arătat când am vorbit despre Sfântul prooroc Ioan Botezătorul, viaţa sa a fost curmată din ordinul lui Irod Antipa, care luase în căsătorie nelegiuită pe Irodiada, soţia răposatului său frate, Filip, din care pricină Sfântul Ioan îl certa veşnic în faţa poporului. Spre a-şi ţine jurământul făcut Salomeei cu prilejul unei serbări, Irod a îngăduit să i se taie capul sfântului spre a scăpa de mustrările lui. Salomeea, luând capul pe tipsie, l-a dus mamei sale, care, împungând limba sfântului cu un ac, nu l-a dat să fie îngropat la un loc cu trupul, de teamă să nu învie. Ucenicii sfântului, luându-i noaptea, în ascuns, corpul, care fusese aruncat din porunca Irodiadei, l-au înmormântat în cetatea Sevastia din Samaria, iar capul l-a îngropat nelegiuita femeie în curtea palatului său, la mare adâncime, într-un loc ascuns şi necurat. Despre locul unde se afla îngropat capul sfântului ştia, afară de Irodiada, numai Ioana, soţia intendentului lui Irod. Aceasta, plină de jale de batjocura făcută sfântului, i-a luat noaptea într-ascuns capul şi, după ce l-a băgat într-un vas de pământ, l-a îngropat în muntele Eleonului, unde era satul lui Irod.
177
Vestindu-se ieşirea în lume a Mântuitorului Hristos, Irod şi cu Irodiada au socotit că a înviat Sfântul Ioan, şi cu atât mai tare a fost credinţa lor, cu cât, căutând capul sfântului în locul unde fusese îngropat, nu l-au mai aflat.
După multă vreme, un oarecare Inocentie, om de neam mare şi închinător al Domnului Hristos, cumpără locul din muntele Eleonului unde fusese vatra satului lui Irod. Vrând să zidească aici o biserică de piatră, cu prilejul săpăturilor temeliei, află capul Sfântului Ioan, pe care-l cunoscu după unele minuni ce se săvârşiră în vremea aceea. Apropiindu-se de sfârşitul vieţii, Inocentie ascunse iarăşi capul sfântului în pământ, în locul unde-l aflase, spre a nu fi batjocorit de păgâni.
în vremea Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sfânta credinţă înflorind pretutindeni, Sfântul Ioan s-a arătat în vis la doi călugări, cărora le-a descoperit locul unde se afla capul său. Aceştia l-au scos şi l-au pus într-un sac de păr de cămilă. Venind spre chinovia lor, au dat să ducă sacul cu sfântul cap unui olar din cetatea Emesia, pe care l-au ajuns din urmă pe drum. Arătându-se sfântul acelui om, i-a spus să fugă de cei doi călugări care se leneviseră să ducă singuri sacul. Ascultând de porunca sfântului, omul află prilej şi se răzleţi de tovarăşii săi, ducând acasă la dânsul sfânta povară. Din acel ceas, toate treburile acelui om mergeau minunat, iar el slăvea cu multă cinste capul sfântului. Când i s-a apropiat sfârşitul, a încredinţat sfânta comoară surorii sale, de la care după aceea prin multe mâini a trecut. Ajungând în mâinile unui preot monah arian, anume Eustaţiu, care trăia într-o peşteră lângă Emesia, acesta multe minuni şi vindecări săvârşi prin puterea sfântului cap. Izgonit din peşteră pentru reaua lui credinţă, Eustaţiu îngropă capul chiar înăuntrul peşterii, de unde fu scos mai apoi după îndemnul sfântului, care i se arătase în vis — de către arhimandritul
178
Marcel al mănăstirii ridicate de nişte monahi dreptcredincioşi lângă peşteră. După aceea fu aşezat cu multă cinste în biserică, în Emesia, iar de aici fu adus mai târziu la Constantinopol şi aşezat în biserica închinată Inainte-Mergătorului.
Când unii rătăciţi porniră luptă împotriva icoanelor şi sfintelor moaşte, câţiva Creştini luară cu ei capul Sfântului Ioan şi-l duseră la Comani, unde răposase odinioară Ioan Gură de Aur. Aici îl puseră într-un vas de argint şi-l îngropară în pământ. După multă vreme, în timpul împăratului Mihail, capul fu aflat din nou şi adus iarăşi la Constantinopol de către preasfinţitul patriarh Ignatie al Ţarigradului.
Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul o prăznuim în ziua de 24 februarie a fiecărui an.
3. Luna martie
4. Sfinţii patruzeci de mucenici care au fost munciţi în iezerul Sevastiei din Armenia. În timpul necredinciosului împărat Liciniu era mare prigoană împotriva Creştinilor. În cetatea Sevastia din Armenia stăpânea voievodul Agricolae, mare duşman al închinătorilor lui Hristos. În oastea sa, printre alţi Creştini, se aflau patruzeci de inşi, în frunte cu Chirion, Candid şi Domnos, neînfricoşaţi de ameninţările mai-marilor lor, care-i sileau să se închine idolilor păgâni. Din această pricină, Agricolae a poruncit să fie aruncaţi în temniţă. Aici se închinară şi se rugară până la miezul nopţii, când li se arătă Domnul, zicându-le: Vrednic de laudă este începutul voinţei voastre, însă cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui! A doua zi, Agricolae îi scoase din temniţă şi le ceru să aducă jertfe idolilor. Cei patruzeci
179
de ostaşi, cei mai viteji dintre toţi, se împotriviră cu îndârjire, din care pricină fură aruncaţi din nou în temniţă, de unde fură scoşi a opta zi şi duşi în faţa judecăţii lui Agricolae şi a altui voievod, Lisie, care se întâmplase să vină în Sevastia în vremea aceea. Lisie le făgădui grade mai mari în ostăşie dacă se leapădă de dreapta credinţă, dar sfinţii patruzeci de ostaşi rămaseră neclintiţi în credinţa lui Hristos, pe care-L lăudau în gura mare. Atunci, voievodul porunci să fie bătuţi cu pietre peste gură. Slujitorii însă, aruncând cu pietre în sfinţi, se loveau între ei, omorându-se, fără a nimeri pe cei osândiţi, însuşi voievodul, aruncând o piatră asupra unuia dintre sfinţi, piatra s-a întors asupră-i sfărâmându-i gura, încât păgânii credeau că este la mijloc vreo vrăjitorie. Fiind duşi din nou în temniţă, Domnul li s-a arătat, îmbărbătându-i.
A doua zi fură scoşi iarăşi din închisoare şi, fiindcă nu voiau să se supună, Agricolae şi cu Lisie au dat poruncă să fie legaţi şi duşi la un iezer ce se afla în apropierea Sevastiei şi care avea apă multă. Fiind iarnă grea şi ger groaznic, sfinţii patruzeci de ostaşi au fost băgaţi dezbrăcaţi către seară în mijlocul iezerului, punând strajă în jurul lor [o] mulţime de soldaţi, împreună cu temnicerul. Şi era în marginea iezerului un feredeu o baie — în care să se poată adăposti aceia dintre sfinţi care, răzbiţi de ger, s-ar lepăda de sfânta credinţă. Unul dintre cei patruzeci, către ceasul unu din noapte, când gerul era mai grozav, nemaiputând răbda chinurile frigului, se despărţi de tovarăşii săi, alergând spre feredeu; dar abia a atins pragul cu piciorul, căci, cum a dat de căldură, a căzut mort.
Iar în ceasul al treilea din noapte, o lumină a strălucit deasupra martirilor, gerul a fost gonit, gheaţa s-a topit şi apa s-a încălzit. Ostaşii ce străjuiau adormiseră, numai temnicerul era treaz. Privind spre lumina ce ocrotea
180
pe cei din iezer, văzu pogorându-se din cer spre ei treizeci şi nouă de cununi luminoase. Cuprins de o pornire nestăpânită, temnicerul sculă pe străjeri şi, dezbrăcându-se de haine, intră în apă în locul celui mort, strigând că şi el este Creştin.
A doua zi, văzând cele întâmplate, tiranii se umplură de mânie şi dădură poruncă să fie scoşi din iezer şi duşi la locul de muncă, unde li se sfărâmară gleznele picioarelor cu ciocanele, dându-şi sfârşitul în chinuri cumplite. Apoi, încărcându-le trupurile în care, [acestea] fură duse şi arse în marginea cetăţii, iar oasele lor au fost aruncate în râu, spre a li se pierde orice urmă. Cei patruzeci de martiri, arătându-se după trei zile preafericitului Petru, episcopul cetăţii, l-au îndemnat să vină noaptea, împreună cu clerul şi alţi dreptcredincioşi, să le adune oasele din râu. Şi aşa s-a făcut, căci oasele străluceau în apă, luminate de lucire cerească şi, fiind adunate, au fost aşezate într-un loc de cinste.
Iar numele celor patruzeci de mucenici care au suferit pentru credinţa Mântuitorului au fost: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Evnichie, Văleni, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Eclit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Galerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie-temnicerul. Pomenirea [lor] o prăznuim în ziua de 9 martie a fiecărui an, când şi-au dat obştescul sfârşit.
6. Sfântul mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. pe vremea împăratului Diocleţian
181
al Romei, prigoană mare s-a început împotriva Creştinilor. Chinuri grozave şi batjocuri neînchipuite au avut de îndurat închinătorii Mântuitorului. În vremea aceea trăia în cetatea Romanilor Sfântul Gheorghe, fiu de Creştini, de neam din Capadocia.
Rămas orfan de tată încă de mic copil — tatăl său fiind martirizat de păgâni sfântul Gheorghe se mută cu mama sa în Palestina. Ajungând la maturitate şi fiind bărbat frumos şi viteaz, intră în oaste şi fu rânduit tribun peste o ceată vestită de luptători. Pentru vitejia sa în războaie, împăratul Diocleţian îl ridică în dregătoria de comit şi apoi de voievod, fără însă a şti că este Creştin. Văzând porunca împăratului prin care se hotărâse prigonirea Creştinilor, sfântul se hotărî să înfrunte şi el persecuţiile alături de fraţii săi Creştini. De aceea îşi împărţi avuţiile sale săracilor, iar pe robii săi îi eliberă. Şi, când fu să se întărească porunca împărătească dată pentru uciderea Creştinilor, el merse cu îndrăzneală în mijlocul sfatului celor fără de lege, certând pe împărat pentru nelegiuitele sale porunci. Gâlceavă mare s-a pornit în sfat între Sfântul Gheorghe şi ceilalţi dregători, căci împăratul tăcea. Apoi, făcându-se linişte, împăratul Diocleţian a căutat cu vorbe bune să întoarcă pe sfânt de la credinţa sa. Neizbutind, împăratul porunci cu mânie mare să fie scos afară din adunare şi aruncat în temniţă, unde fu bătut la tălpile picioarelor; iar după aceea [i se] puse pe piept o piatră mare, căci astfel poruncise tiranul. Răbdând chinurile vrăjmaşilor, sfântul nu înceta a se ruga şi a lăuda pe Dumnezeu.
A doua zi, împăratul aduse din nou în faţa sa pe Sfântul Gheorghe, crezând că chinurile l-au biruit. Sfântul însă se ţinu tare în credinţa sa. Diocleţian porunci să fie legat de o roată sub care erau aşternute scânduri cu cuie şi alte unelte ascuţite, care, în învârtirea roţii, îi tăiau carnea
182
şi corpul. În durerile chinurilor, sfântul a urmat să laude pe Dumnezeu, până ce a căzut în neştire. Împăratul, socotind că a murit, a dat poruncă să-l dezlege, iar el merse la capiştea idolească. În acest timp, îngerul Domnului s-a arătat sfântului, pe care l-a eliberat de pe roată, tămăduindu-l de răni. Cei ce erau de faţă s-au înspăimântat şi au alergat de au spus împăratului minunea. Văzându-l, lui Diocleţian nu-i venea să creadă că are în faţa sa pe Gheorghe. Şi mulţi din cei de faţă crezură în Hristos, însă nu îndrăzneau să se dea pe faţă, de teama păgânilor.
împărăteasa Alexandra, văzând minunea cu tămăduirea sfântului, a început şi ea să mărturisească credinţa ei în Hristos.
Mânios de neputinţa sa, Diocleţian porunci ca sfântul să fie aruncat într-o groapă cu var nestins, unde fu ţinut trei zile fără a pătimi ceva.
împăratul porunci să-l încalţe cu încălţăminte de fier, având înăuntru piroane ascuţite arse în foc, şi, aşa încălţat, să-l gonească până la temniţă în bătăi cumplite.
Pe cât se slăbea trupul în chinuri, pe atât se întărea sufletul în credinţă. Peste noapte însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, corpul îi fu tămăduit de răni. Fiind dus din nou în faţa împăratului, sfântul fu lovit peste grumaji, fiindcă îndrăznise să nu-i vorbească pe plac; apoi fu bătut cu vine de bou peste tot corpul, făcându-l totuna de sânge.
Socotind puterea sfântului ca o vrăjitorie, împăratul chemă pe un făcător de vrăji, anume Atanasie, căruia-i ceru să răpună pe Gheorghe prin farmecele sale. Atanasie îi dădu sfântului să bea nişte otrăvuri descântate, menite să-l răpună, dar sfântul nu suferi nimic, lucru ce întărâtă şi mai grozav pe împărat.
Mărturisind neîncetat puterea Mântuitorului Hristos, după cererea lui Atanasie şi a împăratului Diocleţian,
183
Sfântul Gheorghe învie un mort îngropat cu câteva zile mai înainte, fapt ce [i-]a înspăimântat pe toţi; iar Atanasie căzu în genunchi înaintea sfântului şi, cu pocăinţă, îl rugă să-i ierte greşelile săvârşite din neştiinţă. Toate acestea fură socotite de Diocleţian ca şarlatanii făcute de Atanasie în înţelegere cu Sfântul Gheorghe, pentru care pricină porunci să se taie capetele atât lui Atanasie, precum şi omului înviat; iar pe Sfântul Gheorghe îl aruncă din nou în temniţă, unde cei care crezuseră în Hristos mergeau să-l vadă dând bani străjerilor. Aici, sfântul săvârşi numeroase minuni. Aflând împăratul despre aceasta, porunci să fie judecat. Sfântul, ştiind că i se apropie sfârşitul, chemă pe sluga sa cea credincioasă, căreia îi spuse ca, după moarte, să-i ia corpul şi să-l ducă în Palestina să-l îngroape.
[în] ziua următoare fu chemat la judecată. Împăratul încercă din nou să-l întoarcă de la credinţa sa cu vorbă bună. Sfântul ceru să intre în capiştea idolească, ceea ce împăratul îi îngădui, crezând că vrea să aducă jertfă idolilor. Aici, prin puterea dumnezeiască, la rugăciunile sfântului, toţi idolii se prăbuşiră, sfărâmându-se. Atunci, popii capiştei şi parte din popor se năpustiră asupra sfântului, pe care îl bătură fără milă şi apoi îl legară, împărăteasa Alexandra, văzând pătimirea sfântului, merse degrabă spre cei ce-l chinuiau şi, mărturisindu-şi făţiş credinţa în Hristos Domnul, începu a defăima idolii chiar în faţa soţului său, care rămăsese năucit.
Plin de mânie mare, Diocleţian porunci să fie duşi la moarte atât Sfântul Gheorghe, precum şi împărăteasa Alexandra. Pe cale spre locul osândei, împărăteasa îşi dădu sfârşitul mai înainte de a fi ucisă. Ajungând la locul osândei, după ce se rugă lui Dumnezeu, [Sfântul Gheorghe] se plecă înaintea călăului, care, dintr-o lovitură de sabie, îi desprinse capul de trup. Şi astfel se sfârşi marele mucenic
184
Gheorghe în ziua de douăzeci şi trei a lunii aprilie, când toţi Creştinii îi prăznuiesc amintirea.
Multe minuni s-au făcut în cursul vremii prin puterea Sfântului Gheorghe. Dintre toate, cea mai cunoscută şi mai vrednică de mirare este uciderea balaurului care trăia într-un iezer de lângă cetatea Viritului, spre muntele Libanului, nu departe de cetatea Lida, unde fusese îngropat trupul sfântului. Acest balaur înfricoşase lumea din pricina prăpădului pe care-l revărsase asupra oamenilor. Spre a scăpa de groaza lui, localnicii hotărâră să-i dea zilnic drept hrană, prin tragere la sorţi, câte un flăcău sau câte o fată din fiecare casă. Într-una din zile, sorţii rânduiră să cadă pradă balaurului însăşi fiica împăratului.
Pe când sărmana fecioară aştepta înfricoşată ieşirea balaurului din iezer ca s-o înghită, i se arătă Sfântul Gheorghe cu suliţa în mână, călare pe cal. Văzând pe fată plângând şi aflând pricina groazei ce o cuprinsese, îi spuse să nu se înspăimânte, căci Dumnezeul cel veşnic o va scăpa de la moarte atât pe ea, cât şi pe cei din cetate.
Cum se arătă balaurul din iezer şi ieşi la mal, sfântul se repezi asupră-i şi, după ce-i străpunse gâtlejul cu suliţa, îl călcă în picioarele calului. Apoi porunci fecioarei să-l lege cu brâul ei şi să-l târască în cetate, unde sfântul îl ucise de iznoavă cu sabia sa, în văzul tuturor celor ce se aflau de faţă. După aceea, balaurul fu scos afară din oraş şi ars pe rug până s-a prefăcut în cenuşă.
Aflând locuitorii aceia din gura sfântului că mântuirea lor venise prin puterea Domnului Hristos, s-au lepădat de păgânism, căci credeau în idoli, şi s-au creştinat, botezându-se cu toţii. Pe locul unde a fost ucis balaurul au ridicat o biserică închinată Sfintei Fecioare şi marelui mucenic Gheorghe, în semn de biruinţă asupra
185
vrăjmaşului. Ca o minune dumnezeiască, în altarul acelei biserici a ţâşnit un izvor de apă tămăduitoare, care a vindecat de bolile de care erau suferinzi pe mulţi dintre cei ce se adăpau cu credinţă din apa lecuitoare a acestui izvor.
Iată dar cât de mare este puterea credinţei!
5. Luna mai
8. Sfinţii, măriţii, de Dumnezeu încoronaţi şi întocmai ca apostolii, marii împăraţi Constantin şi Elena. — Sfântul împărat Constantin cel Mare a fost fiul lui Constantin şi al Elenei. El s-a născut la anul 274 după Hristos în orăşelul Naissus — Nişul de azi, în Moesia superioară, Serbia de astăzi. Avea statură mândră şi era frumos la chip.
Constantin, tatăl sfântului împărat Constantin cel Mare, înainte de a se sui în scaunul împărătesc anul 293 d. Hr. -, fusese căsătorit cu Elena. Ajungând împărat, fu silit să se despartă de prima sa soţie şi se căsători cu Teodora, fiică de împărat, cu care mai avu trei băieţi şi o fată. El însă iubea mai mult pe fiul său din prima căsătorie, pe care la moartea sa — anul 306 d. Hr. — îl lăsă împărat în scaunul său. Împotriva lui Constantin se ridică Maxenţiu, fiul lui Maximian, care se încunună ca împărat al Romei fără vrerea poporului şi a ostaşilor. Dornic de pace, Constantin se învoi să lase pe Maxenţiu să domnească la Roma, iar el să stăpânească Britania şi celelalte ţinuturi vecine. Maxenţiu însă nu se învoi. El se întări la Roma şi începu să împileze poporul, să prigonească pe Creştini, să jefuiască averile celor bogaţi, să necinstească femeile şi fecioarele marilor dregători ai imperiului, făcându-se astfel nesuferit tuturor prin tirania
186
lui şi prin farmecele sale vrăjitoreşti, pentru facerea cărora vărsa mult sânge omenesc, înjunghiind prunci, fecioare, femei însărcinate, spre a le jertfi duhurilor necurate.
Aflând de cruzimile lui Maxenţiu, împăratul Constantin îl sfătui să se potolească. Maxenţiu însă se hotărî să pornească împotriva lui Constantin cu război, spre a rămâne singur împărat. Văzând duşmănia lui Maxenţiu, împăratul Constantin, care se afla cu mama sa, Elena, în Britania, porni să-şi adune oaste, însă se temea de vrăjitoriile drăceşti ale lui Maxenţiu şi de oastea lui, care era mai numeroasă. Atunci el cugetă să se roage Dumnezeului celui adevărat al Creştinilor, să-i ajute să izbândească. Pe când se ruga cu osârdie, văzu în miezul zilei strălucind pe cer semnul crucii, alcătuit din stele mai strălucitoare ca soarele, iar deasupra acelui semn stătea scris in hoc signo vinces!, ceea ce înseamnă Cu acest semn vei birui!. Toţi cei de faţă se înfricoşară de această minune.
Peste noapte, însuşi Domnul Hristos i s-a arătat în vis, îndemnându-l să poarte înainte semnul crucii şi [spunându-i că] va birui pe toţi vrăjmaşii săi. A doua zi, împăratul Constantin povesti dregătorilor săi minunatul vis şi, chemând meşteri, porunci să se facă sfânta cruce din aur, mărgăritar şi pietre scumpe. De asemenea, fu pus acest semn pe toate armele, steagurile, coifurile şi pavezele ostaşilor. După ce fură gata toate pregătirile, porni cu încredere în Dumnezeu asupra lui Maxenţiu, pe care, întâlnindu-l în apropierea Romei, după o luptă crâncenă îl birui, înecându-l în Tibru, cu mare parte din oastea sa. Intrând în Roma, poporul îl primi cu bucurie nespusă, ca pe un mântuitor. Acestea s-au întâmplat în anul 312 d. Hr. În anul următor – 313 -, dădu o poruncă la Milano prin care Creştinii erau lăsaţi liberi să creadă în învăţăturile
187
Mântuitorului. În luptele pe care le mai avu după aceea, numai prin ajutorul sfintei cruci îşi birui vrăjmaşii. Astfel, la 323 d. Hr. bătu pe Licinius, rămânând singur stăpân peste tot Imperiul Roman, iar în anul 324 făcu Creştinismul religie de stat.
La 325 d. Hr. se ţinu cel dintâi sinod ecumenic la Niceea, unde se adunară 318 sfinţi părinţi, care statorniciră dogmele credinţei creştine, cuprinse în Simbolul credinţei. Tot atunci fură afurisite ereziile lui Arie, combătute cu multă tărie de părintele Atanasie cel Mare.
După cucerirea Bizanţului, ridică în cuprinsul lui, pe malul mării, strălucita cetate ce-i poartă numele, Constantinopolul, numită şi Roma Nouă, unde strămută capitala imperiului.
îmbolnăvindu-se de lepră, se căută cu tot felul de leacuri fără izbândă. Doctorii din acea vreme îl îndemnară să-şi facă baie în sânge cald de prunci şi se va lecui. Când mergea să împlinească hotărârea doctorilor, văzând jalea mamelor cărora li se smulseseră pruncii de la sân spre a fi sacrificaţi pentru lecuirea împăratului — lecuire care nu s-ar fi întâmplat —, se lipsi de a mai urma sfatul doctorilor şi porunci să se întoarcă mamelor copiii lor cu mari daruri din partea sa. Pentru a răsplăti omeneasca lui faptă, sfinţii Petru şi Pavel se arătară împăratului în vis, îndemnându-l să caute în muntele Soract pe episcopul Silvestru, care-l va tămădui. Urmând sfatul sfinţilor, află pe episcop, care, prin post şi rugăciuni, şi cu ajutorul sfântului botez, îl lecui de cruda boală.
După moartea maicii sale, Elena, împăratul Constantin mai vieţui încă zece ani şi ceva. Plecând într-un război împotriva Perşilor, căzu bolnav într-un sat al Nicomediei, unde-şi dădu sfârşitul la 21 mai, anul 337 d. Hr., în vârstă de peste şaizeci de ani.
188
Biserica noastră ortodoxă a aşezat pe împăratul Constantin şi [pe] maica sa, Elena, printre sfinţi, hotărând prăznuirea amintirii lor în ziua de 21 mai a fiecărui an.
6. Luna iunie
1. În a douăzeci şi patra zi a lunii iunie prăznuim amintirea naşterii cinstitului, slăvitului prooroc, înaintemergătorul Ioan Botezătorul, despre care am pomenit în Istoria nouă a acestei Sfinte Scripturi.
9. Sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii şi mai-marii apostolilor, Petru şi Pavel. sfântul apostol Petru era de neam Iudeu din Galileea. Înainte de a fi fost ales ca apostol de Domnul Hristos s-a numit Simon. El a fost fratele apostolului Andrei, primul chemat de Mântuitorul. Sfântul Petru îşi câştiga traiul la început din pescuit. Chemat de Domnul Hristos, împreună cu fratele său, Andrei, îşi lăsă casă, soţie şi pe cei doi copii un băiat şi o fată —, şi urmă căile Domnului, fiind cel mai aproape de Dânsul.
Din Sfânta Scriptură a Noului Testament am văzut cum a vieţuit Sfântul Petru lângă Domnul şi Mântuitorul său. După înălţarea Domnului la ceruri, Sfântul apostol Petru, ca mai-mare între apostoli, a fost întâiul învăţător şi propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Cu puterea Duhului Sfânt şi a Mântuitorului Hristos, el a făcut o sumă de minuni vindecând ologi, şchiopi, înviind morţi şi alte fapte vrednice de mirare săvârşind. [Când a fost] băgat în temniţă de Irod fiindcă propovăduia cuvântul lui Hristos, îngerul Domnului l-a dezlegat din lanţuri şi l-a eliberat din închisoare.
Sfântul apostol Petru a deschis neamurilor străine uşa credinţei în Hristos, botezând în Cezareea pe sutaşul
189
Corneliu Romanul. După aceea, mergând prin ţinuturile locuite de Creştini, le-a dat lor episcopi. Pe când se afla în Ierusalim, cu prilejul prăznuirii Paştelui, a venit la dânsul Sfântul Pavel să-l vadă în al treilea an după convertirea sa la Creştinism. Aici au stat împreună cincisprezece zile. După ce au rânduit împreună aşezările bisericeşti, fericitul Pavel a pornit la lucrul cel dumnezeiesc, iar Petru merse în Antiohia, apoi în Frigia, Nicomedia, în Helespont — unde puse episcop pe Corneliu sutaşul şi apoi se întoarse iarăşi în Ierusalim, unde i se arătă Domnul în vedenie, zicându-i: Scoală, Petre, şi mergi în Apus, unde este nevoie de lumina ta, şi eu voi fi cu tine!
După ce a rânduit episcopi tuturor bisericilor din Răsărit, a plecat la Roma, unde puse temelia primei biserici din Apus. Aici avu de luptat cu vrăjitorul Simon, care prin năluciri făcea fel de fel de minuni, înşelând poporul. Pe acesta Sfântul Petru îl răpuse prin puterea lui Hristos. După câţiva ani plecă în Spania, apoi la Cartagina, în Africa, şi după aceea în Egipt, unde rândui şi întări bisericile lui Hristos. Din Egipt veni iarăşi în Roma, de unde mai apoi plecă în Britania. Aici i se arătă Mântuitorul, îndemnându-l să se întoarcă la Roma, unde avea să fie martirizat. În al doisprezecelea an al domniei lui Nero, Sfântul Petru, urmând îndemnul Mântuitorului, se reîntoarse în Roma.
Printre cei convertiţi la Creştinism erau şi două femei frumoase, iubitele cele mai de aproape ale împăratului Nero. Cum, după trecerea lor la credinţa Mântuitorului, nu voiau să se mai supună tuturor poftelor blestemate ale împăratului, acesta se mânie straşnic şi, ca să se răzbune, porunci să fie prins Sfântul Petru şi ucis. Aflând despre porunca împăratului şi îndemnat de credincioşi să se ascundă, sfântul porni noaptea din cetate, dar la poarta oraşului i se arătă Mântuitorul, pe care Petru îl întrebă:
190
« Unde te duci, Doamne? (« Quo vadis, Domine? ) Domnul Hristos îi răspunse: Mă duc la Roma, să fiu răstignit iarăşi! Şi dispăru.
înţelegând că trebuie să se sacrifice pentru credinţă, Petru se reîntoarse în cetate, unde fu prins de ostaşi, împreună cu alţi Creştini fruntaşi, şi dus la moarte. Fiind condamnat la moarte prin răstignire, el ceru să fie aşezat pe cruce cu capul în jos, cinstind prin aceasta pe Mântuitorul, care de voie se răstignise în chip firesc, cu capul în sus.
Astfel se sfârşi fruntaşul între apostoli, Sfântul Petru, în ziua de douăzeci şi nouă a lunii iunie, anul 67 după Hristos.
Sfântul apostol Pavel era de neam Iudeu din seminţia lui Beniamin. Mai înainte se numise Saul. El s-a născut în tarsul Ciliciei. Părinţii săi se bucurau de cetăţenia romană, din care pricină şi el a fost cetăţean roman. Sfântul Pavel se înrudea cu întâiul mucenic al Creştinismului, arhidiaconul Ştefan. La început, el a fost un neîndurat asupritor al Creştinilor şi aprig susţinător al fariseilor, duşmanii neîmpăcaţi ai Mântuitorului Hristos. Deşi, după cum am spus, rudă a arhidiaconului Ştefan, când acesta fu ucis cu pietre, el nu simţi nici o milă de cel ucis, ci, dimpotrivă, sta şi păzea hainele ucigaşilor.
Dornic de a prigoni pe Creştini oriunde i-ar afla, luă împuternicire de la arhierei să meargă în Damasc, să aducă legaţi la Ierusalim pe oricare l-ar afla că este Creştin. Pe cale i se arătă vedenia Mântuitorului, care-l întrebă pentru ce-L prigoneşte. Rugându-L să-i spună ce trebuie să facă, Mântuitorul îl îndemnă să meargă în Damasc, unde i se va arăta calea cea dreaptă pe care trebuie s-o urmeze. Lipsit de vedere în timpul arătării, nu-şi recăpătă văzul decât când Sfântul Anania, trimis de Domnul Hristos, a pus mâinile sale pe dânsul. După aceea, botezându-se, Sfântul apostol Pavel începu, spre mirarea tuturor celor
191
care-l cunoscuseră mai înainte, să predice cuvântul Mântuitorului prin sinagogi şi pretutindeni. Iudeii din Damasc plănuiră să-l omoare, însă ucenicii săi îl scăpară într-o noapte, trecându-l peste zidul cetăţii într-o coşniţă.
Plecând de la Damasc, Pavel veni la Ierusalim, unde începu să predice cuvântul Domnului, fără a fi prea mult ascultat de Creştini, care se fereau de el, socotindu-l că se preface a fi credinciosul lui Hristos. Din îndemn dumnezeiesc, Pavel plecă din Ierusalim, pornind să predice cuvântul Mântuitorului la celelalte neamuri. Astfel, el merse în Cezareea, la Tars, în Antiohia, prin Persia, în Siria, Frigia, la Filipopoli, în Macedonia, apoi la Atena — unde a propovăduit pe Dumnezeul cel necunoscut, căruia Atenienii îi ridicaseră un templu -, [iar] de aici a trecut la Corint, unde a petrecut un an şi şase luni învăţând pe Iudei şi pe Elini cuvântul lui Dumnezeu. De la Corint merse iarăşi în Siria. Se opri în Efes şi, după ce mai vizită şi alte localităţi, predicând cuvântul Domnului şi săvârşind cele mai de mirare minuni, porni împreună cu ucenicii săi spre Ierusalim, găzduind la apostolul Iacob, fratele Domnului.
Aici fu arestat şi pus în lanţuri după câtva timp de propovăduire [din pricina] intrigilor fruntaşilor iudei, însă fu degrabă eliberat, aflându-se că e Roman. Ca să curme intrigile arhiereilor evrei, guvernatorul îl trimise la Cezareea, de unde fu pornit mai apoi cu corabia la Roma, spre a fi judecat de împărat. Pe cale, sfărâmându-se corabia, au ajuns cu mare întârziere şi cu altă corabie în oraşul împărătesc. Fraţii din Roma, aflând de sosirea lui Pavel, i-au ieşit cu toţii în întâmpinare. Pavel a petrecut la Roma doi ani — între 61 şi 63 d. Hr. ca arestat, după care, neaflându-i-se nici o vină, a fost eliberat. El a mai propovăduit câţiva ani prin Spania, Galia şi toată Italia.
Reîntorcându-se în Roma, fu din nou arestat, la anul 67 după Hristos, împreună cu Sfântul Petru, şi fu condamnat
192
la moarte de Nero. Fiind cetăţean roman, a fost rânduit să moară de sabie — tăindu-i-se capul -, spre a fi ferit de pedeapsa umilitoare a răstignirii. Credincioşii, luând sfântul său trup, l-au îngropat la un loc cu al Sfântului Petru. Sfântul apostol Pavel s-a săvârşit din viaţă la 29 iunie, când toţi Creştinii îi prăznuiesc amintirea. Sfântul este zugrăvit pe icoane cu sabia în mână, fiindcă de sabie a pierit.
7. Luna iulie
10. În a douăzecea zi a lunii iulie, Creştinii prăznuiesc amintirea Sfântului, marelui prooroc, Ilie Tesviteanul, a cărui patrie a fost în Ţara Galaadului, aşezată de cealaltă parte a Iordanului, în vecinătatea ţinutului Arabiei şi aproape de cetatea Tesvi, după care i s-a dat şi numele de Tesviteanul. Sfântul Ilie se trăgea din seminţia lui Aaron. Tatăl său se numea Sovac. Încă de la naştere, Duhul Sfânt a arătat că Ilie este unul dintre aleşii Domnului, căci Sovac, tatăl, a văzut cum nişte bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe grăiau pruncului pe care-l învăluiseră cu limbi de foc. Mărturisind preoţilor vedenia, aceştia i-au spus că fiul său a fost ales de Dumnezeu ca împlinitor al poruncilor Sale.
Despre faptele Sfântului prooroc Ilie s-a scris mai pe larg în această Sfântă Scriptură, în partea cuprinzând Istoria veche, dinaintea naşterii Mântuitorului.
11. Luna august
11. În a douăzeci şi noua zi a lunii august prăznuim tăierea capului măritului prooroc, Înainte-Mergătorul,
193
Ioan Botezătorul, despre care s-a scris mai pe larg în Istoria nouă a acestei Sfinte Scripturi cuprinzând întâmplările privitoare la viaţa Mântuitorului.
12. Luna septembrie
12. În a noua zi a lunii septembrie Creştinii prăznuiesc amintirea sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştii părinţi ai Prea Sfintei Fecioare, Ioachim şi Ana, despre care se află pomenit mai pe larg în Istoria nouă cuprinsă în această Sfântă Scriptură.
13. Înălţarea sfintei, cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci. În urma războiului purtat de sfântul împărat Constantin cel Mare împotriva sciţilor de lângă Dunăre, pe care i-a bătut cu ajutorul sfintei cruci, Constantin rugă pe maica sa, sfânta împărăteasă Elena, să meargă la Ierusalim şi să afle sfânta cruce pe care fusese răstignit Domnul Hristos. Cu ajutorul patriarhului Macarie al Ierusalimului, după multă căutare şi trudă, fu aflat locul Căpăţânii, în apropierea căruia găsiră îngropate în pământ trei cruci, precum şi piroanele cu care fusese ţintuit Mântuitorul. Neştiindu-se pe care din aceste cruci fusese răstignit Domnul Hristos şi cum, din întâmplare, tocmai atunci era dus spre groapă un mort, patriarhul Macarie, luminat de Dumnezeu, cugetă să încerce puterea celor trei cruci asupra mortului. Spre minunarea şi spaima celor de faţă, când crucea Mântuitorului atinse mortul, acesta se sculă viu din raclă.
împărăteasa, cunoscând din acest semn care este sfânta cruce, s-a închinat şi a sărutat-o cu evlavie, asemenea
194
şi suita împărătească, ce era cu dânsa. Iar poporul, voind s-o vadă şi el măcar de departe, urcându-se pe un loc înalt, patriarhul Macarie a ridicat cinstita cruce în văzul tuturor. Mulţimea, închinându-se, a strigat: Doamne miluieşte! De atunci s-a început prăznuirea înălţării cinstitei cruci a Domnului, care se sărbătoreşte în a patrusprezecea zi a lunii septembrie.
După ce împărăteasa păstră cu sine o parte din sfântul lemn, precum şi piroanele, cealaltă parte o puse într-o raclă de argint şi o încredinţă patriarhului Macarie, ca ocrotitoare a credincioşilor în viitor. Tot atunci, sfânta împărăteasă Elena porunci să se zidească biserica învierii Domnului pe locul unde este Sfântul Mormânt al lui Hristos şi unde s-a aflat sfânta cruce; precum şi alte multe biserici a zidit şi le-a dăruit cu averi şi podoabe nenumărate. Sfântul lemn, pe care l-a luat cu dânsa, l-a adus la Constantinopol, unde sfântul împărat Constantin l-a pus într-o raclă de aur.
13. Luna octombrie
14. Cuvioasa, maica noastră, Paraschiva cea Nouă. sfânta Paraschiva s-a născut din părinţi dreptcredincioşi în satul Epivat, aproape de cetatea Calicatriei din ţara sârbească. După moartea părinţilor săi, sfânta a început a năzui spre o viaţă aprinsă de dorul către cele dumnezeieşti. De aceea, ea se retrase în pustie, unde trăia hrănindu-se cu verdeţuri, răbdând atât frigul, cât şi zăduful, şi rugându-se lui Dumnezeu. Deseori, ispitită de satana sub felurite chipuri de fiare şi alte lighioane, ea l-a alungat cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu semnul crucii.
După mulţi ani de petrecere în pustiu, i se arătă îngerul Domnului, poruncindu-i să se întoarcă în patria
195
sa, unde trebuia să-şi dea trupul pământului, iar sufletul, lui Dumnezeu. Sosită în satul său de naştere, după puţin timp şi-a dat duhul şi a fost îngropată într-un loc fără însemnătate. Prin puterea dumnezeiască, sfintele moaşte fură aflate mai târziu şi aduse cu cinste în biserica satului Epivat, unde [sfânta] săvârşi numeroase minuni. După multă vreme, credinciosul împărat Ioan Asan — craiul Românilor şi al Bulgarilor -, aflând de moaştele Sfintei Paraschiva, porunci să fie aduse la Târnovo, unde le aşeză cu cinste în biserica împărătească. Aici [sfânta] săvârşi multe tămăduiri. În vremea împăratului Selim al Turcilor, sfintele moaşte fură aduse la Constantinopol. De aici au fost luate la 1641 de dreptcredinciosul voievod Vasile Lupu şi aduse la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde au fost aşezate în ziua de 14 octombrie a acelui an, zi când prăznuim amintirea Sfintei Paraschiva.
15. Sfântul, măritul mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir. sfântul mare mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun, numită mai apoi Tesalonic, din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl său era voievod în Solun şi credea în taină în Domnul Hristos, căruia îi slujea. Fiind mare prigoană în acea vreme împotriva Creştinilor, nu îndrăznea să se dea pe faţă şi se ruga în palatul său într-ascuns. Neavând copii la început, s-a rugat cu osârdie lui Dumnezeu, care s-a milostivit şi i-a dăruit pe Dimitrie, fapt pentru care tot Solunul s-a bucurat.
Când a ajuns la vârsta să înţeleagă adevărul, părinţii săi l-au dus în paraclisul pe care-l aveau în palatul lor şi au început să-i dezvăluie adevărul credinţei creştine şi minciuna credinţei [în idoli]. Apoi, chemând în taină un preot şi câţiva prieteni dreptcredincioşi, au botezat
196
pe fiul lor în sfânta credinţă a Mântuitorului. Crescând cu vârsta, sfântul creştea şi în înţelepciune, şi în credinţa adevăratului Dumnezeu.
După moartea părinţilor săi, împăratul Maximian îl numi antipat al Solunului, cu porunca de a nimici tot ce era picior de Creştin în ţinut. Sfântul, în loc să urmeze porunca împărătească, începu să propovăduiască Solunenilor dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului, lucru despre care aflând împăratul se mânie groaznic. Pe când se întorcea la Roma dintr-un război cu izbândă asupra Sciţilor şi Sarmaţilor de prin părţile Dunării, Maximian se opri la Solun, unde chemă pe Dimitrie să afle adevărul credinţei lui. Sfântul, mărturisind cu îndrăzneală că este Creştin, fu aruncat într-o închisoare din adâncul pământului, care altădată fusese baie. Camera în care era închis el era luminată însă prin puterea dumnezeiască. Într-o zi, văzând o scorpie mare care voia să-l muşte de picior, cu încredere în Dumnezeu a călcat pe scorpia aceea, rămânând nevătămat. Îngerul Domnului i se arătă în închisoare, îmbărbătându-l să biruie pe vrăjmaşii săi.
Fiindcă îndemnase din închisoare pe Sfântul Nestor să ucidă pe un oarecare Lie, luptător iscusit şi om plăcut împăratului pentru că ucidea cu suliţa, cu multă îndemânare, pe Creştini, Maximian porunci să fie ucişi şi Sfântul Nestor, şi Sfântul Dimitrie. Sfântului Nestor i s-a tăiat capul cu cuţitul la marginea cetăţii, iar Sfântul Dimitrie a fost împuns cu suliţa în închisoare pe când se ruga. Trupul lui fu luat noaptea de dreptcredincioşi şi îngropat în taină. Deasupra mormântului sfântului a fost ridicată o bisericuţă în care se săvârşeau multe minuni şi se tămăduiau mulţi bolnavi.
Un boier de neam mare din părţile Iliriei, anume Leontie, cuprins de o boală grea şi fără leac, veni cu încredere la bisericuţa din Solun a Sfântului Dimitrie. Purtătorii lui îl aşezară, fără să ştie, deasupra locului unde se afla înmormântat sfântul şi îndată s-a tămăduit. Drept mulţumire, Leontie porunci să se dărâme bisericuţa aceea spre a ridica el una vrednică de numele sfântului. Pe când se săpa temelia bisericii celei noi, fură aflate în pământ moaştele Sfântului marelui mucenic Dimitrie, întregi şi nestricate, din care a izvorât mir bine mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă. Adunându-se norodul, a scos din pământ moaştele sfântului şi multă lume s-a tămăduit atunci. Leontie porunci să se lucreze şi mai cu osârdie la terminarea bisericii. După ce o mântui, aşeză într-însa moaştele sfântului, pe care le puse într-o raclă făcută din aur şi argint, şi împodobită cu pietre de mare preţ. Înzestrând apoi sfântul locaş cu averi nenumărate, se întoarse în patria sa. Aici zidi o altă biserică în cinstea sfântului.
în timpul cât moaştele Sfântului Dimitrie se aflară în Solun, multe minuni se petrecură acolo şi de multe necazuri a fost ferită cetatea, şi chiar de vrăjmaşi fu apărată. Dar urma moaştelor sfântului s-a pierdut cu prilejul căderii Solunului în stăpânirea Agarenilor, adică a Turcilor. Credincioşii zic că sfântul s-a sculat din raclă şi a părăsit Solunul din poruncă dumnezeiască pentru a pedepsi răutatea Solunenilor, dându-i în stăpânire păgână.
Creştinii prăznuiesc amintirea Sfântului Dimitrie la 26 octombrie, când a fost ucis din porunca lui Maximian.
14. Luna noiembrie
16. Soborul mai-marilor arhangheli Mihail şi Gavriil şi al celor nouă cete îngereşti. —
198
Dintru început, Dumnezeu a făcut, numai cu cuvântul, toate cetele îngereşti, spre a le avea de ajutor în lucrările sale dumnezeieşti pe care le-a săvârşit mai apoi.
îngerii sunt fiinţe nevăzute: atotputernice, atoatevăzătoare, atoateştiutoare. Ei sunt pretutindeni şi pot străbate nemărginirea dintr-o latură într-alta mai iute ca gândul. Chipurile lor sunt numai lumină; prin darul dat lor de Dumnezeu, au însă puterea să ia orice înfăţişare ar voi.
Tot omul fie drept, fie păcătos — are câte un înger păzitor, care se luptă cu duhurile vrăjmaşe oamenilor, în dorinţa de a călăuzi pe cel căruia-i stă de pază numai pe calea gândurilor şi faptelor bune, ferindu-l, pe cât gândul bun al omului îi ascultă sfatul, de pornirile şi faptele rele spre care-l îndeamnă izvorul tuturor relelor, adică satana, împreună cu toate cetele diavoleşti.
Cuvântul înger înseamnă purtător de veste, întrucât îngerii sunt cei care duc veştile dumnezeieşti pretutindeni unde le porunceşte stăpânul Cel Atotputernic.
Cetele îngereşti sunt în număr de nouă. Ele se împart în trei părţi sau ierarhii, fiecare având câte trei cete.
Cea dintâi ierarhie cuprinde serafimii — cei cu şase aripi, care sunt cei mai apropiaţi de scaunul dumnezeiesc; apoi heruvimii — cei cu ochi mulţi, care varsă în sufletul omenesc înţelepciunea dumnezeiască, spre a-l vedea şi a-l pricepe pe Dumnezeu, cercetându-i făpturile atotputerniciei Sale; şi, în sfârşit, sfintele scaune sau purtătorii de Dumnezeu, adică îngerii care alcătuiesc tronul, scaunul pe care se odihneşte şi de pe care Cel Atotputernic împarte dreptatea lumii întregi prin mijlocirea îngerilor ce fac parte din această ceată.
Ierarhia de mijloc cuprinde domniile, adică îngerii slobozi, care domnesc peste cei puşi sub dânşii şi care revarsă oamenilor rânduiţi de Dumnezeu ca stăpânitori puterea stăpânirii înţelepte; vin apoi puterile, care împlinesc
199
poruncile dumnezeieşti şi săvârşesc minuni mari, dând puteri şi celor iubiţi de Dumnezeu — sfinţii de a săvârşi astfel de minuni; iar după acestea, stăpâniile, care au puteri asupra diavolilor şi a duhurilor rele, şi luptă pentru ferirea lumii de reaua şi dureroasa înrâurire a acestor vrăjmaşi.
în sfârşit, a treia ierarhie cuprinde începătorii, maimarii îngerilor celor mai de jos, adică cei care rânduiesc împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi care au în grijă îndreptarea lumii, paza împărăţiilor, domniilor, ţinuturilor, popoarelor, neamurilor şi limbilor; apoi vin arhanghelii, îngerii cei mari şi vestitori de bine, care descoperă oamenilor tainele şi rânduielile dumnezeieşti pe calea proorocirilor, luminându-le mintea pentru înţelegerea Sfintei Evanghelii; şi, în sfârşit, îngerii, a noua ceată îngerească, cea mai de jos între celelalte cete şi cea mai apropiată de oameni, cărora le vestesc tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici, îndemnându-i să trăiască viaţă cuviincioasă, săvârşind fapte bune şi având drept călăuză în traiul lor adevărul, cinstea şi dreptatea.
Creştinii prăznuiesc soborul sfinţilor îngeri, mai presus de care strălucesc arhanghelii Mihail şi Gavriil, în ziua de 8 noiembrie a fiecărui an.
Şi acum să vedem ce a însemnat acest sobor!
După cum am spus, Dumnezeu a făcut la început pe sfinţii îngeri, pe care i-a lăsat în voia lor. Mai-marele îngerilor, pus de Dumnezeu ca voievod peste toţi, era Lucifer. Mândru de marea lui putere, el cugetă să ridice scaunul lui mai presus de tronul dumnezeiesc. Doar a gândit şi s-a prăbuşit din slava cerului tocmai în adâncul pământului, preschimbându-se din înger luminat în drac întunecat. După el a pornit a cădea toată ceata lui, ajungând unii până în iad, alţii rămânând pe pământ, unii căzând în apă, iar alţii risipindu-se în văzduh şi alcătuind acele
200
vămi ale văzduhului prin care trec sufletele în calea lor spre Atotputernicul şi Dreptul Judecător.
Cum s-a deschis cerul şi a început a se prăvăli ceata celor rătăciţi, degrabă s-au adunat celelalte cete îngereşti; iar îngerul Mihail, mai-marele lor, stând în mijloc, a grăit: Să staţi bine, să staţi cu frica lui Dumnezeu! Şi îndată căderea s-a oprit şi fiecare a rămas acolo unde se afla.
După căderea lui Lucifer şi a slugilor sale, Dumnezeu a făcut pe om, alcătuit din trup şi din suflet trupul fiind menit să moară şi să intre în pământul care l-a hrănit, iar sufletul fiind rânduit să trăiască în veci şi să petreacă în împărăţia Tatălui Ceresc.
Duşman al făpturilor lui Dumnezeu, Lucifer şi cu ostaşii lui toată ceata diavolească —, drept răzbunare că din îngeri luminaţi au ajuns draci întunecaţi, caută să piardă sufletele oamenilor, pe care le îndeamnă să săvârşească fapte vinovate — clevetire, minciună, pizmă, duşmănie, ură, furt, desfrâu, beţie, omor şi câte altele spre a le putea târî apoi în jarul cel nestins al iadului. De aceea, Dumnezeu a dat fiecărui om câte un înger păzitor, spre a-l feri de ispitele drăceşti ale slugilor lui Lucifer. Cât timp omul ascultă de îndemnurile cele bune ale îngerului său, săvârşeşte numai fapte plăcute lui Dumnezeu; îndată ce îndemnurile îngereşti sunt întunecate de sfaturile cele rele, diavoleşti, începe să săvârşească fapte plăcute lui Lucifer, asigurându-şi un loc pe jăratic, în adâncul iadului. Cel ce se pocăieşte, se îndreaptă şi se lasă de blestemăţii şi de fapte rele este iertat de Dumnezeu, şi cerul îi este deschis, ca şi cum nici n-ar fi păcătuit.
Ferice de cel ce se lasă călăuzit numai de îngerul lui bun şi nu se pleacă stăpânirii ispitelor diavoleşti.
201
17. Viaţa şi pătimirea Sfintei muceniţe Ecaterina, fecioara cea prea înţeleaptă. În timpul împăratului Maximin trăia în cetatea Alexandria din Egipt o fecioară de o nespusă frumuseţe, anume Ecaterina. Ea avea numai optsprezece ani şi era foarte înţeleaptă şi deprinsă mai cu toate învăţăturile aflate prin cărţi în vremea aceea. Tatăl său se numea Consta şi fusese împărat, dar se prăpădise. Îndemnată de mama sa şi de rudenii ca să se mărite, spre a nu pierde împărăţia moştenită de la tatăl său, ea răspundea tuturor că nu se va mărita decât cu un bărbat mai învăţat, mai deştept decât dânsa. Astfel fură respinşi o sumă de tineri feciori de împăraţi şi de domni de neam mare şi cu bogăţii nemărginite. Văzând maică-sa atâta stăruinţă din partea fecioarei ca să nu-şi calce hotărârea, se gândi s-o ducă la un pustnic pe care-l cu noştea dânsa şi care trăia retras de lume, ca s-o sfătuiască să fie mai puţin stăruitoare în alegerea bărbatului, căci altfel rămâne nemăritată. Bătrânul pustnic, în loc s-o îndemne spre cele lumeşti, cugetă s-o apropie de Domnul, făcând-o mireasa Mântuitorului Hristos. După ce Sfânta fecioară Ecaterina ascultă învăţăturile bătrânului despre frumuseţea şi puterea dumnezeiască a Mântuitorului, primi să-i fie mireasă. Puţin timp după aceea se boteză şi-şi simţi sufletul cu totul altfel de cum fusese mai înainte.
În vremea aceea veni în Alexandria păgânul împărat Maximin, care ceru norodului să aducă jertfe zeilor păgâni. Sute şi mii de boi, vaci, oi, păsări şi alte lighioane fură jertfite, după porunca crudului împărat. Răcnetele şi mugetul dobitoacelor ucise umpleau de jale sufletele miloase.
202
Văzând atâta rătăcire, Sfânta Ecaterina luă cu sine câteva slugi şi merse în capiştea păgână, unde se afla împăratul. După ce i se închină cu cuviinţă, căută să-i arate păcatul ce-l săvârşea proslăvind nişte chipuri de piatră cioplită cărora le sacrifica atâtea vietăţi nevinovate, fără a putea căpăta sau nădăjdui vreun sprijin cât de neînsemnat din partea lor. Apoi porni a-i vorbi cu însufleţire despre credinţa cea adevărată.
Ascultând-o, împăratul se mânie grozav, dar nu-i făcu nici un rău. După ce mântui jertfa, porunci ca fecioara să-i fie adusă la palat. Aici, sfânta minună cu înţelepciunea sa pe păgânul Maximin. El însă râvni la frumuseţea ei cea negrăită că i se părea a fi o zeiţă, nu femeie muritoare şi începu a-i spune cuvinte de desfrânare. Sfânta însă, luminată de înţelepciunea dumnezeiască, îi vorbi despre deşertăciunea vieţii lumeşti, despre credinţele greşite ale celor ce se închină idolilor, şi altele; aşa că împăratul îşi înfrâna poftele cele desfrânate şi hotărî să adune un sfat alcătuit din toţi înţelepţii împărăţiei care să discute cu sfânta asupra credinţei creştineşti şi a celei păgâne.
După întocmirea sfatului, la care erau părtaşi împăratul, cincizeci de înţelepţi veniţi din largul împărăţiei şi mulţime mare de norod, trimise să aducă pe sfânta, care fusese ţinută tot timpul în priveghere de aproape, înainte de a sosi trimişii împăratului, i se arătă sfintei arhanghelul Mihail, care o îmbărbătă spunându-i că Duhul Domnului o va lumina să iasă biruitoare.
Ajungând la sfat, vorba ei înţeleaptă, măsurată şi plină de har dumnezeiesc birui pe cel care se credea mai priceput ca toţi; iar ceilalţi se socotiră neputincioşi a ţine piept înţelepciunii ce izvora din gura fecioarei. De mânie, împăratul porunci să-i ardă pe toţi. Înainte de a fi aruncaţi în foc, toţi înţelepţii se lepădară de credinţa
203
cea păgânească, mărturisind că şi ei cred în Dumnezeul Ecaterinei. Îmbărbătaţi de sfânta, primiră mucenicia cu neclintit curaj. Aceasta s-a întâmplat în ziua de şaptesprezece a lunii noiembrie. Corpurile lor, care rămăseseră nevătămate de foc, au fost înmormântate peste noapte cu cinste de dreptcredincioşi.
Urmând să râvnească la frumuseţea Ecaterinei, împăratul încercă s-o câştige cu vorbă bună şi cu făgăduieli că va împărţi împărăţia lui cu dânsa. Văzând că sfânta rămâne neclintită în credinţa sa, porunci cu mânie mare să fie dezbrăcată şi bătută cu vine de bou peste tot corpul, încât nimic nu se mai cunoştea din frumuseţea ei de mai înainte. Sfânta îndură chinurile cu o bărbăţie uimitoare. După aceea porunci să fie aruncată în temniţă şi să nu i se dea mâncare. Prin puterea dumnezeiască însă, a fost hrănită de un porumbel.
în temniţă fu cercetată în lipsa împăratului din cetate — de către împărăteasa Augusta, soţia lui Maximian, întovărăşită de voievodul Porfirie şi de două sute de ostaşi. Aceştia, văzând strălucirea în care se află sfânta şi auzindu-i vorbele pline de dumnezeiască înţelepciune, toţi crezură în Dumnezeul cel adevărat şi în Mântuitorul Hristos.
Reîntorcându-se în cetate, împăratul porunci ca sfânta să fie adusă iarăşi în faţa sa. Văzând-o deplin sănătoasă şi cu frumuseţea nestricată, se miră grozav, întrucât poruncise să nu i se dea mâncare. Sfânta, ghicindu-i gândul, îi spuse că fusese hrănită prin puterea dumnezeiască.
Din îndemnul unui curtean linguşitor, care credea că va supune pe sfânta poftelor împăratului îngrozind-o cu chinurile ce i se pregăteau, împăratul porunci să fie muncită pe nişte roate — patru la număr — având nişte suliţe cu cuţite ascuţite, menite să-i sfâşie corpul. Dar cum voi să înceapă chinul, îngerul Domnului se coborî
204
năprasnic din văzduh, dezlegă pe sfânta şi sfărâmă roatele, ale căror ţăndări pe mulţi dintre păgânii de primprejur îi doborâră.
Auzind despre această minune, împărăteasa Augusta veni şi certă aspru pe soţul ei pentru nelegiuirea ce voia să săvârşească. Orbit de mânie şi de patimă, împăratul porunci să se strivească sânii împărătesei în închizătoarea unei lăzi bătute cu cuie şi apoi să i se taie capul afară din cetate, fapt ce avu loc în ziua de douăzeci şi trei a lunii noiembrie.
Mergând în faţa împăratului şi Porfirie cu cei două sute de ostaşi ai săi, se mărturisiră şi ei că sunt oşteni ai Mântuitorului Hristos. Mâniat peste măsură, împăratul porunci să li se taie capul şi acestora.
Din nou încercă pătimaşul Maximin s-o câştige pe Sfânta Ecaterina, făgăduindu-i s-o ia de soţie, dar nu izbuti. Atunci, văzându-se înşelat în nădejdea sa, porunci cu mânie mare să fie scoasă din cetate şi să i se taie şi ei capul. După ce sfânta s-a rugat celui Atotputernic, călăul îi reteză capul cu sabia; iar în clipa aceea, sfântul său trup fu luat de sfinţii îngeri, după cum mărturisesc cei ce au fost de faţă, şi a fost dus cu cinste în muntele Sinai.
Aceasta s-a întâmplat în ziua de douăzeci şi cinci a lunii noiembrie, când prăznuim amintirea sfintei.
18. Sfântul, mărit şi lăudat, apostol Andrei, cel întâi chemat. sfântul apostol Andrei s-a născut în cetatea Betsaida, de lângă marea Galileii. El nu s-a căsătorit. La început a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul; iar după ce Ioan i-a arătat pe Mântuitorul Hristos, a chemat şi pe fratele său, Simon, care a fost numit mai apoi Petru, şi au rămas ucenici ai Mântuitorului.
205
Cât timp a stat Domnul Hristos pe pământ, Sfântul apostol Andrei i-a fost ca o slugă credincioasă, care nu se îndură să se despartă de stăpânul său nici o clipă. După înălţarea la ceruri a Mântuitorului, Sfântul Andrei porni să predice cuvântul dumnezeiesc în toată Bitinia, prin părţile Mării Negre şi în toată Tracia. Pretutindeni pe unde a purces a câştigat sufletele pentru credinţa în Dumnezeul Cel Atotputernic, întemeind biserici şi săvârşind fel de fel de minuni şi tămăduiri de boală.
După ce se opri câtva timp în Trapezunt şi apoi în Lazichia — cetăţi în răsăritul Mării Negre —, veni la Ierusalim de sărbătorile Paştelui, dorind să vadă pe fratele său, apostolul Petru, precum şi pe apostolul Pavel, de care auzise că îmbrăţişase şi el credinţa Mântuitorului Hristos. Împlinindu-şi această dorinţă, după prăznuirea Paştelui, porni iarăşi să propovăduiască învăţăturile Mântuitorului. Multe cetăţi a cutreierat şi pe mulţi a scos din rătăcirea idolilor. Amintiri neşterse s-au păstrat de Sinopeni, din generaţie în generaţie, despre întâmplările sfântului Andrei în cetatea Sinope, căci multe a tras sfântul apostol până să-i câştige de partea credinţei Domnului Hristos. După ce mai cercetă câteva cetăţi, îndemnând lumea să se pocăiască şi să se boteze, veni iarăşi la Ierusalim, unde se strânsese sobor mare pentru cercetarea pricinilor petrecute în vremea aceea. De aici trecu prin Mesopotamia, veni în ţara Alanilor, unde rămase mai mult timp, şi apoi merse în cetatea Sevastopolului şi mai apoi în cuprinsul Vosporanilor, oameni liniştiţi, care-l primiră cu multă dragoste şi supunere. Ajungând cu ucenicii săi până la apa Niprului şi munţii Kievului, sfântul apostol grăi însoţitorilor săi: Vedeţi aceşti munţi? Nu peste mult va străluci peste ei darul Domnului. Şi se va clădi aici o cetate mare, şi biserici numeroase vor fi ridicate lui Dumnezeu şi se va lumina cu sfântul botez tot pământul Rusiei! Şi, suindu-se pe
206
acei munţi, i-a binecuvântat, înfigând într-înşii sfânta cruce. Apoi a purces înlăuntrul Rusiei, cercetând toate cetăţile până unde se află acum cetatea Novgorodului. De-acolo s-a întors pe mare la cetatea Sinope. După ce rândui aici episcop pe unul din ucenici, veni la Bizantia — Constantinopolul de azi şi prin alte cetăţi din Tracia a purces, rânduind pretutindeni episcopi pentru răspândirea şi întărirea credinţei Mântuitorului. Şi prin Macedonia a fost, şi prin Tesalia, şi prin vestitul ostrov al Peloponezului — Moreea de azi. În Paleapatra [Patras], cetate din Peloponez, multe minuni a săvârşit, câştigând de partea sa pe însăşi soţia guvernatorului şi pe fratele acestuia, pe care-l lecuise de boli grele. Sub imboldul credinţei, Creştinii au nimicit capiştele cu idoli, lucru ce a nemulţumit pe guvernator, care, deşi ţinea la Sfântul Andrei, a fost nevoit să-l arunce în temniţă. Aici, sfântul urmă să propovăduiască printre gratiile închisorii cuvântul Mântuitorului mulţimii care venise să-l scoată din temniţă. A doua zi, fiind adus la judecată, guvernatorul încercă să întoarcă pe Sfântul Andrei la credinţa păgână, bineînţeles fără a izbuti. După ce-l bătu groaznic, porunci să fie răstignit pe cruce, fiind legat cu frânghii, nu pironit — ca Domnul Hristos —, spre a se sfârşi din viaţă mai cu anevoinţă. Norodul voi să-l scape. Sfântul s-a rugat însă să fie lăsat să sufere pentru Domnul său şi Mântuitorul lumii. Venind însuşi guvernatorul, din îndemnul cumnatului său cel vindecat de sfânt —, să-l coboare de pe cruce, sfântul s-a împotrivit cu îndărătnicie; şi cei ce încercau să-i dezlege frânghiile nu izbuteau, căci, cum îl atingeau, mâinile li se făceau ca moarte.
Pe când se ruga, o lumină strălucitoare înconjură crucea; iar odată cu pieirea luminii, Sfântul apostol Andrei îşi dădu sfârşitul, fiind în vârstă de optzeci de ani. Sfintele sale moaşte au fost îngropate cu cinste de soţia şi fratele guvernatorului în Paleapatra. De aici fură aduse
207
mai apoi în Constantinopol, din porunca împăratului Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, care le îngropă în biserica Sfinţilor Apostoli, zidită de tatăl său, laolaltă cu moaştele apostolului Timotei, aduse din Efes, şi ale Sfântului apostol Luca, aduse din Tivele Beoţiei. Când Constantinopolul fu prădat de păgâni, cinstitele moaşte aflate aici au fost împărţite între dreptcredincioşii Creştini, pierzându-li-se urma până-n zilele noastre.
Amintirea Sfântului Andrei o prăznuim la 30 noiembrie în fiecare an.
15. Luna decembrie
19. Cuviosul, părintele nostru, Sava cel Sfinţit. cuviosul Sava s-a născut în satul Mutalasc din ţinutul Capadociei, în zilele împăratului Teodosie cel Tânăr. Părinţii săi erau oameni de neam ales. Tatăl său era ostaş de frunte în oastea împărătească şi-şi avea slujba în Alexandria din Egipt, din care pricină Sfântul Sava fusese lăsat în grija unor neamuri. Nemulţumit cu viaţa pe care o ducea în casa rudelor sale, la vârsta de opt ani, sfântul îşi părăsi neamurile şi se retrase într-o mănăstire de prin apropiere. La câţiva ani după retragerea sfântului la mănăstire, neamurile căutară să-l scoată iarăşi în lume, spre a-l însura; el însă nici nu voi să audă de astfel de îndemnuri, ci rămase mai departe în mănăstire, întărindu-se în cele dumnezeieşti.
După zece ani de petrecere în acea mănăstire, tânăr fiind, cuviosul Sava veni la Ierusalim să vadă locurile sfinte unde a pătimit Mântuitorul, precum şi pe sfinţii părinţi care trăiau în frica lui Dumnezeu în aceste părţi.
Dornic de viaţă pustnicească, merse la lavra marelui Eftimie, în părţile de răsărit ale Ierusalimului, unde
208
fu primit cu cinste şi multă dragoste. La câtva timp, întovărăşind la Alexandria pe un frate căruia i se prăpădiseră părinţii şi mergea să-şi rânduiască averea, cuviosul Sava află aici pe tatăl şi pe mama sa, care nu se mai îndurau să-l lase să se întoarcă la viaţa monahicească. Mare a fost lupta sfântului faţă de rugăminţile părinţilor săi, dar, în cele din urmă, tot dragostea către cele sfinte a biruit, căci cuviosul Sava s-a întors la chinovia sa.
Când împlini vârsta de treizeci de ani, se retrase într-o peşteră de lângă mănăstire, unde trăi cinci ani, postind câte cinci zile pe săptămână fără a gusta ceva — în care timp împletea la coşuri de răchită şi numai sâmbăta şi duminica ieşea printre fraţi, spre a se împărtăşi. După aceea şi-a făcut obiceiul ca postul cel mare să-l petreacă în pustie, în post şi rugăciuni, unde era supus la felurite ispite diavoleşti. În cele din urmă, se statornici într-o peşteră din apropierea albiei pârâului Siloam, care acum secase. Aici a stat cinci ani, hrănindu-se mai mult cu ierburi şi cu ceea ce primea de la trecători; şi mulţi veneau la sfântul după sfaturi, leacuri şi mângâieri; iar unii au rămas să vieţuiască împreună cu el. Cu vremea, numărul celor adunaţi în jurul cuviosului Sava s-a înmulţit într-atâta, că au început a se ridica în acea parte biserici după biserici, cu chilii numeroase pentru adăpostirea dreptcredincioşilor; iar el fu întărit egumen peste toţi. Din priciiia răzvrătirii unora dintre fraţi, cuviosul Sava a avut şi multe nemulţumiri de întâmpinat; însă, cu putere de la Duhul Sfânt, a biruit zavistia.
Când dreptcredincioşii fură ameninţaţi de vrăjmăşia împăratului Anastasie — care era stăpânit de credinţe eretice —, Sfântul Sava fu trimis la Constantinopol, unde izbuti să înfrângă mânia împăratului. Totuşi, din îndemnul ereticilor, după întoarcerea cuviosului Sava la lavra sa, împăratul dădu iarăşi porunci duşmănoase dreptcredincioşilor,
209
rânduind chiar înlocuirea patriarhului Ierusalimului cu un eretic.
Aducând sobor mare de monahi în Ierusalim, cuviosul Sava, care acum era om bătrân, puse pe goană pe trimişii împăratului şi [aruncă anatema] pe ereticii care căutau să tulbure liniştea bisericii. Drept pedeapsă pentru nelegiuirile ereticilor, Dumnezeu a dat foamete mare peste acele ţinuturi vreme de cinci ani. Murind ereticul Anastasie, îi luă locul dreptcredinciosul împărat Iustin, care a iertat de surghiun pe toţi cei pedepsiţi de Anastasie. După trei ani însă, fiind bătrân şi neputincios, lăsă scaunul împărătesc nepotului său Iustinian, sub care iarăşi începu persecutarea dreptcredincioşilor. Deşi aproape de sfârşitul vieţii, cuviosul Sava merse din nou la Constantinopol, unde, cu puterea Duhului Sfânt, câştigă bunăvoinţa împărătească pentru Creştinii asupriţi.
La puţină vreme după aceea, sfântul căzu în boală grea, iar în ziua de cinci decembrie îşi dădu obştescul sfârşit, având vârsta de nouăzeci şi patru de ani. Cât a trăit, multe şi de mirare minuni a săvârşit cu puterea Duhului Sfânt, care minuni, de le-am înşira aici, ar trebui să facem o carte întreagă. Chiar după mutarea sfântului la Domnul, se povestesc o sumă de minuni săvârşite cu puterea numelui său.
20. Sfântul, părintele nostru, marele ierarh Nicolae, arhiepiscopul Myrei-Lichiei, făcătorul de minuni. sfântul Nicolae s-a născut într-o cetate din părţile Anatoliei, numită Patara. Părinţii săi erau de neam ales, cu oarecare stare şi râvnitori ai învăţăturilor Mântuitorului. Încă de prunc s-a dovedit a fi un ales al Domnului, căci miercurea şi vinerea postea, sugând
210
lapte o singură dată pe zi, şi atunci tocmai seara, după apusul soarelui.
Ajungând la vârsta de învăţătură, fu dat să înveţe sfintele scripturi, dovedind o înţelepciune uimitoare. Fiind episcop în partea locului un unchi al său, care se numea tot Nicolae, şi văzând osârdia nepotului său spre cele dumnezeieşti, când ajunse la vârsta bărbăţiei, îl hirotonisi preot. Vrând unchiul sfântului să plece în Palestina spre a se închina locurilor sfinte, îşi lăsă nepotul ca purtător de grijă al bisericii. În acel timp, murindu-i părinţii, Sfântul Nicolae împărţi săracilor toată averea ce-i rămăsese moştenire.
Cât trăi, multe minuni şi mari milostenii a săvârşit sfântul, căci nu era iubitor de deşarta slavă lumească, nici strângător de avuţii.
Iată o pildă a sufletului său milostiv:
În cetatea aceea trăia un om foarte bogat. Nu după multă vreme, acest om sărăci cu desăvârşire. El avea trei fete de o frumuseţe nespusă. Ca să nu moară de foame, bogatul scăpătat cugetă să le îndemne să apuce calea preacurviei, iar din ce vor câştiga ele pângărindu-şi corpul, să-şi ducă zilele de azi pe mâine cu toţii.
Aflând sfântul de planurile vinovate ale celui lipsit, şi-a pus în gând să izbăvească din ghearele satanei cele trei suflete fecioreşti. Legând într-o maramă trei sute de galbeni, s-a dus peste noapte şi i-a aruncat în casa omului aceluia pe o fereastră şi apoi s-a depărtat în taină. A doua zi, tatăl fetelor a aflat, plin de mirare, acei galbeni în casa sa. Slăvind pe Dumnezeu pentru purtarea de grijă ce i-a arătat, s-a grăbit şi şi-a măritat fata cea mare cu un fecior de oameni cu stare. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu fata cea de-a doua, şi cu fata cea de-a treia. Când sfântul a aruncat legătura cu galbeni să fie zestre fetei celei mici, tatăl fetelor a prins de veste şi, alergând în urma lui, l-a
211
ajuns. Căzându-i în genunchi, i-a mulţumit cu lacrimi fierbinţi că, prin milostivirea sufletului său, l-a scăpat de pierzare. Ridicându-l de jos, sfântul l-a legat să nu spună nimănui cele ce a făcut pentru el şi fiicele sale.
Dar mila şi îndurarea sfântului către cei nevoiaşi a fost fără margini: pe flămânzi îi hrănea, pe cei goi îi îmbrăca, pe cei robiţi îi răscumpăra şi multe alte faceri de bine săvârşea.
Plecând spre Palestina să vadă locurile unde a pătimit Mântuitorul, în apropierea Egiptului, corabia în care se afla fu ameninţată de furtună să fie scufundată. Sfântul, cu rugăciunile sale, potoli furtuna şi scăpă corabia de la înec. În acel timp, căzând un marinar de pe înălţimea catargului corăbiei, muri. Văzând jalea celorlalţi corăbieri, sfântul îl învie cu puterea Duhului Sfânt. Ajungând la Alexandria, mulţi bolnavi tămădui, multă jale alină şi pe mulţi îi mângâie. De aici porni spre cetatea Ierusalimului, unde rămase multă vreme de se închină locurilor sfinte. Dorind să se retragă în pustie, Duhul Domnului îl sfătui să se întoarcă în patria sa, unde soarta-l rânduise să aibă alte treburi de îndeplinit. Tocmind corăbieri, porni spre Lichia; însă aceştia, ieşind în largul mării, nu mai voiră să ducă pe sfântul unde fusese învoiala, ci căutară să meargă unde aveau ei treabă. Zadarnice fură rugăminţile sfântului să-şi ţină învoiala, căci ei nici nu voiau să audă. Atunci se porni o furtună puternică şi corabia fu purtată pe valuri, ca de mână dumnezeiască, până la Lichia. Înspăimântaţi de această minune, corăbierii căzură la picioarele sfântului, cerându-şi iertare.
Săvârşindu-se din viaţă mitropolitul cetăţii Myra din cuprinsul Lichiei, soborul episcopilor şi preoţilor, după îndemn dumnezeiesc, alese ca mitropolit, împotriva voinţei sale chiar, pe Sfântul Nicolae, care a păstorit poporul cu multă iubire şi purtare de grijă.
212
În timpul păgânilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, Sfântul Nicolae, împreună cu sumedenie de Creştini, au fost aruncaţi în închisoare, de unde au fost eliberaţi abia în vremea creştinului împărat Constantin cel Mare.
în vremea soborului ţinut la Niceea a fost şi Sfântul Nicolae printre cei trei sute optsprezece părinţi adunaţi acolo. Mâniat de hula lui Arie împotriva Domnului Hristos, sfântul l-a lovit peste obraz cu atâta putere, încât i-a strămutat fălcile. Cu multă mâhnire, împăratul s-a văzut nevoit să-l închidă în temniţă pentru aceasta, însă în ziua următoare a fost eliberat şi s-a întors după aceea liniştit în ţara sa.
într-un timp, fiind foamete mare în eparhia sfântului, s-a arătat unui corăbier, neguţător de grâu care avea corabia încărcată s-o ducă în altă ţară, şi l-a sfătuit să-şi aducă grâul în Myra Lichiei, unde-l va vinde cu preţ. Şi aşa a scăpat cetatea de foamete.
De asemenea, a scăpat de la moarte pe trei nevinovaţi, condamnaţi să li se taie capetele numai pentru că mai-marele cetăţii luase bani de la duşmanii lor spre a-i pierde. Sfântul i-a dat pe faţă ticăloşia, silindu-l să-şi mărturisească greşeala şi să-şi ceară iertare. Tot astfel a scăpat de la moarte pe trei voievozi, de asemenea nevinovaţi, arătându-se în vis împăratului Constantin, căruia i-a cerut să-i elibereze, fiind fără vreo vină, lucru pe care, cercetându-l, împăratul l-a dovedit adevărat, căci până atunci nu cercetase vina lor, ci crezuse ca drepte pârile vrăjmaşilor lor.
Altădată, fiind chemat în ajutor de nişte corăbieri ameninţaţi de furtună să fie înecaţi, sfântul le-a ascultat rugăciunea şi, arătându-se lor, a cârmuit singur corabia spre bun liman, iar vântul şi marea s-au potolit.
După îndelungă vieţuire, în care timp a săvârşit multe minuni şi numeroase faceri de bine, sfântul îşi dădu obştescul sfârşit în adânci bătrâneţi şi după o scurtă
213
zăcere. Slăvitul său trup a fost înmormântat cu mare cinste în biserica mitropoliei din Myra-Lichiei în ziua de şase a lunii decembrie, când prăznuim sfânta sa amintire.
21. Preacuviosul, părintele nostru, Spiridon, episcopul Trinitundei, făcătorul de minuni. sfântul Spiridon s-a născut în ostrovul Ciprului, din părinţi simpli. În copilărie a fost păstor de oi. Ajuns la maturitate, s-a căsătorit şi i-a dăruit Dumnezeu şi copii. Murindu-i soţia, spre a se mângâia, îşi închină viaţa numai faptelor bune. Sfântul avea de la Dumnezeu darul de a face minuni, de a lecui boli grele, de a izgoni duhurile necurate. Din această pricină fu ales episcop al Trimitundei, cetate vestită în ostrovul Ciprului.
într-un rând, fiind secetă mare în ostrov, după cum făcuse odinioară Sfântul Ilie, tot astfel şi Sfântul Spiridon s-a rugat cu osârdie lui Dumnezeu şi a plouat din destul, iar pământul a rodit din belşug.
Altă dată, mergând să scape de la moarte pe un prieten nevinovat, a trebuit să treacă peste un râu mare. Ca odinioară Iosua Navi — când a oprit apele Iordanului, ca să treacă chivotul legii pe uscat —, sfântul, cu puterea Duhului Sfânt, a stăvilit cursul râului, făcându-şi cale prin albia lui. Ajungând la judecător, care auzise de minunea sfântului, cel osândit a fost eliberat, dovedindu-i-se nevinovăţia.
Printre sfinţii părinţi care au luat parte la soborul de la Niceea în timpul creştinului împărat Constantin cel Mare, la anul 325 după Hristos, a fost şi Sfântul Spiridon. În acel sobor, pe lângă partea preoţească, erau şi mulţi filosofi elini, dintre care unul susţinea cu tărie ereziile lui Arie. Cu acesta, sfântul a căutat să se lupte cu vorba şi
214
cu fapta, dovedind fiinţa Sfintei Treimi cu cuvinte izvorâte de la Duhul Sfânt. Ca să pilduiască întreita fiinţă a dumnezeirii, luă în mână o cărămidă şi, strângând-o cu puterea Celui ce poate toate, îndată, focul care arsese cărămida — s-a suit în aer, apa — care înmuiase lutul — a curs în jos, iar pământul — din care fusese făcută cărămida — a rămas în mâna sfântului. Cei ce au văzut această minune s-au înspăimântat şi foarte mulţi au crezut după aceea în Mântuitorul Hristos şi în dumnezeirea Lui, iar cei necredincioşi s-au ruşinat.
Murind împăratul Constantin cel Mare, ajunse împărat în Răsărit fiul său cel mijlociu, Constantie. Îmbolnăvindu-se de o boală grea, al cărei leac nimeni nu l-a putut afla, Domnul i-a descoperit în vis că numai Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei, îl va putea tămădui. Şi, într-adevăr, venind sfântul la împărat, l-a vindecat doar atingându-i haina. Drept mulţumire, împăratul a poruncit ca să fie scutiţi de dăjdii către vistierie toţi slujitorii bisericeşti din cuprinsul său.
Tot atunci a înviat pe pruncul unei femei de neam elin. La vederea minunii, aceasta a căzut moartă de bucurie; iar sfântul, la rugăminţile celor de faţă, a înviat şi pe mama pruncului, cerându-le tuturor să nu mai vorbească nimănui despre aceste fapte, însă lumea tot a aflat mai târziu minunile săvârşite.
Nişte tâlhari, năvălind noaptea în oborul vitelor sfântului, au vrut să fure câteva dintre ele, însă s-au trezit înţepeniţi, ca şi cum ar fi fost legaţi de mâini nevăzute. Şi au stat aşa până a doua zi, când au fost eliberaţi prin rugăciunile sfântului, care i-a dojenit. Apoi, dându-le drumul, le-a dăruit şi un berbec, spre a nu le fi fost canonul fără folos.
Printre multe alte fapte şi minuni vrednice de mirare, se povesteşte că sfântul, ducându-se la soborul cel
215
dintâi de la Niceea, a tras la o gazdă oarecare. Arienii cei pizmaşi au tăiat într-ascuns peste noapte capetele celor doi cai ai Sfântului Spiridon, ca să nu aibă cu ce călători la întoarcere. A doua zi, sluga, înspăimântată, spuse sfântului cele întâmplate. Nădăjduind în atotputernicia dumnezeiască, sfântul porunci slugii să pună la loc capetele tăiate ale cailor la trupurile lor. În grabă însă, sluga puse capetele cailor schimbate: cel negru la trupul calului celui alb, iar cel alb la trupul calului celui negru; şi caii înviară. Pornind la drumul său, toată lumea privea cu mirare la cei doi cai, unul cu capul negru şi celălalt cu capul alb. Iar ereticii, care credeau că vor face rău sfântului, s-au ruşinat de fapta lor.
După o viaţă destul de îndelungată, sfântul simţi că i se apropie sfârşitul. Sfătuind pe toţi către cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, la puţine zile după aceea se săvârşi întru Domnul. Iar sfintele sale moaşte fură îngropate în Biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda, unde amintirea sfântului se pomeneşte în fiecare an şi la al cărui mormânt s-au săvârşit în cursul vremii o mulţime de minuni vrednice de mare mirare.
Noi prăznuim amintirea Sfântului Spiridon în a douăsprezecea zi a lunii decembrie.
22. Sfântul apostol şi întâiul mucenic, arhidiaconul Ştefan. După ce sfinţii apostoli începură să propovăduiască învăţăturile Mântuitorului şi printre neamurile străine de neamul evreiesc, numărul Creştinilor crescu fără seamăn. Cum în acea vreme dreptcredincioşii trăiau laolaltă, căpătând hrană, îmbrăcăminte şi cele de trebuinţă prin mijlocirea sfinţilor apostoli, care ajunseseră să nu mai poată prididi cu grija numărul
216
celor ce urmau învăţăturile Mântuitorului, se hotărî ca pentru această slujbă să fie aleşi şapte bărbaţi de credinţă dintre cei mai înţelepţi, rămânând ca sfinţii apostoli să se îngrijească numai de răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi au fost aleşi Ştefan care, fiind primul ales, a fost numit arhidiacon —, apoi Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae Antiohianul—toţi evrei de prin ţinuturile străine, eline, nu dintre cei din Ierusalim. Astfel, Sfântul arhidiacon Ştefan-care se înrudea cu Sfântul apostol Pavel-era din cetatea Tarsului, din părţile Ciliciei. Având darul de a face minuni şi fiind stăruitor la lucru şi hotărâtor în cuvânt, pe mulţi rătăciţi îi câştigă pentru dreapta credinţă a Mântuitorului.
Într-una din zile, întâmplându-se să vorbească într-o adunare de necredincioşi care nu credeau în dumnezeirea Mântuitorului -, iar Sfântul arhidiacon Ştefan le dovedea rătăcirea lor sprijinindu-se pe spusele proorocilor, aceştia, socotindu-l ca hulitor împotriva lui Moise, îl duseră cu sila în faţa arhiereului şi a cărturarilor, aducând mărturii mincinoase împotriva lui că umblă să răzvrătească poporul răstălmăcind învăţăturile lui Moise şi ale proorocilor.
Luminat de Duhul Sfânt, arhidiaconul Ştefan le vorbi iarăşi despre rătăcirea lor, certându-i cu asprime pentru că stau împotriva mărturisirii dreptei credinţe, înfuriat de mustrările sfântului, cu inimile împietrite şi cu scrâşnete de dinţi, poporul rătăcit se năpusti asupra lui Ştefan şi, scoţându-l afară din cetate după cum fusese scos odinioară Mântuitorul spre a fi răstignit —, îl ucise cu pietre. Păzitorul hainelor celor ce aruncau cu pietre asupra Sfântului Ştefan — cel dintâi martir al credinţei Mântuitorului era rubedenia sa, Saul, care mai târziu ajunse cel mai dârz propovăduitor al învăţăturilor creştine, luând numele de Pavel. Iată cum poate Dumnezeu să întoarcă din rătăcire sufletul omenesc!
217
Sfântul arhidiacon Ştefan s-a săvârşit din viaţă în valea lui Iosafat, lângă pârâul Cedrului, între Eleon şi Ierusalim, sub loviturile pietrelor aruncate asupră-i de cei rătăciţi. La uciderea lui a fost de faţă şi Sfânta Fecioară Maria, însoţită de Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de departe isprava ucigaşilor. Amândoi se rugau Celui Atotputernic să-l întărească pe Ştefan în răbdare şi să-i primească sufletul în sfintele Sale mâini.
Căzând sub pietrele ucigaşilor săi, sfântul a strigat: Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!. Iar pentru cei ce-l loveau cu pietre s-a rugat: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! şi şi-a dat duhul în a douăzeci şi şaptea zi a lunii decembrie, având ca vârstă peste treizeci de ani. Trupul său a fost aruncat pradă păsărilor şi fiarelor sălbatice, zăcând neîngropat o zi şi o noapte. În noaptea următoare, sfintele sale moaşte au fost ridicate din ordinul lui Gamaliel — un cărturar evreu care mai apoi s-a creştinat — şi duse într-un sat al său, anume Cafargamala, unde au fost îngropate cu mare cinste. După mulţi ani, împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind la Ierusalim, puse de se zidi, pe locul unde fusese ucis Sfântul arhidiacon Ştefan, o preafrumoasă biserică pentru slăvirea amintirii celui dintâi martir al credinţei propovăduite de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii Săi apostoli.
218
Rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele
Pe când Mântuitorul propovăduia sfintele Sale învăţături, un ucenic al Său îl întrebă în ce chip să se roage lui Dumnezeu. Iisus îi răspunse: Când te rogi, intră în camera ta şi, încuind uşa, roagă-te Tatălui Ceresc într-ascuns. Tatăl Cel din ceruri, care vede toate cele ascunse, îţi va răsplăti ţie la arătare. Când vă rugaţi, nu bolborosiţi ca păgânii, care cred că lui Dumnezeu îi place vorbă lungă şi fără rost. Rugăciunea voastră să fie scurtă, căci Tatăl Ceresc ştie mai dinainte cele ce vă trebuiesc!
Pentru folosul zilnic al credincioşilor, sfânta noastră biserică a rânduit mai multe rugăciuni. Iată mai jos câteva dintre rugăciunile cele mai des întrebuinţate:
1. Rugăciunile dimineţii
închinându-ne, zicem:
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, Mărire Ţie!
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pe noi. Amin!
220
împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, miluieşte-ne pe noi!
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin!
Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi! Doamne, curăţă păcatele noastre! Stăpâne, iartă fărădelegile noastre! Sfinte, cercetează şi vindecă sufletele noastre, pentru numele Tău!
Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!
Mărire Tatălui… şi acum, şi pururea…
Veniţi să ne închinăm împăratului nostru, Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, împăratul nostru, Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la însuşi Hristos, împăratul şi Dumnezeul nostru!
Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule. Şi cântare îngerească strigăm Ţie, Puternice: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule! Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
Din pat şi din somn m-ai ridicat, Doamne! Mintea mea o luminează. Şi inima, şi buzele mele le deschide, ca să Te laud pe Tine, Sfântă Treime! Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule! Pentru rugăciunile îngerilor Tăi, miluieşte-ne pe noi!
Şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin!
221
Fără de veste judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi. Deci cu frică să strigăm în miezul-nopţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule! Pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi!
Pentru rugăciunile sfinţilor, părinţii noştri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin!
2. Rugăciunea domnească
Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean! [Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin!]
Rugăciunea Tatăl nostru se numeşte Rugăciunea domnească fiindcă ea ne-a fost lăsată de însuşi Mântuitorul Hristos. Creştinul care nu cunoaşte alte rugăciuni poate folosi numai Rugăciunea Domnului oricând simte nevoia să se roage; numai credinţa să-i fie mare în Dumnezeu.
3. Rugăciunea dinaintea mesei de prânz
înaintea mesei de prânz, zicem: Tatăl nostru, care eşti în ceruri…
222
Mărire Tatălui… şi acum, şi pururea…
Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!
Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin!
4. Rugăciunea de după masa de prânz
După masa de prânz, zicem:
Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de toate bunătăţile Tale cele pământeşti. Nu ne lăsa lipsiţi nici de cereasca Ta împărăţie, ci, precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându-le, vino şi la noi şi ne mântuieşte!
Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale…
5. Rugăciunea dinaintea mesei de seară
înaintea mesei de seară, zicem:
Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul. Cei ce-L caută pe Dânsul vii vor fi inimile lor, în veacul veacului.
Mărire Tatălui… şi acum, şi pururea…
Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!
Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale…
6. Rugăciunea de după masa de seară
După masa de seară, zicem:
Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne! Întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinii Tale ne-am bucurat. Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne! Dat-ai veselie în inimile noastre din rodul grâului, al vinului şi al untdelemnului, care s-au înmulţit. În pace ne vom culca şi vom adormi, că Tu însuţi, Doamne, ne-ai întărit nădejdea noastră!
Mărire Tatălui… şi acum, şi pururea…
Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!
Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale…
7. Imnul ce se cântă duminicile şi sărbătorile pentru lauda Preasfintei Fecioare
Cuvine-se cu adevărat să Te fericim, Născătoare de Dumnezeu, Cea pururea fericită şi prea nevinovată, şi Maica Dumnezeului nostru, Cea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, Care, fără stricăciune, pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut; pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim!
224
8. Rugăciunile ce se zic de la învierea Domnului până la înălţare
Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormînturi viaţă dăruindu-le.
învierea lui Hristos văzând-o, să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat! Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă înviere a Ta o lăudăm şi o mărim! Că Tu eşti Dumnezeul nostru; afară de Tine, pe altul nu ştim! Numele Tău pomenim! Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei învieri a lui Hristos; că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea! Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui; că, răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat!
9Â Imnul ce se cântă de la înviere până la înălţare în cinstea Preasfintei Fecioare
îngerul a strigat Celei pline de dar: Curată Fecioară, bucură-Te! Şi iarăşi zic: Bucură-Te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt! Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalim, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar Tu, Curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-Te întru învierea Celui născut al Tău!
225
10. Simbolul credinţei [Crezul]
După învierea şi înălţarea Mântuitorului la cer, ucenicii Săi au pornit în lume spre a propovădui dumnezeieştile Sale învăţături. Mai târziu, sfinţii părinţi ai bisericii creştine au adunat la un loc punctele cele mai de seamă ale credinţei şi învăţăturilor propovăduite de Domnul Hristos şi de ucenicii Săi, alcătuind Simbolul mărturisirii credinţei creştine. Acest simbol cuprinde douăsprezece articole, şi anume:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi al celor nevăzute.
2. Şi într-Unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
3. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri; şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria; şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în vremea lui Pilat din Pont; şi a pătimit; şi S-a înmormântat.
5. Şi a înviat a treia zi, după scriptură.
6. Şi S-a suit la ceruri; şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va să vie cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce, dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul, este închinat şi mărit; Care a grăit prin prooroci.
9. Într-Una, sfântă, sobornicească şi apostolească biserică.
226
10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
12. Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin!
11. Scurtă tâlcuire a Simbolului credinţei [Crezului]
Urmărind cu băgare de seamă cele douăsprezece articole ale Simbolului credinţei, vedem că în articolul întâi mărturisim credinţa noastră în Dumnezeu-Tatăl, care, prin puterea Lui, a zămislit lumea şi toate câte se văd şi nu se văd, rânduindu-le mersul în chip desăvârşit, încât mintea cea mărginită a omului rămâne uimită de atâta nemărginită putere şi negrăită înţelepciune.
De la articolul al doilea până la cel de-al şaptelea, mărturisim credinţa noastră în cea de-a doua faţă dumnezeiască, adică în Domnul Iisus Hristos, care este unicul fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de zămislirea lumii. De asemenea, mărturisim că El este Dumnezeu adevărat, ca şi Tatăl, cu care a zămislit împreună toate făpturile răspândite în nemărginire. Prin urmare, El nu a fost făcut odată cu lumea, ci s-a născut cu mult înainte de facerea ei.
Tot prin aceste articole mai mărturisim că Domnul Hristos s-a coborât din cer şi, întrupându-se prin puterea Duhului Sfânt, a luat trup omenesc, născându-se din Fecioara Maria, spre a mântui lumea. Recunoaştem că a fost răstignit, că a pătimit şi a fost îngropat în vremea lui Pilat din Pont, ca, prin chinurile şi suferinţele Sale, să cureţe pe oameni de păcatul strămoşesc, săvârşit de Adam şi Eva. De asemenea, mărturisim că a înviat a
227
treia zi după înmormântare, precum stă scris în Sfânta Scriptură, unde sunt păstrate proorocirile profeţilor din vremile vechi. Credem că s-a suit la ceruri cu trupul cu care a pătimit şi a înviat; că în împărăţia cerească stă la dreapta Tatălui adică la loc de cinste -, bucurându-se de aceeaşi cinstire, mărire şi putere dumnezeiască, întocmai ca şi Tatăl. În sfârşit, credem după cum El însuşi a spus-o cât a trăit între oameni că iarăşi va veni trimis de Dumnezeu-Tatăl, ca să judece atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi, răsplătindu-le tuturor după faptele lor; iar împărăţia celor drepţi, ca şi fericirea lor, va fi veşnică adică fără sfârşit -, ca şi împărăţia lui Dumnezeu.
În al optulea articol mărturisim credinţa noastră în cea de-a treia faţă dumnezeiască, adică în Duhul Sfânt, care, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, alcătuiesc Sfânta Treime. Îl numim Domn de viaţă făcător fiindcă a fost dintru început părtaş, cu Tatăl şi cu Fiul, la zămislirea lumii. Mărturisim credinţa că El purcede numai de la Tatăl şi că, înainte de coborârea Mântuitorului printre oameni, Duhul Sfânt a grăit oamenilor prin gura proorocilor, povăţuindu-i cum să se poarte spre a fi plăcuţi lui Dumnezeu.
În al nouălea articol mărturisim că noi nu credem decât într-o singură biserică, adică aceea întemeiată de Domnul Iisus Hristos. Îi zicem sobornicească sau universală pentru că ea îmbrăţişează pe toţi oamenii, fără deosebire de naţie, vârstă şi avere; apostolească, pentru că învăţăturile ei ne-au fost date de Iisus Hristos prin mijlocirea sfinţilor apostoli şi urmaşii lor.
În al zecelea articol mărturisim credinţa noastră că prin botez ne curăţăm de păcatul strămoşesc; iar în al unsprezecelea şi al doisprezecelea articol ne arătăm credinţa că într-adevăr cei morţi vor învia şi se vor înfăţişa la judecata cea de apoi, când Mântuitorul va veni să judece
228
viii şi morţii, mărturisind că aşteptăm sosirea acestor timpuri, după care va urma o nouă viaţă: fericită pentru cei buni, chinuită pentru cei răi.
Amin înseamnă aşa să fie!.
12. Cele şapte taine creştineşti
înălţându-se la cer, Mântuitorul a lăsat în locu-I ca propovăduitori ai dumnezeieştilor Sale învăţături pe sfinţii apostoli. Plecând din mijlocul lor, El le-a zis: Datu-Mi-s-a toată stăpânirea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând în lume, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Căci, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor! Mergeţi în toate laturile lumii şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi!
Sfinţii Apostoli au lăsat ca urmaşi ai lor pe diaconi, pe preoţi şi pe arhierei, cărora, prin puterea Duhului Sfânt, ei le-au trecut darul dumnezeiesc, pe care l-au moştenit de la Mântuitorul Hristos.
Trecerea puterii dumnezeieşti asupra celor ce se preoţesc este un mister nepătruns de mintea omenească. Ea se săvârşeşte numai de arhiereu, după anumite datini rămase din cele mai vechi timpuri ale Creştinismului.
Pe temeiul harului dumnezeiesc coborât asupra sa, arhiereul poate săvârşi toate slujbele bisericeşti. Numai el are puterea de a preoţi pe Creştinii pregătiţi pentru marea chemare de propovăduitori ai învăţăturilor dumnezeieşti. Tot arhiereul poate săvârşi şi celelalte taine ale
229
sfintei noastre biserici, adică botezul, ungerea cu sfântul mir, împărtăşania, nunta şi sfântul maslu.
Preotul poate săvârşi toate tainele, afară de preoţie.
Diaconul nu poate săvârşi nici o taină. El este ajutorul preotului şi al arhiereului la săvârşirea dumnezeieştilor slujbe.
Prima taină săvârşită asupra celui ce intră în marea biserică a lui Hristos este botezul. Prin botez, Creştinul se curăţă de păcatul strămoşesc.
A doua taină este ungerea cu sfântul mir, săvârşită îndată după botez. Prin această taină, Creştinul îşi pecetluieşte corpul cu pecetea dumnezeiescului dar al Duhului Sfânt, revărsat în sfântul mir.
Prin a treia taină, împărtăşania, Creştinul se uneşte cu însuşi Mântuitorul, primind înlăuntrul corpului său trupul şi sângele Celui răstignit pentru păcatele lumii.
Prin botez, Creştinul se spală de păcatul moştenit de la Adam şi Eva. După botez însă, nu este om care să nu facă noi greşeli. Pentru ca omul să nu cadă în robia diavolului, Mântuitorul a dat preoţilor şi arhiereilor puterea de a ierta păcatele săvârşite de Creştini după primirea tainei botezului. Spovedania sau mărturisirea greşelilor în faţa preotului sau a arhiereului este a patra taină creştinească. Duhovnicului — fie preot, fie arhiereu — îi este cu desăvârşire oprit a da în vileag păcatele care i se mărturisesc de către Creştinii ce se spovedesc.
Dumnezeu a lăsat ca să nu trăiască omul singur, ci, prin nuntă, bărbatul să-şi ia ca tovarăş femeia. Unirea dintre bărbat şi femeie, săvârşită în faţa lui Dumnezeu, este a cincea taină creştinească.
De multe ori, omul, în vremuri de boală grea, simţind că i se apropie sfârşitul, doreşte să-şi uşureze sufletul de păcatele săvârşite în cursul vieţii. Pentru uşurarea bolnavului, sfânta noastră biserică a lăsat taina maslului.
230
care se săvârşeşte, de obicei, de către şapte preoţi, iar la mare nevoie, chiar de unul singur. Înainte de maslu, bolnavul se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Apoi se fac la patul său rugăciunile sfântului maslu, după care cel suferind este uns pe corp cu untdelelmn sfinţit, întocmai ca la botez. Dacă nu mai are zile, se sfârşeşte din viaţă cu sufletul liniştit că e uşurat de păcate. Dacă se lecuieşte, mulţumeşte Celui Atotputernic că i-a iertat greşelile şi caută a se apropia cu cugetul şi cu fapta tot mai mult de Dumnezeu.
Botezul, ungerea cu sfântul mir, împărtăşania, spovedania, nunta, maslul şi preoţia sunt cele şapte taine creştineşti.
231
Cuprins
Notă asupra ediţiei 5
Istoria veche înainte de Hristos 7
1. Facerea lumii 8
2. Omenirea până la Avraam 13
3. De la Avraam până la Moise 16
4. Viaţa dreptului Iov 30
5. Moise. Eliberarea Israeliţilor din robia Egiptului 31
6. Decalogul sau Cele zece porunci dumnezeieşti 35
7. Timpul lui Iosua Navi 39
8. Judecătorii 42
9. Timpul regilor 44
10. Robia asiriană 57
11. Regatul iudeu 57
232
12. Căderea regatului iudeu 59
13. Iudita 61
14. Timpul robiei babilonice 62
15. Regina Estera 69
16. Martirii credinţei 71
17. Lupta pentru neatârnare 72
18. Ultimele zile ale regatului lui Israel 75
Istoria nouă
Viaţa Mântuitorului 83
1. Naşterea Sfintei Fecioare Maria 84
2. Ioan Inainte-Mergătorul 86
3. Naşterea şi copilăria lui Iisus 88
4. Arătarea lui Iisus în lume 93
5. Ucenicii lui Iisus 94
6. Întâiul an de propovăduire 96
7. Al doilea an de propovăduire 100
8. Pildele lui Iisus 104
9. Alte minuni ale lui Iisus 107
10. Al treilea an de propovăduire 110
11. Patimile şi moartea lui Iisus 135
12. Învierea Mântuitorului 152
13. Părăsirea lumii pământeşti 159
14. Propovăduirea apostolilor 164
Din vieţile sfinţilor 167
1. Sărbătorile mai de seamă ale creştinilor ortodocşi 168
2. Sărbătorile cu date schimbătoare 168
3. Sărbătorile cu date neschimbătoare 169
4. Luna ianuarie 171
5. Luna februarie 177
233
6. Luna martie 179
7. Luna aprilie 181
8. Luna mai 186
9. Luna iunie 189
10. Luna iulie 193
11. Luna august 193
12. Luna septembrie 194
13. Luna octombrie 195
14. Luna noiembrie 198
15. Luna decembrie 208
Rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele 219
1. Rugăciunile dimineţii 220
2. Rugăciunea domnească 222
3. Rugăciunea dinaintea mesei de prânz 222
4. Rugăciunea de după masa de prânz 223
5. Rugăciunea dinaintea mesei de seară 223
6. Rugăciunea de după masa de seară 224
7. Imnul ce se cântă duminicile şi sărbătorile pentru lauda Preasfintei Fecioare 224
8. Rugăciunile ce se zic de la învierea Domnului până la înălţare 225
9. Imnul ce se cântă de la înviere până la înălţare în cinstea Preasfintei Fecioare 225
10. Simbolul credinţei [Crezul] 226
11. Scurtă tâlcuire a Simbolului credinţei [Crezului] 227
12. Cele şapte taine creştineşti 229
234
EDITURA compania oferă tuturor cititorilor interesaţi posibilitatea de a face comenzi directe foarte avantajoase (prin scrisori, telefonic, prin fax, pe e-mail sau pe site), care vor fi livrate prin poştă, cu plata ramburs. La comenzile ce depăşesc 100 RON, taxele de expediere sunt achitate de editură. Toate comenzile beneficiază de o reducere de 10% din preţul cărţii.
(Comenzile din străinătate au un regim special, detaliat pe site.)
Bibliotecile, asociaţiile şi organizaţiile interesate de achiziţii sunt invitate să ia legătura cu departamentul Difuzare. Editura lucrează cu librari profesionişti pe bază de contract.
Informaţii editoriale se pot obţine la 021 223 23 28, fax 021 223 23 25 e-mail: compania@rdslink.ro
compania@clicknet.ro www.compania.ro
Departamentul Difuzare răspunde la 021 223 23 24 şi 021 223 23 37.
Eminentul pedagog care a fost I. Popescubăjenaru a întreprins în anii 20 un act de bravură spirituală şi culturală alcătuind volumul de faţă. Învăţător, publicist, dar şi lucrător remarcabil pe terenul alfabetizării adulţilor, a semnat numeroase manuale, cărţi civilizatoare şi de întărire a fibrei naţionale încununate de premii ale Academiei şi Casei Şcoalelor. Era mai bine plasat decât mulţi pentru a şti câţi români erau pe atunci în stare sau dispuşi să citească Biblia cu adevărat, câţi aveau să răsfoiască doar Cartea Sfântă în viaţa lor şi câţi aveau să rămână fără urmă de lumina ei, părându-li-se tomul prea lung şi prea complicat. Pentru categoriile din urmă a pus cap la cap relatări menite să restituie esenţialul Sfintei Scripturi.
Preţ: 25 lei.