Patericul sinait
Dimitrios G. Tsamis
Notă asupra autorului ediţiei
DIMITRIOS G. TSAMIS a fost profesor de patrologie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, specializat în editarea şi studiul textelor autorilor palamiţi şi a vieţilor sfinţilor (hagiologie). Din lista numeroaselor sale publicaţii menţionăm aici pe cele principale.
Ediţii critice şi traduceri: David Disypatos, Cuvânt despre blasfemiile lui Varlaam şi Akindynos trimis lui Nicolae Cabasila (1973, 1976) Iosif Kalothetos (autor palamit din secolul XIV), Scrieri contra lui Varlaam, Akindynos şi Gregoras (1979) Filotei Kokkinos, Scrieri hagiologice: I. Sfinţi tesaloniceni (1985) Patericul sinait (1988, 19912 augmentată) Matericul. Povestiri, Ziceri şi Vieţi ale sfintelor Maici ale pustiei şi ale Ascetelor şi Cuvioaselor femei ale Bisericii Ortodoxe (6 vol., 1991-1995)
Cărţi: Natura dialectică a învăţăturii lui Grigorie Teologul (1969) Desăvârşirea omului după Nichita Stithatul (1971) Teme de teologie patristică (studii) (1976) Introducere în gândirea patristică (studii) (1983, 19852, 19903) Literatura bisericească (1983, 1985 2, 19883, 19884) Hagiologia (1984,1987 2) Liturgica (1985, 1987 2)
Dimitrios G. Tsamis
Patericul sinait
Apoftegme, povestiri şi isprăvi ascetice ale sfinţilor şi fericiţilor Părinţi din muntele Sinaiului, cel umblat de Dumnezeu, şi din pustiul sinait, spre imitare, râvnă şi învăţătură celor ce vor să izbândească vieţuirea cerească şi vor să intre în împărăţia cerurilor
Ediţia a II-a
Traducere pr. prof. dr. Ioan Ică DEISIS Sibiu 2010
Lector: diac, Ioan I. Ică jr Coperta: Maria-Cornelia Icăjr DTP: Paul Morar
Mulţumiri dlui prof. Dimitrios G. Tsamis, Tesalonic, pentru generoasa permisiune acordată de a tipări această carte în româneşte.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TSAMIS, DIMITRIOS G.
Patericul sinait: apoftegme, povestiri şi isprăvi ascetice ale sfinţilor şi fericiţilor Părinţi din muntele Sinaiului, cel umblat de Dumnezeu, şi din pustiul sinait, spre imitare, râvnă şi învăţătură celor ce vor să izbândească vieţuirea cerească şi vor să intre în împărăţia cerurilor Dimitrios G. Tsamis; cuvântînainte: Damianos, arhiepiscopul Sinaiului, Faranului şi Raithului; trad.: pr. prof. dr. Ioan Ică. ed. a 2-a, rev. sibiu: Deisis, 2010
ISBN 978-973-7859-64-8
I. Damianos, arhiepiscop al Sinaiului, Faranului şi Raithului (pref.)
II. Ică, Ioan (trad.) 2
Traducere după originalul grec:
AHMHTPIOY r. TZAMH, To FspovTiKOv Tou Ztva. AnopâeYaTa, Kai aaKqTiKa KaTopâupaTa raivAytuv Kai. MaKapiaiv narspaiv TOU OeoBaStarou opouţ Kat Tqt; epqpou TOU Zwa npop ptpqoiv, ţqXov Kai nai6etav raw Tqv oupavtov noAiretav edeĂovTav KaTopdwoai Kat eu; Tqv TOV oupavuv BaaiĂetav BouĂopevipv eiOEĂeiv (SivaiTiKa Keipeva 1), EK6oaeiţ I. Movqţ TOU OeopaSiarou Opouţ Siva, 0EoaaĂovun, 1991
© DIM. G. TSAMIS
© DEISIS, pentru versiunea românească
Cuvânt-înainte
O veche dorinţă a noastră pentru reînvierea vechii străluciri şi a tradiţiei ascetice glorioase a pustiului sinait, precum şi dorinţa consacrării unei prăznuiri locale întru cinstea şi lauda cuvioşilor Părinţi ce au strălucit în Muntele Sinaiului cel umblat de Dumnezeu ne-au călăuzit paşii spre cercetarea şi studiul vechilor codice şi al manuscriselor, în scopul strângerii de date biografice şi al altor elemente privitoare la cuvioşii sinaiţi, în vederea alcătuirii unei slujbe a lor proprii.
Concentrarea acestui material — care desigur, în faza actuală, nu este încă întreg — cu diversitatea lui de elemente biografice, povestiri minunate, experienţe duhovniceşti, cuvinte înţelepte şi apoftegme ale diferitelor figuri de cuvioşi cu nume sau fără nume din pustia sinaită, ne-a inspirat ideea unei antologii duhovniceşti de tipul „Patericelor” sau „Gheronticoanelor”.
Această cunoştinţă cu asceţii veritabili ai pustiei îl poartă pe cititor foarte aproape de atmosfera sfinţită a Sinaiului, care este locul arătărilor minunate ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament iar, mai târziu, loc iubit prin excelenţă al primilor locuitori creştini ai pustiei. Aici, marii văzători de Dumnezeu, Moise şi Ilie, au predat ştafeta duhovnicească iubitorilor înflăcăraţi ai Dumnezeirii celei în Trei Sori, pecetluiţi cu harul cel nou al lui Hristos. Pentru dragostea lui Dumnezeu, aceştia au lăsat lumea şi şi-au făcut cuiburile în stâncile de granit ale abruptului masiv muntos din sudul Sinaiului.
5
Putem conchide liniştiţi că în Sinai această înflorire duhovnicească, un adevărat „crin al pustiei”, a început încă de la sfârşitul secolului III şi ea coincide îndeaproape în timp cu primii locuitori asceţi ai deşerturilor Tebaidei şi Nitriei din Egipt şi cu cei din pustiurile Palestinei.
O „curiozitate” pentru concepţia lumească despre viaţă, un val de oameni a părăsit pe ascuns sau deschis centrele ascetice populate, pline de facilităţi şi confort, şi s-a îndreptat spre pustiurile aspre şi dure „înaripat de dragostea dumnezeiască”. Au venit însetaţi într-un pământ uscat şi fără apă ca să se adape din „apa” duhovnicească ţâşnită „din piatră”, „iar piatra era Hristos” [1 Co 10, 4]. N-a fost o simplă figură de stil ceea ce s-a spus, şi anume că: „cetăţile s-au pustiit, iar pustia a devenit cetate”. Se povesteşte că atât de dens populată a devenit zona pustiei cuprinsă în triunghiul Palestina-Sinai-Egipt, că în ziua de Paşte vestea învierii anunţată de la Ierusalim de ecourile pline de veselie ale toacelor de lemn se transmiteau foarte repede spre micile aşezări monahale ale Sinaiului, din chilie în chilie şi din schit în schit, şi de aici până la celelalte aşezări monahale din pustiurile Egiptului.
Vechile ruine existente încă, şi multe altele rămase nedescoperite, ale aşezărilor monahale mai mici sau mai mari ori ale ansamblurilor chinoviale din Peninsula Sinaiului — în cele mai multe din ele găsindu-se inscripţii greceşti — oferă un indiciu al înfloririi monahismului bărbătesc în zonă, deşi n-au lipsit nici cazuri, ce-i drept foarte puţine, de viaţă eremitică feminină, cum atestă tradiţia orală.
Parcurgând cu atenţie tomul de faţă al Patericului sinait, cititorul pare să cutreiere aievea, ca un închinător evlavios, în toată această pustie vastă, muntoasă şi aspră, dar şi plină de har, pare să străbată nenumărate văi şi să urce nenumărate vârfuri de granit unde erau cuiburile asceţilor. În acest fel, el se lipseşte cu siguranţă de hrana şi apa pământească, dar primeşte în schimb hrana tare, duhovnicească, şi apa duhovnicească „ce curge spre viaţa veşnică” [In 4,14]. Simte că-l inspiră şi îl umplu de har chipurile cuvioşilor care cu cinstitele lor sudori ascetice, cu „curgerile
6
lacrimilor lor” şi, de multe ori, cu sângele sfânt al martiriului au udat pământul lipsit de apă al Sinaiului.
După mulţumirile pline de recunoştinţă către Dumnezeu Cel în Treime care a dat Frăţiei Sinaite posibilitatea ediţiei de faţă, călduroase mulţumiri se cuvin şi celor ce au ostenit pentru lucrarea aceasta, şi îndeosebi profesorului Dimitrios G. Tsamis de la Facultatea de Teologie a Universităţii Aristotel din Tesalonic şi bunilor lui colaboratori care au contribuit cu mare bucurie şi răspundere la editarea prezentei lucrări. Credem că prin mijlocirile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a Rugului Aprins, ale cuvioşilor părinţi Nil şi Ioan Scărarul, ale lui Anastasie Sinaitul, ale cuvioşilor mucenici ucişi în Sinai şi Raith, ale lui Filotei şi Grigorie Sinaitul şi ale tuturor cuvioşilor sinaiţi ce s-au desăvârşit întru nevoinţă, Patericul sinait va oferi mângâiere multor „osteniţi şi împovăraţi”, care caută odihna şi pacea la adevăratul izvor al păcii, Domnul nostru Iisus Hristos.
t Damianos arhiepiscopul Sinaiului, Faranului şi Raithului
Prescurtări
AMANTOU, Sina = K. AMANTOU, Syntomos historia tes Hieras Mones tou sina [Scurtă istorie a Sfintei Mănăstiri a Sinaiului], Tesalonic, 1953.
AMMONIOS, Diegesis = AMMONIOU MONACHOU, Diegesis peri ton anairethenton hypo ton barbaron hagion pateron en to Sina orei kai en te Rhaithou [Povestire despre sfinţii părinţi ucişi de barbari în Muntele Sinaiului şi în Raith] (Martyrologion tou sina, p. 194-235).
Apophthegmata = Apophthegmata ton hagion Geronton [Zicerile sfinţilor Bătrâni = Patericul egiptean], PG 65, 76A-440D.
BECK, Literatur = H.-G. BECK, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Munchen, 1957.
BHG = Bibliotheca Hagiographica Graeca, ed. F. Halkin, 3 vol., Bruxelles, 1957.
CHITTY, Desert = D. CHITTY, The Desert a City. An Introduction to the Study of Egyptian and Palestinian Monasticism under the Christian Empire, Oxford, 1966.
DEVREESSE, „Christianisme” = R. DEVREESSE, „Le Christianisme dans le Peninsule sinaîtique des origines â larrivee des Musulmans”, Revue Biblique 49 (1940), p. 205-223.
DHGE = Dictionnaire d’histoire et de Geographie Ecclesiastique, Paris, 1912 sq.
DOP = Dumbarton Oaks Papers, Washington, 1941 sq.
EVERGHETINOS = PAULOU TOU EUERGETINOU, Synagoge ton theophthongon rhematon kai didaskalion ton theophoron
9
kai hagion Pateron apo pases theopneustou synathroistheisa [Adunare a cuvintelor şi învăţăturilor grăitoare de Dumnezeu ale purtătorilor de Dumnezeu şi sfinţilor noştri Părinţi strânsă din toate cele insuflate de Dumnezeu], Atena, 1901.
FINKELSTEIN, „Sinai” = I. FINKELSTEIN, „Byzantine Monastic Remains in the Southern Sinai”, DOP 39 (1985), p. 39-75.
GREGORIADOU, Sina = PERIKLEOUS GREGORIADOU, He Hiera Mone tou Sina kata ten topographiken, historiken kai dioiketiken antes epopsin [Sfânta Mănăstire a Sinaiului din perspectivă topografică, istorică şi administrativă], Ierusalim, 1875.
GUY, Recherches = J.-C. GUY, Recherches sur la tradition grecque des Apophtegmata Patrum (Subsidia Hagiographica 36), Bruxelles, 1962.
Historia monachorum = He kat Aigypton ton monachon historia. Historia monachorum in Aegypto (Subsidia Hagiographica 34), ed. A.-J. Festugiere, Bruxelles, 1961.
Limonariul = IOANNOU MOSCHOU TOU EUKRATA, Biblos he legomene Leimon dia to polyanthe bion diegesin tes ouranoporou rhodonias pherein [Carte numită Pajiştea pentru că poartă povestirea vieţilor părinţilor ca un buchet de trandafiri a căror mireasmă urcă spre cer], PG 87, 2582A-3112B.
Martyrologion tou Sina = D.G. TSAMISK.A. KATSAMIS, ToMartyrologion tou sina [Martirologiul Sinaiului], Tesalonic, 1989.
MAYERSON, „Attacks” = PH. MAYERSON, „The First Muslim Attack on Southern Palestine”, Transactions and Proceedings of the American Philological Association 95 (1964), P. 155-199.
MAYERSON, „Inscription” = PH. MAYERSON, „An Inscription in the Monastery of St. Catherine and the Martyr Tradition in Sinai”, DOP 30 (1976), p. 375-379.
MAYERSON, „Routes” = PH. MAYERSON, „The Pilgrim Routes to Mount Sinai and the Armenians”, Israel Exploration Journal 32 (1982), p. 44-57.
10
Meterikon I = D.G. TSAMIS, Meterikon. Diegeseis, Apophthegmata kai Bioi ton hagion Meteron tes eremou, Asketrion kai Hosion gynaikon tes Orthodoxou Ekklesias [Matericul. Povestiri, Ziceri şi Vieţi ale sfintelor Maici ale pustiei şi ale Ascetelor şi Cuvioaselor femei ale Bisericii Ortodoxe], vol. I, Tesalonic, 1990.
NAU, Anastase = F. NAU, „Le texte grecque des recits du moine Anastase sur les saints peres de Sinai”, OC 2 (1902), p. 58-89. Cf. şi BHG I448p-pb (3, p. 205).
NCE = New Catholic Encyclopedia, Washington, 1967.
NEILOU, „Diegema” = NEILOU MONACHOU EREMITOU, „Diegema eis ten anairesin ton en to Sina orei monachon kai eis ten aichmalosian Theodoulou tou hyiou autou” [Povestire despre uciderea monahilor din Muntele Sinai şi captivitatea fiului său, Teodul] (Martyrologion tou sina, p. 256-355).
NEKTARIOU, Epitome = NEKTARIOU HIEROSOLYMON, Epitome tes hierokosmikes historias… [Rezumat al istoriei lumii sfinte…], Veneţia, 1677 (reed. cu introd. [p. IX-LVII] de M. Manusaka, Atena, 1980).
OC = Oriens Christianas, Leipzig, 1901 sq.
OCP = Orientalia Christiana Periodica, Roma, 1935 sq.
OrC = Orientalia Christiana, Roma.
PAPADOPOULOU, Alexandreia = CHRYSOSTOMOU PAPADOPOULOU, Historia tes Ekklesias Alexandreias (62-1934) [Istoria Bisericii Alexandriei (62-1934)], Alexandria, 1935.
PAPADOPOULOU, Antiocheia = CHRYSOSTOMOU PAPADOPOULOU, Historia tes Ekklesias Antiocheias [Istoria Bisericii Antiohiei], Alexandria, 1951.
PAPADOPOULOU, Hierosolyma = CHRYSOSTOMOU PAPADOPOULOU, Historia tes Ekklesias Hierosolymon [Istoria Bisericii Ierusalimului], Ierusalim-Alexandria, 1910.
Perigraphe = Perigraphe tou hagiou kai theobadistou orous sina, Veneţia, 1817 (reed. Atena, 1978).
PG = Patrologies Cursus Completus, Series Graeca, 162 vol., ed. J.-P. Migne, Paris, 1857-1866.
11
Philotheos historia = THEODORETOU KYRRHOU, Philotheos historia e asketike historia. Theodoret de Cyr, Histoire des Moines de Syrie, 2 vol. (SC 234 şi 257), ed. P. Canivet şi A.L. Molinghen, Paris, 1977 şi 1979.
PHILOTHEOU, Hagiologika = PHILOTHEOU KONSTANTINOUPOLEOS TOU KOKKINOU, Hagiologika Erga. I. Thessalonikeis hagioi [Scrieri hagiologice. I. Sfinţi tesaloniceni] (Thessalonikeis Byzantinoi Syngrapheis 4), ed. D.G. Tsamis, Tesalonic, 1985.
PL = Patrologie Cursus Completus, Series Latina, 221 vol., ed. J.-P. Migne, Paris, 1844-1864.
PLP = Prosopographisches Lexikon der Palaiologenzeit, Viena, 1976 sq.
PO = Patrologia Orientalis, Paris, 1903 sq.
PORPHYRIOU, Synekdemos = PORPHYRIOU II, ARCHIEPISKOPOU SINAIOU, Sinaitikos synekdemos [Călăuză sinaită], Atena, 1925.
QUASTEN, Patrology = J. QUASTEN, Patrology, 3 vol., Utrechtantwerp, 1963.
ROC = Revue de L’orient Chretien, Paris, 1896 sq.
SC = Sources Chretiennes, Paris, 1942 sq.
Synaxarion Konstantinoupoleos = Propylaeum ad Acta Sanctorum, Novembris. Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, ed. H. Delehaye, Bruxelles, 1902.
ThEE = Threskeutike kai ethike enkyklopaideia, Atena, 1962-1968.
TSAMIS, Hagiologia = D.G. TSAMIS, Hagiologia, Tesalonic, 1985.
Introducere
1. Antologii cu apoftegme, povestiri, anecdote, minuni şi evenimente din viaţa asceţilor au început să apară în Egipt încă din secolul IV. Rezumate ale acestora au cunoscut o mare răspândire şi au devenit după Sfânta Scriptură1 lecturile cele mai populare, pentru că sunt şi cele mai accesibile şi practice comentarii tâlcuitoare ale Cuvântului lui Dumnezeu.
într-adevăr, faptele şi cuvintele Părinţilor pustiei — ale bătrânilor [gherontes] sau părinţilor [abbades], cum sunt numiţi de obicei — tâlcuiesc mesajul creştin într-un mod simplu şi viu, produs al experienţei adânci a Părinţilor din împreună-răstignirea şi împreună-învierea lor cu Hristos. Ele arată felul cum Cuvântul lui Dumnezeu poate fi exprimat
1 E caracteristic faptul că, atunci când a citit o astfel de antologie — Lavsaiconul lui Paladiu —, Zaharia Papantonios a scris în mod particular: Aceste pagini, capodopere pe care le-a dat Pustiul, sunt tot ceea ce s-a scris mai evanghelic după Evanghelie, după cum viaţa pustnicească este tot ceea ce a trăit omul mai neprihănit în istoria creştinismului… Aceasta [Lavsaiconul] este cartea cea mai proaspătă şi mai vie a ascetismului… Paladiu ne îmboldeşte cu o mulţime de istorisiri ascetice care trec scurte, dense, sprintene, adevărate, omeneşti, pline de viaţă, de parcă n-a trecut peste ele praful a şaptesprezece veacuri. Este o lucrare actuală… cunoaşterea pe care o are despre viaţă este uimitoare. Arată cum s-a trăit şi ştie aceasta ca puţini. Stilul ei nu oboseşte nicicând. Arta ei după ce a ajuns în unele pagini măiestrite, pe care ar invidia-o toţi scriitorii bisericeşti şi mulţi dintre cei mai buni laici, rămâne demnă de remarcat” (Hagion Oros, Atena, 1934, p. 64 şi 60-61).
13
şi trăit în problemele şi detaliile vieţii de fiecare zi. Astfel, prezenţa împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu se descoperă nu abstract şi teoretic, ci într-un loc şi un timp concret. În acest mod, adevărul lui Hristos devine actual, accesibil şi inteligibil.
învăţăturile Părinţilor pustei nu constituie un sistem organizat de „etică”, nici nu sunt învăţături în sensul obişnuit al cuvântului. Părinţii răspund la întrebările care li se pun în legătură cu diferite teme duhovniceşti cu câte o apoftegmă concisă, cu o istorisire, cu o faptă, cu o minune, sau cu tăcerea lor. Toate acestea atestă efortul intens al omului duhovnicesc de a exprima „mintea lui Hristos” (1 Co 2,16). De aceea el întâmpină cu acelaşi respect sincer pe orice interlocutor al lui, iar răspunsurile individualizate pe care le dă au ecou la oamenii tuturor epocilor.
Răspunsurile Părinţilor pustei şi povestirile ziditoare respective nu impun primitorilor lor o acceptare sau o conformare obligatorie. Părinţii nu se străduiesc să-i convingă inoportun pe oameni, ci le propun simplu credinţa prin exemplul lor, aşteptând creşterea seminţei adevărului pe care o ajută şi ei să fie sădită sau cultivată în sufletele oamenilor numai şi numai de către „Dumnezeu Cel care face să crească” (2 Co 3, 7).
O altă caracteristică fundamentală a acestor antologii este aceea că în ele cuvintele Părinţilor sunt exprimate cu simplitate, claritate şi concizie evanghelică, cu scopul de a fi înţelese imediat de toţi şi de a fi memorate uşor. În acest fel, fiecare le adânceşte corespunzător, e condus neforţat la concluziile lui şi ia hotărâri personale care îi vor transforma viaţa.
2. Antologiile acestea sunt cunoscute sub diferite titluri: Apoftegmele Părinţilor, Gheronticon, Cartea Bătrânilor, Cuvintele Sfinţilor Părinţi, Paradisul Părinţilor, Patericul, Livada duhovnicească, Povestiri, Istorisiri ş.a.2.
2 Despre cunoscutele Paterice şi Gheronticoane, cf. BHG 1433- 145OZ (3, p. 191-214) şi despre povestirile ziditoare BHG 1318-1322Z (3. P. 175-182).
14
Cea mai veche denumire este prima. În înţelesul ei originar, „apoftegma” este o expresie lapidară şi cuprinzătoare cu care sfârşeşte epigramatic un scurt dialog între un pustnic harismatic şi ucenicul care l-a provocat.
Primele apoftegme ale Părinţilor pustnici apar de la începutul secolului IV în tradiţia orală coptă şi se referă în principal la anahoreţii [pustnicii] Nitriei, Sketisului şi Kelliei din Egipt. Lapidaritatea şi caracterul viu al apoftegmelor au fost păstrate suficient în traducerea greacă din secolul VI, când numele Părinţilor au fost clasificate în ordine alfabetică.
Dar, pe la mijlocul secolului V, caracterul autentic al apoftegmelor originare a început să se piardă, în principal din două motive: a) Odată cu dezvoltarea organizării bisericeşti şi întărirea structurilor administrative centralizate, monahismul îşi pierde în mare măsură independenţa originară, în special după hotărârea Sinodului IV Ecumenic (canonul 4) ca monahii să se supună autorităţii episcopilor. Astfel, cum era firesc, autoritatea bisericească favorizează mai degrabă centrele monahale organizate decât eremitismul, care, ca fenomen harismatic, nu dispunea de o organizare şi de aceea avea perspective limitate pentru o supravieţuire independentă. Tendinţa autorităţii bisericeşti de a supune eremitismul controlului ei a însemnat inevitabil limitarea sau desfiinţarea lui. b) Ridicarea semnificativă a nivelului cultural al monahilor, îndeosebi de la începuturile secolului V, şi preocuparea lor intensă cu temele dogmatice, cauzată de erezii, n-au mai încurajat spontaneitatea şi manifestările entuziaste. Apoftegma primelor veacuri, cu forma ei lingvistică lapidară şi conţinutul existenţial zguduitor, a fost înlocuită progresiv de apoftegma „teologică” elaborată. Această diferenţă apare atunci când se compară, de exemplu, apoftegmele lui Siluan şi Sisoe cu apoftegmele lui Nil.
Cu trecerea timpului, colecţiile cunoscute de apoftegme au fost lărgite, în timp ce au fost scrise şi altele noi, care se refereau la asceţi renumiţi din diferite zone3 sau locuri
3 O astfel de colecţie este Istoria lausiacă sau Istoria către Lausus sau Lavsaicon. Scrisă în 419-420 de Paladiu, episcop al Elenopolei din Bithynia, în cinstea lui Lausus, mare şambelan la împăratului Teodosie II. E o carte ziditoare care conţine istorii ale monahilor din Egipt, Siria, Palestina şi Asia Mică. Textul a fost editat în PG 34, 995-1260 şi de C. BUTLER, The Lausiac History of Palladius, 2 vol., Cambridge, 1904 [trad. rom. pr. prof. D. Stăniloae: PALADIE, Istoria lausiacă (Lavsaicon). Scurte biografii de pustnici, Bucureşti, 1993]. Biografie bogată referitoare la aceasta la QUASTEN, Patrology, vol. 3, p. 178-179.
15
concrete4. De la mijlocul secolului V, apoftegmele au fost înlocuite de noi forme de stil, care corespundeau mai eficient nevoilor spirituale ale credincioşilor de după biruinţa definitivă a creştinismului. Astfel de forme noi sunt colecţiile cu poveşti ziditoare şi minuni, fragmentele din Vieţile şi Cuvintele Părinţilor, Sinaxarele etc. La sfârşit, au apărut şi antologii care conţineau toate formele anterioare cu o dispunere tematică a cuprinsului, cum este, de exemplu, colecţia lui Pavel Everghetinos (+ 16 aprilie 1054), Adunarea cuvintelor şi învăţăturilor insuflate de Dumnezeu ale sfinţilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, alcătuită în 1048.
3. Antologiile care cuprind şi părinţi sinaiţi sunt următoarele:
a. Apoftegmele Părinţilor sau Gheronticonul sau Patericul [egiptean].
Această antologie anonimă cuprinde cuvinte, minuni, anecdote şi evenimente ale Părinţilor vestiţi din pustia Egiptului şi Sinaiului, care au trăit în secolele IV şi V. A circulat în greceşte, probabil de la începutul secolului VI, şi se pare că a existat anterior în tradiţia orală coptă.
Există două serii de Apoftegme: alfabetică şi sistematică. În prima sunt dispuse în ordine alfabetică [de la alfa la omega] numele Părinţilor cu apoftegmele lor, de la Antonie cel Mare până la avva Or. În continuare sunt dispuse apoftegmele anahoreţilor anonimi.
în seria sistematică, materialul este ordonat în 21 de capitole ce se referă la diferite teme principale ale vieţii în
4 O astfel de lucrare este, de ex., Istorie iubitoare de Dumnezeu sau vieţuire ascetică a lui TEODORET AL CYRULUI care istoriseşte vieţile asceţilor care au trăit aproape de Antiohia.
16
Hristos ca, de exemplu: liniştea, străpungerea inimii, înfrânarea, sărăcia, răbdarea şi discernământul, rugăciunea, ascultarea şi smerita cugetare, iubirea şi trezia etc.
în prefaţa lucrării, compilatorul anonim al Apoftegmelor le accentuează importanţa şi le istoriseşte conţinutul scriind într-un mod caracteristic:
„în această carte s-a aşternut în scris nevoinţa virtuoasă şi petrecerea minunată a vieţii precum şi graiurile sfinţilor şi fericiţilor Părinţi spre râvna, învăţătura şi imitarea celor ce vor să izbândească vieţuirea cea cerească şi vor să meargă pe calea care duce la împărăţia cerurilor. Trebuie deci să se ştie că Sfinţii Părinţi care au fost râvnitori şi învăţători ai vieţii celei fericite a monahilor, aprinzându-se odată de dragostea cea dumnezeiască şi cerească, şi socotind ca nimic toate cele bune şi cinstite între oameni, s-au silit înainte de toate să nu facă nimic la arătare, ci, tăinuind şi ascunzând prea multa smerenie, cele mai multe dintre izbânzile lor, aşa au săvârşit calea cea după Dumnezeu. De aceea, nimeni n-a putut să ne descrie exact viaţa acestora, ci doar puţine din cuvintele sau faptele săvârşite de ei ni le-au predat nouă în scris cei care mult s-au ostenit pentru aceasta, dar nu ca şi cum le-ar fi fost acelora un hatâr ci silindu-se să stârnească râvna celor de după ei. Deci foarte mulţi, în diferite vremuri, au expus în chip de povestire aceste cuvinte şi izbânzi ale sfinţilor bătrâni, în cuvânt simplu şi necultivat, căci numai un singur lucru căutau: să folosească pe cei mulţi”5.
Apoftegmele Părinţilor au fost editate în anul 1677 de J.B. Cotelier6 şi retipărite în PG 65, 71A-440D. Au fost traduse de asemenea în latină, siriacă, coptă, armeană, slavă şi în alte diferite limbi europene7.
5 Apophthegmata, PG 65, 72A-73A.
6 Ecclesiae Graecae Monumenta, vol. 1, Parisiis, 1677, p. 338-712, după codicele Regius 2466.
7 Pentru diferite ediţii ale Apoftegmelor, completări, traduceri şi bibliografie bogată, cf. QUASTEN, Patrology, vol. 3, p. 188-189 şi BHG 1433-145OZ (3, p. 191-214). Studiile de bază sunt cele ale lui W. BOUSSET, Apophthegmata: Studien zur Geschichte der ăltesten Mdnchtums, Tubingen, 1923 şi J. GUY, Recherches, 1962. [Trad. rom. de mitrop. Ungrovlahiei Grigorie Dascălul: Patericul, Bucureşti, 1828; ed. III, Râmnicu Vâlcea, 1930; ed. IV, Alba Iulia, 1990.]
17
b. Istorie iubitoare de Dumnezeu [Philotheos historia].
în jurul anului 444, Teodoret al Cyrului a scris lucrarea Istorie iubitoare de Dumnezeu sau Vieţuire ascetică, care istoriseşte vieţile a 28 de asceţi şi a 3 ascete din regiunea Antiohiei. Teodoret i-a cunoscut personal pe cei mai mulţi dintre ei; în primele 20 de capitole se referă la vieţile unor asceţi care muriseră deja, în timp ce în celelalte capitole se referă la asceţii care trăiau încă.
Istoria iubitoare de Dumnezeu s-a retipărit în PG 82, 1284A-1496D după ediţiile anterioare ale lui I. Sirmond şi a lui J. Schulze8. Ediţia critică a operei lui a prezentat-o recent P. Canivet şi A. Leroy-Molinghen9.
c. Livada sau Limonariul [Leimon e Leimonarion].
Autorul acestei faimoase lucrări este Ioan Moshos care a trăit în secolul VI [525-619]. Împreună cu Sofronie Sofistul [patriarh al Ierusalimului, 634-638], el a vizitat Palestina, Egiptul, Sinaiul, Ciprul, Siria, şi alte părţi. Din aceste vizite şi cunoştinţe cu asceţi, Moshos a strâns un material remarcabil despre viaţa Părinţilor pustiei.
Livada a avut o mare răspândire şi a fost tradusă în limbile slave şi răsăritene şi în latină. Cuprinde povestiri ziditoare şi o mulţime de elemente biografice despre monahi cunoscuţi şi necunoscuţi. Tradiţia manuscrisă n-a limpezit exact câte anume au fost capitolele lucrării. Prefaţa ei a fost scrisă de prietenul său, Sofronie, care a adăugat şi elemente biografice despre Ioan Moshos10. Livada a fost
8 Cf. I. SIRMOND, B. Teodoreti ep. Cyri opera omnia, Lutetiae, 1642, p. 757-897 şi I. SCHULZE, B. Teodoreti ep. Cyri opera omnia, vol. 3, Halae, 1773, p. 1099-1295. Cf. BHG 1439-1440 (3, p. 192) şi QUASTEN, Patrology, vol. 3, p. 550.
9 THEODORET DE CYR, Histoire des Moines de Syrie. „Histoire Philothee”, 2 vol. (SC 234, 257), Paris, 1977,1979.
10 Cf. TSAMIS, Hagiologia, p. 33-34.
18
editată defectuos în PG 87, 2852A-3112B, după ediţiile lui Fr. Ducaeus [1624] şi a lui I. Cotelerius [1686]11.
în timp ce în Apoftegmele, în Istoria iubitoare de Dumnezeu şi în Livada sunt cuprinşi şi Părinţi care au trăit în Sinai12, există trei lucrări care se referă exclusiv la sinaiţi. Acestea sunt:
a. Povestire despre Sfinţii Părinţi care au fost ucişi de barbari în Muntele Sinai şi în Raith.
în această Povestire [Diegesis], care a fost editată de F. Combefis13, se specifică că autorul ei este monahul egiptean Ammonios şi că a fost tradusă în greceşte de prezbiterul Ioan. Ca timp al scrierii se fac referinţe la perioada patriarhului Petru al II-lea al Alexandriei (373-380). Autenticitatea Povestirii a fost pusă la îndoială de unii cercetători14,
11 Cf. FRONTO DUCAEUS, Bibliothecae veterum patrum seu scriptorum ecclesiasticorum, vol. 2, Parisiis, 1624, p. 1057-1159 şi I. COTELERIUS, Ecclesiae graece monumenta, vol. 2, Parisiis, 1686, p. 341-456. Pentru bibliografia respectivă, cf. BHG I44oz-I442y (3, p. 192-196) şi BECK, Literatur, p. 412. Livada e prevăzută să apară într-o ediţie critică în seria SC. [Trad, şi comentarii de T. Bodogae şi D. Fecioru: Limonariu sau Livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991.]
12 Nu există un consens cu privire la etimologia numelui Sinai. Unii îl pun în legătură cu cuvântul ebraic sneh = „rug” şi în corelaţie cu istorisirea din Iş 3, 1-4. Alţii îl pun în legătură cu divinitatea babilonică selenară Sin sau cu pustiul Sin în nord-estul peninsulei (Iş 16,1), pe care israeliţii au străbătut-o din Elim spre Rafidin şi Sinai. Cf. L. ECKENSTEIN, A History of Sinai, Londra, 1921, p. 8 sq. Peninsula Sinai este triunghiul format din golful Suez, golful Akaba (Eilat) şi pustiul Tih.
13 Illustrium Christi martyrum lecti triumphi…, Parisiis, 1660, p. 88-132. BHG 1300 (2, p. 126). Agn. Lewis a publicat o traducere siro-palestiniană a Povestirilor dintr-un codice palimpsest pe care l-a cumpărat din Egipt în 1906. Cf. The Forty Martyrs of the Sinai Desert and the Story of Eulogios from a Palestinian Syriac and Arabic Palimpsest (Horae Semiticae 9), Cambridge, 1912.
14 Cf. L.S.N. TILLEMONT, Memoires pour servir ă lhistoire ecclesiastique des six premiers siecles…, vol. 7, Paris, 17062, p. 574; BECK, Literatur, p. 413; DEVREESSE, „Christianisme”, p. 218-220; CHITTY, Desert, p. 170-171. Autenticitatea lucrării o susţine S. SCHIWIETZ, „Die altchristliche Tradition iiber den Berg Sinai und Kosmas Indikopleustes”, Der Katholik 38 (1908), p. 16-22.
19
astăzi însă e acceptată în general valoarea istorică şi autenticitatea lucrării15.
b. Diferite povestiri despre Sfinţii Părinţi din Sinai16.
Autorul Povestirilor este monahul Anastasie Sinaitul17. Nu există informaţii precise în legătură cu persoana sa, despre care continuă să se formuleze diferite ipoteze18. Aceste povestiri au fost editate de F. Nau19 după codicele Parisinus Gr. 914, 917,1093,1596,1598,1692, Coisilinianus 257 şi 283 şi Suppl. gr. 147, însă cu destule lacune.
c. Povestire despre uciderea monahilor din Sinai şi despre captivitatea lui Teodul, fiul său.
Ca autor al Povestirii [Diegema] este amintit pustnicul Nil, o persoană diferită de Nil din Ancyra (sfârşitul secolului
15 Informaţii mai pe larg referitoare la aceasta în Martyrologion tou sina, p. 183 sq.
16 în codicele sinait 451, f. 415 titlul este: Diegemata peri ton en sina pateron [Povestiri despre părinţii din Sinai].
17 Este un sfânt al Bisericii şi pomenirea lui se prăznuieşte la 21 aprilie. Cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 617-618: „… a scris vieţi de sfinţi părinţi şi a compus cuvinte folositoare de suflet…”.
18 Cf. BECK, Literatur, p. 43; G. WEISS, Studia Anastasiana I., Studien zum Leben, zu den Schriften und zur Theologie des Patriarchen Anastasius I. von Antiochien (559-598), Munchen, 1965; P. CANART, „Une nouvelle anthologie monastique: le Vaticanus graecus 2592”, Mouseon 75 (1962), p. 109-129 şi „Nouveau recits du moine Anastase”, în: Actes du XIIe Congres International des Etudes Byzantines 2 (1964), p. 263-271; S. SAKKOS, Peri Anastasion Sinaiton, Tesalonic, 1964, p. 179 sq şi Ev. CRYSOU, „Neoterai ereunai peri Anastasion Sinaiton”, Kleronomia 1 (1969), p. 121-143.
19 Cf. OC 2 (1902), p. 60 sq şi OC 3 (1903), p. 75-77; BHG I448p, i448pb, i449q (3, p. 205). Cf. şi P. USPENSKIJ, Pervoe putesestvie v Sinajskij monastyr v 1845 godu, St. Peterburg, 1856 şi BECK, Literatur, p. 464. K. Dukakis a pregătit în 1898 o traducere a Istorisirilor care a fost cuprinsă în Leimonarion to palaion…, Volos, 19593, p. 5565. Referitor la Diegemata, cf. şi studiul lui P. CANART, „NOUVeaux recits du moine Anastase”, în: Actes du XIIe Congres International dEtudes Byzantines, Belgrad, 1964, p. 263-271.
20
IV444)20. Cu timpul, în jurul acestor două persoane s-a creat confuzie şi ca autor al Povestirii a fost considerat Nil din Ancyra, aceasta având ca efect faptul că s-a contestat autenticitatea ei21.
Potrivit Povestirii, Nil a fost căsătorit şi tată a doi copii. Din dorul pentru viaţa pustnicească şi-a lăsat soţia cu unul din copii lor şi s-a călugărit împreună cu fiul său Teodul, în Sinai. Într-o incursiune a sarazinilor Teodul a fost luat în robie, în timp ce Nil îndată ce a scăpat i-a urmat pe barbari cu scopul de a-şi elibera fiul. Când l-a aflat s-au întors la Sinai şi au continuat viaţa ascetică. Povestirea lui Nil a fost scrisă în perioada anilor 614-633.
Povestirea a fost editată de P. Possinus22 şi retipărită în PG 79, 589A-693B. Recent F. Conca a prezentat o strălucită ediţie critică a Povestirii lui Nil cu titlul: Nilus Ancyranus Narratio (Leipzig, 1983).
20 Despre Nil din Ancyra, cf. QUASTEN, Patrology, vol. 3, p. 496 sq, unde e şi bibliografia respectivă. Pomenirea lui se sărbătoreşte în 12 noiembrie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 217). Cf. NICHIFOR CALIST XANTHOPULOS, Istoria bisericească 14,54, PG 146, 1256A-1257B, unde e citată viaţa şi opera scrisă a lui Nil.
21 Contra autenticităţii Istorisirilor a scris K. HEUSSI („Nilus der Asket und der Uberfall der Mbnche am Sinai”, Neue Jahrbucher Jur das klassische Altertum 37 [1916], p. 107-127 şi Untersuchungen zu Nilus dem Asketen, Leipzig, 1917) şi J. HENNINGER („1st der sogenannte Nilus-Bericht eine brauchbare religionsgeschichtliche Quelle?”, Anthropos 50 [1955], p. 81-148), în timp ce autenticitatea lor a susţinut-o F. DEGENHART (Neue Beitrăge zur Nilusforschung, Munster, 1918) şi S. SCHIWIETZ (Das morgenlăndische Monchtum, vol. 2, Mainz, 1913, p. 37-72 şi op. cit., p. 16 sq). Cf. BECK, Literatur, p. 413; CHITTY, Desert, p. 171 şi DEVREESSE, „Christianisme”, p. 220-222. Toate codicele manuscrise (afară de unul) atribuie Istorisirile lui Nil. Cf. şi BHG 1301-1307 (2, p. 126).
22 Nili opera quaedam nondum edita, Paris, 1639 şi 1658, p. 1-126. Cf. şi COMBEFIS, op. cit., p. 139-144. Informaţii mai pe larg despre Istorisirea lui Nil şi bibliografia respectivă, cf. Martyrologion tou sina, p. 239 sq.
21
în afara acestor colecţii care au fost menţionate, povestiri despre Părinţi sinaiţi se cuprind în codice manuscrise23 şi în unele ediţii izolate ca, de exemplu, în Everghetinos, în Epitome, în „Patrologia Orientalis”. Informaţii suplimentare se găsesc de asemenea în Itinerarul Aitheriei, în Itinerarul lui Antoninus Plackentia, în lucrarea Despre edificii a lui Procopie, în Topografia creştină a lui Cosma Indicoplevstul, în diferite inscripţii care s-au păstrat în Sfânta Mănăstire Sinai şi în regiunea ei, precum şi în diferite alte lucrări24.
4. Creştinii şi în special monahii din perioada creştinismului primar trăiau intens experienţa eshatologică a lipsei de cămin şi a înstrăinării de lumea aceasta. Simţeau că sunt „străini”, „locuitori vremelnici” şi „călători” [xenoi, paroikoi, parepidemoi]25.
Refuzul Bisericii de a se identifica cu realitatea căzută care o înconjoară şi credinţa ei profundă în restaurarea ordinii zguduite de păcat au făcut şi mai intens în membrele ei luptătoare sentimentul că sunt locuitori vremelnici şi călători. Trăirea aceasta a înstrăinării [xenîteia] sau lipsei de cămin [anestiotes] dă credinciosului care luptă puterea de a refuza să se limiteze şi să se identifice pe sine cu spaţiul şi timpul pământesc26.
Creştinismul primar nu vorbea numai de paradisul în care la început omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu şi în care se va întoarce după moarte, ci crede că şi omul
23 Pentru Patericul sinait s-au folosit îndeosebi codicele sinaite 438,447,448, 449, 451,454, 659 ŞI 1608.
24 Ca, de ex., Synaxarion Konstantinoupoleos, Istoria bisericească a lui Evagrie şi Sozomen, lucrări hagiologice ş.a., cum de altfel se arată în notele la textele Patericului sinait.
25 Cf. Ef 2,19; Evr 11,13; 1 Ptr 1,1 şi 2,11.
26 Cf. Epistola către Diognet 5-6, PG 2, 1173C: „Paradoxală este starea vieţuirii lor. Locuiesc în patriile proprii, dar ca locuitori vremelnici… Orice patrie străină este a lor şi orice patrie le este străină… Îşi duc viaţa pe pământ, dar petrec în ceruri… ceea ce este sufletul în trup, aceasta sunt creştinii în lume.”
22
poate pregusta această comuniune mistică în cursul vieţii lui pământeşti. Învăţătura aceasta o găsim în 2 Corinteni 12, 2 ş.u. unde se descrie răpirea lui Pavel în al treilea cer27.
însă întreagă această experienţă nu poate fi trăită integral în viaţa pământească, ci numai în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, creştinul este nerăbdător şi suferă ori de câte ori se gândeşte la siguranţa sa lângă Dumnezeu şi compară cele prezente cu cele viitoare28.
Era deci un lucru firesc ca experienţa primară creştină a lipsei de cămin să influenţeze tendinţa de fugă şi asceză în pustie, de călătorii şi misiune29. Astfel, îndeosebi în timpurile creştine primare, se observă o intensă tendinţă a monahilor spre strămutări şi călătorii dictate şi de dorinţa de a cunoaşte pe marii dascăli ai vieţii în Hristos şi de a ucenicii pe lângă ei. Această tradiţie, care s-a păstrat în principal până la căderea Constantinopolului30, era întărită şi de alte motive ca, de exemplu, incursiunile barbare, răsturnările politice şi bisericeşti, prăbuşirea sau declinul centrelor monahale etc.
Din aceste motive am considerat oportun şi necesar să cuprind în Patericul sinait nu numai părinţii care şi-au petrecut toată viaţa lor în Sinai, ci şi pe cei care în strămutările
27 Cf. A STOLZ, The Doctrine of Spiritual Perfection, Londra, 1938, p. 13 sq şi 24 sq; GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 28,20, PG 36,52C şi GRIGORIE AL NYSSEI, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor 5, PG 44, 860AC. Grigorie al Nyssei a fost printre primii teologi care au considerat extazul lui Pavel ca prototip al experienţei mistice. Această experienţă o consideră accesibilă, chiar dacă în grade diferite, tuturor creştinilor care se nevoiesc să dobândească desăvârşirea lor.
28 Cf. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 7, 22, PG 35, 784C-785A.
29 R. REITZENSTEIN, Historia Monachorum und Historia Lausiaca, Gottingen, 1916, p. 173 sq şi H.F. VON CAMPENHAUSEN, Die asketische Heimatlosigkeit im altkirchlichen und friihmittelalterlichen Monchtum, Tubingen, 1930. Mai pe larg vezi D.G. TSAMIS, Eisagoge sten paterike skepse [Introducere în gândirea patristică], Tesalonic, 19903, p. 310-315.
30 în secolul XIV, de ex., destui aghioriţi importanţi au vizitat Sinaiul, cum au fost Sfinţii isihaşti Sava cel Nou, Grigorie Sinaitul.
23
lor s-au nevoit pentru un timp în chip dovedit, în acest loc umblat de Dumnezeu31.
Numărul părinţilor sinaiţi menţionaţi în textele respective este posibil să crească odată cu depistarea de codice necunoscute până astăzi. Oricum însă, ediţia aceasta prezintă numai o mică mostră din mulţimea asceţilor şi martirilor pustiei sinaite care dat fiindcă cei mai mulţi ne rămân necunoscuţi, sunt cunoscuţi şi „scrişi în ceruri”. Pe tema aceasta, patriarhul Nectarie al Ierusalimului scrie următoarele: „Cine ar spune şi scrie ceva despre bărbaţii sfinţi şi minunaţi, care au stat în acest Munte Sfânt înainte de a se fi zidit această sfântă şi venerabilă mănăstire şi mai apoi, după ce s-a zidit, acela desigur se va expune unei mari acuze, pentru că încearcă imposibilul; fiindcă, îndrăznesc să zic, mai uşor este să se măsoare nisipul mării şi stelele cerului, decât să se numere sfinţii nevoitori şi martiri care au vieţuit în acest loc, mai vechi şi mai noi, câţi se ştiu cu numele şi câţi nu se ştiu, dar din aceştia mulţi dorim să amintim pe câţiva, cât îi înfăţişează amintirea noastră”32.
în afară de părinţii numiţi cu numele, „florile cu mii de miresme ale paradisului”, conştiinţa Bisericii cinsteşte şi pe sfinţii anonimi ai pustiei, „crinii” smeriţi „ai ţarinei”. În cuvântul înainte al Apoftegmelor editorul lor anonim scrie următoarele: „Dar fiindcă sunt şi alte cuvinte şi fapte ale sfinţilor bătrâni, care nu arată numele acelora care le-au spus şi le-au făcut, pe acestea le-am expus în capitole după completarea listei lor alfabetice. Cercetând şi căutând multe cărţi, câte am putut afla, le-am pus la sfârşitul capitolelor, ca din toate culegând folosul sufletului şi desfătându-ne de cuvintele părinţilor, cele mai dulci decât mierea şi fagurul,
31 în Patericul sinait nu au fost cuprinşi importanţi părinţi sinaiţi pentru care nu s-a găsit însă apoftegme sau fapte din viaţa lor ascetică. Despre ei, cf. În special NEKTARIOU, Epitome, p. 223-224; Perigraphe, p. 167; GREGORIADOU, SINA, p. 76 sq şi AMANTOU, SINA, p. 42 sq.
32 NEKTARIOU, Epitome, p. 206 şi 212. Înainte de a fi ales patriarh al Ierusalimului în 1661, Nectarie a fost ieromonah la Mănăstirea Sinai.
24
petrecând după vrednicia chemării după care au fost chemaţi de Domnul să dobândim împărăţia Lui”33. Din nefericire, această completare n-a fost editată împreună cu restul apoftegmelor părinţilor sus-numiţi, dar nici nu s-a pierdut, cum s-ar crede; ea există în codicele sinait 448, f. 149-34OV, scris în anul 1004 34. În Patericul sinait omisiunea aceasta a fost corectată cu editarea a 31 de texte care se referă la părinţi sinaiţi anonimi.
5. Textele care urmează sunt prezentate în ordinea alfabetică [grecească] a numelor, în timp ce capitolele speciale care se referă la părinţii anonimi au fost orânduite pe baza primei litere a textului lor. Acest mod de dispunere este cel mai obişnuit în editarea de astfel de antologii duhovniceşti35, care nu sunt însoţite însă de suficiente informaţii istorice. De altfel dispunerea cronologică nu are nici o însemnătate mai deosebită, pentru că textele Patericului au fost gândite „ca să stârnească spre râvna, învăţătura şi imitarea celor ce vor să izbândească vieţuirea cerească şi vor să meargă pe calea care duce spre împărăţia cerurilor”36.
Din această perspectivă, nu s-a considerat necesară editarea critică a textelor, ceea ce ar fi cerut mult timp şi osteneală37.
33 Cf. PG 65, 73B-76A.
34 în f. 34OV există însemnarea: „S-a săvârşit cartea aceasta în 19 iunie, indictionul 2, anul 1012, scrisă de mâna lui Leon smeritul şi păcătosul.” Cuvântul-înainte al Apoftegmelor se află în f. irv şi apoftegmele părinţilor de mai sus în f. 2-148. Cf. GUY, Recherches, p. 17 şi 59 sq. BOUSSET, op. cit., p. 10 sq, 122 sq. Apoftegmele anonime au fost editate de F. NAU, „Histoire des solitaires egyptiens”, ROC 12 (1907), p. 43-47, 171-189 şi 393-413; 13 (1908), p. 47-66 şi 266-297; 14 (1909), P. 357-379; 17 (1912), p. 204-211 şi 294-301; 18 (1913), P. 137-146 şi PO 8, p. 164-183.
35 Cf. cuvântul-înainte al Apoftegmelor Părinţilor, PG 65, 73B: „Fiindcă povestirea celor mulţi era amestecată şi fără rânduială, făcând o oarecare greutate în mintea cititorului care nu putea reţine în amintire înţelesul semănat în multe feluri în cartea aceasta, pentru aceea am purces la expunere alfabetică, care, din cauza rânduielii şi cuprinderii foarte clare, poate să ofere un folos celor ce vor.”
36 Ibid., PG 65, 72A.
25
Mai cu seamă pentru lucrări duhovniceşti, cum e Patericul sinait, este valabilă maxima Sfântului Vasile cel Mare că „nu trebuie să luăm seama la cuvinte, ci la sensul scopului lor”, precum şi punctul de vedere al Sfântului Grigorie Teologul că pentru noi „evlavia nu stă în cuvinte, ci în realităţi”38. Cei ce doresc să se informeze mai deplin despre temele teologice şi istorice legate de textele Patericului pot să revină la trimiterile notelor care dau lămuririle indispensabile şi menţionează bibliografia corespunzătoare39.
S-a depus efortul ca textele prezentate să nu aibă lacune, drept pentru care s-a făcut o lectură comparată pe baza a suficiente manuscrise sau a ediţiilor respective. S-a depus de asemenea o grijă specială ca traducerea să rămână fidelă textelor şi să redea duhul lor într-un mod inteligibil. Au fost însă şi cazuri când s-a preferat redarea sensului cuvintelor în traducere literală, fiind vorba de a se păstra pe cât cu putinţă spiritul textelor, forma, stilul şi vivacitatea lor.
6. Iniţiativa editării Patericului sinait se datorează preavenerabilului Damianos, arhiepiscopul Sinaiului, Faranului şi Raithului şi propunerii respective a Frăţiei Sinaite.
37 Cf. BOUSSET, op. cit., p. 1: „Tradiţia literaturii apoftegmelor este uimitor de încâlcită şi materialul privind izvoarele este enorm de complicat”, şi GUY, Recherches, p. 7: „Problema filologică a cărţii Apophthegmata Patrum este una din cele mai complexe pe care le pune editarea textelor patristice”.
38 Locurile acestea le citează Grigorie Palama în Epistola lui către nomofilaxul Simeon 1 (GREGORIOU PALAMA, Syngrammata, vol. 2, Tesalonic, 1966, p. 395, r. 15 sq). Cf. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 29,13, PG 36, 92A; Cuvântarea 31, 3, PG 36, 136B şi Cuvântarea 39,11, PG 36, 345C.
39 Bibliografia de bază privitoare la Sinai este citată în studiile de mai jos: BECK, Literatur, p. 199, 202, 412 sq, 451; V. BENESEVIC, Monumenta Sinaitica archaeologica et palaeographica, Fasc. I, Petrograd, 1925; D. HARLFINGER, D. REINSCH, J. SONDERKAMP, Specimina Sinaitica, Berlin, 1983, p. 10-12; S. KONTOGIANNIS, „Genike bibliographia peri sina”, Panegyrikos tomos epi te 1400c amphieteridi tes Hieras Mones tou sina, Atena, 1971, p. 537-566 şi „Sympleroma eis ten geniken peri sina bibliographian”, Theologia 43 (1972), p. 773-791.
26
Mulţumiri deosebite sunt datorate celor care s-au nevoit la traducerea neogreacă şi au colaborat la editarea acestei cărţi şi mai cu seamă venerabilului şi preacuviosului monah Teoclit Dionisiatul şi prietenului Apostolos Karpozelo, profesor la facultatea de filozofie a Universităţii din Ioannina, pentru sugestiile lor care au contribuit la îndreptarea inadvertenţelor primei ediţii.
Mulţumesc călduros de asemenea preacuviosului Dimitrie Sinaitul, economul şi bibliotecarul mănăstirii, pentru dragostea lui, pentru contribuţia lui preţioasă la informarea bibliografică şi pentru procurarea manuscriselor microfilmate; prietenului Constantin Katzanis, filolog, pentru colaborarea cordială şi creatoare, în toate fazele pregătirii Patericului; ca şi Frăţiei „Lydia”, care a preluat cu zel lucrarea ostenitoare a editării.
Cunoştinţa cu aceste sfinte figuri ale părinţilor care „au implantat râuri” de har (Ps 106, 33) în pământul pustiu şi fără apă al Sinaiului şi l-au făcut să înflorească „ca şi crinul” (Is 35,1), a contribuit, se pare, nu numai la ofranda spontană a ostenelii dar şi la înălţarea duhovnicească a colaboratorilor Patericului sinait.
Atracţia mistică40 pe care o exercită acest loc sfânt umblat de Dumnezeu asupra tuturor câţi doresc să-l cunoască efectiv, a descris-o foarte caracteristic Sfântul Nil, când s-a hotărât să părăsească demnităţile şi să se călugărească în Sinai. Sentimentele care l-au copleşit în acel moment hotărâtor din viaţa lui — nu cu totul necunoscute celor care se apropie şi astăzi de acest loc — le descrie astfel:
„Mă trăgea o mare dorinţă de acele locuri [ale Sinaiului], dorinţă ce mă devorează şi acum şi eram întreg înaripat cu mintea spre isihie, nemaiputând cugeta sau vedea nimic altceva decât aceasta. Căci atunci când dragostea stăpâneşte sufletul cuiva, îl atrage cu forţa de la toate, chiar şi de la cele foarte importante, şi-l mână spre ceea
40 Cf. povestirea caracteristică din Limonariul lui IOAN MOSHOS (1, PG 87,2852C-2853B).
27
ce doreşte, fără ca el să mai gândească nici la istovire, nici la oboseală, nici la ocară. Fiindcă toate se fac roabe cu râvnă dorinţei, lăsându-se tiranizate de bunăvoie şi poartă jugul supunerii unei necesităţi acceptate de bunăvoie şi autoimpuse”41.
Dimitrios G. Tsamis
41 NEILOU, „Diegema” 7; Martyrologion tou sina, p. 266.
28
Avramie
1. Ajungând ei în Muntele cel Sfânt [al Sinaiului], au urcat la locul în care s-a arătat Dumnezeu1 şi rămânând acolo cinci zile şi cinci nopţi rugându-se au auzit un glas zicând: „A auzit Dumnezeu rugăciunea voastră şi a primit osteneala voastră.” Şi au rămas în acel loc sfânt câteva zile cutreierând şi cercetând monahii care locuiau acolo, după care zice Pavel către Ioan: „Să ne întoarcem, frate, în cetatea binecuvântată [la Ierusalim], căci îţi spun ţie că şapte nume de fraţi, din cei care au rămas în peşteră, s-au dus la Domnul. Fiindcă am văzut în vis doisprezece vlăstare răsădite în această peşteră şi, venind doi bărbaţi în haine albe2, au tăiat din ele şapte vlăstare şi le-au răsădit în raiul lui Dumnezeu.” Atunci îi zice lui acela (Ioan): „Da, frate, să mergem. Mi se pare că ţi-ai adus aminte de lucrarea ta şi de aceea te grăbeşti.”
2. Şi plecând ei, spre seară au ajuns la un munte, în vârful căruia era un pom uscat şi în vârful pomului un om3. Şi
1E vorba de Vârful Sfânt. Cf. mai jos p. 45, n. 8.
2 îngerii se înfăţişează în haine albe ca şi sfinţii după înviere. Albul simbolizează învierea. Cf. PALADIU, Viaţa lui Ioan Hrisostom 9, PG 47, 34; EUSEBIU AL CEZAREEI, Despre teologia bisericească 3,16, PG 24,1033C; TEODOR, Extrase din istoria bisericească, PG 86,224A; EUSEBIU AL EMESEI, Tâlcuire la Ioan, PG 86, 552D; IOAN MOSHOS, Limonariul 105, PG 87, 2964A; SOFRONIE AL IERUSALIMULUI, Povestire a minunilor Sfinţilor Kir şi Ioan înţelepţii fără de arginţi 10, PG 87,3453B şi AMMONIOS, La Ioan, PG 85,1516D.
3 Din figurile mai cunoscute ale anahoretismului vechi au fost asceţii în aer liber [hypaithrioi], care se numeau aşa pentru că trăiau şi se nevoiau în aer liber şi erau cu desăvârşire fără acoperiş şi fără adăpost. Între asceţii în aer liber se numere păscătorii [boskoi], care trăiau pe dealuri şi se hrăneau cu fructe şi ierburi sălbatice, stiliţii sau kioniţii, care se nevoiau sus pe stâlpi, şi dendriţii. Dendriţii trăiau în arbori „şi părăsind însuşi solul pământului pe care se calcă, comun tuturor ca locuinţă pământească… trăind în aer liber, ca şi păsărilor cărora le place singurătatea, fără casă şi fără acoperiş, asemenea zburătoarelor, au petrecut mulţi ani într-un mod mai presus de fire, exercitându-se în vieţuirea întocmai cu a îngerilor şi în modul de viaţă mai presus de om” (Viaţa cuviosului părintelui nostru Luca Stâlpnicul din Evtropiu 2, ed. H. DELEHAYE, Les Saints Stylites [Subsidia Hagiographica 14], Bruxelles, 1923, p. 197). Pentru informaţii mai pe larg despre dendriţi, ca şi bibliografia respectivă, cf. K.P. CHARALAMPIDIS, Hoi Dendrites sten prochristianike kai christianike historikophilologike paradose kai eikonographia [Dendriţii în tradiţia istorico-literară creştină şi precreştină ca şi în iconografie], Tesalonic, 1986 şi în Meterikon I, p. 68, n. 1.
31
văzându-l au strigat: „Binecuvântează, părinte!” Dar acela nerăspunzând, fericitul Pavel înţelegând a zis: „în numele lui Hristos pe Care ce-i drept îl iubesc, dacă eşti om, grăieşte-ne nouă; iar dacă eşti demon pleacă din faţa noastră ca praful din faţa vântului” [Ps 34, 5]. Auzind cel din vârful copacului numele lui Hristos s-a bucurat mult şi a zis: „Bine aţi venit, robii lui Hristos, nu vă temeţi şi eu sunt om, ucenic al lui Hristos.” Atunci îi zice lui fericitul Ioan: „Pentru care pricină, părinte, ai ales această vieţuire şi să locuieşti în vârful pomului, şi de câtă vreme eşti în acest loc?”
3. Iar cel din vârful copacului a răspuns zicând: „Credeţi-mă, fraţilor, că am treizeci şi cinci de ani în acest loc şi nimeni nu ştie despre mine decât numai doi bărbaţi, care vin din când în când aducându-mi pâine şi apă. Căci şi eu, ca şi voi, trecând pe cale am ajuns în acest loc, şi am găsit aici anahoret un mare bătrân, cu numele Avramie, stând în vârful acestui pom. Acesta, văzându-mă, m-a rugat să rămân la el trei zile şi mi-a povestit războirile pe care le-a suferit în acest loc de la duhurile necurate şi harul care i s-a dat lui după aceasta de la Dumnezeu, iar după trei zile şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Şi eu coborându-l, l-am înmormântat şi îngropat aici. Şi minunându-mă de vieţuirea
32
lui şi dorind să-l imit, m-am urcat şi am stat în acest loc, aşteptând cercetarea lui Dumnezeu. Şi vă rog şi eu pe voi, fraţilor, pentru dragostea lui Dumnezeu, să rămâneţi lângă mine trei zile, ca să vedeţi minunile Lui. Pentru că Dumnezeu Care m-a trimis pe mine la cel între sfinţi Avramie, Acelaşi v-a trimis şi pe voi acum la mine.” Şi după trei zile şi-a dat şi el duhul Domului4.
4. Iar când a adormit ne-am urcat în vârful pomului şi l-am găsit îmbrăcat într-o haină de păr şi cu o scufie5 de asemenea de păr. Şi am găsit un coş în care avea puţine pâini, linte înmuiată şi atârnat un vas din os (dintr-o carapace) cu apă. Şi pe când coborau ei trupul sfântului pentru îngropare s-a aflat o mulţime de creştini venind, având în mâini făclii aprinse şi tămâieri cu bună-mireasmă şi oprindu-se în acel loc, întrebau zicând: „Unde este atletul lui Hristos? Pentru că am văzut o vedenie care ne poruncea să mergem şi să cinstim pe atletul lui Hristos.” Auzind acestea, cei din jurul lui Pavel au cunoscut că vedenia s-a întâmplat pentru sfântul cel adormit. Şi dezbrăcându-l pe sfânt, l-au uns şi l-au îmbrăcat cu haina şi scufia şi l-au aşezat într-un sicriu în care au pus şi oasele sfântului Avramie care adormise în Hristos mai înainte de el. Şi l-au predat clericilor, care veniseră împreună cu mulţimea creştinilor şi aşa au mers pe drumul lor în pace, luând
4 Codicele Coislin. 303, f. 206-217, unde se află textul nostru, are în punctul acesta din cauza deteriorării o lacună.
5 Cucula sau cuculionul monahal (lat. cucullus). Cf. IOAN MOSHOS, Limonariul 92, PG 87, 2949C: „… purtând o tunică [kolobion] şi… un mic acoperământ pe spate [epirrhiptarion] din papură”. De la „epirrhiptarion” provine supracamilafca pe care o poartă astăzi episcopii, arhimandriţii şi monahii. Cuculionul era o anexă a îmbrăcămintei monahale. Această învelitoare a capului era cusută de mantie sau leviton. Cf. Apophthegmata, PG 65, 449CD: „… era îmbrăcat cu mantie [lebitona] şi cuculion pe cap… şi cu cojoc de oaie [meoten] pe umeri…”; Apophthegmata, PG 65,180B; avvaZOSIMA, Dialoguri, PG 78, 1689B; NICHIFOR MAGISTRUL, Viaţa lui Simeon Noul Stâlpnic 10, 80, PG 86, 3061A şi IOAN DAMASCHINUL, Despre icoane 28, PG 95,380D.
33
coşul sfântului şi vasul de apă pentru binecuvântare. Şi multe vindecări s-au făcut din apa care se găsea în vas prin rugăciunile slujitorului lui Hristos6.
6 Textul (BHG 1476, vol. 2, p. 187) este un fragment din lucrarea hagiologică Viaţa şi vieţuirea cuvioşilor părinţi Pavel episcopul şi Ioan prezbiterul pe care a editat-o A. Papadopoulos-Kerameus, în Analekta hierosolymitikes stachyologias, vol. 5, Petropolis, 1898, p. 376-378.
34
Ammun
Se spunea de avva1 Ammun2 că a fost două luni la măsurarea orzului. S-a dus dar el la avva Pimen3 şi-i zice: „Când mă duc la chilia aproapelui sau când dă el pe la mine pentru vreo trebuinţă, ne temem să vorbim întreolaltă, ca nu cumva să iasă vreo vorbă străină.” îi zice lui bătrânul: „Bine faci, pentru că tinereţea are nevoie de păzire.” îi zice atunci avva Ammun: „Ce făceau deci bătrânii?” Şi i-a zis lui: „Bătrânii înaintaţi nu aveau între ei altceva sau ceva
1 Titlul de „avva” (abbas, gr. = abba, aram. = „părinte”; cf. Mc 14, 36; Rm 8,15; Ga 4, 6) s-a folosit în Egipt, Palestina şi Siria cu un conţinut harismatic. De aceea se cheamă „avvă” asceţii, preoţii şi episcopii care se distingeau prin sfinţenia şi experienţa lor duhovnicească. Mai târziu, titlul acesta s-a atribuit tuturor întâi-stătătorilor (proestoşilor) mănăstirilor. Astăzi, titlul de avvă (abate) e folosit de romano-catolici. Cf. I. PANAGIOTAKU, Systema tou ekklesiastikou Dikaiou, vol. 4. To Dikaion ton monachon [Sistem de drept bisericesc, vol. 4. Dreptul monahilor], Atena, 1957, p. 344 sq şi Y. MEIMARIS, Sacred Names, Martyrs and Church Officials in the Greek Inscription and Papyri Pertaining to the Christian Church of Palestina, Atena, 1968, p. 235 sq. Corespondentul pentru femei este „ammas” = „maică”. Cf. PALADIU, Lavsaicon 42, PG 34,1107A: este o amma, căci aşa se numeau maicile duhovniceşti”.
2 Nu e vorba de cuviosul Ammun, întemeietorul celebrei Lavre a Nitriei (cf. PALADIU, Lavsaicon 8, PG 34, 1025A-1026D; SOCRATE, Istoria bisericească 1,14, PG 67, 900D-904B; CHITTY, Desert, p. 11, 29, 32 ş.a.), ci de avva Ammun din Raith. Despre el, a se vedea mai jos la Sisoe 17 şi 26.
3 Despre avva Pimen, cf. Apophthegmata (Pimen 1-187, PG 65, 317A-367B şi CHITTY, Desert, p. 38,44, 66,69-71,77-80).
35
străin în gură, ca să vorbească aceasta; deci, dacă se iveşte vreo nevoie să vorbesc cu aproapele, voieşti să vorbesc în Scripturi sau în cuvintele bătrânilor?” Zice bătrânul: „Dacă nu poţi să taci, bine este să vorbeşti mai mult în cuvintele bătrânilor şi nu din Scriptură4, căci nu mică primejdie este”5.
4 Poziţia Părinţilor pustiei faţă de studiul Sfintei Scripturi poate fi rezumată în următoarele scurte observaţii: a) Necunoaşterea Sfintei Scripturi conduce la păcat şi la pierderea mântuirii (Apophthegmata, Epifanie 9-11, PG 65, 165B). Faptele creştinului trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură şi de aceea este neapărată studierea ei (Apophthegmata, Antonie 3, PG 65, 76C). b) Când Părinţii îndemnau să facă ceva care să contribuie la desăvârşirea duhovnicească a credincioşilor, recomandau studiul Sfintei Scripturi sau răspundeau explicând locuri din Noul Testament (Apophthegmata, Antonie 18, PG 65, 81A, şi Sisoe 35, PG 65, 404B ş.a.). c) Când însă Părinţii constată în convorbirile lor o oarecare intempestivitate duhovnicească, o lipsă de experienţă juvenilă, ca în cazul lui Ammun, recomandau tăcerea sau studiul indirect al Sfintei Scripturi prin mijlocirea învăţăturii Părinţilor, pentru că nu e cu putinţă înţelegerea Scripturii fără luminarea dumnezeiască (Apophthegmata, Antonie 17-19, PG 65, 80D-81A şi 26, 84C).
5 Deşi se cuprinde în apoftegmele lui Ammun din Nitria, textul se pare că se referă la Ammun din Raith (cf. şi CHITTY, Desert, p. 79, n. 83). Pentru text, cf. Apophthegmata (Ammun 2, PG 65,128CD).
36
Anastasie
I
Avva Anastasie egumenul1 a văzut pe avva Ioan2 coborând împreună cu avva Martirie3 de pe vârful sfânt4 şi chemând pe avva Martirie şi pe copilul său5 zice către bătrân: „Spune-mi, avvă Martirie de unde este copilul acesta şi cine l-a tuns pe el?” Atunci îi zice lui avva Martirie: „Robul tău este, părinte, şi ucenicul meu şi eu l-am tuns pe el.” Şi a zis către el: „Vai, avvă Martirie, cineva a spus că ai
1 Unii au presupus că sfântul martir Anastasie II, patriarh al Antiohiei (+ 609), a funcţionat ca egumen al Mănăstirii Sinai. Însă pentru această ipoteză nu există mărturii convingătoare (cf. CHITTY, Desert, p. 172 şi 178, n. 34, şi AMANTOU, SINA, p. 22-23). Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 aprilie (cf. Synaxarion Konstantinopoleos, p. 616-617). Pe icoana sinaită purtătoare este reprezentat ca sfânt în stânga Născătoarei de Dumnezeu, cu inscripţia: „SFÂNTUL ANASTASIE SINAITUL EGUMENUL” (G. şi M. SOTIRIOU, Eikones tes Mones Sina, vol. I, Atena, 1956, icoana 155 şi vol. II, Atena, 1958, p. 135-136). Despre diferiţii Anastasie Sinaiţii şi greutatea identificării lor, vezi „Introducere”, p. 20, n. 18 şi 19; Perigraphe, p. 162, 166,167; NEKTARIOU, Epitome, p. 208. Vezi şi L. DUCHESNE, L’Eglise au VIe siecle, Paris, 1925; R. DEVREESSE, Le Patriarchat dAntioche, Paris, 1945, p. 100, 118, 119; R. JANIN, articol în DHGE 2, p. 1460; BECK, Literatur, p. 442 sq.
2 E vorba de Ioan Sinaitul sau Scolasticul, autorul celebrei lucrări ascetice Scara (PG 88, 632A-1161A).
3 Vezi mai jos la Martirie.
4 Tunderea monahilor sinaiţi se făcea pe Vârful Sfânt. Despre această localizare, cf. mai jos p. 45, n. 8.
5 Ioan trebuie să fi fost atunci în vârstă de 20 de ani. Cf. mai jos Ioan Savaitul IV,1.
37
tuns un [viitor] egumen al Muntelui Sinai.” Şi într-adevăr, cu vrednicie şi cu dreptate au profeţit părinţii despre preacuviosul părintele nostru Ioan, căci atât de mult a fost împodobit cu toată virtutea şi atât a strălucit, încât al doilea Moise6 l-au numit pe el părinţii locului7.
II
1. Fericitul Anastasie al Raithului8 a ajuns pe culmi în nevoinţa virtuţilor şi în acribia dogmelor ortodoxe9 ale Bisericii Soborniceşti şi prin harul lui Hristos pe mulţi dintre eretici i-a adus prin puterea cuvântului, în turma lui Hristos, ca pe nişte oi rătăcite [cf. Mt 10, 6; 18,12; In 10, 2]. Odată, la doi dintre ereticii aflaţi în dispută cu el despre Ortodoxie, li s-a jurat că: „Dacă simt în conştiinţa mea că vorbiţi frumos, în afară de orice dihonie, voi lua împărtăşania împreună cu voi.” Şi i-a pregătit şi pe aceia să se jure la fel. Iar când au început cuvântul a biruit adevărul şi s-a arătat lumina lumină şi întunericul întuneric.
2. Iar când aceştia [ereticii] acuzaţi de conştiinţa lor au mărturisit că bătrânul a grăit drept, le-a cerut atunci să-şi ţină făgăduinţele. Şi unul îndată s-a şi împărtăşit, dar celălalt a amânat zicând: „Nu mă îndoiesc că grăieşti drept, însă din cauza rudelor nu pot face aceasta.” Iar fericitul, aprins de zel dumnezeiesc, i-a zis lui: „Fiindcă «ai iubit
6 Supranumele de „al doilea Moise” sau „noul Moise” este atribuit lui Ioan Scărarul. Vezi DANIEL, Viaţa lui Ioan, PG 88, 605A şi 809; şi mai jos p. 92, n. 1. Ammonios scrie că şi pe egumenul Sinaiului „mulţi îl numeau Moise” (Diegesis 3, p. 198).
7 Textul a fost editat în PG 88, 608AB. L-a editat şi NAU (Anastase, p. 80) din codicele Parisinus Gr. 917.
8 Autorul acestui text se pare că subînţelege pe aprigul adversar al monofiziţilor Anastasie Sinaitul.
9 Dacă se înţelege aici opera antieretică a lui Anastasie Sinaitul, atunci scrierea dogmatică a lui mai cunoscută este Călăuza [Hodegos] (PG 89, 35A-309C) pe care a scris-o în jurul anului 685. Cf. J. PITRA, Juris ecclesiastici Graecorum historia et monumenta, vol. 2, Roma, 1868, p. 238-294; R. JANIN, articol în DHGE 2, p. 1482-1483; BECK, Literatur, p. 442-443 şi F. DE SA, „St. Anastasius Sinaita”, NCE, 1, p. 481.
38
slava oamenilor mai mult decât cea a lui Dumnezeu [In 12,43] binecuvântat să fie Domnul, că nici aici şi nici dincolo nu te vei mai împărtăşi.” Şi în ziua următoare nenorocitul a murit, Dumnezeu pedepsindu-l [cf. Rm 12,19 şi Evr 10, 30] potrivit hotărârii pe care a făcut-o bătrânul10.
III
1. Altă dată iarăşi, discutând despre aceleaşi dogme cu un heterodox — căci dorea ca, dacă e cu putinţă, toţi să se mântuiască [cf. 1 Tim 2, 4] —, acela neacceptând să se împărtăşească chiar după dovedirea adevărului, deşi s-a declarat gata să-l mărturisească, i-a zis: „Fiindcă nu te-ai supus, pe fiul tău unul-născut vei afla că ţi-ai călcat jurământul.” Ceea ce s-a şi făcut căci după puţine zile s-a săvârşit fiul său.
2. Atunci acela înfricoşându-se, venind a căzut la picioarele sfântului, căindu-se pentru căderea lui şi, rugându-se să fie învrednicit de dreapta credinţă şi de schima monahală, bătrânul l-a trimis să se nevoiască împreună cu părinţii din Raith11.
IV
Odată întâmplându-se o secetă în părţile Palestinei12 şi fiind implorat de locuitori s-a rugat bătrânul şi a căzut ploaie bogată. Fiindcă credincios este cuvântul: „Căci voia celor ce se tem o va face Domnul şi rugăciunea lor o va auzi [Ps 144,19]”13.
10 Textul este cuprins în codicele sinait 451.
11 Textul este cuprins în codicele sinait 451.
12 Cf. mai jos p. 60, n. 46.
3 Textul este cuprins în codicele sinait 451.
39
Andrei
I
1. Ne-a povestit avva Andrei Messenios: „Pe când eram mai tânăr am plecat eu şi bătrânul meu din Raith, ne-am dus în Palestina şi am rămas aici la un bătrân. Bătrânul care ne-a primit avea însă o nomismă [monedă bizantină de aur]. Uitând unde a pus-o, bănuia că eu, care eram mai tânăr, am furat-o. Deci spunea bătrânul părinţilor locului: „Fratele Andrei a luat nomisma.” A auzit deci aceasta şi avva al meu şi strigându-mă îmi spune: „Spune, Andrei, tu ai luat nomisma bătrânului?” Zic eu: „Cruţă-mă, avvo, n-am luat nimic.”
2. Aveam însă o manta1 şi am vândut-o pentru o nomismă şi luând nomisma am dus-o bătrânului, şi făcându-i metanie, îi zic: „Iartă-mă, domnule avvă, că Satana şi-a bătut joc de mine şi am luat nomisma ta.” Şi se găsea acolo şi un mirean şi-mi zice bătrânul: „Du-te, fiule, n-am pierdut
1 Haina romană „pallium” era o imitaţie a „himation”-ului grecesc. Era o bucată de stofă în formă pătrată sau dreptunghiulară care se folosea pentru diferite întrebuinţări (îmbrăcăminte, scoarţă, giulgiu, draperie ş.a.). Dacă la început era mai ales o îmbrăcăminte a filozofilor, ea a dominat în secolul I d.Hr., a înlocuit toga şi a devenit o îmbrăcăminte monahală. Cf. PALADIU, Istoria monahilor din Egipt, PG 65, 448B; IOAN MOSHOS, Limonariul 18, PG 87, 2865A; Euchologion (ed. J. Goar, Veneţia, 1730), p. 386: „Fratele… ia «pallium-ul, arvuna… schimei îngereşti.” Cele patru unghiuri simbolizează cele patru virtuţi generale. Cf. MAXIM MĂRTURISITORUL, întrebări şi răspunsuri 67, PG 90, 841C. Cf. şi LEONTIE DIN NEAPOLIS, Viaţa avvei Simeon cel Nebun pentru Hristos 33, PG 93,1709C.
40
nimic.” Atunci iarăşi am făcut metanie zicând: „Pentru Domnul primeşte nomisma. Iat-o, aceasta este şi roagă-te pentru mine că satana m-a împins să o fur şi să te întristez.” Şi zice bătrânul: „Fiule, n-am pierdut nimic.”
3. Deci cum nu mă lăsam convins, îmi zice atunci mireanul: „într-adevăr, frate, venind ieri am găsit pe bătrân plângând şi făcând metanii şi necăjit foarte. Cum l-am văzut deci pe bătrân atât de necăjit îi zic: «Fă-mi dragoste. Ce ţi s-a întâmplat? Şi bătrânul îmi zice: «Am defăimat pe fratele că a luat nomisma. Şi iată am găsit-o unde am pus-o.
4. Atunci bătrânul, edificându-se despre mine că n-am luat-o dar am adus-o, zice: «Ia nomisma, pentru că eu am luat-o”2.
II
1. Un frate având demon s-a dus la avva Simeon Stâlpnicul3, în Muntele Minunat4, ca să se roage pentru el şi să alunge demonul din el. Îi zice lui avva Simeon: „Unde şezi?” Zice fratele: „în Raith.” Şi a răspuns: „Mă minunez frate, câtă osteneală ai îndurat şi cât drum ai făcut ca să vii la mine, la un om păcătos, având asemenea părinţi în lavra ta. Du-te deci la avva Andrei şi fă-i metanie ca să se roage pentru tine şi îndată te vei vindeca.”
2. Iar fratele, întorcându-se la Raith, a făcut metanie avvei Andrei precum i-a spus lui avva Simeon, zicând:
2 Textul se află în lucrarea lui IOAN MOSHOS, Limonariul (116, PG 87, 2980CD).
3 Despre Simeon Noul Stâlpnic (521-592), cf. BHG 1689 (2, p. 259) şi H. DELEHAYE, Les Saints Stylites (Subsidia Hagiographica 14), Bruxelles, 1923, p. 238-271, unde e şi bibliografia respectivă. Pomenirea lui se prăznuieşte la 24 mai (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 703-705).
4 Muntele Minunat se găseşte în Antiohia. Despre această localizare şi centrul monahal care s-a dezvoltat în această zonă, vezi NICHIFOR MAGISTRUL, Viaţa lui Simeon Noul Stâlpnic 1 şi 9, PG 86, 2988A şi 3052AB; IOAN FOCAS, Ekfrasis, PG 133, 922CD şi PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 710 sq, 860,942.
41
„Roagă-te pentru mine, avvo.” îi zice atunci Andrei avva: “Avva Simeon a luat harul vindecării.” Şi rugându-se pentru el, îndată s-a curăţit fratele şi a mulţumit lui Dumnezeu5.
5 Textul este cuprins în lucrarea lui IOAN MOSHOS, Limonariul (117, PG 87, 2981AB). În codicele sinait 451 (f. 390) se relatează că Simeon s-a nevoit „în muntele minunat Sinai”.
42
Anonimi
I
Un frate tânăr a fost trimis de avva lui la un frate care avea o grădină1 în Sinai, ca să aducă bătrânului puţine poame. Şi cum a intrat, zice el fratelui, stăpânului grădinii: „Avvo, bătrânul meu întreabă dacă ai puţine poame?” Acela îi zice: „Da, fiule, dacă ceea ce vrei e aici, ia cu plăcere.” Zice monahul cel tânăr: „Oare e aici mila lui Dumnezeu, avvo?” Acesta, auzind, a stat pe gânduri, privind spre pământ, şi-i zice tânărului: „Ce ai zis, fiule?” Zice iarăşi fiul: „Am zis, avvo, «oare e aici mila lui Dumnezeu?” Şi iarăşi a repetat fratele aceeaşi întrebare şi a tăcut timp de o oră stăpânul grădinii negăsind ce să răspundă copilului şi suspinând a zis: „Să ne ajute Dumnezeu, copile.” Şi dând drumul copilului îndată şi-a luat cojocelul de oaie2 şi a ieşit în pustie lăsând grădina şi zicând: „Să ne ducem să căutăm mila lui Dumnezeu. Dacă un copil mic m-a întrebat
1 Despre culturile agricole în sudul Sinaiului şi condiţiile climatologice, cf. A. PEREVOTSKY, „Orchard Agriculture in the High Mountain Region of Southern Sinai”, Human Ecology 9 (1981), p. 331-357; FINKELSTEIN, „Sinai”, p. 42 sq, 50 sq, 73 sq.
2 „Melotarion” e un mic cojoc, de obicei din piele de oaie. Cf. IOAN DAMASCHINUL, Viaţa lui Varlaam şi Ioasaf, PG 98, 1133A şi 1020A: „Veştmintele din zdrenţe sunt din păr şi un cojoc din piele de oaie sau un acoperământ din foi de palmier, toate învechite şi cu multe cusături, care istoveau cu totul însăşi slăbiciunea trupească”; ATANASIE CEL MARE, Viaţa lui Antonie cel Mare 91, PG 26, 972B. Veştmântul acesta era un simbol al morţii în Hristos. Cf. ISIDOR PELUSIOTUL, Epistola 1,427, PG 78, 420A şi EVAGRIE, Capitole practice, PG 40,1221B.
43
şi n-am putut să-i dau răspuns, ce voi face când voi fi întrebat de însuşi Dumnezeu?”3.
II
1. Un frate râvnitor a venit dintr-un loc străin şi a rămas într-o mică chilie în muntele Sinai. Şi în prima zi cum a venit să se aşeze aici, a găsit un lemn mic, care avea scris pe el de fratele care rămăsese până atunci acolo, aşa: „Eu, Moise a lui Teodor sunt de faţă şi dau mărturie.” Şi punea fratele lemnul în fiecare zi înaintea ochilor şi se întreba ca şi cum era de faţă cel ce a scris: „Unde eşti oare omule, că zici: «sunt de faţă şi dau mărturie? Oare în ce lume eşti în clipa asta? Oare unde este mâna care a scris acestea?” Şi aşa făcând în fiecare zi, aducându-şi aminte de moarte stăruia plângând.
2. Şi avea drept lucru de mână caligrafia, şi luând de la fraţi hârtie şi poruncă să scrie, a murit fără să scrie nimănui nimic, numai pe un mic bilet a scris în care, după ce a lăsat hârtiile fiecăruia, a zis: „Iertaţi-mă, domnii mei şi fraţii mei, fiindcă am avut un mic lucru cu cineva şi de aceea n-am găsit timp să vă scriu”4.
III
Un altul dintre părinţi rămăsese în Raith5 în locul numit Chaikas. Şi unul dintre bătrâni a dat pe la el şi-i zice:
3 Textul este cuprins în codicele sinaite 438, 448, 449, 451, 454 Şi 659.
4 Textul este cuprins în codicele sinaite 659, 438, 448, 449, 454, 1608 şi în EVERGHETINOS (1,5, p. 21).
5 Cetate pe coasta de sud-vest a Peninsulei Sinai. În Vechiul Testament se face referire la ea ca Elim, unde erau „douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de pomi de finic” (Iş 15, 27). Numirea de Raith se întâlneşte în izvoarele bizantine (cf. COSMA INDICOPLEVSTUL, Topografia creştină 5, PG 88, 197D: pe care îl numim acum Raith”). Deja în secolul IV exista o mănăstire care a fost distrusă de vlemizi în 373. Iustinian a reconstruit-o şi fortificat-o în jurul anului 540. Egumenul ei Ioan l-a îndemnat pe Ioan, egumenul Sinaiului, să compună celebra lucrare ascetică Scara (PG 88, 632A-L164D) purtând şi o corespondenţă (PG 88, 624A sq). Cf. şi Perigraphe, p. 25 sq, 132 sq, 148; GREGORIADOU, SINA, p. 5. Identificarea Raithului cu actualul el-Tur o contestă DEVREESSE, „Christianisme”, p. 205 sq, 210, 217. Opinia aceasta însă n-a fost acceptată. Cf. de asemenea CHITTY, Desert, p. 71, 79 (n. 84), 152,168-171. Aproape de el-Tur, lângă localitatea Bir Abu Sueira, există ruine ale unor aşezăminte monahale (cf. FINKELSTEIN, „Sinai”, p. 39 şi 61).
44
„Avvo, mă întristez când trimit pe vreun frate la slujire.” Şi acesta îi zice: „Şi eu când trimit pe slujitorul meu pentru vreo trebuinţă mă aşez aproape de uşă şi mă uit. Şi când îmi zice gândul: «Oare când vine fratele?, îi zic: «Dacă i-o va lua înainte un alt frate [înger] şi vine să mă ducă la Domnul6, atunci ce voi face? Şi aşa în fiecare zi uitându-mă la uşă mă îngrijesc şi-mi plâng păcatele mele şi zic: «Oare ce frate o ia înainte şi vine, cel de sus sau cel de jos?” Şi mult folosindu-se, bătrânul s-a dus şi tot restul vieţii a ţinut şi el aceeaşi lucrare7.
IV
Altă dată, iarăşi în acelaşi vârf sfânt8, înainte de a fi fost întinat şi pângărit, de neamul de faţă9, un frate care era
6 Cf. VASILE CEL MARE, Comentariu la Psalmul 7, 2, PG 29, 232CD şi îndemn la Sfântul Botez 4, PG 31, 432B.
7 Textul este cuprins în codicele sinaite 438, 451, 448, 454 şi în EVERGHETINOS (1,5, p. 21).
8 Vârful Sfânt (Jebel Musa) are o înălţime de 2285 metri şi la el se urcă, la distanţa de două ore de Mănăstirea Sinai, pe aproape 3700 de trepte. În secolul IV, Sfântul Iulian (cf. mai jos Iulian şi EFREM SIRIANUL, Imn lui Iulian 19 şi 20, ed. T.J. Lamy, Hymni et Sermones, vol. 3, Mechlin, p. 907-914) a zidit în vârf un paraclis pe care mai târziu l-a rezidit Iustinian (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 229) şi de atunci locul acesta a atras îndeosebi pe închinători (cf. AITHERIA, Itinerarium 1-5, PG 175, 37 sq; SC 21, p. 96 sq şi J. WILKINSON, Egerias Travel to the Holy Land, Londra, 19812, p. 94 sq). Biserica lui Iustinian din vârful Sfântului Munte a fost distrusă în repetate rânduri de arabi (Perig raphe, p. 118 şi 141; NEKTARIOU, Epitome, p. 198; PORPHIRIOU, Synekdemos 111), care au zidit acolo un altar musulman (cf. B. MORITZ, Beitrăge zur Geschichte der Sinaikloster im Mittelalter nach arabischen Quellen, Abhandlungen der koniglichen Preussischen, Akademie der Wissenschaften,
Berlin, 1918, p. 54). În 1779 tribul nomad al mezenizilor a distrus biserica din vârful Sfântului Munte (cf. codicele sinait 2199, p. 300 şi K. AMANTOU, Sinaitika mnemeia anekdota, Atena, 1928, p. 98). În 1933 s-a zidit un mic paraclis în numele Sfintei Treimi, cu materiale din vechea biserică. În partea dreaptă a bisericii vechi, romano-catolicii au ridicat un altar, care a fost distrus mai târziu (cf. Perigraphe, p. 141; GREGORIADOU, SINA, p. 72 şi informaţia despre descrierea Sinaiului a protonotarului Teodosie Zigomala: „… există o bisericuţă a latinilor în vârful Sfântului Munte…” (Cf. PAPADOPOULOS KERAMEUS, Hellenikai perigraphai ton hagion Topon ek ton XIV-XVI aionos, Petropolis, 1903, p. 54 şi AMANTOU, SINA, p. 51.) Deja din epoca Aitheriei existau în apropiere de Sfântul Vârf sihăstrii şi paraclise. Din acestea cunoscute sunt paraclisele prorocilor Ilie şi Elisei, al Sfântului Ioan Botezătorul, al Sfintei Ana, al Sfântului Brâu, al Sfântului Pantelimon şi peşterile lui Moise, a prorocului Ilie, a Sfântului Ştefan, precum şi diferite fântâni (cf. Perigraphe, p. 138 sq; NEKTARIOU, Epitome, p. 167 sq; PORPHYRIOU, Synekdemos, p. 93). Existenţa multor sihăstrii nu se datorează numai raţiunilor religioase, ci şi practice. Din cauza configuraţiei teritoriului, locul acesta asigură oarecum pe asceţi de incursiunile sarazinilor (cf. mai jos cap. XXII; H. SKROBUCHA, Sinai, Londra, 1966, p. 27 şi PORPHYRIOU, Synekdemos, p. 102 sq). De altfel, arabii cinsteau Muntele cel umblat de Dumnezeu şi nu îndrăzneau să urce pe el (cf. AMMONIOS, Diegesis 4, p. 198 şi NEILOU, „Diegema” 28, p. 294: „Căci nu urcă pe acela, pentru slava faptului că Dumnezeu a stat pe el şi a vorbit de acolo cu poporul.” Vârful Sfânt are o mare importanţă în evlavia sinaită şi de aceea este menţionat încontinuu în texte (cf. mai jos cap. XII, XIII, XV, XXII, XXV). Din acest motiv era interzisă înnoptarea aici, iar pe poteca spre Vârf existau două porţi, una pe înălţimea Panaghiei Oikonomou (Poarta Mărturisirii) şi alta aproape de peştera profetului Ilie (Poarta Sfântului Ştefan). „Aşa încât cei care urcau erau nevoiţi să treacă prin aceste porţi” (Perighaphe, p. 139). După tradiţie, „acolo stăteau doi fraţi care păzeau drumul să nu urce cineva dacă mai întâi nu s-a mărturisit şi n-a luat scrisoare de la întâi-stătătorul mănăstirii” (NEKTARIOU, Epitome, p. 170). Cf. şi PORPHYRIOU, Synekdemos, p. 98 sq; AG. ZACHOU, SINA kai Hagia Aikaterine, Atena, 1937, P 91; K. PAPAMICHALOPOULOS, He Mone tou orous sina, Atena, 1932, p. 155-170.
9 Se referă la arabii care au ocupat Sinaiul, au islamizat pe autohtoni şi au ucis mulţi asceţi. Cf. AMANTOU, SINA, p. 23-29; DEVREESSE, „Christianisme”, p. 223. Cf. mai jos p. 64, n. 56.
45
ajutor de paramonar10, nesocotind [obiceiul], s-a ascuns în biserică zicând că cel ce doarme aici nu face nici o fărădelege.
10 „Paramonarios” este un slujitor bisericesc care era aşezat în această slujire de episcop „prin promovare”. Cf. canonul 2 al Sinodului IV Ecumenic (G. RALLEM. POTLE, Syntagma ton theoion kai hieron kanonon, vol. 2, Atena, 1852, p. 217). Mai pe larg, cf. A.-J. FESTUGIERE, Antioche Paîenne et Chretienne, Paris, 1959, p. 375, n. 5; G. LAMPE, A Patristic Greek Lexicon, Oxford University Press, 1976, p. 1022 şi 1179 şi MEIMARIS, op. cit., p. 259 sq.
46
Paramonarul deci, socotind că ucenicul a luat-o înaintea lui şi a coborât, după ce a tămâiat locul sfânt, încuind uşile s-a dus. Noaptea deci s-a sculat ucenicul care s-a ascuns în biserică, ca să aprindă candelele şi când a venit la prima candelă, după porunca dumnezeiască scânteia care a scăpărat-o a izbit o coastă a lui şi din acel ceas s-a uscat toată acea parte a lui, o mână şi un picior, şi a rămas pe jumătate uscat până când s-a săvârşit11.
V
Un bătrân care şedea în Raith avea această lucrare. Şezând totdeauna în chilia lui gânditor, cu privirea plecată spre pământ şi clătinându-şi tot timpul capul, zicea cu suspin: „Oare ce se întâmplă cu mine?” Şi iarăşi tăcând o oră şi lucrând la împletitură, mişcându-şi capul zicea: „Oare ce se întâmplă cu mine?” Şi aşa a săvârşit toate zilele vieţii lui, îngrijindu-se pururea de ieşirea lui [din această viaţă]12.
VI
1. Ne-au povestit unii fraţi care au dat pe la noi în Raith, că era un bătrân nevoitor care şedea în peşterile de deasupra peşterii zise a lui Ioil. Şi atâta trezie avea mintea sa, încât aproape la fiecare pas pe care-l făcea de fiecare dată se oprea, cerceta gândul lui şi-l întreba: „Ce se întâmplă, frate, unde suntem?” Şi dacă mintea se întâmpla să zică stihuri din psalmi sau se ruga, mergea fericit şi bucuros. Dar dacă se întâmpla că se gândea la alt lucru, îndată se ocăra pe sine zicând: „Haide aici cu capul jos, la lucrul tău.” Şi
11 Textul este cuprins în codicele sinaite 451, f. 419; 914 şi în Parisinus Gr. 914, de unde l-a editat NAU (Anastase, p. 61).
12 Textul este cuprins în codicele sinaite 454, 447, 448, 449 şi în EVERGHETINOS (1,5, p. 21).
47
aşa îşi spunea bătrânul lui însuşi totdeauna. „Frate, aproape este ceasul plecării şi încă nu văd nimic din el în faţă.”
2. Odată i s-a arătat Satana şi-i zice: „Ce te osteneşti? să fii sigur că nu te mântuieşti.” Şi îi zice el: „Nu te îngriji tu. Chiar dacă nu m-aş mântui, până una alta mă aflu stând deasupra capului tău, iar tu mai prejos decât toţi spre osândă”13.
VII
Ne-au povestit nişte pescari faraniţi, spunându-ne: „într-o zi am plecat departe de Marea Roşie, şi pescuind am prins mulţi peşti. Şi întorcându-ne am aruncat ancora aproape de Petrelaion14 şi vrând să ajungem în Raith, am fost împiedicaţi de vânturi. Trecând deci multe zile şi cutreierând prin pustiu, am găsit într-o mică peşteră trei anahoreţi adormiţi, purtând tunici [kolovia]15 din foi de finic16 şi cojoacele lor de oaie [melotaria] zăceau lângă ei. Şi luându-i i-am dus în corabie şi deodată şi marea şi vânturile s-au liniştit [cf. Mt 14, 32; Mc 4, 39 şi 6, 51]. Şi când vântul s-a făcut prielnic am ajuns bucuroşi la Raith şi părinţii i-au îngropat împreună cu bătrânii din vechime”17.
13 Textul este cuprins în codicele sinaite 438,448,451 şi 454.
14 în celelalte manuscrise în loc de Petrelaion este Pteleon. Cf. IOAN MOSHOS, Limonariul 120, PG 87, 2984B: „… am plecat la Buchri dincolo de Marea Roşie… şi am ancorat aproape de Pteleon…”.
15 „Kolovion”-ul sau tunica era o haină purtată pe dinăuntru, de obicei fără mâneci. „Schima pe care o purtăm este un kolovion… care nu are mâneci şi semn…”, codicele sinait 454, p. 711. Pe o icoană a Răstignirii care s-a păstrat la Sinai, Hristos este reprezentat pe cruce îmbrăcat cu „kolovion”. Cf. K. WEITZMANN, „Loca Sanda and the Representational Arts of Palestine”, Studies in the Arts of Sinai, Princeton-New Jersey, 1982, p. 26-27, 69.
16 „Sivin” erau foile exterioare de finic foarte rezistente şi folosite pentru confecţionarea frânghiilor, rogojinilor, pălăriilor, măturilor ş.a. Din această materie foarte aspră îşi ţeseau asceţii hainele lor. Cf. IOAN MOSHOS, Limonariul 123, PG 87, 2985A: „… un bătrân care purta un kolovion din sivin” şi EFREM, Opera, ed. J. Assemani (Opera omnia), vol. 2, Roma, 1732, p. 176B. Existau şi „kolovii” din piele de bivol (cf. IOAN MOSHOS, Limonariul 124, PG 87,2985C).
17 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi în lucrarea lui IOAN MOSHOS, Limonariul (120, PG 87, 2984BC).
48
VIII
1. Ne-au povestit odată părinţii despre un frate oarecare: „Pe când într-o duminică se săvârşea Liturghia [synaxis], S-a sculat ca să meargă la biserică după obicei, dar diavolul îşi bătea joc de el zicându-i: «La ce mergi la biserică, ca să prefaci pâinea şi vinul şi să-ţi spui ţie că acestea sunt Trupul şi Sângele lui Hristos? Nu e de râs? Iar fratele a ascultat de gând şi nu s-a dus la biserică după obicei, dar fraţii l-au aşteptat, pentru că aşa este obiceiul în acel pustiu, că nu se săvârşeşte Liturghia până nu vin toţi.
Aşteptându-l mai mult timp şi nevenind acela, unii din ei sculându-se s-au dus la chilia lui zicând: «Nu cumva e bolnav fratele sau a murit? Şi cum au venit la chilia lui, au căutat să afle de la el: «Pentru ce n-ai venit la biserică, frate? Dar acesta se ruşina să le vestească. Cunoscând dar lucrătura diavolului, fraţii i-au făcut metanie, ca să le mărturisească uneltirea diavolului. Acesta le-a răspuns zicând: «Iertaţi-mă, fraţilor, că nu m-am ridicat după obicei să merg la biserică pentru că gândul meu îmi spunea că nu este Trupul şi Sângele lui Hristos ceea ce se aduce pentru prefacere, ci pâine şi vin simplu. Deci, dacă vreţi să merg împreună cu voi, vindecaţi-mi gândul despre Sfintele Daruri [prosphora]. Iar ei i-au spus: «Scoală-te, vino cu noi şi să rugăm pe Dumnezeu să-ţi arate puterea dumnezeiască care coboară. Iar el ridicându-se s-a dus în biserică şi după ce s-a făcut rugăciune multă către Dumnezeu pentru frate, ca să i se arate puterea Tainelor, au început astfel săvârşirea [Liturghiei] punându-l pe frate în mijlocul bisericii şi până nu s-a terminat Liturghia, acesta n-a încetat să ude cu lacrimi faţa sa.
2. După Liturghie, părinţii l-au chemat pe frate şi l-au întrebat zicând: «Vesteşte-ne dacă ţi-a arătat ceva Dumnezeu, ca să ne folosim şi noi. Iar el plângând a început să le zică aşa: «Cum s-a terminat canonul psalmodiei şi s-a citit învăţătura apostolilor, iar diaconul se pregătea să citească Evanghelia, am văzut atunci că s-a deschis acoperişul bisericii şi s-a arătat cerul şi fiecare cuvânt al Sfintei Evanghelii
49
era ca un foc până la cer. Iar când s-a terminat citirea Evangheliei, au venit clericii din diaconicon ţinând împărtăşirea Sfintelor Taine. Şi am văzut cerurile deschise [cf. Mt 3,16; Lc 3, 21; In 1, 51; FA 10,11; Ap 19,11] şi foc care cobora şi împreună cu focul mulţime de îngeri şi arhangheli şi deasupra lor două Persoane Sfinte, a căror frumuseţe n-o pot povesti — căci strălucirea lor era ca fulgerul — şi în mijlocul acestor două persoane era un Prunc mic. Şi îngerii stăteau jur-împrejurul Sfintei Mese [cf. Ap 4, 6; 5,11; 7,11]. Iar Pruncul în mijlocul lor. Şi când s-a săvârşit rugăciunile dumnezeieşti şi au început clericii să frângă pâinile aduse înainte, am văzut cele două Persoane deasupra ei, cum ţineau mâinile şi picioarele Pruncului care era deasupra Sfintei Mese şi cu sabia pe care o ţineau au înjunghiat Pruncul şi a curs sângele lui în Potirul aşezat pe Sfânta Masă. Şi tăind în bucăţele trupul lui, le-au pus deasupra pâinilor şi s-au făcut pâinile trup. Atunci mi-am adus aminte de Apostolul care zice: “Căci Hristos, Paştele nostru, pentru noi s-a jertfit [1 Co 5, 7].
Iar când s-au apropiat fraţii să se împărtăşească din Sfintele Daruri [prosphora], li se dădea lor trup viu. Şi după ce a fost chemat [Duhul Sfânt] zicând ei,Amin s-a făcut pâine în mâinile lor. Şi când am venit şi eu să mă împărtăşesc, mi s-a dat trup şi n-am putut să mă împărtăşesc. Şi am auzit în urechile mele un glas care îmi zicea: “Omule, pentru ce nu te împărtăşeşti, nu e aceasta ce ai cerut? Iar eu am zis: “Vai mie, Doamne, nu pot să mă împărtăşesc cu trupul. Şi iarăşi mi-a zis mie: “Dacă ar putea omul să se împărtăşească cu trupul, trup ar găsi aşa cum îl găseşti tu. Dar nimeni nu poate să mănânce trupul şi de aceea Domnul a rânduit pâinile aducerii înainte. Căci aşa cum întru început Adam a fost făcut, prin mâinile lui Dumnezeu, trup, suflându-se asupra lui duh de viaţă [cf. Fc 2, 7], iar trupul s-a desfăcut în pământ, dar duhul rămâne, aşa şi acum Hristos ne dă trupul Lui împreună cu Duhul Sfânt şi trupul se împrăştie în om, dar duhul stă în inimă. Deci, dacă crezi, împărtăşeşte-te cu ceea ce ai în mână. Şi cum am zis: “Cred, Doamne, s-a făcut trupul
50
care era în mâna mea, pâine. Şi mulţumind lui Dumnezeu m-am împărtăşit din Sfintele Daruri [prosphora]. Şi după ce a înaintat Liturghia şi clericii au ajuns în acelaşi loc am văzut iarăşi Pruncul în mijlocul celor două Persoane, şi în timp ce clericii consumau darurile, am văzut iarăşi acoperişul bisericii deschis şi puterile dumnezeieşti înălţându-se la cer.”
3. Acestea auzind fraţii şi luând multă străpungere [katanyxis] s-au dus la chiliile lor18.
IX
1. A povestit unul din anahoreţi fraţilor care erau în Raith acolo unde erau 70 de pomi de finic [cf. Iş 15, 27] şi Moise cu poporul au ajuns, când a ieşit din pământul Egiptului şi a zis aşa: „Mi-a venit odată gândul să pătrund cât mai adânc în pustie, nu cumva voi găsi vreunul care, mai în adânc decât mine, să petreacă acolo slujind Stăpânului Hristos. Şi mergând cale de 4 zile şi patru nopţi, am descoperit o peşteră şi apropiindu-mă iau seama la ce e înăuntru şi văd un om şezând. Şi bătând după obiceiul monahilor ca să iasă şi să mă îmbrăţişeze, el nu s-a mişcat, căci era adormit. Dar eu, neţinând seama de nimic, am intrat şi ţinându-l de umăr, îndată s-a destrămat şi s-a făcut praf. Şi înaintând văd o tunică [kolovion]19, dar cum am pus mâna pe ea s-a destrămat şi s-a prefăcut în nimic.
2. Cum eram nedumerit, am ieşit de aici şi am străbătut în pustie şi am găsit o altă peşteră şi urme de om. Bucuros, m-am apropiat de peşteră, dar cum iarăşi am bătut şi
18 Textul l-a editat F. NAU (Le texte grec des recits utiles ă lâme dAnastase [le Sinaite], OC 3 [1903], p. 75-77) din codicele Parisinus Gr. 1596). Un caz asemănător povesteşte avva Daniel Faranitul şi se află în Apophthegmata (PG 65,156C-160A) şi în codicele sinait 451 (f- 3ov sq) ca povestire a lui Daniel Faranitul. Cf. mai jos Daniel I. NAU (op. cit., p. 77) observă că în text există ecouri din alte texte respective şi din lucrarea papei GRIGORIE, Dialog (4, 51-54; PL 77, 412-416). În fine, o altă povestire asemănătoare se află în PO 8, p. 174-175.
19 Cf. mai sus p. 48, n. 15.
51
nimeni nu mi-a răspuns, intrând n-am găsit pe nimeni. Stând în afara peşterii, ziceam în mine însumi că trebuie să vină robul lui Dumnezeu oriunde ar fi. Dar cum a trecut ziua, văd nişte bivoli mari venind şi pe robul lui Dumnezeu gol, având ascunse cu părul lui mădularele cele ruşinoase ale trupului. Când s-a apropiat de mine, socotind că sunt duh, a stat să se roage căci era, cum am să spun mai încolo, mult ispitit de duhuri. Iar eu socotind la fel, i-am zis: «Sunt om, robule al lui Dumnezeu. Priveşte urmele mele şi pipăie-mă că trup şi sânge sunt. Iar el, după Amin a luat seama la mine şi m-a chemat şi luându-mă în peşteră, m-a întrebat: «Cum ai ajuns aici? Iar eu am zis: «Ca să caut robi ai lui Dumnezeu am venit în pustia aceasta şi mi-am împlinit dorinţa. Şi l-am întrebat şi eu pe el zicând: «Şi tu cum ai ajuns aici şi câţi ani ai şi cum te hrăneşti şi cum, gol fiind, nu ai nevoie de îmbrăcăminte?
3. Iar el a zis: «Eu am fost într-o chinovie în Tebaida20 având drept lucru ţesutul de in21. Şi mi-a venit un gând care îmi zicea: “Ieşi şi şezi cu tine însuţi şi vei putea să te linişteşti şi să iubeşti înstrăinarea şi vei dobândi o răsplată mai mare decât pe calea lucrului tău. Cum am consimţit cu gândul meu, l-am şi pus în lucrare. Căci zidind eu o mănăstire, i-aveam şi pe cei care îmi porunceau [să le fac tot felul de lucruri] şi adunând multe, mă luptam să împart săracilor şi străinilor. Dar vrăjmaşul nostru diavolul, pizmuitor şi atunci ca totdeauna, pentru răsplătirea viitoare ce mi s-ar face, fiindcă mă străduiam cu râvnă să-mi închin ostenelile mele lui Dumnezeu, mi-a arătat o femeie care trăia în feciorie care mi-a poruncit diferite lucruri. Şi făcând eu acestea şi dăruindu-le, i-a venit ei gândul să-mi poruncească altele. Şi cum şi-a făcut obicei şi îndrăzneală tot mai mare, în cele din urmă [a venit] şi prinderea mâinilor şi râsul şi împreunarea, şi cu durere am născut fărădelegea.
20 Este pustiul din ambele părţi ale Nilului, unde în primele veacuri după Hristos s-a dezvoltat anahoretismul.
21 Cf. EUSEBIU AL CEZAREEI, Despre viaţa împăratului Constantin 2, PG 20,1012A şi SOZOMEN, Istoria bisericească 1, 8, PG 67, 877A.
52
Şi după ce am rămas în păcat şase luni, m-am gândit că şi dacă voi fi dat morţii astăzi sau mâine, sau după mai mulţi ani, tot voi avea pedeapsă veşnică. Căci dacă cel care strică femeia unui om e azvârlit unei pedepse veşnice de către lege, cu atât mai vrednic de pedeapsă este cel care a stricat mireasa lui Hristos. Şi aşa am alergat pe ascuns în această pustie, lăsând toate femeii.
Şi venind aici, am găsit această peşteră şi acest izvor şi acest curmal, care îmi aduce doisprezece ciorchini22 de curmale, adică în fiecare lună îmi aduce un ciorchine, care îmi ajunge treizeci de zile, după care se coace altul. Cu timpul mi-a crescut mult părul şi, stricându-mi-se hainele, mi-am acoperit cu el partea trupului care trebuie.
4. Când iarăşi l-am întrebat dacă la început a întâmpinat greutăţi, aici a zis: «La început eram foarte necăjit, încât zăceam la pământ de somn şi nu puteam să stau în picioare ca să-mi fac pravila, ci zăcând întins la pământ, strigam către Cel Preaînalt. Găsindu-mă în peşteră într-o mare descurajare şi mult chin, întrucât nu mai puteam să ies afară, văd un bărbat intrând, aşezându-se lângă mine şi zicându-mi: “De ce suferi? Iar eu îndată ce m-am întărit puţin, am zis că sufăr de ficat. Şi el mi-a zis: “Unde te doare? Şi cum i-am arătat locul, împreunându-şi drept degetele mâinii, a tăiat locul ca şi cu o sabie şi scoţând ficatul mi-a arătat rănile lui. Şi răzuindu-le cu mâna lui, a aruncat crustele dimprejur şi punând iarăşi ficatul la loc, a închis cu mâna locul şi mi-a zis: “Iată, te-ai făcut sănătos [cf. In 5,14]. Slujeşte Stăpânului Hristos. Şi de atunci m-am făcut sănătos şi vieţuiesc aici neîntrerupt. Şi l-am rugat mult să mă lase să vieţuiesc în peştera mai de sus, dar el mi-a spus că nu voi putea îndura atacurile demonilor. Şi după ce am judecat bine acest lucru, l-am rugat să-mi dea
22 „Spathia” se numesc după forma lor ciorchinii de finici (curmali). Cf. COSMA INDICOPLEVSTUL, Topografia creştină 11,11, PG 88, 444D- 445A. Cf. şi FILOTEI KOKKINOS, Cuvânt la cuviosul Onufrie 32, r. 14, ed. D. Tsamis, Epistemonike Epeterida Theologikes Scholes Panepistemiou Thessalonikes [EEThSPTh — Anuarul ştiinţific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic] 27 (1982), p. 399.
53
binecuvântarea să plec. Şi după ce mi-a dat binecuvântarea am plecat.
Acestea vi le-am povestit ca să vă folosiţi”23.
X
Erau doi fraţi mireni din Constantinopol, foarte evlavioşi şi care posteau mult. Unul din ei, venind în Raith, s-a lepădat de toate şi s-a făcut monah. După un timp, fratele său mirean a venit în Raith să-l vadă pe fratele lui monah. Deci, cum a rămas la el, fratele mirean îl vede pe fratele său monah luând masa la ceasul al nouălea24 şi scandalizându-se îi zice: „Când erai mirean în lume nu gustai hrană înainte de apusul soarelui.” Atunci îi zice lui monahul: „într-adevăr, frate, când eram în lume mă hrăneam din urechi, căci slava deşartă de la oameni şi lauda lor mă hrănea nemăsurat şi-mi tăiau osteneala ascezei”25.
XI
1. Doi dintre părinţi26 s-au dus la Muntele Sinai şi întorcându-se ne-au povestit nouă: „După ce am ieşit din Sinai, ne-am rătăcit şi am ajuns în pustie. Şi am văzut de departe o peşteră mică şi am pornit-o spre ea. Şi apropiindu-ne de peşteră, am auzit pe cineva gemând. Intrând
23 Textul este cuprins în codicele sinaite 438, 449, 451. Din codicele Parisinus Gr. 1596, 2474, Coislinianus 126 şi 125 l-a editat L. CLUGNET (cf. ROC10 [1905], p. 409-411).
24 Adică ora 3 după-amiază. În perioada postului asceţii mâncau după apusul soarelui.
25 Textul în Limonariul lui IOAN MOSHOS (153, PG 87, 3021BC) şi a fost editat de D. HESSELING (Morceaux choisis du Pere Spiritual de Jean Moschos. Les Belles Lettres, Paris, 1931, p. 98). Cf. şi BHG 1444s (3 P. 199).
26 într-o variantă a acestei povestiri, care se cuprinde în lucrarea lui IOAN MOSHOS, Limonariul (170, PG 87, 3036D sq), se pare că cei doi monahi au pornit spre Sinai din Mănăstirea Sampson (cf. op. cit.: „La o depărtare oarecare de Ierusalim se află o mănăstire numită Sampson. Din această mănăstire doi părinţi s-au dus la Sinai, pentru rugăciune…”).
54
am găsit un bătrân murind: trupul lui era încă viu, dar sufletul său plecase la Domnul.
2. Luând deci trupul lui, l-am înfăşurat într-o mantie27, pe care o purta unul din noi. Şi săpând în mijlocul peşterii, l-am îngropat. În timp ce-l pregăteam de îngropare, am aflat că după fire era femeie şi am slăvit pe Dumnezeu”28.
XII
1. În urmă cu zece ani, doi dintre părinţi din Muntele Sfânt al Sinaiului, dintre care unul mai e încă în trup, au plecat să se închine în vârful sfânt. Ajungând deci la distanţă de două săgeţi de paraclisul sfântului Ilie29, au simţit o bună-mireasmă străină de bune-miresmele din lume. Deci ucenicului i s-a părut că paramonarul bisericii a făcut tămâiere. Şi-i zice lui bătrânul, care era şi părintele lui duhovnicesc şi care este încă în viaţă: “Aceasta nu este o bună-mireasmă pământească.” Apropiindu-se de biserică, iată văd înăuntru ca un cuptor de foc aprins şi focul ca nişte limbi [cf. FA 2, 3] ieşind prin toate uşile. Văzând aceasta, ucenicul s-a înspăimântat de privelişte, iar bătrânul l-a încurajat zicând: „Pentru ce te temi, fiule, sunt puteri îngereşti şi împreună-slujitoare cu noi [cf. Ap 22, 9]; nu te teme, căci ele se închină la firea noastră în ceruri, nu noi ne închinăm firii lor.” Intrând deci astfel fără teamă în biserică ca într-un cuptor, s-au rugat şi aşa au urcat spre vârful sfânt, fiind deja dimineaţă.
2. Văzând paramonarul feţele lor pline de slavă şi luminoase ca odinioară faţa lui Moise [cf. Iş 34, 29 sq], le-a zis lor: „Ce aţi văzut urcând?” Iar ei voind să ascundă au zis: „Nimic.” Atunci le-a zis lor: „Credeţi-mă, aţi văzut o arătare, căci iată feţele voastre strălucesc de slava [cf. Mt 17, 2; Lc 9, 29] Duhului Sfânt.” Deci, făcându-i metanie şi povestindu-i lucrul, l-au rugat să nu spună nimănui30.
27 Cf. mai sus p. 40, n. 1.
28 Textul este cuprins în codicele sinaite 396 şi 451. Cf. şi IOAN MOSHOS, Limonariul 170, PG 87,3036D-3037B.
29 Pentru localizare, cf. mai sus p. 45, n. 8.
30 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi în Parisinus Gr. 914, de unde l-au editat NAU (Anas t ase, p. 60-61).
55
XIII
1. Este un obicei la armeni31, cum ştiu toţi să vină des la Sfântul Munte al Sinaiului. Deci în urmă cu douăzeci de ani a venit de la ei un mare grup, ca la opt sute de suflete. Şi urcând ei pe sfântul vârf au ajuns pe ultima piatră sfântă, acolo unde Moise a primit tablele Legii32, s-a făcut o arătare a lui Dumnezeu şi o înfricoşătoare minune în locul cel sfânt şi cu acel popor, ca în vechime la darea Legii. Căci tot întreg vârful sfânt şi poporul acela s-au arătat ca fiind în mijlocul unui foc. Şi lucru uimitor, nimeni nu s-a văzut atins sau aprins, ci fiecare vedea pe celălalt ca foc. Uimindu-se deci acea mulţime şi strigând „Doamne, miluieşte!”, cam la o oră iarăşi focul s-a retras şi nu a vătămat nici un fir de păr sau haină a lor, decât numai toiegele lor care în timpul arătării s-au aprins ca lumânările de ceară, apoi s-au stins. Şi ele au rămas înnegrite ca de foc, având în vârful lor semnul arderii, ca să mărturisească prin această înfăţişare a lor şi în ţara lor strigând cu glas mare că şi astăzi în Muntele Sfânt al Sinaiului Domnul s-a arătat iarăşi în foc.
2. Văzând această arătare unii sarazini, lipsiţi de minte [Ga 3,1], n-au crezut şi nu încetau să-şi bată joc de acest loc sfânt, din cauza acestor lucruri şi a cinstitelor cruci care se află acolo. Dar ei ar trebui mai degrabă să spună: „Dacă Dumnezeu ar fi blasfemat de către creştini, atunci El n-ar face astfel de arătări în bisericile lor întrucât niciodată n-a făcut nici la noi [adică la sarazini], nici în altă credinţă sau sinagogă a iudeilor sau arabilor”33.
31 în legătură cu o versiune a acestei povestiri, cf. Perig raphe, p. 161. Cu privire la prezenţa închinătorilor armeni în spaţiul Sinaiului, cf. PH. MAYERSON, „Routes”, p. 44-57 şi M. STONE, Armenian Inscriptions from Sinai: An Intermediate Report with Notes on Georgian and Nabatean Inscriptions, Sydney, 1979.
32 Cf. Iş 19 sq; 33,12-23 Perigraphe, p. 139 sq.
33 Textul se află în codicele sinait 451 şi pe care l-a editat NAU (Anas tase, p. 81-82) din codicele Parisinus Gr. 917 şi 1629.
56
XIV
1. Ne-a spus nouă un sarazin numit Munder: „Păscând odată caprele mele pe timp rău, deodată m-am aflat aproape de o mică grădină, având tot felul de roade şi un mic izvoraş de apă. Şi văd un bărbat bătrân şezând la izvoraş34 şi o mulţime de capre venind şi bând.
2. Minunându-mă deci eu, a zis el, de cele văzute, îmi zice mie bătrânul: «Ia roade în sacul tău câte poţi duce. «Şi eu, a zis el, «culegând roadele, l-am auzit pe monah strigând şi zicând către un ţap puternic care bătea cu coarnele caprele şi nu le lăsa să bea liniştite: iată, a câta oară îţi poruncesc şi nu te linişteşti, luptându-te cu semenii tăi. Binecuvântat fie Domnul, că nu vei mai bea din apa asta în altă zi. Şi plecând eu a doua zi m-am dus să caut locul, luând cu mine şi câinii mei. N-am mai găsit locul, dar am găsit turma de capre. Şi alergând câinii au prins ţapul cu care a grăit bătrânul şi l-am cunoscut că el era cel căruia i-a zis bătrânul: «Binecuvântat să fie Domnul că nu vei mai bea din apa aceasta în altă zii”35.
XV
într-o zi, prăznuindu-se Sfânta Cincizecime, s-a făcut Liturghie chiar în vârful sfânt36 şi când preotul a rostit ecfonisul: „Cântare de biruinţă a măririi slavei cântând, strigând”37, au răspuns toţi munţii cu vuiet înfricoşător, zicând de trei ori: „Sfânt, Sfânt, Sfânt!”38. Şi a rămas ecoul prelungit şi vuietul ca la o jumătate de oră. Dar acest vuiet nu l-au auzit toţi, ci numai aceia care aveau urechile despre care a zis Domnul: „Cel ce are urechi de auzit să audă” [Mt 11,15]39.
34 Cf. FINKELSTEIN, „Sinai”, p. 50 sq, n. 15. „Pegadion” şi „pegidion” înseamnă un izvor mic.
35 Textul este cuprins în codicele sinait 451. L-a editat NAU (Anastase, p. 74-75) din codicele Parisinus Gr. 914, 917 şi 1629.
36 Cf. mai sus p. 45, n. 8.
37 Ecfonis al dumnezeieştii Liturghii a lui Iacob.
38 Is 6,3. Cf. şi PORPHYRIOU, Synekdemos, p. 113.
39 Textul este cuprins în codicele sinait 451. L-a editat şi NAU (Anastase, p. 61-62) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 1093.
57
XVI
în valea Siddei40 locuia un bărbat sfânt având cu sine şi pe ucenicul său. Într-o zi, trimiţându-l pe el în Raith, după trei zile, fiind bătrânul în pustiul prin care trecea acesta şi stăruind în contemplare dumnezeiască, l-a văzut de departe pe ucenic venind. Şi socotind că acesta e un sarazin, s-a preschimbat într-un finic, vrând să rămână ascuns. Ajungând deci ucenicul în locul respectiv a lovit finicul cu palma nedumerit şi zicând: „Când a crescut finicul acesta aici?” Strămutat fiind cu mână dumnezeiască, bătrânul a ajuns înaintea lui în peşteră şi întâmpinându-l a doua zi îi zice cu dragoste: „De ce m-ai lovit frate? Căci ieri mi-ai dat o lovitură.” Deci ucenicul s-a aruncat la picioare tăgăduind, pentru că nu cunoştea lucrul. Atunci i-a spus lui bătrânul întâmplarea cu finicul, că el era şi pentru că atunci se afla în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi fiindcă nu voia să fie despărţit de ea dintr-o întâmplare omenească, s-a schimbat la faţă în înfăţişarea unui finic41.
XVII
Un altul mi-a povestit: „în urmă cu trei ani urcând din pustie la Muntele Sfânt, cu trei zile înainte de praznicul sfântului vârf, m-am văzut pe mine însumi ca într-un extaz, fiind într-un palat şi cineva mă întreba zicându-mi: «De ce ai venit aici, avvo? Iar după ce i-am spus că am venit dorind să mă închin împăratului, îmi zice: «Deci, dacă doreşti, urcă la El, mai înainte însă va fi primită mulţimea,
40 în acest loc, aflat la o distanţă de şapte mile de mănăstire, s-a nevoit avva Ştefan Sinaitul (cf. IOAN SINAITUL [SCĂRARUL], Scara 7, PG 88, 812B). Poate că Valea Siddei e identică cu Valea Kodar (cf. AMMONIOS, Diegesis 4, p. 198) şi cu „râul Sinaiului” (cf. mai jos p. 162, n. 3). Cf. şi PORPHYRIOU, Synekdemos, p. 120. După EKENSTEIN (op. cit., p. 9,19 şi 113). Această localitate se găseşte în Wadi Sidreh, care este o parte din Wadi Umm Agraf.
41 Textul este cuprins în codicele sinait 451. L-a editat de asemenea NAU (Anastase, p. 73-74) din codicele Parisinus Gr. 914, 917, 1269 şi 1903.
58
şi aşa câte vei cere Lui îţi va da ţie, ceea ce s-a şi întâmplat. Căci zicea el, venindu-mi în mine însumi din arătare şi înţelegând cele ce am văzut, am cerut şi am primit de la cei ce locuiau în acel loc sfânt un preot şi tot ceea ce era de trebuinţă. Şi am urcat cu o zi înainte de praznic şi am făcut Liturghia în vârful sfânt, cerând de la Dumnezeu şi primind cererile mele, cum a dovedit apoi experienţa lucrurilor”42.
XVIII
Un altul care locuia în locul numit Thola43, de multe ori îşi ieşea din sine din cauza acestui gând [adică al aduceriiaminte de moarte] şi aflându-se de fraţi ca leşinat şi cuprins de epilepsie, a fost ridicat aproape ca lipsit de suflare44.
XIX
A venit odată în Raith un om bogat din străinătate şi a făcut dragoste fraţilor cu o nomismă de aur. Şi a trimis şi unui isihast care şedea acolo într-o chilie. Şi în noaptea aceea bătrânul vede un câmp de spini şi cineva îi zice: „Ieşi şi seceră în câmp dragostea celui care ţi-a dăruit [nomisma].” Şi în zori isihastul a trimis să aducă pe iubitorul de Hristos care i-a trimis lui nomisma şi i-a dat lui aurul zicând: „Primeşte-ţi nomisma, frate, căci nu pot să secer spini străini; aş fi fericit să-i pot smulge pe ai mei”45.
42 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 81) din codicele Parisians Gr. 917.
43 Despre localitatea aceasta, unde s-a nevoit şi Ioan Sinaitul, cf. NEKTARIOU, Epitome, p. 210: „Locul e departe de mănăstire, spre apusul soarelui, ca la cinci mile şi care până astăzi se numeşte Tholas”. În arabă locul acesta e numit Wadi Tlah (o alterare a grecescului Thola). Cf. şi NEILOU, „Diegema” 47, p. 324-325 şi AG. ZACHOU, op. cit., p. 85 sq.
44 Textul este cuprins în lucrarea lui IOAN SINAITUL, Scara (6, PG 88,786C). Cf. şi NEKTARIOU, Epitome, p. 210 şi Perigraphe, p. 164.
45 Textul este cuprins în codicele sinaite 448, 449 şi în EVERGHETINOS (III, 49, p. 394).
59
XX
Un bătrân oarecare a venit la Muntele Sinai şi cum a ieşit de aici, l-a întâlnit pe drum un frate care suspinând zicea bătrânului: „Suntem strâmtoraţi, părinte, de neploaie”46. Şi zice bătrânul: „Pentru ce nu vă rugaţi şi chemaţi pe Dumnezeu?” I-a zis lui fratele: „Şi rugăciuni facem şi litanii, şi nu plouă.” Atunci a zis bătrânul: „Sigur nu vă rugaţi intens. Vrei să cunoşti că aşa este? Să stăm la rugăciune.” Şi şi-a întins mâinile spre cer şi s-a rugat şi îndată a căzut ploaia. Şi văzând fratele s-a înspăimântat şi căzând s-a închinat lui47, iar bătrânul îndată a fugit de acolo48.
XXI
Un alt sarazin a zis către unul din fraţii de aici: „Vino cu mine şi îţi voi arăta o grădină şi o chilie a unui anahoret.” L-a urmat deci pe el în părţile Metmorului şi, ajungând ei în vârful unui munte, i-a arătat lui sarazinul jos în vale o grădină şi o chilie şi-i zice: „Coboară numai tu, ca nu cumva din pricina mea, fiindcă eu nu sunt creştin, anahoretul să fugă şi să se ascundă, căci n-am îndrăznit niciodată să cobor la el.” Coborând deci fratele la el, din lucrarea Satanei sarazinul îl strigă zicând: „Ia-ţi sandalele tale, avvo, pentru că le-ai lăsat aici.” Şi întorcându-se fratele înapoi a zis: „N-am nevoie de ele”, apoi şi-a întors faţa lui ca să coboare, dar dintr-o oarecare lucrare, grădina şi chilia s-au făcut nevăzute şi nu le-au mai putut vedea nici monahul, nici sarazinul. A rămas deci monahul mult timp întristat zicând: „Ceea ce a suferit femeia lui Lot când s-a întors înapoi [Fc 19, 26], aceasta am păţit şi eu49.
46 Media anuală a ploii este la 65 la mie în Sinai, 9 la mie în Raith, 25 la mie în Eilat şi 37 la mie în Bir-Hasneh (nordul Sinaiului). Aceste mărimi sunt foarte relative, pentru că în deşert sunt mari diferenţe care fluctuează de la o secetă de lungă durată până la ploi torenţiale şi căderi de zăpadă. Cf. FINKELSTEIN, „Sinai”, p. 40.
47 Cf. Mt 2,11; 4, 9; 18, 26; FA 10, 25; 1 Co 14, 25; Ap 19,10.
48 Textul este cuprins în codicele sinaite 451,1608 şi în EVERGHETINOS (IV, 11, p. 443).
49 Textul este cuprins în codicele sinait 451. L-a editat şi NAU (Anastase, p. 75) din codicele Parisinus Gr. 914, 917,1629.
60
XXII
1. Când după dreapta judecată a lui Dumnezeu neamul sarazinilor a năvălit în Muntele cel Sfânt al Sinaiului, să ocupe locul şi să-i facă pe creştinii care au existat mai înainte aici50 şi care mai înainte au fost şi ei sarazini să se lepede de credinţa în Hristos, auzind deci aceasta, cei care îşi aveau locuinţa şi corturile în apropiere de castrul Faran şi de Rugul Sfânt51 au urcat toţi, împreună cu familiile lor, ca spre un loc fortificat pe vârful sfânt52, ca să lupte de la înălţime împotriva sarazinilor care veneau, ceea ce au şi făcut. Dar fiindcă nu au avut putere să reziste multă vreme mulţimii celor care atacau, s-au predat lor ca să li se alăture şi să creadă împreună cu ei.
2. Unul dintre ei, care din întâmplare era foarte iubitor de Hristos, când a văzut apostazia şi pierderea sufletelor celor de o seminţie cu el care s-a făcut, a alergat într-un loc abrupt şi primejdios, ca să se salveze şi să fugă, preferând mai degrabă moartea trupului decât să trădeze credinţa lui Hristos şi să-şi primejduiască sufletul. Cum l-a văzut însă
50 Sinaiul a fost ocupat de mahomedani în anul 633. Cf. Martyrologhion tou sina, p. 252 sq şi MAYERSON,.Attacks”, p. 157,161,197 sq.
51 Faranul şi regiunea lui sunt menţionate în Vechiul Testament (Fc 21, 21 ş.a.). În pustiul cu acelaşi nume şi-au aşezat tabăra evreii (Nm 10,12; 12,16; 13, 3 şi 26). Monahul sinait Netra (Apophthegmata, PG 65, 3124) este primul episcop cunoscut al regiunii, şi era supus mitropoliei din Petra. După desfiinţarea episcopiei Faranului şi pustiirea Raithului, egumenul Mănăstirii Sinai a luat titlul de episcop al Sinaiului, Faranului şi Raithului. Cf. Perigraphe, p. 107 şi 149; GREGORIADOU, SINA, p. 4 şi 151; DEVREESSE, „Christianisme”, p. 205 sq; CHITTY, Desert, p. 168 sq; Y. TSAFRIR, „Monks and Monasteries in Southern Sinai”, Qadmoniot 9 (1970), p. 9-10; L. GROLLENBERG, Atlas of the Bible, New York, 1956, p. 56, 159; art. lui J. MIHELIK, în The Interpreters Dictionary of the Bible, vol. 3, Nashville, 1962, p. 657; F. ABEL, Geographie de la Palestine, vol. 1, Paris, 1933, p. 434; F. BERGEWISCH „Pharan (Paran), Desert of, NCE 11, p. 251-252 şi MAYERSON, „Routes”, p. 46 sq. După „ordinea mitropoliilor” mai nouă (editată de F. NAU, ROC14 [1909], p. 218), Faranul e menţionat ca a 24-a arhiepiscopie autocefală a Patriarhiei Ierusalimului. Despre Rugul Sfânt, cf. Iş 3, 2-4.
52 Cf. mai sus p. 45, n. 8.
61
femeia lui că aleargă în fugă şi e gata să se arunce în jos, prin locul acela înfricoşător şi primejdios, s-a ridicat iute, a apucat cu putere hainele bărbatului şi vărsând şiroaie de lacrimi către el i-a zis în limba arabă: „Unde te duci, bunul meu bărbat? Pentru ce mă părăseşti pe mine, care am trăit alături de tine din fragedă vârstă? Pentru ce mă laşi să pier împreună cu copii tăi şi numai pe tine însuţi lupţi să te salvezi? Adu-ţi aminte de Dumnezeu, Care mi-e martor în clipa asta, că nu te-am înşelat, de aceea nu mă lăsa să-mi pierd sufletul şi trupul. Adu-ţi aminte că sunt femeie şi nu pot să-mi părăsesc credinţa şi copiii mei. Dar dacă însă te-ai hotărât să pleci, salvează-mă întâi pe mine şi pe copiii tăi şi salvându-ne astfel îţi salvezi sufletul tău. Uită-te să nu ceară cumva Dumnezeu de la tine în ziua judecăţii osânda sufletului meu şi a copiilor tăi, fiindcă numai pe tine lupţi să te salvezi. Deci înfricoşează-te de Dumnezeu şi ucide-mă pe mine şi pe copiii tăi, şi după aceea pleacă cu bine. Să nu ne laşi să cădem ca nişte oi orfane în mâinile acestor lupi, ci să-ţi aduci aminte de Avraam [cf. Fc 22,1-19] şi adu-ne jertfă lui Dumnezeu în acest loc sfânt. Să nu-ţi fie milă de noi ca să-i fie milă lui Dumnezeu de tine. Jertfeşte-i pe aceşti copii ai tăi ca prin sângele nostru Dumnezeu să te salveze pe tine, decât să fim duşi la rătăcire spre pierzare de cei fără de lege sau să fim pedepsiţi amarnic de mâinile barbarilor. Să nu te înşeli, nu te voi părăsi, fie că rămâi cu noi, fie că ne ucizi şi pe mine, şi pe copiii tăi.”
3. Acestea şi alte asemenea zicând, l-a convins pe bărbat, care a scos sabia, a tăiat-o pe ea şi pe copiii lui şi aşa, aruncându-se în jos prin prăpastia din sudul vârfului sfânt, a fugit, salvându-se singur din numita pierzanie, fiindcă toţi sarazinii creştini s-au predat în mâinile atacatorilor şi s-au lepădat de credinţa în Hristos53. Ei s-au rătăcit, acela
53 După Patriarhul Eutihie al Alexandriei (PG iII, 1072CD), supunerea şi islamizarea slujitorilor mănăstirii s-a întâmplat în timpul califatului lui Abd-el-Malik ibn Marwan (685-705). Cf. CHITTY, Desert, p. 176 sq; F. NAU, Les arabes chretiens de Mesopotamie et de Syrie du VIIe au VII siecle, Paris, 1933 şi PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 719 sq.
62
însă a fost, ca şi profetul Ilie care, după ce a scăpat de necredincioşi, a fugit în Horeb54 şi „a rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului” [Evr 11,38], trăind cu fiarele, dar fugind de fiarele rele [adică de oameni], fiind deci rătăcitor şi închinător al lui Dumnezeu ca să nu se facă un rătăcit şi idolatru, căci n-a călcat în nici o casă, cetate sau sat, până când s-a mutat la cetatea cerească, pentru că a fost mulţi ani asemenea lui Ilie, Elisei şi Ioan pustnic şi în acelaşi timp cetăţean al lui Dumnezeu.
4. Dar fiindcă era un lucru uimitor ceea ce a cutezat el să facă propriei lui soţii şi copiilor lui prin propria lui sabie şi cum pe drept cuvânt unii s-au îndoit dacă Dumnezeu a primit sau nu această jertfă a sa, bunul şi iubitorul de oameni, vrând Dumnezeu să-i încredinţeze pe toţi, ce face? Cu câteva zile mai înainte a descoperit şi prezis robului său din pustie strămutarea sa din această viaţă. Şi venind el la Rugul Sfânt55, s-a rugat şi s-a împărtăşit cu Dumnezeieştile Taine. Şi când îmbolnăvindu-se el în zisa casă pentru străini, au venit la el unii din cuvioşii părinţi, din care cei mai mulţi trăiesc şi sunt martori oculari ai acestora, care
54 Numele Horeb îl folosesc în Vechiul Testament izvorul elohistic şi deuteronomic, în timp ce izvorul iahvistic şi codicele sacerdotal preferă numirea de Sinai (cf. Iş 3,1; 17,6; 33,6; Dt 1,2. 6.19; 4,10; Ir 9 8, 9; Ps 105,19 ş.a.; Iş 16,1; 19,1; 24,16; 31,18; Lv 7, 38; Nm 1,1. 19; 3,1; 4,14 ş.a.; Dt 33, 2; Ps 67, 9). În izvoarele respective Horebul se identifică cu Sinaiul (Perigraphe, p. 110; GREGORIADOU, SINA, p. 11). Recent, unii cercetători au formulat unele puncte de vedere ipotetice că Horebul din Vechiul Testament trebuie să se găsească în partea răsăriteană a Peninsulei Sinai, în Petra sau Kadi. Alţii susţin că denumirea de Horeb se referă la întreg ansamblul muntos, în timp ce Sinaiul e unul din vârfurile lui. Cf. M. NOTH, Uberlieferungsgeschichte des Pentateuch, Stuttgart, 1948, p. 150-155; G. HOLSCHER, „Sinai und Choreb”, în: Festschrift Rudolf Bultmann, Stuttgart, 1949, p. 127-132; A. LUCAS, The Route of the Exodus of Israelites from Egypt, Londra, 1938; G. WRIGHT, Biblical Archeology, Philadelphia, 1957; J. HUESMAN, „Desert Journey of the Israelites”, NCE 4, p. 794-795; PORPHYRIOU, Synekdemos, p. 110; AMANTOU, Sina, p. 6 sq.
55 Cf. Iş 3,1; Perigraphe, p. 133-134; GREGORIADOU, Sina, p. 82.
63
au povestit că: „Ajungând robul lui Dumnezeu la ceasul plecării lui la Dumnezeu, vede pe Sfinţii Părinţi care au fost ucişi aici56 de barbari, ca pe nişte martiri ai lui Dum nezeu venind spre el. Văzându-i pe ei ca prieteni de mult timp, s-a adresat lor şi i-a îmbrăţişat şi a primit binecuvântări de la ei şi s-a bucurat şi înveselit ca şi cum s-ar fi găsit cu ei în biserică. Şi pe unii din ei i-a numit şi pe numele lor şi mişcându-şi buzele i-a sărutat şi îmbrăţişat, fiind chemat de toţi şi mergând împreună cu ei ca la un praznic de sărbătoare [cf. Evr 12, 22]. Bucurându-se astfel, a plecat vesel, având ca tovarăşi de drum pe Sfinţii Părinţi, după cum însuşi a spus acesta vorbind cu cei care erau de faţă.”
5. Pe cât socot eu, aceştia erau unele puteri îngereşti care s-au arătat sub chipul Sfinţilor Părinţi ce luptaseră lupta cea bună aici şi luaseră cununa biruinţei, ca să-l cinstească şi escorteze cum se cuvine în locurile lor ca pe unul care a imitat modurile lor de vieţuire şi a arătat dragoste şi credinţă în Dumnezeu, mai presus decât drepţii dinainte de el57.
XXIII
Am înaintat nu mult de acolo58 şi s-a arătat un loc de verdeaţă; printre pomi erau plante ce dădeau o astfel de vedere a locului, şi iarăşi o alergare într-acolo a barbarilor şi o luptă aprigă a picioarelor. Şi apropiindu-ne am descoperit o casă mică şi în ea un tânăr de al cărui curaj şi mărinimie şi barbarii înşişi s-au minunat. Căci nici n-a primit
56 Despre părinţii sinaiţi martirizaţi, cf. Sinaxarion Konstantinoupoleos, p. 389; Martyrologion tou sina, p. 29-32. Cf. şi CHITTY, Desert, p. 170-171; LEWIS, op. cit. şi BECK, Literatur, p. 412-413. Pomenirea lor se prăznuieşte pe 14 ianuarie.
57 Textul a fost editat de NAU (Anastase, p. 87-89). Cf. şi BHG 1318s (3, p. 177).
58 Fragmentul acesta este din Diegema (Povestirea) monahului Nil, cel care a urmărit pe arabii care au dus în robie pe monahul sinait şi pe fiul său Teodul şi povesteşte peripeţiile şi eforturile lui ca să-l elibereze. Cf. Martyrologion tou sina 40, p. 312-314 şi BHG 1301-1307 (2, p. 126).
64
SĂ LE arate mănăstirile ascunse şi să le salveze — chiar dacă arată că ar fi acceptat o atare promisiune [ca să se salveze] —, nici n-a ieşit din casă, şi nici n-a vrut să se dezbrace de haină, zicând că a-i da în vileag pe cei ce au putut să se ascundă e o trădare, iar a se supune celor ce-l violentează e o lipsă de bărbăţie şi de nobleţe. „Căci la asceţi, zicea el, mărinimia nu îngăduie cedarea în faţa fricii, chiar dacă ameninţarea primejdiei pare nu mică. Fiindcă obiceiul se face cale spre lucruri şi mai mari şi dacă se învaţă să ne stăpânească odată frica, ne porunceşte să dispreţuim şi bunuri mai mari şi ne învaţă să trădăm însăşi dreaptacredinţă, atunci când teama de cele grozave găseşte voinţa căzând mai înainte din laşitate. Căci dacă acum este uşor să părăsesc stăpânirea de sine a raţiunii şi voii libere, căinându-mă că în scurt timp voi muri, cum n-aş dezerta în faţa necredinţei mele când mă ameninţă chinurile şi chinuitorii, fiind obişnuit să le prefer lipsa de dureri a interesului? Pentru aceea, dacă sunteţi dezamăgiţi că se întâmplă ceea ce nădăjduiţi, nu vă temeţi să faceţi ceea ce voiţi. Căci nu vă voi arăta locurile unde locuiesc iubitorii de Dumnezeu, deşi le cunosc; nu voi ieşi pe uşă afară cum îmi porunciţi, nici nu voi dezbrăca haina, ca să nu mă vadă cineva gol, cât timp voi avea încă oarecare simţire şi voie liberă, deoarece nici eu până acum nu mi-am văzut cu ochii trupul. După moarte însă, fiind el lipsit de simţire, să-i facă fiecare ce vrea, pentru că nu va mai exista reproşul unei voinţe personale învinse, pătimirea a ceea ce este lipsit de simţire şi nu mai poate să se împotrivească, întrucât raţiunea l-a părăsit, e involuntară. Întrucât ceea ce este neînsufleţit este cu totul fără simţire şi lipsit de pătimire, iar ceea ce este lipsit de pătimire este evident liber de învinuiri în cele pe care le pătimeşte, fiind lipsit de asemenea de puterea de a pătimi sau de a nu pătimi. Aşadar, voi muri înăuntru şi îmbrăcat, cum m-am hotărât, şi nu voi face nimic fără voie, chiar dacă voi fi chinuit ca un rob. În arena în care am luptat să fiu ucis şi mormântul va fi însăşi casa mea, care a primit sudorile ostenelilor mele de atâta timp, iar acum va primi sângele bărbăţiei mele.”
65
Vorbindu-le el cu atâta îndrăzneală, nelegiuiţii n-au mai suportat şi stârniţi de nobleţea cugetului său l-au ucis ca nişte turbaţi cu atâtea lovituri încât i-au sfârtecat trupul. Căci fiecare voind să-şi verse mânia pe el, nu socotea de ajuns lovirea cu cuţitele, ci luând sabia îşi potolea furia cu mână proprie. Acoperindu-l de răni şi lăsându-l mai mult mort decât viu pe acest bărbat cu un suflet atât de mare, au plecat sfădindu-se cu mânie, pentru că trupul pedepsit nu le-a fost de ajuns pentru o pedeapsă încă şi mai mare59.
XXIV
1. A venit unul din fraţi la un bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe el zicând: „Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, căci de multe ori am mâniat pe Dumnezeu.” îi zice lui bătrânul: „Eu, fiule, când mă rog aşa spun: «Doamne, învredniceşte-mă să Te slujesc pe Tine cum l-am slujit pe Satana şi învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine, cum am iubit păcatul.”
2. Iarăşi a zis: „E bine să întindem mâinile în văzduh să-L rugăm pe Dumnezeu ca, la ieşirea din trup, sufletul să treacă netulburat de toţi cei care se străduiesc să-l împiedice în văzduh”60.
XXV
1. Cu puţin timp înainte, unul din părinţi a luat pe ucenicul lui în timpul Sfântului [şi Marelui] Post şi-i zice lui: „în aceste zile să ţinem această vieţuire: să mergem în
59 Fragmentul e reluat şi în EVERGHETINOS (III, 16, p. 314-315). Cf. În general Perigraphe, p. 162.
60 Spaţiul „aerian” sau „din jurul pământului” e considerat locul de vieţuire al puterilor rele. Prin acest loc trece sufletul după ieşirea lui din trup. Cf. Ef2,2; GRIGORIE AL NYSSEI, Marele Cuvânt catehetic 6, PG 45, 28AB; VASILE CEL MARE, Că Dumnezeu nu este autor al relelor 9-10, PG 31, 352A sq; Comentariu la Psalmul 7,2, PG 29, 232CD; îndemn la Sfântul Botez 4, PG 31, 432B; IOAN DAMASCHINUL, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe 2, 4, PG 94, 873C. Textul este cuprins în codicele sinaite 438, 448 şi 65g.
66
pustie61 şi pe oricare din anahoreţi ne va învrednicii Dumnezeu să-l vedem, să luăm de la el binecuvântare”. Cutreierând prin părţile Siddei62, am văzut jos într-o vale adâncă o chilie şi pomi care purtau tot felul de roade, contrar timpului. Coborând deci şi apropiindu-ne, am strigat: „Binecuvântaţi, părinţilor.” Şi ei ne-au răspuns: „Bine aţi venit părinţilor.” Şi odată cu cuvântul au dispărut toate, şi chilia, şi pomii.
2. Întorcându-ne, am urcat pe vârful muntelui de unde am văzut chilia şi, văzând-o, iarăşi am coborât şi apropiindu-ne am spus acelaşi cuvânt şi am auzit acelaşi glas şi de asemenea toate au dispărut. Atunci îi zic fratelui: „Să plecăm, fiule, de aici; cred lui Hristos că întrucât robii lui Dumnezeu ne-au spus: «Bine aţi venit, Hristos ne va învrednicii să mergem la ei în veacul viitor, pentru rugăciunile, mijlocirile, sudorile şi ostenelile lor”63.
XXVI
Unul din părinţi s-a închis pe sine cu câţiva ani în urmă într-o peşteră în timpul Sfântului şi marelui Post de patruzeci de zile. Diavolul însă, cel pururea pizmuitor pe cei ce se nevoiesc, a umplut întreaga peşteră de ploşniţe, de la pământ până la acoperiş, şi apa şi pâinea şi toate cele ale lui, încât nu se mai vedea absolut nici un loc gol în peşteră, nici cât să pui un deget. Răbdând deci cu vitejie ispita, bătrânul a zis: „Şi de ar fi să mor, nu voi ieşi de aici până la sfântul praznic [al Paştelui].”
Deci în cea de-a treia săptămână a Sfântului Post, iată vede de dimineaţă o mulţime de nepovestit de furnici mari
61 în timpul Postului Mare monahii obişnuiau să plece din mănăstirile lor şi să trăiască în pustie pentru o nevoinţă mai mare şi reculegere. Se întorceau în mănăstiri în ajunul Floriilor. Cf. Troparul odei a noua din Vinerea înainte de Florii: „Cei ce v-aţi dus în pustiimi, în munţi şi în peşteri, adunaţi-vă…” şi Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca 15, în Meterikon I, p. 300-301, n. 15.
62 Cf. mai sus p. 58, n. 40.
63 Textul este cuprins în codicele sinait 451. L-a editat NAU (Anastase, p. 73) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
67
venind în peşteră pentru stârpirea ploşniţelor. Şi în tocmai ca într-un război, în şase ore le-au omorât pe toate şi cărându-le le-au scos afară din peşteră. De aceea, bună este răbdarea încercărilor, căci duce negreşit la un sfârşit bun64.
XXVII
1. Există un loc anevoios şi foarte greu accesibil, la şase mile de Sfântul Munte [Sinai], şi care se numeşte Turban, în acest loc şedea un bătrân cu totul minunat şi care avea un ucenic.
2. Venind doi fraţi gemeni, excubitori65 din Constantinopol, s-au lepădat de toate în Muntele cel Sfânt, pe vremea cuviosului părintele nostru Ioan egumenul66. Şi după ce au făcut doi ani de mănăstire, plecând s-au liniştit în Turba, unde şedea marele bătrân cu ucenicul lui şi petrecând ei aici un timp, s-au săvârşit. Luând deci trupurile lor, bătrânul şi ucenicul lui le-au îngropat într-o peşteră. Şi după puţine zile, săvârşindu-se bătrânul, ucenicul lui cinstindu-l cum se cuvine, s-a dus şi a pus trupul lui între cele două trupuri ale excubitorilor. Şi în a treia zi venind să tămâieze pe bătrân, a aflat că excubitorii l-au scos din mijlocul lor şi s-a întristat ucenicul foarte. Şi iarăşi luându-l l-a pus între ei. Şi venind din nou a aflat că iarăşi l-au scos dintre ei. Şi a făcut aceasta de trei ori.
3. Atunci deci s-a aşezat ucenicul plângând şi zicând în sine: „Nu cumva bătrânul avea vreo erezie sau vreun păcat în sufletul lui, căci aceşti începători, iată de trei ori l-au scos din mijlocul lor?” Gândind el acestea cu lacrimi, în noaptea aceea i s-au arătat lui cei doi excubitori zicând: „Crede, omule, bătrânul tău n-a fost eretic, nici nu avea
64 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 76) din codicele Parisinus Gr. 914, 917 şi 1629.
65 „Excubitorii” sau „excubitarii” erau membri ai gărzi imperiale a împăraţilor din Bizanţ. În acest corp (excubit) se înrolau fiii arhonţilor şi oamenilor de încredere ai împăratului. Cuvântul vine de la latinescul excubere (adică „a dormi afară”).
66 Se referă la Ioan Scărarul.
68
vreo vină oarecare, ci este rob desăvârşit al lui Hristos. Dar tu, cum de n-ai înţeles că noi deodată ne-am născut, ne-am luptat pentru împăratul pământesc, am renunţat la toate, am fost îngropaţi şi ne-am înfăţişat la Hristos, iar tu ne-ai separat şi ai pus pe un altul între noi?” Şi văzând şi auzind acestea, fratele s-a încredinţat şi a slăvit pe Dumnezeu67.
XXVIII
1. Aproape de acesta68, a rămas un alt frate care se trăgea din Eilat69. Într-una din zile mergând el în castru70 îi zice fratelui caligraf: „Fă dragoste, frate, şi îngrijeşte de grădină până când am să vin.” îi zice lui fratele: „Crede-mă, frate, pe cât pot am să mă îngrijesc.” Şi plecând fratele acesta îşi zice întru sine: „Nenorocitule, că încă găseşti timp să îngrijeşti de grădină.” Şi stând de seara până dimineaţa la canon, n-a încetat cu lacrimi să cânte şi SĂ se roage, aşijderea şi toată ziua, căci era duminica.
2. Venind deci după aceea fratele la vecinul său, a aflat că aricii71 i-au distrus grădina şi-i zice: „Dumnezeu să te Ierte, frate, fiindcă n-ai îngrijit de grădină.” Acesta însă îi zice: „Dumnezeu ştie, avvo, puterea mea, ce am făcut şi
67 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 62-63) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 1958.
68 E o continuare din cap. II (codicele sinait 659, f. 331), cf. mai Nils p. 44.
69 Eilat (3 Rg 9, 26; 4 Rg 16, 6 ş.a.), vechi oraş în fundul golfului Eilat, aproape de actualul Akaba. Se numeşte de asemenea Ailana (STRABON, Geographia 16, 759), Ailanon, Ilanis sau Elathus (IOSELHUS FLAVIUS) şi Aila sau Ailech în arabă. Arhitectul Mănăstirii Sinai, Ştefan, se trăgea din oraşul acesta, după cum arată o inscripţie care s-a păstrat în biserica mare („catolicon”) şi pe care a editat-o L. GREGOIRE („Sur la date du monastere du Sinaî”, Bulletin de Corespondance Hellenique 31 [1907], p. 327). Cf. şi I. SEVCENKO, „The Early Period of the Sinai Monastery in the Light of Its Inscriptions”, DOP 20 (1966), p. 256 sq şi 262, introducerea lui M. MANUSAKA în lucrarea lui NEKTARIOU (Epitome, p. xxiv, n. 65) şi AMANTOU, Sina, p. 13, n. 3,4,5. Astăzi oraşul se numeşte Eilat sau Ailan.
70 Se referă la cetatea Sfintei Mănăstiri Sinai.
71 Cf. mai jos p. 144, n. 18.
69
cum am păzit, dar ştie Dumnezeu să ne dea roadă mica grădină.” Zice fratele: „S-au pustiit însă, frate, cu totul.” Caligraful însă zice: „Ştiu, dar cred lui Dumnezeu că iarăşi va înflori.” îi zice lui stăpânul grădinii: „Vino s-o udăm.” îi zice lui fratele: „Mergi, ud-o tu acum, eu o voi uda la noapte.” Fiind secetă72, s-a întristat grădinarul. Îi zice deci vecinului său, caligraful: „Crede-mă, frate, dacă nu va ajuta Dumnezeu, nu vom avea apa dorită.” Zice însă acela: „Vai nouă, frate, dacă vor seca izvoarele grădinii, cu adevărat nu vom mai avea nici o scăpare”, dar el vorbea despre lacrimi.
3. Când deci se gătea să moară acel bun nevoitor, a chemat de la Elat pe vecinul lui zicându-i: „Fă dragoste, nimănui să nu-i spui că sunt bolnav, ci stai aici astăzi şi când voi adormi în Domnul, ia trupul meu şi aruncă-l în pustiu ca să-l mănânce fiarele şi păsările, fiindcă mult am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt vrednic să fiu îngropat.” îi zice lui grădinarul din Eilat: „Crede-mă avvo, sufletul meu şovăie să facă lucrul acesta.” I-a răspuns lui bolnavul: „Osânda aceasta să cadă asupra mea, îţi dau cuvântul că dacă mă asculţi şi faci aşa şi eu te voi putea ajuta pe tine.”
4. Şi murind el în ziua aceea, a făcut fratele precum i-a poruncit el şi a aruncat trupul lui gol în pustie, căci locuia la douăzeci de mile de castru, în locul zis Metemer. În ziua a treia i s-a arătat în somn cel plecat la Domnul. Şi-i zice lui: „Dumnezeu să te miluiască pe tine, frate, cum m-a miluit pe mine; crede-mă mare milă mi-a făcut mie Dumnezeu pentru că a rămas trupul meu neîngropat, zicându-mi: «Iată pentru multa ta smerenie am poruncit să fii împreună cu Antonie [cel Mare] şi iată m-am rugat şi pentru tine. Du-te, lasă grădina ta şi îngrijeşte-te de altă grădină, căci în clipa când sufletul meu a ieşit, am văzut că lacrimile mele au stins focul care urma să plece spre mine”73.
72 Cf. mai sus p. 60, n. 46.
73 Textul se află în codicele sinaite 438,449,454, 659 şi 1608.
70
XXIX
Despre doi fraţi de neam mare care s-au întors din război şi s-au făcut monahi.
1. Despre aceşti doi tineri după trup, despre timpul şi unul când au intrat în mănăstire şi s-au făcut monahi, nu avem ce să spunem exact, nici despre patria lor, nici despre neamul lor. Fiindcă aceia, când au tăgăduit rudenia lor trupească ca şi patria lor pământească pentru Dumnezeu şi s-au întors cu tot sufletul lor spre patria cerească, au ascuns şi rudeniile lor şi patria lor, nespunând nimic din ce ţară sunt şi din ce părinţi, cum a făcut Ioan Scărarul, amintit mai înainte, despre a cărui neam şi patrie nu ştim nimic. Însă există un cuvânt vechi care a ajuns de la Părinţi la noi, că aceşti doi tineri erau fraţi după trup şi că au fost în război. Care a fost acest război nu ştim, deoarece după Mahomet au fost dese şi diferite războaie în aceste părţi… şi că ei, întorcându-se din război, au rămas aici şi s-au făcut monahi.
2. Modul şi pricina care i-a îndemnat să rămână aici şi să se facă monahi este, după cum a ajuns cuvântul la noi prin tradiţie, aceasta. Aceştia deci, după ce s-au întors din război, venind la Mănăstire, i-au primit întâi-stătătorul Mănăstirii şi părinţii cu toată dragostea, odihnindu-i pe ei de osteneala drumului şi a războiului. Într-una din zile, întâi-stătătorul i-a luat afară din Mănăstire, în grădiniţa care se afla în faţa porţii, unde este şi cimitirul părinţilor. Era timpul smochinelor. Unul din cei doi a întins mâna să ia o smochină ca să o mănânce, dar întâi-stătătorul i-a zis să nu ia, căci este pedeapsă mare. Dar tânărul, ca om lumesc, s-a mirat zicând: „Care este, părinte, această pedeapsă mare?” A început deci acela să-i explice tânărului rânduiala canonului mănăstirii, că nu au îngăduinţa să mănânce nimic în afară de masă, dar este mare pedeapsă să taie cineva chiar şi o singură poamă, afară de grădinarul care le cultivă.
3. Auzind deci aceasta tinerii au întrebat şi au cercetat întocmai rânduielile şi canoanele mănăstirii. După ce întâistătătorul le-a explicat toate cu de-amănuntul, minunându-se
71
peste măsură, tinerii şi-au străpuns inima lor zicând: „Aceasta este cu adevărat viaţa fericită.” Şi părăsindu-şi patria, neam şi averi şi toate cele din lume au rămas şi s-au făcut asceţi foarte încercaţi.
4. Nu au stat însă în mănăstire, ci au urcat în munte într-o peşteră dintr-un vârf înalt al muntelui, mai jos de vârful sfânt, ca la o milă depărtare spre miazănoapte. Trupurile lor se găsesc astăzi în cimitir, într-un loc separat. Sunt încă îmbrăcate în cămăşile de fier [zale], fiindcă de atunci nu le-au mai aruncat de pe ei74.
XXX
1. Fost-a un monah în muntele Sinai care a dobândit o aşa de mare înfrânare, răbdare şi linişte, încât s-a încuiat pe sine în chilie75 şi o dată pe săptămână gusta hrană, iar aceasta era pâine şi sare.
2. Făcând el mulţi ani această nevoinţă [asceză], mai apoi fiind batjocorit prin descoperiri şi vise diavoleşti, a înclinat spre iudaism şi tăierea-împrejur a trupului. Căci de multe ori arătându-i diavolul în somn vise pe care el le găsea adevărate
74 Ediţia lui NEKTARIOU, Epitome, p. 212-213. A se vedea tot aici introducerea lui M. MANUSAKA, p. XXVIII.
75 Unul din cele mai austere moduri de asceză era mărginirea ascetului la o zidire strâmtă (încuiere, zăvorâre) în care cu mare greutate putea să se mişte. „Zăvorâtul” comunica cu lumea din afară printr-o foarte mică deschizătură (fereastră). Cf. cele ce se spun despre Ioan cel din Liko în lucrarea Istoria monahilor 1, 4-5, p. 10: „… având deja al patruzecilea an într-o peşteră, el fiind de nouăzeci de ani şi neieşind niciodată… Dar nici un bărbat n-a putut intra la el: căci binecuvânta numai printr-o fereastră…”. Există şi monahii care au adoptat acest mod de asceză, ca Eudoxia (Cf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Epistola 31, PG 91, 625B) şi altele (Cf. Meterikon I, Diegesis, Anonime IX, XVIII, Marana şi Kira). În general despre „zăvorâţi”, cf. IOAN MOSHOS, Limonariul 45, 69, 70, PG 87, 2900BC, 2921B, 2924A; PALADIU, Lavsaicon 35, p. 100; TEOFAN, Cronografia 6257, PG 108, 880B; Apophthegmata, PG 65,120B. Cf. şi I. PENA, P. CASTELLANA, R. FERNANDEZ, Les redus syriens. Recherches sur les anciennes formes de la vie solitaire en Syrie, Ierusalim, 1980. Mai jos se vorbeşte de doi sinaiţi supranumiţi „zăvorâţi”: Epifanie şi Isihie.
72
şi fiind încredinţat din ele că a ajuns la starea unui cunoscător mai dinainte a lucrurilor, i-a arătat lui tot poporul martirilor, apostolilor şi al tuturor creştinilor întunecat şi plin de toată ruşinea şi, dimpotrivă, pe Moise şi pe profeţi şi poporul urât al lui Dumnezeu al iudeilor scânteind într-o lumină strălucitoare şi trăind în bucurie şi veselie.
3. Văzând acestea nenorocitul şi nedeosebind în sine însuşi că ceea ce i s-a arătat lui în vise sunt năluciri diavoleşti, îndată s-a sculat şi a părăsit Muntele Sfânt [Sinai], s-a dus în Palestina la Noara76 şi Liviada77, care erau fortăreţele iudeilor, şi povestindu-le lor nălucirile care i s-au arătat, s-a tăiat împrejur, s-a iudaizat şi-a luat femeie şi învăţa pe iudei împotriva creştinilor.
4. Pe acesta l-am văzut şi eu şi mulţi alţi monahi. Dar n-au trecut nici trei ani şi şi-a dat sufletul cu o moarte rea. Căci căzând el după atâţia ani şi ajungând să fie mâncat de viermi [cf. FA 12, 23], aşa şi-a dat sufletul. Pe acesta văzându-l eu şi unii monahi evlavioşi mult ne-am întristat. Căci era o privelişte de milă: un bărbat cu totul alb îmbătrânit în asceză şi osteneli, ajuns să joace cu femei, să guste cărnuri iudaice întinate, să spună cuvinte obscene, să blasfemieze şi să batjocorească pe Sfântul Duh, şi iudeii cei fără de lege numindu-l al doilea Avraam.
5. Cu adevărat a spus Domnul: „Privegheaţi că nu ştiţi ceasul în care vine furul” [Mt 24, 42] şi adaugă: „Aceasta să ştiţi că de-ar ştii stăpânul casei în ce ceas vine furul, ar priveghea şi nu ar lăsa să spargă casa lui” [Mt 24, 43; Lc 12, 3978.
76 Noara se află în zona Ierihonului şi mai precis în apropierea Mănăstirii Hozeva, de care o despart circa 3 km. Cf. CHITTY, Desert, p. 154.
77 Oraş din Palestina în Perea, vizavi de Ierihon. În Vechiul Testament e amintit ca Betaran (Nm 32, 36) sau Betaram (Ios 13, 27). În timpul romanilor s-a numit Livia (în cinstea Liviei, soţia lui Augustus) sau Iulia.
78 Textul (BHG 1448s, vol. 3, p. 205) se află în codicele Marcianus Gr. VII, 38 (1385), f. 313 şi în lucrarea monahului ANTIOH, Pandekte, cuv. 84, Despre vise, PG 89,1689D-1692C.
73
XXXI
1. M-am dus în două mănăstiri ale fericitului Antonie [cel Mare]79, care şi astăzi sunt locuite de ucenicii lui. Am ajuns în locul în care petrecuse preafericitul Pavel80, cel dintâi pustnic [eremit]. Am văzut Marea Roşie. Am urcat pe o coastă a Muntelui Sinai al cărui cel mai înalt vârf81 aproape atinge cerul şi nu e cu putinţă să ajungă cineva la el.
2. În locurile lui retrase se spunea că este un anahoret pe care, deşi am căutat mult, nu l-am putut vedea şi care, retrăgându-se cu cincizeci de ani înainte din legăturile omeneşti, nu mai folosea nici o haină, fiind acoperit de părul trupului său şi necunoscând prin dar dumnezeiesc goliciunea sa82. De fiecare dată când monahii voiau să meargă la el, căutând laturi departe de drum, evita întâlnirile cu oamenii. Se spunea că numai unuia singur i s-a îngăduit să-l vadă în urmă cu cinci ani şi cred că s-a învrednicit să dobândească aceasta pentru o credinţă puternică. Acestuia i-a răspuns, atunci când a fost întrebat în
79 Despre Muntele Sfântului Antonie, cf. mai jos Sisoe I, p. 221, n. 1; Sisoe 1,7,15,18, 24 şi 27; Martirie, p. 156, n. 2; CHITTY, Desert, p. 6, 9,16, 20,28,34,36,38, 68,71,169.
80 Despre Cuviosul Pavel Tebaitul, primul eremit şi lucrările hagiologice care se referă la el, cf. BHG 1466-1470, vol. 2, p. 183-184; NA 14663-146801, p. 171. Pomenirea lui se prăznuieşte la 5 şi 15 ianuarie şi la 29 octombrie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 372, 393-394 Şi 177).
81 Vârful cel mai înalt este al Muntelui Sfânta Ecaterina (2642 m) urmat de Vârful Sfânt (2285 m). Cf. mai sus p. 45, n. 8.
82 Vieţuitorii goi [gymnites] se numără împreună cu cei ce vieţuiau în aer liber, stiliţii, păscătorii, dendriţii ş.a., între formele extreme ale ascetismului anahoretic (cf. mai sus p. 31, n. 3). Dintre vieţuitorii goi, este mai cunoscut Cuviosul Onufrie. Pentru descrierea impresionantă a înfăţişării lui, cf. FILOTEI KOKKINOS, „Logos eis hosion Onouphrion 41” [Cuvânt la Cuviosul Onufrie 41], EEThSPTh [Anuarul ştiinţific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic] 27 (1982), p. 403, editat de D.G. Tsamis. Un alt cunoscut vieţuitor gol a fost monahul egiptean Serafim Sidonitul (cf. Meterikon I, p. 98 sq). Cf. şi Philotheos historia 26,12, p. 184.
74
multe convorbiri de ce evită cu atâta străşnicie oamenii, că acela care este cercetat de oameni nu poate fi cercetat de îngeri. De unde nu pe nedrept s-a răspândit faima primită de opinia multora că acel Sfânt este vizitat de îngeri83.
83 Textul este un fragment din lucrarea lui SULPICIUS SEVER, Dialoguri, PG 20,149D-195B.
75
Areta
Era un frate faranit1 cu numele Areta care era puţin mai nepăsător în viaţa monahală. Când era să moară, s-au aşezat în jurul lui unii din părinţi. Şi văzându-l pe el bătrânul plecând cu veselie şi bucurie din trup şi vrând să-i zidească pe fraţi, îi zice: „Frate, crede-mă, toţi ştim că nu ai fost foarte râvnitor în nevoinţă [asceză], şi cum te duci de aici cu atâta înflăcărare?” Şi-i zice lui fratele: „Crede-mă, părinte, adevăr ai grăit; însă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat vreun om, ci îndată în aceeaşi zi mă împăcam cu el. Şi aş vrea să-I spun lui Dumnezeu: «Tu ai zis, Stăpâne: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi [Lc 6, 37; cf. şi Mt 7,1] şi,iertaţi şi vi se va ierta vouă [cf. Mt 6,12 şi 14; Mc 11, 25; Lc 11, 4].” Şi zidindu-se toţi, i-au zis bătrânului: „Pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit”2.
1 Despre oraşul Faran, cf. mai sus p. 61, n. 51.
2 Textul este cuprins în codicele sinaite 438,448 şi 659.
76
Galaction şi Epistimi1
1. Deci, după ce şi-au împărţit averile şi s-au întâlnit unii cu alţii, iar dintre toţi cei ce se îngrijeau de averile pe care le aveau poruncind doar unui oarecare Eftolmiu să-i urmeze, au ieşit din casă, având de gând să ducă viaţa celor singuratici. După zece zile întregi de mers, au ajuns la un munte numit de cei care-l locuiau Puplin şi care se afla aproape de muntele Sinai. Aici întâlnind doisprezece monahi care duceau o viaţă ascetică, le-au expus scopul lor şi le-au cerut să fie primiţi şi să fie înscrişi în registrul lor, ceea ce s-a şi făcut după câteva zile. Galaction s-a numărat împreună cu ceata acelor bărbaţi, iar Epistimi a fost trimisă de el la una din mănăstirile îndepărtate în care se nevoiau patru fecioare.
2. Alegând deci Galaction această vieţuire, pe ce cale care poate să înveţe măsura n-a mers? Pe care dintre simţuri nu le-a educat punându-le tuturor limite şi măsuri şi făcându-le să se supună raţiunii celei cumpătate [înfrânate]?
1 Cuviosul martir Galaction şi soţia lui Epistimi se trăgeau din Emesa Siriei. După căsătorie au convenit să îmbrăţişeze viaţa monahală şi au plecat în pustiul Sinaiului. Au fost prinşi în timpul prigoanei lui Decius şi martirizaţi. Pomenirea lor se prăznuieşte pe 5 noiembrie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 193-195). Despre viaţa lor, cf. BHG 665-666 (1, p. 210-211). Despre Muntele Sfintei Epistimi în Sinai, cf. NEKTARIOU, Epitome, p. 173-174: „Spre răsărit de mănăstire este un alt munte, al Sfintei Epistimi. Pe el s-au nevoit martirii Galaction şi Epistimi. Despre muntele acesta viaţa acestor sfinţi spune că era acolo o veche mănăstire, de femei; şi acum se văd chiliile dărâmate…”, şi op. cit., p. 207. Cf. şi ECKENSTEIN, op. cit., p. 98.
77
Atât de mult s-a îngrijit de post, că timp de doi ani a mâncat pâine numai o dată pe săptămână şi din aceasta foarte puţin, cât să se poată menţine în viaţă. Împreună cu nemâncarea se nevoia şi cu privegherea şi cu grija neîncetată de rugăciune. Atât se îngrijea de înfrânare, încât de când s-a înscris în viaţa de monah n-a mai suferit nici măcar să vadă o femeie. Dovada sigură de aceasta e că doi monahi, având o mamă care nu era numai virtuoasă dar care trăia deja departe de lume şi îmbătrânise în viaţa ascetică, i-au cerut să o vadă să le împărtăşească binecuvântările materne, iar el n-a primit.
3. Astfel fiind şi mergând drept înainte spre toată virtutea, nu i-a fost pe plac celui rău care, ascunzându-se sub împăratul care avea atunci puterea, l-a stârnit împotriva tuturor creştinilor şi l-a împins să pregătească o prigoană deschisă împotriva lor. Şi s-a pornit cu toată violenţa asupra lor, pe unii pedepsindu-i el însuşi, iar pe alţii prin locotenenţii săi care erau la fel cu el. Venind însă la el cei care râvneau să se folosească de împrejurări, i-au spus că cei care locuiesc sus pe muntele Sinai nu aduc cinstire zeilor, ci cinstesc numai un singur Dumnezeu răstignit şi tot cultul îl aduc Lui. Deci acela, ca lovit de orbire de acest cuvânt, a poruncit odată ca o falangă de soldaţi să cucerească repede muntele şi să-i aducă legaţi pe toţi creştinii care locuiesc acest munte. Pe când cei trimişi în acel loc erau pe cale să-i prindă pe bărbaţii dumnezeieşti, Epistimi — care ducea în sihăstria amintită o viaţă ascetică — pe la mijlocul nopţii a văzut un vis. I se părea că mergea împreună cu Galaction într-un templu unde capetele lor au fost împodobite cu cununi de către împărat. Dimineaţa împărtăşind economului mănăstirii cele ce a văzut în vis, a fost învăţată limpede ce înseamnă visul: templul este împărăţia cerurilor, împăratul este Cel care singur şi cu adevărat şi după fire împărăţeşte, iar cununile arată că vor merge acum la lupte martirice şi că vor fi chiar fără meşteşuguri mai puternici decât potrivnicii lor.
4. Îndeplinind porunca dată lor, soldaţii au ajuns însă abia după ce toţi au fugit şi au găsit numai doi dintre monahi,
78
dintre care unul era Galaction. Deci, fiindcă acesta a fost luat şi dus de ei, aflând aceasta Epistimi s-a aşezat într-un loc mai îndepărtat al muntelui de unde putea să vadă. Şi a văzut cu ochii ei lucruri care nu e cu putinţă să fie primite nici măcar cu auzul: pe Galaction dus legat şi pe care îl aşteptau încercări grele. Atunci căzând la pământ, mult s-a rugat de diaconiţă s-o lase să fie dusă la Galaction şi dacă i s-ar îngădui, să fie aruncată în aceleaşi lanţuri. Şi dacă el trebuie să-şi dea viaţa, atunci şi ea se va supune la aceeaşi moarte. Fiindcă acesta este un lucru asupra căruia au căzut ei la învoială de mult, şi anume să nu se deosebească niciodată întreolaltă în opinie şi dispoziţie. E groaznic deci ca atunci când o cere timpul ea să arate că a uitat de cele convenite. La început diaconiţa a încercat în cuvinte s-o abată de la pornirea ei, dar cum n-a putut s-o convingă, a lăsat-o să facă ce voia.
5. Şi-a luat deci rămas-bun cu bucurie pentru ultima oară de la cele cu care a stat împreună şi s-a ţinut pe urmele lui Galaction. Şi când s-a apropiat, a strigat cât a putut: „Domnul meu şi călăuzitorul mântuirii mele, nu mă părăsi pe mine, soţia ta, nu uita de cele ce am căzut la învoială întreolaltă.” Auzind acestea slujitorii sălbatici ai necredinţei s-au întors din drum şi prinzând-o au aruncat-o în lanţuri, fără să zică nimic, dispreţuind să-i pună măcar o singură întrebare. În această situaţie Galaction nu înceta cu îndemnurile şi chiar mergând pe jos şi în lanţuri, o sfătuia cele ce se cuvin: „Să nu te amăgească vrăjmaşii femeie, şi să te îndemne la necredinţă, înfricoşându-te fie prin ameninţări, fie cu plăcerile lumii.” în timp ce zicea acestea, a sosit cineva foarte grăbit, şi arătând la faţă foarte tulburat, zicând că cercetarea sfinţilor se va face a doua zi, aşa a hotărât prefectul. A doua zi deci, judecătorul a poruncit să fie aduşi la locul obişnuit de judecăţi.
6. Aducându-i în mare grabă, prefectul nu i-a întrebat îndată ce s-a întâmplat, de ce au fost aduşi, nimic din cele obişnuite, n-a folosit cuvinte linguşitoare ca să-i convingă, ci privind cu ură şi ameninţător la Galaction, şi-a ridicat glasul plin de mânie: „Cine este acesta cu chip gânditor şi
79
sumbru şi care-i necinsteşte pe zeii noştri, aducând cinstire altuia?” Galaction însă, netemându-se şi nici schimbându-şi starea obişnuită, a zis: „Duc viaţă de monah şi de la Hristos am numele şi mă numesc creştin, Căruia îi dau cinstire din tot cugetul.” Cum sfântul s-a lansat cu şi mai mult sarcasm împotriva lui şi a ironizat zeii lui numind de asemenea lipsiţi de minte pe cei ce cinstesc cele neînsufleţite, blestematul a poruncit să fie legat cu mâinile la spate şi să fie bătut fără milă cu vine de bou. Văzându-l astfel biciuit şi suferind negrăit în suflet, Epistimi a strigat: „Vai, suflete care nu te saturi să pedepseşti! De ce întinzi atâta bătaie asupra acestor membre atât de tinere şi aproape mistuite de multele nevoinţe ale ascezei? Cum n-a paralizat încă mâna slujitorilor cu bătăile?” La acestea, prefectul s-a aprins şi mai mult de mânie: „Pe această neruşinată şi îndrăzneaţă, dezbrăcaţi-o de haine până la cămaşă şi pedepsiţi-o tare în bătăi, ca să înveţe să vorbească cu fereală şi să nu mai fie atât de arogantă cu superiorii.”
7. Porunca aceasta executându-se în mare grabă şi pedeapsa întinzându-se îndelung în toată suportarea acestor grozăvii, martira a rezistat în mod suprafiresc. Nu a încetat o clipă să strice judecătorului reproşându-i fapta aceasta lipsită de cuviinţă, căci nu numai că a suportat să fie dezgolită firea care trebuie să rămână nevăzută, dar a şi poruncit să fie pedepsită înaintea multora. „De aceea zicea, te aştept la judecata de dincolo. Dar şi aici nu peste mult te va ajunge dreapta judecată a lui Dumnezeu.” Cum a zis acestea, îndată s-a pronunţat sentinţa şi toţi din jurul prefectului maltratându-i, le-au scos ochii. Dar aceasta s-a făcut sfintei prilej de slavă, iar celor ce pedepseau prilej de mântuire. Pentru că scoaterea ochilor lor a fost ca să se risipească norul sufletului lor şi să strălucească în ei lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. De aceea au mărturisit şi ei credinţa în Hristos şi odată cu lumina sufletului au primit şi lumina ochilor trupului lor; şi erau bărbaţi, nu doi sau trei ci, număraţi, cincizeci şi trei.
8. Cu toate acestea, chiar şi după ce s-a întâmplat aceasta, prefectul cu mintea încă orbită, pentru că răutatea îl
80
însemnase până în adânc, a poruncit să se ascută trestii la vârf şi să se vâre în unghiile sfinţilor. Şi această poruncă s-a executat foarte repede. Sfinţii însă au arătat şi mai multă răbdare în suferinţele lor, mărturisindu-şi bucuria Celui pentru care şi îndurau acestea şi dispreţuind cinstirea zeilor cu nume mincinos. Judecătorul deci a poruncit să li se taie mâinile şi picioarele şi încă şi limba, sufletul lui, care se hrănea cu sânge, având o plăcere deosebită în chinuirea oamenilor de un neam cu el. Ceea ce s-a făcut repede. Deoarece martirii continuau să rămână statornici în convingerile lor, acel înfricoşător judecător şi foarte crud pedepsitor a luat ultima hotărâre în privinţa martirilor, poruncind să fie supuşi la moarte prin sabie. Deci au plecat ei din această lume tăindu-li-se sfintele lor capete pe 5 noiembrie, iar cinstitele lor trupuri punându-le într-o raclă cinstită, Eftolmie, cel amintit mai înainte şi căruia martirul îi poruncise să-i urmeze, care le-a pregătit ca să le aducă pentru cinstire şi altora spre slava Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, lui Dumnezeu Unul în Treime, Căruia se cuvine toată cinstea, mărirea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin2.
2 Textul este un extras din lucrarea lui SIMEON METAFRASTUL, Viaţa, vieţuirea şi martiriul sfinţilor martiri Galaction şi Epistimi, PG 116, 101D-108D şi Martyrologion tou sina, p. 160-178. O prelucrare rezumativă a vieţii se află în lucrarea lui NEKTARIOU, Epitome, p. 206-207.
81
Gheorghe Arselaitul
I
1. În Lavra mai înainte pomenită a lui Arselau1, a fost şi avva Gheorghe supranumit Arselaitul, care avea o mare faimă în pustia noastră şi despre care mulţi ne-au povestit multe şi mari minuni, dintre care voi încerca şi eu să spun câteva pe scurt.
2. Când barbarii au pus stăpânire pe drumul2 Palestinei, undelemnul a devenit foarte rar în Muntele cel Sfânt [Sinai]. A coborât deci egumenul în Lavra lui Arselau şi l-a rugat pe omul lui Dumnezeu, Gheorghe, să vină în Muntele cel Sfânt. Neputând să nu asculte de egumen, a plecat împreună cu el. Şi egumenul l-a dus într-un depozit de ulei şi l-a rugat să facă rugăciuni pentru butoaiele care nu aveau ulei deloc, şi zice către egumen avva Gheorghe glumind: „Să ne rugăm, părinte, pentru un butoi, fiindcă dacă
1 Lavra lui Arselau exista în valea care se numeşte azi Rahman sau Rahaman. „E departe de mănăstire cale de o jumătate de zi…”, NEKTARIOU, Epitome, p. 200. Cf. şi Hiera Mone Sina, Ekd. LM. sina, Atena, 1985, p. 35.
2 Pasajul acesta se leagă temporal de răscoala sarazinilor puţin înainte sau după cucerirea Palestinei de perşi (614-618). Există două drumuri care unesc Sinaiul cu Palestina. Cel apusean, de la Faran ajunge la Klysma. De acolo se continuă de-a lungul ţărmului şi se trece pe la Pelusa, Rinokorura, Gaza, Ascalon, cu capătul la Ierusalim. Drumul răsăritean duce de la Sinai la Eilat şi de acolo la Ierusalim. În textul nostru e subînţeles mai mult drumul răsăritean, care era şi mai scurt. Generalităţi în studiul lui MAYERSON, „Routes”, „Attacks”, p. 191.
82
ne-am ruga pentru toate am înota de atât ulei.” Făcând deci rugăciune pentru un butoi, îndată uleiul a ţâşnit ca dintr-un izvor şi a zis bătrânul către cei ce slujeau: „Scoateţi şi puneţi în celelalte butoaie.” Şi umplându-se toate, primul butoi continua să izvorască, cum se întâmplase în vechime pe vremea lui Elisei [4Rg 4,1-7]. Egumenul a vrut atunci să numească butoiul cu numele avvei Gheorghe, dar bătrânul îi zice: „Dacă faci una ca asta opresc untdelemnul.”
3. De aceea l-a numit al Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, şi cum butoiul a rămas şi s-a păstrat până acum3, deasupra lui atârnă o candelă nestinsă în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu4.
II
1. Peste acest drept Gheorghe au dat o dată opt sarazini5 săraci şi neavând el nimic din veacul acesta să le dea decât o capră sălbatică care mânca ce era crud şi care în sălbăticia ei putea să ucidă şi o cămilă, şi văzându-i pe ei groaznic de înfometaţi, îi zice unuia din ei: „Ia arcul, treci muntele acesta şi vei găsi o turmă de capre negre şi ţinteşte una din ele, pe care o vrei, şi nu încerca să mai ţinteşti alta.”
2. Mergând deci sarazinul cum i-a spus bătrânul şi trăgând cu arcul într-una şi junghiind-o, a încercat să mai tragă în alta şi îndată i s-a rupt arcul lui. Venind şi aducând carnea, acesta a povestit tovarăşilor lui ceea ce i se întâmplase6.
3 Cf. NEKTARIOU, Epitome, p. 199-200.
4 Textul este cuprins în codicele sinaite 451, 1608 şi ierusalimitean 87 (secolul XVII), f. 111. L-a editat NAU (Anastase, p. 65-66) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 917. Cf. şi NEKTARIOU, Epitome, p. 199-200.
5 Scriitorii bizantini folosesc fără nici o distincţie acest nume pentru a indica în general pe arabi şi în special triburile din nord-vestul Arabiei şi pe piraţii musulmani ai Mediteranei din Evul Mediu.
6 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 66) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
83
III
Acest de trei ori fericit l-a sculat şi pe ucenicul său muşcat de o viperă şi care trăgea să moară, însemnându-l cu semnul crucii, şi ţinând vipera cu mâinile lui ca pe o lăcustă, a rupt-o, iar ucenicului i-a poruncit să nu spună nimănui până la sfârşitul vieţii lui7.
IV
1. E necesar să povestim cum până şi moartea acestui părinte a fost mai degrabă o trecere prin moarte la viaţa veşnică. Căci fiind bolnav în peştera lui şi întins pe o rogojină, a trimis pe un sarazin la Eliat ca să cheme pe cineva drag lui şi să-i spună lui: „Vino să mă îmbrăţişezi înainte de apleca la Domnul.” Iar distanţa era de două sute de mile.
2. Deci după douăsprezece zile zice bătrânul întins pe rogojină ucenicului său: „Grăbeşte-te şi aprinde cărbuni, căci iată au sosit fraţii.” Şi cum a aprins fratele tămâierul, iată au intrat în peşteră sarazinul şi cel drag bătrânului din Eliat şi după ce s-a rugat, şi l-a îmbrăţişat şi s-a cuminecat cu Sfintele Taine, întinzându-se pe pat bătrânul a plecat la Domnul8.
7 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi l-a editat NAU (Anastase, p. 66-67) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
8 Textul este cuprins în codicele sinaite 451 şi 1608. L-a editat NAU (Anas tase, p. 67) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
84
Gheorghe Bizantinul
1. Se spunea despre avva Gheorghe din Bizanţ şi ucenicul lui Gheorghe că „au rămas într-o insulă1 din Marea Roşie, dar, pentru că insula era lipsită de apă, şi-au făcut o plută cu care să aducă apă. Odată au legat-o de o piatră, dar noaptea a fost furtună mare şi, rupându-se frânghia, a dispărut pluta şi a rămas sfântul bătrân cu ucenicul său fără putinţă de a-şi mai procura apă de undeva.
2. După opt luni au venit monahii din Raith şi i-au găsit pe ambii săvârşiţi. Şi au găsit scris pe carapacea unei broaşte aşa: «Fratele Gheorghe timp de douăzeci şi opt de zile nebând apă s-a săvârşit, iar eu n-am băut apă treizeci şi şapte de zile şi luându-i, i-au îngropat în Raith”2.
1 Probabil insulele din sud-vestul Raithului sau insulele Tiran la Intrarea în Golful Eilat.
2 Textul este cuprins în codicele sinaite 451,449,1608 şi în lucrarea lui IOAN MOSHOS, Limonariul în traducere latinească (121, PG 65, 2984C).
85
Gheorghe Gademetul
1. Ne-a povestit avva Gheorghe Gademetul, un bătrân cuvios care era dintre părinţii cei mai vechi ai Muntelui cel Sfânt, că, pe când era tânăr, s-a întâmplat că „a venit aici, zicea, un frate să se facă monah. N-a descoperit nimănui nici ţara, nici numele lui şi a dobândit atâta evlavie şi atâta tăcere că, dacă nu era nevoie, nu grăia repede cu nici un om, nici puţine, nici multe. Stăruind în slujirea lui, pe la mijlocul anului al doilea a plecat îndată la Domnul. Şi îngropându-l în cimitirul părinţilor, după o zi s-a săvârşit un altul din părinţi şi deschizând mormântul ca să-l îngropăm, n-am găsit trupul fratelui îngropat mai înainte, fiind el strămutat de Dumnezeu în pământul celor vii.
2. După toate acestea, zicea, am cercetat cu grijă, fiindcă unii afirmau că el a fost fiul împăratului Mauriciu1, pe care l-a scăpat doica lui, când tiranul Focas a măcelărit în hipodrom2 pe fiii lui Mauriciu şi care în tulburarea aceea mare a putut să ascundă şi să schimbe copilul şi să-şi dea propriul ei fiu spre junghiere în locul fiului împărătesc. Când s-a făcut mare, doica i-a povestit lui faptul şi din această
1 Mauricius (582-602) a avut şase fii şi trei fete. Din dispoziţia lui Focas, general răzvrătit, au fost executaţi în 22 noiembrie 602 Mauricius şi fiii lui, iar puţin mai târziu şi împărăteasa Constantina. Fiul mai mic al lor se presupune că a scăpat de măcel şi s-a făcut monah în Sinai, numindu-se Iustinian.
2 Focas a rămas cunoscut pentru sălbăticia lui. A domnit din 603 până în 610, când l-a răsturnat Heraclie (610-641).
86
cauză, zicea, a preferat să se aducă pe sine lui Dumnezeu preţ de răscumpărare [cf. Mt 20, 28 şi Mc 10, 45] pentru cel care a fost înjunghiat în locul lui”3.
3 Textul se află în codicele sinait 451 şi l-a editat NAU (Anastase, p. 77) din codicele Parisinus Gr. 914, 917 şi 1903. Cf. SOFRONIE AL IERUSALIMULUI, Anakreonteia 21, Pentru părintele Mina, economul mănăstirii Enatou a Alexandriei, care a calomniat pe Focas că a primit pe Teodosie fiul lui Mauriciu, PG 87, 3824B-3829B.
87
Gheorghe Dram
Numitul Gheorghe Dram era un bun creştin şi rob al unui sarazin, ne-a povestit el însuşi nouă că „odată păscând cămilele în pustia Belem, am întâlnit un bătrân mai în vârstă şezând şi ţinând un mic coşuleţ şi i-am zis: «Binecuvântează, părinte!, el însă nu a spus nici un cuvânt, ci cu mâna lui dreaptă m-a însemnat [cu semnul sfintei cruci]. După ce am făcut patru sau cinci paşi, m-am gândit zicându-mi în mine însumi: «Cred că n-am să plec dacă nu voi ţine picioarele bătrânului, să facă rugăciune pentru mine, ca Dumnezeu să mă slobozească din această nevoie. Şi întorcându-mă şi uitându-mă mult de jur-împrejur şi cercetând, nu l-am mai văzut, deşi locul era curat şi fără arbori pe el”1.
1 Textul se află în codicele sinait 451 şi l-a editat NAU (Anastase, p. 75-76) din codicele Parisinus Gr. 914, 917 şi 1903.
88
Gheorghe, egumenul Sinaiului (a)
1. Ne-a povestit amma Damiani, sihastra, mama avvei Athinoghen, episcop al Petrei1, spunând: „Era un egumen în Muntele Sfânt al Sinaiului, cu numele Gheorghe, un foarte mare ascet. Acestui mare ascet, în Sâmbăta Mare, pe când şedea el în chilia lui i-a venit o dorinţă: «Să merg, zicea el, să fac Sfânta înviere în Sfânta Cetate [a Ierusalimului] şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine în sfânta biserică a învierii2 lui Hristos Dumnezeul nostru. Toată ziua deci a rămas bătrânul frământându-se cu aceste gânduri şi rugându-se. Când se făcu seară, a venit ucenicul lui zicându-i: «Porunceşte părinte pentru canon. Iar bătrânul i-a răspuns: «Du-te şi la vremea Sfintei împărtăşanii vino la mine ca să merg şi eu. A rămas deci bătrânul în chilie.
2. Deci, când a sosit vremea sfintei cuminecări în biserica sfintei învieri, bătrânul s-a aflat aproape de fericitul episcop Petru3 care i-a dat Sfânta Cuminecătură împreună
1 Oraşul Petra era capitala Idumeei şi mai târziu a Nabateei în nord-vestul Arabiei. A fost întemeiat în secolul VI î.Hr. şi se găsea în valea dintre Marea Moartă şi Golful Akaba. Prin ea treceau drumurile comerciale spre Gaza, Golful Persic, Siria şi Sinai. A fost scaun episcopal. Cf. F. ALBRIGHT, The Archeology of Palestine, Baltimore, 1960, p. 160-165 şi J. DEVENNY, „Archdiocese of Petra and Philadelphia”, NCE11, p. 238.
2 E vorba de Biserica învierii în Ierusalim.
3 Patriarhul Petru al Ierusalimului (524-552) i-a succedat lui Ioan al Ierusalimului. Petru a combătut pe monahii origenişti din Palestina şi a susţinut pe Teodor al Mopsuestiei. Cf. F. DIEKAMP, Die origenistischen Streitigkeiten, Munster, 1898; DUCHESNE, op. cit., p. 6,169 sq şi 206 sq şi PAPADOPOULOU, Hierosolyma, p. 210 sq.
89
cu preoţii. Văzându-l4, patriarhul îi zice lui Mina, sincelul său: «Când a venit avva sinaitul? A răspuns sincelul: «Cu rugăciunile voastre, stăpâne, nu l-am văzut decât numai acum. Atunci patriarhul îi zice sincelului: «Spune-i să nu plece, căci vreau să ia masa împreună cu mine. Iar sincelul mergând a spus bătrânului, iar acesta a zis: «Facă-se voia lui Dumnezeu. Deci, după ce bătrânul a părăsit Liturghia şi după ce s-a închinat la Sfântul Mormânt, s-a aflat iarăşi în chilia sa. Şi iată că ucenicul lui bate la uşă şi-i zice: «Porunceşte, părinte! Vino să te împărtăşeşti. Iar bătrânul mergând în biserică cu ucenicul lui, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine.
3. Arhiepiscopul Petru însă, întristat că nu l-a ascultat, trimite după praznic scrisori către bătrân, către episcopul Faranului, avva Fotie5, şi către părinţii din Sinai ca să-l aducă la sine6. Deci, cum a sosit cel ce a adus scrisorile şi le-a predat, bătrânul a trimis cu scrisoare la patriarh, trei preoţi, pe avva Ştefan Capadocianul cel Mare7, pe avva Zosim, de care am pomenit8, şi pe avva Dulcetius Romanul. Bătrânul se apăra în scris zicând: «Să nu-mi fie mie, preasfinte părinte, că am dispreţuit pe Sfântul vostru trimis, şi a scris şi aceasta «să ştie Fericirea Voastră că după şase luni avem să întâlnim împreună pe Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, acolo mă voi închina şi Vouă.
4. Plecând preoţii au predat scrisorile patriarhului. I-au spus deci că: «Bătrânul are mulţi ani de când n-a mai ieşit în Palestina. Şi i-au arătat şi scrisorile episcopului Faranului care le confirma că de şaptezeci de ani bătrânul n-a
4 Prezenţa minunată a lui Gheorghe în Ierusalim trebuie să fi avut loc în 551 sau 552 d.Hr.
5 Cf. CHITTY, Desert, p. 169; art. lui NAU, ROC14 (1909), p. 218 sq şi GREGORIADOU, SINA, p. 155-157.
6 Se pare că încă din epoca aceasta Faranul şi Sinaiul erau supuse bisericeşte Patriarhiei Ierusalimului.
7 Cf. mai jos Ştefan Capadocianul.
8 Despre monahul sinait Zosim, cf. mai jos Zosim.
90
ieşit din Muntele cel Sfânt al Sinaiului. Dar şi dumnezeiescul şi blândul Petru avea martori pe episcopii şi preoţii care erau acolo şi care spuneau: «Noi l-am văzut pe bătrân şi toţi i-am dat sărutare sfântă. Deci, după ce s-au împlinit şase luni, s-a săvârşit şi bătrânul şi patriarhul, după prezicerea bătrânului”9.
9 Textul se află în lucrarea lui IOAN MOSHOS, Limonariul (127, PG 87, 2988C-2989C) şi în codicele sinait 451.
91
Gheorghe, egumenul Sinaiului (b)
1. Pe când era să meargă la Domnul, noul nostru Moise,1 preacuviosul Ioan2 egumenul [Scărarul], s-a înfăţişat la el plângând avva Gheorghe, care era însuşi fratele lui, zicându-i: „Iată, mă laşi şi pleci? Eu mă rugam ca tu să mă petreci pe mine — căci eu nu sunt în stare să păstoresc fără tine frăţia, domnul meu — şi eu să te petrec pe tine?”
2. Îi zice lui avva Ioan: „Nu te necăji, nici nu-ţi fă griji. Căci dacă eu găsesc îndrăzneală la Dumnezeu, nu te voi lăsa să rămâi în urma mea nici măcar un an.” Ceea ce s-a şi petrecut, căci în zece zile a plecat şi el la Domnul3.
1 Cf. mai sus p. 38, n. 6.
2 Nau în ediţia acestui text are suprascrierea: „… a lui Ioan Savaitul egumenul…”. Însă adaosul „Savaitul” este o greşeală şi nu există nici în codicele sinait 451, nici în ediţia lui Migne (PG 88, 609A). Despre problemele care s-au creat din acest adaos, cf. CHITTY, Desert, p. 178, n. 36.
3 Textul e editat din codicele sinait 451, f. 416V. L-a editat de asemenea NAU (Anastase, p. 79) din codicele Parisinus Gr. 917 şi 1629. Se află de asemenea în PG 88, 609AB, care înainte de text notează următoarele: „Trebuie ştiut că Ioan Scărarul a avut un frate adevărat, adică pe minunatul avvă Gheorghe, pe care încă în viaţă l-a aşezat egumen al Sinaiului, el îmbrăţişând isihia pe care înţeleptul şi-a luat-o dintru început ca mireasă.”
92
Gheorghe Armeanul
1. Acum câţiva ani aici, în pustia noastră1, un oarecare, cu numele Gheorghe, armean2 de neam, era muncit de duh rău. Lucrarea demonului era aceea că acesta striga încontinuu, încât aproape nu lăsa pe nimeni să doarmă, din cei care locuiau în apropiere. Într-una din zile, eu şi alţi câţiva părinţi ne-am aşezat aproape de cel care pătimea, pentru a-l mângâia. Şi neliniştindu-ne şi întristându-ne mult de neputinţa celui ce pătimea, a început acela să strige şi să zică în limba armeană: „Nu veni aici, nu te apropia, mă ard de tine, nu veni, nu te apropia de mine.” Deci, minunându-ne noi şi necunoscând cauza pentru care striga demonul, iată văd pe ucenicul Ioan, prin harul lui Dumnezeu acum stâlpnic3 în Diospolis4, venind în locul unde eram strânşi lângă cel ce pătimea. Cum l-a văzut pe el, bolnavul
1 Adică în pustiul Sinaiului.
2 Despre prezenţa armenilor în Sinai, cf. mai sus p. 56 n. 31 şi GREGORIADOU, SINA, p. 74 sq.
3 Despre stiliţi, cf. studiului lui H. DELEHAYE, Les Saints Stylites (Subsidia Hagiographica 14), Bruxelles-Paris, 1923; în Viaţa lui Simeon Noul Stâlpnic (p. 239 şi 270) se relatează şi despre un stâlpnic Ioan.
4 Există multe cetăţi cu acest nume: a) Diospolis sau Gheorghiopolis din Palestina, unde era un scaun episcopal sub mitropolitul Cezareei Palestinei; b) Diospolis din Siria, în nordul Laodiceei şi c) Diospolis din Egipt sau Tebaida, unde s-a nevoit Pahomie. Aici se înţelege mai degrabă Diospolis din Siria. Cf. şi PAPADOPOULOU, AntioCheia, p. 771.
93
a început şi mai mult să strige cu aceleaşi cuvinte şi să se zvârcolească şi încerca să alerge ca ars de foc.
Uitându-mă atent am văzut că ucenicul meu purta la gâtul lui crucea mea mică de argint, în care era o părticică scumpă, desăvârşită şi adevărată din lemnul cel sfânt şi de viaţă purtător al Sfintei Cruci. Şi atunci, toţi cei de faţă am înţeles că pentru aceasta Duhul necurat tremura, se zvârcolea şi striga: „Nu veni aici, nu mă arde.” Luând deci aceeaşi cinstită cruce, cu multă caznă şi lovituri şi numai după ce l-am legat, am putut s-o atârnăm de gâtul lui, şi din clipa aceea a avut multă uşurare şi linişte. Atunci s-a izbăvit cu totul de boala lui. Şi s-a făcut sănătos, cu harul lui Hristos.
2. Acestea s-au spus pentru folosul celor mulţi. Dacă însă e ceva neadevărat în ceea ce s-a scris, e de faţă Cel ce zice că: „Pierde-va Domnul pe toţi cei ce grăiesc minciuna” [Ps 5, 6] iar, dacă este adevărat şi credincios cum e şi desigur adevărat, mă rog să le primiţi cu credinţă5.
5 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 65-66).
94
Grigorie Sinaitul1
1. Şi a fost îmbrăcat de el2 cu hainele monahale şi petrecând puţin timp aproape de el şi familiarizându-se cu cele duhovniceşti, urcă şi el ca acel de Dumnezeu văzător Moise pe muntele Sinai şi îşi tunde părul capului şi împreună cu părul suprimă, taie şi leapădă şi voile şi pornirile trupeşti şi se avântă vitejeşte în lupta dumnezeiască. Puţină vreme a trecut şi toţi au fost înspăimântaţi de viaţa lui aproape nematerială şi netrupească, cu postirea şi cu privegherea, cu starea de toată noaptea şi cu cântarea neîncetată de psalmi în toată vremea, încă şi cu rugăciunea şi cererea către Dumnezeu, ca unul ce se sârguia deschis să poarte imaterialul în trup material, căci după puţin timp a şi fost socotit în chip minunat de toţi cei de acolo că este netrupesc.
1 Grigorie Sinaitul s-a născut în jurul anului 1255 în Kukulo din Asia Mică. Din fragedă tinereţe a avut dorinţa de a se dedica lui Dumnezeu. Ca să cunoască viaţa monahală a vizitat Ciprul, Sinaiul, Unde a devenit monah, Locurile Sfinte şi a fost ca monah în Creta, în Sfântul Munte Athos şi în diferite alte părţi. În final, s-a stabilit la Paroria în Tracia, pe Muntele Ars [Katakryomenos], unde s-a dezvoltat un mare centru monahal. De aici s-a difuzat isihasmul în ţările slave. Grigorie a murit în 27 noiembrie 1337 şi pomenirea lui ca sfânt se prăznuieşte la 6 aprilie, 27 noiembrie, 11 februarie, iar de slavi pe 8 august. Bibliografia referitoare la Grigorie Sinaitul, cf. PLP 4601, vol. 2, p. 251-252.
2 în Cipru, Grigorie Sinaitul a cunoscut un bătrân ascet şi pe lângă ol a purtat haina monahală ca monah novice. Voturile le-a depus mai târziu, în Sinai.
95
Dar şi în ascultare, care este rădăcina şi Maica virtuţilor şi în smerenia care înalţă atât s-a nevoit, încât nu putem uşor să le dăm scrisului cu de-amănuntul ca să nu părem celor mai trândavi că sunt de necrezut pentru că sunt exagerate. Dar pentru aceasta nu voi suferi nicidecum ca prin tăcere să repudiez glasul adevărului, ci voi scrie cu exactitate câte le-am învăţat şi mi s-au predat de la cel mai autentic dintre ucenicii aceluia şi care i-a fost drag în chip deosebit, pe cât se putea şi au urmat pe urmele aceluia şi a fost ca un mulaj al virtuţilor lui, zic adică de la sfântul părinte Gherasim3, căci povestindu-mi acest fericit bărbat adeverea şi spunea că:
„Acela împlinindu-şi slujirea pe care o primise de la întâistătător fără preget şi cu toată râvna, ca şi cum Dumnezeu privea de sus la cele ale sale, s-a obişnuit ca niciodată să nu lase canonul zilnic al fraţilor. Cum venea seara, făcând întâi-stătătorului metania obişnuită şi luând binecuvântare de la el, intra în chilia lui asigurând uşile şi stând încuiat, ridica mâinile către Dumnezeu, dar mai înainte de aceasta îşi ridica mintea şi, îndepărtându-se cu totul de cele prezente şi apropiindu-se de Dumnezeu, îşi începea canonul cu toată râvna sufletului, înălţând lui Dumnezeu psalmodieri şi rugându-se toată noaptea din dragostea inimii şi îngenunchind până ce parcurgea întocmai psalmii lui David, îndulcindu-se în suflet de veselia care izvora de aici [din Psalmi]. Apoi, bătându-se toaca după obicei, el se afla întâiul stând înaintea uşii bisericii şi gândind ca totdeauna pe toate să le facă cu exactitate, adică să nu iasă mai înainte din biserică până nu se vor săvârşi doxologiile de dimineaţă către Dumnezeu, primul intra în biserică şi ultimul ieşea de aici după toţi. Iar hrana lui era puţină pâine şi puţină apă încât doar să supravieţuiască cu acestea, vrând cu o asemenea mistuire să dezlege legătura amestecării [sufletului cu trupul], chiar înainte de sfârşit.”
3 Despre ucenicul lui Grigorie, monahul Gherasim, care se trăgea din Karisto din Eubeea, cf. PLP 3756, vol. 2, p. 171 şi PHILOTHEOU, Hagiologika, p. 347.
96
2. Încredinţându-i-se vreme de trei ani şi mai bine slujirea de bucătar şi brutar4, cum ar putea spune cineva cum se cuvine smerenia covârşitoare pe care a arătat-o şi în aceasta, căci niciodată nu i-a venit în gând că slujeşte oamenilor, ci mai degrabă cetei îngereşti şi locul slujirii îl socotea ca un altar şi jertfelnic al lui Dumnezeu. Încă şi mai mult, ca şi cum s-ar fi achitat de cinstirea datorată faţă de cel mai mare văzător al lui Dumnezeu, Moise, cu care Dumnezeu a grăit faţă către faţă şi nu prin ghicituri, nu omitea să urce de bunăvoie, aproape în fiecare zi, în cinstitul şi sfântul vârf5 al Muntelui Sinaiului, ca să aducă sincer închinare acolo unde s-au săvârşit în chip minunat acele lucruri măreţe. Şi avea acel bărbat cuvios mâinile îndemânatice la a scrie frumos [caligrafie] dar şi la citit lua aminte îndeosebi, culegând cu iubire şi osteneală ziua şi noaptea, ca o albină6 harnică, florile dumnezeieştii Scripturi, adică acelei Vechi şi Noi, şi predându-le cugetării sale, încât nu ştiu dacă vreun altul a cercetat-o atât de asiduu, pe toţi cei de acolo covârşindu-i şi întrecându-i cu multa învăţătură.
3. Aşa stând lucrurile, cel rău nu putea sta liniştit, ci, ca unul ce dintru început este vrăjmaş şi potrivnic neamului omenesc, aruncă patima invidiei între monahi, şi ca un semănător al neghinelor [cf. Mt 13, 25 sq], seamănă între ei nu mică confuzie şi tulburare. Deci, cum a simţit pizma, cel care era ucenic al blândeţii şi păcii a plecat pe ascuns din mănăstire şi a luat cu sine pe acel vrednic de cinstire Gherasim, care provenea din insula Evrit şi care după neam se înrudea cu regele Fatza7 şi care părăsind mai întâi tot
4 „Mankipeion” se numeau în mănăstiri cei care pregăteau pâinea (de la latinescul manceps: „brutari, pâinari”). Cf. SOCRATE, Istoria bisericească 5,18, PG 67, 609B şi Cronica Pascală, PG 92, 889A.
5 Despre Sfântul Vârf, cf. mai sus p. 45, n. 8.
6 Cf. VASILE CEL MARE, Către tineri 3, PG 31,569BC.
7 Gherasim avea origine regală. Tatăl lui era Bonifacio da Verona şi mama lui Agnes din Karistos de Eubeea. Pentru bibliografia respectivă, cf. G. WEISS, Johannes Kantakuzenos — Aristokrat, Staatsmann, Kaiser und Monch — in der Gesellschaftsentwicklung von Byzanz im 14. Jahrhundert, Wiesbaden, 1969, p. 154, n. 1000.
97
prisosul bogăţiei şi strălucirea slavei şi socotindu-le după marele Apostol ca pe nişte gunoaie [cf. Flp 3, 8] faţă de strălucirea viitoare care se va descoperi drepţilor, şi luând pe umeri crucea, a venit şi el în muntele Sinaiului, unde cunoscând pe dumnezeiescul Grigorie şi minunându-se de covârşirea virtuţii lui, s-a făcut unul din ucenicii lui. Aici cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns la cea mai mare măsură a făptuirii şi contemplaţiei, încât după el [Grigorie] s-a făcut şi altora pildă şi chip al tuturor bunătăţilor8.
8 Textul este un extras din opera patriarhului Constantinopolului CALIST I (1350-1354 şi 1355-1363), Viaţa şi vieţuirea celui întru sfinţi părintele nostru Grigorie Sinaitul, editată de J. POMJALOVSKIJ, „2itie Grigorija Sinaita”, în Zapiski Istoriko-Filologiceskago Fakulteta, S. Petersburgskago Universiteta, 1896, p. 5-7.
98
Daniel
I
1. Povestea avva Daniel Faranitul: „Spunea părintele nostru, avva Arsenie1, despre un sketiot2, că era un mare practicant al ascezei, dar naiv în credinţă şi greşea pentru simplitate şi zicea: «Pâinea cu care ne împărtăşim nu este de
1 Poate e vorba de faimosul anahoret Cuviosul Arsenie care a trăit în Sketis (t 445). Pomenirea lui se prăznuieşte pe 8 mai (Synaxariou Konstantinoupoleos, p. 663-664). Cf. Apophthegmata, Arsenie I-44, PG 65, 88B-108D, şi despre Vieţile lui BHG 1677-1690 (1, p. 63-64).
2 Sketisul, sau „Skete”, leagănul monahismului anahoretic, a fost înfiinţat într-un pustiu greu accesibil de către Macarie Egipteanul în jurul anului 330 şi a cunoscut înflorirea maximă în ultimele decenii ale secolului IV. Sketisul se află la 40 de mile sud de Nitria. Mai uşoară era trecerea în Sketis din oraşul Ternutis, care se află pe ţărmul stâng al gurii Kanovikos a Nilului şi la o distanţă de 20 de mile. Sketisul a fost distrus în repetate rânduri de diferite incursiuni, ca, de ex., în 357 de sarazini, în 407-408 şi 578 de tribul berberic al mazikilor sau mazakilor, care s-au aşezat în interiorul Mauritaniei Imperiale, adică în Algerul apusean, şi pe ţărmul de nord-vest al Mauritaniei Tiggitane, adică în Marocul actual (cf. PTOLEMEU, Geografia IV, 1, 5 şi 2-5; EVAGRIE, Istoria bisericească 1, 7, PG 86, 2440B; IOAN MOSHOS, Limonariul 112, PG 87, 2976C). Îndeosebi după distrugerea integrală din 407-408, anahoreţii au fugit în alte centre monahale. Siluan cu însoţitorii lui s-a dus în Sinai (cf. p. 213, n. 1) şi Sisoe în Klysma (cf. Sisoe, p. 221, n. 1 şi p. 226, n. 9), de unde a păstrat relaţii cu sinaiţii. Pentru protejarea anahoreţilor s-au ridicat cu darul împăratului Zenon diferite construcţii care au fost fortificate în secolul XI cu ziduri puternice. Cf. EVELYN WHITE, History of the Monasteries of Nitria and of Seeds, New York, 1932;
A. DE COSSON, Mareotis, Londra, 1935; E.R. HARDY, Christian Egypt, Oxford, 1962 şi CHITTY, Desert, p. 12-13,3339,46 56-74,103,168 ş.a.
99
fapt Trupul lui Hristos, ci o închipuire [antitypon] a Lui. Şi au auzit doi bătrâni că a zis acest cuvânt şi ştiindu-l că e mare cu viaţa, socoteau că din nerăutate şi naivitate zice el aceasta. Şi au venit la el şi-i zic lui: «Avvo, cuvânt de necrezut am auzit de un oarecare că zice că pâinea cu care ne cuminecăm nu este de fapt Trupul lui Hristos, ci o închipuire a lui. Şi zice bătrânul: «Eu sunt cel care spun asta. Iar ei l-au rugat zicându-i: «Nu ţine aşa, avvo, ci precum a predat Biserica Sobornicească. Căci noi credem că pâinea aceasta este Trupul lui Hristos şi potirul acesta este sângele lui Hristos după adevăr şi nu după închipuire. Pentru că aşa cum la început luând ţărână din pământ l-a plăsmuit pe om după chipul Lui [Fc 1, 26-27; 2, 7; 9, 6] şi nimeni nu poate spune că nu este chipul lui Dumnezeu, chiar dacă e de neînţeles, aşa şi pâinea despre care a zis că este Trupul Meu, credem că este după adevăr Trupul lui Hristos. Dar bătrânul a zis: «De nu voi fi convins de însuşi acest lucru, nu voi fi deplin sigur. Iar ei au zis către el: «Să ne rugăm la Dumnezeu săptămâna aceasta pentru taina aceasta şi credem că Dumnezeu ne va descoperi nouă. Iar bătrânul a primit cu bucurie cuvântul şi se ruga lui Dumnezeu zicând: «Doamne, Tu ştii că nu din răutate nu cred, ci, pentru ca să nu mă rătăcesc din neştiinţă, descoperă-mi, Doamne Iisuse Hristoase. Mergând şi bătrânii la chiliile lor se rugau lui Dumnezeu şi ei zicând: «Doamne, Iisuse Hristoase, descoperă bătrânului taina aceasta, ca să creadă şi să nu-şi piardă osteneala lui!
2. Şi Dumnezeu a ascultat şi pe unul şi pe alţii, şi împlinindu-se săptămâna, au venit duminică la biserică şi au stat în acelaşi loc numai ei trei pe o rogojină, iar în mijloc era bătrânul. Şi li s-au deschis ochii când a fost pusă pâinea pe sfânta masă şi ea s-a arătat numai celor trei ca un prunc. Şi când preotul a întins mâna să frângă pâinea, iată îngerul Domnului s-a pogorât din cer având un cuţit şi a jertfit pe prunc şi a deşertat sângele lui în potir. Iar când preotul a frânt pâinea în părticele mici, îngerul a tăiat din prunc părticele mici. Şi când s-a apropiat să ia din cele sfinte, s-a dat numai bătrânului carne însângerată şi văzând
100
aceasta, s-a înfricoşat şi a strigat zicând: «Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău şi potirul este Sângele Tău! Şi îndată s-a făcut carnea din mâna lui pâine potrivit Tainei şi s-a împărtăşit mulţumind lui Dumnezeu. Şi au zis bătrânii: «Dumnezeu cunoaşte firea omenească, că nu poate să mănânce carne crudă, de aceea a prefăcut Trupul Lui în pâine şi Sângele Lui în vin celor care le primesc cu credinţă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru bătrân, că nu a lăsat să se piardă ostenelile lui, şi s-au dus cei trei cu bucurie la chiliile lor”3.
II
1. Acelaşi avvă Daniel a povestit despre un bătrân mare care şedea în părţile de jos ale Egiptului, că spunea în naivitatea lui că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Şi s-a vestit despre el fericitului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, şi a trimis să-l cheme la el. Ştiind însă că bătrânul e făcător de minuni şi orice cere de la Dumnezeu i se descoperă lui, şi că în naivitatea lui a spus cuvântul acesta, s-a folosit de această înţelepciune zicând: “Avvo, te rog, fiindcă gândul meu îmi zice că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu, şi alt gând îmi spune că nu, ci că arhiereul lui Dumnezeu este un om. Deci, fiindcă mă îndoiesc de aceasta, am trimis după tine, să te rogi la Dumnezeu, ca să ţi se descopere despre aceasta.” Iar bătrânul încrezător în vieţuirea lui, a zis cu îndrăzneală: „Dă-mi trei zile şi voi întreba pe Dumnezeu despre aceasta şi îţi voi vesti ţie.”
2. Mergând deci, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cuvântul acesta. Şi venind după trei zile, a zis fericitului Chiril că Melchisedec este om. Şi i-a zis lui arhiepiscopul: „Cum ştii, avvo?”, iar el a zis: „Dumnezeu mi-a descoperit pe toţi patriarhii, unul câte unul trecând înaintea mea de la Adam până la Melchisedec, şi sunt sigur că aşa este.” Plecând deci, s-a propovăduit de către el că Melchisedec este om. Şi mult s-a bucurat fericitul Chiril4.
3 Textul este cuprins în Apophthegmata (Daniel 7, PG 65,156C- 160A) şi în codicele sinaite 438,448,451.
4 Textul este cuprins în Apophthegmata (Daniel 8, PG 65,160A-C).
101
Elisei
Un altul dintre fraţi, care a fost făcut diacon acum cinci ani în sfântul vârf1, pe numele său Elisei, armean de neam, spunea că nu o dată, nici de două ori, ci aproape în fiecare noapte, ca un om curat şi vrednic ce era, vede foc şezând peste sfânta biserică a dării Legii de către Dumnezeu2.
1 Despre Sfântul Vârf, cf. mai sus p. 45, n. 8.
2 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 81) din codicele Parisinus Gr. 917.
102
Epifanie
1. Cu acest fericit1 a fost prieten şi în lume şi în modul de vieţuire [monahal] şi avva al meu, Epifanie zăvorâtul, care s-a mutat la Domnul acum doi ani, de a cărui stăruinţă şi răbdare în nevoinţă şi boală ar trebui să povestim multe şi care atât de mult a ieşit din sine, încât nu mai erau în el decât numai duh şi oase. Acestuia arătându-i-se la începutul zăvorârii un înger al Domnului îi zice: „Dacă te faci rob cu răbdare lui Hristos, te vei învrednicii de darul Duhului Sfânt.” Ceea ce s-a şi întâmplat prin harul lui Dumnezeu, căci a primit multă bogăţie şi luminare a strălucirii Duhului Sfânt prin lumina dumnezeiască. Şi vedea încă şi duhurile întunericului, pe demoni, învârtindu-se de multe ori în chilia lui, când bătându-şi joc, când încercând să-l lovească, pe unii din ei învingându-i înarmat cu puterea lui Hristos şi de multe ori le-a zis-o în faţă, batjocorindu-i ca pe nişte neputincioşi.
2. Cuviosul avea un obicei, preluat de noi de la el, să nu se întâlnească cu nimeni înainte de ceasul al patrulea, afară numai de mare nevoie, nici măcar cu propriul lui ucenic. Cunoscând mai dinainte de la Dumnezeu plecarea lui la Domnul, zice robul lui Dumnezeu seara ucenicului său: „Mâine vino de cu noapte şi deschide uşa şi intră la mine, fiindcă vreau neapărat să-ţi arăt ceva.” Şi n-a minţit robul lui Dumnezeu, căci deschizând şi intrând de dimineaţă, l-a găsit cu faţa spre răsărit, plecat la Domnul2.
1 E vorba de avva Ştefan Bizantinul. Despre el, cf. mai jos Ştefan Bizantinul.
2 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 72-73) din codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
103
Eusebiu
Ne-a spus nouă avva Eusebiu, prezbiterul Lavrei Raithului, când l-am cercetat că: „Un demon s-a dus la chilia unui bătrân în chip de monah. Şi bătând el la uşă, i-a deschis lui bătrânul şi-i zice: «Roagă-te. Iar demonul zice: «Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Bătrânul însă îi zice de trei ori: «Roagă-te. Iar demonul zice: «Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Atunci bătrânul zice: «Mergi cu bine, roagă-te şi zi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin. Şi zicând aceasta bătrânul, demonul ca alungat de foc s-a făcut nevăzut”1.
1 Textul este cuprins în lucrarea lui IOAN MOSHOS, Limonariul (119, PG 87,2989AB).
104
Zenon
I
1. A zis avva Zenon1, ucenicul fericitului Siluan2: „Să nu locuieşti într-un loc numit, nici să şezi cu un om cu nume mare, nici să pui cândva temelie ca să-ţi zideşti cândva ţie chilie.”
2. Se spunea de avva Zenon că la început nu voia să ia de la nimeni nimic. Şi de aceea, cei ce aduceau câte ceva se duceau mâhniţi, că nu lua. Iar alţii veneau la el voind să ia ca de la un bătrân mare şi nu avea ce să le dea lor, şi plecau şi ei mâhniţi. Şi zicea bătrânul: „Ce voi face? Fiindcă se întristează şi cei ce aduc şi cei ce vor să ia? E mai de folos aceasta: de va aduce cineva, să iau, şi de va cere cineva să-i dau.” Şi aşa făcând s-a odihnit şi pe toţi îi umplea de încredinţare.
3. Un frate din Egipt a dat peste avva Zenon în Siria şi se învinuia pentru gândurile lui la bătrân. Iar el minunându-se,
1 Zenon face parte dintr-un grup de 12 ucenici ai avvei Siluan şi era cunoscut pentru multele lui daruri duhovniceşti. În jurul anului 380, întregul grup fuge din Sketis din Egipt şi se stabileşte în Sinai. După aşezarea lui Netra ca episcop al Faranului şi moartea lui Marcu caligraful (cf. Marcu), grupul se stabileşte aproape de Gerara (cf. Siluan III, p. 218, n. 10). Zenon a activat în Siria şi Palestina. Puţin înainte de moarte s-a nevoit în Kefr Sheanta, la 14 mile nord-est de Gaza şi cu un an înainte de Sinodul de la Chalcedon îşi continua viaţa ascetică ca zăvorât. Cf. R. RAABE, Petrus der Iberer, Leipzig, 1895, p. 47-50; IOAN RUFUS, Plerophories (sir.) 8, 52 şi 95, PO 8, p. 20-21, 106 sq şi 163-164 (ed. F. Nau, JEAN RUFUS, Plerophories, PO 8 [1911], p. 11-183); CHITTY, Desert, p. 73,80 (n. 98-101), 87-88.
2 Despre avva Siluan şi grupul lui, cf. mai jos p. 213, n. 1.
105
a zis: „Egiptenii îşi ascund virtuţile pe care le au, iar scăderile pe care nu le au, de acestea pururea se învinovăţesc. Iar sirienii şi elinii, virtuţile pe care nu le au spun că le au, iar scăderile pe care le au, le ascund.”
4. Au venit la el nişte fraţi şi l-au întrebat zicând: „Ce înţeles are ceea ce e scris în cartea lui Iov: «Cerul nu este curat înaintea Lui [Iov 15,15].” Şi răspunzând bătrânul le-a zis lor: „Au lăsat fraţii păcatele lor şi cercetează despre ceruri. Dar aceasta este tâlcuirea cuvântului: Pentru că El singur este curat, de aceea a zis: «Cerul nu este curat.”
5. Ziceau despre avva Zenon că şezând în Sketis a ieşit noaptea din chilia lui ca să meargă la mlaştină3. Şi rătăcindu-se, a făcut trei zile şi trei nopţi preumblându-se şi, ostenit, a căzut sleit de puteri gata să moară. Şi iată un copil a stat înaintea lui, având pâine şi un vas cu apă şi i-a zis: „Scoală-te şi mănâncă.” Iar el ridicându-se s-a rugat, socotind că este o nălucire. Iar copilul i-a zis: „Bine ai făcut.” Sculându-se deci bătrânul, a luat şi a mâncat. Şi după acestea îi zice [copilul]: „Pe cât te-ai preumblat, pe atât te-ai depărtat de chilia ta, dar scoală-te şi urmează-mi.” Şi îndată s-a aflat în chilia lui. A zis deci lui bătrânul: „Intră şi fă-ne o rugăciune.” Şi intrând bătrânul, acela s-a făcut nevăzut.
6. Altă dată, acelaşi avva Zenon, mergând în Palestina şi fiind ostenit, s-a aşezat aproape de o grădină de zarzavat să mănânce şi gândul îi zice: „Ia-ţi un castravete şi mănâncă, căci ce este?” Iar el răspunzând, a zis gândului: „Hoţii merg la osândă. Cearcă-te deci pe tine însuţi, de poţi suferi
3 Locul acesta e cunoscut din celebrul caz pe care îl povesteşte Paladiu (Lavsaicon 19-20, PG 34, 1051CD) în legătură cu Macarie Egipteanul: „Stând sfântul de dimineaţa în chilie, venind o viespe pe piciorul lui, l-a înţepat. Şi durându-l, a strivit-o cu mâna, după ce aceea se săturase de sânge. Recunoscându-se deci vinovat că s-a răzbunat, s-a osândit pe sine ca să rămână în mlaştina Sketisului, care este în adâncul pustiei şi să şadă gol şase luni acolo unde viespile şi ţânţarii pot să străpungă şi pielea mistreţilor, viespile fiind foarte mari. Astfel întreg a fost înţepat de ele… Venind deci după şase luni la chilia lui, a fost cunoscut numai după glas că el era domnul Macarie.”
106
osânda.” Şi sculându-se a stat în arşiţă cinci zile şi prăjindu-se a zis: „Nu pot suferi osânda.” Şi a zis gândului: „Dacă nu poţi, nu fura şi nu mânca.”
7. A zis avva Zenon: „Cel ce vrea ca Dumnezeu să-i asculte degrabă rugăciunea lui, când se scoală şi îşi întinde mâinile lui către Dumnezeu, înainte de toate şi înainte de a se ruga pentru propriul său suflet, să se roage din tot sufletul pentru vrăjmaşii lui [cf. Mt 5, 44] şi pentru această izbândă, orice s-ar ruga lui Dumnezeu, îl ascultă pe el.
8. Se spunea că era într-un sat cineva care postea mult, astfel încât numele lui era „postitorul”. Auzind avva Zenon de el, a trimis ca să-l cheme la el, iar acela s-a dus cu bucurie. După ce s-au rugat, s-au aşezat. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar „postitorul” negăsind ce să grăiască cu el, a început să fie supărat de plictiseală [akedia]. Şi-i zice bătrânului: „Roagă-te pentru mine, avvo, că vreau să plec.” îi zice lui bătrânul: „Pentru ce?” Iar el, răspunzând, i-a zis: „Pentru că inima mea este ca arsă şi nu ştiu ce are. Când eram în sat, posteam până târziu şi niciodată nu mi s-a întâmplat aşa.” îi zicea lui bătrânul: „în sat te hrăneai din urechile tale4. De acum însă du-te şi mănâncă la ceasul al nouălea, şi dacă faci ceva, fă pe ascuns”. Şi când a început să facă aşa, aştepta cu mâhnire ceasul al nouălea. Şi ziceau cei care îl cunoşteau pe el că „s-a îndrăcit «postitorul”. Şi venind el, a vestit toate bătrânului. Iar acesta i-a spus: “Aceasta este calea după Dumnezeu”5.
II
1. Se spunea de avva Zenon că era mic de statură şi viguros la trup, dar cu totul serios şi plin de râvnă şi căldură pentru Dumnezeu şi că avea şi multă compasiune pentru oameni. Veneau la el mulţi mireni şi monahi de pretutindeni şi îşi încredinţau gândurile lor şi se vindecau.
4 Cf. mai sus Anonimi X.
5 Paragrafele 1-8 se află în Apophthegmata (Zenon 1-8, PG 65, 176B-177D).
107
2. Ne-am întâlnit deci cu unul din părinţi, care a rămas câtva timp aproape de sfântul Zenon. Şi când a început el să ne spună cuvânt spre folos, l-am întrebat în gând zicând aşa: „Dacă cineva are un gând şi se vede pe sine biruit şi de multe ori citeşte şi aude ce spun părinţii despre curăţirea sufletului şi vrea să se curăţească, dar nu poate, e bine să-i vestească unuia din părinţi sau trebuie să-şi dea silinţa să facă cum citeşte şi să ajungă să fie mulţumit de conştiinţa lui?” Şi ne-a spus nouă bătrânul: „Trebuie să-i vestească altuia care poate să-l folosească pe el şi nu să se bizuie pe sine însuşi. Căci nimeni nu poate să se ajute pe sine însuşi, mai ales după ce a ajuns să fie muncit de patimi.”
3. „Fiindcă”, zicea el, „şi mie în tinereţea mea mi s-a întâmplat aşa ceva. Căci aveam o patimă sufletească şi am cedat ei şi, auzind de avva Zenon că pe mulţi i-a vindecat, m-am gândit să merg şi să-i vestesc lui. Şi m-a împiedecat diavolul zicând: «Fiindcă ştii ce trebuie să faci, lucrează cum citeşti, pentru ce să te duci şi să scandalizezi pe bătrân? Şi când mă zoream să mă duc, pentru puţin timp războiul se depărta de la mine, ca să nu mă duc, iar când mă convingeam să nu mă duc la bătrân, iarăşi mă chinuia patima. Şi iarăşi mă luptam să mă duc şi aceeaşi cursă îmi întindea vrăjmaşul, fiindcă nu voia să vestesc bătrânului.
4. Şi de multe ori m-am dus la bătrân să-i spun lui, dar vrăjmaşul nu mă lăsa, aducându-mi ruşine în inima mea, şi zicându-mi: «Fiindcă ştii cum trebuie să te vindeci, ce nevoie mai ai să spui cuiva? Căci nu eşti fără de grijă faţă de tine însuţi. Ştii ce spun părinţii. Acestea, zicea, mi le-a sugerat potrivnicul [cf. 1 Ptr 5, 8] ca să nu-mi arăt suferinţa medicului şi să mă vindec. Şi bătrânul m-a înţeles că am un gând, însă nu m-a mustrat, aşteptând până ce eu însumi aveam să-mi vestesc; m-a învăţat despre viaţa dreaptă şi m-a slobozit.
5. Mai târziu, întristându-mă şi plângând, am zis sufletului meu: «Până când, ticăloase suflete, nu vei voi să te vindeci? Cei din depărtări vin la bătrâni şi se vindecă şi tu nu te ruşinezi să ai un medic aproape de tine şi să te vindeci? Şi aprinzându-mă”, zicea el, „în inimă m-am sculat
108
şi mi-am zis în mine: «Dacă mă duc la bătrân şi nu voi găsi pe nimeni altcineva acolo, voi ştii că e voinţa lui Dumnezeu să-i vestesc lui gândul.
Deci m-am dus, şi n-am găsit pe nimeni. Bătrânul însă mă învăţa după obicei despre mântuirea sufletului şi cum poate cineva să se cureţe de gânduri întinate. Fiindcă iarăşi m-am ruşinat şi nu i-am vestit, l-am rugat să mă slobozească. Şi sculându-se bătrânul, s-a rugat şi m-a petrecut, mergând înaintea mea până la uşa de afară. Iar eu, chinuit de gânduri, să spun sau să nu spun bătrânului, l-am urmat şovăind, dar bătrânul nu mi-a dat atenţie, ci a ţinut uşa deschisă ca să trec.
6. Dar când m-a văzut mult chinuit de gânduri, s-a întors spre mine şi strângându-mă la piept, mi-a zis: «Ce ai? Şi eu sunt om. Cum mi-a spus bătrânul gândul acesta, am crezut că mi s-a deschis inima şi am căzut cu faţa la picioarele lui, rugându-l cu lacrimi şi zicându-i: «Miluieşte-mă. Iar el mi-a zis: «Ce ai? Iar eu i-am zis: «Ştii ce nevoie am. Şi mi-a zis: «Tu ai nevoie să spui ce ai. Iar după ce, cu ruşine i-am vestit patima mea, mi-a zis: «Pentru ce te-ai ruşinat să-mi spui, nu sunt şi eu om? Vrei să ţi le spun pe ale mele? Nu sunt oare trei ani de când vii aici, având astfel de gânduri şi nu le vesteşti? Iar eu, căzându-i la picioare şi rugându-l, i-am zis: «Miluieşte-mă, pentru numele lui Dumnezeu. Şi el mi-a zis: «Du-te să nu neglijezi rugăciunea ta şi să nu osândeşti pe nimeni. M-am dus deci în chilia mea şi nemaineglijându-mi rugăciunea cu harul lui Dumnezeu şi rugăciunile bătrânului n-am mai fost supărat de patima aceea.
7. După un an”, zicea el, „mi-a venit un gând: «Oare nu a făcut Dumnezeu cu tine după mila Sa şi nu din cauza bătrânului? Şi m-am dus la el, vrând să-l ispitesc. Şi luându-l deoparte, i-am făcut metanie, zicându-i: «Rog iubirea ta de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine şi pentru gândul meu pe care ţi l-am vestit odinioară. Şi m-a lăsat pe mine zăcând la picioarele lui şi tăcând un timp mi-a zis: «Scoală-te şi ai ştiinţă. Iar eu auzind aceasta, aş fi vrut să cadă pământul pe mine de ruşine. Şi
109
ridicându-mă, n-am putut să mă uit la bătrân şi m-am dus minunându-mă, în chilia mea.”
8. Acelaşi bătrân ne-a povestit nouă pentru întărirea virtuţilor lui şi folosul nostru şi aceasta: „Odată, doi fraţi care au rămas într-o Lavră, fiecare stând deosebi în chilia lui, s-au întâlnit unul cu altul. Şi a zis unul către celălalt: «Cu multă plăcere aş merge la avva Zenon să-i dezvălui un gând. Şi a zis celălalt: «Şi eu vreau să-i spun un gând.
Şi s-au dus amândoi împreună, şi luându-l fiecare în parte, i-au vestit lui gândurile lor. Unul a căzut la picioarele bătrânului rugându-l cu multe lacrimi, iar bătrânul i-a zis: «Du-te, nu te preda pe tine însuţi, nu osândi pe nimeni şi nu neglija rugăciunea ta. Şi plecând fratele, s-a vindecat. Celălalt, vestindu-şi gândul, i-a zis: «Roagă-te pentru mine, însă fără să ceară cu stăruinţă.
9. După un timp, s-a întâmplat să se întâlnească ei şi au zis unul către celălalt: «Când ne-am întâlnit cu bătrânul i-ai vestit lui gândul care ziceai că vrei să i-l spui lui. Iar celălalt a zis: «Da. Şi îi zice lui: «Oare te-ai folosit vestindu-i lui? Iar celălalt însă zice: «Da, cu rugăciunile bătrânului, Dumnezeu m-a vindecat. Celălalt a zis: «Eu, deşi i-am destăinuit, n-am simţit vindecare. Îi zice lui cel care s-a folosit: «Cum l-ai rugat pe bătrân? Iar el zice: «I-am spus lui: roagă-te pentru mine, fiindcă am gândul acesta. Iar celălalt i-a zis: «Eu când i-am vestit lui am căzut la picioarele lui implorându-l cu lacrimi să se roage pentru mine şi prin rugăciunile lui m-a vindecat Dumnezeu.”
10. Acestea ni le-a spus nouă bătrânul, pentru că cel care îl roagă pe unul din părinţi pentru gândurile lui, trebuie să-i ceară cu osteneală şi din toată inima, ca lui Dumnezeu, şi va dobândi. Dar cel ce vesteşte cu nepăsare sau ispitind, nu numai că nu se foloseşte, dar se şi osândeşte6.
6 Textul este cuprins în codicele sinait 454, p. 343-347.
110
Zosima
E vorba de o mărturie şi o vedenie asemănătoare pe care a avut-o avva Zosima, cel temător de Dumnezeu. Acesta era străin şi pribeag, cu suflet curat şi caracter integru. S-a învrednicit însă să se nevoiască ca monah pe lângă venerabilul Petru1 şi să-şi ţină nealterată credinţa. După ce s-a nevoit în Raith şi în Muntele Sinai cu părinţii ortodocşi, cum mi-a povestit, a plecat de aici şi s-a dus la Ierusalim. A iubit mult modul de vieţuire din aceste Sfinte Locuri şi a umblat mult până să găsească un loc de liniştire.
S-a dus deci la Betel, unde patriarhul Iacob a avut vedenia cu scara2 şi a câştigat simpatia monahului care îngrijea acest loc. Monahul l-a rugat pe Zosima să rămână lângă el şi i-a făgăduit că îi va sigura o linişte de invidiat. Atunci avva Zosima i-a spus cu sinceritate că nu e cu putinţă, pentru că nu are comuniune cu cei ce s-au lepădat de [Sinodul de la] Chalcedon3. Celălalt însă stăruia şi i-a făgăduit că din partea liniştii nu-i va crea nici o problemă pe această
1 Se referă la episcopul Maiumei, Petru Ivireanul. Despre el, cf. RAABE, op. cit.
2 Cf. Fc 28,10-22. În Betel exista în secolul V Mănăstirea lui Iosif Mnestorul care se găsea în ţinutul Efraim, 17 km nord de Ierusalim pe drumul spre Sichem.
3 Adică cu cei ce nu primeau hotărârile Sinodului IV Ecumenic de la Chalcedon (451), care a condamnat învăţătura monofizită a lui Eutihie. Cei care n-au primit dogma hristologică de la Chalcedon s-au rupt de Biserică constituind Bisericile antichalcedoniene (armeană, coptă, etiopiană, siro-iacobită şi indiană din Malabar).
111
temă, şi i-a zis: „Rămâi aici. Vei cânta împreună cu mine şi vei purta de grijă de locul acesta.”
După ce Zosima aproape a fost convins de aceste propuneri, a văzut într-o seară în somn pe patriarhul Iacob, cu totul alb, venerabil, gânditor, îmbrăcat în mantie şi cu un toiag în mână umblând în acele părţi. În momentul când s-a apropiat de el, acesta i-a zis: „Cum tu, care ai comuniune cu ortodocşii, te gândeşti să fii monah aici? Nu-ţi călca credinţa pentru nimic, ci fugi repede departe de apostaţi şi nu-ţi vor lipsi nici bunătăţile, nici liniştea, nici tot ceea ce-ţi e necesar.”
A fugit deci şi astfel a rămas până la sfârşit neclintit în fapte bune şi în credinţa ortodoxă4.
4 Textul e din lucrarea lui IOAN RUFUS, Plerophories. Păstrată în siriacă, a fost editată cu traducere franceză de F. Nau în PO 8, p. 72-74 după codicele Add. 14650, f. 109 de la British Museum. O relatare similară există şi în codicele siriac Sachau 329, f. 114V-115 din Berlin. Despre Ioan Rufus, vezi introducerea lui NAU din PO 8, p. 6-7.
112
Zosim
I
Pe când şedeam la Sinai, am întâlnit aici pe avva Zosim din Cilicia1, căci bătrânul2 renunţând la episcopat a venit iarăşi la chilia lui, căci dobândise o mare nevoinţă. Şi mi-a povestit zicând: „Când eram mai tânăr, am ieşit din Muntele Sinai şi m-am dus la Ammoniakis3, ca să rămân acolo într-o chilie. Şi am găsit acolo un bătrân care purta o tunică «kolovion4 din foi de finic. Şi cum m-a văzut bătrânul, înainte de a-l saluta, îmi zice: «Pentru ce vii aici, Zosim? Du-te de aici! Căci nu poţi să şezi aici. Am crezut deci că mă cunoaşte şi i-am făcut metanie zicând: «Fă dragoste, călugăre, de unde mă cunoşti? Iar el îmi zice: «Acum două zile mi s-a arătat cineva zicându-mi: Iată vine la tine un monah, pe nume Zosim. Să nu-l laşi să rămână aici, căci vreau să-i încredinţez lui Biserica Babilonului care se află în Egipt5. Tăcând apoi şi lăsându-mă, a plecat de la mine ca la o aruncătură de piatră. Apoi, petrecând cam două ore în rugăciune, a venit la mine şi sărutându-mă pe frunte, îmi zice: «De fapt, copile, e bine că ai venit. Căci Dumnezeu te-a condus pe tine aici ca să-mi îngropi trupul. Îi zic eu deci: «Câţi ani ai aici, avvă? Iar el mi-a zis: «împlinesc patruzeci şi cinci de ani. Şi faţa lui îmi părea
1A trăit în a doua jumătate a secolului VI.
2 Patriarhul Alexandriei, Apolinarie (551-570), căruia i-a ţinut locul un episcop al Babilonului. Cf. PAPADOPOULOU, Alexandreia, p. 453.
3 Munte la vest de Marea Roşie.
4 Cf. mai sus p. 48, n. 15 şi 16.
5 Actualul Cairo vechi.
113
ca de foc. Şi-mi zice: «Pace ţie, fiule, roagă-te pentru mine. Şi zicând aceasta s-a stins şi a adormit robul lui Dumnezeu. Iar eu săpând l-am îngropat, şi după două zile am plecat slăvind pe Dumnezeu”6.
II
Ne-a povestit nouă acelaşi sfânt bătrân aceasta: anume că „acum douăzeci şi doi de ani m-am dus cu ucenicul meu Ioan în Porphyritis7 vrând să ne aşezăm acolo, şi am găsit doi anahoreţi şi am rămas aproape de ei. Unul cu numele Teodor, era din Melitine8, din mănăstirea avvei Teoctist9, iar celălalt, cu numele Pavel, era din Mănăstirea Sfântului Eftimie10. Ei purtau tunici [kolovia] din piei de bivol11. Am rămas acolo ca la doi ani şi eram departe unii de alţii cam la două stadii. Într-o zi deci, pe când ucenicul meu stătea jos, l-a muşcat un şarpe şi îndată a murit, curgându-i sânge prin toate părţile. Întristat deci, m-am dus la anahoreţi. Şi cum m-au văzut turburat şi mâhnit, înainte ca eu să zic ceva, îmi zic ei: «Ce s-a întâmplat, avvă Zosime? A murit fratele? «Da, le zic eu. Venind deci după mine şi văzându-l
6 Textul este cuprins în Limonariul lui IOAN MOSHOS (123, PG 87, 2985AB).
7 Nu e vorba de ţinutul vechii cetăţi feniciene Porphyrion ce se găsea la nord de Sidon între gurile de vărsare ale râurilor Bostren (Nahr-el-Auwali) şi Tamyra (Nahr-el-Damur), ci de un ţinut muntos al Egiptului la vest de Marea Roşie (cf. PALADIU, Lavsaicon 42; PG 34, 1106C).
8 Vechea cetate Melitine sau Melita (Malatia) de pe Eufrat era capitala Armeniei Mici sau a Armeniei III. În ea s-a născut în jurul anului 377 Eftimie cel Mare. De aceea mulţi monahi din Melitine vieţuiau la Mănăstirea Sfântului Eftimie.
9 Despre Mănăstirea Sfântului Teoctist, cf. PAPADOPOULOU, Hierosolyma, p. 154 şi 176.
10 Despre Mănăstirea Sfântului Eftimie, cf. şi studiile lui CHITTY, Desert, p. 84-88, 91-92, 94 sq, 102-103, 126 sq etc. şi Excavation of the Monastery Euthymius, Londra, 1930; H. CHARLES, Le Christianisme des Arabes nomades, Paris, 1936, p. 40-43; PAPADOPOULOU, Hierosolyma, p. 152-160.
11 Cf. mai sus p. 48, n. 15 şi 16.
114
căzut la pământ, ei îmi spun: «Nu te întrista, avvă Zosime, ajută Dumnezeu. Şi strigând pe fratele, ziseră: «Frate Ioane, ridică-te, bătrânul are nevoie de tine. Şi îndată fratele s-a sculat de pe pământ. Şi căutând fiara şi prinzând-o, au rupt-o în două în faţa noastră.
Apoi zic către mine: «Avvă Zosime, mergi la Sinai. Căci Dumnezeu vrea să-ţi încredinţeze Biserica Babilonului12. Îndată deci am plecat şi ajungând noi la Sinai, după puţine zile, avva Sinaiului m-a trimis pe mine şi pe alţi doi la Alexandria. Şi reţinându-ne pe noi avva Alexandriei, preafericitul Apolinarie13, ne-a făcut pe toţi trei episcopi, unul pentru Heliopolis14, altul pentru Leontopolis15, şi pe mine pentru Babilon”16.
III
Zicea avva Savatie: „Pe când şedeam în Lavra avvei Firmin17, a venit un tâlhar la avva Zosim din Cilicia şi l-a rugat pe bătrân zicându-i: «Fă dragoste pentru Dumnezeu, fiindcă sunt vinovat de multe ucideri. Fă-mă monah, ca să mă liniştesc de răutăţile mele. Iar bătrânul povăţuindu-l l-a făcut monah, dându-i şi sfânta schimă. După puţine zile deci îi spune lui bătrânul: «Crede-mă, fiule, că nu poţi rămâne aici. Căci dacă află prefectul, te va reţine şi astfel potrivnicii tăi vor veni şi te vor ucide. Dar ascultă-mă pe mine, te voi duce la o chinovie, care e departe de aici. Şi
12 Vechiul Cairo.
13 Cf. mai sus p. 113, n. 2.
14 Oraş străvechi al Egiptului unde era adorat soarele şi era celebrul templu al lui Ra. Cf. J. WHEATON, „Heliopolis”, NCE 6, p. 1003.
15 Vechi oraş faraonic la sud-est de actualul Sibin-el-Kanter, unde Ramses III ridicase un remarcabil templu.
16 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi puţin schimbat în PG 87, 2985C-2988A.
17 Se găsea la nord-est de Ierusalim lângă cetatea Michma şi Faranul Palestinei. Monahii Lavrei lui Firmin erau cunoscuţi pentru înclinaţiile lor origeniste (erau „protoktistes”). Cf. PAPADOPOULOU, Hierosolyma, p. 216, 221 sq şi CHITTY, Desert, p. 129.
115
l-a dus pe el în chinovia avvei Dorotei18, aproape de Gaza şi Maiuma.
Petrecând el nouă ani şi învăţând Psaltirea şi toată starea monahală, s-a dus iarăşi la Lavra avvei Firmin, la bătrân şi i-a zis: «Domnule avvă, fă milă cu mine şi dă-mi hainele mele lumeşti şi ia-le pe cele călugăreşti. Întristat, bătrânul îi zice: «Pentru ce, fiule? El a răspuns, zicând: «Iată, nouă ani am de chinovie, cum ştii, părinte, şi cât a ţinut de mine am postit, m-am înfrânat şi am trăit în ascultare, cu toată liniştea şi teama de Dumnezeu şi sunt încredinţat că bunătatea Lui mi-a iertat relele mele cele multe, însă văd mereu un copil care îmi spune: “De ce m-ai ucis? îl văd în somn, în Biserică şi la masă zicându-mi aceasta fără să mă slăbească nici o clipă. De aceea, părinte, vreau să plec să mor pentru copil. Căci am omorât acel copil în zadar.
Luând deci hainele şi îmbrăcându-se cu ele a ieşit din Lavră şi s-a dus la Diospolis19. Şi în ziua următoare fiind prins, i s-a tăiat capul”20.
18 Cf. BECK, Literatur, p. 353 şi 396. Dorotei n-a fost ctitorul mănăstirii, dar vieţuise mulţi ani în această chinovie.
19 Referinţa e mai degrabă la cetatea Diospolis a Palestinei. Cf. mai sus p. 93, n. 4.
20 Textul este cuprins în Limonariul lui IOAN MOSHOS (166, PG 87, 3032D-3033C) şi în codicele sinait 1608.
116
Isihie Preotul1
CĂTRE TEODUL, CUVÂNT DE SUFLET FOLOSITOR ŞI MÂNTUITOR DESPRE TREZIE ŞI VIRTUTE (extrase)
1 [1-3]2trezia3 e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu; ea este numită şi linişte a inimii, iar când e desăvârşită, fără nici o fantasmă [nălucă], ea este pază a minţii.
2 [4]. Nu vede lumina soarelui cel care s-a născut orb; Tot aşa cel ce nu umblă în trezie nu vede cu bogăţie razele harului de sus, nici nu va fi eliberat de lucrurile, cuvintele
1 Isihie a trăit după toate probabilităţile în secolul VIII şi se pare că a fost egumen al Mănăstirii Sinai (cf. BECK, Literatur, p. 453). Cuvântul său către Teodul a fost editat eronat ca operă a lui Isihie Ierusalimitul (cf. Philokalia ton hieron Neptikon, vol. I, Atena, 1982, p. 4193 [trad. rom. pr. prof. D. Stăniloae: Filocalia românească IV, Sibiu, 1948, p. 41-93]). Această lucrare cu învăţătura ei despre trezie, despre rugăciunea de un singur gând a minţii, despre curăţie, luminarea dumnezeiască şi unirea cu Hristos continuă tradiţia Scării lui Ioan Sinaitul. Se consideră că ea leagă organic teologia mistică sinaită de isihasmul bizantin al secolului XIV. Din cele 200 de „capete” ale Cuvântului am ales aici 40 (nr. 3, 4, 5, 6,13-18, 29, 31, 32, 41, 45, 57, 60, 67, 68, 70, 82, 91, 92, 95, 97, 101, 102, 120, 121, 124, 135,137,142,155,165,169,174,192 şi 196) care sunt cele mai caracteristice. Informaţii suplimentare la M. VILLERK. RAHNER, Askese und Mystik in der Văterzeit, Freiburg, 1939, p. 164 sq şi I. HAUSHERR, „La Methode doraison hesychaste”, Orientalia Christiana IX, 2 (36), Roma, 1927, p. 138 sq şi 142 sq.
2 Cifra din paranteze indică numărul capitolelor din Filocalia. [n.tr.]
3 Prin termenul „trezie” (nepsis) se înţelege în teologia patristică vigilenţa neadormită a omului ca premisă a desăvârşirii lui spirituale. Cf. G. MANTZARIDIS, „He Nepsis”, ThEE 10, p. 471-474.
117
şi gândurile rele şi urâte lui Dumnezeu; şi nu va trece în chip liber de căpeteniile iadului în clipa ieşirii [morţii],
3 [15]atenţia este liniştea neîncetată a inimii liberă de orice gând, care respiră şi cheamă totdeauna, pururea şi fără încetare numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, împotrivindu-se cu vitejie împreună cu El vrăjmaşilor şi mărturisindu-se Celui ce singur are puterea de a ierta păcatele. Îmbrăţişând neîncetat prin această chemare pe Hristos, Care singur cunoaşte în chip ascuns inimile, sufletul încearcă în tot felul să ascundă de oameni dulceaţa lui şi lupta lăuntrică, ca nu cumva pe ascuns cel rău să facă să înainteze răutatea şi să nimicească lucrarea cea bună.
4 [6]. Trezia este fixarea stăruitoare a gândului şi oprirea lui la poarta inimii; Ea priveşte gândurile hoţeşti care vin şi ascultă ce zic şi ce fac ucigaşele şi care este chipul făurit şi înălţat de demoni şi care încearcă prin sine să amăgească mintea prin fantasme [năluciri]. Însuşite cu osteneală, aceste lucruri ne arată, dacă vrem cu multă ştiinţă, experienţa războiului minţii.
5. [13]iar câte sunt după mine modurile treziei, care pot să cureţe puţin câte puţin mintea de gândurile pătimaşe, iată nu mă voi lenevi să ţi le însemnez într-un limbaj simplu şi neîmpodobit. Căci n-am socotit ca în vremuri de război să ascund în acest cuvânt folosul care vine prin cuvinte, mai ales pentru cei mai simpli. Iar tu, fiule Timotei, zice, ia aminte la cele ce citeşti [1 Tim 4,13].
6 [14]. Aşadar, un mod de trezie e să-ţi supraveghezi des fantezia, adică atacul, pentru că fără fantezie Satana nu poate să creeze gânduri şi să le înfăţişeze minţii spre amăgire mincinoasă.
7 [15]. Un altul [mod al treziei] constă în a avea inima totdeauna tăcând adânc şi liniştită în orice gând şi a ne ruga.
8 [16]. Un altul, a chema încontinuu pe Domnul Iisus Hristos în ajutor, cu smerenie.
9 [17]. Iar alt mod, a avea pomenirea morţii neîncetat în suflet.
10 [18]. Toate aceste lucrări, iubitule, împiedecă gândurile rele, ca nişte portari. Iar despre faptul de a privi la cer
118
şi de a socoti pământul drept nimic, ceea ce este foarte eficace împreună cu altele, voi expune în alt loc mai pe larg, dacă Dumnezeu îmi va da cuvânt.
11 [19]. Dacă petreci pururea în inima ta, cu cuget smerit, cu pomenirea morţii, cu dispreţul de sine, cu împotrivire şi cu chemarea lui Hristos şi dacă umbli cu vigilenţă, în fiecare zi, cu aceste arme, pe calea strâmtă dar aducătoare de bucurie şi de desfătare a minţii, vei ajunge la sfintele vederi ale sfinţilor. De asemenea, ţi se vor lumina taine adânci de către Hristos, „în Care sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” [Col 2, 3] şi „în Care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” [Col 2, 9]. Căci vei simţii lângă Iisus că Duhul Sfânt inundă sufletul tău, pentru că de la El se luminează mintea omului să vadă „cu faţa descoperită” [2 Co 3,18]. „Nimeni, zice, nu numeşte pe Iisus Domn, decât numai în Duhul Sfânt” [2 Co 12, 3], Care adevereşte tainic pe Cel căutat.
12 [31]. Petrecând în chinovie trebuie să tăiem toată voia noastră întâi-stătătorului din voie liberă şi cu inimă plină de înflăcărare. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom face şi noi docili, ca lipsiţi de voinţă. Însă aceasta trebuie să se facă cu meşteşug, ca să nu ne tulburăm şi să punem în mişcare iuţimea [irascibilitatea — tou thymikon noastră într-un mod neraţional şi contrar firii şi apoi să ne aflăm lipsiţi de îndrăzneală în războiul nevăzut. Căci netăiată de noi, de bunăvoie, voia noastră obişnuieşte să se mânie faţă de cei care încearcă să o taie fără voia noastră. Iar din aceasta, iuţimea, mişcându-se în chip nou cu lătrături, nimiceşte conştiinţa luptei pe care abia am putut s-o dobândim cu multă osteneală, căci iuţimea e prin firea ei stricătoare. Dacă e mişcată spre gânduri demonice, le strică şi nimiceşte pe acelea, iar dacă, iarăşi, se răzvrăteşte împotriva oamenilor, strică aşa şi gândurile bune din noi. Aşadar, iuţimea, precum văd, e stricătoare a oricăror fel de gânduri, fie rele, fie dacă s-ar întâmpla să fie bune — căci ea ni s-a dat de Dumnezeu ca armă şi ca arc — dacă nu e înfrânată în amândouă acestea. Iar dacă lucrează în chip
119
diferit, este stricătoare. Căci eu am cunoscut un câine, îndrăzneţ de altfel împotriva lupilor, care sfâşia oile.
13 [32]. Astfel, trebuie să fugim de îndrăzneală ca de veninul de aspidă şi să evităm multele întâlniri, ca pe nişte şerpi şi pui de vipere [cf. Mt 3, 7]. Acestea ne pot duce cu totul la uitarea grabnică a războiului lăuntric şi să coboare sufletul de la bucuria înaltă pe care o are inima din curăţire. Fiindcă blestemata uitare se opune atenţiei precum apa focului şi o războieşte cu putere în tot ceasul. Căci de la uitare ajungem la negrijă, iar de la negrijă la dispreţ, la lâncezeală şi pofte nesăbuite. Şi aşa ne întoarcem iarăşi înapoi ca şi câinele la vărsătura lui [cf. 2 Ptr 2, 22]. Să fugim, aşadar, de îndrăzneală ca de un venin de moarte. Iar răul uitării şi toate cele care ies din ea le vindecă paza foarte exactă a minţii şi chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos. „Căci fără El nu putem face nimic” [In 15, 5].
14 [41]precum ploaia cu cât mai mult cade pe pământ, cu atât îl înmoaie mai mult, aşa şi pământul inimii noastre îl bucură şi îl înveseleşte Numele Sfânt al lui Hristos, cu cât e strigat şi chemat mai des de către noi.
15 [45]. Precum e cu neputinţă ca printr-un canal să treacă foc şi apă, tot aşa este cu neputinţă să intre păcatul în inimă, dacă nu va bate mai întâi la uşa inimii prin atacul rău [momeala] al fanteziei.
16 [57]. Mintea e orbită prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, slava deşartă şi prin plăcere.
17 [60]. Cel ce nu cunoaşte adevărul, acela nu poate nici să creadă cu adevărat. Căci cunoştinţa premerge după fire credinţei. Căci cele spuse de Scriptură au fost puse nu numai ca să le înţelegem, ci ca să le facem.
18 [67]. Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.
19 [68]. Cel ce îşi face petrecerile neîncetat în jurul dinăuntru este cumpătat. Dar nu numai atât, ci şi contemplă şi teologhiseşte şi se roagă. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Umblaţi în duh şi pofta trupului să n-o săvârşiţi” [Ga 5,16].
120
20 [70]. Cel ce s-a lepădat de lucruri, ca de pildă de femeie, de bani şi de cele asemenea, a făcut pe omul din afară monah, dar încă nu şi pe cel dinăuntru. Dar cel ce s-a lepădat şi de înţelesurile [gândurile] pătimaşe, care sunt mintea, acela este monah adevărat. Pe omul din afară uşor îl face cineva monah, dacă vrea. Dar nu de puţină luptă e nevoie pentru a-l face monah pe omul dinăuntru.
21 [81]. Încercările car ne vin pe neaşteptate ne învaţă să fim iubitori de osteneală, ca nişte economi.
22 [89]. Cauza pentru care cineva cheamă necontenit pe Iisus cu o dorinţă plină de dulceaţă şi de bucurie este aceea că văzduhul inimii este plin de bucurie şi linişte pentru atenţia maximă. Iar cauza pentru care inima ajunge în vârful curăţiei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, cauza şi făcătorul tuturor bunătăţilor. „Căci eu sunt, zice, Dumnezeu care face pace” [Is 45, 7].
23 [90]. Sufletul care s-a umplut de bunătăţi şi s-a îndulcit de Iisus răsplăteşte pe Binefăcătorul cu veselie şi dragoste prin mărturisire, mulţumind şi chemând cu bucuria inimii pe cel care îl umple de pace şi văzându-L cu mintea în mijlocul său risipind fantasmele [nălucirile] duhurilor necurate.
24 [94]. Pedagog bun al sufletului şi al trupului este pomenirea neîncetată a morţii şi — trecând peste toate cele intermediare — faptul de a privi dinainte la ea, la însuşi patul în care vom zăcea reci şi toate celelalte.
25 [96]. Din pomenirea şi chemarea continuă a Domnului nostru Iisus Hristos se naşte o stare dumnezeiască în mintea noastră, dacă nu neglijăm rugăciunea neîncetată a minţii către El, trezia strânsă şi lucrarea de supraveghere a noastră, ci să avem pururea şi cu adevărat săvârşită lucrarea chemării lui Iisus Hristos Domnul nostru, strigând cu inima aprinsă, încât aceasta să primească Sfântul Nume al lui Iisus. Căci continuitatea în virtute sau în răutate este maica deprinderii, iar pe urmă aceasta stăpâneşte ca şi firea. Ajungând mintea în starea aceasta, caută pe vrăjmaşi ca un câine care vânează un iepure în tufişuri, dar acesta ca să-l mănânce, iar aceea ca să-i nimicească.
121
26. Când ne învrednicim, nevrednici, cu frică şi cu cutremur de dumnezeieştile şi preacuratele Taine ale lui Hristos, Dumnezeul şi împăratul nostru, atunci şi mai mult să arătăm trezia, paza minţii şi străşnicia [acribia], ca focul cel dumnezeiesc, adică Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să nimicească păcatele noastre şi necurăţiile mici sau mari. Căci intrând în noi, El alungă îndată din inimă duhurile rele ale răutăţii şi ne iartă păcatele săvârşite mai înainte şi atunci mintea rămâne fără tulburarea gândurilor rele. Şi dacă, după aceea vom păzi mintea cu străşnicie [acribie] şi vom sta la poarta inimii noastre, când iarăşi ne vom învrednicii de el [de Sfintele Taine], dumnezeiescul Trup ne va lumina şi mai mult mintea şi o va face asemenea unei stele.
27 [II. 1]. Uitarea ştie să stingă paza minţii, precum apa stinge focul. Dar rugăciunea neîncetată a lui Iisus împreună cu trezia intensă o mistuie la sfârşit din inimă. Căci rugăciunea are nevoie de trezie, precum lampa de lumina făcliei.
28 [18]. Inima noastră se acreşte de venin şi de gândurile răutăţii când, din cauza uitării şi a nepăsării, atenţia noastră e îndepărtată pentru multă vreme de rugăciunea lui Iisus. Dar iarăşi ne îndulcim de simţirea şi dulceaţa unei bucurii fericite atunci când săvârşim cele spuse mai înainte cu tărie şi cu râvnă în atelierul minţii noastre cu grijă şi cu dragoste dumnezeiască. Căci atunci râvnim să umblăm în liniştea inimii nu pentru altceva decât pentru dulcea plăcere şi desfătare pe care o aduce ea în suflet.
29 [19]ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor este arta gândurilor celor făcătoare de rele. Este însă o metodă şi artă desăvârşită împotriva lor. Ea constă în a privi în Domnul fantasma atacului [momelii] şi a păzii cugetarea aşa cum păzim ochiul sensibil şi privim ager cu el la ceea ce ar putea veni ca să-l lovească şi pe cât putem depărtăm orice gunoi din el.
30 [22]. Faptele noastre de fiecare zi trebuie să le cântărim, să le observăm în fiecare ceas şi în fiecare seară, să le facem pe cât putem mai uşoare prin pocăinţă, dacă vrem ca împreună cu Hristos să biruim răutatea. Trebuie să cercetăm dacă toate faptele noastre sensibile şi văzute le săvârşim
122
după Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu şi numai pentru Dumnezeu, ca să nu fim furaţi în chip neraţional de simţuri.
31 [33]. Căzând noi în necazuri, în descurajări şi deznădăjduiri, trebuie să facem în noi înşine ceea ce a făcut David: să ne vărsăm inima noastră către Dumnezeu şi să vestim Domnului rugăciunea şi necazul nostru [Ps 61, 8; 101,1; 141, 2], aşa cum este. Căci ne mărturisim lui Dumnezeu, Care poate cârmui cu înţelepciune cele ale noastre şi poate uşura necazul nostru, dacă e spre folos şi ne poate scăpa de înstrăinarea pierzătoare şi stricătoare.
32 [35 iar gândurile fixate şi stabilite în inimă fără voia noastră, le şterge din adâncurile înţelegerii inimii rugăciunea lui Iisus făcută cu trezie.
33 [40]. Precum fără corabie mare nu e cu putinţă a trece largul mării, tot aşa fără chemarea lui Iisus Hristos nu e cu putinţă a respinge atacul [momeala] gândului rău.
34 [53]să ne aducem aminte, dacă se poate, necontenit de moarte. Prin această aducere-aminte se naşte în noi lepădarea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, paza minţii şi rugăciunea neîncetată, neîmpătimirea trupului, scârba de păcat şi dacă trebuie să spunem adevărul aproape toată virtutea izvorăşte din aceasta. De aceea, dacă e cu putinţă, să ne folosim de acest lucru ca de propria respiraţie.
35 [57] monah adevărat este acela care a dobândit trezia, iar treaz cu adevărat este cel care e monah în inimă.
36 [63]. Începutul rodirii este floarea, iar începutul pazei minţii e înfrânarea de la mâncări şi băuturi, tăgăduirea şi reţinerea de la tot felul de gânduri şi liniştea inimii.
37 [67]. Temelia casei sunt pietrele, însă temeliile şi acoperişul acestei virtuţi e închinatul şi Sfântul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Uşor va naufragia un cârmaci necugetat în vreme de furtună dacă a alungat corăbierii, a aruncat lopeţile şi pânzele în mare, iar el doarme. Dar şi mai uşor scufundat de către draci va fi sufletul care nu s-a îngrijit de trezie şi n-a chemat numele lui Iisus când au început atacurile.
123
38 [72]. Rugăciunea de un singur cuvânt [sau gând; euche de monologistos] omoară şi preface în cenuşă amăgirile acestora. Căci atunci când Iisus, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, e chemat de noi neîncetat şi fără lenevie, nu le îngăduie nicidecum acestora să-şi arate minţii în oglinda cugetării nici începutul intrării, pe care unii o numesc atac [momeală], nici vreun chip oarecare, nici să grăiască unele cuvinte în inimă. Iar nepătrunzând chip demonic în inimă, ea va fi goală, cum spuneam, de gânduri. Căci demonii au obiceiul să vorbească cu sufletul şi să-l înveţe răutatea prin gânduri, ascunzându-se în ele.
39 [90]. Dacă toată virtutea se face prin suflet şi trup, iar sufletul şi trupul sunt zidiri ale lui Dumnezeu, din care, cum am spus, se alcătuieşte virtutea, cum nu suntem nebuni cu totul fălindu-ne cu podoabe străine ale sufletului şi trupului, căutând slava deşartă şi sprijinindu-ne de mândrie ca de un toiag de trestie! Şi cum nu-L ridicăm împotriva capului nostru, pentru nelegiuirea şi nebunia noastră, ca tot ce poate fi mai înfricoşat, pe Dumnezeu, Care ne întrece prin măreţia Sa nemărginită? „Căci Domnul celor mândri le stă împotrivă” [Pr 3, 34; 1 Ptr 5, 5; Iac 4, 6]. În loc de a-L imita pe Domnul în smerenie, ne împrietenim cu demonul trufaş, vrăjmaşul Domnului, prin cugetul trufaş şi iubitor de slavă deşartă. Căci din cauza aceasta zice Apostolul: „Căci ce ai, ce n-ai luat” [2 Co 4, 7]. Nu cumva te-ai făcut tu pe tine însuţi iar dacă ai luat trupul şi sufletul de la Dumnezeu din Care şi în Care şi prin Care se alcătuieşte toată virtutea, „ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi luat?” [2 Co 4, 7]. Căci Domnul este Cel care îţi dăruieşte toate acestea.
40 [94]. Cu adevărat fericit este cel care aşa s-a alipit în cugetare de rugăciunea lui Iisus şi grăieşte cu El neîncetat în inimă, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre sau [cum s-a unit] flacăra cu ceara. Şi venind soarele pe deasupra pământului face ziuă, iar Numele sfânt şi cinstit al Domnului Iisus, care luminează neîncetat în cugetare, naşte nenumărate înţelesuri asemenea soarelui.
124
Isihie Horevitul
1. Nu voi tăcea să-ţi însemn şi povestea lui Isihie Horevitul. Acesta petrecuse pururea într-o totală nepăsare, neavând nici o grijă de sufletul lui. Deci, îmbolnăvindu-se odată cu trupul foarte grav, încât părea că într-un ceas va şi muri, şi revenindu-şi iarăşi în sine, ne roagă pe noi toţi să plecăm îndată. Şi zidind apoi uşa chiliei, a rămas înăuntru doisprezece ani fără să mai vorbească absolut cu nimeni. Nu mai gusta nimic altceva decât pâine şi apă. Şedea numai şi privea la ceea ce a văzut când a ieşit din sine în extaz. Era atât de adunat cu mintea în sine, că nu şi-a mai schimbat niciodată acest mod de vieţuire, avânt pururea răsuflarea tăiată şi vărsând fără zgomot neîncetat lacrimi fierbinţi1.
2. Dar când era să se săvârşească, dărâmând uşa am intrat înăuntru şi după ce l-am rugat mult, numai aceasta am auzit de la el: „Iertaţi-mă. Nimeni care cunoaşte ce este amintirea morţii2 nu va mai putea păcătui vreodată.” Iar
1 Despre importanţa lacrimilor în spiritualitatea ortodoxă, cf. D. TSAMIS, He teleiosis tou anthropou kata Niketan ton Stethaton [Desăvârşirea omului după Nichita Stithatul], Tesalonic, 1971, p. 78 sq. [Cf. I. HAUSHERR, Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni, Ed. Deisis, Sibiu, 2009.]
2 Despre tulburătoarea experienţă a oamenilor care au fost consideraţi puţin timp morţi şi au fost readuşi la viaţă, cf. G. MANTZARIDIS, „He axia tes anthropines zoes kata tous Pateres tes Ekklesias” [Demnitatea vieţii umane după Sfinţii Părinţi], Gregorios ho Palamas, nr. 709 (1986), p. 17 sq; DR. R. MOODY, Life after Life [Viaţă după viaţă] şi relatarea unui creştin ortodox rus anonim, întoarcere din lumea cealaltă [Epistrophe apo ten alle zoe], Tesalonic, 1985. În textul pe care l-a editat NAU (Anastase, p. 83-84) un nobil din Cartagina povesteşte experienţele sale similare celor ale avvei Talasie.
125
noi ne-am minunat, văzându-l pe cel odinioară atât de nepăsător, preschimbat cu totul printr-o schimbare şi o prefacere fericită. Şi îngropându-l cu cuvioşie în cimitirul apropiat de castru3, după câteva zile căutând sfântul lui trup, nu l-am găsit, Domnul încredinţându-i şi în felul acesta despre pocăinţa lui plină de grijă şi vrednică de laudă pe toţi care voiesc să se îndrepte pe ei înşişi după o îndelungată negrijă [nepăsare]4.
3 E vorba de cetatea Mănăstirii Sinai.
4 Textul este cuprins în lucrarea lui IOAN SINAITUL, Scara (PG 88, 796C-797B). Un text ameliorat al Scării a editat arhim. Ignatios (Ioannou tou Sinaitou, Klimax, Oropos Attikes, 1978).
126
Iulian
1. Iulian1, pe care localnicii l-au cinstit supranumindu-l Sava — nume care în limba greacă înseamnă „bătrân” — şi-a aşezat coliba ascetică în ţara care în vechime se numea a parţilor, iar acum a osrhoenilor. Această ţară se întinde spre Apus până la ţărmul fluviului Eufrat, iar spre Răsărit este capătul Imperiului Roman, deoarece Asiria, care se numeşte acum Adiabene, se găseşte alături, ca fiind capătul apusean al Imperiului Persan. În această naţiune există multe oraşe mari şi cu mulţi oameni, dar ţinutul este când foarte locuit, când nelocuit şi pustiu.
2. Se poate ca cineva din cei cărora le place să critice în continuu şi să defaime cele bune să spună că această istorisire nu e vrednică să fie amintită. Totuşi, dacă am adăugat la celelalte minuni ale bărbatului şi pe aceasta, nu e numai pentru că vreau să arăt venerarea oamenilor mari arătată în jurul lui, ci şi pentru că socotesc că este un câştig să arăt dulceaţa şi măsura caracterului său. Pentru că atât de mare şi astfel îi era virtutea, că niciodată nu se socotea pe sine vrednic de cel mai mic semn de cinstire, încât o respingea ca şi cum nu-l privea pe el, dar o îngăduia, fiindcă putea să facă bine celor care i-o arătau.
3. Vrând deci să fugă de această cinstire deoarece, fiind cunoscut de toţi, îi atrăgea la el prin faima sa pe cei care
1 Despre Sfântul Iulian (300-377380), cf. BHG 968-969 (2, p. 48). Pomenirea lui se prăznuieşte pe 17 ianuarie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 398-400).
127
iubeau binele, a plecat în cele din urmă la Muntele Sinai cu câţiva mai apropiaţi lui, netrecând prin oraşe şi sate, ci făcând umblată pustia cea neumblată. Duceau pe umerii lor hrana necesară, adică pâine şi sare, precum şi un vas făcut din lemn şi un burete legat cu o funie pentru că dacă vor găsi apă mai adânc, s-o absoarbă cu buretele şi storcând-o în vas să bea. Aşa au mers mai multe zile şi ajungând la muntele dorit, după ce s-au închinat Domnului, au petrecut acolo mai mult timp, socotind pustietatea acelui loc şi isihia sufletului drept cea mai mare desfătare. Pe acea stâncă sub care s-a ascuns Moise, corifeul profeţilor, şi s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu, cât este cu putinţă să fie văzut, Iulian a clădit o biserică2 şi după ce a sfinţit dumnezeiescul altar, care se păstrează până azi, s-a întors la arena de luptă proprie [la sihăstria sa]3.
2 Cf. mai sus p. 45, n. 8.
3 Textul este cuprins în lucrarea lui TEODORET AL CYRULUI, Philotheos historia 2, p. 194 şi 220-224. Cf. şi Epitome, p. 208 unde se găseşte o prelucrare rezumată a textului.
128
Isaur
A fost şi un alt egumen aici, Isaur, bărbat purtător de Duh şi având harisma vindecării. Un paralitic zăcea în infirmerie1 şi cercetându-l pe el Stăpâna noastră de Dumnezeu
1 în partea dreaptă a mozaicului Schimbării la Faţă ce se găseşte în absida bisericii mari a Mănăstirii Sinai este reprezentat egumenul Longhin (562-565). După V. BENESEVIC („Sur la date de la mosaîque de la Transfiguration au Mont Sinai”, Byzantion 1 [1924], p. 158), papa Ioan III (561-568) a trimis lui Longhin — pe care-l numeşte Isaur — bani pentru întemeierea unei infirmerii (bolniţe) (AMANTOU, SINA, p. 13). De asemenea, papa Romei, Grigorie Dialogul (590-604), într-o epistolă către Ioan Scărarul din 1 septembrie 600 (Registrum epistolarum, ed. P. Evald şi L. Hartmann [Monumenta Germaniae Historical, vol. 2, Berlin, 1899, p. 261) scrie că a fost informat de un Isaur că infirmeria şi casa de oaspeţi a Mănăstirii Sinai aveau felurite lipsuri şi de aceea trimite diferite ajutoare. Despre relaţiile Romei cu Sinaiul, cf. studiile lui G. HOFFMANN, „Lettere pontificie edite ed inedite intorno di monasteri del Monte Sinai”, OCP 17 (1951), p. 283-303 şi Sinai und Rom (OrC IX, 3), Roma, 1927; A. MERCATI, „Complementi a notizie şpllunione di orientali con Roma”, OCP XV (1949). p. 297-300; SKROBUCHA, op. cit., p. 36, 96 sq; GREGORIADOU, SINA, p. 72 sq, 98 sq; NEKTARIOU, Epitome, p. 201; AMANTOU, SINA, p. 34 sq; EM. PANTELAKIS, „Le Monastere du Mont Sinaî”, Irenikon XII (1935), p. 10 sq; EM. PANTELAKIS, He Hiera Mone ton sina, Atena, 1939, p. 50 sq şi N. TZIRAKI, „Sina”, ThEE 11, p. 169 sq. Despre prezenţa latinilor la Mănăstirea Sinai în perioada Cruciadelor, cf. ECKENSTEIN, op. cit., p. 143-154; M. RABINO, Le Monastere de Sainte-Catherine, Cairo, 1938, p. 36 şi 65 sq; E. LOWE, „An Unknown Latin Psalter on Mount Sinai”, Scriptorium 9 (1955), P. 177 sQ. K. WEITZMANN, „Thirteen-Century Crusader Icons on Mount Sinai”, în: Studies in the Arts at Sinai, Princeton, New Jersey, 1982, p. 312 sq. Cf. mai sus p. 45, n. 8.
129
Născătoarea îi zice lui: „Du-te la egumen, să se roage pentru tine, şi te vei face sănătos.” Deci a ieşit paraliticul şi s-a dus cărat la egumen. Şi prin economia lui Dumnezeu, bătând el la uşă, n-a găsit pe nimeni să iasă şi să-i deschidă, decât numai pe egumen. Ieşind deci şi deschizând el, paraliticul l-a prins de picioare, zicând: „Nu te voi lăsa, fiindcă Născătoarea de Dumnezeu m-a trimis la tine să mă vindeci.” Fiind silit tare de el, bătrânul şi-a dezlegat cingătoarea şi i-a dat-o lui zicând: „Ia-o şi te încinge.” Şi încingându-se, îndată s-a vindecat şi s-a dus plin de bucurie lăudând pe Dumnezeu2.
2 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi în Parisinus Gr. 917 şi 1629, de unde l-a editat NAU (Anastase, p. 79-80).
130
Ioan, egumenul Raithului
1. Zicea avva Ioan din Cilicia, egumenul Raithului, fraţilor: „Fiilor, precum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului.”
2. Zicea iarăşi: „Să-i imităm pe părinţii noştri cu ce vieţuire aspră şi cu ce linişte au stat ei aici.”
3. Zicea iarăşi: „Fiilor, să nu întinăm acest loc pe care Părinţii noştri l-au curăţat de demoni.”
4. A zis iarăşi: „Locul acesta este al nevoitorilor [asceţilor] şi nu al neguţătorilor.”
5. A zis iarăşi: „Ce putere poate avea păcatul acolo unde este pocăinţă?” Şi: „Ce folos iubirea acolo unde este mândria?”
6. A zis iarăşi: „Am întâlnit bătrâni trecuţi de şaizeci de ani care au mâncat numai ierburi şi curmale.”
7. A zis avva Ioan din Cilicia: „Şaptezeci şi şase de ani am trăit în acest loc şi multe şi înfricoşătoare lucruri am suferit de la demoni”1.
8. Zicea avva Ioan din Cilicia: „Şezând eu în mănăstirea Enatos2 a trecut pe la noi un călugăr egiptean care m-a
1 Nr. 1, 2, 3, 4, 6, 7 se cuprind în Limonariul lui IOAN MOSHOS (115, PG 87, 2980BC) şi nr. 1-4 în Apophthegmata (PG 65, 233AB). Textul întreg se găseşte în codicele sinaite 451 şi 1608.
2 Despre Mănăstirea Enaton ce se găsea la 9 mile vest de Alexandria şi a fost un centru al polemicii împotriva Sinodului de la Chalcedon (451), cf. P. VON CAUWENBERGH, Etude sur les moines dEgypte, Louvain, 1914, p. 64-72; CHITTY, Desert, p. 74, 80 (n. 111- 112), 92,159,166 (n. 95), 178 (n. 39) şi PAPADOPOULOU, Alexandreia, p. 457.
131
rugat să-l las să şadă în chilia lui Evagrie. Eu însă i-am spus lui că nu poate să şadă acolo, pentru că Cel care l-a rătăcit şi îndepărtat pe Evagrie de la dreapta credinţă3 nu-l va lăsa să şadă acolo. Dar fratele a stăruit zicând că «dacă nu voi şedea aici, voi pleca. Atunci îi zic: «Du-te după judecata ta şi şezi. Şi şezând el o săptămână, a venit duminica la biserică şi văzându-l l-am salutat, dar în cealaltă duminică n-a mai venit. S-au dus deci doi fraţi să vadă ce are şi l-au găsit spânzurat de o frânghie pe care şi-a pus-o de gât el însuşi”4.
3 Bibliografia despre Evagrie şi condamnarea lui la Sinodul V Ecumenic la QUASTEN, Patrology, vol. 3, p. 169 sq.
4 Textul 8 este cuprins în codicele sinait 451.
132
Ioan, egumenul Sinaiului, Scărarul
I
1. Socotesc că nimeni dintre toţi nu ştie care este cetatea care l-a născut pe acest mare Ioan1. Pentru că cine ne-a predat nouă în scris cele privitoare la aceasta sau la părinţii lui şi la intrarea în viaţă a acestui bărbat minunat? Cetatea care îl are acum locuitor este Ierusalimul ceresc [cf. Evr 12, 22], al cărui cetăţean a fost cu vrednicie încă de aici. Căci acest om dumnezeiesc n-a avut mai mult de şaisprezece ani când s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu, urcând pe Muntele Sinai şi ducând cu gând cuminte viaţă singuratică şi liniştită. Şi a petrecut fericitul în supunere şi în cea mai mare înfrânare nouăsprezece ani, instruindu-se pe sine foarte bine în studiul dumnezeieştilor Scripturi. Mânca din toate câte e îngăduit să mănânce celor care au ales petrecerea şi vieţuirea cea după Dumnezeu, zdrobind, socot, prin aceasta cu multă înţelepciune, ispita mândriei.
2. După trecerea anilor amintiţi, nobilul acesta s-a încredinţat pe sine cu totul pustiei şi liniştirii, aşezându-şi locuinţa la cinci mile de mănăstire în locul care se numeşte Thola2, unde a petrecut patruzeci de ani în asceză, alipindu-se întru totul de bunătăţile dumnezeieşti, arzând
1 Despre Ioan Sinaitul, egumen al Mănăstirii Sinai şi autor al frumoasei lucrări ascetice Scara, cf. BHG 882-883I1 (2, p. 15-17) şi BECK, Literatur, p. 353 sq, 451 sq ş.a., aici şi bibliografia. Pomenirea lui se prăznuieşte pe 30 martie şi în Duminica a IV-a din Postul Mare (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 571-574).
2 Despre această localizare, cf. mai sus p. 59, n. 43.
133
pururea de focul dragostei dumnezeieşti şi făcându-şi viaţa o meditaţie la moarte. N-a avut loc în el nici un fel de mânie sau iuţime pentru că a omorât-o mai înainte cu suliţa ascultării, iar prin neieşirea sa cu trupul şi încă mai mult cu cuvântul, a călcat în picioare cu totul slava deşartă. Cine ar putea să spună sau numai să-şi închipuie cu mintea izvorul lacrimilor3 sale? Căci nu era clipă în care să nu verse lacrimi ochii acestui bărbat dumnezeiesc, lucru ce nu este râvnit nici izbândit de mulţi. De somn se împărtăşea fericitul atât cât să nu vatăme cu privigherea firea minţii. Toată alergarea sa era o rugăciune continuă şi o dragoste fără seamăn de Dumnezeu. Închipuindu-L totdeauna pe Dumnezeu în oglinda neprihănirii şi curăţeniei, nu voia4 să se sature de dragostea Lui sau, mai bine zis, nu putea.
3. Astfel deci, nevoindu-se în toată virtutea şi ajungând plin de cele mai mari contemplaţii, a ajuns dascălul prin excelenţă al celor ce se nevoiesc în Muntele Sinaiului; aceasta o mărturisesc scrierile lui pline de toată înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Căci, dacă trebuie să spun pe scurt, nu există absolut nimic din cele care contribuie la folosul sufletului şi la cinstirea lui Dumnezeu care să nu se găsească în lucrările aceluia. Că e adevărat ceea ce spun, o va constata întocmai cel care le va studia. Pentru că într-adevăr cartea acestuia e o „scară”5 care duce neamul omenesc de pe pământ la cer. Mulţi dintre monahii din Munte [Sinai] privind la vieţuirea acestui bărbat mare şi-au potrivit propria lor viaţă cu a aceluia ca după un arhetip6 dumnezeiesc. Cel mai râvnitor dintre ei a fost acel
3 Cf. mai sus p. 125, n. 1.
4 Cf. VASILE CEL MARE, Reguli pe larg 2,1, PG 31, 912A; Reguli pe scurt 80, PG 31,1137C-1140A şi Omilie despre credinţă 1, PG 31, 464B-465A.
5 Aluzie la lucrarea Scara (PG 88, 632A-L161A) [trad. rom. pr. prof. D. Stăniloae, Filocalia românească IX, 1980, p. 43-432 şi mitrop. Nicolae Corneanu, Timişoara, 1994].
6 Cf. VASILE CEL MARE, Constituţii ascetice 4, 4, PG 31, 1352C- 1353A; IOAN HRISOSTOM, Omilia 13, 1 la 1 Timotei, PG 62, 565 şi Omilia 2 la Ap. Pavel, PG 50, 482.
134
fericit Moise, unul dintre monahii care au ales petrecerea pe acel munte7, care s-a rugat el însuşi şi prin mulţi alţii să devină ucenic al marelui bărbat, ca să fie iniţiat de acel dascăl în filozofia cea adevărată. Şi cum a fost luat ucenic, slujea fericitului.
4. Într-una din zile, marele Ioan a poruncit ucenicului să aducă pământ dintr-un loc pentru cultivarea legumelor cu care se hrăneau în mod obişnuit; şi acesta a făcut cu multă râvnă cum i se poruncise. Cum însă soarele ardea de amiază, sleindu-i-se vigoarea trupului de osteneală şi arşiţă, Moise a voit să se odihnească puţin. Deci, culcându-se jos sub o piatră mare, l-a luat somnul şi era să se întâmple o mare primejdie, rostogolindu-se piatra peste el. În ceasul acela, minunatul Ioan rugându-se în chilia sa către Dumnezeu a căzut într-un somn uşor şi înşelător. I se părea că aude pe cineva trezindu-l din somn şi zicându-i: „Tu, avvă Ioane, dormi fără grijă şi Moise trece printr-o primejdie.” Trezindu-se repede, cuviosul s-a rugat pentru ucenic.
Când s-a întors acela l-a întrebat dacă nu i s-a întâmplat ceva rău şi deznădăjduit. Iar Moise i-a zis: „O piatră foarte mare, pe când dormeam sub ea la amiază, foarte puţin era să nu mă strivească. Dar tu, părinte, strigându-mă în somn, m-ai scăpat de primejdie.” Dar acela smerit cu cugetul nu i-a spus nimic ucenicului din câte a văzut şi a făcut pentru el, ci în ascuns a adus mulţumire cuvenită lui Dumnezeu. Şi aşa prin rugăciunea părintelui său, Moise a scăpat de o primejdie vădită.
5. Dar minunatul Ioan s-a arătat şi doctor preaiscusit al rănilor ascunse ale sufletului, cum se va vedea din cele de mai jos. Un bărbat monah oarecare, cu numele Isaac, apăsat puternic de dracul iubirii de război şi al iubirii de trup, a venit alergând la acest bărbat mare şi i-a făcut cunoscut cu lacrimi războiul ce-i venea de la trup. Părintele minunându-se de credinţa lui a zis către el: „Să stăm amândoi la rugăciune, iubitule.” Abia termină rugăciunea şi încă zăcând bolnavul la pământ, Dumnezeu a împlinit voia slujitorului
7 Cf. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 43,12, PG 36,509B.
135
Său. Iar gândul cel rău a fugit îndată şi împreună cu el şi şarpele chinuitor care intrase prin acela în bărbat. Iar acesta, izbăvit de încercare, s-a minunat şi a adus slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.
6. Când unii dintre fraţi, împinşi de ghimpele pizmei şi al geloziei, l-au numit pe cuvios flecar, acela făcându-se tuturor toate, după dumnezeiescul Apostol [cf. 1 Co 9, 22] şi nevoind să scandalizeze pe nimeni, şi-a impus să tacă timp de un an întreg8. A stăvilit avântul mare al râurilor preadulci ale limbii lui, astfel încât acei batjocoritori s-au făcut rugători ai lui, spunând şi crezând ei acum că s-a închis izvorul unui mare folos. Iar acela, fără să se alăture nicidecum vieţii de sine [idioritmiei] sau să combată reproşurile deşarte, cum ar fi făcut poate un altul mic la suflet sau neduhovnicesc, se îngrijea de starea dintâi arătându-şi iarăşi limba tălăzuind prin curgerea cuvintelor înţelepciunii lui Dumnezeu.
7. În felul acesta deci marele bărbat, distingându-se prin toate bunătăţile şi strălucind mai presus decât soarele în conducerea fraţilor, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi arătându-se ca un al doilea Moise9, deoarece, ca şi acela, a pătruns în norul de nepătruns şi a urcat cu paşii minţii spre contemplarea şi darea legii întipărite de Dumnezeu. Prin cuvântul lui Dumnezeu i s-a deschis gura şi a atras duhul dumnezeiesc10 şi, călăuzindu-i pe fraţi ca pe nişte israeliţi, i-a trecut neudaţi marea vieţii [cf. Iş 14]. Dar, chiar dacă e oarecum îndrăzneţ cuvântul, acest fericit Ioan se pare că l-a întrecut pe văzătorul de Dumnezeu Moise, în aceea că a intrat în Ierusalimul cel de sus11 şi l-a dobândit. Acela [Moise] însă n-a putut stăpâni Ierusalimul cel de jos,
8 Şi Sfântul Grigorie Teologul tăcea în cazuri asemănătoare. Credea că tăcerea e o mustrare continuă, un mod harismatic de povăţuire şi o roadă a Duhului. Cf. D. TSAMIS, op. cit. (supra p. 23, n. 29), p. 335 sq.
9 Cf. mai sus p. 38, n. 6.
10 Cf. Ps 118,131 şi Rânduiala Imnului Acatist, canon oda 4, irmos.
11 Cf. Ga 4, 26. Pentru conţinutul eshatologic, ecleziologic şi psihologic al acestei noţiuni, cf. D. TSAMIS, op. cit. (supra p. 23, n. 29), p. 310-315.
136
din care cauză a suferit multe greutăţi şi pe mare, deşi s-a învrednicit şi el de asemenea de Ierusalimul cel ceresc12.
II
într-una din zile deci, au intrat aici aproape şase sute de străini şi, când s-au aşezat la masă ca să mănânce, cuviosul părintele nostru Ioan vede pe unul oarecare tuns scurt şi îmbrăcat cu o haină iudaică, care alerga peste tot şi dădea ordine cu autoritate, bucătarilor, economilor şi chelarilor şi celorlalţi slujitori. După ce a plecat poporul şi s-au aşezat slujitorii să mănânce, l-au căutat pe acela care alerga peste tot şi dădea porunci, dar nu l-au găsit. Atunci robul lui Dumnezeu, cuviosul părintele nostru, zice: „Lăsaţi-l, domnul Moise n-a făcut un lucru străin slujind în acest loc al său”13.
III
Ne-a povestit nouă Ioan, preacuviosul egumen al Muntelui cel Sfânt al Sinaiului, că „în urmă cu câţiva ani a fost făcut cineva paramonar14 în vârful sfânt şi urcând el să tămâieze după amiază, deodată a nins foarte tare, încât s-a acoperit Vârful Muntelui Sfânt de trei-patru coţi de zăpadă şi a fost blocat sus, nemaiputând să coboare. În vremurile acelea nimeni nu îndrăznea defel să doarmă în vârful sfânt15, în timp ce paramonarul îşi făcea canonul, în zori a aţipit şi
12 Textul e un extras din Minologhion-ul Cutlumuşului. Cf. Dix textes inedits tires du Menologe Imperial de Koutloumous, ed. F. Halkin şi A.-J. Festugiere (Cahiers dOrientalisme VIII), Geneva, 1984, p. 118-124. Cf. BHG 882e (2, p. 16). E vorba de un rezumat al Vieţii pe scurt a avvei Ioan egumenul Muntelui Sfânt al Sinaiului, cel numit şi Scolasticul scrisă de monahul Daniel din Raith, cf. PG 88, 596A-608A; P. TREVISAN, S. Giovanni Climaco, Torino, 1941, p. 5-19 Şi BHG 882 (2, p. 15-16).
13 Textul se cuprinde în codicele sinait 451 şi în PG 88, 608C. L-a editat şi NAU (Anastase, p. 64) după codicele Parisinus Gr. 914.
14 Cf. mai sus p. 46, n. 10.
15 Cf. mai sus p. 45, n. 8.
137
a fost strămutat de Dumnezeu şi s-a aflat la Roma, în biserica Sfântul Petru.
Văzându-l pe el clericii ajuns deodată în mijlocul lor s-au minunat şi mergând la papă i-au povestit cele întâmplate. După economia lui Dumnezeu s-a aflat că avea la cingătoarea lui cheile uşilor16, pe care scria: «De la vârful sfânt al Sinaiului. Deci preacuviosul papă17 reţinându-l l-a hirotonit episcop al uneia din cetăţile Romei şi l-a întrebat zicând: «Ce nevoi are mănăstirea? Şi aflând că are nevoie să se construiască în ea o infirmerie, a trimis bani şi scrisori ca să se construiască o infirmerie18 însemnând şi cele referitoare la paramonar, luna şi ziua. În această infirmerie am fost eu infirmier”19.
16 Despre „porţile” aflate în drumul spre Sfântul Vârf, cf. mai sus p. 45, n. 8.
17 Aluzie poate la papa Grigorie Dialogul sau la predecesorii lui. Cf. mai sus p. 129, n. 1.
18 Cf. mai sus p. 129, n. 1.
19 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi l-a editat NAU (Anastase, p. 82-83) după codicele Parisinus Gr. 917,1629 şi 1903. Cf. şi BHG 1448P (3, p. 205).
138
Ioan Savaitul
I
1. Marele Ioan Savaitul1 mi-a povestit lucruri vrednice de auzit. Iar tu, cuvioase2, cunoşti din propria ta experienţă că bărbatul acela era nepătimitor şi curat de orice cuvânt mincinos şi de orice faptă rea. Acesta mi-a povestit că „în mănăstirea mea din Asia3 (că de acolo pornise dreptul) se afla un bătrân foarte nepăsător şi neînfrânat (şi spun aceasta nu judecând, ci ca să arăt că spun adevărul). Acesta, nu ştiu cum, a dobândit un ucenic mai tânăr cu numele Acachie, simplu în păreri dar înţelept cu gândul. Şi acesta răbda atâtea de la bătrân, încât multora le-ar părea că sunt de necrezut. Căci îl chinuia pe el nu numai cu ocări şi cu necinstiri, dar şi cu lovituri în fiecare zi. Dar răbdarea lui nu era neraţională. Văzându-l deci în fiecare zi chinuit peste măsură ca un rob cumpărat, când îl întâlneam îi ziceam de multe ori: «Ce este, frate Acachie? Cum e astăzi? Şi acela îndată îmi arăta ochiul înnegrit, alteori gâtul, alteori capul rănit. Dar cunoscându-l că este un luptător, i-am zis: «Bine, bine, rabdă şi te vei folosi.
2. Petrecând deci acela nouă ani sub ascultarea bătrânului, a plecat la Domnul. După ce a fost îngropat deci în
1 în codicele manuscrise se întâlneşte grafia Sava-Sauaitul pe care o menţinem, grafia contemporană fiind Sauua-Saiwaitul.
2 Aluzie la Ioan, egumenul Raithului.
3 Un vechi scolast al textului oferă informaţia că e vorba de Lavra Kellivarilor de pe Muntele Latros (cf. Scara, ed. arhim. Ignatios, 1982, p. 417, n. 18). Despre această lavră, cf. R. JANIN, Les eglises et Ies monasteres des grands centres byzantines, Paris, 1969, p. 229-232.
139
cimitirul părinţilor, l-a cinci zile povăţuitorul lui Acachie s-a dus la un mare bătrân din cei de acolo şi-i zice: «Părinte, fratele Acachie s-a săvârşit. Dar cum a auzit aceasta, zice bătrânul celui ce i-a spus: «Crede-mă, bătrâne, că nu sunt convins. Iar acela i-a zis: «Vino şi vezi. Iar bătrânul s-a sculat repede, se duce la cimitir împreună cu povăţuitorul fericitului nevoitor, strigă ca pe unul care este viu pe cel care era într-adevăr viu întru adormire, şi-i zice: «Frate Acachie, ai murit? Iar bunul ascultător, arătând ascultare şi după moarte, a răspuns marelui bătrân: «Cum e cu putinţă, părinte, să moară un om lucrător al ascultării? Atunci bătrânul, care se numea înainte povăţuitorul lui, s-a înfricoşat căzându-i lacrimi pe faţă. Şi cerând egumenului Lavrei o chilie aproape de mormânt, a vieţuit deci acolo cu înţelepciune, zicând pururea către părinţi «am făcut ucidere.”
3. Iar mie mi se pare, părinte Ioane4, că însuşi acel mare Ioan este cel care a grăit către mort. Dar şi altceva mi-a povestit mie sufletul fericit al aceluia despre un oarecare altul, dar acesta era el însuşi, cum am putut afla exact mai târziu5.
II
1. „Ucenicea”, zicea acesta, „un oarecare altul în aceeaşi Mănăstire din Asia, la un oarecare monah, blând, blajin şi liniştit. Şi văzându-se pe sine cinstit şi odihnit de bătrân, a gândit bine un lucru care multora este spre primejdie, şi se roagă de bătrân să-l slobozească. Căci avea bătrânul şi un alt ucenic şi de aceea nu era un lucru foarte trist plecarea lui. Iese deci de la acesta şi se aşează prin scrisoarea povăţuitorului într-o chinovie din Pont. Şi în prima noapte în care a intrat în chinovie, se vede pe sine în somn tras la socoteală de unii şi, după încheierea acelei înfricoşate socoteli, se vede rămas cu o datorie neplătită de o sută de litre de aur. Deşteptându-se, a judecat ceea ce văzuse şi a zis: «Sărmane Antioh (căci acesta îi era numele), într-adevăr mult ne-a rămas de plătit din datoria noastră.
4 Adresare egumenului Raithului, Ioan.
5 Textul este cuprins în Scara lui IOAN SINAITUL (4, PG 88,720A- 721A).
140
2. «Aşadar, zicea el, «rămânând în chilie trei ani în ascultare desăvârşită, umilit şi necăjit de toţi ca un străin (căci nu era un alt monah străin acolo) văd iarăşi în somn pe cineva care mi-a dat dovada [de plată] a zece litre de aur din datoria mea. Trezindu-mă am cunoscut vedenia şi zic: “Numai zece? Când voi putea plăti oare totul? Atunci îmi zic în mine însumi: “Sărmane Antioh e nevoie de şi mai multă osteneală şi necinstire. De atunci deci am început să fac pe prostul, neîncetând însă deloc slujirea. Văzându-mă deci nemilostivii părinţi în această stare şi râvnă, mă puneau să fac toate lucrurile grele ale mănăstirii. Stăruind deci în această petrecere treisprezece ani, am văzut pe cei care mi se arătaseră mai înainte venind iarăşi şi scriindu-mi achitarea desăvârşită a datoriei mele. Deci, când cei din mănăstire mă necăjeau cu ceva, răbdam bărbăteşte, amintindu-mi de datoria mea.
3. Acestea mi le-a povestit, părinte Ioane6, preaînţeleptul Ioan ca zise de un altul. De aceea şi-a schimbat numele în Antioh, dar el era cu adevărat cel care a rupt înscrisul [datoriei], prin răbdarea cu bărbăţie”7.
III
1. Dar să auzim cum a dobândit cuviosul discernământul prin ascultarea desăvârşită. Şezând în mănăstirea Sfântului Sava8, au venit la el trei monahi tineri vrând să ucenicească la el, pe care primindu-i i-a ospătat cu bucurie, vrând să-i odihnească de osteneala călătoriei. După trei zile însă bătrânul le zice: „Fraţilor, eu prin fire sunt un om desfrânat şi nu pot să primesc pe vreunul din voi.” Dar aceia nu s-au
6 Ioan Sinaitul se adresează lui Ioan, egumenul Raithului.
7 Textul este cuprins în Scara lui IOAN SINAITUL (4, PG 88,721A-D).
8 E vorba de faimoasa Mare Lavră a Sfântului Sava (Mar-Saba), construită din anul 484 la 45 km sud-est de Ierusalim în dreapta pârâului Kedron. Aici s-au nevoit Ioan Isihastul, Chiril Schitopolitanul, Andrei Cretanul, Ioan Damaschinul şi fratele lui, Cosma, şi mulţi alţi bărbaţi vestiţi ai Bisericii. Cf. BECK, Literatur, p. 204, 239, 253, 397 sq ş.a.; E. HOADE, Guide to the Holy Land, Ierusalim, 1962; PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 762, 766 sq, 1005 sq ş.a.
141
scandalizat, căci cunoşteau lucrarea bătrânului. Deci, după ce rugându-se multe de el, nu au izbutit deloc să-l convingă, s-au aruncat atunci la picioarele lui, rugându-l ca să fie rânduiţi de el, cum şi unde trebuie să se aşeze.
2. Înduplecându-se bătrânul deci şi cunoscând că vor primi cu smerenie şi ascultare, îi zice unuia: „Domnul voieşte ca tu, fiule, să şezi în ascultare cu un părinte într-un loc liniştit.” Celui de-al doilea îi zice: „Mergând vinde voile tale şi le dă lui Dumnezeu, ia-ţi crucea şi stăruie în tovărăşia de drum şi chinovia fraţilor şi «vei avea comoară în ceruri [Mt 19, 21].” Apoi celui de-al treilea îi zice: „Ia asupra ta în chip nedespărţit împreună cu osteneala şi cuvântul care zice: «Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui [Mt 10, 22]. Şi mergi şi, dacă e cu putinţă, să nu laşi să existe între oameni cineva care să te lovească mai tare şi mai nemilos decât antrenorul tău în Domnul, şi stăpânindu-te bea zilnic cu ai bea mierea şi laptele, batjocura şi luarea în râs.” Iar fratele a zis către marele Ioan: „Şi dacă acesta, părinte, petrece în nepăsare, ce voi face?” Iar bătrânul i-a zis: „Chiar dacă l-ai vedea desfrânând să nu te desparţi de el9, ci zi în sinea ta: «prietene, pentru ce ai venit? [Mt 26, 50]. Ca să judeci? Atunci vei vedea dispărând din tine înfumurarea şi aprinderea veştejindu-se”10.
IV
1. avva Martirie11 când l-a tuns pe cuviosul părintele nostru Ioan egumenul12, care avea douăzeci de ani, l-a luat şi
9 Cf. SIMEON NOUL TEOLOG, Cateheza 18, r. 132-137 (ed. B. Krivocheine: Symeon le Nouveau Theologien, Catecheses [SC 104], Paris, 1964, p. 276): „Să nu vrei să te ridici împotriva părintelui tău, chiar dacă-l vezi desfrânând sau beat, chiar dacă ţi se pare că conduce rău treburile mănăstirii şi chiar dacă eşti necinstit de el şi supus la multe alte necazuri.”
10 Textul este cuprins în Scara lui IOAN SINAITUL (4, PG 88, 721D- 724B).
11 Despre avva Martirie, cf. mai sus Martirie.
12 Aluzie la Ioan Sinaitul, Scărarul.
142
l-a dus la stâlpul pustiei noastre, la avva Ioan Savaitul, care petrecea în pustiul Gudda13, având împreună cu ucenicul său pe avva Ştefan Capadocianul14. Deci cum i-a văzut pe ei bătrânul Savait, sculându-se a luat apă şi a turnat-o într-un lighean mic şi a spălat picioarele ucenicului şi i-a sărutat mâna lui, dar avvei Martirie, povăţuitorul său, nu i-a spălat picioarele.
2. Deci s-a scandalizat avva Ştefan de acest fapt, iar după ce s-a dus avva Martirie şi ucenicul lui, avva Ioan văzându-l cu ochiul său străvăzător pe ucenicul său scandalizat îi zice: „Pentru ce te-ai scandalizat? Crede-mă nu ştiu cine este copilul, dar am primit pe egumenul Sinaiului şi am spălat picioarele egumenului.” Iar după patruzeci de ani el a ajuns egumenul nostru, potrivit prezicerii bătrânului.
3. Dar nu numai avva Ioan Savaitul, ci şi avva Stratighios zăvorâtul, deşi n-a ieşit niciodată afară, a prezis ziua în care va fi tuns avva Ioan15.
V
în acelaşi loc al lui Maloha au rămas şi dumnezeiescul Ioan Savaitul împreună cu marele Dimitrie, prim-medicul imperial. Într-una din zile deci văd în nisipul din vale urme ale unui mare balaur. Şi zice avva Dimitrie către marele avvă Ioan: „Să plecăm de aici, să nu cumva să fim vătămaţi de fiară.” Zice avva Ioan către el: „Mai bine să ne rugăm.” Şi pe când stăteau ei la rugăciune şi fiara era ca la două stadii de ei, iată au văzut-o înălţându-se la porunca dumnezeiască sus, în nori şi de acolo, căzând cu zgomot la pământ, s-a rupt în mii de bucăţi16.
13 în codicele sinait 451, f. 415V în loc de „Goudda” stă scris „Chouda”.
14 Cf. mai sus Ştefan Capadocianul.
15 Textul a fost editat de NAU (Anastase, p. 63-64) după codicele Parisinus Gr. 914. Un text schimbat există în PG 88, 608A-C şi în codicele sinait 451.
16 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi l-a editat NAU (Anastase, p. 68) după codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
143
VI
Mi-a povestit avva Ioan Romanul, ucenicul minunatului Ioan Savaitul. „Pe când şedeam noi în mănăstirea lui Arselau17, iată într-o zi un arici mare18 şi-a adus puiul mic pe care-l ducea în gură, căci era orb, şi l-a pus la picioarele bătrânului. Când a văzut cuviosul că era orb, s-a aplecat la pământ şi făcând tină a uns ochii lui şi îndată a văzut. Şi apropiindu-se mama ariciului a sărutat urmele bătrânului şi, luându-şi copilul pe care-l aduse, a plecat săltând.
A doua zi însă, iată mama ariciului aduce bătrânului în gura ei o varză mare trăgând-o cu mare greutate, şi surâzând cuviosul îi zice: «De unde ai adus-o? Desigur ai furat-o din grădinile părinţilor, eu însă nu mănânc lucruri furate. Du-te şi pune-o de unde ai furat-o. Şi ruşinându-se, animalul a luat varza şi a dus-o în grădina de unde o luase”19.
VII
Altă dată iarăşi, pe când era o secetă20 mare în pustie, s-a strâns o mare turmă de capre şi umblau în toate părţile Arselaului căutând să bea apă şi nu găseau pentru că era luna august. Deci, când întreagă turma aceea era pe punctul să se sfârşească de sete, au urcat pe culmea cea mai înaltă din toţi munţii pustiei şi privind spre cer toate vieţuitoarele au zbierat într-un suflet, ca strigând spre Ziditorul lor şi ca spre Domnul slavei, şi nu s-au mişcat din acel loc.
17 Despre acest ţinut, cf. mai jos p. 82, n. 1.
18 Gr. choirogryllos, nume ştiinţific hyrax Syriacus. Cf. B. TRISTRAM, Fauna an Flora of Palestine, Londra, 1884 şi E. TCHERNOV, „The Fauna. Meeting Point of Two Continents”, în: Sinai (ed. B. Rothenberg), Berna, 1979, p. 93 şi 96 (imag. 12). Acest animal seamănă mult cu o veveriţă şi e amintit textual de Vechiul Testament (LXX) în Lv 11, 6; Dt 14, 7; Ps 103,18; Pr 30, 26.
19 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi e editat de NAU (Anastase, p. 68-69) după codicele Parisinus Gr. 914 şi 917. O povestire similară despre Macarie Egipteanul la PALADIU (Lavsaicon 19-20, PG 34,1060B-D).
20 Cf. mai sus p. 60, n. 46.
144
Şi se spune că a căzut ploaie numai în acel loc şi astfel au băut, după cuvântul profetului care zice de Dumnezeu că „dă dobitoacelor hrana lor şi puilor de corb care-L cheamă pe El” [Ps 146, 9]21.
VIII
1. Acelaşi avva Ioan Savaitul zicea că „şezând eu odată în pustia cea mai îndepărtată, a venit la mine un frate dintr-o mănăstire ca să mă viziteze. Deci l-a întrebat pe el: «Cum o duc părinţii? Şi el zice: «Cu rugăciunile tale, bine. L-am întrebat deci şi de un oarecare frate cu un nume şi faimă proastă. Şi el îmi zice: «Crede-mă, părinte, încă n-a scăpat de acea faimă. Auzind deci aceasta, am zis: «Uf. Şi cum am zis «Uf, am căzut în somn ca într-un extaz şi m-am văzut stând înaintea locului sfânt al Căpăţânii şi am văzut pe Domnul răstignit în mijlocul a doi tâlhari [cf. Mt 27, 38 sq; Mc 15, 27]. M-am împins deci să mă închin şi să mă apropii de El. Şi când a văzut [Hristos] aceasta, a poruncit cu glas mare îngerilor care stăteau de faţă zicând: «Aruncaţi-l afară căci pentru mine este antihrist. Pentru că înainte ca Eu să judec, l-a judecat el pe fratele lui. Iar când, fiind mânat din urmă am ajuns să ies pe poartă, mi s-a prins mantia [pallion]22 când s-a închis uşa şi am lăsat-o acolo, şi îndată m-am trezit. Zic deci fratelui care mă vizita: «Rea a fost ziua aceasta pentru mine. Şi el îmi zice: «Pentru ce, părinte? Atunci i-am povestit cele văzute de mine şi am zis: «Crede-mă, mantia mea este acoperământul lui Dumnezeu care era asupra mea şi de care am fost lipsit.
2. Şi din ziua aceea copiilor, vă spun ca Domnului slavei, am petrecut şapte ani în pustiuri, nici gustând din somn, nici intrând sub un acoperiş, nici întâlnind vreun om, până ce am văzut iarăşi pe Domnul Care a poruncit să mi se dea mantia mea.
21 Textul l-a editat NAU (Anastase, p. 69) după codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
22 Despre veşmântul monahal „pallium”, cf. mai sus p. 40, n. 1.
145
3iar noi auzind acestea de la cuviosul Ioan am zis: «Dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta neevlaviosul şi păcătosul? De aici este limpede că vorbirea de rău [calomnia] este un mare rău”23.
23 Textul este cuprins în codicele sinaite 451 şi l-a editat NAU (Anastase, p. 68) după codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
146
Ioan Sinaitul
1. Acum câţiva ani cu îngăduinţa Domnului s-a întâmplat să se abată moartea în pustia noastră. Şi săvârşindu-se un cuvios părinte virtuos şi îngropat fiind în cimitirul părinţilor, în cealaltă zi iarăşi s-a săvârşit unul din fraţii mai delăsători şi a fost îngropat peste trupul bărbatului cuvios. După o zi săvârşindu-se un alt părinte, au venit să aşeze trupul lui şi au găsit că bărbatul cuvios a aruncat1 de lângă el trupul fratelui delăsător. Socotind atunci că aceasta s-a făcut din întâmplare şi nu ca o facere de minune, luându-l deci l-au pus iarăşi pe frate peste trupul bătrânului. Şi venind ei a doua zi, au găsit iarăşi că părintele l-a aruncat de lângă el pe frate.
2. Aflând deci aceasta, egumenul mănăstirii a venit şi intrând în mormânt zice mortului: „Avvă Ioane, toată viaţa ta ai fost blând şi îndelung răbdător şi toate le suportai şi acum îl arunci pe fratele tău?” Şi luând trupul fratelui cu mâinile lui l-a pus deasupra bătrânului. Şi a zis iarăşi către el: „Rabdă-l pe frate, avvă Ioane, chiar dacă e păcătos, precum şi Dumnezeu rabdă păcatele lumii.” Şi din ziua aceea n-a mai aruncat bătrânul trupul fratelui2.
1 O povestire asemănătoare mai sus, la Anonimi XXVII.
2 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi a fost editat de NAU (Anastase, p. 62) după codicele Parisinus Gr. 914 şi 1093.
147
Iosif Pelusiotul
1. A zis avva Iosif din Pelusion1 că „pe când şedeam eu în Muntele Sinai, era acolo un frate bun ascet, dar şi frumos la trup, şi venea la Liturghie [synaxîs] purtând o haină cu multe cusături şi o mică pelerină [maphorion]2 veche. Şi îl văd pe el venind de fiecare dată aşa la biserică. Şi îi zic: «Frate, nu-i vezi pe părinţi că sunt ca nişte îngeri la Liturghia bisericii? Cum vii tu întotdeauna aşa [îmbrăcat]? Iar el a zis: «Iartă-mă, avvă, pentru că nu am altă haină. Şi l-am luat în chilia mea şi i-am dat o tunică [leviton, şi tot ceea ce avea nevoie şi venea la Liturghie purtând acestea şi putea fi văzut şi el ca un înger.”
2. A fost odată nevoie ca Părinţii să trimită pe unii fraţi la împărat şi l-au ales pe el. Dar acesta cum a auzit, i-a
1 Veche cetate egipteană pe braţul de răsărit al Nilului, important centru comercial şi militar. În epoca creştinismului vechi s-a remarcat printr-o remarcabilă dezvoltare centrul monastic din împrejurime unde a trăit Isidor Pelusiotul.
2 „Maphorion” era o pelerină ce acoperea umerii (gr. omous) şi spatele (gr. omophorion, lat. mafortium). O purtau bărbaţii şi femeile şi mai cu seamă monahii din primele veacuri. Cf. PALADIU, Lavsaicon 116, PG 34,1220A; Apophthegmata, Teodor al Fermei 18, PG 65,192B; avva DOROTEI, învăţături 1,15, PG 88,1637B şi SOFRONIE AL IERUSALIMULUI, Viaţa lui Kyr şi Ioan 13, PG 87,3188A.
3 „Leviton”-ul era un „kolovion” (cf. mai sus p. 48, n. 15) sau o tunică fără mâneci, din fir de păr sau de pânză. După regulile lui Pahomie (2, 67, 80, 81) monahul putea avea în chilie două „levitonarii” (cf. PG 40, 952A). Cf. RUFIN, De vitis Patrum 7 şi PALADIU, Lavsaicon 38, PG 34,1099D.
148
rugat pe părinţi zicând: „Pentru Domnul, iertaţi-mă, că sunt rob al unuia mare de acolo şi dacă mă cunoaşte, mă dezbracă şi mă duce iarăşi în robia lui.” După ce părinţii s-au convins şi l-au iertat [să nu meargă], au aflat pe urmă despre el, de la unul care-l cunoştea precis, că pe când era în lume acela a fost eparh al pretorilor4, şi a pretextat aceasta ca să nu fie cunoscut şi să nu aibă încurcături de la oameni. Atât de mare era râvna părinţilor să fugă de slava şi odihna lumii acesteia pentru dragostea faţă de Dumnezeu5.
4 Despre această demnitate, cf. N. OIKONOMIDES, Les listes de preseance byzantines des IXe etXe siecles, Paris, 1972, p. 118,320,344 ş.a.
5 Textul este cuprins în codicele sinaite 438, 449, 451, ca povestire a avvei Iosif Pelusiotul către avva Cronie şi în Apophthegmata (Cronie 5, PG 65, 249A-C), şi a fost editat şi de L. CLUGNET (cf. ROC 10 [1905], p. 46-47 şi BHG1148 şi vol. 3, p. 204).
149
Iosif din Raith şi Ghelasie
1. Un oarecare bătrân, pe nume Iosif, de neam din Elesios1, s-a aşezat într-un loc şes, departe de apă ca la două mile, zidindu-şi casa cu mâinile lui. Era un bărbat învăţat şi cu darul discernământului şi desăvârşit în toate şi plin de harul lui Dumnezeu. A rămas în locul acela aproape treizeci de ani, având un ucenic care locuia cu el, dar într-o altă casă în apropiere.
2. La acesta a venit cineva să-l întrebe despre un gând al lui. A bătut la uşă, dar neprimind răspuns, s-a uitat prin deschizătura intrării şi l-a văzut pe el întreg, din cap până în picioare, stând ca o flacără de foc. Înfricoşat, i-a paralizat trupul şi a zăcut aruncat la pământ ca mort timp de un ceas, apoi ridicându-se iarăşi a şezut lângă uşă. Ocupat cu contemplaţia, bătrânul n-a ştiut ce se întâmplase şi după cinci ore întregi s-a arătat iarăşi ca om, a deschis uşa şi l-a chemat înăuntru pe frate. Şi aşezându-se ei, i-a zis: „De când ai venit?” Răspunzând acesta i-a zis bătrânului: „Eu am venit de patru ore, dar ca să nu te necăjesc n-am bătut la uşă decât acum.” Atunci a înţeles bătrânul că îi erau cunoscute cele făcute cu el şi n-a spus nimic despre aceasta fratelui, ci a răspuns la toate câte a fost întrebat de el şi l-a vindecat de gândul lui şi aşa l-a slobozit în pace. După care şi el s-a făcut nevăzut, temându-se de slava de la oameni [cf. In 12, 43; 5, 41].
1 Adică din actualul Eilat; cf. mai sus p. 69, n. 69.
150
3. Mai târziu, venind avva Ghelasie, ucenicul lui nu l-a găsit. Şi căutând mult pe bătrân şi negăsindu-l, a rămas în chilia bătrânului neliniştindu-se mult pentru el. Şi după şase ani, cam pe la ceasul al nouălea [trei după-amiază], cineva a bătut la uşă. Şi ieşind avva Ghelasie vede pe avva al său stând afară şi, izbit de vederea lui, a socotit că e duh. Dar netulburându-se deloc îi zice: „Roagă-te, părinte.” Şi după rugăciune l-a primit bucurându-se şi s-au îmbrăţişat „întreolaltă cu sărutare sfântă” [Rm 16,16; cf. şi 1 Co 16,20; 2 Co 13,12; 1 Tes 5, 26; 1 Ptr 5,14]. Iar bătrânul a zis: „Bine ai făcut, fiule, că ai cerut mai întâi rugăciune, căci multe sunt cursele diavolului.”
4. Şi răspunzând fratele i-a zis: „Cum te-ai gândit, cinstite părinte, să te separi de tovarăşii tăi de drum şi să mă laşi orfan, căci iată mult necăjit am fost pentru tine.” Şi zice bătrânul: „Cauza nearătării mele o ştie Dumnezeu, totuşi, până acum nu m-am depărtat de locul acesta, n-a trecut nici o duminică în care să nu mă fi împărtăşit cu voi toţi de Preacuratele Taine ale lui Hristos.” Şi s-a minunat fratele, cum a intrat şi a ieşit bătrânul fără să fie văzut de nimeni şi zice către el: „Acum pentru ce ai venit la robul tău?” Iar acesta răspunzând a zis: „Astăzi plec la Domnul din trupul acesta nenorocit şi am venit să-l las la tine, ca să-l îngropi cum vrei şi să dai pământului ce este al lui.”
5. Şi multe discutând cu fratele despre suflet şi bunătăţile viitoare, şi-a întins mâinile şi picioarele şi a adormit în pace. Şi îndată alergând fratele ne-a adunat pe noi toţi. Şi venind l-am dus cu ramuri de laur şi cu psalmodii, în timp ce faţa lui strălucea ca o lumină şi l-am aşezat pe el împreună cu părinţii mai înainte adormiţi2.
2 Textul e un extras din Povestirea [Diegesis] 16-17 monahului AMMONIOS (Martyrologion tou sina, p. 210-212). Rezumate în Perigraphe, p. 195-196 şi la NEKTARIOU, Epitome, p. 85-86. Pomenirea lor se prăznuieşte pe 14 ianuarie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 389-391).
151
Cosma
Locul Guddas este la cincisprezece mile de Sfântul Rug [cf. Iş 3, 2]. În acest loc şedea împreună cu mine avva Cosma Armeanul. Într-una din zile a ieşit unul din noi singur în pustie ca să se îndeletnicească cu contemplarea lui Dumnezeu. Şi îndepărtându-se mult de chilie, ca la două mile, cade în gura unei peşteri şi vede înăuntru trei inşi care şedeau purtând tunici de finic [kolovia]1 şi nu ştia dacă sunt vii sau morţi. S-a gândit deci să se întoarcă în chilie şi să aducă un tămâietor şi aşa să intre la sfinţii părinţi. După ce a însemnat cu toată exactitatea locul punând pietre, a venit la chilie, apoi luând tămâietorul s-a întors şi, mult căutând locul şi semnele, n-a putut să le găsească. Pentru că este acest obicei la sfinţii anahoreţi şi în viaţă şi după moarte: uneori vor să se arate, alteori vor să se ascundă, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos2.
1 Cf. mai sus p. 48, n. 15 şi 16.
2 Text editat de NAU (Anastase, p. 78-79) după codicele ParisinusGr. 917 şi 1629.
152
Marina
… Răbdând multe osteneli pentru Hristos şi biruind desăvârşit pe vicleanul balaur şi ţinând făclia nestinsă, s-a bucurat încă de aici împreună cu îngerii. Iar racla, care conţine cinstitul ei trup, era în metocul unde locuiesc acum părinţii sinaiţi, în mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe ţărmul mării, unde locuiesc şi mireni iubitori de Hristos…1
1 Din nefericire, textul vieţii „Sfintei cuvioase maicii noastre Marina” (altfel necunoscută) cuprins în „rânduiala” ei liturgică din codicele sinait 2229 (cf. f. 52) este deteriorat şi nu s-a păstrat decât fragmentul citat. Din textul „rânduielii” aflăm că a fost o ascetă ce a strălucit cu virtuţile şi că pomenirea ei se prăznuieşte la Raith unde, cum arată relatarea rusului Korobeinikov care a vizitat Raithul în 1593-1594, se afla, în biserica Adormirii, şi trupul ei. Astăzi el nu se mai află în Raith.
153
Mar cu
1. Se spunea despre avva Siluan1 că avea un ucenic în Sketis, cu numele Marcu. Acesta avea o mare ascultare şi era caligraf. Iar bătrânul îl iubea pe el pentru ascultarea lui. Dar avea şi alţi 11 ucenici, iar aceştia erau necăjiţi pentru că bătrânul îl iubea pe el mai mult decât pe ei. Şi auzind bătrânii s-au întristat. Şi într-una din zile, au venit bătrânii la el şi l-au dojenit. Iar el luându-i pe ei a ieşit şi a bătut la fiecare chilie zicând: „Frate, vino, că am nevoie de tine.” Şi nici unul din ei nu i-a urmat lui îndată. Şi venind la chilia lui Marcu a bătut, zicând: „Marcule.” Şi acesta, cum a auzit glasul bătrânului, îndată a venit afară şi l-a trimis pe el la slujire. Şi a zis bătrânilor: „Unde sunt ceilalţi fraţi, părinţilor?” Şi intrând în chilia lui [Marcu], au cercetat caietul lui şi au constatat că mâna lui începuse să facă litera „o”, dar auzind pe bătrân, n-a mai întors condeiul s-o completeze2. Au zis deci bătrânii: „Cu adevărat, cel pe care tu îl iubeşti, avvo, şi noi îl iubim şi Dumnezeu îl iubeşte pe el.”
2. Se spunea despre avva Siluan că, mergând odată în Sketis cu bătrânii şi voind să le arate lor ascultarea lui Marcu şi pentru ce îl iubeşte pe el, văzând un pui de mistreţ, îi zise: „Vezi acel bivolaş, fiule?” Şi acesta îi zice lui: „Da, avvo.” „Şi coarnele lui cum sunt de arătoase.” „Da, avvo.” Şi s-au minunat bătrânii de răspunsul lui şi s-au zidit cu ascultarea lui.
1 Cf. mai jos Siluan.
2 Cf. PHILOTHEOU, Hagiologika, p. 11 (Viaţa cuviosului Gherman 10).
154
3. A coborât odată mama avvei Marcu ca să-l vadă, şi ea avea multă vază. Şi a ieşit bătrânul la ea. Şi i-a zis lui: „Avvo, spune fiului meu să iasă, ca să-l văd.” Şi intrând bătrânul, i-a zis lui: „Ieşi ca să te vadă mama ta.” Şi era îmbrăcat cu un chentonarion3 şi era negru de la bucătărie. Şi ieşind pentru ascultare, a închis ochii şi le-a zis de trei ori: „Mântuiţi-vă, mântuiţi-vă, mântuiţi-vă.” Şi nu i-a văzut pe ei, iar mama lui nu l-a cunoscut pe el. Iarăşi deci a trimis un bătrân zicând: „Avvo, trimite pe fiul meu ca să-l văd.” Şi a zis către Marcu: „Nu ţi-am spus să ieşi ca să te vadă mama ta?” Şi i-a zis Marcu: „Am ieşit, după cuvântul tău, avvo. Însă, rogu-te, să nu-mi mai spui o dată să ies ca să nu mă fac neascultător faţă de tine.” Şi ieşind bătrânul a zis ei: „El este cel care v-a întâmpinat zicând: Mântuiţi-vă.” Şi mângâind-o, a slobozit-o.
4. Altă dată s-a întâmplat să iasă el din Sketis şi să se ducă la Muntele Sinai4 şi să rămână acolo. Şi a trimis mama lui Marcu, jurându-l cu lacrimi, să iasă fiul ei ca să-l vadă pe el. Dar bătrânul l-a slobozit pe el. Şi pe când îşi gătea cojocul ca să iasă şi venea să ia binecuvântare de la bătrân, îndată s-a pornit să plângă şi n-a mai ieşit.
5. Se spunea despre avva Siluan că atunci când a vrut să iasă în Siria5 i-a zis lui ucenicul său Marcu: „Părinte, nu vreau să ies de aici, dar nici pe tine nu te las să ieşi, avvo, căci rămân aici trei zile.” Şi a treia zi a adormit6.
3 „Kentonarion”-ul (lat. centum) era o haină cusută din bucăţi de alte stofe; cf. NEILOU, „Diegema” 26, n. 53, p. 292-293.
4 Siluan şi tovarăşii lui s-au stabilit la Sinai în anul 380. Cf. SocRATE, Istoria bisericească 6,32, PG 67,1392C.
5 în cele din urmă s-au stabilit lângă Gaza. Cf. mai jos p. 213, n. 1 şi p. 218, n. 10. Despre acest ţinut, cf. M. MAYER, History of the City of Gaza, New York, 1907.
6 Textele nr. 1-5 sunt cuprinse în Apophthegmata (Marcu 1-5; PG 65, 293D-296D).
155
Martirie
Avva Martirie, care a tuns pe cuviosul egumenul nostru, a rămas câţiva ani în golful sfântului avvă Antonie2, dincolo de Marea Roşie. Şi pe când şedea el aici, s-a întâmplat o invazie a unor barbari cruzi împotriva celor care locuiau în acei munţi şi care au ucis şase din părinţi, între care era şi avva Conon din Cilicia, bărbat care avea darul străvederii şi al profeţiei. Luând deci trupurile lor, avva Martirie le-a îngropat într-o peşteră rostogolind în gura ei o piatră mare, ungând-o cu var nestins şi scriind pe ea sfintele lor nume. După un timp, s-a dus să cerceteze mormântul dacă nu cumva a fost deschis de vreo hienă sau altă fiară. Venind a găsit intacte înscrisurile şi toată pecetluirea mormântului. Deschizând şi intrând înăuntru a găsit două trupuri strămutate de Dumnezeu unde numai El ştie. Acestea erau al avvei Conon şi al unui alt mare bătrân3.
1 avva Martirie a fost bătrânul lui Ioan Scărarul, despre a cărui tundere în monahism, vezi mai sus Anastasie I.
2 Golful Marelui Antonie se află pe ţărmul vestic al golfului Suez, aproape de Muntele lui Antonie şi părţile Klysmei. Cf. codicele Coislinianus 126, f. 210. Cf. GUY, Recherches, p. 70.
3 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi a fost editat de NAU (Anastase, p. 80-81) după codicele Parisians Gr. 917.
156
Matia
Mi-a povestit avva Matia: „Pe când locuiam eu odinioară în Arandula1 pentru a da duminica Sfânta Cuminecătură robilor din acea pustie, ţineam Sfânta Cuminecătură într-un dulăpior sus în sfânta biserică, asigurată sub cheie. De multe ori însă, urcam duminica şi găseam firida cu vase desfăcută şi mă întristam de aceasta. Apoi am început să număr sfintele părticele şi să pecetluiesc dulăpiorul cu ceară şi cu degetul. Apoi, venind duminica următoare, am găsit intacte peceţile ş încuietorile. Şi deschizând şi numărând, am găsit numai trei părticele. Şi fiind în multă frământare, în duminica următoare mi s-au arătat în somn trei monahi care, trezindu-mă, mi-au zis: «Scoală-te, e vremea canonului. Iar eu i-am întrebat pe ei: «Cine sunteţi, părinţilor, şi de unde veniţi? Iar ei au zis: «Noi suntem păcătoşii care am venit de multe ori şi ne-am împărtăşit. Deci să nu-ţi mai faci griji de aceasta. Atunci am cunoscut că sunt sfinţi anahoreţi şi am mulţumit lui Dumnezeu care a dăruit neamului omenesc asemenea vase de sfinţenie”2.
1 în drumul pe lângă mare de la Faran la Klysma (Suez) se află oaza Gkarantel, cunoscută în epoca bizantină sub numele Arandula sau Sarandula sau Arandara şi de Taran de geografii arabi. Cf. MAYERSON,.Attacks”, p. 162, n. 21 şi Martyrologion tou sina, p. 188, n. 18, aici şi bibliografia.
2 Textele le-a editat NAU (Anastase, p. 77) după codicele ParisinusGr. 917 şi 1596.
157
Matoe
1. Zicea avva Matoe: „Voiesc mai degrabă o lucrare uşoară şi statornică, decât una grea la început şi care se curmă repede.”
2. A zis iarăşi: „Pe cât se apropie omul de Dumnezeu, pe atât se vede pe sine păcătos. Căci profetul Isaia văzând pe Dumnezeu «se numea pe sine ticălos şi necurat [Is 6, 5].”
3. Zicea iarăşi: „Când eram mai tânăr îmi ziceam în mine însumi că poate cândva o să fac un bine. Iar acum, când am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în mine însumi.”
4. A zis iarăşi: „Satana nu ştie cu ce patimă poate fi biruit sufletul. Seamănă gânduri de desfrânare, gânduri de grăire de rău şi alte patimi asemenea, dar nu ştie dacă seceră. Şi spre ce patimă vede că înclină sufletul, pe aceea i-o dă.”
5. Un frate a venit la avva Matoe şi i-a zis: „Cum cei din Sketis făceau mai mult decât Scriptura, iubind pe vrăjmaşii lor mai presus de ei înşişi?” îi zice lui însă avva Matoe: «Eu până acum nici măcar pe cel care mă iubeşte nu-l iubesc ca pe mine însumi.”
6. Un frate l-a întrebat pe avva Matoe: „Ce voi face dacă vine la mine un frate şi este post sau dimineaţă, că mă necăjesc?” Şi zice lui bătrânul: «Dacă nu te necăjeşti şi mănânci cu fratele, bine faci, dar dacă nu aştepţi pe nimeni şi mănânci, atunci aceasta este voia ta.”
158
7a zis avva Iacob: „Am vizitat pe avva Matoe şi, întorcându-mă eu, i-am zis lui că «vreau să mă duc la Kellia1 şi mi-a zis mie: «Salută din partea mea pe avva Ioan. Mergând eu la avva Ioan îi zic lui: «Te salută avva Matoe. Şi îmi zice mie bătrânul: «Iată, avva Matoe este cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug [In 1, 47]. Şi împlinindu-se un an, iarăşi am venit la avva Matoe şi i-am spus lui salutul avvei Ioan, şi zice bătrânul: «Nu sunt vrednic de cuvântul bătrânului, însă aceasta să ştii că atunci când vei auzi pe un bătrân slăvind pe aproapele mai presus de sine, a ajuns la măsuri mari. Căci aceasta este desăvârşirea: a slăvi pe aproapele mai presus de sine.”
8. Zicea avva Matoe: „A venit un frate la mine şi mi-a zis: «vorbirea de rău este mai grea decât desfrânarea. Şi i-am zis: «Greu este cuvântul [In 6, 60]. Atunci îmi zice: «Şi cum vrei să fie lucrul acesta? Eu însă am spus: «Vorbirea de rău este rea cu adevărat, dar are tămăduire grabnică. Căci de multe ori se pocăieşte cel care a grăit de rău, zicând: “Rău am grăit. Dar desfrânarea este o moarte naturală.”
9. A plecat odată avva Matoe din Raith în părţile Magdalei2 şi era fratele lui împreună cu el. Şi episcopul reţinându-l pe bătrân, l-a făcut pe el preot. Şi fiind ei împreună, a zis episcopul: „Iartă-mă avvo, ştiu că nu voiai lucrul acesta, dar am îndrăznit să fac lucrul acesta, ca să fiu binecuvântat de tine.” Şi i-a zis lui bătrânul cu smerenie: „Şi gândul meu voia puţin aceasta. Însă mă chinui pentru aceasta: că o să mă despart de fratele care e cu mine, fiindcă nu mai sunt în stare să-mi fac singur toate rugăciunile.” Şi zice
1 Kellia, Nitria şi Sketis erau cele trei mari centre ale monahismului anahoretic din Egiptul de Jos. În Kellia trăiau până la 6000 de anahoreţi care căutau o mai mare linişte şi o asceză mai intensă decât în Nitria. Cf. A. GUILLAUMONT, „Le site de Cellia”, Revue Archeologique (1964), p. 43-50; CHITTY, Desert, p. 29-33, 49-50 ş.a. şi mai sus p. 99, n. 2.
2 Nu e vorba de Magdala din Galileea (el-Megdel), patria mariei Magdalena, ci de o veche cetate egipteană aproape de Pelusion (cf. Iş 14, 2; Nm 33, 7; Iz 29,10).
159
episcopul: „Dacă ştii că este vrednic, îl hirotonesc pe el.” îi zice lui avva Matoe: „Dacă e vrednic nu ştiu, dar una ştiu, că e mai bun decât mine.” Şi l-a hirotonit pe el. Dar au adormit amândoi fără să se apropie de altar ca să aducă sfânta jertfă. Şi zicea bătrânul: „Cred în Dumnezeu că nu voi avea osândă mare pentru hirotonie dacă nu o să fac sfânta jertfo; pentru că hirotonia este a celor neprihăniţi.”
10. A zis avva Matoe: „Trei bătrâni s-au dus la avva Pafnutie, care se numea Kefala ca să-l întrebe un cuvânt. Şi le-a zis lor bătrânul: «Ce vreţi să vă spun vouă? Cuvânt duhovnicesc sau trupesc? îi zic lui: «Duhovnicesc. Şi le zice lor bătrânul: «Duceţi-vă, iubiţi necazul mai mult decât odihna şi necinstea mai mult decât slava şi pe a da mai mult decât pe a lua.”
11. Un frate l-a întrebat pe avva Matoe zicând: „Spune-mi un cuvânt.” Iar el i-a zis: „Du-te, roagă pe Dumnezeu ca să-ţi dea plângere şi smerenie în inimă. Şi ia seama totdeauna la păcatele tale şi nu judeca pe alţii, ci fo-te mai prejos decât toţi. Să nu ai prietenie cu un copil, nici cunoştinţă cu o femeie, nici prieten pe un eretic3. Să tai îndrăzneala de la tine şi să înfrânezi limba şi pântecele tău şi de la vin puţin4. Şi de va grăi cineva despre oricare lucru, nu te sfădi cu el, ci de va grăi bine, zi-i «aşa-i, dacă va grăi rău, zi-i «tu ştii cum grăieşti, şi nu te certa cu el despre ce a grăit. Aceasta este adevărata smerenie.”
12. Un frate l-a întrebat pe avva Matoe: „Spune-mi un cuvânt!” Şi i-a zis lui: „Orice sfadă pentru orice lucru tai-o de la tine. Plângi şi te tânguieşte, fiindcă s-a apropiat vremea.”
13. Un frate l-a întrebat pe avva Matoe zicând: „Ce să fac că limba mea mă necăjeşte? Şi când merg în mijlocul oamenilor nu pot s-o înfrânez, ci îi judec şi-i critic pe ei în tot lucrul bun. Deci ce voi face?” Şi răspunzând bătrânul a zis: „Dacă nu poţi să te înfrânezi pe tine însuţi, fugi şi stai singur
3 Cf. 2 Par 19, 2. „Să nu te împrieteneşti cu un eretic”, EFREM SIRIANUL, Opera omnia, ed. Assemani, op. cit., 369F şi 370A.
4 Pentru uzul vinului amestecat cu apă de către asceţi, cf. mai jos p. 193, n. 1.
160
căci este o boală. Iar cel ce şade cu fraţii nu trebuie să fie cu patru colţuri, ci rotund, ca să poată să se rostogolească spre toţi.” Şi a mai zis bătrânul: „Nu din virtute şezi singur, ci din neputinţă. Căci cei ce vin în mijlocul oamenilor sunt cei puternici”5.
5 Textele sunt cuprinse în codicele sinaite 488, 449, 454 şi în Apophthegmata (Matoe 1-13, PG 65, 289C-293C).
161
Meghetie
1. Se spunea despre al doilea avvă Meghetie1 că era foarte smerit şi că, ucenicind la egipteni, se întâlnise cu mulţi bătrâni şi cu avva Sisoe2 şi cu avva Pimen. Dar a rămas şi lângă un râu în Sinai3 şi s-a întâmplat să vină la el unul din sfinţi, cum a povestit el, şi-i zice lui: „Cum petreci, frate, în pustia aceasta?” Iar el a zis: „Postesc două zile şi mănânc o pâine.” Şi îi zice: „Dacă vrei să mă asculţi, mănâncă în fiecare zi câte o jumătate de pâine.” Şi făcând aşa a aflat odihnă.
2. Unii din părinţi l-au întrebat pe avva Meghetie zicând: „Dacă va prisosi fiertura pentru a doua zi, voieşti să o mănânce fraţii?” Le zice lor bătrânul: „Dacă s-a stricat, nu e bine să fie siliţi fraţii s-o mănânce şi să se îmbolnăvească, ci să se arunce. Iar dacă este bună şi pentru risipă se aruncă şi se fierbe alta, acesta este un lucru rău.”
3. A zis iarăşi: „La început când ne întâlneam unii cu alţii şi grăiam pentru folos, întărindu-ne unii pe alţii, ne făceam cete, cete şi urcam la cer. Iar acum ne adunăm şi, clevetind unul pe altul, coborâm dedesubt”4.
1 Despre avva Meghetie, cf. Apophthegmata, Meghetie 1, PG 65, 300D.
2 Despre avva Sisoe, cf. Apophthegmata, Sisoe 1-52, PG 65, 392B-408B.
3 Aluzie la Valea Siddei. Cf. mai sus p. 58, n. 40.
4 Textele 1-3 sunt cuprinse în codicele sinaite 448, 449 şi în Apophthegmata, Meghetie 2-4, PG 65, 301AB.
162
Mina
1. Ne-a povestit nouă avva Serghie din Raith despre un frate care a ajuns acolo diacon, spunând aşa: „Acesta a ieşit pentru o slujire în lume şi ce s-a întâmplat cu el nu ştiu, decât numai că a lăsat schima monahală şi s-a făcut mirean. După câtva timp s-a dus la Theoupolis1 şi cum a urcat de la Seleucia, a văzut de departe mănăstirea celui întru sfinţi avva Simeon Stâlpnicul2 şi a zis în sine: «Să merg şi să văd pe marele Simeon, căci nu-l văzuse până atunci.
2. A urcat deci şi, apropiindu-se de stâlp, cum l-a văzut pe el avva Simeon, l-a recunoscut că a fost monah şi că are hirotonia de diacon. Şi l-a strigat pe slujitorul lui zicându-i: «Adu foarfecele aici. Şi a zis celui care le-a adus: «Binecuvântat fie Domnul, tunde-l pe acesta, arătându-i-l cu degetul. Căci erau mulţi în jurul stâlpului. Minunându-se de acest cuvânt şi în acelaşi timp cuprins de mare frică, a primit [să fie tuns] nezicând nimic, pentru că a înţeles că Dumnezeu a descoperit sfântului bătrân toate ale sale. Şi i-a zis lui avva Simeon: «Fă rugăciunea diaconului. Şi după ce s-a rugat, i-a zis lui sfântul: «Du-te în Raith, de unde ai ieşit. Iar după ce acesta i-a zis că îi e ruşine şi nu poate suporta să fie ruşinat de oameni, i-a zis lui iarăşi:
1 E vorba de marea cetate a Antiohiei numită Theoupolis [Cetatea lui Dumnezeu] de Sfântul Simeon cel Nou după marele cutremur din 29 noiembrie 528 care a distrus-o aproape în întregime. Cf. PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 424 şi 468.
2 Cf. mai sus p. 41, n. 3 şi 4.
163
«Crede-mă, fiule, nu trebuie să te ruşinezi de aceasta. Pentru că părinţii te vor primi cu faţa veselă şi plină de bucurie şi veselie pentru întoarcerea ta. Cunoaşte şi aceasta că Dumnezeu va face cu tine un semn, ca să cunoşti că milostivirea Lui ţi-a iertat păcatul acesta.
3. Şi ducându-se el în Raith, l-au primit pe el părinţii cu braţele deschise3 şi l-au dus pe el la altar. Şi într-o duminică, pe când ducea sfântul şi de viaţă făcătorul Sânge al marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, deodată i-a ieşit din orbită ochiul. Şi din acest semn a cunoscut că Dumnezeu i-a iertat lui păcatul după cuvântul dreptului Simeon”4.
3 Iov 11, 13. Cf. şi PHILOTHEOU, Hagiologika, p. 295 (Viaţa Sfântului Sava 70, rândurile 18-19).
4 Textul se găseşte în Limonariul lui Ioan MOSHOS (118, PG 87, 2981B-2984A).
164
Mihail
în mănăstirea lui Arselau1 locuia şi avva Mihail Ivireanul2, care s-a dus la Domnul acum cinci ani. El avea şi un ucenic, cu numele Eustatie, care ne-a povestit nouă aceasta: „îmbolnăvindu-se deci avva Mihail, a venit la el plângând avva Eustatie. Cimitirul părinţilor, care era acolo, este însă într-un loc foarte anevoios şi primejdios, fiindcă este pe un povârniş cu pietre netede. A zis deci avva Mihail către Eustatie: «Fiule, adu ca să mă spăl şi să mă împărtăşesc. Şi după ce a făcut aceasta, iarăşi i-a zis lui: «Fiule, să ştii că este primejdioasă şi lunecoasă coborârea la cimitir şi când am să mor îţi vei primejdui viaţa ducându-mă. Mă tem să nu cazi cumva şi să mori. De aceea, hai să mergem încetîncet. Şi coborând ei, s-a rugat bătrânul şi îmbrăţişându-l pe Eustatie, i-a zis: «Pace ţie, fiule, şi roagă-te pentru mine. Şi întinzându-se în mormânt, a plecat la Domnul cu toată bucuria şi veselia”3.
1 Pentru localizarea ei, cf. mai sus p. 82, n. 1.
2 încă de la începutul secolului V e cunoscută prezenţa ivirenilor (= georgienilor) la Locurile Sfinte. Episcopul Petru al Maiumei a fost georgian (cf. RAABE, op. cit.). Mai ales la Sinai au fost destui monahi georgieni cum arată şi existenţa manuscriselor georgiene în biblioteca mănăstirii. Cf. şi CHITTY, Desert, p. 87 sq, 170 ş.a.; PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 530 sq; Hierosolyma, p. 213, 315 ş.a.; A. TZAGARELI, Pamiathniki Gruzinskoi stariny v Sviatoi Zemlie i na Sinae 1883 g., St. Petersburg, 1888.
3 Textul a fost editat de NAU [Anastase, p. 65) după codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
165
Moise şi Psoe
1. Era un oarecare Moise1 care se făcuse monah din fragedă vârstă, căci era şi locuitor al acelui loc, trăgându-se din Faran2. A petrecut în viaţa monahală şaptezeci şi trei de ani, rămânând într-o peşteră din munte nu departe de biserica mănăstirii, fiind cu adevărat un al doilea Ilie3, pentru că toate câte le cerea de la Domnul Acesta i le dădea lui. Dumnezeu a făcut prin el multe vindecări, dăruindu-i şi puterea împotriva duhurilor necurate, încât pe mulţi i-a vindecat şi aproape tot poporul care locuia în hotarele ismaeliţilor, în părţile Faranului, s-a făcut creştin4. Văzând semnele şi faptele neobişnuite săvârşite de el, au crezut în Domnul şi venind la Sfânta Biserică Sobornicească, s-au învrednicit de baia Sfântului Botez, iar pe
1 Cu privire la ipoteza — care nu s-a confirmat — că Moise Faranitul e acelaşi cu Moise care a fost episcop al arabilor la cererea faimoasei Mavia, regina sarazinilor, cf. IRFAN SHAHÎD, Byzantium and the Arabs in the Fourth Century, Dumbarton Oaks, vol. 1, Washington, 1984, p. 138 sq, 143 sq, 152 sq, 185 sq, 300 sq.
2 Despre Faran, cf. mai sus p. 61, n. 51.
3 Despre peştera prorocului Ilie, cf. mai sus p. 45, n. 8. Cf. şi p. 38, n. 6.
4 Despre încreştinarea arabilor şi islamizarea lor odată cu dominaţia şi extinderea mahomedanismului, cf. H. CHARLES, Le Christianisme des Arabes nomades, Paris, 1936; F. NAU, Les Arabes chretiens de Mesopotamia et de Syrie du VIIe au VIIIe siecle, Paris, 1933; DEVREESSE, „Christianisme”; PAPADOULOU, Antiocheia, p. 719735 şi mai sus p. 62, n. 53.
166
mulţi, cum se spune, cu harul lui Hristos, i-a scăpat de boala duhurilor rele.
2. De când se liniştise acesta n-a gustat pâine, în timp ce alţii mâncau. Căci bărbaţii locului aducând grâu din Egipt le vindeau puţine pâini, luând în schimb lucrul de mână făcut de ei şi din rodul curmalilor. Hrana lui însă era apă şi puţine curmale, avându-şi şi hainele ţesute din frunzele aceluiaşi finic5. Iubea liniştea ca nimeni altul, primind cu căldură şi binevoitor pe cei ce veneau la el să-l întrebe pentru gândurile lor. Adormea numai după rugăciunile de noapte şi după ce săvârşea celelalte ceasuri ale privegherii, în timpul Postului Mare nu deschidea uşa chiliei lui până la Sfânta Cincizecime, neavând nimic înăuntru cu el, nepăstrând cu sine drept hrană decât numai un număr de douăzeci de curmale şi un ulcior de apă, care de multe ori rămâneau neatinse până când deschidea uşa chiliei lui, cum ne-a povestit ucenicul lui.
3. În Postul Mare deci, a fost adus la el pentru vindecare un oarecare Obedian6, din Faran, întâiul din neamul său, posedat de duhuri necurate. Apropiindu-se el de chilia bătrânului ca la un stadiu, l-a scuturat pe el duhul necurat şi a strigat cu glas mare: „O, ce putere, nici pentru un ceas n-am putut împiedeca pe acest călugăr de la canonul lui.” Şi zicând aceasta a ieşit din om. Şi îndată bărbatul s-a vindecat. Şi a crezut în Hristos împreună cu mulţi alţii care nu se învredniciseră încă de Sfântul Botez şi s-a întors sănătos la casa sa, iar robul lui Dumnezeu nu s-a arătat omului.
4. Dar încă multe alte având să spun despre el, le voi trece sub tăcere pentru că nu am vreme să le spun.
La el a ucenicit un oarecare cu numele Psoe, care era din părţile Tebaidei7. Acesta a stat mai sus de el [bătrân], vreme de patruzeci şi şase de ani, neieşind niciodată din
5 Cusută adică din frunze de finic. Cf. mai sus p. 48, n. 16.
6 Numele Obedian e forma elenizată a arabului Ubayda care înseamnă robul lui Dumnezeu. Cu argumente puţin convingătoare s-a încercat să se susţină că Obedian era soţul reginei Mavia. Cf. SHAHÎD, op. cit., p. 142 (n. 16), p. 186 ş.a.
7 Pustiul de ambele părţi ale fluviului Nil.
167
canonul bătrânului, şi ajungând, cum s-a spus, ca o pecete şi întipăritură8 a părintelui lui prin tot ceea ce a văzut şi învăţat. La început am rămas şi eu aproape de el, dar din cauza asprimii de negrăit a vieţii lui m-am despărţit de el, neputând suporta intensitatea vieţuirii lui şi nevoinţa trupului lui, care s-a săvârşit mai târziu împreună cu ceilalţi care au fost ucişi9.
8 Cf. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numele divine 2,5, PG 3, 644A şi PSEUDO-ATANASIE CEL MARE, La Buna Vestire 5, PG 28,924C.
9 Textul e un extras din Povestirea [Diegesis] lui AMMONIOS, 12-15, p. 204-208. Un rezumat al ei a fost publicat în Epitome, p. 83-84 şi Perigraphe, p. 194 sq. Pomenirea lui se prăznuieşte pe 14 ianuarie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 389-391 şi Viaţa Cuvioşilor Părinţilor noştri ucişi în Sinai şi Raith editată de F. HALKIN, „Les moines Martyrs du Sinaî dans le menologe imperial”, Dix textes inedits tires du Menologe Imperial de Koutloumous (op. cit. supra p. 137, n. 12), p. 268-270.
168
Nil
I
1. A zis avva Nil1: „Câte vei face spre a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit, toate ţi se vor face în inimă în timpul rugăciunii.”
2. A zis iarăşi: „Rugăciunea este un vlăstar al blândeţii şi nemânierii.”
3. A zis iarăşi: „Rugăciunea este alungare a întristării şi descurajării.”
4. A zis iarăşi: „Mergând, vinde-ţi averile şi le dă săracilor [Mt 19, 21] şi luând crucea leapădă-te de tine însuţi [Mt 16, 24], ca să te poţi ruga fără împrăştiere.”
5. A zis iarăşi: „La tot ceea ce vei răbda cu iubire de înţelepciune, îi vei găsi rodul în timpul rugăciunii.”
6. A zis iarăşi: „Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet, iar de nu în zadar alergi.”
7. A zis iarăşi: „Nu voi să se facă lucrurile tale cum ţi se pare ţie, ci cum îi place lui Dumnezeu şi vei fi netulburat şi mulţumit în rugăciunea ta.”
8. A zis iarăşi: „Fericit monahul care se socoteşte pe sine «măturătura tuturor [1 Co 4,13]”2.
1 Despre avva Nil, cf. mai sus în „Introducere”, p. 21, n. 20 şi în Martyrologion tou sina, p. 247 sq.
2 Textele 1-8 sunt cuprinse în Apophthegmata (Nil 1-8; PG 65, 305A-C) şi provin din Cuvântul despre rugăciune în 153 de capete (PG 79, II68B-1200C [trad. rom. pr. prof. D. Stăniloae: Filocalia românească I, Sibiu, 1946, p. 73-93]), nr. 13, 14, 16, 17, 19, 20, 89, 121.1. HAUSHERR a pus la îndoială autenticitatea acestei lucrări strălucite atribuind-o lui Evagrie Ponticul (cf. „Le Trăite de loraison d’Evagre le Pontique”, Revue dAscetique et de Mystique 15 [1934], p. 34-93 Şi 113-170. Cf. şi 13 [1932], p. 184-188; 14 [1933], P. 196-199; 32 [1956], p. 33-58 şi 284-296). Pentru atribuirea ei lui Nil pledează următoarele argumente: a) paragrafe din Cuvânt sunt conţinute în Apophthegmata ca ziceri ale avvei Nil în aceeaşi ordine în care se găsesc în Cuvânt; b) Patriarhul Fotie (Biblioteca 201) atribuie Cuvântul lui Nil; şi c) Până astăzi cercetarea n-a ajuns la concluzii definitive, destui cercetători continuă să identifice pe Nil din Ancyra cu Nil Sinaitul. Din acest motiv şi în acord cu tradiţia Bisericii apoftegmele de la nr. 1-8 au fost cuprinse în Patericul sinait.
169
9. A zis iarăşi: „Monahul care iubeşte liniştea rămâne nerănit de săgeţile vrăjmaşului, iar cel care se amestecă împreună cu mulţimea primeşte răni dese.”
10. A zis iarăşi: „Robul care nu se îngrijeşte de lucrurile stăpânului3 lui să se gătească pentru bătăi”4.
II
1. Ne-au povestit nouă avva Ioan şi avva Sofronie5 zicând: „Ducându-ne la avva Nil într-o duminică, pe când se lumina în zori în Muntele Sinai — bătrânul se liniştea sus în vârful6 sfânt al Muntelui, având alţi doi ucenici — şi ajungând noi la Vecernie7, a început bătrânul «Slavă Tatălui şi celelalte, şi după ce am spus noi «Fericit bărbatul [Ps 1] şi «Doamne, strigat-am8 fără tropare, precum şi «Lumină lină9 şi «învredniceşte-ne Doamne10, el a început
3 Cf. Ir 31,10: „Blestemat cel ce face lucrurile Domnului cu nepurtare de grijă.”
4 Textele 9-10 sunt cuprinse în Apophthegmata (Nil 9-10; PG 65,305C).
5 E vorba de Ioan Moshos şi Sofronie Sofistul.
6 Despre Sfântul Vârf, cf. mai sus p. 45, n. 8.
7 Despre rânduiala Vecerniei în cauză, cf. J. MATEOS, Un Horologion inedit de Saint-Sabbas (Studi e Testi 223), 1964.
8 Primele două stihuri ale Psalmului 140 („Doamne, strigat-am…”) au refrenul „Auzi-mă, Doamne”, iar celelalte au tropare (stihiri) ce se cântă după fiecare pe melodiile glasurilor.
9 E vorba de unul din cele mai vechi imne ale Bisericii cunoscut şi sub numele de „mulţumire la aprinderea luminilor”.
10 Rugăciunea aceasta e o compilaţie din stihuri de psalmi şi un stih din cartea lui Daniel. Se găseşte şi în partea finală a Doxologiei Mari care se rosteşte la Utrenie şi Pavecerniţă.
170
«Acum slobozeşte11, împreună cu celelalte. Şi după ce am terminat Vecernia, ne-am pus la masă şi, după ce am cinat, am început canonul. După ce am terminat de citit cei şase psalmi12 şi am zis «Tatăl nostru13, am început în continuare psalmii. După ce am zis prima stare de cincizeci psalmi14, a început bătrânul «Tatăl nostru şi cincizeci de «Doamne, miluieşte.
Şi aşezându-ne jos, unul din ucenicii lui a citit Epistola sobornicească a lui Iacob15. După ce ne-am ridicat iarăşi în picioare, am început a doua stare de cincizeci psalmi şi, terminând aceşti psalmi, bătrânul a dat altui frate să citească din aceeaşi carte Epistola sobornicească a lui Petru. După care, sculându-ne în picioare, am început a treia stare de cincizeci psalmi şi, terminând cei o sută cincizeci de psalmi şi spunând «Tatăl nostru şi «Doamne, miluieşte, ne-am aşezat jos. Şi bătrânul mi-a dat mie cartea şi am citit Epistola sobornicească a lui Ioan. După care sculându-ne, am început odele fără tropare, dar nici la oda a treia şi nici la oda a şasea, bătrânul n-a zis «mesodion16, ci «Tatăl nostru şi «Doamne, miluieşte. După ce am spus Laudele17 fără tropare, a început el «Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu18, împreună cu «Crezul19 şi în continuare «Tatăl nostru şi trei sute «Doamne, miluieşte.
11E rugăciunea imnică a dreptului Simeon: Lc 2, 29-32.
12 Grupaj alcătuit din Psalmii 3,37,62, 87,102,142.
13 Adică „Rugăciunea domnească”: Mt 6,9-13.
14 Psaltirea e una din cărţile cele mai iubite de monahi, care au împărţit-o în 20 de secţiuni („catisme”) ca să fie citită zilnic integral în intervalul unei săptămâni. Fiecare „catismă” e împărţită în trei „stări”.
15 în rânduiala Vecerniei monahale se citeau trei pericope din Vechiul Testament sau din Epistolele soborniceşti ale Noului Testament.
16 „Mesodia” sunt troparele cântate după odele 3 şi 6 ale canoanelor [corespund sedelnelor şi condacelor actuale].
17 „Laudele” reprezintă ultima parte a Utreniei şi se cântă după „exapostilarii” („Luminânde”). Se numesc „laude” de la Psalmii 148, 149 şi 150 ce reprezintă „starea” a treia a „catismei” a douăzecea.
18 Adică Doxologia; cf. Lc 2,14.
19 Adică Simbolul credinţei. Cf. VASILE CEL MARE, Epistole 258,2; 140,2; 51, 2; PG 32,949BC; 588B; 389C.
171
La sfârşit deci bătrânul a adăugat zicând: «Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru să ne miluiască şi să ne ajute pe noi şi să mântuiască sufletele noastre. Şi după ce am spus noi «Amin, ne-am aşezat jos.
2. Şi îi zic bătrânului: «Pentru ce, avva, nu păziţi rânduiala Bisericii Soborniceşti şi Apostolice? Şi a zis bătrânul: «Cel care nu păzeşte rânduiala Bisericii Soborniceşti şi Apostolice, să fie anatema, acum şi în vecii vecilor. Şi i-am zis lui: «Cum tu însuţi seara la vecernia din Sfânta Duminică nu ai zis troparele nici la “doamne strigat-am”, nici la „Lumină lină”, nici la „Să se îndrepteze” [Ps 140, 2], nici la canon “dumnezeu e Domnul20, nici sedelnele21 învierii la stihologia psalmilor, nici troparele la odele Celor trei tineri22, nici la pericopa Evangheliei23, nici la „Toată suflarea”, nici la Doxologie24, nici la învierea Mântuitorului, pe care o lăudăm?25.
3. Şi-mi zicea bătrânul: «îţi spun ţie, fiule: de aceea nu spun monahii acestea, ca să nu-şi însuşească de ei înşişi preoţia şi, stricând regulile Părinţilor, să-l moştenim pe Vai nouă26. Pentru că cel care strică regulile Părinţilor şi falsifică şi alterează canoanele dumnezeieşti, îl moşteneşte
20 Imn compus din două semistihuri ale Psalmului 117, 26 şi 27. La început se cânta numai la Utrenia duminicilor. Aici se cântă troparele sărbătorilor sau ale învierii.
21 Troparele ce se cântă după citirea câte uneia din cele 20 de „catisme” ale Psaltirii.
22 La rânduiala Utreniei din vechime se cântau toate cele nouă „Cântări” biblice care constituie cea de-a 21-a „catismă” a Psaltirii; cântarea a 7-a e rugăciunea celor trei tineri în cuptor (Dn 3, 2-33) şi cântarea a 8-a e imnul celor trei tineri (Dn 3, 34-65).
23 „Megaleion” se numea cartea ce cuprindea cele patru Evanghelii (cf. IOAN MOSHOS, Limonariul 51 şi 87, PG 87, 2908A şi 2945A) şi pericopa evanghelică ce se citea în biserică (cf. mai jos, la Anonimi VIII, 2).
24 Cu „Doxologia” se încheie rânduiala Utreniei. Ea îşi are izvorul în imnul îngeresc (Lc 2,14 şi 19, 38) şi în diferite stihuri din Psalmi (32, 22; 118,12; 89,1; 50, 5; 142, 9; 35,10 şi 11).
25 Cf. MATEOS, op. cit. (supra p. 170, n. 7), p. 59 sq.
26 Cf. Mt 11, 21; 18, 7; 23,13 sq; Lc 6, 24 sq; 1 Co 9,16; Ap 8,13; 9,12; 18,10 ş.a.
172
Pe Vai nouă. Cele pe care le-ai spus sunt ale psalţilor, ale citeţilor, ale ipodiaconilor, ale preoţilor şi ale tuturor celor care au hirotonia. Celor care nu au hirotonia, nu le e îngăduit să îndrăznească acestea. De aceea şi rânduiala bisericească hirotoniseşte psalţi, citeţi, ipodiaconi şi preoţi, psalţi pentru a psalmodia şi a cânta cu melodie, cu glas şi cântare şi să conducă poporul la Sfinte Dumnezeule27, la prochimene28, la psalmii de început, la antifoane29, la Noi care pe heruvimi, la intrarea Tainelor30, şi la chinonice; citeţi pentru paremii, cărţile profetice şi apostolice; ipodiaconi şi diaconi pentru ca să slujească la altar; iar preoţii ca să sfinţească, să celebreze şi să boteze. Să vă întreb şi eu pe voi o chestiune bisericească şi să-mi spuneţi adevărul. În dumnezeieştile Liturghii, în rugăciunile de seară, în privegherile de noapte şi în închinările de dimineaţă, cine cântă înainte şi începe Aliluia, psalmii începători, prochimenele, catismele, citirile şi antifoanele?
Şi am zis lui: «Psalţii, citeţii şi ipodiaconii.
Şi bătrânul a zis: «Drept ai spus. Dar în sărbătorile însemnate şi în sfintele Duminici, cine sunt cei care încep “dumnezeu e Domnul. La irmoasele canonului şi la mesodia imnelor Celor trei Tineri, la Toată suflarea, la Doxologie, la învierea Mântuitorului, pe care o cântăm la sfârşitul canonului?
Şi am zis lui: «Acestea şi cele asemănătoare sunt ale preoţilor, pentru că în tradiţia bisericească aşa am primit, ca ele să fie mai înainte rostite de preoţi.
Şi a zis bătrânul: «Deci cum îi acuzaţi pe monahi, care îşi cunosc măsurile lor şi păzesc rânduiala Bisericii Soborniceşti şi nu strică canoanele întărite de regulile fixate, ci dimpotrivă le păzesc cu mare exactitate?
27 Adică Imnul „Trisaghion” („Sfinte Dumnezeule…” de trei ori) alcătuit din imnul îngerilor (Is 6,3) şi mărturisirea lui David (Ps 41,3).
28 Scurte imne introductive, alcătuite dintr-un stih de psalm sau o cântare biblică ce se cântau înainte de lecturile biblice.
29 Cf. I. PHOUNDOULI, „Bematikia” ThEE 3, p. 843.
30 Imnul „Heruvic” cântat în timpul Intrării celei Mari.
173
Şi am zis lui: «Păcătuiesc deci cei care îndrăznesc unele ca acestea.
4. Şi a zis bătrânul: «Cei care nu au hirotonia şi care nu sunt îndemnaţi de preoţi şi care în biserică sau în chilii îşi iau de la ei înşişi iniţiativă în cele psaltice, să fie cunoscut tuturor celor cuminţi că aceştia se hirotonesc pe ei înşişi sau mai degrabă sunt hirotoniţi de slava deşartă, de mândrie şi îngâmfare. Unora ca acestora li s-a slăbit vederea şi au orbit în ceea ce le este de folos, iar spre ceea ce nu se cuvine, şi spre ceea ce vatămă cel mai mult se găsesc chiar îndrăzneţi, uşuratici şi obraznici.
Căci ce este ceea ce împodobeşte toate cele ce sunt sub cer dacă nu rânduiala bisericească care uneşte cele cereşti şi cele pământeşti? Rânduială [taxis] în cele inteligibile, rânduială în cele sensibile, când domneşte rânduială, lumea toată este frumoasă şi frumuseţea Bisericii este neclintită. Neorânduiala şi lipsa de armonie aduce trăsnete în aer, cutremure pe pământ, furtuni pe mare, războaie în case şi oraşe, păcate în suflete, inovaţii în Biserici şi nepăzirea treptelor [ierarhiei] bisericeşti.
Căci cei care n-au primit hirotonia şi răpesc pentru ei rânduielile şi ecfonisele preoţilor, nu introduc nici pacea, nici buna rânduială, nici înţelegerea, ci tulburări şi nerânduieli. Şi acestea le spun nu ca şi cum aş respinge cântarea şi poemele Bisericii Soborniceşti şi Apostolice, ci fiindcă troparele31 [cântări de biruinţă] sunt nepotrivite isihaştilor şi celor care plâng pentru păcatele lor.
5. Şi am zis lui: «Cum dar, fără preot nu poate cineva să cânte, să se roage şi să citească?
Şi bătrânul a zis: «Să nu fie. Nu sunt de acord să se înceteze citirea, ci îndemn doar la a nu se sustrage demnităţile, nici a se însuşi citirile, mai ales în biserică. Eu sunt primul care laud şi fericesc pe cei care se roagă cu adevărat şi care vor să se îndeletnicească cu cărţile dumnezeieşti şi sunt de acord ca ei să se roage necontenit şi cu trezie în tot ceasul
31 O etimologie posibilă a lui troparion îl derivă de la tropaion = „trofeu de biruinţă”, [n.tr.]
174
şi să vorbească cele ale Duhului, şi dacă e cu putinţă să nu spună nimic altceva. Căci e un lucru frumos şi dumnezeiesc să ne îmboldim spre Dumnezeu prin pomenirea celor dumnezeieşti şi să medităm la cărţile Lui. Căci Apostolul Pavel e cel care zice aceasta: “Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără vrajbă [i Tim 2, 8]. Şi mai departe zice: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos [1 Co 6,12]. fiecare în ceea ce a fost chemat, în aceea să rămână [1 Co 7,24].
Câte ni s-au poruncit, acestea trebuie să le gândim şi să le facem, ce, dar? Să ne facem păstori, oi fiind? Să ne facem cap, când suntem picioare [cf. 1 Co 12, 21]? Pentru ce să ne zbatem să fim generali, dacă suntem în tagma soldaţilor? Fiindcă auzim dumnezeiasca Scriptură spunând: “Să nu te abaţi nici la stânga, nici la dreapta [os 1, 7; 1 Mac 5, 46], ca nu cumva prin cele contrare să cazi poate în rău, pătrunzând în cele spre care nu se îndrăzneşte şi îndrăznind spre cele îngăduite.
6. Ci mai degrabă noi, monahii şi mirenii, trebuie să ne aducem rugăciunile proprii în ascuns [Mt 6, 6] Celui ce le ţine pe toate, în Care sunt cântărite faptele şi gândurile, cu măsurile drepte ale lui Dumnezeu, când va veni să judece pământul şi voile, cuvintele, gândurile şi poftele, adunând şi dezgolind [cf. 1 Co 4,5; Rm 2,16] cele ce au fost pecetluite de El şi păstrate, fiindcă «mărturisim că-L cunoaştem pe Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduim [Tit 1,16] şi «ţinem forma exterioară a evlaviei, dar tăgăduim puterea ei [2 Tim 3,5].
Fiindcă Dumnezeu a aşezat preoţii şi le-a dat putere în Biserică şi ei sunt vrednici de o nădejde mai bună [cf. Evr 7,19] şi de cinstire [1 Tim 6,1] căci i-a ales prin hotărâre, fără părtinire, şi i-a îmbrăcat cu o putere de neînvins. Căci nu există nimic ce Domnul tuturor să nu cunoască înainte de toate [cf. Sus 42]. Şi El ştie pentru ce refuzăm aceasta: nu pentru a fi vătămătoare, vrednice de respins şi străine Bisericii, ci fiindcă oferă cauze şi prilejuri de slavă deşartă şi înfumurare pentru noi monahii. Pentru că strigătele, glasurile
175
şi cântările sunt ale celor care se spală în baie şi-şi ung trupul cu aromate.
Şi aceasta o spun în numele adevărului, care cunoaşte mişcările nearătate ale inimii noastre şi care ne va judeca pe noi în ziua de pe urmă. Căci nu numai cele privitoare la naşterea noastră, dar şi cele dinainte de naştere sunt cunoscute Celui care a plăsmuit cămările inimii [Ps 32,15], Care cunoaşte în toate faptele noastre mişcările şi gândurile cu care au fost săvârşite. Lui nu-i scapă nimic din faptele noastre, nici nu pot să-i scape, chiar şi atunci când limba nu poate să se mişte deloc. Pentru că Cel ce judecă n-are nevoie de cuvinte, privind în înseşi inimile şi având în loc de mărturii imaginile lucrurilor ruşinoase înseşi care se înfăţişează ca reprezentante pentru cele ce au fost făptuite şi care nu pot fi negate că n-au fost făcute, pentru că «El nu judecă după umbră [Iov 22,13], cum zice Iov.
Acestea deci vi le-am spus vouă fiindcă trebuie păzite cu frică şi cu cutremur tradiţia Bisericii Soborniceşti şi Apostolice şi canoanele evlaviei.
7. Căci în veacul de demult era aceeaşi ungere şi acelaşi corn al untdelemnului care îi ungea pe regi şi preoţi [cf. 1 Rg 16,1 şi 13; 3 Rg 1, 39; Iş 3,10 şi 40,13-15]. De aceea, dumnezeiasca Scriptură îi numeşte pe regii iudeilor «unşi [hristoşi] [cf. 1 Rg 26,16; 2 Rg 2, 5]. De aceea şi David a zis despre Saul: «Nu voi ridica mâna mea asupra unsului Domnului [1 Rg 26,10. 23; 24, 7]. Căci scris este: «Şi a luat cornul cu untdelemn şi l-a vărsat pe capul lui David [1 Rg 16,13]. Iată deci că după dumnezeiasca Scriptură şi preoţii şi profeţii şi regii erau unşi cu acelaşi untdelemn.
Să ascultăm dar prima carte a Paralipomenelor ce anume vesteşte despre regele Ozia. Acest Ozia deci era un urmaş al lui David şi rege al iudeilor. A domnit cinzeci şi doi de ani [2 Par 26, 3] şi la început era iscusit, dar mai târziu a căzut în păcat. Căci scris este: «Şi a făcut Ozia lucruri drepte înaintea lui Dumnezeu [ibid. v. 4] şi de aceea [Scriptura] a mărturisit despre el marea lui virtute. Fiindcă Ozia n-a făcut pur şi simplu ceea ce e drept, ci a făcut aceasta ca înaintea lui Dumnezeu, şi nu ca să se arate oamenilor.
176
«Şi când a ajuns, zice, regele Ozia puternic, s-a înălţat inima sa până la stricăciune şi a săvârşit nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său. Şi care a fost modul nelegiuirii lui? «A intrat în templul lui Dumnezeu ca să se roage şi să tămâieze [ibid. v. 16]. Şi «a intrat preotul Azaria în urma lui [ibid. v. 17]. Şi ce a zis preotul? «Nu-ţi este îngăduit ţie, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului [ibid. v. 18]. Nu l-a numit pe el rege, nici nu l-a chemat cu numele puterii, fiindcă luând-o înainte, regele s-a scos din cinste. «Ozia, nu îţi este îngăduit, zice, să tămâiezi înaintea Domnului, căci aceasta este a preoţilor şi a fiilor lui Aaron [ibid. v. 18].
Dar Ozia a tămâiat, zice, şi s-a îmbolnăvit grav. A rămas dar nevindecat? Nicidecum, aceasta din cauza iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Pentru că după ameninţarea preotului împotriva lui «deodată a răsărit lepră pe fruntea lui [ibid. v. 19]. Şi a ieşit din templu, nu scoţându-l afară slujitorii publici, ci în locul slujitorilor împingându-l însăşi lepra care s-a întins pe capul lui. A intrat în templu fiind rege, ca să ia preoţia, dar a pierdut şi împărăţia. A intrat vrând să fie mai cinstit, şi s-a făcut mai blestemat, pentru că a fost mai de necinste decât orice om simplu, fiind necurat.”
8. Deci dacă un rege uns de Dumnezeu şi care a făcut ceea ce era drept înaintea lui Dumnezeu, numai prin faptul că a intrat în templul lui Dumnezeu vrând să tămâieze, a pierdut şi împărăţia pământească şi pe cea cerească şi, drept fiind, s-a făcut necurat şi şi-a sfârşit viaţa în lepră, ce vor face şi ce vor pătimi atunci cei care, neavând hirotonia, rostesc la ceasul rugăciunii în biserică, în chilie sau în afara chiliei, psalmii rânduiţi de canon cu cântare şi cu glas frumos, iar poporul cântă acrostihuri cu melodie şi cântare32, toţi aceştia răpind din prochimene, din psalmii de început şi din citiri şi hirotonindu-se pe ei înşişi psalţi, anagnoşti [citeţi] şi ipodiaconi?
Oare nu au în minte îndrăzneala lui Oza? Fiindcă atunci când chivotul Domnului era transportat aşezat pe un car şi
32 Cf. Constituţiile Apostolice 2, 57, PG 1, 728A: poporul să cânte acrostihurile”.
177
boii mergeau, iar David dănţuia şi leviţii şi psalţii cu harpe şi alăute şi preoţii cu psalmi şi imne în faţă cântau şi psalmodiau în jurul chivotului, chivotul Domnului s-a înclinat puţin să cadă. Iar Oza, unul din fruntaşi şi întâiul în sfatul bătrânilor, cinstit de către toţi, când a văzut chivotul Legământului Domnului că e pe cale să cadă, şi-a întins mâna şi a ţinut chivotul. Şi îndată Domnul l-a omorât pe el, suferind cu o moarte vrednică de milă33.
9. Ce vor face cei care cutează astăzi aceleaşi îndrăzneli hirotonindu-se pe ei înşişi şi stricând rânduiala Bisericii şi cutează să falsifice canoanele dumnezeieşti, legile şi hotărârile iubitoare de evlavie ale Părinţilor? Şi ceea ce e şi mai trist e că, îndrăznind acestea, îi nesocotesc pe preoţi, se preamăresc pe ei înşişi şi mânie pe Dumnezeu. Oare ei nu-l aud pe Apostolul Pavel care zice: „Chiar dacă noi sau înger din cer v-ar binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema” [Ga 1, 8-9]. De asemenea şi profetul Osea care ameninţă şi spune şi el: „Pentru ce aţi trecut sub tăcere neevlavia şi aţi semănat nedreptatea ei” [Os 10,13]. Şi pe profetul Maleahi care zice: „Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere legea, căci el este un înger [sol] al Domnului” [Mal 2, 7] şi pe lângă aceasta, pe un alt înţelept care îndeamnă zicând: „Pregăteşte cuvântul tău şi aşa vei fi ascultat, leagă împreună învăţătura şi aşa vei răspunde” [Sir 33, 4].
Fiindcă şi cuvântul credinţei Bisericii Soborniceşti nu cunoaşte schimbare, adaos sau micşorare. Pentru că fiind desăvârşit în sine şi neatins, nu suferă să fie atins unul din ele, iar dacă ar fi atins unul din ele, atunci s-a dus credinţa. Atât de mare rău este să nu rămânem statornici în măsurile date nouă de Dumnezeu, chiar dacă am avea toată ştiinţa şi cunoaşterea.
10. Aşa să facem şi noi şi să rămânem cum suntem. Şi noi, monahii, asemenea şi mirenii, fiind în biserică, în casă, în chilie şi în tot locul, atunci când ne rugăm în tot
33 1 Par 13, 6-10. Cf. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 30,3, PG 35,1068C.
178
ceasul, priveghind şi cu trezie, iar nu bârfindu-ne unii pe alţii cu multă vorbărie [Mt 6, 7] şi uşurătate34, în discuţii şi glume, ci ca şi cum am sta înaintea lui Dumnezeu, să citim deci după rugăciunea noastră cărţile Judecătorilor şi Regilor şi pe lângă acestea, cele ale lui Iov şi Solomon şi cele ale celor şaisprezece profeţi şi cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament, după cum e scris35. Dacă se săvârşeşte Liturghie sau priveghere în Biserică, du-te, iar dacă nu se săvârşeşte, parcurge tu Psaltirea, Apostolul şi Evanghelia.
Toate acestea se cuvin nu numai monahilor şi mirenilor, dar şi femeilor credincioase şi evlavioase şi nimeni nu e împiedecat de la ele. În biserică însă şi în ceasul de rugăciune, acestea să le cedăm preoţilor. Iar câte se rostesc în Psalmi cu cântare şi pe glas şi poporul le psalmodiază, acrostihurile cu melodie şi cântare36, acestea să le cedăm citeţilor, psalţilor, ipodiaconilor, diaconilor, iar pentru noi să stea drept glas psalmii lui David.
Dar dacă cineva e muncit cândva de deprimare [akedia] şi trândăvie, să se mulţumească pe fiecare glas şi în fiecare zi cu unul sau două tropare şi să nu se lupte certându-se cu preoţii, dacă vrea să plângă, să jeluiască şi să-şi tânguiască păcatele sale, căci deşi e scris: „Cânta-voi şi voi psalmodia Domnului”37, dar aceasta nu ca să desfătăm pe cei care ascultă şi să facem biserica sau chilia scenă de teatru38.
11. Căci ziua şi noaptea îngerii stau neîntrerupt în jurul sfântului jertfelnic şi îl văd pe cel care psalmodiază cu slavă deşartă, cu mândrie şi din dorinţa de a plăcea oamenilor, pe cel care cântă din plăcere şi dragoste satanică, ca
34 VASILE CEL MARE, Reguli pe scurt 21, PG 31,1097B: „înfumurarea e produsul unei minţi care nu se ocupă cu cele necesare.”
35 Constituţiile Apostolice 2,57, PG 1, 728A.
36 Cf. mai sus p. 177, n. 32.
37 Ps 103,33. Cf. şi Ps 26, 6; 97, 4; 104, 2; 107,1.
38 Cf. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 21, 24, PG 35,1109C.
39 Cf. IOAN HRISOSTOM, Despre preoţie 6, 4; PG 48, 681: „îngeri stau împrejurul preotului şi puterile îngereşti umplu tot spaţiul din jurul jertfelnicului”; şi NIL ASCETUL, Epistola 2,294, PG 79,345D.
179
şi pe cel care cântă cu dispreţ sau negrijă, cu delăsare şi somnolenţă. Cunosc şi pe cei care se apropie cu evlavie şi se silesc, cu frică, cu dor şi cu trezie, să-şi cureţe mintea, conştiinţa şi inima de gânduri ruşinoase şi cugete rele. Ştiu şi pe cei care calcă jurământul ca şi pe aceia care-l ţin, şi pe cei care aduc roade şi pe cei care sunt în amorţire. Să nu ne uităm numai la faptul că jertfelnicul e înfrumuseţat cu pietre preţioase [cf. Iş 20, 25; Dt 27, 4]; el este ţinut de îngeri, e înconjurat de arhangheli şi umbrit de [serafimii] cei cu şapte aripi.
Cine e deci vrednic să intre împreună cu aceştia la sfântul jertfelnic40 şi cu ce ochi să privească la cele ce se săvârşesc, dacă nu cel care este neprihănit, nevinovat, curat, generos, iubitor de săraci şi de orfani, nepătat, îngăduitor şi fără răutate? Iar dacă nu suntem astfel, pentru ce ne însuşim cele ale preoţilor?
12. Căci cântarea şi cele privitoare la tropare — vă spun adevărul şi nu mint — nu-i folosesc pe monahi atât cât îi vatămă; deoarece cântarea şi troparele nu sunt folositoare monahilor. Pentru că acestea nu sunt ale monahilor41, ci ale mirenilor şi [sunt] o haină şi o slavă a Bisericii Soborniceşti, fiindcă pentru cântare se adună poporul în biserici. Dar nouă monahilor ni se cuvine „să nu alegem cea mai înaltă, ci pe cea mai smerită, cu plecarea genunchilor şi izvorul lacrimilor şi încă cu posturi şi privegheri, cu culcările pe pământ, cu osteneală şi cu tot felul de mortificări care arată smerenia şi conştiinţa neputinţei proprii. Să fim stăpâni pe noi înşine şi tirani aspri în cuvintele noastre privitoare la Dumnezeu şi să nu dorim deloc să ne ridicăm sprânceana42 deasupra oricărui dascăl de lege, pentru că „acolo unde este smerenia cu bună judecată, există şi siguranţa”43.
40 Cf. Rugăciunea Heruvicului: „Nimeni nu este vrednic… să vină sau să se apropie sau să liturghisească Ţie, împărate al Slavei…”
41 Cf. EVERGHETINOS II, 12, p. 182 sq.
42 Despre acest proverb, cf. EURIPIDE, Fragm. 1040; LUCIAN, Erotes 54.
43 GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 32,19, PG 36,196CD.
180
Fiindcă în acelaşi sens se spune: „Auzi strigarea mea, ia aminte glasul rugăciunii mele” [Ps 5, 2-3], drept pentru care unii dintre monahi, neînţelegând puterea [sensul] cuvântului, în ceasul psalmodierii îşi înalţă glasul lor ca boii44, cântând şi citind cu strigăt şi glas puternic. Or prin „strigare” profetul nu înţelege sunetul glasului, ci suspinul cugetului45, pe care Dumnezeu îl cunoaşte şi ia seama la rugăciunea celui care se roagă, ca să cerceteze şi să primească rugăciunea ca un preot bun.
13. Pentru că rugăciunea o alcătuieşte vieţuirea celor ce se roagă şi cuvintele rugăciunii le înfăţişează faptele celor ce se roagă. De aceea, fie în biserică, fie în chilie împreună cu fraţii, trebuie să ne înfăţişăm cu evlavie înaintea lui Dumnezeu, ştiind că prin rugăciune ne vom întâlni şi ne vom apropia de împăratul şi Stăpânul, şi să nu facem biserica şi chilia scenă de teatru46, înfăţişându-ne lui Dumnezeu în ceasul rugăciunii cu râset şi vorbărie.
Glasul rugăciunii este străpungerea inimii47 celor ce se roagă, deoarece pentru cei ce cunosc adevărul evlavia nu se face cunoscută prin cântări, glasuri şi strigăt. Pentru că cel ce îl cinsteşte pe Dumnezeu prin cuvinte goale şi vorbărie multă [cf. Mt 6, 7], prin tropare şi cu glas ascuţit şi frânt, iar cu fapta calcă poruncile Lui, este un fals cinstitor de Dumnezeu, care va şi auzi: „Pentru ce mă chemaţi, Doamne, Doamne, dar nu faceţi ceea ce Eu vreau să vă poruncesc?” [Mt 7, 21; Lc 6, 46]. Acelaşi lucru e şi ceea ce s-a zis de profetul: „Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima lor este departe de Mine” [Is 29,13 şi Mt 15, 8].
44 Cf. EVERGHETINOS II, 12, p. 182 sq: şi-şi înalţă vocea lui ca boii”.
45 „Nu trebuie înţeles prin «strigăt rugăciunea, ci râvna sufletului”, TEODORET AL CYRULUI, La Psalmul 3,5, PG 80, 885C.
46 Cf. mai sus p. 179, n. 38.
47 Cf. VASILE CEL MARE, La Psalmul 29, 3, PG 29, 312C: „Nu cine proferează cu gura cuvintele psalmului cântă Domnului, ci câţi îşi înalţă psalmodiile din inimă curată şi câţi sunt cuvioşi… aceştia pot cânta Domnului urmând armonios ritmurile duhovniceşti”; şi IOAN HRISOSTOM, La Psalmul 41, 3, PG 55, 159: „Se poate psalmodia şi fără glas, gândul fiind cel ce sonorizează în interior. Căci nu psalmodiem oamenilor, ci lui Dumnezeu.”
181
14monahul sau mireanul care, neprimind hirotonia, se istoveşte în psalmi începători, prochimene, catisme, trepte, glasuri şi tropare sau în cântarea bisericească, de dragul simplei învăţări de cuvinte, unul ca acesta dă prilej intrării şi se predă pe sine însuşi demonului slavei deşarte şi mândriei şi e sufocat de gândurile rele48, de iubirea trupească de sine, de iubirea de arginţi, de egumenie şi preoţie şi de deprimare [akedia]. Acesta e târât dintr-o mănăstire în alta şi dintr-un loc în altul ca ramurile uscate de vânt şi inima lui e inundată de nenumărate gânduri ruşinoase şi de cugete rele şi precum e scris: „Le voi număra pe ele şi vor fi mai multe decât nisipul mării” [Ps 138,18]. Însă monahul, oricare ar fi el, adică fie că e întâi-stătător, fie începător care se nevoieşte să înveţe cu evlavie şi smerenie psalmii lui David şi vieţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi şi prin rugăciune, post, privegheri şi înfrânare, cărţile dumnezeieştilor Profeţi, Apostoli şi Evanghelişti, ca să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu, unul ca acela atrage la sine puterea Duhului Sfânt, care îi dă tăria să preschimbe cuvintele cunoscute în fapte”.
15. Acestea auzindu-le noi de la avva Nil, ne-am minunat de subtilitatea şi exactitatea lui privitoare la legile tradiţiei bisericeşti, drept pentru care le-am şi scris spre folosul şi îndreptarea celor care le vor citi49.
48 „Cântarea pe mulţi i-a coborât în cele mai de jos ale pământului… i-a feminizat şi i-a aruncat spre desfrânare şi alte patimi de ruşine”; la Siluan II, 2.
49 Textul (NA 1438W, p. 331) este cuprins în lucrarea lui NIKON MAVROORITIS, Tâlcuiri ale poruncilor Domnului (cf. TH.X. GIANKOU, Nikon ho Maurooreites, Tesalonic, 1991, p. 58 sq [teză dactilografiată]) şi a fost editat de AUG. LONGO, „Il testo integrale della «Narrazione degli abbati Giovanni e Sofronie attraverso le «Hermeneiai de Nicone”, Rivista di studi bizantini i neoellenici 2-3 (1965-1966), p. 251-267. Textul trebuie să fi fost scris în intervalul dintre şederea lui Ioan Moshos la Sinai (584-594) şi până la moartea sa la Roma (618). Pentru chestiunile liturgice, cf. ED. BOUVY, Poetes et melodes, Nîmes, 1886, p. 243; H. SCHNEIDER, „Die biblische Oden seit dem VI. Jahrhundert”, Biblica 30 (1949), p. 259-260; LONGO, op. cit., p. 236-238 şi Martyrologion tou sina, p. 247-248.
182
III
O SCRISOARE CĂTRE ELIODOR SILENŢIARUL50
1. Pentru minunile făcute odinioară în diferite locuri şi timpuri, Domnul îi cheamă la credinţa sigură pe cei puţin credincioşi şi necredincioşi, iar credinţa credincioşilor şi nădejdea lor o face să crească şi mai mult şi arată cugetul lor tare şi neclătinat. Vreau să-ţi povestesc acum una din miile de fapte ale martirului nostru purtător de biruinţă Platon51, care şi-a dăruit harul şi şi-a arătat puterea minunată celor care prin mijlocirea lui îl rugau pe Dumnezeu, nu numai în patria noastră, dar şi în oricare cetate şi sat.
2. Pentru că în muntele numit Sinai, unde Moise a primit de la Dumnezeu Legea şi unde locuiau monahi şi localnici şi străini, un oarecare bărbat din Galatia, după ce a îmbrăţişat împreună cu fiul său viaţa monahală, a petrecut mult timp în pustie ducând acolo luptele ascetice.
într-o zi, năvălind pe neaşteptate în muntele amintit unii barbari, păgâni după religie şi înverşunaţi, îi prind îndată pe cei care se aflau nevoindu-se în apropiere, împreună cu fiul bătrânului Platon, şi lăsând multe mănăstiri pustiite, îi duc în robie legându-i cu mâinile la spate, târându-i nemâncaţi şi goi şi fără nici un fel de încălţăminte în acele locuri cumplite, fără apă şi foarte aspre, alergând din silă şi de nevoie şi chinuiţi de o teamă fără margini.
50 Oficialul Eliodor (cf. J. MARTINDALE, The Prosopography of the Later Roman Empire, Cambridge University Press, 1980, p. 581) avea demnitatea de „silenţiar” ( silentium = „tăcere, linişte”). În ierarhia aulică bizantină, „silenţiarii” veneau după „strategi generali” şi înainte de „vestitores”. Sarcina lor era paza ordinii şi liniştii în apartamentele imperiale, drept pentru care purtau „toiege de aur”. Pe lângă acestea mai deţineau şi alte înalte funcţii militare şi diplomatice.
51 Martirul Platon se trăgea din Ancyra Galatiei şi era frate al martirului Antioh. A mărturisit în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Pentru lucrările hagiologice care descriu martiriul său, cf. BHG 1549-1552 (2, p. 210-211). Pomenirea lui se prăznuieşte pe 18 noiembrie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 233-235).
183
Stând singur, ascuns într-o peşteră tainică, bătrânul istovit de mâhnire, neputând suporta lipsa fiului său cel iubitor de Dumnezeu, a rugat pe Stăpânul Hristos, prin mijlocirea martirului Platon, compatriotul său, să se plece spre rugăminţile lui. Acelaşi lucru, a făcut şi fiul lui care, prin mijlocirea aceluiaşi preasfânt martir, l-a rugat pe Dumnezeu în timp ce era legat în robie să se milostivească de el şi să facă o minune.
3. Fiind ascultaţi amândoi, atât părintele în peştera muntelui, cât şi fiul în robie, iată deodată Platon al nostru se iveşte călare, trăgând şi un alt cal şi se arată la momentul potrivit copilului care priveghea şi care-l recunoaşte din chipul sfântului pe care-l văzuse de mai multe ori în icoane. Şi îndată îi porunceşte să se ridice din mijlocul tuturor, să ia calul şi să se aşeze pe el şi numaidecât s-au desfăcut legăturile ca o pânză de păianjen52. Şi el singur fiind slobozit prin invocarea martirului, sculându-se prin voia lui Dumnezeu, se urcă pe cal şi îi urmează cuviosului martir care-l călăuzea plin de bucurie şi îndrăzneală. Pe drumul cel mai scurt şi în mare iuţeală amândoi, sfântul Platon şi tânărul monah, ajung ca înaripaţi la locuinţa bătrânului care se ruga şi plângea. Şi frumos biruitorul martir, după ce l-a încredinţat pe fiul dorit tatălui îndurerat cu inima, s-a făcut nevăzut. Întrucât în tot locul pururea pomeniţii şi slăviţii atleţi ai Stăpânului Hristos sunt în stare să săvârşească orice lucru minunat şi neobişnuit pentru cei ce-L strigă pe Dumnezeu prin mijlocirea lor.
4. Acestea ţi le-am scris ţie, fiindcă eşti iubitor de martiri şi fiindcă nu te saturi să-ţi aduci aminte de martirii cei de trei ori fericiţi53.
52 Cf. HESIOD, Munci şi zile 777 şi CPG, vol. 2, p. 465.
53 Textul acesta este cuprins în Epistola IV, 62, PG 79, 580B-581B a Cuviosului Nil către Eliodor Silenţiarul. Unii cercetători care nu acceptă autenticitatea Povestirii lui Nil (Marty rologion tou sina, p. 244 sq) susţin că Epistola a reprezentat nucleul originar pentru compunerea Povestirii [Diegema]. Pe această temă, cf. F. DEGENHART, Der heilige Nilus Sinaita, Munster, 1915, p. 25-26; K. HEUSSI, Untersuchungen zu Nilus dem Asketen (Texte und Untersuchungen
zur Geschichte der altchristlichen Literatur 42, 2), Leipzig, 1917, p. 151-152; DEVREESSE, „Christianisme”, p. 220; QUASTEN, Patrology, vol. 3, p. 496-497 şi PH. MAYERSON, „Observations on the Nilus Narrations: Evidence for an Unknown Christian Sect?”, Journal of American Research Center in Egypt 12 (1975), p. 53-54. În special despre autenticitatea Epistolei IV, 62, cf. A. CAMERON, „The Authenticity of the Letters of St. Nilus of Ancyra”, Greek, Roman and Byzantine Studies 17 (1976), p. 192.
Epistola a fost cuprinsă în Actele Sinodului VII Ecumenic (sesiunea IV) pentru că din textul ei „se arată că prin icoana martirului cunoscută lui dinainte [copilul] l-a recunoscut atunci când a venit să-l mântuiască”. Cf. J. MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol. 13, Graz, 1960, col. 32-33) şi A. CAMERON, A Quotation from S. Nilus of Ancyra in an Iconodule Tract”, Journal of Theological Studies 27 (1976), p. 128-131.
în sfârşit să menţionăm faptul că ipoteza pe care am formulat-o în Martyrologion tou sina (p. 247-253) despre identitatea şi timpul vieţii lui Nil Sinaitul (sfârşitul secolului VI-începutul secolului VII) e confirmată de indicii din Epistolele atribuite lui Nil din Ancyra [PG 79, 81A-581B), pentru că demnităţile şi titlurile adresanţilor unor Epistole ale lui Nil (II, 322; 204; 327; 282; 243; 314; 213; 221; 179; 1, 227; II, 62-63) au fost create după anul 430 când a murit Nil din Ancyra.
Se pare deci că aceste Epistole şi altele nu pot fi scrise de Nil din Ancyra, ci de Nil Sinaitul care trebuie să fi murit puţin după 633. De aceea socotim că nu se confirmă ipoteza lui Cameron [op. cit., p. 193 sq) că au fost urzite în secolul VI de editorul Epistolelor. E mai probabil să acceptăm faptul că editorul a unit Epistolele celor doi Nil şi, întrucât predominau, le-a atribuit pe toate mai cunoscutului Nil din Ancyra.
185
Netra
Se povestea despre avva Netra, ucenicul avvei Siluan1, că, pe când şedea el în chilia lui în muntele Sinai, se conducea pe sine cu măsură în ce priveşte nevoile trupului. Dar, când a devenit episcop în Faran, s-a strâmtorat şi mai mult pe sine în ce priveşte asprimea vieţuirii. Şi îi zice lui ucenicul său: Avvo, când eram în pustie, nu te nevoiai aşa.” Şi îi zice lui bătrânul: „Acolo eram în pustie, în linişte şi sărăcie şi voiam să-mi cârmuiesc trupul ca să nu mă îmbolnăvesc şi să caut ceea ce nu aveam; dar acum, aici este lume şi sunt prilejuri [de ispită]. Şi dacă mă voi îmbolnăvi aici, este cine să mă ajute, ca să nu-mi pierd călugăria”2.
1 Siluan şi tovarăşii lui au fugit din Sketis şi s-au instalat în Sinai în jurul anului 380. Cf. mai jos p. 213, n. 1.
2 Textul este cuprins în codicele sinaite 448, 449 şi în Apophthegmata (Netras, PG 65,312A).
186
Nicandru şi Ignatie
1. Am apucat şi noi în vremea noastră trăind în această mănăstire1 bărbaţi virtuoşi şi cu viaţă curată, ale căror trupuri în cimitir mărturisesc că se găsesc astăzi în harul lui Dumnezeu. Cum este trupul unui bărbat duhovnicesc numit papa Serapion din Damasc, şi al unui alt bătrân numit Matei, din Peloponez, din satul care în vechime se numea Siconia, acum Basilica. Acesta avea multă sărăcie şi postire, căci nu avea niciodată în chilia lui altceva decât numai câte purta pe el, deşi era bătrânul Sinaxei, iar hrana lui era, în timpul în care l-am cunoscut, pâine şi apă.
2. Dar pe aceştia şi alţi câţi erau, i-au întrecut aceşti doi, de care am început să vorbesc. În această mănăstire [Sinai] era din tinereţea lui un oarecare ieromonah Cretan din Rythymnes, pe numele lui Ignatie. Acesta a dobândit un ucenic din Kasteloruso, cu numele Nicandru2. Aceştia, dorind să cunoască sihăstriile Sfântului Munte, care se numeşte şi Athos, s-au dus acolo şi au rămas cinci ani şi iarăşi s-au întors în mănăstirea aceasta a Muntelui Sinai unde
1 Adică la Sfânta Mănăstire a Sinaiului.
2 în codicele sinait 1716, f. 99-104V se cuprinde o Viaţă şi vieţuire a cuviosului Nicandru noul ascet care a străbătut în marea Lavră a sfântului şi umblatului de Dumnezeu Munte al Sinaiului, în care se relatează că Nicandru s-a născut în 1581 şi s-a făcut monah în 1611, a murit în 1631 la arhiepiscopul Sinaiului Ioasaf (f. 100). Locul de naştere al cuviosului era Rizokastron (f. 99V) unde era un metoc al Mănăstirii Sinaiului, biserica Sfinţilor Apostoli. Cf. AMANTOU, SINA, p. 67 şi 99.
187
s-au făcut întâi călugări, neputând găsi o mai mare linişte decât aceasta, şi aici şi-au sfârşit şi restul vieţii lor.
3. Era şi Ignatie, părintele duhovnicesc, încercat şi virtuos, având o sărăcie şi înfrânare desăvârşită şi lucru neîncetat rugăciunea. Însă cu mult mai mult îl întrecea prin măsura lui ucenicul Nicandru, fiindcă acela se dăduse pe sine unei înfrânări şi mai mari, şi unei ascultări neobosite şi nemaiauzite faţă de bătrânul lui şi se poate spune că a ajuns, cum se pare, la nepătimirea desăvârşită. Căci nicicând nu se arăta bucuros sau întristat, ci totdeauna era în una şi aceeaşi dispoziţie, la orice cuvânt având unul şi acelaşi răspuns: „Binecuvântează, părinte”, făcând mereu la toţi şi metanie.
4. Nicandru însă a adormit cu un an şi ceva înainte de părintele lui duhovnicesc. La un an, părinţii au deschis cimitirul [gropniţa] ca să pună alt frate şi îndată părintele său duhovnicesc s-a aplecat să-i vadă trupul şi l-a găsit conservat şi intact3, având culoarea ca şofranul şi izvorând mir adevărat. Sfâşiind deci rasa în care l-a învelit, văzându-l, l-a îmbrăţişat şi sărutat scoţând un mic zâmbet şi având câteva lacrimi ascunse în ochii săi. Zicea numai aceasta: „îţi mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai încredinţat încă în viaţă fiind.”
5. Din ziua în care l-a văzut, a mai trăit patruzeci de zile şi s-a săvârşit şi el în Domnul, încredinţat că ucenicul său a câştigat ostenelile răbdării lui, precum a arătat trupul său4.
3 Neputrezirea trupului şi bună-mireasma răspândită de el au fost adeseori considerate drept criterii ale sfinţeniei. Aceste criterii însă nu au fost general şi întotdeauna acceptate ca atare. Cf. D. TSAMIS, Hagiologia, p. 60-62.
4 Textul este cuprins în lucrarea lui NEKTARIOU, Epitome, p. 213-214.
188
Nicolae
1. Un bătrân, cu numele Nicolae, şedea în Lavra avvei Petru1, aproape de Sfântul Iordan. Acesta ne-a povestit zicând: „Şezând eu odinioară în Raith, am fost trimişi trei fraţi în Tebaida, pentru slujire. Şi plecând noi în pustie, am greşit drumul şi ne-am rătăcit în pustie. Terminându-ni-se apa noastră şi negăsind noi apă timp de mai multe zile, am început să ne sfârşim de sete şi arşiţă. Aşadar, neputând să mai mergem şi găsind în pustiu arbuşti de tamaris, ne-am aşezat fiecare unde am găsit un loc umbros, aşteptând moartea de sete.
2. Pe când zăceam întins, mă aflu în răpire [extaz] şi văd o colimvitră plină de apă care se revărsa în afară şi doi bărbaţi deasupra, la buza [marginea] colimvitrei scoţând apă cu un vas de lemn. Atunci am început să-l rog pe unul zicând: «Fă dragoste, stăpâne, dă-mi puţină apă, căci pier. Dar acesta n-a vrut să-mi dea. Îi zice atunci celălalt: «Dă-i puţină apă. Şi primul îi răspunde: «Nu-i dau, căci este trândav şi nepăsător faţă de sine însuşi. Atunci celălalt îi zice: «Da, desigur, este trândav, e trândav. Dar, pentru că este străin, să-i dăm lui. Şi aşa mi-au dat mie şi celorlalţi împreună cu mine. Şi-am băut şi am mers alte trei zile, fără să bem şi atunci am ajuns în partea locuită”2.
1 Se găsea la vest de Iordan lângă mănăstirile lui Kalamon, Gherasim şi Eunouchon.
2 Textul este cuprins în Limonariul lui IOAN MOSHOS (16, PG 87, 2864AB).
189
Nicon
1. Un frate a întrebat pe unul din părinţi zicând: „Cum aduce diavolul ispite asupra sfinţilor?” Şi îi zice lui bătrânul: „A fost un oarecare din părinţi, cu numele Nicon, în muntele Sinai. Şi mergând cineva la cortul unui faranit şi găsind pe fiica lui singură, a căzut [în păcat] cu ea şi i-a zis ei: «Spune că: “anahoretul, avva Nicon, mi-a făcut aceasta. Şi când a venit tatăl ei şi a aflat lucrul, luând sabia a venit asupra bătrânului. Şi bătând el al uşă, a ieşit bătrânul. Şi lovind el cu sabia ca să-l omoare, i s-a uscat mâna. Şi, mergând faranitul la biserică, a supus preoţilor şi-au trimis după el şi a venit bătrânul. Şi dându-i mai multe bătăi, voiau să-l gonească, dar el i-a rugat zicând: «Lăsaţi-mă aici să mă pocăiesc. Şi l-au separat de ei trei ani şi au dat poruncă nimeni să nu-l cerceteze. Şi a făcut trei ani, venind [la biserică numai] în fiecare duminică iar aici, făcând metanie, se ruga de toţi zicând: «Rugaţi-vă Domnului pentru mine.
2. Mai apoi, s-a îndrăcit cel ce a făcut păcatul şi a aruncat ispita asupra anahoretului şi a mărturisit în biserică zicând: «Eu am făcut păcatul şi am făcut să fie clevetit robul lui Dumnezeu. Şi venind tot poporul a făcut metanie bătrânului zicând: «Iartă-ne pe noi, avvo. Şi le-a zis lor: «în ce priveşte iertarea, v-am iertat, dar să rămân aici cu voi, nu rămân, căci nu s-a aflat unul din voi să aibă dreaptă socoteală să pătimească împreună cu mine. Şi aşa a plecat bătrânul de acolo.” Şi a zis [bătrânul către fratele]: „Vezi cum aduce diavolul ispite asupra sfinţilor?”1.
1 Textul este cuprins în codicele sinait 448 şi în Apophthegmata (Nicon, PG 65, 309A-C). L-a editat şi L. CLUGNET (ROC10 [1905], p. 45-46). Cf. şi BHG 1448g (3, p. 204).
190
Nistero
1. Se spunea de avva Nistero1 că atunci când a rămas în Raith lucra trei săptămâni pe an şi împletea şase coşuri pe săptămână2.
2. avva Nistero cel Mare umbla în pustie cu un frate şi, văzând ei un şarpe mare, au fugit. Şi-i zice lui fratele: „Şi tu te temi, părinte?” Şi-i zice lui bătrânul: „Nu mă tem, fiule, dar e de folos să fug, fiindcă nu aveam cum să scap de duhul slavei deşarte.”
3. Un frate l-a întrebat pe bătrân, zicând: „Ce lucru este bun ca să-l fac şi să trăiesc în el?” Şi a zis bătrânul: „Dumnezeu ştie ce e bine, însă am auzit că un oarecare din părinţi l-a întrebat pe avva Nistero cel Mare, prietenul avvei Antonie, şi i-a zis: «Care lucru este bun ca să-l fac? Şi i-a zis lui: «Oare nu sunt toate lucrurile la fel? Scriptura zice că Avraam a fost iubitor de străini [Fc 18,1 sq] şi Dumnezeu a fost cu el, şi că Ilie a iubit liniştea [cf. 3 Rg 19, 4-9; 4 Rg 1, 9] şi că Dumnezeu a fost cu el, şi că David a fost smerit [2 Rg 18, 23] şi Dumnezeu a fost cu el. Deci ceea ce vezi că sufletul tău voieşte după Dumnezeu, aceasta fă şi păzeşte-ţi inima.”
4. Zice avva Iosif avvei Nistero: „Ce să fac cu limba mea, că nu pot s-o înfrânez pe ea?” Şi-i zice lui bătrânul: „Dar, dacă vorbeşti, ai odihnă?” Şi-i zice lui: „Nu.” Şi i-a zis lui
1 Este cunoscut şi sinonimul său Nistero cel din Chinovie. Cf. Apophthegmata, PG 65, 308D-309A.
2 Textul este cuprins în codicele sinaite 449 şi 451. Pentru tradiţia manuscrisă, cf. şi GUY, Recherches, p. 27.
191
bătrânul: „Dacă nu ai odihnă, pentru ce vorbeşti? Mai bine să taci. Şi dacă se întâmplă vreo discuţie, e mult mai bine să asculţi decât să vorbeşti.”
5. Un frate l-a văzut pe avva Nistero purtând două tunici [kolovia]3 şi l-a întrebat pe el zicând: „Dacă va veni un sărac şi-ţi va cere o haină, pe care i-o dai lui?” Şi răspunzându-i, i-a zis: „Pe cea mai bună.” Şi zice fratele: „Şi dacă şi un altul îţi va cere, ce îi vei da lui?” Şi zice bătrânul: „Jumătatea celeilalte.” Şi zice fratele: „Şi dacă şi altul îţi va cere, ce-i dai lui?” Iar el a zis: „O tai şi pe cealaltă şi-i dau jumătate şi cu cealaltă mă încing.” Şi iarăşi zice: „Dar dacă şi pe aceasta o va cere de la tine, ce faci?” Zice bătrânul: „i-o dau lui şi pe cealaltă şi mergând mă aşez într-un loc, până ce Dumnezeu va trimite şi mă va acoperi, căci nu cer de la nimeni altcineva.”
6. A zis avva Nistero că: „Dator este monahul ca în fiecare seară şi dimineaţă să facă socoteala, ce am făcut noi din cele ce voieşte Dumnezeu şi ce nu am făcut din cele ce voieşte Dumnezeu, şi aşa să-şi înălbească toată viaţa lui, căci aşa a trăit avva Arsenie. Râvneşte în fiecare zi să stai înaintea lui Dumnezeu fără de păcat. Aşa să te rogi lui Dumnezeu, ca şi cum ai fi înaintea lui Dumnezeu însuşi, pentru că într-adevăr şi este de faţă. Nu-ţi da legi ţie însuţi, nu judeca pe nimeni. Străin lucru este monahului să jure, să calce jurământul, să mintă, să blesteme, să ocărască, să râdă; iar cel care este cinstit sau e lăudat peste vrednicie, mult se păgubeşte”4.
3 Cf. mai sus p. 48, n. 15.
4 Textele 2-6 sunt cuprinse în Apophthegmata (Nistero 1-5; PG 65, 305C-309C) şi în codicele sinaite 438, 449,451.
192
Xoie
1. Un frate l-a întrebat pe avva Xoie, zicând: „Dacă mă voi afla undeva şi mănânc trei pâini nu este mult?” îi zice lui bătrânul: „La treierat ai venit, frate?” A zis iarăşi [fratele]: „Dacă voi bea trei pahare de vin, nu e mult?” îi zice lui [bătrânul]: „Dacă nu este demon [patimă], nu este mult, dar dacă este, este mult. Căci vinul este străin monahilor1 care trăiesc după Dumnezeu.”
2. Spunea unul din părinţi despre avva Xoie Tebanul că a venit odată la Muntele Sinai. Şi când a plecat de acolo l-a întâmpinat un frate care suspinând a zis: „Suntem necăjiţi, avvo, pentru neplouare”2. Îi zice lui bătrânul: „Şi pentru ce nu vă rugaţi şi imploraţi pe Dumnezeu?” îi zice lui fratele: „Ne rugăm şi facem litanii şi nu plouă?” îi zice lui bătrânul: „Sigur nu vă rugaţi intens. Vrei să cunoşti că aşa este?” Şi
1 O întâlnire asemănătoare la Sisoe (cf. mai sus p. 222, n. 2). Poziţia Părinţilor pustiei asupra faptului dacă asceţii pot bea vin amestecat cu apă [krasi] nu e uniformă. În pustiul Nitriei se putea bea vin. În Sketis şi Kellia se aducea vin amestecat la praznice. Pentru fiecare pahar de vin amestecat pe care-l bea, Macarie Egipteanul nu mai bea apă un număr egal de zile. Alţii însă interziceau cu desăvârşire uzul vinului amestecat. Pimen zicea că „vinul în întregime nu este al monahilor” (Apophthegmata, Pimen 19; PG 65, 325D) iar la tabennisioţii lui Pahomie cel Mare era interzis chiar şi la bolnavi. (Cf. Viaţa lui Pahomie 6 [p. 4], r. 29 şi 79 [p. 53], r. 18 sq, ed. F. HALKIN, Sancti Pachomi Vitae Graecae [Subsidia Hagiographica 19], Bruxelles, 1932.) Cf. şi PALADIU, Lavsaicon 43, PG 34, 1114C. Cf. EVERGHETINOS 3,42, p. 378-379 şi CHITTY, Desert, p. 31 şi 44, n. 129.
2 Cf. mai sus p. 60, n. 46.
193
şi-a întins mâinile la cer în rugăciune şi îndată a plouat. Iar văzând fratele s-a înspăimântat şi, căzând cu faţa la pământ, s-a închinat lui, dar bătrânul a fugit. Iar fratele a vestit la toţi ceea ce s-a întâmplat şi cei ce au auzit au slăvit pe Dumnezeu3.
3 Textele 1-2 sunt cuprinse în codicele sinaite 438, 448 şi în Apophthegmata (Xoie 1-2, PG 65, 312C-313A).
194
Orentie
I
1. Cuviosul Orentie a fost un vlăstar minunat în pustia noastră, despre care ne-au povestit lucruri minunate cuviosul părintele nostru egumenul1 şi alţi câţiva. „Acesta, ziceau, aprinzând în el lumina Duhului Sfânt, a stins flacăra focului material, pururea punând cărbuni în mâinile lui şi tămâind2. Într-una din zile, dând pe la el unii străini, din lucrarea diavolului care urăşte binele, bătrânul a voit să tămâieze înaintea lor de bucurie. Dar când focul s-a atins de mâna lui, i s-a ars degetul mijlociu şi i-a paralizat nervul, şi de atunci, ori de câte ori scris o scrisoare, o semna cu numele: «Orentie cel cu mâna arsă.
2. Dar harul lui Dumnezeu nu l-a părăsit pe bătrân. Căci şi după aceea Dumnezeu a făcut multe semne prin el. Între altele, odată a venit la Muntele cel Sfânt [Sinai] o patriciană3, care avea propria ei fiică suferindă şi care, aflând de bătrân, a venit să I se închine. Dar cuviosul n-a primit să se facă această închinare, ci luând un ciorchine de strugure, l-a trimis ei. Cum a văzut aceasta, demonul din fată a
1 Este vorba de Ioan Sinaitul, Scărarul.
2 Pentru o întâmplare asemănătoare, cf. LEONTIE DIN NEAPOLIS, Viaţa lui Simeon cel Nebun pentru Hristos 32, PG 93, 1709B (ed. A.-J. FestugiereL. Ryden, Paris, 1974, p. 80): „… a vrut să aducă tămâie… şi, negăsind vas, şi-a băgat mâna în vatră şi a scos-o afară strălucitoare şi fierbinte…”.
3 Este vorba de nobila Rusticiana care în epistola ei către papa Grigorie cel Mare (590-604) vorbeşte despre trecerea ei pe la Sinai. Cf. G. HOFMANN, Sinai und Rom (OrCIX, 3), Roma, 1927.
195
început să strige: «De cei ai venit aici, avvă Orentie? Şi trântind fiica la pământ, a plecat din ea”4.
II
Părinţii din acest loc sfânt ne spuneau de avva Orentie că „într-o duminică a venit la biserică cu cămaşa întoarsă, purtând-o cu lâna în afară. Cum stătea el în corul psalţilor, i-au zis vieţuitorii locului: «Călugăre, pentru ce ai intrat aşa şi ne faci de râs înaintea străinilor? Dar bătrânul le-a zis lor: «Voi aţi întors Sinaiul cu susul în jos şi nimeni nu vă zice nimic. Iar eu pentru că mi-am întors cămaşa mea, mă certaţi? Duceţi-vă [şi vă îndreptaţi] şi atunci am să îndrept şi eu ceea ce am întors pe dos”5.
III
Mi-a povestit şi avva Avramie, protoprezbiterul, că „săvârşindu-se avva Orentie, am şezut aproape de el, eu şi avva Serghie, episcopul Eilatului şi alţi câţiva părinţi. Văzând deci venirea îngerilor, zice bătrânul episcopului: «Fă rugăciune, părinte. Şi după ce s-a făcut rugăciunea iarăşi ne-am aşezat şi iarăşi zice bătrânul episcopului: «Fă rugăciune. Şi după ce s-a făcut rugăciunea, zice el: «Vezi, stăpânule mare, cum corbii au intrat aici, dar prin harul lui Dumnezeu, nici eu nu le dau atenţie, nici ei nu pot să se apropie de mine? Şi acestea zicând, a plecat în pace şi bucurie la Domnul”6.
4 Textul este cuprins în codicele sinaite 419, 451 şi a fost editat de NAU (Anastase, p. 70-71) după codicele Parisinus Gr. 914 şi 917.
5 Textul este cuprins în codicele sinait 449 şi în Limonariul lui IOAN MOSHOS (126, PG 87,2988BC).
6 Textul este cuprins în codicele sinaite 419, 451 şi a fost editat de NAU (Anastase, p. 71) după codicele Parisinus Gr. 914, 917 şi 1903.
196
Pavel
1. Şi după acestea1 deodată ca nişte fiare fioroase şi sălbatice, care nu fac nimic altceva, vin şi la noi în zisul castra2, socotind că vor găsi aici mulţi bani ascunşi. Înconjurând ei zidul, strigând şi chiuind într-un mod care nu poate fi exprimat şi ameninţând în limbile lor barbare, toţi eram atunci într-o extremă primejdie şi într-o mare descurajare, neştiind ce să facem. Ne-am îndreptat spre Dumnezeu şi am plâns, având inimile zdrobite. Unii din noi înfruntau nenorocirile cu vitejie şi curaj, alţii vărsau lacrimi, unul se ruga şi mulţumea lui Dumnezeu, altul îl încuraja pe aproapele lui şi toţi în comun strigam „Doamne, miluieşte!”.
2. Atunci, ridicându-se preasfinţitul părintele nostru, cu numele Pavel, de neam din Petra, stând în mijlocul bisericii a zis: „Ascultaţi-mă, părinţi şi fraţi, pe mine păcătosul şi cel mai mic dintre toţi. Voi toţi ştiţi bine că pentru Stăpânul şi Domnul nostru Iisus Hristos ne aflăm astăzi în acest loc şi că din dragoste faţă de El ne-am retras din viaţa deşartă a acestei lumi şi ne-am învrednicit noi, nevrednicii şi păcătoşii, să purtăm jugul Lui [cf. Mt 11, 29-30], în această pustie aspră şi stâncoasă, în foame şi sete, petrecând în cea mai mare sărăcie şi strâmtoare, dispreţuind toate cele
1 Textul e un extras din Povestirea [Diegesis] monahului Ammonios către egumenul Sinaiului, Dula, în care relatează cum au distrus vlemizii Raithul şi i-au masacrat pe asceţi, şi cum a scăpat el şi a fugit în Sinai.
2 E vorba de Mănăstirea Raithului.
197
trecătoare şi deşertăciunea vieţii acesteia, ca să ne învrednicim să fim părtaşi ai Lui în împărăţia Lui [cf. 1 Co 1, 7; 2 Ptr 1, 4]. Şi acum, în acest ceas, nimic nu ni se poate face, nici întâmpla fără îngăduinţa Lui. Deci, dacă vrea să ne elibereze din viaţa aceasta deşartă şi trecătoare şi să ne aibă împreună cu El, trebuie să ne bucurăm de aceasta şi să ne veselim şi să-I mulţumim şi să nu ne mai preocupăm de nimic. Căci ce este mai desfătat şi mai dulce decât a vedea slava Lui şi faţa Lui înfricoşătoare? Aduceţi-vă aminte, fraţii şi părinţii mei, cât de fericiţi vom fi pururea când vom şedea împreună cu sfinţii care au fost martirizaţi pentru numele Lui şi cât doream să ne aflăm şi noi împreună cu ei. Iată deci, fraţilor, a sosit timpul şi dorinţa noastră s-a împlinit, ca să petrecem împreună cu ei, după dorinţa noastră în vecii vecilor, în viaţa viitoare. Aşa încât, să nu vă mai preocupe, nici să vă întristaţi, nici să vă înspăimântaţi, nici să faceţi vreun lucru nedemn de voi, ci plini de înflăcărare să vă îmbrăcaţi cu putere [cf. Lc 24, 49] şi să răbdaţi cu curaj moartea, iar Dumnezeu vă va primi cu aceeaşi înflăcărare pe voi în împărăţia Sa.”
3. Şi răspunzând toţi au zis: „Cum zici, cinstite părinte, aşa vom face. Căci oare ce am putea da Domnului în schimb pentru toate câte ne-a dat nouă, decât să bem din paharul mântuirii şi să chemăm numele Domnului?” [Ps 115 3-4] Şi întorcându-se preasfântul nostru părinte spre răsărit şi întinzându-şi faţa şi mâinile spre cer, a zis uitându-se în sus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotputernic, nădejdea şi ajutorul nostru, nu uita pe robii tăi, ci adu-Ţi aminte de sărăcia şi smerenia noastră şi întăreşte-ne pe noi în ceasul acestei strâmtorări şi primeşte ca o jertfă bineplăcută întru miros de bună-mireasmă [cf. Rm 12,1; Flp 4,18; Ef 5, 2; Iş 29,18] duhurile noastre ale tuturor, că Ţie se cuvine cinstea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
4. Şi zicând noi „Amin”, s-a făcut glas ca din sfântul altar, pe care l-au auzit toţi: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28]. Teamă şi cutremur i-au cuprins pe toţi la glasul acesta şi inimile
198
şi genunchii tuturor erau paralizate, fiindcă aşa cum zice Domnul, „duhul este râvnitor, iar trupul neputincios” [Mt 26, 41]. Numai feţele le aveam toţi îndreptate spre cer, deznădăjduiţi cu totul de viaţa aceasta. Iar barbarii, fără să li se opună nici să-i împiedice nimeni, au adus lemne mari şi prin ele au urcat pe zid şi deschizând uşa, au pătruns ca nişte lupi răpitori şi fiare sălbatice, în mâini având săbiile scoase din teacă. Şi prinzând întâi pe un monah cu numele Ieremia, care şedea la uşa bisericii, i-au zis printr-un tălmaci al lor: „Arată-ne nouă pe conducătorul vostru cine este.” Răspunzând fără să se înspăimânte de nimic şi fără să se lase mişcat văzând feţele lor sălbatice, acela zice către ei: „Nu mi-e frică de voi, oameni necuvioşi şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, şi nici n-am să vă arăt pe cel pe care-l căutaţi, deşi el este aici aproape.”
5. Barbarii, izbiţi de curajul şi modul hotărât al bărbatului, pentru că el nu s-a înspăimântat câtuşi de puţin, ba i-a şi insultat, prinzându-l în cele din urmă, i-au legat mâinile şi picioarele şi aşezându-l gol trăgeau cu săgeţile în el până ce n-au mai lăsat nici un loc gol de săgeţi în trupul lui. Şi aşa, luptându-se cu bărbăţie împotriva diavolului, s-a încununat, primul dintre toţi [cf. 2 Tim 4, 8; Iac 1,12; 1 Ptr 5, 4], călcând până la moarte capul şarpelui [cf. Fc 3,15] şi s-a făcut „frământătură sfântă” [Rm 11,16] şi exemplu bun sfinţilor.
6. Acestea văzându-le preasfinţitul nostru părinte Pavel, îndată a ieşit la ei strigând şi zicând: „Eu sunt acela pe care-l căutaţi” [cf. In 18, 5] şi s-a arătat cu degetul pe sine, că el este acela pe care-l caută. Şi viteazul rob al lui Dumnezeu s-a predat pe sine barbarilor, neînfricoşându-se de nimic, ci socotind loviturile şi pedepsele pe care nelegiuiţii aveau să le aducă asupra lui înainte de moarte. Punând mâna pe el, l-au întrebat zicând: „Spune-ne unde ai ascuns banii?” Acesta însă cu blândeţea comportării şi cuvântul calm şi cum îi era obiceiul să vorbească, răspunzând le-a zis: „Credeţi-mă, fiilor, că n-am câştigat în toată viaţa mea decât aceste haine vechi din fir de păr, pe care le vedeţi pe trupul meu.” Şi cu mâna ţinea haina şi le-o arăta lor.
199
7. Atunci aceştia au început să-l lovească peste gât cu pietre şi să-i străpungă obrajii cu săgeţi zicându-i: „Adu-ne lucrurile tale.” După ce l-au chinuit şi torturat mai mult de o oră, negăsind nimic, l-au lovit atunci cu sabia în mijlocul capului. Şi despărţindu-se în două părţi acel sfânt cap, a căzut de o parte şi de alta a umerilor. Şi multe alte lovituri primind pe tot trupul, a zăcut mort la picioarele părintelui ce se săvârşise mai înainte, răbdând multe chinuri de neînchipuit înainte de moartea sa şi devenind un al doilea purtător de biruinţă şi triumfător împotriva diavolului, fără să se clintească sau să slăbească câtuşi de puţin în cugetul său.
8. Iar eu, nenorocitul, văzând această moarte neomenească, sângele vărsat şi măruntaiele risipite pe pământ, de frică am căutat să găsesc un loc prin care fugind să mă pot salva. Erau acolo în stânga casei, într-un colţ câteva ramuri de finic [curmali] şi alergând în timp ce barbarii erau ocupaţi cu sfântul Pavel am fugit sub foile de finic. Şi mă gândeam că poate să mi se întâmple una din două: „Fie să scap, ascunzându-mă de barbari, fie să fiu prins şi să mor, ca să nu mai sufăr rămânând deoparte.”
9. Nelegiuiţii barbari, lăsându-i pe cei doi care s-au săvârşit afară, au năvălit toţi împreună în biserică scoţând strigăte şi lovind cu săbiile în aer şi mişcându-şi mâinile, au început să ucidă. Unul lovea într-un fel, altul altfel pe care-l găsea şi fiecare ucidea la întâmplare [1 Co 9, 26] pe cel care cădea. Unul lovea în cap, altul băga sabia toată în pântece până la mâner şi cu aceasta scotea afară toate măruntaiele dinăuntru. Altul arunca lancea pe la spate până în inimă, aşa încât înainte de a o scoate afară îl lipsea pe sfânt de viaţă. Şi povestindu-ne acestea plângea cu amar şi ne-a mişcat şi pe noi.
10. Şi iarăşi a zis: „Ce să spun şi cum să exprim, iubiţilor, ceea ce ochii mei au văzut? Era acolo unul pe nume Salatiel, care avea o rudă un monah de cincisprezece ani. Pe acesta îl hrănise bătrânul din fragedă vârstă, învăţându-l de copil ştiinţa monahală şi cum să poarte bine războiul împotriva vrăjmaşului. Pe acesta văzându-l barbarii având
200
o faţă plăcută şi o vârstă încă tânără, voiau să-l salveze. Şi unul din ei l-a târât afară din biserică, ţinându-l de mână pe frate.
11. Dar cum văzu aceasta fratele, că nu s-a învrednicit să moară împreună cu ceilalţi, ci că a ajuns să devină un tovarăş al unor asemenea bărbaţi nelegiuiţi, a plâns văitându-se cu amar. Văzând însă că nimic nu foloseşte, aprinzându-se cu duhul şi lepădând de la sine orice teamă şi orice frică, alergând cu bărbăţia şi cu îndrăzneala cugetului, a smuls sabia de la unul din barbari şi a bătut pe unul din ei pe umăr ca înfuriindu-se astfel să-l omoare, ceea ce s-a şi făcut. Fiindcă mâniindu-se, răsucindu-şi ochii şi scrâşnind din dinţi l-au tăiat pe el, membru de membru iar el râdea şi striga: «Binecuvântat e Domnul, Care nu m-a predat pe mine în mâinile păcătoşilor. Şi acestea zicând s-a săvârşit şi el în Domnul, primind şi după moarte multe lovituri în trupul lui. Numele lui era Serghie…
12. Aceşti sfinţi şi atleţi biruitori ai lui Hristos au murit în ziua a doua a lunii Tybi3, pe la ceasul al nouălea. După calendarul roman, pomenirea lor se săvârşeşte pe cincisprezece ianuarie”4.
3 Este a cincea lună a calendarului copt şi corespunde intervalului 27 decembrie-25 ianuarie. Deci 2 Tybi = 28 decembrie. Cf. MAYERSON, „Inscription”, p. 378 şi DE L. OLEARY, The Saints of Egypt, Londra, 1937, p. 34 sq. Cf. şi CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate 1, 21, PG 8, 888A şi EPIFANIE AL SALAMINEI, Contra ereziilor 51, 24, PG 41, 932B.
4 Textul e un extras din Povestirea lui Ammonios, cf. Martyrologion tou sina, p. 216 sq.
201
Petru Pionitul
1. Se spunea despre avva Petru Pionitul din Kellia1 că nu bea vin2. Deci, când a îmbătrânit, i-au făcut fraţii puţin vin amestecat cu apă şi l-au rugat să primească. Şi zicea: „Credeţi-mă, că-l socotesc ca pe un vin aromat”, şi s-a judecat pe sine pentru această amestecătură.
2. Un frate a zis către avva Petru, ucenicul avvei Lot: „Atunci când sunt în chilia mea, sufletul meu este în pace, iar dacă dă pe la mine un frate şi-mi spune cuvintele celor dinafară, sufletul meu se tulbură.” Zice avva Petru că zicea avva Lot: „Cheia ta deschide uşa mea.” Şi zice fratele către bătrân: „Ce este cuvântul acesta?” Zice bătrânul: „Dacă dă pe la tine cineva îi zici: «Cum mergi? De unde vii? Cum merg fraţii? Te-au certat sau nu? Şi atunci deschizi uşa fratelui şi auzi ceea ce nu voieşti.” îi zice lui: „Aşa este. Deci ce să facă omul dacă vine la el un frate?” A zis bătrânul: „Plânsul întreg este o învăţătură, iar unde nu este plâns, nu este cu putinţă a se păzi cineva.” Zice fratele: „Când sunt în chilie, plânsul este cu mine, iar dacă vine cineva la mine sau dacă ies din chilie, nu-l găsesc.” Zice bătrânul: „încă nu l-ai dobândit, ci numai te foloseşti de el. Căci scris este în Lege: «De vei cumpăra un rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani, iar în anul al şaptelea să-l slobozeşti
1 Despre Kellia (Chilii), cf. mai sus p. 159, n. 1.
2 „Konditos” (cf. PSEUDO-ATANASIE CEL MARE, Dialog despre Treime 1, 27, PG 34,1157BC) era o băutură cu miere şi diferite ingrediente aromate. Cf. MACARIE EGIPTEANUL, Omilia 1,9, PG 34, 620C şi SIMEON METAFRAST, Viaţa cuvioasei Melania 17, PG 116,769B.
202
pe el liber. Dacă acela a venit în casa ta singur, singur să iasă, iar dacă a venit cu femeie, să iasă cu el şi femeia lui. Dacă îi va fi dat stăpânul femeie şi aceasta va fi născut fii sau fiice, atunci femeia cu copiii ei vor fi ai stăpânului său, iar el va ieşi singur. Iar dacă robul va zice: îmi iubesc femeia şi copiii şi nu voiesc să mă eliberez, atunci să-l aducă stăpânul lui la judecători şi după ce-l va apropia de uşă sau de uşorii de la uşă, să-i găurească stăpânul urechea cu o sulă şi-l va robi în veci [Iş 21, 2-6].” Zice fratele: „Ce înseamnă cuvântul acesta?” Zice bătrânul: „Dacă se va osteni omul după putere la vreun lucru, ori în ce ceas îl va căuta pentru trebuinţă, îl va găsi pe el.” îi zice lui fratele: „Fă dragoste şi spune-mi ce înseamnă cuvântul acesta.” Zice bătrânul: „Nici fiul nelegitim nu rămâne rob cuiva, dar cel ce se naşte fiu nu lasă pe tatăl lui.”
3. Se spune despre avva Petru şi avva Epimah, că erau într-un gând în Raith. Pe când mâncau ei odată în biserică, i-au silit să vină la masa bătrânilor. Şi cu multă osteneală s-a dus avva Petru singur. Şi cum s-a sculat îi zice lui avva Epimah: „Cum ai îndrăznit să mergi la masa bătrânilor?” Iar el i-a răspuns: „Dacă aş fi împreună cu voi, fraţii m-ar îndemna să binecuvântez ca un bătrân, şi ar trebui să fiu ca un protos şi mai mare al vostru. Dar acum, mergând lângă părinţi, am fost mai mic dintre toţi şi mai smerit cu gândul.”
4. A zis avva Petru: „Nu trebuie să ne înălţăm când Domnul face ceva prin noi, ci mai degrabă să mulţumim că ne-a învrednicit să fim chemaţi de El. Acest lucru, zice, este folositor să-l gândim pentru orice virtute”3.
5. A zis acelaşi: „în toate zilele vieţii părinţilor mei, dădeam pe la ei de două ori pe săptămână, având de ei o distanţă de doisprezece mile şi tot gândul îl spuneam lor. Şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât: «Dacă te-ai dus într-un loc, nu te da pe tine ca măsură şi vei avea odihnă”4.
3 Textele 1-4 sunt cuprinse în Apophthegmata (Petru Pionitul 1-4, PG 65,376B-377B) şi în codicele sinaite 438, 448, 451,454 şi 1608.
4 Textul 5 este cuprins în codicele sinait 451.
203
Petru din Pont
1. Ne-au povestit părinţii din acest loc1: „Era un preot aici cu numele Petru, de neam din Pont şi care a făcut multe isprăvi mari. Despre acesta bătrânul Teodor, care a fost episcop de Rossu2, ne-a spus: «într-o zi a venit la mine la Iordan, la Lavra Pyrgion3 — căci acolo şedeam — şi-mi zice: “Fă dragoste, frate Teodor, şi vino cu mine la Muntele cel Sfânt al Sinaiului, fiindcă am făgăduit să merg acolo. Iar eu, nevrând să fiu neascultător faţă de bătrân, îi zic lui: “Să mergem.
2. Cum am trecut deci Iordanul4, bătrânul îmi zice: “Frate Teodor, vino să punem metanie, ca până la Sinai nimeni din noi să nu mănânce. Îi zic lui: “Cu adevărat, părinte, aceasta eu nu pot să o fac. Bătrânul a făcut metanie şi până la Sinai n-a luat nimic. Iar când s-a împărtăşit la Sinai
1 E vorba de monahii mănăstirii avvei Teodosie din Skopelos. Cf. Limonariul 80, PG 87, 2937B.
2 Cetatea aceasta din Koile-Siria în care a fost episcop Teodosie se găsea între Myriandros şi Rossikou (cf. PTOLEMEU 5,15). Astăzi se numeşte Arsus. Cf. PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 10, 91 şi 942. Lângă cetate, Teodosie Antiohianul a întemeiat faimoasa sa mănăstire. Cf. PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 671, 679, 681 şi 717; Philotheos historia 10, 1 (SC 234), p. 436 sq; 4-5, p. 443-444; 11, 1, p. 453 Şi CHITTY, Desert, p. 166, n. 94.
3 Despre Lavra Pyrgion din valea Iordanului, cf. Limonariul (5-10 şi 100, PG 87, 2856C-2860C şi 2957D-2960B); PAPADOPOULOU, Hierosolyma, p. 199.
4 Se pare că au urmat drumul Philadelphia-Petra-Eilat-Sinai.
204
de Sfintele Taine, atunci a gustat şi hrană. De asemenea şi când ne-am dus de la Sinai la Sfântul Mina5, la Alexandria, n-a luat hrană şi numai după ce s-a împărtăşit a gustat hrană. Şi de la Sfântul Mina am venit în Sfânta Cetate [adică în Ierusalim], fără ca el să guste absolut nimic pe drum6. Şi după ce s-a împărtăşit în sfânta biserică a învierii7 lui Hristos Dumnezeul nostru, atunci a luat hrană. În tot acest drum atât de mare şi greu, bătrânul a mâncat de trei ori, o dată la Sinai, o dată la Sfântul Mina şi o dată în Sfânta Cetate [Ierusalim]”8.
5 în partea unde a fost îngropat trupul martirului Mina, în ţinutul lacului Mareotidas din Egipt, se găsea un izvor bogat care e considerat tămăduitor sau făcător de minuni. Pentru că acolo veneau mulţi închinători, la sfârşitul secolului V-începutul secolului VI s-a construit o mare bazilică lângă vechea biserică. Faima acestui locaş de închinare făcător de minuni s-a răspândit în întreg bazinul mediteranean. Cf. P. GROSSMANN, Abu Mina. A Guide to the Ancient Pilgrimage Center, Cairo, 1986 (Deutsches Archăologisches Institut Cairo). Pentru lucrările hagiologice referitoare la Sfântul Mina, cf. BHG 1250-12691 (2, p. 111-114). Pomenirea lui se prăznuieşte pe 11 noiembrie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 211 sq).
6 Drumul pe care trebuie să-l fi urmat a fost următorul: Lavra Pyrghion-Petra-Eilat-Sinai-Klysma (= Suez)-Alexandria-Pelusion-Ierusalim. Pentru drumurile care legau Palestina de Sinai şi Egipt în epoca romană, cf. MAYERSON, „Routes” şi mai sus p. 82, n. 2.
7 Este vorba de faimoasa bazilică constantiniană a învierii din Ierusalim.
8 Textul este cuprins în Limonariul lui IOAN MOSHOS (100, PG 87, 2957D-2960B). Se cuprinde în codicele sinait 154, p. 173-174 şi în EVERGHETINOS IV, 26, p. 485-486.
205
Sava1
1. După aceea a străbătut toată pustia Iordanului dorind să cunoască locurile dorite în vechime (sfintele mănăstiri şi sihăstri ale asceţilor, grotele şi peşterile care i-au primit ca pe nişte străini pe minunaţii părinţi care au strălucit odinioară prin nevoinţa lor). Şi veselindu-şi de aici nu puţin sufletul (pentru că cel asemenea, se zice, iubeşte pe cel asemenea2), s-a întors apoi iarăşi la iubitul Sion, vrând să cunoască asemenea şi părţile Sinaiului. Cum ajunse aici [în Sion], pentru că nu-şi putea folosi limba, căută prin semne pe unul din cei evlavioşi şi iubitori de Dumnezeu care să facă cu harul lui Dumnezeu pentru el aceasta, adică să plătească un animal de povară, prin care să poată ajunge până la Sinai, dacă e cu putinţă împreună cu alţii, şi să-şi împlinească astfel dorinţa. Iar el, folosindu-se de libertatea de alegere şi cinstind cum se cuvine virtutea bărbatului, a închiriat îndată o cămilă şi a încărcat-o cu
1 Viaţa Sfântului Sava cel Nou este cea mai remarcabilă lucrare hagiologică a perioadei postbizantine. Sava (1283-1349) s-a născut la Tesalonic. În 1301 s-a făcut monah la Athos. A trăit ca ascet la Locurile Sfinte, la Sinai şi în alte părţi. A luptat pentru biruinţa Ortodoxiei şi s-a opus inovaţiilor eretice ale lui Varlaam din Calabria şi Grigorie Akyndinos. Mai pe larg despre viaţa lui, cf. TSAMIS, Hagiologia, p. 148-167. În textul grecesc vechi a fost preferată grafia „Sabbas” întâlnită în toate codicele. Ea derivă din siriacul „Saba”care înseamnă „bătrân”.
2 Corpus Paroemiographorum Graecorum, vol. 1 (ed. E. Leutsch F. Schneidwin), p. 350; vol. 2 (ed. E. Leutsch), p. 559 şi 561.
206
multe şi tot felul de provizii. Apoi s-a îngrijit să fie aşezat sus pe cămilă, şi bucurând pe cel bucurat, îl trimite pe însuşi stăpânul cămilei (iar acela era ismaelitean) punându-i-l la dispoziţie ca însoţitor şi slujitor.
2. Însă Sava, îndată ce s-a îndepărtat puţin de Ierusalim, s-a dat jos de pe animal şi astfel a făcut întreg drumul pe jos, în douăzeci de zile, iar pe ismaelitean, care i-a fost dat ca slujitor — o, suflet iubitor de oameni — l-a convins ca toată acea călătorie îndelungată să şadă sus pe cămilă. „Căci nu sufeream, zicea el, ca eu să mă odihnesc slujindu-mă de animal şi să văd sufletul acela suferind de mersul pe jos îndelungat; aceasta mi se părea neîndoielnic cel mai mare câştig.” De asemenea, i-a cedat lui proviziile, iar el însuşi se hrănea cu ierburi pe care le găsea pe drum şi cu puţină apă, căci se gândea că numai această masă trebuie s-o ia tot drumul până la Sinai. Ce lucru minunat! Şi a ajuns la ţintă într-adevăr, în chip minunat. Căci ce lucru din cele mari şi suprafireşti nu îi era lui firesc, ca şi cum era după voinţa lui? Şi ce lucru după voinţa şi preferinţa sa nu putea să se facă îndată faptă cu cea mai mare iuţeală? Aceasta poate trezi nedumerire în cei ce o ascultă. Oarecare din două se cade să o admirăm mai mult: voinţa sufletului ca una înnăscută lui, sau osteneala şi bărbăţia în faptele bune? De asemenea, nimic din tot ceea ce mişca înclinarea voii nu-l stăpânea, după cuvântul „precum în cuvânt şi în faptă”3. Şi pe lângă acestea mai este şi un al treilea lucru: faptele săvârşite de el sunt suprafireşti şi dincolo de orice raţiune.
3. Acesta [Sava] a dus deci în chip atletic şi această luptă care nu distona cu nimic de cele dinainte. Însă barbarul acela l-a rugat mult pe sfânt să urce pe animalul care i se dăduse tocmai în acest scop şi împreună cu dobitocul să se folosească ca un stăpân şi de el şi de toate cele puse la dispoziţie spre folosinţă. Dar zicându-i multe, timp de mai multe zile, n-a reuşit să-l convingă câtuşi de puţin. Cuprins de uimire zicea că e dumnezeu şi nu om, dar nu zicea numai, ci mai degrabă prin faptele lui îl arăta a fi aşa, fiindcă
3 Ibid., vol. 1, p. 27 şi vol. 2, p. 6.
207
se arunca la picioarele lui şi-i săruta urmele lui cu bucurie şi minunare. Căci, chiar dacă după neam era barbar, cum se părea, nu era tocmai barbar, ci avea sentimente nobile şi nu era cu totul lipsit de conştiinţă, iar sufletul lui putea primi sămânţa cea bună. De aceea a început să aibă o mare plăcere şi folos din aceasta, rămânând uimit de răbdarea sfântului în ostenelile duhovniceşti şi de uimitoarea lui smerenie şi blândeţe. Şi numai să fi văzut cineva pe sfânt şi ar fi fost cucerit, chiar dacă ar fi fost de piatră sau o fiară, ori sălbatic. Nici una din sirene4 nu era ceva pe lângă el, chiar dacă n-ar fi poveste ceea ce se cântă de ele.
Căci după ce au ajuns la capătul călătoriei şi şi-au ajuns ţelul lor, ismaelitul s-a întors din nou spre el cu sentimente amestecate, de bucurie şi întristare: de bucurie pentru că s-a învrednicit să fie martor ocular al unor astfel de prilejuri minunate, fără să fi sperat aceasta, găsind că lucrul adaos e mult mai mare decât lucrul propriu-zis5. Dar era mult întristat şi supus durerii amare a despărţirii de părintele, toţi văzând cum despărţirea de acela îi era insuportabilă.
4. Iar Sfântul, când a ajuns la Sinaiul vestit din cele mai vechi timpuri, a preferat după atâtea eforturi şi osteneli iarăşi cinul începătorilor6. O, ce evlavie şi ce smerenie! Se prefăcea ucenic şi începător, el care ajunsese deja pe culmile înţelepciunii. Timp de doi ani întregi deci, încredinţându-se pe sine ca ucenic părinţilor de acolo, i-a uimit şi pe ei şi pe toţi cu înălţimea virtuţii lui în toate. Cu exemplul lui a încurajat pe mulţi în bărbăţie, dar şi el însuşi, ca iubitor de osteneală, a cules ca o albină? harnică ceea ce era mai frumos şi mai folositor acolo. Apoi, s-a întors iarăşi la Ierusalim, maica tainelor lui Hristos. Cu emoţie a
4 Cf. HOMER, Odiseea XII, 39 sq.
5 Cf. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea 43, 14, PG 36, 513A: cumpărând mai degrabă decât lucrul însuşi [ergon] lucrul adaos [şi accesoriu] [parergon]”.
6 Despre trecerile celor desăvârşiţi de la o vârstă la alta şi treptele progresului duhovnicesc, cf. TSAMIS, Hagiologia, p. 75-84.
7 Cf. GEORGIOS PISIDES, Hexameron, stih 1343, PG 92,1537A.
208
dat închinare acelora [părinţilor] şi luând pentru sine, ca provizii de rezervă de aici, sfinţenia şi bucuria, a ieşit iarăşi în stadionul îngeresc al liniştirii şi retragerii desăvârşite8.
8 Textul este un extras din Viaţa Sfântului Sava cel Nou (cap. 31-32) scrisă de patriarhul Constantinopolului FILOTEI KOKKINOS (cf. Hagiologia, p. 218-220).
209
Serghie
I
Ne-au povestit nouă unii din părinţii Sinaiului despre avva Serghie anahoretul, zicând că „pe când a rămas el în Sinai, economul l-a pus la catâri1. Deci pe când se întorcea el într-una din zile, iată un leu zăcea pe drum. Cum l-au văzut, mularii şi păzitorii lor s-au îndepărtat cuprinşi de spaimă. Atunci avva Serghie, luând din sacul lui o prescură binecuvântată, s-a dus la leu şi-i zice: «Ia prescura părinţilor şi du-te din drum, ca să trecem. Şi luând leul prescura a plecat”2.
II
Ne-a povestit nouă bătrânul şi aceasta: „Pe când era avva Serghie anahoret în Ruban3, după retragerea lui în Sinai4, a trimis aici la mănăstire un monah tânăr ca să se boteze, întrebând noi cauza pentru care se botează, ne-a spus nouă slujitorul avvei Serghie, care se numea şi el avva Serghie: «Când a venit el vrând să rămână cu noi în pustie, eu l-am primit ca slujitor, povăţuindu-l multe ca să nu intre neîncercat într-o astfel de vieţuire. Iar când am văzut insistenţa
1 „Bordonion” (de la lat. burdo) e catârul tânăr (cf. IOAN MOSHOS, Limonariul 101, PG 87, 2960B).
2 Textul este cuprins în codicele sinaite 451, 1608 şi în Limonariul lui IOAN MOSHOS (125, PG 87, 2988AB). Cf. şi BHG i445kb (3, p. 201).
3 Este vorba de pustiul aflat în nord-vestul Mării Moarte între Valea Kedron (Wadi-en-Nâr) şi ţinutul Lavrei lui Kalamon.
4 Puţin înainte de anul 564.
210
lui, în ziua următoare l-am luat şi l-am dus la bătrân. Iar bătrânul, văzându-l pe el, înainte ca să-i spun ceva, îmi zice deoparte: “Ce vrea acest frate? Eu i-am zis: “Se roagă ca să rămână cu noi. Atunci îmi zice bătrânul: “Crede-mă, frate, el nu este botezat, dar du-l la Mănăstirea Eunucilor5 şi fă-l să se boteze în sfântul Iordan. Uimit de acest cuvânt, l-am întrebat pe frate cine este şi de unde vine. Iar el a zis că este din Apus şi că părinţii lui sunt păgâni şi nu ştie dacă a fost botezat sau nu. Atunci deci, catehizându-l, a fost botezat în sfântul Iordan şi a rămas în mănăstire mulţumind lui Dumnezeu”6.
III
Despre acelaşi avvă Serghie anahoretul, ne-a povestit nouă avva Serghie armeanul, ucenicul lui: „Mult a stăruit avva Grigorie7 care era egumen al Lavrei Faran8, să-l iau pe el la bătrân. Într-una din zile l-am dus pe el la bătrân, în acea vreme bătrânul se găsea prin părţile Mării Moarte. Cum l-a văzut deci, bătrânul l-a îmbrăţişat cu mare bucurie, a adus apă, i-a spălat picioarele şi toată ziua a discutat cu el despre folosul sufletului, şi a doua zi l-a slobozit. Cum a plecat deci avva Grigorie, îi zic bătrânului: «Să ştii, părinte, că m-am scandalizat, că pe mulţi episcopi şi preoţi şi alţi câţiva i-am adus la tine şi niciodată n-ai spălat picioarele nici unuia din ei decât numai avvei Grigorie. Atunci
5 Despre această mănăstire, cf. mai sus p. 189, n. 1.
6 Textul este cuprins în Limonariul lui IOAN MOSHOS (138, PG 87, 3001AB).
7 Evenimentul acesta a avut loc în 564. Când din porunca împăratului Iustin II (565-578), Grigorie a preluat egumenia Mănăstirii Sinaiului, a reuşit să-i îndepărteze pe arabii care o asediau şi să pacifice locul. Cf. EVAGRIE, Istoria bisericească 5, 6, PG 86, 2804AB.
8 Lavra din Faranul Palestinei a fost întemeiată în 330 de Sfântul Hariton (cf. BHG 300Z-301 [1, p. 106]) care, în continuare, a întemeiat Lavra lui Luca lângă Muntele Carantaniei şi Lavra lui Suka sau Vechea Lavră. În Lavra Faranului s-au nevoit şi Ioan Moshos şi Sofronie Sofistul (viitorul patriarh al Ierusalimului, 633-638). Cf. PAPADOPOULOU, Hierosolyma, p. 95 şi 236.
211
bătrânul zice către mine: «Fiule, eu nu ştiu cine este avva Grigorie, dar numai aceasta ştiu, că am primit un patriarh în peştera mea. Pentru că l-am văzut cu omofor şi ţinând Sfânta Evanghelie. Ceea ce s-a şi întâmplat; pentru că după şase ani Dumnezeu l-a învrednicit pe avva Grigorie să devină patriarh în Cetatea lui Dumnezeu [Antiohia]9, aşa cum a văzut mai înainte bătrânul”10.
9 Este vorba de Antiohia. Cf. mai sus p. 163, n. 1. Ca patriarh (570-593), Grigorie a făcut să strălucească scaunul Antiohiei şi „a uimit nu numai pe împăraţii romanilor…, ci şi pe cei ai perşilor… căci era vrednic de văzut şi dulce la vorbire, ascuţit în gândire şi foarte destoinic în a-şi îndeplini hotărârile”, EVAGRIE, Istoria bisericească 5, 6, PG 86, 2804C. Cf. şi PAPADOPOULOU, Antiocheia, p. 551 sq şi 569 sq.
10 Textul este cuprins în Limonariul lui IOAN MOSHOS (139, PG 87, 3001B-3004A).
212
Siluan
I
1. Au venit odată avva Siluan1 şi ucenicul lui, Zaharia, la o mănăstire şi i-au făcut pe ei să guste puţin înainte de a pleca la drum. Şi ieşind ei, ucenicul lui a găsit apă pe drum şi voia să bea. Şi-i zice lui bătrânul: „Zaharia, astăzi este post.” Iar acesta zice: „Dar n-am mâncat, părinte?” îi zice lui bătrânul: „Ceea ce am mâncat a fost din dragoste, iar noi să ţinem postul nostru, fiule.”
2. Acelaşi şezând odată cu fraţii a fost în extaz, cade cu faţa la pământ şi după mult timp sculându-se plângea. Şi l-au rugat pe el fraţii zicând: „Ce ai, părinte?” Dar el tăcea şi plângea. Şi silindu-l ei să vorbească a zis: „Eu am fost răpit la judecată şi i-am văzut pe mulţi din neamul nostru [al monahilor] mergând către pedeapsă şi pe mulţi dintre mireni mergând în împărăţia lui Dumnezeu.” Şi plângea bătrânul şi nu voia să iasă din chilia lui. Iar dacă a fost silit să iasă, şi-a acoperit faţa cu culionul2 zicând: „Pentru ce să vreau să văd lumina aceasta trecătoare şi care n-are nici un folos?”
1 avva Siluan Palestinianul s-a nevoit ca ascet împreună cu cei 12 ucenici ai săi în Sketis. În jurul anului 380 s-a stabilit în Sinai. Dintre tovarăşii săi cunoscuţi sunt Marcu, Zenon, Zaharia şi Netra, care a ajuns episcop al Faranului (cf. mai sus p. 61, n. 51 şi Marcu, Zenon, Zaharia şi Netra). După moartea lui Marcu, grupul avvei Siluan a venit în Palestina şi s-a stabilit în zona Gazei, în Wadi Ghazzeh, lângă cetatea Gerara. Cf. SOZOMEN, Istoria bisericească 6,32, PG 67,1392C; CHITTY, Desert, p. 71 sq, 168. Despre Siluan, cf. RUFUS, Plerophories 48,95,102, PO 8, p. 100 sq, 163-164,177-180.
2 Cf. mai sus p. 33, n. 5.
213
3. Altă dată a intrat ucenicul său Zaharia, şi l-a găsit în extaz cu mâinile lui întinse spre cer şi închizând uşa, a ieşit. Şi venind pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, l-a găsit la fel. Iar pe la ceasul al zecelea a bătut la uşă şi intrând l-a găsit liniştindu-se şi-i zice: „Ce ai astăzi, părinte?” Iar el i-a zis: „M-am îmbolnăvit astăzi, fiule.” El însă, apucându-i picioarele, a zis: „Nu te voi lăsa, dacă nu-mi vei spune ce ai văzut.” îi zice lui bătrânul: „Eu am fost răpit la cer [cf. 2 Co 12, 2] şi am văzut slava lui Dumnezeu şi acolo am stat până acum şi acum am venit.”
4. Şezând odată avva Siluan în muntele Sinai, s-a dus ucenicul său, Zaharia, la o slujire oarecare şi-i zice bătrânului: „Sloboade apa şi udă grădina.” Iar el ieşind şi-a acoperit faţa cu culionul şi a văzut numai urmele lui [pe unde mergea]. Dar în acel ceas a venit un frate la el, şi văzându-l de departe a înţeles ce a făcut. Şi intrând fratele la el a zis: „Spune-mi, avvo, pentru ce ţi-ai acoperit faţa cu culionul şi aşa ai udat grădina?” îi zice lui bătrânul: „Fiule, ca să nu vadă ochii mei pomii şi să se ocupe mintea mea cu ei din pricina acestei lucrări.”
5. A venit un frate la avva Siluan în muntele Sinai, şi văzându-i pe fraţi lucrând, i-a zis bătrânul: „Nu lucraţi pentru mâncarea cea pieritoare, căci Maria partea cea bună şi-a ales [In 6, 27; Lc 10,42]”. Şi zice bătrânul ucenicului său: „Zaharie, dă-i fratelui o carte şi pune-l într-o chilie care nu are nimic.” Deci când s-a făcut ceasul al nouălea, a luat seama la uşă, dacă vor trimite să-l cheme la mâncare. Dar cum nimeni nu l-a chemat, s-a ridicat şi s-a dus la bătrân şi-i zice: „Nu mănâncă fraţii azi, avvo?” îi zice lui bătrânul: „Ba da.” Şi a zis el: „De ce nu m-aţi chemat şi pe mine?” îi zice lui bătrânul: „Fiindcă eşti om duhovnicesc şi nu ai nevoie de mâncarea aceasta, noi însă, fiind trupeşti, vrem să mâncăm şi pentru aceea lucrăm. Dar tu partea cea bună ţi-ai ales, citind toată ziua şi nemaivrând să mănânci hrană trupească.” Şi cum a auzit aceasta fratele a făcut metanie, zicând: „Iartă-mă, avvo.” îi zice lui bătrânul: „Negreşit şi Maria are nevoie de Marta, căci prin Marta se laudă şi Maria.”
214
6. Au întrebat odată unii pe avva Siluan zicând: „Ce fel de vieţuire ai lucrat părinte, că ai dobândit această înţelepciune?” Şi acela a răspuns: „Niciodată n-am lăsat în inima mea vreun gând care să mânie pe Dumnezeu.”
7. Se spunea despre avva Siluan că se nevoia în chilia lui pe ascuns având puţin năut pe care l-a lucrat făcând o sută de ciururi [site]. Şi iată a venit un om din Egipt având un măgar încărcat cu pâini şi, bătând la chilia lui, le-a pus acolo. Luând dar bătrânul ciururile a încărcat măgarul cu ele şi l-a slobozit pe el.
8. Se spunea despre avva Siluan că a ieşit ucenicul său, Zaharia, fără dânsul şi luându-i pe fraţi a mutat gardul grădinii şi a făcut-o mai mare. Aflând dar bătrânul, şi-a luat cojocelul3 lui, a ieşit şi a zis fraţilor: „Rugaţi-vă pentru mine.” Iar ei văzându-l, au căzut la picioarele lui zicând: „Spune-ne nouă ce ai, părinte?” Iar el a zis către dânşii: „N-am să intru înăuntru, nici nu voi da jos cojocelul de pe mine, până ce nu veţi muta gardul la locul lui dinainte.” Iar ei au întors gardul şi l-au făcut pe el cum a fost şi aşa s-a întors bătrânul în chilia lui.
9. A zis avva Siluan: „Eu sunt rob şi Stăpânul mi-a zis mie: «Lucrează lucrul Meu şi Eu te voi hrăni. Dar nu căuta de unde ai: ori am, ori fur, ori împrumut, tu nu căuta, lucrează numai şi Eu te voi hrăni pe tine. Deci eu, dacă lucrez, din plata mea mănânc, iar dacă nu lucrez, dragoste mănânc.”
10. A zis iarăşi: „Vai omului aceluia care are numele lui mai mare decât lucrarea lui.”
11. A întrebat avva Moise pe avva Siluan zicând: „Poate omul în fiecare zi să pună început?” Şi a zis bătrânul: „Dacă este lucrător, poate în fiecare ceas să pună început.”
12. A zis unul din părinţi că s-a întâlnit odată unul oarecare cu avva Siluan şi văzându-i faţa şi trupul lui strălucind ca un înger, a căzut cu faţa la pământ. Dar el spunea că şi alţii au avut acest dar4.
3 Cf. mai sus p. 43, n. 2.
4 Aceste 12 texte sunt cuprinse în codicele sinaite 438, 451, 449, 1608 şi în Apophthegmata (Siluan 1-12; PG 65, 408B-412C).
215
II
1. Un frate l-a întrebat pe avva Siluan zicând: „Ce voi face, avvo? Cum voi dobândi străpungerea inimii? Căci foarte mult sunt chinuit de moleşeală, somn şi dormitare. Şi când mă scol din somn mă lupt [cf. 1 Co 9, 26] cu psalmodia, dar nu pot birui dormitarea, nici să spun psalmul pe glas.” Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Fiule, întâi de toate, a spune psalmii pe glas este mândrie, fiindcă tu îţi închipui: «eu cânt, iar fratele nu cântă, şi în al doilea rând îţi învârtoşezi inima şi nu o laşi să fie străpunsă. Deci, dacă doreşti străpungerea inimii, lasă cântarea. Şi când stai şi-ţi faci rugăciunile mintea ta să cerceteze puterea, sensul stihului şi să socoteşti că stai înaintea lui Dumnezeu, Care «cercetează inimile şi rărunchii [Ps 7, 9; cf. Ir 11, 20; 17, 10; 20,12; Ap 2, 23]. Iar când te scoli din somn, întâi de toate să slăvească gura ta pe Dumnezeu. Apoi rosteşte Simbolul credinţei şi Tatăl nostru [Mt 6, 9-13] şi atunci începe-ţi canonul uşor-uşor, suspinând şi amintindu-ţi păcatele tale şi osânda în care vei fi chinuit.” Zice fratele: „Eu, avvo, de când m-am călugărit, rânduiala canonului şi ceasurile le cânt după cele opt glasuri.”
2. A răspuns bătrânul: „De aceea a fugit de la tine străpungerea inimii şi plânsul. Cugetă la marii părinţi, cum, neînvăţaţi fiind şi necunoscând nici glasuri, nici tropare, decât numai câţiva psalmi, au strălucit totuşi ca nişte luceferi. Aşa au fost Pavel cel Simplu5 şi avva Pamvo6 şi avva
5 în Apoftegmele lui, Pavel cel Simplu (PG 65, 381C-385B) nu se face referinţă la faptul că folosirea imnelor e ireconciliabilă cu viaţa monahală. Există însă întâmplarea cu Pavel Capadocianul (secolul V) care se nevoia în Nitria. Egumenul i-a recomandat să nu cânte tropare şi canoane pe melodiile glasurilor dacă vrea mântuirea sufletului său. Cf. J.B. PITRA, Hymnographie de l’Eglise grecque, Roma, 1867, p. 43.
6 Despre această întâmplare în care avva Pamvo consideră psalmodia şi folosirea canoanelor, troparelor şi glasurilor de către monahi drept o secularizare şi o decădere nepermisă şi descrie pe psalţi că îşi înalţă „glasul ca nişte boi”, cf. EVERGHETINOS II, 12, p. 182.
216
Apollo7 şi ceilalţi de Dumnezeu purtători părinţi care au înviat morţii, au făcut minuni mari şi au primit putere împotriva demonilor nu prin cântări, tropare şi glasuri8, ci prin rugăciunea făcută cu inima zdrobită şi cu post, prin care frica de Dumnezeu rămâne neîncetat în inimă şi stăpâneşte plânsul care curăţă omul de tot păcatul şi face mintea mai albă decât zăpada pentru că nu cultivarea cântării mântuieşte pe om, ci frica de Dumnezeu şi ţinerea poruncilor lui Hristos. Cântarea pe mulţi i-a coborât în cele mai de jos ale pământului; nu numai pe mireni, ci şi pe preoţi i-a moleşit şi i-a aruncat în desfrânare şi în alte patimi ruşinoase. Cântarea este deci a mirenilor, pentru aceasta se şi adună poporul în biserici.
Cugetă, fiule, câte cete sunt în cer şi despre nici una din ele nu se scrie că ar psalmodia după cele opt glasuri, ci o ceată cântă neîncetat «Aliluia [cf. Ps 148,1-2; Iov 38, 7; Tob 8,15], alta «Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot [Is 6, 3], în alta «Binecuvântată fie slava Domnului din tot locul şi din casa Lui [Iz 3,12]. Tu deci, fiule, imită-i pe părinţi, dacă vrei să dobândeşti în rugăciuni străpungere [a inimii], păzindu-ţi mintea pe cât poţi nerătăcită. Iubeşte smerenia lui Hristos şi ia aminte la tine însuţi, păzindu-ţi
7 Despre avva Apollo, cf. Apophthegmata (Apollo 1-3, PG 65, 133C-136B şi 2,136A).
8 Până în secolul VI, monahii condamnau folosirea imnelor în cult şi nu utilizau imnografia, mai ales troparele şi canoanele, pe care le priveau drept curse ale celui rău. De aceea avva Pamvo spunea că „n-au ieşit monahii în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se înfumureze cântând cântări melodioase pe glasuri ritmate clătinându-şi mâinile şi mişcându-şi picioarele, ci trebuie să aducem rugăciunile noastre lui Dumnezeu în frică de Dumnezeu şi cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas străpuns, măsurat şi smerit…”, EVERGhetinos 2, 11, p. 182. Cf. CHRIST-PARANIKAN, Op. cit., p. XXX; PlTRA, op. cit., p. 43 şi Juris ecclesiastici graecorum historia et monumenta, vol. 2, p. 220; CHITTY, Desert, p. 72 şi 80-81 (n. 92-94); K. MITSAKIS, Byzantine Hymnographia, vol. 1, Tesalonic, 1971, p. 66 sq; ANT. ALYGIZAKIS, He oktaechia sten Hellenike leitourgike hymnographia, Tesalonic, 1985, p. 90 sq. Pentru opiniile lui Vasile cel Mare pe această temă, cf. Epistola 207, 3, PG 32, 764AB.
217
mintea în ceasul rugăciunii. Şi oriunde te vei duce, nu te arăta pe tine însuţi ca înţelept şi dascăl, ci ca neînvăţat şi ucenic, şi Dumnezeu îţi va da ţie străpungerea inimii”9.
III
1. Spunea unul din părinţi că „lângă râu, aproape de satul10 unde fericitul Siluan petrecuse în Palestina, a rămas un frate care se prefăcea că este nebun11. Când l-a întâlnit
9 Textul este al lui IOAN RUFUS, op. cit. 103, PO 8, p. 178-179 şi este cuprins în codicele sinaite 438, 448,451 şi 454, în antologia ascetică a lui Nicodim Rakenditis (cod. B.M. Add. 28825, f- 44-45) Şi în EVERGHETINOS II, 12, p. 183-184. A fost editat de NAU (PO 8, p. 178-180) după codicele Parisinus Gr. 1596, f. 649. Cf. BHG i450f (3, p. 211) şi CHITTY, Desert, p. 79. Comentarii asupra opiniilor avvei Siluan asupra imnografiei la: G. REESE, Music in the Middle Ages, Londra, 1941, p. 73; E. VERNER, The Sacred Bridge, Londra, 1959, p. 385 şi ALYGIZAKIS, op. cit.
10 Cf. mai sus p. 213, n. 1. Gerara se găsea lângă Eleutheropolis, între pustiurile Kadeş şi Sur. Este menţionată în Vechiul Testament (Fc 20,1-2; 2 Mac 13, 24) şi pe harta în mozaic din Madeba cu următoarea inscripţie: „Gerara, odinioară cetate împărătească a filistenilor şi graniţă a cananeenilor spre mare, aici este şi Saltonul Gerarei”. În Salton şi-a întemeiat Siluan mănăstirea. După moartea lui martirică i-a urmat ucenicul său, Zaharia, înainte de 415. Cf. SozOMEN, Istoria bisericească 6, 32, PG 67,1392C şi 9,17, col. 1629B; IOAN RUFUS, op. cit. 48 şi 103, PO 8, p. 100 şi 177.
11 Sfinţii Bisericii cunoscuţi ca „nebuni [saZoi] pentru Hristos” se prefăceau că erau „nebuni” ca să-şi bată joc de lume şi de diavol şi în acest fel să atragă desăvârşirea printr-o smerenie extremă. „Nebunia” lor se manifesta adeseori prin acţiuni neobişnuite şi ambigue cu scopul de a ataca regimul moral şi eclezial instituţionalizat care-şi pierd dimensiunea harismatică. Cei mai cunoscuţi dintre ei sunt sfinţi: Simeon, Andrei şi Sava cel Nou. Despre tema complexă şi vastă a acestor sfinţi, cf. G. FEDOTOV, „The Holy Fools”, Russian Religious Mind, vol. 2, Harvard University Press, 1966, p. 316-343; A.-J. FESTUGIERE, „Etude sur la Vie de s. Sabas le Jeune”, Vie de Symeon lefou et Vie de Jean de Chipre, Paris, 1974, p. 223-249; L. RYDLN, „The Holy Fool”, The Byzantine Saint, Londra, 1981, p. 106-113; PHILOTHEOU, Hagiologika, p. 83-93 şi 161-325 (La Cuviosul Nicodim şi Viaţa Sfântului Sava cel Nou). Pentru diferenţele dintre această „nebunie” [saZotes] şi „nebunia” [moria] obişnuită, cf. TSAMIS, Hagiologia, p. 153 sq.
218
un frate, îndată a râs şi din această cauză l-a lăsat şi a plecat. S-a întâmplat că trei din părinţi să vină la avva Siluan şi, după ce au făcut rugăciune, l-au rugat să trimită pe cineva împreună cu ei ca să vadă pe fraţi în chiliile lor. Şi-i zic bătrânului: «Fă bine şi dă poruncă fratelui ca să ne conducă la toţi. Dar bătrânul i-a zis fratelui cu privire la ei: «Du-i pe ei la toţi părinţii, zicând: «Vezi să nu-i duci la acel nebun, ca să nu se scandalizeze.
2. Străbătând ei chiliile fraţilor, au zis către cel care-i conducea: «Fă dragoste şi ne du la toţi. Şi le-a zis lor: «Bine, însă nu i-a dus la chilia nebunului, după cuvântul bătrânului. Iar când s-au întors la bătrân, acesta i-a întrebat: «I-aţi văzut pe toţi? Iar ei au zis: «Da, şi îţi mulţumim, dar un lucru ne mâhneşte, că nu ne-am dus la toţi. Şi-i zice bătrânul celui care i-a condus pe ei: «Nu ţi-am spus să-i duci la toţi? Şi i-a zis fratele bătrânului: «Aşa am făcut, părinte. Ieşind dar părinţii au zis iarăşi bătrânului: «Cu adevărat mulţumim că i-am văzut pe toţi, dar numai aceasta ne mâhneşte, că nu i-am văzut pe toţi. Atunci a zis îndeosebi fratele către bătrân: «La fratele nebun nu i-am dus.
3. Deci cum au plecat părinţii, gândindu-se în sine bătrânul la cele petrecute, s-a dus la acel frate care se prefăcea nebun. Şi fără să bată la uşă, ci deschizând uşor zăvorul, l-a surprins pe frate şi l-a găsit şezând la lucru cu două coşuri, unul în dreapta lui şi altul în stânga. Cum l-a văzut pe bătrân, după obicei, a început să râdă. Îi zice lui bătrânul: «Lasă asta acum şi spune-mi care este lucrul tău? Acesta a râs iarăşi. Îi zice atunci avva Siluan: «Ştii că nu ies din chilia12 mea decât numai sâmbăta şi duminica, dar
12 Acesta este programul isihaştilor din toate timpurile. Astfel, de ex., Grigorie Palama, „… cinci zile ale săptămânii rămânând singur cu el însuşi, inaccesibil şi neprimind nicidecum pe absolut nimeni cu vorbire, sâmbăta şi duminica venea la jertfa tainică şi la convorbirea şi unirea duhovnicească cu fraţii”, PHILOTHEOU, Hagiologika, p. 454 [Cuvânt la Sfântul Grigorie Palama 26). Cf. şi PALADIU, Lavsaicon 69, PG 34, 1177A, unde se scrie despre viaţa monahilor Nitriei că „locuiesc în loc pustiu şi îşi au chiliile la distanţă mică unii de alţii…
219
acum am venit în mijlocul săptămânii pentru că Dumnezeu m-a trimis la tine. Temându-se deci, acela a făcut metanie bătrânului şi-i zice: «Iartă-mă, părinte, că de dimineaţă şed având pietricelele acestea înaintea mea. Şi dacă îmi vine un gând bun, arunc o piatră în coşul drept, iar dacă îmi vine un gând rău, arunc o piatră în coşul stâng. Seara deci, număr pietricelele şi dacă se găsesc mai multe în cel din dreapta mănânc; iar dacă se găsesc mai multe în cel din stânga, nu mănânc. Şi a doua zi iarăşi, dacă îmi vine un gând rău, îmi zic: “Vezi ce faci, că iarăşi nu mănânci. Auzind acestea avva Siluan s-a minunat şi a zis: «într-adevăr, părinţii care au venit la mine erau sfinţi îngeri, care voiau să facă cunoscută virtutea fratelui, pentru că venirea lor mi-a făcut multă bucurie şi veselie duhovnicească”13.
Numai sâmbăta şi duminica se adună în biserici şi se privesc unii pe alţii”.
13 Textul este de IOAN RUFUS, op. cit. 103, PO 8, p. 178-179 şi a fost editat de F. Nau după codicele Coislinianus 127, f. 137.
220
Sisoe
I
1. Un frate nedreptăţit de un alt frate a venit la avva Sisoe1 şi-i zice lui: “Am fost nedreptăţit de un frate şi vreau să mă judec, să mi se facă dreptate.” Iar bătrânul îl ruga zicând: „Nu, fiule, lasă mai bine răzbunarea [şi judecata] lui Dumnezeu.” Dar el zicea: „Nu voi înceta până nu mă voi răzbuna.” A zis bătrânul: „Să ne rugăm, frate”, şi ridicându-se bătrânul a zis: „Dumnezeule, nu mai avem nevoie de tine ca să porţi grijă de noi, căci ne facem noi judecata [răzbunarea] noastră [cf. Rm 12,19; Evr 10, 30].” Auzind aceasta, fratele a căzut la picioarele bătrânului zicând: „Nu mă mai judec cu fratele, iartă-mă, avvo.”
2. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: „Ce voi face, că merg la biserică şi de multe ori se face dragoste [agapă] şi mă ţin la ea şi pe mine.” îi zice lui bătrânul: „Lucrul îşi
1 Faimosul avvă Sisoe era monah în Sketis şi era în legătură cu avva Or. Când după moartea lui Antonie cel Mare Sketisul şi-a îndesit populaţia, a fugit şi s-a stabilit după 357 în Muntele lui Antonie cel Mare (cf. Sisoe 7, 8, 9, 15, 18, 25, 28 şi 48). În continuare s-a mutat într-un „munte mai în afară al Tebaidei”, adică în ţinutul lui Pispir (cf. PALADIU, Lavsaicon 25, PG 34, 1073A), unde erau mulţi eretici melitieni (cf. Sisoe 48). La o vârstă înaintată — peste 72 de ani (cf. Sisoe 28) — s-a stabilit după 429 la Klysma (cf. Sisoe 21, 26 şi 50) unde se nevoia şi avva Titoe (cf. mai jos Titoe). La Klysma îl vizitau mulţi asceţi pentru cuvinte duhovniceşti ca, de ex., avva Pistos avva Ammun din Raith şi alţi diferiţi anahoreţi (cf. Apophthegmata, Pistos, PG 65, 372C-373B şi Sisoe 17 şi 26). Cf. şi CHITTY, Desert, p. 38 sq şi 71. Pomenirea cuviosului Sisoe se prăznuieşte pe 6 iulie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 801).
221
are osteneala lui.” Zice deci Avraam, ucenicul lui: „Dacă se face întâlnirea sâmbăta sau duminica şi un frate bea trei pahare2, nu este mult?” Zice bătrânul: „Dacă nu este Satana, nu este mult.”
3. Zicea ucenicul avvei Sisoe către el: „Părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume.” îi zice lui bătrânul: „Unde nu este femeie, acolo să mergem.” îi zice lui ucenicul său: „Şi unde este un loc unde nu este femeie, dacă nu în pustie?” Şi zice deci bătrânul: „Du-mă în pustie.”
4. De multe ori zicea ucenicul avvei Sisoe: „Avvo, să ne sculăm să mâncăm.” Dar acesta îi zicea: „Nu am mâncat, fiule?” Iar el zicea: „Nu, părinte.” Şi a zis bătrânul: „Dacă nu am mâncat, adu să mâncăm.”
5. A zis odată avva Sisoe cu îndrăzneală: „îndrăzneşte, iată treizeci de ani am de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcat, dar mă rog zicând acesta: «Doamne Iisuse, păzeşte-mă de limba mea, şi până acum, în fiecare zi cad prin ea şi păcătuiesc.”
6. Un frate i-a zis avvei Sisoe: „Pentru ce nu se duc patimile de la mine?” îi zice lui bătrânul: „Vasele lor sunt înăuntrul tău. Dă-le lor arvuna lor şi se duc.”
7. Şedea odată avva Sisoe în muntele avvei Antonie şi zăbovind ucenicul lui să vină la el, n-a văzut om vreme de aproape zece luni. Şi umblând prin munte, a găsit un faranit care vâna animale sălbatice şi-i zice lui bătrânul: „De unde vii şi de cât timp eşti aici?” Iar acesta a zis: „Cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în acest munte şi nu am văzut om, decât numai pe tine.” Auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine zicând: „Iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva, şi nici cât mireanul acesta încă n-ai făcut.”
8. S-au adus odată ofrande la muntele avvei Antonie şi s-a găsit acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni un mic vas şi un pahar l-au adus la avva Sisoe şi i-au dat lui şi a băut. Asemenea şi al doilea [pahar] şi a primit. Apoi i-au
2 Despre folosirea vinului de către monahi, cf. mai sus p. 193, n. 1 şi mai sus Sisoe 8.
222
dat şi al treilea şi nu a luat zicând: „încetează, frate, sau nu ştii că este al Satanei?”
9. Unul din fraţi s-a dus la avva Sisoe în muntele avvei Antonie şi în timp ce vorbeau ei, a zis avvei Sisoe: „N-ai ajuns încă la măsura avvei Antonie, părinte?” Şi-i zice lui bătrânul: „Dacă aş fi avut unul din gândurile avvei Antonie, m-aş fi făcut totul ca un foc, însă ştiu un om care poate cu osteneală să-şi ţină gândul.”
10. A venit odată cineva din Tebaida3 la avva Sisoe vrând să se facă monah. Şi l-a întrebat pe el bătrânul dacă are pe cineva în lume. Iar acesta a zis: Am un fiu.” Şi-i zice lui bătrânul: „Du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci monah.” Cum a plecat el ca să-şi arunce copilul, a trimis bătrânul pe un frate ca să-l oprească. Şi-i zice fratele: „Opreşte-te, ce faci?” Iar el a zis: “Avva mi-a spus să-l arunc.” îi zice deci fratele: „Dar iarăşi a zis ca să nu-l arunci.” Şi lăsându-l [pe copil] s-a dus la bătrân şi s-a făcut un monah încercat pentru ascultarea lui.
11. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: „Oare aşa a prigonit Satana pe cei din vechime?” îi zice lui bătrânul: „Acum şi mai mult, căci s-a apropiat vremea lui şi se tulbură.”
12. Odată Avraam, ucenicul avvei Sisoe a fost ispitit de demon. Şi a văzut bătrânul că a căzut. Şi ridicându-se, şi-a întins mâinile la cer zicând: „Dumnezeule, vrei sau nu vrei, nu Te voi lăsa dacă nu-l vei vindeca.” Şi îndată s-a vindecat.
13. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: „Văd în mine însumi cum pomenirea lui Dumnezeu4 rămâne în mine.” îi zice lui bătrânul: „Nu e mare lucru să fie gândul
3 Este vorba de faimoasa cetate faraonică a Egiptului de Sus. Numele Theba este elenizarea egipteanului Tapit. Grecii o numeau şi Marea Diospolis. Ruinele vechii cetăţi se găsesc azi între Luxor şi Karnak.
4 „Pomenirea” aceasta nu se referă doar la provenienţa omului, ci cuprinde întreaga operă a recreării lui în Hristos. Este predania Bisericii având drept centru taina dumnezeieştii Euharistii, taina adevăratei pomeniri a lui Dumnezeu şi a adevăratei vieţi a omului. Cf. G. MANTZARIDIS, Christianike ethike, Tesalonic, 1983, p. 107 sq, 223 sq, 363,374.
223
tău în Dumnezeu, dar mare lucru este să te vezi pe tine însuţi sub toată zidirea. Căci aceasta şi nevoinţa trupească conduce la chipul smereniei.”
14. Se spunea despre avva Sisoe că „atunci când a fost să se săvârşească, şezând părinţii lângă el, faţa lui strălucea ca soarele şi le zice lor: «Iată a venit avva Antonie. Şi după puţin timp zice: «Iată a venit corul Profeţilor. Şi iarăşi faţa lui a strălucit şi mai mult şi a zis: «Iată a venit corul Apostolilor. Şi a strălucit îndoit faţa lui şi iată că era ca unul care vorbeşte cu altcineva. Şi s-au rugat de el bătrânii zicând: «Cu cine vorbeşti, părinte? Iar el a zis: «Iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog ca să mai fiu lăsat să mă pocăiesc puţin. Şi i-au zis lui bătrânii: «Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte. Şi le-a zis lor bătrânul: «Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fii pus început. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi, deodată s-a făcut faţa lui ca soarele [Mt 17, 2] şi s-au temut toţi. Şi le zice lor: «Priviţi, Domnul a venit şi zice: aduceţi-mi vasul pustiului. Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca fulgerul şi s-a umplut toată casa de bună-mireasmă.”
15. A venit avva Adelfie, episcop al Nilopolei5, la avva Sisoe, în muntele avvei Antonie. Şi pe când erau să iasă, mai înainte de a porni la drum, i-au făcut să guste de dimineaţă. Şi era zi de post. Şi cum au pus masa, iată nişte fraţi au bătut la uşă. Şi a zis el ucenicului său: „Dă-le puţină fiertură, căci sunt osteniţi.” îi zice lui avva Adelfie: „Lasă acum, ca nu cumva să zică că avva Sisoe mănâncă de dimineaţă.” Şi a luat seama la el bătrânul şi-i zice fratelui: „Du-te, dă-le lor.” Când ei au văzut deci fiertura6, au zis:
5 Nilopolis se găsea în oaza Fayum. La nord există ruinele cetăţii Krokodilopolis-Arsinoe şi a multor cetăţi greceşti. În acest ţinut, Grenfell şi Hunt au găsit mii de papirusuri, punând astfel bazele papirologiei ca ştiinţă. Episcopul Chairemon al Nilopolisului a fugit în timpul persecuţiilor în muntele Arabiei şi a fost poate primul anahoret. Cf. EUSEBIU AL CEZAREEI, Istoria bisericească 6, 42, PG 20, 613AB.
6 „Athera” este o mâncare făcută dintr-o fiertură de grâu sub formă de terci sau zeamă.
224
„Nu cumva aveţi oaspeţi? Nu cumva şi bătrânul mănâncă cu voi?” Şi le-a zis lor fratele: „Da.” Atunci au început să se întristeze şi să zică: „Dumnezeu să vă ierte că l-aţi lăsat pe bătrân să mănânce acum. Oare nu ştiţi că multe zile are să se ostenească de acum încolo?” Şi i-a auzit pe ei episcopul şi a făcut metanie bătrânului zicând: „Iartă-mă, avvo, că lucrul omenesc am gândit, dar tu lucrul lui Dumnezeu ai făcut.” Şi-i zice lui avva Sisoe: „Dacă Dumnezeu nu-l va slăvi pe om, slava oamenilor nu este nimic.”
16. Au venit unii la avva Sisoe să audă de la el cuvânt şi nimic nu le-a grăit lor, ci zicea mereu: „Iertaţi-mă.” Văzând ei coşniţele, îi spun lui Avraam, ucenicul său: „Ce faceţi cu coşniţele acestea?” Iar el a zis: „Le cheltuim [vindem] ici şi acolo.” Auzind bătrânul a zis: „Şi Sisoe mănâncă ici şi acolo.” Iar auzind ei foarte mult s-au folosit şi s-au dus cu bucurie, zidindu-se întru smerenia lui.
17. A întrebat avva Ammun7 din Raith pe avva Sisoe: „Când citesc Scriptura, gândul meu vrea să izvodească un cuvânt frumos, ca să am la întrebare.” îi zice lui bătrânul: „Nu este nevoie, ci mai degrabă din curăţia minţii să-ţi dobândeşti şi lipsa de griji şi grăirea.”
18. A venit odată un mirean, care avea un fiu, la avva Sisoe în muntele avvei Antonie şi s-a întâmplat să moară fiul lui pe drum. Şi nu s-a tulburat, ci l-a luat pe el la bătrân cu credinţă şi a căzut împreună cu fiul ca şi cum ar fi făcut metanie, ca să fie binecuvântat de bătrân. Şi sculându-se tatăl a lăsat pe copil la picioarele bătrânului şi a ieşit afară. Iar bătrânul, socotind că-i face metanie, îi zice lui: „Scoală-te şi ieşi afară.” Căci nu ştia că este mort. Şi îndată s-a sculat şi a ieşit afară. Şi văzându-l pe el tatăl lui s-a minunat şi intrând, s-a închinat bătrânului şi i-a vestit lui lucrul. Auzind bătrânul s-a întristat, căci nu voia să se facă aceasta. Şi ucenicul lui i-a poruncit să nu spună nimănui, până la săvârşirea bătrânului.
7 Despre avva Ammun, cf. mai sus Ammun. Întâlnirea lui Ammun cu Sisoe trebuie să fi avut loc după anul 429. Cf. CHITTY, Desert, p. 71 şi 79, n. 83.
225
19. Trei bătrâni au venit la avva Sisoe, auzind de el. Şi-i zice lui cel dintâi: „Părinte, cum pot să mă mântuiesc de râul cel de foc?”8. Dar el nu i-a răspuns. Îi zice lui cel de-al doilea: „Părinte, pot să mă mântuiesc de scrâşnirea dinţilor [cf. Mt 8,12; 13, 42 şi 50; 22,13; 24, 51; 25, 30; Lc 13, 28] şi de viermele cel neadormit [cf. Mc 9,48]? îi zice lui cel de-al treilea: „Părinte, ce să fac, că mă omoară amintirea întunericului de afară?” [cf. Mt 8,12; 22,13; 25, 30]. Şi bătrânul răspunzând le-a zis lor: „Eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte, căci milostiv fiind Dumnezeu, nădăjduiesc că va face milă cu mine.”
Şi auzind cuvântul acesta bătrânii au plecat întristaţi. Dar bătrânul, nevoind să-i lase să plece mâhniţi, întorcându-i, le-a zis: „Fericiţi sunteţi, fraţilor, căci v-am pizmuit pe voi. Fiindcă cel dintâi dintre voi a vorbit de «râul de foc, al doilea de «tartar iar cel de-al treilea de «întuneric. Deci, dacă această aducere-aminte stăpâneşte mintea voastră, este cu neputinţă să păcătuiţi. Dar ce voi face eu, cu inima împietrită, care nu sunt iertat şi cu toate că ştiu că există pedeapsă pentru oameni, totuşi păcătuiesc în tot ceasul?” Şi făcându-i metanie i-au zis lui: „Precum am auzit, aşa şi vedem.”
20. L-au întrebat unii pe avva Sisoe zicând: „Dacă un frate cade, nu e trebuinţă să facă pocăinţă un an?” Iar acesta a zis: „Greu este cuvântul.” Iar ei au zis: „Dar şase luni?” Şi iarăşi a zis: „Este mult.” Şi îi zic lui: “Atunci, ce? Dacă va cădea un frate şi îndată se întâmplă să fie o masă de dragoste, să intre el la masa de dragoste?” Le zice lor bătrânul: „Nu. Ci are trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Pentru că eu cred că dacă unul ca acesta se va pocăi din tot sufletul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu.”
21. Venind odată avva Sisoe în Klysma9, s-au dus la el câţiva mireni să-l vadă. Şi multe grăind ei, nu le-a răspuns
8 Cf. Apocalipsa lui Pavel 32 şi Apocalipsa lui Ioan 24 (ed. C. TISCHENDORF, Apocalypses Apocryphae, Leipzig 1866, p. 57 şi 90; IOAN HRISOSTOM, Omilia 23, 6 la 1 Corinteni, PG 61, 197; Omilia la Ioan, PG 59, 86 şi Omilia 11, 6 la Romani, PG 60,492.
9 Klysma se găsea în capătul Golfului Suez (Heropolitic sau Arabic). Toponimul nu pare anterior Ptolemeilor. Klysma era un important nod rutier spre Sinai şi Ierusalim, de aceea e menţionat în Itinerarul Aitheriei (Corpus Christianorum, Series Latina 175, p. 37 sq şi SC 21,1957, p. 119 sq) şi în cel al lui Antonin din Piacenza (Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum. Itinera Hierosolymitana Saec. III-VIII 38, p. 180 sq). Cf. studiile lui P. MAYERSON, „The Desert of Southern Palestine according to Byzantine Sources”, Proceedings of the American Philosophy Society 107 (1963), p. 169-172 şi „Routes”, p. 45-47; DEVREESSE, „Christianisme”, p. 206 sq, 209, 218. Astăzi locul e cunoscut în arabă drept Bahr-el-Kolzum (cf. şi GREGORIADOU, SINA, p. 47).
226
lor cuvânt. Pe urmă unul din ei a zis: „De ce supăraţi pe bătrân? Nu mănâncă, de aceea nu poate grăi.” A răspuns bătrânul: „Eu mănânc când am trebuinţă.”
22. A întrebat avva Iosif pe avva Sisoe zicând: „De câţi ani are nevoie un om ca să-şi taie patimile?” îi zice lui bătrânul: „Anii voieşti să-i afli?” îi zice avva Iosif: „Da.” îi zice deci bătrânul: „în ceasul în care vine patima, îndată tai-o pe ea.”
23. Ziceau de avva Sisoe că, şezând în chilie, totdeauna încuia uşa.
24. Au venit odată nişte arieni la avva Sisoe, în muntele avvei Antonie şi au început să vorbească împotriva ortodocşilor. Dar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Şi strigând pe ucenicul lui, a zis: „Avraame, adu-mi cartea sfântului Atanasie şi citeşte-o.” Şi tăcând ei, s-a făcut cunoscută erezia lor. Şi i-a slobozit pe ei în pace.
25. A venit odată avva Ammun din Raith în Klysma să dea pe la avva Sisoe. Şi văzându-l pe el întristat că a lăsat pustia, îi zice lui: „De ce eşti mâhnit, avvo? Căci ce ai mai putea face acum în pustie, aşa de bătrân?” Dar bătrânul s-a uitat la el cu asprime zicând: „Ce-mi zici, Ammun? Nu-mi era de ajuns şi numai libertatea gândului meu în pustie?”
26. Şedea odată avva Sisoe în chilia sa şi, bătând la uşă ucenicul lui, a strigat bătrânul zicând: „Fugi, Avraame, nu intra, că acum nu au răgaz cele de aici.”
27. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Cum ai lăsat Sketisul, cu avva Or10 fiind, şi ai venit şi şezi aici?” îi zice lui bătrânul: „Când a început să se umple Sketisul şi,
10 Despre avva Or, cf. Apophthegmata, Or 1-15, PG 65,437A-440D.
227
auzind eu că a murit avva Antonie11, m-am sculat şi am venit aici în Munte. Şi găsind cele de aici bune pentru liniştire, am şezut aici câtva timp.” îi zice lui fratele: „Câţi ani ai, avvo?” îi zice lui bătrânul: „Am şaptezeci şi doi.”
28. A zis avva Sisoe: „Când este un om care se îngrijeşte de tine, nu trebuie să-i porunceşti.”
29. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Dacă umblăm pe cale şi cel care ne conduce rătăceşte, e nevoie să i-o spunem?” îi zice lui bătrânul: „Nu.” îi zice însă fratele: „Dar să-l lăsăm atunci să ne rătăcească?” îi zice lui bătrânul: „Dar ce? Trebuie să iei un toiag şi să-l baţi? Eu ştiu pe nişte fraţi care umblau şi cel care-i conducea a rătăcit noaptea. Erau doisprezece şi toţi ştiau că se rătăcesc şi s-au luptat fiecare să nu-i spună nimic. Şi după ce s-a făcut ziuă, înţelegând cel care-i conducea că a rătăcit calea, le-a zis lor: «Iertaţi-mă că am rătăcit. Şi toţi au zis: «Şi noi ştiam, dar am tăcut. Auzind acestea s-a minunat zicând: «până la moarte se înfrânează fraţii să nu grăiască. Şi a slăvit pe Dumnezeu. Iar lungimea drumului cu care au rătăcit era de douăsprezece mile.”
30. Au venit odată sarazinii şi au dezbrăcat pe bătrân şi pe fratele lui. Şi ieşind ei în pustie ca să găsească ceva hrană, bătrânul a găsit baligă de cămile şi, sfărâmând-o, a găsit în ea grăunţe de orz. Şi a mâncat un grăunte şi un altul l-a pus în mâna lui. Venind fratele lui, l-a găsit pe el mâncând şi-i zice lui: “Aceasta este dragoste? Ai găsit de mâncare şi mănânci singur şi nu m-ai strigat şi pe mine?” îi zice lui avva Sisoe: „Nu te-am nedreptăţit, frate. Iată partea ta am păstrat-o în mâna mea.”
31. L-a întrebat unul din părinţi pe avva Sisoe, zicând: „Dacă şed în pustie şi vine un barbar vrând să mă omoare, dacă pot, să-l omor pe el?” Şi a zis bătrânul: „Nu, ci predă-l lui Dumnezeu. Căci orice ispită i-ar veni omului, să zică: «Pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta. Iar dacă vine vreun bine să zică: «Este economia lui Dumnezeu.”
11 Antonie cel Mare s-a născut în 251 şi a murit în 356. Viaţa sa a fost scrisă de ATANASIE CEL MARE (PG 26, 837A-976B).
228
32. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Ce voi face, avvo, căci am căzut.” îi zice lui bătrânul: „Scoală-te iarăşi.” Zice fratele: „M-am ridicat şi iarăşi am căzut.” Şi-i zice bătrânul: „Ridică-te iarăşi şi iarăşi.” A zis deci fratele: „Până când?” Zice bătrânul: „Până te va apuca moartea, fie în bine, fie în rău. Căci în aceea în care este găsit omul, în aceea se şi duce.”
33. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „Ce voi face, că mă necăjesc pentru lucrul de mână? Căci iubesc împletitura, dar nu pot s-o lucrez.” Zice bătrânul: “Avva Sisoe spunea că nu trebuie să lucrăm lucrul care ne odihneşte pe noi.”
34. A zis avva Sisoe: „Caută pe Dumnezeu, dar nu căuta unde anume locuieşte.”
35. A zis iarăşi: „Ruşinea şi netemerea de multe ori aduc păcatul.”
36. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Ce voi face?” Şi-i zice lui: „Lucrul pe care-l cauţi este tăcerea desăvârşită şi smerenia. Căci scris este: «fericiţi sunt cei ce rămân statornici în aceasta [Is 30,18]. Aşa poţi să stai.”
37. A zis avva Sisoe: „Fă-te dispreţuit, leapădă-ţi voia ta şi fă-te fără grijă, şi vei avea odihnă.”
38. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Ce voi face pentru patimi?” Şi zice bătrânul: „Fiecare din noi este ispitit de propria lui poftă [Iac 1,14].”
39. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Spune-mi un cuvânt”, iar el a zis: „De ce mă sileşti să vorbesc în zadar? Iată, fă ce vezi.”
40. A mers odată avva Avraam, ucenicul avvei Sisoe, la o slujire şi câteva zile n-a vrut să fie slujit de un altul zicând: „Oare voi lăsa pe un alt om să se obişnuiască cu mine afară de fratele meu?” Şi nu a primit până ce a venit ucenicul lui, îndurând osteneala.
41. Se spunea despre avva Sisoe că, pe când şedea el odată, a strigat cu glas mare: „O, ce nenorocire!” A zis ucenicul lui: „Ce ai, părinte?” îi zice lui bătrânul: „Caut un om şi nu-l găsesc.”
229
42. A ieşit odată avva Sisoe din muntele avvei Antonie în muntele mai îndepărtat al Tebaidei şi a locuit acolo. Şi erau acolo melitieni12 care locuiau în Kalamona Arsenoitului13. Iar unii auzind că a ieşit în muntele cel mai îndepărtat, doreau să-l vadă şi au zis: „Ce vom face, că în munte sunt melitieni? Dar ştim că bătrânul nu se vatămă de la ei. Dar noi, care vrem să ne întâlnim cu bătrânul, nu cumva să cădem în ispita ereticilor.” Şi pentru a nu se întâlni cu ereticii, nu s-au dus să-l vadă pe bătrân.
43. Se spunea de avva Sisoe că s-a îmbolnăvit şi, şezând bătrânii lângă el, a grăit cu unii. Îi zic lui: „Ce vezi, avvo?” Şi le zice lor: „Văd pe unii că vin la mine şi îi rog să mă lase puţin ca să mă pocăiesc.” îi zice lui unul din părinţi: „Şi dacă te vor lăsa, ai putea atunci să te foloseşti spre pocăinţă?” îi zice lui bătrânul: „Chiar dacă nu pot face [ceva], totuşi suspin puţin în sufletul meu şi îmi este de ajuns.”
44. Se spunea de avva Sisoe că, atunci când a venit în Klysma, s-a îmbolnăvit. Şi şezând el cu ucenicul lui în chilie, iată s-a făcut bătaie la uşă. Şi înţelegând bătrânul, zice ucenicul său Avraam: „Zi celui ce a bătut la uşă: «Eu Sisoe sunt în munte, eu Sisoe sunt în aşternut! Iar acesta auzind, s-a făcut nevăzut”14.
45. Dacă a întrebat un oarecare pe avva Sisoe despre avva Pamvo15, a zis: „Pamvo cel Mare a fost mare în faptele lui.”
12 Melitios, episcopul Lycopolisului, s-a rupt de Biserică şi a întemeiat propria sa „Biserică a Martirilor”. După moartea sa, adepţii lui s-au numit „melitieni” şi au tulburat Biserica multă vreme (până în secolul V), urmele lor păstrându-se până în secolul VII.
13 Ptolemeu II Filadelful a întemeiat multe cetăţi pe care le-a numit Arsinoe în cinstea soţiei sale, Arsinoe. Aici este vorba de Arsinoe capitala provinciei Arsinoe (ţinutul Fayum). Despre mlaştina Arsinoei, cf. Apophthegmata (Lot 1, PG 65, 253D; Sisoe 32, col. 401D). În acest ţinut şi mai la sud, lângă cetăţile Herakleopolis şi Kynopolis existau comunităţi monahale organizate ale melitienilor. Cf. H. BELL, Jews and Christians in Egypt, Londra, 1924 şi CHITTY, Desert, p. 20.
14 Textele 1-44 sunt cuprinse în codicele sinaite 447, 44g şi în Apophthegmata (Sisoe 1-52, PG 65, 392B-408B).
15 Despre avva Pamvo, cf. Apophthegmata (Pamvo 1-14, PG 65, 368B-372B).
230
46. A zis avva Sisoe unui frate: „Cum îţi este?” Iar acesta a zis: „îmi cheltuiesc zilele, părinte.” Şi-i zice bătrânul: „Dacă şi eu mi-aş cheltui o zi, aş fi mulţumit”16.
47. Zicea avva Sisoe: „Când eram în Sketis cu Macarie, ne-am dus să secerăm împreună cu el şapte monahi1?. Şi iată o văduvă care lega [snopii] în urma noastră, nu înceta să plângă. A strigat deci bătrânul pe stăpânul ogorului şi i-a zis lui: «Ce are bătrâna aceasta de se plânge mereu? A zis lui: «Pentru că bărbatul ei avea un lucru al altuia încredinţat lui şi a murit pe neaşteptate şi n-a spus unde l-a pus, iar stăpânul lucrului încredinţat voieşte s-o ia pe ea şi pe fiii ei ca robi. I-a zis lui bătrânul: «Spune-i să vină la noi, unde ne odihnim de arşiţă. Şi venind femeia, i-a zis ei bătrânul: «De ce plângi atâta, mereu? Şi a zis: «Bărbatul meu a murit luând lucrul altuia încredinţat lui de cineva, şi murind nu mi-a spus unde l-a pus. Şi a zis bătrânul către ea: «Vino, arată-mi unde l-ai îngropat pe el? Şi luând pe fraţii cu el, a ieşit împreună cu ea. Şi ajungând la locul respectiv, bătrânul a zis ei: «Du-te la casa ta. Şi rugându-se ei, l-a strigat bătrânul pe mort, zicând: «Hei, tu, unde ai pus lucrul străin ce ţi s-a încredinţat? Iar acesta răspunzând a zis: «în casa mea este ascuns sub picioarele patului. Şi-i zice lui bătrânul: «Dormi iarăşi până în ziua învierii. Şi văzând fraţii, de frică au căzut la picioarele lui. Şi le-a zis lor bătrânul: «Nu pentru mine s-a făcut aceasta, căci eu nu sunt nimic, ci pentru văduvă şi pentru copiii orfani a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Acesta însă este lucrul cel mai mare, că Dumnezeu vrea sufletul să fie fără de păcat şi atunci orice va cere, va lua. Şi venind, a vestit văduvei unde zăcea ascuns lucrul încredinţat. Şi luându-l, l-a dat stăpânului său şi el i-a eliberat pe fiii ei. Şi toţi auzind au slăvit pe Dumnezeu”18.
16 Textele 45-46 sunt cuprinse în codicele Coislinianus 126, f. 142V şi au fost editate de GUY (Recherches, p. 33).
17 „Şapte nume” în original. Cf. PG 65, 265CD, n. 89.
18 Textul 47 este cuprins în Apophthegmata, Macarie 7, PG 65, 265A-C. Pentru o întâmplare asemănătoare, cf. Apophthegmata, Spiridon 2, PG 65, 417D-420A.
231
48. A zis unul dintre bătrâni: „Am întrebat pe avva Sisoe, spune-mi un cuvânt şi el răspunzând mi-a zis: «Toate câte poate omul să le evite şi nu se păzeşte, face lucru de folos păcatului”19.
49. Acelaşi a zis: „Sunt unii care îşi cheltuiesc zilele în negrijă. Şi caută să se mântuiască cu cuvântul şi gândul, dar nu urmăresc aceasta cu fapta, ci citesc vieţile părinţilor, dar nu imită şi smerenia lor, sărăcia, rugăciunea, privegherea, înfrânarea, isihia, dormitul pe pământ, îngenuncherea, ci fac mincinoase vieţile părinţilor prin semeţia lor, zicând că «e cu neputinţă ca cineva să suporte unele ca acestea. Pentru că nu înţeleg că unde sălăşluieşte Dumnezeu prin harul dumnezeiescului Botez şi prin lucrarea poruncilor se fac lucruri şi daruri mai presus de fire”20.
50. A zis avva Sisoe: „Socotesc că dacă omul nu-şi păzeşte bine inima sa, uită şi toate câte a auzit şi ajunge nepăsător şi astfel vrăjmaşul găsindu-şi loc în el îl biruie. Precum un opaiţ care este aşezat şi aprins, dar dacă nu se îngrijeşte cineva să ia ulei, se stinge puţin câte puţin şi drept urmare întunericul se înstăpâneşte peste el. Dar nu numai aceasta, ci câteodată vine şi un şoarece în jurul lui, vrând să mănânce fitilul; însă nu poate aceasta înainte de a se stinge uleiul, dar dacă vede nu numai că acesta nu mai are lumină, dar nici căldura focului, atunci vrând să scoată fitilul, doboară şi opaiţul. Şi dacă acesta este de pământ, se zdrobeşte, iar dacă este de aramă, este găsit şi aşezat sus de stăpânul casei.
Tot aşa şi Duhul Sfânt se retrage încet-încet din sufletul nepăsător, până se stinge cu totul căldura lui şi drept urmare vrăjmaşul mănâncă râvna sufletului şi pierde şi trupul cu răutatea. Dar dacă acela [omul] are o bună dispoziţie faţă de Dumnezeu şi e pur şi simplu răpit de negrijă, Dumnezeu ca un nemilostiv punând în el frica, îndată ce pune în suflet teama de El şi pomenirea pedepselor, îl pregăteşte
19 Textul 48 este cuprins în codicele sinait 454, p. 383.
20 Textul 49 este cuprins în codicele sinait 454, p. 44.
232
să aibă trezie şi să se păzească pe sine cu multă siguranţă până la cercetarea lui”21.
51. avva Sisoe, fiind mult rugat de un frate ca să vorbească, a spus: „Stai în chilia ta cu trezie şi încredinţează-te pe tine însuţi lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi vei avea odihnă”22.
52. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: „Vreau să-mi păzesc inima şi nu pot.” Şi-i zice lui bătrânul: „Cum putem să ne păzim inima când uşa limbii noastre este deschisă?”23.
53. A zis unul dintre bătrâni: „L-am întrebat pe avva Sisoe, zicând: «Cum se vorbeşte de idoli în psalmi? Şi-i zice bătrânul: «Scris este despre idoli că,gură au, dar nu pot grăi, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu pot auzi [Ps 113,13-14; 134,16-17]. Aşa trebuie să fie monahul. Şi de asemenea scris este că idolii sunt urâciune [cf. Dt 29,17]; şi el să se socotească pe sine urâciune”24.
II
1. Povestea avva Pistos zicând: „Ne-am dus şapte anahoreţi la avva Sisoe, care locuia în Klysma25, rugându-l să ne spună un cuvânt şi a zis: «Iertaţi-mă pe mine, sunt un om neînvăţat, dar m-am dus la avva Or şi avva Athre — avva Or era bolnav de optsprezece ani — şi le-am făcut metanie să-mi spună un cuvânt. Şi a zis avva Or: “Ce pot să-ţi spun? Du-te şi fă ceea ce vezi26. Dumnezeu este al celui care tinde la mai mult, adică al celui care se sileşte pe sine spre toate. avva Or şi avva Athre erau din acelaşi loc, dar era o mare pace între ei, până ce au ieşit din trup, căci era mare ascultarea avvei Athre şi mare smerenia avvei Or.
2. După ce le-am dat de urme, am rămas câteva zile la ei şi am văzut o mare minune, pe care a făcut-o avva Athre.
21 Textul 50 este cuprins în codicele sinait 454, p. 435.
22 Textul 51 este cuprins în codicele sinait 454, p. 438.
23 Textul 52 este cuprins în codicele sinait 454, p. 438.
24 Textul 53 este cuprins în codicele sinait 454, p. 539.
25 Despre această cetate, cf. mai sus p. 226, n. 9.
26 Cf. mai sus Sisoe 1,39.
233
Cineva le-a adus un peşte mic şi avva Athre a vrut să-l pregătească bătrânului. A luat cuţitul şi tăind el peştele, l-a chemat avva Or şi a lăsat cuţitul în peşte şi nu a mai tăiat restul. Şi m-am minunat de marea lui ascultare, fiindcă n-a zis: «Ai răbdare până voi tăia peştele27. Şi am zis către avva Athre: «Cum găseşti această ascultare? Şi mi-a zis: «Nu este a mea, ci este a bătrânului. Şi m-a luat zicând: «Vino şi vezi ascultarea lui. Şi a fiert peştele de l-a ars făcând aceasta dinadins şi l-a dat bătrânului şi el l-a mâncat nezicând nimic. Şi i-a zis lui: «E bun, bătrâne? Şi a răspuns zicând: «Da, este foarte bun. Şi mi-a spus avva Athre: «Vezi că ascultarea este a bătrânului. Şi am plecat de la ei şi ceea ce am văzut am făcut, ca să păzesc puterea mea.”
3. Acestea le-a spus fraţilor avva Sisoe. Iar unul din noi l-a rugat, zicând: „Fă dragoste, spune-ne un cuvânt.” Şi a zis: „Cel care ţine nevoinţa în cunoştinţă, împlineşte toată Scriptura.”
Iarăşi un altul dintre noi i-a zis: „Ce este înstrăinarea?” Şi a zis: „Să taci şi să spui: «Nu am nimic în orice loc, oriunde m-aş duce. Acesta este înstrăinarea”28.
27 Despre un exemplu asemănător de ascultare, cf. mai sus Marcu 1.
28 Textul este cuprins în Apophthegmata (PG 65, 372C-373B).
234
Ştefan Bizantinul
Eram de faţă la săvârşirea avvei Ştefan Bizantinul, fost secretar1 al strategului Mavrian2, eu şi avva Teodosie africanul, episcop în Babilon. Şi cetind noi psalmul 118 3, precum este obiceiul la cei care trag să moară, deodată cel care se sfârşea, cu privirea îngrozită, zice cu glas grav către cineva care i se arătase: „Ce ai venit aici? Du-te «în întunericul cel mai din afară [Mt 8,12; cf. Mt 22,13; 25,30]. Tu n-ai nimic la noi. «Partea [ajutorul] mea este Domnul [Plg 3, 24; cf. Ps 15, 5; 72, 26; 118, 57 ş.a.].” Când am ajuns cu citirea la stihul care spune: „Partea [ajutorul] mea este Domnul”, avva Ştefan şi-a dat duhul Domnului. Şi căutând o haină ca să-l îngropăm, n-am găsit, deşi plecase de la atâta bogăţie şi slavă4.
1 „Apochartoularios” se numeau în Bizanţ grămăticii care serveau în birourile (scrinia) imperiale ale diferitelor ministere (kanikleion, bestiarion, sekreton, sakellion). Cf. OIKONOMIDES, op. cit., p. 310,314, 364 Ş-a.
2 Mavrian era general în anul 653. Cf. TEOFAN, Cronografia 6145, PG108, 704AB.
3 „Amomos” ne numea Psalmul 118 (LXX) după primul verset: „Fericiţi cei fără prihană [animomoi]…” Psalmul se citeşte şi în rânduiala miezonopticii (afară de sâmbătă). Cf. D.G. TSAMIS, Leitourgike, Tesalonic, 1985, p. 49, 53, 69 şi 73.
4 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi a fost editat de NAU (Anastase, p. 71-72) după codicele Parisians Gr. 914 şi 917.
235
Ştefan Pustnicul
1. Un oarecare Ştefan, care locuia aici şi care îmbrăţişase viaţa pustnicească şi liniştită şi care petrecuse mulţi ani în arena de lupte [palestria] monahale şi era împodobit cu posturi şi mai ales cu lacrimi, fiind înfrumuseţat cu alte bunuri râvnite, avea o chilie care se afla pe povârnişul Sfântului Ilie1 văzătorul de Dumnezeu, din acest Sfânt Munte. În scopul unei mai vădite şi ostenitoare pocăinţe acest pururea pomenit s-a dus deci la locul anahoreţilor, numit Siddes2. După ce a petrecut acolo în cea mai strâmtorată şi încordată vieţuire un număr de ani, deoarece locul era foarte aspru şi aproape inaccesibil pentru toţi oamenii, întrucât se afla la vreo şaptezeci de mile depărtare de Castru3, bătrânul se sui iarăşi spre sfârşitul vieţii lui, la chilia lui de pe vârful sfânt. A avut şi doi ucenici palestinieni, foarte evlavioşi, care şi păziseră înainte chilia bătrânului.
2. Deci, petrecând acolo puţine zile, s-a îmbolnăvit de boala în care s-a şi săvârşit. Cu o zi înainte de a se desface de aici, a fost răpit [în extaz] cu mintea şi cu ochii deschişi, privea la dreapta şi la stânga patului. Şi ca unul care era tras la socoteală de unii, zicea în auzul tuturor celor de faţă odată: „Da, aşa este, într-adevăr, dar am postit pentru aceasta atâţia ani”, altă dată: „Nu, minţi, aceasta n-am făcut-o”; Apoi iarăşi: „Da, aceasta este adevărat; dar am plâns, dar
1 Cf. mai sus p. 45, n. 8.
2 Cf. mai sus p. 58, n. 40.
3 Este vorba de cetatea Mănăstirii Sinaiului.
236
am slujit” şi iarăşi: „Pe drept mă învinovăţiţi.” Dar la unele zicea şi aşa: „Da, este adevărat; da, şi la aceasta n-am ce să spun, la Dumnezeu este mila.” Şi era cu adevărat aceasta o privelişte înfricoşătoare şi înspăimântătoare şi o tragere la socoteală nevăzută şi neiertătoare. Şi ceea ce era şi mai înfricoşător, era că-l învinovăţeau şi de lucruri pe care nu le-a făcut.
3. Vai, isihastul şi pustnicul spunea de unele din căderile lui „la aceasta n-am ce spune”, el care era monah de patruzeci de ani şi avea darul lacrimilor. Ah, unde era atunci glasul lui Iezechiel ca să spună că „în ceea ce te voi afla, te voi judeca, zice Dumnezeu” [cf. Iz 7, 8; 18, 30; 33, 20; 33,12-16]. Într-adevăr, n-a putut să se apere la nici una din acestea. Din ce pricină? Slavă Celui ce singur ştie! Iar unii mi-au povestit în chip nemincinos că acesta hrănea din mâna lui şi un leopard în pustie. Şi aşa, tras la socoteală, s-a despărţit de trup, nefăcând vădite care i-au fost judecata, sau sfârşitul, sau hotărârea, sau sfârşitul tragerii la socoteală-.
4 Textul este un extras din Scara lui IOAN SINAITUL (7, PG 88, 812A-D). Rezumate ale lui în Perigraphe, p. 164-166 şi la NEKTARIOU, Epitome, p. 211-212.
237
Ştefan Capadocianul
Ne-a povestit nouă avva Ştefan Capadocianul1: „Acum cinci ani eram în Raith şi în Sfânta şi Marea Joi, stând eu în biserică şi săvârşind Sfânta Liturghie [anaphora], iată văd doi anahoreţi intrând în sfânta biserică. Erau goi şi nimeni altul din părinţi n-a văzut că sunt goi, decât numai eu singur. Deci, după ce s-au împărtăşit cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, au ieşit din biserică, şi eu am ieşit împreună cu ei. Deci, când am ieşit din Castru2, le fac metanie zicându-le: «Faceţi dragoste şi mă luaţi şi pe mine cu voi. Au cunoscut atunci şi ei că i-am văzut pe ei goi şi mi-au zis: «Şezi bine aici, linişteşte-te în locul tău. Iarăşi, dar, am făcut a doua oară metanie, rugându-i să mă ia şi pe mine, şi răspunzând mi-au zis: «Nu poţi veni cu noi. Şezi bine aici, linişteşte-te. Şi făcând o rugăciune înaintea mea, trecând pe deasupra apelor mării s-au dus de partea cealaltă a mării”3.
1 Este greu de identificat cronologic monahul sinait Ştefan Capadocianul care a venit în 551-552 la Ierusalim ca trimis al egumenului Sinaiului, Gheorghe, cu Ştefan Capadocianul, ucenicul lui Ioan Sinaitul. Cf. mai jos, Ioan Savaitul IV, 1 şi Gheorghe Egumenul (b). Cf. CHITTY, Desert, p. 178, n. 35.
2 Este vorba de Mănăstirea Raithului pe care a ctitorit-o şi fortificat-o Iustinian. Cf. mai sus p. 44, n. 5.
3 Textul este cuprins în codicele sinait 451. În ediţia Limonariului lui IOAN MOSHOS din PG există numai în traducere latină (122, PG 87, 2984-2985).
238
Ştefan Cipriotul
Când era să se săvârşească avva Ştefan Cipriotul, care a venit împreună cu mine în Muntele cel Sfânt — şi care era un bărbat foarte paşnic, părtaş al Duhului Sfânt şi împodobit cu toată virtutea — a izbucnit pe el o asemenea eczemă pe care poate nimeni dintre oameni n-a văzut-o vreodată şi, după ce a petrecut aşa mai multe zile, s-a săvârşit din viaţă. Deci unul dintre cei ce cunoşteau lucrarea şi viaţa lui s-a mâhnit întru sine, gândindu-se pentru ce oare un asemenea om a căzut într-o astfel de nevoie. Şi iată i s-a arătat lui în vis avva Ştefan zicând: „Frate, chiar dacă m-am umplut puţin de această boală, am găsit însă o îndrăzneală mai prisositoare la Domnul”1.
1 Textul a fost editat de NAU (Anastase, p. 76) după codicele Parisinus Gr. 914, 917 şi 1903.
239
Ştefan din Maloha
Ne-au povestit nouă avva Chiriac despre avva Ştefan, egumenul lui, că atunci când a rămas în Maloha1 — care era un loc într-o văgăună greu de umblat, aproape inaccesibil, unde şi eu m-am dus odată, căci e la o distanţă de patruzeci de mile de Muntele cel Sfânt — a semănat, zicea bătrânul, ierburi [kodimenta]2 pentru hrana lui, fiindcă nu era altceva de mâncare. Şi au venit aricii şi le-au mâncat şi au pustiit tot. Într-una din zile, şezând mâhnit bătrânul, iată vede un leopard care trecea pe acolo, şi-l chemă. Venind fiara şi aşezându-se la picioarele lui, zice bătrânul către ea: „Fă bine şi nu mai pleca de aici, ci să păzeşti această mică grădină şi să prinzi aricii şi să-i mănânci.” Şi a rămas leopardul cu el, mulţi ani, păzind micile legume, până când s-a săvârşit bătrânul3.
1 Localizată în Wadi Malga, la nord de Ras Safsat. Cf. ECKENSTEIN, op. cit., p. 111-112.
2 Cf. şi GRIGORIE CEL MARE, Dialogul 3,1, PL 77,219A.
3 Textul este cuprins în codicele sinait 451 şi a fost editat de NAU (Anastase, p. 67-68) după codicele Parisinus Gr. 914, 917 şi 1629.
240
Simeon
1. Dacă cineva ar voi să lase de bunăvoie deoparte pe Simeon cel Bătrân1 şi să dea uitării amintirea filozofiei aceluia, nu ar evita învinuirea de nedreptate şi de pizmă ca unul ce nu vrea nici să laude cele vrednice de laudă, nici nu propune spre imitare cele vrednice de dragoste celor ce vor să se folosească. Eu însă voi povesti vieţuirea lui nu de teama învinuirii, ci de dorinţa laudei.
Acesta a petrecut cel mai mult timp îmbrăţişând viaţa pustnicească, vieţuind într-o peşteră mică. Aici nu se bucura de nici un suflet omenesc, căci prefera să trăiască singur, dar vorbea neîncetat cu Dumnezeul tuturor. Drept hrană avea ierburi comestibile…
2. Dar iubind liniştea, a dorit să meargă pe Muntele Sinai. Aflând aceasta, mulţi din cei mai buni care urmau această filozofie [mod de viaţă] s-au grăbit dorind să meargă împreună cu el. Mergând deci cale de mai multe zile, ajungând în deşertul Sodomei, văd ei de departe ridicându-se din adânc nişte mâini de om care se întindeau spre cer. La început au crezut că este o amăgire a demonului şi s-au rugat mai intens, dar văzând acelaşi lucru, s-au îndemnat spre acel loc. Atunci au văzut o groapă, cum obişnuiesc să facă vulpile când îşi pregătesc ascunzătorile lor. Dar n-au văzut pe nimeni apărând acolo fiindcă, simţind zgomot de paşi, cel cu mâinile întinse, a dispărut în ascunzătoare.
1 Cf. BHG 1674 (2, p. 255). Pomenirea lui se prăznuieşte pe 26 ianuarie (cf. Synaxarion Konstantinoupoleos, p. 425-426).
241
3aplecându-se bătrânul l-a rugat mult ca să se arate dacă are fire omenească şi nu e un demon care ia astfel de forme. „Şi noi, zicea el, ducem viaţă ascetică şi iubind liniştea, rătăcim în acest deşert, dorind să ne închinăm Dumnezeului a toate pe Muntele Sinai unde, arătându-se slujitorului Său Moise, i-a dat tablele Legii. Şi aceasta nu fiindcă am socoti că Dumnezeirea ar putea fi circumscrisă într-un loc — căci L-am auzit zicând: «Cerul şi pământul eu îl umplu, zice Domnul [Ir 23, 24] şi că «El ţine cerul şi pământul şi vede pe locuitorii lui ca pe nişte lăcuste [Is 40, 22], ci fiindcă pentru cei ce iubesc cu căldură sunt de trei ori dorite nu numai fiinţele iubite, dar şi locurile îndrăgite şi care s-au bucurat de prezenţa şi vorbirea lor.”
4. Zicând bătrânul acestea şi altele asemenea, omul care era ascuns a ieşit din ascunzătoare arătându-se. Şi era sălbatic la vedere, având părul în dezordine, faţa zbârcită şi toate membrele trupului său scheletice, şi era îmbrăcat cu o zdreanţă amărâtă făcută din frunze de finic2. Salutându-i şi adresându-le salutul păcii, a căutat să afle cine sunt, de unde vin şi încotro merg. Iar bătrânul a răspuns la întrebarea lui şi a căutat şi el să afle de unde a venit şi pentru care motiv a ales această viaţă. Iar el a zis: „Şi eu, zicea el, am avut aceeaşi dorinţă, pe care o aveţi voi de a mă duce la Sinai şi am avut un tovarăş de drum, un prieten, care avea acelaşi gând cu mine şi acelaşi scop. Şi am făcut un jurământ între noi ca nici moartea să nu separe însoţirea noastră. Dar în timpul călătoriei s-a întâmplat ca acela să moară aici. Iar eu, legat fiind prin jurământ am săpat pe cât am putut o groapă şi am predat trupul pământului. Apoi, alături de acesta, mi-am săpat şi mie un mormânt, unde aştept sfârşitul vieţii şi aduc Stăpânului obişnuita Liturghie. Drept hrană am curmalele pe care mi le aduce un frate la porunca Celui care poartă grijă de toate.”
5. În timp ce vorbea acestea, a apărut de departe un leu iar cei care erau împreună cu bătrânul au fost cuprinşi de spaimă. Cum a simţit cel care şedea în ascunzătoare, s-a
2 Cf. mai sus p. 48, n. 16 şi p. 55, n. 3.
242
ridicat şi a făcut semne leului să treacă de cealaltă parte. Iar leul îndată a ascultat şi a venit, purtând cu sine un ciorchine de curmale apoi iarăşi întorcându-se a plecat şi când a ajuns destul de departe de bărbaţi, s-a aşezat jos şi a adormit. Pustnicul a împărţit deci curmalele la toţi. Şi luându-i pe ei părtaşi la rugăciune şi psalmodie, foarte de dimineaţă, după sfârşitul Liturghiei, îmbrăţişându-i i-a slobozit, lăsându-i uimiţi de această privelişte nemaiauzită.
6. Dacă cineva nu crede celor spuse, să-şi amintească de viaţa vestitului Ilie şi de slujirea corbilor, care dimineaţa îi aduceau pâine şi seara carne [cf. 3 Rg 17, 6]. Este uşor Făcătorului a toate să găsească tot felul de mijloace pentru slujirea alor Săi. Aşa a păzit pe Iona trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului [cf. Iona 2] şi a făcut în aşa fel că leii din groapă au rămas uluiţi de Daniel [cf. Dn 6, 8 sq] şi ca focul neînsufleţit să lucreze raţional şi pe cei dinăuntru să-i lumineze, iar pe cei din afară să-i ardă. Dar e de prisos să aduc dovezi despre puterea dumnezeiască.
7. Deci când au ajuns la Muntele dorit, în locul în care Moise s-a învrednicit să vadă pe Dumnezeu, atât cât se poate vedea firea dumnezeiască, se spune că acel minunat bătrân [Simeon], s-a aplecat în genunchi şi nu s-a ridicat până când n-a auzit un glas dumnezeiesc făcând cunoscută bunăvoinţa Stăpânului faţă de el. Şi fiindcă tot cursul săptămânii l-a petrecut prosternat aşa, fără să guste nici cea mai mică hrană, glasul care s-a făcut i-a poruncit să ia ceea ce i s-a adus şi să mănânce cu dragă inimă. Iar el întinzându-şi mâna a găsit trei mere pe care le-a mâncat, cum a poruncit Cel care i le-a dat, şi întărindu-şi toate puterile, cu bucurie i-a îmbrăţişat cum a putut pe cei ce erau cu el. Şi a luat deci drumul întoarcerii, vesel fiindcă a auzit glasul dumnezeiesc şi s-a bucurat de o hrană dată de Dumnezeu…
8. Învăţând unele ca acestea, trăind astfel, făcând minuni atât de mari şi strălucind astfel cu tot felul de raze, a primit sfârşitul vieţii sale ostenitoare şi a plecat spre viaţa cea neîmbătrânitoare şi fără întristare, lăsând în urma lui o slavă care nu se stinge şi o amintire care rămâne pururea. Fericita şi de trei ori fericita mea mamă care a avut
243
fericirea, pe când trăia el, să primească binecuvântarea lui, mi-a povestit de multe ori multe istorii despre el. Iar eu acum mă rog să dobândesc mijlocirea lui puternică şi ştiu că o voi dobândi, căci cel ce imită iubirea de oameni a Stăpânului va primi negreşit şi cererea mea3.
3 Textul e un extras din Philotheos historia 6 a lui TEODORET AL CYRULUI (ed. SC, p. 345 şi 354-364).
244
Titoe
1. Se spunea de avva Titoe că dacă nu-şi lăsa în jos repede mâinile când stătea la rugăciune, mintea lui era răpită sus. Deci, dacă se întâmpla ca fraţii să se roage împreună cu el, se silea repede să-şi lase mâinile jos, ca să nu se răpească mintea lui şi să zăbovească în rugăciune.
2. Zicea avva Titoe: „înstrăinarea este a-şi stăpâni omul gura lui.”
3. Un frate l-a întrebat pe avva Titoe: „Cum voi păzi inima mea?” îi zice lui bătrânul: „Cum vom păzi inima noastră, când sunt deschise limba şi pântecele nostru.”
4. Zicea avva Matoe1 despre avva Titoe: „Nu găseşti un om care să-şi deschidă gura sa despre vreun lucru împotriva lui; ci precum stă în cumpănă aurul curat, aşa şi avva Titoe.”
5. Şezând odată avva Titoe în Klysma2, gândind şi socotind, a zis ucenicului său: „Sloboade apă la curmali, fiule.” Acela însă a zis: „Suntem în Klysma, avvo.” Zice bătrânul: „Ce fac eu în Klysma? Ia-mă iarăşi în munte”3.
6. Şezând odată avva Titoe, era un frate aproape de el. Şi fără să ştie a suspinat şi nu s-a gândit că era un frate aproape de el, căci era în extaz. Şi făcând metanie, a zis: „Iartă-mă, frate, că încă nu m-am făcut monah, că am suspinat înaintea ta.”
1 Cf. mai sus Matoe.
2 Cf. mai sus p. 226, n. 9.
3 Este vorba mai degrabă de Muntele Sinai.
245
7. Un frate l-a întrebat pe avva Titoe: „Care e drumul care duce la smerenie?” Zice bătrânul: „Calea smereniei e aceasta: înfrânarea, rugăciunea şi a te avea pe tine însuţi sub toată zidirea”4.
8. Un frate l-a întrebat pe avva Titoe zicând: „Spune-mi un cuvânt.” Şi i-a zis lui: „Ai credinţă în mine?” Şi a zis: „Da.” A zis deci lui: „Du-te şi ceea ce ai văzut la mine că am făcut, să faci şi tu”5. Şi a zis lui: „Ce văd, părinte, la tine?” Şi a zis lui bătrânul că: „Gândul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor”6.
4 Textele de mai sus sunt cuprinse în Apophthegmata, Titoe 1-7, PG 65,428B-429A).
5 Cf. mai sus p. 233, n. 26.
6 Textul este cuprins în codicele sinait 454, p. 540.
246
Filotei Sinaitul1
CAPETE DESPRE TREZIE (extrase)
1 [512nimic nu creează o mai mare confuzie decât vorba multă [poliloghia] şi nimic nu e mai urât şi putând să strice starea sufletului decât limba neînfrânată. Pentru că cele pe care le zidim în fiecare zi, ea le dărâmă [cf. Ga 2,18] şi cele pe care le adunăm cu osteneală, sufletul le risipeşte prin mâncărimea limbii. Căci ce e mai rău decât ea? E un rău de nestăpânit [Iac 3, 8]. Trebuie deci să-i punem hotar, să-i impunem sila, s-o sugrumăm ca să spun aşa ca să slujească numai cele ce sunt spre trebuinţă. Şi cine ar putea spune toată paguba sufletească care vine de la limbă?
2 [6]. Prima poartă care duce la Ierusalimul mintal3, la atenţia minţii, este tăcerea gurii în cunoştinţă, chiar dacă mintea încă nu s-a liniştit. A doua este înfrânarea cu măsură de la mâncăruri şi băuturi. A treia, care curăţeşte mintea şi trupul, este amintirea şi meditaţia [melete] neîn
1 Cuviosul Filotei a fost egumen al Mănăstirii Sinai. În scrierile lui, atribuite uneori patriarhului Constantinopolului Filotei Kokkinos, se arată că urmează predania duhovnicească a lui Ioan Scărarul. Bibliografia la BECK, Literatur, p. 453-454 şi HAUSHERR, op. cit., p. 140-142. Din cele 40 de Capitole neptice ale sale (Philokalia ton hieron Neptikon, vol. II, Atena, 1975, p. 274-286 [trad. rom. pr. prof. D. Stăniloae, Filocalia românească IV, Sibiu, 1948, p. 99-119] am ales aici 10, cele mai reprezentative (5, 6,11,13, 21, 22, 24, 29, 38, 40). [O traducere a integralei scrierilor Cuviosului Filotei Sinaitul de diac. Ioan I. Ică jr în: FILOTEI SINAITUL, Trezia minţii şi cerul inimii. Integrala scrierilor, Ed. Deisis, Sibiu, 2009.]
2 Cifra din paranteze redă numărul capitolelor din Filocalia. [n.tr.]
3 Adică împărăţia cerurilor.
247
cetată la moarte4. Văzând eu odată frumuseţea acesteia şi rănindu-mă şi desfătându-mă de ea cu duhul, nu cu privirea, am vrut să o câştig soţie pentru toată viaţa, îndrăgostit fiind de frumuseţea şi gravitatea ei: cât este de smerită, întristată, dar plină de bucurie, gânditoare, înspăimântată de dreapta cercetare viitoare şi înfricoşată de grija vieţii. Din ochii ei sensibili obişnuieşte să ţâşnească apă vie tămăduitoare, iar din ochii ei mintali să curgă un izvor de gânduri prea înţelepte care, revărsându-se şi săltând, veselesc cugetul. Pe această fiică a lui Adam, cum e numită, vorbesc adică de amintirea morţii, însetam pururea să o câştig soţie, să mă culc cu ea şi să vorbesc cu ea şi să discut cu ea ce se va întâmpla după lepădarea trupului. Dar de multe ori nu m-a lăsat întinata uitare, fiica întunecată a diavolului.
3 [11]. Cel care îşi curăţeşte inima şi smulge din rădăcină păcatul întru Domnul, cel ce se osteneşte pentru o cunoaştere mai dumnezeiască şi care vede în minte cele nevăzute pentru cei mulţi, nu trebuie să se înalţe pentru aceasta faţă de cineva. Pentru că nimic nu e mai curat între cele zidite decât cel netrupesc şi nimeni nu e mai cunoscător decât îngerul; dar înălţându-se a căzut ca fulgerul din cer [cf. Lc 11, 36 şi Ap 4, 5; 8, 5; 11,19; 16,18]. Astfel, înălţarea cugetului i-a fost socotită de Dumnezeu ca necurăţie. Iar cei care dezgroapă aurul sunt făcuţi arătaţi.
4 [13]. Cei care ne îngrijim de paza minţii în Domnul avem nevoie de multă smerenie, întâi faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de oameni. În tot chipul şi din toate părţile suntem datori să ne zdrobim inima, căutând tot ceea ce o smereşte. Iar inima noastră o zdrobeşte şi o smereşte amintirea vieţii noastre dintâi în lume, dacă e reamintită de noi în tocmai aşa cum este. Amintirea tuturor păcatelor
4 Numai când omul se gândeşte existenţial la moarte poate dobândi sentimentul deplin al existenţei lui şi se poate desprinde de ataşamentul de zădărnicia existenţei cotidiene. De aceea „aducereaminte” (mneme) şi „gândul” sau „meditaţia” (meete) la moarte dăruie omului seninătate şi puterea de a-şi însuşi adevărata viaţă.
248
noastre din pruncie, privite din nou în minte fiecare după chipul său (afară de cele trupeşti, pentru că amintirea acestora este vătămătoare) smereşte şi naşte lacrimi şi ne mişcă spre mulţumire către Dumnezeu, din toată inima, precum face şi amintirea neîncetată şi clară a morţii. Aceasta naşte şi plâns amestecat cu oarecare dulceaţă şi bucurie, precum şi trezia minţii. Smereşte însă puternic cugetul nostru şi ne face să vedem pământul şi pomenirea pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, pe care atunci când le strângem în memorie după chipul lor şi ni le aducem aminte, aduc şi ele lacrimi. Pe lângă acestea, smeresc sufletul şi multele binefaceri ale lui Dumnezeu cele către noi, când sunt numărate şi privite din nou după chipul lor, fiindcă lupta noastră [cf. Ef6,12] este împotriva dracilor mândri.
5 [21]. Pentru că acela care-şi răscumpără bine viaţa sa îndeletnicindu-se în întregime cu gândul şi pomenirea morţii şi furându-şi astfel cu înţelepciune mintea de la patimi, prin această lucrare acela obişnuieşte să vadă îndată venirea atacurilor drăceşti, mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morţii. Acesta, vrând să-şi curăţească inima numai de dragul cunoaşterii şi nemântuind-o deloc, printr-un gând întristător, închipuindu-şi uneori că-şi stăpâneşte cu dibăcie toate patimile pierzătoare, e înrobit fără să ştie de cea mai rea dintre toate şi cade fără ajutorul lui Dumnezeu în trufie. Acesta trebuie să vegheze cu tărie, ca nu cumva orbindu-se să-şi piardă minţile. Pentru că e firesc, cum zice Pavel, ca sufletele care adună cunoaşterea de aici şi de colo să se înfumureze faţă de cei pe care-i socotesc mai mici [cf. 1 Co 4, 6.18-19]. În sufletele acestea nu se află, pe cât socot, nici o scânteie din iubirea care zideşte [1 Co 8,1]. Iar cel care-şi aduce aminte şi meditează cu zăbavă la moarte, văzând năvălirile dracilor, mai ager decât cel care face altfel, le respinge izgonindu-le de la el.
6 [22]. Pomenirea desfătată a lui Dumnezeu, adică a lui Iisus, împrăştie, împreună cu iuţimea inimii şi amărăciunea mântuitoare, toate vrăjile gândurilor, înţelesurile, cuvintele, fanteziile, chipurile întunecoase şi simplu vorbind, cele prin care a toate pierzătorul se găteşte de luptă şi acţionează
249
cu îndrăzneală, căutând să înghită sufletele. Dar Iisus, când e chemat, pe toate le arde cu uşurinţă. Căci în nimeni nu este mântuirea noastră decât în Iisus Hristos. Iar aceasta a spus-o însuşi Mântuitorul: „Fără Mine nu puteţi face nimic” [In 15, 5].
7 [24]. Trezia curăţă conştiinţa făcând-o să strălucească, iar aceasta curăţită, strălucind îndată ca o lumină acoperită, alungă mare întuneric. Iar acesta fiind alungat, conştiinţa prin trezie necontenită şi adevărată arată iarăşi cele ascunse. Şi prin minte învaţă cu trezie lupta nevăzută şi războiul mintal şi cum trebuie să arunce cu suliţa în lupta de doi [duel] şi să arunce la ţintă cu gânduri ascuţite şi să nu fie lovită, ascunzându-se lângă Hristos de înţepătura suliţelor, dorind lumina în locul întunericului vătămător (cel care a gustat din lumină înţelege ceea ce zic). Iar gustarea din lumină flămânzeşte şi mai mult sufletul ce se hrăneşte şi care nu se satură niciodată, ci cu cât mănâncă mai mult, iarăşi înfometează. Lumina care atrage mintea ca soarele ochii, şi care nu se poate tâlcui prin cuvânt, ci prin experienţa celui care o pătimeşte, sau ca să vorbesc mai adevărat, e rănit de ea, îmi porunceşte să tac, chiar dacă mintea mea vrea să se desfete în a grăi cele despre care se spune: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” [Evr 12,14]. Fiindcă pentru dobândirea dragostei şi a curăţiei sunt pacea şi suferinţa.
8 [29]. Fumul care iese din lemne este greu ochilor, dar le arată lumină şi-i desfată pe cei pe care i-a întristat mai înainte5. Şi atenţia care priveşte neîncetat produce greutate, dar venind în rugăciune Iisus cel chemat luminează inima. Căci pomenirea Lui aduce odată cu luminarea cea mai mare dintre bunătăţi.
9 [38]. Pomenirea limpede a morţii cuprinde cu adevărat multe virtuţi. Ea naşte plânsul, îndeamnă la înfrânare de la toate, e aducere-aminte de gheenă, maică rugăciunii şi a lacrimilor, păzitoare a inimii, neîmpătimire de lut, fiindcă e lut, zvon de înţelegere împreună cu discernământ,
5 Cf. SYNKLITIKIA, Apophthegmata 2 (Meterikon I, p. 210).
250
ale căror fiice sunt frica îndoită de Dumnezeu şi curăţirea gândurilor pătimaşe din inimă. Deci ea cuprinde multe porunci ale Domnului. În ea se vede lupta cu anevoie de luptat, de fiecare ceas, care face griji multor atleţi [luptători] ai lui Hristos.
10 [40]. Nimic nu ne va vătăma pe noi, nici nu ne va întrista nici unul din necazurile care cad asupra noastră în fiecare zi, odată ce ştim şi medităm la aceasta totdeauna. De aceea zice dumnezeiescul Apostol Pavel: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” [2 Co 12,10] şi „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” [2 Tim 3,12]. A lui să fie slava în vecii vecilor.
Tabel cronologic în care sunt menţionate datele principale la care se referă textele din cărţile Patericul sinait şi Martirologiul sinait
185: naşterea lui Origen
249-250: persecuţia lui Decius; martiriul lui Galaction şi Epistimi
± 251: naşterea lui Antonie cel Mare
254: moartea lui Origen
256: naşterea lui Arie
271: Antonie cel Mare se retrage în pustie
284: Diocleţian, împărat al Romei
285: Antonie cel Mare se stabileşte în Pispir
286-305: Maximian, împărat (şi 307-310)
± 292: naşterea lui Pahomie
293-305: Constanţiu Chlorus, cezar
295: naşterea lui Atanasie cel Mare
± 300: naşterea lui Macarie Egipteanul; Petru I, patriarh al Alexandriei
± 303: naşterea lui Pamvo
303: decretul persecuţiilor
305-308: Maximin Daia, cezar
306: naşterea lui Efrem Sirianul
307-308: Maxenţiu, împărat
308: persecuţia lui Maximin în Egipt; martiriul Sfintei Ecaterina 308-324: Licinius, împărat
± 311: Antonie cel Mare la Alexandria îi îmbărbătează pe martiri; întemeierea „Bisericii martirilor” de către Meletie de Lycopolis
253
312: lupta la podul Milvius de peste Tibru; înfrângerea lui Maxenţiu, victoria lui Constantin cel Mare; martiriul lui Petru I al Alexandriei
318: Antonie cel Mare se retrage lângă Marea Roşie; moartea lui Maximin Daia
± 320: Pahomie întemeiază chinoviile (obştile) monahale la Tabennisi
324: Constantin cel Mare e proclamat împărat
325: Sinodul I Ecumenic de la Niceea
326-327: Sfânta Elena vizitează Locurile Sfinte
328: Atanasie cel Mare, patriarh al Alexandriei
329: naşterea lui Grigorie Teologul
330: Atanasie cel Mare în Tebaida; întemeierea Lavrei Faran în Palestina; Sfânta Elena, după tradiţie, zideşte un turn şi o biserică în locul Rugului Aprins; întemeierea Sketisului de Macarie Egipteanul
335: inaugurarea bisericii învierii la Ierusalim; primul exil al lui Atanasie cel Mare; moartea lui Arie
337: moartea lui Constantin cel Mare; Constanţiu II, împărat în Răsărit şi Constantin în Apus; întoarcerea lui Atanasie cel Mare din exil
338: Antonie cel Mare vizitează Alexandria şi Nitria; întemeierea Chiliilor (Kellia)
339: al doilea exil al lui Atanasie cel Mare
340: Atanasie cel Mare la Roma; întemeierea obştilor monahale de Pahomie în Panopolis
343: Sinodul de la Sardica
345: naşterea lui Evagrie Ponticul
346: moartea lui Pahomie
350: moartea lui Constanţiu; întoarcerea lui Atanasie cel Mare din exil; Chiril, patriarh al Ierusalimului
353: Constanţiu II, împărat al întregului Imperiu
356: moartea lui Antonie cel Mare; fuga lui Atanasie cel Mare
357: Atanasie cel Mare scrie Viaţa lui Antonie cel Mare; distrugerea Sketisului de către sarazini
360: naşterea lui Isidor Pelusiotul
361: moartea lui Constanţiu II; Iulian Apostatul, împărat; întoarcerea lui Atanasie cel Mare
254
362: Atanasie cel Mare este izgonit din Alexandria şi se refugiază în Tebaida
363: moartea lui Iulian Apostatul; Iovian, împărat; întoarcerea lui Atanasie cel Mare; naşterea lui Paladiu
364: Valens, împărat
367: Epifanie, episcop al Salaminei Ciprului
370: naşterea lui Chiril al Alexandriei; Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareei
373: moartea lui Atanasie cel Mare şi a lui Efrem Sirianul; Petru II, patriarh al Alexandriei; persecutarea ortodocşilor de către arieni în Alexandria; Petru II se refugiază la Roma
373-375: Sfânta Melania în Egipt
373-410: năvălirea sarazinilor şi vlemizilor în Sinai
374: moartea lui Pamvo
± 375: ruperea păcii încheiate între bizantini şi sarazini; Dulas, întâi-stătător al Sinaiului; Mavia, regină a arabilor
375: Ammonios scrie Povestirea despre martirii din Sinai; răscoala Maviei, regina arabilor, împotriva Bizanţului
378: moartea lui Valens
379: Teodosie I, împărat; moartea lui Vasile cel Mare
± 380: Siluan cu grupul său fuge din Sketisul Egiptului şi se stabileşte în Sinai
380: moartea lui Petru II, patriarhul Alexandriei
381: Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol
383-384: Etheria vizitează Sinaiul (nov. 383-ian. 384)
383-385: Evagrie în Nitria
385-412: Teofil, patriarh al Alexandriei
388: Paladiu în Alexandria
390: Paladiu în Nitria; moartea lui Macarie Egipteanul şi a lui Grigorie Teologul
391-392: Paladiu în Kellia; dărâmarea templelor idolatre ale lui Canopus şi Serapis
393: naşterea lui Teodoret al Cyrului
395: moartea lui Teodosie cel Mare; Arcadie îi succede în Răsărit şi Onorius în Apus; moartea lui Ioan din Lycopolis; Porfirie, episcop al Gazei
398: Ioan Hrisostom, patriarh al Constantinopolului
255
399: Pafnutie, egumen al Sketisului; moartea lui Evagrie Ponticul; Paladiu pleacă din Egipt în Palestina
400: un sinod din Alexandria condamnă origenismul; Teofil izgoneşte pe Fraţii Lungi; Melania se întoarce în Apus
401: Fraţii Lungi se refugiază în Constantinopol şi sunt protejaţi de Ioan Hrisostom
403: Sinodul de la Stejar; moartea lui Epifanie
404: exilul lui Ioan Hrisostom
406: exilul lui Paladiu în Siena Egiptului
407: moartea lui Ioan Hrisostom
407-408: prima pustiire a Sketisului
408: Paladiu la Antinoe; moartea lui Arcadie căruia îi succede Teodosie II
410: Alaric distruge Roma; Melania moare întorcându-se la Ierusalim
412: Chiril, patriarh al Alexandriei; Paladiu pleacă în Egipt
415: Sinodul de la Diospolis; uciderea Ipatiei
417: Paladiu, episcop al Aspunei; Melania cea tânără vine la Ierusalim
419-420: Paladiu scrie Lavsaiconul
428: Nestorie, patriarh al Constantinopolului
± 429: Sisoe se stabileşte în Klysma
430: moartea lui Paladiu şi a lui Nil din Ancyra
± 430: Sisoe se stabileşte în Sinai
431: Sinodul III Ecumenic de la Efes
± 434: a doua pustiire a Sketisului
439: moartea Melaniei cea Tânără
439-532: Sfântul Sava
444: moartea lui Chiril al Alexandriei; îi succede Dioscur; Petru Ivireanul în Maiuma; Teodoret al Cyrului scrie Philotheos historia
± 449: moartea lui Arsenie
450: Marcian, împărat
450-451: moartea lui Zenon, ucenic al lui Siluan în Sinai
450-457: împăratul Marcian prin epistola către Macarie al Faranului condamnă pe monofizitul Teodosie
451: Sinodul IV Ecumenic de la Chalcedon
453: Macarie, egumen al Sinaiului
256
454: moartea lui Dioscur
455: vandalii distrug Roma
457: moartea împăratului Marcian; îi succede Leon I
459: moartea lui Simeon Stâlpnicul
466: moartea lui Teodoret al Cyrului
474: moartea lui Leon I; îi succede Leon II şi Zenon
479: Teodosie îşi întemeiază chinovia lui în Palestina
482: întemeierea chinoviei sale palestiniene de către Eftimie
483: întemeierea Lavrei cuviosului Sava în Palestina
491: moartea împăratului Zenon; îi succede Anastasie I până la 518
507: întemeierea Noii Lavre în Palestina
518-527: împăratul Iustin I
521-592: Simeon Noul Stâlpnic
524-552: Petru, patriarhul Ierusalimului
± 525: naşterea lui Ioan Scărarul
527: Iustinian I, împărat
528: cutremur care distruge Antiohia
529: moartea cuviosului Teodosie
532: răscoala Nika; moartea cuviosului Sava
536: Fotie, episcop al Faranului; monahul Theona reprezintă pe sinaiţi la Constantinopol în controversele origeniste
538: moartea lui Sever
± 540: Iustinian reclădeşte Mănăstirea Raith
548: moartea împărătesei Teodora
± 550: Iustinian desfiinţează pe limitanei (grăniceri)
551-570: Apolinarie, patriarh al Alexandriei
550-551: Gheorghe, egumen al Sinaiului
551-552: prezenţa minunată a lui Gheorghe, egumenul Sinaiului, la Ierusalim
553: Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol
556-557: ridicarea mănăstirii Sinai în timpul egumenului Dula
559-570: Anastasie I al Antiohiei (şi 593-599)
561-568: Ioan III, papă al Romei
± 564: Serghie Sinaitul se nevoieşte în pustiul Ruba
565-566: Ioan, diacon în Sinai; se execută mozaicul Schimbării la Faţă în biserica din Sinai în timpul egumenului Longhin
257
565: moartea lui Iustinian; îi succede Iustin II până în 578
± 567: Grigorie, egumen al Sinaiului şi 570-593 patriarh al Ierusalimului
± 570: Antonin Plakentia vizitează Sinaiul
574: Ioan Moshos vine în Egipt
± 577: a treia pustiire a Sketisului
578-582: Tiberiu I, împărat
582: Mauriciu e proclamat împărat
584-594: Ioan Moshos la Sinai
590-604: Grigorie cel Mare, papă al Romei
590-628: Chosroes II, rege al perşilor
592: Rusticiana vizitează pe avva Orentie în Sinai
594: Ioan Moshos şi Sofronie în Palestina
600: moartea lui Ioan Scărarul
602: Focas asasinează pe Mauriciu şi e proclamat împărat
± 608: Moshos şi Sofronie în Egipt
609: moartea lui Anastasie II, patriarhul Antiohiei
610: Heraclie e proclamat împărat
610-617: Ioan cel Milostiv, patriarh al Alexandriei
611: perşii cuceresc Antiohia
613: perşii cuceresc Damascul
614: perşii cuceresc Ierusalimul; Ioan Moshos şi Sofronie se refugiază la Roma
614-633: Nil Sinaitul scrie Povestirea sa
619: perşii cuceresc Alexandria; moartea lui Ioan Moshos
625-638: Honorius, papă al Romei
628: moartea lui Chosroes
629: încheierea păcii între bizantini şi perşi; Heraclie taie donaţia economică faţă de triburile arabe
630: înălţarea Cinstitei Cruci de către Heraclie în Ierusalim
632-634: Abu-Bakr, calif
633: mahomedanii cuceresc Sinaiul
634-638: Sofronie, patriarh al Ierusalimului
638: mahomedanii cuceresc Ierusalimul
641: moartea lui Heraclie
642: mahomedanii cuceresc Alexandria
680-681: condamnarea lui Teodor al Faranului la Sinodul VI
Ecumenic de la Constantinopol
258
685-705: Abd-el-Malik, calif
869: arhiepiscopul Sinaiului, Constantin, participă la Constantinopol la un sinod împotriva patriarhului Fotie
933-940: Eutihie, patriarh al Alexandriei
1026: strămutarea moaştelor Sfintei Ecaterina în Apus de către Simon Pentoglosso
1101: ridicarea geamiei în incinta Mănăstirii Sinai
1222-1254: Ioan III Vatatzes ajută pe sinaiţi
1270-1347: Grigorie Sinaitul
1283-1349: Sava cel Nebun pentru Hristos
1296-1359: Grigorie Palama
1350-1354: Calist I, patriarh al Constantinopolului (şi 1355-
1363)
1354-1355: Filotei, patriarh al Constantinopolului (şi 1364-1376)
1454-1456: epistola lui Ghenadie al Constantinopolului către sinaiţi
1581-1631: Nicandru Sinaitul
1660-1669: Nectarie, patriarh al Ierusalimului
1821-1823: neomartirii sinaiţi
1969: suprimarea sărbătorii Sfintei Ecaterina de către Vatican
Cuprins
Cuvânt-înainte (+ Damianos) 5
Prescurtări 9
Introducere (Dimitrios G. Tsamis) 13
Patericul sinait
Avramie 31
Ammun 35
Anastasie 37
Andrei 40
Anonimi (I-XXXI) 43
Areta 76
Galaction şi Epistimi 77
Gheorghe Arselaitul 82
Gheorghe Bizantinul 85
Gheorghe Gademetul 86
Gheorghe Dram 88
Gheorghe, egumenul Sinaiului (a) 89
Gheorghe, egumenul Sinaiului (b) 92
Gheorghe Armeanul 93
Grigorie Sinaitul 95
Daniel 99
Elisei 102
Epifanie 103
261
Eusebiu 104
Zenon 105
Zosima 111
Zosim 113
Isihie Preotul 117
Isihie Horevitul 125
Iulian 127
Isaur 129
Ioan, egumenul Raithului 131
Ioan, egumenul Sinaiului, Scărarul 133
Ioan Savaitul 139
Ioan Sinaitul 147
Iosif Pelusiotul 148
Iosif din Raith şi Ghelasie 150
Cosma 152
Marina 153
Marcu 154
Martirie 156
Matia 157
Matoe 158
Meghetie 162
Mina 163
Mihail 165
Moise şi Psoe 166
Nil 169
Netra 186
Nicandru şi Ignatie 187
Nicolae 189
Nicon 190
Nistero 191
Xoie 193
Orentie 195
Pavel 197
Petru Pionitul 202
Petru din Pont 204
262
Sava 206
Serghie 210
Siluan 213
Sisoe 221
Ştefan Bizantinul 235
Ştefan Pustnicul 236
Ştefan Capadocianul 238
Ştefan Cipriotul 239
Ştefan din Maloha 240
Simeon 241
Titoe 245
Filotei Sinaitul 247
Tabel cronologic 253
Editura şi Librăria DEISIS str. Timotei Popovici, nr. 21, 550164 Sibiu tel. 0269 214272, 0723 066372 www.edituradeisis.ro
Difuzare: SC SUPERGRAPH SRL str. Ion Minulescu, nr. 36 031216 Bucureşti, sector 3 tel. 021 3206119, fax 021 3191084
Muntele sfânt pe care s-a petrecut în Vechiul Testament taina pogorârii şi arătării lui Dumnezeu şi a urcuşului lui Moise în norul dumnezeiesc (în care a primit descoperirea tainelor Creaţiei şi Legii divine), Sinaiul a fost şi este încă unul din cele mai vechi centre monahale ale creştinismului. El a reprezentat a doua mare vatră a spiritualităţii ortodoxe, înflorind după declinul centrelor monastice ale Egiptului şi înainte de ridicarea Athosului. Părinţii sinaiţi au fost „părinţii Filocaliei ortodoxe, Sinaiul fiind „patria rugăciunii de foc a inimii, aprinsă din văpaia nestinsă a Rugului nears, păstrată de monahi prin rugăciune în cămara de taină a inimii” (arhim. Ioanichie Bălan). Legătura lui strânsă cu Ţările Române e marcată de existenţa toponimicului geografic şi spiritual al Sinaiei.
Elaborată pe baza unei minuţioase cercetări filologice a codicelor sinaite şi a literaturii ascetice răsăritene, pe fondul unei ample investigaţii istorice, antologia „Patericului sinait” datorată efortului exemplar al profesorului Dimitrios G. Tsamis, restituie cititorului imaginea vie şi veridică a vieţii ascetice, austere a Părinţilor ce s-au nevoit în acest Munte Sfânt, oferindu-ne înţelepciunea lor concentrată în ziceri şi povestiri datând din primele veacuri creştine — tot atâtea nestemate duhovniceşti de inegalabilă frumuseţe şi profunzime.