PR. CORNEL MARCU, CEI DOI BARDAS

Preot Cornel Marcu
Cei doi Bardas
REÎNTREGIREA
Preot Cornel Marcu
CEI DOI BARDAS
Preot Cornel Marcu
CEI DOI BARDAS
Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte IRINEU, Arhiepiscop al Alba Iu li ei
REÎNTREGIREA
Alba Iulia, 2021
Tehnoredactare şi copertă: Preot Nicolae Aloman Corectură: Preot Nicolae Aloman, Andrei Motora
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARCU CORNEL
Cei doi Bardas preot Cornel Marcu; carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba iuliei. alba Iulia: Reîntregirea, 2021 isbn 978-606-509-472-7
821.135.1
EDITURA REÎNTREGIREA
Str. Mihai Viteazul, nr. 16 510010, Alba Iulia (RO) Tel: 0258 811 690 editurareintregireaiPgmail.com www.editurareintregirea.ro
CUVÂNT ÎNAINTE
Există clipe care se dilată în veşnicie şi veşnicii care mor într-o clipă. Când te apropii de Dumnezeu, simţi cum timpul, aşa cum îl cunoşteai, devine extraordinar de maleabil, se transfigurează efectiv în ceva fără de sfârşit. La fel, orice viaţă pătimaşă, care a clădit poate imperii, vede cum întreaga ei activitate dispare într-o clipă ca şi cum nu ar fi existat vreodată.
între aceste două extreme, ne regăsim fie în căutarea veşniciei pierdute, fie în suportarea timpului mort, lent, stătut, al existenţei noastre vremelnice şi rutinate.
Este taina literaţilor să îmbine imaginaţia cu realitatea, bucuria cu tinereţea, melanjul vieţii exterioare cotidiene cu sclipirile de geniu ale vieţii interioare. Nu este şi taina celor care trăiesc în pământul patimilor, într-un du-te vino fără capăt al repetiţiilor activităţilor zilnice şi pentru care timpul este doar o corvoadă fără sens, cu excepţia clipelor când se dilată în veşnicia care l-a născut.
Timpul nu are nici elasticitate, nici nu se dilată prin pasiunile noastre, nici nu se îngustează prin cele pe care le inspirăm. Un adevăr mărturisit de Proust este că timpul se umple cu obişnuinţa.
6
Un segment din obişnuinţa Preacucernicului Părinte Cornel Marcu este lectura, cercetarea istorică, aşternerea în frază, în pagini, în volume, făcute cu pasiune, jertfelnicie şi dăruire. Enumerăm parţial din „obişnuinţa” preacucerniciei sale concretizată în volume şi reprezentând o curată ofrandă oferită commonwealth-ului medieval bizanţul: Soldatul lui Hristos (2002), Ultima persecuţie (2007), Comnenii (2009), Purpura bizanţului (2011), Preacucernica Irina şi războiul icoanelor (2014), Preafericita Theodora şi sfârşitul războiului icoanelor (2018), Parakimomenul Vasile (2020).
în mijlocul acestei existenţe atât de terne şi răsştiute a omenirii au loc, uneori, străfulgerările Dumnezeirii. Uneori, sunt minunile. Alteori, micile bucurii inexplicabile care urmează faptelor bune. Cu siguranţă, şi acest roman istoric Cei doi Bardas va reprezenta o nouă bucurie pentru cei pasionaţi de istoria şi spiritualitatea vieţii bizantine.
în acest periplu real şi imaginar, de la bazileul Ioan I Tzimiskes şi generalul Bardas Skleros la bazileul Vasile al II-lea Macedoneanul şi generalul Bardas Fokas, autorul, prin verva frazelor şi respectul faţă de adevărul istoric oferă posibilitate celui care parcurge acest volum un cadru şi ambient al miracolului bizantin. Realizări măreţe, biruinţe militare de răsunet, cadru spiritual vrednic de admiraţie, frecvent erau în contrast cu o altă realitate poziţionată în antiteză exprimate de
7
decăderea umană, înfrângeri umilitoare şi acte reprobabile. Toate acestea, prezentate cu evidentă acurateţe şi experienţă, contribuie la realizarea unor scenarii care menţin curiozitatea şi satisfacţia lecturii.
La toate cele constatate şi afirmate, adresăm preacucernicului părinte Cornel Marcu cuvânt de preţuire. Realizarea lucrărilor închinate lumii şi vieţii bizantine onorează numele, misiunea şi Biserica lui Hristos. îi dorim puteri sporite în această preocupare cărturărească şi să adauge, atât cât Dumnezeu rânduie, şi alte cercetări şi realizări în spaţiul istoric al Bizanţului.
Alba Iulia,
10 februarie 2021
Pr. prof. dr. Nicolae Bolea
inspector şcolar religie
În decembrie, anul mântuirii 975, împăratul Ioan I Tzimiskes se întorcea grav bolnav din ultima sa campanie. începută în primăvara celui din urmă an al său de viaţă, împotriva arabilor din Siria, expediţia a înregistrat un lung şir de succese. în urmă cu opt luni, pornise din Antiohia, unde îşi concentrase trupele. în câteva luni, Emesa, Balbekul, Nazaretul, Acra, Cezareea şi regiunea din jurul Ierusalimului intrau din nou între graniţele stăpânirii bizantine. Pe drumul de întoarcere, cucereşte Beyrutul, Sydonul şi Byblosul, făcându-l pe emirul din Damasc să i se închine ca vasal.
încă de la Beyrut din timpul asediului, începuse să se simtă rău. Şi asta numai după ce în tabăra bizantină sosiseră eunucii parakimomenului Vasile. Medicul său punea boala pe seama unei indispoziţii, dar la Byblos, împăratul abia mai putea sta călare. Cu toate îngrijirile medicilor, trupul bazileului se topea pe zi ce trecea. A cerut să fie dus la Constantinopol. Credea că acolo se va face bine. Purtat
10
în lectică de-a lungul zecilor de mile, împăratul se mistuia încet de boala numită în şoaptă de medicii vremii otravă.
în acel sfârşit friguros de decembrie, împăratul ajunse atât de slăbit la Constantinopol, încât nu a avut putere să coboare singur din lectică şi a fost dus pe braţe în apartamentele sale. Vestea ciudatei sale boli a ajuns cu mult înaintea lui la Constantinopol. Mii de cetăţeni ai celui mai strălucit oraş s-au aliniat pe străzi pentru a-l vedea trecând pe biruitorul arabilor ce reuşise să refacă graniţele Imperiului din vremea gloriosului Heraklios. Era triumful său, un triumf fără flori şi aplauze. Un triumf al morţii şi al pustiirii.
Coborî ajutat de Bardas Skleros, unul dintre generalii săi. Un singur om, unul din zecile de înalţi funcţionari ai Palatului, veghetor al somnului împăratului, parakimomenul Vasile, poreclit Nothos (Nelegitimul), zâmbi înţelegător când lectica se opri în faţa porţilor Marelui Palat. Un eunuc înalt, masiv, cu faţa pătrată, buze groase, puternic conturate, care-i trădau înclinaţia spre cruzime, ochi mici vicleni, deosebit de elegant în veşmintele-i sclipind de pietre preţioase. Pentru o clipă, zâmbetul triumfător se preschimbă în amărăciune când îl văzu pe puternicul strateg al armatelor Orientului, Bardas Skleros, purtându-şi împăratul în braţe. Pentru o clipă doar, căci ştia ce avea de făcut.
în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 976, steagurile purpurii cu vulturii cusuţi în fir de aur, simbol al puterii bizantine, fluturau legate în fâşii de mătase
11
neagră pe poarta Chalke, principala intrare a Marelui Palat. în adierea rece a dimineţii, vesteau sfârşitul bazileului Ioan I Tzimiskes. Poporul a găsit o legătură între moartea împăratului şi blestemele Theofanei, iubita şi amanta sa, fosta soţie a bazileului Nichifor Fokas, ucis de conjuraţia lor. Preafrumoasa Theofana lâncezea într-o mănăstire din Armenia, exilată de iubitul care nu a renunţat la tron pentru dragostea ei, iar trupul fără cap al bazileului Nichifor Fokas putrezea în apele Bosforului. Poate erau blesteme, poate otravă. în taină, s-a răspândit zvonul că puternicul om al zilei, parakimomenul Vasile, şi-ar fi otrăvit împăratul şi că acest eunuc de viţă împărătească, deosebit de ambiţios, dorea tronul pentru sine. Dar cum nu putea urca pe tronul imperial din cauza mutilării, în spatele ambiţiilor sale se ascundea cu totul altceva. Visurile de mărire treceau peste cei care-l acuzau în taină de crimă.
A doua zi după sfârşitul bazileului Tzimiskes, înainte ca trupul fără viaţă să fie coborât în gropniţa imperială, cei doi fii ai bazileului Roman al II-lea şi ai preafrumoasei Theofana, Vasile şi Constantin, urcau pe tronul părinţilor şi al bunicului lor patern, Constantin al VII-lea. Cei doi porfirogeneţi erau încă la vârsta adolescenţei. Vasile încă nu împlinise 19 ani, iar Constantin era cu trei ani mai mic. Primul va rămâne în istorie sub numele de Vasile al II-lea Bulgaroctonul şi pentru o jumătate de secol va stăpâni Imperiul, dându-i o putere şi o strălucire fără egal. Constantin, aplecat mai mult spre plăcerile vieţii, va lăsa întreaga grijă a guvernării pe
12
seama fratelui mai mare. Potrivit obiceiului, va fi amintit numai în actele oficiale. Dar cine erau aceşti doi porfirogeneţi care preluaseră puterea statului bizantin într-un moment în care nu părăsiseră încă anii adolescenţei?
Bunicul lor, Constantin al VII-lea Porfirogenetul, aparţinea dinastiei macedonene, dinastie care a dat Imperiului împăraţi de mare valoare. De numele bunicului lor se lega mai ales o remarcabilă activitate culturală, care a dus la apogeul umanismului bizantin şi reorganizarea Universităţii din Constantinopol. Lucrările sale savante, ajunse până la noi, Despre Theme, Despre administrarea Imperiului, Cartea ceremoniilor erau adresate unicului său fiu şi moştenitor, Roman. înainte de toate, augustul său tată îl voia un om de stat. însă Roman, prin frumuseţea sa fizică şi puterea trupului, era făcut parcă pentru plăcerile lumii. Pasionat de vânătoare şi sporturile vremii, era departe de a fi ceea ce spera bătrânul împărat. La 20 de ani, Roman o întâlneşte pe Theofana, de care se îndrăgosteşte nebuneşte. Bazileul Constantin consimte căsătoria celor doi, grăbită de zvăpăiatul său fiu. Theofana a fost una dintre cele mai mari frumuseţi şi poate cea mai vicioasă din câte basilisse au urcat pe tronul Bizanţului. Era după spusa unui cronicar „de o frumuseţe incomparabilă, o adevărată minune a naturii”, iar prin frumuseţea şi eleganţa sa, spunea unul dintre cei care au cunoscut-o, „le întrecea pe toate femeile din vremea aceea”. Theofana nu provenea dintr-o familie ilustră, aşa cum vor susţine cronicarii Curţii.
13
Linguşitorii au voit să-i fie scrisă o biografie pe măsura demnităţii la care a fost ridicată. Tatăl ei nu era decât un modest cârciumar dintr-o mahala a Constantinopolului. Până la primirea purpurei, tânăra a purtat numele de Anastaso. Abia după aceea şi-a luat numele de Theofana, ca să arate că a fost voia Domnului să îmbrace purpura. La scurt timp după căsătorie, i-a dăruit soţului un fiu, pe viitorul împărat Vasile al II-lea.
Când Constantin al VII-lea Porfirogenetul murea, în octombrie 959, Roman al II-lea avea doar 21 de ani, iar preafrumoasa Theofana 18 ani. Odată cu schimbarea domniei, au loc schimbări la Curtea bizantină. Cu marea influenţă pe care o avea asupra soţului ei, Theofana le-a îndepărtat din Palat pe cele cinci cumnate împreună cu mama lor, basilissa Elena Lekapena. Cele cinci surori ale lui Roman au primit o educaţie deosebită de la tatăl lor. Le pregătea pentru guvernare. Mai ales cea mare, Agata, avea o înclinaţie deosebită spre politică, fiind secretara particulară a tatălui ei. Theofana vedea în ele o ameninţare. Le-a silit pe cumnatele sale să intre în mănăstire, în pofida protestelor lor. Doar basilissa Elena, mama lui Roman, a fost autorizată să rămână în Palat, unde a şi murit de supărare şi de singurătate câteva luni mai târziu. îşi ameninţase fiul cu blestemele de mamă dacă va fi trimisă din palat.
Steaua Theofanei începea să urce încet pe cerul Bizanţului. Timp de şase ani cât a împărţit puterea cu Roman, i-a dăruit patru copii: doi băieţi şi două fete. După şase ani, timp în care cei doi
14
soţi s-au înţeles admirabil, Roman părăsea brusc această lume. Atunci, Theofana a fost acuzată că şi-ar fi otrăvit soţul. Să fi fost adevărat? Să-şi fi otrăvit soţul, când doar cu trei zile înainte de moartea lui i-a dăruit al patrulea copil, pe prinţesa Ana? A fost în stare să-şi otrăvească soţul când ştia că rămâne cu patru copii minori, când risca să-şi piardă puterea şi să se trezească într-o mănăstire? Theofana era prea inteligentă să facă o asemenea greşeală. Poate Roman a sfârşit slăbit de plăcerile în care şi-a cheltuit tinereţea. Nu şi-a schimbat felul de viaţă nici după ce a urcat pe tron. Cronicarii timpului spun că ar fi murit pentru că a vânat căprioare în timpul Postului Mare sau că a fost otrăvit cu cucută. Aceiaşi cronicari spun că Theofana nu era străină de otrăvirea lui Ştefan, fiul lui Roman Lekapenul, frate cu Elena Lekapena împărăteasa-mamă. Ştefan a fost încoronat şi asociat la tron de tatăl său, şi se afla în exil, în Lesbos. A murit pe neaşteptate în Duminica Paştelui. Să fi văzut Theofana în el o posibilă ameninţare la tronul fiilor ei după sfârşitul lui Roman al II-lea?
Când bazileul Roman părăsea această lume, la 15 martie 963, Theofana, la numai 22 de ani, se trezi văduvă cu patru copii. Fire ambiţioasă, a preluat regenţa şi a condus în numele fiilor ei timp de cinci ani. Era conştientă ca va menţine cu greu această regenţă. Mai greu era să organizeze succesiunea fiilor, atâta timp cât era singură. Pericolul venea din partea eunucului Iosif Bringas. Logothet al tronului, mare drongar, în cele din urmă parakimomen, eunucul
15
a condus, de fapt, destinele Imperiului sub Roman al II-lea. Ambiţios şi dornic de putere, ca toţi eunucii, dorea îndepărtarea Theofanei, spre a i se încredinţa lui puterea pe timpul minorităţii porfirogeneţilor. Simţind pericolul, Theofana se puse sub protecţia celui mai vestit general al timpului, gloriosul Nichifor Fokas, pe care-l făcu să se îndrăgostească nebuneşte de ea. Fugind din Constantinopol, unde îşi simţea viaţa ameninţată de atotputernicul eunuc, la Cezareea Capadociei, Nichifor Fokas a fost proclamat împărat de către soldaţii care-l adorau. Cu sprijinul lor şi al fostului parakimomen Vasile, favoritul bazileului Constantin al VII-lea, intră în capitală, îl alungă pe Iosif Bringas, fiind încoronat împărat la „Sfânta Sofia”. O lună mai târziu, se căsătorea cu Theofana.
La numai cinci luni de la moartea soţului ei, Theofana consimţi la această căsătorie, văzându-şi salvată puterea. De bună seamă că Theofana nu l-a iubit pe acest general care împlinise tocmai 51 de ani şi era şi destul de urât pe deasupra. Dar asigura succesiunea porfirogeneţilor Vasile şi Constantin. Căsătoria lor nu a fost una dintre cele mai fericite. Timp de şapte ani cât au împărţit puterea, Nichifor a fost mereu pus în umbră de frumuseţea şi inteligenţa Theofanei. Cu un astfel de soţ mereu ursuz, mereu bănuitor, tânăra basilissă a început să se plictisească. Tinereţea şi frumuseţea ei reclamau alte drepturi pe care vârstnicul soţ nu i le putea oferi.
Ioan Tzimiskes (cel mic) a fost amantul de care avea nevoie această femeie deosebit de frumoasă. Apariţia lui Tzimiskes a trezit-o din lâncezeala în
16
care trăia alături de bătrânul ei soţ. Tzimiskes era. de fapt, nepotul împăratului şi provenea, asemenea unchiului său, din cele mai ilustre familii ale aristocraţiei bizantine capadociene. Când Tzimiskes a trezit interesul Theofanei, avea în jur de 45 de ani. Frumuseţea şi eleganţa sa îl arătau mult mai tânăr. Ochi albaştri, senini, umbriţi de părul blond, barba uşor roşcată, tenul alb, Tzimiskes trecea drept un mare seducător. La începutul iubirii lor, el căzuse în dizgraţia împăratului din cauza unui nefericit accident de război de care nu se considera vinovat. Trimis la proprietăţile sale, a fost rechemat şi repus, la insistenţele Theofanei, în funcţia de şef al gărzilor imperiale.
Cei doi amanţi se întâlneau acum chiar în Palat, sub nasul lui Nichifor, fără ca acesta să bănuiască nimic. Tzimiskes era un mare ambiţios, dar se pare că Theofana îl iubea sincer. Nichifor le stătea în cale. Numai un asasinat l-ar fi putut înlătura pe împărat, Ioan ar fi urcat pe tron alături de preafrumoasa Theofana. Dragostea i-a împins la crimă. Nu ştim cât de sincer o iubea Tzimiskes, dar Theofana a făcut din dragostea ei o pasiune. După asasinarea lui Nichifor, patriarhul Polyeuct i-a interzis lui Tzimiskes să intre în „Sfânta Sofia”, să se încoroneze şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine atâta vreme cât asasinii nu erau pedepsiţi. Theofana, orbită de dragoste, nu a luat în calcul opoziţia patriarhului şi ambiţiile amantului. Tzimiskes avea de ales între tron şi preafrumoasa Theofana. Nu a ezitat să aleagă tronul, trimiţându-şi iubita în exil, în insulele Prinţilor.
17
Theofana avea 29 de ani. îl iubea cu adevărat pe Ioan Tzimiskes, iubea strălucirea curţii şi a vieţii Palatului, tot ceea ce-i oferea puterea. Nu s-a putut împăca cu gândul că a fost alungată tocmai de cel pe care-l iubea cu pasiune. După câteva luni de exil, fugea din mănăstirea în care a fost închisă. La catedrala „Sfânta Sofia”, se agăţă cu mâinile de catapeteasmă, cerând drept de azil. Spera ca Tzimiskes să se întoarcă la dragostea ei. în zadar ochii negri atât de frumoşi au plâns. în zadar privirea de îndrăgostită se ridica rugătoare. Parakimomenul Vasile, eunucul atotputernic acum, avea să-i hotărască destinul. Smulsă cu forţa din azilul unde crezuse că va găsi salvare, a avut totuşi mângâierea de a-şi vedea pentru ultima oară iubitul pentru care consimţise la crimă. La ultima întrevedere a celor doi amanţi, a fost de faţă şi eunucul. Theofana s-a dezlănţuit ca o leoaică aruncând cuvinte grele fostului amant. A mers până acolo încât s-a aruncat cu pumnii asupra eunucului. Gărzile au scos-o pe sus din sala de audienţe şi au trimis-o, de data aceasta, în exil, într-o mănăstire din îndepărtata Armenie. Theofana a sfârşit prin a fi învinsă de dragostea în care crezuse şi pentru care a mers până la uciderea soţului ei. După şase ani de exil, când murea Tzimiskes şi fiii ei urcau pe tronul Bizanţului, a fost chemată la Constantinopol. Va trăi mulţi ani retrasă într-o aripă a Palatului Sacru cu cele două fiice şi câţiva apropiaţi, vizitată mai ales de Vasile, fiul cel mare care preluase de fapt puterea. Aceasta a fost viaţa Theofanei în momentul în care fiii ei urcau pe tronul pentru care luptase atât.
18
în timpul exilului, parakimomenul Vasile, fratele vitreg al Elenei Lekapena, împărăteasa-mamă, şi mare prieten al bazileului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, deveni tutorele fiilor ei. Vestit atât prin inteligenţă, cât şi prin statura trupului, eunucul s-a ocupat îndeaproape de educaţia pupilelor sale, după cum va spune Psellos, pregătindu-se de fapt pentru tainicele sale planuri. Prin urcarea pe tron a lui Vasile, eunucul împlini o parte dintre visele sale de mărire. Mai rămânea ca tânărul bazileu să devină o păpuşă în mâinile lui, ca să guverneze destinele Imperiului din spatele tronului. Dar istoria îşi are legile ei şi tocmai această nemăsurată ambiţie îi va aduce dizgraţia. Cei doi fraţi au crescut sub ochii eunucului. Surorile au fost date în grija unei mănăstiri de maici din Constantinopol. Eunucul voia să facă din cei doi fraţi instrumente docile ale planurilor sale. Vasile avea 12 ani când mama a fost trimisă în exil. Era destul de mare ca să-şi dea seama ce însemna pentru mama lui exilul. Mai târziu, va afla că tutorele său a contribuit din plin la îndepărtarea Theofanei din viaţa Palatului Sacru, în sufletul tânărului Vasile se va naşte o ură împotriva eunucului care voia să-i ţină loc şi de mamă şi de tată. Totuşi, când urcă pe tron, cu toată ura accentuată peste ani, s-a văzut nevoit să-l menţină în funcţia de prim-ministru. Era mai importantă o bună guvernare decât o înlăturare bruscă.
19
Când ultimul cântec funebru se sfârşi într-un prelung „Amin” şi trupul fără viaţă acoperit de flori şi purpură coborî în gropniţa imperială de la biserica „Sfinţii Apostoli”, bazileul Ioan Tzimiskes trecu din viaţă în istorie.
Tânărul Vasile rămânea bazileul unui Imperiu peste care stăpânise tatăl, bunicul şi străbunicul al cărui nume îl purta, întemeietorul dinastiei macedonene. Nu luase parte la slujba înmormântării. Aceasta era treaba patriarhului Polyeuct, protejatul eunucului. Venise doar odată la căpătâiul fostului bazileu înainte să plece spre locul de veci.
Patriarhul înconjurat de soborul episcopilor şi preoţilor săvârşea lin slujba înmormântării. Tzimiskes, întins în racla lui de argint şi înconjurat de rudenii şi de generali, aştepta să fie ridicat pe umerii soldaţilor îmbrăcaţi în uniformă de paradă. Când intră în Tricliniumul celor Nouăsprezece Paturi însoţit de tutorele său, un murmur trecu printre generalii lui Tzimiskes. înţelesese că eunucul nu
20
avea ce căuta la înmormântarea lui Tzimiskes. Auzise şi el zvonurile ce umblau pe seama lui. Vasile păşi cu îndrăzneala suveranului tânăr printre generali şi strategi spre sicriu. Bazileul Tzimiskes zăcea sub purpura brodată cu fire aurii şi perle. Doar faţa îi era descoperită. Mistuit de boala sa misterioasă, mai păstra ceva din frumuseţea bărbatului de odinioară. Tenul alb al feţei i se schimbase într-o paloare accentuată, nasul i se ascuţise. Numai barba roşcată şi părul blond pe care l-a mângâiat de atâtea ori Theofana mai erau ca odinioară. Privindu-l, îşi aminti fragmente din copilărie. Era pe undeva prin imensul parc al Palatului. îi plăcea să fugă pe aleile parcului, să se ascundă prin boscheţi, să fie strigat şi căutat de doicile care-l aveau în grijă. într-o seară se ascunse printre leandrii. îşi zări mama pe o bancă cu un bărbat. Nu era împăratul, despre care ştia că nu e tatăl său. Era altul. Nu îl mai văzuse până atunci. Acesta era frumos şi vorbeau şoptit, destul de apropiaţi. Nu îşi mai văzuse mama stând atât de apropiată de un bărbat. Şi-a părăsit ascunzătoarea şi a venit spre ei. Mama l-a privit surprinsă, dar nu mânioasă. Tzimiskes l-a mângâiat pe cap şi i-a îngăduit să se joace cu sabia sa. îşi aminti şi de ziua când mama lor a fugit din exilul din insulele Prinţilor, căutând azil la „Sfânta Sofia”. întregul oraş se tulburase atunci, dar lor nu li s-a dat voie să-şi vadă mama. Au fost închişi în palatul tutorelui. Când eunucul s-a întors, le-a spus că într-adevăr mama lor a fost la Constantinopol, dar a trebuit să plece în grabă, departe, tocmai în Armenia. A privit
21
zile întregi harta Imperiului, închipuindu-şi mama călătorind spre îndepărtata Armenie.
Zâmbi amintirilor plin de amărăciune. Privi în jur. Generalii şi strategii străjuiau sicriul împăratului lor. Dar acum el era împăratul! Va putea avea încredere în ei? Erau în vârstă, cu experienţa războaielor şi intrigilor Curţii. Vor susţine un tânăr de numai 19 ani care moştenise un Imperiu atât de întins şi de strălucitor? Gândurile îi fugeau mereu la anii copilăriei. O copilărie trăită fără ocrotirea părinţilor. De tatăl său, bazileul Roman, abia îşi amintea. Avea mai puţin de cinci ani când a fost dus la patul de suferinţă al tatălui. I se păru atunci că nu e tatăl său şi ani la rând a trăit cu ideea că omul măcinat de boală nu e tatăl său. îşi amintea ca prin vis de un bărbat înalt, puternic, frumos, frumuseţe pe care a moştenit-o. îşi mai amintea şi de o călduroasă zi de vară, când s-au plimbat cu galera imperială pe apele Cornului de Aur. Tatăl său îi arăta zidurile Constantinopolului. îi mai sunau şi acum în urechi mişcarea ritmică a vâslelor şi râsul puternic al tatălui. Crescut printre străini, devenise un singuratic şi ursuz. Se mânia uşor şi îşi schimba cu greu hotărârea când avea de înfăptuit ceva. în primii ani ai adolescenţei, se aruncase în toate plăcerile pe care i le oferea vârsta şi poziţia sa de moştenitor al tronului.
Privindu-l pe Tzimiskes zăcând fără de viaţă, i se păru că ceva s-a schimbat în el. Că nu mai e adolescentul care a gustat din plăcerile trecătoare ale lumii, că cel dinainte a rămas undeva departe.
22
Simţea că moştenirea unui Imperiu era prea grea pentru umerii săi tineri şi prea mare pentru tinereţea sa. „Grea moştenire mi-aţi lăsat. Dar mă voi strădui să o păstrez pentru cei care vor veni după mine, aşa cum şi voi v-aţi străduit pentru mine”, îşi spuse tânărul bazileu privindu-l pentru ultima oară pe Tzimiskes.
e timpul, auzi şoapta parakimomenului în spatele său.
Se întoarse. Fără să răspundă, părăsi Tricliniumul. Slujba era pe sfârşite. Generalii lui Tzimiskes îl urmăriră din priviri.
se pare că tânărul bazileu e sub influenţa eunucului, generale Skleros.
aşa se pare, răspunse generalul prinzând şoapta.
dacă eunucul câştigă încrederea bazileului, tânărul o pierde pe a noastră, continuă şeful scholelor orientale.
niciodată nu mi-a plăcut eunucul. S-ar putea ca bazileul să-l menţină sau să-l îndepărteze. Mie mi se pare că tânărul nostru bazileu vrea să conducă singur destinele Imperiului, deşi la drept vorbind, nu e pregătit pentru aşa ceva. Are nevoie de experienţă, de înţelepciune, de arta diplomaţiei, de viclenie. Are nevoie de cineva care să-l îndrume.
şi acel cineva nu e decât eunucul nostru, şopti vesel şeful scholelor.
doar e tutorele său. L-a crescut după mâna sa.
uneori câinele muşcă mâna stăpânului care stăruie prea mult asupra sa.
23
vom trăi şi vom vedea. Până atunci cel mai important lucru e ca tânărul bazileu să nu cadă cu totul sub influenţa eunucului. Cei care l-au slujit cu devotament pe Tzimiskes se vor număra printre primii dizgraţiaţi.
Parakimomenul îşi însoţi bazileul spre apartamentele imperiale. Mergea tăcut, urmat de eunucii din serviciul Palatului. Zi friguroasă de iarnă, cu soare strălucind rece pe cerul albastru. Păşind pe aleile ce urcau spre apartamentele rezervate bazileului, parakimomenului îi mai trecu teama care-l cuprinse în prezenţa generalilor lui Tzimiskes. Zvonurile umblau repede. Ura din privirile lor îi spuse că trebuie să rămână ferm pe poziţie lângă bazileu, altfel era pierdut. Dar mai mult decât frigul iernii îl pătrunse răceala tânărului bazileu. Se chinuia căutând să-i ghicească gândurile. Simţea că îi scapă ceva şi era destul de periculos pentru el. Deşi l-a crescut după voinţa sa, îl simţea acum că e pe cale să se răzvrătească.
Bazileul călca sprinten pe spuza de zăpadă căzută în dimineaţa acelei zile. La capătul galeriei acoperite, unde se sfârşea aleea placată cu marmura albă ca zăpada ce o acoperea, îl aşteptau tinerii săi prieteni. Bănuind că în restul zilei nu va mai avea posibilitatea să-i vorbească, parakimomenul îl provocă mai mult dorind să-i descopere gândurile.
dacă mai aveţi nevoie de serviciile mele voi rămâne la Palat în tot cursul zilei.
n-am nevoie de serviciile nimănui, cu atât mai puţin de ale tale, spuse tânărul bazileu continuând
24
să meargă la fel de repede precum vorbise. Poţi să pleci!
Parakimomenul rămase în mijlocul aleii. Ceilalţi trecură pe lângă el ca pe lângă un străin. Săvârşise oare o greşeală întrebându-l? Bazileul intră în galeria acoperită, înconjurat de tinerii săi prieteni. Pentru a treia oară în viaţă, parakimomenul se simţi străin şi fără rost. Odată, cu mulţi ani în urmă, când l-au scopit, a doua oară, când a căzut în dizgraţia lui Nichifor Fokas, şi acum, acest tinerel care-l îndepărta pe faţă. Tânărul lup crescut de mâna lui îşi arăta colţii. Rămase singur pe alee simţind cum îl pătrunde frigul iernii. Totul era rece în jurul său. Până şi sufletul îl simţea rece şi trist. Ochii săi verzui clipiră des, bărbia îi tremură, dar nu se îndură să plece. Un sunet de clopot îl trezi din amorţeală. în curând, întreg Constantinopolul fu cuprins de vuietul clopotelor. îl plângeau pe bazileul Tzimiskes. Se întoarse spre capela Tricliniumului celor Nouăsprezece Paturi. Printre copacii dezfrunziţi, zări cortegiul funebru. Praporii, flamurile cu vulturii aurii cu benzi negre îl conduceau pe bazileul Tzimiskes spre locul de veci. Flamurile negre i se părură eunucului de rău augur şi se hotărî să se întoarcă la Palatul său.
La etajul al doilea al Palatului Daphne, unde erau apartamentele imperiale, tânărul bazileu se întreţinea cu câţiva dintre prietenii săi: Nichifor Uranos, Damianos Dalassenos, Vasile Arghiros, Vasile Boianos, viitori generali de mare valoare ai Imperiului şi prieteni apropiaţi. Contrar etichetei,
25
bazileul îi primise în intimitatea apartamentelor. Cam de aceeaşi vârstă sau mai mari, cum era Boianos, vlăstare ale înaltei aristocraţii bizantine, tinerii sporovăiau între ei, stând relaxaţi pe canapelele acoperite cu perne moi, colorate. Tânărul bazileu părea absent la discuţiile prietenilor săi. Pe faţă i se putea citi o undă de tristeţe. Cărbunii încinşi din vasele înalte de bronz răspândeau o căldură plăcută, moleşitoare. Printre gânduri, înţelese că vorbeau de parakimomen, de faptul că eunucul începea să coboare treptele dizgraţiei.
v-am spus de atâtea ori şi tot nu înţelegeţi! în afacerile publice eu sunt cel care va conduce. Nu accept pe nimeni în spatele meu să-mi arate ce trebuie să fac, unde trebuie să semnez, interveni dintr-o dată bazileul, parcă răspunzând frământărilor lui.
e un domeniu vast, greu de condus. Se cere multă experienţă şi pe tot atâta prudenţă.
Şi ţi-e teamă, Boianos, că nu le am? întrebă aproape mânios.
îi plăcea să i se vorbească deschis, fără înflorituri retorice. Omul trebuie să spună simplu ce gândeşte şi în cât mai puţine cuvinte, de aceea Boianos îi răspunse fără să se sinchisească de glasul uşor ridicat al bazileului.
despre prudenţă nu mă îndoiesc, dar experienţa vine odată cu vârsta, la care se adaugă domeniul în care se lucrează.
da! Aici ai dreptate. Şi te-ai gândit la cineva anume care să-mi pună hotărârile în cumpănă? Sau poate vrei să fii tu acela?
26
Râseră cu toţii ca de o glumă bună.
nu neapărat, spuse Boianos stăpânindu-şi râsul.
cred că se referă la parakimomen.
ce părere ai despre el, dacă tot veni vorba?
dacă tot veni vorba, se arătă surprins Damianos, pentru Imperiu e necesar. A slujit doar sub atâţia împăraţi, unde şi-a dovedit priceperea…
viclenia, îl întrerupse unul dintre apropiaţi.
cu toate că i se aruncă în spinare multe rele, continuă Damianos fără să fie deranjat de intervenţie.
pentru a doua oară trebuie să recunosc că aveţi dreptate, spuse gânditor tânărul bazileu. Parakimomenul, cu toate păcatele de care se face vinovat sau de care alţii încearcă să-l facă, rămâne un om de mare valoare. Mai mult, recunosc, mă simt dezarmat în faţa grelei moşteniri pe care am primit-o. Din partea fratelui meu, porfirogenetul Constantin, nu mă pot aştepta la nimic bun. Va trebui să-mi adun toate puterile să conduc singur. Da… vreau să conduc singur, să văd cu ochii mei, să simt cu mâna mea cum se conduce un Imperiu. Dacă pentru început voi fi slab şi nepregătit, parakimomenul se va întoarce în funcţia sa. Damianos are dreptate. Eunucul e un om de valoare şi o mare personalitate a zilelor noastre, aş adăuga eu.
răutăcios, răzbunător şi un mare ambiţios, comentă Nichifor Uranos. Va încerca să conducă singur, amestecându-se în toate, aşa cum a făcut şi sub Nichifor Fokas.
nu voi îngădui!
se simte fiul unui împărat.
27
un bastard!
al cărui tată a condus destinele unui Imperiu.
în numele bunicului meu.
acelaşi lucru va încerca să facă acum fiul cu nepotul…
nu voi îngădui, Uranos! Eu sunt singurul stăpân de drept al acestui tron. Cine va încerca să-mi ia locul va plăti scump.
Sunetul clopotelor din întregul Constantinopol acoperi cuvintele tânărului bazileu. Se apropiară de ferestre. De sus se vedea foarte bine convoiul mortuar, purtându-l pe Tzimiskes pe ultimul drum, la Myriadrion, cimitirul împăraţilor. în cortegiu se distingea un bărbat mai înalt cu un cap decât ceilalţi. Ieşea în evidenţă barba mare, neagră, purtată cu mare demnitate, ca întreaga lui fiinţă de altfel.
bardas Skleros! exclamă bazileul.
cel mai vestit şi mai popular general al Imperiului. încă n-am mai văzut un comandant la care să ţină atât de mult soldaţii. Dacă ar voi… Vasile Arghiros îşi înghiţi repede cuvintele. în admiraţia pentru Skleros uitase de prezenţa bazileului. Dar acesta păru că nu înţelesese sau nu auzise izbucnirea lui Arghiros şi spuse aproape în acelaşi timp:
parakimomenul e încă jos! încă nu a plecat! şi cu un semn al capului arătă spre ministrul rămas la capătul aleii în aşteptarea trecerii convoiului mortuar.
eunucul şi generalul! Doi oameni de mare valoare ai Imperiului. Două firi diferite. Doi rivali neîmpăcaţi! afirmă Uranos. Primii oameni ai Imperiului. Unul şi-a câştigat locul prin puterea braţului
28
şi armatelor, celălalt prin puterea minţii şi a inteligenţei.
iar eu mă aflu între ei ca între ciocan şi nicovală. Fiecare va căuta să-şi menţină poziţia. De favorizez pe unul, celălalt va cădea. Hm! Delicată situaţie… De aceea am hotărât să conduc singur, reflectă tânărul bazileu întorcându-se la jilţul pe care abia îl părăsise. Se adânci între perne şi în gânduri în timp ce prietenii continuau discuţia despre rivalitatea celor doi puternici ai zilei.
în acea zi friguroasă de ianuarie, numai calicii şi sărăcimea Constantinopolului au binecuvântat moartea bazileului din a cărui pomană şi-au săturat burţile flămânde încă o dată.
Parakimomenul se lăsă purtat în lectică de sclavii nubieni. Dorea să ajungă cât mai repede la Palatul său, să scape de înghesuiala străzilor. Trase de câteva ori nerăbdător perdelele, poruncind să se grăbească. Purtătorii lecticii au fost nevoiţi să treacă printre cei care însoţeau cortegiul mortuar, în privirile lor citise ură şi renunţă să-şi mai arate chipul. învelindu-se în blănuri, se încredinţă în iuţeala picioarelor nubienilor. Simţea că începuse să alunece pe treptele dizgraţiei. Se temea pentru viaţa lui. Oriunde, putea fi atacat şi ucis. Cine ar fi plâns moartea unui eunuc? Ar putea fi acum când se afla în mijlocul mulţimii care îl acuza de moartea lui Tzimiskes? „De unde să fi aflat oare”?, se întrebă în gând. „Să fi vorbit Mutul? Dar Mutul e mut”. Excluse această posibilitate. îl slujea de atâţia ani
29
şi i-a rămas credincios în cele mai negre zile ale vieţii. Alungă gândul. Agitaţia se înteţi în jurul său. Nimerise într-o mulţime de calici, însoţitori ai tuturor cortegiilor mortuare. îi recunoscu după felul de a vorbi. Se auzi tropot de copite, clinchet de arme. „Soldaţii”, îşi spuse temător. Gândul că putea fi oprit, tras din lectică şi ucis îi dădu fiori de groază. Se mângâie la gândul că încă nimeni nu ştia de apropiata lui dizgraţie, iar lectica purtând însemnele celui mai înalt funcţionar al statului impunea respect. Era ciudat că nu îl mai însoţea ca de obicei garda Palatului Sacru. Se făcu linişte. Lectica se opri. De undeva din apropiere se auzi corul eunucilor intonând imnurile funebre. încercă să recunoască locul unde se afla, dar renunţă. Nu dorea să mai vadă ochi plini de ură. După o scurtă aşteptare, convoiul plecă. Prinsă în mijlocul mulţimii, lectica se legăna ca o corabie. Glasuri furioase, asemenea valurilor mării, se ridicau în jur. Fără să vrea, asista neputincios la strigătele care-l înconjurau ca marea în furtună.
ahuite-i lectica! se auzi un glas.
întreg oraşul vorbeşte numai de el, răspunse altul.
e adevărat ce se spune, că tânărul bazileu l-ar fi îndepărtat din funcţie?
— Te cred şi eu! Cine să-şi lase casa pe mâna unuia ce pune pe masă otravă în loc de pâine.
Cuvântul „otravă pătrunse ca un pumnal în inima eunucului.
să fie oare adevărat că Tzimiskes…
30
de unde vrei să ştiu? Dracu să-l ia de spân, se auzi mânios primul glas. Scopiţii ăştia au ajuns să ne conducă pe toţi. Vedea-l-aş cu ochii arşi, cerşind sub porticele mănăstirilor.
vine vremea, spuse profetic un alt glas.
oricum e altul mai bun decât el.
dacă vorbeşti de generalul Skleros, ai dreptate, prietene, dacă nu, te înşeli amarnic.
dar cine altul?
mai e un bun strateg cum nu e altul în tot Imperiul, se interveni în discuţia lor.
şi cine ar putea fi?
bardas Fokas!
din partea lui, nicio teamă. Mănăstirea l-a închis pe vecie.
da… aşa se pare, recunoscu cel ce aminti de numele răzvrătitului. Se pare că nu era uitat cu totul.
Lectica se îndepărtă legănată uşor în ritmul paşilor. Vuietul convoiului se pierdu în ziua rece de iarnă. Parakimomenul dorea să ajungă cât mai repede acasă, în Palatul său ferecat cu porţi groase şi ziduri puternice. Numai acolo se simţea în deplină siguranţă. Străzile erau acum aproape pustii, îndrăzni chiar să scoată capul. Va
31
ajunge în curând. Soarele iernii strălucea rece pe bolta albastră. îşi strânse blănurile în jurul trupului. Pe faţa spână lipsită de podoaba bărbii se aşternu o undă de tristeţe. Gânduri şi presimţiri negre îl cuprinseră, încât nici nu observă când lectica se opri în faţa Palatului. Unul din sclavi coborî scăriţa.
am ajuns, stăpâne! îndrăzni văzându-l nemişcat. -A! Da!
Trecu nepăsător pe lângă sclavul-portar plecat până la pământ. Urcă greoi scara de marmură ce
32
ducea spre apartamentele sale. Era foarte obosit. Căuta sprijin în balustrada rece. Sus, în capul scărilor, aştepta Mutu, slujitorul său credincios. Privirea stăpânului, tristeţea feţei, îi spunea că ceva s-a întâmplat la Palatul Sacru. îşi cunoştea stăpânul, aşa că se grăbi să-i deschidă uşa, să-l uşureze de blănuri, să-l aşeze în jilţul moale acoperit cu ţesături fine. Vasul cu jăratec pregătit din vreme încălzi picioarele stăpânului. Se lăsă în mâinile credinciosului său slujitor, aşa cum copilul găseşte ocrotire în braţele maicii sale.
Vinul fierbinte aburi paharul argintat. Slujitorul acesta credincios cu numele de Mutu era un om ciudat. Atunci când erau singuri, dar numai atunci, avea dezlegare să vorbească. Pentru toţi ceilalţi din Palat şi din afară era mut. Pentru eunuc era omul de încredere, viclean, fără scrupule, inteligent, în stare să descurce orice situaţie oricât de complicată ar fi fost. Nu de puţine ori şi-a dovedit priceperea scoţându-l din diferite situaţii în complicata sa existenţă. Niciodată nu a regretat că l-a salvat din mâinile judecătorilor care l-au condamnat la arderea ochilor şi tăierea limbii. Ce-i drept, l-a costat mult aur, dar niciodată nu i-a părut rău. îl găsise în ziua pedepsei sale într-un oraş asiatic. îndeplinea funcţia de strângător de impozite. Banul, ochiul dracului, iar omul lacom se vârâse în ei până-n gât. Eunucul a fost impresionat de felul în care falsificase actele strângătorilor de impozite. O greşeală neînsemnată în aparenţă l-a dus în faţa judecătorilor. Eunucul îşi spuse atunci că un asemenea cap plin de şiretenie
33
ar fi păcat să zacă în întuneric toată viaţa şi l-a luat sub protecţia sa. O să-i fie de folos vreodată, ceea ce s-a şi dovedit. Noul stăpân l-a numit „Mutu” şi a devenit gândul şi mâna care-i împlinea cele mai tainice dorinţe. Când eunucul îl luase sub protecţia sa, îi spuse: „Voi rămâne mut toată viaţa, doar când îmi porunceşti tu, stăpâne, îmi vei auzi glasul”. Fostul strângător de impozite se ţinu de cuvânt. îşi slujea orbeşte stăpânul. Nu vorbea decât atunci când erau împreună şi sigur că nu ascultă nimeni pe la uşi. Şi numai dacă i se poruncea.
Acum, Mutu aştepta umil în faţa stăpânului. După cum îl cunoştea, ştia că îi va îngădui să vorbească. Dar stăpânul continua să stea nemişcat în jilţ, privind în gol, pradă unei mari nelinişti. Din vreme în vreme, ca şi când şi-ar fi adus aminte că există, sorbea din vinul fierbinte dres cu mirodenii.
puiul de vultur crede că poate zbura singur, spuse într-un târziu ţinând ochii pe jumătate deschişi. E încă prea tânăr să se înalţe fără ajutor. Nimeni nu cunoaşte tainele administraţiei mai bine ca mine. Doar Skleros… dar el, e un soldat. Bun strateg, ce-i drept, şi destul de periculos. Ar trebui să stea cât mai departe de Palat! Aşa e, Mutule?
stăpâne! Dacă îngădui să vorbesc, vorbesc. Aşa începea întotdeauna. Stăpâne! Tristeţea feţei şi cuvintele tale îmi spun că ceva se schimbă la Palat. Nu lua în seamă vorbele oamenilor. Sunt proşti şi nu ştiu multe. Tzimiskes a murit. Cine te poate acuza de sfârşitul lui? Cei care te urăsc? Te acuză fără nicio probă!
34
crezi tu asta?
cred, stăpâne! Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Tzimiskes. A murit de o boală misterioasă şi odată cu el s-au îngropat toate. Otrava a lucrat încet, dar sigur. A fost de ajuns doar câteva doze puse în mâncarea lui preferată… friptura de pui… şi numai noi ştim. Un zâmbet de satisfacţie se lăţi pe chipul Mutului. Chip brăzdat de riduri adânci pline de răutăţile vieţii.
ce uşor vorbeşti! Ştim numai noi!
e adevărul, stăpâne! Adevărul uneori e uşor, alteori e greu, încât te poate strivi sub povara lui.
hm! făcu eunucul, întinzându-i cupa goală. Atunci de unde bănuiala că eu…
adevărul e în gura stăpânului. E numai bănuială.
să ne ţinem tari! Să trecem şi peste asta! Am trecut prin multe şi le-am biruit. Numai că puiul de vultur îmi dă de gândit. I-am arătat o mare afecţiune, încă de când era de-o şchioapă. Multe nădejdi mi-am pus în el. Speram ca prin el să pot stăpâni ca părintele meu, cu bunicul său. Dar mânzul zvârle din copite şi nu primeşte frâul. Sau mâna mea a obosit şi nu mai poate ţine frâul.
nu, stăpâne, nu a obosit.
astăzi m-a rănit adânc. Nu are nevoie de mine. Mi-a întors spatele şi a plecat. Am rămas prostit în mijlocul drumului, umilit în faţa prietenilor săi înfumuraţi. Vrea să conducă singur! Foarte bine! Să o facă! N-am cum să-l împiedic. O să las să întindă frâul cât vrea el. într-o zi o să şi-l pună
35
singur în cap. Atunci o să-l strâng şi va merge unde voi vrea eu.
va merge, stăpâne! Va merge!
vrea să conducă singur un Imperiu! continuă fără să ia în seamă cuvintele credinciosului său servitor. Ştie el ce înseamnă să conduci un Imperiu? Glasul i se ridică mânios. Ce a fost el până acum ca să vrea să conducă un Imperiu? A stat sub ocrotirea mea şi împreună cu fratele său au strâns în braţe toate târfele Constantinopolului. Niciodată nu m-am opus petrecerilor lor. Sunt tineri, mi-am zis, iar tinereţea şi puterea le oferă multe privilegii. Dar ştie el ce înseamnă să conduci un Imperiu? Să ai mii de supuşi, mii de soldaţi care trebuie hrăniţi, înarmaţi, echipaţi. Ştie el cum se apără un Imperiu pe calea armelor sau a diplomaţiei? Cum se pot evita nemulţumirile şi răzvrătirile? Ştie el ce sunt finanţele statului? Ce sunt tratatele, privilegiile comerciale, când trebuie să pedepseşti şi când trebuie să ierţi? Ştie el toate astea şi încă zeci pe lângă astea? Ştie el care vrea să conducă singur, fără ajutor?
linişteşte-te, stăpâne! Linişteşte-te! Mânzul îşi va pleca singur capul şi atunci îi vei pune frâul. Linişteşte-te! îi mai spuse, întinzându-i cupa plină. Bea, se răceşte şi aromatele nu-şi mai dau puterea.
sluga mea bună şi credincioasă! Tu întotdeauna m-ai încurajat şi ai ştiut să-mi alungi tristeţea în cele mai grele clipe ale vieţii. Să lăsăm deci mânzul să zburde-n voie! Nu avem altceva de făcut. Timpul va lucra pentru noi. Până atunci…
36
până atunci, stăpâne, zise vesel Mutu, vreau să-ţi alung tristeţea.
eşti singurul care-mi ghiceşti gândurile.
-Dansatoarea… să o pregătesc?
bine… spuse după o uşoară ezitare, golind cupa.
Rămas singur, părăsi jilţul. îşi simţea picioarele amorţite. Se plimbă de-a lungul odăii cu mâinile la spate, cu paşi mărunţi. în cele din urmă, se opri în faţa ferestrei înalte. Se însera. Lumina zilei scădea repede, făcând loc nopţii ce cuprindea încet marele oraş umbrit de tristeţea iernii şi morţii bazileului. Privind înserarea, fără să vrea, îşi aminti fragmente din copilărie. O copilărie în care simţise din plin ura celor ce l-au crescut. Fiul bastard al lui Roman Lekapenul care a condus, o vreme, sub titlul de bazileopator, destinele Imperiului în numele minorului Constantin al VII-lea Porfirogenetul şi al unei frumoase aristocrate, avea să fie părăsit la numai câţiva ani de mama sa, obligată să intre în mănăstire în urma scandalului. Lăsat în grija unor rudenii din partea mamei, a fost privit ca un copil nedorit care încurcă planurile celor mari. îndepărtat, umilit, înjosit, lovit în sufletul lui de copil, a strâns numai ură. Abia mai târziu a înţeles de ce era privit cu atâta ură. Tatăl său l-a vizitat de câteva ori la Tesalonic, unde trăiau rudeniile mamei sale. Fără să ştie cine e, copilul s-a ataşat de omul care-i vorbea frumos pentru prima oară în casa aceea. Şi tot pentru prima oară nu mai simţi teama de a fi lovit. După ce Roman Lekapenul a fost proclamat împărat, şi-a
37
luat bastardul lângă el. Nimeni nu a privit cu ochi buni gestul împăratului de a aduce un bastard lângă cei cinci copii legitimi. Poate că Lekapenul vedea în el un posibil moştenitor. Dintre toţi copiii se arătă a fi cel mai dotat. Inteligent, cu o gândire pătrunzătoare, pasionat de cultură, citea cu deosebită plăcere operele clasicilor. Aceste calităţi au făcut din el prietenul de lectură al Porfirogenetului. Atunci când acesta va ajunge să guverneze singur, îl va numi în cele mai înalte funcţii, acordându-i întreaga sa încredere.
Soţia lui Roman Lekapenul vedea în el o ameninţare la succesiunea fiilor ei Cristofor, Ştefan şi Constantin. La insistenţele ei, Lekapenul a îngăduit ca tânărul Vasile să fie scopit. A fost o lovitură grea atât pentru el, cât şi pentru tatăl său, care-i arăta o mare afecţiune. Anii au trecut. Lekapenul a continuat să-l pregătească pentru funcţiile înalte din stat, iniţiindu-l în tainele diplomaţiei, mai ales atunci când a inaugurat politica agrară de apărare a micii proprietăţi. Ministru mai târziu, Vasile o va respecta ca pe o moştenire a părintelui său, dar care îl va duce în cele din urmă la dizgraţie.
Când, peste ani, Roman Lekapenul a fost detronat de proprii săi fii şi trimis în exil în insula Proti, eunucul a socotit că trebuie să fie lângă el şi şi-a însoţit tatăl, pe care-l adora de altfel. A moştenit de la el nu numai mărimea trupului, ci şi limpezimea gândirii şi iscusinţa în diplomaţie. Timp de un an au împărţit exilul. Când fiii Lekapenului au fost înlăturaţi de o răscoală populară şi Constantin
38
Porfirogenetul începu să domnească singur, a fost chemat la Constantinopol şi numit parakimomen. înalta funcţie de veghetor al somnului împăratului îl înălţă printre favoriţi, câştigând o mare influenţă asupra împăratului. Roman Lekapenul va muri în mănăstire patru ani mai târziu, dar fiul său, timp de paisprezece ani cât va domni singur Constantin al VII-lea, va fi confidentul şi marele favorit al bazileului. Constantin al VII-lea era înainte de toate un om de mare cultură. Parakimomenul petrecea multe ore în preajma bazileului, care-i admira iscusinţa în diplomaţie. Ştia să se facă plăcut. în politică a mers pe linia părintelui său, reuşind să o impună şi împăratului.
în timpul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, începuse marea operă de recucerire bizantină în Orient, condusă de Bardas Fokas şi fiii săi Nichifor şi Leon, fiul şi nepoţii lui Leon Fokas, rivalul de odinioară al Lekapenului. O inevitabilă rivalitate s-a născut între urmaşii lui Leon Fokas şi parakimomen. Eunucul va avea de suferit atunci când cei din clanul Fokas vor pune mâna pe putere. Până atunci, eunucul s-a folosit de marea sa influenţă asupra împăratului, care nu a fost privită cu ochi buni de cei doi nepoţi ai lui Fokas. Au fost anii cei mai fericiţi din viaţa sa. Presimţind că va fi îndepărtat odată cu sfârşitul lui Constantin, a strâns o avere uriaşă care-i va folosi peste ani să revină în spatele tronului.
Presimţirile s-au împlinit la dispariţia protectorului şi prietenului său. Fiul lui Constantin, Roman
39
al II-lea, l-a îndepărtat în favoarea altui eunuc mai tânăr şi la fel de ambiţios: Iosif Bringas. în timpul lui Constantin, Iosif Bringas a îndeplinit funcţia de logothet al tezaurului, iar spre sfârşitul domniei sale, împăratul Constantin l-a numit mare drongar al flotei. Greşeala a fost că nimeni nu a sesizat prietenia care se legase între Iosif şi viitorul bazileu. Roman al II-lea a fost unul dintre cei mai frumoşi bazilei care au urcat pe tronul Bizanţului. Dacă n-ar fi fost sfătuit atât de rău de intimii săi care-i inoculau tot felul de nebunii, Roman ar fi devenit un împărat model, aşa cum va fi, peste ani, fiul său, Vasile al II-lea. îndepărtat din funcţie, Vasile Nothos va rămâne totuşi în administraţia Palatului. L-a durut căderea, dar rămânea în Palat şi asta însemna mult. După sfârşitul prematur al lui Roman al II-lea, ambiţiile de mărire ale parakimomenului Iosif Bringas s-au lovit de cele ale Theofanei. în lupta dintre regentă şi perfidul eunuc, fostul parakimomen a trecut de partea Theofanei întrezărind o posibilă revenire pentru el. „Ciudată femeie îşi spuse continuând să măsoare odaia cu paşi mărunţi frumoasă cum alta n-a fost, dar plină de ambiţii, de dorinţa de a stăpâni, de a nu se întoarce de unde venise. A făcut orice numai să-şi menţină puterea. Cuvântul răutate îi veni în minte fără să vrea şi zâmbi îngăduitor. Adică nu ştiu dacă era, continuă, avea o anumită răutate ca orice femeie, dar la ea pornea din dorinţa de a stăpâni, de a nu pierde puterea, de a nu se întoarce de unde venise”.
40
La începutul domniei de şapte ani a lui Nichifor Fokas, eunucul a fost repus în toate drepturile. Răscoala care l-a îndepărtat pe Bringas l-a avut drept cap pe fostul parakimomen alături de patriarhul Polyeuct. Theofana se înţelesese cu capii răscoalei, ea rămânând în liniştea Gineceului. Gândurile trecură peste anii când a fost din nou îndepărtat, de data aceasta de Nichifor Fokas. încercase să impună politica practicată sub Constantin al VII-lea Porfirorgenetul. Dar Fokas nu era omul căruia să i se impună cum să guverneze, şi rivalitatea dintre familiile lor se reaprinse. Când eunucul îndrăzni să-i critice politica fiscală, a fost îndepărtat.
Gândurile îl purtară înapoi la conspiraţia care-l ucise pe Nichifor Fokas. O revăzu pe Theofana cu părul căzut în ochii ei fermecători, cerşind azil în „Sfânta Sofia”. îl revăzu şi pe Tzimiskes încredinţându-i funcţia din care căzuse. Apoi, gândurile îl purtară din nou la Constantin Porfirogenetul, singurul împărat pe care-l iubise cu adevărat. Se opri în faţa ferestrei. Se întunecase. Noaptea albăstruie de iarnă coborî în umbre imense peste marele oraş. în depărtare, se desluşeau lumini. Poate la porţile militare, poate la Far. Era prea obosit ca să le mai desluşească poziţia, aşa cum făcea de multe ori. îşi reluă plimbarea odată cu şirul gândurilor. Tzimiskes… Ah! Da… Puterea dobândită într-o împrejurare atât de odioasă dorea să fie transmisă familiei sale. Să se fi gândit la cumnatul său, Bardas Skleros? Cine să ştie? Tzimiskes nu avea nimic comun cu porfirogeneţii, fiii Theofanei, singurii moştenitori
41
de drept ai tronului. Avea toate motivele să-i înlăture. Eunucul simţise intenţiile bazileului şi i-o luase înainte, otrăvindu-l. îndepărtându-l pe Tzimiskes, nu făcuse altceva decât să-şi arate iar ambiţia de a conduce destinele Imperiului. Porfirogeneţii erau prea tineri. Constantin era dedicat plăcerilor trupului. La fel ca tatăl său, ducea o viaţă de inactivitate şi moliciune. în schimb, Vasile semăna cu mama lui. Păstrase energia Theofanei, dorinţa de putere, de a conduce.
Toate planurile şi ambiţiile eunucului se împliniră după cum voise. Lucrase pe faţă şi în ascuns, risipind aur şi argint, cumpărând pe cine putea fi cumpărat. Şi cine din Palatul Sacru rezista în faţa strălucirii aurului când tăcerea şi credinţa se cumpăra cu aceeaşi strălucire? Când Tzimiskes deveni un pericol pentru planurile sale, îl înlăturase. Acum nu mai avea de făcut decât să conducă Imperiul din spatele tronului celor doi porfirogeneţi. Dar, ceva nu mergea. Tânărul bazileu se arătă indiferent. îl îndepărta încet, fără urmă de regret. Niciodată tânărul Vasile nu arătase că îl urăşte. Uneori îl privea lung, insistent, şi lui nu îi făcea bine această privire. Simţea că ceva se ascundea în spatele ei.
Se întoarse în jilţul său. Gustă vinul. Se răcise. „O să aştept. Ce altceva am mai bun de făcut decât să aştept? Am mai aşteptat şi întotdeauna am câştigat. Nu poate să nu aibă nevoie de mine”, îşi spuse.
Un foşnet uşor se auzi în spatele său. Mutul aprinse lumânările, trase perdelele grele şi dispăru.
42
în sunete de flaut apăru dansatoarea însoţită de doi pitici. Unul cânta la flaut, celălalt făcea tot felul de tumbe, în timp ce dansatoarea îşi mlădia trupul după sunetele molaticei melodii. Cu toate că artiştii se străduiră să-şi arate întreaga lor măiestrie, nu reuşiră să trezească interesul eunucului. în cele din urmă, plictisit, îi alungă cu un gest nervos. Dansatoare insistă săltându-şi sânii aproape goi.
hai! Du-te! o îndepărtă cu acelaşi gest. Parcă n-ai şti…
îl privi mirată, apoi dispăru în urma piticilor.
Se ridică greoi. Deschise dulapul plin de suluri, cărţi, papirusuri, manuscrise cu miniaturi înflorate, codexuri legate în piele cu încuietori argintate. Degetele sale fine, moi, le mângâiară îndelung. Se aşeză la masa mică, joasă, folosită numai pentru citit. De undeva de dincolo de uşi se auzi râsul unei femei. Poate e în braţele lui acum, iar eu… gândul îi fugi o clipă la trupul femei apoi se cufundă în lectură.
Trecură câteva luni de când tânărul Vasile al II-lea Macedoneanul (aşa se va numi în istorie, după numele străbunicului său Vasile I Macedoneanul, întemeietorul dinastiei) preluă puterea în stat.
Acest tânăr de numai nouăsprezece ani arăta mari însuşiri pe care nu le bănui nimeni. Aşa după cum spusese prietenilor săi, nu dorea să împartă puterea cu nimeni. Cunoscând venalitatea funcţionarilor statului, dorea să se ocupe el însuşi de administrarea Imperiului, mergând până în cele mai mici amănunte. Or, aşa ceva cerea muncă, energie şi pricepere pe care tânărul bazileu le-a câştigat cu timpul.
în cele câteva luni de când nu a numit niciun înalt funcţionar spunând că nu are nevoie de vizitii care să mâne căruţa, îşi dădu seama că Imperiul nu e numai o căruţă în care e destul să stai şi să ţii cu putere hăţurile. A conduce un Imperiu era altceva, mult mai complicat, ceea ce lui îi scăpa. Administrarea unui Imperiu nu se face numai din cabinetul
44
imperial, unde era prezent în zorii zilei citind cu sârg rapoartele funcţionarilor, intervenind acolo unde credea că trebuia să intervină. Problemele erau multe şi numeroase. Peste ani le va rezolva dintr-o trăsătură de condei sau cu un cuvânt, dar acum se plimba agitat prin vastul său cabinet, încercând să o scoată la capăt cu gravele probleme ale administraţiei. „Dacă Constantin ar fi altfel de om, aş avea un ajutor preţios şi un om de nădejde, dar el trăieşte numai pentru plăceri, desfrânatul” îşi spunea de multe ori când se vedea depăşit de marile probleme ce aşteptau să fie rezolvate. în clipele acelea, măsura în lung şi-n lat cabinetul imperial cu o mână în şold, iar pe arătătorul mâinii drepte îşi răsucea puţina barbă. Gestul îi va fi caracteristic întreaga viaţă, mai ales când era mânios.
Vasile al II-lea a luat mult din frumuseţea mamei. Faţa rotundă, ochii albaştri azurii, strălucitori, sprâncene înalte arcuite, semn al mândriei. Păstrase şi statura mijlocie cu talie dreaptă armonioasă. Dacă îl întâlneai fără să fie călare era asemenea unui om obişnuit, dar călare în fruntea soldaţilor din timpul lungilor campanii sau la vânătoare sau oriunde ar fi mers călare era neasemuit. Parcă era turnat în şa. Pasiunea vieţii lui a fost echitaţia, şi până la sfârşitul vieţii a rămas neîntrecut la acest capitol.
Cuprins de grijile administraţiei, în cele din urmă se văzu nevoit să admită că era nepregătit pentru marea sarcină pe care şi-o luase. Se hotărî să numească pe cineva în administrarea afacerilor publice, pe cineva care mai lucrase în domeniu şi de
45
la care avea de învăţat. Dar cine să fie oare? După mai multe ezitări, se hotărî asupra bastardului lui Roman Lekapenul. I se păru cel mai potrivit. Oare nu se simţea jignit pentru că îl îndepărtase? Şi chiar dacă era aşa, eunucul era prea diplomat ca să lase loc bănuielii. Cel puţin se va arăta mirat, deşi în sinea lui se bucura nespus.
Se hotărî să trimită după fostul parakimomen. Dar eunucul era plecat din Constantinopol la una dintre proprietăţile sale şi nu se ştia când va reveni. Porunci să fie chemat îndată. Răspunsul veni, dar eunucul întârzia să apară. „îi place să se joace cu mine, ştie că am nevoie de el şi întârzie intenţionat ca să-mi arate cât de mult depind de el”, îşi spunea tânărul bazileu. Eunucul sosi după aproape o săptămână, când putea veni şi în două zile.
în faţa bazileului se arătă supus şi umil, dar jubilă în sinea lui auzind numirea în înalta funcţie de parakimomen din care a fost îndepărtat şi la care se ridicase, iată, pentru a treia oară. Nu era numai o simplă înălţare în funcţia de prim sfetnic şi om de încredere al bazileului. Eunucului i se oferea efectiv puterea de a conduce vastul Imperiu.
sunt recunoscător măritului meu bazileu pentru încrederea acordată. Mă voi strădui să împlinesc obligaţiile ce-mi revin slujind în aceeaşi măsură împăratul şi statul, încheie eunucul cuvântul de mulţumire.
ne punem mari nădejdi în experienţa celui care a fost prietenul şi favoritul bunicului meu, dacă nu mă înşel. Afacerile publice sunt un domeniu
46
greu de condus, dar cum ai fost sfetnic încercat sub atâtea domnii, nu mă îndoiesc că îţi vei îndeplini cu succes misiunea, puse capăt ceremoniei de investire tânărul bazileu.
Fostul şi proaspătul parakimomen împlini actul de proskinesis constând în sărutarea pantofilor de purpură ai bazileului şi se retrase.
şi încă ceva! se auzi glasul bazileului trecând peste complicata etichetă a Curţii care cerea ca odată sfârşită audienţa să nu se mai intervină, n-aş vrea s-o afli de la alţii, basilissa Theofana se află aici, în Palat. Bazileul surprinse tresărirea eunucului la auzul numelui Theofanei şi continuă pe acelaşi ton uşor ironic: nu se cădea ca mama unui împărat să rămână în exil în timp ce fiul ei e pe tron. E totuşi mama mea… Nu te speria, continuă liniştit, de data asta nu va mai fi ce a fost. Aţi reuşit să o distrugeţi. Apoi se ridică şi plecă grăbit fără să-l privească.
Eunucul rămase ţintuit locului. Theofana se întorsese şi el nu ştia nimic! Era posibil, lui căruia nu-i scăpa nimic? Poate a revenit în timp ce era la proprietăţile sale. Dacă va încerca să preia puterea? Ar fi pierdut. Dar de ce i s-a încredinţat înalta funcţie? întrebările i se învălmăşeau în cap ca apa în jgheabul morii. în cele din urmă, se linişti. Era puţin probabil ca Theofana să conducă din nou destinele Imperiului. Doar îl asigurase şi bazileul. Dar, era posibil să asculte de sfaturile ei. Era doar mama lui…
Dar nu din partea Theofanei simţea că vine primejdia, ci din partea generalului Bardas Skleros. „Va trebui îndepărtat”, a fost primul gând la numirea în
47
înalta funcţie. în acea zi, mulţumit că toate au decurs aşa cum voise, se întoarse liniştit la palatul său.
Eunucul avea de ce să se teamă. în cele câteva luni care s-au scurs de la moartea lui Tzimiskes, cât timp lipsise din arena politică a Imperiului, generalul Skleros se apropie de tânărul bazileu. Acesta era cucerit de farmecul vestitului strateg. La cei aproape cincizeci de ani, Bardas Skleros era vestit atât prin forţa fizică, cât şi prin strategia conducerii armatelor spre victorie. Se remarcase în luptele de la Adrianopolis, unde l-a înfrânt pe Sviatoslav, marele cneaz al Kievului. Cneazul trecuse Balcanii şi, alăturându-se bulgarilor, voia să-i împingă pe bizantini în Asia. Luptase apoi pe Dunăre, la asediul Silistrei împotriva aceluiaşi cneaz. A fost împreună cu împăratul Ioan Tzimiskes la semnarea tratatului de pace dintre ruşi şi bizantini. A fost alături de împărat în Asia, luptând în mod strălucit în campania de recucerire a teritoriilor bizantine. Recunoscându-i valoarea militară a celui ce a înfrânt revolta familiei Fokas la începutul domniei sale, împăratul Ioan Tzimiskes l-a numit mare domestikos, şef suprem al scholelor Orientului. Skleros deveni curând idolul soldaţilor.
De un om ca el avea nevoie tânărul bazileu în conducerea treburilor militare. Nu avea de unde şti că tocmai această simpatie pe care i-a arătat-o generalului îi va pricinui peste ani atâtea necazuri. Bardas Skleros a câştigat în timp o anumită influenţă asupra tânărului bazileu şi eunucul simţea cum acest om începea să conducă destinele Imperiului.
48
Eunucul nu admitea ca bazileul să acorde altuia încredere şi se hotărî să-l înlăture pe orice cale, cu orice preţ şi în cel mai scurt timp posibil. Şi prima măsură a fost să-l îndepărteze de la Palat pe temutul general. în acest scop, eunucul s-a folosit de toată viclenia sa. Ştia că nu-şi va convinge uşor împăratul care preţuia valoarea militară a lui Skleros. Şi eunucul începu prin a-l informa pe tânărul bazileu că generalul e un om periculos, că prin puterea pe care o deţine poate în orice moment să-i uzurpe tronul, aşa cum făcuseră atâţia generali înainte.
funcţia de mare domestikos pe care încă o deţine, şi apăsă pe ultimele cuvinte, prin bunăvoinţa Strălucirii Voastre, îi dă o putere nelimitată asupra armatelor şi, în acelaşi timp, e o vie ameninţare la adresa securităţii tronului, a sacrei voastre persoane. Oricând poate ridica armata care-l idolatrizează la o mare rebeliune care-l va urca pe tronul la care visează.
probe! Vreau probe! Justiţia noastră nu poate condamna un om dacă nu sunt destule probe care să-i dovedească vinovăţia, îi cerea mereu bazileul când eunucul îi amintea de intenţiile lui Skleros.
le veţi avea! Le veţi avea îndată ce vor fi suficiente ca să-i dovedească vinovăţia. Atunci nimic nu ne va împiedica să…
să ce? îi tăie repede bazileul cuvintele.
să îl îndepărtăm de la Palat.
a! Da. O să vedem atunci. înainte de toate, însă, vreau să mă conving singur de intenţiile lui. Până atunci nu uita că e cel mai valoros general pe care-l are Imperiul. Nu putem să-l dizgraţiem aşa
49
pentru că ţi se pare ţie că-ţi uzurpă autoritatea. Nu uita asta!
nu-i contestă nimeni valoarea şi meritele, dar tocmai această valoare îl face cel mai de temut adversar al Maiestăţii Voastre. Să nu uitaţi asta! se plecă viclean eunucul.
lasă-mă acum! Vreau să-mi vizitez mama. I-am promis că în seara asta o să trec să o văd şi vreau să mă ţin de cuvânt. îl părăsi apoi fără să-i mai dea alte explicaţii.
Erau pe una dintre terasele Palatului de vară, de unde bazileul coborî repede scările spre portul palatului Bucoleon scăldat de apele Mării Marmara. Sări în barca cu gât de lebădă. Vâslele loviră puternic apa, săltând-o pe valuri. Eunucul urmări o vreme ambarcaţiunea purtând însemnele imperiale pierzându-se spre ţărmul asiatic. „Vrei probe îşi spuse eunucul continuând să urmărească barca imperială în care bazileul se vedea stând în picioare la prova o să le ai! Şi o să-l trimit în cel mai îndepărtat colţ al Imperiului. Nu am luptat atâţia ani, nu m-am umilit, nu m-am lăsat batjocorit ca să cedez în faţa unui necioplit de soldăţoi. Uneori diplomaţia taie mai tare decât sabia. Vrei probe? O să le ai, bazileul meu! O să le ai!”.
într-adevăr, tânărul bazileu trecuse pe ţărmul asiatic pentru a-şi vizita mama. Theofana sosise în urmă cu două săptămâni din exilul ei din îndepărtata Armenie. De când s-a întors, o vizitase de două ori, dar îi promise că va veni ori de câte ori va avea un ceas liber. Nu venea să discute politică sau încâlcitele
50
treburi ale administraţiei cum se temea marele parakimomen venea doar ca un fiu în vizită la mama sa. Viaţa activă a Theofanei se stinse odată cu preluarea puterii de către Tzimiskes şi alungarea ei din Palat. Atunci crezuse că fiii ei nu vor mai urca pe tron niciodată. în exil, dorul după copii o mistuise neîncetat. în mănăstirea armeană unde petrecuse şapte ani, vestea morţii lui Tzimiskes ajunse târziu. în clipele acelea, avu o tresărire şi o nouă nădejde crescu în sufletul ei atât de chinuit. După ani de lâncezeală în mănăstirea care i-a tocit voinţa, se întorcea înfrântă. Acum, după atâtea vise zadarnice, nu mai voia decât să-şi sfârşească în resemnare zilele, ştiindu-şi fiul pe tronul pentru care luptase şi suferise atât de mult.
Acum, Theofana locuia într-un pavilion al palatului Byze, construit în urmă cu mulţi ani de către împăratul Theofil, pe ţărmul asiatic. Refuzase să vină în Palatul imperial, unde amintirile erau atât de vii pentru ea. Rămase împreună cu cele două fiice venite alături de mama lor. Va duce o viaţă simplă, închisă, fără fast, fără să facă şi să primească vizite în afară de cele ale fiilor ei.
Ambarcaţiunea cu însemnele imperiale acostă la scările Palatului. Marmura albă se vedea coborând adânc sub apele Bosforului.
rămâi aici, Damianos! ceru prietenului şi însoţitorului său. N-o să lipsesc mult. Aş vrea să te întreb ceva când mă întorc. Aminteşte-mi!
Cu paşi sprinteni, urcă scările albe înecate pe margini de plante agăţătoare.
51
Varegii din garda palatului încremeniră cu securile grele pe umeri. Trecând pe sub poarta păzită de lei înaripaţi simţi o mare uşurare şi o veselie pe care nu şi-o putea explica. Mai urcă un şir de scări placate cu marmură verzuie în vinişoare aurii şi ajunse pe terasa palatului acolo unde ştia că mama sa se retrăgea în fiecare seară. Şi nu greşise. Preafrumoasa Theofana era acolo cu cele două fiice şi câteva slujitoare. Tânărul bazileu rămase o clipă nemişcat. Pe fundalul auriu al apusului, silueta Theofanei se profila întunecată în veşmintele negre. Privea undeva departe peste marele oraş. „La ce se gândeşte, oare”? se întrebă bazileul. Neîmpărtăşind tristeţea mamei, surorile chicoteau vesele într-un colţ al imensei terase, absorbite de un joc care le captivase cu totul, încât nu observară prezenţa bazileului. Mai aproape de Theofana, bătrânul eunuc Leon, omul ei de încredere, păstrător al atâtor taine şi singurul care a însoţit-o în exil, răsfoia preocupat un manuscris, aşezat într-un jilţ. Brusc, râsetele principeselor încetară. Poate le făcuseră atente slujitoarele. Se înclinară în faţa bazileilor şi conduse de Leon, însoţitoarele Theofanei se retraseră. Abia atunci Theofana se întoarse. îl privi fără să pară surprinsă. Era încă o frumuseţe. Albul feţei accentua şi mai mult trăsăturile delicate ale chipului pe care anii suferinţei lăsară urme adânci. Păstrase însă acea gingăşie feminină, acea delicateţe de care se îndrăgostiseră atâţia bărbaţi. Ochii negri, seducători, străluciră tainic la vederea fiului şi bazileului ei.
52
fiul meu e vesel în seara asta? ridică mirată sprâncenele arcuite armonios ca absidele unei biserici.
de câte ori vin să te văd, uit de toate. îmi dai atâta siguranţă, atâta linişte şi bucurie.
poate cum am stat atâta timp despărţiţi.
da! Se poate.
la ce te gândeai privind atât de tristă cerul?
mai ştiu şi eu! Ridică din nou mirată sprâncenele. La ce mă pot gândi acum? Poate la tine… Poate… Constantin de ce nu a venit?
nu l-am văzut de câteva zile.
ana! Maria! Apropiaţi-vă! Voi nu vă salutaţi fratele şi bazileul vostru?
am fost primele care l-am salutat, răspunseră în cor principesele.
da! Iartă-le! Sunt încă nişte copile.
sunt frumoase. Ca tine, mamă. Ce mult îţi seamănă!
Chipul Theofanei se posomorî. Tristeţea căzu iar ca o mască peste chipul ei.
53
nu mai sunt ce am fost. Toate câte le-am trăit mi se par acum un vis. Privesc de multe ori de aici Constantinopolul şi toate mi se par aievea. Doar prezentul atât de dureros mai are puterea amintirii. Dar, ceea ce e mai important e că ai urcat pe tronul bunicului şi părintelui tău.
o moştenire grea şi plină de primejdii, oftă tânărul bazileu amintindu-şi de intrigile parakimomenului şi de ambiţiile lui Bardas Skleros.
ca să învingi, trebuie să înveţi să lupţi!
cum? Când nu poţi avea încredere decât într-o mână de oameni şi aceia tineri, lipsiţi de orice experienţă.
să nu ai încredere în nimeni! Decât în puterea ta! Altfel vei fi trădat şi înjosit.
Tânărul bazileu se sprijini gânditor de brâul de marmură thesaliană ce înconjura terasa. Privea dincolo, spre ţărmul european, măreţul oraş învăluit în lumina aurie a Apusului. Apele Mării Marmara jucau în mii de culori. Parcă din cerul amurgului se aruncase o pulbere de aur peste ele.
cum poţi să conduci un Imperiu fără să ai încredere în oamenii apropiaţi, în cei pe care-i vezi zilnic?
e greu, dar numai aşa vei reuşi. Altfel…
„Altfel ce”? voi să întrebe, dar renunţă. Gândul însă continuă: „Altfel, voi sfârşi ca tine. Ţi-ai ucis soţul pentru amantul care te-a alungat. O lume de intrigi din care n-ai reuşit să scapi. Te-ai prins ca vânătorul în propriu-ţi laţ. Cu încrederea în oameni… cred că ai dreptate. Vrei să mă fereşti de greşelile pe care le-ai făcut. Ştiu! în situaţia în care sunt acum, orice influenţă îmi poate fi fatală”.
pe fostul parakimomen, Vasile, l-am rechemat în funcţie, spuse deodată.
Voia să vadă ce efect are anunţul asupra mamei sale, dar ea nu tresări aşa cum tresări eunucul când aflase că Theofana e la Constantinopol. Nici măcar nu ridică privirea, doar:
54
parakimomenul Vasile! murmură. Un zâmbet şters apăru în colţul gurii, încreţind uşor ridurile. Un om inteligent, deosebit de capabil, numai că…
numai că…, reluă grăbit, dorind să afle ce gândeşte mama lui despre parakimomen.
fereşte-te de el! E plin de ambiţii nemăsurate. într-o zi va domni în locul tău fără ca tu să-ţi dai măcar seama. O ură imensă strânsă de mulţi ani izbucni în cuvintele Theofanei. Distruge-l!
Preafrumosul ei chip se schimonosi de ură. Parcă nu mai era cea de acum câteva clipe.
deocamdată am nevoie de el. Doar ai spus că e un om de valoare. Mai târziu, însă, voi vedea.
pentru mine nu mai are nicio importanţă, spuse liniştită, acum. întreaga ură dispăruse. Trăsăturile frumoase ale chipului reveniră.
„Aceasta voiam să aflu, îşi continuă bazileul gândurile. Eunucul e ros de ambiţii. Aşa a fost întreaga viaţă. O să-l înlătur, dar la timpul potrivit. Mama, care îl cunoaşte atât de bine, vrea să mă ferească de el. E viclean! Şi insistenţa asupra lui Skleros. Cred că e singurul de care se teme. Va fi în stare să facă orice ca să-l dovedească vinovat. Poate chiar unelteşte cu adevărat. Dacă ar fi aşa va cădea, iar eunucul va triumfa. Complicată situaţie!”.
Prinţesele interveniră schimbând cursul discuţiei:
e adevărat că dincolo de Marea Pontică trăiesc barbari care nu se închină Mântuitorului Hristos?
că sunt oameni cruzi şi răi şi jertfesc copii zeilor lor? adăugă Maria.
55
cine v-a băgat în cap prostiile astea? Sunt oameni la fel ca noi. Drepţi şi viteji. Nu cred să-şi jertfească pruncii. Mai degrabă le pun sabia şi arcul în mână, învăţându-i să-şi apere pământul. Mulţi dintre ei au primit creştinismul. De altfel, prinţesa Olga, văduva lui Igor, marele cneaz al Kievului, a fost la Constantinopol chiar în anul naşterii mele, şi privi spre Theofana ce asista curioasă la discuţia lor.
era o femeie frumoasă! se simţi datoare Teofana să întărească cuvintele fiului ei. Era creştină când a vizitat Constantinopolul. Uimită de frumuseţea oraşului şi a bisericilor, a cerut preoţi pentru a-şi converti poporul.
nu e mama acelui cneaz care voia cu ani în urmă să ne cucerească oraşul? îmi amintesc cu greu numele lui, dori să ştie porfirogeneta Ana.
sviatoslav?
da! Sviatoslav! Ce nume ciudat.
la fel de ciudate li se par şi numele noastre. Fiul lui Igor, mare cneaz al Kievului, a coborât cu bulgarii prin ţinuturile valahilor, spre Tracia, cu gândul de a cuceri Constantinopolul. Generalul Skleros l-a zdrobit lângă Adrianopol. înfrânt din nou la Durostorum, o cetate pe Istru, s-a îndreptat spre Kiev. Pe drumul de întoarcere, a fost ucis de pecenegi într-un sat, aşezat lângă un fluviu ce-şi poartă apele la Marea Pontică.
e adevărat că dincolo de Istru se întind câmpii nesfârşite, apoi munţi semeţi şi păduri uriaşe, unde trăieşte un popor vorbind o limbă apropiată de a strămoşilor noştri romani? De ce mă priveşti aşa?
56
Dascălul nostru ne-a povestit toate astea. El spune că sunt urmaşii soldaţilor şi colonilor lui Traian. Amestecându-se cu un popor viteaz pe care l-au cucerit, au format un alt popor ce vorbeşte această limbă.
trebuie să fie învăţat dascălul tău.
el ne-a mai spus, interveni porfirogeneta Ana, că acolo şi acum poţi vedea cetăţi mari şi puternice construite de strămoşii noştri, romanii. Dacă treci munţii cei înalţi şi cobori prin văi şi păduri, găseşti sate numeroase cu oameni care sunt toţi de un neam şi de o limbă. Iar undeva pe un râu mare, la poalele altor munţi unde se găseşte aur din belşug, şi pe un drum anume, dai de o cetate toată de marmură albă, cu băi, edificii, for, case, străzi, porticuri, toate din marmură albă. Şi mai spune dascălul nostru că în zilele senine de vară cetatea părăsită se vede de la mari depărtări strălucind în soare, albă să-ţi ia ochii.
după câte spuneţi, cred că profesorul vostru a călătorit prin acele locuri.
şi eu cred la fel. Atunci când povestea despre aceste ţinuturi îndepărtate mi s-a părut că ochii îi jucau în lacrimi.
e frumos să călătoreşti spre locuri necunoscute, să cunoşti oameni, ţinuturi noi, să duci ce e mai bun cu tine, să te împărtăşeşti din ele ca dintr-o mare bucurie, spuse visătoare porfirogeneta Ana.
poate, peste ani ţi se va împlini gândul, adăugă profetic bazileul. Acum vă las.
pleci? Aşa repede? se posomorâră prinţesele.
nu înainte de-a vă promite că voi veni curând. Atunci aş vrea să-l cunosc pe profesorul vostru. Trebuie că ştie şi alte multe lucruri folositoare.
57
Primind salutul mamei şi al porfirogenetelor, coborî scările de marmură verzuie. Cu o mişcare uşoară, sări în ambarcaţiunea imperială şi la fel de uşor porni spre celălalt ţărm al Bosforului. Rămase tăcut pe banca îngustă. Gândul îi rămase la cetatea de marmură albă, la omul care călătorise pe acele meleaguri de legendă. Sus, pe terasa Palatului, se ivi silueta uneia dintre prinţese. Abia sesiză gestul uşor al prietenului său adresat fetei.
damianos! Nu ştiam că îţi place porfirogeneta Ana.
o! făcu acesta surprins.
îţi place într-adevăr sau salutul era adresat mării sau cerului?
e cea mai frumoasă prinţesă din Constantinopol!
de aceea ai ţinut să mă însoţeşti?
Damianos roşi şi îşi plecă privirea.
haide, haide. Un bun soldat nu roşeşte în faţa împăratului său. Mai sunt femei frumoase.
dar niciuna ca ea.
se poate. Seamănă mult cu mama, cea mai frumoasă femeie din Bazilevusa. Nu cred că se va naşte alta să o întreacă. Cuvintele bazileului trecură într-o vădită amărăciune.
de ce s-a întristat împăratul meu?
damianos! Tu ştii că Skleros unelteşte. Damianos devenea iar prietenul faţă de care nu avea nimic de ascuns.
skleros!? Cine spune asta? Bastardul?
de unde ştii?
58
de dimineaţă s-au întâlnit în vestibulul Palatului. Generalul cobora însoţit de câţiva ofiţeri. Bastardul urca la tine. S-au privit, dar nu s-au salutat, nici nu s-au ferit unul de altul. Mai să se atingă.
Şi de aici ai dedus că…
nu numai de aici. Cine nu ştie cât de mult se urăsc! După părerea mea, amândoi greşesc socotindu-te prea tânăr ca să conduci un Imperiu şi atunci nu ştiu care să te conducă. De favorizezi pe unul, nedreptăţeşti pe celălalt.
dar am nevoie de amândoi. Eunucul se teme de puterea lui Skleros. Armata e de partea sa şi oricând poate da o lovitură de stat care să mă arunce între zidurile mucede ale unei mănăstiri. Pe de altă parte, Skleros se teme de influenţa eunucului asupra mea. Generalul crede că eunucul mă va determina să-l înlătur, iar eunucul va lupta pe orice cale numai să-l vadă cât mai departe de Constantinopol.
dacă generalul va fi înlăturat, armata se răscoală şi atunci…

poate că eunucul asta şi voieşte, murmură gânditor bazileul.
bastardul?
dacă te-ar auzi, ţi-ar scoate ochii.
mai degrabă aş scoate spada să-i retez capul plin de mârşăvii. Oferă-mi plăcerea asta!
sunt fierul dintre ciocan şi nicovală. Cum să scap?
înlăturându-i pe amândoi!
-Cum?
dumnezeu ştie!
59
Ambarcaţiunea imperială acostă în portul palatului Bucoleon. Tânărul bazileu coborî tăcut, apăsat de presimţiri grele. Urcă încet scările de marmură albă stropite cu flori în mozaic, încât aveai impresia că o să calci pe un covor. Se opri o clipă lângă grupul statuar al leului sugrumând taurul. De la această statuie se trăgea şi numele Palatului. I se păru că încleştarea celor doi e lupta dintre eunuc şi general. „Oare care o fi taurul şi care leul?”, se întrebă în gând. Mai privi odată peste marea îmbrăcată în lumina aurie a înserării şi intră în apartamentele sale.
Presimţirile tânărului bazileu se adeveriră câteva săptămâni mai târziu. în tot acest timp eunucul îl presa cu uneltirile lui Skleros. Bazileul cerea probe. Parakimomenul promitea. Oamenii lui încă nu reuşiseră nimic. Mai trecu ceva vreme până să înflorească intrigile eunucului.
Marele domestikos al schelelor Orientului, generalul Bardas Skleros, înconjurat de câţiva dintre prietenii şi strategii săi, tocmai sfârşea masa de seară când se anunţă un curier ce dorea să-i vorbească neîntârziat.
să poftească! îngădui generalul, doar ştiţi că la mine se poate intra oricând, adăugă uzând de popularitatea sa.
Sfârşi ultima bucată din friptura de viţel ce nu gustase încă iarba, îşi clăti mâinile unsuroase în vasul cu apă proaspătă din faţa sa şi se şterse cu grijă pe şervetul alb cu chenar roşu-purpuriu.
te pomeneşti că o mai fi făcut ceva eunucul! anticipă unul dintre ofiţeri.
o să aflăm îndată.
Veşmintele prăfuite, mirosul înţepător de sudoare arătau că tânărul curier venea de departe. Salută milităreşte şi, fără să aştepte să fie întrebat, se adresă generalului:
dacă este cineva care să facă dreptate în acest oraş de ticăloşi şi corupţi, acela eşti tu, gloriosule!
62
ce s-a întâmplat? înfăţişarea ta spune că nu vii tocmai de la o plimbare.
strălucitule! Aveam un mesaj pentru tine. Am străbătut întreaga Asie fără să mi se clătească un fir de păr din cap. Şi când ajung aici, scrisoarea mi-a fost luată cu sila.
aud oare bine? Aveai o scrisoare pentru mine şi ţi-a fost luată? izbucni deodată Skleros ridicându-se de la masă.
scrisoarea care trebuia să ţi-o înmânez mi-a fost luată cu sila, repetă curierul.
vorbeşte, omule! Lămureşte-mă!
mă întorceam acasă după o lungă absenţă. Theodor, ducele Mesopotamiei, aflând că vin la Constantinopol, oraşul meu de baştină, mi-a dat să-ţi aduc o scrisoare. Iat-o! şi curierul scoase scrisoarea.
ei! Atunci cum spui că ţi-a fost luată cu sila? De vreme ce ţi-ai îndeplinit misiunea, poţi sta liniştit, interveni unul dintre spătari.
Se vede că tânărul curier nimerise în mijlocul unor oameni veseli care nu prea îşi dădeau seama de gravitatea situaţiei. Generalul, aşezat din nou în jilţ, citea scrisoarea ducelui Mesopotamiei. Pe măsură ce citea, chipul i se lumina ca de o bucurie neaşteptată. Unul dintre ofiţeri întinse curierului o cupă cu vin.
nu ar trebui să te bucuri, gloriosule, dimpotrivă…
nu văd ce anume din aceste cuvinte mi-ar pricinui întristare. Aici scrie că soldaţi pregătiţi
63
şi antrenaţi mă aşteaptă să fiu din nou în fruntea lor, spuse liniştit generalul bătând cu dosul palmei scrisoare.
tocmai de asta s-a legat, spuse la fel de liniştit curierul.
cine?
eunucul!
vrei să zici că…
parakimomenul Vasile, cel care conduce de fapt Imperiul…
Ţi-a luat scrisoarea înainte să mi-o dai mie? continuă tulburat generalul.
asta mă străduiesc să vă spun de când am intrat.
La auzul numelui pe care-l urau cu toţii, veselia le pieri. Se lăsă o linişte grea, apăsătoare. Se auzeau numai lumânările sfârâind în sfeşnice.
aşa deci… mai putu să adauge generalul. Şi când a fost asta?
acum mai bine de o oră.
numai? se auzi de la masă.
şi nu e destul? se ridică un glas mânios.
mă grăbeam să nu înnoptez în afara zidurilor, povesti curierul. Barca ce m-a trecut Bosforul acostase în portul Sophian. Doream să mă înfăţişez grabnic generalului, să scap de povara scrisorii. Ştiam că eşti în oraş, mi-a spus-o chiar unul ce trecuse Bosforul cu mine. Se vede că întrebasem pe cine nu trebuia. Agentul eunucului pusese ochii pe mine înainte de-a mă urca în barcă. Nici nu am apucat să intru în oraş când am fost înhăţat de soldaţi şi forţat să-i urmez.
64
Credeam că e vreo glumă de-a soldaţilor, dar când mi-au poruncit a doua oară lovindu-mă peste coaste cu lemnul suliţelor, m-am întrebat cu ce le-oi fi greşit. M-au dus dincolo de porţile Marelui Palat în faţa parakimomenului. Auzisem despre el că ar conduce singur Imperiul şi m-am convins că aşa este.
conduce pe dracu! înjură cineva.
parakimomenul m-a luat la întrebări, continuă mai liniştit curierul. De ce îl caut pe generalul Skleros, cine m-a trimis, care e moralul trupelor, ce gândesc strategii şi dacă am vreun mesaj scris, ar fi bine să-l vadă şi el. Nici că se pomenea o ipocrizie mai mare. Scrisoarea mi-a fost luată cu puţin timp înainte. Când i-am spus că nu mai am scrisoarea, a rânjit cu o jumătate de gură şi a ieşit. A revenit după mai bine de o oră, mi-a dat scrisoarea spunând că soldaţii săi au făcut o confuzie, îşi cere iertare că m-a reţinut şi mi-a poruncit să plec. Cum am scăpat, am venit la tine, gloriosule!
ticălosul! scrâşni generalul.
bastardul! Pui de măgăriţă! se auzi de la masă.
pe orice cale vrea să mă compromită în faţa împăratului. Se teme. Şi ţie, strigă furios curierului, ar trebui să pun să-ţi scoată ochii.
nu e vinovat, generale. Mai devreme sau mai târziu, tot cădea vreun mesaj în mâna lui. El a avut nenorocul să fie primul, îi luă apărarea unul dintre ofiţeri. Lasă-l să plece acasă!
du-te! încuviinţă cu jumătate de glas generalul.
mai e ceva, zise parcă nehotărât curierul.
65
spune odată!
cât timp a lipsit eunucul, a venit unul dintre secretarii lui. Se tot făcea că nu găseşte nişte papirusuri pe care le puse chiar el într-un dulap. Tot căutând, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit să-i spun generalului Skleros că eunucul măsluieşte scrisoarea şi o va prezenta împăratului făcând-o să pară cât mai compromiţătoare, pentru că se teme de el. Şi mi-a mai spus că dacă generalul vrea să-i facă bucata eunucului, să caute în registrele impozitelor din themele asiatice pe care oamenii lui le falsifică, iar banii îi înghite eunucul.
nu am izbândit nimic. întreaga administraţie e în mâna lui.
Curierul salută şi ieşi. Generalul se lăsă în jilţ. Palmele sale uriaşe treceau prin barbă, peste faţă, frunte, vrând parcă să alunge gândurile negre. Se simţea prins în cursa intrigilor eunucului. Simţea că nu mai are scăpare. Ceilalţi îl urmăreau tăcuţi. Nimeni nu avea chef de vorbă şi nici de băut, cum le era obiceiul, după o masă îmbelşugată, oferită de dărnicia cunoscută a generalului.
ce e de făcut? întrebă într-un târziu marele domestikos.
Nu răspunse nimeni. Servitorii intrară să strângă masa. îi concedie cu un gest nervos.
ce e de făcut? îşi întrebă din nou prietenii.
dacă ar fi după mine, i-aş reteza eunucului şi ce i-a mai rămas.
nichifor! Glasul generalului deveni mustrător. Doresc un răspuns sincer, iar tu…
66
Iartă-mă, generale! se scuză strategul căruia îi pierise brusc veselia. Voiam să zic că un braţ înarmat l-ar îndepărta pe veci din calea noastră.
asasinatul politic nu rezolvă nimic. Mai mult complică situaţia, lămuri Skleros.
nu trebuie tolerat amestecul eunucului în corespondenţa unui general.
a făcut-o intenţionat, căutând probe împotriva ta. Dacă îl tolerezi acum, mâine ne va înlătura pe toţi.
îngrijorarea se citea pe feţele tuturor. Aşteptau un răspuns. Generalul părea să ezite. în cele din urmă, hotărî:
am să cer să fiu primit de împărat. Chiar acum. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Unul din doi trebuie să cadă. Lovi cu palma tăblia mesei. Cupele săriră. Zgomotul metalic îi trezi pe toţi la realitate. Să nu mă însoţească nimeni! ceru celor care se şi ridicaseră.
Marele domestikos al scholelor Orientului locuia într-unul din frumoasele conace ridicate de-a lungul Cornului de Aur. Ajunse repede în faţa porţilor Marelui Palat. Trecu printre soldaţii de gardă înţepeniţi pe umeri cu securile grele. Străbătu coridoarele în puţina lumină a înserării pătrunsă prin ferestrele înalte, pregătit pentru întâlnirea cu bazileul. Nu putea suporta ca eunucul să-i intercepteze corespondenţa. Bazileul va trebui să intervină în favoarea sa. Eunucul dorea să-i ia comanda trupelor orientale. Se simţea însă destul de puternic să nu se lase învins de un eunuc, fie el şi favoritul
67
împăratului. Tensiunea dintre ei ajunse într-o fază critică dacă trebuia să apeleze la clemenţa împăratului. Va trebui să-l convingă că nu era nimic ameninţător în mesajul primit. Din vestibulul decorat cu mozaicuri aurii, coborî spre aleea centrală a parcului Palatului Sacru ce ducea spre pavilionul imperial. Dalele de marmură sunau uşor sub paşii lui. Căprioarele ce trăiau în libertatea îngăduită a parcului îl priviră curioase, ridicându-şi boturile umede. Păunii se traseră speriaţi în iarbă tunsă mărunt străjuită de tufe de trandafiri. Se opri în faţa porţii de bronz a pavilionului imperial. Dar ce se întâmplă? Străjile îl opresc? I se interzice să intre în Palat? Lui!? Marelui domestikos al schelelor? Ceru să vorbească comandantului gărzii. I se spuse să aştepte. Stătea furios în faţa porţii. Aici e numai mâna eunucului, îşi spuse. De data asta merse prea departe. Nu putea ierta aşa ceva. în sfârşit, iată-l pe Nichifor Boianos.
ce dracu se întâmplă aici, Boianos? îl repezi generalul. De ce nu pot să intru la împărat? Cinemi interzice?
generale, spuse calm Boianos după ce îl fixă câteva clipe. îţi dau un sfat prietenesc. Du-te! îndepărtează-te cât mai grabnic de Constantinopol!
nu mai înţeleg nimic. Vorbeşte deschis!
nici eu nu înţeleg cum s-a întâmplat, dar ai căzut în dizgraţie. Ţi s-a luat comanda trupelor.
eşti nebun? Generalul îl privea speriat. Lovitura venise repede şi pe neaşteptate. Cine a făcut asta? mai izbuti să întrebe.
68
nu mai întreba! Nu am făcut decât să te previn. Rămas bun, generale, spuse Boianos, lăsându-l singur în faţa porţilor închise. îl privi cum se îndepărtează, voi să-l strige, dar nu mai găsi putere. Să fie oare adevărat? Doar bazileul îi arătase toată bunăvoinţa. îl consultase în câteva probleme privind administraţia tagmatelor şi doar cu câteva zile înainte. Se despărţiră în cele mai bune relaţii, iar acum era dizgraţiat. Nu, nu putea fi adevărat. Va trebui să vorbească cu împăratul chiar în seara asta. Străjile erau neclintite. Nu mai era domestikul scholelor. Nu era decât Bardas Skleros, un om umilit în faţa porţilor Palatului Sacru. Va încerca să vorbească cu eunucul. Dorea să ştie de ce e acuzat. Ceru îngăduinţa gărzilor. Soldaţii rămaseră la fel de tăcuţi şi de neclintiţi.
nu e nevoie să cereţi îngăduinţa gărzilor pentru o audienţă la slăvitul parakimomen, se auzi un glas sub portic. Doar vă aşteaptă! Urmaţi-mă! Nu vă forţaţi memoria, nu mă cunoaşteţi. în schimb, eu vă cunosc foarte bine. Sunt primul secretar al slăvitului parakimomen. Veniţi!
Străjile deschiseră porţile. Urcară câteva scări de marmură albă. înserarea pătrundea liniştită prin ferestrele înalte, luminând palid mozaicurile pereţilor. Fluvii, câmpuri cu fluturi şi flori printre care fugeau copii, păsări şi animale bătute în mozaicuri multicolore. Trecuse de atâtea ori pe lângă ele, dar acum i se părea că le vede pentru prima oară. I se părea că ceva din ele rămânea agăţat în liniştea lor de piatră.
69
urmaţi-mă! îl îndemnă secretarul căruia i se părea că merge prea încet. Pe aici! se întoarse, îndemnându-l, din nou.
Porni spre capătul celălalt al vestibulului, unde se afla cabinetul parakimomenului. La etajul al doilea se aflau apartamentele imperiale. Dacă ar fugi pe scări în sus încercând disperat să-i vorbească bazileului? Dar acolo străjuiesc varegii, uriaşii nordului cu securile cu două tăişuri pe umăr. O mişcare greşită şi te despică în două. Eunucii nubieni deschiseră uşa cabinetului măritului parakimomen. Se vede că era aşteptat. Intră. Privirile cuprinseră interiorul somptuos împodobit. îl căută. Iată-l, în picioare lângă una dintre cele patru ferestre cu spatele spre uşă. Nu se întoarse când auzi perdeaua ce masca uşa. Se scurseră clipe grele în tăcere. Skleros e nerăbdător şi parakimomenul ştie, dar îl lasă să aştepte.
de ce atâta grabă, generale? se întoarse într-un târziu. în viaţă nu e bine să te grăbeşti. Se fac greşeli care costă scump. De altfel, te-am convocat pentru mâine dimineaţă, dar dacă tot ai venit… Sincer să fiu, mă aşteptam în seara asta la o vizită…
vorbeşti de greşelile tale sau de ale altora?
Orice urmă de politeţe dispăru.
Şi de ale mele şi de ale altora. De la fiecare înveţi câte ceva fie bune, fie rele.
Se îndreptă greoi spre masa de lucru acoperită cu suluri de papirusuri. Se lăsă pe spătarul înalt al jilţului. îşi întinse obosit picioarele. Degetele mâinii drepte încărcate cu inele de aur şi pietre preţioase se plimbau absente pe tăblia de abanos. Generalul
70
se apropie de masă, dar rămase în picioare în faţa parakimomenului. Cine i-ar fi văzut ar fi crezut că nu e decât o simplă audienţă, în care cel din spatele mesei, simţindu-se stăpân, se joacă cu destinul celuilalt.
sunt oameni care iau numai ce e rău de la semenii lor şi ce e mai grav îl aplică în viaţa altora.
s-ar putea… depinde la cine te referi. Ia loc, generale, să nu zici că te-am ţinut în picioare. La mine se stă jos. Eu nu sunt bazileul.
mulţumesc pentru bunăvoinţă. Prefer să rămân în picioare şi să nu crezi că am venit în audienţă.
da! păru să se mire parakimomenul. Atunci pentru ce te afli aici?
să nu ne mai prefacem. Mai bine vorbim deschis.
Generalul se sprijini cu amândouă mâinile pe tăblia mesei aplecându-se mult spre el.
ei bine! şi parakimomenul îi întinse o copie a scrisorii, principalul act al acuzării.
cum ai îndrăznit? E o insinuare!
pentru tine da, pentru noi nu.
care noi?
generale! Nu te mai preface! Te urmărim de prea multă vreme ca să nu ne dăm seama ce intenţii ai. Eunucul se juca nervos cu lanţul de aur de la gât. Dacă tot vrei să vorbim deschis, să vorbim! Recunoaşte că vrei să uzurpi tronul tânărului bazileu. Nu e un secret faptul că pentru soldaţii tăi eşti un fel de zeu. Cu popularitatea pe care ai ştiut să ţi-o faci, e destul un cuvânt ca să-i răscoli şi să
71
urci pe tron. Prin meritele pe care le-ai ştiut câştiga slujindu-ţi acest scop mârşav, reprezinţi un pericol pentru securitatea statului.
e o minciună! strigă cuprins de groază Skleros.
lăsându-te la conducerea armatei, poţi încerca oricând o lovitură de stat. Pentru noi reprezinţi un pericol ce trebuie înlăturat.
e o minciună! strigă din nou lovind tăblia mesei.
pentru noi e o realitate. Scrisoarea te acuză. De mult aşteptam prilejul să te elimin. Bazileul îmi cerea dovezi. I le-am dat. Erai prea puternic, generale. Ai strâns prea multă putere şi te-a doborât.
nu mă poţi acuza pentru fapte pe care nici măcar nu le-am gândit. Un prieten îmi scrie că soldaţii mă aşteaptă…
să se pună din nou sub ordinele tale, să-i acoperi de glorie pe câmpul de luptă, spulberându-i pe cei din Constantinopol ce stau în calea măririi tale”, cită eunucul din scrisoare. Pe cine vrei să spulberi, generale? Cine-ţi stă în cale? La ce mărire vrei să ajungi?
cum ai putut să faci una ca asta? Acestea nu sunt cuvintele ducelui Mesopotamiei. Sunt cuvintele tale, măsluirile tale. Cum ai putut să-i spui aşa ceva bazileului? Tu care i-ai trimis mama în cel mai îndepărtat exil!
care te aşteaptă şi pe tine.
te urăsc! Te urăsc de moarte! Mă jur pe toţi sfinţii că de mâna mea ai să pieri!
nici eu nu te iubesc, generale, de fapt, comandante, căci de astăzi eşti numit comandant al unei
72
cetăţi de la graniţa răsăriteană. Voi vedea care ţi se potriveşte, zâmbi batjocoritor eunucul. Voi cere secretarului să întocmească chiar în seara asta actul de numire, continuă pe acelaşi ton.
Skleros se simţi dintr-o dată înfrânt. Cariera lui se sfârşea aici, în cabinetul eunucului. Cât se luptase să străbată în ierarhia militară. în orice campanie, în orice misiune dorise să fie remarcat. Nu precupeţise nimic ca să ajungă unde era acum. Nici eforturi, nici sânge, nici bani… acum totul se sfârşise. Dar nu, o speranţă licări undeva în străfundurile sufletului său întunecat de atâta amărăciune. I se păru doar un vis. Se stinse repede aşa cum venise. Ca un fulger pe cerul întunecat al unei nopţi de vară când tunetul se aude după o vreme, la mari depărtări.
e adevărat? murmură fără să-şi dea seama.
da, e adevărat.
aş vrea să vorbesc cu bazileul!
imposibil. A dat poruncă să nu fii primit. Totuşi, eu te-am primit. Un ultim sfat, comandante: îndată ce vei primi numirea, pleacă. Pleacă cât mai repede şi ocupă-ţi postul. Să te mulţumeşti cu atât. Se poate răzgândi şi s-ar putea să ajungi în vreo închisoare până la sfârşitul zilelor. Sau poate ceva mai rău.
Skleros văzu negru în faţa ochilor. Se aplecă mult peste masă spre parakimomen. Din cauza mâniei faţa i se schimonosi plină de ură.
ascultă, castratule! Cu mâna asta am să-ţi scot ochii! Nicio jignire nu era mai mare pentru slăvitul
73
parakimomen decât să-i aminteşti lipsa bărbăţiei. Te-ai temut de mine şi ai insinuat toată porcăria asta. Nu pe împărat cauţi să-l aperi, tâlharule, ci pe tine, poziţia ta la Palat. Te-ai temut de influenţa pe care aş fi avut-o şi m-ai eliminat. Nu te-ai dat în lături de la nimic. Nu ţi-a fost prea greu să măsluieşti o scrisoare. Ai reuşit! Nimic nu-ţi scapă. Toate câte le voieşti le împlineşti. Cu aurul sau cu otrava. Toate câte le-ai pus pe seama mea ţi se potrivesc ţie. Nu eu doresc să uzurp tronul. Tu doreşti! Nu eu doresc să conduc Imperiul. Tu doreşti! Nu eu doresc să-l conduc pe împărat după bunul meu plac. Ai profitat de tinereţea, de neştiinţa lui, să faci ce vrei. Ucigaşule! Cum l-ai ucis pe Tzimiskes, aşa îl vei pierde şi pe bazileul prin care cauţi să-ţi împlineşti poftele de mărire. Eunucul era vânăt de furie. I se descopereau cele mai tainice gânduri. Eunuc fiind, nu poţi urca pe tron, dar vrei să conduci din spatele lui.
pleacă! strigă eunucul sugrumat de furie.
plec! Dar nu uita! Roata norocului se întoarce. într-o zi am să mă întorc şi mă jur pe Dumnezeul Căruia mă închin! îţi voi scoate ochii!
pleacă! strigă din nou gâtuit eunucul.
ucigaşule! Eunuc perfid şi mârşav. Ai să vezi ce va fi! şi cu un gest nervos mătură manuscrisele şi papirusurile de pe masă.
pleacă! se auzi acelaşi glas gâtuit de spaimă.
Skleros era dincolo de uşă când voi să strige garda să-l aresteze. Ţintuit în jilţ, nu găsea nicio putere. Skleros îi descoperise cele mai tainice gânduri. Da, voia să guverneze, era visul său de o viaţă. În
74
parte îl împlinise. Izbutise să-l îndepărteze pe Skleros, omul de care se temea. îşi aminti cuvintele bazileului, când îi prezentă actul de destituire al generalului: „Am impresia că semnez o condamnare la moarte. La moarte? întrebase privind satisfăcut sigiliul şi iscălitura în cerneală roşie. Da, veni răspunsul. Dar nu ştiu a cui. A mea, a lui sau a ta şi îl privi insistent scărpinându-se în barba rară”.
Sună clopoţelul de pe masă. Intră secretarul şi se apucă să strângă pergamentele împrăştiate de furia lui Skleros. „Mai bine puneam să-i scoată ochii îşi spuse regretând că n-a fost destul de puternic în faţa lui aş fi terminat pentru totdeauna cu el, aşa…”.
Skleros se grăbi să ajungă dincolo de porţile Marelui Palat. Prietenii săi îl aşteptau. Le spuse:
mi s-a luat comanda scholelor orientale. în noaptea asta plec spre graniţa răsăriteană. Cine vrea poate să mă însoţească, cine nu, să rămână. Apoi se întoarse spre slujitorii care-l priveau înmărmuriţi: Luaţi numai ce e necesar. într-un ceas trebuie să fim departe.
La nici un ceas de la destituire, Bardas Skleros, însoţit de servitorii casei sale şi câţiva oameni de credinţă pentru care steaua generalului nu apuse, cobora pe ţărmul asiatic al bosforului. Luna răsărită de mult lumina palid oraşul splendorilor bizantine. De pe ţărmul asiatic, Skleros contemplă o vreme măreţul oraş adormit în blânda noapte de început de vară. Zidurile întunecate întinse până departe, cupolele bisericilor, clădirile înalte ale Palatului Sacru,
75
grădinile, parcurile, casele de pe coline, toate rămaseră în urmă.
o să mă întorc! Eunucule, tu mă împingi spre ceea ce n-am dorit. Sunt un răzvrătit? Atunci aşa să fie!
Mai privi odată oraşul întunecat de dincolo de strâmtoare, îşi întoarse roibul şi porni în galop pe drumul Răsăritului şi al răzvrătirii sale.
Focurile aproape se stinseră. în răstimpuri, o limbă roşiatică se ridica străpungând întunericul, apoi murea încet, în pâlpâiri mici. Obosiţi de ziua ce abia trecuse, oamenii se întinseră în jurul focurilor. Alături, câinii ciuleau urechile atenţi la zgomotele nopţii.
Tânărul bazileu urmări o vreme jocul flăcărilor. Zâmbind, lăsă să cadă perdeaua cortului şi se întoarse spre tânăra adormită în patul acoperit cu perdele trandafirii. Lumânările înfipte în sfeşnicul cu picioare înalte luminau plăcut. Se întinse alături de tânăra femeie. îi mângâie uşor părul negru mătăsos. Undeva în noapte, se auziră cântece şi glasuri de femei. Asculta întins alături de ea. Voi să o trezească. Renunţă. O părăsi uşor şi trecu în cealaltă încăpere a cortului. Rapoartele trimise de parakimomen se odihneau încă de aseară pe măsuţa cu picioare joase. Era în a patra zi de vânătoare şi primise, aşa cum ceruse, în fiecare zi câte un raport. Vânătoarea organizată de fratele său Constantin,
78
mare petrecăreţ şi amator de asemenea distracţii, abia l-a scos din Palatul Sacru. Tot Constantin i-a aruncat-o în braţe şi pe tânăra ce dormea alături. Mai citi o dată raportul parakimomenului. Skleros părăsise Constantinopolul la numai o oră după ce aflase că fusese destituit. Fireşte, eunucul nu pomenea nimic de cearta lor. Bazileului, căruia nu-i era străină rivalitatea celor doi puternici ai zilei, i se păru că ceva nu e în ordine. De ce plecase Skleros atât de repede? De ce nu încercase să se dezvinovăţească? Ceva nu înţelegea din toată graba eunucului de a strânge dovezi împotriva lui Skleros. Plecarea lui Skleros i se părea o adevărată fugă şi nu ştia pentru ce, numai dacă… alungă gândul rău care-i întuneca mintea. Sau eunucul aranjase în aşa fel lucrurile… Oricum va trebui să se întoarcă la Constantinopol.
Vânătoarea se apropia de sfârşit. Pădurile Traciei erau bogate în vânat. Cerbi, căprioare, porci sălbatici pe care-i plăcea să-i vâneze călare cu lancea sau vulpi şi lupi scoşi din vizuini şi hăţişuri de gonaci dibaci, fără să mai pună la socoteală păsările prinse de şoimii dresaţi de slujitorii pricepuţi în această ştiinţă atât de preţuită. Lăsă plictisit raportul parakimomenului pe masă. îşi umplu o cupă cu vin şi sorbi îndelung. Simţi vinul furnicându-i măruntaiele şi o moleşeală plăcută îl cuprinse. Lumânările sfârşeau încet în sfeşnic. Se auzeau cântece răguşite de bărbaţi printre râsete de femei, semn că ospăţul încă nu se terminase. îşi aminti întâmplarea din dimineaţa zilei. Discuţia ce a urmat cu bărbatul
79
acela ce s-a dovedit a fi un om cu mare ştiinţă i-a descoperit gânduri şi fapte greu de cunoscut în alte împrejurări.
Vânătoarea începuse înainte ca soarele să usuce roua poienilor. Aştepta la marginea unei rarişti străjuită de stejari umbroşi. Sunetul melodios al cornului se undui de trei ori peste păduri, apoi se stinse. Liniştea se aşternu din nou. Se auzea numai clinchetul metalic al zăbalei cailor scuturând nerăbdători din cap. Din depărtare pătrunseră câteva lătrături scurte,
se apropie! Pregătiţi-vă, stăpâne!
Scutierul îi întinse lancea. Frunzele uscate foşniră. Cele mai sperioase vieţuitoare ale pădurii străbătură rariştea căutând să-şi piardă urma prin iarba înaltă. Săgeţile vânătorilor opreau urechiaţii pentru totdeauna. Lătratul câinilor se auzea tot mai aproape. După felul cum lătrau trebuie să fi stârnit cerbii ori porcii sălbatici. Nu trebui să aştepte prea mult.
stăpâne! şopti acelaşi scutier, arătând spre marginea pădurii.
Cerbul uriaş cu coarne mari, rămuroase, se opri sub stejari. Stătea nemişcat, statuie vie, cu botul umed ridicat în vânt. Ochii bazileului străluciră de plăcere.
e al meu! şopti. Rămâneţi aici!
Se furişă încet prin dosul copacilor spre vânatul râvnit. Când socoti că s-a apropiat destul, se opri. Cerbul încă nu-l simţise sau aşa i se părea. Continua să rămână nemişcat, fremătând neliniştit din nări.
80
Părea atent în altă parte. Cumpăni uşor lancea, aruncând-o cu toată puterea. în clipa aceea răsună un chiot puternic. Cerbul făcu un salt şi pieri în adâncul pădurii. Lancea se înfipse surd într-unul din stejari.
ticălosul! O să-i scot ochii! izbucni mânios bazileul.
Tropot de copite se auzi prin rarişte. O arătare cu păr bălai, lăsat în vânt, zbura pe un murg, mistuindu-se după stejarii din marginea pădurii.
el a fost, stăpâne! strigară slujitorii.
Bazileul urmări o clipă arătarea, încălecă şi fără să mai stea pe gânduri se luă după fugar.
ai să mi-o plăteşti, oricine ai fi! scrâşni mânios bazileul.
Câţiva dintre apropiaţii săi îşi îndemnară caii pe urmele lui, curioşi să afle ce va fi. Fugarul ţine marginea pădurii îmboldindu-şi murgul ce se dovedea a fi vrednic la goană. Fugarul întorcea mereu capul privind temător în urmă. Părul auriu flutura lung pe spate.
o fată! nu îşi putu stăpâni bazileul mirarea. O să aflăm îndată cine e zeiţa pădurii şi îşi îmboldi armăsarul cu biciuşca.
Privi înapoi. Prietenii săi se străduiau să-l ajungă. Râse, îndemnându-şi din nou armăsarul. Se apropia din ce în ce mai mult. Lăsând marginea pădurii, fugarul apucă peste câmp prin iarba înaltă, încercă să-şi piardă urma dincolo de coama unui deal, rămânând ascuns după un petic de mărăcinişuri. Bazileul nu se lăsă înşelat şi descoperi repede şiretlicul. îi luă din nou urma. Coborând pe cealaltă
81
parte a dealului, se trezi în mijlocul unei turme de oi fugind speriate. Câinii uriaşi ciobăneşti se şi repeziră spre armăsar, lătrând furioşi. Armăsarul frământa pământul speriat de câini. Văzu părul bălai sărind de pe cal. Nimerise într-o stână. Câţiva ciobani groşi la trup răsăriră care dintre oi, care din stână. Purtau cămăşi albe înflorate şi în mâini bâte grele ghintuite. Câinii alungaţi de strigătele lor se îndepărtară încet, mârâind duşmănoşi.
îngăduie oare măritul nostru stăpân să-i urez bun venit în umila noastră aşezare? se auzi un glas în cea mai curată limbă a lui Platon.
o! Se miră bazileul. Azi e ziua surprizelor! Urmăream o zeiţă care mi-a speriat cel mai frumos vânat şi când colo dau peste o stână unde se vorbeşte cea mai frumoasă limbă a anticilor.
Iart-o, mărite stăpâne! Iar de socoteşti că suntem vrednici de a te avea printre noi, descalecă. Ziua e lungă şi dezvăluirile ei pot aduce multe lămuriri şi luminăţiei tale şi nouă.
Bazileul şovăi, dar, îndemnat de curiozitate, descălecă. Ciobanii puseră un genunchi în pământ şi sărutară dreapta cu pecetea imperială. între timp, ajunseseră şi însoţitorii bazileului.
uite-o şi pe zeiţa noastră! spuse când cea care l-a făcut să vină la stână i-a sărutat dreapta. Gândul îmi era să pun să-ţi scoată ochii, dar asemenea ochi nu se pot pedepsi.
În ochii ei frumoşi, albaştri, se boltea tot cerul verii.
Iart-o, mărite! E încă o copilă zburdalnică şi fără de minte de a îndrăznit o asemenea faptă.
82
mă văd silit să o fac. O asemenea frumuseţe nu se poate pierde. Şi privi din nou ochii albaştri, buzele rumene, trupul mlădios, părul în culoarea spicului de grâu copt, lăsat lung pe spate.
e cerbul meu, îndrăzni fata. Ne-am împrietenit demult, de când l-am găsit şchiopătând în pădure. L-am îngrijit, nu puteam să-l pierd… aşa cred…
iar eu cred că eşti o mică zeiţă, râse vesel tânărul bazileu. Asta explică totul. Şi acum spuneţi-mi, unde mă aflu de fapt?
luminate stăpâne, rosti cel care-i ceruse iertare pentru copilă, mai întâi pofteşte şi te odihneşte şi ospătează din puţinul nostru, aşa cum e datina la noi.
Cel care vorbise nu părea a fi păstor ca şi ceilalţi. Nu numai vorbirea, dar şi veşmintele îl arătau a fi altceva, mult mai presus.
Tânărul bazileu se aşeză cu prietenii săi pe câţiva butuci. O pânză albă se aşternu pe iarbă în faţa lor. Păstorii rămaseră respectuoşi la o parte. Bazileul îi pofti cu un gest larg al mâinii şi făcură roată în jurul lui. îi privi pe rând. în dosul bărbilor şi al pletelor cu greu se ghicea vârsta. Oameni spătoşi cu trupuri îndesate, feţe şi mâini asprite de vânturi, arşiţe şi ploi. în ochi le licărea bucuria gazdei când aşază oaspeţi însemnaţi la masă.
cine sunteţi? După îmbrăcăminte, aş zice că veniţi de undeva din nord, dar după cum v-am auzit vorbind, graiul vostru aduce mult cu al latinilor.
luminatul bazileu nu greşeşte. Vin din nordul Istrului, al Donarisului cum i se mai zice, şi se întorc tot acolo, zise arătând spre păstori. Cât despre
83
graiul nostru, al valahilor, se aseamănă cu cel al strămoşilor romani şi al dacilor celor viteji şi drepţi, după cum îi numeşte părintele istoriei, Herodot.
îţi cunoşti bine istoria neamului, aprecie unul dintre însoţitorii bazileului.
o datorie sfântă a fiecăruia dintre noi e de a-şi cunoaşte izvorul neamului din care se trage. Mă numesc Ioan. Ioan Valahul, şi am călătorit mult dorind să învăţ cât mai mult. Aşa am coborât spre Bizanţ. Umblat-am pe drumurile Asiei o vreme, apoi pe cele ale Eladei, ba am ajuns şi în străvechiul Egipt, punând în inimă şi minte toate câte am văzut şi auzit.
Bazileul tresări la auzul numelui părut cunoscut. îl mai auzise undeva, dar nu îşi mai amintea în ce împrejurare. îl privea insistent căutând să-şi amintească.
am avut cinstea de a fi dascălul porfirogenetelor… îl ajută Ioan ghicindu-i gândurile.
acum îmi amintesc, şi dacă îmi amintesc bine, am dorit să mi te înfăţişezi la Constantinopol. Am auzit cuvinte de laudă despre tine.
Ioan Valahul se închină în faţa bazileului.
nici dorinţa mea nu a lipsit de a mă înfăţişa măritului meu stăpân, dar a fost o mică împotrivire.
nu înţeleg.
mărite! Acum nu-şi mai are rostul povestea cu parakimomenul care nu mi-a îngăduit înfăţişarea. Ştiam că te voi întâlni aici…
cum? Parakimomenul opreşte pe cei ce doresc să mi se înfăţişeze, se arătă tânărul bazileu din ce în ce mai mirat.
84
nu am spus asta, dar şarpele bătrân muşcă sânul tânăr care-l încălzeşte.
Bazileul pricepu unde bate dascălul. Voi să adauge ceva, dar o bufnitură surdă îl opri. Parcă venea de undeva din pământ. Abia atunci observă groapa cu jar şi spuza ce se ridicase deasupra.
masa e gata! Bufnitura pe care a auzit-o măritul stăpân ne anunţă că mielul e gata fript, numai bun de mâncat, lămuri dascălul văzând că măritul său oaspete stă în nedumerire.
Unul dintre păstori scormoni jarul cu două cârlige şi scoase mieii. Altul turnă vin din belşug peste ei. Mirosul de vin şi carne rumenă se răspândi trezind pofta de mâncare.
e un ospăţ pe cinste! observă unul dintre însoţitorii bazileului.
după câte văd, ne aşteptai, dascăle! Fata cu cerbul a fost doar o momeală?
numai întâmplarea a făcut să fie amestecată şi ea. Cerbul e al ei, dar eu ştiam că vei veni.
eşti ghicitor?
mă feresc de cuvântul acesta, dar vechea ştiinţă nu a pierit.
ai luat-o din înţelepciunea Egiptului?
nu numai de acolo, ci mai cu seamă de la preoţii noştri străvechi cei care au fost înainte de legea cea nouă a lui Hristos.
Bazileul rămase pe gânduri cu bucata de friptură în mână. Păstorii din jurul lui mâncau zdravăn. Nici prietenii săi nu se lăsau mai prejos. Unul dintre ciobani îi învăţa cum se pregăteşte mielul. Cum
85
se jupoaie, cum se curăţă, apoi golit de măruntaie se coase în blana lui cu tot felul de mirodenii şi se pune în groapa încinsă acoperindu-se cu jar. Pielea se umflă, pocneşte şi mielul e gata. Niciodată nu mai mâncaseră aşa ceva atât de gustos. Pe la ospeţele lor nu se obişnuia, îşi lingeau degetele râzând unul de altul.
spune-mi, de ce coborâţi cu turmele spre sud, când după câte ştiu aveţi pământuri bune şi rodnice dincolo de Istru? ceru bazileul lămuriri păstorului care i se părea mai în vârstă.
stăpâne! zise cu glas puternic păstorul privind o clipă peste cei de faţă. Noi aşa ne-am pomenit din neam în neam. La noi iernile sunt lungi şi aspre şi coborâm spre Istru, căutând loc de iernat. Dar, ce să mai lungesc vorba i se păruse că vorbise prea mult că şi aici sunt tot valahi, fraţi de-ai noştri cu aceeaşi limbă şi acelaşi port ca şi noi cei de dincolo de Istru. şi în Thesalia şi în Pind sunt tot fraţi de-ai noştri. Păstorul se opri privind lung undeva în zare acolo unde în închipuirea lui era pământul părinţilor săi.
bătrânul Petru a voit să spună, luminate stăpâne, că valahii nu trăiesc numai dincolo de Donaris şi ţinuturile cuprinse între fluviu şi mare şi dincolo de munţii cei mari, ci şi în Thesalia şi în Pind, unde s-au stabilit o parte dintre cei ce umblă cu turmele. Peste tot în aceste ţinuturi poţi întâlni valahi.
iar limba voastră se aseamănă mult cu cea a latinilor.
întocmai. După ce împăratul Traian a cucerit Dacia, romanii s-au amestecat cu dacii şi au dat
86
naştere unui popor ai cărui urmaşi suntem noi. Aşa le plăcea romanilor să creadă, deşi noi nu ne-am socotit niciodată a fi pe deplini cuceriţi. Pe vremea când barbarii s-au pornit să curgă spre provinciile romane, Augustul Aureliu a părăsit Dacia făcând din Istru graniţa Imperiului, mai uşor de apărat. Dar poporul care se născuse şi crescuse acolo în Dacia, ai cărui strămoşi erau îngropaţi în pământul lor, au rămas pe loc înfruntând peste veacuri răutăţile barbare. Peste ei au trecut valuri de barbari, dar au rămas pe loc, aşa cum pietrele stau neclintite în matca lor când trec apele învolburate. Pentru pământul lor au muncit, s-au bătut, au murit. Pământul nostru e cel mai frumos din toate câte sunt. Câmpii întinse cât te ţine privirea, dealuri domoale, păduri adânci, munţi înalţi, semeţi, ce ascund nebănuite bogăţii. Pământul nostru e bun şi frumos şi-l vom apăra din neam în neam pentru cei ce vor veni după noi. Tăcu şi privi şi el undeva în zare.
sunteţi un popor vrednic. Vă iubiţi mult patria, spuse într-un târziu bazileul.
suntem asemenea străbunilor noştri!
Tânăra valahă turnă vin în oale de pământ smălţuite. Bazileul îi căută privirea. Fata se roşi şi se ascunse sfioasă. închinară şi băură.
am urmărit o zeiţă a pădurii şi aflu lucruri care tulbură sufletul.
se va tulbura mai încolo, când va fi supus la mari încercări, şopti repede Ioan Valahul.
ce vrei să spui?
nimic, Doamne, nimic, doar că de crezi în
87
tine, în puterea ta, vei izbândi. Pe cât de amar e începutul, pe atât de măreţ va fi viitorul. Doar să crezi şi vei izbândi.
încredinţat că evenimente deosebite se vor întâmpla cât de curând, voi să i le dezlege. Dascălul se feri, deşi cuvintele sale arătau bazileului că cele viitoare nu sunt tocmai taină pentru el. Unul dintre păstori şopti ceva dascălului. Bazileul prinse şoapta şi privi întrebător.
îngăduie, luminate stăpâne, să doinească din fluier.
Bazileul îngădui şi fluierul se porni. Tonuri domoale, joase, de jeluire, se răsfrângeau în inimi, umplându-le de tristeţe. Cântecul povestea despre trei păstori plecaţi cu turmele pe drumurile ţării, dar doi se sfătuiesc să-l omoare pe al treilea… Când fluierul sfârşi povestea, bazileul îşi simţi întreaga fiinţă răscolită. Niciodată nu mai auzise ceva atât de sfâşietor, de trist. Ce popor poate fi acesta ce a creat aşa ceva? Cu un asemenea popor se apără Imperiul! După o vreme, bazileul se ridică. Mulţumi pentru ospăţ şi voi să plătească în aur.
să nu fie cu supărare Luminatului stăpân, dar la noi legea ospeţiei e sfântă, se apără bătrânul Petru ţinând armăsarul de frâu.
Bazileul o căută din ochi pe tânăra valahă. îi făcu semn să se apropie. îşi desprinse de la gât un mic medalion de aur cu chipul Fecioarei şi îl prinse la gâtul copilei.
să-ţi amintească de mine, zeiţă a pădurii şi a neamului tău.
88
Tânăra valahă se înroşi de bucurie şi sărută mâna bazileului.
un lucru nu înţeleg; continuă bazileul privind spre Ioan Valahul, de ce nu rămâi la Constantinopol? Ai putea preda într-una din şcoli.
luminate stăpâne, nu e nimic mai sfânt în lumea asta decât pământul unde te-ai născut. Şi copiii noştri au nevoie de dascăli. Şi mai e ceva, s-au pornit iar năvălitorii peste pământul străbun şi vor fi acolo amarnice războaie, ca şi aici.
Bazileul încruntă din sprâncene şi încălecă. Ce voise să spună?
rămâneţi cu bine, oameni buni! Spuneţi tuturor că împăratul Bizanţului nu s-a sfiit să stea la masa voastră. Sunteţi vrednici urmaşi ai strămoşilor voştri!
Bazileul îşi adună gândurile. Lumânările se sfârşiseră în sfeşnic. Un gând nu-i dădea pace. Dascălul acela, Ioan, ştia multe taine şi printre ele cea a dezlegării celor ce vor fi. Se va întoarce chiar acum la stâna păstorilor şi-i va cere să-i dezlege viitorul. Vorbise despre ceva care avea să se întâmple într-un timp apropiat. Un război. Ce fel de război? Ieşi din cort. Ceru calul. Spre răsărit, o dungă vineţie vestea apropiaţii zori. De sus, din imensitatea cerului, stele mai luminau palid drumul. Patru călăreţi din gardă se luară după el, întrebându-se miraţi unde goneşte bazileul cu noaptea-n cap? Trecu pe lângă pădurea unde apăruse cerbul uriaş. în goană, trecu pe lângă tufişurile de mărăcini unde se ascunse ieri tânăra zeiţă. Coborî dealul şi încercă să desluşească
89
în amestecarea zorilor stâna ciobanilor. Zadarnic. Nimic nu amintea din ceea ce a fost ieri. Pentru o clipă crezu că visase. Dar nu, nu visase. Iată groapa cu jarul stins acum. Urme mărunte de oi amestecate cu cele de cai în pământul reavăn al dimineţii îl făcu să murmure:
s-au dus!
Rămase cu privirea pierdută spre nordul îndepărtat. în liniştea zorilor, i se păru că de undeva, din depărtare, răzbate sunet de fluier.
Câteva luni mai târziu, în vara anului 976, o veste căzu ca un trăsnet asupra Constantinopolului. Bardas Skleros s-a răsculat, a fost uns împărat şi vine spre Constantinopol. întreaga suflare a oraşului de Dumnezeu păzit s-a tulburat la auzul acestei veşti.
Pentru următorii trei ani, Imperiul Bizantin va fi confruntat cu un sângeros război civil. Tânărul bazileu va trebui să înfrunte teribila răscoală a lui Bardas Skleros, apoi a lui Bardas Fokas şi în cele din urmă a amândurora, a acestor mari strategi pe care abilul parakimomen i-a împins pe calea uzurpării tronului. Tânărul bazileu se vedea singur în faţa acestei situaţii crâncene pentru el. Parakimomenul, omul în care îşi puse toate nădejdile, uzurpase puterea încetul cu încetul, ajungând să conducă singur Imperiul. în faţa ameninţărilor, bazileul va riposta cu fermitate, iar peste ani, când totul se va termina şi îşi va consolida domnia, zdrobindu-i pe cei care-l ameninţau cu detronarea, va fi alt om. Dar până atunci…
92
Povestea cu dizgraţierea lui Skleros ajunse înainte ca fostul domestikos al scholelor să sosească la Samosata, oraşul din dreapta Eufratului, reşedinţa ducilor de Mesopotamia. Când Skleros intra în oraş, întreaga garnizoană era pe picior de război. Foştii săi camarazi de arme se arătară nespus de nemulţumiţi de nedreptatea ce i se făcuse vestitului strateg. Puţin a lipsit să nu se răscoale chiar în ziua aceea. Noul duce de Mesopotamia a ştiut să profite de nemulţumirea lor. La început, Skleros s-a arătat mulţumit de ataşamentul soldaţilor care nu l-au părăsit în cele mai grele momente ale vieţii. Stătea de vorbă cu fiecare prin pieţe, pe stradă, la baie, spunându-le pe nume, bătându-i prieteneşte pe umăr, amintind întâmplări din campaniile petrecute împreună. încet, încet, popularitatea lui Skleros atinse culmi nebănuite, încât nu mai putea să iasă din reşedinţă fără să fie asaltat de zeci de admiratori care-l însoţeau pretutindeni. Când Skleros a fost sigur că îi domină cu totul, a lansat povestea cu „exilul său”, cum îi plăcea să-şi numească noua întorsătură a vieţii sale. Până atunci, nu povestise decât celor mai apropiaţi. Skleros spuse cum i-a măsluit eunucul corespondenţa în care a găsit dovada „vinovăţiei sale”, cum a prezentat-o împăratului care temător l-a înlăturat repede. Iar el, temându-se de alte urmări nedorite, a părăsit repede Constantinopolul venind la prietenii săi dintotdeauna: soldaţii.
A fost prima scânteie care a aprins vâlvătaia revoltei. A doua va veni prin comandanţii themelor orientale, care, aflând de soarta marelui domestikos,
93
s-au grăbit spre Samosata, să se încredinţeze cu ochii lor. Odată veniţi, nu s-au mai întors în themele lor. Revolta plutea în aer ca o furtună gata să izbucnească. Când strategii themelor auziră din gura celui ce ani la rând le-a fost comandant iscusit, cum un eunuc a călcat în picioare demnitatea unui militar, s-au răzvrătit pe faţă. Nu doreau să fie conduşi de o scârbă de eunuc. Dacă împăratul nu poate conduce destinele Imperiului, să-l lase altuia mai vrednic. Şi nu vedeau pe nimeni mai vrednic decât pe Bardas Skleros.
în cele din urmă, soldaţii şi strategii n-au mai avut altceva de făcut decât să-l proclame împărat, ridicându-l pe scut, aşa cum odinioară legionarii romani îşi alegeau împăratul. La scurt timp, în jurul noului împărat se strânse o armată puternică provenită din mai toate themele orientale ale Imperiului. Răscoala izbucnise şi Bardas Skleros nu mai putea da înapoi. Răsculatul scrise împăratului explicând cauzele adevăratei sale răzvrătiri. Propunea o înţelegere. îndepărtarea eunucului, închiderea lui în mănăstire şi revenirea sa la vechile funcţii ar stinge răscoala. Dar scrisoarea n-a ajuns niciodată în mâinile împăratului.
în speranţa înăbuşirii răscoalei, împăratul Vasile mobilizează armatele imperiale. Fie din cauza lipsei unei pregătiri necorespunzătoare confruntării cu un vestit general, fie din cauză că au fost înfrânţi în două rânduri, o parte dintre soldaţii imperiali au trecut în tabăra răsculaţilor. Cuprinşi de beţia victoriei, răsculaţii voiau să asedieze capitala.
94
Bun strateg, Skleros i-a oprit. Ştia că nu poate duce un asemenea asediu. Va mai aştepta încă doi ani până va porni spre Constantinopol. în acest timp, nu a făcut altceva decât să-şi întărească armata, impunând o disciplină de fier, strângând arme şi construind maşini de asediu. După doi ani, stăpân peste jumătate din provinciile asiatice, rebelul dă semnalul plecării spre Constantinopol cu gândul să-l înlăture pe tânărul Vasile al II-lea.
în faţă îi stă Niceea. Cetate întărită cu ziduri puternice, apărată de o garnizoană numeroasă şi un strateg priceput, Manuel Erotikos Comnenul. Skleros cunoaşte bine cetatea, întrucât nu doar o dată a fost acolo. Pentru el era important să o cucerească. Ar avea un sprijin în apropierea Constantinopolului. Din fortăreaţa Niceii, ar conduce mai bine operaţiunile de cucerire ale capitalei. în cazul unui eşec ar avea unde să se retragă. înainte de a apărea sub zidurile Constantinopolului, hotărăşte cucerirea Niceii.
Dar fortăreaţa e puternică. Garnizoana condusă de priceputul strateg o apără cu eroism. Asediul se dovedeşte lung şi anevoios. Lunile trec şi Skleros nu izbândeşte nimic. Nu poate merge asupra capitalei cu un cui în coaste, le spunea generalilor care îi cereau ridicarea asediului. După aproape cinci luni de asediu, cu tot eroismul soldaţilor lui Manuel Erotikos, Niceea cade. Skleros triumfă. Drumul spre Constantinopol e deschis. Apărătorii cetăţii, câţi au mai rămas, sunt liberi şi împreună cu comandantul se îndreaptă spre Constantinopol.
95
Vestea căderii Niceii cuprinde întreaga capitală. Populaţia intră în panică. Se aud tot mai multe glasuri care-l acuză pe parakimomen de izbucnirea războiului civil. Nimeni nu îndrăzneşte să-i spună împăratului care abia acum îşi dă seama de pericolul real al revoltei. La început, n-a luat-o în seamă, crezând că e o răzmeriţă oarecare, cum au fost atâtea în Bizanţ, şi lăsă în seama eunucului rezolvarea crizei. Dar eunucul se dovedi incapabil să învingă pe câmpul de luptă un general de talia lui Skleros. împăratul începuse să-şi dea seama de gravitatea situaţiei, mai ales din ziua când generalul şi prietenul său Damianos Dalassenas pierise într-o ciocnire cu rebelii. Nu putea crede că tânărul care crescuse împreună cu el, învăţaseră la aceeaşi şcoală nu numai după Iliada lui Homer, dar şi arta scrimei, a echitaţiei, a ceremonialului Palatului Sacru, tânărul de care era îndrăgostită porfirogeneta Ana, nu mai este. N-a crezut până nu l-a văzut coborât în gropniţa familiei dintr-o biserică ctitorită de cei din neamul Dalassenas. Abia atunci şi-a dat seama de gravitatea situaţiei. în locul lui putea fi el. Dar nu era timp pentru lacrimi. îndată după căderea Niceii, concentră în capitală trupele themelor europene în care-şi puse acum toată nădejdea.
în sala de scrimă a Marelui Palat, bazileul Vasile al II-lea îşi face antrenamentul zilnic. Partenerul său e Nichifor Uranos, tânăr general pe care voise să-l numească în fruntea tagmatelor europene, în locul lui Damianos, a cărui moarte îi amărâse sufletul. îl vedea şi acum cu ciotul de lance care-i străpunse
96
armura, înfipt între ficaţi. Pierise în chinuri. Jurase să-l răzbune, dar nu ştia cum. Urmărind mişcările adversarului, se întrebase de ce eunucul se opuse numirii lui Uranos. Probabil că voia să numească pe altcineva, dar nu îi spusese pe cine prefera. Oricum, până la sfârşitul zilei va şti cine e generalul care va conduce trupele imperiale. S-a gândit nu odată să ia el însuşi comanda, dar sacra sa persoană nu trebuia expusă. Sunt atâţia generali capabili şi totuşi, imperialii au fostînfrânţi în două rânduri. Au pierdut soldaţi, strategi, generali, oraşe şi provincii întregi la care adăuga şi mai nemulţumit secătuirea tezaurului, resimţit în urma răzmeriţei.
Nichifor Uranos e un general bun, destoinic. Are mână sigură, judecă repede şi limpede. Pe deasupra e un luptător de temut. Ştie să se apere, să atace după cum o dovedeşte în clipele de faţă. Sunetul metalic al spadelor umplu sala. Tânărul împărat atacă calm, sigur pe sine. La fel de calm cu aceeaşi siguranţă, Nichifor Uranos se apără retrăgându-se pas cu pas. într-o clipă de răgaz, bazileul zăreşte în grupul celor care-i asistă un nou venit. Cine nu îl recunoaşte pe bărbaatul acesta frumos, cu privire senină, trup de zeu, cum stă bine unui vestit strateg.
a! Exclamă împăratul apropiindu-se. Nu te aşteptam atât de curând, Manuel Erotikos Comnen!
gloriosule bazileu! îngenunche generalul.
te credeam la Niceea, dar văd că eşti la Constantinopol. Ce faci aici? Urmăreşti partida de scrimă? Ridică-te şi scoate sabia!
97
Erotikos îl privea mirat fără să înţeleagă ce vrea.
scoate sabia! Aşa… Acum atacă!
Continua să-l privească la fel de mirat.
atacă! strigă bazileul şi în aceeaşi clipă lovi puternic. Sabia lui Erotikos zbură cât colo. Aşa ai pierdut şi Niceea? Ţi-a căzut sabia din mâini?
gloriosule! Nu e numai vina mea.
dar a cui? A mea? Eu am apărat Niceea?
gloriosule bazileu, îngăduieşte-mă o clipă! veni glasul rugător. Timp de cinci luni am apărat Niceea cu trei sute de oameni aşteptând în fiecare zi ajutoarele promise, care n-au mai ajuns niciodată. După cinci luni de asediu, timp în care am crăpat de foame şi de sete, mai aveam cincizeci de oameni. Ce puteam face cu ei în faţa a peste o sută de mii de răsculaţi? Am ajuns la capătul puterilor. Lungimea zidurilor nu mai putea fi acoperită. în cele din urmă… am capitulat. Skleros şi-a ţinut cuvântul şi ne-a lăsat liberi. Fiecare să plece unde vrea. Eu… eu am venit aici, la bazileul meu, şi Manuel Erotikos Comnen îşi privi împăratul în faţă plin de curaj.
Mânia bazileului se topi undeva în străfundurile fiinţei sale.
ne vedem peste o oră.
Părăsi sala de scrimă. Intră în baie. Apa rece îl învioră. O sută de mii de răsculaţi şi el n-a putut aduna nici patruzeci de mii de soldaţi din themele europene. Gândul îl îngrozi. Părăsi repede baia. Lăsându-se îmbrăcat de eunuci, nu se gândea decât la ce-i spuse Comnenul şi la noua propunere a parakimomenului.
98
Era nerăbdător să o afle. întreaga diplomaţie a eunucului era acum în joc. Tânărul bazileu ştia că parakimomenul joacă tare. Poate fi ultima mutare pe tabla lui de şah.
Condus de varegii gărzii imperiale purtându-şi maiestuoşi securile pe umeri, bazileul intră în Consistorium, urmat de parakimomenul Vasile, adevăratul conducător al destinelor Imperiului. Consilierii îl salutară, potrivit etichetei. Bazileul îşi ocupă tronul. Ceilalţi rămaseră în picioare. Eticheta prevedea ca în faţa împăratului să nu se şadă. Aşteptau ca bazileul să-şi înceapă cuvântul. Soarele după-amiezii pătrundea prin ferestrele arcuite, scăldând în mii de culori mozaicurile aurite ce împodobeau pereţii.
aştept! spuse calm bazileul, răsucindu-şi barba între degete, gest care-i era caracteristic repetat ori de câte ori era frământat de problemele Imperiului.
Erau adunaţi acolo, în sala tronului, generali, strategi, înalţi funcţionari, patricieni reprezentanţi ai aristocraţiei bizantine. Vorbiră potrivit rangului lor. Parakimomenul se abţinu. Au fost propuse diferite soluţii de la coruperea capilor răscoalei până la asasinarea lui Skleros. Dar niciuna dintre aceste propuneri nu rezistară celor care le combăteau. Timpul se scurgea încet, bazileul asculta răsucindu-şi mereu barba între degete. în cele din urmă, parakimomenul ceru cuvântul. Se făcu linişte. Parakimomenul era cunoscut ca un om înţelept care lua hotărâri demne
99
de a fi împlinite. începu printr-o largă expunere a situaţiei, neuitând să amintească cauzele răscoalei şi situaţia trupelor imperiale, uimindu-i prin exactitatea cunoştinţelor. Generalii, ca unii care cunoşteau situaţia reală a trupelor, nu i-au stat împotrivă. Unii dintre apropiaţi l-au susţinut cu tărie. în cele din urmă, parakimomenul îşi dezvălui planul.
un singur om îl poate învinge pe Bardas Skleros… Şi acela este fostul său rival: Bardas Fokas!
Numele răzvrătitului de odinioară, închis acum într-o mănăstire din Chios, stârni emoţie printre generalii şi ofiţerii superiori. însuşi împăratul îşi întrerupse răsuci tul bărbii şi se întrebă: „E nebun, sau vorbeşte serios? Ori e nebun, ori e un mare diplomat” îşi mai spuse începând să înţeleagă ce voia parakimomenul său. Era o măsură extremă. Ultima speranţă a Imperiului. Parakimomenul privea cu satisfacţie efectul cuvintelor sale. Generalii vorbeau aprins între ei, mişcaţi de ecoul numelui vestitului Bardas Fokas. Marii aristocraţi îşi aminteau cu groază de omul care le băgase spaima în oase în urmă cu ceva ani. Bazileul făcu semn silenţiarilor. Se făcu îndată linişte.
— Parakimomenul e sigur de ceea ce ne propune? întrebă încet bazileul.
preacucernice şi gloriosule bazileu, am cântărit bine. în situaţia în care ne aflăm, e singura soluţie care ne-ar putea salva…
sau pierde…
e o măsură extremă, interveni Boianos.
potrivită situaţiei. Privirea eunucului lăsa să se înţeleagă că nimeni nu-l va clinti din hotărârea luată.
100
da! spuse bazileul după o vreme, reluându-şi răsucitul bărbii. Uiţi că e un răzvrătit? Că s-a proclamat împărat în vremea lui Tzimiskes?
Şi a fost învins de Skleros! Acum va avea ocazia să se răzbune.
a fost un mare general, fără frică în luptă. în privinţa tacticii militare, chiar superior lui Skleros. Soldaţii care au luptat sub comanda lui îşi amintesc şi acum de el, spuse unul dintre susţinătorii parakimomenului.
împăratul se ridică. îşi puse o mână în şold, continuând să-şi răsucească barba. Părea că e singur, că nu vede pe nimeni.
da! e o măsură extremă, dar să auzim ce zic generalii.
Vorbiră pe rând. Cei mai în vârstă îşi aminteau de uriaşul Fokas, strateg neînfricat care cu un strigăt de luptă făcea să se cutremure întreaga armată. Cei mai tineri îl cunoşteau doar din povestirile bătrânilor strategi. Unii se îndoiau că Fokas va accepta să lupte pentru Imperiu şi de ce trebuie adus Fokas când sunt atâţia generali? Dar niciunul dintre ei nu voia să-şi asume responsabilitatea unei confruntări cu răzvrătiţii lui Skleros. Parakimomenul ştia asta şi îl cunoştea bine şi pe Fokas, doar făcuseră alianţă în urmă cu ani, când el era în dizgraţie. Până la urmă, dorinţa parakimomenului birui îndoielile celorlalţi.
să pui un lup să sfâşie alt lup! Unde s-a mai pomenit? şopti Boianos vădit nemulţumit la urechea lui Nichifor Uranos.
101
dar doi lupi pot sfâşia o turmă, se întoarse spre ei Manuel Erotikos Comnen.
Cei doi tineri generali nu pricepură tâlcul cuvintelor. Peste ani, îşi vor aduce aminte câtă dreptate a avut Comnenul.
Deşi părea că meditează asupra propunerii, bazileul se supuse dorinţei atotputernicului parakimomen. Nu avea de ales.
Îţi asumi întreaga răspundere a rechemării lui Fokas?
îmi asum! răspunse liniştit eunucul zâmbind triumfător.
atunci, fie cum voieşti! Pregăteşte actele de cancelarie!
Consiliul se sfârşise. De fapt, parakimomenul îi adunase pentru a-şi impune încă odată voinţa în faţa lor. A înalţilor demnitari ai Palatului Sacru şi a bazileului. Mulţi dintre generali plecară nemulţumiţi, dar nu puteau trece peste voinţa atotputernicului eunuc. Şi de altfel nimeni dintre ei nu avusese curajul să ceară comanda trupelor. Consilierii se prosternară în faţa bazileului şi părăsiră sala Consistoriului pe două rânduri.
bazileul vrea să-ţi vorbească, şopti un eunuc din serviciul împăratului, când Manuel Comnen trecu prin dreptul lui.
Condus de varegii gărzii imperiale, bazileul se îndreptă spre apartamentele sale. Intră şi varegii coborâră securile în faţa uşii, semn că nimeni nu putea tulbura sacra persoană a împăratului. Doi eunuci din serviciul bazileului îl conduseră pe Comnen pe
102
altă uşă, în apartamentele imperiale. Nu avu timp să admire tablourile în mozaic aurit ale pereţilor de unde împăraţi vorbeau despre victoriile trecute, mobilele somptuoase din abanos şi fildeşuri sau marmura de sub picioare în care se oglindea cu totul, că împăratul apăru din dosul unei perdele de purpură. Se dezbrăcase de veşmintele somptuoase. Păstrase numai pantofii de purpură cu însemnele imperiale.
gloriosule bazileu! plecă Comnenul capul.
ridică-ţi privirea! Ai luptat ca un erou apărând Niceea, dar nu puteam să te laud în faţa lor. Erau şi oamenii parakimomenului acolo.
înseamnă că…
nu pot decât să-ţi mulţumesc pentru felul în care ai luptat, chiar dacă ai pierdut. Ai dreptate. Nu e numai vina ta. E şi vina mea că m-am lăsat târât în jocul eunucului. I-am dat întreaga putere şi acum mă văd aruncat într-un groaznic război civil. Şi mai grav e faptul că nu pot să fac altceva decât să mă las purtat pe mai departe în jocul eunucului. A dorit să-l aducă pe Fokas, dar oare a dorit numai atât? Mi-e teamă că noi nu vedem ce vrea el de fapt. Joacă un joc tare, un joc complicat în care piesa numită „Fokas” poate fi ultima lui mutare.
am întrezărit ceva din gândurile lui…
am nădejdea că Fokas va înăbuşi răscoala. Dar voi rămâne cu un răzvrătit. Nimeni n-a uitat că în urmă cu ani, a tulburat şi el Imperiul şi niciodată nu se ştie dacă vechile-i ambiţii nu-l vor purta pe alte căi. Comnenule! Am nevoie de oameni ca tine.
103
Faptul că, deşi învins, te-ai întors la Constantinopol înseamnă mult pentru mine. N-am să uit. Puteai să rămâi la Skleros. Doar aţi fost prieteni.
înainte da… acum însă toate s-au schimbat.
va trebui să-mi spui tot ce ştii despre răsculaţi, puterea lor militară, efective, arme, organizare. Fokas trebuie informat în cele mai mici amănunte.
fokas! Ar trebui să nu vadă în ei numai o bandă de răzvrătiţi. Am fost în tabăra lor, i-am văzut. Skleros nu s-a ferit. Vorbeşte cu mândrie de soldaţii lui. E e o armată adevărată care ştie să lupte, deşi nu toţi sunt soldaţi.
fokas are geniu militar, dar nu-i putem pune la dispoziţie soldaţii de care are nevoie. Skleros are încredere în soldaţii care acum fac mai mult decât geniul lui Fokas. Mi-e teamă că va fi învins.
Bazileul se întoarse spre fereastra boltită şi rămase îndelung în faţa ei. Comnenul nu îndrăzni să-l tulbure. împărtăşea frământările tânărului bazileu, ameninţat să devină o păpuşă în mâinile parakimomenului.
comnenule, fă-mi plăcerea să cinezi cu mine în seara asta. îmi vei povesti asediul Niceii, de felul cum luptă Skleros. Tot ceea ce ai văzut şi auzit.
e o mare cinste pentru mine.
acum, du-te! Ne vedem la cină. Parakimomenul trebuie să fi terminat actele de rechemare a lui Fokas şi se grăbeşte să le semnez.
Comnenul sărută dreapta bazileului şi ieşi condus de cei doi eunuci. în vestibul îl întâlni pe atotputernicul parakimomen. Se trase respectuos, salutând
104
ceremonios. Parakimomenul se mulţumi să-i adreseze un zâmbet superior. în urma lui, un tânăr eunuc ducea pe braţe o casetă de lemn încrustată în fildeş. Bănui că acolo se găsea ordinul de chemare a lui Fokas cu toate drepturile luate în urmă cu opt ani. Coborând de la bazileu, Comnenul îl asemănă pe parakimomenul Vasile cu celălalt parakimomen de pe vremea bazileului Roman, Iosif Bringas, ce sfârşise prin a fi alungat.
Soarele trecuse de mult de crucea amiezii. Zăpuşeala începutului de vară încă nu se potolise, la fel cum nu îşi găsiseră odihnă mâinile cuvioşilor călugări ce tundeau oile mănăstirii „Sfântul Luca” din Chios.
hai, frate Agatoane, că acuşi vine fratele Pamfil cu cotiga după lână şi nici jumătate n-am făcut.
Călugărul deşirat ce îndemna la lucru îi aruncă o privire temătoare. Oile aşteptau cu capetele plecate una în alta. în spatele lor, un novice le îndemna cu nuiaua spre cei ce le uşurau de povara lânii. Aplecat deasupra oii cu trupul său uriaş, fratele Agaton părea o stâncă prăvălită într-o parte. Apucă iar foarfecele, despărţi lâna cu degetele şi croi o dungă lată. Neastâmpărul din priviri i se ridica iar spre albastrul întins al mării. De pe înălţimea unde se afla stâna, marea se vedea senină până la mari depărtări. Pe întinsul apei, ochii săi ageri zăriră de mai bine de un ceas pânza albă a unei corăbii. Creştea din valuri pe măsură ce se
106
apropia de insulă. Acum desluşea mişcarea ritmică a vâslelor ca să-şi dea seama că se îndrepta spre mănăstire. Zidită pe stâncile ţărmului, mănăstirea rămânea în umbra aruncată de dealurile înalte ce o înconjurau.
hai, frate Agatoane, că acuşi asfinţeşte soarele, îndemna din nou călugărul deşirat, văzându-l că încetează lucrul.
mai e vreme şi mâine.
mâine… Mâine trebuie să fim de cealaltă parte a muntelui, la fratele Hristofor, că şi el e numai singur binecuvântatul. Doar îl ştii pe stareţ, dacă a spus că azi trebuie să isprăvim, azi trebuie. Altfel ne pune iar la post negru. Hm… Stareţ! Cine l-o mai fi pus şi pe ăsta stareţ? Doamne, iartă-mă! E bun de stareţ cum sunt eu bun de croit cizme.
Fratele Agaton se aplecă din nou asupra oii. Acum nu mai avea nicio îndoială. Corabia se îndrepta spre mănăstire. „Oare ce vor”, se întrebă cu teamă presimţind că avea să se întâmple ceva. Foarfecele crestă degetele ce despărţeau nervos lâna. Sângele se prelinse pe albul lânii. Aruncă foarfecele. Se ridică în picioare. Un uriaş cu trupul gros cât un stejar. Cum stătea aşa privind ţintă corabia ce se apropia, cu părul şi barba în vânt, părea un proroc al vremurilor vechi aşteptând întâlnirea cu destinul.
frate Agatoane! Călugărul deşirat se ridică venind spre el. Acum observă ambarcaţiunea aproape de zidul mănăstirii. Maică Milostivă! Dar asta ce-o mai fi? Numai să nu fie tâlharii mărilor sau niscai sarazini ce pradă sfintele locaşuri. Frate
107
Agatoane, tu care-ai fost soldat, şi nu unul de rând, ce zici că poate fi?
o pamfilie, adică o navă de război cu două rânduri de vâsle. E una din cele mai rapide nave imperiale.
se văd şi vulturii pe pânzele catargelor, adăugă novicele care sărise strunga de cum auzise pomenindu-se de corăbii de război.
înapoi la lucru, că acuşi vine părintele Pamfil cu cotiga „şi soarele asfinţeşte”, că doar îl ştii pe stareţ, le strigă fratele Agaton, folosind cuvintele călugărului deşirat.
chiar aşa, frate Agatoane, că doar n-o fi venind pentru noi păcătoşii. Că noi tot cu oile şi cu Domnul. Ei acolo în mănăstire, numai ei ştiu ce fac.
Se apucară din nou de lucru. Gândurile fratelui Agaton se îndreptară spre rostul venirii pamfiliei imperiale. Numai cu poruncă de la Palatul Sacru putea veni aici. Să se fi întâmplat ceva acolo? în urmă cu opt ani, tot o pamfilie l-a adus şi pe el, exilat până la sfârşitul zilelor după cum suna hotărârea împăratului Ioan Tzimiskes. Un gând îi fulgeră prin minte. Nu cumva îl căutau pe el? Avea să afle puţin mai târziu când soldaţii pamfiliei conduşi de un frate de mănăstire urcau grăbiţi coasta dealului.
Îi zări în apropierea stânii. Recunoscu uniforma soldaţilor din flota imperială. Acum era sigur că pe el îl căutau şi se temu pentru viaţa lui. Oare va sfârşi ca tatăl şi fratele său? Voi să fugă dar nu mai avea cum. Rămase cu foarfecele în mâini aplecat asupra oii şi inima bătând să-i spargă coşul pieptului.
108
frate Agatoane, eşti aşteptat jos la mănăstire, strigă călugărul care venise cu soldaţii.
Soldaţii se apropiară şi salutară. Fratele Agaton se miră de salutul adresat numai generalilor.
la mănăstire!
unde vă aşteaptă generalul Leon Melissenos, interveni spătarul din fruntea soldaţilor.
Tresări la auzul numelui lui Melissenos, un mai vechi prieten de-al său.
îngăduiţi să termin oaia de tuns, şi fără să mai aştepte se apucă din nou de lucru.
Soldaţii se priviră miraţi. Spătarul se arătă şi el nedumerit.
generale, poate nu ai înţeles bine, avem ordin să te ducem jos la mănăstire. Nu putem aştepta.
Fratele Agaton rămase împietrit cu foarfecele în mână. De aproape opt ani nu-i mai spusese nimeni acest cuvânt. O bucurie sălbatică îi străluci în ochi, înţelesese.

am isprăvit. Acum putem pleca, spuse ridicându-se uşor.
Soldaţii îl priviră cu admiraţie. Era, într-adevăr, un uriaş. Un munte de om.
frate Acakios, se întoarse spre călugărul deşirat ce privea şi el uimit neputând să înţeleagă ce se petrece, termină cuvioşia ta cu tunsul, nu mai ai mult. Şi vezi să fie gata până la asfinţit, că mâine trebuie să trecem muntele la fratele Hristofor că e şi el numai singur, binecuvântatul.
Acakios rămase cu privirea tâmpă după soldaţii ce se îndepărtau cu fratele Agaton. Nu se putea dumiri
109
de ce-l numiseră general, când ştia bine că e doar fratele Agaton, mereu întunecatul frate Agaton.
Sub privirile curioase ale călugărilor adunaţi în curtea mănăstirii, fratele Agaton urcă încet treptele stăreţiei. Călugării se adunară îndată mânaţi de acea curiozitate care cercetează pe oricine intră şi iese din mănăstire. Văzându-l pe Agaton coborând de la stână, obştea se frământă şi mai mult.
Soldaţii îi deschiseră uşa, alţii rămaseră de strajă afară. Intră. A mai fost aici de două ori. întâia oară când a fost adus. A doua oară când şi-a slobozit pumnul uriaş în creştetul călugărului care-i amăra zilele, şi aşa destul de negre. Atunci l-au adus fraţii la judecata stareţului ca pe un condamnat la moarte. Stareţul cel vechi, blândul Dorotei, l-a trimis cu canon de ispăşire patruzeci de zile la oile mănăstirii, cu patruzeci de metanii pe zi. S-a întâmplat ca în timpul celor patruzeci de zile stareţul să se săvârşească din viaţă, iar cel nou, aici de faţă, să-l facă uitat acolo, la stână. Aceasta a fost în urmă cu doi ani. Dar el se simţea mai bine colindând dealurile şi văile insulei, coborând doar duminica şi-n sărbători la mănăstire. Se simţea mai bine cu oile mănăstirii decât să trăiască în zavistia fraţilor.
Rămase lângă uşă. între ofiţeri îl recunoscu pe generalul Leon Melissenos, puţin îmbătrânit. Se priveau în tăcere.
te-ai lăsat aşteptat, frate Agatoane, îl întâmpină protector stareţul văzându-l nemişcat lângă uşă. înălţimile lor vor să-ţi vorbească şi pentru asta au venit special de la Constantinopol.
110
Fratele Agaton rămase statuie uriaşă, piatră nemişcată, căutând spre Melissenos. Generalul făcu câţiva paşi spre el. Răceala omului din faţa sa îl opri. După Melissenos, trebuia să aibă vreo patruzeci de ani, dar în rasa călugărească cu părul şi barba crescute în voie arăta mult mai bătrân. Vârsta îi era sporită şi de argintiul părului, asprimea feţei brăzdată de cute adânci. Doar ochii vioi mai trădau cutezanţa celui ce fusese odinioară prima spadă a Imperiului.
bine te-am găsit, Bardas Fokas… Nu îi spuse nici generale, nici prietene, ca pe vremuri. Ci doar atât: Bine te-am găsit, Bardas Fokas.
bun venit, Leon Melissenos!
nu m-ai uitat!
n-am uitat pe nimeni din cei ce m-au trimis aici.
să nu mai dezgropăm morţii! Nu am avut prilejul să-ţi spun că nu din vina mea te afli aici…
ştiu… Ştiu… Voia Domnului, îl întrerupse, ridicând împăciuitor mâinile.
Clopotul mare al mănăstirii umplu spaţiul de sunetul prelung vestind începutul slujbei de seară. Obştea se aduna spre slava lui Dumnezeu.
pe noi ne iertaţi, spuse încet stareţul, ne cheamă Domnul. într-un fel şi noi suntem soldaţi, dar ai lui Hristos.
După plecarea călugărilor, Fokas îşi regăsi stăpânirea de sine. Acum era numai între soldaţi, aşa cum a fost toată viaţa.
timpul e preţios pentru noi, generale, îi atrase atenţia lui Melissenos unul dintre ofiţeri, văzând că
111
întârzie cu dezvăluirea adevăratului motiv al prezenţei lor la mănăstire.
da… Am promis bazileului că în două zile vom fi înapoi. Fokas, nu-ţi mai lăsa gândurile cuprinse de tulburarea anilor ce au trecut. Gândeşte-te la cele viitoare!
la ce se poate gândi un biet călugăr decât la viaţa viitoare?
nu despre viaţa viitoare am venit să-ţi vorbesc, ci despre o altă viaţa la care eşti chemat acum. Imperiul are nevoie de tine!
ce să facă Imperiul cu un biet călugăr?
nu de la un călugăr, ci de la generalul Bardas Fokas aşteaptă Imperiul mântuire, de la cel care a fost pavăza şi sabia…
care a încercat să-şi pună pe cap coroana bazileilor şi a sfârşit jalnic aruncat într-o mănăstire până la sfârşitul zilelor.
citeşte! Ai să te convingi singur.
Melissenos îi întinse pergamentul cu sigiliul imperial.
Fără să se grăbească, întârziindu-şi parcă plăcerea, Fokas desfăcu încet pecetea imperială. Melissenos şi ofiţerii săi îşi adunară răbdarea. Pe măsură ce citea, faţa i se întuneca tot mai tare. Când sfârşi cele câteva rânduri, rămase cu privirea pironită pe sigiliul imperial. Dar nu sigiliul imperial, ci numele celuilalt Bardas îi ţintuia privirea. în tăcerea grea, apăsătoare, se auzeau glasurile călugărilor venind din biserică asemenea unor valuri îndepărtate. îi veni în minte un stih din aceste cântări de seară şi multă vreme
112
nu şi-a putut lămuri din ce unghere tainice ale minţii s-au zămislit acele cuvinte: „De-ai ţinea seamă de păcate, Doamne, Doamne cine ar mai rămânea, dar la Tine este milostivirea, toţi să se închine înaintea Ta”.
bardas Skleros, şopti într-un târziu ridicând privirea.
da… Rebelul Bardas Skleros de doi ani tulbură autoritatea imperială râvnind la tronul bazileilor. După ce a înfrânt două armate, a cucerit Niceea, şi Melissenos îi expuse detaliile rebeliunii lui Fokas. Prins în explicaţia sa, nici nu observă că Fokas e cu gândul în altă parte.
bardas Skleros! Şi eu nu ştiam nimic. Dumnezeule mare! Cum putea să-l uite pe Skleros? Cum putea să uite bătălia în care a fost înfrânt? Amintirile reveneau dureros din străfundurile memoriei. Se vedea pe sine răsculat împotriva lui Tzimiskes care împreună cu basilissa Theofana i-au asasinat unchiul, pe bazileul Nichifor Fokas, fratele tatălui său. Se vedea alături de tatăl său, curopalatul Leon care avea de răzbunat moartea fratelui, şi de generalul Nichifor, fratele său mai tânăr, pe câmpul de luptă călare pe armăsarul său alb purtând însemnele imperiale, rotindu-şi privirea peste mulţimea soldaţilor rebeli. Nu ştia atunci că peste câteva ceasuri va fi înfrânt şi târât la picioarele învingătorului Skleros. înfrângerea s-a datorat trădării trupelor din Paflagonia care în timpul bătăliei au trecut de partea lui Tzimiskes. Skleros l-a lovit puternic în flancul stâng rămas descoperit. îl vedea şi acum pe
113
Skleros cu panaşul alb al coifului, rotindu-şi sabia şi îndreptându-se spre el. Nu şi-a dat seama că e trădat, doar când a fost înconjurat de garda rivalului şi şi-a văzut soldaţii risipindu-se. Se vedea apoi închis în mănăstire alături de tatăl şi fratele său. Câte nopţi nu a visat această bătălie de care depindea toată viaţa lui. De câte ori nu l-a visat pe Skleros rotindu-şi sabia, apropiindu-se. Skleros… Skleros, numele marelui rival îl lovea în minte ca un ciocan uriaş, zdrobindu-i simţurile.
n-am să-l iert! abia şoptiră buzele lui Fokas.
ai spus ceva, generale? întrebă plin de curiozitate unul dintre stratopendarchii lui Melissenos, căruia nu-i scăpa nicio mişcare a uriaşului călugăr, privit, de altfel, cu admiraţie.
eu? Nu, nimic! Melissenos, spuse deodată parcă mirându-se de ceva, apoi stătu o clipă în cumpănă dându-şi seama că a sosit ziua cea mare, ziua care-i va hotărî destinul. Pregătiţi-vă de plecare! Glasul nu lăsa urma niciunei îndoieli.
ah, generale! nu îşi putu stăpâni bucuria Melissenos. Ştiam eu…
încă nu ştii nimic, Melissenos, dar ai să ştii în curând. Bazileul mă cheamă la Constantinopol şi nu pot să nu mă întorc în lumea mea. Grăbiţi-vă! Vreau să fiu cât mai departe de mănăstirea asta pe care peste ani poate am s-o regret.
Mânat mai mult de curiozitatea celor ce trăiesc în mănăstire, stareţul părăsi slujba şi intră întrebând umil dacă înălţimile lor nu doresc să li se servească cina. Era o mare cinste pentru el ca mari
114
demnitari ai Palatului Sacru să treacă pragul modestei mănăstiri.
mulţumim sfinţiei tale, dar vom pleca chiar în seara asta. Treburi grabnice ne cheamă la Constantinopol. Fratele Agaton, cum îl numiţi aici, va veni cu noi. E dorinţa împăratului şi stăpânul nostru. Cred că sfinţia ta nu are nimic împotrivă?
Călugărul nu simţi ironia cuvintelor lui Melissenos şi răspunse îndată:
o! Nu! şi se plecă umil. Voinţa lui Dumnezeu se împlineşte prin cea a împăratului. Nu putem decât să ne bucurăm că fratele Agaton e chemat acum la ceas de grea încercare pentru domnul şi stăpânul nostru, după cum se aude. Ar fi bine totuşi să rămâneţi la cină, vă vom ospăta din sărăcia noastră.
mulţumim încă o dată, dar o să cinăm pe corabie. Generale! se întoarse spre Fokas, dacă nu ai nimic de luat, aş zice că putem pleca.
o clipă numai! Mă întorc îndată! şi îi părăsi repede. La fel de repede se îndreptă prin curtea mănăstirii spre chiliile călugărilor. La etajul al doilea, la capătul coridorului, era chilia sa. Acolo a locuit când a venit la mănăstire. Tot acolo dormea ori de câte ori cobora pentru slujbe. Chiliile erau pustii, călugării fiind la slujbă. împinse uşor uşa. Se deschise scârţâind. Chilia atât de cunoscută îi trezi emoţie în suflet. Masa mică, icoana cu chipul lui Hristos zugrăvită pe lemnul afumat, opaiţul, patul de scânduri cu o cruce deasupra în care şi-a chinuit ani la rând visele, aşteptările. Cu gesturi repezite, ridica salteaua de paie. Căuta ceva anume şi când
115
găsi, faţa i se lumină triumfătoare. O sabie lungă cu teaca şi mânerul bătute în diamante şi pietre preţioase. Sabia care îl slujise cu credinţă în atâtea bătălii. Sabia familiei sale primită în dar de la tatăl său, care la rândul lui o primise de la bunicul său. O primise în primul an al exilului adusă de un om de credinţă al casei lor. O trase încet din teacă. Lama din cel mai bun oţel luci în înserarea de început de vară, oglindindu-i chipul. O ridică deasupra ochilor şi o sărută cu patimă.
timpul a sosit! De-acum nimeni nu va mai găsi milă. Şi va veni o zi când voi râde, iar ei se vor trage de păr pentru prostia lor. Da! De-acum împlinească-se toate!
Se ridică speriat de propriile-i cuvinte. I se păru că nu erau ale lui, că nu el le rostise. Veneau de undeva din străfundurile fiinţei sale, dar rostite de altul. Ascunse sabia sub veşmântul călugăresc şi coborî fără să mai tragă uşa sau să mai privească înapoi.
Melissenos cu soldaţii aşteptau în faţa stăreţiei.
acum putem pleca!
sfinţia ta, binecuvintează-ne călătoria! ceru unul din stratopendarchi.
Stareţul ridică mâinile binecuvântându-i în chipul crucii. îi însoţi spre poartă. Vestea plecării fratelui Agaton se răspândise prin mănăstire ajungând la urechile fiecărui monah. întreaga obşte aştepta la poartă. Fokas se întoarse spre ei. Ar fi trebuit să le spună ceva, dar nu ştia ce, şi atunci se apropie de stareţ.

116
Preasfinte, ştii care e primul lucru pe care am să-l fac la Constantinopol?
dacă binevoieşti să mi-l spui…
am să cer patriarhului să-ţi ia stăreţia şi să te trimită la stână!
Călugării izbucniră în râs. Nu prea îl aveau la inimă. îi lăsară sub poartă şi coborâră pe sub zidul mănăstirii, spre ţărm, unde aştepta ancorată pamfilia. Văzându-i îmbarcaţi, ofiţerul care coordona mişcarea vâslelor (keleftetis) dădu semnalul şi ambarcaţiunea săltă uşor, lăsând în urmă ţărmul.
Prora pamfiliei tăia uşor valurile, mânată de cele douăzeci şi patru de vâsle ridicate şi coborâte ritmic în sunetul tobei. Lăsară în urmă Creta şi acum navigau în mare deschisă cu toată rapiditatea ambarcaţiunii imperiale. Noaptea se lăsă repede. Pe cerul albastru întunecat, licăriră primii aştri, bucuria şi călăuza marinarilor. Pe punte se aprinseră felinarele. Generalul Melissenos scruta orizontul întunecat. Unul dintre marinari prinse să murmure un cântec urmat curând de alţii. Melissenos se întoarse nerăbdător spre cabina de unde trebuia să apară Fokas. Primul lucru pe care l-a cerut îndată ce s-a văzut pe punte a fost apă pentru spălat. Prea mirosea a oaie. I-a făcut pe voie şi acum îl aştepta să iasă scrutând depărtările întunecate.
mâine pe vremea asta o să fim la Constantinopol.
generale! aproape că strigă Melissenos neputându-şi stăpâni uimirea.
Era firesc ca Melissenos să nu-şi stăpânească mirarea. în locul călugărului ce intrase în cabină
118
ieşise adevăratul Fokas, aşa cum îl cunoscuse cu ani în urmă. înalt, puternic, cu trupul bine zidit, o adevărată întruchipare a zeului Ares. Cămaşa albă tivită la gât şi mâneci cu fire aurii, părul şi barba tunse scurt acum, veşmintele curate, îl întinereau cu ceva ani.
Fokas zâmbi îmbrăţişând dintr-o privire cerul şi marea. Stânga se sprijinea pe garda spadei, iar în dreapta ţinea veşmântul de călugăr. îl cântări o clipă apoi îl aruncă în valuri.
vrei să scapi de amintiri, generale?
numai de unele. Pe altele le voi purta mereu. Hei! Tu de acolo! strigă Fokas văzând printre soldaţii adunaţi pe punte un uriaş pe măsura sa. Apropie-te! Ştii să lupţi?
doar asta mi-e meseria.
trage spada!
Soldaţii şi ofiţerii superiori se apropiară curioşi, văzând că Fokas are chef de glume.
hai, Nichitas! Nu te teme, că doar nu ţi-a sosit ceasul.
acum şi-a găsit naşul!
cine e? întrebă unul dintre ofiţeri soldatul ce îl încuraja mai mult decât ceilalţi.
e unul dintre cei mai buni luptători din câţi are generalul Melissenos, dar după cum văd, mai are de învăţat.
Fokas se apără cu greu de primele atacuri. Nu mai pusese mâna pe sabie de atâţia ani. Doar pe bâta ciobănească. Se apăra cu greu. Nichitas se dovedea a fi un bun spadasin. Retrăgându-se pas cu
119
pas, Fokas îşi reveni. Siguranţa şi calmul în mânuirea spadei care făcuseră din el unul dintre cei mai vestiţi spadasini reveni încet.
acum, oştene! strigă atacând impetuos.
Lovitura năprasnică zbură spada din mâna lui Nichitas. Privea uimit neputând să creadă că i-a zburat spada din mână. Aşa ceva nu i se mai întâmplase. Fokas prinse să râdă. întreaga lui fiinţă râdea. Râsul îi molipsi şi pe ceilalţi. Râdeau soldaţii, ofiţerii, până şi Nichitas, care crezuse că râd de el, nu se putu stăpâni.
aduceţi vin! porunci Melissenos peste hohotul înfricoşător al lui Fokas.
nichitas! îmi place cum lupţi. De azi înainte, cu îngăduinţa lui Melissenos, te iau în slujba mea, să-mi fii pavăză şi scut la nevoie. Te numesc comite de cohortă.
e o cinste prea mare pentru mine, generale. Te voi sluji cu credinţă toată viaţa.
Era una din marile calităţi ale lui Fokas de a şti să-şi atragă oamenii, să-i facă să lupte pentru el.
cu adevărat, era demn de a purta coroana bazileilor, şopti ca pentru sine stratopendarchul Mihail care nu-l scăpa din ochi. Avea o mare admiraţie pentru Fokas şi mai târziu va fi unul dintre cei mai dârji susţinători ai cauzei sale.
în timpul cinei, Melissenos a încercat să afle câte ceva despre viaţa lui Fokas din mănăstire şi viitoarele sale planuri. A adus intenţionat vorba despre Skleros, vechiul său rival, şi parakimomenul Vasile, la propunerea căruia a fost scos din mănăstire. Melissenos
120
ştia că parakimomenul a înăbuşit revolta tatălui şi fratelui lui Fokas şi tot el a poruncit mutilarea lor prin orbire. Fokas aruncă răspunsurile în doi peri, printre înghiţituri. Ştia ce hram poartă Melissenos şi se ferea de oameni ca el. Se întreba de ce l-au trimis tocmai pe el? Poate tot la propunerea parakimomenului, care l-a pus să-l tragă de limbă, numai că nu prea avea pe cine. I-a spus doar atât:
măritului parakimomen, căruia de acum înainte trebuie să-i port veşnică recunoştinţă, îi plăcea să joace şah. Dacă-mi amintesc bine, cel mai mult îi place să mute pionii. Şi mie mi-a plăcut jocul acesta. Se spune că ascute mintea. Mi-a plăcut atât de mult, încât jucam zi de zi, până când nebunul m-a aruncat de pe tabla de şah. Dacă greşesc cumva sămi spui, sau măritul parakimomen a renunţat la jocul acesta?
nu… Nu a renunţat. Mai joacă şi acum, deşi jocul ăsta poate avea urmări grave, răspunse sec Melissenos.
mai ales când nebunul nu vede regele.
Obişnuit în anii exilului cu viaţa aspră a mănăstirii, Fokas socoti cina care-i fusese oferită demnă de un bazileu. Pulpa de porc prăjită în sos de nard, păsări umplute, curmalele şi rodiile la desert, vinul rubiniu din insule, i se părură nefireşti pentru el, care în anii de mănăstire nu gustase carne. Văzându-l atât de flămând şi însetat, atraşi de puternica sa personalitate, de firea sa deschisă, ofiţerii care-l înconjurau şi-au permis să-l întrebe unele şi altele. Ba unul îşi permise un soi de glumă de care Fokas
121
nu se supără, ci mai mult râse împreună cu ei, oferindu-le să bea din cupa sa ceea ce stârnise marea lor admiraţie.
domnia ta, generale, după felul cum bei, s-ar zice că n-ai mai gustat de multă vreme vinul.
de la Sfintele Paşti, turmarchule. Pentru călugării de rând, stareţul nu dădea vin decât la marile sărbători. Doar el şi câţiva fraţi aveau dezlegare să bea mai des.
şi cine le dădea dezlegare?
-Tot ei, fireşte, râse Fokas. S-a întâmplat însă că un frate care avea mai mult decât ceilalţi darul gustării vinului, nemaiputând răbda uscăciunea gâtului şi deşertul pântecelui, să fure cheile pivniţei. După ce a băut bine, a început să cânte „Ceata sfinţilor a aflat izvorul vinului şi uşa pivniţei”.
Râseră cu toţii de nevinovata întâmplare, apoi ridicară cupele în sănătatea noului general, urându-i izbândă. Mai discutară o vreme despre rebeliunea lui Skleros. în cele din urmă, Fokas îşi ceru iertare. Se simţea obosit şi întorsătura neaşteptată a vieţii îl îndemna să reflecteze la apropiata întâlnire cu bazileul. Melissenos şi ofiţerii rămaseră să golească cupele în sănătatea generalului în care-şi puneau acum toate nădejdile.
întors în cabină, unica de pe vas, Fokas se întinse pe salteaua ce ţinea loc de pat. Legănarea molcomă a pamfiliei îl împinse spre visare. îi prinse palmele sub cap şi gândurile îl purtară la anii de demult. Se vedea copil la conacul părinţilor săi de lângă Cezareeea Capadociei, alergând pe culmile înverzite. La
122
paisprezece ani, de ziua Tuturor Sfinţilor, primise în dar o sabie. Prima lui sabie. Un dar de la bunicul său, vestitul strateg Bardas Fokas, al cărui nume îl purta. La şaisprezece ani, prima sa campanie alături de tatăl şi de unchiul său, Nichifor Fokas, viitorul împărat. A urmat asediul Samosatei, unde unchiul său i-a zdrobit pe sarazinii emirului Saiuf-addaulah. A dovedit mult curaj, un adevărat Fokas. Aşa i-a spus Nichifor Fokas, mare domestikos al armatelor Anatoliei, strângându-l în braţe şi frecându-şi barba aspră de obrazul lui. L-a bătut prieteneşte pe umăr şi i-a prezis un viitor strălucit. Nici nu ştia cât adevăr erau în cuvintele lui.

Peste alţi doi ani, în campanie cu tatăl său, în munţii Taurus, într-un defileu, îi surprind pe sarazinii emirului Saiuf-ad-Daulah. Se întorceau încărcaţi cu pradă şi o mulţime de robi după ce jefuiseră thema Charsian. I-au măcelărit aproape pe toţi, luând prada şi robii. Atunci a simţit pentru prima oară acea furie de a ucide duşmanul, acel curaj nebun care l-a făcut celebru printre soldaţi. A fost alături de unchiul său la marea epopee de recucerire a Cretei. Luptele înverşunate, lungul asediu al Kandiei, capitala insulei, greutăţile campaniei, asprimea lor, l-au călit făcând din el un luptător de temut, dar şi un soldat crud. A alergat cu soldaţii lui Nichifor pe străzile Kandiei cu sabia în mână, ucigând tot ce-i ieşea în cale. Nimeni n-a putut opri măcelul. Un măcel îngrozitor, într-un oraş cucerit, unde soldaţii răzbunau un an de asediu. Pentru prima dată, şi-a dat seama de ororile războiului şi
123
de faptul că alături de cei care-l provoacă pier prea mulţi nevinovaţi. Tânărul Fokas s-a acoperit de glorie în expediţia marelui domestikos din Cilicia, unde în mai puţin de o lună au recucerit cincizeci de oraşe şi castele arabe. La sfârşitul expediţiei, a fost numit turmarch, ofiţer cu rang superior.
După urcarea pe tron a unchiului său, a fost numit general al armatelor Orientului. Alături de împărat, recucereşte cetăţile Anazarb, Adana, numeroase fortificaţii arabe şi puternicele cetăţi Tars şi Mopsuestia. După un an de campanie, întreaga Cilicie e recucerită şi împăratul organizează noua themă bizantină Tars.
Marea epopee de recucerire a Orientului bizantin încă nu se sfârşise şi peste încă un an, timp în care Bardas Fokas a rămas în Răsărit, l-a însoţit pe împărat în şesurile Siriei. într-o primă ciocnire sub zidurile Alepului, zdrobeşte o armată arabă. A fost una dintre cele mai strălucite victorii a tânărului Bardas Fokas, câştigată ca general al armatelor bizantine din Orient. împăratul era mândru de el. Avântul bizantinilor nu s-a oprit sub zidurile Alepului care rezistau asediului. Cetăţile din nordul Siriei, Emesa, Arqa, Tortosa cad sub loviturile bizantine. în noiembrie, revine la Antiohia, unde împăratul pregăteşte asediul. Petros Fokas, alt nepot al împăratului, rămâne la Alep să continue asediul. Petros Fokas… oare unde o fi mai tânărul său văr? Uitase să-l întrebe pe Melissenos. Oare ce se întâmplase cu el după înăbuşirea revoltei lor? Oare mai trăia?
124
împreună cu tatăl său, curopalatul Leon, şi cu generalul Mihail Brutzes, a rămas la asediul Antiohiei. împăratul se întoarce la Constantinopol, unde e primit în triumf. Aproape un an a durat asediul Antiohiei. Antiohia! Xenia… Dumnezeule! Cum putuse să nu se gândească astăzi la ea? Toate câte i s-au întâmplat azi au făcut să nu-şi amintească de chipul ei. Se ridică pe jumătate ameţit de amintirea femeii care i-a robit inima. Asediul Antiohiei… Amintirile îi erau atât de vii de parcă totul s-ar fi întâmplat abia ieri.
Era într-o zi de vineri, 28 octombrie anul 969 al mântuirii, ziua când zidurile Antiohiei au căzut sub loviturile puternicelor maşini de asediu bizantine. Soldaţii au năvălit în cetate jefuind, ucigând, incendiind, pângărind, potolindu-şi poftele după un an de aşteptări, urmând legile nescrise ale războiului. Pătrunse în oraş cu mult în urma soldaţilor însoţit de câţiva ofiţeri. Tatăl său şi generalul Mihail Brutzes promiseseră oraşul soldaţilor şi nu i-au dat voie să intre decât la câteva ore după cucerire. Voia să oprească într-un fel măcelul de la Kandia. Unde dispăruse oare brutalitatea soldatului din el? Străzile Antiohiei erau înecate în sânge. Peste tot se puteau vedea urmele jafului. Mercenarii sparseră uşile caselor, ucigând pe cei ce se opuneau, cărând cu ei lucruri de mare preţ. în cartierele bogate, dezastrul era de-a dreptul îngrozitor. Oameni sfârtecaţi de săbii, aruncaţi de la ferestre, copii alergând înfricoşaţi pe străzi, soldaţi încărcaţi cu prăzi punând foc după ce jefuiseră. înainta repede pe străzi încercând să pună
125
capăt măcelului. Inutil. Nimeni nu putea potoli nebunia soldaţilor. Strigătele de groază se amestecau cu cele de izbândă ale soldaţilor.
în colţul unei străzi, apărură două femei urmărite de o ceată de mercenari beţi. Aproape dezbrăcate căutau scăpare pe undeva. Nu mai aveau unde să fugă. Fokas le bloca drumul. Se ghemuiră lângă zid. Soldaţii le prinseră şi le târâră, râzând în hohote într-o casă cu uşile sparte. Una din ele, o tânără de o frumuseţe deosebită, se apăra cu greu de soldatul care o înşfăcase de părul negru, lung. Fokas intră după ei. Nu putea să vadă siluind femei nevinovate. Lovi cu latul spadei în soldaţi. îşi mai auzea şi acum cuvintele: „Animalelor, ajungă-vă cât aţi jefuit. Faceţi de ruşine armata împăratului. „Am să pun să vă biciuiască în faţa întregii armate”. Soldaţii se traseră, recunoscându-i însemnele. Ar trebui să biciuieşti întreaga oaste, generale” i se răspunse. „Plecaţi, să nu vă mai văd”. Soldaţii plecară înjurând, căutându-şi prada în altă parte. Una dintre cele două tinere care se dovedi a fi sclava celeilalte, îi îmbrăţişă picioarele: „Stăpâne! Nu ne lăsa, stăpâne!”. „Ştii greceşte?”, se miră Fokas. Erau îmbrăcate ca femeile sarazinilor. „Da, stăpâne, suntem creştine răpite de sarazini. Ajută-ne! Fie-ţi milă de noi!”. Se apropie de cealaltă tânără. Plângea speriată, tremurând din tot trupul. „Nu mai plânge, o să fie bine”. Fata îi zâmbi printre lacrimi. Le trimise în tabără, sub pază.
După cucerirea Antiohiei şi sfârşitul campaniei, o însoţi pe frumoasa Xenia la Germaniceea, unde
126
trăiau părinţii ei, iar câteva luni mai târziu, îi devenea soţie. „Xenia… oare în ce ziduri de mănăstire îţi stingi viaţa?”.
I-a revenit lui cinstea de a-l vesti pe împărat de această mare victorie. Mai vedea şi acum lumina din ochii lui Nichifor când primi vestea. Nu s-a putut bucura. împăratul îşi simţea domnia şi viaţa ameninţate… ameninţate de idolul vieţii sale, Augusta Theofana, pe care o iubea mai presus decât orice şi care-l înşela chiar în Palat cu nepotul său, seducătorul Ioan Tzimiskes. Se simţea ameninţat de generali, de patricieni, de aristocraţi şi de alţi nemulţumiţi, până şi de patriarhul Polyeuct.
Chipul Theofanei îi apăru aievea. Frumoasă, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse, şi nu văzuse puţine în viaţa sa. Demon cu chip de înger, unealtă a satanei. Pentru a-şi urca amantul pe tron, n-a pregetat să-şi ucidă soţul. Asasinarea lui Nichifor şi proclamarea lui Tzimiskes au însemnat căderea familiei Fokas. Cei mai de seamă membrii ai familiei au fost exilaţi. Dar cei din clanul Fokas sunt soldaţi din naştere, războiul le curge prin vene odată cu sângele fierbinte. Nu puteau îndura amărăciunea exilului. După câteva luni fug. Curopalatul Leon şi cei doi fii, Bardas şi Nichifor, sunt încă destul de puternici în Orient. Au destul aur ca să-şi strângă de pe întinsele lor proprietăţi o adevărată armată şi să-l proclame pe Bardas împărat. Mai erau şi mercenarii care nu l-au uitat pe gloriosul Nichifor Fokas. Doreau pedepsirea lui Tzimiskes şi a complicilor lui. Avântul lor a fost oprit
127
în thema Capadociei. învinşi de Bardas Skleros, cumnatul lui Tzimiskes, s-au trezit închişi la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul din insula Chios. Zidurile mănăstirii şi viaţa aspră a monahilor n-au putut înfrânge dorinţa lor de răzbunare, în vara anului următor, tatăl şi fratele său plecau pe ascuns la Constantinopol, sperând să provoace o revoltă. Parakimomenul Vasile, căruia nu-i scăpa nimic, prinse firul, îi arestează şi pune să le fie scoşi ochii. Câţiva ani mai târziu, se stingeau într-una din închisorile Constantinopolului. Bardas rămase în mănăstire, el era uns împărat, nu trebuia să se expună. Când vestea prinderii şi orbirii tatălui şi fratelui ajunse şi la el, înţelese că totul se sfârşise, că va rămâne până la moarte în veşmântul aspru de monah în locul celui de purpură.
Tristeţea coborî peste fruntea brăzdată de cute adânci, asemenea unui maphorion pe care nu putea să-l mai ridice. Amintirile dureroase i-au tulburat noapte de noapte anii exilului. Opt ani din viaţă în mănăstire, trăind numai din amintiri… Amintiri şi vedenii groaznice îi apăreau în primii ani, întunecate, iscându-se din umbrele chiliei, din vuietul mării în nopţile lungi de iarnă. Vedea bătăliile prin care trecuse, măcelul din Kandia, când îmbătat şi el de sânge, ucise până îi amorţise mâna. Vedea zâmbetul diabolicei Theofana, îl vedea pe Tzimiskes izbind cu spada în Nichifor, pe tatăl şi pe fratele său venind orbi spre el. în clipele acelea, se arunca pe piatra rece a chiliei, plângând în hohote, jurând că va veni o zi când toate se vor plăti…
128
Şi ziua aceea a venit… Parakimomenul Vasile Nothos, vechiul duşman al familiei sale, avea nevoie de el, singurul om din Imperiu în stare să-l înfrunte pe Skleros. „Parakimomenos, şi tu preacucernice bazileu, oare nu riscaţi prea mult? O să vă muşcaţi limba şi mâinile într-o zi”, îşi spuse Fokas. Se ridică, înalt, puternic, şi începu să râdă. Un râs înfundat, aspru, care-i zgudui trupul uriaş. înălţă spada deasupra ochilor. Spada străbunicului, a bunicului şi a tatălui său, simbolul familiei lor, al Fokaşilor. Se apropiau zorii…
În aşteptarea lui Bardas Fokas, parakimomenul Vasile măsura cu paşi greoi cabinetul său de lucru. îl chemase într-o audienţă particulară şi i se părea ciudat că întârzie, că după două ceasuri petrecute cu bazileul nu se arăta dornic să-i vorbească, deşi ştia că numai la insistenţele lui a fost adus la Constantinopol. „Lucrurile intră cam forţat în făgaşurile lor”, îşi spuse parakimomenul, continuând să măsoare agitat cabinetul.
între timp, îşi schimbase veşmintele somptuoase de ceremonie. Rămase într-o cămaşă lungă, vişinie, tivită cu benzi aurii, strânsă la mijloc cu brâul auriu. Păstrase colanul de aur la gât. în degete nelipsitele inele cu ferecături meşteşugite închizând pietre preţioase. încercase să-şi amintească chipul lui Fokas, dar i se suprapunea unui alt chip de acum opt ani. îl găsi puţin îmbătrânit. Nici gesturile, nici cuvintele nu mai erau aceleaşi. Dar sub această aparentă moliciune impusă poate de viaţa de mănăstire, bătrânul eunuc ghici aceeaşi dorinţă,
130
aceeaşi ambiţie de a stăpâni care-l cuprinse odinioară pe Fokas. O desluşi în zâmbetul susţinut de privirea puţin sălbăticită şi i-a fost teamă pentru prima oară că Fokas va încerca din nou să ocupe tronul. Avea vaga impresie că a slobozit un tigru din cuşcă. Şi tânărului bazileu îi era teamă. Tot ce vorbise Fokas în prezenţa bazileului avea cam două înţelesuri. Dar situaţia era gravă. Acest călugăr din Chios care în urmă cu ani îmbrăcase purpura imperială era singurul în stare să-l înfrunte pe Skleros. La comanda armatelor, Fokas putea întoarce armele. Soldaţii nu l-au uitat. Opt ani din viaţa unui om nu e chiar atât de mult.
Fokas a fost investit cu titlul de magistros şi i s-a dat comanda armatelor Orientului, nu înainte de a fi pus să jure pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce că niciodată nu va îndrăzni să se ridice împotriva bazileului său, nici să năzuiască la alte onoruri care-i vor fi acordate de împăratul, domnul şi stăpânul său.
Parakimomenul îşi potrivi cutele veşmintelor, căutând să ia o poziţie cât mai măreaţă, de adevărat stăpân. Cum noul magistros continua să întârzie, se opri în faţa dulapului, unde odihneau pe rafturi codexuri legate cu încuietori de argint. Le mângâie uşor, alese la întâmplare şi prinse să citească. Manuscrise frumos împodobite de copiştii şcolii din Constantinopol sau ale altor oraşe ale Imperiului. Le aduna cu grijă şi dragoste. Scrieri din sfinţii părinţi, compilaţii după anticii Herodot, Aristofan, Polibyu, operele gramaticilor Hierocly, Heseschius, Nicolae
131
din Damasc, Epifanie al Ciprului, Ioan Filadelful, Lidus, Ştefan din Bizanţ, Theofan, Menandros, Dexipos, Istorii Universale şi nelipsita Iliada. Dintre toate, una era mai dragă: Despre administrarea Imperiului a vrednicului de pomenire Constantin al VII-lea, marele său prieten. A fost mereu în preajma lui când a alcătuit-o. Le închise obosit, mângâindu-le ca pe lucruri de mare preţ.
Fokas întârzia. Apucă clopoţelul, dar la fel de repede se răzgândi. Dincolo de perdeaua ce masca uşa, se auziră paşi. Eunucul de serviciu trase perdeaua şi se plecă adânc.
a sosit, strălucitule!
Parakimomenul îngădui să-l poftească. Rămase în picioare lângă masă, potrivindu-şi cutele veşmântului. Cu o mână îşi căută puţin nervos colanul de aur, în timp ce cealaltă mângâia uşor tăblia mesei.
Fokas intră stăpân pe sine, plecând uşor capul spre marea satisfacţie a parakimomenului.
pofteşte, generale! Pofteşte! Te-ai cam lăsat aşteptat şi acum mi se pare că te grăbeşti, îi spuse văzându-l că rămase lângă uşă.
opt ani! Numai opt ani, strălucirea voastră, replică Fokas, căruia nu-i scăpase faptul că parakimomenul nu era dispus să-i accepte întârzierea.
o! Să nu socotim aşteptările în ani! Era vădit surprins de îndrăzneala generalului.
în ani se numără şi viaţa!
la fel ca o domnie, aruncă parakimomenul. Mă bucur să te văd, Fokas! Mă bucur din toată inima că eşti iarăşi printre noi.
132
Fokas se întrebă cât de sinceră poate fi bucuria acestui om care i-a orbit tatăl şi fratele.
şi eu mă bucur să te văd, strălucitule parakimomen, alături de tânărul bazileu, deşi nu m-am numărat printre cei care te-au slujit.
dragul meu Fokas… într-o vreme parcă ne-am înţeles. Să lăsăm trecutul trecutului şi viitorului viaţa noastră, zâmbi acru parakimomenul. O să ne slujeşti de aici înainte, vreau să zic că o să serveşti Imperiul. Doar pentru asta ai fost chemat.
mi s-a spus.
o să ţi se mai spună. Aşază-te! Sunt câteva aspecte de lămurit.
Fokas se aşeză pe bancheta de lângă perete. Parakimomenul trecu în spatele mesei. Decoraţia interioară a cabinetului, chipurile în mozaic ale bazileilor de altădată ce împodobeau pereţii, marmura pavimentară, candelabrele, masa rotundă încrustată cu ornamente de fildeşe şi argint, bancheta acoperită de cuverturi şi perne colorate făceau parte din somptuozitatea oricărui demnitar bizantin.
te-am chemat ca să ne înţelegem, ca să zic aşa, de la bun început, asupra a ceea ce ai de făcut.
„E un om hotărât, îşi spuse Fokas. Ca de obicei, nu lasă nimic la voia întâmplării. Toate trebuie să meargă după judecata lui, până în cele mai mici amănunte”.
preaslăvitul bazileu mi-a spus ce am de făcut. Nu văd ce s-ar mai putea adăuga. Ai fost doar şi domnia ta de faţă.
133
Parakimomenul zâmbi. Sună clopoţelul de pe masă. Eunucul de serviciu se ivi îndată. Un semn discret şi dispăru la fel de repede.
-Tocmai pentru asta te-am chemat, Fokas, pentru că nu vezi ce mai trebuie adăugat. Să nu mai faci greşelile de altădată, spuse apăsat lăsându-se pe spătarul jilţului.
Fokas clipi mânios. Cutele care-i brăzdau faţa zvâcniră, trădându-i tulburarea.
nu te mânia. în situaţia de acum mânia nu duce la nimic bun. Ştiu că mă urăşti pentru că ţi-am pedepsit părintele şi fratele. Evenimentele de atunci au cerut-o. Lasă morţii cu morţii! Ai fi făcut la fel. Gândeşte-te acum la revenirea ta printre noi şi ai să-mi dai dreptate.
Eunucul de serviciu intră, foindu-şi veşmântul violet. Aduse vin alb, dulce, de Corint, în pahare înalte de sticlă de Siria.
după cum vezi, te tratez ca pe un prieten, nu ca pe un duşman, încercă parakimomenul să readucă discuţia pe făgaşul dorit. întotdeauna ţi-am apreciat calităţile militare, dovadă reabilitarea ta.
calităţile mele nu i-au împiedicat pe puternicii zilei să mă arunce în mănăstire, călugărit împotriva voinţei mele.
răzvrătirea se pedepseşte.
nu era o răzvrătire. Era dreptul nostru, al celor din familia Fokas, dreptul sacru de a urca pe tron. Nu am făcut altceva decât să ne apărăm acest drept. Să răzbunăm crunta moarte a unchiului nostru,
134
gloriosul Nichifor Fokas. Tzimiskes şi demonul cu chip de femeie trebuiau ucişi.
fiecare şi-a primit pedeapsa…
prea blândă pentru crima lor.
theofana s-a reîntors… dar nu avem de ce ne teme. Trăieşte închisă între zidurile unui palat în apropierea Constantinopolului. Bazileul a rechemat-o, doar e mama sa. Am înţeles că e datoria morală a fiului să-şi ştie mama aproape. O vizitează uneori, dar viaţa pentru ea e ca şi sfârşită, îl asigură parakimomenul ridicând paharul.
Fokas îi urmă gestul.
fokas! spuse deodată parakimomenul de parcă aştepta numai momentul potrivit, nu trebuie să uiţi un singur lucru, că eu şi apăsă voit pe aceste cuvinte că numai eu te-am scos din mănăstire. Numai la insistenţele mele ai fost chemat. Nimeni nu şi-a mai adus aminte de tine, doar eu. Aveam nevoie de tine şi te-am chemat!
pentru ce? întrebă liniştit, aproape batjocoritor.
poate pentru că eşti singurul om din Imperiu în stare să-l înfrunte pe Skleros. Pentru că eşti neîntrecut în arta strategiei sau poate pentru dreptul familiei Fokas pentru care am luptat şi eu odată.
nu înţeleg, şopti uimit.
ai să înţelegi mai târziu. Atunci ai să-mi mulţumeşti.
niciodată un Fokas nu va ajunge să mulţumească unui fost duşman. Strălucirea ta îşi mai aminteşte că bunicul meu şi părintele vostru au purtat război?
135
în care bunicul tău a fost învins…
soldaţii l-au trădat!
vremurile schimbă oamenii.
pentru asta m-ai reabilitat?
pentru asta şi pentru multe altele pe care nu ţi le pot dezvălui, încă. Magistre Fokas, îţi reamintesc că niciodată nu trebuie să uiţi că eu te-am adus aici, eu ţi-am pus comanda armatei în mână. Numai mie îmi eşti dator cu ascultare!
am jurat credinţă în faţa bazileului!
bazileul! pufni dispreţuitor bătrânul eunuc. Ai jurat că nu te vei răzvrăti, că nu vei încerca să apuci din nou tronul!
dacă vă temeţi de mine, la ce m-aţi mai adus?
Parakimomenul se ridică. Era vădit nemulţumit de discuţia cu noul magistru. Audienţa se sfârşise. Reuşiseră să-şi descopere numai o parte din gândurile lor ascunse.
vei pleca chiar mâine. Armata te aşteaptă pe ţărmul asiatic, la Calcedon. Mai târziu voi veni şi eu în tabără. îţi doresc să te întorci biruitor!
nu mai mult ca mine!
După plecarea lui Fokas, parakimomenul sună din nou clopoţelul.
să vină Mutu! Repede! porunci supusului eunuc.
Se lăsă greoi pe spătarul jilţului. Nu greşise, Fokas era acelaşi. Plin de sine, mândru şi dispreţuitor ca toţi cei din familia Fokas. Mănăstirea nu i-a înmuiat inima şi gândurile de mărire. Mai mult, le-au sporit. „Se simte în al nouălea cer că l-am scos din
136
lâncezeala mănăstirii şi l-am trimis pe câmpul de luptă”, îşi spunea parakimomenul. Fokas, ca mulţi alţii, făcea parte din complicatele planuri ale bătrânului eunuc ce ţinteau departe, sus de tot. Numai că Fokas nu se arăta prea dornic de a fi înjugat. Parakimomenul avea însă ceea ce nu aveau ceilalţi: timp, răbdare şi mult aur pentru a-i face să lucreze pentru el. Apariţia Mutului, slujitorul său de taină, îi întrerupse şirul gândurilor.
noul magistros, Fokas! L-ai văzut ieşind, nu? Mutu plecă capul.
îl urmăreşti pas cu pas, nu-l scapi din ochi nici zi, nici noapte. Vreau să ştiu cu cine se întâlneşte, ce vorbeşte, ce planuri are. Vreau să-i ştiu până şi gândurile, înţelegi? Nu cruţi nici aur, nici argint, îmi raportezi în fiecare zi. Atât!
Mutu îngenunche sărutând dreapta stăpânului.
te voi răsplăti în ziua în care îi voi supune pe toţi; când toţi se vor târî în colb la picioarele mele, cerşindu-mi mila. Ochii îi străluciră ciudat de o lumină ascunsă prin tainicele unghere ale sufletului său, o bucurie pe care o dorea deplină.
Ieşind de la parakimomen, Fokas nu se mai îndoia de adevăratul stăpân al Imperiului. Pentru un moment, se simţi ca un pion pe tabla de şah, mutat după legile acestui tainic joc al minţii. Chipul bazileului îi spunea că e prea tânăr pentru a conduce destinele unui Imperiu, iar parakimomenul prea ros de ambiţii să nu conducă singur. Dincolo de poarta Chalke, în Augousteion, piaţa acoperită din faţa „Sfintei Sofii”, se auzi strigăt. Constantin,
137
fratele bazileului, se apropie însoţit de un grup de tineri.
generale Fokas! Am ţinut personal să te cunosc. Tot oraşul vorbeşte numai de întoarcerea ta. Intenţionam să fiu de faţă la primire, dar… Avea ochii obosiţi de nesomn şi mirosea a vin.
mă bucur că îţi mai aminteşti de mine.
bucuria e de partea noastră, a tinerilor, de aceea ne-am şi grăbit să te vedem. Ne gândim la un banchet în cinstea ta, a revenirii tale. Chiar dacă nu suntem încă prieteni, inima îmi spune că vom fi.
şi mie inima îmi spune la fel, replică Fokas cu o uşoară ironie în glas, dar acum mi-e imposibil. Am multe de făcut. Poate altădată.
bine! Fie şi altădată, se arătă dezamăgit Constantin, numai să nu uiţi, generale.
niciodată pe cei ce nu mă uită!
bravo, generale! După cum vezi, noi nu te-am uitat, aşa că… izbucni Constantin în râs, forţându-i şi pe ceilalţi să râdă ca de o glumă bună.
nu pot decât să vă mulţumesc.
după victorie, al nostru eşti.
Despărţindu-se de ei, Fokas îşi spuse că poate Constantin e singurul care se bucură sincer de revenirea sa, deşi prinţul e aproape un copil pe lângă el. Peste câteva zile, avea să se convingă că erau mulţi cei care i-au dorit întoarcerea. Pe aceştia şi-i va apropia încă din primele zile ale revenirii sale.
în Augousteion, se trezi cu patru soldaţi din garda imperială lângă el. Şase varegi uriaşi cu plete blonde, ochi albaştri. Garda sa personală. Fokas le
138
ceru să-l lase singur, nu avea de ce să se teamă. Cel de-al patrulea, conducătorul lor, clătină din cap. Porunca bazileului nu putea fi călcată, iar porunca suna să-l însoţească oriunde s-ar duce în Constantinopol. Grija bazileului i se păru cam exagerată, dar cum era magistros şi comandant al armatelor Orientale, se impunea de la sine. înveşmântaţi în cămăşi de zale, purtând săbii lungi, varegii îl ocrotiră cu trupurile lor.
însoţit de mica sa gardă, Fokas părăsi agitaţia pieţei şi intră pe strada zisă Mese, adică de Mijloc, înainte de a părăsi Constantinopolul, trebuia să afle de soarta soţiei sale. Şi numai într-un singur om din Constantinopol avea încredere. Spre casa lui se îndrepta urmat de varegi.
Străbătând străzile Constantinopolului spre biserica „Sfântul Mocius”, în apropierea căreia locuia strategul Phanterios, unchiul Xeniei, se simţi ameţit de zarva marelui oraş. De când nu-i mai călcaseră picioarele pe străzile vreunui oraş? Se lăsă cuprins de agitaţia atât de binefăcătoare sufletului său. Marele oraş fascina. Străzile largi mărginite de portice, pieţele, bisericile, scările de piatră ce legau străzile între ele îl aşteptau parcă de ani, urându-i la fiecare pas bun venit. Constantinopolul era acelaşi. Statuile de sub porticuri unde zarafii schimbau monezile şi negustorii îşi lăudau mărfurile aduse din Orientul îndepărtat, meşteşugari străbătând oraşul căutând să-şi vândă produsele, ghicitori, astrologi, tâlcuitori de vise, cerşetorii de la colţuri. Lectici purtate de sclavi, de unde frumoase doamne priveau prin
139
perdele întredeschise, oameni îmbrăcaţi în fel şi chip, vorbind limbi nemaiauzite într-un oraş care-i cuprindea pe toţi. Totul îi amintea de anii petrecuţi la Constantinopol. Uită de varegi. Sorbea oraşul, vânzoleala sa, descoperea din nou Constantinopolul, oraşul pe care l-a iubit atât de mult. Îi venea să-şi strige în gura mare bucuria de a fi din nou printre oameni. Cu toate că se scurse o jumătate de zi, aglomeraţia era la fel de mare pe Mese, ca în zori, când negustorii îşi desfac tarabele. în mulţimea ce umplea strada, doi varegi trecură în faţă deschizându-i calea. Abia atunci îşi aminti de ei şi întreaga bucurie care-l cuprinse pieri. Era el, Fokas, cel care părăsise în urmă cu două zile mănăstirea spre a-şi înfrunta rivalul de odinioară.
Pentru prima oară, se simţi cuprins de teamă. Teama că va fi învins şi aruncat din nou în mănăstire. Gândul îi zbură la Xenia. Grăbi pasul. Din Forum Tauri apucă spre Forum Bovis, iar de acolo pe marea stradă ce ducea spre poarta militară a Sfântului Roman. între zidurile lui Constantin şi poarta militară se găsea biserica Sfântului Mocius, iar în apropierea ei, casa pe care o căuta. Varegii nu-l scăpară o clipă din ochi. Buni soldaţi varegii. Dacă ar avea câteva mii nu s-ar teme de nimic. Dar varegii costă aur, mult aur. După o vreme, când socotesc ei, îşi iau plata şi se întorc în nordul lor îngheţat. Se opri în mica piaţă de lângă biserica Sfântului Mocius. Bătu la poarta uneia din casele aliniate de-a lungul pieţei. Construită în stilul epocii, cu un singur etaj, fără ferestre la stradă, ca mai toate casele
140
bizantine, arăta ca un zid de cetate. Dincolo de poarta de stejar, ferecată în chingi de fier, nu părea să fie cineva.
se pare că am bătut drumul de pomană, generale, îl auzi pe varegul ce conducea mica escortă.
nu se poate, trebuie să fie acasă. Strategul Phanterios trebuie să fie acasă.
phanterios! se miră varegul. Ar fi trebuit să ştiu…
ţine-ţi gura! Eşti pus să mă păzeşti, nu să-mi judeci drumurile.
Varegul se trase privindu-l mânios. în alte împrejurări, ar fi scos spada, dar era pus să-l păzească şi orice nesupunere risca să-l trimită în ţinuturile sale mai sărac decât venise. Fokas bătu cu putere. După o vreme, se auzi sunet de zăvoare trase. Se deschise o uşiţă în poarta cea mare, unde se ivi capul unui slujitor bătrân privind bănuitor.
îl caut pe strategul Phanterios, lămuri Fokas.
Bătrânul continua să-i privească neîncrezător. Recunoscuse varegii din garda Palatului.
nu te teme. Suntem prieteni, lămuri din nou Fokas.
îndată… îndată, luminăţia ta. Pe cine să anunţ?
condu-mă la el!
poftiţi! Intraţi! se ploconi bătrânul deschizând poarta.
rămâneţi aici! porunci varegilor.
Căpetenia clătină din cap. Fokas intră. îl urmară ca nişte umbre. Curtea interioară era mărginită de arcadele etajului. Printre lespezile mari, de
141
piatră, iarba crescuse în voie. în mijlocul curţii, nelipsitul bazin pentru apă. în unele locuri, apăreau cărămizile roase de vreme. Urcă singura scară ce ducea la etaj. Piatra scării, cândva albă, apărea înverzită de un verde murdar plin de umezeală. De ani buni nu mai pusese nimeni mâna să facă vreo rânduială. Slujitorul îl pofti într-o cameră lungă şi îl lăsă acolo. Fokas iscodi în jur. Pe masa din mijloc se mai vedeau urmele unor frumoase decoraţii. Câteva jilţuri acoperite de cuverturi învechite. Un dulap acoperea o parte din peretele dinspre apus, o banchetă şi mirosul de mucegai ce stăpânea întreaga casă. Bătrânul slujitor se ivi din nou târându-şi picioarele.
stăpânul vă aşteaptă! Deschise una dintre uşile care din încăperea unde se aflau făcea legătura cu toată casa.
Varegii nu-l mai însoţiră. Din câte au văzut, n-aveau să se teamă pentru viaţa lui. Plecându-şi capul într-un salut ceremonios, slujitorul ţinea uşa deschisă, aşa cum făcuse în vremurile bune. O închise în urma lui Fokas, fără zgomot. Lumina amiezii de vară pătrundea calmă prin ferestrele arcadate, descoperind aceeaşi sărăcie. Mozaicurile murdare de pe pereţi aminteau de un fast trecut.
apropie-te! Cine eşti? desluşi glasul uşor tremurat.
Bărbatul aşezat într-un jilţ lângă ferestrele arcadate îl poftea să se apropie.
cine eşti? Vocea tremurată trăda un bărbat în vârstă, suferind.
142
Abia când se apropie îndeajuns, Fokas observă picioarele bărbatului acoperite cu o pătură de lână aspră, cu toată căldura de afară.
oare m-am schimbat atât de mult încât să nu mă mai cunoască generalul Phanterios?
Cel pe care-l numise general încremeni în jilţul său. Faţa i se crispă. îl privea insistent.
sfântă Fecioară! Să fie adevărat? Eşti unul dintre Fokaşi?
aşa e, generale!
stai! Nu-mi spune! Lasă-mi bucuria de a-ţi rosti numele! Bardas! Tu eşti Bardas Fokas, bazileul nostru!
eu sunt, generale!
vino! Vino să te îmbrăţişez!
Bardas Fokas se plecă spre el. Bătrânul general voi să-i sărute dreapta. Fokas se trase stânjenit. Se lăsă totuşi sărutat pe frunte.
Iartă-mă! Nu mă pot ridica. Picioarele astea mă chinuie rău de tot. Abia mă mişc. Bardas Fokas… Bardas Fokas… Cum ai ajuns tocmai aici? Ai fugit din mănăstire?
nu. Am fost chemat.
cum? Aşază-te! şi îi arătă o banchetă de lemn sub ferestre.
Fokas îi povesti în câteva cuvinte rostul chemării sale.
aşa, deci! se miră bătrânul strateg. Auzisem eu ceva de răzvrătirea lui Skleros, dar nu credeam să fie atât de ameninţătoare. Chemarea ta are rosturi tainice. Cui i-a trecut prin cap?
143
parakimomenul Vasile Nothos.
nu mă mir. Din partea unui om ca el te poţi aştepta la orice. Stefanos! Hei, Stefanos! Bătrânul slujitor se mai lăsă strigat de câteva ori până apăru. Stefanos, avem oaspeţi de seamă. Vin, adu vin. Un pahar de vin bun tot s-o mai găsi în casa asta nenorocită.
îndată, stăpâne… îndată…
înainte de toate, aş vrea să ştiu ce e cu Xenia? Unde o pot găsi?
dragostea din tinereţe, oftă bătrânul general. Fii liniştit. Preafrumoasa ta soţie şi buna mea nepoată e aici în Constantinopol, într-o mănăstire de maici.
bănuiam eu.
poţi să o vezi când doreşti.
aş vrea să o iau cu mine. Pentru totdeauna.
doar cu aprobarea patriarhului. Să nu se zică că a fugit din mănăstire.
aşa va fi.
bardas Fokas… Bardas Fokas… Os domnesc, din viţă împărătească cum s-ar zice. Un Fokas se ridică din nou. Cine ar fi crezut? Schimbătoare mai e soarta omului, da… da… schimbătoare…
Stefanos, bătrânul slujitor, aduse vinul în cupe mari de aramă.
pentru neaşteptata noastră întâlnire şi pentru cele ce vor veni! Pentru izbânda ta! ridică cupa fostul strateg. După cum vezi, iubite Fokas, toate s-au schimbat, continuă ştergându-şi buzele umede de vin, casa s-a părăginit, trăiesc din puţinul ce am
144
strâns în viaţă împreună cu bietul meu slujitor. De ieşit nu pot ieşi, nu mă ţin picioarele. Trăiesc aici la marginea oraşului, uitat de lume.
nu te-au uitat chiar toţi, generale.
dacă te gândeşti la tine, o zici bine. A mai fost la mine unul, profesor la Universitate, nu-i mai ştiu numele, ce importanţă are, dar învăţat om, tare învăţat. M-a iscodit de vremurile de demult. Voia să scrie o Istorie Universală, dar nu mai ştiu ce s-a ales de el, dar învăţat om.
generale, eu nu pot să rămân prea mult timp. Mâine voi fi plecat. Aş vrea să aflu unele amănunte legate de sfârşitul părintelui şi fratelui meu. Acolo, în mănăstire, mi-a ajuns numai vestea morţii lor.
da… ştiam că o să-mi ceri asta. Să-ţi povestesc sfârşitul lor, sfârşit pe care l-am văzut cu ochii mei. Odată cu ei am sfârşit şi eu.
asta doresc să ştiu.
Fostul mare strateg Phanterios sorbi îndelung din cupă. Privirea îi rătăci pierdută spre arcadele ferestrelor. Prin sticla lor murdară un petic albastru de cer arăta frumuseţea zilei de vară.
după cum ştii, ucenicia armelor mi-am început-o la şcoala războiului, sub mâna marelui strateg Ioan Curcuas, cel mai mare strateg al veacului. A sfârşit-o jalnic, întrucât a căzut în dizgraţie. Atât de mare i-a fost supărarea, că a murit de inimă rea. Mare şi viteaz bărbat. L-am slujit cu credinţă. Unde n-am fost? Unde n-am purtat războaie? Din valea Eufratului la Samosata şi până în Armenia arabă, îmi amintesc asediul de la Theodosiopolis. Şapte
145
luni am bătut cetatea, cu toate că emirul Tarsului prăda Amorionul şi Ancyra. îndrăzneala noastră a mers până acolo încât am luat Melitene, capitala unui strălucit şi bogat emirat. Singura înfrângere am suferit-o la patru ani după ce am cucerit Melitene. Strălucitul strateg avea să spele ruşinea înfrângerii. Pe vremea când ruşii au coborât în monoxile să prade Constantinopolul, eram împreună cu el şi tatăl tău pe ţărmul Mării Pontice. Respinşi, ruşii au crezut că pot jefui themele ţărmului pontic. Acolo i-am zdrobit cu totul. Cu vestitul strateg şi tatăl tău în fruntea armatelor orientale am coborât prin Armenia arabă în Mesopotamia. Nicio cetate n-a rezistat: Martyropolis, Diarbekig, Dara, Nisibi. Curcuas conta mult pe atacul surpriză. Printr-un astfel de atac am cucerit Edessa de unde am adus la Constantinopol năframa cu chipul cel nefăcut de mână a lui Hristos.
După ocuparea Germaniceii, Curcuas a căzut în dizgraţie. Intrigile fiilor lui Roman Lekapenul l-au doborât. în locul lui am fost numit eu. Dar nici eu, nici părintele tău n-am putut face faţă arabilor. în urma îndepărtării lui Curcuas, armata era demoralizată, mai ales că cei doi ticăloşi şi-au trimis şi tatăl în mănăstire. Răscoala care i-a măturat pe fiii lui Lekapenos l-a pus în drepturi depline pe Constantin al VII-lea. Domnia lui a fost bună. Ceea ce a urmat ştii prea bine. Sub el a început marea epopee de recucerire a teritoriilor noastre ocupate de arabi. Epopee începută de bunicul tău Bardas Fokas, continuată de tatăl şi de unchiul tău Nichifor, gloriosul
146
împărat. La multe din aceste bătălii am luat parte şi bine ştii că n-am cruţat sângele nostru pentru moştenirea romană. Trecând peste Roman al II-lea, ajung la unchiul tău, ilustrul domestikos cu viaţă de ascet. Mare strateg, inegalabil general. Marea lui slăbiciune a fost însă Theofana. Această slăbiciune l-a dus la pieire. Tragicul său sfârşit ne-a umplut inimile de ură. îţi aminteşti cum am fugit din exilul impus de Tzimiskes nouă, celor ce am fost apropiaţii lui Nichifor? Cum am strâns soldaţii de pe proprietăţile voastre din Capadocia? Cum am fost înfrânti de Skleros în iarna acelui an nenorocit? Pe voi v-au închis în mănăstirea din Chios, pe mine pentru că nu eram rudă cu voi m-au ţinut la Constantinopol. Tzimiskes avea nevoie de mine.
cum aş putea să uit…? Cum?
într-o noapte, era vară şi cald ca acum, continuă Phanterios, numai ce mă pomenesc cu tatăl şi cu fratele tău Nichifor. Fugiseră din mănăstire…
i-am ajutat să fugă. Au fugit doar pentru mine… pe chipul lui Bardas Fokas trecu o undă de tristeţe. Ne-am îmbrăţişat la malul mării. Eu m-am întors în mănăstire, ei s-au urcat în barca pescarilor. Parcă îi văd şi acum…
sperau într-o revoltă a vechilor prieteni. Condiţiile erau prielnice. Tzimiskes asedia cetatea Silistrei pe Istru. Acolo se închise Sviatoslav, cneazul ruşilor kieveni. La Palatul Sacru era doar garda şi parakimomenul Vasile. Trebuiau câştigaţi soldaţii gărzii Palatului. De tatăl tău mă lega mai mult decât o prietenie. O vreme i-am ţinut ascunşi aici la mine.
147
Între timp, lucram prin oamenii noştri. Câştigasem cu aur, cu mult aur, o parte dintre ofiţerii gărzii Palatului. Părea că totul mergea bine. Planul nostru era să ocupăm Palatul. Ocupându-l, câştigam şi oraşul şi îl eliminam pe parakimomen. Tzimiskes rămânea în afara zidurilor şi cu un război în spate. Eunucul a fost însă mai puternic. Cineva a trădat. Iscoadele lui au aflat de lovitura ce se pregătea. în dimineaţa când am pornit spre Palatul Sacru, acolo se ştia totul. Eram aşteptaţi. Am fost înfrânţi la porţile Palatului. Mulţi dintre noi au rămas acolo. Au fost puţini şi cei care ne-au sprijinit, deşi luptam din răsputeri. Soldaţii gărzii pe care-i câştigasem văzând că nu avem sorţi de izbândă, s-au întors împotriva noastră. Nu ne-am aşteptat. Nici n-am mai avut timp să fugim. După câteva ceasuri, eram cu toţii în închisoare. Parakimomenul turba de furie. Fără să mai aştepte judecata lui Tzimiskes, a poruncit ca tatăl şi fratele tău să fie orbiţi. aşa ceva nu intra în atribuţiile lui, dar porunca i-a fost îndeplinită. A fost de faţă. Sub privirile lui le-au ars ochii. I-a batjocorit în fel şi chip. Eram în aceeaşi închisoare, parcă îi văd şi acum. Gemeau pe paiele murdare. Şobolanii umblau pe trupurile lor atraşi de rănile deschise. Pe mine m-au schilodit. M-au bătut cu toiegele peste picioare de m-au ologit. De atunci nu mai pot umbla. Tatăl tău a suferit cel mai mult, căci a murit mai târziu. Nichifor a murit într-o noapte. Dimineaţa l-am găsit ţeapăn, cu trupul muşcat de şobolani. Curopalatul Leon a mai suferit o vreme, apoi s-a stins şi el. Nu ştiu ce au făcut cu ei, unde i-au îngropat, dacă i-au îngropat pe
148
undeva. Eu am rămas închis vreme de doi ani, apoi mi-au dat drumul. M-am târât până aici. Toată averea mi-a fost confiscată. Casa jefuită. Mă mir cum de nu au dărâmat-o. De atunci îmi duc zilele aşteptând sfârşitul care nu mai vine, ca mila unor rudenii îndepărtate. Părintele şi fratele tău…
ajunge! durerea lui Fokas curmă povestirea.
cel care ţi-a ucis părintele şi fratele te-a chemat? Să salvezi Imperiul? Nu uita că Skleros ne-a mai învins o dată.
de data asta am să-l înving eu. Şi nu numai pe el şi pe toţi care mi-au adus atâta suferinţă, aproape că strigă Fokas strângând pumnii săi uriaşi.
lasă morţii să-şi doarmă somnul! Tu trăieşte-ţi viaţa alături de Xenia, dacă ai scăpat de acolo.
Numele soţiei îl trezi la realitate. Icoana ei îi apăru în faţa ochilor. Gândul că o va vedea peste puţină vreme îi dădu fiori ca atunci când se apropiase de ea pentru prima oară. Se ridică.
nu mai pot rămâne. Trebuie să o găsesc pe Xenia.
la mănăstirea „Sfânta Tecla”.
înainte de a ne lua rămas bun, aş vrea să-ţi mulţumesc pentru tot…
sărăcia mea.
va veni o zi când vom fi iarăşi împreună.
ce să faci cu un olog?
prietenul părintelui meu nu poate fi niciodată olog!
ţi-a ucis tatăl şi fratele şi acum te pui în slujba lui?
149
nu sunt în slujba nimănui! îl duruse întrebarea la care se aştepta de altfel. Imperiul are nevoie de mine!
Se aplecă spre el şi îl îmbrăţişă. în prag se întoarse. I se păru că desluşeşte două lacrimi în ochii bătrânului strateg. „Da… va veni o zi, îşi spuse coborând grăbit scările. Varegii îl urmară. îşi aminti că va cina cu bazileul. Va sta lângă parakimomen? Privindu-l, îşi va aminti mereu de chipul tatălui şi fratelui.
Dar acum grăbea spre Xenia. Oare cum va privi întoarcerea sa?
Bardas Skleros părăsi cu greu trupul femeii adormite. Rămase o clipă pe marginea patului, mângâind-o cu privirea. Se îmbrăca cu gesturi moi, încete. De două săptămâni se găsea la Pankalia, pe râul Chalis, la răsărit de Amorion. într-un conac fortificat al unei tinere văduve, şi-a stabilit cartierul general. Frumoasa văduvă l-a subjugat cu totul.
După cucerirea Niceii, s-a ferit să atace Constantinopolul. Nu era pregătit pentru un asediu de lungă durată. Ca o măsură strategică, lăsă între zidurile Niceii o garnizoană puternică, iar el cu grosul răsculaţilor se retrase spre Amorion. Se aştepta ca bazileul să riposteze puternic şi hotărâse să-şi organizeze apărarea în themele care i se alăturaseră. Se oprise la Pankalia, pe râul Chalis. Aici va da bătălia. începuse să construiască un sistem de fortificaţii din valuri de pământ. Răsculaţii se arătaseră nemulţumiţi de retragerea lui Skleros. Doreau să cucerească Constantinopolul şi să-l pună pe Skleros pe tron. Dar Skleros, bun strateg, ştia că în
152
faţa zidurilor Constantinopolului nu avea sorţi de izbândă. îl va atrage pe împărat cât mai departe, în themele asiatice, îndepărtându-l de Constantinopol. Câmpia din faţa Pankaliei, tăiată de apele Challisului, i se păru potrivită.
Ieşi pe terasa conacului. Spre răsărit, cerul uşor înroşit vestea zorii unei călduroase zile de vară. Câmpia Pankaliei se întindea în faţa sa, mărginită de dealuri mici la poalele cărora răsculaţii îşi aşezară tabăra. Protostratorul Nichifor se ivi cu un lighean de aramă. Skleros îşi spălă faţa, alungându-şi toropeala somnului.
pregăteşte calul, Nichifor. Vreau să mai văd odată şanţurile.
încă două zile şi vor fi gata.
ar trebui să grăbim lucrările. Să nu fim prinşi nepregătiţi, se arătă cam nemulţumit Skleros de ritmul lucrărilor.
Pe drumul spre conac apăru un călăreţ gonind nebuneşte. Skleros rămase nedumerit cu ştergarul în mână.
ce să fie oare?
după felul cum goneşte, cred că aduce veşti importante, spuse încet protostratorul. îl cunosc! E stratopendarchul Mihail.
adu-l aici!
Nichifor nu apucă să facă doi paşi, că stratopendarchul şi descălecă. Urcă în fugă scările.
ce e, Mihaile? Ce s-a întâmplat de goneşti aşa?
veşti rele, gloriosule, spuse gâfâind neuitând însă să salute ceremonios.
153
-Zi!
armata bazileului a trecut hotarul themei Amorion. Se îndreaptă spre noi.
Şi ce e rău în asta? Sau credeai că nu vor mai veni niciodată?
nu, gloriosule. Ziceam de noul magistros. Parakimomenul a numit altul.
în persoana cărui mare demnitar? întrebă zeflemitor.
bardas Fokas!
Skleros rămase împietrit cu ştergarul în mână. Numele vechiului său rival îl pătrunse mai puternic ca fierul unei lăncii. Bardas Fokas… la orice s-ar fi aşteptat numai la aşa ceva nu.
de când? şopti.
în urmă cu două săptămâni a fost scos din mănăstire, investit cu titlul de magistros şi comanda supremă a trupelor orientale şi trimis împotriva noastră.
„Aşa, deci… trebuie să recunosc că eunucul e un mare diplomat”, îşi spuse Skleros.
atunci nu ne rămâne decât să-i facem o primire măreaţă marelui magistros şi fostului rebel, mare comandant acum, încercă să glumească Skleros. Nichifor! Adună ofiţerii superiori şi pe toţi kapetanos! Tu, Mihaile, mai rămâi să-mi spui ce mai e prin Constantinopol.
Bardas Skleros rămase singur în sala mare a parterului conacului. Vestea numirii lui Fokas îl înţepenise în jilţ, trezindu-i vechi amintiri. Mişcarea parakimomenului îl uluise. Să scoţi un rebel din mănăstire,
154
un rebel atât de nesigur prin trecutul său, să-i încredinţezi comanda trupelor orientale, aşa ceva nu se mai pomenise. Parakimomenul juca tare. Oare Bardas Fokas, aclamat odinioară ca bazileu, s-a umilit încât a devenit unealta eunucului? Bănuia că în spatele numirii lui Fokas se ascundea altceva. Ceva ce nu putea să înţeleagă acum. Bardas Fokas… într-o vreme au fost apropiaţi. Era pe vremea când luptau sub ordinele gloriosului Nichifor Fokas… ce vremuri… ce oameni au trăit atunci! Privirea rătăci pe lespezile pardoselii, pe tavanul cu frumoase intarsii în lemn lustruit. Interesele politice ale Imperiului şi ale lor personale i-au despărţit. Skleros şi-a urmat cumnatul, pe Tzimiskes, Fokas s-a răzvrătit împotriva lor. Oare noul magistros va repeta greşeala de acum opt ani? Nu uitase bătălia de lângă Cezareea Capadociei. Curopalatul Leon, tatăl lui Fokas, atacase puternic aripa dreaptă forţându-i să se retragă. Dovedindu-şi reputaţia de bun strateg, Skleros lasă flancul drept să se retragă în ordine, ocoleşte câmpul de luptă şi cade în spatele lui Fokas, care comanda centrul. A fost o cursă în care au căzut toţi cei din clanul Fokas, dar au căzut de vii. Putea să-i ucidă, era dreptul lui de învingător, dar i-a predat lui Tzimiskes. S-a mulţumit să-i exileze în Chios.
Şi iată-l din nou pe Fokas la comanda thematelor imperiale, însetat să răzbune vechile umilinţe.
Un foşnet uşor de mătase, miros delicat de parfum, îl făcu să se întoarcă.
m-ai lăsat să mă trezesc singură, îl dojeni uşor tânăra, lipindu-se de el.
155
frumoasa mea, obligaţiile ostăşeşti…
cine ştie mai bine ca mine obligaţiile tale, îl întrerupse sărutându-l cu patimă. Ştiu ce te îngrijorează. Am aflat adineaori. în cât timp va fi aici?
judecând după distanţa care ne separă şi ritmul marşului, cam în trei-patru zile.
atât de repede?
e un bun strateg.
ţi-e teamă?
în fiecare bătălie trebuie să-ţi fie, altfel n-ai fi prudent.
am auzit că l-ai învins odată.
prea multe auziţi voi, femeile. îşi trecu mâna încet, prin părul negru, lung.
promite-mi că-l vei învinge şi acum! Nu vreau să te pierd. Aş vrea să fiu cu tine pentru totdeauna!
într-un război nu poţi fi decât învingător sau învins.
vreau să fii tu învingătorul, dragul meu.
De afară pătrunse zvon de glasuri şi tropote de cai. Comandanţii, kapetanos şi strategii themelor răsculate sosiră. Tânăra se desprinse din braţele lui Skleros nu înainte de a-l mai săruta o dată.
sunt la bucătării. Trimite după mine după ce pleacă.
Skleros îşi aminti de prima soţie, buna şi blânda Maria, sora lui Tzimiskes. S-a despărţit prea repede de ea. Zâmbi dureroasei amintiri.
Potrivit aşteptărilor lui Skleros, trei zile mai târziu, trupele imperiale erau la Amorion. Graba lui
156
Fokas îi arătă că noul magistros era mai mult decât dornic de a angaja bătălia. în faţa nerăbdării lui Fokas, răzvrătiţii nu aveau altceva de făcut decât să-şi întărească tabăra pregătindu-se de luptă.
în fruntea celor aproape patruzeci de mii de imperiali, Fokas îşi stabili tabăra în câmpia din faţa Pankaliei. Prima dorinţă, după ce şi-a văzut tabăra rostuită, a fost să vadă cu ochii lui fortificaţiile răsculaţilor. Rămase uimit. Avea în faţă o redută greu de cucerit. Răsculaţii mai lucrau încă la valul de pământ dinspre râul Chalis. Zâmbi plin de înţelegere, în clipa aceea, planul înfruntării era hotărât.
în dimineaţa zilei de 19 iunie anul 976 al mântuirii, la numai o zi după ce ajunse în faţa Pankaliei, Bardas Fokas îşi rândui trupele în ordine de bătaie, împărţi armata în trei corpuri. Flancul drept sub comanda lui Nichifor Uranos, cel stâng sub comanda lui Vasile Boianos, centrul rămase sub ordinele sale. Leon Melissenos, cu două tourme, urma să treacă râul şi să cadă în spatele taberei, derutându-i. Manuel Erotikos Comnenul rămase în spatele centrului cu trupele de auxiliari. Fokas cu o mie două sute de călăreţi părăsi centrul şi se retrase spre marginea flancului stâng. La mai puţin de două mile în faţa lor, răsculaţii aşteptau aliniaţi în faţa taberei.
Soarele zilei de iunie se înălţase bine pe cerul senin fără strop de nor. Căldura începu să crească. Fokas aştepta prima mişcare a răsculaţilor. Skleros îşi ţinea soldaţii pe loc, hotărât să rămână aşa până la sfârşitul zilei. Soarele frigea nemilos prin platoşele de fier miile de soldaţi. Sudoarea curgea
157
pe sub platoşe în pârâiaşe sărate. Nerăbdarea luă locul înţelepciunii şi Fokas dădu semnalul. Din mii de piepturi răsună imnul Sfintei Fecioare, apărătoarea soldaţilor şi a oraşului bazileului. Răzvrătiţii răspunseră tot printr-un imn închinat Fecioarei, înainte ca ultimele acorduri să se stingă peste întinsa câmpie a Pankaliei, Leon Melissenos porni cu cele două tourme. Cavaleriştii săi, lăncieri şi arcaşi deopotrivă, ocoliră tabăra răsculaţilor trecând râul printr-un vad, ales din vreme. Fokas spera ca trecerea râului să fie neobservată. Din iarba înaltă, cercetaşii lui Skleros observară mişcarea cavaleriei.
Faptul că se aflau în plină câmpie îi permitea lui Fokas să vadă ce se întâmplă în rândurile răsculaţilor. Nu înţelegea de ce se mişcau continuu, în strigătele „glorie purpurei” şi „glorie bazileului Vasile”, imperialii porniră. Au fost întâmpinaţi cu un nor de săgeţi. Au răspuns la fel. Arcaşii răsculaţilor s-au retras repede în spatele valului de pământ. Primiţi în vârful lăncilor în timp ce valuri de săgeţi cădeau asupra lor, imperialii au fost răsturnaţi peste cei care veneau în urma lor. De trei ori au încercat să treacă peste valul de pământ şi tot de atâtea ori au fost respinşi, lăsând în urmă morţi şi răniţi. Fokas ordonă retragerea. între timp, călăreţii lui Melissenos se iviră de cealaltă parte a râului apropiindu-se în goană de tabăra lui Skleros. însă, ca din pământ, câteva mii de răsculaţi se iviră în spatele lor, tăindu-le retragerea spre râu. Melissenos era prins ca în cleşte între râu şi tabăra răsculaţilor. Situaţia devenea periculoasă pentru
158
Melissenos. Dându-şi seama că nu are sorţi de izbândă, Melissenos încercă să treacă râul înapoi prin altă parte, lăsând în dreapta tabăra. Ghicindu-i intenţia, Skleros trimise alte trupe din tabără să le taie retragerea. Totuşi, Melissenos forţă trecerea. Răsculaţii se aruncară asupra lor. Prinşi între tabără şi răsculaţii care le blocau retragerea, imperialii luptau cu disperare. Fokas trimise în grabă câteva sute de pedestraşi în ajutorul lor şi furios ordonă atacul general. Răsculaţii nu slăbiră tirul arcurilor, împiedicând imperialii să treacă creasta valului de pământ ce înconjura tabăra. în cele din urmă, atacând în formaţie pătrată, scut lângă scut, imperialii lui Fokas cuceriră creasta valului de pământ. Lui Fokas i se păru ciudat că răsculaţii care apărau tabăra erau atât de puţini. Se bucură pentru o clipă, dar se opri fulgerat de un gând. E o cursă! De pe înălţimea valului văzu auxiliarii săi conduşi de Manuel Erotikos Comnenul încercând să oprească miile de răsculaţi care umplură întreaga câmpie. Se apropiau în goana cailor ca o furtună, măturând totul în cale. în fruntea lor gonea un uriaş călare pe un armăsar roşcat. Panaşul alb al coifului flutura ameninţător.
skleros! îl recunoscu uimit Fokas. De unde ai apărut? M-ai înşelat oare pentru a doua oară?
Trupele auxiliarilor au fost spulberate la prima ciocnire. Răzvrătiţii se apropiau ca o vijelie. Câmpia tremura sub copitele cailor. Nori de praf se ridicau în văzduh acoperind mulţimea lor.
uranos! Uranos! strigă Fokas acoperind cu glasul său puternic vuietul bătăliei.
159
aici, generale!
adună-ţi oamenii! Suntem atacaţi din spate.
am văzut, generale! Nu poate fi decât Skleros!
atunci de ce dracu nu Ţi-ai întors soldaţii?
ce sorţi mai avem? Skleros s-a dovedit mai viclean decât noi.
ţine-ţi gura! Dacă puneam mâna pe tabără până acum… ticălosul de Melissenos, i-a fost frică să lupte. A vrut să treacă înapoi la noi…
Nichifor Uranos abia mai avut timp să-şi adune flancul, că primii catafracţi conduşi de Skleros au şi trecut printre imperiali. Ciocnirea fost crâncenă. Prinşi între valul de pământ apărat încă de răsculaţii rămaşi în tabără şi călăreţii lui Skleros, imperialilor le era tot mai greu să reziste. în cele din urmă cedară, risipindu-se, căutând fiecare să iasă din acea groaznică încleştare. Pentru a doua oară, Fokas era învins de Skleros. Abia scăpat, Fokas şi-a condus soldaţii dincolo de fluviul Sangarion, blocând în urma lor podul de piatră. întreaga noapte au rămas pe malul fluviului îngrijindu-şi rănile. în zori au dărâmat podul şi s-au retras spre Constantinopol.
Fokas se întreba cu amărăciune cum va privi bazileul înfrângerea. îl va trimite parakimomenul din nou la mănăstire? Era hotărât ca acolo să nu se mai întoarcă niciodată.
La începutul lunii martie a următorului an, în fruntea unei noi armate, Bardas Fokas trecu fluviul Halya în thema Charsianon. înfrângerea de anul trecut nu a dus la dizgraţiere. Mai mult, parakimomenul, vrând să-l câştige cu totul de partea sa, l-a copleşit cu atenţii, asigurându-l că înfrângerea a fost doar un nefericit accident. Parakimomenul a mers până acolo încât în absenţa lui Fokas a refăcut palatul familiei lor din Constantinopol. întreaga toamnă şi următoarea iarnă, Fokas a locuit aici cu frumoasa Xenia.
însă nu la fel de uşor a privit bazileul înfrângerea. Pentru el, nereuşita se datora incapacităţii lui Fokas de a sigura spatele trupelor. Numai intervenţia parakimomenului l-a menţinut în funcţie.
Aşadar, la sosirea primăverii, Fokas intra în thema Charsianon pentru o înfruntare decisivă. în timpul petrecut la Constantinopol, a recrutat soldaţi din themele europene. Supunându-i la antrenamente şi la o disciplină de fier, a reuşit în scurt
162
timp să facă din ei soldaţii de care avea nevoie. Noii sale armate se adăuga şi zece mii de călăreţi georgieni, trimişi de regele David al iberilor. Cei zece mii formau un singur corp de oaste şi se spunea despre ei că niciodată nu părăsiseră învinşi câmpul de luptă. Fokas îşi punea mari nădejdi în ei.
Contrar obiceiului său, Fokas organiză acum mici corpuri de oaste formate din câteva zeci de călăreţi, cu misiunea de-a hărţui continuu efectivele răzvrătiţilor. Aceste corpuri se dovediră eficiente. Atacau prin surprindere cetele răsculaţilor ce însoţeau convoaiele de alimente, nelăsând nimic viu. Apăreau, distrugeau şi dispăreau fără să angajeze vreo bătălie. în a doua jumătate a lunii martie, răsculaţii se găseau la Basilika Therma, unde se retraseră răsculaţii lui Skleros.
aici voi învinge sau voi pieri! le spuse Fokas generalilor săi.
După victoria de anul trecut, Bardas Skleros rămase în themele orientale. Victoria de la Pankalia nu i-a adus prea multe avantaje. Pierduse cam un sfert dintre oameni în acea crâncenă încleştare. Nu se putea socoti pe deplin împărat, atâta vreme cât la Constantinopol Vasile al II-lea era pe tron. Socotise că e mai bine să se retragă în thema Charsianon, aproape de graniţa arabă, unde îşi refăcea trupele. Spera într-un ajutor al califului de la Bagdad, dar califul se arăta prudent în a sprijini un răzvrătit de a cărui soartă nu era sigur.
mâine… Mâine se va hotărî totul, şopti pentru sine Skleros. Dacă seara mă va găsi învingător, voi
163
fi cu adevărat împărat. Dacă nu… Sfânta Fecioară să ne aibă în pază.
Ţinea ridicată perdeaua cortului şi privea afară în noapte. Tabăra cu focurile alungând bezna nopţii, agitaţia ei, înjurăturile, râsetele, beţiile soldaţilor, lucirile armelor, tropotele cailor, mirosul iute de sudoare şi urină, lungile campanii prin gerul iernii sau arşiţa verii făceau parte din viaţa sa. Toată viaţa trăise ca soldat. Nu se putea despărţi de viaţa de tabără. Era felul său de a exista. De trei ani dura rebeliunea. De trei ani căuta să intre în Constantinopolul din care a fost alungat în acea noapte de intriga atotputernicului eunuc. Numai eunucul l-a împins pe calea răzvrătirii. Niciodată eunucul nu s-a pus în fruntea soldaţilor, ca Narses odinioară. Ar fi făcut orice să-l prindă. I-ar fi smuls limba, cu mâna sa, i-ar fi scos ochii. De trei ori i-a înfrânt pe imperiali. Constantinopolul rămânea însă departe, ca un vis neîmplinit.
Dincolo de tabăra răsculaţilor străluceau în noaptea rece de martie sute de focuri. Bardas Fokas şi-a adus trupele aici, la Basilika Therma, pentru bătălia decisivă. Iată-l din nou pe Fokas în fruntea a trei unităţi de themata. Skleros se temea de luptătorii georgieni. Ei trebuiau spulberaţi primii. Misiunea grea îi revenea lui Patriciu, fost kapetan al themei Charsianon, investit acum cu rangul de domestikos. Skleros atrase atenţia noului domestikos asupra felului cum luptă georgienii. Stăteau mascaţi în spatele unei aripi şarjând puternic unde era nevoie. Se retrăgeau repede lăsând impresia că
164
sunt înfrânţi, ca să revină şi să lovească mai puternic, măturând totul în cale.
în seara aceasta, ultima dinaintea marii bătălii, adunase în cortul său capii răzvrătiţilor. Potrivit obiceiului său, Skleros avea acte semnate în alb pe care secretarul său personal trecea numai numele celor înaintaţi în noi demnităţi. Pentru a-i face loiali, îi înzestra cu titluri aristocratice şi domenii pe măsură. Consiliul de război se prelungi până târziu în noapte. Fiecare ştia ce avea de făcut. După plecarea lor, Skleros încercă să aţipească puţin. Somnul nu se lipea de el. Ieşise să privească tabăra. Numai ea îl liniştea.
mâine… Mâine se va hotărî totul, şopti din nou. Am să te caut, Bardas Fokas, şi jur pe ce am mai sfânt că n-ai să scapi viu. E singura mea şansă.
mâine? auzi un glas uşor în spatele lui.
Lăsă perdeaua şi se întoarse. Leona îl îmbrăţişă lipindu-se de trupul lui uriaş.
ce făceai aici? De ce nu te odihneşti? Ai nevoie de odihnă. îl cuprinse glasul cald, plin de dragoste. Mâine vei fi iar învingător, o simt din toată fiinţa mea. Drumul spre Constantinopol îţi va fi deschis.
sau închis pe vecie.
ce vrei să spui?
Drept răspuns, Skleros o duse spre patul pe care abia îl părăsise. Leona îl cuprinse într-o dăruire arzătoare. Palmele lui uriaşe trecură peste trupul ei, temându-se că poate va fi ultima lor noapte şi patima deveni mai aprigă.
165
Zorii zilei de 24 martie găsi oştile faţă-n faţă, pregătite de marea înfruntare. Bardas Fokas îşi aşeză soldaţii în aceeaşi ordine ca anul trecut, la Pankalia. Doar centrul de sub comanda sa îl întări cu luptătorii cu securea dublă, precedaţi de patru rânduri de arcaşi. Noua poziţie nu scăpă lui Skleros, deşi dorea mai mult să afle unde se ascund georgienii regelui David. Nu-i putea distinge printre flancurile comandate de aceiaşi Nichifor Uranos şi Vasile Boianos. Leon Melissenos primi trupele de intervenţie. Manuel Erotikos Comnenul era reţinut lângă Fokas. în zorii zilei, Fokas dăduse generalilor adunaţi în faţa cortului un ultim sfat:
nu am ce să vă mai spun decât că trebuie să învingem! Totul rămâne aşa cum am stabilit aseară.
încălecă pe armăsarul său vânăt ţinut de scutier. Privi mulţumit peste întreaga oaste. Generalii se întoarseră la unităţile lor. însoţit de spatarocandidaţi, Fokas trecu printre rândurile soldaţilor strigând:
glorie bazileului Vasile! Glorie purpurei!
Soldaţii începură să intoneze imnul Sfintei Fecioare, apărătoarea soldaţilor.
Răsculaţii răspunseră tot prin acelaşi imn.
Skleros îşi dispuse soldaţii în formă de semilună, cu aripile mult întinse spre imperiali. Fokas urcă în goana armăsarului o mică culme, de unde se vedea tot câmpul de bătălie. Nici nu ajunse în vârful colinei, că răsculaţii şi lansară atacul. Era surprins de gestul lui Skleros.
iberii! se întoarse spre spatarocandidatul din dreapta sa. Acesta coborî în goană spre cavaleria
166
georgiană care aştepta mascată de catafracţi. Pământul porni să tremure sub copitele cavaleriei georgiene. Fokas admiră perfecta lor aliniere în unităţi de câte o sută. Atacul a fost distrugător. Ciocnirea groaznică. Pedestrimea răzvrătiţilor nu se aştepta la un atac atât de rapid. A fost dată peste cap în centru. Fokas zâmbi mulţumit.
să-l văd acum pe Skleros! strigă fiind pe punctul de a da semnalul pedestrimii.
Lui Skleros, care urmărise atacul georgienilor, nu-i scăpă faptul că intraseră adânc în centrul armatei sale. La porunca sa, aripa stângă se întoarse repede într-o mişcare de învăluire, voind să le taie retragerea. Fokas îngheţă cu zâmbetul pe buze. Faţa i se crispă de groază văzând cum aripile răsculaţilor se apropie tot mai mult închizându-i cavaleria. Georgienii cunoşteau şiretlicul şi la fel de repede cum atacaseră se retraseră scăpând din cursă. Patriciu, care comanda aripa dreaptă, nu îndrăzni să-i urmărească. Fokas zâmbi mulţumit în timp ce Skleros blestema încetineala marelui domestikos, care nu şi-a condus oamenii mai repede.
A fost rândul imperialilor să atace. Arcaşii apărură urmaţi de luptătorii cu securea dublă. Pe flancuri, catafracţii, cavaleria grea, aştepta retragerea arcaşilor. în scurt timp, întreaga mulţime a soldaţilor se afla într-o groaznică încleştare. Strigătele se amestecau cu gemetele răniţilor, nechezatul cailor, loviturile de săbii şi scuturi. Catafracţii lansaţi într-un atac distrugător sparseră aripa stângă a răzvrătiţilor. Bătălia se încinse cu o furie groaznică. Pe de
167
o parte, răsculaţii ştiau că dacă vor pierde, cauza lor era sfârşită. De cealaltă parte, Fokas ştia şi el că de soarta bătăliei depindea soarta sa. De pe mica colină pe care se afla, trimise în luptă până şi rezervele lui Melissenos. O vreme urmări catafracţii. Intraseră adânc în aripa stângă a răsculaţilor. Poate prea adânc. Georgienii se întoarseră semănând moartea printre pedestraşii răzvrătiţilor. în centru, acolo unde învălmăşeala era mai mare, imperialii păreau că cedează sub presiunea cavaleriei condusă de Skleros. Vreme de două ceasuri, soarta bătăliei rămase nedecisă. în centru, imperialii dădeau semne că nu vor rezista mult. Cavaleria răsculaţilor ameninţa să rupă centrul.
Fokas se înnegri la faţă. Se vedea pierdut. O clipă îl zări pe Skleros
călare pe calul său roşcat. O clipă doar, căci îl pierdu în învălmăşeală. Ridică spada. Spada pe care jurase răzbunare în ziua când a fost scos din mănăstire.
-Apă, ceru Fokas.
Scutierul îi întinse ulciorul plin cu apă rece. Era un obicei de-al lui să bea apă rece în toiul luptei. Se năpusti în învălmăşeală. Lovea cu sete, căutându-l din ochi pe Skleros. Soldaţii săi văzându-l dezlănţuit, prinseră curaj. Lovea fără cruţare, retezând mâini, trupuri, capete, croindu-şi drum spre Skleros.
skleros! Skleros! Tunetul vocii sale părea să treacă peste vuietul bătăliei. Skleros! Nu fugi, Skleros!
fokas! Sunt aici, Fokas!
168
Peste câteva clipe, cei doi mari generali ai veacului erau faţă în faţă.
de când te caut, Skleros!
te aşteptam, Fokas!
Fokas strânse armăsarul din genunchi. Inteligentul animal sări dintr-o dată spre Skleros, răsturnând soldaţii din jur. Primi lovitura în scut. Lovitura neaşteptată îl făcu să se clatine în şa. Fokas se întoarse lovind din nou. Confruntarea începu acolo în mijlocul oştirii printre morţi şi răniţi. Ca prin farmec, bătălia se opri. Răsculaţii şi imperialii părăsiră lupta şi nu priveau decât la încleştarea celor doi. Vuietul bătăliei încetă. Se auzeau numai gâfâiturile şi spadele cântând a moarte. Fokas îşi pierdu coiful şi lupta cum în capul gol, cu părul şi barba răvăşite. Porni din nou ameninţător cu spada ridicată. Scutul lui Skleros se sfărâmă, dar în aceeaşi clipă lovi cu putere. Fokas mai avu timp să se lase pe spate. Lovitura lui Skleros îi reteză urechea dreaptă şi frâul calului. Fulgerător, Fokas se îndreptă în şa şi lovi puternic cu măciuca de fier din stânga în capul lui Skleros. Lovitura turti coiful şi sunetul se auzi până departe. Skleros rămase nemişcat holbându-şi ochii, apoi se prăbuşi de pe cal la picioarele lui Fokas. Armăsarul său roşcat porni în goană nebună printre soldaţi. Văzând calul rătăcind fără călăreţ, crezându-l mort, răsculaţii începură să dea înapoi.
glorie purpurei! Glorie magistrului Fokas!
Georgienii se aruncară din nou în luptă. în scurt timp, răsculaţii crezându-l mort pe Skleros, se risipiră. Cavaleria imperialilor a spulberat rândurile
169
răsculaţilor retraşi în dezordine. îi ucideau din goana cailor. Soarta bătăliei de la Basilika Therma a fost hotărâtă de intervenţia lui Fokas.
Fokas ştia că Skleros nu murise dintr-o lovitură. Dorea să-l prindă, dar în învălmăşeala care s-a iscat n-a mai putut fi găsit. Ce s-a întâmplat avea să afle mult mai târziu, când a trimis oameni pe urmele lui. Câţiva dintre apropiaţii lui Skleros s-au aruncat în învălmăşeală, căutându-l. Cu mari eforturi, au reuşit să-l scoată şi să fugă spre răsărit. Cum Skleros nu se putea ţine în şa, s-au ascuns într-o pădure la un izvor, unde i-au spălat rana. Skleros îşi revenea încet. Ameţise în urma groaznicei lovituri şi îşi pierduse cunoştinţa. Până spre seară, şi-a revenit. Şedea lângă izvor, ţinându-şi capul în palme. Urechile îi vâjâiau şi îl durea capul. Niciunul dintre cei aproape trei sute de călăreţi câţi l-au urmat nu îndrăznea să-l întrebe ce vor face. Totul se năruise. Toate visele se spulberaseră sub necruţătoarea lovitură a lui Fokas. Tot ce câştigase în aceşti trei ani pierduse într-o singură zi de martie. Ceasuri întregi a rămas nemişcat, stană de piatră. înserarea coborî repede şi nimeni nu ştia ce hotărâre va lua.
se apropie noaptea, dacă mai stăm mult aici am putea fi descoperiţi. Gândeşte-te la viaţa ta care e şi a noastră, îndrăzni unul dintre apropiaţi.
Privi lung la cel care-i vorbise. Arătă spre cal. Reuşi să încalece, doar ajutat. Urechile continuau să-i vâjâie ca o furtună. Durerea de cap nu-l părăsi.
nichifor, spune-le oamenilor că plec la Bagdad. Califul o să mă primească, abia şopti. Cine
170
vrea mă poate urma, cine nu, e liber să plece unde vrea. Nu oblig pe nimeni, nici nu condamn.
Nichifor comunică soldaţilor hotărârea lui Skleros. Ca la o comandă neauzită, încălecară până la ultimul om.
te vom urma oriunde vei merge! spuse stratopendarchul Mihail. Tu eşti generalul şi împăratul nostru! Noi te-am ales! Nu te vom părăsi!
Skleros zâmbi. Un zâmbet trist ce mulţumi totuşi mai mult decât ar fi reuşit orice cuvânt. Urmat de cei trei sute de călăreţi, Skleros se topi în lumina amurgului spre Bagdadul califului Abud-al-Daula.
Două luni mai târziu, după ce curăţise themele asiatice de rebelii lui Skleros şi reinstaură autoritatea imperială, Bardas Fokas intra triumfal în Constantinopol.
Coroana de aur aşezată de logofătul dramului pe capul învingătorului la Poarta de Aur strălucea în lumina dimineţii de sfârşit de mai. Mulţimea ovaţiona numele preacucernicului bazileu şi glorifica faptele lui Fokas. Soldaţii în uniformele de paradă, oamenii în veşmintele de sărbătoare, vasele de mangal în care ardeau mirodenii îl îmbătau pe Fokas. Era răsplata tuturor suferinţelor sale. în Biserica cea Mare, a „Sfintei Sofii”, îl aştepta bazileul Vasile. După ceremonia din biserică şi imnele victoriei intonate de corul eunucilor, bazileul, potrivit etichetei Curţii, se retrase în Palatul Sacru. Fokas urmat de generalii săi şi de soldaţii victorioşi se îndreptară spre Hipodrom. Bazileul va asista la defilarea prizonierilor târâţi de Fokas în triumful său. Când
171
bazileul apăru în katisma imperială, mulţimea cântă „mulţi ani bazileului, atotputernicului biruitor”. Crainicul Hipodromului lovi cu suliţa în scutul de metal agăţat de un stâlp. Bazileul se ridică sprijinit de patricieni şi binecuvântă mulţimea în chipul crucii. Generalii lui Skleros au fost târâţi sub loja imperială. Mulţimea cânta psalmii victoriei. Urmară pedepsele. Tânărul bazileu porunci să fie orbiţi. Li se scoaseră ochii pe loc, acolo în faţa katismei, în timp ce mulţimea cânta în delir.
Fokas trecu prin clipe măreţe. I se părea că întreg Constantinopolul e la picioarele lui. în dreapta bazileului, parakimomenul privea rece, nemişcat. îl fixa pe Fokas. Privirile li se întâlniră. Brusc, chipul lui Fokas se întunecă. îşi aminti de sfârşitul tatălui şi fratelui său. Nu se îndoia că eunucul îi omorâse fără pic de milă. Strânse mânerul spadei. Fălcile i se încleştară. Parakimomenul continua să-l privească la fel de rece. Pentru prima dată, Fokas se temu de puterea lui, dar eunucul hotărâse deja ca Fokas să fie al său.
Şapte ani mai târziu, într-o primăvară timpurie, vreo două sute de călăreţi, uşor înarmaţi, goneau spre graniţa bizantină pe drumul spre Melitene. Mulţi întorceau capetele privind îngrijoraţi în urmă. Nu cruţau caii, lăsând în urmă numai spumă. Goneau spre puternica cetate bizantină, scăparea lor.
ne ajung oamenii califului, generale! strigă unul. Nu mai putem scăpa!
Generalul privi şi el temător în spate. Călăreţii arabi, pe cai odihniţi se apropiau văzând cu ochii, îşi struni roibul. Fugarii se grupară în jurul lui.
pregătiţi-vă de luptă! Libertatea stă în tăria braţelor şi a armelor noastre.
Lupta a fost scurtă. Deşi cu mult mai puţini, bizantini luptând cu disperare, reuşiseră să-i pună pe fugă pe arabi. Prinseră şi câţiva pe care-i aduseră la picioarele generalului lor. Generalul îşi ridică sabia mânjită de sânge spre gâtul arabului ce părea a fi mai însemnat în rang.
spune-i califului că îi mulţumesc pentru cei şapte ani de găzduire. Nu-i datorez nimic. I-am
174
plătit cu viaţa celor şaizeci şi doi de oameni, pierduţi pentru un stat şi o credinţă care nu era a lor. Şi mai spune-i califului că atunci când voi urca pe tronul Bizanţului îi voi plăti mai bine. Plecaţi!
Arabii plecară mai mult fugind cu groaza morţii în spate. Călăreţii bizantini, în frunte cu viteazul lor general, se îndreptară la pasul cailor pe drumul spre puternica cetate de graniţă, Melitene.
Arhontele Mihail, conducătorul unei unităţi din trupele de graniţă ale akriţilor, nu pricepea ce-i tot spunea repede şi încâlcit stratiotul din faţa sa.
ia-o mai domol. Vrei să zici că ai văzut ostaşi romei îndreptându-se spre noi?
cum mă vezi şi cum te văd. Cam într-un ceas ar trebui să fie aici, la punctul de trecere.
câţi zici că sunt?
mai bine de două sute. Nu i-am putut chiar număra. Veneau buluc, cântând.
cântând?
arhonte, mă jur pe pătimirile cele mântuitoare, pe toţi sfinţii dacă vrei, că e aşa cum îţi spun!
dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că ţi-ai pierdut din dreapta judecată, iacobe. Dar ce să caute soldaţi de-ai noştri în ţinuturile califului, nu pot pricepe. Să fie vreo înşelătorie de-a lor?
n-aş crede, arhonte. Cântau greceşte imnuri închinate Sfintei Fecioare grabnic ajutătoare. Imnurile noastre ostăşeşti.
iar eu mă jur pe lancea Sfântului Gheorghe, omorâtorul de balauri, dacă pricep ceva. Romanos! Romanos! strigă arhontele, ridicându-se din
175
iarba înaltă unde stătuse întins ascultându-l pe stratiot.
Soldatul se ivi de după pinii unde se opriseră când îl întâlniră pe stratiot.
adună oamenii! Se pare că avem ceva musafiri nepoftiţi.
Romanos strigă porunca. Arhontele se întoarse autoritar spre stratiot.
haide, iacobe, să vedem ce mai e şi cu păgânii tăi, dar află că dacă m-ai înşelat cumva, nu vezi Constantinopolul mulţi ani de acum înainte.
mă jur pe toţi sfinţii!
Trupa de akriţi aştepta ţinând caii de frâu.
încălecarea! porunci scurt.
Mica trupă se puse în mişcare. Arhontele îşi duse oamenii pe o mică colină de unde supraveghease de multe ori drumul spre Melitene. Nu aşteptară prea mult. Soldaţii de care-i spusese stratiotul apărură de după un cot al drumului venind uşor, la pasul cailor. Cântau. După felul cum veneau, arătau oameni liniştiţi şi părea că nu-i frământa nicio grijă din lumea asta.
chiar că nu mai pricep nimic, spuse nedumerit arhontele.
Mica oştire zări akriţii şi se opri. Cântecul se sfârşi şi el. Rămaseră aşa cum veneau, în neorânduială. Nu se aranjară în nicio ordine care ar fi vădit intenţia vreunei lupte.
să ne apropiem, totuşi. E de datoria noastră. Fiţi cu băgare de seamă. Romanos, dacă atacă, nu mai aşteptaţi, loviţi!
176
Akriţii coborâră încet colina pregătiţi de luptă. Arhontele trecu dreapta pe garda spadei. Se apropie suficient de mult. Străinii nu arătau că ar fi surprinşi de apariţia akriţilor.
sfântă Fecioară Atotmilostivă! strigă deodată arhontele, neputându-şi stăpâni mirarea. Să fie oare adevărat?
Privea la bărbatul călare din faţa sa ca la o arătare. Statura înaltă, puternică, părul şi barba uşor încărunţite, ochii duri de stăpânitor, chipul cu trăsături energice ars de soare…
sfântă Fecioară! strigă a doua oară Skleros. Tu eşti, generale?
eu sunt, arhonte Mihail! Eu, Bardas Skleros! răspunse după o uşoară ezitare.
Glasul său calm, sonor, atât de cunoscut, dădu fiori akriţilor. Arhontele descălecă. Skleros sări şi el din şa. Se îmbrăţişară, strângându-se cu căldură.
nu pot să cred. îmi spuneam că sunteţi niscai păgâni deghizaţi, umblând după jaf. S-a mai întâmplat. Nu pot să mă dezmeticesc. Aşa ceva nu trăieşti decât o dată în viaţă.
arhonte Mihail…
şi ceilalţi? Dukas, Stefanos, Nichifor, stratopendarchul Mihail! Sfântă Maică a îndurărilor! strigă iar arhontele recunoscându-şi vechii camarazi. Descălecară şi se îmbrăţişară. Akriţii se amestecară printre oamenii lui Skleros, împărtăşind bucuria arhontelui.
ce e cu voi aici la graniţă? De unde veniţi?
-Am fugit de la arabi. Am stat destul şapte ani, nu? lămuri Nichifor.
177
dar tu ce cauţi la marginea Imperiului?
eu, iubite generale, păzesc graniţa, spuse cu tristeţe în glas arhontele. După câte am făcut, asta mi-a mai rămas.
e puţin pentru tine, Mihaile.
mă mulţumesc şi cu acest puţin, generale. Aşa a înţeles bazileul să ne pedepsească pe cei care ţi-am fost alături. Decât să putrezim în închisoare sau să ne scoată ochii… Şi acum ce ai de gând, generale? în Imperiu nu te poţi întoarce. Mă îndoiesc că vei găsi milă în inima bazileului.
nu, bazileul nu m-ar ierta. Dar voi? Voi care aţi fost alături de mine? Dacă aş lua totul de la început? Ce zici, arhonte Mihail?
Cuvintele lui Skleros îl speriară. Pentru asta s-a întors? Să se răzvrătească din nou?
se vede că ai stat captiv atâţia ani. împotriva cui vrei să te ridici? Parakimomenul Vasile a murit acum patru ani.
Uimirea se citi pe chipul ars de soare al lui Skleros.
acum patru ani continuă arhontele bazileul l-a destituit, l-a aruncat într-o corabie şi l-a închis într-o mănăstire nu ştiu din ce insulă. Nu mai putea să-l vadă, prea se amesteca în toate. A murit de inimă rea şi gata, s-a zis cu el. înainte însă a încercat un mare complot cu toţi nemulţumitii în frunte cu Fokas, Melissenos şi încă câţiva. Se zice că o fată de la Palat, una dintre ţiitoarele bazileului dăruită de parakimomen, l-ar fi trădat.
nu ştiam nimic de toate astea…
nu aveai de unde, cum nu ştii că bazileul a dus tratative ani în şir cu califul ca să fii predat.
178
Erotikos Comnenul a străbătut de câteva ori drumul până la Bagdad, dar fără niciun folos. Poposea la noi la Melitene. El ne-a povestit de căderea eunucului.
şi Fokas?
duce de Antiohia. Păzeşte graniţa, ca mine.
antiohia! Atât de aproape şi eu nu ştiam nimic. Ai amintit de Melitene. Cine comandă garnizoana?
prieten vechi. Fostul tău mare domestikos, Patriciu.
şi el păzeşte graniţa! se lumină chipul lui Skleros.
întocmai.
Melitene. Iată de ce avea nevoie.
aş vrea să-l văd! Se poate?
e o cinste pentru mine să te conduc. Dacă ne grăbim, ajungem până la căderea nopţii.
Nici pe departe nu bănuia arhontele ce gândea fostul său general în clipa aceea. După câteva mile bune, ajunseră pe şoseaua ce ducea spre Melitene. Drum pietruit, străjuit de plopi mărginit de ogoare bine lucrate. Trecură prin câteva sate ascunse de o vegetaţie bogată. Pe drum, akriţii povestiră oamenilor lui Skleros ce s-a mai întâmplat în Imperiu în aceşti şapte ani. La rândul lor, fugarii le istorisiră viaţa lor la arabi.
Singur Skleros nu părea să aibă chef de vorbă. Cele auzite l-au pus pe gânduri. Dintre toate, căderea parakimomenului îl bucura cel mai mult. Sfârşitul lui rezolva într-un fel situaţia în favoarea
179
sa. însă prezenţa lui Fokas aici la graniţa răsăriteană complica lucrurile. Era ca un cui în coastă. Frământat de aceste gânduri, nici nu observă când se apropie de Melitene. Soarele apuse deja înroşind cerul începutului de martie, când îi apăru în faţă puternica cetate a Melitenei. în lumina amurgului, fortăreaţa i se păru şi mai puternică.
iată Melitene, generale! Zidurile şi turnurile au fost refăcute de curând, prin grija bazileului. E de necucerit. Mândria noastră, a akriţilor, anunţă entuziasmat arhontele. Să ne grăbim. Patriciu va rămâne stană de piatră când te-o vedea, dar bucuria va fi mare. Urcară drumul pietruit spre marea poartă a fortăreţei. Când au ajuns în faţa ei, era deja noapte şi poarta închisă. După schimbul de parole dintre arhonte şi strajă, au fost lăsaţi să intre. Odată cu akriţii, intrară şi oamenii lui Skleros. Locuinţa comandantului garnizoanei se afla într-unul din turnurile fortăreţei. Arhontele trimise doi oameni să-l vestească. în timp ce arhontele era ocupat cu akriţii săi, Skleros şopti ceva grăbit lui Nichifor, aflat în dreapta sa. Nichifor transmise ordinul stratopendarchului Mihail, aflat în spatele său. Acesta făcu un semn discret şi ordinul se transmise până la ultimul om. Când intrară în piaţa din centrul fortăreţei, oamenii lui Skleros erau gata de luptă. Se îndreptară călări spre turnul-locuinţă în faţa căruia aştepta neliniştit Patriciu, protejat de câţiva soldaţi din gardă. Skleros descălecă. Patriciu se apropie. Se priviră în tăcere fără să-şi spună nimic. Apoi, se salutară ca doi vechi prieteni.
180
mă gândeam uneori că va veni şi această clipă.
să fie oare adevărat? replică Skleros.
un om ca tine nu se lasă doborât de soartă.
soarta ne-o croim noi, Patriciule!
sau alţii mai mari ca noi, completă ranchiunos comandantul garnizoanei. Deci, te-ai întors!
m-am întors, dar pentru totdeauna, ca să fiu al vostru, aşa cum am fost. Skleros lăsa să se înţeleagă că nu venise să se pună sub ascultarea comandantului fortăreţei.
fă-mi cinstea de-a trece pragul modestei mele case. După ce ne vom ospăta, vom avea răgazul de-a vorbi în linişte.
Patriciu porunci domesticilor săi să se îngrijească de oamenii lui Skleros, iar el cu fostul său general împărat şi câţiva apropiaţi intrară în sala mare de la parter. întreaga noapte au discutat, au plănuit, s-au certat şi s-au împăcat. Patriciu se îndoi de reuşita a ceea ce voia Skleros, dornic să reînnoade firul rupt în urmă cu şapte ani. în zori, fortăreaţa Melitene era în mâinile lui Skleros. Patriciu se lăsă convins şi împreună cu întreaga garnizoană trecu de partea lui Skleros. în aceeaşi zi, în biserica Sfântului Mina, Bardas Skleros a fost aclamat împărat pentru a doua oară. La ieşirea din biserică, întregul oraş l-a aclamat ca bazileu al romanilor.
Răzmeriţa reîncepuse. Doar Arhontele Mihail se arăta uimit de întorsătura lucrurilor, peste măsura lui de înţelegere.
Bardas Fokas, ducele Antiohiei, descălecă obosit în faţa scărilor din curtea interioară a reşedinţei sale. Chipul ars de soare, bătut de vânturile răsăritului, purta o mare îngrijorare. Aruncă frâul unuia dintre spătarii iviţi în fugă. Lipsise două săptămâni din Antiohia pe urmele cetelor de arabi puşi mereu pe jaf.
închideţi prinşii în beciuri! Peste câteva zile îi trimiteţi la galere, hotărî pe loc. Aruncă o privire furioasă zecilor de prizonieri legaţi unul de altul şi începu să urce. Abia puse piciorul pe prima treaptă, când se şi trezi cu fiul său în braţe.
tată! Te-ai întors? Ai învins?
nichifor!
Privirea i se lumină plină de dragoste. îl cuprinse înălţându-l spre albastrul cerului Antiohiei. Copilul râse de plăcere. Urcă cu el în braţe. Xenia coborî grăbită în întâmpinarea soţului iubit. Se ascunse fericită în braţele sale puternice.
-Ce mult ne-ai lipsit.
e mult două săptămâni?
182
e mult şi o zi, şi un ceas…
-Xenia… glasul se revărsă umplându-i sufletul de iubire.
înainte de a intra vreau să-mi promiţi ceva, spuse rugătoare.
s-a întâmplat ceva în lipsa mea?
o, nu! Ferească Sfântul! Dar acum, după atâta zbucium, când avem şi noi parte de viaţa noastră, se pare că soarta ne e iar potrivnică.
-Ce spui?
de ieri te aşteaptă un prieten de la Constantinopol. O, Fokas! Presimt că nu aduce ceva bun.
nu trebuie să te temi! Unde e?
jos, în sala de primire. Aşteaptă acolo de dimineaţă.
cine ziceai că e?
nu mă întreba. Promite-mi că va fi bine. Lângă tine m-am simţit întotdeauna apărată.
n-ai de ce să te temi. Cobor să-l văd. Pune servitorii să pregătească baia. Vin îndată. Fokas coborî în sala mare de primire rezervată numai bărbaţilor.
în picioare, lângă una dintre ferestrele ce dădeau spre curtea interioară, un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, cu un gust evident de curtean rafinat.
melissenos! Tu erai, misteriosul prieten? se arătă surprins Fokas.
în sfârşit… Te-am văzut când ai intrat, dar am preferat să aştept aici. Niciodată nu mi-a fost dat să văd o scenă mai duioasă de familie. Soldatul întors de la război… copilul… soţia…
183
Fokas surâse. Un surâs trist, amar.
de ce ai venit, Melissenos? îl îmbrăţişă scurt, bărbăteşte.
ţine! îi înmână pergamentul cu sigiliul imperial. E ceva în legătură cu Skleros.
bănuiam. Am aflat de la prinşii arabi.
Desfăcu peceţile. Citi repede. Bazileul îi poruncea să plece neîntârziat împotriva lui Skleros înainte de a răscula întreaga Asie. Niciun cuvânt mai mult. Era primul mesaj trimis de bazileu în toţi aceşti ani. Se lăsă într-un jilţ. Continua să ţină gânditor pergamentul în mâini. Skleros… iarăşi Skleros.
în legătură cu revenirea lui Skleros, va fi iar război civil.
s-ar putea, spuse sec Fokas.
-Răzmeriţa e ca şi pornită. Ştii bine ce va urma. Odată aclamat, Skleros va răscula iar themele. Sunt sigur de asta, la fel cum sunt de sigur că nu mă voi mai întoarce la Constantinopol.
ce vrei să spui?
nu mai am ce căuta acolo şi nici la Palat. Bazileul ne-a destituit pe toţi. El conduce singur. Totul, auzi! Totul! Conduce singur! Nimeni nu face un pas, nu semnează un act fără ştirea lui. Am ajuns curier. Din general am ajuns curier imperial, izbucni Melissenos, izbind cu pumnul în spătarul jilţului.
linişteşte-te, Leon! împăratul nu avea încredere în tine, deşi după complotul în care am fost amestecaţi tu singur ai rămas la Palat. Crezi că nu s-au întrebat ceilalţi de ce?
184
mai bine îmi primeam pedeapsa, ocoli Melissenos răspunsul.
Într-un fel era mai bine. Nu mai făceai pe curierul.
n-ar trebui să râzi de mine.
nu râd, Leon. Nu râd, dar e o realitate tristă. Dureros de tristă pentru noi, care am luptat pentru Imperiu şi am avut câte ceva de făcut în această ticăloasă viaţă. Dar de ce nu te aşezi în jilţ? Am putea discuta mai bine aşa, faţă către faţă, spuse după o scurtă tăcere.
sunt atât de agitat, încât nu pot vorbi decât în picioare.
ziceai că nu te mai întorci la Constantinopol?
precum ai auzit.
bazileul ştie?
crezi că dacă ar şti, aş mai fi aici? La urma urmei, eu am cerut să fiu trimis, să pot scăpa. I-am spus că tot eu am fost după tine în Creta. Poate asta l-a convins.
şi ce ai să faci aici, Melissenos?
orice s-ar întâmpla, rămân cu tine!
ca acum patru ani când complotam împotriva împăratului, iar el ştia tot ce făceam? Ca atunci când am fost luaţi ca din oală de Nichifor Boianos şi târâţi în faţa împăratului pe care-l voiam detronat?
-Fokas! strigă Melissenos, ştii bine că nu m-am amestecat prea mult în complotul vostru. Parakimomenul…
ai dreptate. Niciodată n-ai ştiut ce drum să alegi. Stăteai deoparte ca să vezi cine câştigă, ca să
185
treci în tabăra învingătorului. Cu bazileul Vasile nu ţi-a mers. Ai ajuns mai rău ca mine.
-Nu-i adevărat! Am fost iertat ca mulţi alţii care ştiau de complot, dar n-au fost de partea voastră, strigă Melissenos. La interogatoriu n-ai tăgăduit, mai mult ne-ai amintit numele.
acelaşi lucru l-ai făcut şi tu! strigă din nou pradă deznădejdii şi furiei. Dacă stai să le judeci drept, nici n-a fost o conjuraţie, se arătă mai liniştit Fokas. Dacă era ceva adevărat, la un adevărat complot bazileul n-avea sorţi de izbândă. Parakimomenul îşi dorea puterea pentru el. Bazileul ştia, doar i-a fost tutore. L-a înlăturat, în fiecare zi câte puţin. Steaua eunucului începea să apună. Nu se putea împăca cu aşa ceva. Ne-a adunat pe noi cei nemulţumiţi şi nu eram puţini. înlăturaţi şi noi, reduşi la simplitatea unor ofiţeri de rând, n-aveam decât să credem în parakimomen. Ca orice om care ştie că pierde, eunucul s-a grăbit. Graba lui ne-a adus unde suntem. Atunci am fost mulţumit că am fost trimis aici.
dar acum? Acum când Skleros ridică steagul revoltei, când se proclamă din nou împărat, eşti mulţumit? Vei fi mulţumit să rămâi toată viaţa la marginea Imperiului păzind graniţele ca un păstor? îţi dai seama ce va fi dacă Skleros învinge? Cu noi, care am luptat împotriva lui ce va face?
melissenos, tu ce vrei de fapt? Ai venit la Antiohia aşa cum ai venit în urmă cu ani la mănăstirea din Chios, tot cu un ordin imperial. Melissenos, tu îmi porţi ghinion!
186
cu ce sunt eu de vină că Dumnezeu ţi-a hărăzit o astfel de soartă?
nu Dumnezeu hotărăşte soarta omului. Soarta şi-o face omul cu deşteptăciunea sau cu prostia lui. Să nu uiţi asta, Melissenos!
-Şi tu, Fokas, tu cum vrei să-ţi croieşti soarta?
Fokas se ridică din jilţ. îşi puse mâinile prieteneşte pe umerii lui Melissenos.
mai chibzuim şi mâine. Doar şi mâine e o zi. Acum du-te şi te odihneşte. Voi porunci să fii primit ca un oaspete de vază.
Fokas se îndreptă spre uşă. Glasul lui Melissenos îl opri.
Orice ar fi, rămân alături de tine. N-am venit singur. O mie de oameni înarmaţi aşteaptă în împrejurimile Antiohiei.
Fokas nu păru surprins. Se mulţumi să zâmbească. Un zâmbet plin de înţelesuri.
După baia de seară, Fokas intră în gineceu unde Xenia îl aştepta nerăbdătoare. Numai aici găsea liniştea de care avea atâta nevoie. Lângă Xenia şi micuţul Nichifor uita de toate. Era partea lui de fericire la care are dreptul fiecare muritor.
a adormit aşteptându-te, îl întâmpină Xenia arătându-i patul fiului lor.
Servitoarele se retraseră. Fokas se aşeză lângă patul fiului său. Mângâie obrăjorul trandafiriu, părul negru, cârlionţat. Xenia îl cuprinse într-o privire plină de dragoste. Era atât de fericită în aceste clipe, puţine ce-i drept, încât i se părea ciudat să-l vadă pe uriaşul ei soţ strângând mânuţele micuţului.
187
de ce a venit Melissenos?
Nu răspunse. îşi părăsi fiul adormit şi se aşeză pe o banchetă acoperită cu ţesături fine.
-Vino lângă mine!
Xenia se supuse dorinţei, ghemuindu-se la pieptul lui. O cuprinse, mângâindu-i părul mătăsos. Policandrele multicolore aruncau o lumină plăcută. Urmări o vreme jocul lor.
de ce te ascunzi de mine? De ce a venit? Presimt că se va întâmpla ceva.
-Frumoasa mea Xenia, ştii bine că niciodată nu ţi-am ascuns frământările mele. Te iubesc prea mult să fac aşa ceva. Melissenos mi-a adus câteva veşti, nu chiar atât de grave, doar că Skleros, vechiul meu rival, a fugit de la arabi, a luat fără luptă Melitene şi s-a proclamat împărat. Bazileul mi-a cerut să pornesc asupra lui. Atâta tot.
şi acestea nu sunt veşti grave? Un nou război va bântui prin Imperiu şi vei fi iarăşi amestecat şi ţie nu ţi se pare grav? O spui aşa… numai să mă liniştesc. De-ai şti cât de îngrijorată sunt!
îngrijorată! Pentru ce, scumpa mea Xenia?
-Pentru tine… pentru viaţa ta…
xenia, tu vrei să mă superi, râse uşor mângâindu-i frumosul chip.
departe de mine gândul, dragul meu. Dar acum când avem parte de linişte, când îl avem pe Nichifor, când fiecare gest, fiecare cuvânt îmi dă fiori de fericire, de ce vrei să ne părăseşti?
sunt soldat. Trebuie să mă supun poruncii împăratului. Bazileul mi-a redat comanda trupelor
188
orientale. Nu fac decât să mă supun ordinelor lui. Avea o amărăciune şi ceva poruncitor în glas.
ar fi bine să fie doar atât! Să-l învingi şi să te întorci la noi. Dar nu va fi aşa. Nu depinde numai de noi. Aici, în oraşul în care m-ai găsit, aici mă vei părăsi. Generalii şi strategii se vor aduna în jurul tău. Nu le vei putea stăpâni dorinţele şi te vor târî cu ei împotriva voinţei tale, iar eu… eu, te voi pierde…
de când fac femeile politică?
-Nu e vorba de politică. Femeile simt mai repede o nenorocire care vine decât bărbaţii.
-Ce e cu tine? Niciodată nu mi-ai vorbit aşa!
pentru că niciodată nu m-ai părăsit!
nici chiar atunci când am fost despărţiţi, închişi în mănăstire?
nici chiar atunci. Fiecare an care trecea îmi aducea credinţa că vom fi iar împreună.
xenia! Frumoasa mea Xenia, dar suntem împreună. împreună! înţelegi?
Fokas o purtă pe braţele sale puternice spre cealaltă odaie. Ca pe o comoară nepreţuită o aşeză pe pat şi se întinse lângă ea. Xenia se dărui cu patimă cu gândul la apropiata despărţire.
Zorii următoarei zile l-au găsit pe Fokas pe una din terasele palatului ducal. O lăsase pe Xenia să doarmă. întreaga noapte s-a zbătut chinuit de gândul întoarcerii lui Skleros. Simţea cum necunoscutul îl mâna departe de iubitoarea lui soţie şi de fiu. Măsura cu paşi mici, agitat, terasa. îl chinuia gândul că Skleros reuşise să ia Melitene proclamându-se
189
din nou împărat. Nu ştia ce să facă. Parcă nu putea lua nicio hotărâre. Ştia doar că trebuia să se supună poruncii împăratului. Apoi? Trebuia să chibzuiască bine. Skleros… Skleros… Dacă ar fi îndepărtat, ar rămâne numai el… Răsculaţii lui Skleros au luptat şi sub comanda sa. I s-ar alătura fără îndoială şi drumul spre Constantinopol… alungă gândul ca pe un duh rău.
Oraşul se trezea paşnic în zorii dimineţii. Privi peste casele albe, ascunse de verdeaţă, peste apele fluviului Oronte strălucind în primele raze ale soarelui primăvăratic. Toate erau cuprinse de pace, de linişte, numai sufletul său era tulburat. Nu putea lua o hotărâre de unul singur. Trebuia ceva care să mişte dorinţele ascunse ale celor ce au crezut în steaua sa. Acel ceva simţit în străfundurile fiinţei sale ca un mare necunoscut se ivi atât de repede, cum nici nu se aşteptase, fără de veste, aşa cum îi va fi şi sfârşitul. Se hotărî să vorbească cu Melissenos. Rămase însă cu mâinile sprijinit pe marginea terasei. Dincolo de zidurile cetăţii apărură dintr-o dată o mulţime de călăreţi. Veneau spre Antiohia şi nu erau oamenii lui Melissenos cum crezuse, ci mult mai mulţi. Câteva mii în armuri, spade, lăncii, scuturi, soldaţi pregătiţi pentru război. Îl fulgeră gândul că erau răsculaţii lui Skleros porniţi să asedieze Antiohia. Dar ce să caute Skleros în Siria? Călăreţii înaintau repede, aproape în galop. în curând, ajunseră în faţa porţilor închise. Se aliniară din mers mişcările lor, dovedind o disciplină riguroasă. Spre surprinderea lui Fokas, porţile cetăţii se deschiseră.
190
Auzi copitele cailor lovind caldarâmul străzii, tot mai aproape. Liniştea dimineţii se sparse. Continua să rămână pe terasă. Nu ştia ce se întâmplă. Călăreţii umplură piaţa din faţa palatului ducal. Călăreţul din frunte sări sprinten din şa. Cămaşa de zale sună uşor. Un sunet atât de cunoscut, încât Fokas se aplecă peste marginea terasei. Călăreţul îşi scoase coiful cu panaş trecându-l scutierului.
petros! strigă atât de tare Fokas, încât mulţi călăreţi îşi ridicară privirile spre terasă.
Petros Fokas îl salută cu o fluturare de mână. Fokas se repezi prin dormitorul Xeniei în întâmpinarea vărului său.
gloriosule Fokas! strigă Petros urcând scările câte trei deodată. în sfârşit, faţă către faţă! Se îmbrăţişară.
mi-ai dat emoţii, Petros. Doar când porţile s-au deschis am ştiut că sunt prieteni.
în faţa unui Fokas, nicio fortăreaţă nu stă cu porţile închise. Gloriosule, vom fi din nou împreună! Nu prea avem multă vreme de discuţii, deşi totul depinde numai de tine. Armata bazileului se strânge la Ancyra. Eu am grăbit spre tine cu trei mii de călăreţi, toţi unul şi unul. I-am strâns pe cheltuiala mea. Sunt oamenii noştri din Capadocia, de pe proprietăţile noastre. Venind încoace, speram să-i întâlnesc pe răzvrătiţii lui Skleros, dar n-am avut noroc. Se pare că nu a părăsit Melitene.
-Cum! Nu sunt soldaţii bazileului? Sunt oamenii tăi?
191
mă crezi nebun, vere? Doar bine ştii că după conspiraţia eunucului am fost trimis la proprietăţile mele din Capadocia. Eu nu mă închin bazileului. Eu numai pe tine te recunosc bazileu.
petros…îţi dai seama ce ai făcut? Asta-i răzvrătire!
-Nici n-am vrut altceva.
vere, eşti într-adevăr nebun!
Petros izbucni într-un râs zgomotos.
-Aşa, gloriosule? Am cheltuit o avere să-i echipez, să fac din ei soldaţi disciplinaţi şi drept răsplată aflu că sunt nebun. Nu, zău, vere, chiar mă crezi nebun?
-Petros…
ascultă, vere! Să-ţi spun o vorbă, dar să n-o mai ştie nimeni. Dacă dintre noi doi unul e nebun, acela cu siguranţă eşti tu, duce de Antiohia. Petros ştia că Fokas nu suporta să i se spună duce şi îl numise dinadins. Nu te mânia, continuă Petros, văzându-şi vărul gata să izbucnească. Ascultă-mă bine! Skleros fuge de la arabi, trece graniţa fără să-l întrebe nimeni ce caută aici după atâţia ani. Intră în Melitene, cea mai puternică fortăreaţă a Răsăritului ca la el acasă şi pune mâna pe ea fără nicio luptă. Se instalează frumuşel acolo şi se proclamă împărat. într-o săptămână răzmeriţa e pornită şi câteva theme cu mii de soldaţi i se alătură. Iar scumpul nostru văr, proclamat odată împărat, exilat, rechemat ca să-l învingă pe rebel, tu care ai fost amestecat în oala eunucului de te-a fiert cum a vrut vrei să sfârşeşti ca duce de Antiohia. Deci, scumpul nostru
192
văr, zic, al cărui bunic, tată, frate şi unchi au slujit cu atâta credinţă Imperiul, nu ştie ce să facă. Capul familiei Fokas nu ştie ce să facă! Pe oasele unchiului nostru Nichifor, deşteaptă-te! S-ar suci cu toţii în mormânt dacă ar şti. Ai fi demn de dispreţul lor. Toate umilinţele din trecut…
ajunge! strigă Fokas. înţeleg ce vrei. Am încercat de două ori.
-O să reuşim. Te mulţumeşti să stai aici la marginea lumii barbare apărând Imperiul de jafurile lor când ai putea purta coroana bazileilor? E dreptul nostru, al celor din familia Fokas! îmi vei spune că Vasile e moştenitorul de drept? Puţin îmi pasă! Auzi? Puţin îmi pasă! Toţi cei din neamul lui n-au făcut ce a făcut Nichifor Fokas pentru Imperiu. Vino să vezi în cine au astăzi credinţă! Aproape că îl târî pe terasa cea mare a palatului ce da spre piaţă.
priveşte-i! strigă Fokas, arătându-i miile de soldaţi ce umplură piaţa şi străzile alăturate. Sunt soldaţii tăi. Ei şi încă câteva mii te vor pune pe tronul bazileilor.
petros, se înfioră Fokas, ce vreţi să faceţi cu mine?
ce n-am reuşit până acum. îl vrem pe Fokas, pe Fokas cel adevărat şi fără să mai aştepte îngăduinţa vărului său, strigă din înălţimea terasei:
glorie biruitorului Fokas!
mulţi ani slăvitului Fokas!
glorie purpurei!
glorie împăratului Fokas!
193
Pregătiţi, soldaţii îl aclamau ca bazileu. Strigătele bubuiră sub cerul senin al dimineţii, ducând până departe, pe străzile Antiohiei, voinţa soldaţilor.
-Să mergem jos, soldaţii te vor printre ei.
Soldaţii năvăliră deja în curtea interioară a palatului. Acolo aveau să-l ridice pe scut, consfinţind alegerea şi dorinţa lor. Fokas trecu pe lângă dormitorul Xeniei, părăsit cu puţin timp înainte. Era în prag, rezemată de canatul uşii. Ţinea copilul în braţe, somnoros, uimit de agitaţia din jur. Se trezise speriată în uralele soldaţilor. Nu înţelegea ce strigau soldaţii, apoi se cutremură de groază. îşi îngropă faţa în pernă şi izbucni în plâns. Soldaţii i-l răpiseră şi presimţea că pentru totdeauna. Micuţul Nichifor se trezi şi el. îl văzu pe Fokas coborând. Voi să fugă în calea lui, să-l întoarcă, să-l facă să renunţe la această nebunie, dar nu mai găsi putere. Se văzură doar din uşa deschisă. Când ajunse în faţa uşii, se opri o clipă surprins. Nu îi spuse nimic. Mângâie copilul pe creştet şi coborî maiestuos spre cei ce l-au ales pentru a doua oară împărat.
Cam la o lună după ce Bardas Skleros se proclamă împărat, părăsi Melitene îndreptându-se spre Constantinopol. Nu trecu însă fluviul Chalis ce despărţea thema Charsianon de cea a Capadociei. Rămase pe malul fluviului, unde îşi stabili tabăra. în faţă îi stătea vechiul său rival. în thema Capadociei, de unde se trăgea familia Fokas şi unde deţineau imense proprietăţi, Bardas Fokas strânse o mulţime de răsculaţi. Skleros crezuse că îi bloca înaintarea spre Constantinopol, dar Fokas rămânea într-unul din castelele sale din apropiere. Răsculaţii lui Skleros erau puţini faţă de cei ai lui Fokas. Skleros şi-a dat seama încă de când plecase din Melitene. Dar o răscoală pornită nu putea rămâne pe loc şi părăsise Melitene ascultând mai mult de glasul inimii decât de cel al raţiunii. Skleros spera să facă noi recrutări în themele prin care trecea, dar Fokas i-o luă înainte. Era mai popular printre strategii themelor şi membrii aristocraţiei asiatice bizantine, printre care avea rudenii şi vechi prieteni.
196
Şi iată-i pe cei doi rivali, după opt ani, din nou faţă în faţă. Era în primăvara anului 987 al mântuirii. Fiecare căuta să atragă de partea interesului personal cât mai mulţi răsculaţi. Atâta vreme cât erau doi, niciunul nu voia să pornească asupra Constantinopolului. Trebuia căutată o soluţie şi iniţiativa veni din partea lui Fokas. îi propuse lui Skleros să-şi unească armatele răsculate. în acest fel, vor avea mai mulţi sorţi de izbândă. Dar cine urma să conducă în caz că forţele răsculaţilor s-ar uni? Cum Bardas Skleros nu putea găsi un răspuns potrivit pe măsura ambiţiei sale, acceptă să se întâlnească cu Fokas. Acceptase mai mult din dorinţa de a afla ce gândeşte vechiul său rival.
însoţit de câţiva oameni călări, Skleros se îndreptă spre locul stabilit. Potrivit înţelegerii, să nu trezească bănuieli, erau neînarmaţi. Locul ales era marginea unui crâng pe malul fluviului. Soarele abia răsărise şi lăsaseră caii la pas prin iarba udă în roua dimineţii.
se pare că am întârziat. „Prietenii” noştri ne aşteaptă, spuse Skleros zărind soldaţii călări la marginea crângului.
doar cu ceva mai puţini ca noi.
ca să avem încredere în ei.
Oamenii lui Fokas îi observară şi ei. Veniseră fără arme şi asta îi liniştiră. Skleros se opri la oarecare distanţă. Văzându-i opriţi, Fokas îşi îndemnă roibul spre ei. Skleros făcu la fel. Peste câteva clipe, cei doi Bardas erau faţă în faţă. Urmară clipe de tăcere. Se măsurau din priviri. Caii scuturau nerăbdători din cap zornăind harnaşamentul.
197
bine te-am găsit, Fokas!
bun venit, Skleros!
Din nou tăcere. Privirile li se încrucişau scurte, fulgerătoare. îşi aminteau, poate fără să vrea, de luptele lor trecute.
ai mai îmbătrânit, Skleros.
nici tu nu ai stat pe loc… după atâţia ani… pentru ce m-ai chemat? Puse întrebarea direct, simplu ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic între ei.
nu bănuieşti?
Skleros smuci nervos frâul.
nu te grăbi. Avem toată ziua înainte. Soarele abia a răsărit.
nu am timp de pierdut, Fokas. Pentru mine orice zi contează.
te grăbeşti spre Constantinopol?
nu sunt singurul!
să fim sinceri, Skleros! Recunoaşte că singur nu vei izbândi nimic. Ai prea puţini oameni. Constantinopolul nu e Melitene.
Skleros îşi muşcă mustaţa. Avea dreptate.
te-aş putea ajuta…
nu prea văd cum se pot ajuta doi duşmani.
făcând cauză comună. Doar avem aceeaşi dorinţă, nu?
şi cum s-o împărţim? se arătă ironic Skleros.
va hotărî destinul! răspunse repede Fokas ridicând un deget spre cer.
o! în cazul acesta prefer să hotărâm noi. După cum văd, îmi propui un târg. Nu ştiu cât de cinstit e, dar un lucru e limpede. Şi tu ai nevoie de oamenii mei.
198
începi să pricepi.
Şi dacă ne-am uni oştile, cine de cine ascultă? Cine ar conduce? Sau va hotărî destinul? zâmbi ironic Skleros.
nu, spuse Fokas după o scurtă ezitare. Ai conduce tu. Eşti doar mai bătrân. Ai fost uns împărat. Eu nu am fost uns, cu toate că m-au aclamat.
Batjocura lui Fokas lovi în plin. Skleros se abţinu cu greu. Dacă ar fi avut armele, s-ar fi încăierat.
o să mai vorbim!
da, o să mai vorbim! repetă Fokas
Peste câteva zile, urmă o nouă întâlnire. Skleros cântărise bine situaţia. Avea nevoie de Fokas. Iar Fokas avea nevoie de oamenii lui, la fel cum avea nevoie şi el de soldaţii mai bine echipaţi şi disciplinaţi ai lui Fokas. între cei doi răzvrătiţi s-a stabilit un acord. Au jurat pe Cruce şi pe toţi Sfinţii şi s-au cinstit din cupe mari cu vin. Potrivit acordului, răsculaţii lui Skleros au trecut fluviul stabilindu-se în teritoriile lui Fokas. Malurile fluviului Chalis au răsunat de cântecele răsculaţilor. Se făceau pregătiri în vederea plecării spre Constantinopol. Lunile treceau repede şi vara era pe sfârşite. înţelegerea dintre cei doi era numai aparentă, căci se urau de moarte şi fiecare dorea să scape de celălalt, să rămână singur pe câmpul de luptă. între răsculaţii celor două tabere izbucniră certuri sfârşite cu încăierări sângeroase.
în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, câţiva soldaţi de-ai lui Skleros uciseră un domestikos din casa lui Fokas. Faptul era cu atât mai
199
grav, cu cât cel ucis era unul dintre apropiaţii lui Fokas. Acesta ceru predarea ucigaşilor şi pedepsirea lor. Skleros refuză. Fokas continua să-i ceară cu insistenţă. Era o lege nescrisă ca în ajunul acestei mari sărbători să nu se poarte arme. Oamenii lui Skleros se făceau vinovaţi şi în faţa Sfintei Fecioare, Apărătoarea soldaţilor.
În dimineaţa zilei de cincisprezece august, Fokas îl invită pe Skleros să asculte Liturghia la una din bisericile închinate Adormirii Maicii Domnului. Biserica, ctitoria familiei, se afla lângă unul din castelele sale. După slujbă aveau să se sfătuiască din nou. Ca să arate că nu dă importanţă incidentului izbucnit între soldaţi, Skleros acceptă fără să bănuiască ce i se pregătea.
Descălecă în faţa bisericii. Lăsă armele scutierului de la uşă. Biserica era plină. Oamenii se traseră respectuoşi, făcându-i loc. A fost surprins să-l vadă pe fiul lui Fokas lângă tatăl său, în strană. Bănuia că şi soţia lui se afla în loja rezervată femeilor. Fokas veni în întâmpinarea lui şi îl conduse spre cealaltă strană, din stânga altarului. Liturghia săvârşită de doi preoţi şi un diacon continua cu tot fastul răsăritean. Skleros privi în jur. Deşi erau oameni obişnuiţi, erau de-ai lui Fokas. Se simţi ca în gura lupului. Mica trupă lăsată afară nu ar putea face mare lucru dacă ar fi atacat. Erau doar în biserică şi Fokas arăta liniştit. Teama îl mai încercă de câteva ori, dar cum nimic nu-i dădea de bănuit, se concentră asupra slujbei nu fără a arunca priviri furişate spre loja femeilor. Nu urmări multă vreme slujba. Gândurile
200
îl purtară în altă parte. Răscoala lor, imperialii adunaţi la Ancyra, apropiata plecare spre Constantinopol, pretenţiile lui Fokas pe care era sigur că le afla astăzi, toate acestea îl tulburau peste măsură. Fokas avea dreptate. Era aproape un om bătrân. Şi mai era ceva de care se ferise să spună cuiva. Nu mai vedea bine. De atunci de când în urmă cu opt ani îl lovise Fokas cu măciuca de fier în cap, nu mai vedea bine. Pe măsură ce anii au trecut, vederea îi slăbise. Erau zile când vedea ca prin sită. De teama să nu fie părăsit, nu spuse nimănui nimic. Fokas se arăta supus dorinţelor sale, dar îi era teamă de el. Tocmai această supunere îi dădea bănuieli. Slujba se apropia de sfârşit. Fokas aştepta şi el nerăbdător. Nerăbdarea sporea pe măsură ce preoţii lungeau dinadins slujba, arătându-şi calităţile de slujitori pioşi în faţa atâtor demnitari. Când în sfârşit slujba se sfârşi, Fokas răsuflă uşurat. Ştia ce avea de făcut. Mulţumi cerului că i l-a trimis. Nu credea că o să vină. Şi totuşi, a venit. A venit şi ceasul aşteptat de luni de zile, de când îl întâlnise după opt ani pe malul fluviului. De atunci pândea clipa aceasta.
Sfârşindu-se slujba, oamenii aşteptau să iasă Fokas cu oaspetele său, dar le făcu semn că mai rămâne. Oamenii care până atunci ascultaseră evlavioşi slujba, se înghesuiră spre ieşire, sporovăind veseli. Fokas veni în strana lui Skleros şi îl conduse spre Xenia, ce coborâse din lojă însoţită de câteva femei.
permite-mi, gloriosule, să-ţi prezint pe soţia şi pe fiul meu, spuse curtenitor Fokas.
201
nu puteam părăsi biserica fără a mă închina frumoasei tale soţii şi preaalesului tău fiu, răspunse la fel de curtenitor, plecându-şi capul în faţa Xeniei.
Xenia primi salutul printr-un zâmbet fermecător şi se retrase spre ieşire, cu Nichifor de mână.
trebuie să fii un soţ fericit, spuse Skleros privind în urma lor.
ar mai lipsi ceva să fiu întru totul fericit.
ce anume?
în apropiere am un castel. Acolo locuiesc cu familia. Fă-mi onoarea de-a fi oaspetele meu. Acolo vom discuta în linişte.
să fii mulţumit că am venit şi aici. De altfel, nu văd dece nu am putea discuta aici în linişte, spuse apăsat privind în jur.
Rămaseră singuri în biserică sau aşa i se părea. Uşa bisericii se închise încet. Skleros tresări.
ce înseamnă asta?
nimic. S-a închis uşa, răspunse liniştit Fokas. în acel moment, Skleros înţelese cursa care i se întinse. De afară pătrunse clinchet de arme.
trădătorule! urlă repezindu-se spre uşă.
O trase cu putere. Nu era încuiată, dar se trase îngrozit. Lăncierii lui Fokas erau în prag. Vârful lăncilor îi ţinteau pieptul. Fokas se apropie încet, sigur pe el.
te-am rugat să-mi faci onoarea să-mi fii oaspete. M-ai refuzat. Şi cum eu nu-mi retrag invitaţia…
ticălosule!
legaţi-l!
202
Orice împotrivire era de prisos. Oamenii care-l însoţiseră erau şi ei legaţi cobză. Fokas părăsi repede biserica cu preţiosul său prizonier. Castelul, o puternică fortăreaţă a Capadociei, avea să-l găzduiască pentru următorii doi ani pe temutul rival al lui Fokas.
în după-amiaza aceleiaşi zile, soldaţii lui Fokas călcând şi ei interdicţia de a purta arme înconjurară tabăra lui Skleros. îi ţinură încercuiţi până spre seară, când veni Fokas. Răsculaţii lui Skleros ştiau ce avea să urmeze, de aceea se arătau nepăsători. Numai generalii se agitau neputincioşi încercând să-i facă să lupte, să-l salveze pe Skleros. Nu mai răspundeau comenzilor lor.
de ce să ne omorâm între noi ca să-l scăpăm pe Skleros? Suntem prea puţini ca să-l scoatem de acolo. Mai bine să vină Fokas, să ne ducă la Constantinopol, strigau răsculaţii.
Şi Fokas veni. Veni la apusul soarelui, înconjurat de generalii săi, în armură strălucitoare ca un nou zeu al războiului. Fără nicio reţinere, pătrunse în tabăra lui Skleros. Răsculaţii se strânseră buluc. Ţinuta lui impunătoare, armura, coiful, armele, armăsarul alb cu valtrapuri stacojii cu benzi aurii îi impresionară adânc pe bieţii răsculaţi. La Skleros nu văzuseră aşa ceva.
bardas Skleros e în puterea mea! începu cu vocea-i tunătoare. El nu s-a arătat vrednic de încrederea voastră. Nu s-a ridicat la înălţimea dorinţelor voastre. De trei luni vă ţine aici, lăsându-vă să flămânziţi ca nişte câini, fără să pornească spre
203
Constantinopol. Cel mai bogat oraş al lumii vă aşteaptă! Veniţi cu mine! Alăturaţi-vă soldaţilor mei şi Constantinopolul va fi şi al vostru! Ce-aţi câştigat slujindu-l pe Skleros? Foame, sărăcie, boli! Uitaţi-vă la voi! Umblaţi în zdrenţe. Aşa arată o armată? Urmaţi-mă, şi într-o săptămână pornim spre Constantinopol. Bazileul nu ne poate face faţă. Bulgarii ţarului Simeon s-au ridicat împotriva lui. Parcă Dumnezeu le-a dat gândul tocmai acum. Constantinopolul va fi al vostru!
dumnezeu e cu noi!
maica Domnului ne arată semn mare la sărbătoarea ei!
du-ne la Constantinopol!
glorie lui Fokas, neînvinsul!
mulţi ani gloriosului Fokas!
în vuietul aclamaţiilor, Petros Fokas şi Leon Melissenos urmaţi de ceilalţi generali descălecară şi îngenuncheară în faţa lui Bardas Fokas.
mulţi ani bazileului Bardas Fokas! strigară plini de entuziasm.
mulţi ani gloriosului împărat! aclamară miile de soldaţi.
la Constantinopol! La Constantinopol! Slavă nemuritoare împăratului nostru!
Oamenii lui Fokas amestecaţi printre cei ai lui Skleros îl aclamau ca împărat. Numai câţiva dintre apropiaţii lui Skleros refuzară să-l recunoască drept bazileu. Fokas îi lăsă să plece.
Peste o săptămână, după cum a promis, erau pe drumul spre Constantinopol.
204
Skleros se ridică încet, pe marginea patului. Auzise paşi dincolo de uşă şi se întreba cine putea fi. Uşa grea de stejar se deschise scârţâind şi în prag apăru Fokas. Purta o cămaşă uşoară de zale. Se vedea că era pregătit de plecare.
mă întrebam cine putea fi atât de dimineaţă?
doream doar să te văd!
să mă umileşti iar?
îţi lipseşte ceva?
libertatea.
ai avut-o!
mi-ai luat-o!
n-ai ştiut să te foloseşti de ea.

poate… trebuie să recunosc că uneori chiar şi vrăjmaşii au dreptate.
am poruncit ca pe timpul absenţei mele să fii tratat ca un oaspete de vază. Să nu-ţi lipsească nimic.
un oaspete care nu iese decât o dată pe zi din închisoare.
nu o socoti închisoare.
m-am încrezut în cuvintele tale. îmi pare rău că nu te-am distrus cu totul, la Pankalia.
ai fi făcut-o dacă ai fi putut. Ţi-a lipsit puterea. Puterea braţului şi a minţii.
nu puterea mi-a lipsit, Fokas. Viclenia ta, asta mi-a lipsit.
Ţi-o las ţie!
la ce-mi mai foloseşte? Tu o să ai nevoie de ea. Nu e uşor să cucereşti Constantinopolul. Nu uita, Fokas… soldaţii tăi de acum au fost soldaţii
205
mei, ceea ce îmi spune că vei sfârşi jalnic. Mai jalnic decât tatăl şi fratele tău.
taci! Nu le întina amintirea. Au murit răzbunând îngrozitoarea moarte a gloriosului împărat Nichifor Fokas. Cumnatul tău, Tzimiskes, l-a ucis în timp ce dormea.
dragostea l-a orbit.
l-a orbit şi când şi-a trimis amanta în exil? Tzimiskes dorea puterea, dorea tronul bazileilor, aşa cum l-ai dorit şi tu. Nici cumnatul tău şi nici tu nu aveaţi dreptul să purtaţi coroana bazileilor. Singur, Nichifor Fokas a purtat coroana cu demnitate. Lui i s-a cuvenit de drept.
fără nicio legătură dinastică.
taci! Coroana se cuvine nouă, celor din familia Fokas, al cărei cap sunt. împăratul Vasile e încă un copil. Până la maturitate am să preiau eu puterea.
de mult nu mai e un copil. Ştii bine asta, deşi nu vrei să recunoşti. Dacă a reuşit să-l învingă pe parakimomen, va învinge şi o răzmeriţă.
ţine-ţi gura, cobe! Numai Dumnezeu poate să-l mai scape că de la oameni nu are nădejde. Iar tu, aici ai să putrezeşti!
Fokas îi întoarse spatele şi ieşi furios. Uşa se zăvorî în urma lui.
mi-o ţin, bazileule, mi-o ţin. Dar când eu voi muri, tu de mult ai să fi putred, strigă Skleros.
Nimeni nu-l mai auzi. Se lăsă pe marginea patului, ţinându-şi capul în mâini. Se simţea bătrân şi obosit. îl dureau ochii. Abia mai vedea.
206
Xenia cu Nichifor de mână îl conduse pe Fokas până la poarta fortăreţei. Petros, Nichitas, Leon Melissenos şi alţi generali îl aşteptau călări. Spătarul aduse armăsarul alb, împodobit cu valtrapurile stacojii. Generalii se îndepărtară lăsându-l să-şi ia rămas bun de la frumoasa lui soţie şi fiu.
a sosit timpul, Xenia… Nu fii atât de tristă. O să mă întorc. M-ai aşteptat atâţia ani, o să treacă încă unul şi vom fi din nou împreună.
niciodată nu mi-a fost atât de frică precum îmi este acum.
ce vorbe sunt astea? Nu trebuie să-ţi fie teamă, buna şi credincioasa mea soţie. Nichifor! se aplecă spre singurul său fiu.
da, tată.
să ai grijă de mama. De-acum eşti bărbatul familiei noastre.
numai să te întorci degrabă.
o să mă întorc, fiule. Să nu-ţi fie teamă!
nu mi-e teamă.
aşa, fiule, dovedeşte că eşti un Fokas. Uite, mai zise desprinzându-şi spada. O am de la bunicul meu. Mi-a dăruit-o după prima mea bătălie. Tu eşti încă prea mic ca să lupţi, dar ţi-o încredinţez. Păstreaz-o! E simbolul familiei noastre şi să nu uiţi niciodată ziua când ţi-a fost dăruită.
Nichifor luă spada. Era grea, abia o ţinea. Mânerul îi ajungea la creştet.
să nu uiţi, fiule!
nu uit, tată, spuse încet, îmbrăţişându-l.
207
Xenia îl privea mirată. Niciodată nu făcuse aşa ceva. Niciodată nu-şi încredinţase spada nici celui mai apropiat prieten. Dar fiului lor… De ce se despărţea de ea? O străbătu un fior de groază. îşi înghiţi cu greu lacrimile.
cu bine, Xenia! Ea se făcu mică la pieptul lui. O ţinu strâns preţ de câteva clipe.
Se aruncă în şa. îşi mai privi odată soţia şi fiul şi se îndreptă în trap uşor spre generalii săi. Vântul care până atunci abia adiase se porni să sufle cu putere, risipind nori de praf în urma miilor de soldaţi. Xenia îl urmări cu privirea până când îl pierdu printre soldaţi. Atunci nu-şi mai putu stăpâni lacrimile.
nu plânge, mamă! I-am promis tatei că o să am grijă de tine. Doar mi-a dat spada lui!
nu plâng, dragul meu, nu plâng.
Bardas Fokas se pierdu în zare pe drumul Constantinopolului şi al destinului său.
Xenia mai rămase o vreme la poarta fortăreţei cu privirea pierdută spre şirul îndepărtat al soldaţilor. După o vreme, slujitoarele o conduseră în fortăreaţă. în urma lor, poarta se închise ca o pagină din cartea unei vieţi.
Bazileul Vasile al II-lea Macedoneanul se lăsă obosit în jilţ. După frigul din biserică, în apartamentele sale era deosebit de plăcut. O căldură moleşitoare. Slujba de la „Sfânta Sofia” în această zi de Naşterea Domnului, statul în picioare, banchetul ce a urmat, felicitările, veşmintele pompoase de ceremonie, mişcările stricte după complicata etichetă a Palatului l-au obosit peste măsură. Era fericit când putea să scape de toate ceremoniile de la care nu putea să se sustragă. Nu le dădea pe singurătatea apartamentelor sale. Aici putea lăsa gândurile să zboare în voie. De multe ori îşi trimitea fratele la ceremonii. Pentru ceremonii şi banchete, Constantin era omul potrivit.
Dezbrăcat de veşmintele aulice, rămase numai într-o tunică de mătase vişinie, îmbrăcată numai când era singur. Aşa se simţea în largul său. Auzea vântul iernii bătând dinspre Bosfor în ferestrele Palatului, şuierând prin aleile grădinilor. Aleile copilăriei… O zi de iarnă cu vânt şi nori plumburii,
210
fugărindu-se pe cerul vânăt, lăsând prin spărturi sclipiri de soare. îi plăceau aceste zile de iarnă. Să asculte vântul izbind în tot ce-i sta în cale, să-şi amintească de cele ce au fost.
Dar acum nu-şi mai putea lăsa gândurile să zboare, să rămână pradă unei dulci melancolii. Rapoartele primite de dimineaţă îl întoarseră pe dos. Era la porţile „Sfintei Sofii”, când un curier îi înmână pergamentul. Bănuia o veste rea. Nu greşise. Abydos era cucerit de răsculaţii lui Fokas, sub comanda lui Leon Melissenos. în urmă cu câteva săptămâni, răzvrătiţii apărură la Crysopolis, pe ţărmul asiatic, tăind capitalei orice posibilitate de comunicare cu strâmtoarea. Abydos, fortăreaţa menită să păzească intrarea în Dardanele, căzuse. Constantinopolul era blocat. Profitând de situaţia critică în care se găsea Imperiul, ţarul Simeon se ridicase iar cu bulgarii lui. în vara anului trecut, pornise împotriva lor. înaintase până la Serdika pentru a-şi da seama de incapacitatea soldaţilor săi de a susţine asediul unei cetăţi. Pe drumul de întoarcere, a suferit o grea înfrângere. Pentru prima dată, conducea singur o campanie militară şi a fost înfrânt. Atunci, jurase că după ce va termina cu rebeliunea lui Fokas, va desfiinţa statul bulgar. Promisiunea va fi ţinută… Dar… peste ani.
Se ridică şi se apropie de geamurile arcadate. Lumina zilei scădea repede. Vântul parcă sufla cu mai multă tărie. Rămase nemişcat privind undeva departe peste norii plumburii ce luau forma unor chipuri abia împlinite, ca să se destrame în aceeaşi
211
clipă mânaţi de vânt. Se simţea obosit. Prea obosit pentru un împărat atât de tânăr, dar părăsit de cei mai buni oameni din stat.
În aceşti opt ani de când preluase puterea se schimbase mult. Nu mai era adolescentul care venind în fruntea statului trebuia să i se spună ce trebuia să facă. Avea acum aproape douăzeci şi opt de ani şi devenise un om aspru. Aspru cu sine şi cu ceilalţi, mai ales de când îl destituise pe fostul său tutore, parakimomenul Vasile.
Avusese tăria să lovească în cel mai important demnitar al Imperiului. S-a apărat pe sine şi moştenirea de uneltirile eunucului. încercările din aceşti ani şi teribila răscoală a lui Bardas Skleros l-au împins să dispreţuiască tot ceea ce se numea plăcere. Viaţa i se potrivea mai mult cu a unui ascet decât cu a unui tânăr împărat căruia i se ofereau toate bucuriile unei existenţe lipsite de griji. Devenise aspru şi ursuz. Cu greu îl putea schimba cineva dintr-o hotărâre luată. în aceşti opt ani ajunse la ceea ce-şi dorise atunci când preluase puterea: să conducă singur. După îndepărtarea eunucului devenise bănuitor, în anii ce au urmat s-a înconjurat de câţiva oameni care nu străluceau nici prin naşterea dintr-o familie de seamă, nici prin educaţie literară cum se obişnuia la Bizanţ, ci prin devotamentul faţă de tânărul bazileu. De altfel, pentru oamenii învăţa ţi arăta un mare dispreţ.
Ziua se scurse. O geană de lumină albăstruie mai stăruia dincolo de ferestre. Cubicularul de serviciu intră şi aprinse tăcut sfeşnicele.
212
Se întoarse la masa de lucru. Citi câteva din rapoartele care-i soseau zilnic. Trebuia să facă faţă unei situaţii extrem de grele. îşi cuprinse faţa în palme, gânditor. „Fokas… Acelaşi Fokas. Trebuia să-l fi distrus acum opt ani. Mi-a fost teamă atunci de răzvrătire. Era prea popular. Lăsându-l liber, n-am făcut decât să amân răscoala. Trebuia să-i fi scos ochii. Să ai linişte, trebuie mai întâi să-ţi distrugi duşmanii, până la unul, fără milă… şi Comnenul care nu mai vine. Le-am cerut ca până la sărbătoarea Naşterii Domnului să se întoarcă. Aşa mi-au promis şi ei. Iată, ziua a trecut. Cine poate şti ce s-a întâmplat pe lungul drum al nordului…”.
Se întunecase. Vântul rece al iernii continua să bată cu tărie. Se auzeau până şi valurile agitate ale Propontidei izbindu-se de ţărmul de sub Palat. Şi iarăşi îl cuprinseră gândurile… în urmă cu mai bine de patru luni, Manuel Erotikos Comnenul şi Vasile Boianos plecaseră în nord, spre principatul Kievului. Spera în ajutorul principelui Vladimir. Ceruse ajutor, ştiindu-se prea slab pentru a-l înfrunta pe Fokas. Solia pornise după ce Fokas îl prinse pe Skleros şi se declarase împărat. Skleros continua să rămână prizonier într-unul din castelele lui Fokas din Capadocia. Poate principele Kievului le refuzase ajutorul. în acest caz, nu-i mai rămânea decât zidurile Constantinopolului şi loialitatea gărzii Palatului Sacru. Dar, nu. Marele Principe al Kievului nu putea să-l refuze, deşi nu era încă creştin. Mama lui, principesa Olga, vizitase Constantinopolul pe când el avea doar câţiva ani. Principesa a fost uimită
213
de incomparabilul oraş, de splendoarea palatelor, a bisericilor, de fastul curţii bizantine şi măreţia credinţei ortodoxe. Era creştină când vizitase Constantinopolul şi la întoarcere a dus misionari pentru a-i încreştina poporul.
Cubicularul de serviciu intră din nou şi schimbă lumânările din sfeşnicele de pe masa de lucru. Lumina lor palidă, tremurândă, îi spori neliniştea. Se frământa căutând o soluţie la situaţia disperată în care se afla. Mai citi o dată rapoartele de la Abydos şi Chrysopolis. De la Kiev, nimic. Iată, ziua marii sărbători a trecut şi Comnenul n-a venit. Drumul nordului e un drum plin de primejdii… Va trebui să facă faţă unui lung asediu şi încă în plină iarnă. începu să-şi răsucească barba rară în jurul arătătorului, gest care-i era caracteristic când era în vreun impas sau trebuia să ia vreo hotărâre importantă. Se socotea pierdut, incapabil de a conduce destinele Imperiului. Făcuse greşeli mari şi acum iată consecinţele. Provocase răzvrătirea aristocraţiei căreia voise să-i reducă privilegiile în folosul micilor proprietari de pământuri. îşi aminti de Philokalos. Ţăran simplu, trăind din truda palmelor sale. Dar omul s-a îmbogăţit din specula cu pământurile smulse semenilor săi. A devenit atât de bogat, încât îşi permise să construiască clădiri impunătoare pe pământurile obţinute prin speculă. Când s-a convins că toate câte i se spuseră erau adevărate, a poruncit să i se confişte întreaga avere, clădirile dărâmate şi pământurile înapoiate ţăranilor. în acelaşi timp, a anulat toate hrisoavele semnate de fostul parakimomen.
214
Printr-o novelă, a hotărât ca toate proprietăţile dobândite după aprilie 922, anul când Roman Lekapenos emite novela prin care să fie restituite proprietarilor pământurile fără nicio despăgubire a preţului de cumpărare sau a îmbunătăţirilor făcute între timp să fie împlinită. A fost o lovitură dată aristocraţiei şi marilor latifundiari care s-au alăturat îndată lui Fokas. Roman Lekapenos luptase pentru refacerea proprietăţii stratioţilor, de care Imperiul avea atâta nevoie. Nu făcuse decât să apere mica proprietate de lăcomia marilor latifundiari, pe care reuşise să-i ridice împotriva sa. Măsuri severe au fost luate şi împotriva marilor proprietăţi acaparate de mănăstiri. Casele de rugăciune erau servite numai de doi sau trei călugări, depinzând de comunităţile rurale. Episcopilor şi mitropoliţilor le-a interzis însuşirea proprietăţilor lor. Aceste măsuri luate împotriva aristocraţiei agrare în apărarea micii proprietăţi nu a făcut decât să-i răscoale pe primii.
Se lăsă obosit pe spătarul jilţului. Vântul şuiera pe sub ferestrele palatului a război, a pustiire…
ce e, Leon? Ce mai vrei? îl întrebă iritat pe cubicularul ivit pentru a treia oară. Auzise perdeaua uşii fâsâind uşor.
iertare, stăpâne! Manuel Comnenul şi Vasile Boianos cer să fie primiţi.
I se păru că visează. Dar Leon cubicularul era în faţa sa, dându-i certitudinea realităţii.
ce mai aştepţi?
Glasul îi era sugrumat de emoţie. Ochii albaştri ca azurul străluciră de bucurie. întreaga zi se gândise
215
la ei şi iată: providenţa îi trimise. Şi-au ţinut promisiunea.
Cubicularul trase perdeaua. În prag apărură Manuel Erotikos Comnenul şi Vasile Boianos. îngenuncheară pe podeaua îmbrăcată în mozaic.
ridicaţi-vă! Lăsaţi asta acum! îi privea cu nerăbdare şi în privirea lor citi izbânda soliei.
prealuminate stăpâne, iartă-ne dacă în acest răstimp cât am fost plecaţi ţi-am pricinuit griji, spuse Comnenul, dar încercând…
s-au risipit de îndată ce v-am văzut. Ce-aţi izbândit? Se arătă nerăbdător bazileul
şase mii de ruşi se află la gura strâmtorii dinspre Pont. Furtuna ne-a ţinut în loc două zile, dar cum s-a domolit puţin, am şi zburat spre Constantinopol, spuse repede Boianos.
deci principele Kievului nu ne-a refuzat.
dimpotrivă, prealuminate, e o mare cinste pentru el să ofere ajutor urmaşului împăraţilor Romei. El însuşi a coborât din nord în fruntea războinicilor săi.
principele Vladimir! E mai mult decât aşteptam!
e un principe viteaz şi înţelept. A ţinut să-şi conducă el însuşi războinicii la Constantinopol, oraşul de care îi povestea mereu bunica, principesa Olga.
o să le facem o primire măreaţă. Aşa cum bunicul meu a primit-o pe bunica lui. Mâine se vor face toate cele de trebuinţă pentru primirea principelui. Prieteni, nu pot decât să vă mulţumesc pentru izbânda soliei voastre. Aţi salvat Imperiul şi m-aţi salvat
216
şi pe mine. Nu! Nu plecaţi! Se opuse, văzându-i că se retrag. Ştiu că sunteţi obosiţi şi flămânzi şi că abia aşteptaţi să vă întoarceţi la familiile voastre. Voi porunci să vi se aducă masa chiar aici. Voi îmi veţi povesti despre călătoria voastră până la Kiev, despre principe, de obiceiurile ruşilor, de ţinuturile peste care Bunul Dumnezeu l-a pus stăpânitor.
Primiră bucuroşi invitaţia. Nici ei n-ar fi plecat atât de repede. Doreau să rămână în preajma împăratului pe care-l iubeau şi slujeau cu credinţă.
Se aşezară în jilţuri. Bazileul împărţi repede porunci şi în timp ce se ospătau, cei doi îi povestiră despre drumul lor la ruşi, cum urcară spre nord pe drumul varegilor, de-a lungul unui fluviu ce se varsă în Marea Pontică, până la Kiev. Îi povestiră apoi despre Kiev, mama oraşelor ruseşti, ridicat pe malul fluviului Nipru, numit de cei vechi Danapris. O îngrămădire de case de lemn cu o singură construcţie din piatră numit „Palatul principelui” şi o singură biserică, din lemn. Patriarhul Fokas trimise misionari la ruşi încă de pe vremea străbunicului său, al cărui nume îl purta. îi povestiră apoi, umezindu-şi buzele în cupele cu vin cald dres cu mirodenii, despre principele Vladimir, bărbat aprig, fost mai întâi principe al Novgorodului, un oraş…despre care auziseră… Râvnind şi Kievul, l-a cucerit cu ajutorul varegilor, după ce a înlăturat din cale doi fraţi. Vladimir, fiul cneazului Sviatoslav, cel învins de Tzimiskes şi Bardas Skleros la Durostorum. Nu uitară să amintească de idolii ruşilor ţinuţi la mare cinste pe o colină ce domină oraşul. Bazileul se arătă
217
interesat de felul lor de a lupta, de armele lor. Mai discutară o vreme, apoi Comnenul îşi aminti ceva.
acolo, în singura biserică a Kievului, am întâlnit un om de care luminăţia ta îşi va aduce aminte. Eram acum vreo opt ani la o vânătoare prin părţile Traciei…
fata cu cerbul!
da! Omul acela ciudat care se părea că avea darul ghicitului era acolo în biserică. S-a apropiat de mine şi mi-a vorbit. Mi-a spus că în ziua Naşterii Domnului când voi fi în faţa luminăţiei tale, săţi spun că toate câte ţi-au tulburat sufletul se vor limpezi, dar timpul trebuie lăsat să curgă după legile lui.
ce-a vrut să spună? Ce timp? Şi ce căuta el acolo?
nu l-am mai găsit. Parcă intrase-n pământ. Am întrebat de el, dar nu-l cunoştea nimeni. Uneori mi se pare că am visat. Dar a fost acolo în biserică. Pot să jur că a fost acolo şi mi-a vorbit.
Bazileul rămase pe gânduri. îşi amintea cuvintele gramaticului Ioan Valahul. Acel om avea o înţelepciune adâncă şi nu mai punea la îndoială că ştia cum se descoperă unele taine de peste ani. Dar acum nu se putea opri cu gândul la acest enigmatic bărbat. Izbânda solilor săi îi umpluse sufletul de mulţumire şi mari nădejdi. Dacă timpul îl va mai scoate o dată în cale…
să ne pregătim să-l primim pe marele principe al Kievului. El va fi salvarea noastră. Şi prin el vom încreştina un popor.
218
Îi învălui într-o privire caldă, mulţumitoare, uşor neliniştită de rebeliunea lui Fokas. Diplomaţia bizantină ştia să tragă foloase şi din necazuri. în noaptea aceea, bazileul stând mai mult treaz, hotărî ca sora sa, porfirogeneta Ana, să fie soţia marelui principe al Kievului. Era preţul ajutorului principelui rus.
Leon Melisenos privea neputincios corăbiile arzând ca-ntr-o imensă torţă. întreaga flotă ancorată în portul din Abydos fusese incendiată. Apropiata întâlnire cu Bardas Fokas îl umplea de groază. Ce-i va spune? Nici acum când le vedea arzând nu putea să-şi dea seama cum se întâmplase. în urmă cu două săptămâni cucerise Abydosul. Repezise curieri la Chrysopolis, unde Fokas ţinea blocat Constantinopolul. Curierii se întorseseră la fel de repede. Fokas se arăta mulţumit şi spera să-l invite cât de curând la Constantinopol. Până atunci îi cerea să rămână la Abydos, tăind bazileului Vasile orice posibilitate de ajutor dinspre insulele greceşti. Era îngrozit. întreaga flotă, formată din patru dromoane, zece pamfilii şi opt uşii, ardea ca o imensă şiră de paie. Scândurile uscate, bârnele groase trosneau aruncând spre cerul nopţii mii de scântei. Flăcările se înălţau uriaşe luminând cerul nopţii până la mari depărtări. Părăsite de marinari încă de la începutul atacului neprevăzut, mânate
220
de vântul iernii, se loveau unele de altele aprinzându-se uimitor de repede. întreaga flotă a răsculaţilor era în port. Nu se mai putea face nimic. Imensul rug le lumina feţele împietrite ca zidurile Abydosului. Lemne aprinse cădeau în apă sfârâind, înălţând nori de fum în noapte. Nicio corabie nu scăpase dezastrului.
acolo pe apă! Priviţi cum pleacă! Ticăloşii! Strigau răsculaţii arătând spre mare.
în depărtare se vedeau lumini tremurând pe valuri. Erau făcliile ambarcaţiunilor imperiale care le incendiaseră flota. în plină noapte, zece pamfilii, nave rapide de război, sosiră în portul Abydos. Luaţi prin surprindere, ameţiţi încă de succesul cuceririi fortăreţei, răsculaţii n-au mai putut împiedica atacul. După o scurtă luptă în care pamfiliile au aruncat asupra lor temutul foc grecesc, s-au retras lăsând vântul puternic să continue incendierea. A fost îndeajuns să aprindă două, trei corăbii ca focul să le cuprindă pe toate. Bazileul Vasile calculase bine. Fără flotă răsculaţii erau obligaţi să primească lupta pe uscat. Strâmtoarea era din nou deschisă.
aprindeţi făcliile! Să ne luăm rămas bun de la Melissenos! Misiunea noastră a fost îndeplinită! strigase marinarilor săi Nichifor Uranos, marele drongar al flotei imperiale. El conduse atacul. Să ne grăbim spre Constantinopol! Bazileul ne aşteaptă! Kleftesis Mihail, ordonă plecarea!
Ofiţerul însărcinat cu coordonarea vâslelor coborî sub punte. Vâslele se afundară în apă şi ambarcaţiunile se întoarseră spre Constantinopol.
221
Zi rece de ianuarie. Bazileul Vasile al II-lea Macedoneanul zâmbea mulţumit. Totul se desfăşurase aşa cum gândise. Era prima lui izbândă pe câmpul de luptă de când urcase pe tronul Bizanţului. Călare pe armăsarul său alb, cu vântul jucând în valtrapurile purpurii, urmărise îngrijorat câmpul de luptă. Rebelii lui Fokas au fost învinşi, dar nu şi Fokas. Unităţile mai urmăreau fugarii spre Abydos. Era mulţumit, deşi victoria nu era deplină atâta vreme cât Fokas era în fruntea răsculaţilor. în dimineaţa rece de ianuarie, pornise primul atacul fără să-i lase lui Fokas nicio şansă. Conta mult pe elementul-surpriză care-i reuşise. Cu o noapte în urmă, trecuse trupele pe ţărmul asiatic. Fokas nu se aştepta la un atac, mai ales în plină iarnă. Ştia că în Constantinopol se aflau câteva mii de ruşi, dar nu punea mare preţ pe aceşti barbari. A fost singura şi marea greşeală. Aceşti barbari, luptând disciplinat, l-au înfrânt. întreaga noapte împăratul Vasile îşi ţinu soldaţii cu armele în mâini. Niciun foc nu fusese aprins. Se mulţumiră cu hrană rece şi vin. Porniră la prima geană de lumină. Era frig. Pământul îngheţase şi dinspre Bosfor se ridica o ceaţă uşoară, sporind frigul. înaintau în tăcere. După câteva mile, dădură peste tabăra răsculaţilor ridicată în jurul Crysopolisului. Bazileul refăcu în minte începutul bătăliei. Principele Vladimir ceru să atace el primul. îngădui după o clipă de reflecţie, îi lăsase onoarea de a începe lupta. Era oaspetele său şi era curios să vadă cum luptă ruşii.
vânătorii din ţinuturile noastre au un obicei atunci când vânează porcul sălbatic. Ascuns în hăţişuri,
222
îl scot afară cu vicleşug. în acest fel, răpun mai uşor fiara, descoperi principele o parte din planul său de luptă.
După ce i-au fost tălmăcite cuvintele, bazileul îşi dădu acordul. Principele salută şi plecă în goana roibului spre oamenii săi. Ceaţa începea să se ridice şi orice întârziere i-ar fi trădat. Pentru ca rebelii să nu le cunoască efectivele, principele Vladimir îşi împărţi soldaţii în formaţie de câte o mie. Primul efectiv porni asupra taberei. Apariţia atât de neaşteptată a ruşilor a creat panică printre răsculaţi. Mulţi au fost măcelăriţi fără să apuce să pună mâna pe vreo armă. Luaţi din somn, alergau acolo unde învălmăşeala era mai mare, fără să mai asculte ordinele. Atacul nu dură mult, atât cât să creeze dezordine printre răsculaţi. Ruşii se retraseră continuând să lupte disciplinat, aşa cum le ceruse principele lor. Rebelii nu ştiau ce se întâmplă cu adevărat, dar alergau spre locul atacului sporind panica. Văzând că barbarii se retrag atât de repede, răsculaţii, îndemnaţi de strategi, porniră să-i urmărească. Din cauza cetii care mai ascundea încă armata imperială, au crezut că era un atac izolat al acestor barbari puşi pe jaf. în jumătatea de oră cât a durat atacul ruşilor, întreaga tabără a fost în picioare şi cum se retrăgeau încet, aproape toţi răsculaţii au pornit în urmărire încercând să spele ruşinea. După aproape o milă, dădură peste grosul armatei ruseşti. Rebelii au înţeles acum că au fost scoşi din tabără cu vicleşug. Siliţi să lupte, s-au aruncat cu toate forţele asupra lor. Chiar Fokas, sosit şi el în grabă, a continuat urmărirea. Spera
223
să-i spulbere. A început o bătălie crâncenă. Rebelii soseau valuri, valuri. Sub presiunea lor, ruşii au început să se retragă. A fost momentul în care Fokas, sigur pe victorie, ordonă atacul general. Marea greşeală. Retragerea grupată, disciplinată, făcea parte din planul lui Vladimir care-i atrăgea spre trupele imperialilor dispuse pe două flancuri. Ceaţa se risipi uşor, soarele apăru strălucind rece, descoperind mulţimea stindardelor imperiale. Abia atunci li s-a descoperit răsculaţilor că totul nu a fost decât o capcană. Fokas ordonă retragerea. Flancurile imperialilor se desfăşurară cu repeziciune, prinzându-i în cleşte. Catafracţii le-au tăiat retragerea. A urmat măcelul. Până spre amiază, mii de răsculaţi zăceau în faţa Chrysopolisului, mărturie a rebeliunii lor. Cu efectivele decimate, Fokas se retrase spre Abydos. Spera să le refacă acolo. încă nu ştia de incendierea flotei. Se văzu învins de viclenia barbarului şi tăria bazileului. Nu-i venea să creadă. Doar privind resturile armatei înşiruite în urma lui se întreba cutremurat: „Să fie, oare, acesta sfârşitul”? începea să se teamă de acest sfârşit. Acum gonea spre Abydos, unde va trebui să-şi refacă trupele. Se va întoarce în primăvară. Atunci va învinge sau va fi învins.
Principele Vladimir struni roibul în faţa bazileului. Armura îi era stropită de sânge închegat de frigul iernii. Ochii străluceau azurii sub viziera coifului. Bucurie de învingător.
sălbăticiunile au fost scoase din vizuină!
preferam ca preaiscusiţii tăi vânători să prindă fiara pentru care am pornit goana. Fără să fie
224
prins, nu suntem pe deplin învingători, replică bazileul după ce i se tălmăci.
nicio vânătoare nu se termină într-o zi. Poate dura câteva răsărituri, spuse, la rândul lui, principele arătând spre cei ce porniseră în urmărirea răsculaţilor.
ne întoarcem la Constantinopol. N-are rost să risipim oamenii.
Principele se arătă dezamăgit de hotărârea bazileului. Spuse ceva aprins pe limba lui.
ce-a zis? se întoarse bazileul spre tălmaci. Monahul care răspândise creştinismul printre ei le vorbea limba şi slujea acum drept tălmaci. Cum călugărul nu tălmăci, ci privea scârbit spre câmpul de luptă, bazileul îl întrebă din nou nerăbdător:
ce-a zis?
preacucernice stăpâne, e un obicei al lor ca atunci când înving să jefuiască morţii.
Abia atunci observă bazileul că războinicii lui Vladimir abandonaseră urmărirea şi scotoceau printre morţi, luându-le îmbrăcămintea, arme, podoabe, şei, armuri, tot ceea ce puteau căra.
dar jefuiesc chiar şi pe soldaţii noştri care au căzut!
ei nu aleg, stăpâne. O parte îi revine principelui ca pradă de război.
va trebui să îngădui asta, cum am îngăduit atâtea, spuse bazileul mai mult pentru sine.
chiar şi fără îngăduinţa voastră, tot ar fi jefuit, spuse călugărul dornic să-i lămurească cât mai multe din obiceiurile ruşilor.
225
te-am pus să le tălmăceşti cuvintele, nu să judeci! strigă furios bazileul.
Călugărul îngenunche, cerându-şi iertare. Bazileul îşi îmboldi armăsarul. Garda se puse în mişcare înconjurându-l protectoare.
de ce e furios? întrebă principele Vladimir. E nemulţumit de felul cum am luptat?
barbar împuţit! Era să-mi pierd capul pentru obiceiurile voastre destrăbălate, mormăi călugărul în greceşte, zâmbind totuşi.
Principele ridică din umeri şi se îndreptă spre oamenii săi. Călugărul se ridică şi neştiind ce să facă, îşi spuse că cel mai potrivit lucru ar fi o slujbă pentru cei căzuţi.
Trei luni mai târziu, într-un început de aprilie, bazileul Vasile era din nou în fruntea soldaţilor, mărşăluind spre Abydos. Ştiind că această bătălie va decide soarta fiecăruia, nu trebuia lăsat timp de refacere lui Fokas. Dar Fokas îşi reveni destul de repede din surpriza de la Chrysopolis şi reuşi să recruteze zece mii de călăreţi georgieni. Mulţi dintre cei care răspunseră chemării mai luptaseră pentru el în urmă cu opt ani. în cavaleria georgiană îşi punea toate nădejdile şi o trecu sub comanda sa directă. Fără flotă, cu armata refăcută în grabă, Fokas se vedea el însuşi blocat la Abydos. Ştia că de aici nu avea unde să se retragă. Nu-i rămânea decât să învingă sau să moară în luptă. La o captivitate nici nu se gândea. Ar sfârşi mutilat ca tatăl şi fratele său.
Fokas descălecă obosit în faţa cortului. Petros şi Nichifor care-l însoţiră rămaseră în şa.
întoarceţi-vă la oamenii voştri! Să fiţi pregătiţi pentru mâine! Vreau să rămân singur!
228
Generalii plecară. Nu mai aveau pentru ce să rămână. Consiliul se întrunise de dimineaţă. Spre seară, l-au însoţit pe Fokas până în apropierea taberei bazileului. Voia să-i vadă mai îndeaproape. Urcară o colină de unde tabăra imperialilor se vedea ca-n palmă.
nu sunt mulţi! constată cu surprindere Fokas. Mă aşteptam la mai mulţi.
barbarul din nord a plecat. A lăsat doar câteva mii de pedestraşi, cam jumătate din câţi au venit.
s-ar putea să te înşeli, Petros. Dacă sunt la câteva mile în spate?
n-aş crede. Iscoadele noastre au adus veşti sigure.
ca şi la Chrysopolis, vere?
Petros îşi înghiţi amărăciunea. Se mai simţea vinovat că în urmă cu trei luni iscoadele sale n-au aflat că bazileul a trecut strâmtoarea.
nu s-a înţeles cu bazileul. Barbarul, cum dispreţuitor îl numeau pe principele Vladimir, a dorit nuntă în Constantinopol. Dar, se pare că porfirogenetei Ana nu i-a prea căzut cu drag mirele. Un joc politic, interveni Nichifor.
vă amintiţi de Dalasenos? întrebă Fokas.
generalul ce a căzut la începutul rebeliunii lui Skleros? Am luptat sub comanda sa, îşi aminti Nichifor.
el trebuia să fie mirele porfirogenetei.
pe toţi sfinţii! N-am ştiut! exclamă Petros. Ar fi fost o pereche mai mult decât potrivită. Barbarul nu-i va fi de mângâiere. Dacă e un joc politic, Ana
229
e preţul. N-are cum să-l refuze. Dar aşa ceva nu s-a mai pomenit. O porfirogenetă căsătorită cu un barbar. Ce vremuri trăim!
Se însera. Erau toţi trei călări pe coama dealului, urmărind mişcările din tabăra imperialilor. Fokas cântări în minte bătălia de a doua zi. Soarele coborâse dincolo de Marea Marmara, înroşind norii amurgului. Dinspre sud, trăgea un vânt călduţ, de aprilie.
ne-au văzut! observă Nichifor.
Din tabără ieşiră vreo zece călăreţi îndreptându-se în galop spre ei.
să ne întoarcem, spuse încet Fokas.
aş zice să rămânem. N-am avea prea mult de lucru…
păstrează-te pentru mâine, Nichifor! O să ai destul de lucru. Să le lăsăm totuşi o amintire, sări Petros înfigându-şi lancea în vârful colinei. Cu gesturi moi, tacticoase, îşi scoase mănuşa şi o agăţă în coada lancei. Sunt sigur că o vor duce bazileului. O va recunoaşte.
Provocarea nu îşi mai avea rostul, dar era un joc al lor din tinereţe. Râseră amintindu-şi de anii de demult şi coborâră în grabă colina. După o vreme, se opriră şi priviră înapoi. Călăreţii bazileului rămaseră pe vârful colinei. Siluetele lor se profilau întunecate pe cerul sidefiu.
cheamă comisul! ceru Fokas spătarului care-i ţinea calul.
Din pragul cortului, se întoarse spre tabără. Se întindea uriaşă până spre linia albastră întunecată
230
a mării. Zidurile Abydosului rămâneau liniştite în noaptea ce cobora repede. Era linişte în jur, parcă prea multă linişte într-o tabără care se pregătea pentru marea înfruntare de a doua zi. Intră în cort. Lampioanele colorate aruncau o lumină plăcută, molcomă. Domesticii îl ajutară să se elibereze de pieptarul de zale. I se aduse o cupă de vin. Bău încet, absent, simţind puterea vinului răscolindu-i măruntaiele.
mihaile! îşi strigă scutierul care-i aduse vinul, mâine dimineaţă să fii aproape de mine. Să nu uiţi ulciorul cu apă, şi vezi să fie rece!
prea bine, stăpâne. Am găsit un izvor în apropiere şi cred… nu mai continuă. Fokas îi întoarse spatele preocupat de armura pe care o va lua. Scutierul se gândi la ciudatul obicei al lui Fokas de a bea apă rece în toiul luptei.
Comisul, mai marele grajdurilor şi al îngrijitorilor hergheliei, intră tăcut. Se închină şi aşteptă porunca.
pregăteşte armăsarul alb. Ţesălat, curat, bine hrănit, s-ar putea… tăcu. Voi să spună că poate va fi ultima lui bătălie.
aşa va fi, îşi asigură stăpânul, deşi nu înţelegea de ce îi amintise toate astea. Până acum nu se plânse de nimic.
acum, lăsaţi-mă!
Domesticii se retraseră.
mai e ceva, comise? se întoarse Fokas văzându-l că nu plecase.
nu! Nu, stăpâne! Iertaţi-mă!
231
Trecu în cealaltă încăpere a cortului. Interiorul era luminat doar de candela de la icoana Sfintei Fecioare, ocrotitoarea soldaţilor. Se întinse pe pat urmărind jocul micii flăcărui. Chipul comisului îi veni în minte. De ce îl privise atât de insistent? Sau numai i se păruse? De la o vreme simţea că nu mai era sigur pe el. Făcea gesturi care nu erau ale lui. Uneori i se părea că altcineva ia hotărâri în locul lui. Cam urât la înfăţişare comisul ăsta. Cu faţa negricioasă brăzdată de cute adânci sau cicatrici, nu îşi dădea prea bine seama ce pot fi, nu prea inspira încredere. De când era în serviciul său? Cum apăruse în preajma lui? Nu-şi mai amintea şi era prea obosit să forţeze memoria. îşi prinse palmele sub cap. Privirea i se agăţă de chipul Născătoarei de Dumnezeu. Mâine pe vremea asta, ce va fi? Va învinge sau… De undeva din negura amintirilor îi apăru chipul mamei. De când nu se mai gândise la ea? De mult, de foarte mult timp. Apoi, rând pe rând, îi apărură chipurile tatălui, fratelui şi, ciudat, gândurile îl purtară spre bazileul Nichifor, unchiul său. „Doamne, numai morţi. De ce mă gândesc numai la morţi?”. Se ridică alungându-şi gândurile negre. îşi aminti de Xenia şi de fiul lor şi inima i se înveseli. Nu-i mai văzuse de când plecase din Capadocia. Dar Skleros? Ce gândeşte de înfrângerea de la Chrysopolis? Mâine… Mâine se va hotărî totul…
Părăsind cortul lui Fokas, comisul se îndreptă spre ţarcul unde se aflau închişi caii. împărţi câteva porunci grăjdarilor. Armăsarul alb a fost închis într-un ţarc separat. Singur, era ferit de lovituri şi
232
era odihnit. Mângâie uşor botul umed de răcoarea serii. Armăsarul necheză uşor frecându-şi botul de palma lui. Se opri apoi la focul unde grăjdarii pregăteau cina. Nu era hotărât dacă să rămână în cort sau să umble aiurea prin tabără. De un lucru era sigur; avea nevoie de linişte. Se ridică, mai împărţi câteva porunci pentru a doua zi şi se întoarse la căruţa care-i slujea drept adăpost.
Câţiva soldaţi se hârjoneau cu slujnicele printre căruţe. Le auzi chicotele şi zâmbi. Nu-l mai atrăgea nimic. Bău de unul singur câteva cupe cu vin şi se trânti îmbrăcat pe mâna de paie care-i slujea drept aşternut. Parcă se simţea mai bine acum. Instinctiv, dreapta pipăi cingătoarea lată de piele de la brâu. Cusută într-un săculeţ de mătase… O purta de ani aşteptând numai clipa. Zâmbi mulţumit. în sfârşit, clipa mult aşteptată de atâţia ani se ivi. Păstra săculeţul din ziua când unicul său stăpân închise ochii sfârşit de supărare şi inimă rea, exilat într-o mănăstire dintr-o insulă pustie. îl urmase şi acolo pentru că îl slujise orbeşte toată viaţa. Mai auzea şi acum cuvintele parakimomenului „Păstreaz-o… în ziua când te vei putea folosi de ea eşti dezlegat de jurământul de credinţă. Aurul lăsat în tainiţa conacului din Constantinopol îţi va ajunge pentru toată viaţa… Eu mă duc, simt că mă sfârşesc…Să nu mă laşi nerăzbunat. Aş suferi mult, acolo dincolo. Tu eşti singurul care mă poate răzbuna. El m-a distrus, duşmanul familiei mele… Am vrut să mi-l apropii, să-l fac împărat, dar m-a trădat. De la el ştia bazileul… M-a omorât cu zile. Să nu mă laşi să
233
mor aşa nerăzbunat…”. Parakimomenul vorbea tot mai încet şi lui îi era frică că se va sfârşi înainte să-i spună pe cine trebuia să ucidă. întrebase, aproape că strigase: „Pe cine trebuie să ucid?”. Erau singuri în chilia rece, întunecoasă, a mănăstirii unde bazileul îşi exilase parakimomenul. El, fiu de împărat, chiar bastard fiind, dar fiu de împărat, care trăise toată viaţa în rafinamentul curţii bizantine, ajunse să moară într-o chilie mizeră, dintr-o insulă pustie. „Pe cine să ucid?”. Parakimomenul înţelese. Făcu semn cu mâna să nu mai strige. Cu un ultim efort îi spuse: Bardas… Bardas Fokas… El m-a trădat”. Parakimomenul căzu într-o stare de sfârşeală. Mai ridică privirea spre el, o privire rugătoare. Mutul înţelese. îi promise că-i va îndeplini ultima dorinţă, în cele din urmă, îşi dădu sufletul. Muri de supărare. îi închise ochii, îl veghe întreaga noapte, iar a doua zi îl îngropă ajutat de călugării mănăstirii în cimitirul lor sărac. în aceeaşi zi, plecă. Câţiva ani a umblat pe urmele lui Fokas căutând să-şi împlinească făgăduinţa. Mituise în dreapta şi-n stânga, plătise cu aur ca să intre în serviciul lui Fokas care-şi alegea cu grijă oamenii. Dar făgăduinţa tot nu şi-o putuse îndeplini. în seara aceasta însă chiar Fokas îi arătase cum. „Poate că aşa îi este dat, ca el să-mi arate calea”, îşi spuse când Fokas îl întrebase dacă mai are ceva, iar el rămase privindu-l pierdut. Tocmai intrase când îl auzi pe Fokas spunându-i scutierului: „Mâine să fii pe aproape… şi vezi să fie rece. Am găsit un izvor în apropiere” şi scutierul se opri. Era sigur că Mihail nu voia să se ştie că îi va
234
duce apă. „Da, aceasta e calea”, îşi spuse şi se ridică. Pipăi săculeţul cu otravă. Era la locul lui. Otrava care l-a ucis pe Tzimiskes îl va doborî şi pe Fokas. începu să râdă. Un râs care-i urâţi faţa brăzdată de cicatrici adânci. „Soarta bătăliei e în mâinile mele. De-ar şti împăratul în mâna cui stă soarta lui şi a lui Fokas… Oare n-a gândit bunul meu stăpân că l-aş putea otrăvi şi pe împărat? Sunt sigur că aşa a gândit, dar n-a mai apucat să-mi spună. Nu-mi zicea de atâtea ori că numai eu ştiu să-i ghicesc gândurile? O să mă mai gândesc la asta. Dar mâine, mâine Fokas va pieri. în sfârşit, bunule stăpâne, vei fi răzbunat!”.
Zorii zilei de 13 aprilie anul mântuirii 989 se vesteau întunecaţi. Nori plumburii prevestitori de furtună apăreau purtaţi de vântul puternic spre sud. La prima geană de lumină, soldaţii erau cu armele în mâini, aşteptând doar semnalul. Bazileul Vasile al II-lea ştia că totul depindea de soarta bătăliei. Dacă va învinge, va rămâne pe tronul părinţilor săi. Dacă va fi învins, va sfârşi în vreo mănăstire sau chiar mai rău. Dar el era hotărât să învingă. Să învingă în numele dinastiei lor întemeiată în urmă cu un secol de un ţăran macedonean. înfruntarea va fi deosebit de grea. Principele Vladimir îi lăsase două mii de pedestraşi şi plecase spre ţinuturile sale. Fokas era un duşman de temut. Făcea parte din generaţia generalilor crescuţi la şcoala războiului lui Nichifor Fokas. Victoria de la Chrysopolis s-a datorat în mare parte lipsei de vigilenţă a iscoadelor lui Fokas. Bazileul Vasile mai ştia că fără ajutorul ruşilor n-ar fi avut sorţi de izbândă. Şi tocmai acum principele Vladimir îl părăsise. Numai neprevăzutul şi ajutorul Sfintei Fecioare,
236
ocrotitoarea soldaţilor, îl mai putea salva pe tânărul împărat.
Ascultase în genunchi, plin de evlavie şi emoţie, slujba de dimineaţă. Se rugase Sfintei Fecioare să-i stea nemijlocit în ajutor. La sfârşitul slujbei, împăratul cu generalii săi primiră împărtăşania. Când slujba se sfârşi, era ziuă. Nori plumburii se fugăreau pe cer. Încălecă. Ţinând în dreapta spada iar în stânga icoana Născătoarei de Dumnezeu drept pavăză, se puse în fruntea soldaţilor. Ca la Chrysopolys, nu voia să-i lase lui Fokas iniţiativa. Numai că Fokas îl aştepta. Nu lăsase să se repete surpriza de acum câteva luni. Când i se semnală prima mişcare a bazileului, era deja în şa.
înaintând cu repeziciune, imperialii ajunseră în faţa rebelilor lui Fokas. Conform planului de luptă, strategii îi opriră. O linişte grea se aşternu între cele două oşti. Se auzea vântul pocnind în prapurii cu chipul Mântuitorului şi al sfinţilor militari. Norii continuau să se fugărească pe cer. Iarba foşnea printre picioarele cailor.
Arcaşii bazileului deschiseră bătălia. Aşezaţi pe trei rânduri, turnară valuri de săgeţi. Fokas trimise câteva unităţi de pedestraşi cu gândul să-i scoată din luptă. Spre surprinderea sa, arcaşii se retraseră printre pedestraşi, lăsându-i pe aceştia să intre în luptă. „Bine gândit, se vede că bazileul a învăţat ceva”, îşi spuse Fokas. Surpriza i-a fost însă şi mai mare când îi văzu pe aceiaşi pedestraşi luptând pe flancuri cu secrurile grele cu două tăişuri purtate la şold. Bătălia se încinse. Strigătele soldaţilor, nechezatul cailor,
237
bufniturile surde, sunetul spadelor lovind neîncetat se ridicau spre cerul întunecat de nori. „Sunt curios ce va spune bazileul când va vedea cavaleria georgiană”, îşi spuse din nou Fokas privind cu mândrie spre georgienii care aşteptau numai semnalul.
a sosit timpul să-i dăm o lecţie acestui arogant bazileu. Să-i arătăm cum luptă un Fokas! Se întoarse spre generalii săi. Mihaile! Să ai apa pregătită pe când mă întorc. Nu durează mult.
e pregătită, stăpâne!
iar voi? Sunteţi pregătiţi?
glorie nebiruitului Fokas!
Galopând în fruntea catafracţilor săi, Fokas intră în luptă ca o vijelie. Era un luptător vestit. Cine îşi încrucişa spada cu a lui muşca pământul. Ai săi, văzându-l cum luptă, se aruncară cu şi mai mult curaj asupra imperialilor.
Trecuse mai bine de un ceas şi niciuna dintre părţi nu dădea semne că ar ceda. Bazileul observă intervenţia lui Fokas şi recunoscu că lupta admirabil. Pentru prima oară, văzându-l pe câmpul de luptă, avea remuşcări că în astfel de condiţii trebuia să înfrunte un general atât de valoros. Rebeliunea lui Skleros, şi tot ce a urmat a fost opera parakimomenului… Da, parakimomenul…
boianos! Trimite ruşii lui Vladimir. încercaţi să-l izolaţi pe Fokas! îl vreau viu! Viu! Ai înţeles?
cam greu, se trezi spunând Boianos care îl urmărise şi el pe Fokas.
vă poruncesc! strigă împăratul fulgerându-l cu privirea.
238
După mai bine de un ceas de încleştare, timp în care Fokas luptase alături de soldaţii săi, simţi că oboseşte. Dreapta îi amorţi pe mânerul spadei. Văzuse ruşii intrând în luptă şi îşi spuse că e rândul georgienilor. îşi întoarse armăsarul şi galopă spre cavaleria georgiană. Astfel că Boianos nu-l mai găsi în luptă.
Văzându-l că se apropie, cei zece mii încălecară ca un singur om. La porunca lui David, comandantul lor, traseră spadele şi trecură scuturile în faţă.
e rândul vostru!
îi vom spulbera, gloriosule!
loviţi în centru, să-i străpungem. Nu sunt prea mulţi… în spatele lor e bazileul.
am aşteptat prea mult bătălia asta ca să nu ne întoarcem învingători.
mihaile! Apă!
aici, stăpâne, răspunse comisul în locul scutierului întinzându-i ulciorul cu apă rece.
unde e Mihail? întrebă apucând ulciorul
în cort. L-a lovit o săgeată. M-a trimis pe mine.
prostul!
Fokas duse ulciorul la gură. Bău o înghiţitură. „Ce gust are apa asta”. Se opri din băut şi privi spre comis. Acesta îngheţă de frică. „Şi-a dat seama?”. Sudori reci îl cuprinseră. Fokas ridică din nou ulciorul şi bău toată apa, apoi îl sfărâmă de pământ în zeci de cioburi.
aşa să se risipească vrăşmaşii noştri!
atunci să-i risipim, se arătă nerăbdător conducătorul georgienilor.
239
înainte!
glorie nebiruitului Fokas!
glorie împăratului Fokas!
Cei zece mii porniră ca o vijelie măturând totul în cale.

Când Fokas intrase prima dată în luptă, Mihail scutierul se întoarse în cort să pregătească ulciorul cu apă. Comisul ce aduse armăsarul gata înşeuat era acolo când i se porunci scutierului să fie pregătit cu apa.
te însoţesc până la cortul stăpânului. Cred că o să aibă nevoie cât de curând de un alt cal.
n-aş crede. Nu lasă să-i fie ucis calul sub el.
crezi că o să câştigăm bătălia asta?
cât despre asta, sunt sigur. Numai să intre georgienii în luptă. Îi mătură de zici că nici n-au fost.
ce obicei ciudat, să bea apă în timpul luptei.
un obicei vechi. Se înfierbântă prea tare şi apa îl răcoreşte.
intru să iau apa, spuse scutierul când ajunseră în faţa cortului.
mă gândesc să pregătesc totuşi calul roşcat. Nu se ştie poate are nevoie şi dacă nu e pregătit…
Mihail intră în cort. Comisul se îndreptă spre ţarcul cailor. După câţiva paşi, se întoarse cercetând atent. Câteva străji destul de departe de cortul
240
lui Fokas urmăreau încordate bătălia. „Acum e momentul”, îşi spuse. Intră repede în cort. Nu era nimeni. Să fi plecat atât de repede, dar nu l-a văzut ieşind. Din cealaltă încăpere, se auzi un foşnet uşor. Trase perdeaua. Mihail era acolo cu ulciorul în mână pregătit să iasă.
s-a întâmplat ceva? Nu e îngăduit să intri aici.
nu, dar o să se întâmple…
ce zici?
-Apa.
ce e cu apa?
o duc eu.
nu se poate. O să se supere.
n-o să aibă timp…
ascultă, dacă crezi că…
Nu mai apucă să continue. Pumnalul lung luci în mâna comisului spintecând burta scutierului. Voi să strige. Comisul îi astupă gura cu palma şi lovi a doua oară. îl ţinu aşa până îl simţi moale, fără viaţă. Cu pumnalul pătat de sânge îşi sfâşie centura şi scoase săculeţul de mătase verde. Turnă repede. Otrava făcu spume albe tulburând apa. Amestecă grăbit şi turnă puţin într-o cupă. Se limpezise. Ieşi, nu înainte de a trage trupul scutierului într-un colţ unde îl acoperi cu câteva ţesături. Străjile erau tot acolo urmărind bătălia.
Se îndreptă spre Fokas care se şi vedea venind pentru o scurtă odihnă şi să bea apă.
dumnezeu să te ierte, Fokas! Acum bunul meu stăpân e răzbunat, iar eu dezlegat de jurământ, îşi spuse după ce Fokas sparse ulciorul de pământ. Va
241
trebui să plec cât mai repede de aici. împăratul Vasile îmi datorează victoria de azi… Va trebui să mă apropii cumva şi de el…
împăratul Vasile al II-lea strânse cu putere mânerul spadei. în fruntea georgienilor, Fokas se apropia „ca un nor împins de vânturi violente”. Privi icoana cu chipul Născătoarei de Dumnezeu, cerându-i grabnică ocrotire. Constantin, fratele împăratului, simţi sudori reci în spate. Parcă îl lua cu friguri. Aşa ceva nu văzuse niciodată şi nici nu-l va mai vedea nimeni pe vreun câmp de luptă în lunga sa viaţă. Imperialii se cutremurară în faţa forţei lui Fokas care trecu până şi peste oamenii săi, neputându-i sta nimeni împotrivă.
întăriţi centrul! Va lovi acolo! strigă bazileul.
dumnezeu e cu noi! Se auziră zeci de glasuri în spatele împăratului.
Fokas privi înapoi peste umăr. Cei zece mii veneau în urma sa ca un val uriaş măturând totul în cale. Se apropiau de primele rânduri ale imperialilor. Fokas se ridică în scări şi scoase un strigăt de război, înfiorându-i. Lovi în primul, apoi altul şi altul… Dincolo de centrul imperialilor era bazileul. îşi croia drum el. Dintr-o dată simţi un junghi puternic în stomac care-i merse până la inimă. „Ce mai e şi asta?”, îşi spuse. Durerea se repetă cu mare insistenţă, parcă ceva îi sfâşia burta cu mii de cuţite. Crezu că e rănit. îşi duse mâna la burtă pipăindu-se. Armura nu era străpunsă. Nu era rănit, dar durerea creştea. Otrava lucra repede. „Dumnezeule, ce să fie oare?”. Simţea cum îl
242
lasă puterile. Armăsarul simţind frâul liber, gonea nebuneşte peste soldaţi. Nu mai avea putere să ridice spada. „Iisuse, ce e cu mine?”. Îl învălui o ceaţă uşoară. Nu mai auzea nici vuietul bătăliei. Văzu doar soldaţii imperiali aruncând lăncii asupra lui. Trecu prin ei ca un vânt puternic. Un tremur îl scutură de parcă armăsarul l-ar fi aruncat din şa. Un nod i se urcă în gât şi vomă peste coama calului. Verde, numai spumă verde. „Sfântă, Fecioară, ajută-mă! Ce e cu mine? Apa! Otravă! Am fost otrăvit? Unde era Mihail?”. Scăpă spada din mână. „Otrăvit? Nu se poate! Să plec cât mai repede”. Îşi sili cu greu armăsarul să iasă din luptă. Se îndreptă spre colina pe care fusese aseară. în vârf, armăsarul se opri. Descălecă, mai mult prăbuşindu-se. Se întinse pe pământ zvârcolindu-se. „Nu se poate… Nu se poate… O să mor… Mor aici…”. Gura i se umplu de spumă verde. Se sfârşi îndată, ţinând ochii mari deschişi, sticloşi privind parcă spre bătălia care se încinse la poalele colinei.
Comandantul cavaleriei georgiene nu putea să-şi dea seama ce se întâmplă cu Fokas. îl văzu chircindu-se în şa, scăpând sabia şi urcând în galop colina. Crezu că e rănit şi îl urmă. îl mai văzu întinzându-se pe pământ, zvârcolindu-se cumplit, luptând parcă cu un duşman nevăzut. După David, mai urcară colina câţiva georgieni.
e mort! spuse unul din ei aplecat asupra lui.
ce facem? întrebă altul.
ne retragem, hotărî calm David. Nu mai avem pentru cine lupta.
243
Coborâră repede colina, dar trebuiră să primească lupta cu imperialii care îi atacau pe flancuri.
sună retragerea! strigă David purtătorului de stindard. Fokas a murit! Şi porni ca o vijelie peste rebelii ce veniseră în urma lor.
Bazileul îl urmări pe Fokas urcând colina. „Ce să fie, oare? O nouă manevră strategică?”, se întrebă uimit. Îl mai văzu descălecând şi întinzându-se pe pământ. Câţiva din călăreţii georgieni urcară colina. Numai unul descălecă şi sta aplecat asupra lui. Apoi plecară repede, lăsându-l pe Fokas acolo.
erotikos! Ia toate rezervele şi aruncă-le în luptă! S-a întâmplat ceva cu Fokas.
Manuel Erotikos Comnenul intră cu rezervele în luptă lovind în cavaleria georgiană care se retrăgea grăbită.
Moartea fulgerătoare a lui Fokas străbătu repede rândurile rebelilor. Multora nu le venea să creadă. Trupul lui Fokas, păzit de armăsarul său alb, rămase pe colină. îl puteau vedea cu toţii. Imperialii loviră cu putere. Rebelii rămaşi fără conducător se retrăgeau încet, ca în cele din urmă să fugă cu adevărat mai ales că georgienii în care-şi puseseră toată nădejdea părăsiră bătălia.
Astfel sfârşi Bardas Fokas, un general cum puţini au fost, ucis de mână vrăjmaşă, iar bazileul Vasile dobândi victoria pe care cu greu ar fi câştigat-o altfel.
Mult mai târziu, după ce bătălia se sfârşi, trupul lui Fokas a fost adus în tabăra bazileului. Liniştit
244
acum, privea trupul fără viaţă al celui de care se temuse până în ultima clipă. Sfârşitul atât de neprevăzut i-a adus victoria.
a fost otrăvit, prealuminate, constată medicul său chemat în grabă. O doză puternică, cât pentru zece oameni.
cine s-o fi făcut?
oricine a făcut-o a adus un mare serviciu Imperiului.
de acum mulţi vor veni pretinzând că l-au ucis pe Fokas în nădejdea unui câştig bun, vorbeau între ei câţiva dintre ofiţerii superiori ai împăratului.
la câţi vor veni le scoateţi ochii şi le tăiaţi mâinile, fără nicio judecată, hotărî pe loc bazileul. Trimiteţi trupul soţiei pentru înmormântare. E tot ce putem face pentru el. A fost un general de mare valoare. Mi l-aş fi dorit alături, dar aşa a fost să fie… Pregătiţi triumful. Ne întoarcem la Constantinopol.
Comisul urmări o vreme cavalcada georgienilor. După ce mai zise un „Dumnezeu să-l ierte”, se îndreptă spre cortul lui Fokas. „Trebuie să plec cât mai repede de aici. în curând imperialii vor năvăli peste tabără”, îşi spuse. Gândul îi era la fugă, dar se gândi că n-ar fi bine ca argintăria pe care o văzuse în cortul lui Fokas să rămână pe mâna barbarilor. Cortul se afla pe panta unei mici înălţimi, unde se amenajase o mică terasă. De aici se vedea întregul câmp de luptă. Străjerii erau tot acolo urmărind bătălia. Nu-l întrebară nimic când trecu pe lângă ei. Doar îl cunoşteau. începu să adune repede vasele
245
de argint, cupe, talere, sfeşnice aruncându-le în sacul de călătorie. Smulse perlele şi diamantele de pe îmbrăcămintea de paradă a lui Fokas. Mai aruncă o privire prin cort. Nu mai era nimic de luat. Trupul scutierului ucis cu puţin timp înainte îi aminti că trebuia să fugă cât mai era timp. Ieşi. Privi spre câmpul de luptă. Rebelii se retrăgeau în dezordine.
fokas a murit! strigă unul din străjeri.
vin spre noi! Să ne salvăm vieţile cât mai putem, strigă şi comisul, alergând spre ţarcul cailor.
Străjile fugiră. Aşeză sacul în faţă pe şa acoperindu-l cu mantia. Trebuia să iasă cât mai repede din tabără. Primele rânduri ale rebelilor trecuseră pe lângă el căutând scăpare. Retragerea rebelilor se transformă repede într-o învălmăşeală unde cu greu se putea mişca. Nu putea trece printre rândurile lor. Mergea împotriva voinţei sale unde îl ducea valul lor. Imperialii îi urmăreau ucigându-i din goana cailor. Un rebel, căutând scăpare, se agăţă de frâul calului.
fie-ţi milă, vreau calul tău. Sunt rănit.
Comisul ştia un singur lucru că trebuia să scape cât mai repede din iadul ăsta. Lovi cu piciorul mâinile care ţineau frâul. Rănitul căzu. Când lovi, sacul alunecă uşor. Câteva vase se risipiră pe jos.
tâlharule! strigă rănitul. Tu eşti unul din cei ce jefuiesc tabăra în timp ce alţii luptă! Omorâţi-l! E jefuitor de corturi!
Comisul se aplecă, prinse sacul şi trecu peste cei ce voiau să-l tragă din şa. în faţă nu mai avea
246
scăpare. Nu putea răzbate prin învălmăşeală. Speriat calul se cabră, învârtindu-se pe loc. Imperialii îi ajunseră. Se trezi cu doi barbari în faţă. Unul arătă spre sacul lui. Mai avu putere să-şi îndemne calul. Securea barbarului şuieră lovindu-l în spate. Tăişul pătrunse adânc, frângându-i oasele. Comisul bătu aerul cu mâinile şi se prăbuşi cu sac cu tot. Argintăria se împrăştie peste el. Văzând atâtea podoabe, barbarii se încăierară pentru pradă. Peste trupul comisului trecură caii imperialilor făcându-l zob, stingând ultima picătură de viaţă.
Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul nu s-a bucurat prea mult de triumful său. Văduva lui Fokas, frumoasa Xenia, punând dezonoranta moarte a iubitului ei soţ pe seama agenţilor împăratului, l-a eliberat pe Skleros. Văzându-se liber, Skleros reia lupta. Rămăşiţele armatei lui Fokas s-au adunat sub steagul revoltei sale. Themele asiatice s-au răsculat din nou. Pentru împărat, situaţia devenise deosebit de critică. încurajaţi de rebeliunea aristocraţiei din Asia, bulgarii atacau provinciile bizantine din Tracia, iar principele Vladimir ocupă Chersonul, puternica cetate bizantină din Crimeea. Deşi se gândise la o alianţă prin căsătorie cu principele Kievului, bazileul refuzase să-i acorde mâna porfirogenetei Ana, pe motiv că asemenea căsătorii sunt împotriva preceptelor imperiale. Dar în faţa atâtor ameninţări, trebui să cedeze. Porfirogeneta Ana luă drumul Kievului ducând creştinismul printre ruşi. Principele Vladimir se încreştină şi odată cu el toţi supuşii lui. Pentru prima oară o principesă bizantină se căsătorea cu un principe barbar.
248
Bazileul îşi îndreptă acum atenţia spre rebeliunea lui Bardas Skleros. Câteva încercări de a-l prinde au dat greş. Skleros era un prea bun strateg ca să se mai lase prins sau otrăvit cum se răspândise zvonul, că un scutier cumpărat ar fi pus otravă în apa pe care o băuse Fokas. Ferindu-se de o bătălie decisivă, Skleros se mulţumea să oprească la Abydos corăbiile îndreptate spre Constantinopol, să intercepteze curierii imperiali, să taie comunicaţiile. împăratul îşi spunea tot mai des că trebuia să facă pace cu acest aprig adversar. Manuel Erotikos Comnenul, fost prieten şi camarad de arme cu Bardas Skleros, a fost trimis să-l convingă să renunţe la rebeliune. Cum era de aşteptat, Skleros a refuzat. Comnenul bătu de câteva ori drumurile Asiei până când Skleros începu să cedeze. Se simţea bătrân şi bolnav, vederea îi slăbise, încât abia vedea şi apoi se săturase de atâtea războaie. Dorea să moară liniştit în patul său, nu de sabie sau ucis mişeleşte. în cele din urmă renunţă la toate pretenţiile. Depuse coroana şi veşmintele de purpură. Primi din partea împăratului titlul de curopalat şi oraşul Dymotica drept proprietate cu toate veniturile. Generalii şi ofiţerii care se aliaseră cu el au fost graţiaţi. îşi păstrau atât titlurile şi proprietăţile avute înainte, cât şi cele acordate de Skleros.
în toamna acelui an, al sfârşitului lui Fokas, împăratul se întâlni cu Bardas Skleros. Ca să arate cât de mult preţuia înţelepciunea de a fi renunţat la rebeliune, bazileul îi ieşi înainte la una din proprietăţile sale de pe ţărmul Bosforului.
249
înconjurat de garda varegilor, împăratul îl aştepta aşezat pe tron, sub cortul imperial. Ziua de toamnă era senină, cu cer limpede, curat. Doar vântul lovea benzile albe şi purpurii ale cortului. Apele Bosforului murmurau încreţite de vântul călduţ. Cu toţii aşteptau nerăbdători. Şi iată-l pe Skleros descălecând, ajutat de generalii săi. Doi dintre patricienii împăratului îl luaseră de mână spre a-l conduce spre cortul imperial.
iată omul de care mă temeam. Condus de mână, rugătorul meu se apropie, spuse împăratul apropiaţilor săi.
Skleros era acum în faţa cortului, dar bazileul îşi puse mâinile la ochi.
nu vreau să-l văd decât în costum de particular!
Ce se întâmplase? Din grabă, poate, sau din dispreţ, Skleros uitase să-şi scoată pantofii de purpură pe care-i purtau numai împăraţii. Patricienii se priveau speriaţi. Cum de nu observaseră? Atunci Skleros îşi scoase singur încălţămintea şi o aruncă în faţa cortului. Desculţ, intră. Bazileul se ridică repede, îl îmbrăţişă şi îl pofti să se aşeze lângă el. întreaga asistenţă aplaudă splendida întâlnire care aducea pace Imperiului.
în sfârşit, Bardas Skleros… spuse bazileul negăsind cuvinte potrivite pentru o astfel de întâlnire.
mi-aţi făcut o deosebită cinste, Augusta Voastră persoană ieşind în întâmpinarea mea.
nu mai deosebită decât înţelepciunea de a renunţa la pretenţiile tale în Asia…
250
fapte independente de voinţa mea m-au împins pe acest drum!
independente de voinţa ta, generale! Dacă ţi-aş cere acum, mi-ai putea justifica rebeliunea? Numi cuvântul pe care amândoi se feriseră să-l rostească.
Se aduse vin într-o singură cupă de aur. împăratul bău primul, oferind-o apoi lui Skleros ca semn al împăcării. Skleros povesti împăratului cum ura şi intriga parakimomenului l-au împins spre revoltă, amintind toate prin câte trecuse de la sfârşitul lui Tzimiskes până în clipa de faţă. împăratul ascultă uimit şi se felicită în gând că nu greşise îndepărtându-l pe parakimomen.
nu ştiam nimic din toate astea, recunoscu când Skleros sfârşi.
poate aşa a fost să fie…
da… Poate aşa Ţi-a fost soarta… Cred că aş fi făcut la fel…
Lăsând pe seama sorţii toate cele petrecute, împăratul îi ceru câteva sfaturi privitoare la administraţia Imperiului, printre care cum ar putea evita pe viitor revoltele. Cronicarul spune că Skleros, profitând de ocazie, i-ar fi dat un sfat viclean când îi spunea: „Să abroge comandamentele excesive, să nu lase pe nimeni a-şi aduna multe avuţii, ci să-i sleiască prin impozite nedrepte, ca să se ocupe de afacerile lor private şi femeie să nu introducă în palat şi să nu fie prea apropiat nimănui, nici să aibă mulţi care să-i ştie hotărârile intime”.
sunt sfaturi interesante! O să meditez asupra lor.
251
După aproape o oră, întrevederea se sfârşi. Skleros refuză din politeţe să-şi îndeplinească funcţia de curopalat. Se mulţumi să se retragă la proprietăţile sale de la Dymotica. Doi ani mai târziu, aproape orb, muri în patul său, în oraşul umbrit de pădurile Traciei, aşa cum îşi dorise.
împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul domni cincizeci de ani, dând Imperiului o prosperitate şi o întindere cum nu mai avuse de pe vremea marelui Justinian. Nu s-a căsătorit, a dispreţuit luxul şi oamenii învăţaţi. Nu avea încredere în nimeni, ducea o viaţă de ascet, guvernând nu după legile scrise, ci după firea sa dreaptă. Cea mai mare parte a lungilor săi ani de domnie i-a petrecut în campanii războinice. Din pricina neîncetatelor lupte împotriva bulgarilor, a fost numit „Bulgaroctonul”, adică „omorâtorul de bulgari”.
O singură dată liniştea internă a Imperiului a fost tulburată de răscoala ducelui Antiohiei, Nichifor Xiphios şi a lui Nichifor Fokas. La treizeci de ani de la moartea tatălui său, acesta ridică steagul revoltei pentru a răzbuna sfârşitul neuitatului său părinte.
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
Capitolul 1 9
Capitolul II 19
Capitolul III 29
Capitolul IV 43
Capitolul V 61
Capitolul VI 77
Capitolul VII 91
Capitolul VIII 105
Capitolul IX 117
Capitolul X 129
Capitolul XI 151
Capitolul XII 161
Capitolul XIII 173
Capitolul XIV 181
Capitolul XV 195
Capitolul XVI 209
Capitolul XVII 219
Capitolul XVIII 227
Capitolul XIX 235
Epilog 247