CUVIOSUL ACACHIE SAVAITUL, COMENTARIU LA CANONUL CEL MARE AL SF. ANDREI CRITEANUL

VIAŢA ÎN HRISTOS
PAGINI DE FILOCALIE
15
Cuviosul Acachie Savaitul
COMENTARIU LA CANONUL CEL MARE AL SFÂNTULUI ANDREI CRITEANUL
DOXOLOGIA
Colecţia Viaţa în Hristos Pagini de Filocalie
15
CUVIOSUL ACACHIE SAVAITUL
Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul
Colecţia „Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie” este coordonată de Pr. dr. Dragoş Bahrim
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ACACHIE SAVAITUL
Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul cuviosul Acachie Savaitul; trad, din lb. greacă veche de monahul Pavel Steingasser; studiu introd. de dr. Ionuţ Biliuţă; ed. îngrij. de pr. Dragoş Bahrim; carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. iaşi: Doxologia, 2021 Conţine bibliografie şi Index
ISBN 978-606-9746-03-5
I. Steingasser, Pavel (trad.)
II. Biliuţă, Ionuţ (pref.)
III. Bahrim, Dragoş (ed.)
2
©DOXOLOGIA, 2021 ISBN: 978-606-9746-03-5
Colecţia Viaţa în Hristos Pagini de Filocalie
15
Cuviosul Acachie Savaitul
Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul
Traducere din limba greacă veche de MONAHUL PA VEL STEINGASSER
Studiu introductiv de dr. IONUŢ BILIUŢĂ Ediţie îngrijită de PR. DRAGOŞ BAHRIM
Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXOLOGIA Iaşi, 2021
Cuprins
Lista de abrevieri 7
O teologie vie a pocăinţei: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei (t 740), Comentariul la Canonul cel Mare al lui Acachie Savaitul şi locul acestora în cadrul spiritualităţii ortodoxe contemporane 9
Canonul cel Mare în comentariul lui Acachie Savaitul 51
Părţi alese din comentariul lui Acachie Savaitul 113
Bibliografie 267
Indice de referinţe scripturistice 287
Lista de abrevieri
AHG -1. Schirô (ed.), Analecta Hymnica Graeca e codicibus eruta Italiae infériors, Roma, 1966-1983
BHG f. Halkin (ed.), Bibliotheca Hagiographica Graeca, 3 vol., Bruxelles, 1957
CCSG corpus Christianorum Series Graeca, Turnhout, 1977cFHB corpus Fontium Historiae Byzantinae, 1966 cPG geerard, M., Clavis Patrum Graecorum, 3 vol., BrepolsTurnhout, 1979, Supplementum, 1998 (ed. M. Geerard et J. Noret) CSHB corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, 1928-1897.
OCA orientalia Christiana Analecta, Roma, 1935 or. oratio
PG patrologiae cursus completus. Series graeca, ed. J.-P. Migne, 1-161, Paris, 1857-1866
SC sources Chrétiennes, Paris, 1941.
O teologie vie a pocăinţei: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei (t 740), Comentariul la Canonul cel Mare al lui Acachie Savaitul şi locul acestora în cadrul spiritualităţii ortodoxe contemporane
TLyyvc, Kvpioc, nâoi TOÎC, EmKaAovpevou; avzov, năoL TOIQ EniKaA.ovp.Evou; avzdv EV ăAT]dia.
(Ps. 144,18)
Principala modalitate de comunicare a Adevărului de credinţă în Ortodoxie este frumuseţea. Fie că este reflectată în universul iconografic, în cel acustic, olfactiv, performativ sau imnografic, frumuseţea este cea care hrăneşte spiritualitatea liturgică ortodoxă, şi prin această podoabă a casei Domnului, Mântuitorul Se comunică discipolilor Săi, indiferent de veac sau spaţiu geografic. Şi dacă frumuseţea este cea care animează Ortodoxia la nivel liturgic, nu cumva poezia este opţiunea validă, singura punte de legătură în cult şi rugăciune pentru a-i uni pe credincioşi cu Domnul Slavei? întreaga imnografie a Bisericii Ortodoxe nu este altceva decât teologie poetică, reflexie în trop metric a marilor adevăruri dogmatice ale Ortodoxiei, a marilor confruntări doctrinare ce au contorsionat lumea bizantină şi postbizantină, a hagiografiei şi mariologiei Bisericii Răsăritene, dar şi a modului în care omul se desăvârşeşte pe sine, îndumnezeindu-se1.
Una dintre componentele fundamentale ale imnografiei bizantine este cea mistică, reflectarea în text liturgic a principalelor trepte de ascensiune ascetică spre Hristos. înainte de
1 John Meyendorff, Byzantine Theology. Historical Trends and Doctrinal Themes, Fordham University Press, New York, 1983, p. 123.
10
timpurile de afirmare şi de glorie ale isihasmului în veacul al XIV-lea, pocăinţa ca recunoaştere a propriei păcătoşenii, aspiraţia după unirea cu Cel înviat, dorirea Duhului Sfânt, pildele marilor drepţi şi păcătoşi ale Vechiului şi Noului Testament au constituit principalele surse de inspiraţie ale cultului emergent al Bisericii primare2.
Imnografia a încorporat aceste teme, le-a rafinat prin filtru poetic şi le-a transmis mai departe generaţiilor următoare spre aprofundare, experiere şi dezvoltare. Una dintre mostrele geniului imnografic al Bisericii Ortodoxe este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care reprezintă una dintre principalele piese liturgice ale primei şi ale celei de-a cincea săptămâni din Sfântul şi Marele Post3.
Alături de binecunoscuta Rugăciune a Sfântului Efrem Sirul (t 373), cele 256 de tropare grupate în 9 ode scrise de Andrei, Arhiepiscopul Cretei, ne introduc în drama existenţei umane posterioară căderii în păcat şi a metamorfozelor păcatului atât în Legea cea Veche, cât şi în cea Nouă4. O adevărată incursiune biblică în drama căderii neamului omenesc în păcat, Canonul este una dintre principalele surse liturgice ale concepţiei ascetice reflectate la nivel liturgic a Bisericii Ortodoxe universale5. Deşi a ocupat un loc central în articularea
2 Pentru Vechiul Testament şi importanţa lui în teologhisirea Părinţilor, a se vedea Christopher A. Hali, Reading the Scripture with the Church Fathers, InterVarsity Press, Downers Grove, 1998, pp. 177-201; Eugen J. Pentiuc, The Old Testament în Eastern Orthodox Tradition, Oxford University Press, Oxford, 2014, pp. 44-62.
3 Pentru Sfântul Andrei Criteanul şi importanţa lui imnografică, mai ales la nivelul compunerii de canoane, a se vedea Giuseppe Schiro, „Caratteristiche dei canoni di Andrea Cretese. Studio su alcune composizioni inedite del melode”, în KprjTiKâ Xpovixà, 196162, Tôpoç IE-IET, Tcûxoç II, pp. 113-139.
4 Alexander Schmemann, Great Lent, St. Vladimirs Seminary Press, New York, 1969, p. 64.
5 Ieromonah Macarie Simonopetritul, „La mystagogie du Triode. Expérience personelle du mystère du salut pendant le Carême orthodoxe”, în Mystagogie: Pensée liturgique daujourdhui et liturgie ancienne. Conférence Saint Serge, Paris 1992, Edizioni Liturgiche, Roma, 1993, p. 39.
11
spiritualităţii liturgice a Ortodoxiei ecumenice, Canonul cel Mare reprezintă un punct de plecare pentru noi abordări ale studiilor liturgice, dar şi ale celor bizantine, din punct de vedere antropologic, privind concordanţa dintre simţuri şi ritual în cadrul Bisericii Ortodoxe6.
Prezentul studiu introductiv îşi propune să marcheze câteva dintre jaloanele conceptuale şi spirituale pe care Canonul cel Mare şi Comentariul asupra lui l-au jucat în viaţa Bisericii. De asemenea, prin racordarea la referinţele teologice contemporane, alături de componenta penitenţială a Canonului, trebuie reliefată hermeneutica biblică bazată pe tipologiile vetero-testamentare care au constituit materia primă de care Andrei Criteanul s-a folosit în construirea profilelor marilor păcătoşi şi penitenţi din interiorul Canonului, dar şi cea mistică, duhovnicească, cu implicaţii mai ales pentru lumea actuală. Alt scop important al autorului l-a reprezentat educarea comunităţii creştine spre pocăinţă la începutul Marelui Post şi însoţirea acesteia pe drumul anevoios al purtării Crucii personale, spre propria înviere şi Cincizecime continuă7. Nu în ultimul rând, studiul va trata pe scurt şi consonanţa dintre liturghie, imagine/icoană şi simţuri, în încercarea de a antrena întreaga fiinţă umană în celebrarea dumnezeirii.
Structura studiului va reflecta aceste teme împărţindu-l în mai multe secţiuni. Într-o primă etapă, va fi discutată personalitatea lui Andrei Criteanul, respectiv a lui Acachie Savaitul, datarea aproximativă şi identificarea surselor intelectuale din spatele Comentariului acachian, dar şi răspândirea acestuia
6 A se vedea Susan Ashbrook Harvey, Sensing Salvation. Ancient Christianity and Olfactory Imagination, University of California Press, Berkeley, 2015; Susan Ashbrook Harvey, Margaret Mullet (editori), Knowing Bodies, Passionate Souls. Sense Perceptions în Byzantium, Harvard University Press, Cambridge, 2017; Brian Batcher FBA, Liturgical Theology after Schmemann. An Orthodox Reading of Paul Ricoeur, Fordham University Press, New York, 2018, pp. 173-213.
7 Pentru această temă în spiritualitatea ortodoxă, a se vedea Paul Evdokimov, Les Âges de la vie spirituelle. Des Pères du désert à nos jours, a 3-a ediţie, Desclée de Brouwer, Geneva, 1980, pp. 152-155.
12
la nivelul manuscriselor şi modul în care acest text din secolul al XIII-lea a fost receptat în Tradiţia Bisericii.
A doua secţiune va discuta patru teme principale, şi anume preponderenţa motivelor biblice, în special a celor din Vechiul Testament, atât în Canonul cel Mare, cât şi în Comentariul lui Acachie Savaitul. Ca o completare la Canon, Acachie precizează toate sensurile hermeneuticii biblice aplicate de către Andrei Criteanul (anagogic, alegoric, moral etc.), demonstrând că autorul cretan era un remarcabil următor al tradiţiei interpretative a Scripturii începute odată cu Origen din Alexandria şi continuată cu Capadocienii şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (t 662 d.Hr.)8. Pornind de la aspectul hermeneutic al Scripturii folosit de ambii autori în discuţie, se va reliefa şi caracterul catehetic al Canonului cel Mare, situat pedagogic la începutul Postului Mare, menit să atragă credincioşii din robia păcatului în cea a Vieţii.
Prin intermediul reliefării caracterului de „străpungere” a inimii, prezent în Canonul cel Mare, dar şi al poetizării liturgice a personajelor din Vechiul şi Noul Testament şi al interpretării acestora într-o cheie predominant tipologică, anagogică şi morală, atât Canonul lui Andrei Criteanul, cât şi Comentariul acachian, trebuie interpretate prin prisma paternităţii lor monastice. Departe de a avea doar o funcţionalitate liturgică, cele două texte vorbesc despre incursiunea mistică a sufletului spre mântuire prin pocăinţă şi despre răsturnarea mistico-liturgică la nivel personal a iconomiei mântuirii aşa cum este ea reflectată în Cartea Facerii. Dacă Adam a căzut în păcat fiind îmbrăcat în „hainele de piele”, fiind izgonit
8 Pentru hermeneutica patristică, a se vedea John Breck, Scripture în Tradition. The Bible and it’s Interpretation în the Orthodox Church, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2001, pp. 33-45; Charles Kannengiesser, „The Cappadocian Exegesis”, în Charles Kannengiesser (editor), Handbook of Patristic Exegesis. The Bible în Ancient Christianity, Brill, Leiden, 2008, pp. 740-766; G.C. Berthold, „Maximus Confessor: Theologian of the Word”, în Charles Kannengiesser (editor), Handbook of Patristic Exegesis, pp. 942-971.
13
din rai şi experiind drama părăsirii harului din cauza mândriei, atât Andrei Criteanul, cât şi Acachie Savaitul oferă ascultătorului remediul, leacul ce îl fereşte pe fiecare credincios din propria cădere şi părăsire a harului dumnezeiesc: pocăinţa, rănirea inimii, plânsul duhovnicesc ce naşte bucuria.
Ultima secţiune va discuta modul în care sinteza celor trei dimensiuni (scripturistică, catehetic-liturgică şi misticascetică) reflectate în cele două texte stau la baza simultaneităţii dintre liturghie, icoană şi simţuri. Canonul cel Mare nu poate fi experiat plenar de către credincios în afara cadrului liturgic oferit de către Biserica Ortodoxă, el antrenând în contemplaţie, totalitatea fiinţei umane.
Literatura secundară despre această capodoperă liturgicpoetică a Bisericii de Răsărit a crescut exponenţial în ultimii ani, mai ales prin eforturi ale istoricilor Imperiului Bizantin timpuriu, ale liturgiştilor, teologilor şi filologilor din diferite tradiţii istorice, spirituale şi intelectuale9. Cu toată această bibliografie în continuă expansiune a studiilor şi a surselor secundare despre istoria, relevanţa, sensurile profunde şi implicaţiile teologice, sociale şi spirituale ale acestui text liturgic, toate aceste texte constituie o anomalie, cel puţin pentru spiritul Tradiţiei (rcapâboaic,) ca predanie a Părinţilor, care prevedea ca toate sursele în exerciţiul teologhisirii să fie în concordanţă şi inspirate din gândirea şi experienţa Părinţilor Bisericii.
în spaţiul românesc, în ceea ce priveşte Canonul cel Mare, editarea în limba română a primului comentariu patristic al unora dintre cele 256 de tropare grupate în nouă ode cântate în Sfântul şi Marele Post, şi anume cel al lui Acachie Savaitul
9 Pentru literatura în limba română, a se vedea Simeon Koutsa, Mitropolit de Nea Smirna, Plânsul adamic. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Doxologia, Iaşi, 2012; Alexandru Prelipcean, Spiritualitatea şi doctrina Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Astra Museum, Sibiu, 2018. Pentru un excurs al bibliografiei analitice în limba română despre Canonul cel Mare, a se vedea Alexandru Prelipcean, „Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul aspecte tehnice”, în Ortodoxia, serie nouă 1, 2 (2009), pp. 100-102.
14
(aproximativ secolul al XIII-lea), un călugăr palestinian din aceeaşi filiaţie spirituală ca Sfântul Andrei, vine să remedieze această deficienţă şi să ofere un text cu profunde valenţe spirituale în reflecţia Tradiţiei Bisericii. De asemenea, comentariul lui Acachie Savaitul trebuie privit şi ca o asumare ulterioară a Canonului cel Mare ca un text deja intrat în canonul liturgic al Bisericii Ortodoxe prin intermediul sintezei studite.
Biografiile lui Andrei Criteanul şi Acachie Savaitul.
Contextul istoric şi teologic al scrierii Canonului cel Mare şi a Comentariului acachian
Potrivit vieţii scrise de către un oarecare Nichita patriciul, în secolul al VIII-lea, Sfântul Andrei Criteanul a văzut lumina zilei în Damasc în 660 d.Hr., fiind fiul unei familii creştine din zona Siriei10. Comentariul lui Acachie Savaitul greşeşte afirmând că Andrei ar fi îndeplinit oficiul de arhivist al Bisericii celei Mari pe vremea împăratului Heraclie (610-641 d.Hr.) când acesta nu era nici măcar născut11. Închinoviat la Ierusalim la Biserica Sfântului Mormânt la 15 ani, Andrei se va familiariza aici cu principalele tradiţii ascetice şi liturgice ale Bisericii din Ierusalim, dar şi din Lavra Sfântului Sava, aflată în proximitatea oraşului Patimilor şi învierii lui Hristos12.
10 Pentru viaţa Sfântului Andrei al Cretei, principalele detalii sunt oferite de către Nichita, Viaţa Sfântului Andrei al Cretei, în Athanasios Papadopoulos-Kerameus (editor), AvâAeicxa IepoooAvpLZLKpç EzaxvoAoyiaç, vol. 5, Kirschbaum, Sankt-Petersburg, 1898, pp. 169-179. Pentru cei care militează pentru secolul al XI-lea ca dată a vieţii lui Andrei, a se vedea BLoç zov ev àyioLç Tlazpàç rjpœv Avôpéov zov IepoaoAvpizov, apxiemoKÔnov Kpfzpç [Viaţa celui dimpreună cu sfinţii a Părintelui nostru Andrei Arhiepiscopul Cretei], în Panagiotes Skaltses (editor), O Ayioç Avôpéaç ApxienioKonoç Kprjzrjç o IepoaoAvpizrjç, TloAiovxoç Epeoov Aéofov. IlpaKZLKâ EmozrjpovLKOv Evveôpiov (1-4 lovAiov 2003), Sfânta Mitropolie a Mitilenelor, Mitilene, 2005, pp. 367-394.
11 Acachie Savaitul, Irmosul cântării a 9-a, Troparul al 226-lea. Tâlcuire, infra, pp. 235-236.
12 Simeon Vailhé, „Saint André de Crète”, în Échos dOrient, 5 (1902), pp. 378-387; Jean-Marie Auzépy, „La carrière dAndré de Crète”, în Byzantinische Zeitschrift, 88 (1995), pp. 1-12; Alexander Kazhdan, A History of Byzantine Literature (650-850), National Hellenic Research Foundation, Atena, 1999, pp. 37-41; Theodoros Zissis, „Avôpéa Kçf]xr]ç, IcooaoAupÎTpç (660- 740). riepi xfjç CûJrjç Kai XOÜ EQyou xou”, în EnioTijţioviKf] EneTrjpiç QeoAoyiKfç ZxoAfjç Tpi)pa TloipotvTLKfjç KCÜ KOLVCOVLKTÎÇ OeoAoyLaç navEmoTiyiiov QeooaAovÎKqç, 4 (1995), p. 7.
15
Trimis prin 685 la Constantinopol într-o misiune diplomatică din partea Bisericii Ierusalimului către împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (641-668 d.Hr.) pentru lămurirea problemei monotelite, acesta va petrece o perioadă îndelungată în capitala imperială, unde se va îngriji de un orfelinat, dar şi de o obşte monastică, dedicându-se ascezei şi studiului13, în capitala imperială va lua contact cu bogata tradiţie liturgică a condacelor Sfântului Roman Melodul (t 565), cu eticheta elaborată a cultului Bisericii imperiale, dar şi cu tradiţiile spirituale ce animau marele oraş în acel moment14.
Contextul în care Andrei îşi desfăşoară activitatea în capitala imperială nu este unul lipsit de semnificaţii. Este epoca marilor confruntări hristologice privind erezia monotelită care vor culmina în al VI-lea Sinod Ecumenic din 680-681 de la Constantinopol, dar şi începutul crizei iconoclaste care se va ivi în secolul al VIII-lea, odată cu apogeul puterii imperiale şi intruziunile acesteia în chestiunile doctrinare ale Bisericii15. Datorită prezenţei sale îndelungate în Constantinopol şi formaţiei sale spirituale de la Ierusalim, contribuţia imnografică a lui Andrei Criteanul trebuie receptată ca o primă sinteză sistematică şi poetică a teologiei ascetice din Ierusalim şi
13 Nichita, Viaţa Sfântului Andrei al Cretei, p. 173; G. Bardy, „André de Crète”, în Marcel Viller S.J., F. Cavalerra, J. de Guibert S.J. (editori), Dictionnaire de Spiritualité Ascétique et Mystique, vol. ï, Gabriel Beauchesne, Paris, 1937, col. 554.
14 Pentru cititorul român, recomandăm cele două monografii apărute deja la editura Doxologia. Ioannis G. Kourembeles, Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul, traducere de Alexandru Prelipcean, Doxologia, Iaşi, 2013; Ioannis G. Kourembeles, Hristologia Sfântului Roman Melodul şi importanţa ei soteriologică, traducere de Alexandru Prelipcean, Doxologia, Iaşi, 2018.
16
Constantinopol, dar şi ca un punct de cotitură în evoluţia şi dezvoltarea cultului Bisericii Ortodoxe15.
Deşi mai mulţi cercetători au crezut că el este cel care a popularizat canonul ca modalitate de transmitere a adevărurilor de credinţă la nivelul cultului în capitala imperială în detrimentul condacului, această ipoteză nu se susţine16, ea fiind demontată de Alexander Lingas17. Acesta a argumentat că, dimpotrivă, canonul şi condacul coexistau deja în liturghia oficială, reducerea utilizării condacului ca amploare în favoarea canonului întâmplându-se mult mai târziu, în cadrul sintezei studite, care a culminat în sistematizarea cultului şi, implicit, a principalelor surse imnografice18. Apărut în mănăstirile
15 Gilbert Dagron, „Le christianisme byzantin du VIIE au milieu du XI-e siècle”, în Gilbert Dagron, Pierre Riche, André Vauchez (editori), Histoire du christianisme. Tome 4. Évêques, moines et empereurs (610-1054), Desclée de Brouwer, Paris, 1993, pp. 7-371; John Haldon, Byzantium în the Seventh Century: The Transformation of a Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, Hans Belting, Bild und Kult. Bine Geschichte des Bildes vor dem Zeitalter der Kunst, C.H. Beck, München, 2011, pp. 164-185; Leslie Brubaker, Inventing Byzantine Iconoclasm, Bristol Classical Press, Londra, 2012, pp. 109-113; M.T.G. Humphreys, Law, Power, and Imperial Ideology în the Iconoclast Era, c. 680-850, Oxford University Press, Oxford, 2015, pp. 39-62.
16 Andrew Mellas, Liturgy and Emotions în Byzantium, Cambridge University Press, Cambridge, 2020, p. 124.
17 Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, second edition, Oxford University Press, Oxford, 1962, p. 204; Grosdidier de Matons, „Liturgie et hymnographie: Kontakion et canon”, în Dumbarton Oaks Papers, 34-35 (1980-1981), pp. 41-42; Alexander Lingas, „The Liturgical Place of the Kontakion în Constantinople”, în K.K. Aksentiev (editor), Liturgy, Architecture, and Art în the Byzantine World. Papers of the XVIII International Byzantine Congress (Moscova, 8-15 august), Byzantinorossica 1, St. Petersburg, 1995, pp. 50-57 (consideră ca abia în secolul al IX-lea condacul începe să coexiste cu alte forme de imnografie pierzând teren); Giuseppe Schirô, „Caratteristiche dei Canoni di Andrea Cretese. Studio su alcune composizioni inedite del melode”, p. 166, neagă şi el faptul că Andrei ar fi impus în Constantinopol oficiul ierusalimiteansavait din punct de vedere liturgic pe raţionamentul vârstei fragede şi lipsei de prestigiu la acea dată a lui Andrei.
18 Alexander Lingas, „The Liturgical Place of the Kontakion în Constantinople”, p. 56. Pentru continuitatea imnografică a lui Andrei Criteanul cu comunitatea studită, a se vedea Kristoffel Demoen, „Monasticism and Iconolatry: Theodore Stoudites”, în Wolfram Horandner, Andreas Rhoby, Nikos Zagklas (editori), A Companion to Byzantine Poetry, Brill, Leiden, 2019, pp. 166-191. Pentru reforma studită, a se vedea Julien Leroy, Etudes sur le monachisme byzantin, Abbaye de Bellefontaine, Begrolles en Mauges, 2007, pp. 155-192; Alice-Mary Talbot, Varieties of Monastic Experience în Byzantium, 800-1453, University of Notre Dame Press, Notre Dame, 2019, pp. 18-25.
17
din Palestina şi Siria la finalul secolului al VII-lea ca parte integrantă a oficiului monastic al Utreniei, aşa cum o arată Tropologhion-ul hagiopolit în variantă georgiană (ladgari), se pare că era folosit în cadrul cultului cu mult înaintea epocii Sfântului Andrei Criteanul19.
Liturgişti ca Stefano Parenti, Gregor Maria Hanke OSB şi, mai recent, Stig (Simeon) R. Froyshov au subliniat că oficiul liturgic hagiopolit (ierusalimitean) începuse să fie popularizat în mediile ecleziastice constantinopolitane înainte de reforma studită şi de sistematizarea liturgică ce a avut loc după a doua perioadă iconoclastă (secolul al IX-lea)20. în special Stig (Simeon) R. Froyshov a reliefat contribuţia imnografică importantă a Sfântului Gherman al Constantinopolului şi a Sfântului Andrei Criteanul la începutul veacului al VIII-lea pentru promovarea unor genuri imnografice (canoane, stihiri) specifice ritului monastic din Ierusalim în cadrul cultului constantinopolitan, dar doar la nivel privat, neoficial
19 Dimitrios Skrekas, „Byzantine Song în the Early Centuries”, în Mark A. Lamport, Benjamin K. Forrest, Vernon M. Whaley (editori), Hymns and Hymnody. Historical and Theological Introductions. Vol. 1. From Asia Minor to Western Europe, Cascade Books, Eugene, 2019, p. 69; Stephen J. Shoemaker, The First Christian Hymnal. The Songs of the Ancient Jerusalem Church, University of Chicago Press, Chicago, 2018, p. 21; Svetlana Kujumdzieva, The Hymnographic Book of Tropologion: Sources, Liturgy and Chant Repertory, Routledge, Londra, 2018, p. 149; Stig Simeon R. Froyshov, „The Early Development of the Liturgical Eight-Mode System în Jerusalem”, în St. Vladimirs Theological Quarterly 51, 2-3 (2007), p. 142; Stig Simeon R. Froyshov, „The Georgian Witness to the Jerusalem Liturgy: New Sources and Studies”, în Bert Groen, Steven Hawkes-Teeples, Stefanos Alexopoulos (editori), Inquiries into Eastern Christian Worship. Selected Papers of the Second International Congress of the Society of Oriental Liturgy, Rome, 17-21 September 2008, Peeters, Leuven, 2012, pp. 233-240.
18
până în secolul al IX-lea, când este adoptat oficial20. Abia în secolul al IX-lea, odată cu oficializarea ritului hagiopolit ca rit constantinopolitan, canonul ca gen imnografic compus pentru praznicele Triodului, Penticostarului şi ale unor sfinţi de către Andrei Criteanul sau Gherman al Constantinopolului21 va fi generalizat de Sfântul Iosif Imnograful (816-883 d.Hr.) la nivelul întregului calendar liturgic, acesta compunând peste 385 de canoane în cinstea sfinţilor şi punând astfel bazele Mineielor22.
În anul 711-712 este ales şi hirotonit Arhiepiscop al Cretei de unde şi titulatura obişnuită cu care poate fi găsit în cărţile de cult, deşi în manuscrisele mai vechi apare cu titulatura de „Ierusalimiteanul” şi se instalează la Gortyna, unde va desfăşura o amplă activitate culturală şi misionară, mai ales în contextul nefast al raidurilor armate ale piraţilor arabi asupra insulei23. Se pare că din această perioadă datează şi o confesiune de credinţă faţă de Ortodoxia diotelită, el menţionând acest fapt într-o epistolă în metru iambic adresată arhidiaconului Agaton, hartofilaxul Marii Biserici din Constantinopol24.
20 Stefano Parenti, „The Cathedral Rite of Constantinople: Evolution of a Local Tradition”, în Orientalia Christiana Periodica T1 (2011), pp. 449-469; Gregor Maria Hanke OSB, Vesper und Orthros des Kathedralsitus der Hagia Sophia zu Konstantinopel 2 Bände. Eine strukturanalytische und entwicklungsgeschichtliche Untersuchung unter besonderer Berücksichtigung der Psalmodie und der Formulare în den Euchologien, Aschendorff Verlag, Münster, 2018; Stig Simeon R. Frayshov, „The Early History of the Hagiopolitan Daily Office în Constantinople: New Perspectives on the Formative Years of the Byzantine Rite”, în Dumbarton Oaks Papers 74 (2020), pp. 351-383.
21 Stig Simeon R. Froyshov, „The Early History of the Hagiopolitan Daily Office în Constantinople”, pp. 358, 378.
22 Nancy Patterson Sevcenko, „Canon and calendar: the role of a ninthcentury hymnographer în shaping the celebration of the saints”, în Leslie Brubaker (editor), Byzantium în the Ninth Century: Dead or Alive?, Ashgate, Farnham, 1998, pp. 105-106; Svetlana Kujumdzieva, The Hymnographic Book of Tropologion, pp. 78,147, consideră că începutul sistematizării imnografiei sfinţilor ce va constitui mai târziu Mineiele începe cu Sfântul Ioan Damaschin.
23 Simeon Koutsa, Mitropolit de Nea Smirna, Plânsul adamic, p. 22.
24 A. Heisenberg, „Ein jambisches Gedicht des Andreas von Kreta”, în Byzantinische Zeitschrift, 10 (1901), pp. 508-512.
19
în etapa cretană, este posibil ca Sfântul Andrei să fi conceput şi scris irmoasele canonului, mai ales datorită referinţelor autobiografice din text care vorbesc despre autor ca fiind un om bătrân25. Potrivit liturgistului rus Ivan Karabinov, Canonul cel Mare nu a fost scris pentru o zi liturgică anume, aşa cum o spune sinaxarul compus în cinstea Sfântului Andrei Criteanul de către Nichifor Calist Xantopoulos (secolul al XIII-lea), ci ca o formă de „autobiografie a pocăinţei” pentru participarea şi semnarea decretelor sinodului monotelit din 712 din timpul împăratului bizantin Philippikos Bardanes (711-713), care a abolit hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic (680-681 d.Hr.)26.
în sprijinul acestei ipoteze pare să pledeze chiar contextul istoric şi dogmatic al dezbaterilor hristologice de la sfârşitul veacului al VII-lea şi începutul celui de-al VIII-lea. În 715, noul patriarh al Constantinopolului, Gherman (patriarh între 715-730), convoacă un sinod de episcopi care să recunoască mutarea lui din scaunul arhiepiscopal al Cyzicului în cel patriarhal al Constantinopolului. Cu această ocazie, Sfântul Gherman, alături de ceilalţi participanţi la sinod, îi anatemizează pe principalii susţinători ai taberei monotelite (Patriarhii Serghie, Pyrrhus, Pavel ai Constantinopolului, Patriarhul Cyrus al Alexandriei etc.), acest moment constituind închiderea oficială şi definitivă a dezbaterii monotelite legate de cele două firi ale lui Hristos27.
25 Acachie Savaitul, Irmosul cântării a 9-a, Troparul al 226-lea. Tâlcuire. A se vedea şi Derek Krueger, Liturgical Subjects, p. 133.
26 L. Petit, „André de Crète”, în Femand Cabrol, Henri Leclercq (editori), Dictionnaire dArchéologie Chrétienne et Liturgie, vol. 1, partea a II-a, Librairie Letouzay et Anné, Paris, 1924, col. 2035; Ivan Karabinov, Postnaja Triodion, Sankt-Petersburg, 1910, p. 100; Vladimir Iljine, „Le mystère de la penitènce et le Grande Carême de saint André de Crète”, în Le Messager de lExarchat du Patriarche russe dans lEurope occidentale, 6 (1955), pp. 8-16; Job Getcha, Le Typikon Décrypte. Manuel de liturgie byzantine, Cerf, Paris, 2009, p. 196.
27 J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Amplissima Colectio, vol. 12, col. 258. A se vedea Pr. Dragoş Bahrim, monah Filotheu Bălan, „Sfântul Andrei Criteanul. Două canoane în cinstea Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în Teologie şi Viaţă, 31 (2021), nr. 1-4, pp. 232-270 (Canoane traduse de monahia Parascheva Enache). Mulţumesc părintelui Dragoş Bahrim pentru generozitatea cu care mi-a pus la dispoziţie în avans textul trimis spre publicare.
20
Poate că acest moment istoric de biruinţă finală a Ortodoxiei hristologice l-a convins definitiv pe Sfântul Andrei Criteanul de adevărul poziţiei diotelite, acesta pocăindu-se pentru căderea sa monotelită din timpul împăratului Philippikos Bardanes. Triumful hristologiei ortodoxe, dar şi faptul că Andrei compune două canoane în cinstea Sfântului Maxim Mărturisitorul (pomenit la 13 august), campionul prin excelenţă al cauzei diotelite, pot plasa ipotetic scrierea Canonului cel Mare după anul 715 d.Hr.28
O altă posibilitate neexplorată de exegeţi poate fi şi aceea că respectivul canon, deşi început în timpul peregrinărilor constantinopolitane ale autorului, trebuie receptat de fapt ca un testament spiritual al unui monah în vârstă, aflat în pragul trecerii către întâlnirea cu Domnul, un examen duhovnicesc la nivel imnografic al unui suflet pe cale să se prezinte Stăpânului său. Până la găsirea unor dovezi clare în manuscrisele bizantine ale Canonului sau în alte surse exegetic-istorice, cum ar fi o ediţie critică, datarea cu exactitate a acestui text în ansamblul operei Sfântului Andrei Criteanul rămâne sub semnul întrebării.
Opera lui Andrei este extrem de vastă şi ar merita o ediţie critică atât a corpusului său omiletic, cât şi a contribuţiilor sale imnografice29. La nivel omiletic, Andrei Criteanul a scris 21
28 Giuseppe Schiro, Analecta Hymnica Graeca e codicibus eruta Italiae Inferioris, vol. 12, Canones Augusti [de aici înainte AHG], Instituto di Studi Bizantini e Neoellenici, Universitâ di Roma, Roma, 1978, pp. 142-150 (primul canon); pp. 151-162 (al doilea canon). Legătura dintre triumful cauzei diotelite şi pomenirea liturgicăcanonizarea Sfântului Maxim Mărturisitorul şi traducerea românească a acestor canoane, a fost sesizată în premieră de Pr. Dragoş Bahrim şi monah Filotheu Bălan, „Sfântul Andrei Criteanul. Două canoane în cinstea Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în Teologie şi Viaţă, 31 (2021), nr. 1-4, pp. 243-246.
29 Pentru unele încercări de contextualizare şi aprofundare a principalelor scrieri ale lui Andrei Criteanul, a se vedea Mary B. Cunningham, „Andrew of Cretes Homilies on Lazarus and Palm Sunday: The Preacher and His Audience”, în Studia Patristica, 31 (1997), pp. 22-41; Mary B. Cunningham, „Messages în Context: The Reading of Sermons în Byzantine Churches and Monasteries”, în Angeliki Limberopoulou (editor), Images of the Byzantine World: Visions, Messages, and Meanings. Papers presented to Leslie Brubaker, Routledge, Londra, 2016, pp. 86-78,92; Mary B. Cunningham, Wider than Heaven: Eighth-Century Homilies on the Mother of God, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2008, pp. 71-138. Pentru textul grecesc al acestor omilii, a se vedea PG 97, 805-1304. Pentru un inventar al tuturor scrierilor lui Andrei al Cretei, a se vedea Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. 5, Herder, Fribourg, 1932, pp. 152-157; Alexander Kazdhan, A History of Byzantine Literature, pp. 37-55.
21
de omilii păstrate în Patrologia Graeca30. Se remarcă în special omiliile sale la Naşterea Maicii Domnului31, care se bucurau de o bună reputaţie şi pe vremea lui Acachie Savaitul, în secolul al XIII-lea32. Nu sunt totuşi singurele omilii pe care ierarhul cretan le-a scris de-a lungul vieţii sale, titlurile altor 58 de cuvântări ale ierarhului cretan fiind conservate în alte surse33. De asemenea, acesta a mai scris o scurtă scriere „Despre imagini-icoane” (PG 97,1302-1303), diferite canoane şi idiomele pentru diferiţi sfinţi şi praznice împărăteşti (PG 97, 1366-1438) şi o scrisoare în metru iambic arhidiaconului Agaton de la Constantinopol (PG 97,1438-1469).
La nivel imnografic, se remarcă faptul că Andrei Criteanul a scris numeroase canoane în cinstea mai multor sfinţi şi a praznicelor mai importante ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, cele mai importante fiind cel la Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie)34, cele trei canoane la Sfinţii Mucenici fără de Arginţi (Ayioi Avapyugoi) Cosma şi Damian (1 noiembrie)35, la Sfântul Arhanghel Mihail (8 Noiembrie)36, la Sfântul Nicolae al Mirelor (6 decembrie)37, la Sfinţii Mucenici Mina,
30 PG 97, 806-1302.
31 PG 97, 805-820.
32 Acachie Savaitul, Irmosul cântării a 9-a, Troparul al 226-lea. Tâlcuire, p. 236.
33 Maurice Geerard, Clavis Patrum Graecorum, vol. 3, A Cyrrilo Alexandrino ad Johannem Damascenum, Brepols, Turnhout, 1979, pp. 542-553.
34AHG 1 (Cánones Septembris), pp. 146-157.
35AHG 3 (Cánones Novembris), 1972, pp. 1-22.
36 Ibidem, pp. 220-241.
37 AHG 4 (Cánones Decembris), 1976, pp. 52-75.
22
Ermoghen şi Eugraf (10 decembrie)38, Sfânta Muceniţă Suzana (15 decembrie)39, două canoane la Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul al Antiohiei (20 decembrie)40, la Naşterea Domnului (25 decembrie)41, cinci canoane la Naşterea şi Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie, 29 august)42, un canon la Schimbarea la Faţă (6 august)43.
De asemenea, Andrei a mai compus şi o serie de canoane, până de curând inedite, pentru perioada Triodului, cum ar fi canonul în Săptămâna a IV-a a Triodului (a Lăsatului Sec de Brânză)44, ziua a treia din Prima Săptămână din Post45, cel pentru Sâmbăta Primei Săptămâni din Sfântul şi Marele Post46, la ziua a doua a celei de-a Doua Săptămâni47, Duminica a Patra a Postului Mare48, Vinerea Săptămânii a Cincea din Postul Mare49, două canoane la Miercurea Săptămânii Stâlpărilor50 sau trei canoane la Duminica Stâlpărilor51.
38Ibidem, pp. 218-229.
39 Ibidem, pp. 310-318.
40 Ibidem, pp. 484-503512.
41 Ibidem, pp. 631-652.
42 AHG 10,1973, pp. 177-242 [traduse în limba română de monahia Parascheva Enache, în volumul: Sf. Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Sf. Andrei Criteanul, Canoane de rugăciune la Sfântul Ioan Botezătorul (Viaţa în Hristos. Imnografie bizantină 7), ediţie de pr. Dragoş Bahrim, Editura Doxologia, Iaşi, 2021],
43 AHG 12,1978, pp. 43-59. Pentru o parte din canoanele lui Andrei Criteanul dedicate Maicii Domnului pe toate glasurile şi pentru toate zilele săptămânii, a se vedea Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion. Canoanele aghiorite ale Maicii Domnului, traducere de Laura Enache, ediţia a 2-a, Doxologia, Iaşi, 2019, pp. 27-33, 58-64, 88-94,130-136, 231-237,288-294, 330-336, 349-355,386-391.
44 Eutihios Tomadakis, Aopaza Tov TpLcobiov. Epaviodevza EK KCO5LK(OV TIJC, KATCL) haAiac, vol. 1, Atena, 2000, pp. 5-9.
45 Ibidem, pp. 26-30.
46 Ibidem, pp. 65-70.
47 Ibidem, pp. 85-89.
48 Eutihios Tomadakis, Aopaza Tov Tpicobiov. Epaviodkvza EK KcobiKcov TIJQ KOCZCO ITCCAÎOCQ, vol. 2, Atena, 2004, pp. 69-80.
49 Ibidem, pp. 126-130.
50 Ibidem, pp. 167-174.
51 Ibidem, pp. 205-251.
23
Potrivit lui Giuseppe Schiro, aceste canoane trebuie analizate prin prisma a patru caracteristici fundamentale:
a. prezentarea la începutul canonului a structurii acestuia (Andrei foloseşte canonul cu 5-12 tropare, spre deosebire de Canonul cel Mare, care are 19, iar ca o particularitate, introduce troparul treimic TQLÎX5 IKOV înaintea celui dedicat Născătoarei de Dumnezeu – 0OTOKLOV)52;
b. utilizarea celei de-a doua odecântări în cadrul canoanelor (dedicată îngerilor din a doua ceată care au căzut, scoasă din alcătuirea canoanelor de alţi autori, Andrei însă o menţine)53;
c. introducerea glasului al 3-lea şi a plagalului (3 AQU;) în detrimentul glasului al 2-lea (în cazul lui Andrei, a se vedea canoanele la Sfântul Gheorghe, Sfântul Simeon şi Ana Prorociţa şi la prima duminică după Naşterea Domnului)54;
d. modul în care monodia bizantină influenţează imnografia şi viceversa (Andrei rămâne credincios celor patru glasuri bisericeşti principale, dar preferând să-şi compună propriile imne, nerămânând tributar nici Constantinopolului şi nici Mănăstirii Sfântul Sava, şi să împrumute doar din tradiţia imnografică deja consacrată)55.
Ceea ce trebuie remarcat la o analiză atentă a canoanelor şi omiliilor Sfântului Andrei Criteanul ţine de intertextualitatea evidentă dintre cele două tipuri literare şi complementaritatea Adevărului de credinţă expus. Dacă omiliile prezintă acest Adevăr la nivel retoric, prin intermediul mijloacelor clasice de câştigare a atenţiei auditoriului, canoanele nu sunt altceva decât o completare la nivel liturgic şi poetic a ideilor expuse de autor. Cele două genuri literare şi conţinutul lor trebuie analizate ca părţi componente ale aceleiaşi viziuni ascetice şi dogmatice.
Despre Acachie Savaitul se cunosc prea puţine detalii biografice. Aşa cum arăta Marcel Richard, foarte probabil
52 Giuseppe Schiro, „Caratteristiche dei Canoni di Andrea Cretese. Studio su alcune composizioni inedite del melode”, p. 131.
53Ibidem, p. 133.
54 Ibidem, p. 134.
55Ibidem, p. 136.
24
acesta a trăit într-o perioadă în jurul anului 1204 şi al celei de-a Patra Cruciade, datorită referinţelor bibliografice folosite, dar şi unor comentarii operate de diferiţi copişti pe manuscrisele ce conţin în paginile lor textul comentariului la Canonul cel Mare56. Cea mai probabilă dată a vieţii lui Acachie pare a fi undeva în secolul al XIII-lea, datorită faptului că autorul menţionează victoriile împăratului bizantin Vasile al II-lea „Bulgaroctonul” [o BovAyapoKTÔvoç ucigătorul de bulgari] (10 ianuarie 976 -15 decembrie 1025) asupra bulgarilor, dar şi o serie de scrieri de la mijlocul secolului al XII-lea sau începutul celui de-al XIII-lea aparţinând lui Mihail Chômates (cca 1140-1220)57.
Pentru plasarea vieţii lui Acachie în secolul al XIII-lea mai pledează chiar fragmente din Comentariul său la Canonul cel Mare, unde acesta deplânge în două rânduri starea jalnică a Constantinopolului după jefuirea şi ocuparea acestuia de cruciaţii celei de-a Patra Cruciade In 1204, dar şi despre chinurile produse de către „azimiţi” [cruciaţii apuseni romanocatolici] ortodocşilor din capitala Imperiului58. Prin intermediul comentariului la troparele Sfântului Andrei Criteanul,
56 Marcel Richard, „Le commentaire du Grand Canon dAndré de Crète par Acache le Sabaite”, în Marcel Richard, Opera minora III, Brepols Leuven University Press, Turnhout, 1977, pp. 305-306.
57 Pentru epoca lui Vasile al II-lea, a se vedea Paul Stephenson, The Legend of Basil the Bulgar-Slayer, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, pp. 32-49; Michel Kaplan, Pourquoi Byzance? Un empire de onze siècles, Gallimard, Paris, 2016, pp. 216-217; Anthony Kaldellis, Streams ofGold, Rivers ofBlood. The Rise and Fall ofByzantium, 952 A.D. to the First Crusade, Oxford University Press, Oxford, 2017, pp. 120-138; Antonia Giannouli, Die beiden byzantinischen Kommentare zum Großen Kanon des Andreas von Kreta. Eine quellenkritische und literarhistorische Studie, Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Viena, 2007, p. 66.
58 Comentariul lui Acachie Savaitul confirmă această ipoteză. A se vedea Acachie Savaitul, Canonul de străpungere, infra, p. 116; Acachie Savaitul, Troparul al 253-lea. Tâlcuire, infra, p. 262. A se vedea şi Antonia Giannouli, Die beiden byzantinischen Kommentare zum Großen Kanon des Andreas von Kreta, p. 80. Pentru folosirea termenului de „azimiţi” cu privire la Creştinătatea apuseană de către bizantini după Patriarhul Fotie (cca 820 cca 897), a se vedea Henry Chadwick, East and West. The Making of a Riß în the Church. From Apostolic Times until the Council of Florence, Oxford University Press, Oxford, 2004, pp. 153-158; Edward Siecienski, The Papacy and the Orthodox. The History and the Sources of a Debate, Oxford University Press, Oxford, 2017, pp. 219-232. Pentru contextul secolului al XIII-lea, când Acachie îşi scrie comentariul, a se vedea Ionuţ-Alexandru Tudorie,,,Et tenentes frenum equi ipsius…A new approach to the 13th-century relationship between the Byzantine emperor and patriarch”, în Christian Gastgeber, Ekaterini Mitsiou, Johannes Preiser-Kappeler, Vratislav Zervan (editori), The Patriarchate of Constantinople în Context and Comparison: Proceedings of the International Conference Vienna, September 12th – 15th 2012. în Memoriam Konstantinos Pitsakis (1944 – 2012) and Andreas Schminck (1947-2015), Austrian Academy of Sciences Press, Viena, 2017, pp. 31-46.
25
Acachie imploră protecţia divină şi, mai ales, cea a Maicii Domnului, pentru Constantinopol, iar în comentarea troparelor cântării a 9-a din Canon, Acachie se revoltă asupra stării deplorabile a oraşului sub cruciaţi şi, în cheie duhovnicească, consideră că păcatele înmulţite şi lipsa de pocăinţă a bizantinilor sunt cauzele reale pentru urgia şi jugul cruciat59.
Pornind de la „Viaţa” celor doi sfinţi din Mănăstirea Sumela, dar şi din diferite indicii filologice şi istorice prezente în cadrul Comentariului acachian, Antonia Giannouli ajunge la concluzia că Acachie a trăit în secolul al XIII-lea şi că exegeza acestuia la Canonul cel Mare a fost scrisă între anii 1204 şi 1261, fiind probabil bazat pe o sursă mai veche, un alt comentariu, intitulat Lvvotptc, TCDV iozopuDv rd)v zrjg dKraxevxov Kai TOV TETpaßaotAeLov xai rGJV napaAstnopevcov, atribuit greşit Sfântului Ioan Damaschinul, dar care se pare că i-ar aparţine tot lui Acachie şi care a fost ulterior încorporat în corpusul Comentariului acachian60 păstrat.
59 Acachie Savaitul, Troparul al 253-lea. Tâlcuire, infra, p. 265.
60 Antonia Giannouli, Die beiden byzantinischen Kommentare zum Großen Kanon des Andreas von Kreta, pp. 75, 81-82; Derek Krueger, „The Great Kanon of Andrew of Crete, the Penitential Bible, and the Liturgical Formation of the Self în the Byzantine Dark Age”, în Brouria Bittonashkelony, Lorenzo Perrone (editori), Between Personal and Institutional Religion. Self, Doctrine, and Practice în Late Antique Eastern Christianity, Brepols, Turnhout, 2013, p. 58, nota 2, consideră că, deşi conţine numeroase greşeli, Comentariul lui Acachie Savaitul propune o versiune şi o ordine echilibrată a irmoaselor în cadrul Canonului cel Mare, mult mai apropiată de cea a lui Andrei Criteanul.
26
Comentariul lui Acachie poate fi găsit într-o serie de manuscrise, cum ar fi cel grec cu nr. 268 de la Mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte Athos, datând din 1446 (textul comentariului poate fi găsit la filele 50v-288v) împreună cu o altă operă a lui Acachie, o Viaţă a sfinţilor Barnaba şi Sofronie, fondatorii Mănăstirii Sumela din apropierea Trapezuntului61. Alte trei manuscrise athonite, şi anume manuscrisul nr. 336 de la Mănăstirea Iviron (datat în secolul al XIV-lea), manuscrisul nr. 246 de la Mănăstirea Xiropotamu (din secolul al XV-lea) şi manuscrisul nr. 312 din Biblioteca Sinodului moscovit (secolul al XIV-lea), conţin în integralitate Comentariul atribuit lui Acachie Savaitul62.
Comentariul a mai fost copiat şi în alte manuscrise, cum ar fi cel al Societăţii turce de istorie nr. 91 (în secolul al XVIII-lea), manuscrisul nr. 411 al Bibliotecii Naţionale din Atena (tot în secolul al XVIII-lea), manuscrisul nr. 42 al Muzeului Leverdos Kolyva din Atena (datează din secolul al XVII-lea), manuscrisul nr. 225 din Biblioteca Sfântului Mormânt (finalul secolului al XVI-lea) şi manuscrisul grec nr. 371 al Bibliotecii Naţionale din Paris (scris In 1562)63. Fragmentar, acest comentariu se mai păstrează şi în alte două manuscrise, ambele din secolul al XVII-lea, şi anume manuscrisul nr. 514 al Metocului Sfântului Mormânt din Constantinopol şi în manuscrisul nr. 365 din Biblioteca Sfântului Mormânt din Ierusalim64. Din multe puncte de vedere, Comentariul lui Acachie trebuie citit nu doar ca o explicitare a învăţămintelor ascetice şi a îndemnului spre penitenţă continuă, ci şi ca un text hagiografic, călugărul savait neascunzând niciodată admiraţia şi evlavia pe care o nutreşte faţă de Sfântul Andrei Criteanul.
61 Marcel Richard, „Le commentaire du Grand Canon dAndré de Crète par Acache le Sabaîte”, p. 67.
62 Antonia Giannouli, Die beiden byzantinischen Kommentare zum Großen Kanon des Andreas von Kreta, p. 83.
63 Marcel Richard, „Le commentaire du Grand Canon dAndré de Crète par Acache le Sabaîte”, p. 67.
64 Ibidem.
27
Un rezumat analitic al teologiei Canonului cel Mare reflectat prin intermediul Comentariului lui Acachie Savaitul: Imnografia ca „Evanghelie a Pocăinţei”
Teologia Sfântului Andrei Criteanul s-a supus câtorva dintre exigenţele teologice ale vremii în care a trăit. Departe de genul speculativ şi de teologia discernământului duhovnicesc al gândurilor necurate a lui Evagrie Ponticul (t 399), de extazul ierarhic areopagitic, în cadrul Canonului cel Mare, teologhisirea lui Andrei Criteanul este tributară modelelor scripturistice (mai ales Vechiului Testament) şi artificiilor retorice deprinse în timpul studiilor sale ierusalimo-constantinopolitane similar cu comuniunea mistagogică şi eschatologică a omului cu Dumnezeu din gândirea Cappadocienilor şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul (t 662 d.Hr.)65.
Prin poezia imnografică, mistica liturgică ca imitatio Christi şi concordanţa dintre viaţa liturgică şi viaţa duhovnicească ca viaţă în Hristos din textul Canonului continuă periplul teologic şi imnografic al Sfântului Roman Melodul (cca 490 cca 556 d.Hr.). Andrei Criteanul se apropie de profilele teologice ale Sfântului Gherman al Constantinopolului (cca 634-733 d.Hr.) şi Sfântului Ioan Damaschinul (cca 676-749
65 Pentru legătura dintre imnografie şi retorică în Bizanţul timpuriu, a se vedea Margaret Mullet, „Rhetoric, theory and the imperative of performance: Byzantium and now”, în Elizabeth Jeffreys, Rhetoric în Byzantium. Papers from the Thirty-fifth Spring Symposium ofByzantine Studies, Exeter College, University of Oxford, March 2001, Ashgate, Aldershot, 2003, pp. 151-173; Vessela Valiavitcharska, Rhetoric and Rythm în Byzantium. The Sound of Persuasion, Cambridge University Press, Cambridge, 2016, pp. 115-142; Jaakko Olkinuora, „Die Rhetorische Melodik în den byzantinischen Hymnen der Darstellung Mariens im Templum”, în Martin Czernin, Maria Pischloger (editori), Bericht der Internationalen Tagung Wien 2014 [Theorie und Geschichte der Monodie 8], Tribun E.U., Brno, 2016, p. 432. Pentru legătura dintre Sfântul Maxim Mărturisitorul, gândirea mistagogică a acestuia şi cea a Sfântului Andrei Criteanul, a se vedea Andrew Mellas, Liturgy and Emotions în Byzantium, p. 125.
28
d.Hr.)66. De asemenea, prin hristocentrismul său liturgic şi prin folosirea tipologiilor biblice în sens hermeneutic mistic, Andrei Criteanul anticipează teologia liturgică isihastă, a Sfântului Nicolae Cabasila (1322-1392 d.Hr.) sau a Sfântului Simeon al Tesalonicului (cca 1381-1429 d.Hr.)67. Familiaritatea cu care autorul se adresează în nume propriu şi îşi prezintă noetic propria sa păcătoşenie, recuperând la nivel personal întreaga umanitate, prevesteşte spiritualitatea Sfântului Simeon Noul-Teolog (949-1022 d.Hr.), dar şi pe ceaa Cuviosului Siluan Athonitul (t 1938)68.
a. Fundamentul Biblic al Canonului cel Mare şi al Comentariului acachian
Orice cititor sau ascultător al Canonului Sfântului Andrei Criteanul va remarca faptul că autorul îşi clădeşte narativa pe baza exemplelor provenite din Vechiul (primele 8 cântări ale Canonului) şi din Noul Testament (cântarea a 9-a), din dorinţa de a transmite mesajul său de pocăinţă la începutul şi la finalul Postului Mare, în a Cincea Săptămână. Este posibil să fi fost inspirat să ia materialul biblic ca sursă pentru construirea propriei imnografii de contactul cu opera Sfântului Roman Melodul, în perioada constantinopolitană69.
66 Ieromonah Damaskinos (Olkinuora) de la Xenofont, „Personification în Byzantine Hymnography: Kontakia and Canons”, în Alexis Torrance, Symeon Paschalides (editori), Personhood în the Byzantine Christian Tradition. Early, Medieval, and Modern Perspectives, Routledge, Londra, 2018, p. 86.
67 John Anthony McGuckin, „Poetry and Hymnography (2). The Greek Christian World”, în Susan Harvey Ashbrook, David G. Hunter, The Oxford Handbook of Early Christian Studies, Oxford University Press, Oxford, 2008, pp. 641-657; Mary B. Cunningham, „The Reception of Romanos în Middle by Byzantine Homiletics and Hymnography”, în Dumbarton Oaks Papers, 62 (2008), pp. 251-261. A se vedea şi diacon Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Deisis, Sibiu, 2012.
68 Marcus Plested, „The Spiritual Senses, Monastic and Theological”, în Susan Ashbrook Harvey, Margaret Mullett (editori), Knowing Bodies, Passionate Souls, pp. 309-311.
69 Derek Krueger, „The Internal Lives of Biblical Figures în the Hymns of Romanos the Melodist”, în Adamantius, 19 (2013), pp. 290-302. A se vedea şi Johannes Koder, „Romanos Melodos”, în Carmelo Giuseppe Conticello (editor), La Théologie Byzantine et sa Tradition, II (VIe-VIIe s.), Brepols, Turnhout, 2015, pp. 152-154.
29
Comentariul acachian urmează fidel această sursă de inspiraţie a lui Andrei Criteanul, tâlcuind troparele acestuia prin intermediul analogiilor biblice şi a numeroase citate provenite atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Aşa cum remarca părintele Doru Costache, „lectura cărţii Genezei de către Sfântul Andrei Criteanul are ca rezultat o rescriere profundă a materialului biblic, prezentat ca o narativă de inspiraţie soteriologică şi pastorală, care încurajează introspecţia şi contribuie la urcuşul duhovnicesc”70. Inclusiv forma actuală a Canonului împărţit în 9 cântări şi, implicit, cea a Comentariului acachian, a fost modelată după cele nouă cântări biblice ce pot fi găsite în Codex Alexandrinus (datat în secolul al V-lea), dar şi în alte versiuni ale Septuagintei păstrate în diferite manuscrise71.
Aceste cântări biblice îşi aveau originea în privegherea ce începea Sâmbătă seara, precedând slujba duminicală, înainte de a deveni un element fix al Utreniei duminicale72. Doru Costache a fost cel care a subliniat faptul că alegerea celor 9 ode biblice ca model pentru Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul trebuie receptată ca o sinteză a perspectivei liturgice a Bisericii cu tradiţia monastică contemplativă, canonul cu odele şi troparele sale nefiind altceva decât o explicitare liturgică a vestitelor KecfăAcua monastice bazate pe repetiţia unor sentinţe de factură aforistică menite să sustragă în fiecare clipă mintea de la păcat şi să o îndrepte către Dumnezeu73.
Chiar dacă în sine Canonul şi, implicit, Comentariul acachian împrumută multe dintre figurile biblice cunoscute din
70 Doru Costache, „Byzantine Insights into Genesis 1-3: St. Andrew of Cretes Great Canon”, în Phronema, 24 (2009), p. 38.
71 Andrew Mellas, Liturgy and Emotions în Byzantium, p. 117.
72 Robert R. Taft, The Liturgy of the Hours în East and West. The Origins of the Divine Office and it’s Meaning for Today, Liturgical Press, Collegeville, 1986, pp. 198-199,277-283; Derek Krueger, Liturgical Subjects, p. 141; Andrew Mellas, Liturgy and Emotions în Byzantium, pp. 117-118.
73 Doru Costache, „Reading the Scriptures with Byzantine Eyes: The Hermeneutical Significance of St. Andrew of Cretes Great Canon”, în Phronema, 23 (2008), p. 53.
30
Vechiul şi Noul Testament (Adam, Moise, păcătoasa, vameşul leproşii etc.), narativa imnografic-interpretativă a celor două texte nu urmează cronologic şirul scripturistic, ele servind autorului pentru a transmite propriul său mesaj şi propria sa interpretare la textul sacru. La acest nivel, pe urmele lui Origen (mort în 254 d.Hr.) şi ale Sfântului Grigorie al Nyssei (335-384 d.Hr.), viaţa profetului Moise devine unul dintre exemplele pozitive centrale ale întregului Canon, dar şi o sursă a interpretării alegorice a acesteia74.
O altă caracteristică ce afectează linearitatea narativă a Sfintei Scripturi ţine de una dintre particularităţile importante ale Canonului cel Mare şi ale Comentariului acachian, şi anume de cea a repetării importanţei pocăinţei şi străpungerii inimii în fiecare odă, exemplele biblice servind doar ca exemplificări scripturistice şi conferind autoritate revelată ideilor expuse în cadrul lor75. Potrivit lui Amy Papalexandrou, natura acestor rupturi ale narativei şi cronologiei biblice, dar şi a repetiţiilor îndemnurilor la pocăinţă din cadrul Canonului andreian trebuie înţeleasă ca o manifestare a memoriei culturale a Bizanţului, care se folosea de imagistică pentru a stimula reflecţia asupra propriei condiţii, şi impulsiona sufletul să rămână treaz în lupta împotriva nepăsării faţă de păcat76.
Una dintre întrebările care apar este legată de statusul privilegiat de care Vechiul Testament se bucură din partea lui Andrei Criteanul, dar şi din partea lui Acachie Savaitul. Potrivit lui Andrew Mellas într-o recentă monografie dedicată imnografiei bizantine şi emoţiilor, comentariul lui Acachie Savaitul trebuie receptat în contextul renaşterii printre teologii, monahii şi „umaniştii” Bizanţului a interesului pentru studiul Vechiului
74 Mitropolit Ilarion Alfeyev, Orthodox Christianity, vol. 4, The Worship and Liturgical Life ofthe Orthodox Church, St. Vladimirs Seminary Press, Yonkers, 2016, p. 309. Pentru importanţa lui Moise în teologhisirea Sfântului Grigorie al Nyssei, a se vedea Hans Boersma, Seeing God. The Beatific Vision în Christian Tradition, cu o introducere de Andrew Louth, Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 2018, pp. 83-87.
75 Andrew Mellas, Liturgy and Emotions în Byzantium, p. 119.
76 Amy Papalexandrou, „The Memory Culture of Byzantium”, în Liz James (editor), A Companion to Byzantium, Wiley-Blackwell, Londra, 2010, p. 110.
31
Testament, Canonul cel Mare fiind privit ca o lectură spirituală alegorică de factură morală a textului scripturistic vetero-testamentar77. Accentul cade pe vechiul Testament datorită faptului că această secţiune scripturistică s-a bucurat de atenţia nemijlocită şi de meditaţia noetică a monahilor ortodocşi, ea fiind atât o sursă de interpretare, o inspiraţie la nivel moral, dar şi una dintre narativele favorite de pornire în contemplaţia Dumnezeirii78.
O altă explicaţie pentru abundenţa figurilor din Vechiul şi Noul Testament ca inspiraţie şi materie primă pentru Andrei Criteanul are legătură şi cu menajarea puterii seculare bizantine de la acea dată, care deja cocheta cu erezia iconoclastă, dar şi cu o formă de apologetică liturgică şi biblică a propriei credinţe79. Desigur că odele Canonului cel Mare pot fi citite
77 Andrew Mellas, Liturgy and Emotions în Byzantium, p. 127; Georgi R. Parpulov, „Psalters and Personal Piety în Byzantium”, în Paul Magdalino, Robert Nelson (editori), The Old Testament în Byzantium, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2010, pp. 77- 107. Pentru schimbările survenite la nivel social, intelectual şi politic în secolul al XI-lea bizantin, a se vedea Paul Lemerle, Cinq études sur le Xe siècle byzantin, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1977, pp. 227-249; Henri Ahrweiler, „Recherches sur le société byzantine de XI-e siècle: nouvelles hiérarchies et nouvelles solidarités”, în Travaux et Mémoires, 6 (1977), pp. 99-121; Marc Lauxtermann, „Byzantine Poetry and the Paradox of Basil IPs Reign”, în Paul Magdalino (editor), Byzantium în the Year 1000, Brill, Leiden-Boston, 2002, pp. 199-216; Evelyn Patlagean, Un Moyen Âge grec. Byzance ÏX-e-XV-e siècle, Albin Michel, Paris, 2007, pp. 245-249; Jean-Claude Cheynet, „Transformations în Byzantine Society în the Eleventh Century, particularly în Constantinople”, în James Howard-Johnston (editor), Social Change în Town and Country în Eleven-Century Byzantium, Oxford University Press, Oxford, 2020, pp. 21-22.
78 Derek Krueger, „The Old Testament and Monasticism”, în Paul Magdalino, Robert Nelson (editori), The Old Testament în Byzantium, pp. 199-222. Pentru Biblie şi Vechiul Testament ca sursă a spiritualităţii ortodoxe, a se vedea Tomás Spidlik S.J. La spiritualité de l’Orient chrétien, I. Manuel systématique [OCA 206], Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, Roma, 1978, pp. 5-7; Basil Studer, „The Bible as Read în the Church”, în Angelo Berardino, Basil Studer (editori), History of Theology, I. The Patristic Period, The Liturgical Press, Collegeville, 1997, pp. 360-361.
79 Derek Krueger, „The Great Kanon of Andrew of Crete, the Penitential Bible, and the Liturgical Formation of the Self în the Byzantine Dark Age”, p. 62.
32
într-o cheie apofatică şi imagistica bogată pe care această lectură o trezeşte în imaginaţia credincioşilor vorbeşte de la sine despre caracterul iconic al scrierii Sfântului Andrei Criteanul. Spre deosebire de Sfântul Andrei, fiind de origine tot sirian, dar situat departe de braţul armat al Bizanţului şi trăind aproximativ în aceeaşi perioadă, Sfântul Ioan Damaschin a produs o teologie mult mai polemică cu iconoclasmul bizantin, dar şi cu Islamul văzut ca o erezie creştină, în directă competiţie cu Biserica creştină oficială80.
Merită remarcat faptul că Acachie nu se mulţumeşte în cadrul comentariului său doar să tâlcuiască sau să expliciteze anumite paragrafe ale Canonului lui Andrei, ci prezintă chiar şi sensurile în care autorul acestuia înţelege să interpreteze textul biblic şi chiar le îmbogăţeşte cu propriile interpretări. „Aceasta s-a descoperit celor ce citesc cu grijă dumnezeiasca Scriptură, neamestecând în ea ceva fals sau pământesc, cum ar fi dorinţa de a plăcea oamenilor sau orice alt gând care se târăşte pe pământ; ci luând aminte cu sinceritate şi curăţie, ei află gânduri curate şi dumnezeieşti”81. Pentru a descurca încrengătura de semnificaţii biblice ale Canonului cel Mare, dar şi din dorinţa de a explicita sensul tipologic de interpretare, Acachie funcţionează pentru cititor ca o călăuză patristică în semnificaţiile cuvintelor lui Andrei Criteanul, dar şi ca o voce a Tradiţiei care vede în toată Scriptura un simbol, un model al binelui şi răului.
„Ce este Ierusalimul? Cetatea virtuţilor. Ce este coborârea la Ierihon? Nesocotirea virtuţilor. Ce este Ierihonul? Potopul iadului. Cine sunt tâlharii? Demonii care pizmuiesc firea
80 Andrew Louth, St. John Damascene. Tradition and Originality în Byzantine Theology, Oxford University Press, Oxford, 2002; Daniel J. Janosick, John ofDamascus, First Apologist to the Muslims. The Trinity and Christian Apologetics în the Early Islamic Period, Pickwick, Eugene, 2016, pp. 90-115; Peter Schadler, John ofDamascus and Islam. Christian Heresiology and the Intellectual Background to Earlieşt Christian-Muslim Relations, Brill, Leiden, 2018, pp. 182-204; Johannes Zachhuber, The Rise of Christian Theology and the End of Ancient Metaphysics. Patristic Philosophy from Cappadocian Fathers to John ofDamascus, Oxford University Press, Oxford, 2020, pp. 288-311.
81 Acachie Savaitul, Epistola lui Acachie Savaitul, p. 117.
33
omenească. Ce este cetatea Ierusalimului? Raiul, în care se locuieşte prin virtuţi. Omul este Adam, care prin virtuţi locuia în rai. Calea este călcarea poruncii. Tâlharul este diavolul, care prin pizmă l-a dus pe Adam la neascultare, iar din pricina acesteia Adam a fost scos din rai şi s-a pogorât la Ierihon, adică la moarte.”82
în ceea ce priveşte sensul anagogic, Acachie ne dă un exemplu clar asupra modului în care acesta a fost utilizat atât de el, cât şi de Andrei Criteanul în alcătuirea Canonului cel Mare:
„Ascultă deci şi sensul anagogic, pe care îl vom lămuri după puterea noastră. Precum Iacov a fost bărbat a două surori, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos a fost numit Bărbat şi Mire a două popoare, al poporului vechi şi al celui dintre păgâni.”83
Plasarea acestui imn al pocăinţei chiar în primele patru zile ale primei săptămâni din Sfântul şi Marele Post marchează la nivel anamnetic şi mistic un avertisment pentru toţi credincioşii, indiferent de rang şi de cin, că mereu creştinul trebuie să revină asupra Scripturilor ca realitate relevată prin care ne vorbeşte însuşi Hristos84.
b. Funcţia catehetic-apologetică a Canonului cel Mare
Sub forma omiliilor sau canoanelor compuse în cinstea sfinţilor şi sărbătorilor Bisericii, gândirea teologică a lui Andrei al Cretei a urmărit să transpună învăţătura Bisericii din veacurile de dinainte în imagine imnografică în scop catehetic şi misionar85. Autorul Canonului cel Mare propovăduieşte Ortodoxia
82 Acachie Savaitul, Troparul al 17-lea. Tâlcuire, p. 128; cf. Troparul al 89-lea. Tâlcuire, p. 165. Potrivit lui Doru Costache, „Reading the Scriptures with Byzantine Eyes: The Hermeneutical Significance of St. Andrew of Cretes Great Canon”, p. 59, stilul tipologic al lui Andrei Criteanul şi, implicit, cel al lui Acachie trebuie citit în cheie morală şi nu speculativă, ca alegorie.
83 Acachie Savaitul, Troparul al 104-lea. Tâlcuire, p. 172.
84 Michel Henry, Incarnation. Une philosophie de la chair, Seuil, Paris, 2000, p. 341; Michel Henry, Cest Moi la Vérité. Pour une philosophie du christianisme, Seuil, Paris, 1996.
85 Pentru componenta pedagogică şi catehetică a Canonului cel Mare, a se vedea Athanasios Glaros, 0eLa naiôayœyia: naiôaycoyiicâ OTOixeia OTO MeyâAo Kavôva xov Avôpéa Kprjzpç, Akritas, Atena, 2000.
34
la nivel ritual şi dogmatic ca imagine, ca simbioză liturgică dintre simţuri şi cult, pentru a inspira propriilor săi ascultători necesitatea pocăinţei ca un corectiv vital pentru vindecarea păcatului adamic al mândriei şi, nu în ultimul rând, pentru a-i îndruma pe aceştia în urcuşul mistic al Postului Mare86.
Aşa cum observa Părintele Macarie Simonopetritul, faptul că odele Canonului urmează cu atâta fidelitate modelele scripturistice şi prezenţa copleşitoare a personajelor Vechiului şi Noului Testament are legătură cu imperativul catehetic scripturistic din învăţătura pe care episcopul o împărtăşea catehumenilor în perioada Postului Mare în timpurile de început ale Bisericii creştine, când aceştia se pregăteau pentru marea sărbătoare a Paştilor, dar şi pentru apropiatul lor botez87. „Scopul catehezei duhovniceşti a Postului Mare constă tocmai în a aplica pasaje scripturistice pe care le comentează stării duhovniceşti a credincioşilor angajaţi pe calea curăţirii. Succesiv, creştinul îşi va recunoaşte păcatele în cele ale fariseului, ale fiului risipitor, ale bogatului nemilostiv, ale călătorului atacat de tâlhari, ale femeii gârbove, ale cananeencei, ale lui Petru care L-a tăgăduit pe Hristos… întreagă această desfăşurare de imagini are drept efect trezirea conştiinţei creştinului adormit în mormântul trândăviei duhovniceşti88
De asemenea, după ce această ceremonie a Botezului pascal a trecut în plan secund, prezenţa personajelor scripturistice în iconografia vizuală şi auditivă a Bisericii a dorit să compenseze o altă problema catehetică şi pastorală majoră. Faptul că numeroşii credincioşi ai Bisericii de la acea dată erau analfabeţi, deci fără a avea contact nemijlocit cu textul scripturistic, ci doar prin intermediul icoanelor, omiliilor clerului şi imnografiei Bisericii, face ca funcţionalitatea catehetică a
86 Doru Costache, „Byzantine Insights into Genesis 1-3: St. Andrew of Cretes Great Canon”, p. 35.
87Macarie Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., ediţia a 2-a, Deisis, Sibiu, 2003, p. 31. A se vedea şi Ieromonah Damaskinos (Olkinoura) de la Xenophont, „Performance Theory and the Study of Byzantine Hymnography: Andrew of Cretes «Canon on Lazarus»”, în Ortodoksia, 59 (2019), pp. 9-10.
88 Macarie Simonopetritul, Triodul explicat, p. 46.
35
textului liturgic de această dată să se transmită şi mai departe prin intermediul imnografiei catehumenilor, creştini aflaţi încă pe cale în aprofundarea înţelesurilor mântuitoare ale Scripturii89.
c. Componenta mistică a Canonului cel Mare şi a Comentariului acachian
Din toate punctele de vedere, inclusiv din modul în care acest serviciu liturgic este săvârşit la nivelul axei timp-spaţiu liturgic, scrierea lui Andrei Criteanul trebuie înscrisă în regimul tradiţiei mistagogice a Bisericii Ortodoxe cu principalele borne anterioare: Dionisie Areopagitul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, ea prefigurând la nivel ascetic şi personal spiritualitatea isihastă de mai târziu, reflectată la nivel liturgic90.
89 Mary B. Cunningham, „Andrew of Crete: A High-Style Preacher of the Eighth-Century”, în Mary B. Cunningham, Pauline Allen (editori), Preacher and Audience: Studies în Early Christian and Byzantine Homiletics, Brill, Leiden, 1998, pp. 267-278; Hughes Oliphant Old, The Reading and Preaching of the Scriptures în the Worship of the Christian Church, vol. 3, The Medieval Church, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 1999, pp. 31-32. Pentru polemica imagologică din perioada iconoclastă şi imediat următoare, a se vedea Kathleen Corrigan, Visual Polemics în the Ninth-Century Byzantine Psalters, Cambridge University Press, Cambridge, 1992, pp. 27-43.
90 Andrew Louth, The Origins of the Christian Mystical Tradition. From Plato to Denys, Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 172; Andrew Louth, „Orthodox Mystical Theology and it’s Intellectual Roots”, în Anthony Kaldellis, Niketas Siniossoglou (editori), The Cambridge Intellectual History of Byzantium, Cambridge University Press, Cambridge, 2017, pp. 510-511. Pentru Dionisie, a se vedea Alexander Golitzin, Et introibo ad altare Dei. The Mystagogy of Dyonisius Areopagita, with special references to it’s predecessors în Eastern Christian Tradition, Patriarchikon Idrima Paterikon Meleton, Thessalonic, 1994, pp. 167-181; Alexander Golitzin, Mystagogy. A Monastic Reading of Dyonisius Areopagita, Cistercian Publications, Monks Road, 2014, pp. 210-217. Pentru Sfântul Maxim, Paul Blowers, Maximus the Confessor. Jesus Christ and the Transfiguration of the World, Oxford University Press, Oxford, 2016, pp. 166-178; Andrew Louth, „The Ecclesiology of St. Maximus the Confessor”, în International Journal for the Study of Christian Church, 4 (2004), pp. 109-120. Pentru relaţia dintre Andrei Criteanul şi iluştrii săi predecesori, a se vedea Marcus Plestead, „The Spiritual Senses, Monastic and Theological”, în Susan Ashbrook Harvey, Margaret Mullett (editori), Knowing Bodies, Passionate Souls, pp. 305, 308-309.
36
Scris la persoana I pentru a reflecta aventurile sufletului în drama păcatului şi cea a revenirii în fire prin pocăinţă. Canonul Sfântului Andrei Criteanul văzut prin lentila Comentariului acachian este menit să inspire pocăinţă şi străpungerea inimii învârtoşate în păcate, de piatră, pentru dobândirea lacrimilor curăţitoare şi înnoitoare91. Însuşi Acachie defineşte Canonul cel Mare ca fiind unul de „străpungere” (de la cuvântul grecesc KaxâvuLç Kavcóv KaxavuKTUcóc):
„Este numit «de străpungere» pentru că străpunge inima prin noima cuvintelor. Căci, atunci când îşi aduce aminte de cuvintele dumnezeieşti, sufletul este străpuns sau se deschide; iar când se deschide, se mânie [împotriva păcatului]; iar când se mânie, varsă lacrimi din ochi. Sufletul are lacrimi când este adumbrit de norul dumnezeiesc, dar când trăieşte întru negrijă se usucă şi nu mai poate vărsa lacrimi de pocăinţă.”92
91 Antonia Giannouli, „Die Tränen der Zerknirschung. Zur katanyktischen Kirchendichtung als Heilmittel”, în „Doux remède… Poésie et poétique à Byzance: Actes du IVe Colloque international philologique „EPMHNEIA”, Centre détudes byzantines, néo-helléniques et sud-est européennes, École des hautes études en sciences sociales, Paris, 2009, pp. 150-152; Job Getcha, „Le grand canon penitèntiel de Saint André du Crète: une lecture typologique de l’histoire du salut”, în La Liturgie interprète de lÉcriture. II. Dans la compositions liturgiques, prières et chants, Centro Litúrgico Veneziano, Roma, 2003, pp. 105-120.
92 Pentru termenul icaxâvuiç, a se vedea G.W.H. Lampe, A Greek Patristic Lexicon, Oxford University Press, Clarendon, 1965, p. 713. Pentru cel de „străpungere” a inimii, a se vedea Joseph Pegón, „Compunction”, în Marcel Viller S.J., F. Cavalerra, J. de Guibert S.J. (editori), Dictionnaire de Spiritualité Ascétique et Mystique, vol. 2, partea a 2-a, Beauchesne, Paris, 1953, coll. 1312-1321. Pentru genul poeziei liturgice de această factură, a se vedea Irénée Hausherr SJ, Penthos. La doctrine de la componction dans l’Orient chrétienne [OCA 132], Roma, 1944, p. 28; G.W.H. Lampe, Patristic Greek Lexicon, Oxford University Press, Oxford, 1961, 1049-1050; John Chryssavgis, „KaxâvvE, LÇ: Compunction as the Context for the Theology of Tears în St. John Climacus”, în KArjpovopLa, 17, 2 (1985), pp. 131-136; Simo Knuuttila, „Remarks on Religious Discussions on Human Emotions”, în Ghita Holmström-Hintikka (editor), Medieval Philosophy and Modern Times, Kluwer Academie, Dordrecht, 2000, pp. 96-97; Jochen Lars Folz, Charismen byzantinischer Mystik [katanyxis] und [penthos] bei Symeon dem neuen Theologen, seinem Lehrer Symeon Eulabes und seinem Schüler Nicetas Stethatos, S.T.D. University of St. Mary of the LakeMundelein Seminary, 2008 (teză de doctorat), pp. 134-136; Antonia Giannouli, „Catanyctic Religious Poetry. A survey”, în Antonio Rigo, Pavel Ermilov, Michele Trizio (editori), Theologica Minora. The Minor Genres of Byzantine Theological Literature, Brepols, Turnhout, 2013, pp. 86-110. Pentru discuţiile din jurul folosirii persoanei I singular, dar şi a persoanei a II-a singular când se adresează sufletului atât în Canonul cel Mare, cât şi în Comentariul lui Acachie Savaitul, a se vedea Derek Krueger, Liturgical Subjects, p. 135; Doru Costache, „Byzantine Insights into Genesis 1-3: St. Andrew of Cretes Great Canon”, p. 43.
37
Această insistenţă a lui Acachie în cadrul comentariului său asupra caracterului penitenţial al Canonului cel Mare ţine de o evoluţie survenită în secolele al X-lea şi al XI-lea în instrumentalizarea la nivel liturgic a pocăinţei93. Înafara cadrului unui serviciu liturgic formal, ori de câte ori era nevoie, preotul citea o serie de rugăciuni pentru cei care îşi mărturiseau păcatele, evocând exemple din Vechiul Testament şi oferind aceste personaje ca exemple de iertare a păcatelor din aceeaşi tradiţie vetero-testamentară94.
Repetiţia nevoii de pocăinţă şi vigilenţă în faţa păcatului are legătură cu antropologia spirituală a Bisericii de Răsărit şi cu teologia căderii în păcat. Spre deosebire de teoriile juridice apusene, care priveau căderea protopărinţilor prin prisma stricăciunii indelebile produse firii omeneşti din cauza ofensei aduse gloriei divine, fără putinţă de a fi depăşită decât prin predestinare sau prin bunăvoinţa exclusivă a lui Dumnezeu, lucrurile stau diferit în cazul ortodox.
în Duhul Părinţilor, pe urmele antropologiei pozitive a Sfântului Grigorie de Nyssa (cca 330335 cca 394 d.Hr.) şi a
93 Pentm pocăinţă, a se vedea Alexis Torrance, Repentance în Late Antiquity. Eastern Asceticism and the Framing of the Christian Life, c. 400-650 CE, Oxford University Press, Oxford, 2013, pp. 176-181; Youval Rotman, Insanity and Sanctity în Byzantium. The Ambiguity of Religious Experience, Harvard University Press, Cambridge, 2016, pp. 170-183; Vasileios Marinis, Death and the Afterlife în Byzantium. The Fate of the Soul în Theology, Liturgy, and Art, Cambridge University Press, Cambridge, 2017, pp. 46-48; Alexis Torrance, Human Perfection în Byzantine Theology. Attaining the Fullness of Christ, Oxford University Press, Oxford, 2020, p. 45.
94 Derek Krueger, Liturgical Subjects, p. 137; Andrew Mellas, „Dreaming Liturgically: Andrew of Cretes Great Kanon as a Mystical Vision”, în Bronwen Neil, Eva Anagnostou-Laoutides (editori), Dreams, Memory and Imagination în Byzantium, Brill, Leiden, 2018, pp. 293-310.
38
Sfântului Maxim Mărturisitorul, stricăciunea păcatului, chiar dacă a produs o adevărată tragedie în firea umană, sortindu-l pe om stricăciunii şi morţii, nu a închis posibilităţile de reabilitare a umanităţii. Prin întruparea lui Hristos şi posibilitatea îndumnezeirii omului prin lacrimi, fapte bune, pocăinţă şi conlucrare atentă cu harul dumnezeiesc, omül căzut îşi revine în fire („la frica curată de Dumnezeu”) şi astfel îşi poate recăpăta locul paradiziac, restaurând atât chipul pătat de păcat,
cât şi comuniunea cu Dumnezeu95.
Caracterul pozitiv al antropologiei ortodoxe şi al gândirii patristice poate fi remarcat inclusiv în Canonul cel Mare: atunci când Andrei Criteanul vorbeşte despre căderea protopărinţilor în păcat prezentă în Cartea Facerii, pentru el nu Adam şi Eva sunt păcătoşii prin excelenţă, ci „tu, suflete”96. În consecinţă, ca
95 Sfântul Grigorie al Nyssei, La Création de l’homme [De hominis opificio], Introduction et traduction par Jean Laplace, S.J. notes par Jean Daniélou, S.J. [Sources Chrétiennes 6], Cerf, Paris, 1944, pp. 180-181; Sfântul Maxim Mărturisitorul, Questiones ad Thalasium 10, PG 90, 289. Protoprezbiter Ioannis Romanides, Teologia patristică, traducere de pr. Gabriel Mândrilă, Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 61-63; Protoprezbiter Ioannis Romanidis, Păcatul strămoşesc, traducere de pr. Gabriel Mândrilă, SophiaMetafraze, Bucureşti, 2017, p. 171. A se vedea Myrrha Lot-Borodine, La Déification de l’homme, selon la doctrine des Pères grecs, Cerf, Paris, 1970, pp. 171-173; Norman Russell, The Doctrine of Deification în the Greek Patristic Tradition, Oxford University Press, Oxford, 2004, pp. 225-232, 266; John Behr, The Mystery of Christ. Life în Death, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2006, p. 79. Doru Costache, „Byzantine Insights into Genesis 1-3: St. Andrew of Cretes Great Canon”, p. 40; Derek Krueger, „Beyond Eden: Placing Adam, Eve, and Humanity în Byzantine Hymns”, în Mika Ahuvia, Alex Kocar (editori), Placing Ancient Texts. The Rhetorical and Ritual Use of Space, Mohr Siebeck, Tübingen, 2018, pp. 167-178; Brian E. Daley S.J., „Divine Transcendence and Human Transformation: Gregory of Nyssas Antiapollinarian Christology”, în Modern Theology, 18, 4 (2002), pp. 499; John Behr, „The Rational Animal: A Rereading of Gregory of Nyssas De hominis opifio”, în Journal of Eastern Christian Studies, 7,2 (1999), p. 224.
96 Doru Costache, „Reading the Scriptures with Byzantine Eyes: The Hermeneutical Significance of St. Andrew of Cretes Great Canon”, p. 62. A se vedea şi Panaghiotis Chrestou, O Méyaç Kocvcov Avôpéov TOV KpfjTîjç, EKOTIKÔÇ OÎKOÇ Miy. TçnavxacjjüAAou T iot, Salonic, 1952, pp. 77-IS-, Athanasios Glaros, ©ein ncuôcxycûyia, pp. 84-85; Olivier Clément, Le chant des l’armes. Essais sur le repentir, a doua ediţie, Desclée du Brouwer, Paris, 2011, p. 87.
39
o răsturnare antropologică la nivel liturgic, în Canonul cel Mare „păcatul este numit pată pentru că este greu de spălat, precum, de pildă, adulterul, desfrânarea, malahia şi celelalte asemenea, care pătează haina trupului; acesta este Sfântul Botez […]. Iar păcatul este numit întinăciune, pentru că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, însă prin încălcarea de poruncă am întinat podoaba cea după chip; căci după ce Adam a fost izgonit din rai, a cunoscut-o pe femeia sa, şi iată întinăciunea.”97
În cadrul fenomenologiei ascetice a păcatului, Părinţii răsăriteni, inclusiv Andrei Criteanul, nu văd păcătoşenia umană ca fiind una permanentă sau insurmontabilă, mortalitatea păcatului fiind gonită de imortalitatea pe care a dăruit-o Hristos umanităţii întregi98. Prin intermediul pocăinţei ca leac pentru neascultarea poruncii şi a căderii personale în păcat, pentru a evita drama căderii, prin plângerea păcatelor ce trezeşte străpungerea inimii împietrite, omul are posibilitatea de a se reîntoarce la Dumnezeu, la cunoştinţa Adevărului99. Totodată, căinţa pentru propriile scăderi sufleteşti face ca umanitatea reînnoită prin învierea lui Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt să revină la asemănarea cu Dumnezeu şi, prin efort ascetic şi conlucrare cu harul dumnezeiesc, să restaureze şi să trăiască în conformitate cu „constituţia teologică” a omului care duce spre Dumnezeu100.
97Acachie Savaitul, Troparul al 33-lea. Tâlcuire, p. 140.
98 John Behr, The Mystery of Christ, p. 95; Nikolaos Loudovikos, Analogical Identities: The Creation of the Christian Self. Beyond Spirituality and Mysticism în the Patristic Era, Brepols, Turnhout, 2020, p. 117.
99 Jean-Claude Larchet, Thérapeutique des maladies spirituelles: une introduction a la tradition ascétique de L’eglise orthodoxe, a 4-a ediţie, Cerf, Paris, 2000, pp. 172-174; Pia Sophia Chaudhari, Dynamis of Healing. Patristic Theology and the Psyche, Fordham University Press, New York, 2019, pp. 19-40; Demetrios Harper, The Analogy ofEove. St. Maximus the Confessor and the Foundations of Ethics, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2019, p. 104; John Behr, „Nature, Wounded and Healed în Early Patristic Thought”, în Toronto Journal of Theology, 29,1 (2013), p. 92.
100 Dumitru Stăniloae, La génie de L’Orthodoxie. Introduction, tradusă în franceză de Dan-Ilie Ciobotea, Desclée du Brouwer, Paris, 1985, p. 47; Vladimir Lossky, Théologie Dogmatique, Cerf, Paris, 2012, pp. 99-116; Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de diacon Ioan I. Ică jr., ediţia a III-a, Deisis, Sibiu, 2002, p. 70; Jean Boboc, La grande métamorphose. Eléments pour une théoanthropologie orthodoxe, Cerf, Paris, 2016, pp. 433-436.
40
Nu este de mirare că, „situată în centrul celor 40 de zile ale Postului Mare, Denia Canonului Mare urmăreşte să-l ajute pe om să conştientizeze tragismul condiţiei contrare în care se găseşte prin păcat şi să-i întărească hotărârea şi lupta de întoarcere la condiţia conformă de dinainte de cădere, cum a fost făcută desăvârşită în Hristos”101. În opinia lui Olivier Clément, timpul Postului Mare şi al Canonului cel Mare, în special, ne familiarizează prin intermediul textelor biblice citite, al imnelor cântate, al catehezelor liturgice rostite dç sacerdoţi cu binomul fundamental al timpului liturgic şi ascetic al Bisericii Răsăritene: moarte-înviere102. Creştinul practicant este confruntat în psalmodierea troparelor Canonului lui Andrei Criteanul cu realitatea morţii duhovniceşti cauzate de păcat, cu anemierea sufletului şi cu lipsa părtăşiei cu Creatorul său. Cu toate acestea, chiar şi în strofele Canonului ce plâng decăderea şi tragedia umanităţii prin robia păcatului i se induce ascultătorului certitudinea că după moarte sufletească urmează învierea prin Hristos a întregii umanităţi103.
Urmând tripticului evagrian ce descria urcuşul desăvârşirii ascetice în trei etape (praktike physike theoria), la fel, Panayotis Nellas proiectează această întreită tipologie a Canonului cel Mare remarcând trei etape de ascensiune spirituală a omului către Dumnezeu104. în prima etapă, cea a „cunoaşterii de sine”, omul conştientizează propriul păcat şi încearcă să se apropie de Dumnezeu, să conştientizeze propria stricăciune
101 Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, p. 179.
102 Olivier Clément, Le chant des l’armes, p. 85.
103 Ibidem, pp. 104-105.
104 Pentru tripticul evagrian, a se vedea Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O introducere, traducere de diacon Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 1997, pp. 132-148; Augustine Casiday, Evagrius Ponticus, Routledge, Londra, 2006, pp. 23-36; Julia Konstantinovsky, „Evagrius Ponticus and Maximus the Confessor: The Building of the Seif în Practice and Contemplation”, în Joël Kavelsmaki, Robin Darling Young (editori), Evagrius and His Legacy, University of Notre Dame Press, Notre Dame, 2016, pp. 128-154.
41
şi nevoia de ajutorul divin. „Tu, suflete, lui Ozia râvnind, lepra lui întru tine îndoit ai luat-o; că cele necuviincioase cugeţi şi cele fără de lege faci; lasă ceea ce ai şi aleargă la pocăinţă” (Cântarea a 8-a, troparul al 19-lea)105.
Pocăinţa este astfel principalul mijloc prin care procesul de restaurare a firii umane devine realitate, prin care omul păşeşte pe calea revenirii la adevărata sa natură, despătimită şi în comuniune cu Dumnezeu. Acachie merge mai departe în tâlcuirea importanţei pocăinţei pentru cel credincios şi, pentru a-l încuraja, tâlcuieşte efectele pe care pocăinţa şi străpungerea inimii le produc în viaţa omului:
„Dacă cineva a dobândit străpungerea desăvârşită, atunci simte că primeşte hrană duhovnicească de la Pâinea vieţii, hrana temerii celei mai bune, hrana dorului ceresc şi suspinul mângâierii, al străpungerii, al psalmodierii şi al unei cunoaşteri mai adânci a unor taine dumnezeieşti.”106
În hermeneutica sa spirituală a troparelor Canonului, Acachie merge chiar mai departe decât Andrei Criteanul şi mai introduce un element fundamental pentru ca pocăinţa şi străpungerea sufletului să rodească şi să deschidă simţurile şi apetenţa sufletului spre adâncirea tainelor dumnezeieşti: fermentul euharistic. Fără pocăinţă şi conştientizarea dureroasă a păcatului ca traumă a sufletului, fără lacrimi de pocăinţă, nu se poate ajunge la împărtăşirea cu Hristos cel euharistic, şi fără împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii nu este speranţă spre folos duhovnicesc şi progres spiritual107.
A doua etapă, potrivit lui Nellas, în Canonul lui Andrei Criteanul este făptuirea, şi anume „asceza prin care sunt curăţite şi vindecate feluritele funcţii ale omului”108. Deşi Canonul
105 Pavecerniţa Mare, Joia din Săptămâna a Cincea din Sfântul şi Marele Post, Triodul, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946, p. 471. A se vedea şi Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, p. 190.
106 Acachie Savaitul, Canonul de străpungere, prolog, pp. 113-114.
107 Filozoful elen Christos Yannaras vorbeşte chiar despre existenţa unei „conştiinţe euharistice” în cadrul Bisericii Răsăritene. A se vedea Christos Yannaras, The Freedom of morality, St. Vladimir s Seminary Press, Crestwood, 1984, pp. 22-27.
108 Ibidem.
42
prezintă mai mult schematic această tendinţă prin intermediul unor îndemnuri generale, Comentariul lui Acachie Savaitul explicitează mijloacele ascetice prin care omul poate atinge despătimirea şi ruperea de comuniunea cu răul. Primul mijloc este adâncirea în Scripturi109, fuga de invidie110, fuga de desfrânare111, omorârea cugetului vechi şi trupesc112, credinţa şi nădejdea în Dumnezeu113.
Ultima etapă este cunoştinţa prin care „gândurile trebuie să înceteze a mai servi poftelor, să se elibereze de înrobirea lor faţă de lucruri”, să se concentreze în sine şi să se regăsească pe sine şi, astfel, să ajungă la contemplaţia dumnezeirii şi la nepătimire114. Poate exemplul cel mai important al acestei ultime etape este reprezentat în Joia din Săptămâna a Cincea a Marelui Post în troparele dedicate Sfintei Maria Egipteanca, exemplu feminin de păcătoşenie întors la virtute prin pocăinţă şi rănirea inimii115.
d. Consonanţa dintre liturgic, imnografic şi simţuri în Canonul cel Mare116
Dincolo de dimensiunea catehetică pentru neştiutorii de carte, de inserarea figurilor scripturistice în imnografia liturgică,
109 Acachie Savaitul, Epistola lui Acachie, p. 117.
110 Acachie Savaitul, Troparul al 8-lea. Tâlcuire, p. 125; Troparul al 59-lea. Tâlcuire, p. 152.
111 Acachie Savaitul, Troparul al 89-lea. Tâlcuire, p. 165.
112 Acachie Savaitul, Troparul al 135-lea. Tâlcuire, p. 193.
113 Acachie Savaitul, Troparul al 171-lea. Tâlcuire, p. 213.
114 Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, pp. 191-192.
115 Derek Krueger, „Scripture and Liturgy în the Life of Mary of Egypt”, în Peter Gemeinhardt, Lieve van Hoof, Peter van Nuffelen (editori), Education and Religion în Late Antiquity: Reflections, Social Contexts and Genres, Routledge, Londra, 2016, pp. 131-141.
116 Pentru reflecţia la nivelul studiilor liturgice asupra acestei teme şi a reînnorii liturgice, a se vedea Teresa Berger, „Liturgy a forgotten subject matter of theology?”, în Studia Liturgica, 17 (1987), pp. 10-18; idem, „Liturgy and Theology an Ongoing Dialogue”, în Studia Liturgica, 19 (1989), pp. 14-16; Burkhard Neunhauser, „Liturgiewissenschaft: Exakte Geschichtsforschung oder (und) Theologie der Liturgie”, în Ecclesia Orans, 4 (1987), pp. 7-102. A se vedea şi Christine M. Gschwendtner, „The Category of Experience: Orthodox Theology and Contemporary Philosophy”, în Journal of Eastern Christian Studies, 69,1-2 (2017), pp. 181-221.
43
de discuţiile sofisticate la nivel hristologic şi teologic legate de aventurile hristologice din Bizanţul timpuriu, la nivel liturgic, iconoclasmul a pus în discuţie una dintre problemele cele mai importante pentru evoluţia ulterioară a cultului ortodox, şi anume cea a consonanţei dintre imagine/icoană (văz), imnografie/psalmodie (auz), atmosferă olfactivă (miros) şi materia euharistică (gust), dintre ritual, cult şi simţuri în adorarea lui Dumnezeu117.
în cultul Bisericii, omul întreg, prin intermediul simţurilor şi al raţiunii sale, trebuia să se întâlnească cu Logos-ul dumnezeiesc, să poată să acceadă nu doar din interiorul unei comunităţi monastice sau prin contemplaţie ascetică singurativă la gustarea bunătăţilor Domnului, ci şi prin intermediul participării nemijlocite a întregii fiinţe umane la slăvirea lui Dumnezeu în cadrul cultului Bisericii.
Bissera Pentcheva defineşte această corelare dintre simţuri şi liturgic în Biserica Ortodoxă pornind de la realitatea întrupării Cuvântului aşa cum o făcea Sfântul Ioan Damaschin când polemiza cu iconoclaştii: „Creştinismul este o religie a Dumnezeului întrupat: Cuvântul Se goleşte pe Sine luând trup,
117 Pentru teoria consonanţei dintre liturghie, icoană, muzică bisericească şi simţuri, a se vedea Pavel Florenski, Iconostasul, traducere de Boris Buzilă, a 2-a ediţie, Anastasia, Bucureşti, 2009, pp. 53-55; Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, traducere de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu, pr. Dimitrie Popescu, Polirom, Iaşi, 1999, p. 9. Pentru explicitarea teoriei lui Florenski, a se vedea Clemena Antonova, Visual Thought în Russian Religious Philosophy. Pavel Plorenskys Theory ofthe Icon, Routledge, Londra, 2019, pp. 66-80. Pentru preluarea acestei teme la nivelul teologiei ortodoxe, a se vedea Vladimir Lossky, Essai sur la théologie mystique de lEglise dOrient, Cerf, Paris, 2005, pp. 6-10. Pentru o preistorie a problemei simţurilor în Biserică, a se vedea Barbara H. Ronsenwein, Emoţional Communities în the Early Middle Ages, Corneli University Press, Ithaca, 2008, pp. 46-50; Bissera V. Pentcheva, The Sensual Icon. Space, Ritual, and the Senses în Byzantium, Pennsylvania State University Press, University Park, 2010, pp. 45-57; Béatrice Caseau, „Rituels chrétiens et sensorialité”, în Proceedings of the 23rd International Congres s of Byzantine Studies (Belgrade 22-27 August 2016). Plenary Papers, The Serbian National Committee of AIEB, Belgrad, 2016, pp. 159-178. Pentru o perspectivă liturgică, a se vedea Constantin Andronikof, Le sens de la liturgie. La relation entre Dieu et l’homme, Cerf, Paris, 1988, pp. 69-79.
44
sfinţind materia şi expunând simţurile în calitate de canale de comunicaţie la experienţa dumnezeirii. Ca răspuns la acest Dumnezeu întrupat, creştinii timpurii îşi mobilizau simţurile în trăirea lor religioasă”118.
Dumnezeul devine astfel comunicabil, experiabil prin intermediul experienţei liturgice, aceasta fiind transformată într-un analogon al contemplaţiei monastice119. Chiar şi în cadrul spaţiului urban sau rural, în lumea ce stă încă sub semnul stăpânului acestei lumi (In 12, 31), Dumnezeu, prin intermediul Înomenirii Sale, poate fi accesibil şi comunicabil tuturor celor care îl caută120.
Desigur, ideea este mult mai veche decât precizările aduse de dezbaterea iconodulă asupra modului în care Dumnezeu se poate dărui pe Sine prin imagine şi liturghie umanităţii121. Imnografia a devenit, la rândul ei, o fereastră
118 Bissera Pentcheva, The Sensual Icon. Space, Ritual, and the Senses în Byzantium, p. 19. Pentru Sfântul Ioan Damaschin, a se vedea Bonifatius Kotter OSB (editor), Die Schrieften von Johanes von Damaskus, vol. 3. Contra imaginum calumniatores orationes très, Walter de Gruyter, Berlin, 1975, pp. 85-86.
119 Andrew Walker White, Performing Orthodox Ritual în Byzantium, Cambridge University Press, Cambridge, 2015, pp. 35-36.
120 Uwe Michael Lang, Conversi ad Dominum: zu Geschichte und Théologie der christlichen Gebetsrichtung, Johannes Verlag, Freiburg, 2003, p. 106.
121 Se pare că Dionisie Areopagitul este primul care discută despre relaţia dintre vizibilitate, artă creştină, mistică şi simţuri în cadrul teologiei sale mistice şi poate de aceea a devenit una dintre referinţele principale ale conflictului iconoclaşti-iconoduli. A se vedea Andrew Louth, „Truly Visible Things Are Manifest Images of Invisible Things: Dionysios the Areopagite on Knowling the Invisible”, în Giselle de Nie, Karl F. Morrison, Marco Mostert (editori), Seeing the Invisible în Late Antiquity and the Early Middle Ages, Brepols, Turnhout, 2005, p. 20; Andrew Louth, „St. Denys the Areopagite and the iconoclast controversy”, în Ysabel de Andia (editor), Denys TAréopagite et sa postérité en Orient et en Occident. Actes du Colloque International Paris, 21-24 septembre 1994, Études Augustiniennes, Paris, 1997, p. 335. Pentru impactul iconoclasmului asupra liturghiei bizantine, a se vedea Stephen Gero, „The Eucharistic Doctrine of the Byzantine Iconoclasts and it’s Sources”, în Byzantinische Zeitschrift, 68(1975), p. 4-22; Robert Taft SJ, „The Liturgy of the Great Church: An Initial Synthesis of Structure and Interpretation on the Eve of Iconoclasm”, în Dumbarton Oaks Papers, 34-35 (1982), pp. 45-75; Charles Barber, „From Transformation to Desire: Art and Worship after Byzantine Iconoclasm”, în The Art Bulletin, 75,1 (1993), pp. 7-16; Stefanos Alexopoulos, „The Influence of Iconoclasm on Byzantine Liturgy: A Case Study”, în Roberta R. Ervine (editor), Worship Traditions în Armenia and the Neighboring Christian East. An International Symposium în Honor of the 40th Anniversary of St. Nersess Armenian Seminary, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2006, pp. 130-131. Pentru un dosar accesibil în limba română despre dezbaterea iconoclastă şi dimensiunile ei sacramental-liturgice, a se vedea Teodor Studitul, în apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistenţe teologice, studiu introductiv şi traducere de Diacon Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2017; Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic. I. Definind dogmatic icoanele, Deisis, Sibiu, 2020.
45
mistagogică şi narativă, capabilă să antreneze nu doar simţul auditiv, ci şi cel vizual122. Precedente ale acestei idei pot fi găsite chiar în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Aşa cum remarca Andrew Mellas, „pentru Andrei Criteanul, imnografia era parte componentă a acestei măreţe înlănţuiri de imagini. Pe de o parte, această icoană verbală era aceea care recrea o Biblie rescrisă. Pe de altă parte, imnografia expunea în faţa credincioşilor exemple şi contraexemple care erau reflexii scripturistice ale sufletului123
în textul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, cititorul se face părtaş dramei umanităţii decăzute după greşeala lui
122 Jaakko Olkinuora, Byzantine Hymnography for the Feast of the Entrance of the Theotokos. An Intermediat Approach [Studia Patristica Fennica 4], Doctoral Dissertation, 2015, pp. 117-127; Christina Gschwandtner, Welcome Finitude. Toward a Phenomenology of Orthodox Liturgy, Fordham University Press, New York, 2019, pp. 101-124; Christina M. Gschwandtner, „L’expérience de la liturgie comme phénomène religieux commun: Emmanuel Falque et Jean-Luc Marion sur leucharistie”, în Claude Bruniercoulin (editor), Une analytique du passage. Rencontres et confrontations avec Emmanuel Falque, Éditions franciscaine, Paris, 2016, pp. 135-153.
123 Andrew Mellas, Liturgy and Emotions în Byzantium, p. 116; Andrew Mellas, „Dreaming Liturgically: Andrew of Cretes Great Kanon as a Mystical Vision”, p. 295. A se vedea şi Ruth Webb, „Virtual Sensations and Inner Visions: Words and the Senses în Late Antiquity and Byzantium”, în Susan Ashbrook Harvey, Margaret Mullett (editori), Knowing Bodies, Passionate Souls, pp. 267-268; Mary B. Cunningham, „The Impact of Pseudodyonisius the Areopagite on Byzantine Theologians”, în Justin A. Mihoc, Leonard Aldea (editori), A Celebration of Living Theology. A Festschrift în Honour of Andrew Louth, Bloomsbury, Londra, 2014, p. 57.
46
Adam, stării de păcat şi precarităţii la care este supus omul în interiorul creaţiei căzute prin intermediul imaginilor biblice, al artificiilor retorice, al identificării personale cu vocea naratorului, dar şi al atmosferei liturgice din care nu lipsesc tămâia închinată lui Dumnezeu, icoanele, muzica bizantină şi mesajul narativ adresat comunităţii prezente124. Practic, în Sfântul şi Marele Post, cele două cinuri ale Bisericii creştine răsăritene, şi anume cel monastic şi cel mirean, se reunesc în aceeaşi celebrare liturgică cu Dumnezeul Slavei cu drama căderii lui Adam, cu păcătoşii şi drepţii Vechiului şi Noului Testament într-o celebrare a pocăinţei pentru răsturnarea iconomiei păcatului inaugurate de Adam.
124 Andrew Mellas, „Crying out with the Compunction of the Prodigal Son: Byzantine Hymns, Liturgical Emotions and Icons of Repentance”, în Graham Williams, Charlotte Steenbrugge (editori), Cultures of Compunction în the Medieval World, Bloomsbury, Londra, 2020.
47
în loc de concluzii
Complex redactat, cu variate semnificaţii şi implicaţii pentru viaţa liturgică a creştinilor ortodocşi, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul trebuie perceput nu numai ca o piesă imnografică de mare virtuozitate spirituală, ci şi ca o incursiune dramatică în conştiinţa omului contemporan dominat de nevoia plăcerii şi preocupat doar de negarea autistă a durerii şi a răului. Canonul nu este numai un imn, un frumos cântec monastic pentru deşteptarea conştiinţelor înţelenite în câmpiile păcatului, ci şi un avertisment şi o soluţie din moştenirea Părinţilor Bisericii pentru regenerarea spirituală şi pentru lupta cu cea mai perfidă şi răspândită buruiană a păcatului: mândria egocentrică şi autistă.
Canonul se remarcă nu atât prin densitate ideatică şi inspiraţie biblică, cât mai ales prin componenta lui mistagogică, prin abilitatea irmoaselor, troparelor şi stihurilor meşteşugite de Andrei al Cretei de a ne comunica starea de tensiune pe care umanitatea captivă păcatului o trăieşte în absenţa pocăinţei şi asumării raţionale şi cu discernământ a propriei Cruci. Imperativul revenirii în fire, la adevărata raţionalitate, desprinsă de plăceri şi pofte mundane, la desfiinţarea idolului pe care fiecare l-am construit din propria persoană reprezintă principalul mesaj pe care Canonul cel Mare îl adresează tuturor la începutul pelerinajului cel lung care îl duce pe credincios alături de Hristos pe stadionul luptelor ascetice, prin Săptămâna Patimilor spre slăvită înviere.
Dacă până acum textele poetice ale Sfântului Andrei Criteanul erau mai greu de interpretat în absenţa unui ghid avizat, odată cu apariţia acestui Comentariu al unui călugăr palestinian, la fel ca Andrei, şi anume Acachie Savaitul, vor putea fi înţelese nu doar prin virtutea propriei raţiuni, cât mai ales prin filtrul monahal şi ascetic prin care acestea au fost scrise.
48
Traducerea Comentariului lui Acachie Savaitul vine să îmbogăţească zestrea patristică şi liturgică a Bisericii şi să uşureze efortul profesorilor de teologie, al studenţilor şi al credincioşilor râvnitori de a aprofunda mesajul mistagogic al Canonului cel Mare. Departe de cadrele aride ale unei teologii de şcoală, cele două opere patristice respiră aerul curat al înălţimilor duhovniceşti, al înţelesurilor mistice ale Bisericii. Acum, prin străduinţa traducătorilor şi a ostenitorilor de la Editura Doxologia, aceste sensuri dătătoare de inspiraţie şi trezitoare de conştiinţe se vor putea împărtăşi şi celor care nu vor să doarmă somnul akediei, ci să strige precum Andrei, arhiepiscopul Cretei: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”
Dr. Ionut Biliuţă
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în comentariul lui Acachie Savaitul
Cântarea 1, glasul al 6-lea
1, Irmosul
«Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire.
Acesta este Dumnezeul meu Şi-L voi slăvi pe El;
Dumnezeul părintelui meu Şi-L voi înălţa pe El, Căci cu slavă S-a preaslăvit.»
2
De unde voi începe a plânge Faptele vieţii mele celei ticăloase?
Ce începere Voi pune, Hristoase, Acestei tânguiri de acum?
Ci, ca un milostiv, Dă-mi lacrimi de străpungere.
3
Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, De te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum De nebunia cea mai dinainte
50
Şi adu lui Dumnezeu Lacrimi de pocăinţă.
4
Râvnind neascultării lui Adam Celui întâi-zidit, M-am cunoscut pe mine Dezbrăcat de Dumnezeu Şi de împărăţia cea pururea fiitoare Şi de desfătare, Pentru păcatele mele.
5
în locul Evei celei trupeşti, Făcutu-s-a mie Evă înţelegătoare Gândul pătimaş în trup, Arătându-mi cele plăcute Şi gustând pururea Din băutura cea amară.
6
Vai, ticăloase suflete, Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Ai căzut rău şi te-ai rănit amar Şi te-ai atins de pom Şi ai gustat cu îndrăzneală Nebunească mâncare.
7
După dreptate din Eden A fost alungat Adam,
51
Nepăzind o singură poruncă A Ta, Mântuitorule.
Dar eu ce voi face, Neluând în seamă întotdeauna Cuvintele Tale cele de viaţă?
8
Urmând uciderea lui Cain, De voie conştiinţei sufletului M-am făcut ucigaş, Hrănindu-mi trupul Şi luptând împotriva sufletului Cu faptele mele Cele viclene.
9
Nu m-am asemănat, Iisuse, Dreptăţii lui Abel.
Daruri bineprimite Nu ţi-am adus ţie niciodată, Nici fapte dumnezeieşti, Nici jertfă curată, Nici viaţă fără prihană.
10
Precum Cain, aşa şi noi, Ticăloase suflete, Am adus fapte rele Făcătorului tuturor Şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; Pentru acestea Ne-am şi osândit.
52
11
Ziditorule, făcându-mă lut viu, Ai pus întru mine trup şi oase Şi suflare şi viaţă; Dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, Primeşte-mă pe mine, Cel ce mă pocăiesc.
12
Mărturisesc Ţie, Mântuitorule, Păcatele pe care le-am făcut, Şi rănile sufletului Şi ale trupului meu, Pe care tâlhăreşte Le-au pus asupra mea Gândurile cele ucigătoare din lăuntrul meu.
13
De am şi greşit, Mântuitorule, Dar ştiu că eşti iubitor de oameni; Baţi cu milă Şi Te milostiveşti fierbinte; Pe cel ce plânge îl vezi, Şi alergi ca un milostiv, Chemând pe cel rătăcit.
14
Din tinereţe, Mântuitorule, Poruncile Tale le-am lepădat Şi mi-am trecut Toată viaţa cu patimi, Neîngrijindu-mă şi lenevindu-mă;
53
Pentru aceasta strig Ţie, Mântuitorule: Măcar la sfârşit, mântuieşte-mă!
15
Pe mine, cel lepădat înaintea uşilor Tale, Mântuitorule, Măcar la bătrâneţe Nu mă lăsa în iad, deşert, Ci, mai înainte de sfârşit, Ca un iubitor de oameni, Dă-mi iertare greşelilor.
16
Eu sunt cel căzut între tâlhari, În gândurile mele; Cu totul sunt rănit Acum de ele Şi plin de bube; Dar Tu însuţi venind de faţă, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă.
17
Preotul, nesocotindu-mă, A trecut de mine, şi levitul, Văzându-mă gol în nenorocire, Nu m-a băgat în seamă; Dar Tu, Iisuse, Cel ce ai răsărit din Maria, Venind de faţă, miluieşte-mă.
18
Milostiv fii mie, strig; Greşit-am Ţie, Ziditorului tuturor,
54
Şi de multe lanţuri de greşeli Sunt rănit; Dar Tu, mai înainte de vreme, Iartă-mi păcatele.
19
Averea Ta, Mântuitorule, Cheltuind-o întru destrăbălări, Sunt pustiu De roadele bunei cucernicii Şi, flămânzind, strig:
Părinte al îndurărilor, înainte de sfârşit, miluieşte-mă!
20
Mielule al lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, Ridică de la mine Lanţul cel greu Al păcatului Şi, ca un milostiv, Dă-mi lacrimi de străpungere.
21
înaintea Ta cad, Dumnezeule; greşit-am ţie, Milostiveşte-Te spre mine; Ridică de la mine Lanţul cel greu al păcatului Şi, ca un îndurat, Dă-mi lacrimi de străpungere.
22
Să nu Te scârbeşti, Mântuitorule, Să nu mă lepezi de la faţa Ta;
55
Ridică de la mine Lanţul cel greu Al păcatului Şi, ca un milostiv, Dă-mi lacrimi de străpungere.
23
Vremea este a pocăinţei, Vin către Tine, Făcătorul meu; Ridică de la mine Lanţul cel greu Al păcatului Şi, ca un îndurat, Dă-mi lacrimi de străpungere.
24
Greşelile mele cele de voie Şi cele fără de voie, Hristoase, Cele vădite şi cele ascunse, Cele ştiute şi cele neştiute, Toate iertându-le, Ca un Dumnezeu, Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc.
25
Treime, mai presus de fiinţă, Căreia ne închinăm întru o Unime, Ridică de la mine Lanţul cel greu Al păcatului Şi, ca o Milostivă, Dă-mi lacrimi de străpungere.
56
26
Născătoare de Dumnezeu, Nădejdea şi ocrotitoarea celor ce te laudă pe tine, Ridică de la mine Lanţul cel greu al păcatului Şi, ca o Stăpână curată, Mă primeşte pe mine, Cel ce mă pocăiesc.
Cântarea a 2-a
27, Irmosul
«Ia aminte, cerule, Şi voi grăi; Şi voi lăuda pe Hristos, Care a venit Din Fecioară cu trup.»
28
Ia aminte, cerule, Şi voi grăi; Pământule, ascultă Glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu Şi-L laudă pe Dânsul.
29
Ia aminte, Dumnezeule, Ca un milostiv, Cu ochiul Tău cel blând, Şi primeşte mărturisirea mea Cea călduroasă.
30
Mai mult decât toţi oamenii, Eu singur am greşit Ţie;
57
Ci Te milostiveşte, Mântuitorule, Ca un Dumnezeu, Spre făptura Ta.
31
Viforul răutăţilor M-a cuprins, Milostive Doamne; Ci, ca lui Petru, întinde-mi şi mie mâna Ta.
32
Lacrimile desfrânatei, îndurate, şi eu le vărs înaintea Ta; Milostiveşte-Te spre mine, Mântuitorule, Cu îndurarea Ta.
33
Pătat-am Haina trupului meu, şi am întinat cu totul Podoaba cea după chipul Şi după asemănarea Ta, Mântuitorule.
34
întunecatu-mi-am Frumuseţea sufletului Cu plăcerile patimilor Şi toată mintea Pământ mi-am făcut-o.
35
58
Ruptu-mi-am acum Veşmântul cel dintâi, Pe care mi l-a ţesut mie Ziditorul dintru început; Şi, pentru aceasta, zac acum gol.
36
Îmbrăcatu-m-am în haină ruptă, Pe care mi-a ţesut-o mie Şarpele cu sfătuirea, Şi mă ruşinez.
37
Căutat-am La frumuseţea pomului Şi mi s-a amăgit mintea; Şi acum zac gol Şi mă ruşinez.
38
Pierdutu-mi-am frumuseţea Cea întâi-zidită Şi podoaba mea; Şi acum zac gol Şi mă ruşinez.
39
Lucrat-au Pe la spatele meu Toţi mai-marii patimilor, Întinzând asupra mea Fărădelegea lor.
40
Cusutu-mi-a şi mie Haine de piele păcatul,
59
Golindu-mă De haina cea dintâi Ţesută de Dumnezeu.
41
îmbrăcat sunt Cu îmbrăcăminte de ruşine, Ca şi cu nişte frunze de smochin, Spre vădirea patimilor mele Celor din bunăvoinţa mea.
42
Îmbrăcatu-m-am urât Cu haină împestriţată Şi sângerată ruşinos, Prin curgerea vieţii celei cu patimi Şi iubitoare de desfătări.
43
Căzut-am întru întristarea patimilor Şi în stricăciunea cea materialnică; Şi, pentru aceasta, acum Vrăjmaşul mă necăjeşte.
44
Viaţă iubitoare de cele materiale şi iubitoare de averi Alegând eu în loc de sărăcie, Mântuitorule, M-am împresurat acum Cu lanţul greu.
45
Împodobitu-mi-am Chipul trupului
60
Cu îmbrăcămintea de multe feluri A gândurilor urâte Şi mă ruşinez.
46
Îngrijitu-m-am cu dinadinsul Numai de podoaba mea Cea din afară, Nebăgând seamă de cortul dinlăuntru, Cel după chipul lui Dumnezeu.
47
întipărindu-mi în minte Urâţenia patimilor, Prin pofte iubitoare de plăceri, I-am stricat Frumuseţea.
48
Îngropat-am, Mântuitorule, Cu patimile, Frumuseţea chipului celui dintâi; Dar, ca oarecând pe drahmă, căutându-mă, Aşa mă află.
49
Păcătuit-am, Ca şi desfrânata, şi strig Ţie:
Eu singur am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir Şi lacrimile mele.
50
Alunecat-am în desfrânare ca David
61
Şi m-am umplut de noroi; Dar Tu, Mântuitorule, spală-mă şi pe mine Cu lacrimile mele.
51
Fii mie milostiv, Strig Ţie ca şi vameşul; Mântuitorule, miluieşte-mă! Că nimeni din cei din Adam N-au greşit Ţie ca mine.
52
Nici lacrimi, Nici pocăinţă nu am, Nici străpungere; Ci Tu însuţi acestea, Mântuitorule, Dăruieşte-mi-le, ca un Dumnezeu.
53
Uşa Ta Să nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci să o deschizi mie, Celui ce mă pocăiesc către Tine.
54
Iubitorule de oameni, Cel ce voieşti ca toţi să se mântuiască, Tu mă cheamă Şi mă primeşte ca un bun, Pe mine, cel ce mă pocăiesc.
55
Ascultă Suspinele sufletului meu
62
Şi primeşte Picăturile ochilor mei, Mântuitorule, Şi mă mântuieşte.
56
Preacurată Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce una eşti prealăudată, Roagă-te îndelung, Ca să ne mântuim noi.
57, Alt irmos al cântării a 2-a
«Vedeţi, vedeţi! Că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mană Şi apă din piatră Am izvorât de demult, în pustie, Poporului Meu, Cu singură dreapta Şi cu tăria Mea.»
58
Vedeţi, vedeţi! Că Eu sunt Dumnezeu; Ascultă, suflete al meu, Pe Domnul, Cel ce strigă, Şi te depărtează De la păcatul cel dintâi; Şi te teme, Ca de un judecător şi Dumnezeu.
59
Cui te-ai asemănat, Mult-păcătosule suflete, Numai lui Cain celui dintâi
63
Şi lui Lameh aceluia, Ucigându-ţi cu pietre trupul Prin fapte rele şi omorându-ţi mintea Cu pornirile cele nebuneşti?
60
Pe toţi cei mai înainte de Lege întrecându-i, o, suflete, Lui Set nu te-ai asemănat, Nici lui Enos n-ai urmat, Nici lui Enoh cel ce a fost mutat la cer, Nici lui Noe; Ci te-ai arătat sărac De viaţa drepţilor.
61
Tu însuţi, suflete al meu, Ai deschis Zăvoarele mâniei Dumnezeului tău Şi ţi-ai înecat trupul, Ca şi tot pământul, Şi faptele şi viaţa; Şi ai rămas afară De corabia cea mântuitoare.
62
Bărbat am ucis Spre rană mie Şi tânăr spre vătămare, Lameh plângând a strigat; Iar tu nu te cutremuri, O, suflete al meu,
64
întinându-ţi trupul Şi mintea pătându-ţi?
63
O, cum am râvnit lui Lameh, Celui mai înainte ucigaş! Sufletul ca pe un bărbat, Mintea ca pe un tânăr Şi trupul ca pe un frate Mi-am ucis, Ca şi Cain ucigaşul, Cu pornirile cele poftitoare de plăceri.
64
Turn ţi-ai închipuit Să zideşti, o, suflete, Şi întăritură să faci Poftelor tale, De n-ar fi amestecat Ziditorul Voile tale Şi de n-ar fi surpat până la pământ Meşteşugirile tale.
65
Plouat-a Domnul, oarecând, Foc de la Domnul, Arzând fărădelegea Cea înfierbântată a Sodomei; Iar tu ţi-ai aprins Focul gheenei întru care va să arzi, O, suflete.
65
66
Rănitu-m-am, vătămatu-m-am, Iată, săgeţile vrăjmaşului Au pătruns Sufletul meu şi trupul.
Iată, rănile şi bubele Şi învârtoşările strigând, Vestesc vătămăturile patimilor mele Cele de voie alese.
67
Cunoaşteţi şi vedeţi Că Eu sunt Dumnezeu, Cel ce cercetez inimile, Pedepsesc cugetele Şi vădesc faptele, Ard păcatele, Judec pe orfan Şi pe smerit şi pe sărac.
68
Treime fără început, nezidită, Nedespărţită Unime, Primeşte-mă pe mine, Cel ce mă pocăiesc, Şi mă mântuieşte pe mine, Cel ce am greşit;
A Ta zidire sunt, Nu mă trece cu vederea; Ci mă cruţă şi mă izbăveşte De osânda focului.
66
69
Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, Nădejdea celor ce aleargă la tine Şi limanul celor înviforaţi, Pe Milostivul şi Făcătorul Şi Fiul tău, Fă-L îndurat şi mie Cu rugăciunile tale.
Cântarea a 3-a
70 Irmosul
«Pe piatra cea neclintită A poruncilor Tale, Hristoase, întăreşte cugetul meu.»
71
Foc de la Domnul plouând oarecând, o, suflete, A ars Domnul de demult Pământul sodomiţilor.
72
În munte scapă, suflete, Ca Lot oarecând, Şi apucă şi te izbăveşte în Sigor.
73
Fugi de aprindere, o, suflete! Fugi de arderea Sodomei! Fugi de pieirea cea din dumnezeiasca văpaie!
67
74
Mărturisescu-mă Ţie, Mântuitorule: Păcătuit-am, păcătuit-am Ţie; Dar lasă-mi, iartă-mi, ca un îndurat.
75
Tu eşti Păstorul cel Bun; Caută-mă pe mine mielul, Şi, rătăcit fiind, nu mă trece cu vederea.
76
Tu eşti dulcele Iisus, Tu eşti Ziditorul meu; întru Tine, Mântuitorule, mă voi îndrepta.
77
O, Treime, Unime Dumnezeule, Mântuieşte-mă că am greşit Ţie şi mă izbăveşte din stricăciune.
78
Bucură-te, pântece primitor de Dumnezeu! Bucură-te, tronul Domnului!
Bucură-te, Maica vieţii noastre!
79, Alt irmos
«întăreşte, Doamne, Pe piatra poruncilor Tale, Inima mea care se clatină; Că însuţi eşti sfânt, Iubitorule de oameni.»
80
Izvor de viaţă Te-am câştigat Pe Tine, surpătorul morţii,
68
Şi strig Ţie din inima mea Mai înainte de sfârşit:
Greşit-am! Milostiveşte-Te şi mă mântuieşte!
81
Greşit-am, Doamne, Greşit-am Ţie! Milostiveşte-Te spre mine! Că nu este cineva între oameni, Din cei ce au greşit, Pe care să nu-i fi întrecut cu greşelile!
82
Neruşinaţilor din vremea lui Noe am urmat, Mântuitorule, Moştenind Osândirea acelora, întru cufundarea potopului.
83
Lui Ham aceluia, Batjocoritorul de tată, urmând, suflete, N-ai acoperit ruşinea Aproapelui, Cu faţa înapoi întorcându-te.
84
Binecuvântarea lui Sem Nu ai moştenit, ticăloase suflete, Şi moştenire desfătată n-ai luat, Ca Iafet în pământul dorit.
85
Din pământul Haran, Adică din păcat, ieşi, suflete al meu,
69
Şi vino la pământul care izvorăşte de-a pururea Nestricăciune vie, Pe care Avraam a moştenit-o.
86
De Avraam ai auzit, Suflete al meu, Care şi-a lăsat oarecând pământul părinţilor şi s-a făcut străin. Urmează şi tu alegerii aceluia.
87
La stejarul din Mamvri, Ospătând patriarhul Pe îngeri, A luat la bătrâneţe Vânatul făgăduinţei.
88
înţelegând pe Isaac, Ticălosule suflete al meu, Că a fost jertfit tainic jertfă nouă, Ca ardere de tot Domnului, Urmează voinţei lui.
89
Agarei, egiptencei celei de demult, Te-ai asemănat, suflete, Făcându-te rob de bună voia ta Şi născând semeţia, Ca pe un nou Ismael.
90
Auzit-ai, suflete al meu, de Ismael, Că a fost izgonit ca un fecior din slujnică;
70
Trezeşte-te, vezi, Ca nu cumva, poftind plăcerea, Să suferi ceva asemănător.
91
Scara lui Iacov o ştii, Suflete al meu, Care s-a arătat de la pământ spre cele cereşti; Pentru ce n-ai avut treaptă tare Credinţa cea dreaptă?
92
Preotului lui Dumnezeu Şi împăratului celui înstrăinat între oameni De viaţa lumii, Urmează, Adică asemănării lui Hristos.
93
Să nu te faci stâlp de sare, Suflete, întorcându-te înapoi; Să te înfricoşeze pilda Sodomei; Sus, în Sigor, mântuieşte-te!
94
De arderea păcatului fugi, Suflete al meu, Ca şi Lot! Fugi de Sodoma şi de Gomora; Fugi de flacăra a toată pofta cea nebunească!
95
Treime neamestecată, nezidită, Fire fără de început,
71
Care eşti lăudată în Treimea Feţelor, Mântuieşte-ne pe noi, Care ne închinăm stăpânirii Tale cu credinţă.
96. Al Născătoarei de Dumnezeu
Pe Fiul cel fără de ani din Tatăl, sub ani L-ai născut, Neştiind de bărbat, Născătoare de Dumnezeu.
Minune străină! Că, alăptând, ai rămas fecioară.
Cântarea a 4-a
97, Irmosul
«Auzit-a prorocul De venirea Ta, Doamne, Şi s-a temut Că aveai să Te naşti din Fecioară, Şi oamenilor să Te arăţi, Şi a grăit:
Auzit-am auzul Tău şi m-am temut. Slavă puterii Tale, Doamne.»
98
Lucrările Tale nu le trece cu vederea, Zidirea Ta nu o părăsi, Drepte Judecătorule; Chiar dacă am păcătuit nu doar ca un om, Ci mai mult decât toţi oamenii, Iubitorule de oameni, Dar ai putere ca un Domn al tuturor a ierta păcatele.
72
99
Se apropie, suflete, sfârşitul, Se apropie şi nu te îngrijeşti, Nu te pregăteşti?
Vremea se scurtează, deşteaptă-te; Aproape lângă uşi este Judecătorul; Ca un vis, ca o floare Trece vremea vieţii.
Pentru ce în deşert ne tulburăm?
100
Trezeşte-te, o, suflete al meu! Ia seama faptelor tale Pe care le-ai făcut Şi adu-le la vedere; Varsă picături de lacrimi; Spune cu îndrăzneală faptele tale Şi cugetele tale lui Hristos Şi te îndreptează.
101
N-a fost în lume păcat, Nici faptă, nici răutate, Pe care să nu le fi săvârşit eu, Mântuitorule, Cu mintea şi cu cuvântul, Cu voinţa şi cu hotărârea, Cu ştiinţa şi cu fapta păcătuind, Ca altul nimeni nici odinioară.
102
Dintru aceasta m-am judecat, De aceasta m-am osândit, Eu, ticălosul,
73
Adică de propria mea conştiinţă, Faţă de care nimic nu este în lume mai puternic; Judecătorule, Mântuitorul meu şi Cunoscătorule, Cruţă-mă, izbăveşte-mă Şi mă mântuieşte pe mine, robul Tău.
103
Scara pe care a văzut-o de demult Marele între patriarhi, Suflete al meu, Este arătarea suirii prin făptuire Şi a înălţării gândului; Deci, dacă voieşti să vieţuieşti cu lucrarea, Cu cunoştinţa şi cu înălţarea gândului, înnoieşte-te.
104
Arşiţa zilei A răbdat patriarhul Iacov pentru lipsă Şi frigul nopţii A suferit în toate zilele, Făcând câştig; Păstorind, trudindu-se şi slujind, Ca să-şi ia Amândouă femeile.
105
Prin două femei înţelege fapta Şi cunoştinţa întru înaltă gândire:
Prin Lia fapta, Ca ceea ce a fost cu mulţi copii; Iar prin Rahela, gândirea, ca cea mult-ostenitoare. Că fără de osteneli
74
Nici fapta, nici gândirea Nu se vor săvârşi, suflete.
106
Priveghează, o, suflete al meu, Şi te fă deosebit, Ca cel mare între patriarhi; Ca să dobândeşti fapta Cu gândirea cea înaltă; Ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu, Să ajungi prin gândire în întunericul cel nepătruns Şi să te faci neguţător de lucruri mari.
107
Pe cei doisprezece patriarhi Născându-i cel mare între patriarhi, Ţi-a făcut ţie tainic, Suflete al meu, Scară spre suirea cea de faptă, Pe fiii săi, ca pe nişte temeiuri şi trepte, Ca nişte suişuri Preaînţelepţeşte aşezându-i.
108
Lui Esau cel urât Asemănându-te, suflete, Ai dat amăgitorului tău întâia naştere, a frumuseţii celei dintâi; De la binecuvântarea părintească ai căzut Şi îndoit te-ai amăgit, ticălosule, Cu fapta şi cu gândirea; Pentru aceasta acum pocăieşte-te.
75
109
Edom s-a chemat Esau, Pentru marea înverşunare A amestecării cu femei. Căci, cu neînfrânarea pururea aprinzându-se Şi cu plăcerile întinându-se, Edom s-a numit, Care înseamnă înfierbântarea sufletului Celui iubitor de păcate.
110
De Iov cel de pe gunoi auzind, O, suflete al meu, că s-a îndreptăţit, N-ai râvnit bărbăţiei aceluia, N-ai avut tăria gândului lui, întru toate care ai cunoscut, în cele ce ai ştiut Şi în cele ce te-ai ispitit; Ci te-ai arătat nerăbdător.
111
Cel ce era mai înainte pe tron Acum se vede gol în gunoi, cu răni; Cel cu mulţi fii şi mărit A rămas, dintr-o dată, Fără copii şi fără casă, Pentru că socotea Gunoiul palat Şi rănile mărgăritar.
112
După vrednicia împărătească, Fiind împodobit cu diademă Şi îmbrăcat cu porfiră, Omul cel cu multă avere Şi dreptul cel îndestulat De bogăţie şi de animale, Degrabă sărăcind, de avere Şi de slavă şi de împărăţie a fost lipsit.
113
Dacă a fost acela drept Şi fără prihană mai mult decât toţi, Şi n-a scăpat de cursele Şi vicleşugurile înşelătorului, Dar tu, fiind iubitor de păcate, Ticăloase suflete, ce vei face De se va întâmpla să vină asupra ta Ceva din cele negândite?
114
Trupul mi-am spurcat, Duhul mi-am întinat, Peste tot m-am rănit; Dar, ca un doctor, Hristoase, Amândouă prin pocăinţă mi le tămăduieşte. Spală-le, curăţeşte-le, Mântuitorul meu, Arată-le mai curate decât zăpada.
115
Trupul Tău şi Sângele Pentru toţi Ţi-ai pus, Cuvinte, răstignindu-Te:
Trupul, ca să mă înnoieşti, Iar Sângele ca să mă speli.
Duhul Ţi-ai dat
77
Ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău.
116
Săvârşit-ai mântuirea în mijlocul pământului, Făcătorule, Ca să ne mântuim; De bunăvoie pe lemn ai fost răstignit Şi Edenul cel ce se încuiase s-a deschis; Cele de sus şi cele de jos, Făptura şi toate neamurile mântuindu-se, Se închinau Ţie.
117
Fie-mi mie scăldătoare Sângele cel din coasta Ta, Totodată şi băutură Şi apa iertării ce a izvorât, Ca să mă curăţesc cu amândouă, Ungându-mă şi bând, Ca pe o ungere şi băutură, Cuvinte, Cuvintele Tale cele de viaţă.
118
Gol sunt, spre a intra în cămara mirelui, Gol sunt şi spre a merge la nuntă şi la cină; Candela mi s-a stins, Fiind fără de untdelemn, Cămara mi s-a închis dormind eu.
Cina s-a mâncat; Iar eu fiind legat de mâini şi de picioare, Am fost lepădat afară.
78
119
Timpul vieţii mele Este scurt şi plin de dureri Şi de vicleşug, Dar întru pocăinţă primeşte-mă Şi întru cunoştinţă mă cheamă, Ca să nu mă fac câştig şi mâncare Celui străin; Mântuitorule, Tu însuţi mă miluieşte.
120
însumi idol m-am făcut, Vătămându-mi prin patimi sufletul meu, Milostive, Ci întru pocăinţă mă primeşte Şi întru cunoştinţă mă cheamă, Ca să nu mă fac câştig, Nici mâncare celui străin.
Ci Tu însuţi, Mântuitorule, Mă miluieşte.
121
N-am auzit glasul Tău, N-am ascultat Scriptura Ta, Dătătorule de lege; Ci, întru pocăinţă, mă primeşte Şi întru cunoştinţă mă cheamă, Ca să nu mă fac câştig, Nici mâncare celui străin.
Ci Tu însuţi, Mântuitorule, mă miluieşte.
122
Falnic sunt acum şi semeţ Cu inima în deşert şi în zadar.
79
Să nu mă osândeşti împreună cu fariseul; Ci mai ales dă-mi smerenia vameşului, Unule îndurate, Drepte Judecătorule, Mântuitorule, Şi cu acesta împreună mă numără.
123
Nedespărţită în Fiinţă, Neamestecată în Feţe, Te teologhisesc pe Tine Dumnezeire, Una în Treime, Ca pe Ceea ce eşti întocmai cu împărăţia şi întocmai cu tronul; Şi strig Ţie cântarea cea mare, Ce se cântă întreit întru cele de sus.
124, Al Născătoarei de Dumnezeu
Şi ai născut, şi eşti fecioară, Şi ai rămas întru amândouă, Cu firea, Fecioară.
Cel ce S-a născut înnoieşte legile firii, Iar pântecele a născut, nesimţind dureri. Unde Dumnezeu voieşte, Se biruieşte rânduiala firii; Că face câte voieşte.
Cântarea a 5-a
125, Irmosul
«De noapte mânecând, Iubitorule de oameni, Mă rog, luminează-mă
80
Şi mă îndreptează la poruncile Tale Şi mă învaţă, Mântuitorule, Să fac voia Ta.»
126
în noapte viaţa mea Mi-am petrecut pururea; Că întuneric s-a făcut mie Şi negură adâncă noaptea păcatului; Ci ca pe un fiu al zilei Arată-mă pe mine, Mântuitorule.
127
Lui Ruben asemănându-mă eu, ticălosul, Făcut-am sfat necuvios Şi călcător de lege Asupra lui Dumnezeu cel preaînalt, Întinându-mi patul meu, Precum acela pe al tatălui său.
128
Mărturisescu-mă ţie, Hristoase împărate; Păcătuit-am, păcătuit-am Ca mai înainte fraţii lui Iosif, Vânzând rodul curăţiei Şi al întregii înţelepciuni.
129
De cei de un sânge a fost dat, A fost vândut în robie Dulcele suflet, cel drept,
81
Spre închipuire a Domnului; Iar tu, suflete, cu totul Te-ai vândut răutăţilor tale.
130
Lui Iosif cel drept Şi minţii lui celei curate, urmează, Ticăloase şi netrebnice suflete, Şi nu te desfrâna Cu pornirile cele nebuneşti, Făcând fărădelege pururea.
131
De s-a şi sălăşluit în puţ oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, Dar spre închipuirea îngropării şi a învierii Tale a fost aceasta; Iar eu ce-Ţi voi aduce Ţie Întru acest chip vreodată?
132
Auzit-ai de coşul lui Moise, suflete, Cel purtat de apele Şi de valurile râului, Că a fost păzit de demult ca într-o cămară, Scăpând de fapta cea amară A voii lui Faraon?
133
Nu ţi-ai omorât mintea lovind-o, Precum marele Moise pe egipteanul, Ticăloase suflete; Şi cum te vei sălăşlui, spune-mi,
82
În pustietatea patimilor Prin pocăinţă?
134
De ai auzit, Ticăloase suflete, De moaşele care ucideau oarecând Partea bărbătească, cea nevârstnică, Îngrijeşte-te acum de înţelepciune Ca marele Moise.
135
în pustietăţi a locuit marele Moise. Vino dar, suflete, Şi urmează vieţii lui, Ca să te învredniceşti A vedea şi arătarea lui Dumnezeu Cea din rug.
136
Aseamănă-te toiagului lui Moise, suflete, Care a lovit marea Şi a închegat adâncul, Spre însemnarea Crucii; Prin care vei putea şi tu Să săvârşeşti lucruri mari.
137
Aaron a adus lui Dumnezeu Foc fără prihană, fără vicleşug; Iar Ofni şi Finees, Ca şi tine, suflete, Au adus lui Dumnezeu Viaţă străină şi întinată.
83
138
Greu la minte m-am făcut, Stăpâne, Ca şi Faraon cel amarnic; Iannis şi Iamvris La suflet şi la trup, Cufundat cu gândul! Ci ajută-mi mie!
139
Cu lut mi-am amestecat mintea eu, ticălosul. Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, Mă rog Ţie, Albă ca zăpada făcând Haina sufletului meu.
140
De voi cerceta faptele mele, Mântuitorule, Mă văd pe mine însumi întrecând pe tot omul cu păcatele; Că întru cunoştinţă gândind am greşit, Iar nu întru necunoştinţă.
141
Cruţă, cruţă, Doamne, zidirea Ta! Păcătuit-am, Iartă-mă, Cel ce singur eşti din fire curat, Căci afară de Tine Nimeni altul nu este fără pată.
84
142
Pentru mine ai luat chipul meu, Dumnezeu fiind; Arătat-ai minuni vindecând pe cei leproşi Şi întărind pe cei slăbănogi; Ai oprit curgerea de sânge, Mântuitorule, A celei ce s-a atins de poalele Tale.
143
Celei gârbovite urmează, O, suflete! Apropie-te, cazi la picioarele lui Iisus, Ca să te îndreptezi, Şi să umbli drept în căile Domnului.
144
Deşi eşti fântână adâncă, Stăpâne, izvorăşte-mi ape Din preacuratele Tale vine.
Ca bând, ca şi Samarineanca, Să nu mai însetez. Că izvoare de viaţă izvorăşti.
145
Siloam să-mi fie mie Lacrimile mele, Stăpâne Doamne, Ca să-mi spăl şi eu Ochii inimii Şi să văd cu mintea, Lumina poruncilor Tale.
85
146
Pe Tine, Treime, Te proslăvim, Pe Unul Dumnezeu; Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Părinte şi Fiule şi Duhule, Fiinţă neamestecată, Unime Căreia pururea ne închinăm.
147
Din tine S-a îmbrăcat întru a mea frământătură Dumnezeu, Cel ce a zidit veacurile, Maică Fecioară, Ceea ce eşti neîntinată Şi fără de prihană, Şi a unit Lui firea omenească.
Cântarea a 6-a
148, Irmosul
«Strigat-am cu toată inima mea Către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul Cel mai de jos; Şi a scos din stricăciune viaţa mea.»
149
Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, Şi suspinuri din adânc curat Aduc Ţie, strigând inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ţie, Milostiveşte-Te spre mine!
86
150
înstrăinatu-te-ai, suflete, de Domnul tău, Ca Datan şi ca Aviron; Dar din iadul cel mai de jos strigă: Cruţă-mă! Ca să nu te împresoare pe tine Prăpastia pământului.
151
Ca o junincă turbată, Asemănatu-te-ai, suflete, lui Efraim; Ca o căprioară, păzeşte-ţi viaţa de curse, Înălţându-ţi mintea cu aripi, Cu fapta şi cu gândirea.
152
Mâna lui Moise ne va face să credem, suflete, Cum că Dumnezeu poate să albească Şi să cureţe viaţa cea leproasă; Nu te deznădăjdui dar, Cu toate că eşti lepros.
153
Valurile păcatelor mele, Mântuitorule, Ca în Marea Roşie întorcându-se, M-au acoperit degrab, Ca oarecând pe egipteni Şi pe conducătorii lor.
154
Voie slobodă fără recunoştinţă ai avut, suflete, Ca şi Israel mai înainte; Că mai mult decât dumnezeiasca mană,
87
Ai ales neînţelepţeşte Lăcomia patimilor cea iubitoare de plăceri.
155
Cărnurile de porc, şi căldările, Şi bucatele egiptene, Mai vârtos decât cele cereşti Ai voit, suflete al meu; Ca şi de demult nemulţumitorul popor în pustie.
156
Puţurile gândurilor canaaneilor Mai mult le-ai cinstit, suflete, Decât vâna pietrei, Din care izvorul înţelepciunii Varsă izvorul teologiei.
157
Când a lovit Moise, sluga Ta, Piatra cu toiagul, Cu închipuire mai înainte a însemnat Coasta Ta cea de viaţă făcătoare; Din care toţi băutură de viaţă scoatem, Mântuitorule.
158
Cercetează, suflete, şi iscodeşte Ca Isus, fiul lui Na vi, Ce fel este pământul moştenirii Şi locuieşte în el Cu bună legiuire.
159
Ridică-te Şi împotriveşte-te patimilor trupeşti,
88
Ca Isus asupra lui Amalec; Biruind pururea gândurile cele înşelătoare, Ca şi pe gavaoniţi.
160
Treci peste firea cea curgătoare a vremii, Ca mai înainte Chivotul, Şi te fă moştenitor Pământului aceluia al făgăduinţei, suflete, Dumnezeu porunceşte.
161
Precum ai scăpat pe Petru, Cel ce a strigat: Scapă-mă! Aşa apucând înainte, Mântuitorule, Scapă-mă şi pe mine de fiară, Întinzându-Ţi mâna Ta, Şi mă scoate din adâncul păcatului.
162
Eu sunt, Mântuitorule, drahma cea împărătească, Pe care ai pierdut-o de demult; Dar aprinzând făclie Pe Mergătorul înaintea Ta, Cuvinte, Caută şi află chipul Tău.
163
Pe Tine Te ştiu liman liniştit, Stăpâne, Stăpâne Hristoase! Ci, apucând înainte, izbăveşte-mă Din adâncurile păcatului cele neumblate Şi din deznădăjduire.
89
164
Treime sunt neamestecată, nedespărţită; Despărţită după Feţe, Şi Unime sunt din Fire unită: Zice Tatăl şi Fiul Şi dumnezeiescul Duh.
165, al Născătoarei de Dumnezeu
Pântecele tău ne-a născut nouă Pe Dumnezeu, cu chipul ca şi noi; Deci, ca pe un Ziditor al tuturor, Roagă-L, Născătoare de Dumnezeu, Ca prin rugăciunile tale să fim îndreptaţi.
166
Pe tâlharul l-ai făcut, Hristoase, Locuitor raiului, pe cel ce a strigat Pe cruce către Tine: Pomeneşte-mă! Învredniceşte-mă şi pe mine, Nevrednicul, de pocăinţa acestuia.
167
Auzit-ai, suflete al meu, de Manoe, Că a ajuns la arătare dumnezeiască Şi a luat atunci rodul făgăduinţei Din cea stearpă; Să urmăm bunei cucernicii a acestuia.
168
Râvnind uşurătăţii lui Samson, suflete, ţi-ai tuns slava lucrurilor tale, Dându-ţi celor de alt neam Viaţa curată şi fericită, Pentru iubirea de plăcere.
90
169
Cel ce a biruit mai înainte Cu falca măgarului pe cei de alt neam Acum se află prădat de desfrâu; Ci fugi, suflete al meu, De asemănarea, de fapta şi de moleşirea lui.
170
Barac şi Ieftae, căpetenii de oaste, Au fost aleşi judecători ai lui Israel, împreună cu Debora cea cu minte bărbătească. Deci, îmbărbătându-te, suflete, Cu vitejiile acelora, întăreşte-te.
171
Pe Iaila cea vitează ai cunoscut-o, suflete al meu, Care a tras în ţeapă pe Sisera mai înainte, Şi a făcut mântuire; Auzi ţăruşul, Prin care ţie crucea se însemnează.
172
Jertfeşte, suflete, jertfă de laudă, Adu fapta bună ca pe o fiică Mai curată decât a lui Ieftae; Şi junghie, ca pe o jertfă Domnului tău, Patimile cele trupeşti.
173
înţelege, suflete al meu, Ce este lâna lui Ghedeon; Primeşte rouă din cer şi te pleacă precum câinele,
91
Să bei apa care curge din lege Prin stoarcerea literei.
174
Osânda lui Eli, preotul, Ai luat-o, suflete al meu, Pentru lipsa minţii, Suferind a lucra întru tine patimile, Ca şi acela pe feciorii cei fără de lege.
175
între judecători, levitul cu socoteală Şi-a împărţit femeia La cele douăsprezece neamuri, suflete al meu, Ca să vădească întinăciunea cea fără de lege A neamului lui Veniamin.
176
Iubitoarea întregii înţelepciuni Ana, rugându-se, Numai buzele şi-a mişcat spre laudă, Iar glasul ei nu se auzea; Şi de aceea, deşi era stearpă, A născut fiu vrednic de rugăciunea ei.
177
S-a numărat între judecători feciorul Anei, marele Samuel, Pe care Armatem l-a crescut în casa Domnului. Aceluia râvneşte, suflete al meu, Şi judecă lucrurile tale Mai înainte decât pe ale altora.
178
Ales fiind David rege, Ca un rege s-a uns din corn cu dumnezeiescul mir.
92
Deci şi tu, suflete al meu, De pofteşti împărăţia cea de sus, în loc de mir, unge-te cu lacrimi.
179
Miluieşte zidirea Ta, Milostive; Milostiveşte-Te spre făptura mâinilor Tale Şi iartă tuturor păcătoşilor şi mie, Celui ce am călcat poruncile Tale Mai mult decât toţi.
180
Şi naşterii celei fără de început Şi purcederii mă închin:
Tatălui, Cel ce a născut, Slăvesc pe Fiul, Cel născut, laud pe Duhul Sfânt, Cel ce străluceşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul.
181, al Născătoarei de Dumnezeu
Naşterii tale celei mai presus de fire ne închinăm, Nedespărţind slava cea după fire A Pruncului tău, Născătoare de Dumnezeu; Că Cel ce este Unul după faţă Se mărturiseşte îndoit după fire.
Cântarea a 7-a
182, Irmosul
«Păcătuit-am, fărădelege şi nedreptate Săvârşit-am înaintea Ta; Nici am păzit, Nici am făcut Precum ne-ai poruncit nouă;
93
Dar nu ne părăsi pe noi Până în sfârşit, Dumnezeul părinţilor.»
183
Păcătuit-am, Greşit-am Şi am călcat porunca Ta; Că întru păcate am fost zămislit Şi am adăugat rănilor mele rană.
Ci Tu mă miluieşte, Ca un Dumnezeu îndurat şi milostiv.
184
Cele ascunse ale inimii mele Le-am mărturisit Ţie, Judecătorul meu.
Vezi smerenia mea, Vezi şi necazul meu Şi ia aminte acum la judecata mea; Şi Tu mă miluieşte, ca un îndurat, Dumnezeul părinţilor.
185
Saul oarecând, dacă a pierdut Asinele tatălui său, suflete, Degrabă a aflat în schimb împărăţia; Dar păzeşte-te ca, fără să-ţi dai seama, Să nu alegi mai degrabă Poftele tale cele dobitoceşti, Decât împărăţia lui Hristos.
186
David, dumnezeiescul părinte, De a şi greşit oarecând îndoit, suflete al meu, Cu săgeata desfrâului săgetându-se
94
Şi cu suliţa robindu-se Pentru pedeapsa uciderii; Dar tu cu mai grele lucruri boleşti, Din pornirile cele de voia ta.
187
Împreunat-a David oarecând Nelegiuirea cu nelegiuire, Că a amestecat desfrâul cu uciderea; Dar, îndată, îndoită pocăinţă a arătat. Iar tu, suflete, Mai viclene lucruri ai făcut, Necăindu-te către Dumnezeu.
188
David oarecând a însemnat cântarea, Scriind-o ca într-o icoană, Prin care-şi mustră fapta ce a lucrat, Strigând: Miluieşte-mă! Că Ţie unuia am greşit, Dumnezeului tuturor; însuţi mă curăţeşte.
189
Purtat fiind chivotul în car, Când s-a întors juncanul, îndată ce s-a atins Ozan de el, A fost certat de mânia lui Dumnezeu. Deci de îndrăzneala aceluia Fugind, suflete, Cinsteşte bine cele dumnezeieşti.
190
Auzit-ai de Abesalom Cum s-a ridicat împotriva firii.
95
Cunoscut-ai faptele lui cele întinate, Prin care a batjocorit Patul lui David, tatăl său; Dar şi tu ai urmat Pornirilor lui pătimaşe şi nebuneşti.
191
Supus-ai trupului tău Vrednicia ta cea nerobită şi ca alt Ahitofel Aflând pe vrăjmaşul, suflete, Te-ai plecat după sfaturile lui; Dar le-a risipit pe acestea însuşi Hristos, Ca tu să te mântuieşti cu adevărat.
192
Solomon cel minunat, Cel plin de harul înţelepciunii, Făcând vicleşug înaintea lui Dumnezeu oarecând, S-a depărtat de la El; Căruia şi tu ţi-ai asemănat Blestemata ta viaţă, suflete.
193
De plăcerile patimilor sale fiind atras, S-a întinat, vai mie!, iubitorul înţelepciunii, Iubitor de femei desfrânate făcându-se şi înstrăinat de Dumnezeu; Căruia tu, o, suflete, Ai urmat cu gândul, Prin dezmierdări ruşinoase.
96
194
Lui Roboam, celui ce n-a ascultat sfatul părinţilor, Ai râvnit, suflete, împreună şi lui Ieroboam, slugii celei prea rele, Care s-a răzvrătit oarecând; Dar fugi de asemănarea lor Şi strigă lui Dumnezeu:
Păcătuit-am, miluieşte-mă!
195
Păcatele lui Manase Ţi-ai îngrămădit cu voinţa, suflete, Punând ca nişte lucruri de scârbă patimile Şi înmulţind cele dezgustătoare; Dar pocăinţei lui Râvnind cu căldură, Câştigă-ţi străpungerea.
196
Necurăţiilor lui Ahav Ai râvnit, suflete al meu! Vai mie! Te-ai făcut locaş întinăciunilor trupeşti Şi vas urât al patimilor. Dar din adâncul tău suspină Şi spune lui Dumnezeu păcatele tale.
197
Încuiatu-s-a ţie cerul, suflete, Şi foamete de la Dumnezeu te-a cuprins, De vreme ce nu te-ai plecat Cuvintelor lui Ilie Tesviteanul, Ca şi Ahav oarecând.
97
Ci, asemănându-te cu femeia din Sarepta, Hrăneşte sufletul prorocului.
198
Cad înaintea Ta şi aduc Ţie, Ca nişte lacrimi, cuvintele mele:
Păcătuit-am mai mult ca desfrânata Şi am făcut fărădelege Ca nimeni altul pe pământ.
Dar fie-Ţi milă, Stăpâne, De făptura Ta şi iarăşi mă cheamă!
199
îngropat-am chipul Tău Şi am stricat porunca Ta; Toată frumuseţea mi s-a întunecat Şi cu patimile Mi s-a stins făclia, Mântuitorule.
Dar, milostivindu-Te, Dă-mi iarăşi bucurie, precum cântă David.
200
Întoarce-te, căieşte-te, Descoperă cele ascunse; Grăieşte lui Dumnezeu Cel ce ştie toate.
Tu singur ştii, Mântuitorule, Cele ascunse ale mele; Ci însuţi Tu mă miluieşte, precum cântă David, După mare mila Ta.
201
Treime neamestecată, nedespărţită, Unime sfântă în trei Ipostasuri; Lumini şi lumină,
98
Şi trei sfinte şi Unul sfânt, Este lăudată Treimea, Dumnezeu.
Laudă şi preaslăveşte, suflete, Viaţă şi vieţi, pe Dumnezeul tuturor.
202
Lăudămu-te, te binecuvântăm, Închinămu-ne ţie, Născătoare de Dumnezeu, Că ai născut pe Unul Din Treimea cea nedespărţită, Pe Unul Hristos şi Dumnezeu; Şi tu însăţi ne-ai deschis nouă Celor de pe pământ cele cereşti.
Cântarea a 8-a
203, Irmosul
«Pe Cel pe Care-L slăvesc oştile cereşti Şi de El se cutremură Heruvimii şi Serafimii, Toată suflarea şi zidirea, Lăudaţi-L, binecuvântaţi-L Şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.»
204
Miluieşte-mă pe mine, Cel ce am păcătuit, Mântuitorule, Ridică-mi mintea mea spre întoarcere. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc; Miluieşte-mă pe mine, cel ce strig: greşit-am ţie, mântuieşte-mă; Nelegiuit-am, miluieşte-mă!
99
205
Ilie, cel ce a fost purtat în car, Suindu-se în carul virtuţilor, S-a înălţat Ca spre ceruri oarecând, Mai presus de cele pământeşti; Deci la suirea acestuia cugetă, Suflete al meu.
206
Elisei, luând oarecând Cojocul lui Ilie, A luat de la Domnul har îndoit; Iar tu, o, suflete al meu, De acest har Nu te-ai împărtăşit, Pentru neînfrânare.
207
Curgerea Iordanului, oarecând, A stat de o parte şi de alta, Prin lovirea cu cojocul lui Ilie De către Elisei; Iar tu, o, suflete al meu, Acestui dar nu te-ai învrednicit, Din pricina neînfrânării.
208
Somaniteanca, oarecând, A primit pe cel drept cu gând bun; Iar tu, o, suflete, N-ai adus în casa ta Nici străin, nici călător.
Pentru aceasta, tu vei fi lepădat afară Din cămară, tânguindu-te.
100
209
Mintii celei întinate a lui Ghiezi Pururea te-ai asemănat, Ticăloase suflete; A cărui iubire de argint Leapăd-o măcar la bătrâneţe.
Fugi de focul gheenei, Depărtându-te de răutăţile tale.
210
Tu, suflete, lui Ozia râvnind, Lepra lui întru tine îndoit ai luat-o; Că cele necuvioase cugeţi Şi cele fără de lege faci; Lasă cele ce ai Şi aleargă la pocăinţă.
211
De niniviteni ai auzit, suflete, Că s-au pocăit către Dumnezeu Cu sac şi cu cenuşă; Acestora n-ai urmat, Ci te-ai arătat mai rău decât toţi Cei ce au greşit mai înainte de lege Şi după lege.
212
Iona a fugit în Tarsis, Cunoscând înainte întoarcerea ninivitenilor; Căci a cunoscut ca un proroc Milostivirea lui Dumnezeu;
101
Pentru că se ferea Să nu mintă prorocia lui.
213
De Ieremia, cel din groapa cu noroi, Ai auzit, suflete, Care a plâns cu tânguire cetatea Sionului şi lacrimi a căutat.
Urmează vieţii lui Celei tânguitoare şi te vei mântui.
214
De Daniel ai auzit, o, suflete, Cum a astupat Gurile fiarelor în groapă; Ai înţeles cum tinerii Cei ce au fost cu Azaria Au stins prin credinţă Văpaia cuptorului cea arzătoare?
215
Pe toţi cei din Legea Veche, I-am adus ţie, suflete, Spre pildă; Urmează faptelor iubite de Dumnezeu Ale drepţilor Şi fugi De păcatele celor vicleni.
216
Drepte Judecătorule, Mântuitorule, Miluieşte-mă şi mă izbăveşte De foc şi de groaza Ce am a petrece la judecată, după dreptate;
102
Iartă-mă mai înainte de sfârşit, Prin fapte bune Şi prin pocăinţă.
217
Ca tâlharul strig Ţie:
Pomeneşte-mă! Ca Petru plâng cu amar:
Iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea Ca oarecând pe a cananeencii.
218
Tămăduieşte putreziciunea Smeritului meu suflet, Hristoase, Unule, Tămăduitorule.
Pune-mi doctorie vindecătoare Şi untdelemn şi vin, Lucrurile cele de pocăinţă, Şi umilinţă cu lacrimi.
219
Cananeencii şi eu urmând, Strig: Miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală, Ca cea căreia-i curgea sânge; Plâng ca Marta Şi ca Maria pentru Lazăr.
220
Alabastru cu lacrimi Turnând pe capul Tău, Mântuitorule, Ca nişte mir,
103
Strig ca păcătoasa Care cerea milă; Rugăciune aduc Şi cer să iau iertare.
221
Chiar dacă n-a păcătuit nimeni ca mine, Totuşi primeşte-mă, Milostive Mântuitorule, şi pe mine, Care cu frică mă pocăiesc Şi cu dragoste strig:
Păcătuit-am Ţie Unuia, Miluieşte-mă, Milostive.
222
Cruţă, Mântuitorule, zidirea Ta Şi mă caută ca un păstor pe mine, Oaia cea pierdută, Şi, rătăcit fiind, Apucă mai înainte de mă răpeşte de la lup, Şi mă fă oaie în staulul oilor Tale.
223
Când vei şedea ca un Judecător, Precum este scris, Şi vei arăta slava Ta Cea înfricoşătoare, Hristoase, O! ce frică va fi atunci! Cuptorul arzând şi toţi temându-se De judecata Ta cea de nesuferit.
224
Părinte, Cel ce eşti fără început, Fiule, Cel împreună fără de început,
104
Mângâietorule cel bun, Duhule cel drept, Născătorule al lui Dumnezeu-Cuvântul, Cuvinte al Tatălui celui fără început, Duhule cel viu şi făcător, Treime în Unime, miluieşte-mă.
225
Ca din porfiră s-a ţesut Trupul lui Emanuel înlăuntru în pântecele tău, Preacurată, Ceea ce eşti porfiră înţelegătoare; Pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, Cu adevărat pe tine te cinstim.
Cântarea a 9-a
226, Irmosul
«Naşterea zămislirii celei fără de sămânţă Este netâlcuită; Rodul Maicii celei fără de bărbat Este nestricat; Că Naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile.
Pentru aceasta, pe tine toate neamurile, Ca pe o Maică mireasă a lui Dumnezeu, Cu dreaptă credinţă te mărim.»
227
Mintea s-a rănit, Trupul s-a trândăvit, Duhul boleşte; Cuvântul a slăbit, Viaţa s-a omorât, Sfârşitul este lângă uşi.
105
Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, Ce vei face când va veni Judecătorul Să cerceteze ale tale?
228
Îţi aduc aminte de Moise, De pildele din Scriptură, Şi de toată Scriptura aşezată de el; Care îţi spune ţie De cei drepţi şi de cei nedrepţi; Din care celor de al doilea, Ai urmat, o, suflete, Păcătuind lui Dumnezeu, Iar nu celor dintâi.
229
Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează Şi toată Scriptura în tine Nu este luată în seamă; Profeţii au slăbit Şi tot cuvântul Celui Drept. Şi rănile tale, o, suflete al meu, S-au înmulţit, nefiind doctor Care să te însănătoşeze.
230
Pildele Scripturii celei noi Iţi aduc ţie, Ca să te ducă pe tine, suflete, Spre pocăinţă; Râvneşte, aşadar, drepţilor, Iar de păcătoşi te leapădă Şi înduplecă pe Hristos Cu rugăciunile tale, Cu postul, cu curăţia şi cu smerenia.
106
231
Hristos S-a făcut Om, Chemând la pocăinţă Pe tâlhari şi pe desfrânate.
Suflete, pocăieşte-te, Că s-a deschis Uşa împărăţiei acum Iar fariseii şi vameşii Şi desfrânaţii apucă împărăţia mai înainte, Pocăindu-se.
232
Hristos S-a făcut Om, Vorbind către mine, în trup fiind, Şi toate câte sunt ale firii Cu voia le-a plinit, Afară de păcat, Arătându-ţi ţie, O, suflete, Pilda şi chipul smereniei Sale.
233
Hristos pe magi i-a mântuit, Pe păstori i-a chemat, Mulţimea pruncilor A făcut-o mucenici, Pe bătrânul l-a slăvit Şi pe văduva cea bătrână.
Cărora n-ai râvnit, suflete, Nici faptelor, nici vieţii; Dar vai ţie, când vei fi judecat!
234
Postind Domnul Patruzeci de zile în pustie,
107
Mai pe urmă a flămânzit, Arătând firea cea omenească.
Suflete, nu te lenevi; De va năvăli asupra ta vrăjmaşul, Alungă-l cu rugăciuni Şi cu postire, Departe de la picioarele tale.
235
Hristos era ispitit, Diavolul îl ispitea, Arătându-I pietrele Ca să le facă pâini.
În munte L-a suit să vadă Toate împărăţiile lumii într-o clipă. Teme-te, o, suflete, de înşelăciune; Trezeşte-te, roagă-te în tot ceasul lui Dumnezeu.
236
Turtureaua cea iubitoare de pustie, Sfeşnicul lui Hristos, Glasul celui ce strigă a glăsuit, Predicând pocăinţă; Irod a săvârşit fărădelege cu Irodiada. Vezi dar, suflete al meu, Să nu te prinzi în cursele Celor fără de lege, Ci îmbrăţişează pocăinţa.
237
În pustie a locuit înaintemergătorul harului, Iar Iudeea toată Şi Samaria auzind, Au alergat
108
Şi şi-au mărturisit păcatele lor, Botezându-se; Cărora tu, suflete, Niciodată n-ai urmat.
238
Nunta cinstită este Şi patul neîntinat, Că Hristos amândouă Le-a binecuvântat mai înainte, Ospătându-Se trupeşte, Şi în Cana la nuntă Apa în vin prefăcând, Arătând întâia minune, Ca tu să te prefaci, o, suflete.
239
Hristos a întărit pe slăbănogul Cel ce şi-a ridicat patul, Iar pe tinerii morţi i-a înviat, Pe fiul văduvei Şi pe al sutaşului, Şi samarinencei arătându-Se, A închipuit mai înainte Ţie, suflete, închinarea în Duh.
240
Pe cea căreia-i curgea sânge A tămăduit-o Domnul Cu atingerea de poala Lui; Pe cei leproşi i-a curăţit, Pe orbi i-a luminat, Şi pe cei şchiopi i-a îndreptat; Pe surzi, pe muţi şi pe cea gârbovită până la pământ, I-a tămăduit cu cuvântul, Ca tu să te mântuieşti, ticăloase suflete.
109
241
Bolile tămăduind, Săracilor a binevestit Hristos-Cuvântul.
Pe şchiopi i-a vindecat, împreună cu vameşii a mâncat Şi cu păcătoşii S-a amestecat; Sufletul fiicei lui Iair, Cea moartă mai dinainte, L-a întors cu atingerea mâinii.
242
Vameşul s-a mântuit Şi păcătoasa s-a înţelepţit; Iar fariseul, Lăudându-se, s-a osândit.
Că vameşul striga: Milostiveşte-Te, Şi păcătoasa: Miluieşte-mă.
Iar fariseul se îngâmfa, Strigând: Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, Şi celelalte graiuri ale nebuniei lui.
243
Zaheu vameş a fost, Dar s-a mântuit; Fariseul Simon s-a înşelat Şi păcătoasa şi-a luat Dezlegare de iertare De la Cel ce are puterea A ierta păcatele; Căreia sârguieşte Să-i urmezi, suflete.
110
244
N-ai râvnit desfrânatei, O, ticălosul meu suflet, Care, luând alabastru cu mir, Cu lacrimi a uns Picioarele Domnului Şi cu părul le-a şters.
Căci i-a rupt Zapisul păcatelor ei Cele de demult.
245
Cetăţile cărora le-a dat Hristos Evanghelia, Ştii, suflete al meu, Cum au fost blestemate; Teme-te de pildă, Să nu te faci ca acelea; Pe care, asemănându-le Stăpânul cu Sodoma, Până la iad le-a osândit.
246
Să nu te arăţi, O, suflete al meu, Mai rău pentru deznădăjduire, Auzind credinţa cananeencei, Pentru care, prin cuvântul lui Dumnezeu, S-a tămăduit fiica ei.
Strigă din adâncul inimii, Ca şi aceea, Stăpânului Hristos: Fiul lui David, mântuieşte-mă şi pe mine!
247
Milostiveşte-Te, mântuieşte-mă, Fiul lui David, miluieşte-mă,
111
Cel ce ai tămăduit Cu cuvântul Tău pe cei îndrăciţi, Şi, cu glasul cel milostiv, Ca şi tâlharului, grăieşte-mi:
Amin zic ţie, Cu Mine vei fi în rai, Când voi veni întru slava Mea.
248
Un tâlhar Te-a hulit; Un tâlhar Dumnezeu Te-a mărturisit. Că amândoi împreună Pe cruce erau răstigniţi.
Dar, o, Mult-îndurate! Ca şi tâlharului celui credincios, Care Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu, Deschide-mi şi mie Uşa slăvitei Tale împărăţii.
249
Făptura s-a mâhnit Văzându-Te răstignit; Munţii şi pietrele De frică s-au despicat, Pământul s-a cutremurat Şi iadul s-a golit; Şi s-a întunecat lumina zilei, Văzându-Te pe Tine, Hristoase, Cu trupul pe cruce pironit.
250
Roade vrednice de pocăinţă Nu cere de la mine; Că tăria mea întru mine a lipsit. Dăruieşte-mi inimă Pururea umilită Şi sărăcie duhovnicească;
112
Pentru ca să-Ţi aduc acestea Ca o jertfă primită, Unule, Mântuitorule.
251
Judecătorul meu şi cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăşi cu îngerii Să judeci lumea toată; Atunci, văzându-mă Cu ochiul Tău cel blând, Să mă cruţi Şi să mă miluieşti, Iisuse, Pe mine care am greşit Mai mult decât toată firea omenească.
252
Treime de o Fiinţă, Unime în trei Ipostasuri, Pe Tine Te lăudăm; Pe Tatăl slăvind, Pe Fiul mărind şi Duhului închinându-ne, Unui Dumnezeu într-o fire cu adevărat; Viaţă şi împărăţie vie şi nesfârşită.
Cetatea ta păzeşte-o, Preacurată Născătoare de Dumnezeu; Că în tine Aceasta cu credinţă împărăţind, în tine se şi întăreşte, Şi prin tine biruind, Înfrânge toată încercarea, Dezarmează pe vrăjmaşi Şi îndreptează pe supuşii ei.
Părţi alese din comentariul lui Acachie Savaitul Canonul de străpungere
Este numit „canon”1 pentru că precum rigla slujeşte meşterului pentru a desena o linie dreaptă, aşa acesta slujeşte ca model pentru îndreptarea vieţii duhovniceşti. O ramură strâmbă nu poate fi folosită ca dreptar. întrucât orice îndreptare trebuie să se facă după o regulă, şi aici troparele păstrează mereu acelaşi număr de silabe ca şi irmosul; dacă un stih ar avea prea multe silabe, e ca şi cum întreg troparul ar şchiopăta.
Este numit „de străpungere” pentru că străpunge inima prin înţelesurile cuvintelor. Căci atunci când îşi aduce aminte de cuvintele dumnezeieşti, sufletul este străpuns sau se deschide; iar când se deschide, se mânie [împotriva păcatului]; iar când se mânie, varsă lacrimi din ochi. Sufletul are lacrimi când este adumbrit de norul dumnezeiesc, dar când trăieşte întru negrijă se usucă şi nu poate vărsa lacrimi de pocăinţă.
Gândindu-ne la acestea, iubiţilor, să ne lăsăm străpunşi, să ne oprim de la faptele noastre cele rele şi să plângem ziua şi noaptea înaintea Domnului, Cel ce ne-a făcut pe noi2. Căci unde sunt lacrimi, acolo Dumnezeu Se înduplecă. Iar dacă cineva a dobândit străpungerea desăvârşită, atunci simte că primeşte hrană duhovnicească de la Pâinea vieţii3, hrana temerii celei mai bune, hrana dorului ceresc şi suspinul mângâierii, al străpungerii, al psalmodierii şi al unei cunoaşteri mai adânci a unor taine
1 Kavcov = dreptar, [adică] orice lemn cu desăvârşire drept (ca trestia), care slujeşte la măsurarea şi îndreptarea de alte lucruri; Cf. G. Ioanid, Dicţionar elino-românesc, Bucureşti, 1864, vol. 1, p. 1136.
2 Ps. 94, 6.
3 Cf. In 6,35.48.
114
dumnezeieşti. Străpungerea pregăteşte inima ca să poarte gânduri tânguitoare şi mângâietoare. De aceea, se poate vedea că seminţele rugăciunii sunt aruncate în pământul inimii cu nădejdea bucuriei secerişului4 atunci când sunt însoţite de lacrimi. Citirea împreunată cu străpungere şi rugăciune naşte în noi frica de Dumnezeu. Pe cel care păcătuieşte asupra sufletului său, cine-l va îndrepta5, dacă nu lacrimi fierbinţi şi pline de străpungere? Căci Bunul şi Milostivul Stăpân mereu însetează după mântuirea noastră, precum mărturiseşte Apostolul, zicând: Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină6.
Având deci un Stăpân atât de bun şi nepomenitor de rău, să-L înduplecăm cu lacrimi şi suspinuri, ca să fim aflaţi în haine strălucitoare la venirea Lui; căci Lui îi este drag să ne vadă mântuiţi7. Aşadar, înainte de toate, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască această străpungere fără de încetare în toată vremea vieţii noastre. Căci iubitorii plânsului, avându-l pe acesta în chip statornic, stăruie şi în rugăciune. Şi astfel de oameni se îmbracă cu armele luminii şi ascultă: Veşmântul tău este cald8; vrăjmaşii lor însă se vor înveli cu ruşinea ca şi cu o haină9. Iar fiicele străpungerii sunt, precum s-a spus, bucuria cerească, desfătarea de netâlcuit, slava negrăită şi veselia de nespus. Aceasta o învăţăm de la Ecclesiast: Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casă de ospăţ10. Şi iarăşi: Inima celor înţelepţi este în casa cea cu tânguire, iar inima celor nebuni în casa veseliei11. Şi mai departe zice: Nu te întoarce de la cei ce plâng, şi întristează-te cu cei întristaţi12. Prorocul
4 Cf. Ps. 125,5.
5 înţ. Sir. 10, 32.
6 1 Tim. 2, 4.
7 Cf. Rom. 13,12.
8 Iov 37,17.
9 Cf. Ps. 108, 28.
10 Eccl. 7, 2.
11 Eccl. 7, 4.
12 înţ. Sir. 7, 34.
115
Amos spune şi el: Iată vin zile, zice Domnul, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului13. Şi se va acoperi de jale pământul şi cele ce sunt într-însul14. Această prorocie s-a împlinit acum, în zilele noastre. Căci toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut15.
Iar Isaia grăieşte: De aceea am zis: Lăsaţi-mă să plâng cu amar pentru zdrobirea neamului meu; nu vă obosiţi să mă mângâiaţi16. Şi Ieremia spune: Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea?17. Iar către popor zicea: Ochii voştri să reverse lacrimi ziua şi noaptea18. Dar printre noi nu este nimeni care să înţeleagă19; căci cele scrise mai înainte s-au împlinit cu noi. Iar Iov zice: Săgeţile tâlharilor Lui au căzut peste mine20; pântecele mi s-a pârjolit de plâns, iar pe pleoapele mele e umbra morţii21. Şi iarăşi: Să ajungă ruga mea la Domnul, în faţa Lui să picure lacrimi ochiul meu22. Iar Ana se întrista la Şilo, lăcrima şi se ruga către Domnul, zicând: Dacă îţi vei pleca privirea spre roaba Ta şi vei da un prunc de parte bărbătească23. Iar Domnul a ascultat-o şi i-a dăruit pe prorocul Samuel. Cealaltă Ana, soţia lui Ioachim, plângând şi rugându-se în grădina ei pentru un copil, a primit-o pe Sfânta Fecioară Maria, maica după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. David zice la fel: Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci24.
13 Am. 8,11.
14 Os. 4,4.
15 Cf. Ps. 13, 3 şi 52,4.
16 Is. 22,4.
17 Ier. 9,1.
18 Ier. 9,17 şi 14,17.
19 Cf. Rom. 3,11.
20 Iov 16, 9.
21 Iov 16,16.
22 Iov 16, 20.
23 1 Rg 1, 11.
24 Ps. 38.16.
116
Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera25. Atunci bine voi plăcea înaintea Domnului, în pământul celor vii26, şi: Mergând mergeau şi plângeau27. Aceste cuvinte, după cum mi se pare, le zice despre robia noastră28; căci cele scrise mai înainte s-au împlinit cu noi.
Să luăm deci aminte, iubiţilor, şi să privim cu atenţie vieţile bărbaţilor sfinţi, cum şi-au petrecut viaţa cu plâns, în sac şi cu tânguire, şi cum prin rea pătimire şi plâns au devenit slujitori şi prieteni ai lui Dumnezeu. Acestea s-au scris pentru a aprinde în noi râvna şi dorul după plâns, aşa încât să ni se facă nouă lacrimile pâine ziua şi noaptea29, să udăm în fiecare noapte aşternutul nostru cu lacrimi30 şi să ne curăţim de întinăciunea noastră, ca să devenim vrednici de a ne îmbrăca în haină de nuntă31; căci cel care nu este îmbrăcat cu haină de nuntă va fi aruncat afară32 (ceea ce este adevărat despre mine, ticălosul). De aceea Domnul porunceşte lui Iosua, fiul lui Iosedec, să se dezbrace de hainele murdare şi să se îmbrace cu un veşmânt lung până-n pământ. Lui îi zice: Iată ţi-am iertat fărădelegile!33, iar nouă: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia34, şi: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor râde”35. Căci lui Dumnezeu se cuvine slava în veci. Amin.
25 Ps. 125,5.
26 Ps. 114,9.
27 Ps. 125,6.
28 Autorul se referă aici, printre altele, şi la căderea Constantinopolului în mâinile cruciaţilor, care a avut loc în anul 1204.
29 Cf. Ps. 41, 3.
30 Cf. Ps. 6, 6.
31 Cf. Mt. 22,11-12.
32 Cf. Mt. 22,13.
33 Zah. 3, 4.
34 Mt. 5,4.
35 Cf. Lc. 6, 21.
117
Epistola lui Acachie Savaitul
Te admir, iubite frate Reghin, pentru buna ta intenţie, râvna ta la învăţătură, buna ta cucernicie şi iubirea ta. Căci, aprins de aceste patru virtuţi, te-ai adâncit în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură şi de acolo ai cules mărgăritarul cel de mult preţ, adică pe Hristos, precum zice El însuşi: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi (adică credeţi) că în ele36 găsiţi împărăţia lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Psalmist David, cercetând, zice: Cerceta duhul meu37. Şi aşa, cercetând Scriptura veche şi sfântă, nu a greşit ţinta, ci luminat deplin prin Duhul dumnezeiesc şi devenit de îndată plin de Dumnezeu, a strigat: Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacov38. Şi iarăşi: Iată l-am găsit în Efrata, în câmpiile pădurii39. Această Efrata este Betleem. Căci de acolo ne-a răsărit nouă Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta s-a descoperit celor care citesc cu grijă sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, neamestecând în ea ceva fals sau pământesc, cum ar fi dorinţa de a plăcea oamenilor sau orice alt gând care se târăşte pe pământ, ci luând aminte cu sinceritate şi curăţie, ei află gânduri curate şi dumnezeieşti. întărit fiind prin aceste gânduri bune, iubitule, şi trecând cu vederea toate cele de jos, care ţin de viaţa lumească, ca un ţăran foarte bun ai vrut să sapi adânc în dumnezeiescul, sfântul şi marele canon al fericitului Andrei, ierusalimitean prin naştere, care, ca ierarh, s-a slăvit în preafericita insulă Creta.
Ai poruncit nimicniciei mele să tâlcuiesc troparele acestui canon. Această poruncă însă frate, întrece cu mult puterile mele, ale unui om pătruns de păcat, neînvăţat şi neînţelept.
36 In 5, 39.
37 Ps. 76, 6.
38 Ps. 131, 4-5.
39 Ps. 131, 6.
118
O astfel de lucrare cere altfel de oameni; căci eu nu am primit nici învăţăturile elementare şi nu m-am nevoit deloc cu asceza, ci sunt cu adevărat un om neînvăţat, nu doar în ceea ce priveşte graiul, ci şi cu mintea şi cu năravul, din pricina stăpânirii îndelungate a patimilor asupra mea. Dar de vreme ce nu pot să refuz, temându-mă de primejdia care vine din neascultare şi de cel care a spus: Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui40, de dragul ascultării voi încerca să duc la capăt ceea ce mi-a fost poruncit, lăsând toate în puterea lui Dumnezeu. Nu vom spune nimic de la noi, căci noi suntem de ieri, după cuvântul Scripturii, şi nu ştim nimic41, ci, cu harul lui Hristos, vom încerca să facem ce putem, bizuindu-ne pe istorisirile cele vechi. Mulţi alţii au tâlcuit acest canon, numai că s-au ocupat doar de sensul istoric al fiecărui tropar, iar pe celelalte le-au trecut sub tăcere ca pe ceva lesne de înţeles. Noi însă ne vom sârgui să spunem ceva despre fiecare tropar, cu ajutorul lui Dumnezeu, după puterile noastre, îngrijindu-ne mereu de adevăr. Nu ştiu dacă ceea ce am scris este plăcut lui Dumnezeu, dar ne-am silit să scriem doar cele plăcute Lui. Iar dacă afli ceva cu lipsuri, precum este de aşteptat, te rog să mă ierţi, având în vedere atât lipsa mea de învăţătură, cât şi sârguinţa de a împlini porunca ta. Iar pe toţi care vor citi această scriere îi rog ca, dacă vor afla ceva de folos în ea, să înalţe laudă şi slavă pentru aceasta lui Dumnezeu, Dătătorul bunătăţilor, şi să nu judece prea aspru felul în care au fost scrise. Căci, într-adevăr, cuvintele mele sunt simple şi pline de toată neştiinţa şi lipsa de erudiţie.
Voi începe cuvântarea mea cu Hristos, începutul tuturor începuturilor, Care dă frumoasă grăire celui gângav42 şi pruncilor puterea de a lăuda pe Dumnezeu43, adică celor neînvăţaţi şi pescarilor înţelepciune prin pogorârea Sfântului
40 1 Cor. 10, 24.
41 Iov 8, 9.
42 Cf. Is. 35, 6.
43 Cf. Ps. 8, 2.
119
Duh. Nădăjduind deci şi în credinţa ta încep aşa, Domnul lucrând împreună şi întărind cuvântul44 despre credinţă. Mai întâi vreau să amintesc Iubirii tale întru Hristos că trebuie să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii45; apoi vei cunoaşte toate celelalte. în primul rând trebuie să crezi în Dumnezeu, că El este şi Se face răsplătitor celor care îl caută46; întrucât credinţa rămâne în veac şi dreptul din credinţă va fi viu47. Iar cel cu adevărat drept din credinţă are credinţă lucrătoare48, credinţa care creşte, credinţa deplină, credinţa care te luminează spre fapte bune, ca să Se slăvească Dumnezeul tuturor. Credinţa este începutul alipirii de Dumnezeu. Credinciosul desăvârşit este o piatră din templul lui Dumnezeu, pregătită pentru zidirea pe care o face Dumnezeu-Tatăl, ridicată la înălţime prin scripetele lui Iisus Hristos, care este crucea, a Cărui funie este Duhul. Credinţa este călăuza omului, iar iubirea este calea care-l duce sus la Dumnezeu. Aşadar, dacă avem credinţă suntem în iubire, stăm neclintiţi şi ne sălăşluim bine în Domnul.
Acestea ţi le-am scris, iubite, ca să cunoşti că fără credinţă nimeni nu poate face nimic. Voieşti să cunoşti mărturisirea dreptei mele credinţe? Mărturisesc că sunt păcătos mai mult decât orice fiinţă omenească, dar prin harul Sfintei şi Celei deofiinţă Treimi sunt credincios. Eu văd că prin orice lucrare teologică este slăvită în chip sfânt Stăpânirea dumnezeiască, în Care credem ca într-o unime, pentru simplitatea, unitatea şi indivizibilitatea cea mai presus de fire. Noi credem în Ea şi ca într-o Treime, datorită arătării rodniciei celei mai presus de fire în trei Ipostasuri, numind-O Dumnezeu, Domn, Sfântă, Bună, Lumină, Viaţă, Adevăr, Atotţiitoare, Atotputernică şi Domnul Savaot, ceea ce înseamnă „al oştirilor [îngereşti]”. Luând deci cunoştinţa lui Dumnezeu prin credinţă, să nu rămânem neştiutori de harul dăruit nouă, pentru care
44 Cf. Mc. 16, 20.
45 Cf. Lc. 1,4.
46 Evr. 11, 6.
47 Evr. 10, 38.
48 Cf. Rom. 1,17.
120
Hristos a pătimit cu adevărat. Căci pentru aceasta Domnul a primit mir pe cap49, ca să insufle oricărui credincios nestricăciunea. Aşadar, să nu se ungă nimeni cu mirosul cel rău al necredinţei stăpânitorului acestui veac; să nu ne abatem de la calea cea dreaptă, iubiţilor, ca să putem atinge nădejdea vieţii veşnice, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava în veci.
Cântarea 1 Troparul al 6-lea
Vai, ticăloase suflete,
Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi?
Ai văzut rău Şi te-ai rănit amar
Şi te-ai atins de pom
Şi ai gustat cu îndrăzneală
Nebunească mâncare.
Tâlcuire
Acest tropar ţine de acelaşi gând ca şi cel de dinainte şi este de plâns şi tânguitor, de vreme ce zice: „Pentru ce, o, suflete, te-ai asemănat Evei celei dintâi? Ai văzut rău şi te-ai rănit amar”. Căci trebuie ca sufletul să-şi păzească ochii, pentru ca moartea să nu se suie prin ferestre50; pentru că a vedea ceva rău, foarte uşor ne poate îndupleca să săvârşim fapta prin atingere. De aceea ne-a fost poruncit să privim lucruri netede51.
49 Cf. Mt. 26, 7.
50 Cf. Ier. 9,21.
51 Cf. Pilde 12,13, după LXX.
121
în scrierile laice este scris că un oarecare împărat al elinilor, venind la Efes pentru a aduce jertfă lui Poseidon (căci acolo era un templu minunat) şi vrând să stea acolo, a văzut în templu o preoteasă foarte frumoasă. Fiind rănit în inima lui de dragostea ei şi temându-se ca nu cumva să săvârşească păcatul după ce a primit această rană, a plecat de acolo52. Vai mie, ticălosului, căci dacă curăţia a fost cinstită atât de mult de cei pierduţi, ce voi face eu, care m-am învrednicit de harul cel nou? De aceea, Ioan Scărarul zice foarte potrivit: „Fugi ca de şarpe de locurile căderilor. Căci nefiind fructul de faţă, nu-l poftim des”53.
Aşadar, trebuie să ne înfrânăm şi să ne abţinem nu doar de la vorbire, ci şi de la vedere. Căci vederea deasă este o cale care ne duce la faptă. Dar şi dacă nu merge până la faptă, totuşi ea întinează gândul şi face din cel care a căzut prin ea un desfrânat. Cine este atât de îndrăzneţ încât să spună că nu este vătămat deloc dacă se uită neîncetat la frumuseţi străine? Cel cu desăvârşire curat se păzeşte pe sine din toate părţile, şi astfel de oameni primesc laudă nu numai în această viaţă, ci vor dobândi şi cununa frumuseţii şi haina curăţiei din mâna Domnului şi vor zice împreună cu Isaia: Sufletul meu sălta-va de veselie întru Domnul54 şi cele ce urmează. Aceştia vor străluci în împărăţia Tatălui55, dacă într-adevăr au şi celelalte virtuţi care se potrivesc cu curăţia. Aceasta este cinstită, are îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor şi este mai presus de orice pizmă. Iar fericitul Pavel într-o epistolă ne sfătuieşte: Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu56; şi iarăşi: Să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate
52 Cf. Antioh Monahul, Pandecta scripturae sacrae, 6, PG 89,1493 A, şi Scolia 19 la Sfântul Ioan Scărarul, Scala paradisi, 15, PG 88, 909 C13-D5.
53 Cf. FR, 9, 2002, p. 69.
54 Cf. Is. 61,10.
55 Mt. 13,43.
56 Rom. 12,1.
122
şi cu cucernicie57; şi încă o dată: De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi58. Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră. Ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste59 şi [în] sfinţenia trupului, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul60.
Troparul al 7-lea
După dreptate din Eden A fost alungat Adam Nepăzind o singură poruncă A Ta, Mântuitorule.
Dar eu ce voi face,
Neluând în seamă întotdeauna Cuvintele Tale cele de viaţă?
Tâlcuire
„Adam, nepăzind o singură poruncă” a Stăpânului Dumnezeu, după dreptate a fost aruncat din Eden, nemaifiind vrednic să locuiască acolo. Dar care a fost această poruncă? Ea se referea la pomii din care avea voie să se împărtăşească şi la cel de care nu era voie să se atingă. Iar acesta era pomul [vieţii], care avea în sine cunoştinţa binelui şi a răului. Adam, călcând atunci porunca lui Dumnezeu, a fost izgonit din acea desfătare a raiului. El şedea în faţa raiului, plângând şi tânguindu-se de goliciunea şi de izgonirea lui, dându-ne şi nouă prilej să rostim aceeaşi plângere în neam şi în neam,
57 Tit 2,12.
58 1 Cor. 3,17.
59 1 Tes. 4,3-4.
60 Evr. 12,14.
123
aducându-ne aminte de acea pedeapsă pe care a primit-o strămoşul pentru neascultare, aşa cum cinstitul Gură de Aur l-a imitat pe strămoş şi, plângând, a scris Bisericii, spre folosul celor ce ascultă, această alcătuire în versuri: „ Adam, fiind scos din desfătarea neprihănită a Edenului, A şezut în faţa lui, lăcrimând amar. Dar cu tot plânsul şi cu toată tânguirea lui nu a putut să afle intrarea. Tot aşa, eu în fiecare zi cad din desfătarea virtuţilor”61. Bărbaţii cu frumoasă glăsuire cântă aceste cuvinte; dintre ascultători, unii sunt încântaţi şi pătrunşi de umilinţă, iar alţii, ascultând cuvintele, sunt străpunşi la inimă şi varsă multe lacrimi. Eu însă întotdeauna nesocotesc cuvintele Tale cele de viaţă. Ce se întâmplă cu mine? Este lămurit că sunt scos din împărăţia Ta şi şed afară, tânguindu-mă pentru pierzarea mea. Dar, Doamne, să nu se facă aceasta nimănui din cei născuţi prin dumnezeiescul Tău botez, pentru îndurările milostivirii Tale, ci, precum ştie mărita Ta înţelepciune şi negrăita Ta bunătate, mântuieşte-ne pentru milostivirea Ta. Amin.
Troparul al 8-lea
Urmând uciderea lui Cain,
De voie conştiinţei sufletului M-am făcut ucigaş,
Hrănindu-mi trupul Şi luptând împotriva sufletului Cu faptele mele Cele viclene.
61 Versurile de aici sunt atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru că acesta a fost recunoscut ca dascăl al pocăinţei prin excelenţă. Textul citat aici de Acachie nu se regăseşte în slujbe exact în această formă, ci în altele prelucrate.
124
Tâlcuire
Conţinutul istoric al acestui tropar este din cartea Facerii; căci Adam, cunoscând pe femeia lui, a născut mai întâi pe Cain, iar apoi pe Abel. Cain era lucrător de pământ, iar Abel păstor de oi. Amândoi au adus jertfă Domnului, Cain din roadele pământului, Abel din cele întâi-născute ale oilor; şi Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar la Cain şi la darurile lui nu a luat aminte. Întristându-se Cain, l-a omorât pe Abel, fratele său62. Se zice că, atunci când inima lui Cain era aprinsă de invidie, acesta nu ştia cum şi în ce fel să-l piardă pe fratele său. însă diavolul, care născuse invidia în Cain, i-a arătat o piatră, şi, luând-o, Cain l-a ucis pe Abel. Atunci, acel Cain a lucrat aşa în chip văzut; iar eu, îngrijindu-mă de trup şi nesocotind sufletul meu, imit uciderea lui. Căci, făcându-mă ucigaş al sufletului meu şi neurmând dreptăţii lui Abel, nu am făcut fapte dumnezeieşti şi nu am dus o viaţă fără prihană, aducând acestea ca o jertfă curată, ci m-am asemănat lui Cain prin faptele mele spurcate, care nu sunt bine-primite la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu zice lui Cain: Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine63. Dumnezeu le vede pe toate şi nimic nu este ascuns înaintea ochilor Lui. Tot aşa adeseori, când noi vedem vreo faptă nedreaptă şi vrem s-o ascundem, alţii, cercetând adevărul, spun: „Ce zici, omule? Această faptă, în chip vădit, strigă către Dumnezeu şi voi vreţi să o ascundeţi?” Aşa trebuie să înţelegi şi felul în care sufletul este omorât prin conştiinţă; căci omul, predându-se patimilor trupeşti, luptă împotriva sufletului. Iar lupta vine de la mâncare şi de la băutură şi de la celelalte fapte spurcate pe care omul le săvârşeşte. Aşa, fără arme, cineva poate să-şi ucidă sufletul prin fapte rele.
62 Cf. Fc. 4,1-8.
63 Fc. 4,10.
125
„înfricoşător lucru este, fraţilor, să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu64; şi mai înfricoşătoare este faţa Domnului spre cei ce fac rele65; înfricoşător este, de asemenea, auzul lui Dumnezeu, care, prin sângele fără de glas, a ascultat vocea lui Abel; înfricoşătoare sunt picioarele care prind din urmă răutatea; înfricoşătoare este plinirea lumii întregi, astfel încât nicăieri nu putem fugi de umbletul lui Dumnezeu, nici zburând în cer, după dumnezeiescul David, nici coborându-ne în iad66, nici alergând spre răsărit, nici ascunzându-ne în adâncurile şi în hotarele mării”67. „Dar Tu, Mântuitorule, Ziditorule şi Luminătorule a toate Trezeşte şi scoală din somn spre frica Ta Fă-i să guste dragostea iubirii Tale”68 pe toţi care nădăjduiesc [întru Tine] mai mult decât mine, o, Cuvinte, ca să-Ţi aducem daruri de mulţumire precum odinioară Abel, alesul Tău, şi să devenim moştenitori ai împărăţiei Tale celei dumnezeieşti şi să Te lăudăm întru toţi vecii pe Tine, Care din milă şi îndurare Te-ai întrupat. Aşadar, iubiţilor, dacă dorim împărăţia lui Dumnezeu şi odihna veşnică, să fugim de invidie, odrasla diavolului, ca să nu fim osândiţi împreună cu ucigătorul de frate, căci cu geamăt şi cutremur69 şi-a sfârşit viaţa. Nu se cuvine ucenicilor Domnului să fie stăpâniţi sau tulburaţi de invidie; pentru că scris este: „Oricine urăşte pe fratele său şi îl pizmuieşte nu este numai urâtor de Dumnezeu, ci este numit şi ucigaş de oameni70″. Căci prin gând şi starea lui lăuntrică de ură îl ucide [pe fratele său], al cărui sânge nu este vărsat prin sabie şi văzut de oameni, ci uciderea lui prin starea lăuntrică de ură şi invidie este văzută de Dumnezeu, Care dă cununi sau pedepse, nu doar pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri ale voinţei.
64 Evr. 10, 31.
65 Ps. 33,15.
66 Cf. Ps. 138, 8.
67 Sfântul Grigorie de Nazianz, în patrem tacentem, PG 35,956 B.
68 Sfântul Teodor Studitul, Iambi de variis argumentis, 2,6-8, ed. P. Speck, Jamben auf verschiedene Gegenstaende, în: Supplémenta Byzantina, 1, De Gruyter, Berlin, 1968, p. 109.
69 Fc. 4,12.
70 1 In 3,15.
126
Aşadar, lucru nelegiuit este să avem ură pentru cel de un neam şi de o credinţă cu noi şi pentru cel împreună-moştenitor al împărăţiei cerurilor. Ioan Teologul spune şi el: Dacă cineva zice: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?71 Şi Legea zice: Să nu urăşti pe fratele tău în cugetul tău, dar să cerţi pe aproapele tău, ca să nu te încarci de păcatul lui72.
Aşadar, fraţilor, nu trebuie să pomenim răul sau să pizmuim pe cineva noi, care ne-am îmbrăcat în Hristos73, ci să-i iubim nu doar pe fraţi şi prieteni, ci şi pe cei care ne urăsc şi ne duşmănesc. Iar dacă zic sau fac ceva împotriva noastră, trebuie să primim toate cu mulţumire, pentru răsplata ce va să fie, precum a spus Domnul prietenilor Săi: Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât74; şi adaugă: Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi75 şi vă vor prigoni76 şi vor lepăda numele vostru ca rău din pricina Fiului Omului77. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri78. Căci lui Dumnezeu se cuvine slava întru toţi vecii. Amin.
Troparul al 16-lea
Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele;
Cu totul sunt rănit Acum de ele şi plin de bube;
Dar Tu însuţi venind de faţă,
Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă.
71 1 In 4, 20.
72 Lev. 19,17.
73 Cf. Gal. 3, 27.
74 In 15,18.
75 Lc. 6,22.
76 Mt. 5,11-12.
77 Lc. 6,22.
78 Mt. 5,11-12.
127
Tâlcuire
înţelesul şi povestirea acestui tropar au fost luate din Sfânta Evanghelie cea după Luca, unde scrie: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi celelalte cuvinte ale parabolei din Evanghelie79.
Aşadar, „eu sunt căzut între tâlhari, în gândurile mele”; rănit în gândirea mea de către tâlhari şi plin de bube nevindecate, zac aruncat deoparte, ca un lucru fără valoare. Ei m-au dezbrăcat şi m-au lipsit de veşmintele virtuţii, şi apoi mi-au dat bătăile păcatului. Mai întâi ne golesc de tot gândul bun şi de ocrotirea lui Dumnezeu, apoi ne dau bătăile păcatului. Dar Tu, Stăpâne Hristoase, să nu treci cu vederea lucrul mâinilor tale! Tămăduieşte bubele mele şi vindecă rănile mele cele de nevindecat, picurând peste mine din dumnezeiescul Tău sânge, care este preţul de răscumpărare a toată lumea! Arată-mă sănătos şi teafăr, şi fă din mine un om desăvârşit al împărăţiei Tale! Amin.
Troparul al 17-lea
Preotul, nesocotindu-mă,
A trecut de mine, şi levitul, Văzându-mă gol în nenorocire,
Nu m-a băgat în seamă;
Dar Tu, Iisuse,
Cel ce ai răsărit din Maria,
Venind de faţă, miluieşte-mă.
79 Cf. Lc. 10, 30-37.
128
Tâlcuire
Acest tropar are acelaşi sens ca şi cel de dinainte; căci în el se vorbeşte despre un om bătut de tâlhari. Dar cine a fost
omul? Adam. Ce este Ierusalimul? Cetatea virtuţilor. Ce este coborârea la Ierihon? Nesocotirea virtuţilor. Ce este Ierihonul? Potopul iadului. Cine sunt tâlharii? Demonii care pizmuiesc firea omenească. Ce este cetatea Ierusalimului? Raiul, în care se locuieşte prin virtuţi. Omul este Adam, care prin virtuţi locuia [în rai]. Calea este călcarea poruncii. Tâlharul este diavolul, care prin pizmă l-a dus pe Adam la neascultare, iar din pricina acesteia Adam a fost scos din rai şi s-a pogorât la Ierihon, adică la moarte; căci Sirah spune: Prin pizma diavolului moartea a intrat în lume80. Aşadar, firea omenească, sau Adam, zăcea slăbănogită în iad, precum strigă sfântul David: Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea în cele mai de jos ale pământului81. Iar prin preot şi levit trebuie să înţelegi Legea şi prorocii; căci acestea au vrut să îndrepteze firea omenească, dar nu au putut. Pentru că este cu neputinţă, zice Pavel, ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele82. Ei au vrut şi au avut gândul să-l tămăduiască pe om, dar apoi, biruiţi de greutatea rănilor, s-au dat înapoi; căci aceasta înseamnă: „Au trecut de mine”.
Iar un samarinean, mergând pe cale83 înseamnă pogorârea la mine a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului meu, nu din Samaria, ci din Sfânta Fecioară Maria, care este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; şi că S-a făcut om şi a fost numit samarinean84 şi a petrecut cu noi în chip de negrăit.
80 înţ. Sol. 2, 24.
81 Ps. 138,15.
82 Evr. 10,4.
83 Lc. 10, 33.
84 In 8,48.
129
El a legat de îndată rănile, pentru că nu a îngăduit ca răutatea să bântuie mai departe, ci a legat-o. A turnat untdelemn şi vin85 prin sângele din sfânta Lui coastă. Amestecul vinului cu untdelemnul desemnează unirea dumnezeirii cu umanitatea, sau a milostivirii cu mântuirea. Apoi l-a pus pe cel bolnav pe propriul Său dobitoc, adică L-a purtat pe umărul Său pe om, cel care mai înainte bolise de necredinţă. Căci El a făcut din noi mădularele Sale şi părtaşi trupului Lui. Când zăceam jos, El ne-a ridicat la vrednicia de a fi un trup cu El.
Aşadar, şi eu strig către milostiva Ta purtare de grijă: O, mult milostive Hristoase, eu sunt cel căzut între tâlhari, adică în pofte diavoleşti şi în fapte rele, prin care am fost cumplit bătut şi rănit. Într-adevăr, Legea lui Moise şi învăţătura cetei prorocilor, prin sfaturile, îndemnurile şi povăţuirile lor, nu au putut să mă îndepărteze de la faptele cele rele şi să mă aducă la o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Dar Tu, Cel născut din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, vindecă rănile sufletului meu şi mântuieşte-mă! Amin.
Troparul al 18-lea
Milostiv fii mie, strig;
Greşit-am ţie,
Ziditorului tuturor,
Şi de multe lanţuri de greşeli Sunt rănit;
Dar Tu, mai înainte de vreme, Iartă-mi păcatele.
85 Cf. Lc. 10, 34.
130
Tâlcuire
Domnul nu urgiseşte o inimă înfrântă şi smerită86. De aceea strig Ţie, Ziditorului meu, eu, care prin păcatele mele sunt chinuit de multe răni şi lanţuri; căci Iacov, fratele Domnului, zice: Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni87, ci fiecare este strâns de propriile sale lanţuri.
Eu acum sunt strâns de propriile mele lanţuri; dar dezleagă-mă şi pe mine, Stăpâne Hristoase, Dumnezeule, prin fericitul Tău cuvânt, care zice: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă88, adică de la moarte la viaţă, de care, Hristoase, dă-mi să am parte şi eu ticălosul. Amin.
Troparul al 19-lea
Averea Ta, Mântuitorule,
Cheltuind-o întru destrăbălări,
Sunt pustiu
De roadele bunei cucernicii Şi, flămânzind, strig:
Părinte al îndurărilor, înainte de sfârşit, miluieşte-mă!
Tâlcuire
înţelesul acestui tropar este luat din Sfânta Evanghelie şi, mai precis, din parabola care spune: „A zis fiul cel mai tânăr tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi luând
86 Cf. Ps. 50,18.
87 Iac. 1,13.
88 In 11,44.
131
aceasta şi ieşind din casa părintească într-o ţară îndepărtată, a cheltuit-o, trăind în desfrânări şi în tot păcatul”89. Aşa a devenit pustiu de roadele bunei cucernicii. Iar pricina este că a plecat într-o ţară îndepărtată; căci atunci când omul se leapădă de Dumnezeu şi se îndepărtează de frica Lui, cheltuie toate darurile dumnezeieşti. Iar când suntem aproape de Dumnezeu nu facem nimic vrednic de pierzare, după cuvântul: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin90, dar când ne îndepărtăm şi ne lepădăm de El, facem şi pătimim lucrurile cele mai rele, precum este scris: Iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri91.
Şi ducându-se, adică înaintând în răutate, s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări92. Cel ce se alipeşte de Domnul devine un duh cu El93; iar cel ce se alipeşte de firea desfrânată a demonilor devine un trup cu ea94. El se face în întregime trup, neavând întru sine loc pentru duh, precum a fost cazul celor din vremea potopului95. Locuitorii acelei ţări îndepărtate de Dumnezeu, fără îndoială, sunt demonii. Aşa, cel care înaintează şi se întăreşte în răutate paşte porci, adică devine şi pentru alţii învăţător al vicleniei şi al faptelor spurcate. Ticălosul acesta pofteşte să se sature de păcat; căci nu se satură de rele cel care s-a obişnuit cu ele. Pentru că păcatul se aseamănă cu roşcovele, având, ca şi ele, dulceaţă şi amărăciune. El aduce desfătare, pentru scurt timp, şi chinuri, pentru veşnicie. De această lucrare rea să ne izbăvească Hristos Dumnezeu, dăruindu-ne întoarcerea cea din urmă spre bine şi pocăinţa fiului celui mai tânăr, pentru ca şi noi să devenim, prin pocăinţă, fii ai Dumnezeului Celui Preaînalt.
89 Cf. Lc. 15,12-13.
90 Ps. 15,8.
91 Ps. 72, 27.
92 Lc. 15,15.
93 1 Cor. 6,17.
94 Cf. I Cor. 6,16.
95 Cf. Fc. 6, 3.
132
Dar şi în alt chip putem să tâlcuim parabola, după puterile noastre. Tatăl este Dumnezeu. Prin cei doi fii, cel mai mare şi cel mai mic, poţi să înţelegi pe cei drepţi şi pe păcătoşii ca mine. Cel mai mare, păzind din tinereţe porunca tatălui, a rămas întru dreptate; cel mai mic a luat şi el daruri asemănătoare, adică partea din avere care i se cuvenea, pe care a cerut-o de la tatăl; şi luând-o, s-a dus într-o ţară îndepărtată. Prin plecare se înţelege părăsirea virtuţii şi căderea în fapte nelegiuite; căci Domnul zice către noi: „Nelegiuirile voastre au pus despărţire între Mine şi voi”96.
Apoi, fiul s-a întors la tatăl. Şi cealaltă parte a parabolei din Evanghelie este cunoscută tuturor. Tot aşa, orice om care a făcut multe rele în viaţa lui, iar mai apoi se pocăieşte, fugind spre milostivirile lui Dumnezeu, cade înaintea îndurării iubitorului de oameni Dumnezeu. Şi chiar dacă este pustiu de roade vrednice, adică de fapte bune, şi are un suflet flămând de averea dumnezeiască, de vreme ce a cheltuit-o prin fărădelegi şi printr-o viaţă destrăbălată şi neplăcută lui Dumnezeu, strigă către El din suflet: Părinte al îndurărilor şi Dumnezeule a toată mângâierea97, înainte de sfârşit, miluieşte-mă! Amin.
Cântarea a 2-a Tâlcuire
Ia aminte, cerule!98 Această carte este numită „Deuteronom”, adică „a doua Lege”, spre deosebire de prima Lege, pe care Moise a primit-o, suindu-se, după porunca lui Dumnezeu, pe muntele Sinai şi rămânând pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Cele două table ale Legii au fost
96 Cf. Is. 59, 2.
97II Cor. 1, 3.
98 Deut. 32, 1. Cu aceste cuvinte începe cântarea a 2-a din Canonul Mare.
133
scrise cu degetul lui Dumnezeu99. Dacă cineva întreabă: „Cine este degetul lui Dumnezeu?”, voi răspunde: „Fiul lui Dumnezeu este”, precum Luca zice că spune Domnul: Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni100. Moise, vrând să se suie pe muntele Sinai, a lăsat poporul lângă fratele său, Aaron, zicând: „De va avea cineva pricină, să meargă la el şi să fie judecat de el”101, adică de preotul Aaron. Iar Moise s-a suit pe munte, a intrat în întuneric, unde a văzut lucruri pe care niciun om nu le poate vedea, şi Dumnezeu a scris pe două table poruncile Legii. Iar poporul, văzând că Moise întârzie să coboare de pe munte, a numărat zilele şi nopţile ca şi cum ar fi fost în grabă, precum zice Fiziologul102: „Căţeaua grăbită a născut căţei orbi”; tot aşa, acest popor a fost nerăbdător. De aceea au mers la Aaron, zicând: Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat103. Iar Aaron, socotind că israelitenii sunt iubitori de argint, le-a spus: Scoateţi cerceii de aur din urechile femeilor voastre şi ale fetelor voastre şi-i aduceţi la mine104, crezând că, din grijă pentru averea lor, vor ezita să facă aceasta. Dar ei, înnebuniţi fiind de demonul cel rău şi pizmaş, i-au adus tot ce a cerut. Şi aprinzând un foc, le-a aruncat acolo şi a ieşit un chip întru asemănare de viţel, care mănâncă iarba105, precum
99 Cf. Ieş. 31,18.
100 Lc. 11, 20.
101 Cf. Ieş. 24,14.
102 Fiziologul (ed. F. Sbordone, Physiologus, Olms, Hildesheim, 1976, Pp. 149-256) descrie atât animale, cât şi plante şi pietre preţioase, iar apoi confruntă această descoperire naturală cu citate biblice, pentru a arăta armonia desăvârşită între creaţie şi revelaţia supranaturală. Autorul acestei scrieri nu este cunoscut, dar ea a fost folosită pentru a scoate exemple care să slujească drept învăţături morale. Proverbul citat aici de Acachie nu se găseşte în Fiziologul, ci în mai multe culegeri de proverbe din epoca bizantină, atât duhovniceşti, cât şi profane.
103 Ieş. 32,1.
104 Ieş. 32,2.
105 Ps. 105,20.
134
zice David. Iar poporul s-a închinat la acest idol, precum este scris: A şezut poporul de a mâncat şi a băut şi pe urmă s-a sculat şi a jucat106, închinându-se idolului Belfegor (Fegor era o cetate păgână din acele vremuri, care se închina zeului Baal, şi, de aceea, a fost numit Belfegor). Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău s-a închinat la idoli”107. Moise a coborât din munte cu cele două table ale mărturiei în mâinile lui. Tablele erau de piatră şi scrise pe amândouă părţile, pe o parte şi pe alta108. Tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu şi scrierea era scrierea lui Dumnezeu, săpată pe table109. Moise era însoţit de Iosua, fiul lui Navi, tânărul său slujitor; şi ei au auzit zarvă în tabără. Atunci slujitorul a zis către Moise: „în tabără se aud strigăte de război110, domnul meu, Moise”. Dar Moise a zis: Nu este nici strigăt de pornit la luptă, nici strigăt de bătălie, ci eu aud strigăt de oameni beţi111. Când s-a apropiat de tabără, a văzut viţelul şi jocurile şi pe popor beat (şi cine poate să pună lege unui popor în neorânduială?).
Aşadar, Moise s-a mâniat, deşi Scriptura mărturiseşte că a fost cel mai blând dintre toţi oamenii112, dar atunci, datorită râvnei pentru Dumnezeu, a lăsat frâu liber mâniei. Aşa trebuie ca orice om după inima lui Dumnezeu să rabde mereu cu blândeţe şi cu mulţumire tot ce vine peste el; dar când cineva este pornit împotriva lui Dumnezeu, dacă este vorba de o hulă sau de o încălcare a Legii, atunci, purtat de râvnă pentru Dumnezeu, trebuie să pedepsească aceasta până la sânge. La fel şi Moise, văzând poporul idolatru, s-a mâniat şi a aruncat din mâinile sale cele două table, sfărâmându-le la poalele muntelui. Pe aceste table a fost scris aşa-numitul Decalog, al
106 Ieş. 32, 6.
107 Cf. Ieş. 32, 7.
108 Cf. Ieş. 32,15.
109 Ieş. 32,16.
110 Ieş. 32,17.
111 Ieş. 32,18.
112 Num. 12, 3.
135
cărui început este: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău113 şi cele ce urmează. Moise le-a sfărâmat pentru că acest popor nu era vrednic să audă cuvântul lui Dumnezeu; şi venind, a stat la poarta cortului mărturiei şi a zis: Cine este pentru Domnul să vină la mine!114. Şi s-a apropiat de el întreaga mulţime a seminţiei lui Levi; iar Moise le-a zis: Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare sabia lui la şold şi să meargă încolo şi încoace, din poartă în poartă, prin tabără şi să-l ucidă pe fratele lui, fiecare [să-l ucidă] pe aproapele lui. Şi fiii lui Levi au făcut precum le-a spus Moise şi au căzut din popor, în acea zi, aproape trei mii de bărbaţi. Şi Moise le-a zis: V-aţi împlinit astăzi mâinile întru Domnul, fiecare prin fiul său şi prin fratele său, ca să fiţi binecuvântaţi115.
Iar viţelul pe care-l făcuseră l-a ars în foc şi l-a sfărâmat mărunt, apoi l-a presărat în apă şi le-a dat să bea fiilor lui Israel116, zicând: „Ţineţi minte că fraţii voştri au fost ucişi din pricina idolatriei!”. Şi de vreme ce prima Lege a fost dată şi nu erau vrednici cei cărora li s-a adresat, Moise a avut nevoie de o a doua Lege, precum s-a făcut şi în cazul nostru. Căci Hrisostom, cel cu cuvinte de aur, zice: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie ca memoria noastră să fie ajutată de Scripturi, ci să fim precum Avraam, Isaac şi Iacov, precum prorocii şi precum toţi care în Vechiul Testament I-au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu, îngrijindu-ne de propria conştiinţă şi făcând cele bineplăcute lui Dumnezeu. Dar fiindcă n-am împlinit aceasta, haide să pornim pe a doua cale, luând aminte la Scripturi”117. La fel şi atunci lui Moise, din pricina fărădelegii poporului, i-a trebuit a doua Lege. Şi după ce postise iarăşi patruzeci de zile, a primit acest Deuteronom, în care scrie: Ia aminte, cerule, şi voi grăi, iar pământul să asculte vorbele gurii
113 Deut. 6, 5.
114 Ieş. 32, 26.
115 Ieş. 32, 27-29.
116 Cf. Ieş. 32, 20.
117 Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Matthaeum, 1,1, PG 57, 13 [PSB 23, P. 151.
136
mele!118. Prin această tâlcuire am arătat, după puterile noastre, ce este Deuteronomul.
Dar există o întrebare cu privire la acest cuvânt: De ce Moise nu a zis: „Ascultă, poporul meu, şi-ţi voi mărturisi ţie”119, precum zice David, ci spune: Ia aminte, cerule, şi ascultă, pământule120? Poporul nu era încă vrednic să primească cuvântul lui Dumnezeu. Căci mai târziu zice: Acest popor este smintit şi neînţelept121. De aceea Moise cheamă ca martor însuşi cerul şi pământul, zicând: Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule122. Duhul Sfânt vorbeşte acolo către popor, prin gura slujitorului său David, că trebuie să ia aminte la Lege. Dar aici slujitorul zice: Ia aminte, cerule123. Atât cerul, cât şi pământul sunt tăcute, precum zice Grigorie Teologul: „lăudători fără de glas”124. Şi iarăşi zice David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu125; căci prin făpturi oricine poate cunoaşte pe Dumnezeu, Care le-a dat fiinţă, nu doar credincioşii, ci şi necredincioşii. Această învăţătură a împrumutat-o şi Pavel de la apostoli126.
Dar eu cred că Moise s-a exprimat astfel, pentru că cerul este numit scaunul lui Dumnezeu, iar pământul aşternutul picioarelor lui127. El nu a îndrăznit să-I grăiască lui Dumnezeu (căci toate sunt lămurite lui Dumnezeu), ci a vorbit către tronul Lui, care este cerul, şi, de asemenea, către pământ, de vreme ce este aşternutul picioarelor Lui. Dar iată, [aceste cuvinte conţin] şi o prorocie strălucită; căci fiind proroc şi văzând că tot pământul era acoperit de murdăria necredinţei, aproape a zis către Dumnezeu: „O, Stăpâne Atotţiitorule, să
118 Deut. 32,1.
119 Cf. Ps. 49, 8 şi Ps. 80, 7.
120 Deut. 32,1.
121 Deut. 32, 6.
122 Is. 1, 2.
123 Deut. 32,1.
124 Cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, în theophania, 11, 3-4, PG 36, 321 C; in sanctum pascha, PG 36, 632 A.
125 Ps. 18,1.
126 Cf. Rom. 1, 20.
127 Cf. Is. 66,1.
137
vină degrab peste noi rouă” (adică Fiul Tău cel Unul-Născut, acea ploaie care se pogoară pe lână128 ) „şi să înnoiască ambele popoare, pe acesta vechi şi pe cel păgân”.
Dar aceste cuvinte pot fi tâlcuite şi altfel: Moise, văzând că poporul era stricat şi nemaiştiind ce să facă, cheamă ca martori cerul şi pământul, ca şi cum ar vrea să zică: „Nu am ascuns cuvintele lui Dumnezeu, ci le-am vestit tuturor”, precum şi dumnezeiescul Pavel a spus către efeseni: Timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn pe voi toţi129. El vorbeşte cu mai multă îndrăzneală, chemând ca martor pe Dumnezeu pentru faptul că nu m-am ferit să vă vestesc voia lui Dumnezeu130. Şi prorocul Isaia zice: Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule131. Ierusalimul era atât de plin de oameni, însă prorocul nu a aflat niciun om în stare să asculte şi să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu şi, nemaiştiind ce să facă, a chemat ca martori cerul şi pământul. Această tâlcuire îmi pare verosimilă, de vreme ce în acelaşi verset zice: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea132. Acestea am putut să le spun eu, neînsemnatul; dar fiecare dintre cititori, având cugete mai apropiate de cer, să le corecteze, descoperind adevărul.
Troparul al 32-lea
Lacrimile desfrânatei, Îndurate,
Şi eu le vărs înaintea Ta;
Milostiveşte-Te spre mine, Mântuitorule,
Cu îndurarea Ta.
128 Cf. Ps. 71, 6.
129 Fapte 20, 31.
130 Fapte 20, 27.
131 Is. 1, 2.
132 Is. 1, 2.
138
Tâlcuire
Motivul acestui tropar este din Evanghelie. Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Treime, fiind Dumnezeu adevărat şi Fiul Tatălui cel Nevăzut, a binevoit a Se face om precum suntem noi, dar în afara păcatului, ca să mântuiască pe omul împovărat cu multe păcate. Aceasta s-a făcut în ţara iudeilor, precum zice strămoşul după trup al Domnului, David: Cunoscut este în iudeea Dumnezeu133. Eu vorbesc despre naşterea, creşterea şi intrarea în tagma învăţătorilor; căci zice: „Iisus, ca un învăţător ce era, a fost chemat de unul dintre farisei pe nume Simon ca să mănânce. Acesta nu bănuia nicidecum că El este şi Dumnezeu adevărat. Atunci desfrânata (cea asemenea mie cu numele, dar de care eu, ticălosul, sunt departe prin fapte), cunoscând că Iisus este în casa lui Simon, a luat un alabastru cu mir («alabastru» înseamnă un vas care conţine ulei134) şi, intrând, l-a spart şi a vărsat mirul pe capul lui Iisus, ungând şi neprihănitele Lui picioare, pe care le ştergea cu părul ei, amestecând mirul cu multe lacrimi. Văzând aceasta, fariseul Simon, care îl chemase, a zis întru sine: «Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie e cea care se atinge de El, că este păcătoasă». Iar Iisus, ca Dumnezeu, Ştiutorul inimilor, cunoscând gândurile lui, a zis către el: «Simone, Simone, am să-ţi spun ceva». Iar acesta a zis: «Învăţătorule, spune». Iisus a grăit: «Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?». Simon a zis: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult». Iar Iisus i-a zis: «Drept ai judecat» (Eu socotesc că fariseul care L-a chemat pe Iisus nu avea gânduri curate, ci era viclean şi plin de făţărnicie. De aceea a spus: «Acesta
133 Ps. 75,1.
134 Aici Acachie prezintă o etimologie a cuvântului alabastru, anume grecescul ¿Aaiopacrrov (purtător de ulei).
139
de-ar fi proroc». Se vede că el nu avea credinţă, de vreme ce a spus astfel de cuvinte. Dar Domnul, deşi ştia că el nu avea gânduri curate, totuşi a intrat în casa lui şi a mâncat împreună cu el, învăţându-ne prin aceasta pe noi toţi să fim fără răutate şi viclenie faţă de cei care ne sunt duşmani). Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: «Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar celui ce iubeşte puţin, i se iartă puţin». Prin aceasta Domnul arată că Simon este semeţ şi neînţelept; semeţ, pentru că om fiind el însuşi, osândea un alt om pentru păcatele lui; neînţelept, pentru că nu şi-a dat seama că trebuia să primească şi să laude femeia care prin faptele ei arăta atâtea semne ale credinţei şi ale dragostei, iar nu să o respingă. De aceea, Domnul îl mustră ca pe unul care osândea în deşert pe cea care a făcut atâtea lucruri pe care el însuşi nu le-a făcut. [Este ca şi cum Iisus i-ar spune]: «Fiindcă ai zis că nu sunt proroc, pentru că nu am cunoscut că această femeie este păcătoasă, iată vădesc cele ce sunt în inima ta, ca să cunoşti că, precum le cunosc pe ale tale, pe care le ascunzi, cu atât mai mult pe ale ei, pe care le ştiu şi mulţi alţii. Aşadar, i se iartă păcatele, pentru că mult a iubit» (adică a arătat multă credinţă). Şi a auzit de la Cel care are putere să ierte păcatele: «Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace»”135, adică: Mergi întru dreptate. Căci dreptatea este pace, precum păcatul este vrăjmăşie cu Dumnezeu.
Aceasta ne dă de înţeles dumnezeiescul Părinte prin lacrimi; precum ea a vărsat mirul şi lacrimile, tot aşa şi noi, în chip nevăzut, prin pocăinţă şi lacrimi spălăm picioarele lui Iisus, strigând şi zicând: Milostiveşte-Te spre mine, Mântuitorule, cu îndurarea Ta. Şi El ne răspunde şi nouă, în chip nevăzut, ca un îndurat: „Iertate vă sunt păcatele” şi „credinţa
135 Cf. Lc. 7, 36-50.
140
voastră v-a mântuit, mergeţi în pace”, adică spre viaţa veşnică. Amin.
Troparul al 33-lea
Pătat-am
Haina trupului meu,
Şi am întinat cu totul
Podoaba cea după chipul
Şi după asemănarea Ta, Mântuitorule.
Tâlcuire
Păcatul este numit pată pentru că este greu de spălat, precum, de pildă, adulterul, desfrânarea, malahia şi celelalte asemenea, care pătează haina trupului; aceasta este Sfântul Botez. Haină este şi mirul cu care suntem unşi după cele trei sfinte afundări, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar păcatul este numit întinăciune, pentru că Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, însă prin călcarea de poruncă am întinat podoaba cea după chip; căci după ce Adam a fost izgonit din rai, a cunoscut-o pe femeia sa, şi iată întinăciunea. Scriptura zice: Niciunul dintre oameni nu este curat de întinăciune, chiar dacă ar fi numai o zi viaţa lui pe pământ136; pentru că şi la prunci, care sunt fără de răutate şi nu sunt ispitiţi prin gând, se arată adeseori o mişcare a părţilor de ruşine ale trupului. Atâta să fie spuse despre întinăciune, anume că este de neocolit. Dar despre pată, este limpede din cele ce urmează că fiecare poate să păzească podoaba cea după chip şi să se mântuiască, sau să nu păzească şi să se pocăiască, precum eu, ticălosul. Aşadar, păzind acest dumnezeiesc Părinte fără
136
Iov 14, 4-5 (LXX).
141
pată podoaba cea după chip prin mintea stăpânitoare, zice către mine, care nu am păzit-o: „Pocăieşte-te, fiule”.
Sfinţii nu refuză să numească „fii” pe păcătoşii ca mine. Precum Avraam a zis odinioară către acel bogat: Fiule, adu-ţi aminte137 şi cele ce urmează, tot aşa acest bărbat fericit zice: „Fiule, spală pata trupului tău prin lacrimi şi osteneli, pentru că este greu de spălat” (precum cineva care şi-a băgat mâinile în smoală le curăţeşte prin ulei). „Fă milostenie săracilor; arată orice chip al pocăinţei, sârguieşte-te să cureţi podoaba cea după chip. Aşa a făcut desfrânata, aşa a făcut tâlharul, aşa a făcut fiul cel pierdut. Şi de vreme ce fiecare dintre ei a dobândit pocăinţa printr-o altă cale, precum desfrânata prin lacrimi, tâlharul prin mărturisire şi fiul cel pierdut prin pocăinţă, aşa şi tu să nu te descurajezi dacă eşti îngreunat de multe păcate. Avem în Dumnezeu un Părinte milostiv, Care strigă prin proroc: «Dacă ai făcut toate acestea, iarăşi întoarce-te la mine»138. Şi dacă în acest chip vei asculta de sfatul meu şi te vei apropia de Dumnezeu prin aceste fapte, eu mă pun chezaş că te vei mântui”. O, de-aş deveni şi eu un astfel de om precum Părintele m-a sfătuit să fiu! Amin.
Troparul al 35-lea
Ruptu-mi-am acum Veşmântul cel dintâi,
Pe care mi l-a ţesut mie Ziditorul dintru început;
Şi, pentru aceasta, zac gol.
142
Tâlcuire
Zic şi eu: „Acum mi-am rupt (adică mi-am sfâşiat) prin voia proprie veşmântul duhovnicesc al trupului şi am îmbrăcat un veşmânt trupesc, ascultând de pierzătorul”. „Căci a mea, zice Teologul, este călcarea de poruncă a strămoşului”139; pentru că acela, golit fiind de veşmântul ţesut de Dumnezeu, a golit toată firea omenească, dar venind Domnul şi Dumnezeul meu, ne-a îmbrăcat cu un veşmânt alb şi strălucitor ca zăpada prin Sfântul Botez (şi ceea ce a pierdut întâiul Adam prin călcarea de poruncă am dobândit noi, cei din păgâni, prin al doilea Adam, Iisus Hristos). Aşa era veşmântul fericitului Marcian, iconomul Bisericii celei mari140. Acesta, îngrijindu-se de milostenie, nu avea decât o singură haină, lungă până la picioare (ceea ce la noi se numeşte haină preoţească), în care era îmbrăcat trupul dreptului. Odată fiind udat de ploaie, şedea în chilie, aprinzând un foc mic. Atunci a venit un sărac (ori era Hristos, Care îl încerca, ori un sărac, care din întâmplare venise la el) şi i-a cerut o haină. în acel moment, Marcian, dezbrăcându-se de haina care îi ajungea până la picioare, a dat-o cerşetorului şi stătea gol. Atunci era una din sărbătorile cele mari. Aşadar, fiind chemat de către patriarh să vină şi să liturghisească împreună cu el (căci el era diaconul care trebuia să citească evanghelia) în prezenţa împăratului şi neavând ce să facă, s-a îmbrăcat pe trupul gol cu stiharul şi cu orarul, şi degrab a intrat în biserică. Acolo era adunată o mare mulţime de popor, când el a intrat să slujească patriarhului. Atunci împăratul, uitându-se înăuntrul altarului, a văzut pe Marcian îmbrăcat într-o haină împărătească albă şi purpurie, [atât de frumoasă] încât nici împăratul nu a îmbrăcat
139 Cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, în theophania, 12,20-21, PG 36,324 C; in sanctum pascha, PG 36, 633 A.
140 Sfântul Marcian a fost iconom al bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, iar ziua lui de pomenire este 10 ianuarie. Patriarhul din istorisirea de faţă este Ghenadie, care a păstorit Biserica Constantinopolului în 458-471.
143
vreodată o astfel de haină. Şi tulburându-se cu inima, împăratul l-a chemat la sine pe patriarh şi i-a zis: „Vezi, stăpâne? Cel care până acum ne părea a fi smerit a ajuns la o astfel de trufie, încât se îmbracă cu haină împărătească”. Iar patriarhul, uitându-se la el, a intrat în altar, a chemat pe fericitul Marcian şi a spus către el: „Fiule, ce este această trufie a ta, că porţi haine împărăteşti? Văzând aceasta, atât împăratul, cât şi eu, ne-am smintit de acest lucru”. Iar el, făcând o metanie până la pământ, a zis: „Să nu ai astfel de gânduri, stăpânul meu; dacă doreşti, atinge-te de mine cu mâna ta şi vezi”. Patriarhul atingându-se de el cu mâna sa (şi, o, minunile pe care le arăţi, Hristoase, cu slujitorii Tăi) a aflat tot trupul gol şi stiharul cu care era îmbrăcat şi L-a slăvit pe Dumnezeu.
Vedeţi, ascultători iubiţi, că prin curăţia sufletului şi trupul devine strălucitor. Aşadar, bine a zis dumnezeiescul Pavel: „Cu cât omul nostru cel din afară se trece, cu atât cel dinlăuntru se înnoieşte”141. Gândindu-mă la aceasta, şi eu cu tânguire strig: „Vai mie, că am pierdut veşmântul pe care dintru început mi l-a ţesut Ziditorul, şi pentru aceasta zac acum gol. Dar Tu, Mântuitorul meu, Care ai purtat trupul meu, îmbracă-mă cu haina curăţiei şi a sfinţeniei, ca să fiu vrednic de cereasca Ta împărăţie”. Amin.
Alt irmos din a doua cântare Tâlcuire
La începutul cântării din Pentateuh se zice: Ia aminte, cerule!142, şi apoi: Acest popor este smintit şi neînţelept143, iar la sfârşit: Unde sunt dumnezeii lor în care nădăjduiau?144; şi puţin după aceea: Să se ridice şi să fie pentru voi ocrotire145. Cântarea
141 Cf. II Cor. 4,16.
142 Deut. 32,1.
143 Deut. 32, 6.
144 Deut. 32, 37.
145 Deut. 32, 38.
144
zice acestea mustrând necredinţa iudeilor de atunci şi osândind idolatria lor, pentru că, neaducându-şi aminte de faptele mari şi înfricoşătoare ale lui Dumnezeu şi părăsind pe Dumnezeu, singurul Dumnezeu Adevărat, s-au întors către idoli, deşi nu au putut să primească de la ei nici un ajutor (căci cum ar fi putut să-i ajute, nefiind dumnezei, ci idoli muţi?). Dumnezeu, ştiind de mai înainte şi cunoscând că poporul urma să slujească idolilor, a binevoit, din mila îndurării, să dea poporului, prin insuflatul de Dumnezeu Moise, această cântare sau Deuteronomul, pentru ca, citind-o cu luare aminte, să nu slujească idolilor. Dumnezeu a poruncit să se scrie această cântare pe poalele şi pe marginile veşmintelor146, pentru ca, având-o înaintea ochilor, să se teamă să nu păţească lucrurile cu care i-a ameninţat în cântarea de faţă.
Dumnezeu a zis către Moise: „Lasă-mă să-i nimicesc şi să te fac conducător al unui popor mare şi bun”147, iar el a spus: Dacă vrei să ierţi păcatul lor, iartă-l, iar dacă nu vrei, şterge-mă şi pe mine din cartea pe care ai scris-o!148 Iată împreună-pătimirea robului lui Dumnezeu, iată iubirea firească a slujitorului Lui, că fiind lovit cu pietre şi ocărât şi în fiecare zi ameninţat cu moartea, nu şi-a pierdut răbdarea. Iar când Dumnezeu vorbea de nimicirea lor, acesta s-a rugat pentru ei şi Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea. O, negrăită iubire de oameni şi milostivire!
De aceea, Moise, întorcându-se către popor şi citindu-i cântarea, a zis: Vedeţi, vedeţi!149 Ce înseamnă această repetare? în altă variantă se scrie: Vedeţi şi cunoaşteţi! „Vedeţi din fapte şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, Care întinde cerul ca o piele, Cel care a întărit pământul peste ape150. Eu sunt Dumnezeu, Care te-am scos din pământul Egiptului151, dintr-o grea robie, Care te-a trecut prin Marea Roşie şi Care te-a hrănit în pustie
146 Cf. Num. 15,38-39.
147 Cf. Deut. 9,14.
148 Ieş. 32, 32.
149 Deut. 32, 39.
150 Ps. 135, 6.
151 Deut. 5, 6.
145
cu mana152. Eu sunt Dumnezeu, Care te-am adăpat cu apă din stâncă ca şi cu miere153 şi au curs apele ca nişte pâraie154. Aşadar, vedeţi şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu în afară de Mine. De ce rătăciţi? Cunoaşteţi lămurit şi vedeţi că Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămâduiesc155. De ce, părăsindu-Mă pe Mine, slujiţi idolilor muţi, care nici loruşi, nici altcuiva nu pot să ajute?” De aceea, datorită deplinei încredinţări a făcut această repetiţie: Vedeţi, vedeţi!
Această alcătuire este numită şi cântare, pentru că altceva este o cântare şi altceva un psalm; căci eu cânt şi psalmodiez, cânt singur, strig către Dumnezeu, pentru că zice: De ce strigi către Mine?156; dar eu şi psalmodiez cu glas157. Această cântare este numită şi Pentateuh158, pentru că mai sunt şi alte patru cărţi ale lui Moise: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, iar cântarea de faţă este din a cincea carte, adică din Deuteronom, precum a fost scris la începutul acestei cântări.
Troparul al 57-lea, Irmos
Vedeţi, vedeţi!
Că Eu sunt Dumnezeu,
Care am plouat mană
Şi apă din piatră
Am izvorât de demult, în pustie,
Poporului Meu,
Cu singură dreapta şi cu tăria Mea.
152 Deut. 8,16.
153 Cf. Deut. 8,16.
154 Ps. 77,19.
155 Deut. 32, 39.
156 Ieş. 14,15.
157 După o poezie atribuită lui Mihail Psellos, diferenţa dintre psalm şi cântare este că psalmul este însoţit de instrumente, pe când cântarea este lipsită de acestea. Cf. Mihail Psellos, Poemata 53,402, ed. L.G. Westerink, Michaelis Pselli poemata, Teubner, Stuttgart, 1992.
158 în greacă, cuvântul nevxdxeuxog este format din două cuvinte: ţievxe = cinci şi xeuxot; = carte.
146
Tâlcuire
Despre Deuteronom am vorbit mai înainte. Atunci Dumnezeu a sfătuit pe iudei, făcându-i să-şi aducă aminte; iar acum şi cu noi lucrează la fel; căci Apostolul zice: Toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră159, datorită faptelor covârşitoare şi minunate. Pentru că iudeii ziceau atunci, cârtind: Va putea oare Dumnezeu să gătească masă poporului Său?160, iubitorul de milostivire, Dumnezeu, nu a pedepsit nemulţumirea lor, ci le-a plouat mană, care se numeşte pâinea îngerilor161, şi a pus-o înaintea fiecăruia potrivit cu pofta lui; şi după cum poftea fiecare, tot aşa s-a făcut mana. Dar care era înfăţişarea manei? Rotundă, precum o sămânţă de coriandru162. „Moise, după porunca lui Dumnezeu, le-a spus că fiecare trebuie să strângă cât are nevoie, dar nu mai mult. Iar dacă cineva încălca porunca şi strângea mai mult decât avea nevoie, era plină de viermi şi mirosea urât. Şi iată cum a fost mana.”163
Apa din piatră. Poporul de atunci a ajuns după un drum de patruzeci de zile în pustiul Bame. Acest loc era cu desăvârşire fără de apă, iar poporul era însetat şi cârtea împotriva lui Moise. Iar el a strigat către Domnul: „O, Doamne, ce să fac cu acest popor tare la cerbice şi de neînduplecat? Ei nu au apă de băut şi iarăşi vor să mă ucidă cu pietre, zicând: «De ce ne-ai scos din pământul Egiptului? Oare nu ţi-am spus să ne laşi aici, ca să fim îngropaţi în Egipt? Iar tu ne-ai adus în această pustie pentru a ne omorî»”164. Iar Dumnezeu i-a zis: „Ia-ţi toiagul tău, prin care ai făcut toate aceste minuni, prin
159 Rom. 15, 4.
160 Ps. 77, 22 şi 24.
161 Ps. 77, 29.
162 Ieş. 14,16, după LXX.
163 Cf. Ieş. 16,16-20.
164 Cf. Ieş. 17, 3-4.
147
care ai făcut să vină cele zece plăgi asupra Egiptului, prin care ai despărţit Marea Roşie, şi iarăşi ai unit-o, şi ai afundat pe Faraon cu toată oştirea lui. Ia-ţi acest toiag, loveşte această stâncă şi ea va da vouă apele ei”165. Iar Moise, mâniindu-se din pricina neascultării poporului, le-a zis: „Oare vă voi da apă din această piatră ca să beţi?” La prima lovitură a pietrei nu a ieşit apă, pentru că Moise a grăit nesocotit cu buzele lui166, precum zice Psalmistul; când a lovit a doua oară, a ieşit apă din piatră vârtoasă şi poporul a băut. „Şi au curs râuri şi s-au revărsat pâraie”167. Iar Dumnezeu a zis către Moise: „Pentru că nu M-ai slăvit înaintea acestui popor, ci ai grăit nesocotit cu buzele tale, nu vei vedea pământul făgăduinţei. Iar cel care va veni după tine va duce poporul la odihnă, prin puterea Mea şi prin dreapta Mea, în pământul făgăduinţei”168. Aşa am vorbit, după cum am putut, prin milostivirea lui Dumnezeu, despre acest irmos.
Să luăm şi noi aminte, iubiţilor. Acest popor purta umbra adevărului (căci Vechiul Testament este o umbră, căci „a preînchipuit Adevărul”169, Care este Hristos) şi mânca mana cea văzută care ploua din cer şi a băut apă din piatră. Iar din pricina nerecunoştinţei „mădularele lor au căzut în pustie”170 şi „nimeni dintre ei nu a văzut pământul făgăduinţei, decât numai Iosua al lui Navi şi Caleb”171. Să luăm aminte şi noi, noul popor al lui Israel, că cei vechi prin umbra Legii urmăreau adevărul, iar noi am dobândit însuşi Adevărul (ce se va face deci cu noi?). în locul acelei mane mâncăm însuşi trupul Domnului, precum zice în Evanghelie: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru
165 Cf. Ieş. 17, 5-6.
166 Ps. 105, 33.
167 Cf. Ps. 77,19.
168 Cf. Num. 26, 65.
169 Cf. Evr. 10,1.
170 Cf. Num. 14, 29.
171 Cf. Num. 32,12.
148
Mine şi Eu întru el172. Vezi, iubitule, cât de mare este deosebirea între umbră şi Adevăr? Aceia au băut atunci apă dintr-o piatră nesimţitoare, iar noi bem cinstitul sânge al lui Hristos din sfânta Lui coastă. Noi nu bem doar apă, ci şi sângele, precum zice Ioan Teologul: Trei sunt care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele173. Acestea ne-au răscumpărat din blestemul Legii174. Să luăm deci aminte la noi înşine să nu-l bem pe acesta cu nevrednicie, ca să nu se risipească oasele noastre, nu în pustie, ci lângă iad175; căci dumnezeiescul Apostol zice: Oricine mănâncă pâinea şi bea sângele cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit176.
Să ne înfricoşăm de această ameninţare, iubiţi fraţi, dacă dorim să ne odihnim în pământul făgăduinţei, care este Ierusalimul de sus; pentru că acest Ierusalim de jos, care a fost odată moştenirea iudeilor, acum este stăpânit de felurite neamuri şi zidurile lui au fost dărâmate până la pământ177. Dar Biserica celor întâi născuţi, în care noi creştinii credem şi în care nădăjduim că vom ajunge, nu poate fi distrusă sau jefuită, de vreme ce este scrisă în mâna lui Dumnezeu; căci Ecclesiastul zice: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele178. Să ne sârguim deci să ne aflăm mereu bineplăcuţi Domnului, în Hristos Iisus. Amin.
172 In 6,56.
173 1 In 5, 8.
174 Cf. Gal. 3,13.
175 Cf. Ps. 140, 7.
176 1 Cor. 11,27-30.
17 în anul 1219, sultanul Egiptului al-Muazzam a poruncit să fie dărâmate zidurile Ierusalimului.
178 înţ. Sol. 3,1.
149
Troparul al 59-lea
Cui te-ai asemănat, Mult-păcătosule suflete,
Numai lui Cain celui dintâi şi lui Lameh aceluia,
Ucigându-ţi cu pietre trupul Prin fapte rele şi omorându-ţi mintea
Cu pornirile cele nebuneşti?
Tâlcuire
Dumnezeiescul Părinte ne pune înainte cuvinte tânguitoare şi care duc cu uşurinţă la străpungerea inimii. Poate cineva auzindu-le, suspinând şi bătându-şi pieptul, va vărsa lacrimi fierbinţi de pocăinţă şi va dobândi iertare. Căci scopul sfinţilor nu este altul, decât să tragă pe câţiva din noianul acestei lumi deşarte şi să-i ducă prin pocăinţă la Hristos; pentru că eu L-am auzit zicând prin proroc: Dacă vei scoate om de preţ din om netrebnic, vei fi ca gura Mea179-, şi cuvântul întreit al lui Hristos către Petru: „Dacă mă iubeşti, (nu zice: înviază morţi, ci) poartă grijă de turma Mea cea aleasă, adică de oile şi de mieluşeii Mei”180. Făcându-se ucenic şi imitator al Aceluia, Părintele nostru Andrei, nu doar în timpul vieţii a rostit aceste cuvinte sfinte şi pline de folos, ci ni le-a lăsat şi după adormirea lui. Ascultă deci începutul troparului: „Cui te-ai asemănat, Mult-păcătosule suflete?”. De câtă străpungere sunt pline aceste puţine cuvinte! Cu câtă căldură a
179 Ier. 15,19, după LXX.
180 Cf. In 21,15-17.
150
rostit aceste cuvinte alese, precum zice unul dintre înţelepţi: „Cuvintele sfinţilor sunt ca o vargă şi ca nişte cuie înfocate”181.
Dar să ne întoarcem la temă, având ca ajutător pe însuşi Hristos şi pe slujitorul Lui. „Lui Cain celui dintâi te-ai asemănat, suflete al meu”. Acela era îmboldit de pizmă împotriva fratelui său, pentru că Dumnezeu primise jertfa aceluia, dar trecuse cu vederea pe Cain şi jertfa lui prihănită, şi, neştiind cum să-l ucidă (căci nimeni nu murise înaintea lui Abel), acel începător de rele, părintele pizmei şi al minciunii182 (căci prin minciună l-a omorât pe Adam, făcându-l să calce porunca, iar prin pizmă l-a ucis pe Abel), i-a arătat o piatră şi, luând-o, Cain l-a omorât pe propriul său frate. Şi pentru care pricină l-a ucis? Fiindcă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte183, precum zice Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu.
Acela a ucis cu pietre trupul lui Abel, iar eu (vai de mine!) am ucis cu pietre trupul meu prin faptele mele cele rele (eu vorbesc aşa datorită legăturii dintre suflet şi trup, astfel încât trupul este o parte a omului înfrăţită cu sufletul). Dumnezeu a făcut trupul pentru fapte bune, iar eu, prin pizmă, m-am ucis pe mine însumi cu pietre, precum a făcut atunci Cain. Dar este pomenit şi Lameh, ca unul care şi-a omorât mintea cu pornirile cele nebuneşti; căci deşi îl vedea pe Cain suspinând, tremurând şi cu mădularele slăbănogite (fiindcă la acestea a fost osândit de Dumnezeu), nu s-a îndreptat, ci mai întâi ucigându-şi mintea (căci mintea este numită bărbat desăvârşit) şi stricându-şi conştiinţa şi gândind tinereşte, se zice că a ucis un tânăr, de vreme ce mintea este ca un bărbat, iar conştiinţa ca un tânăr184. Fiind iraţional în pornirile sale, a făptuit aşa, ucigând un bărbat pentru o rană şi un tânăr pentru o bubă. Cancerul [păcatului] este numit rană dacă este de nevindecat, iar bubă dacă este greu de vindecat. în el nu s-a
181 Cf. Eccl. 12,11.
182 Cf. In 8,44.
183 1 In 3,12.
184 Cf. Fc. 4,23: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru buba mea.
151
aflat nimic vrednic de laudă, ci, mai degrabă, merita să fie învinuit de şapte ori mai mult, de vreme ce se zice: Şapte ori pentru Cain şi şaptezeci de ori câte şapte pentru Lameh185. Când Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: Unde este Abel, fratele tău?, el a răspuns: Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?186. Atunci Dumnezeu a zis: Cine-l va ucide pe Cain va plăti de şapte ori răzbunarea. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare187. în legătură cu acesta, Sfântul Teodoret în nedumeririle Vechiului Testament tâlcuieşte că însăşi hotărârea lui Dumnezeu este semnul care împiedică uciderea lui. „Căci însăşi tremurarea mădularelor l-a făcut cunoscut şi uşor de recunoscut”188.
Iar despre cuvântul: Cine-l va ucide pe Cain va plăti de şapte ori răzbunarea, Hrisostom, cel cu limbă de aur, zice: „Cel care va îndrăzni să-l ucidă va atrage asupra sa şapte răzbunări: prima, că a pizmuit pe Abel din pricina bunăvoinţei arătate lui de Dumnezeu. Iată, un păcat foarte mare şi de neiertat! în al doilea rând, pentru că l-a omorât pe propriul său frate. Iată că şi acest păcat se arată mai mare, când cel pizmuit este fratele care nu a făcut nicio nedreptate. în al treilea rând, pentru că l-a înşelat pe frate şi l-a tras afară în câmpie, şi nu s-a ruşinat nici de fire, pentru că un singur pântece i-a purtat pe amândoi. Al patrulea păcat este că a săvârşit omorul; al cincilea este că a ucis pe fratele său, care a fost născut din aceeaşi mamă; al şaselea, că cel dintâi a pricinuit moartea; al şaptelea păcat este faptul că, fiind întrebat de Dumnezeu, a îndrăznit să mintă. Aşadar, Dumnezeu zice: «Cel care te va ucide se va osândi pe sine însuşi la şapte pedepse, de aceea să nu te temi de aceasta. Căci iată, voi pune şi
185 Cf. Fc. 4, 24.
186 Fc. 4, 9.
187 Fc. 4,15.
188 Teodoret al Cirului, Quaestiones in Octateuchum, ed. N. Fernández Marcos, A. Sáenz-Badillos, Theodoreti Cyrensis quaestiones in octateuchum (Textos y Estudios «Cardenal Cisneros», 17), Poliglota Matritense, Madrid, 1979, p. 42.
152
eu un semn pe tine ca toţi cei care te vor întâlni să te cunoască, pentru că slăbănogirea întregii tale vieţi va fi folositoare generaţiilor viitoare. Iar ceea ce ai făcut singur, când nimeni nu a fost de faţă, aceasta toţi o vor cunoaşte, văzându-te suspinând şi tremurând, ca şi cum ai striga prin tremurarea trupului tău şi ai zice tuturor: Nimeni altul să nu îndrăznească ceea ce am făcut eu, ca să nu primească o astfel de pedeapsă»”189. „Şi Cain s-a dus de la faţa lui Dumnezeu190, adică el a primit această osândă şi pedeapsă inevitabilă şi veşnică, şi, părăsit fiind de bunăvoinţa de sus, a plecat”191.
Ai văzut, iubite, cât de mare este răul pizmei, nu pentru cei pizmuiţi, ci pentru cei în care a crescut această patimă? Ştiind aceasta lămurit, să fugim de această patimă pierzătoare a pizmei. Căci aceasta a urzit vicleşugul şi el [Cain] a săvârşit omorul. Pentru că rădăcina acestuia este pizma şi roada pizmei este omorul. Mă rog să fim curaţi de aceste lucruri şi să arătăm multă dragoste faţă de aproapele şi, adăpaţi prin cunoaşterea cuvintelor dumnezeieşti, să ne curăţim conştiinţa de gândurile cele rele; şi să ne pregătim, pentru ca atunci când va veni ceasul, mai degrabă să pătimim decât să facem [rele]; căci mai bine este a fi nedreptăţit, decât a nedreptăţi, şi a primi necinste, decât a necinsti.
De aceea, iubiţilor, să fugim de pizmă şi de pomenirea răului, pe care o naşte diavolul. Cât avem încă timp, să ne grăbim să ne îndreptăm de această patimă (că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea192), pentru ca, pregătindu-ne bine prin dumnezeieştile virtuţi, să ajungem la locaşurile veşnice, unde sălăşluiesc toţi cei care se veselesc în Hristos Iisus Domnul nostru. Amin.
189 Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, in genesim, PG 53,164 A -165 B.
190 Fc. 4,16.
191 Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, in genesim, PG 53,167 A.
192 1 Tes. 5, 2.
153
Troparul al 61-lea
Tu însuţi, suflete al meu,
Ai deschis Zăvoarele mâniei Dumnezeului tău Şi ţi-ai înecat trupul,
Ca şi tot pământul,
Şi faptele şi viaţa;
Şi ai rămas afară
De corabia cea mântuitoare.
Tâlcuire
Acest neam, peste care a venit potopul în vremea lui Noe, nici carne nu mânca, nici vin nu bea (căci vinul a început să fie făcut mai târziu de către Noe193), nici nu îndrăznea să se împărtăşească de roadele pomilor, de vreme ce auzise: „Strămoşul nostru Adam, neascultând de Dumnezeu, a gustat dintr-un pom şi, de aceea, a fost izgonit din rai”. Pentru aceasta nu îndrăzneau să se atingă de astfel de roade, ci mâncau numai pâine; auzi cuvântul lui Dumnezeu: Cain era lucrător de pământ194. Ei beau şi băuturi fermentate, făcute din miere şi roadele pământului, ceea ce la barbari se numeşte „lovină”. Mai târziu, după potop, Noe a adus jertfă, precum este scris: Domnul a mirosit mireasmă bună195; şi Dumnezeu a spus către Noe: „Iată, îţi dau de mâncare toate, ca pe verdeţuri şi ierburi”196. Aşadar, este vrednic de crezare cuvântul că cele pe care nu îndrăzneau atunci să le mănânce, acum, după porunca lui Dumnezeu, le mâncăm toate, ca pe verdeţuri şi ierburi.
193 Cf. Fc. 9, 20-21.
194 Fc. 4, 2.
195 Fc. 8, 21.
196 Cf. Fc. 9, 3.
154
Acestea le-am spus ca să cunoaştem în ce măsură aceştia au fost lipsiţi de bunurile de care ne desfătăm acum prin harul lui Hristos şi, urmând numai firea trupului, în ce nebunie şi dezmăţ au căzut, încât au aprins urgia lui Dumnezeu; căci Dumnezeu a zis: Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!197. Dar din pricina marii lor neomenii, au fost luaţi din acestea douăzeci de ani; căci strămoşul David zice: Vărsătorii de sânge şi cei vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor198, astfel încât este lămurit şi pentru noi că, dacă vom umbla după voia lui Dumnezeu, anii noştri se vor înmulţi. De aceasta să ne convingă Iezechia, regele lui Israel199. Iar de o luăm în direcţia opusă, să ne convingă aceşti oameni din vechime, prin covârşirea răutăţii lor. Aşa, îngăduind Dumnezeu, s-au deschis prin urgia Lui zăvoarele cerului şi întreg pământul şi suflarea toată au fost potopite, iar singurii oameni care au rămas sunt cei scăpaţi prin corabie, adică Noe şi femeia lui şi cei trei fii ai lui cu femeile lor.
Aceasta a scris-o fericitul nostru Părinte Andrei spre folosul nostru, ca cel care le aude să se folosească sufleteşte. Acestea sunt cuvinte duhovniceşti, şi cel mânat de Duh primeşte folos. Dar „omul trupesc”, precum sunt eu, ticălosul, „nu primeşte cele ale Duhului, căci pentru el sunt nebunie”200, precum zice insuflatul de Dumnezeu Pavel. Ascultă acum cele ce urmează: „Mâniind pe Dumnezeu, ţi-ai înecat trupul, ca şi tot pământul”. „Trup” îl numeşte pe cel care urmează patimilor trupului şi nu le omoară pe acestea prin virtuţi. Virtuţile şi patimile sunt opuse, iar cel înţelept alege ce este mai bun. Dacă ai fi imitat, suflete al meu, fie virtutea lui Noe, fie pe cea a celor doi fii ai lui, adică Sem şi Iafet, ai fi scăpat de potopul păcatului. Dar tu ai imitat pe Ham, cel de-al treilea
197 Fc. 6, 3.
198 Ps. 54, 27.
199 Cf. Is. 38.
200 Cf. I Cor. 2,14.
155
fiu al lui Noe; căci acesta, poate pentru virtutea părintelui lui, nu a fost înecat împreună cu acel popor, ci a scăpat prin corabia mântuitoare cu judecăţile pe care numai Dumnezeu le ştie. Pentru că şi cele şapte neamuri şi cele douăzeci şi două de regate ale celor pe care i-a pierdut al doilea conducător al lui Israel, Iosua, fiul lui Navi, au fost urmaşi ai acestuia, adică ai lui Ham. Troparul zice: „trupul şi faptele şi viaţa”. Vezi că în mine nu este nimic bun. Acum corabia este trupul fiecăruia; pentru că precum acea corabie din lemn, fiind alcătuită din mai multe părţi, a păstrat înăuntrul ei oameni şi dobitoace, tot aşa şi trupul fiecăruia este compus, adică este ca o corabie, având înăuntrul său sufletul, mintea, simţurile şi patimile necuvântătoare. Iar potopul apei este tulburarea şi grija acestei vieţi deşarte. Gândeşte-te la acest om drept, care în acea corabie de lemn a îndurat aceste puhoaie de ape înfricoşătoare şi nesuferite. Cum nu şi-a pierdut curajul, cum nu a încremenit? Aşadar, pe drept cuvânt, fericitul Pavel strigă, dând mărturie pentru credinţa dreptului Noe, şi zice: Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea201. „Lume” îi numeşte pe cei înecaţi, precum se întâmplă şi acum cu noi; căci scriitorul pildelor zice: „Fiindcă v-am sfătuit şi nu aţi ascultat cuvintele mele (căci eu vă vorbeam, dar voi v-aţi bătut joc de vorbele mele folositoare) şi le-aţi nesocotit, de aceea voi râde şi eu de voi şi mă voi veseli când nimicirea va cădea peste voi”202. Dar Noe, prin dreptatea care vine din credinţă, a devenit moştenitorul făgăduinţelor lui Dumnezeu. Vai mie, ticălosului, cum zic despre mine însumi că sunt credincios, dar prin fapte sunt nedesăvârşit, precum zice Iacov, fratele lui Dumnezeu: Credinţa fără de fapte moartă este203? Dar adevărat este şi invers204.
201 Evr. 11, 7.
202 Cf. Pilde 1, 24-26.
203 Cf. Iac. 2, 26.
204 Faptele fără credinţă sunt moarte.
156
Dar, o, Fiule şi Cu vântule al lui Dumnezeu, mântuieşte-mă prin mila îndurării Tale! Amin.
Troparul al 64-lea
Turn ţi-ai închipuit Să zideşti, o, suflete,
Şi întăritură să faci
Poftelor tale,
De n-ar fi amestecat Ziditorul Voile tale
Şi de n-ar fi surpat până la pământ Meşteşugirile tale.
Tâlcuire
Minunat a fost acest dumnezeiesc Părinte al nostru, Andrei. Inima lui a fost un rai: întru totul lumină şi întru totul cunoaştere dumnezeiască. în el s-a împlinit cuvântul Domnului şi Mântuitorului nostru, care zice: „Cel care bea din apa pe care i-o voi da lui, râuri de viaţă veşnică vor curge din pântecele lui”205. Nu a zis „un singur râu”, ci „râuri”, pentru că sunt două râuri, cel vechi şi cel nou. Prin acestea este adăpată toată zidirea şi orice iubitor de Dumnezeu. Şi iarăşi Mântuitorul zice: Asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător206 care scoate din sânul său noi şi vechi207. Vezi şi ia aminte cu ce a început acest tropar şi admiră înţelepciunea pe care a avut-o de la Dumnezeu. „Turn ţi-ai închipuit să zideşti, o, suflete”. Cele vătămătoare pentru alţii se fac spre folosul nostru, precum zice şi Solomon: Cel iscusit văzându-l biciuit pe păcătos,
205 Cf. In 4,13-14 şi In 7, 38.
206 Mt. 13,45.
207 Mt. 13,52.
157
însuşi se îndreaptă208. Pentru că există două feluri de iscusinţă, una vrednică de laudă şi cealaltă vrednică de mustrare. Acest om iscusit este vrednic de laudă, care, văzând pe aproapele ispitit, se îndreaptă ca să nu păţească la fel. Acele opt suflete scăpate împreună cu Noe din acel potop înfricoşător, prin porunca lui Dumnezeu, aveau o singură limbă; cu trecerea timpului înmulţindu-se şi dobândind o foarte mare putere, s-au sălăşluit într-o câmpie foarte întinsă, cu numele Senaar209. Având o singură limbă, au urzit un sfat, care nu a fost după voia lui Dumnezeu. Vezi mintea, iubitule. Dacă ar fi fost după Dumnezeu, ar fi putut cunoaşte că nimeni nu se poate împotrivi lui Dumnezeu, Ziditorul a toate. Şi iată sfatul lor, ca şi cum s-ar teme ca nu cumva să aibă loc un alt potop şi să fie înecaţi, deşi nu erau în necunoştinţă de legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Noe: „Nu voi aduce asupra pământului alt potop”210. Ca un Dumnezeu iubitor de oameni, El a dat şi un semn, numit „curcubeu”: „Voi pune arcul Meu când voi înnora cerul şi voi da ploaie pământului. Pun arcul Meu ca semn că nu voi aduce alt potop211, dar dacă un popor Mă va mânia”, zice Dumnezeu, „voi trimite alt popor spre nimicirea lui. Iar dacă se va pocăi”, precum zice Iezechiel, „voi fi milostiv”212. Aceşti oameni au uitat de aceasta din pricina prea marii trufii şi îndrăzneli, şi, având o singură limbă, au făcut o învoială. Dar nu orice înţelegere este bună, ci numai cea cu un scop bun; căci un fur se înţelege cu altul şi nu este bine. Ei au spus: „Haidem să facem cărămizi213 şi să tăiem duzi, care nu putrezesc, şi să facem smoală”. Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de lut. Şi au zis iarăşi: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă
208 Pilde 22,3 (LXX).
209 Cf. Fc. 11,2.
210 Cf. Fc. 9,15.
211 Cf. Fc. 9,16.
212 Cf. Iez. 18, 23.
213 Cf. Fc. 11,3.
158
înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul214, şi pentru ca, atunci când va fi potop, să nu fim înecaţi”. Se zice că de pe înălţimea acestui turn, mai înainte de a fi dărâmat, caldeii au învăţat astronomia. Dar apoi Dumnezeu a pornit un vânt puternic şi a aruncat la pământ bucăţi foarte mari ale turnului. De aceea, s-au păstrat rămăşiţe ale acestuia până astăzi, precum ne-au povestit cei care au fost în aceste locuri.
Acestea s-au petrecut mai târziu; dar trebuie să ne întoarcem iarăşi acolo de unde am început să spunem acestea şi să adăugăm la cele zise ceea ce urmează. Vezi, iubitule, uşurătatea sfatului lor şi înţelegerea lor neîngăduită. Dar unul din ei, cu numele Eber, nu s-a învoit cu sfatul lor cel deşert, de vreme ce era un om cumsecade. El şi-a adus aminte de legământul lui Dumnezeu cu Noe şi, ştiind că este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, s-a ferit să consimtă cu sfatul lor. Vezi, tu, care înţelegi, şi ia aminte cu acrivie. Ei însă au început să zidească; căci fericitul Moise zice prin Sfântul Duh (şi citatele anterioare îi aparţin, iar acum spune): Şi Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor215. Zis-a Domnul: Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă; au început să facă lucrul acesta şi acum nu vor lăsa nimic din ce se pun să facă. Haidem, să coborâm şi să le amestecăm limbile acolo, pentru ca nimeni să nu mai priceapă graiul celui de-aproape216. Pe cine îl ia Dumnezeu ca sfătuitor? Cuvântul „haidem” arată că vorbeşte cu cineva. Poate vei zice că vorbeşte către îngeri. Dar aceasta nu este cu putinţă. Un rob nu devine sfătuitor al stăpânului său. Ei sunt duhuri slujitoare, precum zice dumnezeiescul Pavel, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii217. Dar cine altcineva este El, decât numai Sfetnicul minunat, Dumnezeu, Stăpânitor puternic, Domnul păcii218, adică Fiul
214 Fc. 11, 3-4.
215 Fc. 11, 5.
216 Fc. 11, 6-7.
217 Evr. 1,14.
218 Cf. Is. 9, 5.
159
lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt? Iar când zic Fiul, gândeşte-te şi la Tatăl. Aşadar, când Dumnezeu a amestecat limbile lor şi când ei nu se mai înţelegeau din pricina despărţirii limbilor, au încetat să zidească cetatea şi turnul. De acolo Dumnezeu i-a risipit pe faţa întregului pământ, unde locuim noi acum, şi numai acel Eber, pe care l-am pomenit mai sus, a rămas cu acea limbă de la început. De la el iudeii sunt numiţi evrei şi din el se trage Avraam.
Atâta să fie spus despre acestea. Să vorbim însă şi despre o nouă temă, dacă Dumnezeu ne va ajuta. Există un pasaj în lucrarea unui arhiepiscop al Atenei, autorul unei cronici, al cărui nume este Ioan, iar supranumele Choniates. El este vrednic de pomenire şi înţelept în cele dumnezeieşti şi a scris o cronică ce începe de la domnia lui Alexie I Comnenul şi ajunge până la fiul lui, împăratul Ioan. Acest împărat a avut trei fii şi se gândea întru sine să împartă toată ţara romanilor în patru stăpâniri, pentru cei trei fii ai săi şi pentru sine însuşi. Iubea foarte mult cetatea Antiohiei, pe care şi-a ales-o pentru sine însuşi. Gândindu-se la aceasta şi hotărând în inima lui să împlinească acest sfat, fără să consulte vreun sfetnic, a avut visul următor: Se afla pe amvonul marii Biserici a Antiohiei, purtând un stihar diaconesc, ca şi cum ar fi un slujitor, şi i-a fost dată în mâini o bucată dintr-o tăbliţă, în care era scris acest tropar (cunoaşte, deci, care este tâlcuirea cuvântului „turn”): Turn ţi-ai închipuit Să zideşti, o, suflete Şi întăritură să faci Poftelor tale şi celelalte ale troparului. Trezindu-se împăratul şi scuturând de la sine somnul, a cunoscut că visul era realitate; căci nu i-a venit din beţie sau dintr-o altă îmbuibare trupească. Cunoscând deci însemnătatea visului, şi-a dat seama că l-a avut din pricina acelei hotărâri pe care a luat-o întru sine. [Şi a zis:] „De aceea mi-a fost scris acest tropar”. Şi bătându-şi obrajii şi pieptul (căci era un bărbat înţelept) şi plângând cu amar, a căzut la pământ, închinându-se Domnului şi zicând: „Vai mie, că străin sunt eu pe pământ219 şi
219 Ps. 118,19.
160
om stricăcios; dar neluând aminte la mine însumi, hotărăsc ce nu trebuie; căci Tu eşti împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor220. Tu eşti Cel care a zis: «Prin Mine domnesc împăraţii şi prin Mine căpeteniile stăpânesc pământul»221″. Şi osândindu-se pe sine însuşi, s-a lepădat de acest sfat [rău]. Cât despre sfatul bun, David zice că este turn de tărie în faţa vrăjmaşului222.
Sfârşitul troparului este: „De n-ar fi amestecat Ziditorul Voile tale Şi de n-ar fi surpat până la pământ, Meşteşugirile tale”. Aceasta s-a spus despre acest turn din Babilon, al cărui nume înseamnă „amestecare”, pentru că acolo Dumnezeu a amestecat limbile şi, de asemenea, despre sus-amintitul împărat. Dumnezeu a surpat până la pământ meşteşugirile lui, aşa încât dacă Dumnezeu nu binevoieşte, omul nu poate să-şi împlinească nicio voie.
Pe aceştia şi tu, o, suflete, i-ai imitat şi, din trufie înălţându-te deasupra, ţi-ai zidit mândria ca un turn. Ridicându-te peste tot ce este jos, ai fi înălţat în sus poftele tale cele rele şi pline de ruşine, dacă Dumnezeu, Care celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har223, nu ar fi oprit şi nimicit voile semeţiei tale. Dumnezeu le va preface în nimic; căci cele pământeşti sunt de nimic. Iar sfatul Domnului, precum zice David, rămâne în veacul veacului224. Lui fie slava, cinstea şi închinarea fără de sfârşit în vecii vecilor. Amin.
220 Apoc. 19,16.
221 Cf. Pilde 8,15-16.
222 Ps. 60,3.
223 Iac. 4, 6.
224 Ps. 32,11.
161
Cântarea a 3-a Irmosul, troparul al 70-lea
Pe piatra cea neclintită A poruncilor Tale, Hristoase, întăreşte cugetul meu.
Tâlcuire
Piatra neclintită este Biserica lui Hristos, precum zice Mântuitorul către întâiul său ucenic, Sfântul Petru: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui225. Porţile iadului sunt smintelile şi bârfelile ereticilor; dar sfâşiindu-le ca pânza unui păianjen, Biserica lui Hristos rămâne în veci neclintită. Amin.
Troparul al 71-lea
Foc de la Domnul plouând oarecând, o, suflete, A ars Domnul de demult Pământul sodomiţilor.
Tâlcuire
Pogorârea Fiului cel Unul-Născut, taina cea mai înainte de veci, trebuia să se descopere nouă puţin câte puţin. Sfânta şi Cea deofiinţă Treime a binevoit să se descopere oamenilor, precum fericitului Avraam şi nepotului său, Iacov,
225 Mt. 16,18.
162
cu care S-a luat la trântă pentru a arăta că trupul nostru va fi împreunat cu dumnezeirea. De asemenea, Moise, cel insuflat de Dumnezeu, a avut această înfricoşătoare vedenie, adică rugul care ardea şi nu se mistuia226. Dar lucrurile de care este vorba aici s-au petrecut la acea fericită primire de străini a lui Avraam. După ce Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam ce voia să facă, acesta a cunoscut viitoarea distrugere a Sodomei şi, pentru nepotul său Lot, a îndrăznit să se roage: „O, Doamne, nu pierde un drept împreună cu cei nelegiuiţi”, şi apoi: „Dacă vor fi cincizeci de drepţi, dacă vor fi patruzeci, şi dacă vor fi douăzeci”227, până la zece. Pentru că nu s-a găsit însă niciun singur drept, de îndată Avraam s-a dus de la faţa Domnului şi a intrat în casa sa. Foc s-a pogorât din cer şi a ars Sodoma, Gomora, Adama şi Seboim, pe care Domnul le-a nimicit întru mânie şi urgie. Iar dacă va întreba cineva: „De ce a făcut Domnul aşa acestui pământ, de ce o mânie şi o urgie atât de mare?”, atunci noi vom spune: „Ei au părăsit legământul Domnului Dumnezeu, pe care l-a încheiat cu ei; şi părăsindu-l, au ajuns la fapte care nu se cuvine a le spune şi de aceea au păţit toate acestea”.
Să ne temem şi noi, iubiţilor, de această urgie, care astăzi a venit asupra noastră; căci vedeţi că Domnul a predat oraşele şi bisericile noastre neamurilor fără de Dumnezeu şi necredincioase, iar noi ne-am sfărâmat ca un vas de lut, o bucată aici şi alta acolo. Cine nu ne va plânge, cine nu se va tângui pentru noi? Cei fără credinţă, fără Dumnezeu şi fără lege sunt puternici şi, puternici fiind, o duc bine. Dar noi, care credem în Domnul şi prin crucea Lui ne-am îmbrăcat cu o putere mare şi de nebiruit, suntem înjosiţi şi nu avem nicio putere. Vai mie, vai mie, de câte lucruri bune ne lipseşte păcatul! Bine zice Domnul prin proroc: „Păcatele voastre pun despărţire între Mine şi voi”228. Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte de vrăjmaşii noştri! Amin.
226 Cf. Ieş. 3, 2.
227 Cf. Ieş. 3, 2.
228 Cf. Is. 59, 2.
163
Troparul al 89-lea
Agarei, egiptencei celei de demult,
Te-ai asemănat, suflete,
Făcându-te rob de bună voia ta şi născând semeţia,
Ca pe un nou Ismael.
Tâlcuire
Fericitul Avraam locuia atunci în pământul Canaan, iar făcându-se foamete în această ţară, a fost silit să se ducă în Egipt, auzind că acolo este grâu. Plecând din pământul Canaan împreună cu toţi casnicii lui, a mers în Egipt. Atunci era în Egipt un împărat cu numele Abimeleh. Şi a spus Avraam către femeia lui, Sarra: „Eu ştiu că nu este cuviinţă în aceşti oameni, iar tu eşti frumoasă. Când vor cunoaşte că eşti soţia mea, mă vor ucide pe mine, pentru a te dobândi pe tine. Fie-ţi dar milă de mine şi zi: «Este fratele meu»”229. Când a venit în părţile Egiptului, punându-şi cortul acolo, egiptenii au văzut averea lui Avraam, căci era mare. De aceea, au venit toate căpeteniile, trimise de Abimeleh, şi au vorbit cu Avraam; şi văzând-o pe Sarra, au fost uimiţi de frumuseţea ei. L-au întrebat deci pe Avraam: „Ce este aceasta pentru tine?”. El le-a zis: „Este sora mea”. Acelaşi lucru l-a spus şi Sarra. Căpeteniile auzind aceasta, că este sora lui, au venit la Abimeleh, împăratul lor, şi i-au povestit despre Sarra şi frumuseţea ei. Crezând Abimeleh că este, într-adevăr, sora lui, a trimis şi a luat-o. Dar mai înainte ca el să intre la ea, Dumnezeu a cutremurat toată casa lui şi casele tuturor căpeteniilor lui şi erau în primejdie de moarte. Şi noaptea a intrat Dumnezeu la Abimeleh şi i-a zis: „Tu mori pentru femeia pe care ai luat-o.
229 Cf. Fc. 12,10-13.
164
Ea este soţia unui slujitor al Meu. întoarce femeia bărbatului ei. Doar de dragul dreptului Meu nu te-am ucis pe tine şi pe toate căpeteniile tale”230. Iar Abimeleh a spus: Ucide-vei oare un neam neştiutor şi drept? Oare n-a zis el singur: „Mi-e soră?” Ba şi ea mi-a zis: „Mi-e frate!” Eu cu inimă curată şi cu mâini nevinovate am făcut aceasta”231. Iar Dumnezeu i-a spus: Eu am ştiut că ai făcut aceasta cu inimă curată şi te-am ferit să păcătuieşti împotriva Mea. De aceea nu te-am lăsat să te atingi de ea. Acum însă dă-i omului femeia înapoi, fiindcă e proroc şi se va ruga pentru tine şi vei trăi232. De aceea zice prorocul David: N-a lăsat om să le facă strâmbătate şi a certat pentru ei pe împăraţi, zicându-le: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei”233. Abimeleh s-a sculat dis-de-dimineaţă, l-a chemat pe Avraam şi i-a zis: „De ce ne-ai făcut una ca asta, omule? Oare ţi-am greşit noi cu ceva, că ai adus un păcat mare asupra mea şi asupra domniei Mele? Mi-ai făcut un lucru pe care nu l-ar face niciun om”. Iar Avraam a zis: „Mi-am spus: în locul acesta sigur nu există frică de Dumnezeu şi mă vor omorî din pricina femeii mele; de aceea am numit-o soră. Apoi, ea îmi este cu adevărat soră, după tată, nu şi după mamă, iar pe urmă mi-a ajuns soţie”. Aşadar, regele Abimeleh a chemat-o pe Sarra în prezenţa lui Avraam şi i-a dat ei o mie de didrahme de argint, oi, viţei şi pe această slujitoare, Agar, ca să-i fie roabă. Iar către Sarra a spus: „Ia-ţi acestea şi pleacă împreună cu bărbatul tău. Dar să ai grijă să spui mereu adevărul”. Sarra a luat-o pe Agar, slujnica sa, şi au plecat la corturile lor. Iar Sarra, femeia lui Avraam, nu putea să-i nască un copil. De aceea, a început să se frământe şi a zis către sine: „Eu sunt dornică să aflu pricina sterpiciunii mele, dacă eu sunt de vină sau bărbatul meu”. Într-una din zile a zis Sarra către Avraam: “Iată, Domnul m-a ferecat şi nu pot naşte. Intră la slujnica mea, Agar, ca să
230 Cf. Fc. 20,3.
231 Fc. 20,4-5.
232 Fc. 20, 6-7.
233 Ps. 104,14-15.
165
ai prunc de la ea234. Şi când va zămisli, va naşte în sânul meu şi pruncul va fi socotit ca fiind al meu”. Avraam a făcut aşa şi i s-a născut un prunc, care a primit numele Ismael. Dar mai târziu, după ce Sarra, prin pronia dumnezeiască, a zămislit şi a născut pe Isaac, a văzut pe fiul egiptencei Agar, pe care i-l născuse lui Avraam, jucându-se cu Isaac, fiul ei, şi i-a zis lui Avraam: Alungă-i pe roaba aceasta şi pe fiul ei, căci fiul roabei nu va avea parte de moştenire laolaltă cu fiul meu, Isaac. Lui Avraam i s-a părut tare aspră vorba aceasta. Dar Dumnezeu a zis: „Ascultă ce-ţi spune Sarra, fiindcă prin Isaac o seminţie va purta numele tău. Cât despre fiul slujitoarei, voi face din el un neam mare, fiindcă este seminţia ta”235.
Troparul, în chip simbolic, te îndeamnă, o, omule, să fugi de desfrâu şi de aprinderea trupească (căci copiii născuţi în acest fel nu au nicio îndrăzneală faţă de cei legitimi şi nu sunt primiţi de legea căsătoriei). în acelaşi timp te îndeamnă să te fereşti de a fi robit poftelor şi împreunărilor urâte (în orice caz, nimic nu este mai urât decât desfrâul, care este departe de viaţa bună şi de petrecerea plăcută lui Dumnezeu). Deşi Agar, dornică fiind de împreunare trupească, umbla după Avraam, acesta nu a vrut să meargă la ea decât o singură dată, pentru a împlini dorinţa Sarrei. De aceea, având un astfel de cuget şi uitând de robie, l-a născut pe Ismael, care, crescând, şi-a arătat semeţia faţă de Sarra şi fiul ei, Isaac; căci neruşinarea naşte semeţia, adică pe Ismael (pentru că acesta era un fiu al lui Avraam, născut în afara căsătoriei). Până acum urmaşii lui Ismael au această semeţie, dar Dumnezeu va sfărâma jugul lor sub picioarele împăraţilor noştri drept-credincioşi şi îi va supune lor, pentru că nu este drept ca cei care au binecuvântarea lui Dumnezeu să fie stăpâniţi de urmaşii unei roabe, ci, mai degrabă, se cuvine ca ei să fie supuşi şi robi stăpânilor noştri purtători de cruce, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Amin.
234 Fc. 16, 2.
235 Fc. 21, 9-13.
166
Cântarea a 4-a Troparul al 100-lea
Trezeşte-te, o, suflete al meu!
Ia seama faptelor tale Pe care le-ai făcut Şi adu-le la vedere;
Varsă picături de lacrimi;
Spune cu îndrăzneală faptele tale Şi cugetele tale lui Hristos Şi te îndreptează.
Tâlcuire
O, suflete, pune în balanţă toate „faptele tale pe care le-ai făcut” şi, luând seama la ele, priveşte-le ca pe ale tale şi „varsă picături de lacrimi”. Haide, să arătăm printr-o pildă folosul fericitelor ape ale lacrimilor. Anastasie Sinaitul a scris o cuvântare236, plină de străpungere şi foarte folositoare, despre psalmul al şaselea şi, cercetând bine folosul lacrimilor, a arătat lămurit că ele sunt un lucru mare şi bine primit de către Domnul. în mijlocul cuvântării a povestit şi următoarea pildă: în neamul nostru, în vremea lui Mauriciu237, împăratul creştinilor, a trăit în părţile Traciei o căpetenie de tâlhari, om crud şi lipsit de omenie, care făcea ca drumurile de acolo să fie neumblate. Oamenii din acest ţinut, de vreme ce nu puteau să facă nimic împotriva lui, l-au denunţat stăpânirii împărăteşti. Trimiţând deci împăratul oameni, tâlharul a fost arestat şi adus la el; şi cu mărturisire a căzut înaintea picioarelor împăratului. Apoi, după trecerea câtorva zile, tâlharul a căzut
236 Sfântul Anastasie Sinaitul, Oratio in sextum psalmum, PG 89,1077-1116, 1116-1144.
237 Acesta a împărăţit între anii 582 şi 602.
167
într-o boală cu febră şi stătea culcat într-un oarecare spital sau han. Zăcând în patul său din pricina bolii, a luat seama la faptele sale, câte a greşit din tinereţile lui. Aducându-le la vedere şi fiind străpuns la inimă, s-a întors către Dumnezeu, mărturisindu-se cu lacrimi, cerând iertarea păcatelor lui şi zicând: „Nu cer de la Tine un lucru străin, Iubitorule de oameni; căci precum tâlharul cel de dinaintea mea prin mărturisire a cerut iertare de la Tine şi după cum ai făcut acestui tâlhar, tot aşa şi spre mine fă minunate milele Tale. Primeşte acest suspin din patul meu de moarte; şi precum ai primit plângerea lui Petru, aşa primeşte-o şi pe a mea, Iubitorule de oameni, vărsând aceste lacrimi peste zapisul păcatelor mele; şi cu buretele milostivirii Tale şterge greşelile mele cele nevindecate”. Tâlharul făcea aceste mărturisiri şi altele asemenea timp de multe ceasuri şi-şi ştergea lacrimile cu un prosop. Când se apropia deja ceasul morţii şi urma să părăsească această viaţă, Dumnezeu a deschis ochii hangiului de acolo spre folosul nostru, pentru ca să nu cădem în deznădejde din pricina mulţimii greşelilor noastre, ci să ne întoarcem prin fapte bune; şi pentru ca, întorcându-ne din suflet către Dumnezeu, să ne mântuim, unul prin lacrimi, altul prin milostenie, iar altul printr-o altă virtute strălucită. Priveşte deci ce a văzut hangiul, precum ne povesteşte dumnezeiescul Anastasie: Mulţi etiopieni au intrat la patul tâlharului (aceştia sunt cei care l-au ademenit la toată răutatea tâlhărească, şi atunci purtau multe foi în care erau scrise păcatele lui). Au venit apoi şi doi bărbaţi străluciţi, care purtau o balanţă. Etiopienii, aruncând toate zapisele tâlharului, se îngreună un taler, iar celălalt se ridica în sus. Atunci cei doi îngeri ai luminii ziceau unul către altul: „Noi nu avem aici nimic”. Celălalt a zis către primul: „Ce să avem? Nu au trecut nici zece zile de când acesta s-a întors de la ucideri şi ce bine am putea să căutăm la el?” Şi îngerii erau mâhniţi pentru că nu ştiau ce să facă; căci ei sunt iubitori de oameni, imitând prin aceasta pe Stăpânul lor. Şi iată, demonii puneau mâna pe sufletul lui, de vreme ce a săvârşit faptele lor. Atunci un înger,
168
povăţuit de Dumnezeu, a început să caute în patul lui, poate cumva va afla ceva bun. Şi găsind prosopul cu care tâlharul şi-a şters lacrimile, a zis către celălalt înger: „într-adevăr nu avem aici nimic decât numai acest prosop cu lacrimile lui. Să-l aruncăm dar în celălalt taler şi, împreună cu el, iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi, în orice caz, ceva tot se va face”. Şi după ce au aruncat numai acest prosop pe talerul ridicat în sus (o, cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!), acesta s-a îngreuiat deodată şi s-au risipit toate zapisele care erau pe celălalt taler. îngerii au strigat cu un singur glas: „A biruit iubirea de oameni a Domnului Dumnezeu!” Şi luând sufletul tâlharului, l-au dus cu ei, mântuindu-l prin harul lui Hristos. Iar etiopienii, urlând, au fugit cu ruşine, ca şi cum ar fi fost goniţi cu foc. Vedeţi, iubiţilor, cât pot lacrimile? De aceea, se zice bine într-un oarecare vers melodic: „Eu aflu intrarea”, adică în rai, „prin picături de lacrimi”. Acestea astfel s-au petrecut. Iar acel hangiu a alergat repede la patul tâlharului, unde a aflat trupul lui pe jumătate viu, iar sufletul plecat la Domnul, şi prosopul pus pe ochii lui, încă plin de lacrimi. Luând prosopul, a intrat la împăratul Mauriciu cel foarte evlavios şi, arătându-i-l, i-a spus: „Să trăieşti în veac, împărate! Am auzit despre un tâlhar mântuit prin mărturisire, lângă crucea împăratului ceresc. Acum am văzut un tâlhar mântuit prin mărturisire în vremea domniei tale, ca împărat pământesc. Prin mici picături de lacrimi el a fost înălbit şi spălat de nemăsuratele lui păcate. Căci cine este mai păcătos decât un tâlhar?” Hangiul a povestit întâmplarea cu de-amănuntul şi, folosindu-se împăratul şi toată cetatea, L-au slăvit pe Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu238.
De aceea, în chip foarte potrivit, melodul a scris cuvântul: „Varsă picături de lacrimi”, suflete ticălos, „spune cu îndrăzneală faptele tale” şi să nu te ruşinezi de căderea ta, pentru
238 Cf. Anastasie Sinaitul, Oratio in sextum psalmum, PG 89, 1112A- 1116B; PG 89 1140A-1144C.
169
că zice: Spune tu cel dintâi păcatele tale unui om duhovnicesc şi încercat în toate, ca să te îndreptezi. Nu te duce la un doctor neîncercat, ca să nu afli un lup în loc de păstor, şi în loc de sănătate sufletească, să-ţi înmulţeşti lepra, iar în loc de a ajunge la liman, să suferi un naufragiu; ci spovedeşte-te la aceştia care pot să te ajute şi să pună cu iscusinţă un pansament pe fiecare rană, ca să ajungi la sănătate sufletească şi, mântuit fiind, să înalţi slavă Dumnezeului iubitor de oameni, Doctorul sufletelor şi al trupurilor. De aceasta să ne învrednicim toţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri. Amin.
Troparul al 104-lea
Arşiţa zilei
A răbdat patriarhul Iacov pentru lipsă Şi frigul nopţii A suferit în toate zilele,
Făcând câştig;
Păstorind, trudindu-se şi slujind,
Ca să-şi ia
Amândouă femeile.
Tâlcuire
Acel patriarh Iacov, după ce a avut vedenia scării, precum s-a zis mai înainte la troparele cântării a treia, sculându-se, a mers la Laban, care era fratele Rebecăi, mama sa şi a lui Esau. Atunci s-a întâlnit cu Rahila, care păştea oile tatălui ei lângă fântână. Iacov a văzut-o pe Rahila venind cu oile; căci ea păstorea oile tatălui ei. Atunci Iacov a întrebat-o: „Fata mea, a cui fiică eşti?”. Iar ea a zis: „Eu sunt nepoata lui Raguel şi fiica lui Laban”. Şi îmbrăţişând-o, a sărutat-o şi, încovoindu-se cu putere, a prăvălit piatra de pe gura fântânii şi a adăpat turmele ei. Iar ea alergând spre casă, i-a dat de veste
170
tatălui ei despre Iacov. Când Laban a auzit numele lui Iacov, a ieşit repede în întâmpinarea lui şi, îmbrăţişându-l, l-a sărutat şi l-a adus în casă. Iacov i-a povestit lui Laban tot ce i s-a întâmplat cu fratele său şi că din cauza lui a fugit din acele părţi şi a venit aici. Iar Laban a zis către el: „Tu eşti din oasele mele şi din carnea mea”. Şi a stat Iacov la el o lună de zile239. Laban avea două fiice, prima cu numele Lia, iar cealaltă cu numele Rahila; Rahila era mai frumoasă decât Lia240. Laban a zis către Iacov: „Eu ştiu bine că eşti ruda mea apropiată. De aceea nu vreau să-mi slujeşti fără plată, ci cere de la mine plata pe care o voieşti, şi-ţi voi da ţie”241. Dat fiind că atunci era obiceiul ca ginerele să slujească socrului şapte ani şi aşa să o ia pe fiica lui în căsătorie, a zis Iacov: “Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahila, fiica ta”242. Rahila era, precum am spus, frumoasă la vedere şi chipeşă la înfăţişare, şi Iacov o iubea foarte mult. Zisu-i-a Laban: Mai bine s-o dau după tine decât s-o dau după alt bărbat243. Şi a început să pască oile lui Laban, iar după ce se pliniseră şapte ani, a zis către Laban: Dă-mi femeia, că mi s-au împlinit zilele să intru la ea244. Iar Laban a luat-o pe fiica lui cea mai mare, adică pe Lia (care era şi bolnavă de ochi245), şi i-a dat-o lui Iacov noaptea. Şi a intrat la ea246. Iar când s-a făcut ziuă, a aflat că era Lia; şi a zis către Laban: „Pentru ce mi-ai făcut aceasta, înşelându-mă?”247. I-a zis Laban: „Aşa este obiceiul la noi, să dăm mai întâi pe prima fiică în căsătorie, iar apoi pe cea de-a doua. împlineşte cei şapte ani de slujire pentru dânsa şi ţi-o voi da şi pe ea”248. Iacov a făcut aşa şi a luat-o şi pe Rahila de soţie; a păscut turmele lui Laban şi
239 Fc. 29,14.
240 Cf. Fc. 29,16-17.
241 Cf. Fc. 29,15.
242 Cf. Fc. 29,18.
243 Fc. 29,19.
244 Fc. 29,21.
245 Cf. Fc. 29,17.
246 Cf. Fc. 29,23.
247 Cf. Fc. 29, 25.
248 Cf. Fc. 29, 26-27.
171
Dumnezeu l-a binecuvântat, aşa încât omul s-a îmbogăţit. Şi Dumnezeu i-a zis într-o vedenie: „Mergi în pământul în care te-ai născut şi Eu îţi voi face bine”249. Aşadar, el a luat cele două femei, copiii şi toată averea lui, fără ştiinţa lui Laban sirul, şi s-a pornit pe cale. Şi i-a fost dat de veste lui Laban că Iacov a plecat. De aceea, a luat cu sine pe fraţii săi şi l-a urmărit [şapte] zile şi l-a ajuns la muntele Galaadului250. Dar Dumnezeu a venit la Laban şi i-a zis: „Fereşte-te, ca nu cumva să-i vorbeşti lui Iacov de rău”251. Şi a zis Laban către Iacov: „De ce ai făcut aşa şi de ce ai fugit în ascuns, furând de la mine şi luând fiicele mele ca o pradă de război? Dacă m-ai fi înştiinţat, ţi-aş fi dat drumul cu toată bucuria252. Dar acum ai lucrat fără minte; şi mâna mea ar putea să-ţi facă rău, dacă nu mi-ar fi spus Dumnezeul tău într-o vedenie să nu-ţi fac nici un rău”253. A zis Iacov către Laban: „Care este vina mea şi care este greşeala mea că m-ai urmărit? Oare nu am găsit turmele tale fiind mici şi le-am înmulţit? Oare nu eram mistuit de căldură ziua şi nu am răbdat frigul nopţii, făcând câştig în fiecare zi?”254. Şi care este câştigul? Hoţii furau ziua şi noaptea, iar Iacov a pus cele furate din propriile sale turme, odihnindu-l astfel pe Laban255. Iacov a zis: „Vite sfâşiate de fiare niciodată nu ţi-am adus, ci şi pe acestea le-am înlocuit cu cele ale mele”. Acestea le făcea din iubirea pentru Rahila, ca nu cumva Laban, mâniindu-se, să-i despartă. „Păstorind” turmele şi „trudindu-se”, a răbdat ca un luptător tot felul de rele pătimiri şi osteneli şi a suferit orice încercare. El zice: „«Slujind», nu am dat somn ochilor mei, nici genelor mele dormitare256, dar tu m-ai înşelat la plată cu zece miei257 şi aşa m-ai nedreptăţit”.
249 Cf. Fc. 31,13.
250 Cf. Fc. 31, 22-23.
251 Cf. Fc. 31, 24.
252 Cf. Fc. 31, 26-27.
253 Cf. Fc. 31, 28-29.
254 Cf. Fc. 31,36-40.
255 Cf. Fc. 31, 39.
256 Cf. Ps. 131, 4.
257 Cf. Fc. 31, 41, după LXX.
172
Iar după toate acestea, melodul zice: „Ca să-şi ia amândouă femeile”.
Vezi şi ia aminte, cititorule, şi nu rămâne la literă, ci înţelege acestea duhovniceşte, cu ochiul străvăzător al minţii, precum zice dumnezeiescul Pa vel: Litera ucide, iar Duhul face viu258. „Căci Vechiul Testament era umbra adevărului”259. Treci, după puterile tale, de la umbra literei la lumina adevărată. Căci în literă este ascunsă înţelegerea, precum se întâmplă şi la proroci. Cunoaşterea este nelămurită, dar se descoperă de către Dumnezeu celor care cercetează cu evlavie şi trudă, şi celor care caută cu mult dor. Despre Iacov, pe care îl numim patriarh şi părinte al lui Dumnezeu, auzi că a fost bărbat a două surori. Dar să nu te sminteşti auzind aceasta; pentru că tot Vechiul Testament este o preînchipuire a adevărului. Cuvântarea noastră deja s-a lungit considerabil, dar ce să fac? După ce voi vorbi puţin, mă voi odihni la limanul tăcerii.
Ascultă deci şi sensul anagogic, pe care îl vom lămuri după puterea noastră. Precum Iacov a fost bărbat a două surori, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos a fost numit Bărbat şi Mire a două popoare, al poporului vechi şi al celui dintre păgâni. Vezi acum pe prima lui soţie, Lia, care era bolnavă la ochi. Aceasta este o preînchipuire a poporului vechi, pentru că mai târziu, văzând minunile Domnului, dar având ochii [minţii] slabi şi închizându-i de bunăvoie, nu a cunoscut că Domnul este Dumnezeu şi om. Dar Lia a fost iubită de Iacov pentru rodnicia şi naşterea de copii, fiindcă a născut lui Iacov şase fii. Iar datorită unui singur fiu, pe care îl urau ceilalţi şi care a fost vândut în Egipt (cunoşti acum felul tainei şi bunătatea covârşitoare a lui Dumnezeu?), mai târziu au ieşit din Egipt şase milioane de bărbaţi, care puteau trage sabia260. Precum zice Grigorie Teologul (vezi, iubitule, puterea covârşitoare a lui Dumnezeu?): „Grăuntele de muştar, care este cel mai mic,
258 II Cor. 3, 6.
259 Cf. Evr. 10,1.
260 După Num. 1, 46, numărul israelitenilor a fost de 603.550 de bărbaţi.
173
poate să crească spre a fi un mare pom, în care se odihnesc păsările”261. Iată, o femeie a lui Hristos, după tâlcuirea noastră, este Vechiul Testament. Vezi, dar, şi pe Rahila cea frumoasă şi plăcută la vedere, însă stearpă şi fără copii. Ea, care era iubită de Iacov pentru frumuseţea şi înfăţişarea ei, simbolizează poporul din păgâni. Despre acesta Apostolul zice: Elinii caută înţelepciune262, şi înţelepciunea a fost dată lor. Şi au luat frumuseţea înţelepciunii, dar erau fără copii, pentru că nu au cunoscut înţelepciunea precum trebuia din pricina lipsei de ştiinţă. Trebuia să cunoască pe Dătătorul înţelepciunii şi să aibă evlavie faţă de El. Dar ei, părăsind pe Dumnezeu Mântuitorul, s-au închinat făpturii în locul Făcătorului263. Rahilei, care era strâmtorată şi suferea, fiind stearpă şi fără copii, i-au fost daţi de către Dumnezeu doi fii. Şi a murit în urma unei naşteri foarte grele264. La fel, poporul din păgâni era sterp şi fără copii (căci nu avea bună cucernicie, nici nu avea drept copil virtutea cinstirii lui Dumnezeu), dar venind Domnul nostru Iisus Hristos şi stând în mijlocul celor două femei, adică poporul vechi al iudeilor şi cel din păgâni, i-a legat pe amândoi şi a făcut o singură Biserică din ei, precum zice în Evanghelie: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului265. Unghiul este colţul dintre doi pereţi, care este însuşi Hristos. Poporul care, mai înainte, era fără copii şi sterp, mai târziu, a devenit Biserică cu mulţi copii, născuţi din nou prin dumnezeiasca baie a Sfântului Duh. Iar prin cei doi fii ai Rahilei, Veniamin şi Iosif, înţelege Vechiul şi Noul Testament. Din pricina nedesăvârşirii celui dintâi şi a faptului că a dat loc celui de-al doilea, Veniamin este simbolul Vechiului Testament, căci din seminţia lui nimeni nu s-a
261 Cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Supremum vale (Oratio 42), 18-19, ed. J. Bemardi, Grégoire de Nazianze, Discours 42-43, SC 384, p. 70; cf. Mt. 13,31-32.
262 1 Cor. 1, 22.
263 Rom. 1,25.
264 Cf. Fc. 35,16-18.
265 Mt. 21, 42; Mc. 12,10; Lc. 20,17.
174
mântuit, decât numai marele Pavel. Iar pe Iosif trebuie să-l priveşti ca o prevestire a Noului Testament şi preînchipuire a lui Hristos, pentru că, fiind vândut ca rob, el singur s-a înmulţit fără de număr. Când poporul din păgâni a luat cele două Testamente, cel Vechi şi cel Nou, Biserica din neamuri s-a înmulţit foarte mult, fiind luminată de amândouă Testamentele şi crezând că însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, este făcătorul Vechiului şi Noului Testament.
Aşa, iubite, să citeşti şi să înţelegi cele ale Vechiului Testament: altoindu-le cu dibăcie şi cucernicie pe cel Nou, şi te vei folosi. Căci mulţi s-au vătămat de acestea, precum zice dumnezeiescul Pavel: „Cei care sunt încă prunci şi ale căror simţuri sunt neînvăţate, în locul hranei tari, au nevoie de lapte. Iar cei care au simţuri învăţate netezesc hrana tare, astfel încât devine pentru ei bună de mâncat şi uşor de digerat”266. De aceea, Părinţii spun ca nimeni să nu citească Vechiul Testament, dacă nu are încă şaptezeci sau şaizeci de ani. Din pricina unei astfel de neluări aminte şi neştiinţe, unii nu au înţeles sensul cum trebuie, şi diavolul, prin ei, a scornit lupte împotriva icoanelor. De unele ca acestea ne fereşte Domnul nostru Iisus Hristos şi încă ne va mai feri, întărindu-ne în credinţă şi luminând inimile noastre cu lumina cunoştinţei; ca fiind luminaţi şi hrăniţi în unitatea sfintei şi marii Biserici soborniceşti, să slăvim cu dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.
Troparul al 116-lea
Săvârşit-ai mântuirea
În mijlocul pământului, Făcătorule,
Ca să ne mântuim;
De bunăvoie pe lemn ai fost răstignit
Şi Edenul cel ce se încuiase s-a deschis;
266 Cf. Evr. 5,12-14.
175
Cele de sus şi cele de jos,
Făptura şi toate neamurile mântuindu-se, Se închină Ţie.
Tâlcuire
Lucru de mirare şi neobişnuit este ce se zice şi se scrie despre Ierusalim: că este mijlocul pământului. Aceasta o mărturiseşte fericitul şi al lui Dumnezeu Părinte David, cântând armonios şi zicând: Dumnezeu, împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului267. Despre care mântuire vorbeşte aici, dacă nu tocmai despre Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos şi despre Crucea prin care a venit mântuire lumii? El vrea să ne lămurească şi pe noi, încât să cunoaştem că întruparea Domnului nostru Iisus Hristos a fost hotărâtă mai înainte de veacuri, de soare, de lună şi de toată zidirea. Să nu fie nimeni necredincios când aude „mai înainte de veacuri”; căci în alt loc Scriptura zice: O singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi268. Acest lucru se adevereşte şi în alt chip, anume prin faptul că celor ce vin acolo spre a se închina mormântului de viaţă purtător, localnicii şi cei ce se află în Sfânta Biserică a învierii le arată o mică gaură, zicând: „Iată buricul pământului!”, adică mijlocul. Iar Domnul este numit „Mesia”, ori pentru că în mijlocul veacului S-a coborât spre noi, ori pentru că a pătimit, a fost răstignit şi îngropat şi a înviat în mijlocul pământului269. Căci aşa se cuvenea Domnului şi Dumnezeului meu să rabde crucea în mijlocul pământului şi să-şi întindă mâinile pe ea ca să cuprindă cele două popoare, al iudeilor şi al păgânilor, şi să le unească într-unul, pentru ca prin acel sfânt şi înfricoşător cap teandric
267 Ps. 73,13.
268 II Pt. 3, 8.
269 Aici Acachie derivă cuvântul evreiesc Mesia de la grecescul (aecrog (care se află la mijloc).
176
să împace cele de sus cu cele de jos şi prin atingerea cu sfintele şi neprihănitele Lui picioare să sfinţească pământul întinat prin păcate, iar prin neprihănita şi dumnezeiasca Lui coastă, care a fost străpunsă, să vindece coasta rănită prin păcatul nostru strămoşesc; şi prin acel dumnezeiesc, de viaţă dătător şi sfânt sânge să mă sfinţească, iar cu apa să mă spele prin sfântul, de mir dătătorul şi dumnezeiescul Botez. El S-a pogorât cu sufletul în iad, sfărâmând încuietorile cele veşnice, prădând pe cei care erau închişi acolo şi scoţând pe toţi drepţii şi prorocii cu putere dumnezeiască şi cu vitejie, precum zice David270. Edenul s-a încuiat din pricina călcării de poruncă. Dumnezeu a pus acolo doi heruvimi şi sabia de foc271. Această sabie la început nu se învârtea, dar Domnul şi Dumnezeul meu a făcut-o să se învârtă (mai întâi l-a băgat în rai pe tâlhar, mai apoi a făcut ca acesta să devină uşor de intrat pentru toţi cei care-L iubesc cu adevărat). Celor drepţi sabia se prezintă ca un zâmbet neobişnuit şi lumină, iar celor păcătoşi ca mine le arde faţa şi-i izgoneşte, neîngăduindu-le să intre; căci nu vede în mine semnele virtuţii, precum sunt rănile pentru evlavie sau vânătăile pentru adevăr. Vai mie, ticălosului, că trebuia ca prin virtuţi să mă sui la cer, dar eu mă târăsc pe jos ca un şarpe, mâncând ţărână, iar nu pâinea vieţii. Vai mie, vai mie, cine nu mă va plânge pe mine, care am ajuns într-un asemenea hal?
Dar slavă să fie Dumnezeului meu, Care a făcut toate acestea, Care a împăcat cele de sus şi cele de jos, toată zidirea şi toate popoarele, astfel încât cei mântuiţi se închină cu toată evlavia şi cinstea Mântuitorului şi, purtând crucea cu faţa descoperită, cu îndrăzneală şi mare nădejde, resping pe cei care nu cred aşa, strigând cu bucurie: „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai întins pe cruce neprihănitele Tale mâini ca să mântuieşti pe toţi care nădăjduiesc întru Tine, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru. Că ţie se cuvine slava în veci. Amin”.
270 Cf. Ps. 67, 7.
271 Cf. Fc. 3,24.
177
Troparul al 119-lea
Timpul vieţii mele Este scurt şi plin de dureri Şi de vicleşug,
Dar întru pocăinţă primeşte-mă
Şi întru cunoştinţă mă cheamă,
Ca să nu mă fac câştig şi mâncare Celui străin;
Mântuitorule, Tu însuţi mă miluieşte.
Tâlcuire
Scriitorul de cântări a luat tema pentru acest tropar de la fericitul Iacov. „Când Iacov s-a pogorât în Egipt, Faraon şi slujitorii lui au auzit că vine tatăl lui Iosif şi s-au bucurat cu bucurie mare.”272 Acum te întrebi, iubitule, de ce s-au bucurat Faraon şi slujitorii lui când au venit tatăl lui Iosif şi fraţii lui. Ascultă deci cu înţelepciune. Iosif a fost rob, şi nici măcar al lui Faraon, ci al unuia dintre dregători. După ce Dumnezeu l-a înălţat datorită curăţiei lui şi pentru că era o preînchipuire a Domnului, a devenit dumnezeul lui Faraon şi împărat peste tot pământul Egiptului. De aceea, era o ruşine şi o necinste pentru Faraon şi pentru dregătorii care-l înconjurau şi ziceau: „împăratul a tot pământul Egiptului a făcut un rob străin şi de origine umilă ocârmuitor şi împărat în ţara lui”. Ruşinea era mare; dar după ce au venit tatăl şi fraţii lui Iosif şi toată casa lui, care nu era mică, au cunoscut că este un bărbat nobil şi o odraslă de bun neam şi s-au bucurat cu bucurie mare, de vreme ce ocara a fost luată de la ei. De aceea, în Scriptură a fost adăugat cuvântul: „S-au bucurat cu bucurie mare”. Atât despre aceasta.
272 Cf. Fc. 45,16 şi Fc. 46, 6.
178
Aşadar, Faraon a trimis şi a chemat pe Iacov, iar venind acesta a stat înaintea lui. Văzând Faraon cărunteţea cinstită şi cu podoabă dumnezeiască a părintelui lui Dumnezeu, l-a întrebat mai întâi: „Bătrânule cinstit, câţi ani ai?” Iar el a spus: „De ce mă întreabă împăratul? Timpul vieţii mele Este scurt şi plin de dureri Şi de vicleşug”273. Drept fiind, a zis aceasta din evlavie, însă eu sunt cel care a trăit, şi încă trăiesc, puţinul timp întru vicleşug şi destrăbălare. O, de n-aş fi fost născut şi n-aş fi trăit! Dar Tu, Stăpâne Hristoase, Care vrei ca toţi oamenii să se mântuiască, primeşte-mă întru pocăinţă, precum pe vameşul, şi întru cunoştinţă mă cheamă, precum pe fiul risipitor, cunoscând că sunt zidirea Ta, Doamne, şi, oricât am păcătuit înaintea Ta, nu m-am lepădat de Tine, nici nu am întins mâinile mele spre dumnezeu străin274. De aceea, să nu lepezi rugăciunea mea, ci ascultă-mă pentru bunătatea Ta. întăreşte inima mea întru frica Ta, pune picioarele mele pe piatra pocăinţei. Bunătatea Ta să biruiască răutatea din mine. Lumina bunătăţii Tale să biruiască întunericul din mine; ca să nu mă fac câştig şi mâncare [celui străin], precum acel demonizat, care se gonea pe sine însuşi şi se bătea, fiind chinuit de demoni; care, întrebat fiind de Mântuitorul: Care îţi este numele tău?, a zis: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi275. Iar legiune înseamnă o unitate militară alcătuită din şase sute de bărbaţi; de aceea a zis: suntem mulţi.
Ai auzit, o, suflete, despre „câştigul” pe care l-au dobândit demonii, adică pe om. Ascultă şi despre „mâncare”, cum cel care nu voieşte să facă voia lui Dumnezeu fuge de Dumnezeu, precum Iona, care nu a dorit pocăinţa ninivitenilor, pentru că erau păgâni. Pocăinţa lor a fost o preînchipuire a noastră, care mai târziu am venit la credinţă dintre păgâni. Cunoscând deci ca un proroc căderea neamului său şi venirea în locul lui a păgânilor şi iubind slava poporului său, a
273 Cf. Fc. 47, 8-9.
274 Ps. 43, 22.
275 Cf. Mc. 5, 9.
179
fugit de Dumnezeu, ca să nu se facă aceasta, şi aşa a devenit mâncare fiarei din ape. Acela purta şi prorocia şi preînchipuirea învierii Domnului, cea de a treia zi, şi a fost vărsat afară nevătămat, după care a împlinit lucrarea ce i-a fost poruncită mai înainte şi a cunoscut din fapte să nu se împotrivească voii lui Dumnezeu. Ţi-ai dat seama cum devine cineva „mâncare celui străin”? Omul este propriu lui Dumnezeu, dacă vrea să se mântuiască, de vreme ce este zidirea Lui. Iar demonul este străin de Dumnezeu, pentru că din lumină a devenit şi a fost numit întuneric. Strigă, o, suflete, întru pocăinţă şi din tot cugetul tău: „Iubitorule de oameni şi Mântuitorul meu, Tu însuţi, mai înainte de sfârşit, miluieşte-mă şi izbăveşte-mă, căci ţie se cuvine slava în veci. Amin.”
Cântarea a 5-a Troparul al 131-lea
De s-a şi sălăşluit în puţ oarecând Iosif,
Stăpâne Doamne,
Dar spre închipuirea îngropării Şi a învierii Tale a fost aceasta;
Iar eu ce-ţi voi aduce ţie
întru acest chip vreodată?
Tâlcuire
Cel dintâi care a fost ales de Dumnezeu dintre toţi răsăritenii şi s-a arătat drept a fost Avraam; căci zice: Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate176. Al doilea a fost Isaac, despre care însăşi Sfânta Treime a făgăduit că se va naşte dintr-o femeie stearpă, împietrită şi neroditoare, precum zice: [La anul] pe vremea aceasta voi veni şi Sarra va avea
276 Rom. 4, 3 şi Cf. Fc. 15, 6.
180
un fiu277, chiar dacă ea a râs, pentru că părea a fi de necrezut, dar râsul n-a rămas ascuns. Şi aşa Isaac a devenit o preînchipuire a Mântuitorului, de vreme ce, fiind fiul iubit, a fost adus pentru a fi jertfit, dar nu a fost înjunghiat, ci jertfa a împlinit-o un berbec trimis de către Dumnezeu, astfel încât Avraam l-a adus pe Isaac viu de pe deal ca dintr-un mormânt. Al treilea a fost Iacov, care deja de mai înainte de naştere a fost iubit de Dumnezeu (căci Dumnezeu a spus: Pe Iacov l-am iubit278) şi a primit numele Israel, adică „minte văzătoare de Dumnezeu”, şi, mai înainte închipuind unirea Domnului cu noi, care s-a făcut prin întrupare, s-a învrednicit să se ia la trântă cu un înger279. Al patrulea este dreptul Iosif, despre care trebuie să vorbim acum. Toată viaţa lui a fost o preînchipuire a Mântuitorului Hristos. A fost pizmuit şi urât de propriii săi fraţi, deşi nu le-a făcut nicio nedreptate.
Dar trebuie să spunem din ce pricină a fost urât: Pentru că Iacov iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi fraţii lui, fiindcă el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină brodată280. Au văzut deci fraţii săi că este iubit mai mult decât toţi la un loc şi îl urau şi nu puteau să-i zică nici măcar un singur cuvânt de pace. Acestea să le înţeleagă fiecare cu privire la Mântuitorul, ca să nu se lungească cuvântarea noastră. Băiatul a avut un vis şi, în nerăutatea lui, l-a povestit fraţilor săi, zicând: „Parcă legam snopii în mijlocul ţarinii şi snopul meu a stat drept, iar snopii voştri au căzut, închinându-se snopului meu”281. Iar fraţii lui au zis către el: „Nu cumva ai să domneşti peste noi? Sau poate ai să ne stăpâneşti?”282. Şi l-au urât încă mai mult pentru cuvintele lui, precum, mai târziu, şi iudeii l-au urât pe Iisus al meu, pentru preasfintele şi dumnezeieştile Lui cuvinte. Iosif a avut şi un al doilea vis şi l-a povestit tatălui
277 Rom. 9, 9.
278 Rom. 9,13, Mal. 1, 2, Cf. Is. 41, 8.
279 Cf. Fc. 32, 24.
280 Cf. Fc. 37, 3.
281 Cf. Fc. 37, 7.
282 Fc. 37, 8.
181
şi fraţilor săi, zicând: Iată am mai visat alt vis: soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie283. Iar tatăl său l-a certat şi i-a zis: „Au doară eu şi mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?” De aceea îl pizmuiau fraţii lui, iar tatăl său păstra cuvintele acestea în inima lui284. Apoi s-au dus fraţii lui în câmpie, pentru a paşte oile tatălui lor. Şi i-a zis Iacov lui Iosif: „Du-te, fiule, în câmpie şi vezi ce fac fraţii tăi; şi, întorcându-te, dă-mi de veste”. Iar Iosif i-a spus: „Iată, mă duc”. Şi s-a dus în urma fraţilor săi şi i-a găsit în Dotain. Iar ei l-au văzut de departe, mai înainte ca el să se apropie de ei. Şi a zis fiecare către fratele său: „Iată visătorul acela vine! Haidem să-l omorâm şi vom vedea ce se va alege de visele lui!”285. Auzind acestea, Ruben a spus: „Nu faceţi aceasta! Cum voi putea eu să văd faţa tatălui nostru? Mai degrabă să-l aruncăm în acest puţ, dar mâinile să nu vi le puneţi pe el”. Şi s-a făcut că, atunci când Iosif a venit la fraţii lui, ei l-au dezbrăcat de acea haină brodată. Băiatul a stat acolo necertându-se, nici strigând, nici nu a auzit cineva glasul lui286, precum a făcut mai târziu Hristos, Mântuitorul meu, când a fost dus la moarte de ucigaşii de Hristos iudei. Şi prinzându-l pe el, l-au aruncat în puţ. Acest puţ era adânc şi fără apă. Şi iată moartea băiatului după părerea acestora, după cum şi iudeii socoteau că l-au ucis pe Domnul şi nu va mai trăi. De aceea scriitorul de cântări a zis că „s-a sălăşluit în puţ oarecând Iosif”. Atunci s-au arătat negustorii din Galaad, care duceau mirodenii în Egipt. Iar Iuda a zis către fraţii săi: „Ce câştig vom avea de vom ucide pe fratele nostru? Haidem să-l vindem acestor neguţători, neridicându-ne mâinile asupra lui, pentru că este fratele nostru şi trupul nostru”287. Şi ei au pus în lucrare acest sfat. Iar haina brodată, vopsind-o în sângele unui ţap, au trimis-o tatălui său. Iosif a venit ca rob în Egipt, unde l-a cumpărat un eunuc al
283 Fc. 37, 9.
284 Fc. 37,10-11.
285 Fc. 37,19-20.
286 Cf. Mt. 12,19 şi Is. 42, 2.
287 Cf. Fc. 37, 26-27.
182
lui Faraon. Iar celelalte în legătură cu aceasta le-am zis în tâlcuirea unui alt tropar. Clevetit fiind, a fost aruncat în închisoare, unde a aflat pe paharnicul şi pe pitarul lui Faraon288. Într-una din zile, i-a văzut foarte trişti şi mâhniţi şi a zis către ei: „De ce sunteţi mâhniţi?”, iar aceia au zis: „Dacă îţi vom spune, cu ce ne vei fi de folos?” El a zis: „Ziceţi-mi”. Şi i-a spus lui paharnicul: „În visul meu am văzut înaintea mea o viţă de vie şi trei temelii”, sau trei puţuri, „şi ea înflorea şi avea vlăstar, ciorchinii erau copţi, iar în mâna mea era paharul lui Faraon. Am luat un strugure, l-am stors în pahar şi i l-am dat în mână”289. Iosif i-a spus: „Tâlcuirea visului este următoarea: cele trei temelii sunt trei zile, şi Faraon îşi va aminti de dregătoria ta şi îţi va da înapoi rangul. Să-ţi aminteşti de mine când o vei duce bine, să ai milă de mine şi să mă scoţi din temniţa aceasta. Căci am fost răpit mişeleşte din ţinutul evreilor şi aici n-am făcut niciun rău”290. Pitarul a spus şi el către Iosif: „Şi eu am avut un vis: se făcea că duceam pe cap trei coşuri mari. în coşul de deasupra aveam tot felul de bucate, iar păsările cerului au mâncat din coşul de pe capul meu”. Răspunzând, Iosif i-a spus: „Ascultă: cele trei coşuri sunt trei zile. [Peste trei zile] Faraon îţi va lua capul, te va spânzura de un copac, iar păsările cerului se vor înfrupta din carnea ta”291. Precum a zis Iosif, aşa s-a şi întâmplat.
De este cineva între voi iubitor de osteneală, să ia tâlcuirea la Facere a lui Gură de Aur şi va avea folos, aflând acolo gânduri foarte frumoase şi înalte. Noi ne vom ocupa de sfârşitul troparului. Acolo Părintele zice: „Iar eu ce-Ţi voi aduce Ţie, Hristoase, întru acest chip, precum a făcut Iosif, devenind o închipuire a îngropării şi a învierii Tale? Dar ca un Dumnezeu Iubitor de oameni primeşte-mă şi pe mine, cel mort din pricina patimilor, şi ca pe un alt Iosif ridică-mă din puţul
288 Cf. Fc. 40,1-2.
289 Cf. Fc. 40, 9-11.
290 Cf. Fc. 40,12-15.
291 Cf. Fc. 40,16-19.
183
păcatelor mele şi fă-mă vrednic şi moştenitor al împărăţiei Tale. căci ţie se cuvine slava în veci”. Amin.
Troparul al 132-lea
Auzit-ai de coşul lui Moise, suflete,
Cel purtat de apele şi de valurile râului,
Că a fost păzit de demult ca într-o cămară, Scăpând de fapta cea amară A voii lui Faraon?
Tâlcuire
Conţinutul istoric al acestui tropar se află în cartea Ieşirii. Faraon, împăratul Egiptului, văzând că poporul lui Dumnezeu, Israel, se făleşte şi se înmulţeşte, şi temându-se ca nu cumva să-i atace vreun duşman, iar evreii să se alieze cu el, astfel încât egiptenii să fie supuşi de către ei, ce a făcut atunci şi la ce s-a gândit? A poruncit să li se facă viaţa grea şi a hotărât, fără nicio milă, ca ei să se ostenească necontenit cu munci grele, la lut şi la facerea cărămizilor. Apoi a poruncit moaşelor evreieşti ca, atunci când le vor moşi, dacă pruncul născut va fi de parte bărbătească, să-l ucidă, iar dacă va fi de parte femeiască, să-l lase viu şi să-l cruţe. Iar moaşele, pentru cruzimea poruncii, nu făceau ceea ce le-a fost zis, ci îi lăsau vii pe copiii de parte bărbătească. Când Moise s-a născut în acele zile, fiind un urmaş al lui Avraam şi al Sarrei, părinţii lui vedeau că este un copil drăguţ înaintea lui Dumnezeu („drăguţ” în sens propriu înseamnă cel care la vârsta copilărească este fără prihană la trup, graţios, plin de har, plăcut, iubit de Dumnezeu, arătos, cuminte, chipeş, fermecător sau frumos) şi l-au cruţat, şi copilul a fost trei luni în casa părinţilor. Amândoi, atât
184
tatăl, cât şi mama lui, erau chinuiţi; căci firea (cum altfel?) îi îndemna să ţină copilul, însă frica de împărat îi oprea de la aceasta, deoarece copiii unor vecini fuseseră deja sugrumaţi. Copilul, din cauza plânsului, nu putea să rămână ascuns, astfel încât părinţii lui să nu fie daţi în vileag. Ce au făcut atunci? înţelepţiţi de Dumnezeu (căci toate au fost de la Dumnezeu şi fără El nu s-a făcut nimic) au făcut o cutie, de la care cuvânt vine termenul „skriniarios”292, care desemnează un dregător, care, la elini, păstrează într-o cutie poruncile împăratului. La italieni, „cutie” se zice „sandouk”, iar la noi „sentoukion”. Iosif Flavius scrie în Antichităţile iudaice (acest bărbat era un bun cunoscător al istoriei vechi şi ştia bine Legea) că părinţii lui Moise au făcut o împletitură de papură, asemănătoare prin forma ei unui leagăn (care în dialectul atic se zice „koite”), dându-i o mărime destul de mare pentru ca pruncul să poată sta întins acolo cu uşurinţă. Apoi au uns-o cu catran (acesta, prin firea lui, împiedică intrarea apei prin găurile împletiturii) şi au pus pruncul înăuntru şi, aruncând-o în râu, au lăsat în seama lui Dumnezeu mântuirea pruncului293. Aşadar, cutia era purtată de apele şi de valurile râului. Se zice „valurile râului”, pentru că sunt şi alte valuri, în afara râurilor, adică ale ispitelor, precum zice Părintele. Cutia era purtată fără niciun cârmaci, afară doar de providenţa atotvăzătoare (căci cum a putut să treacă prin curgerea râului şi să nu fie afundată de îndată?) a Dumnezeului proniator, Care mai târziu S-a folosit de Moise pentru a conduce poporul lui Israel. Scriitorul de cântări zice: „de demult ca într-o cămară” (iar „cămară” este ceea ce la noi se zice „iatac”, în care mirele şi mireasa sunt cinstiţi şi se odihnesc).
Aşadar, dumnezeiescul Părinte a înţeles trupul pruncului ca pe un mire datorită curăţiei lui, sufletul lui ca pe o mireasă curată şi feciorelnică, iar acea cutie ca pe o cămară de
292 De la grecescul oxpiviov = cutie.
293 Cf. Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, 2,220-221, ed. B. Niese, Flavii Iosephi opera, vol. 1, Weidmann, Berlin, 1887.
185
nuntă şi ca un iatac. Căci unde este în această cămară vreo strâmtorare când mirele şi mireasa sunt prunci? Iar fiica lui Faraon s-a pogorât pentru a se spăla în râu şi, văzând cutia în păpuriş (precum se pare, în râu erau ramuri, de aceea se zice „păpuriş”), a trimis pe una din însoţitoarele ei, care a luat cutia şi i-a adus-o; apoi a deschis-o şi a văzut în ea pruncul plângând şi, cuprinsă de milă, a zis: „Acesta este un copilaş de-al evreilor”294, deoarece ştia despre porunca nelegiuită a tatălui ei. Luând pruncul, l-a dat femeilor egiptence să-l alăpteze. Iar acesta nu a vrut să se atingă de sânul unei egiptence, ci şi-a întors gura în altă parte. Iar Mariam, sora pruncului, după porunca mamei ei, urmărea cutia în care era acesta, pentru a vedea unde este purtată295. Stând acolo şi văzând că el nu suge din sânul unei egiptence, s-a apropiat şi a stat înaintea împărătesei, zicând: „Vrei să-ţi chem o doică dintre femeile evreice să-ţi alăpteze copilul?” Iar ea a răspuns: „Du-te!” Fata s-a dus şi a chemat-o pe mama copilului. Fiica lui Faraon i-a zis: „Ia acest copil şi alăptează-l”, gândindu-se: „Oare se va întoarce şi de la ea?” Iar pruncul, cunoscând mirosul mamei sale, plângând, a căutat cu gura şi cu mâna sânul ei. Iar împărăteasa, minunându-se, a zis către egiptence: „Vedeţi că evreii sunt poporul lui Dumnezeu şi chiar pruncii lor se scârbesc de noi”. Fiica lui Faraon a zis către ea (căci ea nu ştia că este mama copilaşului): „Creşte-mi acest copil şi eu îţi voi plăti”. Iar femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Şi când acesta s-a făcut mare, l-a dus la fiica lui Faraon. Văzându-l, l-a primit pe tânăr cu mare bucurie; l-a sărutat şi l-a înfiat, punându-i numele Moise, zicând: Din apă l-am scos296 (la egipteni, apa se numeşte „mos”, şi pâinea „leviton”).
294 Cf. Ieş. 2, 6.
295 Cf. Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, 2,221-222, ed. B. Niese, Flavii iosephi opera, vol. 1, Weidmann, Berlin, 1887.
296 Ieş. 2,10.
186
în vremurile noastre, strălucind harul lui Hristos, unsul Domnului, împăratul Constantinopolului, fericitul întru adormire, Vasile, cel supranumit „ucigătorul bulgarilor” (atunci bulgarii erau încă nebotezaţi şi constituiau o mare primejdie pentru romani), întărit de Dumnezeu, i-a biruit cu desăvârşire. Şi biruiţi fiind, s-au smerit şi au primit botezul de la Preasfântul Patriarh Fotie. Aşa împăratul a primit supranumele „ucigător de bulgari”. Acest bun împărat, Vasile, a vrut să întemeieze o cetate cu numele lui. Aşadar, a găsit în provincia Bouleron297 un loc foarte bun şi împodobit cu multe frumuseţi şi bogat în izvoare de apă rece şi bună de băut. După ce întemeiase oraşul şi-l umpluse de oameni, minunatul împărat s-a sfiit să numească cetatea cu propriul său nume. De aceea, a chemat nişte bărbaţi înţelepţi şi învăţaţi şi a zis către ei: „După cea mai aleasă dintre însuşirile fireşti ale locului puneţi numele acestei cetăţi”. Mergând deci şi văzând că bogăţia cea mai mare a oraşului este curgerea apelor dimprejur (izvoare care curg ca nişte râuri foarte frumoase), au numit acea cetate „Mosinopolis”298, adică cetatea apelor. Adu-ţi aminte de numele dat lui Moise, despre care am vorbit mai înainte; căci de aceea am adăugat şi aceasta.
Acum trebuie să spun de ce Moise este numit omul lui Dumnezeu299. Ascultă deci, iubitule. Părinţii lui temându-se de porunca lui Faraon, au făcut o corabie după asemănarea celei făcute de Noe şi, chemând pe Dumnezeul lui Noe, au aruncat în râu pruncul care era în corabie, ca să pară că dau ascultare poruncii. Şi aşa au salvat pruncul. Părinţii l-au aruncat în
297 Boleron (scris aici „Bouleron”) era numele unei regiuni din Tracia, între Munţii Rodopi şi Marea Mediterană. Cf. T.E. Gregory şi Alexander Kazhdan, „Boleron”, în: The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 1, New York oxford, 1991, p. 304.
298 Mosynopolis (scris aici cu eta în loc de i grec) a fost un oraş zidit în locul oraşului antic Maximianoupolis. A fost o bază militară importantă în războaiele lui Vasile II cu bulgarii. Cf. T.E. Gregory, „Mosynopolis”, în: The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 2, New York oxford, 1991, pp. 1418-1419.
299 Deut. 33,1.
187
apă, iar Dumnezeu a poruncit fiicei lui Faraon să iasă la râu. Ea a ieşit, fără să ştie pentru ce, şi a găsit pe cel pe care nu îl căutase. Aşa Moise a fost salvat prin simboluri care preînchipuiau mântuirea obştească a Bisericii; căci corabia era din lemn, iar lemnul ferea de apă, şi aşa a fost salvat pruncul împotriva oricărei nădejdi. Cea care l-a primit nu a fost evreică, ci egipteancă şi păgână. Pe de o parte, părinţii l-au aruncat în apă, iar pe de alta, egiptenii nu l-au născut. Maica lui l-a crescut, însă o altă femeie a plătit pentru aceasta. Aşadar, de vreme ce nu era lucru lămurit de unde a venit, el este numit omul lui Dumnezeu. Atât despre aceasta. Fiica lui Faraon, ca unui fiu, i-a dat-o ca soţie pe fiica împăratului etiopienilor. Moise a fost instruit în toată înţelepciunea egiptenilor; de unde a venit această înţelepciune? Nişte înţelepţi, Nectenabo şi Apolonie, au fugit din Attica, ţinutul Greciei, apoi au venit în Egipt, iar de la aceştia a învăţat Egiptul. Şi Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi a devenit un bărbat puternic în faptă şi cuvânt300. Făcând expediţii cu oastea egiptenilor, a supus Egiptului multe ţări. Şi poporul lui Israel avea odihnă mulţumită lui Moise. Iar după ce a murit Faraon şi cea care a fost numită mama lui Moise, s-a ridicat alt împărat şi a început să-i asuprească pe fiii lui Israel. Atunci Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon, preferând să fie împilat împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului301, precum zice dumnezeiescul Pavel; căci el se uita la răsplătire şi la cetatea al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu302. Pentru că Moise suferea împreună cu poporul său, se scârbea de egipteni.
Odată l-a văzut pe un bărbat egiptean bătând un oarecare evreu şi, nesuferind dispreţul egipteanului faţă de propriul său frate, s-a uitat într-o parte şi într-alta şi, nevăzând pe nimeni, l-a omorât pe egiptean şi l-a acoperit cu nisip. El
300 Cf. Fapte 7, 22.
301 Cf. Ev. 11, 24-26.
302 Ev. 11,10.
188
nu a făcut aceasta arzând de mânie sau mişcat de furie, ci din râvnă. Iar tot ce se face de dragul lui Dumnezeu este dovadă de evlavie. Un omor, dacă se face pentru Dumnezeu, nu este omor303. Cu privire la asta, să te convingă Finees304. Unii zic că marele Moise l-a ucis pe egiptean doar prin cuvânt, precum a făcut Petru cu Anania şi Safira305. Egipt înseamnă patimă, iar cel care a omorât patimile şi le-a îngropat în nisip în chip lămurit a ajuns la nepătimire (căci nisipul este neroditor de orice vegetaţie, de vreme ce nu ţine umezeală). „Cel ce a făcut aşa, în mod lămurit, din pricina lipsei patimilor a dobândit nepătimirea. Şi cel care a înţeles fuga fericitului Moise nu va deznădăjdui niciodată”306, precum zice Sfântul Ioan Scărarul. Moise socotea că nimeni nu l-a văzut când a săvârşit omorul. în ziua următoare a zărit doi evrei care se certau şi a încercat să-i împace, zicând: „Bărbaţilor, voi sunteţi fraţi, de ce vă faceţi rău unul altuia?” Iar cel care nedreptăţea pe aproapele său l-a respins, zicând: „Cine te-a pus stăpân şi judecător al faptelor noastre? Nu cumva vrei să mă omori şi pe mine, cum l-ai omorât ieri pe egiptean?”307. Acum adu-ţi aminte, iubitule cititor, de minunata cuvântare a întâiului mucenic şi arhidiacon Ştefan din Fapte. După ce a rezumat toată Cartea Facerii, vorbind către acei iudei rău-intenţionaţi, a ajuns la acest cuvânt: „Cine te-a pus stăpân şi judecător peste noi?”, şi a zis fericitul: „Pe Moise acesta de care s-au lepădat, zicând: «Cine te-a pus pe tine domn şi judecător?», pe acesta l-a trimis Dumnezeu domn şi răscumpărător şi conducător părinţilor noştri”308. Aşa a zis Apostolul, iar noi ne vom întoarce iarăşi la tema noastră.
303 Potrivit gândirii teologilor bizantini, în ultimă instanţă, orice faptă trebuie judecată după scopul ei.
304 Cf. Num. 25, 7-8.
305 Cf. Fapte 5,1-10.
306 Cf. Sfântul Ioan Scărarul, Scala paradisi, 1, PG 88, 633 D – 636 A.
307 Cf. Ieş. 2,13-14.
308 Cf. Fapte 7, 35.
189
Auzind Moise că fapta lui a devenit cunoscută şi temându-se ca nu cumva să ajungă în urechile lui Faraon şi să fie ucis, a fugit de la faţa lui şi s-a aşezat în ţara Madian. Acolo s-a oprit lângă o fântână la care veneau păstorii şi scoteau apă pentru a adăpa turmele lor. Iotor Arabul avea şapte fiice, care păşteau oile lor. Venind ele, scoteau apă până când au umplut jgheaburile pentru a adăpa oile tatălui lor. Dar sosind păstorii, care erau bărbaţi puternici, le-au alungat. Atunci Moise s-a ridicat şi, ocupând fântâna cu propria putere, a adăpat oile fetelor. Apoi ele s-au înfăţişat tatălui lor, Iotor, care le-a zis: Cum de aţi venit astăzi aşa de curând?309. Ele au zis: „Un evreu oarecare ne-a scăpat de păstori şi ne-a adăpat oile şi aşa am venit”. Atunci el a zis: „Unde este? De ce l-aţi lăsat pe omul acela? Chemaţi-l înăuntru să mănânce pâine”. Şi venind, Moise a rămas la acel om, care i-a dat-o pe fiica lui Sefora de nevastă310.
Vezi, iubitule, pe acest bărbat fericit, că din însuşi pântecele mamei a fost dat la încercări aducătoare de moarte şi toată viaţa lui a fost doar încercare, apăsare şi strâmtorare. Aşadar, de ce te mâhneşti, suflete smerit, când cazi în ispite? Nu vezi că Dumnezeu îi încearcă prin ispite pe cei pe care îi iubeşte? Căci El i-a încercat prin încercări şi ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit311. Deci, ce? Strigă cu căldură către Domnul, Care poate să ajute şi să mântuiască: „Doamne şi Dumnezeul meu, întăreşte inima mea cea clătinată şi izbăveşte-mă de Faraonul obştesc şi apără-mă de rănile lui cele amare, precum oarecând l-ai mântuit pe credinciosul tău slujitor, Moise, din voia lui Faraon, precum cântă Părintele. Căci slăvit eşti, Hristoase, împreună cu toţi sfinţii Tăi în veci. Amin”.
309 Ieş. 2,18.
310 Cf. Ieş. 2,19-21.
311 înţel. Sol. 3, 6.
190
Troparul al 135-lea
În pustietăţi a locuit marele Moise. Vino dar, suflete,
Şi urmează vieţii lui,
Ca să te învredniceşti A vedea şi arătarea lui Dumnezeu Cea din rug.
Tâlcuire
După ce Moise l-a lovit pe acel bărbat egiptean, l-a omorât şi l-a ascuns în nisip, iar Faraon căuta să-l omoare pe ucigaş, adică pe Moise, precum scrie în Cartea Ieşirii312. De aceea Moise a fugit de frică în pământul Madian la un bărbat păgân de alt neam. Acesta i-a dat lui Moise de soţie pe fiica sa, precum am zis mai înainte. Nimeni când aude despre aceasta să nu gândească şi să nu zică: „De ce a aflat Moise pătimire şi strâmtorare? A luat două femei, pe cea din Etiopia şi pe cea din Arabia”. Să nu gândeşti aşa, iubitule, ci vezi că mai târziu el a fost ocărât din pricina acestor două femei de către propria lui soră, Mariam, şi ia aminte cum s-a mâniat Dumnezeu împotriva ei, astfel încât a devenit leproasă şi a fost aruncată în afara taberei. Iar când slujitorul Domnului, Moise, s-a rugat mult pentru ea, Dumnezeu i-a spus: „Ce ţi se pare? Dacă un fiu scuipă în faţa tatălui său, oare este bine? Şi cum aceasta a îndrăznit să-l ocărască pe slujitorul Meu?” Mariam fiind leproasă, a rămas şapte zile în afara taberei, până când, prin mijlocirea lui Moise, a fost curăţită şi a fost primită iarăşi în tabără313, precum strigă şi fericitul Pavel: Dumnezeu este Cel ce îndreptează; Cine este Cel ce osândeşte?314
312 Cf. Ieş. 2,15.
313 Cf. Num. 12,1-15.
314 Rom. 8, 33-34.
191
Să ne întoarcem la tema noastră. Moise, fiind înţelept cu privire la cele dumnezeieşti, precum ai ascultat, şi fiind învăţat în toată înţelepciunea, câtă strâmtorare a avut, plângând şi tânguindu-se în singurătate şi luând aminte să nu fie auzit de socru sau de femeie; el striga înlăuntrul inimii sale către Dumnezeu, nespunând nimic cu buzele sale, precum a zis Dumnezeu şi cu alt prilej: Ce strigi către Mine?315 Căci acest strigăt şi această pocăinţă o primeşte Dumnezeu: cea din inimă şi cu osteneală. Câtă durere a inimii a avut acesta! Fiind despărţit de neamul său, trăia printre străini şi, fiind tăiat împrejur, după Legea lui Dumnezeu, locuia lângă un om netăiat împrejur, cu care mânca şi bea, ceea ce nu-i îngăduia Legea. A fost pus să slujească, păstorind oile acestuia, şi nu doar un an sau doi, ci patruzeci de ani a păstorit în pustiurile Sinaiului. Despre aceasta vorbeşte scriitorul troparelor: “În pustietăţi a locuit cândva Moise; vino dar, ticăloase suflete, şi urmează vieţii lui aspre”. Dar în ce fel a fost viaţa lui? El nu a rămas nepăsător, nu s-a destins atâţia ani şi nu a încetat să se mâhnească, să plângă, să se tânguiască şi să strige către Dumnezeu, cerând să fie unit cu neamul lui. Pe lângă acestea, nici faţă de socrul său nu s-a arătat vreodată nepăsător sau delăsător, ci îi slujea cu osârdie. Vezi cum pătimirile sunt folositoare, strigând către Dumnezeu şi fiind ascultate? Israel, pătimind în Egipt, striga către Dumnezeu. Moise, înstrăinându-se, a vieţuit în singurătate, plângând înaintea lui Dumnezeu. Ce vom zice? Trebuia oare ca Dumnezeu, iubitorul de oameni şi ştiutorul inimilor, să treacă cu vederea suferinţele amândurora? Nicidecum. Ci aşa ne face vrednici de împărăţia Sa şi ne arată pogorârea dumnezeiască spre noi şi desăvârşita întrupare.
Aşadar, când Moise, ca un păstor, ducea oile în pustie, precum am zis, a venit la muntele Horeb, şi acolo i s-a arătat îngerul Domnului în văpaia focului, în rug. Moise vedea rugul arzând, însă nemistuindu-se. Se minuna de această vedenie
315 Ieş. 14,15.
192
ca de ceva neobişnuit şi a zis către sine: Mă duc să văd această arătare minunată316. Şi Domnul l-a chemat din mijlocul rugului, zicând: „Moise, Moise, nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul în care stai este pământ sfânt!”317. De ce i-a fost poruncit să-şi scoată încălţămintea? Trebuie cu adevărat să scoatem toată închipuirea moartă şi trupească, ca pe o încălţăminte, din mintea care încearcă să se suie la vederile dumnezeieşti. Aceasta este un simbol al morţii şi al stricăciunii, de vreme ce orice încălţăminte este o parte dintr-un animal mort şi stricat. Vezi, iubitule, înţelepciunea iscusită a lui Dumnezeu! Când Moise era fugar, când era străin, când petrecuse deja mult timp într-o altă ţară, când nu mai aştepta niciun bine şi după ce dăduse naştere la doi fii, atunci i s-a arătat îngerul (trebuie să ştii că aici Fiul lui Dumnezeu este numit „înger”, precum mai târziu va fi numit „Om”), şi nu i se arată într-un templu, ci în pustie şi într-un rug. De ce i se arată în foc şi în rug? Pentru că Dumnezeul nostru este foc mistuitor318, iar zilele omului sunt ca iarba319. De ce în pustie? Pentru că pustia este o preînchipuire a Bisericii dintre păgâni, către care zice Cuvântul: „Veseleşte-te, pustiu însetat, să se bucure şi ca crinul să înflorească320 Biserica dintre păgâni”. Putem să înţelegem şi într-un alt chip de ce rugul nu a fost mistuit când a fost cuprins de foc: pentru că nu s-a cerut de la noi să plătim pentru păcatele noastre, nici nu am fost pedepsiţi, ci am fost întorşi prin purtări binevoitoare şi foarte blânde, precum zice însuşi Domnul undeva: Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, iată focul, ca să judece lumea, iată rugul şi vreascurile focului, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea321.
316 Ieş. 3,3.
317 Cf. Ieş. 3, 5.
318 Deut. 4, 24 şi 9,3.
319 Cf. Ps. 102,15.
320 Is. 35,1.
321 In 3,17.
193
Aşadar, troparul de faţă sfătuieşte sufletul meu să imite pe Moise, îndepărtându-se de lucrurile materiale ale acestei vieţi, şi să locuiască în pustietăţi. Căci cel care a părăsit treburile vieţii şi care îşi îndeletniceşte mintea cu cele dumnezeieşti se învredniceşte de arătarea lui Dumnezeu şi se împărtăşeşte de o vedere tainică, de care să ne învrednicim şi noi, pentru rugăciunile sfinţilor. Amin.
Troparul al 138-lea
Greu la minte m-am făcut, Stăpâne, Ca şi Faraon cel amarnic;
Iannis şi Iamvris
La suflet şi la trup,
Cufundat cu gândul!
Ci ajută-mi mie!
Tâlcuire
Dumnezeiescul şi sfântul Părinte Andrei vrea să ne amintească cum a fost acel Faraon, care se lepădase de Dumnezeu, amarnic ca un om şi viclean ca un diavol, care nu s-a lăsat înduplecat de acele minuni neobişnuite ale lui Dumnezeu şi care, mustrat fiind cu o mustrare amară, nu a înţeles că El este Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut cerul şi pământul şi toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută. Trebuie neapărat să pomenim pe scurt şi să arătăm din Scriptură plăgile care s-au făcut prin slujitorul lui Dumnezeu Moise, ca să scoată poporul Său cel ales din pământul Egiptului, potrivit cu făgăduinţa Lui către Avraam: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în Egipt, unde vor fi robiţi patru sute de ani. Dar pe neamul acela, la care ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă. Iar tu vei trece
194
la părinţii tăi la bătrâneţi fericite”322. Când s-au împlinit vremurile, Dumnezeu a trimis pe slujitorul Său, marele Moise, ca să scoată poporul din pământul Egiptului. Şi venind Moise, a stat înaintea lui Faraon şi a zis: „Lasă poporul Domnului să Ii slujească în pustie şi se vor întoarce. Iar de nu, voi lovi cu acest toiag al meu apele Egiptului, atât râurile, cât şi canalele lor, şi vor fi schimbate în sânge”323. Iar după ce a lovit apele, s-au schimbat în sânge. Dar nici aşa [Faraon] nu s-a lăsat înduplecat să dea drumul poporului. Dumnezeu a adus asupra lui a doua plagă, cea a broaştelor, şi a treia, a ţânţarilor, şi a patra, cea cu muscă câinească, dar nici aşa nu a ascultat. Apoi Domnul a adus asupra lui a cincea plagă, pierderea tuturor dobitoacelor, şi a şasea, cea a bubelor, şi a şaptea, cea a grindinei, dar nici aşa Faraon nu s-a lăsat înduplecat. A opta plagă a fost cea a lăcustelor, iar a noua întunericul care putea fi pipăit cu mâna, şi după toate acestea a urmat a zecea plagă, moartea celor întâi-născuţi. Aşa, înfricoşându-se, cel de neînduplecat şi neomenos, ca să nu moară el şi tot norodul Egiptului, a dat drumul poporului. De aceea se zice în tropar: „Greu de minte m-am făcut, ca şi Faraon cel amarnic, căruia m-am asemănat, Stăpâne Hristoase, împotrivindu-mă dumnezeieştilor tale porunci şi amărându-Te prin faptele mele cele rele; şi nu înţeleg că, pentru a primi iertare, sunt mustrat de îndelunga Ta răbdare”. Căci Tu voieşti mântuirea tuturor, iar eu, neînţelegător fiind, nu încetez să amărăsc milostivirea Ta, precum zice şi minunatul psalmist, David: Cei ce amărăsc [pe Domnul], să nu se înalţe întru sine324. Şi Iezechiel scrie: casă care amărăşte325 (eu sunt o casă, dar o casă care amărăşte, nu precum zice Domnul: „Casa Mea sunteţi voi”); de aceea, am devenit greu la minte, precum Faraon acela, şi sunt
322 Cf. Fc. 15,13-15.
323 Cf. Ieş. 7,14-24.
324 Ps. 65, 6.
325 Iez. 2, 5.
195
amarnic, Stăpâne. Aşadar, Părintele spune: „Iannis şi Iamvris La suflet şi la trup”.
Istorisirea despre Iannis şi Iamvris nu este cuprinsă în Scriptură şi nu se găseşte în Vechiul Testament. Dar ei sunt cunoscuţi din unele istorisiri apocrife, pe care aflându-le marele între apostoli, Pavel, i-a pomenit în a doua epistolă către Timotei. Căci mustrând pe cei care pun întrebări nebuneşti şi lipsite de dreaptă judecată, adaugă: După cum Iannis şi Iamvris s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului326. Se zice că aceştia au fost vrăjitori care l-au înfruntat pe Moise şi au făcut farmece împotriva lui, când acesta, trimis de Dumnezeu la Faraon, a făcut minuni. Despre care minuni vorbesc? A schimbat toiagul într-un şarpe, a prefăcut apele în sânge, a făcut să apară broaştele şi celelalte pe care le-am enumerat mai înainte. Aceleaşi minuni se părea că fac şi ei şi s-au împotrivit lui Moise, dar şi aceşti bărbaţi răi şi vrăjitori au fost înecaţi împreună cu Faraon şi cu toată oştirea lui şi au fost cufundaţi în Marea Roşie.
Scriitorul de cântări, pomenind această istorisire şi gândul cel neînduplecat al lui Faraon cu privire la eliberarea iudeilor, a scris troparul de faţă, ca şi cum ar fi unul care se pocăieşte, şi zice lui Dumnezeu în chipul unei mărturisiri: „O, Stăpâne Dumnezeule, greu la minte m-am făcut şi rău prin fapte, asemenea prea-amarnicului Faraon. Eu mă asemăn nu doar cu Faraon, ci şi cu aceşti bărbaţi foarte răi, Iannis şi Iamvris, care s-au împotrivit slujitorului lui Dumnezeu şi semnelor Lui. De aceea, mă tem să nu mă cufund şi eu, înecându-mă la minte prin patimi şi cufundându-mă în ele, ca şi aceia în adâncul mării. Dar, o, Mântuitorule al sufletelor, Hristoase al meu, să nu îngădui în milostivirea Ta ca aşa ceva să se întâmple vreunuia din cei care cred în numele Tău cel sfânt, ci dă-mi pricepere spre a Te înţelege şi a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi spre a face judecată şi dreptate înaintea Ta. Căci Tu eşti Dumnezeu, Dumnezeul celor ce se
326 II Tim. 3, 8.
196
pocăiesc, şi Ţie se cuvine slava, împreună cu Fiul Tău cel Unul-Născut şi cu Preasfântul Duh, acum şi în vecii nesfârşiţi. Amin”.
Cântarea a 6-a Troparul al 151-lea
■Ca o junincă turbată,
Asemănatu-te-ai, suflete, lui Efraim;
Ca o căprioară, păzeşte-ţi viaţa de curse, Înălţându-ţi mintea cu aripi,
Cu fapta şi cu contemplaţia.
Tâlcuire
Dumnezeu a spus prin gura slujitorului Său, Moise, către poporul lui Israel: „Puneţi dar aceste cuvinte în inimile voastre”327, şi: „când te va duce Domnul Dumnezeu în pământul pe care l-a făgăduit ţie, în care curge lapte şi miere”328. „Dumnezeu îşi va alege un loc în care va pune numele Lui ca să te închini şi să aduci jertfă şi arderi de tot”329. „Nu-ţi va fi îngăduit să te închini într-un alt loc şi să sărbătoreşti”330. „[Dacă vei face aşa] nu va primi Domnul Dumnezeu jertfa ta, ci Se va mânia şi te va pierde din pământul pe care ţi l-a dat, pentru că este un Dumnezeu zelos”331. Aşa Iosua al lui Navi a trecut poporul şi, măsurând tot pământul, l-a dat lor. Aveau cu ei şi cortul mărturiei şi au ales un loc unde să-l pună, al cărui nume este Şilo, şi l-au pus într-un loc cinstit. Aici a fost cortul şi chivotul, care aveau înăuntru un vas de aur, plin cu
327 Cf. Deut. 11,18.
328 Cf. Ieş. 3, 8; 13,5 şi Deut. 26, 9.
329 Cf. Deut. 31,11.
330 Cf. Deut. 12,13-14.
331 Cf. Deut. 6,15.
197
mană, şi cele două table, în care era scris Decalogul, şi toiagul de migdal al lui Aaron care a odrăslit. Acestea erau în Şilo, până în zilele lui David. El s-a rugat lui Dumnezeu, precum însuşi cântă: Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob332. Şi după ce s-a rugat, a auzit de la Dumnezeu că locul este în Efrata, care este Betleem, pentru că, proroc fiind, a cunoscut că acolo Se va naşte Domnul. Iar prin cuvântul în ţarina pădurii333 se dă de înţeles Ierusalimul, de vreme ce oraşul este numit ţarină, şi poporul pădure. David a vrut să zidească un templu pentru Domnul. După ce adunase multe din cele de trebuinţă, a zis Domnul către el: „Nu tu vei face templul în care voi pune numele Meu, pentru că foarte mult sânge a fost vărsat de mâinile tale, ci cel care va ieşi din coapsele tale, acesta va zidi templul numelui Meu”334. Iar după ce s-a născut fiul său, i s-a poruncit prin prorocul Natan să-l numească pe prunc Solomon, care se tâlcuieşte „împărat al păcii”. După ce David îmbătrânise, Solomon a fost numit rege, pe vremea când el încă trăia. David, tatăl lui, a murit la bătrâneţi frumoase şi s-a adăugat la părinţii lui. Solomon a cerut de la Dumnezeu înţelepciune şi i-au fost date mărire şi multă înţelepciune. Prima lui faptă strălucită a fost zidirea templului cu bunăvoirea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a împăcat vreme de patruzeci de ani popoarele vecine şi îndepărtate, şi acestea au încheiat înţelegeri de pace cu el. Iar după ce templul a fost desăvârşit, Solomon a bineplăcut lui Dumnezeu pentru o oarecare vreme. Apoi a făcut ceea ce este rău înaintea Domnului şi Dumnezeu i-a ridicat un vrăjmaş: pe Ader Sirul335. Şi Dumnezeu i-a spus: „Pentru că ai făcut ceea ce este rău înaintea Mea, voi împărţi regatul pe care ţi l-am dat şi îl voi da robului tău”. Solomon a zis: „Să nu se facă aceasta cu
332 Ps. 131,4-5.
333 Ps. 131, 6.
334 Cf. I Cron. 22, 8-10.
335 Cf. III Rg. 11,14.
198
mine”. Iar Dumnezeu a zis către el: „îţi voi fi milostiv pentru Mine şi pentru David, tatăl tău, dar acestea se vor face cu fiul tău, care îţi va urma”336. Când a murit Solomon, s-a adăugat şi el la părinţii săi.
Iar după el a devenit rege Roboam, fiul lui. Poporul aducea jertfă şi ardere de tot lui Dumnezeu, după obicei, precum a fost hotărât prin gura lui Moise. Când poporul a venit către regele Roboam pentru a cere puţină uşurare a robiei cu care a fost chinuit de tatăl lui, acela, din pricina unui sfat rău, a asuprit şi mai mult poporul; şi mâniindu-se, s-au lepădat de Roboam nouă seminţii şi jumătate, făcându-se neatârnate, pe când două şi jumătate au rămas sub stăpânirea regelui Roboam, fiul lui Solomon. Seminţia lui Efraim, fiul lui Iosif, era cea mai de seamă dintre cele care s-au lepădat. Şi de vreme ce era cea mai de seamă, şi-a ales ca rege pe robul cel rău al lui Solomon, Ieroboam, fiul lui Nabat. Aşadar, Efraim a pus pe acesta rege peste cele nouă seminţii şi jumătate şi a zidit palatul regal în Samaria, ţinutul lui Efraim. Dat fiind că toate seminţiile se adunau la Ierusalim şi acolo jertfeau la sărbători, s-a temut acest blestemat rege Ieroboam, care era plin de toată nebunia, ca nu cumva poporul, suindu-se la templu pentru a se închina unde poruncise Dumnezeu, să se înţeleagă şi să aibă iarăşi pace. Ce s-a gândit atunci blestematul? A făcut două juninci de aur şi, punându-le într-un oarecare loc, a zis poporului lui Israel: „Ascultaţi-mă, fii ai lui Efraim şi tot poporul lui Israel: Aceştia sunt dumnezeii voştri, care v-au scos din Egipt, din robia lui Faraon. Acestora închinaţi-vă şi nu vă suiţi la Ierusalim”337. Şi poporul s-a închinat la idoli. în zilele acestea Dumnezeu l-a ridicat pe prorocul Osea, care a prorocit şi i-a înfricoşat, nădăjduind că poate se vor întoarce de la idoli şi se vor uni iarăşi cu poporul, cu Legea şi cu Templul lor. Atunci prorocul Osea, după porunca lui Dumnezeu, a zis către ei multe lucruri grele.
336 Cf. III Rg. 11,12.
337 Cf. III Rg. 12, 28.
199
La acest lucru se referă scriitorul de cântări, pentru că aceasta se cuvenea a zice. El spune: „Ca o junincă turbată Asemănatu-te-ai, suflete, lui Efraim”. Când cineva merge pe calea lui Dumnezeu prin porunci, zice: Pe calea poruncilor Tale am alergat338. Când? Atunci când ai lărgit inima mea339, Dumnezeule! Iar când cineva turbează sau se abate de la calea cea dreaptă, se duce pe căi greşite, prin prăpăstii şi locuri pe care nu le cercetează Cel veşnic. Aceasta a păţit atunci Efraim, iar acum sufletul meu (căci precum Efraim a părăsit porunca lui Dumnezeu şi predaniile Legii şi, gândind rău întru sine şi închinându-se la idoli, s-a lepădat de Dumnezeu şi prorocii îl plâng, tot aşa am făcut şi eu, nechibzuitul), lepădându-se de poveţele şi de poruncile lui Dumnezeu şi, jertfind idolilor asemenea lui Efraim, s-a îndepărtat de la închinarea către Dumnezeu prin faptele mele cele nelegiuite, chiar până la bătrâneţile mele. Şi dacă cineva este un rob al lui Dumnezeu, să plângă pentru mine ca şi prorocii pentru aceştia. Căci [prorocul Osea] zice: „Efraim a devenit asemenea unei juninci turbate”340, neîmblânzită, care nu ştie să poarte jugul Legii lui Dumnezeu, ci l-a sfărâmat, şi fiind lovită de jugul legiuirii dumnezeieşti ca şi de o streche, s-a dus unde nu trebuie. Strechea este o gânganie cu aripi ca albina, care bâzâie când zboară. Dacă această goangă se aşază pe o junincă, pe un taur sau pe un bou care paşte, şi bâzâie lângă urechea lui, de îndată dobitoacele se aruncă în prăpăstii, turbând şi neputând să rabde bâzâitul. Scriitorul de cântări s-a folosit aici de această pildă, închipuindu-şi un suflet care trăieşte necinstit şi care s-a îndepărtat de cele ale lui Dumnezeu. Prorocul Osea zice iarăşi: „Vai, Efraim a devenit ca o porumbiţă fără de minte”341. Mi se pare că tâlcul porumbiţei este acesta: obiceiul ei este nerăutatea, precum s-a întâmplat atunci
338 Ps. 118, 32.
339 Ps. 118, 32.
340 Cf. Os. 4,16.
341 Cf. Os. 7,11.
200
când a fost trimisă de Noe şi s-a întors iarăşi la cel care a trimis-o. Şi a doua oară a făcut asemenea, purtând o ramură de măslin în ciocul ei (a fost trimis şi un corb, dar nu s-a întors). Când este asuprită de propriul său stăpân din pricina puilor ei, care se iau de la ea, este chinuită, dar nu refuză slujirea, clocind ouăle. De aceea şi Domnul zice: Fiţi nevinovaţi ca porumbeii342. Aceasta înseamnă: oricâte apăsări amare vin asupra ta, păzeşte credinţa în Cel care te-a făcut pe tine. Iar dacă se află, ceea ce este cu neputinţă, că o porumbiţă, din pricina apăsării, se îndepărtează de cuibul ei, ceea ce a făcut Efraim, aceasta este numită fără de minte, pentru că nu are o minte care să gândească cele ce duc la Dumnezeu.
Să ne întoarcem iarăşi la tropar: „Vai ţie, suflete, cum te-ai abătut, deşi ai fost învăţat să porţi jugul prea uşor al Domnului şi să mergi fără împiedicare pe căile cele drepte ale Dumnezeului tău”. Văzându-mă dumnezeiescul Părinte că m-am abătut de pe cale, îmi arată că sunt ca o junincă ce nu ştie să poarte jugul; şi sfătuindu-mă prin exemplul unui alt animal, care este sălbatic şi vede foarte bine, îmi zice: „De vreme ce ai fost vătămat sufleteşte, precum o junincă al cărei gât nu este deprins să poarte cu blândeţe jugul, ci, sfărâmând jugul, ai căzut în cursele diavolului, şi, înţelegător fiind, nu ai cunoscut căderea ta, fiind orbit la ochii trupului şi ai minţii, hai, cu ruşine, ca unul care eşti raţional, de imită căprioara”; căci acest animal are vederea şi mirosul foarte bun. Oricâte curse vede, fuge de ele, şi oricâte laţuri descoperă mirosind, scapă de ele, folosindu-se de picioarele ei iuţi (căprioara este o fiinţă mică, înrudită cu cerbul; acesta este un animal şiret şi cu băgare de seamă, care evită cu uşurinţă cursele puse de către vânător şi fuge de ele, sau nu se apropie deloc de ele). Aşa fă şi tu, omule, având o vedere ageră, ca acest animal. Curăţeşte-ţi mintea de vina greşelii, ca să vezi întru trezvie cu ochii minţii cursele diavolului, precum ne îndeamnă fericitul Petru, zicând: „Staţi neclintiţi, privegheaţi, fiţi tari în credinţă.
342 Mt. 10,16.
201
Căci diavolul umblă, căutând pe cine să înghită”343. Trebuie să vezi cu mintea capcanele şi cursele vrăjmaşului obştesc şi aşa, cu picioare sprintene, vei putea să-ţi salvezi viaţa, „înălţându-ţi mintea cu aripi, cu fapta”. Juninca este un animal bun de lucru, de vreme ce naşte viţei şi ară câmpia. Iar tu, omule, fugi de aplecarea spre turbare şi de neascultarea junincii, dar imită energia ei, pentru ca, folosindu-ţi mintea prin faptă, să ajungi la contemplaţie, precum învaţă Părintele. Pentru că omul înţelegător este cinstit înaintea lui Dumnezeu prin faptă şi prin contemplaţie. Lui se cuvine slava în veci. Amin.
Troparul al 155-lea
Cărnurile de porc, şi căldările,
Şi bucatele egiptene,
Mai vârtos decât cele cereşti Ai voit, suflete al meu;
Ca şi de demult nemulţumitorul popor în pustie.
Tâlcuire
Cine nu ştie că poporul israelitean, adică al iudeilor, fiind condus de Moise sau, mai bine spus, dus de mână, a fost izbăvit, prin porunca lui Dumnezeu, din robia egipteană, şi de lut şi de facerea cărămizilor, la care munceau din greu ca nişte robi, şi că au fost scoşi şi au trecut marea ca pe uscat? Atunci apa a stat de o parte şi de alta, şi ei au trecut neudaţi prin Marea Roşie; iar Faraon, urmărindu-i, a fost înecat cu toată oştirea Lui în mijlocul mării. Dar mai târziu ei cârteau împotriva lui Moise, zicând: „Ne-ai adus în această pustie ca să murim”344, de vreme ce nu aveau de mâncare; căci îşi
343 Cf. I Pt. 5, 8-9.
344 Cf. Ieş. 14,11-12.
202
aduceau aminte de cărnurile din Egipt. Dumnezeu a poruncit slujitorului Său Moise, zicând: „Dă-le în scris fiilor lui Israel ce animale au voie să mănânce şi ce animale nu au voie să mănânce”345, şi a pus şi porcul printre cele necurate. Moise a zis acestea poporului, îndemnându-i să ţină cu străşnicie poruncile lui Dumnezeu, dar ei, lacomi fiind, au preferat cărnurile de porc ale Egiptului mâncării date lor de către Dumnezeu. De aceea, dumnezeiescul Părinte, trecând sub tăcere toate celelalte bucate, a menţionat spre ruşinea lor cărnurile de porc şi căldările, numind „căldări”346 pâinea hrănitoare a egiptenilor. Căci la egipteni pâinea este numită „lebiton”, dar evitând limba lor barbară Părintele a spus „căldări”.
Aşadar, este înfăţişat sau, mai bine spus, pus înainte sufletul care zice către sine însuşi: „Te-ai făcut nerecunoscător, o, suflete, faţă de Făcătorul de bine şi Dumnezeu, Care pentru tine S-a întrupat dintr-o Maică fecioară, a pătimit şi după trei zile a înviat, încălcând poruncile Lui şi bucurându-te de fapte fără de cale şi nelegiuite. De asemenea, ai cârtit împotriva Făcătorului tău de bine şi nu te-ai mulţumit cu cele date ţie de El pentru a trăi, ci ai poftit mai mult, şi, de aceea, te-ai dedat pe tine la nedreptăţi şi asupriri şi ai cârtit, precum au făcut acei iudei, deşi, pentru rugăciunile aduse lui Dumnezeu de către Moise, a plouat peste ei din cer mană”. El zice iarăşi: „Vai ţie, suflete, cum ai preferat să nu asculţi de Dumnezeu, deşi mâncai bucate cereşti!”. Iar Cine este această mâncare cerească? Eu îţi voi spune: este însuşi Domnul şi Dumnezeul meu, Care zice: Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer347. O, cât de mare este neînţelegerea mea, vai de nerecunoştinţa mea, vai şi amar de voinţa mea cea smintită! Cum, înţelegător fiind, am preferat în chip nechibzuit să mă lipsesc de hrana cerească şi, ca un porc, privind în jos, mă hrănesc cu patimile mele porceşti, care sunt o mâncare necurată. Milostiveşte-Te,
345 Cf. Lev. 11.
346 Gr. Â(3T]C:.
347 In 6,41.
203
Doamne, mântuieşte-mă şi întoarce-mă de la această vieţuire urâtă a mea. Şi precum nu te-ai scârbit de cei ce te-au mâniat atunci, ci le-ai arătat acele minuni mari şi înfricoşătoare ale Tale, tot aşa să se facă şi cu mine, Milostive Doamne, care Te mânii în fiecare ceas şi în fiecare zi; şi fie că voiesc, o, Doamne, fie că nu voiesc, mântuieşte-mă pentru numele Tău cel sfânt, de vreme ce, ca un om, greşesc şi Te mânii. Iar Tu, ca un Dumnezeu, slăbeşte, lasă şi iartă păcatele mele şi mă învredniceşte să dobândesc împărăţia Ta. Căci Tu eşti Dătătorul bunătăţilor şi a Ta este slava în veci. Amin.
Troparul al 171-lea
Pe Iaila cea vitează ai cunoscut-o, suflete al meu, Care a tras în ţeapă pe Sisera mai înainte,
Şi a făcut mântuire;
Auzi ţăruşul,
Prin care ţie crucea se însemnează.
Tâlcuire
Troparul de faţă conţine un gând asemănător cu troparul precedent. Acest bărbat de alt neam, Sisera, a fost un om puternic, care avea sub comanda lui şase sute de căruţe de fier. El se lupta cu Israel şi îl asuprea foarte mult, dispreţuind pe femeia şi prorociţa Debora, care atunci, precum am zis mai înainte, conducea şi judeca pe Israel. Atunci ea l-a chemat pe Barac şi, dându-i sub comandă o mică oaste din Israel, l-a trimis împotriva lui Sisera. Şi s-a dus Debora şi zece mii de bărbaţi împreună cu Barac şi l-a urmărit pe Sisera, trecând toată oştirea lui prin ascuţişul săbiei. Sisera a fugit încolo şi-ncoace şi, socotind că a scăpat, a ajuns la cortul fericitei femei Iaila. Văzându-l şi cunoscând bine că este Sisera, l-a chemat în
204
cortul ei. Intrând el, a spus către ea: „Ascunde-mă, acoperindu-mă cu păturile tale. Şi când va veni un bărbat şi te va întreba: «Este aici un bărbat?», să-i răspunzi: «Nu este»”. Atunci femeia a făgăduit că va face aşa. Şi când Sisera a vrut să bea apă, de vreme ce era ostenit, Iaila i-a dat lapte cu plosca. A băut şi s-a îmbătat, şi, ameţit de somn şi de frică şi, de asemenea, pentru că se îmbătase cu lapte, zăcea ca un mort. Iar femeia Iaila, luând un ţăruş din cortul ei şi ascuţindu-i vârful, l-a ţinut în mâna stângă, şi cu dreapta, luând un ciocan, a bătut ţăruşul în tâmpla lui până când a intrat ca la o palmă în pământ. Sărind sus, acela a şezut drept cam o jumătate de ceas, având ţăruşul înfipt în tâmplă, o jumătate a ţăruşului în urechea stângă, iar cealaltă jumătate în urechea dreaptă; şi se putea vedea o privelişte minunată, preînchipuire a cinstitei cruci, precum cântă scriitorul de cântări: „Prin care ţie crucea se însemnează”. Aşadar, când îl urmărea Barac, vrând să-l prindă viu pe Sisera, văzându-l de departe, Iaila a zis către el cu bucurie: „Vino şi-ţi voi arăta bărbatul pe care doreşti să-l prinzi”. Când a intrat Barac, Iaila i l-a arătat pe Sisera mort. Atunci Iaila a zis către Barac: „Tu îl urmăreai cu putere şi cu tărie pe vrăjmaşul nostru, al tuturor, care ne robea şi ne războia. însă eu, fiind întărită cu puterea Dumnezeului părinţilor noştri şi lepădând firea cea femeiască, l-am lovit pe acest viteaz pe care îl vezi aici. Biruinţa nu este a ta, ci a mea, precum ţi-a zis mai înainte maica noastră, Debora”. Căci întrucât Debora a zis lui Barac: „Ţie Domnul Dumnezeul lui Israel ţi-a poruncit să-l nimiceşti pe Sisera”, a fost numită prorociţă348.
Vezi, iubite, că atunci când ajută Dumnezeu, chiar şi femeile au putere împotriva duşmanilor. Foloseşte-te de vitejia şi de bărbăţia femeii Iaila şi ascute-te pe piatra cunoaşterii. Vino, şi îţi voi arăta, dacă iei aminte la cele spuse şi nu le dispreţuieşti datorită simplităţii cuvântului, o altă femeie israeliteană, care a săvârşit o mai mare faptă de vitejie decât Iaila: pe fericita între femei Iudita, care, jertfindu-se pentru
348 Cf. Jud. 4.
205
poporul ei şi pentru cetatea în care s-a născut, a fost crescută şi locuia, s-a dat pe sine, pentru a zice aşa, la moarte. Dar Dumnezeu, Atotputernicul şi Atotţiitorul, văzând credinţa femeii în El şi jertfelnicia ei pentru propriul neam, a izbăvit-o pe ea din stricăciune şi moarte, iar pe vrăjmaşul care-i războia cetatea l-a dat în mâinile ei. Dacă întrebi cum s-a făcut aceasta, ascultă, şi eu îţi voi spune următoarele: Regele Nabucodonosor a trimis o oaste puternică şi numeroasă împotriva ţinuturilor lui Israel, punând în capul acestei oştiri un bărbat plin de vitejie, vajnic şi de nebiruit, care era arhistrategul armatei lui, al doilea după rege. Numele acestui bărbat era Olofern. Nabucodonosor i-a poruncit să nimicească toate cetăţile lui Israel până la temelie. Ajungând el cu acea oştire mare şi puternică, a cotropit ţara lui Israel. Şi dărâmând multe oraşe şi cetăţi, a ajuns şi la cetatea Betulia, în care locuia, prin moştenirea părintească, slăvita Iudita. în vremea aceea era văduvă şi, trăind în curăţie, purta hainele negre ale văduviei ei. Postea în toate zilele vieţii ei şi stătea în casa sa, neprimind pe nimeni care să îi mângâie durerea. Olofern, cu acea oştire puternică pe care o conducea, a înconjurat cetatea. Şi născocind foarte multe maşini de război şi de asediu, părea că va cuceri cetatea. Dar poporul dinăuntrul cetăţii nu pregeta să se apere, după puterea lui. Aşadar, de vreme ce asediul oraşului de către vrăjmaş durase deja multe zile, cei din cetate erau chinuiţi de foame şi sete şi nimeni din cei care locuiau acolo nu mai avea apă în vasele sale. Cisternele erau goale şi oamenii nu mai puteau să-şi stingă setea cu apă. Pruncii lor erau mâhniţi, femeile şi tinerii leşinau de sete şi cădeau în pieţele oraşului şi la ieşirile porţilor şi nu mai aveau putere349. S-a adunat tot poporul, bătrânii şi conducătorii cetăţii, şi s-au sfătuit să predea cetatea lor vrăjmaşului Olofern. Dar erau înfricoşaţi şi se temeau, pentru că auziseră de la nişte oameni că în cetăţile pe care acesta le cucerise mai înainte nu a cruţat nici măcar pe prunci. Tulburarea în cetate nu era mică,
349 Cf. Iud. 7, 20-22.
206
de vreme ce erau apăsaţi de sete. Iar fericita Iudita şedea în casa ei, unde a auzit de la rudenii sfaturile bătrânilor şi că au hotărât să predea cetatea vrăjmaşului Olofern. Atunci, a trimis pe însoţitoarea ei ca să-i cheme pe bătrânii cetăţii, care au şi venit la ea. Şi a zis către ei: „De ce aud eu că aţi hotărât să predaţi poporul Domnului Dumnezeului nostru unui bărbat lipsit de evlavie, netăiat împrejur şi vrăjmaş al nostru? Oare nu poate să ne ajute Dumnezeul nostru, Care a scos pe părinţii noştri din cuptorul de fier al Egiptului, Care a despicat marea în două şi i-a trecut pe ei, Care a făcut atâtea semne minunate înaintea părinţilor noştri? De ce gândiţi aşa ca nişte oameni fără de Dumnezeu şi fără credinţă în pronia Lui?” Bătrânii i-au spus: „Toate câte ai zis le-ai rostit cu inimă bună şi nimeni nu se va împotrivi cuvintelor tale; căci nu de astăzi este vădită înţelepciunea ta, ci de la începutul zilelor tale tot poporul ţi-a cunoscut priceperea, după cum bună este plăsmuirea inimii tale. Dar poporul e tare însetat şi ne-a silit să facem după cum le-am vorbit şi, fiindu-ne milă de popor, am luat această hotărâre350. Dar tu eşti o femeie evlavioasă şi o slujitoare a Dumnezeului cel Preaînalt. Astăzi, prin gura ta ne-a vorbit Domnul Dumnezeu şi, dacă ne vei sfătui ceva, aşa vom face”. Iudita le-a zis: „Ascultaţi-mă! Vreau să săvârşesc o faptă a cărei amintire să rămână copiilor seminţiei noastre din neam în neam. în noaptea aceasta staţi la poarta cetăţii şi eu voi ieşi cu însoţitoarea mea în cele cinci zile în care aţi făgăduit că veţi preda cetatea în mâna vrăjmaşilor noştri351. Dacă Domnul va cerceta pe Israel prin mâna mea şi îi va da mântuire poporului prin mine, aşa să fie. Iar de nu, atunci sfătuiţi-vă voi înşivă. Dar să nu cercetaţi fapta mea, pe care o voi săvârşi. Căci nu o voi vesti vouă, până ce nu se vor sfârşi cele pe care le fac”. Atunci bătrânii şi căpeteniile au zis către ea: „Mergi în pace şi Domnul Dumnezeu să fie cu tine, ca să ne răzbune de vrăjmaşii noştri”; şi întorcându-se din cort, s-au
350 Cf. Iud. 8, 28-30.
351 Cf. Iud. 8, 32-33.
207
dus la posturile lor352. Iudita şi-a pus cenuşă în cap şi a căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului, s-a rugat şi a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne Dumnezeul meu şi Dumnezeul părinţilor mei, caută spre mine, roaba ta, şi ascultă o văduvă. Căci Tu ai făcut acele minuni de demult înaintea părinţilor noştri şi i-ai izbăvit din mâna lui Faraon şi din pământul Egiptului şi de toţi oamenii de alt neam, care s-au ridicat asupra lor. Arată şi acum minunile Tale spre noi, de vreme ce ţinem Legea Ta şi poruncile Tale şi ne lăudăm cu ele. Căci, iată, asirienii s-au înmulţit în oastea lor, s-au fălit cu calul şi călăreţul lor, s-au mândrit cu braţul pedestraşilor, şi-au pus nădejdea în scut, în suliţă, în arc şi în praştie şi n-au ştiut că Tu eşti Domnul Care sfarmă războaiele. Domnul Dumnezeu este numele Tău. Zdrobeşte puterea lor cu puterea Ta şi doboară tăria lor în mânia Ta. Vezi trufia lor. Trimite urgia Ta peste capetele lor, dă-mi în mâna mea, a văduvei, putere pentru ce am plănuit. Frânge mândria lor prin mâna unei femei. Căci tăria Ta nu stă în număr, nici puterea Ta în cei ce sunt puternici, ci Tu eşti Dumnezeul celor smeriţi, eşti ajutorul celor mici, apărătorul celor slabi, ocrotitorul celor părăsiţi, mântuitorul celor fără de nădejde. Da, Dumnezeule al tatălui meu şi Dumnezeul moştenirii lui Israel, Stăpâne al cerului şi al pământului, Creator al apelor, împărat al întregii Tale zidiri, pleacă-Ţi urechea la rugăciunea mea şi dă-mi cuvânt amăgitor care să-i rănească şi să-i lovească pe cei care au urzit cruzime împotriva legământului Tău şi a casei Tale sfinţite. Şi fă să se ştie în tot neamul Tău şi în orice seminţie că Tu eşti Dumnezeul a toată puterea şi tăria; şi nu este alt apărător al poporului lui Israel, în afară de Tine, Dumnezeul nostru353″. Şi a fost aşa: când Iudita s-a oprit din strigarea către Dumnezeul lui Israel şi a sfârşit toate aceste cuvinte, s-a ridicat de jos, şi-a desfăcut sacul pe care-l îmbrăcase, şi-a lepădat hainele văduviei sale, s-a spălat, s-a uns şi a îmbrăcat hainele bucuriei sale, cu care se împodobise în zilele vieţii bărbatului ei; şi-a pus colierele, brăţările, inelele,
352 Cf. Iud. 8, 35-36.
353 Iud. 9, 7-14.
208
cerceii şi toată podoaba ei. S-a înfrumuseţat foarte, ca să ademenească ochii bărbaţilor care ar vedea-o (căci era frumoasă la vedere). A luat-o împreună cu ea pe una din slujnicele ei, a umplut un burduf cu vin foarte bun, a gătit prăjituri şi a luat migdale, curmale, stafide, pâini de făină curată şi brânză; şi-a strâns toate vasele ei şi le-a pus în spatele slujnicei sale. Şi au ieşit amândouă pe poarta cetăţii, unde i-au găsit, stând, pe bătrânii cetăţii. Când au văzut-o schimbată la chip şi cu alt veşmânt, s-au minunat foarte de frumuseţea ei şi i-au spus: „Dumnezeul părinţilor noştri să-ţi fie binevoitor şi să împlinească ceea ce ţi-ai pus în minte spre mândria fiilor lui Israel şi înălţarea Ierusalimului”. Ea s-a închinat lui Dumnezeu şi le-a spus: „Porunciţi să mi se deschidă poarta cetăţii pentru îndeplinirea cuvintelor pe care le-aţi grăit cu mine”. Şi au făcut întocmai. A ieşit deci Iudita din cetate, ea şi slujnica ei. Bărbaţii cetăţii o urmăreau de departe cu privirea, până când a coborât muntele şi a străbătut valea şi nu se mai zărea. Şi le-a ieşit în cale întâia strajă a asirienilor. Au luat-o şi au întrebat-o: „A cui eşti, de unde vii şi unde te duci?” Iudita a spus: „Sunt fiică a evreilor şi fug de la ei, căci urmează ca ei să vă fie daţi ca pradă; vin în faţa lui Olofern, comandantul suprem al oştirii voastre, pentru a-i da de ştire cu vorbe adevărate îi voi arăta în faţa lui un drum pe care să meargă şi să pună stăpânire pe tot ţinutul muntos”. Când bărbaţii au auzit cuvintele ei şi au luat aminte la faţa ei (era înaintea lor uimitoare în frumuseţe), i-au spus: „Ţi-ai izbăvit sufletul grăbindu-te să cobori în faţa domnului nostru”. Au luat-o şi au dus-o la căpetenia lor, Olofern. Când Iudita a ajuns în faţa lui şi a slujitorilor lui, toţi s-au minunat de frumuseţea chipului ei; iar ea, căzând cu faţa la pământ, i s-a închinat, iar robii lui au ridicat-o354. Atunci Olofern i-a zis: „îndrăzneşte, femeie, şi nu te teme în inima ta, fiindcă eu nu am făcut rău nimănui care a ales să-mi slujească. Şi acum, dacă poporul tău care locuieşte în munte nu m-ar fi dispreţuit, n-aş fi ridicat suliţa
354 Cf. Iud. 10.
209
mea împotriva lui; ci ei singuri şi-au făcut-o. Dar spune-mi acum: Pentru ce ai fugit de la ei şi ai venit la noi? Căci ai venit spre izbăvirea ta. îndrăzneşte, o, femeie, şi nu te teme. De acum înainte, nimeni nu-ţi va face rău, ci eu îţi voi face bine”. Ea i-a zis: „De vreme ce Dumnezeul meu mi-a descoperit că această cetate va fi dată în mâinile tale, am hotărât ca, întâmpinându-te, să leg prietenie cu tine, ca nu cumva, fiind robită, să pierd strălucirea care vine de la bunul meu neam”. Acel blestemat Olofern fiind uluit de cuvintele acestei fericite femei şi bucurându-se foarte mult de spusele ei, i-a făcut Iuditei cea mai mare cinste şi i-a spus: „Bine a făcut Dumnezeu trimiţându-te în faţa poporului, pentru a da putere mâinilor noastre şi pierzanie celor care-l dispreţuiesc pe stăpânul meu. Iar tu eşti plăcută la înfăţişare şi bună la cuvinte, şi dacă Dumnezeul tău va face după cum ai spus, va fi Dumnezeul meu, iar tu vei locui în casa regelui Nabucodonosor şi vei avea nume în tot pământul”355. Atunci slujitorii lui Olofern au dus-o la cortul lui. Intrând Iudita, a şezut, şi inima lui Olofern a fost străpunsă de dragostea ei şi sufletul lui s-a tulburat; şi tânjea foarte să fie împreună cu ea. El aştepta momentul potrivit să o ademenească, începând din ziua în care a văzut-o; şi ca unul care era cucerit şi stăpânit de frumuseţea ei, a început să se apropie de ea. Şi era noapte. Atunci Iudita a spus către Olofern: „Să nu te necăjeşti, domnul meu. Căci eu sunt în mâna ta şi îţi voi face pe plac. Dar împlineşte numai această cerere a roabei tale. Avem obiceiul să ieşim noaptea trei ore din cort, să ne ducem într-un loc curat şi să ne rugăm curatului nostru Dumnezeu. Să poruncească domnul meu să fie îngăduit roabei tale să iasă pentru a se ruga lui Dumnezeu”. Şi Olofern a poruncit tuturor străjilor să nu o împiedice când va ieşi să se roage Dumnezeului ei356. Şi aşa, Dumnezeu a rânduit bine şi cu slavă toate câte s-au făcut prin fericita Iudita. Olofern i-a scos afară pe toţi, astfel încât să fie cu desăvârşire
355 Cf. Iud. 11.
356 Cf. Iud. 12.
210
singuri. Slujitorii au închis cortul pe dinafară şi au plecat spre paturile lor. Iar în cort au rămas numai Iudita şi Olofern. Ea i-a spus: „Domnul meu, am adus strălucirii tale nişte daruri mici. Te rog deci să nu le treci cu vederea”. Iar el a zis: „Adu-le aici”. Aşadar, a adus prin roabă burduful cu cel mai bun vin, prăjiturile, migdalele, stafidele şi toate celelalte. Şi dând burduful Iuditei, ce a spus? „Toarnă pentru mine şi pentru tine.” Turnând multe pahare de vin şi făcându-l fără de minte prin ameţeala beţiei, s-a păzit pe sine, cu ajutorul lui Dumnezeu, de la împreunarea cu el. Olofern zăcea întins pe patul lui, de vreme ce era ameţit de vin. Iudita a zis roabei sale să stea afară din iatac şi să aştepte ieşirea ei, precum spusese în timpul zilei că va ieşi pentru rugăciunea ei. Şi nu a rămas nimeni în iatac, de la mic până la mare. Stând Iudita lângă patul lui Olofern, a zis în inima ei: „Doamne, Dumnezeul a toată puterea, priveşte în ceasul acesta la faptele mâinilor mele pentru înălţarea Ierusalimului; căci acum este vremea să ai grijă de moştenirea ta şi să împlineşti fapta mea pentru nimicirea duşmanilor care s-au ridicat împotriva noastră”. Şi apropiindu-se de stâlpul patului, care se afla la capul lui Olofern, a luat sabia lui şi i-a tăiat capul. Apoi a dat capul lui Olofern roabei ei, care l-a pus în desaga cu mâncare. Şi au ieşit amândouă, după obiceiul lor, la rugăciune. Nimeni nu le-a oprit, ascultând de porunca lui Olofern, care le-a îngăduit să-şi facă rugăciunile. Au trecut de ostaşii primei străji a nopţii, de cei din a doua şi de cei din a treia, după cum era rânduită oştirea. Şi a ajuns la poarta cetăţii, unde a fost recunoscută de străjeri, care au alergat la poartă, au deschis-o şi au lăsat-o pe Iudita să intre. Atunci a povestit întregii cetăţi ce fapte măreţe a binevoit Dumnezeu să se săvârşească prin ea. Şi luând capul din desagă, l-a arătat şi le-a spus: „Iată capul lui Olofern, arhistrategul armatei lui Assur”357. Tot poporul a fost uluit foarte şi, plecându-se, s-au închinat lui Dumnezeu şi au spus într-un cuget: „Binecuvântat eşti, Dumnezeul nostru, Care i-ai nimicit
357 Cf. Iud. 13,14.
211
astăzi pe duşmanii poporului Tău”358. Iar bătrânii i-au spus: „Binecuvântată eşti tu, fiică, de Dumnezeul cel preaînalt, mai presus decât toate femeile de pe pământ, pentru că nu ţi-ai cruţat viaţa câtă vreme a fost umilit neamul tău, ci te-ai împotrivit căderii noastre, umblând pe calea cea dreaptă în faţa Dumnezeului nostru”359. Ea le-a spus: „Ascultaţi-mă, fraţilor. Luaţi acest cap şi atârnaţi-l de creasta zidului nostru”360. Şi au făcut aşa. Fiecare bărbat din Israel a luat armele sale şi au ieşit în cete spre povârnişurile muntelui. Iar fiii lui Assur, neştiind ce s-a întâmplat, au trimis după mai-marii lor şi s-au înfăţişat la cortul lui Olofern361. Ei credeau că Olofern se odihneşte împreună cu Iudita şi nimeni nu a îndrăznit să se apropie de intrarea cortului lui. Atunci, spre mirarea lor, au văzut poporul cetăţii scoţând strigăte de bucurie. Când s-a făcut ziuă, s-au adunat generalii şi mai-marii peste o mie şi au spus: „Ce să facem?” Iar unii dintre cei mai apropiaţi ai lui au zis [unuia dintre ei]: „Scoală-l pe stăpânul nostru, căci robii au cutezat să se scoale cu război împotriva noastră, ca să se prăpădească cu totul”. Atunci a intrat şi a bătut la perdeaua cortului; căci bănuia că doarme cu Iudita. Dar cum n-a răspuns nimeni, dând la o parte perdeaua, a intrat în dormitor şi l-a găsit aruncat jos, mort, iar capul îi fusese luat362. După ce se liniştise puţin şi după ce, întorcându-se de acolo, nu aflase femeia, a cunoscut în sinea lui: „Femeia a dobândit o biruinţă strălucită, bătându-şi joc de noi”. Şi ieşind afară a zis oştirii şi generalilor: O singură femeie a evreilor a făcut de ruşine casa regelui; căci iată-l pe Olofern la pământ, iar capul lui nu este cu el363. Auzind cuvintele lui, căpeteniile oştirii lui Assur s-au tulburat foarte de cele întâmplate, văzând că poporul cetăţii s-a îmbărbătat foarte şi capul lui Olofern este
358 Cf. Iud. 13,16.
359 Cf. Iud. 13,17-19.
360 Cf. Iud. 14,1.
361 Cf. Iud. 14,11-13.
362 Cf. Iud. 14,13-15.
363 Cf. Iud. 14,18.
212
înfipt în suliţă pe un turn. Vorbind între ei, şi-au arătat unii altora capul şi a căzut asupra lor frică şi cutremur şi au început să o ia la fugă. Atunci fiii lui Israel îmbărbătându-se, toţi într-un cuget au năvălit asupra lor, nimicind toată oştirea lui Olofern.
Acestea s-au săvârşit astfel. Dar noi să trecem la tâlcuirea morală, dacă ne va ajuta Domnul. Vezi, iubitule, că această femeie, nădăjduind în Dumnezeu, nu s-a salvaf doar pe sine, ci a adus mântuire şi cetăţii ei. De aceea am făcut bine punând-o înainte, pe lângă Debora şi Iaila, şi pe această minunată între femei, Iudita. Mi se pare că cel mai mare între proroci, Isaia, a vorbit despre acestea, când, văzând că poporul II mânie pe Dumnezeu, ameninţându-l, i-a spus: „Iată că Domnul va lua de la voi pe cel tare şi pe cea tare”364. Nu este nimic minunat că, vorbind despre bărbaţi, a zis „cel tare”, căci mulţi dintre bărbaţii lor au dobândit biruinţe strălucite. Dar că a vorbit despre „cea tare”, precum sunt aceste cinstite femei, este un lucru mare şi înfricoşător. Căci iată bărbăţia Iailei faţă de Sisera, înţelepciunea Deborei, prezicerea ei prorocească lui Barac, şi curăţia fericitei Iudita, tăria ei cea mare şi nemărginita ei bărbăţie. Mi se pare că fericitul proroc mustră poporul prin pomenirea acestor femei. Şi s-a întâmplat întocmai cum a fost prezis. Căci puterea lui Israel a slăbit treptat, până când „a lipsit orice căpetenie din neamul lui Iuda”365, precum strigă prorocul Iacov. Şi aşa s-a cufundat. Potrivit cu aceasta văd acum eu, nefericitul şi întunecatul la minte, că aceste semne ni se întâmplă nouă, creştinilor de acum.
Căci trebuie să vezi, să priveşti şi să cunoşti din fapte că Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a predat neamurilor străine cetăţile şi bisericile noastre. Nu este printre noi cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu366. Cine are râuri de lacrimi ca să plângă nenorocirea noastră cea mare? Căci, vai,
364 Cf. Is. 3,1.
365 Cf. Fc. 49,10.
366 Cf. Ps. 13, 2; 52,3.
213
împrejurul nostru umblă cei lipsiţi de evlavie. Cu ce jelanii şi cu ce tânguiri poate cineva să plângă căderea noastră atât de adâncă? Dar vino, fericitule între proroci, tânguitorule Ieremia! Ţie ţi-a dat Dumnezeu acest dar. Plânge-ne şi acum, pe poporul cel nou, care încalcă poruncile lui Dumnezeu. Căci acum, după ce ai fost dezlegat de oglinzile vieţii în trup, vezi Dumnezeirea faţă către faţă şi poţi să O îmbuni prin plângere, de vreme ce pentru păcatele noastre cele multe am pierdut oraşele şi bisericile noastre, precum şi Isaia, cel împreună-proroc cu tine, a zis atunci, plângându-l pe Israel: Vai, că cetăţile voastre sunt arse cu foc, ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilor voştri367, după cum şi nouă ni s-a întâmplat şi ni se întâmplă. Aşa şi tu, fericite Ieremia, precum atunci ai plâns poporul tău, plânge-ne şi pe noi şi roagă-L pe Dumnezeu. Să nu-ţi pierzi curajul când Dumnezeu îţi va zice: „Nu Mă ruga pentru acest popor, iar dacă o vei face, nu te voi asculta”. Ci ţine-ne partea, sfinte, şi adu fără ruşine cererea înaintea Lui (Dumnezeu cel milostiv iubeşte o astfel de neruşinare, când cineva se roagă cu stăruinţă), ca noi să înviem şi să ne dea Domnul, prin milostivire, cele bune, iar cetăţile şi bisericile să le dea împăraţilor noştri purtători de Cruce; şi aşa, într-un singur cuget şi cu un singur glas, să aducem laudă Atotputernicului şi Atotţiitorului Dumnezeu. Căci Lui se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea întru toţi vecii. Amin.
Troparul al 178-lea
Ales fiind David rege,
Ca un rege s-a uns din corn cu dumnezeiescul mir. Deci şi tu, suflete al meu,
De pofteşti împărăţia cea de sus, în loc de mir, unge-te cu lacrimi.
367 Is. 1, 7.
214
Tâlcuire
Odată mi-a venit dorinţa să merg la sfintele locaşuri din Ierusalim. Şi nu ştiu cum mi s-a făcut aceasta (căci sunt un vistiernic al poftelor urâte şi al gândurilor necurate), dar totuşi mi-a venit această bună dorinţă, şi [cine va putea spune] cele ce mi s-au întâmplat pe cale din pricina gândului meu celui fără luare-aminte? Cine va cerceta nesfârşita Ta îndelungă-răbdare, Stăpâne Doamne, cum pământul nu s-a despicat şi nu m-a înghiţit, şi cum marea nu m-a tras în adâncul ei? Dar ca un Dumnezeu îndelung-răbdător, Care vrea pocăinţa tuturor, a arătat şi cu mine îndelunga Sa răbdare. Acestea le-am spus ca o mărturisire, pentru ca voi care citiţi şi ascultaţi să vă rugaţi pentru mine, păcătosul, ca Hristos în ziua judecăţii să fie milostiv faţă de nenumăratele mele căderi.
M-am dus deci la sfintele locaşuri ca un necurat. Trecând prin toate locurile sfinte, eu, cel cu totul întinat, am ajuns şi în cetatea Betleemului. şi sărutând cu buze nevrednice acel fericit Eden, am ieşit din sfânta biserică împreună cu un oarecare monah cinstit şi bătrân, virtuos şi evlavios, pentru care cei de acolo dădeau mărturie (căci omul era băştinaş din Betleem). Atunci am şezut în locul unde a fost casa lui Iesei şi vorbeam unul cu altul nişte cuvinte folositoare de suflet. Acel bătrân a zis către mine: „Am o întrebare pentru tine, frate. Dacă eşti înţelept, răspunde-mi”. Când eu dădeam pe faţă că sunt neînţelept şi fără de minte, acela a spus: „Nu vorbi aşa, ci ascultă cuvântul meu. Care este pricina pentru care în psalmul cincizeci David a zis: Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a plămădit maica mea368. De ce nu a spus «m-a născut», ci m-a plămădit?” Neputând eu să-i dau un răspuns, bătrânul a zis către mine: „Ascultă, fiule. Patriarhul Iesei, fiind un om înfrânat, a avut o singură femeie şi a născut cu ea şapte fii. Dar precum se întâmplă adeseori, că cel rău urzeşte rele
368 Ps. 50, 6.
215
împotriva căsătoriilor, acesta a semănat în inima lui Iesei pofta după una dintre roabele lui, cu care a şi vorbit în ascuns. Atunci ea s-a învoit, ca o roabă faţă de stăpânul ei; dar temându-se de stăpâna ei, ca nu cumva, descoperindu-se fapta, să fie omorâtă, s-a dus la ea şi i-a descoperit ceea ce se urzea. Aceasta liniştind-o pe roabă, a zis către ea: «Vezi şi ţine bine minte locul unde vrea să fie cu tine şi-l descoperă mie». Iar roaba, nemaitemându-se, a mers către Iesei. El i-a zis: «Du-te seara în această peşteră»; căci pe atunci era neluată în seamă peştera care acum este cinstită pentru naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi, roaba a venit la stăpâna ei şi i-a vestit locul. Atunci stăpâna, deghizându-se, a mers noaptea în peşteră. Venind Iesei la acest loc şi crezând că este roaba, s-a împreunat, fără să ştie, cu propria sa femeie. Aceasta l-a zămislit în acel ceas pe David, părintele lui Dumnezeu, şi Iesei a plecat fără să ştie nimic din toate acestea. Din întâmplare, Iesei a plecat din casa lui într-un loc îndepărtat, unde a rămas aproape un an. Şi soţia lui, fiind însărcinată, s-a ascuns pe sine, ca să nu fie ştiut de nimeni că este însărcinată. Când a venit ceasul naşterii, acea roabă i-a slujit ca o moaşă şi a dat pruncul în mâinile roabei, zicând către ea: „Spune: «Eu am născut acest copil de la domnul meu», şi nu descoperi nimănui taina”. Roaba s-a întins în pat cu pruncul în braţe, ca o lăuză, iar stăpâna, prefăcându-se, a slujit roabei ca unei lăuze. De vreme ce roaba nu putea să alăpteze copilul, mama lui îl lua şi îl alăpta cu grijă. Şi toţi fiii lui Iesei au cunoscut că pruncul roabei era de la tatăl lor. Iesei întorcându-se şi văzând-o pe roabă ţinând în mâini pruncul, a zis către ea: «Ce faci cu acest copil?» Iar ea a zis: «Oare nu ştii, domnul meu, că de la tine l-am zămislit?» Auzind aceasta, Iesei s-a mâhnit. Iar femeia lui a zis către el: «Oare aceasta este cumpătarea ta, că nu te-ai mulţumit cu soţia ta, ci ai intrat la roaba mea şi ai zămislit păcatul şi ai născut fărădelegea?» Iar Iesei se ruşina înaintea femeii sale şi copilul era dispreţuit de tatăl său şi de fraţii lui. Iar după ce a crescut (şi era de o frumuseţe minunată), păştea turmele părinţilor săi în păduri”.
216
Pe acestea mi le-a povestit acel bătrân minunat, iar pe celelalte cuvântarea le va arăta mai târziu. Să începem, cu harul lui Hristos, precum zice dumnezeiescul Părinte şi scriitor de cântări: „Ales fiind David rege”. Samuel a zis către Saul: „Prin hotărârea lui Dumnezeu, vei bate şi îţi vei supune toată oştirea lui Amalec şi îl vei prinde pe însuşi Agag, regele amaleciţilor. Dar vezi, să nu cruţi pe nimeni, ci ucide-i pe toţi, de la bărbat până la femeie”369. După ce a nimicit toată puterea lui Amalec, l-a prins pe Agag amalecitul şi nu l-a ucis, ci l-a lăsat viu. De aceea a fost cuvântul Domnului către Samuel astfel: „îmi pare rău că l-am uns pe Saul rege370. Acum scoală-te şi umple cornul tău cu untdelemn şi vino să te trimit până la Betleem, la Iesei, căci l-am văzut printre fiii lui pe acela care îmi va fi rege”. Samuel a zis: „Cum să mă duc? Va auzi Saul şi mă va ucide”. Domnul i-a zis: „Ia cu tine o junincă din cireadă şi spune: «Am venit să aduc jertfă Domnului». Cheamă-l pe Iesei şi pe fiii lui la jertfă, iar Eu îţi voi arăta ce trebuie să faci; şi-Mi vei unge pe acela pe care ţi-l voi spune Eu”. Şi Samuel a făcut toate câte i le-a grăit Domnul şi s-a dus la Betleem. Bătrânii cetăţii au ieşit înaintea lui şi i-au spus: „Cu pace este venirea ta, văzătorule? Nu este lună nouă, nici sâmbătă; de ce ai venit?” Iar el a zis: „Pace vouă. Am venit să aduc jertfă Domnului; sfinţiţi-vă şi bucuraţi-vă astăzi cu mine la jertfă”. L-a sfinţit pe Iesei şi pe fiii lui şi i-a chemat la jertfă. Şi a fost aşa: atunci când au venit ei (şi iată cuvântul sfântului nostru Părinte Andrei: „ales”), l-a văzut pe Eliab, fiul lui Iesei, şi i-a zis: „De bună seamă, acesta este înaintea Domnului unsul Lui”. Dar Domnul a zis către Samuel: „Nu te uita la chipul şi la mărimea staturii lui, căci l-am lepădat! Pentru că Dumnezeu nu Se uită cum se uită omul: omul se uită la faţă, dar Dumnezeu Se uită la inimă”. Iesei l-a chemat pe Aminadab, al doilea fiu; şi a venit înaintea feţei lui Samuel, care a spus: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. După aceea Iesei l-a adus pe
369 Cf. I Rg. 15, 3.
370 Cf. I Rg. 15,10.
217
Şama, al treilea fiu, dar Samuel a zis: „Nici pe acesta”. Şi Iesei i-a adus pe cei şapte fii ai săi înaintea lui Samuel, iar el a spus către Iesei: „Pe nici unul dintre aceştia nu l-a ales Domnul. Oare nu mai ai un alt fiu?” Iesei a răspuns: „Mi-a rămas cel mai mic. Iată, el păstoreşte turma prin păduri”. Samuel i-a zis: „Trimite după el, căci nu ne vom aşeza să mâncăm până nu vine şi el”. A trimis după el şi l-a adus înaintea lui Samuel. Şi l-a văzut Samuel pe copilandru că era roşcovan şi cu ochi frumoşi şi plăcut vederii Domnului. Iar Domnul i-a zis lui Samuel: „Scoală-te şi unge-l, căci el este”. Atunci Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns înaintea fraţilor lui, iar Duhul Domnului S-a pogorât asupra lui David începând din ziua aceea şi de-atunci înainte371.
Acum adu-ţi aminte de acel bătrân pe care l-am pomenit mai înainte; căci el zicea: „Văzând Iesei că nici unul dintre ceilalţi fii ai lui, deşi erau frumoşi, nu i-a plăcut lui Samuel, ci numai David cel născut din roabă, precum socotea el, era necăjit şi mâhnit, aducându-şi aminte că Abimelec, fiul nelegitim al lui Ghedeon, s-a ridicat împotriva fraţilor săi şi i-a ucis cu o singură piatră; se temea deci să nu se întâmple aşa şi cu fiii lui. De aceea Iesei nu mânca, nici nu bea, zicând în sinea lui: «De ce lui Dumnezeu nu I-a plăcut nici unul dintre fiii mei, care sunt vrednici de a fi regi, ci numai acesta care este atât de dispreţuit şi ultimul dintre copiii mei?» Pentru aceasta era mâhnit şi supărat. Văzând deci femeia lui o mâhnire atât de mare în Iesei, bărbatul ei, s-a apropiat de el şi i-a spus în chip plăcut: «Ce înseamnă, bărbate, mâhnirea ta atât de mare, încât nici nu mănânci, nici nu bei?» Iar Iesei a zis către femeia lui: «Nu vezi, femeie, că lucrurile ni s-au întâmplat nouă pe de-a-ndoaselea?» Iar ea a spus: «Care lucruri?» El a zis: «Că nu l-a ales Domnul Dumnezeu pe unul dintre fiii pe care i-am născut împreună şi care sunt frumoşi şi cinstiţi, ci pe cel pe care l-am născut fugind din patul tău». Atunci femeia lui a spus: «Te înşeli, bărbate, căci văzând
371 Cf. I Rg. 16.
218
pofta ta cea nestăpânită după roaba mea, am făcut un şiretlic. Cunoaşte deci şi vezi că eu, soţia ta, am fost cea care s-a împreunat cu tine în peşteră». Auzind aceasta, bătrânul Iesei s-a ridicat cu îndrăzneală şi a spus: «Nu te cred, femeie! Negreşit ştim amândoi, eu şi tu, că roaba era fecioară. Dacă se va afla aceasta, atunci te voi crede». Femeia i-a zis: «Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat cum crezi tu, fata nu ar mai trăi, ci aş fi omorât-o cu puterea mâinilor mele». Şi chemând alte femei, a aflat că roaba este fecioară. Aşa convingându-se Iesei că David este un fiu legitim al lui, L-a proslăvit cu căldură pe Dumnezeu”.
Şi bătrânul acela mi-a spus: „Ai cunoscut, fiule, tâlcuirea cuvântului: Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a plămădit maica mea372? întrebare: «Spune-ne deci, o, fericite David, cum ai fost zămislit întru fărădelegi şi în păcate te-a plămădit maica ta? Te rugăm, descoperă-ne taina». Răspuns: «Dacă vrei să înveţi, iubitule, ascultă: întru fărădelegi, precum socotea tatăl meu că am fost zămislit şi urma să mă nasc din roabă; iar în păcate m-a plămădit maica mea, din pricina naşterii tuturor din păcatul strămoşesc. Precum ne naştem toţi din mame, tot aşa şi eu am fost născut sub păcatul obştesc de amândoi, atât de tatăl, cât şi de mama mea». aşa stau lucrurile”. Iar eu am mulţumit Domnului Dumnezeului meu, că m-a făcut să mă întâlnesc cu acel fericit bătrân şi mi-a descoperit cuvintele acestea. Dacă sunt adevărate sau nu, Dumnezeu ştie, precum însuşi David zice. Căci aproape de aceste cuvinte, în care vorbeşte despre adevărul naşterii lui, zice către Dumnezeu: „Că iată, Doamne, adevărul ai iubit”373 şi cele ce urmează.
Dar trebuie să zicem: atunci cum au fost unşi regii? în templu era un corn afierosit pentru acest scop, despre care unii spun că era cornul acelui berbec pe care Domnul l-a dat pe neaşteptate în locul lui Isaac, fiul lui Avraam, spre jertfă.
382 Ps. 50,6.
373 Ps. 50, 7.
219
Acest corn preotul de atunci îl lua şi îl punea pe capul celui care urma să fie uns. Cornul nu avea nicio deschidere în partea de jos. Preotul picura trei picături înăuntrul cornului (vezi cum Vechiul Testament a însemnat mai înainte în chip simbolic Sfânta Treime şi taina dumnezeiescului Botez?) şi aceste puţine picături de untdelemn umpleau cornul care era pus pe capul celui uns. Dacă cel uns era vrednic, untdelemnul se suia şi se revărsa în afară, pe capul lui. Dacă untdelemnul ieşea din corn în acest chip, preotul îl ungea, iar în com nu rămânea nimic. Acestea să fie spuse despre ungerea fericitului David. De asemenea, trebuie zis că a fost uns de două ori. Prima oară de către Samuel, când a fost ales de Dumnezeu dintre fraţii săi, iar a doua oară, când după moartea lui Saul a fost proclamat rege al lui Israel de către popor. Atât despre acestea.
Haide să facem şi o tâlcuire morală a cuvintelor Părintelui, după cum bine zice şi ne sfătuieşte. El spune: „Smeritul meu suflet, de pofteşti să dobândeşti împărăţia cea de sus şi dacă doreşti să fii uns cu mir şi să domneşti peste patimile tale, unge-te cu lacrimi, ca să fii udat cu curgerile lacrimilor”. Aducându-ţi aminte de strămoş, înfricoşează-te, căci acela fiind aruncat din Eden pentm călcarea poruncii, deşi plângea şi se tânguia foarte, nu a aflat atunci intrarea. Mai târziu, după ce Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se facă om asemenea mie, dar fără de păcat, ne-a învăţat să ne rugăm, dar cu multă osteneală. Căci ai auzit că atunci când Domnul Se ruga, sudoarea Lui curgea de pe El ca nişte picături de sânge374, învăţându-ne prin aceasta că trebuie să ne rugăm cu osteneală şi cu lacrimi şi că nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu ne folosim de mirul lacrimilor. Precum strigă cel cu cuvintele de aur, tâlcuind Scriptura: „Nu aflu intrarea în raiul încuiat, decât prin picătura de lacrimi”375. Dacă tâlharul nu ar fi fost străpuns la inimă şi nu ar fi fost botezat cu propriile
374 Cf. Lc. 22,44.
375 Citatul nu a putut fi identificat.
220
sale lacrimi, nu ar fi auzit de la Hristos: Astăzi vei fi cu Mine în rai376. Fiind uimit de acestea, Sfântul a început să se roage, zicând: „O, străină minune, o, purtare iubitoare de oameni, o, Iubitorule de oameni şi Dătătorule de viaţă, cum prin puţine lacrimi ne izbăveşti de mulţimea nemărginită a greşelilor noastre; dar slavă Dumnezeului nostru Care a binevoit aşa!”. Amin.
Cântarea a 7-a Troparul al 193-lea
De plăcerile patimilor sale fiind atras,
S-a întinat, vai mie!, Iubitorul înţelepciunii,
Iubitor de femei desfrânate făcându-se Şi înstrăinat de Dumnezeu;
Căruia tu, o, suflete,
Ai urmat cu gândul,
Prin dezmierdări ruşinoase.
Tâlcuire
Solomon, fiul lui David, era plin de înţelepciune şi de cunoştinţă şi înconjurat de slavă şi bogăţie, dar spre sfârşitul lui, vai mie, s-a întinat cu necurăţia patimilor, precum zice dumnezeiescul Părinte: „Vai mie!, că iubitorul înţelepciunii s-a făcut iubitor de femei desfrânate şi înstrăinat de Dumnezeu”, lucrul cel mai înfricoşător. în a treia carte a regilor este scris că Solomon a fost atât de aprins după femei, încât a luat femei de alt neam dintre păgâni, deşi Domnul a interzis fiilor lui Israel să intre în legături cu ele. El avea şapte sute de femei şi trei sute de ţiitoare, care au înduplecat inima lui
376 Lc. 23, 43.
221
spre ele. Dumnezeu S-a mâniat împotriva lui şi i-a spus: „Fiindcă n-ai păzit poruncile Mele, voi smulge cu totul domnia din mâna ta şi o voi da robului tău. Totuşi, nu voi face acest lucru în zilele tale, de dragul lui David, tatăl tău; din mâna fiului tău o voi lua, de vreme ce ai jertfit Astartei, spurcăciunea Sidonienilor, şi lui Chemoş, idolul lui Moab, şi lui Moloh, ocara fiilor lui Amon”. Solomon se închina şi jertfea idolilor împreună cu femeile de alt neam; şi au abătut inima lui după alţi dumnezei. Acesta nu a fost pe de-a întregul cu Domnul Dumnezeul lui. Solomon a făcut ceea ce este rău înaintea Domnului şi nu a urmat Dumnezeului său, precum a făcut David, tatăÎ lui377.
De aceea, iubiţilor, cine nu se va înfricoşa văzând un astfel de bărbat şi auzind la ce necinste a ajuns la sfârşitul vieţii lui? Aşadar, Părintele spune: „De vreme ce a făcut rău înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu S-a îndepărtat de el”. Există acum o îndoială cu privire la acest bărbat, de vreme ce unii zic că a fost mântuit, iar alţii că nu. Dar eu, ticălosul, i-am auzit pe Părinţii înţelepţi şi cunoscători zicând: „Solomon a fost ţinut în iad (căci acolo ajungeau toţi drepţii) până când Domnul şi Mântuitorul S-a pogorât acolo şi a prădat toate vistieriile lui. Atunci, pentru mijlocirea tatălui lui, David, şi Solomon a înviat împreună cu ceilalţi şi a dobândit mântuirea, precum ştie milostivirea Lui”. De aceea, Biserica a primit de la Părinţi obiceiul ca în icoanele cu Sfânta înviere a lui Hristos el să fie cinstit asemenea tatălui lui, fiind pictat cu o cunună, deşi în unele icoane este reprezentat ca un tânăr, poate pentru că la această vârstă a fost bineplăcut lui Dumnezeu.
Am citit o astfel de povestire, că a fost odată un cărturar credincios întru Hristos. El iubea cuvintele lui Platon, un păgân şi necredincios. Cunoscând înţelepciunea aceluia, l-a anatematizat, zicând: „O, ticălosule şi nenorocitule, cum, primind atâta înţelepciune de la Dumnezeu, nu L-ai cunoscut pe Dumnezeul Care este cu adevărat, ci te-ai rătăcit în
377 Cf. III Rg. 11.
222
gândurile tale378 şi ai crezut în zei care nu există?” Aşadar, în una din nopţi i s-a arătat Platon în vis, zicându-i: „încetează, omule, să mă blestemi, căci deşi fusesem necredincios în Dumnezeu, odată ce Domnul Iisus S-a pogorât în iad, am crezut şi El m-a înviat împreună cu drepţii”379. Dacă s-a făcut aşa ceva cu Platon, cine se va îndoi că nu i s-a făcut şi lui Solomon? Să ne convingă Sfântul Grigorie Teologul, care zice: „Domnul, pogorându-Se în iad, îi mântuieşte oare pe toţi, sau şi acolo doar pe cei care cred? Nu pe toţi, ci doar pe cei care cred”380. Iar David spune de îndată: Să se întoarcă păcătoşii în iad381.
Ce va fi cu noi, care nu am izbutit şi nu putem ţese pânza virtuţilor prin urzeală şi băteală382 (urzeala este neclintirea în dreapta credinţă, iar băteala sunt dumnezeieştile virtuţi, care se împletesc cu ea din amândouă laturile, din dreapta şi din stânga)? Ce vom face noi, dacă însuşi Solomon a spus atunci când făcea ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu şi când lumina strălucea peste capul lui: Dacă dreptul abia se mântuieşte, atunci necredinciosul şi păcătosul unde se arată?383 Acela a păcătuit după trup, iar tu, o, suflete, te-ai asemănat lui, păcătuind fără frică cu cugetul. întoarce-te deci, smerite, cunoaşte faptele tale cele greşite şi îndepărtează-te de ele.
378 Cf. Rom. 1, 21.
379 Cf. Anastasie Sinaitul, Questiones et responsiones, 61, ed. M. Richard, J.A. Munitiz, Anastasii Sinaitae Questiones et Responsiones, CCSG 59, Brepols, Turnhout, 2006, pp. 111-112.
380 Sfântul Grigorie de Nazianz, in sanctum pascha, PG 36, 657A.
381 Ps. 9,17.
382 „Băteala” este totalitatea firelor care se introduc transversal, cu ajutorul suveicii, prin rostul firelor de la urzeală, pentru a forma ţesătura. „Urzeala” este ansamblul firelor textile paralele, montate în războiul de ţesut, printre care se petrece firul de băteală pentru a se obţine ţesătura. Cf. Eugenia Dima, Doina Cobeţ, Laura Manea et alii, Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (DEXI), Chişinău, Editurile Arc Gunivas, 2007, pp. 207, 2130.
383 Pilde 11,31.
223
Nu te lăsa pradă la astfel de plăceri şi desfătări ruşinoase, ca să nu fii aruncat afară de Dumnezeu şi să nu fii lipsit de slava dumnezeiască, ci scoală-te măcar acum şi cazi înaintea Domnului Dumnezeu, strigând cu căldură: „Miluieşte-mă”.
Având aceste pilde, fraţilor iubiţi, sârguiţi-vă să vă mântuiţi. Căci eu, păcătosul, sunt fără de nădejde din pricina mulţimii păcatelor mele şi lipsit de simţire cu privire la trup şi la suflet. Nu am lăsat deoparte ceea ce este rău şi sunt înecat de patimile cele mai mari. De aceea, îl rog pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi Mântuitorul meu, zicând: „Stăpâne Doamne, nădejdea celor deznădăjduiţi, Cel ce ridici pe cei căzuţi şi întăreşti pe cei ce stau drept, dă-mi şi mie să ajung a simţi relele mele cele multe, a vărsa lacrimi şi a plânge înaintea Ta. Căci ştii, Dătătorule de viaţă, să ierţi pentru puţine lacrimi greutatea multor greşeli; pentru că Tu eşti Dătătorul bunătăţilor şi mântuirea celor ce Te cheamă întru adevăr şi Ţie se cuvine slava în veci. Amin”.
Cântarea a 8-a Tâlcuire
A opta cântare se potriveşte cu a şaptea; căci a şaptea a avut ca început marea mărturisire a celor trei tineri care îl chemau în ajutor pe Dumnezeu. Şi aşa au cântat mărturisirea lor către Dumnezeu: „Păcătuit-am, fărădelege şi nedreptate săvârşit-am”384 şi aşa mai departe. Iar după ce au săvârşit mărturisirea, s-au întors atunci (şi acum noi) la laudă spre a binecuvânta şi a proslăvi pe Făcătorul tuturor în veci. Amin.
384 Cf. Cântarea celor trei tineri 5.
224
Irmosul, Troparul al 203-lea
Pe Cel pe Care-L slăvesc oştile cereşti şi de El se cutremură Heruvimii şi Serafimii,
Toată suflarea şi zidirea,
Lăudaţi-L, binecuvântaţi-L Şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Tâlcuire
Oştile cereşti, precum socotesc eu, sunt acelea despre care ne învaţă Scriptura şi cel cu multă ştiinţă despre cele dumnezeieşti, tăinuitorul celor ascunse şi arătătorul celor sfinte, Dionisie Areopagitul. Căci zice: „Acestea sunt puterile cereşti: îngerii, arhanghelii, tronurile, stăpâniile, începătoriile, puterile, serafimii, cei cu şase aripi şi heruvimii, cei cu ochi mulţi. Ele cu glas neîncetat slavoslovesc cu frică şi cu cutremur. Acestea deci sunt oştile cereşti”. Vezi şi cele de mai jos: Toată suflarea şi toată zidirea laudă, binecuvintează şi slăveşte pe Făcătorul nostru, Dumnezeu; căci este binecuvântat împreună cu toţi sfinţii Lui în veci. Amin.
Troparul al 212-lea
Iona a fugit în Tarsis,
Cunoscând înainte întoarcerea ninivitenilor;
Căci a cunoscut ca un proroc Milostivirea lui Dumnezeu;
Pentru că se ferea Să nu mintă prorocia lui.
225
Tâlcuire
După cum spun unii, acest Tarsis este Tarsul, care este o cetate a Ciliciei. Alţii spun că este Cartagina, o cetate bogată din partea apuseană a Imperiului Roman, ceea ce mi se pare a fi probabil. Căci sfântul psalmist David zice adevărul, cântând şi spunând către Dumnezeu: Cu vânt puternic vei sfărâma corăbiile Tarsisului385. Trebuie să dăm crezare lui David că această Cartagină este numită Tarsis; căci avea două nume. Pentru că i se părea lui Iona că Dumnezeu era numai în Iudeea (precum zice şi David: Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu386), a fugit departe, într-un loc unde nu era Dumnezeu. Dar unde nu este Dumnezeu? De aceea nu a putut să se ascundă de acel ochi neadormit, ci a păţit ceea ce toţi ştiu din dumnezeiasca Scriptură. Chitul l-a înghiţit pe prorocul Iona, după porunca lui Dumnezeu; era păzit în pântecele chitului ca într-o cămară. Acolo rugându-se, a strigat aceste cuvinte: Să se ridice din stricăciune viaţa mea către Tine, Doamne Dumnezeul meu387. Rugăciunea a despicat adâncul, a tăiat văzduhul, s-a suit în ceruri şi a intrat în urechile Domnului (sau mai degrabă Domnul, Care pe toate le plineşte, nu era departe de adevăratul Lui slujitor). Dumnezeu a poruncit chitului şi l-a vărsat afară pe proroc, care, ieşind din chit ca dintr-o corabie, a început să propovăduiască.
Aşadar, o, suflete, foloseşte-te de aceste pilde pentru tine însuţi şi înţelege: precum Iona a propovăduit pocăinţa la o sută douăzeci de mii de bărbaţi şi de femei, iar aceia, primind propovăduirea, s-au pocăit, aşa fă şi tu, ticălosule. Devino un Iona, adică un păzitor al cetăţii tale, precum zice dumnezeiescul Pavel: „Fiecare dintre voi este cetatea Dumnezeului
385 Ps. 47, 6.
386 Ps. 75,1.
387 Odele 6, 7; cf. Iona 2, 7.
226
celui viu”388. Stai deci în locul înalt şi ridicat al virtuţilor. Curăţă părţile înalte ale sufletului tău, adică mintea şi cugetarea. „Trâmbiţează cetăţii tale cu trâmbiţa pocăinţei”389, precum te îndeamnă Isaia. Izgoneşte mulţimea patimilor. Stinge patimile înfocate ale trupului prin roua pocăinţei. Cufundă cele trei părţi ale sufletului care te necăjesc în adâncul nepătimirii, ca pe nişte războinici aleşi, adică mânia, pofta cea rea şi urgia neîndreptată. Şi după ce vei fi izgonit toate acestea, cu harul Celui ce ne dă armele de apărare împotriva acestor duşmani prin trâmbiţa pătrunzătoare a Duhului Preasfânt, Care lucrează împreună cu noi spre mântuire, ştiu bine că vei avea trup curat, precum ţi l-a dat Dumnezeu, suflet duhovnicesc, după cum ţi l-a încredinţat Dumnezeu, minte statornicită şi netulburată, precum o cetate înconjurată de turnuri şi păstorită [de Dumnezeu], şi cuget zdrobit şi smerit în faţa lui Dumnezeu. Dacă vei deveni o astfel [de cetate], precum a arătat-o cuvântarea, ţi se va împlini făgăduinţa lui Iisus Hristos, Mântuitorul meu, Care zice: Vom veni, Eu şi Tatăl Meu, şi Ne vom face locaş la el390; căci Lui se cuvine slava în veci.
Troparul al 215-lea
Pe toţi cei din Legea Veche,
I-am adus ţie, suflete,
Spre pildă;
Urmează faptelor iubite de Dumnezeu Ale drepţilor Şi fugi
De păcatele celor vicleni.
388 Cf. II Cor 6,16.
389 Cf. Is. 58,1.
390 In 14, 23.
227
Tâlcuire
Scriitorul acestui canon, după ce de la început a povestit şi a interpretat în chip alegoric istorisirile din care şi-a compus troparele (istorisiri pe care le-am povestit şi noi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu cât de amănunţit am putut), acum în troparul de faţă zice: „Iată, pe toţi oamenii din Legea cea Veche şi faptele lor ţi i-am adus ţie, o, suflete, spre pildă, ca, luând seama la pedepsele care le-au venit de la Dumnezeu pentru faptele lor cele rele, să fugi de imitarea celor care au vieţuit rău şi să râvneşti după faptele iubitorilor de Dumnezeu”. El vesteşte că odată cu acest tropar se termină istorisirile din Vechiul Testament. De acum înainte troparele cântării a opta şi ale celei de a noua sunt alcătuite din Noul Testament, din minunile Domnului nostru Iisus Hristos şi din Evanghelie.
Aşadar, o, smeritule suflet, cunoaşte şi înţelege ce te sfătuieşte dumnezeiescul Părinte, ca un doctor foarte iscusit, dându-ţi foarte multe leacuri pentru rana care ţi-a cuprins tot trupul. Căci văzând starea ta de netămăduit, pentru care nu doctorul e vinovat, îţi dă, ca unul încercat, nu cele ce sunt deja vechi, precum se zice de obicei, ci leacuri noi şi foarte vindecătoare. Dar precum într-un trup cu lichide vătămătoare, dacă curgerea materiilor nu a fost curăţată mai întâi puţin câte puţin, aceasta zădărniceşte lucrarea [leacurilor] (căci într-un trup cu lichide vătămătoare nu ajunge uşor tămăduirea), tot aşa şi într-un suflet cu deprinderi rele, precum este al meu, nu ajunge tămăduirea duhovnicească. Şi dacă vrei, ascultă ce spune sfânta cântare a Părintelui: „Pe toţi cei din Legea Veche, pe cei mântuiţi şi pe cei pierduţi, i-am adus ţie, ticăloase suflete, spre învăţătură şi spre pildă, ca să te mântuieşti”. învăţătura este ca un model şi ca o matriţă, pe care bunul învăţător o dă unui ucenic virtuos. Iar pildă se numeşte o linie de urmat (o frânghie dreaptă), care este viaţa celor virtuoşi, pentru cei care o privesc şi o imită cu iubire
228
de Dumnezeu, precum zice Domnul: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, nu cu făţărnicie, ci cu adevărul, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri391. Nu a zis: „Voi să arătaţi virtutea”, ci: „Ea singură să strălucească, astfel încât duşmanii voştri să se minuneze şi să slăvească, nu pe voi, ci pe Tatăl vostru”. De aceea, dacă săvârşim virtutea, trebuie să o facem spre slava lui Dumnezeu, nu a noastră. Şi Apostolul zice [că trebuie să fim] nişte icoane însufleţite, care luminează ca soarele pentru cei ce le urmează. Iar ca să le spunem pe toate: orice ştiinţă se dobândeşte prin osteneli şi sârguinţă, însă prin cele opuse,
se dobândeşte contrariul.
Văzând deci de Dumnezeu-purtătorul Părinte al nostru a mea negrijă, lenevire şi nelucrare a faptelor bune, îmi spune la ureche pentru a înţelege. Iar eu, ticălosul, îmi astup urechea ca o viperă, nevrând să primesc cuvântul tămăduitor. Sau, pentru a folosi o imagine mitologică, îmi astup urechea ca să nu audă acel cântec al sirenelor, ca nu cumva, fiind fermecat prin cântare, să mor mai presus de fire392. Vezi ce zice, plângând şi suspinând, ca un părinte iubitor de copii: „Imită, ticălosule, tot binele. Până când zaci jos, până când amâni zi de zi pocăinţa? Scoală-te şi imită faptele iubite de Dumnezeu ale drepţilor din Vechiul Testament. Urmează nerăutatea lui Abel, care I-a adus jertfă lui Dumnezeu [oile] cele mai îngrăşate. Fugi de nebunia şi de uciderea de frate a lui Cain. Imită-l pe Set, care a bineplăcut lui Dumnezeu şi ai cărui urmaşi au fost numiţi fii ai lui Dumnezeu, precum este scris: «Fiii lui Dumnezeu văzând pe fiicele oamenilor»393. Urmează-l, pe
391 Mt. 5,16.
392 După cum în mitologie cântarea sirenelor îi farmecă pe ascultători şi le provoacă moartea, tot aşa, în sens bun, cântările Canonului Mare îl farmecă pe cel ce le ascultă şi îl fac să moară faţă de lume şi păcat şi să ducă o viaţă mai presus de fire.
393 Cf. Fc. 6, 2.
229
cât îţi este cu putinţă, pe fericitul Noe, care, bineplăcând lui Dumnezeu, a făcut o corabie de lemn spre mântuirea lui şi a casei lui. Şi purtând în ea, pentru a zice aşa, puţină dospeală din aluatul neamului omenesc, adică opt suflete, a umplut lumea cu ea. Dar fugi de fiul lui, de acel blestemat Ham, care nu s-a ruşinat văzând goliciunea tatălui său, ci, râzând cu voce tare, a făcut-o cunoscută. Ia-ţi-i ca pildă pe Sem şi pe Iafet, care, venind mai târziu, au acoperit goliciunea tatălui lor şi au dobândit o binecuvântare care rămâne în veci. şi tu, când îl vezi pe aproapele tău greşind, acoperă-i greşeala şi îl izbăveşte prin sfătuire394, precum zice Iacov, fratele lui Dumnezeu: Cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate395. Dacă vei face şi tu aşa, vei dobândi binecuvântare de la Dumnezeu. Pe cât îţi este cu putinţă, să nu faci cunoscute cusururile aproapelui tău, ca să nu fie trâmbiţate şi ale tale pe străzile cetăţii. Urmează-l pe credinciosul Avraam, căci zice: Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate396. El l-a adus ca jertfă pe fiul său cel unul-născut, având credinţă în Dumnezeu, şi, luându-l pe acesta viu, a coborât cu bucurie de pe deal. Imită-l pe Isaac, care s-a dus după tatăl său neîmpotrivindu-se şi necertându-se cu el, ci a mers ca un miel nevinovat în urma celui care îl jertfea. Urmează simplitatea lui Iacov, căci Iacov era un om simplu şi stătea acasă397 şi era curat pe trup398. Vezi cum Dumnezeu l-a ajutat pentru simplitatea şi curăţia trupului lui, şi l-a învins de două ori pe Esau, fratele lui, cel îndrăzneţ şi mândru, şi a luat de la el dreptul de întâinăscut. A primit binecuvântare şi a devenit tată a doisprezece fii, după care au fost numite cele douăsprezece seminţii ale
394 Cf. I Tes. 5,14; II Tes. 3,15.
395 Iac. 5,20.
396 Rom. 4, 3, Cf. Fc. 15, 6.
397 Fc. 25, 27.
398 Cf. Fc. 27,11, nu avea păr pe trup
230
lui Israel, care s-au tras din ei. Căci aşa îi binecuvintează Dumnezeu pe cei care îl binecuvintează. Imită-l pe al patrulea fiu al lui, adică pe Iuda, de vreme ce pentru virtutea lui a fost numit tatăl Domnului, precum a prezis părintele lui: Pui de leu, Iuda! Din mlădiţa mea ai crescut399. Şi Apostolul a spus: Ştiut este că Domnul nostru a răsărit din seminţia lui Iuda400. Urmează-l pe fericitul Iosif, care pentru curăţia lui a devenit împărat peste tot pământul Egiptului. Vezi deci, suflete, şi imită de la unul, una, şi de la altul, alta, şi să nu-ţi cheltuieşti zilele la întâmplare”.
Am ameţit enumerându-i pe sfinţi în cuvântarea mea. La fel şi fericitul Pavel scrie în epistola către evrei, vrând să-i pună înainte, ca o pildă, pe toţi oamenii credinţei401. El repetă des cuvântul „credinţă”, zicând: „Prin credinţă s-a făcut aceasta şi aceasta”402. Şi ameţind în înşirarea tuturor drepţilor din cauza lungimii cuvântului, ce spune? „Timpul nu-mi va ajunge să scriu despre acesta şi acela.”403 Pe acesta urmându-l eu, ticălosul, opresc aici necioplita mea cuvântare. Iar întorcându-mă la sensul troparului, zic: „O, suflete, urmează acestor fapte iubite de Dumnezeu, după puterea ta, sau, pentru a spune aşa, şi peste puterea ta, precum zice: «împărăţia cerurilor se ia cu sila»404. Fugi iarăşi de păcatele celor vicleni, oprindu-te de la ele cu luare aminte, pentru că astfel mergând pe calea de mijloc, urmând binele şi fugind de rău, ştiu bine că vei dobândi împărăţia nemuritoare şi viaţa veşnică în Hristos, Domnul nostru”.
399 Fc. 49, 9, Cf. Apoc. 5,5.
400 Evr. 7,14.
401 Cf. Evr. 13, 7.
402 Cf. Evr. 11,3-31.
403 Cf. Evr. 11,32.
404 Cf. Mt. 11,12.
231
Cântarea a 9-a Tâlcuire
De trei ori fericiţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi ai noştri, care au încununat sfânta Biserică a lui Dumnezeu cu imne şi cântări îngereşti, ne-au predanisit, împreună cu toate celelalte, şi sfintele canoane (lucru minunat), care păstrează tot timpul acelaşi număr de cântări, începând cu prima şi sfârşind cu a noua. Acestei cântări a noua i-au pus înainte, în toate canoanele, pe Preacurata Maică a Mântuitorului. Lucru minunat era pentru cei ce înţeleg şi caută cu stăruinţă de ce nu au asociat-o pe Maica lui Dumnezeu cu numărul zece, cel desăvârşit, deşi ar fi avut multe motive să o facă, dacă ar fi fost cu putinţă. Dar, precum se pare, în această cântare este ascunsă o mare taină, potrivită cu ştiinţa Părinţilor. Iar dacă nu ne-o va descoperi însăşi Stăpâna noastră pentru a o înţelege, osteneala noastră va fi în zadar.
Dar urmărindu-le pe toate de la început în cuvântarea noastră, vom vorbi, cu ajutorul ei, precum este cu putinţă inimii mele neînvăţate, slabe şi necunoscătoare. Dar fii mie milostivă, o, Maica lui Dumnezeu, dacă voi spune ceva ce nu este bine, prin marea mea neluare aminte. Şi iată, întru Hristos încep cuvântul meu. La iudeii de demult au fost în cinste numerele „zece” şi „cincizeci”. Numărul „zece” era cinstit datorită Decalogului, Legii scrise de mâna lui Dumnezeu, în care a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta405, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi406, şi: Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb407, cinsteşte pe tatăl tău şi pe
405 Deut. 6, 5.
406 Lev. 19,18.
407 Ieş. 20,13-16; Deut. 5,17-20.
232
mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ408, începând de la „alfa” şi terminând cu „iota”409. De asemenea, Dumnezeu a poruncit întregului Israel să-i dea zeciuială seminţiei lui Levi410, pe care Domnul a ales-o spre a fi preoţi. Iar cu privire la numărul „cincizeci”, le-a fost poruncit fiecăruia din ei să-şi numere anii de la naştere şi să bage de seamă când a ajuns la al cincizecilea an411. Atunci făcea fiecare după putinţă milostenii foarte mari şi însemnate, precum eliberarea sclavilor, ajutorarea prozeliţilor, împărţirea la cei lipsiţi pentru un an a câmpiilor şi a viilor, şi făceau altele asemenea la împlinirea vârstei de cincizeci de ani.
Acestea sunt cele ce le-am putut spune despre cinstea numerelor „zece” şi „cincizeci” la poporul cel vechi. Haide să vorbim, după puterea noastră, şi despre numărul nouă, dacă ne va ajuta Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică. Căpeteniile sciţilor412 nomazi socotesc numărul „nouă” vrednic de cinste. Căci atunci când cinstesc pe cineva dintre cei de seamă, sau pe altcineva, îi dau, dacă este cu putinţă, nouă daruri. Iarăşi, aceleaşi căpetenii iau de la cei care le plătesc tribut sau le sunt supuşi câte nouă bucăţi, fie că este vorba de dobitoace, fie de pânză, fie de vreun alt dar; li se dă mereu nouă bucăţi. Ei au acest obicei, dar nu-i cunosc semnificaţia. După cum mi se pare, sensul obiceiului lor este acesta: căpetenia lor îi învaţă prin dar, ca şi cum ar spune: „Să nu credeţi că sunt cineva mare printre voi sau de o altă fire, pentru că am putere peste mii şi zeci de mii, ci sunt de aceeaşi fire cu voi. Şi eu sunt un om stricăcios şi am stat nouă luni în pântecele maicii mele. De aceea vă amintesc vouă, prin dar, că am fost purtat
408 Ieş. 20,12; Deut. 5,16.
409 în limba greacă litera „alfa” are valoarea numerică unu, iar „iota” zece.
410 Cf. Lev. 27, 30.
411 Cf. Lev. 25,10-11.
412 Cu numele arhaizant de „sciţi”, istoricii bizantini îi desemnează atât pe turci, cât şi pe pecenegi, cumani, bulgari, selgiucizi sau mongoli.
233
acest timp în pântecele mamei mele (căci cei care au stat vreme de nouă luni în pântece sunt stricăcioşi şi au aceeaşi fire), ca să nu vă înălţaţi unul mai presus de altul; ci ca să vă amintiţi de cele nouă luni petrecute în pântece, cer nouă daruri de la voi”.
Se zice la un oarecare cronicar: „A fost în vremurile de demult un oarecare scit, virtuos din fire. Să arătăm care a fost virtutea lui: cu mâna lui dreaptă îşi ţinea mereu gura, iar cu cea stângă îşi lovea părţile de sub pântece peste haină. A fost întrebat de căpeteniile şi mai-marii sciţilor de atunci, care vedeau această ciudăţenie: «Ce faci, o, părintele nostru? Ce voieşti să ne arăţi nouă prin această faptă?» Atunci le-a spus: «Ascultaţi-mă, fiilor. Prin aceste două mădulare ori ne mântuim, ori ne prăpădim; dacă le stăpânim, cu uşurinţă ne mântuim, iar dacă nu ne este cu putinţă, vom pieri»”413. Atât despre acestea. Vai mie ticălosului, un om care nu avea proroci şi apostoli, şi pe deasupra era barbar şi scit, a ajuns la o astfel de filosofie. Oare eu ce voi face, care sunt învăţat în fiecare zi şi nu înţeleg voia lui Dumnezeu?
Acestea spunându-le despre cele vechi, vom înceta a mai vorbi despre ele; căci tot ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire414. Iată şi roadele cele noi ale mântuirii noastre: de Dumnezeu-purtătorii Părinţi ai noştri ne arată nouă, care prin această cântare o cinstim pe cea cu totul fără prihană şi Preacurata Maică a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, predania, ca, ţinând-o pe aceasta, să nu ne rătăcim precum ereticii care au socotit naşterea Domnului nostru Iisus Hristos a fi doar o nălucire415. Aceşti eretici au bârfit şi altele care nu se pot spune cu limba. Noi însă, mergând
413 Cf. Gheorghe Monahul, Chronicon, 358, 8-17, ed. C. de Boor, Georgii monachi chronicon, vol. 1, Teubner, Leipzig, 1904; Michael Glykas, Annales, 437, 7-12, ed. I. Bekker, Michaelis Glycae annales, CSHG, 24, Weber, Bonn, 1836.
414 Evr. 8,13.
415 Aparenţă.
234
■ pe calea cea dreaptă a adevărului, să zicem: „Maica Domnului cea cu totul fără prihană s-a născut din făgăduinţa lui Dumnezeu, după nouă luni, din tată şi din mamă, drepţi după Lege.
După acelaşi număr de luni S-a născut şi Fiul Unul-Născut din Tatăl, dintru cele de sus, când S-a făcut om din ea. Când ea L-a zămislit de la Duhul Sfânt, El, ca Dumnezeu, nu a adăugat nimic timpului de nouă luni, nici nu l-a micşorat, ca Unul Care este mai presus de om, ci, urmând însăşi firea, a rămas vreme de nouă luni în pântecele ei”. Să nu dispreţuiască nimeni cuvintele mele; ci pe voi care ascultaţi să vă înduplece Evanghelistul Luca, zicând: O femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt.416 Unde sunt cei care zic că Domnul S-a arătat numai ca o nălucire? Căci, iată, se mărturiseşte că a supt la sân, pentru ca prin această cunoştinţă să crezi că El este Dumnezeu desăvârşit prin fire şi, mai presus de fire, om desăvârşit întru toate, precum suntem noi.
Şi aceasta am spus, după putinţă, dând mărturie Stăpânei noastre şi urmând canonul Părinţilor, pentru a arăta de ce au asociat numărul nouă cu Maica Mântuitorului (prin a noua literă, „theta”, o mărturisim cu adevărat Născătoare de Dumnezeu417). Am zis cu îndrăzneală aceste puţine lucruri, precum ne-am priceput, iar cele ce lipsesc din cuvântarea mea fiecare dintre voi să le întregească. Căci voi toţi, iubiţilor, ca nişte înţelepţi şi ştiutori, cunoaşteţi necioplirea şi neştiinţa mea. Primiţi-le deci de la mine pe acestea, ca nişte gânguriri de prunci şi jocuri de copii, ca Domnul să ne răsplătească atât în veacul de acum, cât şi în cel ce va să fie, cu viaţa veşnică, prin solirile Maicii Lui celei cu totul fără prihană şi ale tuturor sfinţilor. Amin.
416 Lc. 11, 27.
417 Născătoare de Dumnezeu în limba greacă: 0OTOKog.
235
Irmosul cântării a 9-a, Troparul al 226-lea
Naşterea zămislirii celei fără de sămânţă Este netâlcuită;
Rodul Maicii celei fără de bărbat
Este nestricat;
Că Naşterea lui Dumnezeu
înnoieşte firile.
Pentru aceasta, pe tine toate neamurile, Ca pe o Maică mireasă a lui Dumnezeu, Cu dreaptă credinţă te mărim.
Tâlcuire
Nu ştim a cui lucrare sunt irmoasele, de la început până la cântarea a noua, dacă sunt ale Părintelui sau ale altcuiva. Dar mie mi se pare că el este şi autorul irmoaselor [acestui canon], ca şi al altora418, precum: „Celui ce a sfărâmat războaie”419 şi cele ce urmează (aceste tricântări preadulci şi preacinstite le-a scris pentru Săptămâna Mare). Acest lucru este vrednic de crezare pentru că Sfântul a fost un om foarte sârguincios; căci în vremea lui Heraclie420 a fost arhivar al
418 între scriitorii bizantini de canoane, Sfântul Andrei a compus cele mai multe irmoase, în număr de 68, urmat fiind de Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, şi de Ioan Damaschinul; cf. Sofronios Eustratiadis, EipyoAoyiov, Chennevieres-sur-Marne, 1932, p. 268.
419 „Celui ce a sfărâmat războaie cu braţul şi a trecut pe Israel prin Marea Roşie, să-I cântăm Lui ca Mântuitorului nostru Dumnezeu, că S-a preaslăvit”, irmosul primei cântări a canonului de la Pavecerniţa din Marea Luni; cf. Triodul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 544.
420 Domnia lui Heraclie a fost între anii 610 şi 641. Cf. Alexander P. Kazhdan, „Herakleios”, în: The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 2, pp. 916-917. Datarea aceasta a lui Acachie este inexactă deoarece Andrei Criteanul s-a născut aproximativ în anul 660.
236
bisericii celei mari. Dar a fost trimis ca arhiepiscop în minunata şi marea insulă a Cretei, unde a scris acest mare canon spre folosul Bisericii încredinţate lui sau, mai bine spus, al întregii lumi, cât vede soarele. Mai târziu, cel între sfinţi Părintele nostru Teodor, egumenul mănăstirii Studion, a împrumutat irmoasele, scriind canonul celei de a doua veniri a Domnului, pentru Duminica lăsatului sec de carne421.
Ascultă deci ce zice alăuta de Dumnezeu grăitoare a Sfântului Duh: „Naşterea zămislirii celei fără de sămânţă este netâlcuită”. Preasfântul Părintele nostru Andrei, luând ca temă pe Maica Domnului cea cu totul fără prihană, a proslăvit-o prin cuvinte de laudă, preamărind naşterea ei, buna ei vestire şi, la sfârşit, adormirea ei; a scris, după alfabet, şi icoasele a ceea ce se numeşte „acatist” (ele sunt vrednice de auzit şi foarte înalte). Iar acum haide să tâlcuim ceea ce zice: „Zămislirea este fără de sămânţă şi mai presus de fire”. Gavriil spune către Fecioara: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema422. De aceea zice: „Zămislirea Fecioarei este fără de sămânţă şi naşterea este netâlcuită”; căci cine poate să tâlcuiască acea minunată naştere, cum „a intrat şi a ieşit şi poarta a rămas închisă”423, precum a zis odinioară minunatul între proroci Iezechiel? Hristos nu a rupt pecetea fecioriei, ci precum ea a fost fecioară mai înainte de naştere, a rămas fecioară şi după naştere în veci. De aceea zice: „Naşterea este netâlcuită”, „Maica este fără de bărbat”, iar „rodirea fără de sămânţă”. Părintele întinde cuvântul din iubirea şi îndulcirea inimii pe care o avea, de aceea repetă: „Că Naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile”. Ce dăruieşte firii noastre zămislirea şi naşterea Stăpânului, fiind de negrăit şi de neînţeles şi [fiind] înnoirea firii noastre? Oare nu auzi, iubitule, pe Grigorie Teologul, zicând în cuvântarea la Naşterea Domnului: „Pentru
421 Cf. Triodul, pp. 43-51.
422 Lc. 1, 35.
423 Cf. Iez. 44, 2.
237
ca naşterea să fie cinstită şi fecioria preacinstită”424? Ascultă şi pe întâiul teolog, pe cel feciorelnic, care strigă lămurit: întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit425. De aici înainte, în chipul cel mai lămurit, începe să vorbească despre iconomia în trup. Lumina cea adevărată426 era în lume fără trup şi nu era cunoscută, apoi întru ale Sale a venit cu trup. Prin ale Sale trebuie să înţelegi fie întreaga lume, fie Iudeea, pe care Şi-a ales-o ca partea Lui de moştenire427 şi ca avuţia Lui428. Dar ai Săi nu L-au primit, iudei sau alţi oameni zidiţi de El. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu429. Iar aceştia cine sunt? Cei care cred în numele Lui, astfel încât au primit prin credinţă Cuvântul şi Lumina cea adevărată. Dar de ce nu a zis: „A făcut din ei fii ai lui Dumnezeu”, ci: le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu? Ascultă: pentru că nu este de ajuns spre păzirea curăţiei a fi botezat, ci trebuie şi multă sârguinţă spre a păstra nepătată icoana înfierii, cea întipărită prin botez. De aceea, mulţi au primit harul înfierii prin botez, dar lenevindu-se, nu au devenit fii ai lui Dumnezeu până la sfârşit. Aşadar, ia aminte, iubitule, ce zice: Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi430. Prin Cuvântul S-a făcut trup învăţăm că însuşi Cuvântul S-a făcut trup şi, fiind Fiul lui Dumnezeu, a devenit Fiul unei femei, care, în sens propriu, este numită Născătoare de Dumnezeu, ca ceea ce a născut pe Dumnezeu în trup. Iar prin S-a sălăşluit între noi învăţăm a crede într-un singur Hristos în două firi; căci deşi era Unul după ipostas, sau persoană, era îndoit după firi (Dumnezeu şi om), pentru
424 Sfântul Grigorie de Nazianz, în theophania, 13,24-25, PG 36, 325.
425 In 1,11.
426 In 1, 9.
427 Deut. 32, 9.
428 Ps. 134, 5.
429 In 1,12.
430 In 1,13-14.
238
că firea dumnezeiască şi omenească nu pot să fie una, deşi se raportează la Unul singur, adică la Hristos.
Vezi, fiule, cum Mântuitorul a înnoit firea noastră? De aceea Părintele spune: „Că Naşterea lui Dumnezeu bine şi frumos înnoieşte firile noastre”. Pentru aceasta toate neamurile te laudă cu un singur glas, precum ai prorocit, o, Stăpâna mea; căci ai zis: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic431. De aceea, şi noi ca pe o Maică Mireasă a lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă te fericim; că ţie se cuvine slava, împreună cu Fiul tău Unul-Născut în veci. Amin.
Troparul al 230-lea
Pildele Scripturii celei noi îţi aduc ţie,
Ca să te ducă pe tine, suflete,
Spre pocăinţă;
Râvneşte, aşadar, drepţilor,
Iar de păcătoşi te leapădă Şi înduplecă pe Hristos Cu rugăciunile tale,
Cu postul, cu curăţia şi cu smerenia.
Tâlcuire
Vezi cum preasfântul Părintele nostru (sau, mai bine spus, al lumii întregi, de vreme ce în tot pământul a ieşit glasul lui432), ca un ţesător de pânză împărătească pestriţă, ţese cu adevărat aceste tropare în chip armonios, avându-l ca urzeală începută de sus pe Preasfântul Duh, iar sfinţenia şi curăţia lui, care au crescut împreună cu el din anii tinereţii,
431 Lc. 1,48-49.
432 Cf. Ps. 18,4.
239
ca o băteală. Trebuie să lăudăm cântările lui vrednice de Hristos cu cuvintele Sfântului Psalmist David: „Revărsat-a inima mea cuvânt bun: eu spun popoarelor lucrările împăratului Hristos433. Limba mea este trestie de scriitor ce scrie degrab434″. Cu adevărat aceste cuvinte s-au împlinit prin trâmbiţa dreptului acestuia. Şi Domnul, în Evanghelie, zice: „împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un neguţător înţelept, care scoate din sânul său lucruri vechi şi noi”435. Iar dacă vrei, iubitule, vezi din cuvinte şi lucrarea, precum zice Domnul: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este doar în cuvânt, ci şi în lucrare”436. Aşadar, prietene, ascultă-mă cu luare-aminte. El a spus mai înainte: „îţi aduc pildele din Scriptura lui Moise”437, arătându-i sufletului meu pe cei ce au bineplăcut atunci [lui Dumnezeu]. Şi de îndată adaugă: „Pe cei drepţi urmează-i, iar de cei nedrepţi te leapădă”438. Iar acum zice: „Pildele Scripturii celei noi aduc ţie, o, suflete; şi de vreme ce prin pildele bărbaţilor din Vechiul Testament nu am putut să te fac următor celor drepţi, acum ţi-i pun înainte pe cei din Noul Testament”. Iată buna chibzuinţă a dumnezeiescului Părinte. Adesea unul care răsfaţă un copil sau un bolnav greu de mulţumit (căci copilul nu este obişnuit să se folosească de raţiune) îi dă dulciuri pentru a-l mângâia când plânge sau este bolnav, precum am zis mai înainte. îi dă un fel de mâncare, iar dacă nu îi place, îi dă un alt fel şi, în locul acestuia, un alt fel. Şi în ciuda bolii care îl supără, el ia puţin din fiecare fel şi se hrăneşte din cele ce îi sunt date unul după altul, şi, ajungând la o sudoare sănătoasă, el poate să doarmă, îndată fiindu-i arvunită sănătatea. Tot aşa şi Sfântul, răsfăţând sufletul meu, îl sfătuieşte pentru a-l aduce la simţire şi străpungere. Şi precum mai înainte sfătuia prin cele vechi, tot aşa acum
433 Cf. Ps. 44,1.
434 Ps. 44, 2.
435 Cf. Mt. 13, 52.
436 Cf. Mt. 5,19.
437 Cf. Troparul 228, Triodul, p. 137, Cântarea a 9-a, troparul al 3-lea.
438 Cf. Ibidem.
240
prin cele noi; căci Evanghelistul Luca zice în Evanghelia scrisă de el: Nimeni, bând vin vechi, nu voieşte de cel nou439, pentru că cel vechi este mai bun. Sensul acestui pasaj este altul, dar, pentru a scurta cuvântarea, trecem peste tâlcuirea lui şi ne întoarcem la temă. Noul Testament este o beţie duhovnicească; căci venirea Sfântului Duh la apostoli a fost socotită beţie de cei fără de minte440. Dar pentru noi cei credincioşi, care suntem luminaţi de adevăr, ea este o beţie duhovnicească. Tot aşa şi Ana, mama lui Samuel, când vorbea în inima ei către Dumnezeu, a fost socotită beată de preotul Eli441. Şi Vechiul Testament a fost bun, de vreme ce ambele Testamente au un singur Autor, dar a fost acoperit de umbră.
Aşadar, scriitorul de cântări spune: „Bea, suflete smerit, din băutura cea preadulce a Scripturii celei Noi, îmbată-te şi uită de poporul tău şi de casa părintelui tău442 (poporul sunt călcătorii de poruncă din Vechiul Testament, iar casa părintelui tău sunt cei despre care Domnul a zis către ucenicul său: «Lasă morţii să-şi îngroape pe mortul lor»443). Tu însă fii ca unul care este beat de har, dar treaz şi liber de beţia care nu duce la nimic bun. Şi ajungând la simţire prin beţia cea preadulce, râvneşte celor drepţi, iar de cei păcătoşi te leapădă. De această beţie a fost ameţit marele Pavel şi, căzând la pământ, s-a lepădat de căile lui cele vechi, iar după ce a fost orbit pentru o vreme (ceea ce păţesc cei care beau vin fără măsură), a văzut iarăşi bine, aruncând din ochii lui acei solzi444 hulitori şi drăceşti. Aşa a cunoscut fericitele căi ale drepţilor şi a mers pe ele”. La fel şi tu, o, smeritule suflet, fii ascultător Preasfântului Părinte şi nu fi uituc, ci, lepădând uitarea, supune-te cuvintelor învăţătorului; şi întorcându-te, înduplecă-L pe Hristos cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăţia şi cu smerenia. Căci aceste patru
439 Lc. 5, 39.
440 Cf. Fapte 2,13; 2,15.
441 Cf. I Rg. 1,13-14.
442 Ps. 44,12.
443 Cf. Mt. 8,22.
444 Cf. Fapte 9,18.
241
virtuţi sunt bineplăcute Stăpânului nostru Hristos şi El Se bucură de pocăinţa noastră; că binecuvântat şi preaslăvit eşti în veci. Amin.
Troparul al 233-lea
Hristos pe magi i-a mântuit,
Pe păstori i-a chemat,
Mulţimea pruncilor A făcut-o mucenici,
Pe bătrânul l-a slăvit Şi pe văduva cea bătrână.
Cărora n-ai râvnit, suflete,
Nici faptelor, nici vieţii;
Dar vai ţie, când vei fi judecat!
Tâlcuire
Minunată este purtarea Mântuitorului faţă de Israel. L-a ales dintre toate popoarele pentru a locui în el şi a fi împărat peste el, pentru că ei L-au cunoscut cei dintâi pe Dumnezeu; căci Dumnezeu este cunoscut din iudeea445 şi „Israel este întâiul Meu născut”446, precum zice Ieremia, şi „sorech”447, adică viţă aleasă a Domnului Savaot. Aşteptam să facă struguri, adică virtuţile din Lege, dar ea a făcut mărăcini448. Prin mărăcini trebuie să înţelegi călcările de Lege, precum zice şi Solomon: „Mărăcini cresc în mâinile celui leneş”449. Ambele popoare, atât perşii, cât şi egiptenii, din pricina nebuniei idoleşti, erau scaunele
445 Ps. 75,1.
446 Cf. Ier. 31, 9.
447 Cf. Is. 5,2.
448 Is. 5,4.
449 Cf. Pilde 15,19.
242
diavolului. Dar perşii au fost primii care L-au cunoscut pe Dumnezeu, prin magii călăuziţi de stea.
Trebuie însă să începem istorisirea noastră de puţin mai înainte, ca să cunoaştem câte semne ale iconomiei s-au făcut pentru aceşti magi. De aceea îl vom cita pe fericitul Ioan, cel supranumit Mansur, şi, luându-l drept călăuză, vom cunoaşte despre ce este vorba; căci într-o cuvântare de-a lui despre Naşterea Mântuitorului istoriseşte aşa: „împăratul perşilor era pe atunci Cirus, foarte înnebunit după idoli, ceea ce socotea drept evlavie. El avea un templu plin de idoli, pe care îl păzea un slujitor care primea de acolo nişte oracole demonice. într-una din nopţi, în chip neobişnuit, unii idoli au strigat cu glas mare, zicând: «Aţi cunoscut, aţi cunoscut». Ceilalţi au răspuns: «Ce am cunoscut?» Iar primii au zis: «Că Hera a născut». Şi cei din urmă: «Cum poate să nască cea care a murit?» Ascultând acestea, păzitorul templului a dat de veste împăratului. Iar el a zis: «Aş vrea să aud eu însumi aceste cuvinte». Atunci păzitorul templului a spus: «Vino deseară şi vei auzi». împăratul venind, a privegheat împreună cu paznicul şi, deodată, a răsunat un glas de la unii dintre idoli, zicând aceleaşi cuvinte ca şi înainte: «Ati cunoscut, aţi cunoscut». Iar ceilalţi au zis: «Ce am cunoscut?» Atunci primii idoli au zis: «Vai nouă, că nu Hera naşte, ci o femeie fecioară al cărei nume este Maria». Iar când acest nume a fost rostit de către unii dintre idoli şi a fost auzit de ceilalţi, nerăbdând puterea numelui, toţi împreună s-au sfărâmat şi au devenit praf fin. împăratul, ascultând acestea şi [văzând] sfărâmarea înfricoşătoare, a ieşit din templu, inima fiindu-i curăţită de închinarea la idoli. Atunci a privit spre cer şi a văzut această stea neobişnuită şi călăuzitoare, stând deasupra templului idolilor. El a fost uluit şi foarte nedumerit. De aceea, a hotărât să trimită şi să cheme pe trei regi din ţările învecinate, care erau magi, înţelepţi şi buni cunoscători ai scripturilor persieneşti. După ce au venit la împărat, au văzut că steaua străluceşte ziua, ceea ce nu fac celelalte stele. Atunci Cirus le-a povestit cum a urmărit cele scrise mai înainte. Iar ei, fiind chibzuiţi, au
243
cunoscut adevărul şi au adus aminte împăratului de un oracol al strămoşului lor, Valaam, fiul lui Beor. Arătând în scris acest oracol, ei încercau să-l înduplece şi i-au zis că oracolul spune că «va ieşi un om din seminţia lui Israel şi împărăţia Lui se va înălţa în veci»450. Şi iarăşi: «O stea va răsări din Iacov şi un om se va ridica din Israel şi va zdrobi căpeteniile lui Moab»451. Ascultând acestea, împăratul s-a bucurat foarte şi, luând sub ocrotirea sa ţările lor, i-a trimis la Ierusalim, dându-le şi daruri alese: aur, tămâie şi smirnă. Şi având steaua drept călăuzitoare, au mers cale de doi ani şi jumătate. Steaua a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul452, precum zice Evanghelistul Luca453. Primul dintre magi, luând aurul, a intrat în casă şi a văzut Pruncul în vârstă de trei ani împreună cu maica Lui; şi căzând la pământ, s-a închinat Lui şi a adus aurul ca unui împărat. Când a ieşit, a fost întrebat de cei doi: «Ce este şi ce ai văzut?» Iar el a zis: «Am văzut un Copil de trei ani, Care arată ca Fiul lui Dumnezeu». Al doilea, luând tămâia, a intrat şi L-a văzut ca pe un Bărbat de treizeci de ani; şi căzând la pământ, s-a închinat Lui şi I-a adus tămâia ca lui Dumnezeu. Şi ieşind afară, a zis celor doi: «Am văzut pe acesta ca pe un Bărbat de treizeci de ani, iar tu zici că este un Prunc de trei ani?». Intrând al treilea, L-a văzut cu părul alb, ca pe Unul vechi de zile. Şi căzând la pământ, s-a închinat Mântuitorului şi, ca unui muritor, I-a adus smirnă. Apoi a ieşit la cei doi şi le-a zis: «Aţi minţit; căci eu L-am văzut cu părul alb ca zăpada şi ca pe Unul vechi de zile». Ei au grăit către el: «Nu am minţit, prietene, ci văzându-L pe El, ne-am umplut de dumnezeiescul Duh. Şi, iată, prorocim că El, ca un om, ne-a arătat cele trei vârste ale firii noastre. De aceea, S-a arătat celui dintâi ca un Copil de trei ani, arătând că de bunăvoie S-a întrupat, din milostivirea iubirii de oameni. Iar a doua oară S-a arătat
450 Cf. Num. 24, 7.
451 Cf. Num. 24,17.
452 Mt. 2, 9.
453 Acachie atribuie în mod greşit citatul de la Matei Evanghelistului Luca.
244
ca un bărbat desăvârşit de treizeci de ani, pentru că, începând de la această vârstă, ne va deschide împărăţia cerurilor prin învăţătura Evangheliei şi prin uimitoarele şi înfricoşătoarele minuni, arătându-Se cu prilejul acestor minuni uneori ca Dumnezeu, iar alteori ca om. Iar a treia oară S-a arătat cu părul cărunt, ca un muritor, pentru că la bătrâneţe toate sunt aproape de moarte. De aceea I-a fost adusă smirnă. S-a arătat aşa şi dintr-o altă pricină mai înaltă. Oare care să fie aceasta? A doua Lui venire, precum a zis prorocul Daniel: Am văzut un scaun, şi Cel vechi de zile a şezut pe scaun, iar părul capului Lui era alb ca zăpada454. Dar se poate face şi o tâlcuire mai potrivită pentru faptul că ni S-a arătat ca Unul vechi de zile: El S-a născut fără patimă din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de veci şi mai înainte de soare». Acestea au spus unul către altul cuvântătorii de Dumnezeu cei întocmai cu apostolii, adică magii, fiind insuflaţi de dumnezeiescul Duh. Şi aşa s-au întors în ţara lor plini de bucurie duhovnicească şi au devenit primii apostoli ai tuturor perşilor”455. Acestea le-am spus urmând cuvintele lui Ioan Damaschin.
Adu-ţi aminte acum că am zis mai înainte că Israel a fost ales de Dumnezeu mai mult decât toate popoarele. Acum însă vezi cum s-au schimbat lucrurile, precum mărturiseşte prorocul Isaia, care zice cu uimire: „O, minune: cum primul are să devină al treilea”456. Iată cum s-a împlinit cuvântul: prin aceşti magi, perşii L-au cunoscut pe Domnul. Când Domnul, fugind, a intrat în Egipt, precum a spus îngerul logodnicului Iosif, idolii, nerăbdând prezenţa Mântuitorului, s-au sfărâmat şi s-au făcut praf. Aşa L-au cunoscut egiptenii pe adevăratul Dumnezeu. Iar perşii, prin învăţătura magilor, au început să creadă în Hristos; şi aşa au luat-o înaintea lui Israel. Iar prin intrarea Domnului în Egipt, egiptenii au ocupat
454 Cf. Daniel 7, 9.
455 Cf. Sfântul Ioan Damaschin, Homilia în nativitatem Domini, 8-11, ed. P.B. Kotter, Die Schriften des Johannes von Damaskos, vol. 5, Patristische Texte und Studien, 29 De Gruyter, Berlin new York, 1988, pp. 335-342.
456 Cf. Is. 19, 24.
245
al doilea loc în ceea ce priveşte buna-cinstire. Ai cunoscut, iubitule, împlinirea cuvântului prorocesc, cum întâiul a devenit al treilea? Perşii sunt cei dintâi, al doilea este Egiptul, şi Israel al treilea, din pricina nerecunoştinţei lor; căci închizând de bunăvoie ochii lor, nu L-au văzut pe Soarele dreptăţii.
Acestea le-am povestit pentru că învăţătorul nostru obştesc zice: „Hristos pe magi i-a mântuit”. Cu aceste puţine cuvinte am spus după putinţă în ce chip Hristos i-a mântuit. Iar când zice „magi”, el vorbeşte despre toţi perşii, care mai înainte au fost necredincioşi, vrăjitori şi închinători la foc. Şi îndată troparul zice: „Pe păstori i-a chemat”. însă cum i-a chemat? îngerul Domnului, fiind trimis, a zis către păstori, care, stând pe câmp, făceau de strajă noaptea: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi nu doar pentru voi, israeliţii, ci pentru tot poporul, că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David, Betleem. Şi acesta vă va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”457. De aceea Părintele zice: „Pe păstori i-a chemat”. Şi îndată adaugă: „Mulţimea pruncilor a făcut-o mucenici”. Căci Irod, văzând că a fost batjocorit de către magi, a chemat pe învăţătorii lui Israel şi a zis către ei: „Unde ştiţi că are să Se nască Hristos?”458, iar ei au spus: „în cetatea Betleem”459. Şi au adus ca martor pe prorocul Miheia, care zice: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va fi stăpân peste Israel460. Aceasta au zis nenorociţii lui Irod, dar au lăsat deoparte ceea ce urmează şi trebuia spus: Iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei161. Căci dacă ar fi zis aceasta lui Irod, s-ar fi înfricoşat, cunoscând că El este împărat veşnic şi Dumnezeu, şi nu s-ar fi înfuriat împotriva pruncilor. Dar astfel a socotit că Cel născut este un om, iar nu Dumnezeu; căci Irod nu era iudeu din
457 Cf Lc. 2,10-12.
458 C Mt. 2,4.
459 Cf Mt. 2, 5.
460 Mt. 2, 6.
461 Cf. Mih. 5,1-3. Mih. 5,1.
246
naştere, ci păgân. Iar când a fost făcut rege al lui Israel de către August, israelitenii nu l-au primit, pentru că nu a fost tăiat împrejur. Dar vrând să fie rege, a fost tăiat împrejur de către iudei şi aşa a devenit regele lor. Bănuind că s-a născut în Israel regele legitim şi, temându-se să nu cadă din domnie, şi-a dezlănţuit mânia împotriva pruncilor nevinovaţi de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Dar s-a înşelat ticălosul, omorând paisprezece mii de prunci. Atunci zăceau pe pământ neînmormântate trupurile primilor mucenici ucişi pentru Hristos. De aceea, Dumnezeu a trimis un leu să le adune şi să le pună într-o peşteră (datorită Celui născut în acel loc). Apoi leul a astupat gura peşterii cu pietre foarte mari.
Aşadar, Părintele cântă: „Mulţimea pruncilor a făcut-o mucenici, pe bătrânul şi pe văduva cea bătrână i-a slăvit”. „Bătrân” îl numeşte pe Simeon, care acum este numit primitor de Dumnezeu, precum zice Evanghelia: Şi lui i se vestise că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului462. Trebuie să precizăm când i-a fost vestit acest lucru. Dar se cuvine să o luăm de la început, chiar dacă se va lungi cuvântarea, căci nu am ce să fac. Regele Ptolemeu, cel supranumit Filopator, s-a îngrijit, şi aceasta nu fără voia lui Dumnezeu, să se traducă toată Scriptura iudeilor în limba greacă. De aceea a scris o scrisoare de cerere iudeilor, cinstindu-i cu daruri împărăteşti, pentru ca ei să le trimită cărturari înţelepţi pentru traducerea Sfintelor Scripturi. Iudeii, fiind înduplecaţi de darurile împărăteşti şi de mult preţ, au scris toată Scriptura cu litere de aur pentru a răsplăti dărnicia regelui. I-au trimis împreună cu Scripturile şaptezeci de bărbaţi înţelepţi la cunoaştere şi elocvenţi cu graiul. Dintre aceşti şaptezeci, unul era Simeon. Când au ajuns în Alexandria la rege, el le-a împărţit cărţile, luând fiecare o altă scriere. Lui Simeon i-a căzut prin sorţi prorocul Isaia. Când el scria cu un traducător grec, a ajuns la următorul cuvânt: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel463, care se tâlcuieşte
462 Lc. 2, 26.
463 Is. 7,14.
247
„cu noi este Dumnezeu”. însemnând acest cuvânt, a zis către sine însuşi (deşi cunoştea pe Isaia pe de rost, precum se pare, totuşi nu i-a fost îngăduit atunci să cunoască adevărul cuvântului): „Ce strigi, prorocule? Ce este aceasta ce spui? Oare ne zici că Dumnezeu Se va naşte dintr-o femeie şi că va petrece printre oameni? Chiar de aş scrie toate, aceasta însă nu voi scrie. Precum se pare, ai zis aceasta când Dumnezeu a luat de la tine harul prorociei. Pentru că te temeai de rege, nu ai vrut să-l mustri pe Ozia când a fost cuprins de lepră”. Când Simeon purta astfel de gânduri în inima lui şi se învoise cu ele ca să lase deoparte şi să nu traducă aceste cuvinte dumnezeieşti, iată un înger al Domnului a stat înaintea lui, zicând: „De ce, Simeoane, nu dai crezare acestor cuvinte, care au fost grăite prin gura lui Dumnezeu şi au fost scrise sub insuflarea Lui?” Atunci Simeon a spus: „Cum se poate ca Dumnezeu, Cel de necuprins şi de necunoscut, să se nască dintr-o femeie şi să fie cu noi, oamenii?” Iar îngerul a spus: „De vreme ce nu ai crezut cuvintelor lui Dumnezeu şi hrăneşti o astfel de îndoială în inima ta, primeşte pedeapsa pentru necredinţă. De aceea, îţi binevestesc că nu vei vedea moartea până când nu-L vei vedea şi nu-L vei ţine în braţe”464. Auzi, iubitule, cum a fost slăvit prorocul, precum ne arată în chip lămurit Evanghelistul Luca. Când Părintele vorbeşte despre slavă, se gândeşte la slava cea adevărată, pentru că Simeon a văzut cu ochii săi pe Mântuitorul Hristos şi L-a purtat în braţele sale şi a spus: slava poporului tău Israel465. Iar celelalte sunt cunoscute tuturor. Să vorbim acum despre văduva cea bătrână. Aşa este numită Ana prorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer466, precum zice Luca, care şi ea lăuda pe Mântuitorul, Care S-a făcut prunc pentru mine. Pentru că slujea noaptea şi ziua lui Dumnezeu şi nu se depărta de templu, şi ea a fost slăvită de către Mântuitorul.
464 Cf. Gheorghe Kedrenos, Compendium historiarum, 328, 3-13,1. Bekker, Georgius Cedrenus Ioannis Scylitzae ope, vol. 1, CSHG, 8, Weber, Bonn, 1838.
465 Lc. 2, 32.
466 Lc. 2, 36.
248
Acestea le-a scris dumnezeiescul Părinte spre povăţuire mie, celui neînţelept, pentru că, având astfel de pilde, o, ticăloase suflete, nu ai râvnit după faptele acelor magi sfinţi, încât să te sârguieşti să te cureţi de patimi ca aceia şi să vezi pe Hristos, nu ca ei, cu simţurile, ci, ceea ce este mai important, duhovniceşte, în inima ta (astfel încât să te numeşti „minte văzătoare de Dumnezeu”467). Nu i-ai adus ca daruri sfintele şi dumnezeieştile virtuţi (credinţa ca împăratului veşnic, bunacinstire ca Dumnezeului necuprins şi evlavia, în loc de smirnă, ca unui Om mort pentru tine), cinstind cu vrednicie sfintele Lui pătimiri şi imitându-le după putinţă. Nici nu ai imitat, o, lepădatule, viaţa bătrânului Simeon şi a bătrânei Ana. Şi de vreme ce te-ai făcut aşa, ticăloase suflete al meu, neurmând nici faptele, nici viaţa drepţilor, vai, vai ţie, când vei fi judecat. Ascultând aceste cuvinte dumnezeieşti, iubiţilor, să nu le socotim basme, ci fapte adevărate. Aşadar, cât mai avem timp, să luăm învăţătura pocăinţei, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pierim din căile netede ale drepţilor468. Ci să ne sârguim să ne mântuim când va trebui să stăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi fiecare dintre noi va trebui să dea socoteală pentru viaţa lui, după cum a făcut, fie binele, fie răul. De aceea, să ne silim a ne îngriji de ceea ce este bun şi bineplăcut lui Dumnezeu, ca El să ne fie milostiv la venirea Lui în Ziua Judecăţii, şi să ne aflăm înaintea Lui neprihăniţi şi neîntinaţi; căci Lui se cuvine slava în veci. Amin.
Troparul al 240-lea
Pe cea căreia-i curgea sânge A tămăduit-o Domnul Cu atingerea de poala Lui;
Pe cei leproşi i-a curăţit,
Pe orbi i-a luminat
467 Troparul 106, Cf. Triodul, p. 418.
468 Cf. Ps. 2,12.
249
Şi pe cei şchiopi i-a îndreptat;
Pe surzi, pe muţi şi pe cea gârbovită până la pământ, I-a tămăduit cu cuvântul,
Ca tu să te mântuieşti, ticăloase suflete.
Tâlcuire
Precum un zugrav înţelept şi iscusit, amestecând multe culori, arată celor ce privesc o icoană minunată, tot aşa şi Părintele iscusit întru cele dumnezeieşti prin învăţătura Sfântului Duh, Care locuieşte în el, ne arată înţelesul bogat al acestui tropar, întocmind din multe chipuri un singur gând, al pocăinţei. Şi iată culorile, felurimea persoanelor şi scurtimea cuvântului; cum fără greşeală şi fără a încălca legile limbii întocmeşte lucrarea de meşter a acestei muzici, ca unul care loveşte coardele. El a amestecat prin alăută duhovnicească şapte minuni ale Mântuitorului şi ne-a arătat o icoană pentru ca să cântăm, să psalmodiem şi să o folosim ca un descântec pentru a adormi patimile noastre. Şi vezi, o, iubitule, ce zice: „Pe ceea ce-i curgea sânge, a tămăduit-o”. Această femeie ce avea curgere de sânge a fost foarte credincioasă, pentru că socotea şi zicea în sinea ei că poate fi tămăduită chiar de hainele Lui, dacă le-ar atinge. De aceea a dobândit tămăduire, pentru că nu a rămas ascunsă de Iisus,
Atotvăzătorul şi Ştiutorul inimilor.
Poţi să înţelegi acestea, iubitule, despre firea noastră, când îi curgea sânge (căci ea izvora păcatul, care este uciderea sufletului) şi când vărsa sângele sufletelor. Firea noastră nu a putut să fie tămăduită de mulţi doctori, adică de înţelepţii acestei lumi sau de Lege şi proroci. Dar în momentul în care s-a atins de hainele lui Hristos (adică de trupul nostru pe care l-a luat), de îndată a fost vindecată de păcatul strămoşesc şi de rana demonică, ce ni s-a făcut prin minciună. Căci cel care crede că Domnul Dumnezeu S-a întrupat cu adevărat, purtând neputinţa noastră, acesta este cel care s-a
250
atins de hainele Lui. Această haină şi cămaşă blestematul Arie a tăiat-o prin necredinţa lui.
Aceste puţine cuvinte să fie spuse despre curgerea sângelui, pentru că am zis deja în legătură cu un alt tropar cele ce se potrivesc cu această temă. Haide să ne ocupăm acum cu a doua temă: „Pe cei leproşi i-a curăţit”. [Evanghelistul Luca] zice: „Când Iisus trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, a intrat într-o oarecare cetate şi L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, strigând: «Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!»”469. Ia seama şi aici, iubitule, că nimic nu împiedică pe un om să fie bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă nu este de neam bun. Este de ajuns să aibă bunăvoinţă şi iată: cei zece leproşi stăteau înaintea cetăţii, de vreme ce nu erau vrednici să intre (pentru că erau necuraţi, Legea de atunci le interzicea să trăiască în oraş). Stăteau departe, ca unii care se ruşinau de păruta lor necurăţie, şi nu îndrăzneau să se apropie de Iisus. Căci ei credeau că şi Hristos Se scârbeşte de ei, precum făceau ceilalţi. De aceea stăteau departe. Aşadar, ei şi-au ridicat glasul şi se rugau; prin loc stăteau departe, însă prin rugăciune şi prin inima zdrobită erau aproape de Mântuitorul, iubitorul de oameni (căci aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr470). Nu îl rugau ca pe un om, ci ca pe Unul Care este mai presus de oameni. De aceea, L-au numit învăţător, ceea ce înseamnă purtător de grijă şi supraveghetor. Iar Iisus le-a zis: „Mergeţi pe calea voastră şi după credinţa voastră să vă fie vouă!” Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi. Vezi dar ce am spus la început; pentru că nouă din zece, deşi erau israeliteni, s-au dovedit a fi nerecunoscători, de vreme ce nu s-au întors pentru a da slavă lui Dumnezeu. Dar samarineanul acesta, deşi era de alt neam (căci samarinenii erau asirieni), s-a întors şi a rostit un cuvânt de mulţumire. Iar Domnul a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?471 Domnul a curăţit şi alţi leproşi,
469 Cf. Lc. 17,11-13.
470 Ps. 144,18.
471 Lc. 17,17.
251
dar, ca să nu lungim prea mult cuvântarea, am pomenit doar de aceştia zece.
Să trecem acum la a treia minime, cea cu orbii, şi la a patra, cu şchiopii. Iisus a intrat în templul lui Dumnezeu472, precum zice Evanghelia, şi au venit la El bolnavi care se rugau să fie vindecaţi, şchiopi şi orbi473. Atunci S-a milostivit de ei iubitorul de oameni Dumnezeu, ca Unul Care purta trupul lor, şi i-a făcut sănătoşi. Din acestea putem cunoaşte şi crede că, vindecând pe cei bolnavi, Iisus arată că este Dumnezeu şi face bine (precum a spus către unul care i-a pus o întrebare: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu474), tămăduind pe cei vrednici. Chiar dacă aceştia au fost bolnavi la ochi, prin credinţă au dobândit vindecare. Dar pe cei nevrednici, ca Dumnezeu, i-a izgonit cu putere din casa lui Dumnezeu. Cu toate că păreau sănătoşi la trup, prin necredinţă erau foarte orbi şi şchiopi. Căci ei, orbi fiind, nu credeau nici în faţa minunilor; dar erau şi şchiopi, pentru că nu se apropiau de Cel care a dat Legea.
Să ne gândim puţin, în Hristos Iisus, la sensul duhovnicesc al Scripturii. După ce iudeii au pierdut Legea şi, îngrijindu-se numai de jertfirea animalelor, au fost lepădaţi din pricina uciderii Mântuitorului Hristos, noi, cei din păgâni, care mai înainte am fost şchiopi şi orbi, am fost primiţi şi vindecaţi de către El, prin mila îndurării. Şi alcătuind o singură Biserică, după ce ne-au fost deschişi ochii, am văzut lumina Adevărului, Care este Hristos. Iar cei ce am fost şchiopi, începând să umblăm drept, săltând împreună şi alcătuind un singur cor, înălţăm laudă Celui care ne-a dăruit aceste bunătăţi.
Acum să vorbim despre a cincea minune, cea cu surzii, şi despre a şasea, cu cei muţi. Domnul a vindecat şi pe mulţi alţii, dar, pentru a nu lungi prea mult cuvântarea, vom menţiona doar pe unul sau doi, lăsând deoparte pe ceilalţi. Precum zice
472 Cf. Mt. 21,12.
473 Cf. Mt. 21,14.
474 Mc. 10,18.
252
Evanghelistul Mar cu, a venit la Iisus cândva un om zicând: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă475 şi celelalte. „Am vorbit cu ucenicii Tăi, dar ei n-au putut să-l vindece”. Iisus, răspunzând, i-a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?476 Adu-l la Mine”. Aceasta trebuie înţeles în felul următor: cel care a venit, fiind necredincios, îi învinuia pe ucenici, pentru că nu au putut să-l vindece. Dar Hristos, fiind cunoscător al inimilor, a întors învinuirea împotriva lui, ca şi cum ar fi spus: „Pentru că eşti necredincios, tu însuţi ai fost pricina pentru care fiul tău nu a putut să fie vindecat”. Iar prin cuvintele: Până când voi fi cu voi?, Mântuitorul meu arată că moartea este un lucru dorit de El, dându-ne de înţeles că şi noi trebuie să dorim plecarea din această lume. „Căci viaţa de acum este o încercare”477, precum a zis Iov. Dumnezeiescul Pavel spune şi el: „Pentru mine este un lucru dorit să plec de aici şi să fiu împreună cu Hristos”478. De aceea [Hristos] zice: „Mi-e scârbă să fiu şi să trăiesc împreună cu voi, cei necredincioşi”. Vezi deci cum nu doar prin puterea Lui proprie face vindecarea, ci o pune pe seama credinţei acestui om479, zicând: Toate sunt cu putinţă celui ce crede480. Şi cel care a venit la El a zis: Ajută necredinţei mele481. Iar Hristos, certând demonul, a spus: Ieşi din el şi să nu mai intri în el482. Aceasta dă de înţeles că, din pricina necredinţei omului, demonul ar fi intrat iarăşi, dacă nu ar fi fost împiedicat de porunca Mântuitorului.
Haide să vorbim şi despre a şaptea minune. Evanghelia zice: Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă483 şi
475 Mc. 9,17-18.
476 Mc. 9,19.
477 Cf. Iov 1, 7.
478 Cf. II Cor. 5, 8.
479 Nu este de ajuns doar puterea Lui, ci trebuie şi credinţa din partea omului.
480 Mc. 9,23.
481 Mc. 9, 24.
482 Mc. 9, 25.
483 Lc. 13,11.
253
celelalte. Acum trebuie să vorbim despre această femeie gârbovă, dacă ne va ajuta Dumnezeu-Cuvântul. Mi se pare că această suferinţă i-a venit femeii din pricina bântuirii diavolului, precum zice Domnul: Pe care a legat-o satana de optsprezece ani484. Poate a fost părăsită de Dumnezeu din cauza unor păcate şi greşeli şi, părăsită fiind, satana i-a făcut rău. Să ne temem şi noi, iubiţi fraţi, şi să luăm aminte la noi înşine, chiar peste putere, ca nu cumva din pricina greşelilor noastre trecute cu vederea să fim părăsiţi de Dumnezeu şi chinuiţi de satana, de vreme ce de la început el ne-a fost pricină a căderii din nestricăciunea în care am fost zidiţi şi, tot din cauza lui, trupul nostru a devenit bolnăvicios şi supus patimilor. Din cauza lui, vai, am fost îmbrăcaţi în haine de piele485 pentru neascultare, căci el este mincinos şi tatăl minciunii486. Iar Domnul izgoneşte boala din această femeie printr-un cuvânt vrednic de Dumnezeu şi plin de putere. îşi pune mâinile asupra ei, ca să învăţăm din aceasta că puterea şi lucrarea lui Dumnezeu-Cuvântul sunt purtate de sfântul Lui trup; căci acestea nu sunt ale altcuiva, ci îi sunt proprii. Bunătatea lui Dumnezeu îl face să Se milostivească de zidirea Lui. Dar trebuie să zicem şi câteva cuvinte despre cei optsprezece ani în care a bolit femeia. Poţi să înţelegi aceasta despre omul lăuntric, după sensul moral şi duhovnicesc. Căci sufletul este gârbovit cu adevărat când este aplecat spre grijile pământeşti şi nu se gândeşte la nimic ceresc şi dumnezeiesc. De aceea se zice că a bolit optsprezece ani. Căci numărul zece dă de înţeles păzirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt în număr de zece, iar numărul opt, nădejdea veacului ce va să fie. De aceea, autorul pildelor zice: Dă parte la şapte în veacul de acum, prin plinirea poruncilor, şi chiar la opt487, adică nădăjduieşte în veacul ce va să fie. Iar dacă cineva nu a împlinit
484 Lc. 13,16.
485 Cf. Fac. 3,21.
486 Cf. In 8,44.
487 Eccl. 11, 2.
254
cele zece porunci, adică să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău488 şi celelalte, va fi necredincios şi faţă de veacul ce va să fie. Acesta este cazul bolnavului de nevindecat, care este gârbovit vreme de optsprezece ani şi nu poate să se îndrepteze, fiindcă este lămurit că omul dedat celor pământeşti, care păcătuieşte fără întoarcere, nesocoteşte poruncile şi nu primeşte să audă despre veacul ce va să fie. Căci trebuie să săvârşim faptele virtuţii cu osârdie şi cu osteneală, şi nu doar cu vorba.
Ajunşi la sfârşitul troparului, să sfârşim şi cuvântarea noastră. Părintele zice prin troparul de faţă: „Acestea s-au făcut pentru tine, ticăloase suflete. Ia deci aminte să nu te gârboveşti prin patimi, ci ridicând faţa în sus, spre cer, cunoaşte de unde ai căzut şi de ce bunătăţi te-ai lipsit, aplecându-te spre cele pământeşti. Dar venindu-ţi în sine, strigă către Mântuitorul, ca El să Se milostivească de tine şi să pună mâna Lui cea izvorâtoare de minuni şi pe tine, vindecându-te şi îndreptându-te, astfel încât să-L slăveşti, mulţumindu-I şi lăudându-L”. De aceea, bine am spus la început despre acest Sfânt Părinte, care a adunat multe lucruri într-un cuvânt scurt, cum, folosindu-se de culori şi pictând minunile cele de viaţă dătătoare ale Mântuitorului, le-a pus înainte spre pocăinţa şi mântuirea noastră, pentru ca, văzând şi auzind, pipăind cu mâinile şi înţelegând cu inima, să ne închinăm precum Tatălui, aşa şi Fiului şi Sfântului Duh în veci. Amin.
Troparul al 246-lea
Să nu te arăţi,
O, suflete al meu,
Mai rău pentru deznădăjduire, Auzind credinţa cananeencei,
488 Deut. 6, 5 şi 11,1.
255
Pentru care, prin cuvântul lui Dumnezeu,
S-a tămăduit fiica ei.
Strigă din adâncul inimii,
Ca şi aceea, Stăpânului Hristos:
Fiul lui David, mântuieşte-mă şi pe mine!
Tâlcuire
Ascultă acum, o, ticăloase suflete, înţelege cât îţi este cu putinţă şi nu dispreţui cuvântul. Vezi ce te sfătuieşte dumnezeiescul Părinte. Căci toate câte le face, zice şi scrie nu au niciun alt scop decât să-ţi pricinuiască mântuirea prin pocăinţă, îţi dă ca pildă nu pe un bărbat desăvârşit, ci pe o femeie, firea cea slabă, şi, pe lângă acestea, necredincioasă şi cananeeancă (este scris: „Niciun cananeean nu va intra în casa Domnului”489. Ea este numită cananeeancă pentru că este din ţinuturile lui Ham, care a fost blestemat de propriul său tată, Noe). învăţătorul îţi zice: „Să nu te arăţi, o, suflete al meu, mai rău pentru deznădăjduire, auzind credinţa cananeencei”. Căci acea femeie cananeeancă, venind către Iisus, a zis: „Miluieşte-mă! Fiica mea este rău chinuită490. Nu pe fiica mea să o miluieşti, pentru că ea este fără simţuri, de vreme ce este demonizată; ci pe mine mă miluieşte, care sufăr cumplit, ca una care înţelege nenorocirea ei”. (Nu zice: „vino şi tămăduieşte-o”, ci doar: „miluieşte-mă”. Vezi credinţa femeii?) Iar El nu i-a răspuns nimic, nu din dispreţ (căci unde vei găsi la El aşa ceva?), ci pentru ca să arate răbdarea şi credinţa femeii. Şi ucenicii Lui, supăraţi de strigarea ei, L-au rugat zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră491. Ei nu au respins femeia din nemilostivire, ci mai degrabă au vrut să-L silească pe Domnul să Se milostivească de ea. Dar Domnul, vrând să facă cunoscută credinţa ei, nu a ascultat de ucenici. Atunci femeia, văzând
489 Cf. Zah. 14, 21.
490 Mt. 15, 22.
491 Mt. 15, 23.
256
că mijlocitorii ei, adică apostolii, nu au izbutit, s-a apropiat cu căldură şi L-a numit „Domn”. Iar Hristos a numit-o „câine”, pentru că păgânii trăiesc o viaţă necurată. De aceea a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor492, numindu-i pe iudei „copii”, iar pe păgâni „câini”. A făcut aşa ca iudeii să nu zică: „Dispreţuindu-ne, îi înveţi pe păgâni?” Şi pe care? Pe cananeeni, de care se scârbeau. Pentru aceasta Domnul a zis: să iei pâinea. Pâinea, în sens propriu, este învăţătura Mântuitorului, care hrăneşte şi îmbărbătează sufletul şi trupul. Ea, auzind aceasta, a răspuns: „Doamne, chiar dacă sunt un câine şi nevrednică să primesc pâinea, totuşi îngăduie-mi să iau din fărâmiturile mici de sub masă, ca un câine”493. Iar Domnul, cunoscând mai dinainte necredinţa iudeilor, adică a fiilor, şi ştiind că poporul din păgâni va alerga la El şi se va hrăni cu pâinea dătătoare de viaţă a Evangheliei, ascultă ce zice: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti494. Zicând fie ţie după cum voieşti, a arătat că, dacă n-ar fi avut credinţă, nu i s-ar fi împlinit cererea. De aceea, şi pe noi, iubiţilor, dacă voim, nu ne împiedică nimic să dobândim ceea ce cerem, dar trebuie să ştim că, deşi sfinţii se roagă pentru noi, precum apostolii pentru această femeie, nu vom dobândi cererea dacă nu cerem cu credinţă. De aceea Sfântul zice: „Ascultă credinţa cananeencei, o, suflete”. Pentru aceasta şi fiica ei, prin credinţă, a dobândit tămăduire.
Cheamă şi tu, bate-ţi pieptul, întristează-te întru tine, strigă din adâncul inimii şi învaţă rugăciunea minunată, pe care o primeşte Hristos şi care zice: „Fiul lui David, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă şi pe mine ca şi pe acea cananeeancă. Deşi cuvintele sunt puţine, credinţa ajunge de la pământ până la cer. Chiar dacă credinţa mea este mai mică decât a ei, o, Mântuitorul meu, ajută necredinţei mele şi mântuieşte-mă precum ştii!”. Prin cananeeancă trebuie să înţelegi trupul
492 Mt. 15, 26.
493 Cf. Mt. 15,27.
494 Mt. 15,28.
257
nostru, pentru că este plin de patimi, iar prin fiica ei sufletul întinat de aceste patimi. Hristos, primind credinţa rostită prin cuvântul gurii trupeşti, a dat amândurora bucurie, tămăduire sufletului şi bucurie trupului prin vindecarea acestora. Cunoscând aceasta, o, suflete, nu te ruga cu cuvinte înfrumuseţate şi meşteşugite, ci cu cuvinte simple precum au fost cuvintele acestei femei. Apropie-te şi tu de Mântuitorul Hristos, zicând: „Tu eşti nădejdea mea şi scăparea mea, o, Mântuitorule, slavă Ţie; şi prin mila îndurărilor Tale mântuieşte-mă!”. Amin.
Troparul al 249-lea
Făptura s-a mâhnit Văzându-Te răstignit;
Munţii şi pietrele De frică s-au despicat,
Pământul s-a cutremurat Şi iadul s-a golit;
Şi s-a întunecat lumina zilei,
Văzându-Te pe Tine, Hristoase,
Cu trupul pe cruce pironit.
Tâlcuire
Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Andrei, avându-şi chemarea de la Dumnezeu, cu bărbăţie, bună cinstire, iscusinţă şi erudiţie ne-a scris acest canon ales şi plin de multe tropare, punând ca început şi temelie pocăinţa, de vreme ce este tare şi poate să poarte o greutate foarte mare. Astfel punând o temelie tare, a început de la primul om, Adam, şi de la mama vieţii noastre, a tuturor. Şi prin unele din tropare ne cheamă la pocăinţă, iar prin altele ne mustră. Uneori ne dă ca o pildă de urmat pe cei virtuoşi, iar alteori ne îndeamnă să fugim de năravul rău şi de nesăbuinţă. Şi aşa, trecând prin tot Vechiul Testament, el a ridicat un stâlp, prin care
258
arată pe cei care au strălucit prin virtute, iar pe cei care nu sunt aşa i-a înfăţişat ca plini de murdărie şi ca pe un zid povârnit. Şi i-a pus pe ei ca pe o sminteală, ca unii care suspină şi tremură. Şi aşa, strângând toate acestea, ca unul a cărui petrecere este în cer, s-a hotărât să le scrie ca un Părinte iubitor de fii şi ca unul care a primit talantul şi l-a înmulţit (nu ca mine, care l-am ascuns ca o [slugă] vicleană, nefolosindu-l pentru mine însumi, nici dându-l la zarafi495). Aşadar, Părintele ne îndeamnă să ne întoarcem la pocăinţă, zicând: „Dintr-o mare iubire de oameni Dumnezeu ne-a dat pocăinţa. De aceea, să nu o nesocotim. Pentru aceasta, slujitorii Lui şi Sfinţii noştri Părinţi îi îndeamnă şi sfătuiesc pe toţi să vină la ea”.
Vezi, iubitule, printr-o pildă şi cunoaşte că Dumnezeu de la început ne-a pus înainte pocăinţa. Căci primul om, călcând porunca şi fiind mustrat de Dumnezeu cu blândeţe şi bunătate, dacă ar fi spus „am păcătuit”, nu am fi fost înjugaţi cu moartea şi îmbrăcaţi cu stricăciunea, şi trupul nostru nu ar fi devenit primitor de patimi. Vezi, o, cititorule, cât poate pocăinţa? Şi dacă unii hulesc, zicând: „Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, cum ne-am fi născut noi?”, împotriva acestora mă voi folosi de cuvântul Apostolului: „O, omule deşert, cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?496 Noi, oamenii, ne-am fi născut toţi prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, dar nu precum ne naştem acum, ci printr-o naştere duhovnicească, precum zice cel iubit între sfinţi: Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut497 (deşi naşterea lor a fost din carne şi sânge, dar, devenind duhovniceşti, au scăpat de cele ale trupului). Nu fără rost el ne aduce aminte de naşterea trupească, ci pentru ca, cunoscând prin comparaţie lipsa de nobleţe şi starea umilă a naşterii trupeşti, să alergăm la harul dumnezeiesc. Pofta trupească este cea prin care Samuel s-a născut din Ana. Iar Isaac s-a născut din
495 Cf. Mt. 25, 27.
496 Rom. 9, 20.
497 In 1,13.
259
poftă bărbătească. Iar celelalte de acest fel le va cunoaşte cel care are ştiinţă.
Aşadar, dumnezeiescul Părinte, scriind cu rânduială canonul de faţă, precum i-a poruncit şi legiuit Sfântul Duh Care locuia în el, l-a alcătuit foarte frumos şi cu dreaptă judecată; iar la sfârşit a pus ca o pecete cinstitele, sfintele şi de viaţă purtătoarele patimi ale Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicând: „Făptura s-a mâhnit, Mântuitorul meu, văzându-Te răstignit”; căci Evanghelia zice: Iar Iisus, strigând cu glas mare, Şi-a dat duhul498, ca să cunoaştem că este adevărat ceea ce a spus: „Putere am să pun sufletul meu”499. Iar glasul care este? Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul Meu500. Căci El nu Şi-a dat duhul din silă, precum facem noi, ci de bunăvoie; a arătat în sensul cel mai adevărat că „are putere să-l ia iarăşi”501. Dar se cuvine să mulţumim Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, pentru că, murind şi încredinţându-Şi duhul în mâinile Tatălui, sufletele drepţilor sunt puse în mâinile lui Dumnezeu (după cuvântul: Sufletele drepţilor sunt în mâinile Domnului502) şi nu, precum mai înainte, în ascunzişurile iadului. De aceea, moartea lui Hristos şi Mântuitorului meu ni s-a făcut sfinţire.
Pentru aceasta, cu glas mare a chemat moartea, care nu îndrăznea să se apropie de El. Căci ea nu afla în El pricini de moarte, ca la noi. De aceea, moartea nu ar fi îndrăznit să se apropie de El, dacă nu ar fi fost chemată. Pentru aceasta Ioan Damaschin zice: „Moartea Ţi s-a apropiat înfricoşată ca o roabă ce primeşte o poruncă”503 (aceasta vrea să zică: „Deşi ai primit moarte şi îngropare, o, Hristoase, Răscumpărătorul tuturor, moartea s-a apropiat cu frică de Tine, Stăpânul vieţii,
498 Mt. 27, 50.
499 Cf. In 10,18.
500 Lc. 23,46.
501 Cf. In 10,18.
502 Cf. înţ. Sol. 3,1.
503 napaKĂTjTLKi] fjroL ânzcorixot; f] peyâAri (Octoihul Mare), Roma, 1885, p. 457.
260
temându-se ca o roabă de puterea Ta”504). Catapeteasma templului, care s-a rupt în două, pătimind împreună cu Hristos, era o pânză, precum cele numite la noi „perdele”, atârnată în mijlocul templului, care despărţea cele dinlăuntru de cele din afară, ca un zid despărţitor. Această catapeteasmă s-a rupt, băteala depărtându-se de urzeală. Prin aceasta Dumnezeu a arătat că templul, care mai înainte era de neumblat şi de nevăzut în cele dinlăuntru, de vremece catapeteasma acoperea cele ce se aflau acolo, urma să fie pângărit şi necinstit, astfel încât să fie văzut de toţi. Ca şi cum catapeteasma ar fi simţit moartea lui Dumnezeu şi s-ar fi mâhnit pentru ea, şi-a rupt, pentru a zice aşa, haina ei. Atât să fie spus despre acestea.
Stihiile s-au cutremurat505, cunoscând pătimirea Ziditorului şi, în acelaşi timp, arătând că lucrurile se vor schimba spre mai bine. Căci Scriptura foloseşte cuvântul „cutremur” pentru o schimbare a lucrurilor. Pietrele s-au despicat506, arătând că inimile împietrite ale păgânilor s-au sfâşiat şi au primit sămânţa adevărului. întunericul care a avut loc nu era după legile naturii, precum se întâmplă în chip firesc la o eclipsă a soarelui. Se zice că soarele s-a întunecat507 şi luna s-a îmbrăcat în sac, ca să se arate că zidirea ţine doliu, mâhnindu-se de pătimirea Ziditorului, fiindcă îl vede răstignit, precum zice scriitorul de cântări. De aceea, la Atena, din pricina acestui întuneric a toată lumea, unii dintre elini au venit la un oarecare înţelept, întrebându-l: „Care este pricina întunericului?” Iar acela, cunoscând că nu este din pricina unei eclipse obişnuite a soarelui, a zis: „Cunoaşteţi că Dumnezeu pătimeşte şi de aceea zidirile pătimesc împreună cu El”. Ia aminte, iubitule,
că în a şasea zi omul a fost zidit şi în ceasul al şaselea a mâncat din pom; căci acesta este timpul mâncării. Aşadar Domnul, plăsmuind din nou pe om şi vindecându-l de păcat, a
504 nevrTjKOOTâpiov (Penticostar), Roma, 1883, p. 344.
505 Cf. Mt. 27, 51.
506 Mt. 27, 51.
507 Cf. Mt. 27,45.
261
fost răstignit pe lemn în ziua şi în ceasul al şaselea. De aceea, numărul şase nu este exprimat de niciuna din cele douăzeci şi patru de litere greceşti, ci se scrie printr-un alt semn. L-au adăpat cu oţet ca să moară mai repede, mai înainte ca Ilie să vină, precum socoteau ei, pentru a-L ajuta; căci Mântuitorul a spus: Eli, Eli, lama sabahtani?508. Deşi cuvântul era ebraic, precum se pare ei nu au înţeles ce a zis, după cum şi acum nu toţi dintre noi pricep cele din Evanghelie. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat509. Ce ni se dă însă de înţeles prin aceasta? Că scularea morţilor, care s-a făcut prin crucea Domnului, a arătat eliberarea sufletelor din iad. Cei înviaţi atunci s-au arătat multora. De ce? Ca să nu pară că întâmplarea este o nălucire. S-au sculat pentru a arăta că învierea lor nu era o nălucire, ci că au înviat cu adevărat. şi este învederat că, după aceea, au murit iarăşi.
Pe acestea Părintele le-a zis în puţine cuvinte, precum se cuvenea unuia care ştie foarte bine să sintetizeze cuvântarea. Iar noi, prin rugăciunile lui, am completat cele ce lipseau, dar trebuie să mai adăugăm cele ce se cântă în tropar: „Pietrele de frică s-au despicat, pământul s-a cutremurat şi iadul s-a golit; şi s-a întunecat lumina zilei, văzându-Te pe Tine, Iisuse al meu preadulce, cu trupul pe cruce pironit”. El zice „cu trupul” pentru a respinge şi evita erezia teopashiţilor510, arătându-ne prin aceasta cum trebuie să credem în chip ortodox, să cinstim şi să avem evlavie faţă de pătimirile lui Hristos, cele dătătoare de viaţă, prin care am fost făcuţi vii, prin care ne-am ridicat din stricăciune, prin care ne-am îmbrăcat cu nestricăciunea şi prin care am fost înviaţi în chip slăvit, împreună cu învierea lui Hristos Dumnezeu; căci Lui se cuvine slava în veci. Amin.
508 Mt. 27,46.
509 Mt. 27, 52.
510 Teopashiţii erau monofiziţii care învăţau că Hristos a pătimit cu dumnezeirea.
262
Troparul al 253-lea
Cetatea ta păzeşte-o,
Preacurată Născătoare de Dumnezeu;
Că în tine
Aceasta cu credinţă împărăţind,
În tine se şi întăreşte.
Şi prin tine biruind, înfrânge toată încercarea,
Dezarmează pe vrăjmaşi Şi îndreptează pe supuşii ei.
Tâlcuire
Sfinţii Părinţi, ştiind că această capitală a întregii lumi, adică Constantinopolul, este afierosită Maicii Domnului, tot omul evlavios şi drept-credincios se roagă la ea ca la păzitoarea şi apărătoarea acestei cetăţi; şi nu numai pentru această cetate, ci şi pentru toate cetăţile ortodoxe şi pentru toată lumea ortodoxă. Căci ei ştiu că dacă cetatea este păzită şi împărăţia este cârmuită în chip creştin, Biserica de pretutindeni are unitate şi toată lumea trăieşte în pace. Iar dacă cetatea nu este păzită, fiind părăsită de păzitoarea ei din pricina păcatelor noastre, este lămurit că Biserica va fi zguduită şi lumea va fi împărţită, neexistând o singură stăpânire care să asigure pacea. Aceasta s-a făcut acum în zilele din urmă511. Căci mâniind pe păzitoarea credinţei şi a cetăţii noastre şi fiind părăsiţi de Cel care ne ocârmuieşte, noi toţi am căzut sub jugul azimiţilor512, cei fără Dumnezeu. Cu noi şi cu această cetate a noastră, adică noul Ierusalim, s-a împlinit cuvântul lui Isaia; căci
511 Acachie se referă aici la căderea Constantinopolului în mâinile cruciaţilor din anul 1204.
512 Azimiţi sunt numiţi latinii, adică romano-catolicii, care se folosesc de azimă, adică de pâine nedospită, la Jertfa euharistică.
263
zice: „Cetatea a devenit via şi omul Domnului”513. Când vorbeşte despre un singur om, se referă la toată firea omenească. Aşadar, el vorbeşte despre omul din Iuda, întrucât luminaţi fiind prin sfântul botez, suntem numiţi „minte văzătoare de Dumnezeu”, „neam ales şi iubit şi preoţie împărătească”514. Ascultă ce zice prorocul sau, mai degrabă, Dumnezeu prin gura lui: „Aşteptam cu îndelungă răbdare să facă struguri, dar a făcut mărăcini515, şi nu a făcut judecată dreaptă, ci nelegiuire, nu dreptate, ci ţipăt516. De aceea, acestea au ajuns în urechile Domnului Savaot. De s-ar face case oricât de multe, înalte şi semeţe, vor ajunge un pustiu şi nu va fi locuitor în ele517″, precum s-a întâmplat şi am văzut. Oricine va vedea aceste case înalte va şuiera, bătându-şi pieptul şi zicând: „O, cum a fost nimicită această mare cetate!”. Acestea ni s-au întâmplat pentru că am făcut rău şi am mâniat pe păzitoarea noastră, pe Maica lui Dumnezeu, cea cu totul fără prihană. De aceea, această cetate a fost părăsită din pricina fărădelegilor noastre, vai, vai, ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-o bostănărie518. „Iubitul meu popor avea o vie pe un deal”519, adică pe o înălţime, întru slavă, întru bună cinstire, într-un loc mănos520. Şi, într-adevăr, cetatea creştinilor, adică Constantinopolul, era într-un loc mănos (loc mănos este numită pentru că a fost slăvită prin credinţa bine-cinstitoare şi ortodoxă). Ea a fost ca o mamă cu mulţi copii, născând oameni înţelepţi şi cunoscători ai dogmelor înalte şi dumnezeieşti. „Dumnezeu a împrejmuit-o cu un gard”521, zice prorocul. „Gard” numeşte respectarea Legii şi păzirea dogmelor ortodoxe. „Am înfipt par”522,
513 Cf. Is. 5, 7.
514 Cf. I Pt. 2, 9; Ieş. 19, 6; 23, 22.
515 Cf. Is. 5,2.
516 Cf. Is. 5, 7.
517 Cf. Is. 5,9.
518 Cf. Is. 1, 8.
519 Cf. Is. 5,1.
520 Ibidem.
521 Cf. Is. 5, 2.
522 Ibidem.
264
adică cinstita şi de viaţă făcătoare cruce, care este slava lui Hristos. Prin aceasta suntem îngrădiţi şi, sprijinindu-ne pe dânsa, ne suim la Hristos, precum Mântuitorul a zis mai înainte: Când Mă voi înălţa pe cruce, îi voi trage pe toţi la Mine523. Şi am sădit viţă sorech524. Viţă sorech se tălmăceşte, precum mi se pare, „foarte frumoasă” şi „plină de har şi de adevăr”, având struguri foarte mari şi copţi, adică învăţătorii noştri. O, cum a fost cândva cetatea creştinilor! Şi am clădit turn525. Turn din mijlocul viei, adică al lumii întregi, numeşte sfânta lui Dumnezeu şi marea Biserică a creştinilor, adică Sfânta Sofia, care poartă numele Cuvântului lui Dumnezeu. Pe aceasta a răscumpărat-o Fiul lui Dumnezeu, iar pe noi, poporul din păgâni, ne-a logodit cu El prin ea şi prin sângele Său. Ne-a logodit cu Sine prin ea, nu pentru altceva decât numai pentru mila îndurării şi milostivirea Sa nemăsurată, pentru că de la această Biserică aflată în mijlocul lumii toate Bisericile şi toată lumea luminată de soare îşi iau unitatea şi comuniunea. Apoi zice: Şi am săpat în ea teasc526. Ce vrea să spună prin aceasta? El numeşte teasc însuşi sângele Domnului şi sfânta masă a Bisericii soborniceşti, din care bând creştineşte şi duhovniceşte şi îmbătându-ne cu beţie duhovnicească, trecem peste cele văzute şi dorim cele nevăzute (cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice,527). Şi aşa ne suim spre Cel care ne-a dat spre hrană trupul Lui şi spre băutură sângele Lui, întraripându-ne cu mintea spre locul unde, suindu-Se, a înălţat trupul nostru la cer şi l-a făcut de un scaun cu Tatăl Său. Atât să fie spus despre aceasta. „Eu aşteptam”, zice Dumnezeu, „pentru aceste faceri de bine pe care le-am făcut viei mele să facă struguri, dar via, împotriva firii, a făcut spini şi mărăcini”528, precum însuşi Domnul zice în Evanghelie: „Bunii culegători de struguri nu culeg struguri din spini, nici smochine din
523 In 12, 32.
524 Cf. Is. 5, 2.
525 Ibidem.
526 Ibidem.
527 II Cor. 4,18.
528 Cf. Is. 5, 2.
265
mărăcini”529. „Şi acum”, zice Dumnezeu, „caut judecată”, vorbind către sfinţii şi cuvioşii care locuiesc în această cetate: „faceţi judecată între Mine şi via Mea. Ce trebuia să fac şi nu am făcut cu ea? Pentru că am aşteptat cu dureri de naştere, precum o femeie ce naşte, să facă struguri, dar ea a făcut mărăcini”530. „Ce nu am făcut, ca Dumnezeu, pentru această cetate? Oare nu am sădit-o ca o viţă cu mlădiţe frumoase?”531 „Oare nu am împrejmuit-o cu un gard foarte sigur? Nu am clădit în mijlocul ei un turn neclintit şi bine întemeiat? Nu am săpat oare în ea teasc? Nu am poruncit norilor să plouă peste ea (adică să pogoare peste ea Duhul Sfânt)? Cu câtă îndelungă răbdare am aşteptat să iau ca un strugure mântuirea ei, dar ea, fără să se sfiască de Mine, mi-a dat spini şi mărăcini. Judecaţi deci, slujitorii Mei, între Mine şi ea”. Ascultă acum, iubitule, judecata lui Dumnezeu, pe care a rostit-o, şi amândoi să ne temem şi să ne înfricoşăm. „Eu vă voi spune”, zice Dumnezeu, „ce voi face cu această vie a Mea: îi voi lua gardul şi va ajunge de jaf, îi voi dărâma turnul şi va ajunge de călcat în picioare”532.
Acestea, iubitule, nu sunt oare, fără îndoială, adevărate despre acest nou Ierusalim şi această nouă Romă? „Şi voi nesocoti via Mea”533, spune Dumnezeu, precum s-a şi făcut. „Nu va mai fi tăiată, nici săpată, şi mărăcinii o vor năpădi ca pe un loc sterp. Şi vor locui în ea vipere şi scorpioni, şerpi şi cornute, lupi şi pantere. Şi voi porunci norilor să nu mai plouă peste ea”534. Vai, vai, vezi părăsirea de către Dumnezeu şi de către Maica Lui din pricina păcatelor noastre? Cum, părăsiţi de Dumnezeu, Care ne purta de grijă, am ajuns de nimic! De aceea, pe când cetatea o ducea bine, era cu adevărat ca o vie a Domnului. Era împrejmuită cu gard şi se fălea cu
529 Cf. Mt. 7,16.
530 Cf. Is. 5,3-4.
531 Cf. Os. 10,1.
532 Cf. Is. 5,5.
533 Cf. Is. 5, 6.
534 Ibidem.
266
palisada ei, turnul stătea în mijlocul ei neclintit şi neclătinat, iar teascul dădea pe afară şi adăpa pe cei vrednici. Părinţii noştri, văzând aceste bunătăţi şi temându-se ca şi cum ar fi ştiut cele ce aveau să fie, ca nu cumva să se întâmple pe neaşteptate vreun necaz acestei cetăţi minunate din pricina păcatelor ei, ce zic? „Cetatea ta păzeşte-o (adică această Nouă Romă), Preacurată Născătoare de Dumnezeu; că întru tine, o, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, aceasta cu credinţă împărăţind, întru tine se şi întăreşte; şi prin ajutorul tău s-a îmbogăţit cu nenumărate şi nemăsurate biruinţe şi trofee. îndepărtând orice încercare, o, Preacurată, ai prădat mulţimi nenumărate de vrăjmaşi şi barbari. Şi cârmuieşti, o, împărăteasă a toate, prin credinţa ortodoxă pe supuşii tăi”.
Se zice că odată prorocul Ieremia, văzând robirea Ierusalimului celui vechi, a zis către Dumnezeu: „O, Doamne, oare vei nimici pe fiul tău întâi-născut, Israel?”535. Iar Dumnezeu a zis către el: „Nu te ruga pentru această cetate, căci, chiar dacă te vei ruga, nu te voi asculta. Dar vrei să cunoşti că am o altă cetate de mii de ori mai bună decât aceasta?” Atunci Dumnezeu l-a purtat în Duh pe dealul din faţa cetăţii (care se numeşte astăzi „al lui Auxentie”, pentru că pe el s-a nevoit marele Auxentie) şi i-a arătat lui Ieremia ce urma să se întâmple în zilele ei. Şi aşa înduplecându-se prorocul şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a închinat Lui, căzând la pământ, şi a tăcut536.
535 Cf. Iez. 9, 8.
536 Sfârşit profetic şi semnificativ al lucrării de faţă. Rostul şi ţinta Canonului cel Mare este să-i întoarcă pe oameni la pocăinţă. Dacă aceasta nu se întâmplă, Dumnezeul istoriei intervine; iar această intervenţie a Sa este, aşa cum arată cuvântul prorocesc din Vechiul Testament şi istoria, de o violenţă neaşteptată. Toate cele scrise de prorocul Isaia şi amintite de autor s-au împlinit în 1453, adică la două sute de ani după avertismentul de faţă. Acest fapt dovedeşte că scrierea nu şi-a atins ţinta sau, altfel spus, nu a putut să schimbe cursul istoriei. Totuşi meritul acestei inspirate încheieri este de a pune în lumină faptul că dezastrele istoriei, iar în cazul de faţă căderea capitalei Ortodoxiei în faţa păgânilor, nu se datorează cauzelor politice, economice, financiare, sociale, sau de oricare alt tip, ci în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, cauzelor duhovniceşti: îndepărtarea de Dumnezeu prin nesocotirea şi încălcarea poruncilor Sale.
Bibliografie
Ediţie critică:
Giannouli, Antonia, Die beiden byzantinischen Kommentare zum Großen Kanon des Andreas von Kreta. Eine quellenkritische und literarhistorische Studie, Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Viena, 2007.
Izvoare patristice şi bizantine:
Anastasie Sinaitul (Sf.), in sextum psalmum, PG 89,1112A-L116B; PG 89 1140A-L144C.
Questiones et responsiones, ed. M. Richard, J.A. Munitiz,
Anastasii Sinaitae Questiones et Responsiones, CCSG 59, Brepols, Turnhout, 2006.
Antioh (Monahul), Pandecta scripturae sacrae, PG 89,1428-1849.
Biog xov ev ăyioig Elaxpog qpcbv Ävöpeov xov lepoooAvpixov, apxiemoKÖnov Kpqxqg [Viaţa celui dimpreună cu sfinţii a Părintele nostru Andrei Arhiepiscopul Cretei], în Panagiotes Skaltses (editor), O Ayiog Avöpeag ApxienioKonog Kprjxqg o lepoooAvpixqg, IloAiovxog Epeoov Aeoßov. PIpaKxiKâ EmoxqpovLKOv Lvveöpiov (IM IovAiov 2003), Sfânta Mitropolie a Mitilenelor, Mitilene, 2005, pp. 367-394.
EippoAoyiov, ed. Sofronios Eustratiadis, Chennevieres-sur-Mame, 1932.
Flavius, Iosif, Antiquitates judaicae, ed. B. Niese, Flavii Iosephi opera, vol. 1-4, Weidmann, Berlin, 1887-1890 (repr. 1955).
Gheorghe (Monahul), Chronicon, ed. C. de Boor, Georgii monachi chronicon, vol. 1-2, Teubner, Leipzig, 1904, pp. 1-382 (vol. 1), 383- 804 (vol. 2).
Glykas, Mihail, Annales, ed. I. Bekker, Michaelis Glycae annales, CSHG 24, Weber, Bonn, 1836, pp. 3-457, 460-625.
Grigorie de Nazianz (Sf.), în patrem tacentem (orat. 16), PG 35, 933-964.
în theophania (orat. 38), PG 36, 312-333.
in sanctum pascha (orat. 45), PG 36, 624-664.
270
Supremum vale (orat. 42), PG 36, 457-492.
Grigorie de Nyssa (Sf.), De opificio hominis, PG 44,124-256; SC 6.
Ioan Damaschin (Sf.), Contra imaginum calumniatores orationes tres, în Bonifatius Kotter OSB (editor), Die Schrieften von johanes von Damaskus, vol. 3 [PTS 17], De Gruyter, Berlin new York, 1975, pp. 63-200.
Homilia în nativitatem Domini, ed. P.B. Kotter, Die Schriften
des Johannes von Damaskos, vol. 5 [PTS 29], De Gnjyter, Berlin new York, 1988, pp. 324-347.
Ioan Gură de Aur (Sf.), in genesim, PG 53, 21-385; PG 54,385-580.
în Matthaeum, PG 57,13-472.
Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor (Sf.), Sf. Andrei Criteanul, Canoane de rugăciune la Sfântul Ioan Botezătorul (Viaţa în Hristos. Imnografie bizantină 7), trad. monahia Parascheva Enache, ediţie de pr. Dragoş Bahrim, Editura Doxologia, Iaşi, 2021.
Ioan Scărarul (Sf.), Scala paradisi, PG 88, 631-1161.
Kedrenos, Gheorghe, Compendium historiarum, I. Bekker, Georgius Cedrenus Ioannis Scylitzae ope, vol. 1-2, CSHG 8, Weber, Bonn, 1838, 1839, pp. 3-802 (vol. 1), 3-638 (vol. 2).
Maxim Mărturisitorul (Sf.), Quaestiones ad Thalassium, PG 90, 244- 785; C. Laga, C. Steel, Maximi confessoris quaestiones ad Thalassium, 2 volume (CCSG 7, 22), Brepols, Turnhout, 1980, 1990, vol. 1: pp. 3-539; vol. 2: pp. 3-325.
Nichita, Viaţa Sfântului Andrei al Cretei, în Athanasios Papadopouloskerameus (editor), AvâAexza IepoooAvpizLKfc, LzaxvoAoyiac;, Vol. 5, Kirschbaum, Sankt Petersburg, 1898, pp. 171-179.
Nicodim Aghioritul (Sf.), Noul Theotokarion. Canoanele aghiorite ale Maicii Domnului, traducere de Laura Enache, ediţia a 2-a, Doxologia, Iaşi, 2019.
TIapaKArjTLKr] rzoi OKZCOTIXA peyâArj, Roma, 1885.
TIcvzpKoozâpiov, Roma, 1884.
Psellos, Mihail, Poemata, ed. L.G. Westerink, Michaelis Pselli poemata, Teubner, Stuttgart, 1992, pp. 1-464.
Physiologus, în F. Sbordone, Physiologus, Dante Alighieri albrighi, Segati, Roma, 1936 (repr. Olms, Hildesheim, 1976).
271
Teodor Studitul (Sf.), Iambi de variis argumentis, ed. P. Speck, Jamben auf verschiedene Gegenstaende (Supplementa Byzantina 1), De Gruyter, Berlin, 1968, pp. 109-308.
Teodoret al Cirului, Quaestiones in octateuchum, ed. N. Fernández Marcos, A. Sáenz-Badillos, Theodoreti Cyrensis quaestiones in octateuchum (Textos y Estudios «Cardenal Cisneros» 17), Poliglota Matritense, Madrid, 1979, pp. 3-318.
TpLcóÓLOv KazavvKZLKÓv, nepiéxov anotoav zrjv ávr¡Kovoav avxm áxoAovOLav vfç àyiaç xai peyâAqç TeooapaKoorfjç, Roma, 1879 [Triodul, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010].
Literatură secundară:
Ahrweiler, Hélène, „Recherches sur le société byzantine de XI-e siècle: nouvelles hiérarchies et nouvelles solidarités”, în Travaux et Mémoires, 6 (1976), pp. 99-124.
Alexopoulos, Stefanos, „The Influence of Iconoclasm on Byzantine Liturgy: A Case Study”, în Roberta R. Ervine (editor),
Worship Traditions în Armenia and the Neighboring Christian East. An International Symposium în Honor of the 40th Anniversary of St. Nersess Armenian Seminary, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2006, pp. 127-137.
Alfeyev, Mitropolit Ilarion, Orthodox Christianity. Vol. 4. The Worship and Liturgical Life of the Orthodox Church, St. Vladimirs Seminary Press, Yonkers, 2016.
Andronikof, Constantin, Le sens de la liturgie. La relation entre Dieu et l’homme, Cerf, Paris, 1988.
Antonova, Clemena, Visual Thought în Russian Religious Philosophy. Pavel Tlorenskys Theory of the Icon, Routledge, Londra, 2019.
Ashbrook Harvey, Susan, Sensing Salvation. Ancient Christianity and Olfactory Imagination, University of California Press, Berkeley, 2015.
Ashbrook Harvey, Susan; Mullet, Margaret (eds.), Knowing Bodies, Passionate Souls. Sense Perceptions în Byzantium, Harvard University Press, Cambridge, 2017.
272
Auzépy, Jean-Marie, „La carrière dAndré de Crète”, Byzantinische Zeitschrift, 88 (1998), pp. 1-12.
Bahrim, Pr. Dragoş, monah Filotheu Bălan, monahia Parascheva Enache, „Sfântul Andrei Criteanul. Două canoane în cinstea Sfântului Maxim Mărturisitorul”, Teologie şi Viaţă, 31 (2021), nr. 1-4, pp. 232-270.
Barber, Charles, „From Transformation to Desire: Art and Worship after Byzantine Iconoclasm”, în The Art Bulletin, 7541 (1993), pp. 7-16.
Bardenhewer, Otto, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. 5, Herder, Fribourg, 1932.
Bardy, G., André de Crète, în M. Viller S.J., F. Cavalerra, J. de Guibert S.J. (editori), Dictionnaire de Spiritualité Ascétique et Mystique, vol. 1, Gabriel Beauchesne, Paris, 1937, 554-555.
Batcher, Brian, Liturgical Theology after Schmemann. An Orthodox Reading of Paul Ricoeur, Fordham University Press, New York, 2018.
Behr, John, „Nature, Wounded and Healed în Early Patristic Thought”, Toronto Journal of Theology, 29,1 (2013), pp. 85-100.
The Mystery of Christ. Life în Death, St. Vladimirs Seminary
Press, Crestwood, 2006.
„The Rational Animal: A Rereading of Gregory of Nyssas
De hominis opifio”, în Journal of Eastern Christian Studies, 7, 2 (1999), pp. 219-248.
Belting, Hans, Bild und Kult. Eine Geschichte des Bildes vor dem Zeitalter der Kunst, C. H. Beck, München, 2011.
Berger, Teresa, „Liturgy a forgotten subject matter of theology?”, în Studia Liturgica, 17, (1987), pp. 10-18.
„Liturgy and Theology an Ongoing Dialogue”, Studia
Liturgica, 19 (1989), pp. 14-16.
Berthold, George C., „Maximus Confessor: Theologian of the Word”, în Charles Kannengiesser (ed.), Handbook of Patristic Exegesis (The Bible în Ancient Christianity, 1), Brill, Leiden, 2008, pp. 942-971.
Blowers, Paul, Maximus the Confessor. Jesus Christ and the Transfiguration of the World, Oxford University Press, Oxford, 2016.
273
Breck, John, Scripture în Tradition. The Bible and it’s Interpretation în the Orthodox Church, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2001.
Boboc, Jean, La grande métamorphose. Eléments pour une théo-anthropologie orthodoxe, Cerf, Paris, 2016.
Boersma, Hans, Seeing God. The Beatific Vision în Christian Tradition, cu o introducere de Andrew Louth, Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 2018.
Brubaker, Leslie, Inventing Byzantine Iconoclasm, Bristol Classical Press, Londra, 2012.
Bunge, Gabriel, Evagrie Ponticul. O introducere, traducere de diacon Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 1997.
Caseau, Béatrice, „Rituels chrétiens et sensorialité”, în Proceedings of the 23rd International Congress of Byzantine Studies (Belgrade 22-27 August 2016). Plenary Papers, The Serbian National Committee of AIEB, Belgrad, 2016, pp. 159-178.
Casiday, Augustine, Evagrius Ponticus, Routledge, Londra, 2006.
Chadwick, Henry, East and West. The Making of a Rift în the Church. From Apostolic Times until the Council of Florence, Oxford University Press, Oxford, 2004.
Chaudhari, Pia Sophia, Dynamis of Healing. Patristic Theology and the Psyche, Fordham University Press, New York, 2019.
Chrestou, Panaghiotis, O Méyaç Kavcov Avôpéov xov Kprjxpç, EKÔOTLKÔÇ OLKOÇ MLX■ TpiavxacpvAAov Yioi, Salonic, 1952.
Cheynet, Jean-Claude, „Transformations în Byzantine Society în the Eleventh Century, particularly în Constantinople,” în James D. Howard-Johnston (editor), Social Change în Town and Country în Eleven-Century Byzantium, Oxford University Press, Oxford, 2020, pp. 16-43.
Chryssavgis, John, „KazâvvAiç. Compunction as the Context for the Theology of Tears în St. John Climacus”, în KAppovopia, 17, 2 (1985), pp. 131-136.
Clément, Olivier, Le chant des l’armes. Essais sur le repentir, a doua ediţie, Desclée du Brouwer, Paris, 2011.
Corrigan, Kathleen, Visual Polemics în the Ninth-Century Byzantine Psalters, Cambridge University Press, Cambridge, 1992.
274
Costache, Dora, „Byzantine Insights into Genesis 1-3: St. Andrew of Cretes Great Canon”, în Phronema, 24 (2009), pp. 35-50.
„Reading the Scriptures with Byzantine Eyes: The Hermeneutical Significance of St. Andrew of Cretes Great Canon”, în Phronema, 23 (2008), pp. 51-66.
Cunningham, Mary B., „Andrew of Cretes Homilies on Lazarus and Palm Sunday: The Preacher and His Audience”, în Studia Patristica 31 (1997), pp. 22-41;
-, „Andrew of Crete: A High-Style Preacher of the Eighth-
Century”, în Mary B. Cunningham, Pauline Allen (editori),
Preacher and Audience: Studies în Early Christian and Byzantine Homiletics, Brill, Leiden, 1998, pp. 267-293.
„Messages în Context: The Reading of Sermons în Byzantine
Churches and Monasteries”, în Angeliki Limberopoulou (editor), Images of the Byzantine World: Visions, Messages, and Meanings. Papers presented to Leslie Brubaker, Routledge, Londra, 2016, pp. 83-98.
„The Impact of Pseudo-Dyonisius the Areopagite on Byzantine Theologians”, în Justin A. Mihoc, Leonard Aldea (editori), A Celebration of Living Theology. A Festschrift în Honour of Andrew Louth, Bloomsbury, Londra, 2014, pp. 41-58.
„The Reception of Romanos în Middle by Byzantine Homiletics and Hymnography”, în Dumbarton Oaks Papers, 62 (2008), pp. 251-260.
Wider than Heaven: Eighth-Century Homilies on the Mother of
God, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2008.
Cunningham, Mary B., Pauline Allen (editori), Preacher and Audience: Studies în Early Christian and Byzantine Homiletics, Brill, Leiden, 1998.
Dagron, Gilbert, „Le christianisme byzantin du Vile au milieu du XIe siècle”, în Gilbert Dagron, Pierre Riche, André Vauchez (editori), Histoire du christianisme. Tome 4. Évêques, moines et empereurs (610-1054), Desclée de Brouwer, Paris, 1993, pp. 7-371.
Daley S.J., Brian E., „Divine Transcendence and Human Transformation: Gregory of Nyssas Anti-Apollinarian Christology”, Modern Theology, 18, 4 (2002), pp. 497-506.
de Matons, José Grosdidier, „Liturgie et hymnographie: Kontakion et canon”, în Dumbarton Oaks Papers, 34-35 (1980-1981), pp. 31-43.
275
Demoen, Kristoffel, „Monasticism and Iconolatry: Theodore Stoudites”, în Wolfram Hôrandner, Andreas Rhoby, Nikos Zagklas (editori), A Companion to Byzantine Poetry, Brill, Leiden, 2019, pp. 166-190.
Dima, Eugenia, Doina Cobeţ, Laura Manea et alii, Dicţionar Explicativ Ilustrat al Limbii Române (DEXI), Editurile Arc Gunivas, Chişinău, 2007.
Evdokimov, Paul, Les Âges de la vie spirituelle. Des Pères du désert à nos jours, a 3-a ediţie, Desclée de Brouwer, Geneva, 1980.
Geerard, Maurice, Clavis Patrum Graecorum. Vol. 3. A Cyrrilo Alexandria ad Johannem Damascenum, Brepols, Turnhout, 1979.
Florenski, Pr. Pavel, Iconostasul, traducere de Boris Buzilă, a 2-a ediţie, Anastasia, Bucureşti, 2009.
Stâlpul şi Temelia Adevărului. încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, traducere de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu, pr. Dimitrie Popescu, Polirom, Iaşi, 1999.
Froyshov, Stig Simeon R., „The Early Development of the Liturgical Eight-Mode System în Jerusalem”, St. Vladimirs Theological Quarterly, 51, 2-3 (2007), pp. 139-178.
„The Early History of the Hagiopolitan Daily Office în Constantinople: New Perspectives on the Formative Years of the Byzantine Rite”, Dumbarton Oaks Papers 74 (2020), pp. 351-383.
„The Georgian Witness to the Jerusalem Liturgy: New Sources and Studies”, în Bert Groen, Steven Hawkes-Teeples, Stefanos Alexopoulos (editori), Inquiries into Eastern Christian Worship. Selected Papers of the Second International Congress of the Society of Oriental Liturgy, Rome, 17-21 September 2008, Peeters, Leuven, 2012, pp. 233-240.
Folz, Jochen Lars, Charismen byzantinischer Mystik [katanyxis] und [penthos] bei Symeon dem neuen Theologen, seinem Lehrer Symeon Eulabes und seinem Schiller Nicetas Stethatos, S.T.D. University of St. Mary of the LakeMundelein Seminary, 2008 (teză de doctorat).
Gerô, Stephen, „The Eucharistie Doctrine of the Byzantine Iconoclasts and it’s Sources”, în Byzantinische Zeitschrift, 68 (1975), pp. 4-22.
Getcha, Job, „Le grand canon penitèntiel de Saint André du Crète: une lecture typologique de l’histoire du salut”, în Carlo
276
Braga, Ioan Bizäu (editori), La Liturgie interprète de lÉcriture. II. Dans la compositions liturgiques, prières et chants. Conférences Saint-Serge. XLVIIe Semaine détudes liturgiques, Paris, 14-27 juin 2002, Centro Liturgico Veneziano, Roma, 2003, pp. 105-120.
Le Typikon Décrypte. Manuel de liturgie byzantine, Cerf, Paris,
2009.
Giannouli, Antonia, „Catanyctic Religious Poetry. A survey”, în Antonio Rigo, Pavel Ermilov, Michele Trizio (editori), Theologica Minora. The Minor Genres of Byzantine Theological Literature, Brepols, Turnhout, 2013, pp. 86-109.
„Die Tränen der Zerknirschung. Zur katanyktischen Kirchendichtung als Heilmittel”, în Paolo Odorico, Agapitos A. Panagiotis, Martin Hinterberger (editori) „Doux remède…”: Poésie et poétique à Byzance: Actes du IVe Colloque international philologique „EPMINEIA”, Centre détudes byzantines, néohelléniques et sud-est européennes, Ecole des hautes études en sciences sociales, Paris, 2009, pp. 141-156.
Glaros, Athanasios, Qeia noubay copia: naLÔaycoyiKâ OTOLXCLOC OTO MeyâAo Kavôva TOV Avôpéa Kprjrriç, Akritas, Atena, 2000.
Golitzin, Alexander, Et introibo ad altare Dei. The Mystagogy of Dyonisius Areopagita, with special references to it’s predecessors în Eastern Christian Tradition, Patriarchikon Idrima Paterikon Meleton, Thessalonic, 1994.
Mystagogy. A Monastic Reading of Dyonisius Areopagita,
Cistercian Publications, Monks Road, 2014.
Gregory, T.E., „Mosynopolis”, art. în The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 2, New York oxford, 1991, pp. 1418-1419.
Gregory, T. E., Al. Kazhdan, „Boleron”, art. în The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 1, New York oxford, 1991, p. 304.
Gschwandtner, Christine M., „L’expérience de la liturgie comme phénomène religieux commun: Emmanuel Falque et Jeanluc Marion sur leucharistie”, în Claude Brunier-Coulin (editor), Une analytique du passage. Rencontres et confrontations avec Emmanuel Falque, Editions franciscaine, Paris, 2016, pp. 135-153.
„The Category of Experience: Orthodox Theology and Contemporary Philosophy”, în Journal of Eastern Christian Studies, 69,1-2 (2017), pp. 181-221.
277
Welcome Finitude. Toward a Phenomenology of Orthodox
Liturgy, Fordham University Press, New York, 2019.
Haldon, John, Byzantium în the Seventh Century: The Transformation of a Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 1990.
Hall, Christopher A., Reading the Scripture with the Church Fathers, InterVarsity Press, Downers Grove, 1998.
Hanke OSB, Gregor Maria, Vesper und Orthros des Kathedralsitus der Hagia Sophia zu Konstantinopel 2 Bände. Eine strukturanalytische und entwicklungsgeschichtliche Untersuchung unter besonderer Berücksichtigung der Psalmodie und der Formulare în den Euchologien, Aschendorff Verlag, Münster, 2018;
Harper, Demetrios, The Analogy of Love. St. Maximus the Confessor and the Foundations of Ethics, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 2019.
Hausherr, Irénée, Penthos. La doctrine de la componction dans l’Orient chrétienne (Orientalia Christiana Analecta 132), Roma, 1944.
Heisenberg, August, „Ein jambisches Gedicht des Andreas von Kreta”, în Byzantinische Zeitschrift, 10 (1901), pp. 505-514.
Henry, Michel, Cest Moi la Vérité. Pour une philosophie du christianisme, Seuil, Paris, 1996.
Incarnation. Une philosophie de la chair, Seuil, Paris, 2000.
Humphreys, M. T. G., Law, Power, and Imperial Ideology în the Iconoclast Era, c. 680-850, Oxford University Press, Oxford, 2015.
Ică jr., Diacon Ioan I., Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic. I. Definind dogmatic icoanele, Deisis, Sibiu, 2020.
De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului integrala
comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Deisis, Sibiu, 2012.
Teodor Studitul. în apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistenţe teologice, Deisis, Sibiu, 2017.
Iljine, Vladimir, „Le mystère de la penitènce et le Grande Carême de saint André de Crète”, în Le Messager de lExarchat du Patriarche russe dans lEurope occidentale, 6 (1955), pp. 8-16.
Ioanid, George, Dicţionar elino-românesc, Bucureşti, 1864.
Janosick, Daniel J., John of Damascus, First Apologist to the Muslims. The Trinity and Christian Apologetics în the Early Islamic Period, Pickwick, Eugene, 2016.
278
Kaldellis, Anthony, Streams of Gold, Rivers of Blood. The Rise and Fall of Byzantium, 952 A.D. to the First Crusade, Oxford University Press, Oxford, 2017.
Kannengiesser, Charles, „The Cappadocian Exegesis”, în Charles
Kannengiesser (ed.), Handbook of Patristic Exegesis (The Bible în Ancient Christianity 1), Brill, Leiden, 2008, pp. 740-766. Kaplan, Michel, Pourquoi Byzance? Un empire de onze siècles, Gallimard, Paris, 2016.
Karabinov, Ivan, Postnaja Triodion, Sankt Petersburg, 1910; Kazhdan, Alexander P., „Herakleios”, art. în The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 2, pp. 916-917.
A History of Byzantine Literature (650-850), National Hellenic
Research Foundation, Atena, 1999.
Knuuttila, Simo, „Remarks on Religious Discussions on Human Emotions”, în Ghita Holmström-Hintikka (editor), Medieval Philosophy and Modern Times, Kluwer Academic, Dordrecht, 2000.
Koder, Johannes, „Romanos Melodos”, în Carmelo Giuseppe
Conticello (editor), La théologie byzantine et sa tradition (VIevIIe s.), Brepols, Turnhout, 2015, pp. 115-194. Konstantinovsky, Julia, „Evragrius Ponticus and Maximus the Confessor: The Building of the Self în Practice and Contemplation”, în Joel Kavelsmaki, Robin Darling Young (eds.), Evagrius and His Legacy, University of Notre Dame Press, Notre Dame, 2016, pp. 128-153.
Kourembeles, Ioannis G., Hristologia Sfântului Roman Melodul şi importanţa ei soteriologică, traducere de Alexandru Prelipcean, Doxologia, Iaşi, 2018.
Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul, traducere de Alexandru Prelipcean, Doxologia, Iaşi, 2013.
Koutsa, Simeon (Mitropolit de Nea Smirna), Plânsul adamic. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, trad, de Alexandru Prelipcean, Doxologia, Iaşi, 2012.
Krueger, Derek, „Beyond Eden: Placing Adam, Eve, and Humanity în Byzantine Hymns”, în Mika Ahuvia, Alex Kocar (editori),
Placing Ancient Texts. The Rhetorical and Ritual Use of Space, Mohr Siebeck, Tübingen, 2018, pp. 167-178.
279
Liturgical Subjects. Christian Ritual, Biblical Narrative, and the
Formation of the Self în Byzantium, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2014.
„Scripture and Liturgy în the Life of Mary of Egypt”, în
Peter Gemeinhardt, Lieve van Hoof, Peter van Nuffelen
(editori), Education and Religion în Late Antiquity: Reflections, Social Contexts and Genres, Routledge, Londra, 2016, pp. 131-141.
-, „The Great Kanon of Andrew of Crete, the Penitential Bible,
and the Liturgical Formation of the Self în the Byzantine Dark Age”, în Brouria Bitton-Ashkelony, Lorenzo Perrone (ed.), Between Personal and Institutional Religion. Self, Doctrine, and Practice în Late Antique Eastern Christianity, Brepols, Turnhout, 2013, pp. 57-97.
„The Internal Lives of Biblical Figures în the Hymns of
Romanos the Melodist”, în Adamantius, 19 (2013), pp. 290-302.
-, „The Old Testament and Monasticism”, în Paul Magdalino,
Robert Nelson (editori), The Old Testament în Byzantium, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2010, pp. 199-221.
Kujumdzieva, Svetlana, The Hymnographic Book of Tropologion: Sources, Liturgy and Chant Repertory, Routledge, Londra, 2018
Lampe, G. W. H., A Greek Patristic Lexicon, Oxford University Press, Clarendon, 1965.
Lang, Uwe Michael, Conversi ad Dominum: zu Geschichte und Theologie der christlichen Gebetsrichtung, Johannes Verlag, Freiburg, 2003.
Larchet, Jean-Claude, Thérapeutique des maladies spirituelles: une introduction à la tradition ascétique de lEglise orthodoxe, a 4-a ediţie, Cerf, Paris, 2000.
Lauxtermann, Marc, „Byzantine Poetry and the Paradox of Basil IT s Reign”, în Paul Magdalino (editor), Byzantium în the Year 1000, Brill, Leiden-Boston, 2003, pp. 129-216.
Lemerle, Paul, Cinq études sur le XIe siècle byzantin, Editions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1977.
Leroy, Julien, Études sur le monachisme byzantin, Abbaye de Bellefontaine, Bégrolles en Mauges, 2007.
280
Lingas, Alexander, „The Liturgical Place of the Kontakion în Constantinople”, în C. C. Akentiev (editor), Liturgy, Architecture, and Art în the Byzantine World. Papers of the XVIII International Byzantine Congress (Moscova, 8-15 August), Byzantinorossica 1, St. Petersburg, 1995, pp. 50-57.
Lossky, Vladimir, Essai sur la théologie mystique de lÉglise dOrient, Cerf, Paris, 2005.
Théologie Dogmatique, Cerf, Paris, 2012.
Lot-Borodine, Myrrha, La Déification de l’homme, selon la doctrine des Pères grecs, Cerf, Paris, 1970.
Loudovikos, Nikolaos, Analogical Identities: The Creation of the Christian Self Beyond Spirituality and Mysticism în the Patristic Era, Brepols, Turnhout, 2020.
Louth, Andrew, „Orthodox Mystical Theology and it’s Intellectual Roots”, în Anthony Kaldellis, Niketas Siniossoglou (edi-
tori), The Cambridge Intellectual History of Byzantium, Cambridge University Press, Cambridge, 2017.
-, „St. Denys the Areopagite and the iconoclast controversy”,
în Ysabel de Andia (editor), Denys l Aréopagite et sa postérité en Orient et en Occident. Actes du Colloque International Paris, 21-24 septembre 1994, Études Augustiniennes, Paris, 1997, pp. 329-339.
St. John Damascene. Tradition and Originality în Byzantine Theology, Oxford University Press, Oxford, 2002.
„The Ecclesiology of St. Maximus the Confessor”, International
Journal for the Study of Christian Church, 4 (2004), pp. 109-120.
The Origins of the Christian Mystical Tradition. From Plato to
Denys, Oxford University Press, Oxford, 2007.
„Truly Visible Things Are Manifest Images of Invisible Things:
Dionysios the Areopagite on Knowling the Invisible”, în Giselle de Nie, Karl F. Morrison, Marco Mostert (editori), Seeing the Invisible în Late Antiquity and the Early Middle Ages, Brepols, Turnhout, 2005, pp. 15-24.
Macarie Simonopetritul, „La mystagogie du Triode. Expérience personelle du mystère du salut pendant le Carême orthodoxe”, în Mystagogie: Pensée liturgique daujourdhui et liturgie ancienne (Conférences Saint Serge. XXXIXe Semaine dEtudes Liturgique, Paris 1992), Edizioni Liturgiche, Roma, 1993, pp. 37-54.
281
Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, traducere de diac.
loan I. Ică jrv ediţia a 2-a, Deisis, Sibiu, 2003.
Mansi, J.D., Sacrorum Conciliorum Nova Amplissima Colectio, vol. 1-31, Paris, 1759-1798;
Marinis, Vasileios, Death and the Afterlife în Byzantium. The Fate of the Soul în Theology, Liturgy, and Art, Cambridge University Press, Cambridge, 2017.
McGuckin, John Anthony, „Poetry and Hymnography (2). The Greek Christian World”, în Susan Harvey Ashbrook, David G. Hunter, The Oxford Handbook of Early Christian Studies, Oxford University Press, Oxford, 2008.
Mellas, Andrew, „Crying out with the Compunction of the Prodigal Son: Byzantine Hymns, Liturgical Emotions and Icons of Repentance”, în Graham Williams, Charlotte Steenbrugge (editori), Cultures of Compunction în the Medieval World, Bloomsbury, Londra, 2020, pp. 15-26.
„Dreaming Liturgically: Andrew of Cretes Great Kanon as a
Mystical Vision”, în Bronwen Neil, Eva Anagnostou-Laoutides
(editori), Dreams, Memory and Imagination în Byzantium, Brill, Leiden, 2018, pp. 293-314.
Liturgy and Emotions în Byzantium, Cambridge University
Press, Cambridge, 2020.
Meyendorff, John, Byzantine Theology. Historical Trends and Doctrinal Themes, Fordham University Press, New York, 1983.
Mullett, Margaret, „Rhetoric, theory and the imperative of performance: Byzantium and now”, în Elizabeth Jeffreys (ed.), Rhetoric în Byzantium. Papers from the Thirty-fifth Spring Symposium of Byzantine Studies, Exeter College, University of Oxford, March 2001, AshgateVariorum, Aldershot, 2003, pp. 151-172.
Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de diacon Ioan I. Ică jr., ediţia a III-a, Deisis, Sibiu, 2002.
Neuenhauser, Burkhard, „Liturgiewissenschaft: Exakte Geschichtsforschung oder (und) Theologie der Liturgie”, în Ecclesia Orans, 4 (1987), pp. 7-102.
Old, Hughes Oliphant, The Reading and Preaching of the Scriptures în the Worship of the Christian Church, vol. 3. The Medieval Church, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 1999.
282
Olkinuora, Jaakko (Fr. Damaskinos), Byzantine Hymnography for the Feast of the Entrance of the Theotokos. An Intermedial Approach (Studia Patristica Fennica 4), Doctoral Dissertation, 2015.
„Die Rhetorische Melodik în den byzantinischen Hymnen
der Darstellung Mariens im Templum”, în Martin Czemin, Maria Pischlöger (editori), Bericht der Internationalen Tagung Wien 2014 (Theorie und Geschichte der Monodie 8), Tribun E.U., Brno, 2016, pp. 431-444.
„Performance Theory and the Study of Byzantine Hymnography: Andrew of Cretes «Canon on Lazarus»”, în Ortodoksia, 59 (2019), pp. 7-31.
„Personification în Byzantine Hymnography: Kontakia and
Canons”, în Alexis Torrance, Symeon Paschalides (eds.),
Personhood în the Byzantine Christian Tradition: Early, Medieval, and Modern Perspectives, Routledge, Londra, 2018, pp. 80-99.
Papalexandrou, Amy, „The Memory Culture of Byzantium”, în Liz James (editor), A Companion to Byzantium, Wiley-Blackwell, Londra, 2010, pp. 108-122.
Parenti, Stefano, „The Cathedral Rite of Constantinople: Evolution of a Local Tradition”, Orientalia Christiana Periodica, 77 (2011), pp. 449-469;
Parpulov, Georgi R., „Psalters and Personal Piety în Byzantium”, în Paul Magdalino, Robert Nelson (editori), The Old Testament în Byzantium, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2010, pp. 77-105.
Patlagean, Evelyn, Un Moyen Âge grec. Byzance IX-e-XV-e siècle, Albin Michel, Paris, 2007.
Patterson Sevcenko, Nancy, „Canon and calendar: the role of a ninth-century hymnographer in shaping the celebration of the saints”, în Leslie Brubaker (editor), Byzantium în the Ninth Century: Dead or Alive?, Ashgate, Farnham, 1998, pp. 101-114.
Pegon, Joseph, „Compunction”, în Marcel Viller S. J., F. Cavalerra, J. de Guibert S. J. (editori), Dictionnaire de Spiritualité Ascétique et Mystique, vol. 2, partea a 2-a, Beauchesne, Paris, 1953, coll. 1312-1321.
Pentcheva, Bissera V., The Sensual Icon. Space, Ritual, and the Senses în Byzantium, Pennsylvania State University Press, University Park, 2010.
283
Pentiuc, Eugen J., The Old Testament în Eastern Orthodox Tradition, Oxford University Press, Oxford, 2014.
Petit, Louis, „André de Crète”, în Fernand Cabrol, Henri Leclercq (editori), Dictionnaire dArchéologie Chrétienne et Liturgie. Vol. 1, partea a II-a, Librairie Letouzay et Anne, Paris, 1924, coll. 2034-2041;
Plested, Marcus, „The Spiritual Senses, Monastic and Theological”, în Susan Ashbrook Harvey, Margaret Mullett (editori), Knowing Bodies, Passionate Souls. Sense perception in Byzantium, Washington, 2017, pp. 301-311.
Prelipcean, Alexandru, „Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul aspecte tehnice”, în Ortodoxia, serie nouă 1, 2 (2009), pp. 100-134.
Spiritualitatea şi doctrina Canonului cel Mare al Sfântului Andrei
Criteanul, Astra Museum, Sibiu, 2018.
Richard, Marcel, „Le commentaire du Grand Canon dAndré de Crète par Acache le Sabâite”, în Marcel Richard, Opera minora III, BrepolsLeuven University Press, Turnhout, 1977.
Romanides, Ioannis (Pr.), Păcatul strămoşesc, traducere de pr. Gabriel Mândrilă, SophiaMetafraze, Bucureşti, 2017.
Teologia patristică, traducere de pr. Gabriel Mândrilă, Metafraze, Bucureşti, 2011.
Ronsenwein, Barbara H., Emotional Communities în the Early Middle Ages, Cornell University Press, Ithaca, 2008.
Rotman, Youval, Insanity and Sanctity în Byzantium. The Ambiguity of Religious Experience, Harvard University Press, Cambridge, 2016.
Russell, Norman, The Doctrine of Deification în the Greek Patristic Tradition, Oxford University Press, Oxford, 2004.
Schadler, Peter, John of Damascus and Islam. Christian Heresiology and the Intellectual Background to Earlieşt Christian-Muslim Relations, Brill, Leiden, 2018.
Schiro, Giuseppe, Analecta Hymnica Graeca e codicibus eruta Italiae Inferioris, 13 voi., Instituto di Studi Bizantini e Neoellenici, Université di Roma, Roma, 1966-1983.
„Caratteristiche dei Canoni di Andrea Cretese. Studio di Alcune
Composizioni Inedite del Melode”, KprjziKa Xpovncâ, 1961 62, Tôpoç IE-ILT, Teûxoç II, pp. 113-139.
284
Schmemann, Alexander, Great Lent, St. Vladimirs Seminary Press, New York, 1969.
Siecienski, Edward, The Papacy and the Orthodox. The History and the Sources of a Debate, Oxford University Press, Oxford, 2017.
Shoemaker, Stephen J., The First Christian Hymnal. The Songs of the Ancient Jerusalem Church, University of Chicago Press, Chicago, 2018
Skrekas, Dimitrios, „Byzantine Song în the Early Centuries”, în Mark A. Lamport, Benjamin K. Forrest, Vemori M. Whaley
(editori), Hymns and Hymnody. Historical and Theological Introductions. Vol. 1. From Asia Minor to Western Europe, Cascade Books, Eugene, 2019
Spidlik, Tomás, S. J., La spiritualité de l’Orient chrétien. I. Manuel systématique (Orientalia Christiana Analecta 206), Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, Roma, 1978.
Stăniloae, Dumitru, La génie de lOrthodoxie. Introduction, tradusă în franceză de Dan Ilie Ciobotea, Desclée du Brouwer, Paris, 1985.
Stephenson, Paul, The Legend of Basil the Bulgar-Slayer, Cambridge University Press, Cambridge, 2003.
Studer, Basil, „The Bible as Read în the Church”, în Angelo Berardino, Basil Studer (editori), History of Theology. I. The Patristic Period, The Liturgical Press, Collegeville, 1997, pp. 353-373.
Taft, Robert R., „The Liturgy of the Great Church: An Initial Synthesis of Structure and Inter-pretation on the Eve of Iconoclasm”, în Dumbarton Oaks Papers, 3435 (1980-1981), pp. 45-75.
The Liturgy of the Hours în East and West. The Origins of the
Divine Office and it’s Meaning for Today, Liturgical Press, Collegeville, 1986.
Talbot, Alice-Mary, Varieties of Monastic Experience în Byzantium, 800-1453, University of Notre Dame Press, Notre Dame, 2019.
Tomadakis, Eutihios, Aopaza Tov Tpuvbiov. EpavLodévza ex KCOÓIKCOV ZTJÇ xázco IzaAiaç, 2 vol., Atena, 2000, 2004.
Torrance, Alexis, Human Perfection în Byzantine Theology. Attaining the Fullness of Christ, Oxford University Press, Oxford, 2020.
285
v Repentance în Late Antiquity. Eastern Asceticism and the
Framing of the Christian Life, c. 400-650 CE, Oxford University Press, Oxford, 2013.
Tudorie, Ionut-Alexandru,,,Et tenentes frenum equi ipsius…A new approach to the 13th-century relationship between the Byzantine emperor and patriarch”, în Christian Gastgeber, Ekaterini Mitsiou, Johannes Preiser-Kappeler, Vratislav Zervan (eds), The Patriarchate of Constantinople în Context and Comparison: Proceedings of the International Conference Vienna, September 12th-15th 2012. în Memoriam Konstantinos Pitsakis (1944-2012) and Andreas Schminck (1947-2015), Austrian Academy of Sciences Press, Viena, 2017.
Vailhé, Simeon, „Saint André de Crète”, Échos dOrient, 5 (1902), pp. 378-387.
Valiavitcharska, Vessela, Rhetoric and Rythm în Byzantium. The Sound of Persuasion, Cambridge University Press, Cambridge, 2016.
Walker White, Andrew, Performing Orthodox Ritual în Byzantium, Cambridge University Press, Cambridge, 2015.
Webb, Ruth, „Virtual Sensations and Inner Visions: Words and the Senses în Late Antiquity and Byzantium”, în Susan Ashbrook Harvey, Margaret Mullet (editori), Knowing Bodies, Passionate Souls. Sense Perceptions în Byzantium, Harvard University Press, Cambridge, 2017, pp. 261-270.
Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, second edition, Oxford University Press, Oxford, 1962.
White, Andrew Walker, Performing Orthodox Ritual în Byzantium, Cambridge University Press, Cambridge, 2015.
Yannaras, Christos, The Freedom of Morality, St. Vladimirs Seminary Press, Crestwood, 1984.
Zachhuber, Johannes, The Rise of Christian Theology and the End of Ancient Metaphysics. Patristic Philosophy from Cappadocian Fathers to John of Damascus, Oxford University Press, Oxford, 2020.
Zissis, Theodoros, „Avôpéa Koqxqç, IxooaoAupixqç (660-740). rieQL xqç Ccoqç KCU xoû æyou TOU”, în EruCTxqpovLKq EnexqQiç ©EoAoyucqç LxoAfjç Tpqpa noipavxLKfç Kai Koivcovixriç ©eoAoyiaç navemaxqqiou ©eaaaAoviicqs, 4 (1995), pp. 7-19.
Indice de referinţe scripturistice
Vechiul Testament
Facerea
3, 24 -176
4.1- 8 -124
4, 2 -153 4, 9 -151 4, 10 -124 4,12 -125 4, 15 -151
4,16 -152 4, 23 -150 4, 24 -151
6.2- 228
6, 3 -131,154
8, 21 -153
9, 3 -153
9.15 -157
9.16 -157
9, 20-21 -153
11.2- 157
11.3- 157 11, 3-4 -158
11.5- 158 11, 6-7 -158 12,10-13 -163 15, 6 -179, 229
15, 13-15 -194
16, 2 -165 20, 3 -164
20, 4-5 -164
20.6- 7-164
21, 9-13 -165 25, 27-229
27, 11-229
29.14- 170
29.15- 170 29, 16-17-170
29.17 -170
29.18 -170 29, 19 -170 29, 21-170 29, 23-170 29, 25-170 29, 26-27 -170
31,13 -171 31, 22-23 -171 31, 24 -171 31, 26-27-171 31, 28-29 -171 31, 36-40 -171 31, 39 171
31, 41 -171
32, 24 -180
35.16- 18 -173 37, 3 -180
37, 7 -180 37, 8 -180 37, 9 -181 37, 10-11 -181 37,19-20 -181 37, 26 -181 40,1-2 -182
40,9-11-182 40, 12-15 -182 40, 16-19 -182
290
45,16 -177
46, 6 -177
47, 8-9 -178 49,9-230 49,10 – 212 Leviticul
11-202
19.17- 126
19.18- 231 25,10-11-232
Ieşirea
2, 6 -185 2,10 -185
2.13- 14 -188
2.15 -190
2.18 -189
2, 19-21 -189
3, 2 -162 3, 3 -192 3, 5 -192 3, 8 -196
7, 14-24 -194 14,11-12 – 201
14.15 – 145,191
14.16 -146 16,16-20 -146 17, 3-4 -146 17, 5-6 -147 19, 6 – 263 20,12 – 232
20.13- 16 – 231 23, 22 – 263
24.14 -133
31.18 -133 32,1 -133 32, 2 -133 32, 6 -134
32.15 -134
32.16 -134
32.17 -134
32.18 -134 32, 20 -135 32, 26 -135 32, 27-29 -135 32, 32 -144 27, 30 – 232 Numerii
I, 46 -172
12.1 -190 12, 3 -134
14, 29 -147
15, 38 -144 24,7 – 243 24,17 – 243 25,7-188 26, 65 -147
32.12 -147
Deuteronomul
4,24-192
5, 6 -144 5,16 – 232 5,17-231
6, 5 -135, 231, 254
6.15 -196
8.16 -145 9,14 -144
II, 18 -196
12.13 -196 26, 9 -196 31,11 -196
32.1 – 132,136,143 32, 6 – 136,143
32, 9 – 237 32, 37 -143 32, 38 -143 32, 39 -144-145
33.1 -186
Judecători
4-204Indice de referinţe scripturistice
291
I Regi
Ï, 11-115
I, 13-14-240
15, 3 – 216 15,10-216 16-217
III Regi
11-221
II, 12 -198 11,14-197
12, 28 -198
Iov
1, 7 – 252 8,9-118
14, 4-5 -140
16, 9 -115
16.16- 115, 20-115
37.17- 114
Psalmii
2,12 – 248 6, 6 -116 8, 2 -118
9.17- 222
13, 2 – 212
13.3- 115
15, 8 -131
18.1 -136 18, 4 – 238
32.11 -160
33.15 -125
38.16 -115
41.3- 116
43, 22 -178
44.1 – 239
44, 2 – 239
44.12 – 240 47, 6 – 225 49, 8 -136
50, 6 – 214, 218 50, 7 – 218
50.18 -130 52, 3 – 212 52, 4 -115 54, 27 -154 60, 3 -160 65, 6 -194 67, 7-176
71, 6 -137
72, 27-131 73,13 -175
75,1 – 138, 225, 241
76, 6-117
77.19 – 145,147
77, 22 -146 77, 24 -146 77, 29 -146 80, 7 -136 94, 6 -113
102.15 -192 104,14-15 -164 105, 20 -133 105, 33 -147 108, 28 -114 114,9-116
118.19 -160 118, 32 -199
125.5- 114,116 125, 6-116 131, 4 – 171,197 131, 4-5-117,197 131, 6 – 117,197
134.5- 237 135, 6-144 138, 8 -125
138.15 -128 140, 7 -148 144,18 – 9, 250292
Pildele lui Solomon
I, 24 -155
8,15 -160
II, 31 – 222
12,13 -120
15,19 – 241 22, 3 -157
Ecclesiastul
7, 2 -114
7.4- 114 11,2-253
12,11 -150
Isaia
1, 2 -136-137 1, 7 – 213 1, 8 – 263
3.1- 212
5.1 – 263
5, 2 – 241, 263-264 5, 3-4 – 265
5.4- 241
5.5- 265 5, 6 – 265 5,7-263
5,9-263 7,14 – 246 9, 5 -158 19, 24 – 244 22,4 -115
35.1 -192 35, 6 -118 38 -154
41, 8 -180
42, 2 -181
58.1- 226
59, 2 -132,162 61,10-121
66.1 -136
292
Ieremia
9.1 -115 9,17-115 9, 21 -120 15,19 -149 31, 9 – 241
Iezechiel
2, 5 -194 9,8-266 18, 23 -157 44, 2 – 236
Osea
4, 4 -115 4,16 -199 7,11 -199
10.1 – 265 14, 2 -141
Amos
8,11-115 Miheia
5.1 – 245 5,1-3 – 245
Iona
2, 7 – 225 Zaharia
3,4-116 14, 21 – 255
Maleahi
1, 2 -180
Iudita
7, 20-22 – 205
8, 28-30 – 206 8, 32-33 – 206
293
8, 35-36 – 207
9, 7-14 – 207 10 – 208
11 – 209
12 – 209 13,14-210
13.16- 211
13.17- 19 – 211 14,1-211
14, 11-13-211
14,13-15 – 211 14,18-211
înţelepciunea lui Solomon
2, 24 -128
3,1 – 148, 259
înţelepciunea lui Isus Sirah
7, 34 -114 10, 32 -114
Noul Testament
Matei
2, 4 – 245 2, 5 – 245 2, 6 – 245 2, 9 – 243 5,4-116
5,11-12-126
5.16 – 228
5.19 – 239
7.16 – 265 8, 22 – 240
10,16-200 11,12-230
12.19 -181 13, 31-32 -173 13, 43 -121 13, 45 -156
13, 52 – 156, 239 15, 22 – 255 15, 23-255 15, 26-256 15, 27-256
15, 28-256
16, 18-161 21, 12-251
21,14 – 251 21, 42-173 22,1112-116 22,13-116
25, 27-258
26, 7-120
27, 45 – 260 27, 46 – 261 27, 50 – 259 27, 51 – 260 27, 52 – 261
Marcu
5, 9 -178 9, 17-18 – 252
9,19 – 252 9, 23 – 252 9, 24 – 252
9, 25 – 252
10, 18 – 251 12, 10 -173 16,20-119
Luca
1,4-119 1, 35 – 236
294
1, 48-49 – 238
2, 10-12 – 245 2,26-246 2,32-247 2,36-247 5,39-240
6, 21 -116 6, 22 -126 7, 36-50 -139 10,30-37-127 10, 33 -128
10, 34 -129 11,20 -133
11, 27-234 13,11 – 252 13,16 – 253 15,12-13 -131 15,15 -131 16, 25 -141
17.11- 13-250
17.17- 250
20.17- 173 22,44 – 219 23, 43 – 220 23, 46-259
Ioan
1, 9 – 237
1.11- 237
1.12- 237
1.13- 258
1.13- 14 – 237 3,17 -192
4.13- 14 -156
5, 39 -117
6, 35.48-113 6,41-202
6, 56 -148
7, 38 -156
8, 44 – 150, 253 8, 48 -128
10.18 – 259 11, 44 -130
12.31- 45
12.32- 264 14,23 – 226
15.18 -126 21,15-17-149
Faptele Apostolilor
2.13 – 240
2,15 – 240
5,1-10 -188 7, 22 -187
7, 35 -188
9.18 – 240 20, 27 -137 20, 31 -137
Romani
1.17- 119 1, 20 -136 1, 21 – 222 1, 25 -173
3,11-115
4, 3 -179, 229
8, 33-34-190
9, 9 -180
9.13 -180 9, 20 – 258
12,1 -121
13,12 -114 15, 4 -146
I Corinteni
I, 22 -173
2.14 -154
3.17- 122
6,16 -131
6.17- 131 10,24-118
II, 27-30 -148
295
II Corinteni
1, 3 -132
3, 6 -172
4,16 -143
4, 18 – 264
5, 8 – 252
Galateni
3.13 -148 3,27-126
I Tesaloniceni
4, 3-4 -122
5, 2 -152
5.14- 229
II Tesaloniceni
3.15- 229
I Timotei
2, 4 -114
II Timotei
3, 8 -195 Tit
2,12 -122
Evrei
1.14 -158
5,12-14 -174
7.14 – 230
8.13 – 233
10,1 – 147,172 10, 4 -128
10, 31 -125 10,38-119
11, 3-31-230
11.6- 119 11, 7 -155 11, 32-230
12.14 -122
13.7- 230
Iacov
1.13 -130
2, 26 -155
4, 6 -160
5, 20-229
I Petru
2,9-263 5, 8 – 201
II Petru
3, 8 -175
I Ioan
3,12-150
3,15 -125
4, 20 -126
5, 8 -148
Colecţia Viaţa în Hristos
(editor pr. dr. Dragoş Bahrim)
Seria „Pagini de Filocalie”
Au apărut:
Sf. Maxim Mărturisitorul, întrebări şi nedumeriri Sf. Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste Sf. Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovniceşti Sf. Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice Cuviosul Teognost, Tezaurul Sf. Calist I, Patriarhul Constantinopolului, Omilii la Schimbarea la Faţă, împotriva lui Gregoras
Sf. Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice şi epistole, voi. I, II Sf. Teodor Studitul, Catehezele mari. Cartea a ITa Sf. Teodor Studitul, Catehezele mici Sf. Grigorie Palama, Omilii, voi. I, II, III
Cuviosul Nicolae Kataskepenos, Sfântului Chirii Fileotul: viaţa ca filocalie
Cuviosul Acachie Savaitul, Tâlcuire la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul
în pregătire:
Sf. Anastasie Sinaitul, Întrebări şi răspunsuri Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete ascetice Marcu Monahul, Scrieri ascetice
Seria „Hagiographica”
Au apărut:
Viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viaţa fericitei Marta
Sf. Nicodim Aghioritul, Noul Martirologhion Sfântul Spiridon al Trimitundei: portret hagiografic bizantin
în pregătire:
Sfântul Atanasie Athonitul: dosar hagiografic
Mitropolitul Ştefan Kalaidjishvili, Sfântul Maxim Mărturisitorul
şi Georgia
Monahul Moise Aghioritul, Sfinţii Sfântului Munte
Seria „Mărgăritare”
Au apărut:
Cuviosul Teognost, Cuvinte despre pocăinţă şi moarte Sf. Nil Ascetul, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor Sf. Pacian al Barcelonei, Despre cei ce se pocăiesc Simeon Mitropolitul Evhaitelor, Ioan Pustnicul, Vasile Maleinos, Epistole ascetice Sf. Neofit Zăvorâtul, Omilii la Maica Domnului Sf. Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinţilor italieni Fericitul Augustin, episcopul Hiponei, Despre înfrânare Sf. Neofit Zăvorâtul, Viaţa Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei
Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Sfintei Sinclitichia şi alte scrieri ascetice
Fericitul Augustin, episcopul Hiponei, Despre viaţa fericită Minunile Maicii Domnului de la Izvorul Tămăduirilor Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către Marcelin despre tâlcuirea Psalmilor cum dobândim cunoaştere şi vindecare din Scripturi
în pregătire:
Petru Monahul, Viaţa Sfântului Ioanichie cel Mare Sf. Macarie Egipteanul, Epistola mare
Seria „Imnografie bizantină”
Au apărut:
Sf. Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de mângâiere la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
Matei Kamariotis, Canoane la dumnezeiasca Schimbare la Faţă
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Arhanghel Mihail
Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Sf. Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Canoane la Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei
Sf. Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului, Canoane de rugăciune împotriva celor opt gânduri ale răutăţii
Sf. Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion (ediţia a II-a, îmbunătăţită)
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Apostol Toma
Sf. Andrei Criteanul, Canon de rugăciune la sărbătoarea întâmpinării Domnului
Sf. Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Sf. Andrei Criteanul,
Canoane la Sfântul Ioan Botezătorul
Sf. Iosif Imnograful, Sf. Andrei Criteanul, Canoane de rugăciune la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
în pregătire:
Sf. Nicodim Aghioritul, Canoane la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Mare Mucenic Pantelimon
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Arhidiacon Ştefan
Sf. Iosif Imnograful, Canoane de rugăciune la Sfântul Ioan Evanghelistul
Sf. Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de rugăciune la Sfântul Ioan Gură de Aur
Seria de autor „Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru”
Au apărut:
Vol. 1: Zece Cuvinte despre poruncile lui Hristos; Cincizeci de capete Vol. 2: Cateheze Vol. 3: Panegirice
Vol. 4: Tâlcuire la Hexaemeron; Tâlcuire la Psaltire şi la Ode; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor
Vol. 5: Tâlcuire la canoanele celor douăsprezece praznice împărăteşti; Despre arhieria lui Hristos; Despre Duhul Sfânt şi la Sfânta Cincizecime; Cartea minunii dumnezeieşti; Epistole
Colecţia „Teologie bizantină”
(editor pr. dr. Dragoş Bahrim)
Au apărut:
Eustratie din Constantinopol, Despre starea sufletelor după moarte Viaţa Sfântului Vasile cel Nou. Vămile văzduhului şi vedeniile despre înfricoşătoarea Judecată
în pregătire:
Sf. Dionisie al Alexandriei, Pseudo-Hrisostom, Sf. Maxim Mărturisitorul şi alţii, Comentarii la Ecclesiast Sf. Calist I, Patriarhul Constantinopolului, împaratia cerurilor înlăuntrul vostru este. Capete despre curăţia sufletului şi omilii alese Sf. Eustatie, Mitropolitul Tesalonicului, Despre îndreptarea vieţii călugăreşti
Viaţa Sfântului Nifon al Constanţianei
Sf. Anastasie Sinaitul, Tâlcuire la Hexaemeron. Trei omilii la facerea omului
Matei Vlastares, Respingerea erorilor latinilor Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Omilii Sf. Grigorie Palama, Tratate demonstrative despre purcederea Duhului Sfânt
Sfântul Grigorie Palama, Omilii, 3 volume
Lumea Omiliilor Sfântului Grigorie este lumea unei teologii desprinse din experienţa harului, în care lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu în creaţie trebuie înţelese plecând de la pătimirea acestei prezenţe şi de la simţirea nemijlocită a acesteia. Uimitor în aceste omilii este modul în care discursul palamit, extrem de elaborat, ajuns în Triade la un rafinament greu de egalat, adevărat pisc al gândirii teologice bizantine, este făcut accesibil creştinilor simpli, care-l audiau poate Duminică de Duminică pe Mitropolitul lor.
14
SFÂNTUL CHIRII FILEOTUL vIAŢA CA FILOCALIE

Nicolae Kataskepenos,
Sfântul Chirii Fileotul viaţa ca Filocalie
Semnificaţia religioasă pe care o prezintă Viaţa Sfântului Chirii Fileotul este destul de însemnată, datorită numeroaselor citate ori parafraze provenind din Biblie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.
Viaţa Sfântului Chirii Fileotul adaugă valorii sale incontestabile, exprimată deja în studiul introductiv ce însoţeşte prezentul volum, şi un alt punct de interes pentru literatura filocalică românească, întrucât acest sfânt, încredinţându-se pe sine timp de trei ani unor corăbieri, va petrece o perioadă pe malurile Dunării, pe actualul teritoriu al ţării noastre, iar în urma acestei experienţe duhovniceşti va lua hotărârea de a-şi închina viaţa exclusiv slujirii lui Dumnezeu.
Viaţa sfântului Chirii oferă iubitorilor de aghiografii filocalice şi de florilegii patristice o lucrare de o valoare duhovnicească aparte, prin modul excepţional în care reuşeşte să îmbine aceste două genuri specifice literaturii bizantine.
Redactor: diac. Ilarion Argatu Corector: Lia Gociu Tehnoredactor: Rema Zugravu Design copertă: Lucian Dragomir Prepress: Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 https:edituradoxologia.ro E-mail: edituradoxologia@gmail.com 13 Editura.Doxologia
Este numit „canon” pentru că precum rigla slujeşte meşterului pentru a desena o linie dreaptă, aşa acesta slujeşte ca model pentru îndreptarea vieţii duhovniceşti. O ramură strâmbă nu poate fi folosită ca dreptar. întrucât orice îndreptare trebuie să se facă după o regulă, şi aici troparele păstrează mereu acelaşi număr de silabe ca şi irmosul; dacă un stih ar avea prea multe silabe, e ca şi cum întreg troparul ar şchiopăta.
Este numit „de străpungere” pentru că străpunge inima prin înţelesurile cuvintelor. Căci atunci când îşi aduce aminte de cuvintele dumnezeieşti, sufletul este străpuns sau se deschide; iar când se deschide, se mânie [împotriva păcatului]; iar când se mânie, varsă lacrimi din ochi. Sufletul are lacrimi când este adumbrit de norul dumnezeiesc, dar când trăieşte întru negrijă se usucă şi nu poate vărsa lacrimi de pocăinţă.
Gândindu-ne la acestea, iubiţilor, să ne lăsăm străpunşi, să ne oprim de la faptele noastre cele rele şi să plângem ziua şi noaptea înaintea Domnului, Cel ce ne-a făcut pe noi (Ps. 94, 6). Căci unde sunt lacrimi, acolo Dumnezeu Se înduplecă. Iar dacă cineva a dobândit străpungerea desăvârşită, atunci simte că primeşte hrană duhovnicească de la Pâinea vieţii, hrana temerii celei mai bune, hrana dorului ceresc şi suspinul mângâierii, al străpungerii, al psalmodierii şi al unei cunoaşteri mai adânci a unor taine dumnezeieşti.
Cuviosul Acachie Savaitul, Prolog al Comentariului la Canonul cel Mare
Imperativul revenirii în fire, la adevărata raţionalitate desprinsă de plăceri şi pofte mundane, la desfiinţarea idolului pe care fiecare l-am construit din propria persoană reprezintă principalul mesaj pe care Canonul cel Mare îl adresează tuturor la începutul pelerinajului cel lung care îl duce pe credincios alături de Hristos pe stadionul luptelor ascetice, prin Săptămâna Patimilor spre slăvită înviere. Dacă până acum textele lui Andrei Criteanul puteau fi interpretate mai greu, în absenţa unui ghid avizat, odată cu apariţia acestui Comentariu al unui călugăr palestinian la fel ca Andrei şi anume Acachie Savaitul, vor putea fi înţelese nu doar prin virtutea propriei raţiuni, cât mai ales prin filtrul monahal şi ascetic prin care acestea au fost scrise.
Ionuţ Biliuţă
ISBN: 978-606-9746-03-5
DOXOLOGI A
Editura Doxologia.ro
Editura.Doxologia