VASILE MARCU, DAR CEI 9 UNDE SUNT?

Dar cei nouă unde sunt?
VASILE MARCU
DAR CEI NOUĂ UNDE SUNT?
Se tipăreşte cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă-akexmiua
EDITURA AG AP ISbUCUREŞTI 2003
ISBN 973 – 7957 -01-7
ISBN 973 – 8440 – 04 i
Cuvântul autorului
Iubiţi cititori, iată că, din mila lui Dumnezeu, ne întâlnim din nou pe această „câmpie” minunată a cărţii. Aici pe această „pajişte” de linişte sufletească parcă ne simţim mai bine, înfrăţiţi şi mai aproape unii de alţii, încât ne auzim bătăile inimii întru nădejdea binelui de mâine.
Bunăoară, astăzi, cu îngăduinţa Cerului, mă prezint în faţa dumneavoastră cu o nouă istorioară, o nouă lucrare literară ce am scris-o numai din dragoste pentru Adevăr. Aceasta ne va conduce într-o epocă de mult apusă şi cu deosebire spre un eveniment petrecut la vremea aceea, al cărui ecou s-a răsfrânt peste veacuri, ajungând până-n ziua de astăzi şi încă va răsuna tainic cât va dăinui soarele pe cer.
De la bun început trebuie să recunosc în faţa dumneavoastră, că această lucrare va să fie cât se poate de modestă şi, sigur, vor urma atacuri ale criticilor sceptici, dar vorba ceea: „Ce am, aceea dau” şi-n acelaşi timp, mă bazez şi pe cuvântul unui Părinte duhovnicesc, care a zis: „Lanul dacă e bogat, Secerătorul, oricât de slab ar fi el, nu se poate să nu adune ceva!”
De altfel, am voit ca în aceste pagini să realizez o expunere istorico-exegetică sub forma dulce a povestirilor, care, precum se ştie, e mai plăcută la auz şi uşor de reţinut în minte, atât pentru copii, cât şi pentru cei vârstnici. Se înţelege dar, că pentru a scrie aceasta, a trebuit mai întâi să răsfoiesc biblioteci, să-mi adun material documentar material bibliografic, să apelez cu întrebările pe la unele feţe bisericeşti, pe la cei dotaţi cu vocaţie, plini de Har, etc., etc. Apoi, desigur, lucrând, mi-a ieşit în cale muza şi fantezia, fără de care, totul ar fi fost ca o mâncare fără sare.
6
Aduc acum prinosul meu de recunoştinţă celor ce m-au ajutat într-un fel sau altul, a construi acest mic adăpost pentru sufletele suferinde şi deznădăjduite, această carte, pe care vreau să o închin copiilor mei, copiilor satului meu.
întrucât istorisirea aceasta ce urmează a o parcurge citind ne îndrumă undeva în Orientul Mijlociu şi spre un fapt împlinit cu aproape două milenii în urmă, fapt ce încă de atunci a fost scris cu litere de aur în capitolul XVII al Evangheliei Sfântului Luca, să-l rugăm acum pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze şi să ne însoţească în tot ceasul şi la tot pasul.
La început de istorisire
Precum am arătat în cuvântul preambul din pagina anterioară, având ca busolă de orientare Sfânta Evanghelie de la Luca, cu direcţia cardinală spre sud est, să ne pregătim dar, pentru călătorie. Drumul ce-l vom parcurge este simplu şi uşor şi nu e nevoie să luăm cu noi geanta de voiaj, sau să ne punem centura de siguranţă, însă, o pregătire trebuie să facem; o pregătire sufletească, pentru că vom străbate cu puterea minţii spaţiul şi timpul, va trebui să înţelegem mersul vieţii sociale din acea epocă, să putem dezlega o mulţime de taine ce par a fi ascunse privirilor şi înţelegerii noastre, dar, care, în acelaş timp, acestea sunt limpezi ca bobiţa de rouă şi ca apa de izvor.
Bunăoară să considerăm că suntem ajunşi în spaţiul geografic amintit mai sus, adică, în Palestina, fâşia aceea de pământ cuprinsă între litoralul estic al Mării Mediterane şi deşertul Siriei spre răsărit, munţii Liban şi Antiliban în partea de nord şi Pustiul Arabiei, la miazăzi.
Fiind situată între ape şi pustiuri, tocmai aici, unde se întâlnesc două părţi din lume, asia şi Africa, unde locuiau popoare mari şi puternice, pe aici şi-au găsit calea de a se pune în legătură. Din pricina aceasta Palestina a fost drumul pe unde au trecut numeroase oştiri şi pe unde s-au dat lupte fără număr şi asupra căreia regi şi împăraţi şi-au întins stăpânirea. Aceasta este ţara Palestina canaanul de odinioară ce l-a dat Dumnezeu lui Avraam şi Seminţiei lui până în veac”. Ţară biblică unde s-au întâmplat cele mai multe minuni şi care, de puţină linişte a avut parte. Aici s-a plămădit cea mai bogată şi cea mai zbuciumată istorie a lumii, unde disputele dintre oameni n-au lipsit vreodată şi care, din nefericire n-au încetat nici până-n ziua de astăzi.
8
Spre o mai bună cunoaştere a situaţiei, să aruncăm o privire generală asupra trecutului istoric al acestui popor; Precum se ştie, evreii au purtat multe războaie cu vecinii lor. Până-n perioada de timp în care se desfăşoară povestirea din aceste pagini, pe vremea când peste poporul israielit domnea viteazul şi binecredinciosul rege Iuda Macabeul, Antioh împăratul Siriei a pornit cu oaste numeroasă să cucerească Ierusalimul şi să prădeze Templul. Iuda Macabeul în fruntea unei armate cu mult mai mică decât a cotropitorilor a reuşit a-i risipi şi a-i pune pe fugă. Dar, în urma acestor evenimente mulţi dintre sirieni au rămas rătăciţi pe teritoriul Samariei, amestecându-se cu indigenii, fapt ce, cu timpul, a făcut ca obiceiurile poporului de aici şi credinţa lor strămoşească să capete un aspect străin legilor sfinte ale lor şi, de aici neînţelegerile dintre cele trei provincii israelite şi samarinenii să fie socotiţi ca fiind de alt neam.
După moartea lui Iuda Macabeul, duşmanii iarăşi au scos capul şi evreii au pus în fruntea lor pe Ionathan, fratele lui Iuda. Acesta, primind cârmuirea a pornit în întâmpinarea duşmanului şi l-a alungat departe în miazănoapte.
Lui Ionathan i-a urmat la cârma ţării un alt frate de-al său: Simon. Acesta izbuti să scape cu totul ţara de stăpânirea străină a sirienilor.
Unul dintre fii săi, Ioan Hircan, urmă tatălui său în vrednicia de domnitor şi arhiereu al evreilor. Acesta a avut de urmaş pe fiul său Aristobul I domnitor ambiţios care-şi atribui rangul de rege al poporului israelit. Şi cu acesta, familia şi neamul Macabeilor începe a cădea din ce în ce mai tare. Starea religioasă şi morală a poporului avea nevoie de un sprijinitor. Alexandru Ianea, fratele lui Aristobul, îi urmă la domnie, iar după moartea lui Alexandru, soţia sa ţinu câtva timp frâiele domniei. Când muri şi ea, cei doi fii ai săi, Hircan II şi Aristobul II se sfădiră pentru coroană şi neputându-se înţelege, rugară pe romani să le facă dreptate. Atunci, Pompei, general roman, intră în Iudeea în fruntea armatei romane şi puse mâna pe Ierusalim la anul 64 înainte de Hristos, apoi, dădu lui Hircan
9
vrednicia de rege şi de arhiereu, sub epitropia unui idumeu numit Antipatru. Irod, fiul lui Antipatru, căpătă de la romani vrednicia de rege al evreilor. Pentru a împăca pe supuşii săi, el zidi un templu mare, cunoscut sub numele de Templul lui Irod. Acesta este al treilea templu, sau mai bine zis, tot cel vechi, dar pentru a treia oară zidit şi împodobit şi în acesta avea să între Fiul lui Dumnezeu, Hristos, Mântuitorul.
Descrierea spaţiului geografic
Istorisirea ce urmează să o parcurgem citind paginile acestei cărţi, se desfăşoară, cum am mai spus, în spaţiul geografic descris mai sus, cu deosebire în zona cea mai pitorească de aici; „Valea Iordanului” şi în vremea când tot Israelul, seminţia lui Avraam, aştepta cu nerăbdare, ca Dumnezeu Atotputernicul să le trimită pe Mesia Cel promis lor din veac, Care, după credinţa lor, negreşit îi va izbăvi de orice împilare străină şi le va croi o viaţă nouă, liberă şi fericită, fără lipsuri şi fără suferinţe.
în epoca la care ne referim, cum de altfel e uşor de înţeles, cele trei provincii ale Palestinei se aveau precum câinele cu pisica. Păcatul se cuibărise în sufletul oamenilor fracţionându-le unitatea de credinţă şi neam, i-a împărţit în păreri şi grupări politico religioase şi i-a robit.
în completare, o sumară descriere a situaţiei din vremea respectivă, ne reprezintă, fără ironie, starea morală dintre ţinuturile componente ale Palestinei, în felul următor. Partea de nord, Galileea supranumită „Galileea Neamurilor” o amestecare de lume: evrei, greci, sirieni, arabi şi alte naţionalităţi.
La sud de Galileea e Samaria samaria cea sectară care priveşte chiorâş la vecinii săi. Aici, ponderea etnică nu o constituie evreii, ci asirienii şi arabii.
10
Apoi, Iudeea în latura de miazăzi aceea care se pretinde a fi „Pământul Sfânt” şi care socoteşte pe Samarineni ca de alt neam şi pe galileeni ca fiind vrednici de tot dispreţul. Da, Iudeea cea mândră şi fariseică, ucigătoare de prooroci. Iudeea care a eliberat pe vestitul tâlhar Baraba, iar pe Cel fără de păcat, pe Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei L-a osândit la moarte prin crucificare sus pe dealul Golgotei. Aceasta e Iudeea.

înainte de a pătrunde în fondul istorisirii şi în intimitatea vieţii oamenilor de aici, găsim cu cale, că este bine şi necesar să mai zăbovim un pic să cunoaştem mai în amănunţime zona în care tinde să se localizeze povestirea noastră şi aşa va să ne apropiem de subiectul abordat şi pentru care v-am atras atenţia încă de la început.
Aşadar, cine a avut fericitul prilej să călătorească pe firul Iordanului plecând din Ierusalim pe calea Ierihonului în sus spre Marea Galileei şi mai în amonte spre Cezareea lui Filip, şi-a putut da seama că acest râu, cu încântătorul său defileu, oferă privirilor tot ce poate încânta sufletul omenesc: munţi şi apă, înălţimi şi văi adânci, creste golaşe şi pajişti înverzite, arbori tropicali, flori, fructe, peşte şi miere, linişte şi desfătare.
Din munţii Hermon ai Trahonitidei nu prea departe de Damasc, de unde-şi are izvorul şi până la Marea Moartă, Iordanul parcurge un drum de aproximativ 330 de kilometri şi pe întregul său parcurs, apele lui au dăltuit cu migală de mare artist, o natură cu totul deosebită dând naştere unor peisaje încântătoare cu vegetaţie luxuriantă şi variată, fiecare porţiune avându-şi farmecul ei specific zonei geografice în care se află.
Astfel, biblicul Iordan, ca o brazdă dreaptă cu margini puţin dantelate şi tăiată adânc în ogor, leagă pământul Siriei cu cel al Arabiei separând în drumul lor două şiruri de munţi calcaroşi. în partea de răsărit se întinde culmea roşiatică şi neîntreruptă a munţilor Pereei, Moabului şi Galaadului, iar în partea de apus cei ai Galileei, Samariei şi iudeei.
11
Pe pământul Galileei după denumirea biblică, „Pământul Zabulonului şi Neftalimului” şirul de munţi este întrerupt de mănoasa câmpie a Ezdrilonului,
12
în călătoria sa, bătrânul Iordan face trei popasuri şi la fiecare popas a format câte un bazin de apă. Primul bazin se află în latura de nord a Galileei şi se numeşte „Lacul Merom”mlăştinos, bogat în papirus şi păsări acvatice. Al doilea popas, cu 20 km. mai jos decât primul, este lacul Ghenizaretului, care se mai numeşte şi „Marea Galileei”. Aceste bazine îşi au apa lor dulce ca şi cea a Iordanului care le alimentează şi sunt renumite prin bogăţia de peşte şi a vegetaţiei exotice din jurul lor. Al treileaşi ultimul popas fiind însăşi „Marea moartă” marea cea mult disputată în toată lumea şi care aminteşte neîncetat de groaznica mânie dumnezeiască abătută asupra cetăţilor Sodoma şi Gomora pe vremea lui Lot, nepotul de frate al lui Avraam.
Cam la jumătatea lanţului de munţi din partea de vest se află stând faţă-n faţă cu Garizimul, muntele Ebal, ce nu depăşeşte 800 de metri în înălţime, iar pe valea ce desparte aceşti doi munţi, rătăcită şi singuratică, găsim cetatea Sichem siharul de astăzi cetate străveche, biblică, în preajma căreia se află renumita fântână a Patriarhului Iacob.
Printre coastele de nord ale Ebalului se află o deschizătură ce alcătuieşte intrarea într-o vale îngustă şi întunecoasă prin mijlocul căreia şipoteşte zgomotos apa rece a unui pârâiaş ce-şi are obârşia de sub zidurile Tirtei după tradiţie, locul de refugiu al lui Lot şi al celor două fiice ale lui. Nu departe de aici, pârâiaşul se varsă potolit în vadul Iordanului lângă Adama, în confluenţă cu iabocul care curge din sens opus pe lângă Gherasa Decapolei.
Satul El-Gamim
Călătorul se rătăceşte pe aceste meleaguri, apucă o potecă poncişă şi îngustă garnisită pe laturi cu iarbă ca smaraldul şi garofiţe de piatră şi ajunge-n vale într-o mică localitate numită „El-Gamim”, (astăzi, târgul „Ataroth” cuprins în hotarul iudeei) – în care, în afară de
13
sinagoga ce-şi înalţă turnul său cu mult deasupra tuturor construcţiilor de aici, nu se află nimic ieşit din comun, dar, totul este neobişnuit de frumos şi pitoresc.
Pe măsură ce cobori, valea se lărgeşte şi se-ntinde până-n albia mlăştinoasă a Iordanului. Suprafaţa acestei deschideri este împărţită-n mici parcele demarcate cu gard viu de cactuşi şi boscheţi de trandafiri sălbatici şi fiecare având culoarea de ogoare, livadă sau grădină de legume, care, în timpul ploilor de primăvară se înfăţişează ca un fermecător tablou de linişte idilică şi prezentând în culori policrome o foarte bogată vegetaţie.
Locuitorii acestui sat izolat de restul lumii, îşi duc zilele în linişte muncind şi cugetând la Dumnezeu şi fiind, precum am mai spus, în aşteptarea venirii lui Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos şi a cărei apariţie după spusa Proorocilor, trebuie să se arate cât mai curând.
Cele mai de seamă îndeletniciri ale oamenilor din această localitate, sunt: cioplirea pietrelor de munte necesare construcţiilor, prelucrarea lemnului şi pescuitul. Aceasta din urma constituie principala
14
lor sursă de venit şi hrană. Femeile, par a fi mai ocupate decât bărbaţii, munca lor fiind mai ostoitoare şi mai complexă: naşterea şi creşterea copiilor, cultivarea pământului şi îngrijirea culturilor din parcela lor, păşunatul oilor şi caprelor, ţesutul pânzei şi stofei pentru îmbrăcăminte şi cum e obiceiul aici în Orient, tot ele aduc de la fântână apa pentru băut, gătit şi spălat. Fetele, până la vremea măritişului, stau pe lângă mama lor, de la care deprind meşteşugul gospodăriei şi ascultarea întru totul de cei ce le-au dat viaţă. Iar băieţii, încă din fragedă vârstă însoţesc pe tatăl lor la muncă, la munca aceea robustă, fortificatoare şi dătătoare de sănătate şi vigoare.
Pe această vale, înserarea vine un pic mai devreme decât în rest, căci soarele, în mersul lui, trece dincolo de crestele cele înalte ale muntelui Garizim. şi când înserarea se intensifică şi orice lucru încetează, conform obiceiului din moşi strămoşi implantat adânc în tradiţia locului, toţi ai casei, spălaţi şi cuminţi se adună în jurul tatălui lor şi ascultă cu luare aminte la glasul ce vibrează de emoţie la citirea pasajelor din zbuciumata lor istorie imortalizată cu litere de aur în cartea sfântă a „Pentateuhului”. E drept că această metodă de învăţământ primar nu o aflăm decât la casele mai răsărite unde capul de familie, pe parcursul vremii a putut prinde de ici, de colea a buchisi prin stihurile Proorocilor, că, la cele mai multe case, nu e unul care să nu cunoască taina slovelor. în schimb, aceştia sunt înzestraţi cu memorie straşnică şi sunt în stare să cuprindă tot ce se citeşte la sinagogă în ziua sabatului. Aşa că şi aceştia transmit prin viu grai copiilor şi nepoţilor lor sacrele învăţături şi porunci primite de la Dumnezeu prin Marele Prooroc Moise.
15
Aşezarea şi familia lui Haran
Într-un atfel de climat de linişte şi bună înţelegere între oameni în satul acesta despre care ne este vorba, se afla o familie tânără: Haran cu soţia sa Elma şi cu cei trei copii ai lor, Galan, Simeon şi Dora.
Coliba acestei familii este construită din blocuri de piatră nativă şi văruită în alb imaculat şi este aşezată cam la jumătatea distanţei între sinagoga din centrul satului şi fântâna de apă de la margine. Curtea casei lor nu este prea mare, dar este împărţită cu bună chibzuinţă. în faţa casei, o suprafaţă ca la 200 mp. este cultivată cu legume şi câţiva butuci de viţă din cei care cresc înalţi până la acoperiş, servind de un frumos şi binecuvântat umbrar şi sub care se află o masă şi câteva scaune fixate în pământ. Iar în partea din spate, o magazie pentru păstrarea cerealelor, deasupra căreia este fânarul, un staul pentru adăpostirea animalelor: asin, oi şi capre şi un ocol cam de 250-300 mp. Toate acestea, constituind aşezarea familiei noastre sunt împrejmuite cu un gard de zid din piatră, înalt şi cam de cinci coţi, îmbrăcat în iederă şi boscheţi de trandafiri multicolori.
Am adăugat spre ştiinţă şi acestea, cunoscând, că multe din aşezările omeneşti din acest sat, ca şi-n alte localităţi din această parte de lume, nu au nici un fel de împrejmuire, nici măcar o demarcaţie de hotar. De aceea, pe bunădreptate, putem spune despre gospodăria şi familia lui Haran că este una din cele mai de frunte din El-Gamim.
Dragostea de muncă şi braţele vânjoase ale lui Haran, hărnicia şi priceperea în rostul căsniciei ale Elmei, au făcut din odraslele lor copii cuminţi, ascultători şi vrednici.
Galan, primul fecior al lor are 14 ani şi unde se află cu lucrul tatăl său, acolo este de faţă şi el, deprinzând cu fiece zi pricepere şi avânt în toate. Se înţelege dar, că tot ce poate duce el la îndeplinire,
16
este pe măsura vârstei lui. Haran este foarte mulţumit de debutul în viaţă a fiului său şi priveşte la el cu nădejde şi cu o mândrie ascunsă.
Acasă, Elma nu mai pridideşte cât îi ziulica de mare. Şidoamne, câte nu sunt de făcut pentru o familie compusă din cinci persoane? pregătirea mesei, spălatul rufelor, îngrijirea culturilor de
17
legume şi zarzavaturi din mica lor parcelă de pământ, îngrijirea şi supravegherea celorlalţi doi copii ce-i are pe lângă sine: Simeon de 12 ani şi pe Dora de numai 7 anişori şi la care, mămica lor, priveşte ca la ochii ei din cap.
Când vremea nu e prielnică pentru lucrul în cameră, sau la vânat de peşte, Haran tatăl, îşi ocupă timpul cu alte îndeletniciri: fie că repară te miri ce prin ocol, sau fânar, fie că pune mâna pe hârleţ şi trece în grădina de legume, unde întotdeauna e câte ceva de făcut, că doar această treabă nu aparţine în exclusivitate numai femeii. Şi la aceste trebuşoare de pe lângă casă, Galan, feciorul, este prezent şi lucrează efectiv lângă coasta tatălui său.
Munca, ascultarea şi dragostea au adus în casa lor sănătatea, fericirea şi bunăstare. Aşa cere viaţa, ca tot omul să fie în lucrare, în ascultare din dragoste şi cu luare aminte. Aşa a fost de la început. Protopărinţii noştri aveau totul de-a gata şi totuşi le-a fost poruncit să lucreze grădina, şi să o păzească. De lucrat, nu ştim cum au lucrat, dar de păzit ştim că n-au păzit, că de-ar fi fost treji şi prevăzători „Hoţul n-ar mai fi putut să se strecoare şi să le strice libertatea, sănătatea şi fericirea.
De altfel, acestea le ştim cu toţii. Şi sunt cunoscute şi de Haran, care, de câte ori i se iveşte prilejul le reaminteşte şi celor ai casei sale, ca fiecare să-şi cunoască bine rostul în viaţă, că, precum am mai spus, numai munca cinstită, bunachibzuinţă, ascultarea, respectul şi dragostea aduc liniştea, belşugul şi bucuria în căminul lor.
în încheierea acestui capitol documentar să aruncăm o privire fugară asupra micuţului Simeon, mijlociul între copiii lui Haran, căci se pare a se deosebi întrucâtva de Galan fratele său mai mare şi sora lui, Dora. Deosebirea, constă în faptul că, Simeon e o fire blândă, cam domol în mişcări, ascultător până la exces şi mai cu seamă, că, de pe acum se prevede în el o inteligenţă precoce.
Elma îl soarbe din ochi şi nimic mai mult şi-şi zice în gând: „Doamne Dumnezeul părintelui nostru Avraam ţine-mi-l sănătos şi voinic şi păzeşte-l Tu de toată reaua întâmplare, că, nu ştiu de ce,
18
dar pentru acest copil sunt mai îngrijorată decât pentru ceilalţi doi. Am aşa, un fel de frică. Prea e cuminte şi înţelepciunea lui timpurie mă bagă la păreri.”
Noi, cei ce suntem mai în vârstă şi care sub privirile noastre au crescut câteva generaţii de copii, am avut ocazia să vedem pe unii dintre ei, care, atunci când au fost mici, au fost cuminţi şi ascultători, dar când au ajuns la anii maturităţii au devenit complet controversaţi.
Desigur, astfel de cazuri sunt mai rare, nu putem generaliza, în privinţa copilului Simeon, despre care ne este vorba, ne abţinem. Nu se cuvine a da verdicte pentru viitorul lui. Acest lucru trebuie lăsat numai în seama lui Dumnezeu. Vom vedea noi ce va fi cu el la vremea cuvenită.
Şi acum, de bună seamă, să ne apropiem de personajele ce figurează în această istorisire, să-i putem vedea şi auzi mai bine.
Aşadar, să urmărim povestirea pe mai departe.
în intimitatea familiei
în vremea asta, Elma, soţia lui Haran, are o nedumerire, nedumerire ce încă nu a destăinuit-o bărbatului ei până acum. Nu pricepe cum şi de ce atitudinea lui Simeon, fiul său mijlociu, acela cuminte, blând şi ascultător, nu mai vrea să meargă cu animalele la păscut, aşa cum a făcut până acum. De câteva zile încoace se codeşte, scânceşte şi e pornit din ocol mai mult silit. E drept că pentru el la vârsta de numai 12 ani, un asin, patru oiţe şi două capre cu lapte sunt cam multe, dar nu a fost auzit plângându-se de aceasta.
Mama Elma, îngrijorată, nu se poate împăca cu această stare a fiului său şi până-n cele din urmă raportă lui Haran zicând:
domnul meu, (aşa se respectau soţii între ei în vremurile acelea cu domnul meu şi doamna mea) după cină aş avea ceva să-ţi spun.
19
spune-mi acum, doamna mea, că mi-ai trezit curiozitatea, se grăbi el să răspundă făcându-şi ochii mari.
nu acum, mai zise ea cu glas blând ca să liniştească starea de spirit a bărbatului, ci după cină când vom fi laolaltă cu toţii.
Ceasurile până-n seară au fost mai lungi decât în mod obişnuit pentru Haran, care, nu ştie ce ar avea nevasta lui de spus. Parcă ar voi să destăinuie ceva şi nu are curaj decât în prezenţa întregii familii.
După cină, iată-i dar, precum au prins din datini, stând strânşi în jurul capului de familie şi toţi aşteptând ca tatăl să-şi înceapă cuvântul. Tatăl însă, cu oarecare nerăbdare, aştepta ca Elma să-şi deschidă gura şi să spună ceea ce are de spus, dar Elma după câteva clipe de tăcere, zice făcând semn cu capul către Simeon:
cred că „domnul” are ceva să ne spună.
Domnul, adică Simeon stând într-o latură mai deosebi şi nu lângă tatăl său precum îi era obiceiul, ţine capul plecat şi tace. Tatăl, mirat de această atitudine a fiului său şi crezând că ar fi putut săvârşi vreo poznă, îl întrebă:
ce este, Simeon. Ce s-a întâmplat?
Ridicându-şi puţintel faţa şi cu privirile în pământ, răspunse scurt:
nu s-a întâmplat nimic. Ce să se întâmple?
Şi tatăl continuă cu întrebările:
cumva eşti bolnav?
nu. Nu sunt bolnav.
spune-ne, dar, ce este, că, iată, mama zice că nu vrei să mai asculţi. Poate îţi este greu cu animalele?
nici asta, dar nu mai este cum era.
cum, adică? Ce lipseşte? Iarbă e destulă, loc de păşunat berechet… Te bate oare cineva acolo la izlaz?
nu, nu mă bate nimeni, dar a plecat „Bunicul”.
care bunic, că tu nu mai ai nici un bunic.
bunicul acela care ducea la păscut turma de oi strânsă din sat.
20
e,…. şi pentru asta trebuie să fii supărat şi să nu mai asculţi?
da, dar Bunicul în fiecare zi îmi spunea câte o poveste.
Şi unde s-a dus acum?
nu ştiu. A dispărut şi la păşune vin cu oile alea câţiva copii şi vreo doi oameni mari.
dar, e bine că are cine să vă supravegheze pe voi copiii.
dar oamenii aceia vorbesc de-ale lor, nu spun poveşti. Bunicul în fiecare zi ne spunea câte o poveste frumoasă. Şi în ultima zi
Uite, nepoate, vezi colo şicana aceea luminoasă?
21
l-am văzut cum sta cu privirile spre cer şi deodată-mi zice: „Uite, nepoate, tu vezi colo steaua aceea luminoasă?” Şi i-am răspuns: „Cum să văd? Acum este ziuă şi ziua nu se văd stelele pe cer”. „Ba se văd” mai zice el. „Priveşte cu atenţie”. Şi,….
şi,…. ce?
am văzut-o.
ce ai văzut?
steaua.
Şi ce-i cu asta?
mai sunt oameni care văd stelele şi-n timpul zilei. Nu-i nimic de mirare-n asta.
ba este, tată, că steaua aceea era mare, mare de tot. Nu cât soarele, dar era mare şi nu sta locului, ci mergea. Mergea dinspre cetatea Galaad încolo spre Ierihon.
păi, într-acolo merg toate stelele.
da, dar aceea se vedea cum mergea. Şi de atunci,
ce? Ce-i de atunci?
de atunci, Bunicul a plecat.
unde a plecat.
nu mi-a spus, dar a zis, că, dacă aş fi fost mai mare m-ar fi luat cu el.
Halibald
Să fie vreo 25 de ani de când în satul nostru, Elgamim, îşi face apariţia un om străin, ce s-a dat a se numi „Halibald”după port şi după grai pare a fi de prin părţile Mesopotamiei, de dincolo de Pustiul de la Răsărit vine şi se aşează aici în apropierea Iordanului şi în umbra munţilor, tăcut şi neştiut de nimeni. Omul, îşi construieşte o bojdeucă la marginea satului şi pentru a-şi mânca codrul de pâine în mod cinstit, se angajează să păzească oile oamenilor, care nu au pe cine din familie să trimită la păscut: de
22
ici 3-4 capete, de colo 4-5 şi aşa a strâns omul nostru o turmă de vreo 50-60 de oi şi câteva capre. De aici, în fiecare dimineaţă trece pe uliţă, sună din corn, la auzul căruia, gospodarii îşi slobozesc animalele din ocol, pentru a merge la pajişte. Iar seara, întorcându-sen sat, fiecare oaie îşi cunoaşte stăpânul şi staulul său, unde, sunt mulse şi adăpostite peste noapte. Ca simbrie pentru paza animalelor, omul nu cere nimic. îmbrăcămintea şi mâncarea le obţine din mila sătenilor, cu deosebire de la cei ce-şi au oile date-n grija lui. Cu firea se arată liniştit, supus şi blând şi-i socotit de toţi ca un sărman şi fără căpătâi, dar sub îmbrăcămintea aceea sărăcăcioasă, se pare totuşi, că se ascunde un om ce se trage din neam ales, pentru că ştie să citească în cărţile proorocilor, cunoaşte Oracolul pe de rost, tratează şi vindecă rănile deschise, strivituri, lovituri, entorse, ia cu mâna umflăturile, înlătură durerile pricinuite de brâncă, nojit, somnul din asfinţit, troana de noapte, linişteşte durerile de cap, tulburările de făcătură, de speriat, de vânt rău, de ceas nebun, de deochi, de rânză, de săgetătură şi câte multe altele pe care, numai el le poate cunoaşte.
Oricine a încercat a-l întreba, de unde ştie atâtea lucruri şi care îi e obârşia, primea un răspuns foarte evaziv, de parcă ar fi picat aici din alte lumi necunoscute încă. Nu se ştie de ce religie aparţine, dar respectă credinţa localnicilor şi pe tot omul.
Cu toate acestea, se găsesc şi din cei ce-l ignoră şi-l dispreţuiesc numindu-l: „Vraciul păcătos”, „Căprarul satului”, „Venetic”, „Om fără rost”, „Om al nimănui” şi altele. Unii zic despre el că ar fi fără de minte, că acolo la păşune se joacă cu copiii şi cât îi vara de lungă adună fel de fel de ierburi şi le depozitează în bojdeuca lui, zicând celor ce-l iscodeau despre aceasta, că „fiecare buruiană îşi are leacul ei”.
Alţii îi zic „El-Samat” adică mutul şi că e un nebun, că ar fi fost văzut în nopţile senine stând afară şi privind ore întregi la stelele de pe cer.
Toate vorbele acestea fără noimă ale celor răutăcioşi au ajuns şi la urechile lui Halibald, dar el, sărmanul, cu multă răbdare, pe
23
toate le trecea cu vederea, căci fiind aici străin şi nemernic, nu poate şi nici nu se cade a purta cuiva ranchiun.
Din altă ordine de idei, să zicem că pe noi nu ne-ar interesa amănuntele, însă să nu dăm uitării, că omul acesta venit din toată lumea, slujeşte satul cu multă supunere, nu pretinde nimic pentru paza turmelor, nu a pierdut nici o oaie până acum, iar copiiii se simt nespus de bine în compania lui. Ce vor fi găsit la acest străin, sărac şi zdrenţuros, numai ei ştiu. Acum, că bătrânul Halibald a dispărut din mijlocul lor, totul pare searbăd, plictisitor şi trist şi zilele trec fără voioşia de altădată.
Iată dar, pricina pentru care pe Simeon, fiul lui Haran nu-l mai trage inima să meargă cu oile la păşunat.
E adevărat că şi tatăl le povesteşte aproape seară de seară câte ceva din pasajele de istorie a neamului evreiesc şi disputele avute cu popoarele vecine, dar povestirile lui Halibald, pentru ei, copiii, sunt mai frumoase, mai atractive, mai nu ştiu cum. Ce le-o fi vorbind Bunicul acesta acolo pe iarbă, nu ştim. Simeon, de fel este cam tăcut şi nu spune nimic. Mai cu seamă de la plecarea bătrânului, nici atât. Ba încă de atunci i-a pierit şi pofta de mâncare.
Haran, de fel, se trage din neamul Asirienilor, iar Elma, soţia lui, este pur evreică. Din punct de vedere al religiei nu au fost controverse, deoarece, el, Haran, aici în ţara evreiască s-a născut şi a crescut, precum şi bunicii lui, care odată cu trecerea timpului s-au adaptat condiţiilor de viaţă, obiceiurilor şi credinţei băştinaşilor. Astfel că, despre Haran, abia de se mai poate spune că este de alt neam.
Vicleanul Elchezi
într-una din zile, pe când omul nostru trebăluia prin cuprinsul său, se pomeneşte că-i vine-n vizită un consătean, pe nume Elchezi şi-l salută, zicând:
24
pacea Dumnezeului nostru fie peste casa ta, iubite frate, Haran!
dumnezeul Părintelui nostru Avraam, să te binecuvânteze, dragă frate Elchezi! răspunse cu mult respect gazda. Şi deschizând larg portiţa, îl pofti să intre, apoi au mers şi s-au aşezat pe scaunele de sub umbrar. în urma acestora, gazda îl întrebă pe oaspete:
ce nevoie ţi-a îndrumat paşii către mine, domnule Elchezi şi cum aş putea să-ţi fiu de folos?
iertată să-mi fie îndrăzneala, domnule şi frate Haran, răspunse oaspetele, iată, am venit în faţa ta cu o mare rugăminte. Precum bine ştii, aici în El-Gamin sunt câţiva meşteri care se pricep la cioplirea pietrelor de munte şi cum de la o vreme mă tot bate gândul să-mi durez un nou cămin, eu şi mama copiilor mei ne-am orientat dorinţele numai către tine, frate Haran, socotind că vei fi cel mai de nădejde în această operă. Deci, de vrei şi poţi să mă serveşti, îmi spui aci pe loc, apoi ne socotim asupra manoperei şi ce crezi că ar mai trebui şi,…
După câteva clipe de tăcere, Haran, veni cu răspunsul:
da, e bine. E bine că te-ai hotărât spre această lucrare, acum când eşti în putere şi cât timp copiii îţi sunt încă mici. Dar, să ştii, că eu, neavând ajutor de nădejde, n-am să-ţi pot pregăti piatra necesară până-n anotimpul ploilor.
cum? Nu ai pe nimeni să te ajute?
da, am, dar fiul meu e încă prea tânăr.
domnule, eu ştiu că ai doi feciori!
aşa este. Doi feciori am, dar, unul, abia peste trei ani va putea număra 15 primăveri.
aha! Hai c-am nimerit-o!
cum adică?
adică, tu apucă-te de lucru şi,…vei vedea!…
-?!
25
Moşneagul şi steaua de la răsărit
Tot în vremea asta, la apa Iordanului, între Sucut şi Mahanam, un moşneag necunoscut stă locului şi iscodeşte cu privirile în lungul drumului ce merge paralel cu iabocul de cealaltă parte din pământul Galaadului. Se înţelege, străinul acesta aşteaptă pe cineva care trebuie să vină dintr-acolo. Din când în când îşi împlântă toiagul în pământ şi priveşte îndelung la umbra acestuia ce se întinde în direcţia răsăritului.
da, din această parte trebuie să vină, fraţii mei, cugetă bătrânul în sinea lui. Acum este vremea celei de-a patra straje din zi şi curând soarele se va rostogoli dincolo de crestele cele înalte ale Garizimului. Şi numai atunci se va putea vedea clar combinaţia Marilor Aştri Cereşti în triunghiul Apei din Cercul Peştilor şi odată cu acestea, secera Lunii, cu slaba ei lumina se va grăbi şi ea să se afunde stingându-se în marea din Apus.
26
Oricum, fraţii mei Haldei nu ar putea greşi. Ei sunt cei mai renumiţi astrologi. Ei au descoperit Zodiacul. Şi apoi, sunt sigur că sunt printre primii care au văzut minunatul fenomen ceresc: Steaua cea nouă ce străluceşte mai abitir ca oricare alta. Ce ar putea însemna aceasta oare, fără numai faptul că un OM mare s-a născut, un om puternic ce e în stare să deschidă noi drumuri omenirii şi să-şi întindă lumina înţelepciunii Sale până dincolo de orizonturi? Tocmai aceasta aşteaptă omenirea de azi, un împărat puternic, un Izbăvitor.
Eu, am venit aici cu mulţi ani înainte. Am venit în ţara adevăraţilor Prooroci, am cercetat tot ce au spus ei şi cred că acum este momentul, acum este ziua când Acela care este aşteptat de toată lumea, trebuie să fie venit. Probe şi semne pentru aceasta avem destule. Lumea este istovită de apăsare şi obosită de aşteptare. înţeleptul Simeon, fiul marelui Gamaliel a exclamat în auzul poporului iudeu zicând: „Roua binecuvântării nu mai cade peste noi şi roadele noastre nu mai au gust!” Liniştea impusă de vulturul roman este nespus de apăsătoare. Deşi tot sufletul aşteaptă izbăvirea, lumea totuşi se va rupe în două. Rabinii nu mai reuşesc a ţine poporul în unire şi dragoste şi de aceea zic: Cel ce trebuia să vină, a venit. A venit şi nădăjduim să restaureze toate aşa cum a fost la început.
Ferice de cei ce au inima curată, că numai astfel de oameni se vor învrednici de Marele Dar al Cerului.
Acolo, la Eufrat eu am fost socotit ca un mare prooroc, că am „înviat” pe unicul fiu al împăratului Marduc, am descifrat taina împărătesei, am suportat cu bărbăţie când mi-au zdrobit mâna în uşă şi multe alte lucruri am săvârşit numai prin şiretenie, încât am pus lumea şi pe împărat în uimire.
De aceea am fugit departe, că, odată şi odată urma să fiu prins şi jupuit de viu şi am venit aici la Iordan străbătând deşertul pe urmele părintelui nostru Avraam, să mă pot închina în faţa Celui ce va să mântuiască lumea şi să-i cer îndurare pentru câte am săvârşit în viaţa mea. Nu se poate ca Acela pentru Care însuşi Cerul dă mărturie să mă respingă sau să vină numai pentru poporul lui
27
Israil. Dacă Cerul acoperă tot pământul şi darul Său va să vie peste toată lumea, căci toţi au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi El vrea ca toată lumea să fie fericită. Sunt convins de asta. Conştiinţa mea îmi spune că, Cel ce va să fie trimis de Dumnezeu, va să vină pentru toată lumea, pentru toată suflarea omenească. Aşa este logic, aşa este cu dreptate, şi nimic alta.
Steaua aceea mare şi luminată, ce am văzut-o chiar şi ziua pe cer, este semnul cel mai verosimil, că Trimisul lui Dumnezeu se află deja printre noi şi fiind venit de Sus este de natură divină. Deci, El în acest moment mă poate vedea, auzi şi cunoaşte tot ceea ce am cugetat în inima mea.
Auzi-mă dar, împărate al Cerului şi al Pământului şi de nu eşti încă sosit, vino mai degrabă că eşti aşteptat cu sufletul şi braţele deschise de către mulţime de popor. Te aşteaptă bătrânii, tinerii şi copiii, te aşteaptă turmele de oi şi toate animalele pământului, păsările zburătoare şi peştii mării, dumbrava de măslini, cedrii şi chiparoşii, iarba şi florile câmpului, munţii şi pajiştile, nisipul şi marea. Vino, Izbăvitorule al lui Israel şi al meu, că, iată stau cu sufletul la gură. Vino, dar, acum până nu-mi dau ultima suflare!
28
în timp ce sărmanul bătrân cugeta la acestea, ziua se pleca spre asfinţit închizându-şi încet pleoapele ca nişte dâre purpurii pe cerul de deasupra munţilor Samariei. Străinul sta locului ca un străjer iscodind neîncetat bolta astrală a Decapolei de dincolo de Iordan. Este ajuns la anii bătrâneţii, dar vederea lui este încă ageră. Cu o răbdare de fier aşteaptă apariţia cometei binevestitoare şi având convingerea nestrămutată ce predomină tot răsăritul în prezicerile vechilor proorocii, că aici în ţara lui Israil, ţara proorocilor are să se arate Mesia Izbăvitorul.
Nu este, deci, nimic neobişnuit în aceea că, bătrânul stă aici ziua şi noaptea fără teama şacalilor, fiind înarmat cu credinţa bazată pe atâtea şi atâtea dovezi limpezi ca lumina zilei.
în sfârşit, iată că undeva la orizontul estic, sus pe bolta plumburie a început a se arăta o lumină. Pe dată, bătrânul se umplu de bucurie şi speranţă şi avându-şi privirile aţintite asupra acelui punct, care, în fiece clipă se desluşea tot mai lămurit, strigă cu glas mare: „Mărire Ţie, Stăpâne Doamne, că aduci din nemărginirea Cerului minunată Steaua Ta. Ajută-mă, dar, să pot merge pe urma ei şi să ajung acolo unde se află slăvitul Tău sălaş în care ai binevoit a Te odihni, ca şi sufletul meu cel obosit să se veselească de vederea luminii Feţei Tale!”
Apoi, nerăbdător a început a se plimba în sus şi-n jos avându-şi privirile aţintite undeva acolo la Răsărit.
Faţă de acestea, pe noi, care suntem doar asistenţi la ceea ce se petrece, ne cuprinde mirarea şi cugetăm: „De unde Doamne, atâta elocinţă la acest străin de neam şi păgân cu firea? De unde atâta pricepere în Tainele Cerului şi cum de poate desluşi el, aici pe pământ, planul de Sus al lui Dumnezeu?! Şi când gândim la poporul evreiesc, la acest popor ce se pretinde a fi ales de Dumnezeu, cel care şi acum stă în aşteptarea venirii lui Mesia, a unui Mesia războinic, care să fie în stare să cucerească lumea numai cu spada, acest babilonean cu faţa prăjită de soarele deşertului, a putut înţelege din mersul istoric al omenirii, din scripturile profeţilor şi din semnele
29
Cerului, că acum este vremea când Dumnezeul cel viu şi adevărat, din neţărmurita Sa iubire, va trimite pe pământ pe îngerul de mare Sfat, smerit şi mult milostiv, Care, numai cu blândeţea şi cu dragostea va să cucerească inimile oamenilor de pe toată faţa pământului!
Caravana
Până una, alta noi să-l urmărim pe mai departe pe bătrânul nostru, să vedem ce are în gând să facă. Deci, stând el în aşteptare, i se păru în umbra serii că vede venind odată cu steaua aceea şi nişte cămile ce coborau de pe o colină din zare. La vederea aceasta, omul exaltă de bucurie şi începu a se închina cu fruntea la pământ, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să vadă cu ochii lui împlinirea celor spuse mai înainte în Scripturi. După câteva minute de cercetare atentă, omul a putut să vadă lămurit, că în faţa caravanei erau trei cămile ce aveau o înfăţişare ciudată de parcă erau picate din cer, căci erau albe la culoare şi păreau a fi mult mai înalte decât celelalte ce le urmau. Iar când s-au apropiat de vad, în lumina palidă a înserării, Bătrânul observă că aceste cămile aveau dârlogii împletiţi din şnururi de mătase ce scânteiau în raza minunatului astru, cu şeile bogat împodobite cu filacterii şi ciucuri multicolori şi că pe ele se aflau trei bărbaţi de seamă.
Aşadar, iată-i pe aceştia ajunşi la malul stâng al Iordanului unde s-au oprit pentru a găsi posibilitatea traversării apei fără dificultăţi.
în acest timp, se auzi deodată vocea Bătrânului ce sta pe malul opus, strigând:
îndrăzniţi domnii mei şi intraţi în undă, căci vadul nu e prea adânc. îndrăzniţi, că eu sunt robul vostru şi mă aflu aici de câteva zile stând în aşteptare şi inima îmi arde de nerăbdare să vă urmez până unde paşii voştri vor continua să fie călăuziţi de această dumnezeiască
30
Stea a împăratului ce va să vină să libereze pe poporul Său de orice robie străină!
La un astfel de mesaj, călătorii noştri, Magii veniţi de la răsăritul soarelui, căpătară desăvârşit încredinţarea, că acum sunt ajunşi în ţara Acelui Rege ce descinde din seminţia lui David împăratul şi despre Care stă scris în hrisoavele lor şi în vechile Scripturi. Iar Steaua cea nouă ce s-a ivit şi fără abatere i-a îndrumat multe zile şi nopţi până au ajuns în hotarele iudeei, arată lămurit că Acela, trebuie să se fi născut în cetatea Ierusalimului, oraşul cel mai de seamă al lui Israel şi aceasta nu cu mult timp în urmă.
să trecem, dar, Iordanul fără nici o teamă şi-au zis între dânşii că, iată, dincolo suntem aşteptaţi de omul lui Dumnezeu, ce a grăit nouă în limba noastră şi care va să cunoască desăvârşit cărările acestor locuri.
Pentru o mai bună edificare să ne oprim un pic asupra întrebării: „Cine erau aceşti străini veniţi de dincolo de marele deşert şi ce am putea şti despre scopul lor misterios?!” Cuvântul „magi” sau „crai”, cum de altfel îl întâlnim în Sfânta Evanghelie, vine din limba greacă şi se referă la o clasă de oameni învăţaţi, „cititori în stele” sau prezicători ai viitorului, veniţi de prin Media sau Persia.
Cât priveşte situaţia lor, patria, numărul sau numele lor, nu au existat dovezi certe. Tradiţia, care îi numeşte pe aceştia Crai sau Regi, se bazează probabil pe proorocia lui Isaia (60,3) unde zice: „Şi vor veni regi la lumina Ta şi regi se vor ivi la strălucirea ce va răsări peste Tine!” Iar cuvântul că aceştia au fost arabi, vine din aceea că, tămâia şi smirna, în epoca respectivă, erau în exclusivitate produse arabe şi din versetul Psalmului (71,10): „Regii Tarsisului şi Ostroavelor îi vor aduce tămâie, regii Arabiei şi ai Savei daruri îi vor aduce.”
Cu privire la numărul lor au existat mai multe păreri, unii au zis că ar fi fost doisprezece la număr, alţii au presupus că au fost numai trei, bazându-se pe trinitatea darurilor: aur, smirnă şi tămâie. Iar despre numărul, patria şi cum arăta exteriorul lor, unii scriitori din bogata lor imaginaţie şi dragoste faţă de religia cea nouă a creştinilor,
31
le-a atribuit nume fiecăruia în parte, au numit ţara lor de origine, le-au descris detalii fizionomice, vârsta şi multe altele.
Oricum, despre aceşti Magi şi călătoria lor în ţara sfântă nu se poate spune că a fost o simplă născocire poetică, deşi autenticitatea ei istorică se bazează numai pe singura mărturie a evanghelistului, există totuşi, multe date, care arată că trăsăturile ei principale, ea, nu cuprinde nimic imposibil sau chiar improbabil.
Sfântul Evanghelist Matei spune că, pricina bunei lor dispoziţii aşteptătoare a fost Steaua lui Mesia văzută de ei la Răsărit, iar dorinţa de a-L afla, i-a îndemnat la această călătorie.
Şi acum, să revenim la cele de mai înainte. Deci, craii despre care ne-a fost vorba mai sus, îi vedem şezând pe dromaderele lor şi trecând domol prin apa Iordanului. Când au urcat malul de Apus, au fost întâmpinaţi de omul nostru, care, se-nţelege, că nu poate fi altul decât bătrânul Halibald din El-Gamim. Acesta pe dată li se închină cu faţa până la pământ şi strigând cu mare bucurie: „Preamărit să fie Dumnezeu cel viu şi adevărat, Care a binevoit a vă chema pe voi din îndepărtatul Eden aici, în pământul lui Israel, să vă închinaţi împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor. Nu mă respingeţi, rogu-vă, domnii mei, să nu-mi fie în van lunga mea aşteptare, căci sufletul meu îmi spune, că deşi veniţi din ţara închinătorilor la idoli, voi, totuşi sunteţi luminaţi de Dumnezeul lui Israel, Cel ce a întemeiat Cerul şi Pământul.”
La acestea, Magii au zis către el:
cine eşti tu, omule, de grăieşti în limba noastră şi ne spui cuvintele acestea înalte de mare prooroc?
Iar omul a răspuns zicând:
nu, domnii mei, nu sunt prooroc şi nici cuvinte alese nu am în grai, eu sunt sluga cea mai de pe urmă, sunt văcarul satului ce se vede colo pe firul pârâului acesta. Cunosc din slaba mea credinţă rostul călătoriei voastre, căci şi ochii mei au văzut Steaua ce va călăuzit până aici. Rugăminte mare am către voi, domnii mei, să-mi îngăduiţi a mă alătura însoţitorilor voştri, ca să pot ajunge împreună cu
32
voi, să mă închin în faţa împăratului nou-născut, Acela care va să mântuiască pe poporul său de păcatele lui şi de orice robie străină.
Craii, văzând cu cine au de-a face şi socotind că aceasta nu poate fi o simplă întâmplare, au făcut semn cămilelor să îngenuncheze, apoi, ei au coborât punând piciorul pe grumazul animalelor şi alunecând pe gâturile lor lungi. Şi fiind de-acum cu picioarele pe pământ şi faţă-n faţă cu Bătrânul nostru, călătorii au continuat a grăi către el:
omule, noi vedem că arăţi a fi un sărman oarecare, dar lăuntrul tău te vădeşte a fi om învăţat în toate cele. Iată că înserarea va să lase loc nopţii şi noi fiind obosiţi de cale, vom poposi aici, iar tu, la lumina focului ne vei povesti potolit şi fără teamă toate prin câte ai trecut în viaţa ta. Apoi, mâine în zori vom porni iarăşi la drum, căci până la cetatea Ierusalimului, după socotelile noastre, va să mai fie de mers vreo 25-30 de mile.
Şi au rămas oamenii noştri să se odihnească peste noapte acolo pe malul Iordanului vizavi de Adama la gura de revărsare a iabocului. Iar Halibald Bătrânul, după ce s-a convins că nu constituie imprudenţă a se destăinui acestora, stând cu toţii roată în jurul focului, le-a povestit fabuloasa istorie a vieţii sale.
Acum, desigur, şi noi suntem curioşi să ştim ce le-a povestit Bătrânul, dar vom afla şi asta încolo, mai la vale. Deocamdată, avem altele mai importante de înregistrat în memoria noastră.
Aşa că, de aici ne vom ocupa de acestea.
Micul Simeon
în vremea asta, Haran mulţumit de comisionul contractat, îşi face ultimele pregătiri pentru a-şi începe lucrul în cariera din borta muntelui. Dislocarea şi fasonarea blocurilor de piatră fiind o muncă destul de robustă şi cum, nădejde în ajutorul fiului său Galan nu poate avea decât într-o mică măsură, el porneşte hotărât, bazat pe
33
forţa braţelor sale să îndeplinească dorinţa prietenului şi fratelui său Elghezi, bine ştiind, că osteneala aceasta urmează să fie răsplătită precum se cuvine.
De altfel, starea de spirit ce domneşte în casa lor, o ştim cu toţii şi faţă de aceasta, Haran pentru a-şi încerca pe fiul său mai mic, i se adresează cu o hotărâre prefăcută:
tu, Simeon, de astăzi vei merge cu mine la lucru, în cariera de piatră. Iar Galan, fratele tău te va înlocui şi va avea el grija animalelor să le păşuneze.
La porunca aceasta, ce pare a fi destul de severă, micul Simeon, speriat, zice cu tremur în glas:
cum să lucrez eu acolo, tată, că abia dacă pot ridica ilăul de jos? N-am să te pot ajuta cu ceva, tată!
Şi răspunsul veni hotărât:
dacă paşterea animalelor îţi este grea, cioplirea pietrelor nu o poţi face, să loveşti cu ghenoiul nici atâta, atunci, la ce eşti bun? Doar să dormi şi să mănânci pâinea muncită de alţii?
La atâta asprime din partea tatălui, Simeon, îşi plecă faţa şi ochii i se umeziră de lacrimi. Dojana asta pare a fi peste închipuire. Oare pentru ce a mai venit omul pe lume? Să muncească din greu şi să îndure?
După câteva clipe de tăcere apăsătoare Haran, din iubire ascunsă, pur paternă, mai făcu o probă cu fiul său şi zise:
în cazul acesta vei rămâne să ajuţi pe mama ta la treburile casei şi Dora să meargă la imaş cu animalele în locul tău!
Acum, Simeon îşi ridică ochii lui plânşi şi zise cu umilinţă în glas:
tată, Dora este prea mică şi eu nu am spus că-mi este grea paşterea oilor, ci doar faptul că nu mai este cu noi bunicul Halibald. Dar acum nu mai sunt nici măcar trist pentru absenţa lui.
Haran, văzând că severitatea sa fuse constructivă şi aplicarea ei avu un efect pozitiv asupra fiului său, zise liniştit:
deci, vei paşte oile ca şi până acum, că, precum se înţelege, ţi-ai luat gândul de la bătrânul Halib, nu-i aşa?
34
nu, tată răspunse Simeon degajat pe bunicul niciodată n-am să-l pot da uitării. Dar l-am visat în noaptea ce-a trecut.
nu mai spune! Cum zici că l-ai visat?
păi, să vezi. Era în fruntea unei caravane de cămile mari, mari de tot şi mergea încolo-n jos, spre Marea Moartă. Când am vrut să alerg înaintea lui, m-a văzut de la distanţă şi mi-a zis: „Nu te apropia, nepoate, ci mergi înapoi la oile tale şi aşteaptă-mă acolo, că am să vin şi eu peste câteva zile!”
La urmă, Haran, grăi cu mulţumire:
bine, fiule. Mergi în ocol şi slobozeşte asinul, oile şi caprele şi îndrumă-le spre păşune.
Galan
După o zi de muncă grea în carieră, Haran cu fiul său, Galan, se întorc acasă nespus de obosiţi. Galan, cu palmele pline de bătături se văicăreşte în faţa mamei sale, iar mama Elma, privind la el cu multă duioşie cugetă în sine: „Doamne, copilul acesta prea devreme şi-a luat pe grumaz jugul greu al muncii.” Şi-apoi, cu glas auzit şi cu ton de reproş, zice către bărbatul ei:
copilul acesta, ca primul născut al nostru, după lege trebuia să fie dăruit lui Dumnezeu. Uite cum îi sângerează mâinile şi precum se vede, e obosit peste măsură!
aşa este, dar dacă el munceşte la cot cu tatăl său interveni Haran nu înseamnă că se jertfeşte şi pentru binele semenilor lui? Nu e şi asta o slujire cerută de Dumnezeu? Că, de-ar merge toţi întâinăscuţii acolo la Templu, unde ar avea loc? Trebuie să judecăm şi astfel, nu? Iar cu privire la extenuare, e normal ca după prima zi de lucru, omul să arate a fi mult ostenit, dar după aceea se fortifică şi pe zi ce trece se obişnuieşte cu munca şi simte chiar plăcere pentru aceasta. Şi-apoi, la terminarea lucrului, când îţi vezi punga
35
plină cu bani, uiţi de toate şi începi să cânţi de bucurie, bineştiind că, în final munca, aduce bunăstare şi satisfacţii.
în faţa unui astfel de răspuns, cu durerea-n suflet pentru copilul ei, Elma a fost nevoită să capituleze şi starea de spirit din casa lor, a rămas ca mai înainte. N-ai ce-i face. „Aşa cere viaţa vorba lui Haran nu tuturor le este dat să lucreze intelectual, celor mai mulţi soarta le-a pus în mâini unealta de muncă. Aşa că, domnişorule Galan, poftim la spart de bolovani, lângă coasta tatălui tău, doar ştii citatul biblic: „în sudoarea frunţii tale să-ţi câştigi pâinea! Şi bine a zis cine a zis că pâinea cu cât e mai amară azi, cu atât va fi mai dulce mâine! De asta să fii încredinţat.”
în dimineaţa zilei următoare, Haran e în picioare şi gata de plecare la muncă, dar fiul său doarme dus. Oboseala încă apasă pe el.
gal, băiatul tatii, hai scoală-te, că acum dimineaţa e sporul în toate strigă tatăl său şi se duse până lângă patul copilului şi-l mângâie pe cap. Galan deschise ochii şi scâncind de oboseală, zise cu jumătate de glas: Aşa repede a trecut noaptea? Şi a dat să se ridice, dar, Doamne, ce-l mai dor mâinile şi toate încheieturile! Cu greu a reuşit a-şi dezmorţi oasele, dar după ce s-a spălat cu apă rece pe faţă, s-a simţit mai înviorat şi mama Elma a fost gata cu blidul de lapte fiert şi azimi calde. La plecare, dumneaei, le-a pus în traistă câteva pâinişoare, pastramă de oaie, caş dulce şi un burduşel cu apă rece şi bineînţeles, toate urările de bine şi spor în munca lor.
Acolo, în carieră, toată ziua, Galan a cugetat la cuvintele acelea ale mamei lui când a zis: „Galan este primul născut între fraţii lui şi trebuia să fie închinat Domnului.” „Deci, eu s-ar fi cuvenit să fiu la Templul din Ierusalim sau la cel de pe Garizim şi slujind lui Dumnezeu, nu să muncesc din greu aici cu târnăcopul şi cu dalta!”
în urma acestora, noi, dacă am gândi despre Haran că ar fi un om din cale afară de sever, am greşi, pentru că el, totuşi, îşi iubeşte copiii şi ţine foarte mult la ei, dar obligaţiile astea faţă de familie şi viaţă cer să te menajezi mai puţin pe tine şi să munceşti mai mult pentru toţi ai casei tale. Aşa a fost întotdeauna, dacă nu ţii pasul cu
36
fluxul vremii, rămâi în urmă şi apoi, să te mai redresezi e nespus de greu. Pentru aceasta, Haran, omul nostru, vrea să facă din fiul său un om de nădejde, bine instruit, să poată înfrunta cu uşurinţă tot greul zilei de mâine. Şi să nu uităm faptul că, el, Haran, totuşi nu-i pretinde lui Galan să muncească peste puterile lui, că din timp în timp mai face câte o pauză şi la vremea prânzului, după ce servesc masa, tatăl îl lasă pe Gal să tragă un pui de somn la umbră, timp de o oră, o oră şi jumătate, timp în care, Haran, tatăl dizlocă din fronton lespezi şi bulgări de calcar, ca, după aceea, împreună cu Galan să le dea forma paralelipipedică bună pentru zidire.
După câteva zile de muncă, Galan al nostru nu mai simte oboseala aceea ca la început, dar gândul că el ar fi trebuit să slujească la Templu, sau cel puţin la una din sinagogile de provincie, îl obsedează. Dar, ce să-i faci, acum e târziu. Nu el este în măsură să decidă pentru soarta lui. Aşa că, trebuie să lase totul cum va orândui Dumnezeu.
în casa lui Elghezi şi planul lui viclean
în casa lui Elghezi, „prietenul lui Haran” domneşte o stare de duh cu totul deosebită. Aici, întâlnim o familie compusă din nouă persoane: bunici, părinţi şi copii. Copiii sunt cinci la număr: trei fete şi doi băieţi, cuprinşi cu vârsta între 7 şi 17 ani. Tatăl, Elghezi este mai întreprinzător ca Haran. El, cumpără peşte de la pescarii din Ghenizaret, ţesături şi mulinuri de la negustorii din Gherasa Decapolei şi cu căruciorul tras de măgarul său, merge şi-şi vinde marfa la preţ convenabil pe piaţa din Sichem. Are bietul om nouă guri la masă şi la muncă este ajutat numai de Labei, feciorul său mai mare.
De câteva zile-ncoace, dumnealor, Elghezi şi cu Labei sunt ocupaţi cu transportul pietrei pentru construirea noului cămin piatră prelucrată de mâinile lui Haran şi a fiului său, Galan.
37
în după-amiaza unei zile de sabat, Elghezi, merge acasă la Haran să mai discute câte ceva cu privire la contractul stabilit între ei lucrare ce se află în curs de execuţie.
Printre altele, Elghezi aduce vorba la ce îl interesează mai mult pe dumnealui şi despre care, lui Haran i-ar fi trezit curiozitatea încă din ziua când a venit la el să tocmească prelucrarea cărămizilor din piatră de munte. Şi stând ei doi pe banca de sub umbrar, fără să bănuiască măcar, că după o uşă din apropiere sta şi asculta doamna Elma, oaspetele îşi dă în vileag planul său, ce, de altfel şi-l făcuse înainte cu nevasta lui şi zice:
frate Haran, iată gândul meu ăl bun pe care, vreau să ţi-l destăinui acum. Precum bine ştii am cinci copii, băieţi şi fete. Casa pe care vreau să o construiesc, va fi pentru extinderea familiei. Eu, capul comunităţii fiind, trebuie să mă îngrijesc de toate cele.
da, desigur interveni Haran. Ăsta e rostul bărbatului în casa sa. Ai gândit corect şi nimic mai mult.
ei, asta, ca asta, dar ce-ai zice dumneata dacă între noi am face nişte legături aşa,… cum să spun, nişte relaţii bine strânse mai grăi oaspetele şi apoi iarăşi Haran:
păi, eu, unul, consider că între noi deja există astfel de legături.
Aici,, Elghezi găsi momentul propice pentru a intra direct în subiect şi zise:
ei, bine, bine, dar astea au aspect numai de prietenie şi eu aş dori cu voia lui Dumnezeu şi a dumitale, să facem între noi ceva şi mai şi, adică, legătură de rudenie.
Haran, făcându-şi ochii mari, zise surprins:
cum, adică?
să ne logodim copiii grăi oaspetele având pe faţă-i un zâmbet forţat şi ţinându-l pe Haran din priviri ca picat din pod, la care, acesta rosti cu vădită uimire.
nu prea înţeleg, cum vine asta? Eu, de altfel, am doi băieţi şi-o fată şi,…
Şi Elghezi completă cu grăbire:
38
foarte bine, să vă trăiască sub binecuvântări dumnezeieşti. şi eu am trei fete şi doi băieţi.
?
şi? făcu Haran, iar oaspetele veni cu legătura de vorbire:
şi vreau să-l am de ginere pe fiul tău Galan. E nemaipomenit de harnic, l-am văzut cum munceşte acolo-n carieră. Şi dacă mă crezi, pentru el vreau să durez noul cămin.
Pentru moment, Haran nu-şi poate da seama de şiretenia lui Elghezi şi răspunse nehotărât:
dumneata, domnule Elghezi, m-ai băgat la apă. Nu ştiu ce să zic.
Acum, oaspetele şi mai grăbit:
ce să zici? Zi „da”, că doar nu suntem oameni de lepădat. Aşa că, bate palma, să ne trăiască copiii şi să fie într-un ceas bun.
Gazda, cu îndoială-n cuget pentru acest târg, vrând să mai amâne tranzacţia plămădită-n pripă de către prietenul său Elghezi, răspunse:
nu zic ba, dar te rog lasă-mi timp de gândire, că aici e vorba de o legătură pe viaţă a două suflete, nu e un târg de vânzarecumpărare de cine ştie ce marfă. Şi-apoi, nu ştii proverbul: „Graba strică treaba?“
Şi oaspetele, vrând cu orice preţ ca ideea lui să fie pusă-n fapt cât de repede posibil, continuă să bată apa-n piuă, zicând:
bine, „cuscre” dragă, iată că te las, dar nu amâna prea mult că vei regreta de vei pierde un aşa chilipir.
Aici, în Orient logodna este actul de legătură ce se face pentru doi tineri de sexe diferite la înţelegerea părinţilor, încă de când copiii se află la vârstă crudă, iar căsătoria se oficiază abia când logodnicii ajung la vârsta maturităţii. De obicei, după nuntă, mireasa îşi lasă părinţii şi urmează bărbatului ei. Şi dacă acesta locuieşte laolaltă cu părinţii lui, nora, rămâne sub stăpânirea socrilor. Şi, invers. Dacă tânărul îşi părăseşte părinţii şi se stabileşte la socrii, rămâne sub stăpânirea acestora şi devine sluga lor.
39
Logodirea copiilor la vârstă prematură se practică şi astăzi în acea parte de lume, iar aici la noi acest obicei este aplicat numai de către ţiganii nomazi.
Şi încă o chestiune importantă în tradiţia acelora este şi faptul, că la căsătorie, bărbatul plăteşte socrilor o sumă de bani ce constituie contravaloarea miresei. Astfel şi la zlătari se aplică această clasică meteahnă.
Şi acum să revenim la făgaşul nostru.
După plecarea oaspetelui, Haran a rămas locului cu fruntea sprijinită-n palme şi îngropat în gânduri. Elma, care ascultase-n ascuns discuţia dintre cei doi bărbaţi, vine lângă Haran, prefăcută că n-ar şti nimic despre cele ce s-au pus la cale, şi zice:
domnul meu, văd că picoteşti aci, mergi, dar, şi te odihneşte pe patul tău, că vei fi obosit.
Haran, ca un om cuminte, găseşte cu cale, că nu e momentul potrivit a spune şi nevestei lui despre propunerea lui Elghezi, întrucât nici el nu şi-a mărturisit consimţământul. Ideea aceasta a logodirii copiilor e mult prea îndrăzneaţă şi paradoxală.
Şi nevrând el a părăsi umbrarul, a rămas tăcut şi cu toate gândurile lui. Acum, femeia se vede obligată a-i face silă de vorbă şi-l atacă moderat:
domnul meu Haran, iertată să-mi fie îndrăzneala că te supăr cu cuvântul. Eu îmi dau seama că ai trudit mult şi oboseala te-a doborât, de aceea zic să te lungeşti un pic pe patul tău. Dar, oare, de ce a venit Elghezi? Ţi-a înmânat cumva vreo sumă de bani drept acont pentru munca ta?
nici gând! răspunse el scurt. Şi iarăşi dumneaei:
iată, eu, am cunoscut că Elghezi nu a venit aci cu banii, că am căutat la faţa lui şi, deşi sunt fără pricepere, totuşi presimt că-n firea lui, cinste, nu se află. „Negustor cinstit, nu s-a auzit.” şi teamă îmi este că osteneala ta şi a fiului nostru Galan, să nu fie zadarnică.
cum, adică? De ce să-mi fie munca-n zadar, că doar Elghezi e om în toată firea şi nu arată a fi un înşelător! răspunse dumnealui cu de-a mirării. şi Elma cu îndoială-n suflet, zise:
40
să dea Dumnezeu să fie precum zici, domnul meu, dar, totuşi, eu am o presimţire, că omul acesta, ca orice precupeţ, nu este cinstit. Vorba ceea: „Cât hoţul nu este dovedit, este socotit de negustor cinstit.”
Acum, Haran, transpus într-o lumină mai clară, zise:
să se-njosească oare Elghezi până-ntr-atâta să nu recunoască truda mea şi a fiului meu? Să fie atât de făţarnic, acum după ce şi-a văzut piatra dusă în ocolul său? Păi, ajung cu el până-n sfatul Bătrânilor, că numai Dumnezeu ştie câtă sudoare ne-a curs din spate în tot acest timp şi cum nu puteam dormi noaptea de durerea mâinilor!
Elma, văzând că aceasta duce la enervarea bărbatului, s-a gândit să fie mai moderată în cuvânt.
să nu te mânii pe mine, domnul meu, că, de bună seamă, nu ştim dacă acest gând şi-l are-n minte Elghezi. Dar, oare, pentru ce a venit dumnealui aici, că încă nu mi-ai spus până acum?
Haran, aflându-se sub starea de agitaţie, se ridică de pe banchetă şi fără să spună o vorbă, merse în odaie şi se lungi pe patul său meditând îndelung la toate acestea.
Dreptul de întâi născut
Zilele au trecut, vremea a început a se răci anunţând că se apropie anotimpul de iarnă, când nu se mai poate lucra în peretele rece al muntelui. Haran îi dă zor cu lucrul silind şi pe fiul său să-şi înteţească efortul pentru a ajunge cu bine la capătul muncii, pentru care s-a angajat de bună voie. Şi-apoi, la urmă, va vedea dumnealui cum vor evolua împrejurările.
Galan, precum am mai spus, oriunde şi oricum s-ar afla, gândul şi-l are focalizat numai la dreptul său de „întâi născut” adică, la acea sfântă slujire de „Nazireu” la Templu. Şi de fiecedată când se întoarce de la muncă, i se plânge mamei sale de truda şi durerea mâinilor.
41
Mama Elma, văzând palmele fiului ei, care, de acum se făcuse ca ceafa boului de sub jug, îndurerată până la lacrimi, îi ia binişor mâinile şi i le sărută cu dragoste şi duioşie multă.
Dacă tatăl Haran îi insuflă fiului său dragoste de muncă şi obligaţiile şi virtuţile bărbăteşti, apăi, mama, cu blândeţea ei, îi strecoară-n suflet acea minunată şi binefăcătoare infuzie de har matern.
Aşa stând lucrurile, Galan al nostru, copil, ce încă nu-şi poate da seama de câte se urzesc pe seama lui, cu trupul se află la umărul tatălui său, dar cu inima e alipit de inima mamei lui.
încă un lucru e bine de ştiut, că aici, obiceiul devenit lege nescrisă este ca numai tatăl să hotărască asupra copiilor lui, să-şi însoare sau nu feciorii ori să-şi mărite, sau nu, fecioarele. De asemeni, cu cine să-i însoţească, tot tatăl este acela care hotărăşte. Şi iată de ce mama Elma este nespus de îngrijorată. Ea, cu nici un chip nu doreşte ca fiul ei Galan harnicul ei fiu să-i fie ginere lui Elghezi şi să slugărească la o familie aşa de aglomerată.
într-una din aceste zile, când Haran s-a întors de la muncă, a găsit pe Elma mult prea indispusă şi i se adresează:
eşti cumva bolnavă, doamna mea Elma?
Şi dumneaei răspunse fără explicaţii:
nu ştiu ce am. Nu-mi este bine deloc. Parcă-mi presimt sfârşitul şi nu-mi mai doresc nimic!
Haran, ca om cu intuiţie, gândi în sine: „Doamna mea e o femeie inteligentă şi ar putea bănui, sau chiar să ştie despre scopul urmărit de Elghezi. Nu-mi rămâne decât să-mi măresc vigilenţa şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu, toate se vor sfârşi cu bine”.
Apoi, punându-şi mâna pe spatele nevestei, zise:
nu mai fi mâhnită doamna mea. Nădejdea să ne fie la Domnul nostru, că El este Atotputernic şi numai El poate hotărî pentru noi.
amin! se auzi stins şi dulce glasul doamnei Elma.
42
întoarcerea lui Halibald
Curând după aceasta o veste mare s-a auzit în tot El-Gamimul. Bătrânul Halibald, întorcându-se din hoinăreala sa, ca un ieşit din limitele de păstrare a liniştei cetăţenilor, striga pe uliţele satului, zicând:
veniţi toţi să ne închinăm înaintea Dumnezeului lui Israel, că iată a binevoit să plinească cele ce s-au zis prin Prooroci: Mesia cel mult aşteptat a venit şi se află printre noi!
cine este Acesta şi unde se află El acum? întrebau glasuri din popor.
este Mesia Izbăvitorul. Prunc născut de curând în cetatea Betleemului din Iudeea! răspunse el şi cu mai multă însufleţire.
Alţii, răutăcioşi de felul lor, cu glas ignorant îi ziceau:
tu, văcarul satului şi de neam străin fiind, te dai a fi prooroc trimis la noi şi ne grăieşti strigând cuvintele acestea? Oare, nu ştii că Acela când va veni, va fi numai pentru noi cei ce suntem fii ai lui Avraam, nu şi pentru tine, cel ce şi numele te vădeşte a fi venit aici din toată lumea? Nu ţi se cuvine să tulburi poporul cu vorbe străine auzului nostru! Ai înebunit şi de aceea ai fugit de la paza oilor şi acum ţi-a năzărit să vii înapoi şi să bagi zâzanie în popor? Taci şi nu mai striga pe uliţe, că te vom da paloşului roman pentru întărâtarea mulţimilor la răzmeriţă.
Printre toţi aceştia se aflau şi unii care îi dădeau crezare şi ziceau:
lăsaţi-l să grăiască şi nu-l opriţi. Nu cumva fi-va şi acesta unul din trimişii Domnului şi să vă aflaţi că vă împotriviţi lui Dumnezeu! Oare, nu ştiţi că şi proorocul Iona a fost străin Ninivitenilor şi totuşi i-au dat ascultare şi cetatea a fost salvată de la distrugere?
Şi împerecheri se făceau, încât nu se mai înţelegeau între ei. Ba, la un timp erau cât pe ce să se încaiere între dânşii, încât au
43
pus mâna pe Halibald, hotărâţi să-i aplice o pedeapsă aspră călcându-l în picioare.
La acestea, Simeon fiul lui Haran, fiind de faţă, a început să ţipe şi să strige la tatăl său:
tată! Tată! salvează-l pe bunicul din mâinile oamenilor ăştia răi!
Şi Haran, văzând situaţia nefastă în care se afla Bătrânul, degrab a sărit în ajutorul lui şi cu braţele sale vânjoase, a reuşit a-l scoate din mâinile acelora, mustrându-i:
liniştiţi-vă, măi oameni buni? Ce aveţi de împărţit cu acest om? Aşa repede aţi dat uitării binele ce l-a făcut satului acesta? Cum puteţi pedepsi un om până ce nu verificaţi cele spuse de el? Potoliţi-vă, dar, că nu va trece mult şi vom vedea ce va fi. De a grăit minciuni, vrednic este de pedeapsă, iar de va fi spus adevărul, pacea şi liniştea să fie cu el.
Unii, însă, dintre cei revoltaţi, nevrând cu nici un chip a se potoli, au mers în mare grabă la bojdeuca lui Halibald şi furioşi, au pus-o la pământ şi i-au dat foc, zicând:
să se ducă veneticul acesta, acolo de unde a venit şi să piară-n foc toate farmecele cu care amăgeşte poporul, căci vindecă toată vătămătura numai cu satanicele lui vrăji. Şi iată acum, dacă a fost lăsat de capul lui, a ajuns să se dea mare prooroc, vestitor al lui Mesia! Noi, însă, ştim că Mesia va veni ca un împărat puternic, înarmat până-n dinţi şi cu oaste multă ca să supună popoarele sub stăpânirea Sa. Şi, asta, când va hotărî Dumnezeu, nu la voia nemernicului acesta zdrenţuros şi nespus de păcătos!
Când Haran a ajuns acasă cu Halibald, Simeon, degrab a adus un lighean şi amforă cu apă şi cu bucurie s-a oferit a-i spăla picioarele Bătrânului aşa, cum de altfel este obiceiul prin părţile acestea. Apoi, l-a ospătat şi l-a odihnit, căci era flămând şi nespus de obosit.
Şi pe când se credea că în târg spiritele s-au potolit, le vine ştirea tristă despre incendierea căsuţei lui Halibald. La auzul acesta, Bătrânul şi-a acoperit faţa cu palmele şi printre suspine, a grăit:
44
mare lucru nu am pierdut. Doar plantele de leac ce le-am adunat cu migală şi cei patru pereţi între care mă adăposteam, că, acum nopţile sunt foarte reci şi la vârsta mea nu-i prea uşor să încep a-mi construi un nou adăpost. Lumea de-aici, însă, pierde ceea ce avem mai de preţ: „Adevărul” adevărul dumnezeiesc. Adevărul, că Mesia Cel mult aşteptat a venit şi se află printre noi. E Prunc micuţ, născut de curând în Betleemul iudeei. Eu, de acolo vin şi eu însumi L-am văzut cu ăşti doi ochi ai mei. Pentru binele vostru, iubiţilor, daţi crezare cuvintelor mele, căci totul este aşa de adevărat, cum vă văd şi mă vedeţi. Lumina soarelui, a focului, a opaiţului, nu foloseşte la nimic, dacă ne lipseşte acea lumină a sufletului care ne ajută a vedea măreţia lui Dumnezeu.
Lumea satului acesta, ca şi tot poporul israelit se află într-o înfrigurată aşteptare a venirii unui mare Izbăvitor. Este aşa? întrebă el pe cei ai casei lui Haran, care, de acum se adunaseră cu toţii în jurul lui şi-l ascultau.
aşa este! răspunseră ei într-un glas şi Bătrânul, continuă:
aşadar, să fim atenţi, iubiţilor. Cercetătorii Scripturilor spun că vremea venirii Aceluia, este aceasta de acum, poporul nu mai poate suporta apăsarea jugului străin, în scaunele cele mai înalte stau nişte nelegiuiţi, pe tronul regal s-a aşezat, ca o molimă, un uzurpator şi băutor de sânge, natura întreagă suspină şi cere lui Dumnezeu să-i trimită un Mângâietor şi multe alte dovezi s-ar putea aduce. Iată, dar, că acum Cerul a răspuns, vestind, că Acela a venit. Da, a venit, iubiţilor, bucuraţi-vă şi iarăşi bucuraţi-vă, că nu vă spun altceva decât numai Adevărul. O Stea nouă, mare şi luminoasă s-a arătat pe bolta cerească, aducând oamenilor cea mai mare şi minunată veste din câte s-a auzit până acum. Au venit de la răsăritul soarelui, oameni învăţati cititori în stele şi s-au închinat în faţa Pruncului trimis de Dumnezeu şi i-au adus daruri ca unui mare împărat, Jertfitor şi Jertfit: aur, smirnă şi tămâie.
O, Dumnezeule Doamne, mare şi minunat eşti şi mare este milostivirea Ta, că ai auzit suspinul întregii firi şi m-ai bucurat şi pe
45
mine nevrednicul să văd mântuirea Ta! De acum, Preabunule Părinte, poţi să faci cu mine ce vrei, că nu mai am ce să-mi doresc aici pe pământ!
Oare, iubiţilor, continuă Bătrânul să grăiască celor ce-l ascultau acei străini care au venit de la o depărtare de cinci sau şase sute de mile şi L-au recunoscut pe Acela a fi însăşi Mesia cel aşteptat, nu vor judeca ei îndărătnicia acestui popor care s-a ridicat împotriva mea, cu dorinţa nebună de a mă ucide, în loc să salte de bucurie la auzul acestei binevestiri? Teamă îmi este că aşa va să fie! Să dea Dumnezeu, însă, ca tot sufletul să se întoarcă la lumina adevărului şi să fie viu, acum, până ce nu este prea târziu.
Eu, de altfel, nu L-am ştiut pe Adevăratul Dumnezeu. Am fost un închinător păgân am slujit idolilor şi aş fi putut să fiu stăpân pe jumătate din împărăţia dintre Tigru şi Eufrat, dar venind aici, ochii sufletului mi s-au deschis, inima mi s-a curăţit şi mintea mi s-a luminat. Şi de acum înainte, ca şi David, zic: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta!” Iar pentru minunata mântuire, trimisă nouă, să strigăm din adâncul sufletului: „Mărire Ţie, Doamne, că ne-ai adus izbăvirea şi bucuria învierii!”
Şi acum, iubiţilor, vă cer iertare, că mi-am permis, eu, un străin, să vă dau învăţăminte, vouă, care sunteţi mai luminaţi ca mine. Dar eu, fiind în anii bătrâneţii şi având minunatul prilej de a-L vedea pe Divinul Prunc şi pe Fericita Sa Mamă, îndrăznire am luat, să vă mărturisesc cele ce aţi auzit la mine şi apoi, după mintea mea, socotesc de nu v-aş spune, aş păcătui înaintea lui Dumnezeu.
în urma acestora, Simeon, care sta cuminte la picioarele Bătrânului şi asculta cu nesaţ, sări cu vorba şi zise:
dar, bunicule, ştii că într-o noapte te-am visat?
e, ce spui? Şi cum zici că m-ai visat? grăi bătrânul, privind la copil cu multă dragoste. Şi Simeon continuă:
erai în fruntea unei caravane de cămile şi te duceai încolo-n jos, spre Marea Moartă. Până unde ai călătorit nu mai ştiu că nu mi-ai îngăduit să merg cu tine. Oare, aşa a fost?
46
Şi bunicul răspunse cu multă duioşie în glas:
da, întocmai aşa a fost, nepoate dragă. Iată, dar ce întâmplare minunată mai fuse şi visul acela al tău! Şi să vedeţi că până să ajungem la revărsarea Iordanului, Steaua ce ne-a îndrumat tot timpul, a luat-o înspre Apus şi urmând ei, am mers tot urcând până la Ierusalim. Şi acolo, ce să zici, că, deodată, n-am mai văzut-o. Se pitise în nori şi astfel fiind, am socotit că în această cetate va să-L găsim pe Cel căutat. Şi mergând pe uliţi întrebând pe cei pe care-i întâlneam, s-a dus ştirea până la regele Irod despre pricina călătoriei noastre. Şi am fost chemaţi la curtea lui, unde, trei bărbaţi din grupul pelerinilor noştri, adică mai marii caravanei au fost poftiţi să intre la rege. Ce vor fi vorbit acolo, nu ştiu, că n-am stat mult şi am plecat. Apoi, ieşind din cetate pe poarta dinspre miazăzi, spre marea noastră bucurie a apărut iarăşi steaua aceea luminoasă şi am mers în urma ei cam vreo 60 de stadii până ce am ajuns în cetatea Betleemului. Dar steaua noastră nu s-a oprit aici, ci ne-a dus afară-n câmp şi deasupra unei peşteri a încetat de a mai merge, arătându-ne că suntem ajunşi la capătul călătoriei noastre, adică, aici se află Cel pe care-L căutăm.
şi L-aţi găsit, bunicule? întreabă nerăbdător Simeon. Bătrânul Halibald, ştiindu-l pe copil cât este de receptiv şi entuziasmat la istorisiri, îi răspunse cu multă blândeţe, zicând:
da, L-am găsit, nepoate!
Şi L-ai văzut? continuă Simeon iscoditor.
da, desigur, L-am văzut, nepoate dragă.
şi cum era? Spune repede Bunicule.
păi, cum să fie nepoate? Era Prunc micuţ născut de curând, înfăşat în scutece şi culcat pe fân într-un conovăţ de oi.
şi cine mai era cu El, Bunicule?
păi, cine să fie, era Mămica Lui. Şi Ea crudă ca o copilă şi un bătrân sărman ce sta sprijinit de toiagul său.
nu era lume multă?
nu, ci numai nişte ciobani cu câteva oi pe lângă ei.
47
casa Lui este mare, mare de tot?
nu este mare şi nici măcar o casă, ci e o peşteră săracă cu pereţii reci şi goi.
înseamnă că nu Acela este Mesia despre Care ne vorbeşte tata, mai zise copilul dezamăgit.
ba da, nepoate dragă. Acela este însuşi Mesia! Ascultă ce-ţi spun eu, că L-am văzut cu ăşti doi ochi ai mei, cum sta cuminţel, învăluit de o lumină străină, nepământească. Şi steaua despre care v-am mai spus, n-a mai plecat, ci a rămas deasupra staulului la o înălţime nu prea mare, aruncând peste locul acela razele sale pline de lumină. Şi apoi, cum în jurul Său şi în văzduh pluteau mulţime de fiinţe scânteietoare şi-i cântau Pruncului născut nişte imne de slavă, cum nu mi-a fost dat să aud vreodată.
dar, bunicule, ce erau luminile acelea care pluteau în aer?
cred că erau îngerii lui Dumnezeu!
La acestea, Simeon şi Dora, au sărit în sus de multă bucurie, zicând:
– O, Bunicule, cred că Acela este Mesia se grăbi Simeon să mărturisească. Şi Dora care până acum a stat nemişcată lângă mama ei, strigă cu entuziasm:
bunicule, de ce nu mi-ai adus un îngeraş, că am fost cuminte şi vrednică?
Bătrânul, privind cu blândeţe la cei doi copii îi trase la pieptul său şi mângâindu-i pe creştet, le grăi:
dragii mei nepoţi, Dumnezeu este Duh, Duh de viaţă dătător şi slugile Sale, îngerii sunt tot duhuri, duhuri mişcătoare ca o suflare de vânt.
tata Dumnezeu are slugi pe lângă El, Bunicule? întrebă indiscret Simeon.
bunul Dumnezeu nu are nevoie de slugi, cum am crede noi, cărora să le poruncească voile Sale. Dar, din Atotputernicia Sa şi din neţărmurita Lui bunătate, a creat lumea duhurilor pentru ca să se bucure şi să se veselească privind la negrăita Lui frumuseţe. şi ei.
48
adică îngerii, înzestraţi, ca şi noi oamenii cu deplină libertate, din dragoste s-au făcut tari la virtute, precum ne spune proorocul David, să se supună întru totul lui Dumnezeu, de la care primesc putere şi har din Prea Sfântul Său Duh, ca să acopere întreaga creaţie şi să ne ajute pe noi oamenii în osteneala pentru mântuirea sufletelor.
Poate, voi copii, nu înţelegeţi prea bine ce vreau să vă spun, dar sper, ca tăticul vostru să vă explice mai desluşit zise Halibald privind asupra lui Haran. Şi până ce acesta să grăiască vreun cuvânt, tot el, Bătrânul, se adresă lui Galan, care, în acest timp a stat mai deosebi şi îngândurat:
tu, care stai deoparte şi nu zici nimic, cum ţi-e numele?
galan răspunse el cu jumătate de gură.
Şi iarăşi Bătrânul:
tu nu zici nimic? Nu ai nici o dorinţă?
dorinţă am, domnule Halibald, dar deocamdată mă simt obosit şi socotesc că destul mi-este mie că te văd şi aud vorbele tale!
Cugetător, Bătrânul, privi îndelung la Galan şi, la urmă, zise cu glas domol:
bine, copilul meu, Galan, văd că ai în fire o porfiră scumpă şi aş dori să vorbesc cu tine numai între patru ochi.
Tata Haran, ca unul care se luptă cu munţii şi sfarmă stâncile în mâinile sale, gândul îi este mai puţin la cele spirituale. Educaţia religioasă a copiilor săi o face mai mult dintr-o obligaţie ritual-tradiţională, searbădă şi rece, şi nu din dragoste. De aceea, grija lui de căpetenie îi este orientată spre bunăstarea familiei sale. Şi, cum am mai spus, la el, suflul duhovnicesc este lăsat mai încolo, pe planul doi.
Acum, în urma celor de mai sus, constrâns fiind de împrejurare, Haran, îşi deschise şi el gura şi zise:
domnule Halibald, am ascultat cuvintele tale şi cu nimic nu mă împotrivesc. Să zicem, dar, că vom trăi şi vom vedea ce va fi. Deocamdată să ne vedem de treburile noastre. Timpul ne va arăta fără greş, mersul tuturor lucrurilor. Eu, însă, ştiu una şi bună, că, Mesia, Acela când va veni, va fi un bărbat în deplină maturitate şi
49
pregătit să arunce dincolo de hotarele ţării sfinte pe tot cel ce nu descinde din Părintele Avraam.
Şi-apoi, cine nu ştie că Domnul Dumnezeu, a ales dintre toate popoarele numai pe poporul lui Israel să-I fie mărturie până la marginile pământului şi numai pe acesta va să-l mântuiască. Restul omenirii este numai „Goai”, pleavă pentru foc.
iertat să-mi fie, domnule Haran interveni Bătrânul iată cutez să grăiesc eu, care sunt străin de neam, că Domnul Savaot, nu poate să fie aşa de teribil şi părtinitor ca pe unii să-i fericească, chiar fără merit, iar pe alţii, drepţi fiind, să-i nimicească. El este singurul Tată creator. El, din iubire ne-a creat pe toţi după chipul şi asemănarea Sa şi tot din nespusa Sa iubire ne vrea pe toţi mântuiţi. Iată dar, marea şi dumnezeiasca operă: mântuirea neamului omenesc, ce, desigur, o va pune-n fapt divinul Prunc ce ni L-a dat Cel ce este IUBIRE şi Care, s-a născut din neprihănire în zilele acestea şi pentru Care, eu, străinul, dau mărturie chiar de va fi să mor.
Rogu-mă dar, domnul meu Haran continuă Bătrânul linişteşte-ţi inima şi cugetă curat la cele ce am spus şi vei vedea, că numai din Dreptatea lui Dumnezeu şi a ta bunătate m-ai scos din mâinile acelora, mi-ai spălat picioarele şi m-ai ospătat la masa ta. Pentru aceasta zic din tot sufletul meu: Prea Bunul Dumnezeu să te binecuvinteze şi să-ţi umple casa cu pace şi pâine din belşug.
Şi acum, vă rog să-mi daţi binecuvântare să pot pleca într-ale mele şi să ajung nicăieri, că nu am unde să-mi plec capul spre odihnă. Culcuşul meu făcut cu trudă a fost mistuit de focul mâniei nedrepte a oamenilor, iar eu, nemernicul, nu am nici o putere şi nici un drept să pot cere despăgubiri. Să judece dar, Cel de Sus şi să-i ierte de voieşte, că numai din neştiinţă au făcut aceasta şi nu şi-au dat seama de ceea ce fac.
Şi în timp ce Bătrânul a dat să plece, Haran s-a ridicat şi l-a oprit, zicând:
nu poţi pleca, domnule Halibald, căci mânia oamenilor nu cred să se fi potolit. Şi apoi, unde vei putea merge? Rămâi dar, la
50
noi până se va stinge zavistia şi se va aşterne liniştea. Şi la urma acestora vom vedea noi ce va mai fi de făcut.
da, bunicule zise Simeon exaltând de bucurie. Rămâi cu noi să ne spui poveşti. Uite, te las să dormi cu Galan, că eu am să-mi fac loc lângă tine.
Mama Elma, fiind de faţă la tot ce s-a vorbit acum în casa lor şi văzând pe de o parte necazul ce s-a abătut asupra nevinovatului Halibald şi pe de alta inocenţa copiilor, a fost mişcată adânc în inima ei şi, în timp ce cu dosul palmei îşi şterse pe ascuns două lacrimi ce se prelingeau pe faţa-i blândă, intră şi ea în discuţie şi grăi către Haran:
eu zic, domnul meu, că ar fi bine să pregătim odăiţa aceea de lângă staul, că, iată, iarna a sosit în prag, şi bunicul nu mai are unde să se adăpostească. Unde, dar, să se ducă bietul om?
da, doamna mea răspunse dumnealui bine ai socotit. Uite, chiar acum îl iau pe Galan şi împreună vom face ordine şi curăţenie în cămăruţă. Vom amenaja un pat pentru odihnă şi ce credem că ar mai trebui acolo, să se simtă omul bine, aşa, ca la casa lui. Dar, până una alta, tu, doamna mea, pregăteşte cina, că seara deja a dat în geană, şi după aceea, domnul Halibald, dacă voieşte să ne mai spună ceva, bine, iar de nu, să poftească la culcare pentru că e bătrân şi e venit de pe drum lung.
Bătrânul povesteşte
Şi în timp ce tatăl cu fiul său, Galan roboteau la amenajarea odăiţei de lângă staul şi Elma îi da zor cu pregătirea mesei de seară, cei mici, Simeon şi Dora, rămânând numai cu Bunicul, au sărit asupra lui cu o mulţime de întrebări, la care, Bătrânul a rostit cu multă duioşie:
am să vă răspund, dragii mei, la toate întrebările voastre, dar nu acum, ci după sfânta cină. Vreau să fie de faţă toată familia, căci
51
s-ar putea, bunăoară, fiecare să aibă câte o întrebare de pus şi e bine ca răspunsurile ce le voi putea da, să le audă toţi ai casei acesteia.
După cină, iată aşadar, toată familia lui Haran adunată împrejurul Bătrânului şi întrebările lor nu au întârziat să vină.
Primul iscoditor nu putea fi altul decât Simeon cel grabnic la auzire.
bunicule, zice el, tu ai venit singur să ne vesteşti despre cele ce s-au petrecut acolo, la Betleem? Ceilalţi oameni ai caravanei, unde au rămas?
n-au rămas pe undeva, răspunse Bătrânul, că am venit cu toţii până aici, jos la vadul Iordanului, dar ei şi-au văzut de drumul lor, căci erau de fel tocmai de prin părţile Mesopotamiei. De altfel, călătoria noastră, a fost aşa: la ducere am urmat drumul coborând pe lângă apa Iordanului, fiind mai uşor şi cel mai cunoscut. Iar, la întoarcere n-am înţeles de ce, căpetenia caravanei a poruncit să mergem pe altă cale. Şi am venit pe drumul munţilor, prin cetatea Sichem, am coborât pe lângă El-Gamim şi iată-ne, aşadar, ajunşi de unde am plecat, adică la vadul Iordanului, unde ne-am despărţit cu îmbrăţişări şi cu bucuria Cerului în sufletul nostru. Iar eu, precum vedeţi, am rămas aici, lângă vatra mea să vestesc tuturor despre minunea minunilor lui Dumnezeu.
Şi acum, tot Simeon se repezi să-l întrebe:
de ce n-aţi rămas cu toţii aici, în satul nostru, Bunicule, că nu te-ar mai fi bătut oamenii răi şi nimeni nu ar fi mai avut curajul să-ţi strice casa?
La acestea, Galan, ca trezit din somn, completă şi el câteva vorbe, zicând:
fratele meu, Simeon, are dreptate. Trebuia să rămâneţi aici, în târgul nostru şi să vestiţi toţi într-un glas marea apariţie a lui Mesia. Şi atunci, nu numai că nu s-ar mai fi ridicat asupra ta, domnule Halibald, ci fiecare sufleţel de om ar fi dat crezare întru totul cuvintelor tale.
52
După o clipă de tăcere, Bătrânul găsi momentul potrivit pentru a răspunde şi grăi:
Iubiţii mei, nu mă surprinde cerbicia unora, dar judecaţi şi voi, oare nu tot omul de bunăcredinţă aşteaptă cu însetare venirea lui Mesia? Şi dacă este aşa, pentru ce, dar, atâta respingere tocmai din partea acestora? Şi-apoi, de nu vor să creadă, că Mesia este venit acum în lume, nu s-ar cuveni să stea cuminţi acasă şi să-şi vadă de treburile lor? Pentru ce dar, s-au sculat asupra mea, când însuşi Cerul dă mărturie pentru Acesta? Când o mulţime de îngeri au coborât pe pământ şi adus această dumnezeiască vestire?
Voi, copilaşilor, credeţi cuvintelor mele, că aşa este precum v-am spus. Mai credeţi şi aceasta, că eu, Halibald Străinul, deşi sunt aici de mulţi ani, n-am călcat vreodată drumul spre Ierusalim pe lângă râu şi nici pe acela, mai cu seamă pe acela prin munţi.
Acum, dar, iubiţii mei, fiţi atenţi cu mintea, pentru ca să vă mai spun încă o minune. La întoarcerea noastră din călătorie, haldeii aceia, regi înţelepţi fiind şi trimişi de Dumnezeu, şi care au fost în faţa lui Irod şi au vorbit cu el, după câteva zile de şedere în Betleem, zile pline de pace, bucurie şi lumină, deodată li s-a năzărit, ca în grabă să facem cale întoarsă. V-am spus dar, că eu n-am ştiut pricina acestei hotărâri şi nici drumul acela prin munţi nu era cunoscut nouă, dar înaintea caravanei noastre era o lumină nepământească, frumoasă şi mângâietoare cum nu pot să vă spun şi care ne-a condus până colea la ieşirea dintre munţi şi apoi, a dispărut. La despărţire, Craii aceia fiind în graţia lui Dumnezeu, mi au şoptit în taină, că au fost înştiinţaţi prin vis de un înger ceresc, ca în grabă să se întoarcă pe altă cale în ţara lor, pentru că un mare pericol îi urmăreşte.
Acestea iubiţilor, au constituit răspunsul meu.
în urma acestora, Simeon vru să-l mai întrebe ceva, dar tatăl îl întrerupse, zicând:
simeon, cam depăşeşti măsura! Nu tu eşti cel mai mare în casa asta. La treabă te situezi cel din urmă, dar la iscoadă eşti
53
primul. Uiţi că părinţii tăi sunt aici de faţă şi am dori să-l întrebăm şi noi câte ceva pe domnul Halibald?
da, aşa este copii intră în vorbă mama Elma când tatăl se află în mijlocul vostru, voi trebuie să vorbiţi mai puţin.
Apoi, Haran luă cuvântul:
deşi ar fi multe de spus, socot că pentru astăzi e destul. Să lăsăm, dar, pe mâine, că, iată noaptea bate la fereastră şi timpul ne îmbie să mergem la culcare. Dragii mei mai zise Bătrânul pentru a-L vesti pe Dumnezeu, ar trebui să renunţăm la repausul trupului şi la orice fel de desfătare, dar pentru copilaşii aceştia şi pentru voi care osteniţi foarte mult, odihna este necesară şi binecuvântată. Acum zise în continuare Bătrânul Halibald îngăduiţi-mi numai cuvântul acesta. Iată voi, precum se vede, cu dragă inimă îmi oferiţi adăpost şi loc de odihnă, m-aţi ospătat şi mi-aţi dat apă de băut. Iar eu, nemernicul stau acum şi judec: Cum voi răsplăti vouă pentru toate acestea?
să nu-ţi tulburi inima cu astfel de gânduri, domnule Halibald sări cu gura Haran şi Elma pentru că nu am făcut ceva în plus, ci numai ceea ce se cuvine. Aşadar, să mergem fiecare la patul său de odihnă.
fie precum ziceţi voi şi Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu belşug de pace sfântă încheie bătrânul, după care s-au risipit toţi, ca puii de potârniche prin cele odăi.
Zavistia lui Elghezi
Suntem în luna Tebet, vreme rece, de iarnă şi cu toate acestea, doi bărbaţi, Haran şi Elghezi negustorul, stau afară, pe banca din faţa casei şi discută aprins. După tonul vorbirii se pare că nu prea au reuşit a se înţelege între dânşii. De altfel, discuţia a început cam aşa, mai întâi Elghezi:
54
ai găzduit în casa ta pe Elsamat ciobanul, cuscre dragă?
da răspunse Haran fără ocolişuri l-am găzduit pe Bătrânul Halibald, pentru că a rămas bietul om fără adăpost tocmai în anotimpul acesta.
da, ştiu că i s-a incendiat casa, dar mă miră faptul că îl compătimeşti tocmai pe veneticul şi înşelătorul ăsta.
Faţă de atitudinea duşmănoasă a acestuia, Haran luă poziţie de apărător al Bătrânului şi grăi:
păi, domnul meu, aşa se cuvine să fie tratat un om care e străin, sărac, n-are pe nimeni şi-i fără adăpost!
La acestea, oaspetele zise cu ostilitate:
da, dar leneşul acesta a abandonat paza turmei de animale a satului şi după un timp de dispariţie i-a năzărit să revină în sat şi să tulbure lumea cu zvonuri alarmante.
ce zvonuri, domnule?! Omul acesta a adus o veste despre care ar trebui să te bucuri zise Haran pentru a-l încerca pe interlocutor, la care, Elghezi, apropiindu-se mai mult de gazdă, zise cu jumătate de glas:
ascultă la mine, cuscre dragă, nu mai întârzia şi alungă pe acest nemernic, că-ţi aduni asupra capului tău mânia oamenilor din târg. Alungă-l că e un şarlatan şi nimic alta. Păi, judecă şi dumneata: Mesia poate fi un copil? Mesia trebuie să fie un bărbat puternic, Mesia înseamnă un mare eliberator, nu cum zice acest cioban nespălat. Şi apoi, el, ciobanul, e străin de neamul nostru şi nu trebuie să-i dăm crezare! Pe de altă parte, ne este cunoscut faptul că în scurgerea anilor au mai apărut vreo trei-patru indivizi care s-au dat drept Mesia şi până la urmă s-au dovedit a fi fost înşelători ai norodului.
ei, bine, bine zise Haran şi iată, dacă vrei să ştii, nici eu nu l-am crezut întru totul, deşi a mărturisit că a văzut cu ochii lui arătare de îngeri şi ar fi auzit glasuri cereşti la maternitatea micului Prunc. Dar, socotesc totuşi, că e mai înţelept să nu ne pripim a arunca cu bolovani, ci să lăsăm faptele să grăiască de la sine. Şi maiestatea sa, timpul să decidă. Dar continuă Haran, schimbând
55
subiectul ia spune, mi-ai adus banii, domnul meu, pentru osteneala mea şi a fiului meu?
Elghezi, deodată îngălbeni la faţă şi, holbându-şi ochii, răspunse cu întretăiere-n glas:
nu, n-am adus o drahmă, cuscre dragă, doar ştii că extinderea locuinţei ce voiesc a o face în primăvară, va fi pentru fiii noştri, feciorul tău, Galan şi fecioara mea, Meda. Şi în acest caz, eu, nu mai sunt ţie dator cu nimic. Ba încă, tu trebuie să-mi plăteşti pentru fiica mea ce va să-ţi fie noră!
La acestea, Haran se tulbură în sine, dar cu un efort ascuns, răspunse reţinut:
dumneata, domnule Elghezi îi dai zor cu cuscria noastră, dar când ai cerut să-ţi lucrez piatra pentru construcţie, cuvântul stabilit între noi a fost să plăteşti munca depusă şi acum spui alta? Copiii noştri încă nu sunt logodiţi şi cu doamna mea, Elma, nu am vorbit ceva despre aceasta. Pe de altă parte, se ştie de la sine că femeia trebuie să urmeze bărbatului său şi nu bărbatul să urmeze femeii.
în urma acestui răspuns din partea lui Haran, Elghezi se ţinu să nu-şi ridice tonul aşa cum face de obicei atunci când cumpără marfă şi zise:
tu, cuscre dragă, în loc să te bucuri că îi ofer fiului tău o stare bună şi să sileşti oficierea logodnei, încă mai amâni? Dar familia mea este una dintre cele mai bine situate din El-Gamim!
Acum, Haran, grăi cu hotărâre:
toate acestea, domnule Elghezi, rămâne să le discutăm după ce voi primi banii ce mi-i datorezi pentru munca ce ţi-am făcut. Altfel, îndărătnicia ta va fi socotită păcat strigător la cer şi vei fi dat spre judecată în faţa Sfatului Bătrânilor!
văd că eşti tulburat, domnule Haran răspunse descumpănit oaspetele probabil că altă pricină ţi-a produs aceasta. Iată dar, că te las în pace să mai reflectezi asupra lucrurilor. Şi să ştii că de acum nu mai vin la tine şi aştept să vii tu la mine, să mă rogi pentru legătura copiilor.
56
Şi Elghezi târgoveţul, rămas neabătut în ideile lui, plecă pe unde a venit, iar Haran, cu sufletul mâhnit ca vai de el, se retrase în ocolul animalelor şi acolo se aşeză pe o bârnă, să se odihnească un pic şi să-şi mai adune gândurile cele risipite.
Şi acum să vedem pe unde vor fi ceilalţi ai casei, că nici unul nu a fost de faţă la ingratul dialog dintre Elghezi şi Haran. N-au fost de faţă, dar doamna Elma a auzit tot ce s-a discutat. Şi cum să nu audă, când dumneaei a stat la pândă undeva prin apropiere şi a tras cu urechea, încât nu i-a scăpat nimic. Asta e, ce să-i faci? Slăbiciune femeiască.
în odăiţa lui Halibald
Tot în vremea când cei doi pe bancheta de afară se aflau angajaţi în disputa lor, în odăiţa de lângă staul, copiii lui Haran stau în jurul Bătrânului, ca transpuşi pe altă lume de vraja povestirilor lui. Despre ce le-o fi vorbind copiilor bătrânul Halibald, numai ei ştiu. Oricum, noi să avem puţintică răbdare că vom afla şi asta ceva mai la vale în paginile ce urmează, unde vom da peste un capitol separat. Şi fiind că ne aflăm aici, în odăiţa de lângă staul, să urmărim cu atenţie firul povestirii, să vedem cum au decurs treburile.
Aşadar, iată că ambianţa ce domnea aici şi despre care vă spuneam deodată fu întreruptă de apariţia între ei a mamei Elma, care, cu un aer grav i se adresează Bătrânului zicând:
domnule Halibald, dacă poţi ceva, ajută-ne, că domnul meu, Haran este mâhnit foarte şi eu abia mă mai ţin pe picioare!
vai, stăpâna şi doamna mea făcu Bătrânul compătimitor n-ar mai trebui ca mâhnirea şi plânsul să-şi facă loc în viaţa noastră, de vreme ce Mesia a venit. Dar, ia spune-mi, care vă este pricina supărării voastre?
Aici, Elma făcu semn Bătrânului, că nu se poate mărturisi în faţa copiilor săi. Copiii trebuie să fie feriţi de orice auz ce ar putea să le aducă o umbră de mâhnire în suflet.
57
Galan, feciorul mai mare înţelese pe dată situaţia şi degrab luă de mână pe frăţiorii lui şi ieşi în tăcere, lăsând pe mama lor să se destăinuie nestingherită Bătrânului Halibald.
La urmă, Elma cu multă îngrijorare în suflet istorisi Bătrânului toată tărăşenia provocată de Elghezi, negustorul cel necinstit şi făţarnic, la care omul nostru cu aer de luare aminte, o întrebă:
şi voi, doamna mea, v-aţi învoit la această legătură a copiilor sub condiţiile formulate de el?
nicidecum răspunse femeia nouă se cuvine să ne aducem noră în casă, şi asta la vremea cuvenită. Şi nu fiul meu, Galan să-i fie lui ginere şi să slugărească la o familie aglomerată ca a lor.
Şi iarăşi Bătrânul:
pentru Numele cel dulce al lui Mesia, care a venit şi se află printre noi, vă rog, doamna mea, trimiteţi cuvânt omului acela, că nu puteţi fi de acord cu logodirea prematură a feciorului vostru şi cu asta se va sfârşi disputa dintre voi.
păi, să vezi sări Elma că nu vrea să ne dea argintul datorat pentru munca bărbatului şi a fiului meu, căci zice: „îmi extind locuinţa pentru Galan, feciorul vostru, care va să-mi fie mie ginere!” La care noi, precum am spus, nu suntem de acord.
aha făcu Bătrânul în cazul acesta va să-l chemaţi în faţa judecătorului, căci oprirea plăţii lucrătorilor constituie călcare de lege, „păcat strigător la cer”. Şi va să fie obligat să vă plătească datoria. Şi aceasta, doamna mea, numai dacă găsiţi de cuviinţă, că nu puteţi să vă lipsiţi de banii ce vi se cuvin.
de-ar fi un sărman de rând, l-am putea ierta, dar pe acesta care şi-a agonisit atâta bogăţie numai cu înşelăciune, nu-l putem ierta cu una cu două. Şi apoi, bunicule dragă, zise în continuare Elma, de l-ai fi văzut pe domnul meu Haran în vremea când lucra la cioplirea pietrei pentru Elghezi, că nu se putea odihni noaptea din pricina oboselii şi pe copilul meu, Galan cum crudele lui mâini îi sângerau de mulţimea bătăilor, le-ai fi plâns de milă, nu altceva.
Şi iarăşi, Halibald:
58
desigur, toată dreptatea e de partea voastră. Mergeţi dar şi depuneţi plângere la Sfatul Bătrânilor.
dar tu nu ne poţi ajuta cu ceva? Multe am auzit că ai făcut în El-Gamim. Nu ne lăsa dar prinşi în cursa disperării, domnule Halibald! zise Elma cu glas plângător, la care Bătrânul răspunse cu blândeţe:
ascultă fiica mea. Eu sunt aici străin de tot ce mă înconjoară, sunt un om sărman şi fără de putere. Sunt sărman cum n-am fost vreodată, nu dispun de nici o forţă fizică sau spirituală. Tot ce am putut face pentru cei în suferinţă din satul acesta, a fost numai datorită acţiunii binefăcătoare a plantelor, care, Slavă Domnului se găsesc pretutindeni, numai să le cunoşti şi să ştii când să le aduni, cum să le păstrezi, să le prepari şi cum să le aplici celor bolnavi. în rest nu ştiu nimic. Lumea a plăsmuit multe pe seama mea, că aşa e lumea, dar când tratez pe bolnavi, eu nu ştiu decât să mă rog la Dumnezeu care face să crească tot felul de ierburi pe pământ şi numai El trimite vindecare în trupul celui suferind.
Cât priveşte tulburarea voastră, eu zic, doamna mea Elma, să ne rugăm cu toţii Celui ce S-a născut acum în hruba oilor de lângă Betleem, căci, hotărât, Acela este fiinţă Divină, este trimis de Dumnezeu. Şi cred că este investit cu putere şi slavă cerească şi ar putea săvârşi multe lucruri incredibile, încât va face ca supărarea voastră să se transforme-n bucurie. Sunt pe deplin încredinţat de aceasta. Să spunem dar, şi lui Haran, bărbatul tău, că el este capul familiei şi să vă îndemne pe toţi spre rugăciune.
La urmă, femeia rosti, fără prea multă speranţă: „Voi avea eu grijă, bunicule, să-i spun de aceasta, dar să ştii că domnul meu este din fire foarte sceptic. De fel, el se trage din neamul Asirienilor şi de aceea acceptă cu greu apropierea de Dumnezeul nostru, al evreilor. Cu toate acestea, el rămâne un om bun şi harnic. Un om de toată isprava şi-mi este milă de el, că a muncit din greu pentru Elghezi începând de pe la sfârşitul lunii Eliul, luna Tişri întreagă, Hesvan şi Kislev de asemeni şi până pe la jumătatea lui Tebet, când
59
precupeţul Elghezi şi-a adus acasă ultima şarjă de produs finit, munca bărbatului şi a copilului meu, Galan.
Apoi, Elma, ieşi din cămăruţă şi se duse în ocol la Haran să-l consoleze şi să audă din gura lui despre starea lucrurilor, că, precum ştim, el, până acum nu a spus nimic femeii lui.
Şi în timp ce Haran istorisi nevestei lui toată tărăşenia cu înşelătorul acela, bătrânul Halibald, chemă la sine pe Galan şi-l întrebă cu glas potolit, zicând:
copilul meu, tu ai soră sau frate mai mare ca tine?
nu răspunse Galan. Eu sunt cel mai mare între fraţii mei.
eşti dar, primul născut?
da, sunt primul născut. Aşa cred.
ştii ce scrie-n Lege despre primul născut?
nu ştiu!
nu ţi-a spus tatăl tău, că toată partea bărbătească ce deschide pântecele mamei sale trebuie închinat lui Dumnezeu?
nu mi-a spus, dar am mai auzit eu ceva despre aceasta, însă nu ştiu prea bine ce însemnătate ar trebui să aibă între fraţii lui cel ce este „întâiul născut”.
Apoi, au mai vorbit ei ce-au mai vorbit şi ce vor fi pus la cale, încă nu ştim, dar, folosindu-ne de logică şi din efectul evenimentelor ce vor urma de-acum încolo, vom afla noi şi asta.
Discuţie între soţi
Până una alta, să revenim la cuplul Elma haran şi să urmărim pe mai departe cursul faptelor.
Deci, precum am spus, omul, până-n cele din urmă s-a hotărât să spună şi femeii sale despre şiretlicul târgoveţului şi la care Elma, prinzând curaj, zise:
domnul meu, să nu fie cu supărare că îndrăznesc a grăi către tine, dar eu te-aş sfătui să spui lui Elghezi că suntem de acord
60
să-l logodim pe Galan cu fiica lui, însă numai după ce-ţi va plăti datoria. Se ştie doar, că acela ce-şi aduce noră sau ginere sub acoperişul său, dator este să ofere casă de locuit tinerei familii ce se-nfiripă.
n-ai înţeles oare, că târgoveţul o ţine pe a lui? zise descumpănit Haran. Dar, Elma, nu se lăsă „bătută”.
să mai spui lui Elghezi şi aceea, că-l vom logodi pe feciorul nostru când va ajunge cu vârsta la douăzeci de ani.
la ce bun? răspunse scurt, omul nostru.
pentru că, grăi ea în continuare, plasând diftongul: „până atunci, ori se pierde samarul, ori dispare măgarul!”
în cele câteva zile ce s-au scurs de la acestea, activitatea din casa lui Haran s-a desfăşurat în chipul cel mai firesc, adică, tatăl cu fiul său mai mare, şi-au ocupat timpul cu lucrările edilitare din cuprinsul lor, mama Elma cu Dora a tot trebăluit de colo colo ca două planete în revoluţie pe orbita lor şi Simeon cu bunicul Halibald, pe povârnişuri sau pe malul râului cu peştera animalelor.
Se ştie, dar, de către toată lumea, că aici în Orient, în vreme de iarnă nu cade zăpada decât pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor de pildă, pe crestele masivului Hermon din nordul Galileei. Şi aşa fiind, animalele sunt scoase la imaş în tot timpul anului.
Pretenţiile şi şiretenia lui Elghezi
Şi acum să mergem mai departe. Iată-l, aşadar, pe negustorul Elghezi, care, în şiretenia lui a socotit, că Haran, negreşit îl va trage la judecată şi-n timp ce el, Elghezi se luptă pe cât poate să se înrudească cu el, n-a putut să lase prea mult timp fără să calce pragul lui Haran şi veni din nou în faţa omului nostru şi cu un surâs măsluit i se adresă, zicând:
m-am gândit, cuscre dragă, că totuşi ai dreptate să nu-ţi dai feciorul de-acasă, că el vă este toiagul de sprijin la vremea bătrâneţilor. Şi apoi, după obicei, femeia trebuie să urmeze după bărbat
61
şi astfel socotind, fiica mea trebuie să vă fie vouă noră-n casa voastră. Aşa că, haide dar, să-i logodim cât mai de curând.
Haran, precum ştim, cu nici un chip nu se putea învoi la aceasta, zise către ingratul interlocutor:
bine, bine, domnule, dar mai întâi plăteşte-mi datoria, că numai Ăl de sus ştie cât am tras eu şi fiul meu în borta muntelui!
Vicleanul precupeţ îl întâmpină pe Haran, cu vorbe ca acestea:
stai un pic, cuscre dragă, nu te pripi, că ţie se cuvine să-mi plăteşti. Şi încă o mie de dinari, aşa precum scrie-n Lege, pentru că-ţi dau fata de noră în casa ta!
în urma acestora, bietul Haran, era cât pe ce să se ridice cu mânie asupra lui Elghezi, dar reuşi, totuşi, să-şi ascundă clocoteala lăuntrică şi glăsui cu multă stăpânire de sine:
să mergem, dar, în faţa judecătorilor şi ce vor hotărî ei, aşa va să fie. Cuvântul lor este literă de lege şi nimic mai mult….
De bunăseamă, cu povestirea noastră, până acum, nu am ajuns în casa negustorului despre care ne este vorba, pentru că nu am avut timp, dar acum ivindu-se acest prilej vom poposi şi aici câteva minute, că n-o fi foc.
Aşadar, după ultima întrevedere avută cu Haran, Elghezi, îngrijorat de ameninţarea aceluia, istorisi cu deamănuntul celor ai casei lui, punând în centrul atenţiei tuturor, faptul că, de nu va plăti lui Haran argintul datorat, hotărât, va să fie chemat în faţa judecătorului, la care, bătrânul lui tată, căruia fiul său îi seamănă leit întru toate îl auzim pledând cu emfază:
fii pe pace, fiule, nu te teme, las’ pe mine, că mă pricep eu cum să-i trag de partea mea pe toţi făţarnicii ăia din Sfatul de Judecată!
Un vechi proverb ce este cunoscut de toată lumea, zice că, „năravul din fire nu are lecuire”. Oare aşa să fie? Dacă stăm un pic şi gândim mai profund, deîndată vedem că se naşte întrebarea: De ce să nu aibă lecuire năravul din fire? Şi imediat după aceasta
62
auzim şi răspunsul venit de nu ştim unde, dar sigur este venit. Este de faţă şi zice: „Din lipsă de voinţă”. Sau, voinţa e minoră faţă de calicia ce stăpâneşte individul. Şi încă unul (şi acesta ar fi trebuit să fie primul): „Din lipsă de iubire”. Lipseşte cunoştinţa de Dumnezeu. în astfel de cazuri, iubirea de Dumnezeu şi de semeni este înlăturată. Lacomul alungă pe Dumnezeu din inima sa şi în locu-I se instalează Satana stăpânul întunericului. Nici un spaţiu sau stare nu există neocupat de lumină sau întuneric. De lăsăm loc luminii să pătrundă în mintea şi-n inima noastră, întunericul se risipeşte dispare. Dispare pentru că el nu poate sta la un loc cu lumina. El nu are fiinţă precum are LUMINA.
Şi acum să revenim la cele de mai înainte, să vedem cum au mai decurs treburile. Suntem, aşadar, într-una din zilele de Sabat din anul 5508 de la Creaţie sau anul 753 de la fondarea Romei, când tatăl lui Elghezi, cunoscut în El-Gamim ca fiind cel mai mare făţarnic, şi-a umplut punga cu o mână de arginţi şi a purces la Sinagoga din centrul satului, unde, numai el cu Rabinul Nabet, care în acelaşi timp este şi superiorul completului de judecată şi cu vorbe viclene şi ademenirea banilor cu anticipaţie au stabilit între dânşii o nedreaptă deliberare.
în fine, se înţelege, dar, că între timp, bietul Haran, a urmat să depună plângere la Sfatul Bătrânilor, judecata să-şi aibă loc într-una din zilele acelea, rezultatul, nedreptul rezultat, să se pronunţe şi acum îl vedem pe omul nostru copleşit de amărăciunea nedreptăţilor omeneşti.
Bunăoară, ne aflăm în seara zilei cu necaz în faţa casei lui Haran, unde, cu toţii stau adunaţi în jurul mesei de sub bolta de viţă, care, în anotimpul acesta este văduvită de frunziş, de parcă şi ea ar voi să plângă soarta stăpânului său.
Apăsaţi de tristeţe, toţi cu feţele plecate, stau minute-n şir fără ca vreunul din ei să întrerupă această mormântală tăcere.
Până-n cele din urmă, micului Simeon, căruia îi jucau ochii-n lacrimi de mila tatălui său, grăi printre suspine:
63
tăticule, de ce eşti aşa de trist? Eşti bolnav sau te-au bătut oamenii aceia care erau să-l omoare pe bunicu?
Şi Haran, fără să-şi ridice faţa, răspunse grav:
nu sunt bolnav, dar mai bucuros aş fi fost să mă bată cineva, decât să suport o astfel de nedreptate.
cum, adică? săriră toţi cu întrebarea.
cum să fie? răspunse el. Iată, oamenii care se pretind că sunt în slujba lui Dumnezeu, nu mi-au făcut dreptate şi m-au „sfătuit” dar mai bine zis m-au constrâns să-l logodim pe Galan al nostru cu Meda, fiica înşelătorului acela elghezi. Şi nu numai atât; încă tot eu să-i dau lui 3000 de sicli de argint vezi doamne, diferenţa de la ce-mi datora el, la preţul după lege al fiicei sale ce urmează să o avem de noră în casă.
dar, tată sări ca ars, Galan eu, nu o ştiu pe fata aceea Meda şi nu aş dori să fiu legat cu cineva. Şi apoi, să fie oare, vreo lege care să ne oblige la aceasta?
Şi până ce Haran să răspundă un cuvânt, intră mama Elma şi printre sughiţuri de plâns se adresă bătrânului Halibald, care, se înţelege că nu se cădea să lipsească de la acest consiliu de familie şi zise cu glasul plângător, de parcă acesta ar fi un supraom şi ar putea săvârşi oricând miracole:
bunicule, nu ne lăsa. Te rugăm din suflet, ajută-ne, că iată, amară situaţie ne-a ajuns!
Bătrânul, după ce-şi roti privirea asupra tuturor şi-i văzu cât sunt de mâhniţi, zise cu glas potolit:
iubiţilor, să nu deznădăjduim. Aşa este viaţa omului pe pământ, la tot pasul dă peste spini şi pălămidă. Durerea şi bucuria sunt vecine una cu alta. De aceea se zice că atunci când omul se crede fericit, atunci să se pregătească pentru întâmpinarea necazului. Supărarea voastră m-a îndurerat nespus şi asta dovedeşte că slabă mi-e credinţa, dar, să ne întărim şi să nu disperăm. Să ne înălţăm sufletele către Cer, de unde, hotărât, ne va veni ajutorul. Căci, nimeni nu a fost ruşinat din câţi au strigat către Dumnezeu.
64
Cât priveşte judecata omenească, se poate vedea limpede într-o istorioară pe care doresc să o ascultaţi.
„Se zice, că, într-o pădure, o privighetoare cânta aşa de frumos cum de altfel cântă toate privighetorile, încât, tot ce se afla cu suflare şi se mişca în acea pădure, erau ca vrăjite la auzul minunatelor ei triluri. Şi cânta, şi cânta micuţa noastră pasăre în zeci şi zeci de feluri din zori şi până-n noapte. Şi deodată apare în faţa ei o cioară neagră ca orice cioară în timp ce privighetoarea noastră era îmbrăcată într-un penaj vopsit în toate culorile din lume şi-i zice:
ce te făleşti atâta cu ţipetele tale, zgaibă, că ai înebunit toată pădurea, încât nimeni nu-şi mai află loc de linişte. Iată, eu ştiu să cânt mult mai frumos şi nu mă umflu-n pene ca tine.
cum? Ştii şi tu să cânţi? zise privighetoarea cu de-a mirării. Ia să-ţi aud tuvlica!
Şi cioara a început să cârâie cu glasul ei gutural: „Cra, cra, cra!” Nu-i aşa că eu cânt mai frumos ca tine? zise ea cu semeţie.
nu-i adevărat! o bară răspunzând privighetoarea.
ba, minţi cu neruşinare! sări cu mânie cioara şi era cât pe ce să se arunce asupra micuţei păsărele şi să o dezbrace de fulgişorii ei cromatici.
cum poţi să spui un neadevăr ca acesta? mai ciripi cu glas plângător privighetoarea.
taci! croncăni cioropina.
dar cum am să tac, dacă Cerul m-a înzestrat cu acest dar? Şi cum am să pot mulţumi lui Dumnezeu, decât psalmodiind neîncetat cântări de laudă lui Dumnezeu şi-n acelaşi timp, toată suflarea pădurii să tresalte de bucurie?
ţi-am spus zgaibă, să taci, că acuş te omor!
cum să mă omori aşa fără judecată? se tângui păsărica.
dar cine este judecător aici în codru? întrebă cioara.
Şi privighetoarea răspunse:
65
nu a fost numit cineva judecător, dar, dacă nu este cu supărare, eu zic să mergem împreună şi prima fiinţă ce ne va ieşi în cale, aceea să ne fie nouă judeţ.
La aceasta, cioara fu de acord şi croncăni:
bine, aşa să fie, dar cine se va afla mai bună la cântare, aceea să scoată ochii celeilalte.
Privighetoarea, ştiind bine că ea este pricepută la acest meşteşug, primii propunerea ciorii, zicând:
hai, dar, să mergem pe cărarea aceasta.
Şi au plecat. Şi tot mergând ele aşa, fiecare cu gândul său, deodată întâlnesc în cale un mistret şi i se adresară, zicând:
domnule porc, vrei să ne fii judecător, că iată între noi s-a iscat o neînţelegere.
şi care vă este pricina? grohăi mistreţul şi cele două înaripate spuseră porcului neînţelegerea ce s-a ivit între ele. Şi la urmă, godacul, zise pe limba lui:
nu se cuvine să-mi dau verdictul până nu vă aud cântând pe fiecare-n parte.
Şi trăgând la sorţi care să cânte prima, sorţul a căzut pe micuţa privighetoare, care deodată a început a cânta. Şi a cântat ea cu trilurile ei în vreo douăzeci de feluri şi când privighetoarea îşi sfârşi repertoriul, porcul zise grohăind:
acuma, tu să taci şi să cânte dânsa. şi făcu semn către cioară. Aceasta, începu şi ea cu glasul ei gutural şi strident: „Cra, cra, cra!”
Porcul, păru a fi încântat că-şi puse o copită la urechea clăpăugă aplecând-o înspre rât, ca să audă mai bine şi la urmă, satisfăcut, slobozi un guiţat puternic:
– „Bravo!” Tu ai cântat mai frumos!
Şi fulgerător, cioara, sări asupra privighetorii şi fără nici un pic de milă, cu clonţul ei ca de fier îi scoase ochişorii, rămânând biata privighetoare oarbă şi să-şi plângă vitrega soartă câte zilişoare va mai avea de trăit pe pământul acesta.
66
în final, bătrânul Halibald se adresă lui Galan cu întrebarea:
ce zici de asta, nepoate?
Şi băiatul rosti cu gravitate:
ce să zic, domnule Halibald, „cam aşa ajungi când te judecă porcul!”
Aici, Haran, socotind fabula Bătrânului aluzie directă la adresa lui, zise cu revoltă-n glas:
dar pentru care motiv să fiu eu victimă în calea acestor nedreptăţi? Cu nici un chip nu voi îngădui şarlatanului să triumfe asupra mea că nu vreau să ajung ca nefericita de privighetoare din povestea dumitale, domnule Halibald.
şi ce ai putea să faci, domnul meu? interveni Bătrânul cu glasul lui blând şi acela răspunse promt şi hotărât:
mă voi duce până-n Sevastia şi voi arăta regelui toată nedreptatea lui Elghezi şi a judecătorilor din acest târg. Şi dacă nici acolo nu voi afla îndreptăţire, atunci, cu orice risc, îmi voi face singur dreptate!
vai, domnule Haran, zise iarăşi Bătrânul. Să nu gândeşti aşa, că revolta se naşte numai din ură, ori noi suntem chemaţi la răbdare şi dragoste. Dragostea e singura cale spre Adevăr şi pace. Răzbunarea precum şi orice desfătare lumească este antipodică fericirii mistice. Dragostea şi ura, iubiţilor, totdeauna sunt în faţa noastră. Iată dar, „focul acela şi apa” ce sunt puse în faţa deplinei libertăţi a omului şi despre care ne vorbeşte Scriptura. Să nu ignorăm, dar, faptul că ne aflăm sub puterea protectoare a lui Dumnezeu şi să nu dăm o clipă uitării, că Mesia Cel mult aşteptat, a venit şi ca Unul ce este trimis de Dumnezeu, poate să aducă pacea şi liniştea între oameni.
Apoi, iarăşi Haran:
până ce Pruncul Acela despre Care zici că ar fi Mesia se va face mare ca să poată interveni în conflictele dintre oameni, „Cioara”, adică Elghezi, îmi va scoate ochii.
67
am spus, răbdare, domnul meu, răbdare, că, fiecare om, după cum judecă, aşa va fi judecat, mai zise Bătrânul, Iată, dar ce zic eu. Avem la îndemână o noapte întreagă, pe care, din dragoste de Dumnezeu şi liniştea noastră, să o transformăm într-o noapte de rugăciune adâncă şi priveghere şi Dumnezeul cel Atotputernic să limpezească toată tulburarea ce v-a cuprins şi să aducă asupra casei acesteia bucuria şi cereasca Sa mângâiere.
Propunerea Bătrânului a plăcut tuturor şi noaptea ce a urmat, a fost o noapte albă pentru cei ai casei lui Haran, cu excepţia lui Simeon şi Dora, care, nu au putut rezista, decât până la cântatul cocoşilor. E drept că bieţii oameni altă ieşire din această situaţie nu aveau decât să alerge la Dumnezeu pe calea luminoasă a rugăciunii.
Elghezi, ca singurul negustor de alte produse decât cele indigene, care, cu şiretlicurile şi cu zornăitul banilor a reuşit a se strecura printre cei câţiva pretinşi aristocraţi ce conduc destinele celor 700 – 800 de familii din acest târg, încrezător în capacitatea vicleşugurilor sale, a rămas convins că de acum, Haran îi va cădea în genunchi şi va fi nevoit să accepte una din cele două variante zămislite de dumnealui. „Oricum, dacă Haran va da de ginere pe feciorul său,” gândea Elghezi în sine – „atunci voi avea un om de nădejde în casă şi nu voi mai fi dator cu nimic cuscrului meu. Iar dacă Meda, fiica mea va locui în casa mirelui ei, Haran va fi obligat să-mi dea cei o mie de dinari drept diferenţa de cost pentru că-şi ia noră-n casă. Aşa a hotărât Sinedriul Local şi aşa trebuie să fie!”
După nedreptul verdict
în fine, să zicem că despre Elghezi, până acum, avem suficiente detalii; cunoaştem firea lui, ştim şi ce urmăreşte cu vicleşugurile lui şi de acum să-l lăsăm în plata lui Dumnezeu şi să revenim la ai noştri, adică, la cei ai casei lui Haran.
68
Bunăoară, precum a rămas înţeles, noaptea ce a succedat nedreptului verdict, soborul nostru şi-a petrecut-o numai în priveghere şi rugăciuni către Dumnezeu cerându-I să vină degrab în ajutor.
Către revărsatul zorilor, Haran cu femeia lui s-au retras pentru a se odihni un ceas două, ca după aceea fiecare să meargă la obligaţiile lui.
Halibald a plecat şi el la odăiţa sa, că era nespus de obosit de nesomn. Dar, n-apucă bietul om să pună capul jos că se pomeni cu Galan intrând la dânsul, călcând doar pe vârfuri şi sfios îi zise cu glas domol:
bunicule, să mă ierţi că îndrăznesc să te mai reţin câteva minute. Ştiu că eşti obosit, dar te rog, îngăduie-mi să te întreb ceva, aşa, cum s-ar zice, numai între patru ochi.
da, nepoate. Desigur, ia să auzim despre ce este vorba! răspunse Bătrânul îngăduitor.
Şi Galan, continuă:
tu, de-acuma, Bunicule, ştii pricina întristării noastre, cunoşti viclenia apăsătorului şi toate cele ce au urmat. La îndemnul tău, noaptea aceasta ne-am petrecut-o în rugăciuni şi priveghere, urmează, dar, ca Bunul Dumnezeu să vină cu Harul Său în ajutorul nostru… Eu, însă, aş vrea să ştiu cu Elghezi acela cum rămâne?
adică? zise Bătrânul privind la băiat cu multă duioşie. Şi iarăşi Galan.
păi, cum vine asta, că, cel vinovat stă tolănit în pat, iar cel fără vină, plânge şi suspină.
Aici, Bătrânul, nedumerit:
nu prea înţeleg. Vorbeşte-mi mai desluşit!
chestiunea aia cu cioara şi privighetoarea, priveşte litigiul iscat între tata şi înşelătorul acela, dar eu cu ce sunt vinovat, că doar am trudit la cot cu tatăl meu până m-am spetit timp de luni de zile şi la urmă ne pomenirăm, că, tot noi suntem datori târgoveţului?
Şi-apoi, continuă el, de ce oare se urzesc atâtea pe seama mea, când pentru mine numai tata are dreptul să decidă. Şi încă nu fără
69
acordul meu, că de-acum nu mai sunt copil! Spune-mi, dar, domnule Halibald ce aş putea să fac?
Acum, Bătrânul socotind că are de-a face cu un „om” ce simte nevoia de sprijin moral, îi grăi:
nepoate dragă, ia loc colea pe scăunel şi fii atent la ce am să-ţi spun.
Băiatul se aşeză pe scăunel şi Bătrânul îşi continuă vorbirea:
iată dar, tu eşti cu vârsta când începi să desluşeşti tainele vorbirii. Ştii de-acum, că în orice poveste se ascunde un adevăr şi-n orice zicală stă pitită o taină. Bunăoară, bărbatul care cere bunăsfătuire, trăieşte la adăpost şi-n fericire. Să sperăm, dar, că tu vei asculta şi de-aici înainte de părinţii tăi şi de sfatul meu. Şi mai cu seamă vei asculta de Dumnezeu şi de glasul conştiinţei tale, pentru că, bunul discernământ vine de Sus de la Cel Sfânt.
Aşadar, mai întâi de toate, câteva zicale ce-şi au tâlcul în situaţia amară ce v-a tulburat acum!
Deci, fii atent: De când e lumea se ştie că „cioara nu cloceşte porumbei şi nici scroafa nu fată miei”.
„De vrei ca în viaţă, rău să nu păţeşti, ia bine seama cu cine te-nsoţeşti”. Şi „decât la drum cu un om hrăpăreţ şi rău, mai bine călătoreşti singur doar cu Dumnezeu”.
Şi încă una mai pe şleau, zice: „Vinovat e croitorul, dar pedepsit e spoitorul”.
Precum vezi, nepoate dragă, nedreptăţile omeneşti din păcate, sunt multe şi n-au încetat vreodată. De aceea zic, nici noi să nu încetăm a ne ruga lui Dumnezeu, că numai El cu puterea Sa dumnezeiască să intervină în abolirea neînţelegerilor din lume. Deci, nădejdea toată să o avem numai la Dumnezeu şi la Pruncul Sfânt ce El L-a trimis.
cum putem fi siguri, Bunicule, că Pruncul Acela este Mesia şi nu altul care ar trebui să fie voinic şi puternic? întrebă Galan şi Bătrânul, răspunse:
70
copile, am spus, doar că eu însumi L-am văzut cu ochii mei pe acest Rege mesia. L-am văzut în toată măreţia Lui, încât nu pot să spun. Am văzut slava Lui, slavă ca a unuia trimis de Dumnezeu, căci tot Văzduhul din juru-I era plin de cete îngereşti, ce îi cântau imne de slavă şi bucurie cerească. Atunci, pe mine m-a prins o puternică mişcare lăuntrică şi frică mare am avut când am privit faţa Lui divină, care, m-a pătruns cu liniştea şi frumuseţea Sa. Acesta este Mesia dulcele Mesia pentru Care, oamenii de-aici m-au lăsat fără adăpost şi au sărit asupra mea să mă ucidă.
Şi încă un lucru important, nepoate, întăreşte încredinţarea mea, că Acela este însuşi Mesia cel aşteptat,…
care? se grăbi Galan să întrebe şi Halibald vorbi în continuare:
ştii doar că am fost acolo la Betleem împreună cu trei Crai înţelepţi de prin părţile Mesopotamiei şi la întoarcere nu am mai călătorit pe aceeaşi cale adică, pe lângă Iordan şi am venit pe un drum necunoscut, numai prin munţi. Şi de la cetatea Sihar, am coborât spre El-Gamim. Pe tot acest parcurs o lumină de statura unui om a mers înaintea noastră, arătându-ne calea, după care, Acela a dispărut, iar eu am însoţit caravana până la vadul Iordanului, unde ne-am despărţit cu îmbrăţişări, mulţumind şi lăudând pe Dumnezeul Cel Atotputernic şi Multmilostiv.
de ce nu v-aţi întors pe drumul cunoscut şi aţi apucat alte cărări neştiute şi anevoioase? mai întrebă Galan şi Bătrânul îl lămuri pe loc, zicându-i:
aici, nepoate, încă o taină dumnezeiască s-a arătat, că apropiindu-se ziua întoarcerii noastre, cu o noapte înainte de aceasta, celor trei Magi li s-a arătat în vis un înger, spunându-le, ca în deplină tăcere să se întoarcă la patria lor pe altă cale ocolind Ierusalimul. Şi de ce a fost aşa, asta numai Dumnezeu ştie.
dar Lumina aceea care mergea înaintea voastră, ce era? îl iscodi Galan din curiozitatea sa copilărească şi Halibald, cu duioşie-n glas îi răspunse:
71
ce aş putea să-ţi spun, că eu nu am reuşit să definesc. Cred totuşi că era un înger trimis de Dumnezeu, să ne arate calea şi să ne ferească de alte neajunsuri.
Acum, băiatul, satisfăcut că a aflat de la Halibald suficiente detalii necesare punerii în aplicarea planului ce şi l-a pus în gând, încheie zicând:
bine, Bunicule, îţi mulţumesc mult şi te rog să mă ierţi, că am îndrăznit să-ţi răpesc din odihna ce o meritai din plin. Iată că afară au început a se arăta zorile. Somn uşor! Dar, ştii ceva? continuă băiatul să vorbească fără întrerupere, socotind că nu e rău să-i destăinuie Bătrânului gândul său.
Iată că de acum ştiu ce trebuie să fac, să scap de cursele ce mi s-au întins: Voi pleca la Betleem să-L văd şi eu pe Pruncul acela dumnezeiesc şi să mă închin Lui. Şi de acolo mă voi duce la templul binecuvântării de pe muntele Garizim, că, doar, eu sunt întâiul născut la părinţii mei.
La acestea, Bătrânul, răspunse cu îngrijorare:
bun gând ai, nepoate, dar eşti încă crud şi nu poţi face acest drum de unul singur şi-n acelaşi timp ar trebui să ai binecuvântarea părinţilor tăi.
o, nu, Bunicule sări băiatul cu vorba că tatăl meu nu este credincios şi sigur că nu ar vrea să se lipsească de mine şi pentru aceasta nu aş dori să afle gândul meu.
dar tatăl tău va veni după tine şi te va aduce în dinţi înapoi la casa voastră.
bunicule, grăi băiatul în şoaptă, mă voi duce pe calea pe care aţi venit voi. Adică, pe aici în sus, prin cetatea Siharului. Şi apoi, n-are de unde să ştie el ce se petrece cu mine. Va bănui numai că m-am ascuns să scap de logodna aceea nesuferită. Şi nu-i aşa că tu n-ai să-i spui lui tata de toate acestea?
bineînţeles că n-o să-i spun, dar ce îi voi răspunde când el mă va întreba de tine?
foarte simplu, îi vei spune: „Nu ştiu.
72
nu. Nu pot să mint. Nu pleca, nepoate, te rog eu, nu pleca, pentru că te expui pericolului. Prin munţi sunt tâlhari care pândesc calea trecătorilor pentru a-i jefui.
n-au ce lua de la mine. Şi-apoi, eu mă duc să-L văd pe Mesia pruncul Sfânt şi Acela trebuie să mă apere.
eşti copil cu mintea şi nu ştii ce vorbeşti, nepoate. Oare vrei înadins ca tatăl tău să-şi reverse toată răzbunarea pe mine?
în urmă la toate acestea, Galan zise cu resemnare: „Bine, Bunicule. Vom mai vorbi noi despre asta. Odihnă plăcută. Şi să nu se audă nimic în afara odăii tale.”
O veste înfiorătoare
Doar câteva ceasuri au trecut la mijloc şi în El-Gamim a sosit o veste înfiorătoare: în Ierusalim şi împrejurimile acestuia s-au petrecut lucruri groaznice ce au zguduit lumea din tot ţinutul Iudeii până la hotarul cu Samaria. Regele Irod, crudul rege Irod, supranumit „Cel mare”, acest monstru fără milă, văzând că a fost păcălit de Magii de la Răsărit, s-a mâniat foarte şi a dat poruncă în ascuns, să treacă prin ascuţişul săbiei pe toţi pruncii de lapte de la doi ani în jos, din cetatea Betleemului şi împrejurimile sale.
încă din ziua când Magii se aflau prin Ierusalim căutând pe Regele nou Născut, a Cărui stea, ei au văzut-o în Răsărit şi au fost chemaţi în faţa lui Irod, acesta se tulbură în sine auzind că un nou rege s-a născut, prefăcut, a zis Crailor: „Mergeţi şi găsindu-L pe Acela, veniţi şi mă înştiinţaţi, să merg şi eu, să mă închin Lui.”
Deci, Irod, până-n cele din urmă, văzându-se batjocorit de Magii care au părăsit hotarele sale ocolindu-l, s-a mâniat mult şi nu s-a dat în lături de a porunci uciderea a câtorva mii de prunci nevinovaţi, lăsând tot atâtea mame tinere cu inima zdrobită şi zmulgându-şi părul de jale şi plâns nemângâiat.
73
Aşadar, locuitorii târgului nostru El-Gamim, cei ce s-au ridicat asupra lui Halibald să-l omoare numai pentru că ei n-au crezut când acesta le-a adus vestea naşterii lui Mesia, acum, în faţa măcelului pruncilor din Iudeea, săvârşit din porunca lui Irod, nu mai au nici o îndreptăţire. Ba s-ar cuveni, ca toţi să se plece în faţa Bătrânului şi să-i ceară iertare.
în casa familiei, în compania căreia ne aflăm, până-n vremea înserării, toate treburile au decurs în mod normal, cu excepţia vestei uciderii copiilor din Betleem, care le-a adus atâta întristare.
După cină, iată-i pe toţi adunaţi în jurul lui Halib discutând tristul eveniment amintit mai sus. Mai întâi Elma, care, schimbată la faţă, înspăimântată de vestea sosită-n sat, zise adresându-se către Halibald:
pentru ce a făcut aceasta regele Irod, domnule Halibald? Ce vină a găsit el, copiilor la vârsta lor atât de crudă?
doamna Elma, grăi Bătrânul, acesta e un puternic temei că Mesia s-a născut şi se află printre noi.
domnule Halibald, intră Haran în vorbă oarecum enervat, socotesc că ar fi mai cuminte din partea ta, să nu mai insişti asupra acestui subiect, că, de vor auzi oamenii din sat, cu niciun chip nu te vor cruţa.
Şi Halibald, continuă:
eu, nu grăiesc fără numai adevărul. Şi de mă va ucide cineva pentru că spun Adevărul, mor cu bucurie, că Domnul Dumnezeu mi-a dăruit zile să văd faţa Trimisului Său. Iată că uciderea pruncilor din Betleem, constituie încă un temei că Mesia Cel aşteptat, este venit şi nu pot să cred că Irod ar fi reuşit să-l ucidă şi pe El. Şi dacă îmi îngăduiţi, eu vă pot reconstitui din intuiţie, că regele Irod, ce-l ştim că este un viclean, crud şi tiran la suflet, din făţărnicie a spus Magilor: „Mergând, cercetaţi cu de-amănuntul Pruncul ce s-a născut de curând, ce se zice că este împărat al Iudeilor şi de-L veţi afla, să-mi vestiţi şi mie, ca să mă duc şi eu să mă închin Lui”. Ori acest idumeu uzurpator şi mare criminal, văzând că a fost batjocorit
74
de Craii aceia, s-a mâniat foarte şi a dat poruncă să se ucidă mulţime de prunci, socotind în mintea lui beteagă, că în acest fel va să sfârşească cu Cel ce ar fi urmat să-i ia tronul de domnie. Altă raţiune nu-şi are loc în această tevatură.
Şi acum, domnule Haran, continuă Bătrânul, dacă vreţi să credeţi cuvintelor mele, bine va fi, iar de nu, Pronia cerească să-ţi lumineze mintea şi să te înzilească să-L poţi vedea pe Acela ce ni L-a trimis Bunul Dumnezeu, plin de Putere şi Adevăr.
După toate acestea, tata Haran, „cel tare la cerbice”, răspunse cu scepticism:
dumneata, domnule Halibald, mă pui în mare încurcătură cu consătenii mei. Gândeşte-te, că de nu-ţi vei stăpâni gura şi oamenii se vor mânia iarăşi, mă voi vedea silit să te poftesc afară din casa mea!
tată! săriră cu spaimă Simeon şi Dora, de-l vei izgoni pe bunicul, regele ăla rău ne va omorâ şi pe noi!
Mama Elma, ca să atenueze starea de spirit ce s-a creat între ei, se adresă bărbatului ei, zicând:
domnul meu, Haran, să nu fie mânia ta asupra mea, dar eu socotesc că e mai cuminte să lăsăm toate în seama lui Dumnezeu. Iată bunicul, nu va spune nimic în sat, şi va rămâne aci la noi, că suntem în anotimp de iarnă şi încă, el, nu are unde să se adăpostească. Cât priveşte venirea lui Mesia, aceasta, cu siguranţă o va arăta Dumnezeu prin alte mijloace. Noi, până una-alta, avem Cartea Sfântă a Pentateuhului ce ne călăuzeşte spre Dumnezeu şi Acel Mesia pe care-l aşteptăm.
tu, copile, nu ai nimic de spus? zise bătrânul adresându-se către Galan, care sta mai deosebi şi cu faţa plecată.
nu! Nu am nimic! răspunse băiatul înecat de un exces de plâns. Apoi, iarăşi bătrânul Halibald:
Iubiţilor, îl rog pe Bunul Dumnezeu, să vă răsplătească pentru tot binele ce mi l-aţi făcut până acum. De voiţi să mă izgoniţi, nu mă voi jelui, ci mă voi duce la Pruncul acela divin şi iarăşi
75
văzându-L, destul va fi mie. El este pâinea mea şi adăpostul meu, El este însăşi viaţa mea.
şi dacă Irod L-a căsăpit şi pe Acela? se repezi Haran să înfrunte pe Halibald şi acesta, răspunse hotărât:
sunt convins că Dumnezeu L-a apărat de mânia zavistnicului Irod.
nu există probe certe, se împotrivi Haran cu încăpăţânare şi Bătrânul, privind blând către el, mai zise:
eu însumi am văzut cu ochii mei în jurul Lui zburând mulţime de îngeri, care-I cântau minunate imne cereşti şi pe care, numai un orb ca Irod nu ar putea să-i vadă.
v-am rugat să lăsăm disputa, că nu ne e de nici un folos, interveni mama Elma şi bărbatul, să nu se lase învins de femeie, mai glăsui către oaspete:
domnule Halibald, socotesc că tot ce am vorbit până acum este de prisos. Chiar şi osteneala noastră din noaptea trecută s-ar putea să fie în zadar.
să nu ne pripim, domnule Haran. încă e prea devreme să observăm ceva. Să avem, însă, mai multă răbdare şi nădejde la Cel de Sus.
La aceste vorbe ale Bătrânului, Haran răspunse:
ce să mai lungim vorba, domnule? Ştiut este că eu am trudit cu feciorul meu mai bine de trei luni de zile în cariera de piatră, Elghezi m-a scos tot pe mine dator lui, Completul de Judecată a dat incitatului toată dreptatea şi acum,…şi acum iată-mă silit să-i dau lui de ginere pe Galan, iar dumneata îi dai zor cu altele şi altele. Unde este oare dreptatea? Dar ştii ce? mai grăi el în continuare şi schimbând subiectul, hai să lăsăm astea, că ne pierdem timpul fără noimă şi să ne spui domnule Halibald din care parte de lume eşti venit aici, din ce trib te tragi, care-ţi este numele adevărat şi cu ce te-ai ocupat în tinereţe? că, să ştii, nu odată am fost întrebat de consătenii mei despre toate astea şi nu am ştiut ce să le spun. Ba unii mi-au imputat că găzduiesc sub acoperământul meu o iscoadă, un
76
om care întărâtă lumea la nesupunere şi răscoală. Eu, de altfel, nu am dat crezare ăstora, dar nici nu ştiu ce să zic.
domnule Haran, răspunse Bătrânul, de multe mă învinuiesc zavistnicii, dar, socotesc că mai mulţi sunt cei ce nu-mi găsesc o vină. Alţii nu ştiu cum să mă respecte mai mult, pentru că le-am alinat suferinţele cu ajutorul ierburilor date nouă de către Bunul Dumnezeu. Dar, ce să-i faci, aşa e lumea. Noi suntem datori să răbdăm şi să iertăm toate, ca şi Milostivul Dumnezeu să ne ierte nouă greşalele ce le vom fi făcut.
să nu-ţi fie de laudă ca aţa de păianjen, domnule Halibald, că te prinzi singur în ea ca musca. Şi ia seama la ce-ţi spun eu: „bine este să nu se joace gătejele cu focul!”
La astfel de vorbe din partea gazdei, Bătrânul îi răspunse pe acelaşi ton, zicând:
îţi mulţumesc pentru sfat, domnule Haran şi primesc cu bucurie dojana, dar, soarele nu răsare pentru a apune, ci să lumineze până apune. Şi ce să zic, că mai bine o mustrare frumoasă decât o laudă proastă. însă poate ai auzit şi tu că, la vorba bună iese chiar şi şarpele din pământ. Dar, pentru că omul se află sub destin ca râma sub piatră, mă voi supune şi-mi voi căuta altă lume, să nu vă mai fiu povară. Şi de acum, eu vă doresc multă linişte şi bună aşezare. Liniştea şi buna aşezarea, domnule Haran, se află-n inima noastră, a oamenilor, nu în sabia dregătorului. Şi să observăm faptul că toţi suntem oameni, dar cu idei diferite, vorba aceea: „Lemn bun, lemn rău, aceeaşi cenuşă, dar nu aceeaşi flacără”, aici e deosebirea. Şi-apoi, bun nu este acela care suferă răul, ci cel ce face binele. Eu, de-altfel, neavând putere să fac binele, am rămas aci, la casa ta, domnule Haran, socotindu-mă în sinea mea a fi asemenea câinelui ce este un bun paznic fără simbrie, cum, de-altfel am fost atâţea ani pentru satul acesta. Şi ca adăpost, ştiţi cu toţii, că am avut un amărât de bordei, ceva mai bun ca un coteţ. Dar, neavând de ales şi bineştiind că viaţa noastră este spumă pe ape şi ajungând să nu mai am încredere nici în cămaşa de pe mine, mi-a plăcut, până-n
77
cele din urmă, să-mi fiu singur slugă, măcar de beau viu de unde cântă broasca, pentru că am păţit-o ca acela care a semănat castraveţi şi a răsărit scaieţi.
Şi acum, dacă a înţărcat bălaia pentru că s-a terminat claia, am să vă spun toate cele despre mine şi trecutul meu, numai dacă doriţi să cunoaşteţi acestea, că nu vreau să-mi miroasă gura a lapte dacă am mâncat usturoi.
spune-ne, Bunicule, spune-ne, săriră cu vorba cei mici, adică Dora şi Simeon, dornici ca toţi copiii să asculte poveşti. Haran şi Elma se aşezară şi ei pe podea şi rămaseră în aşteptare, dând astfel de înţelegere că sunt de acord să audă pe acest bătrân misterios istorisindu-şi trecutul vieţii sale. Numai Galan este tăcut, insipid, ca o mumie, cu fruntea plecată. Şi după câteva clipe de linişte bătrânul Halibald, începu:
Povestea lui Abu-Wadim
aşadar, iubiţilor, aflaţi despre mine, că sunt de fel din împărăţia lui Darius. M-am născut într-o familie cu mulţi copii şi numele meu adevărat primit din pruncie este Abu-Wadim. Eu, fiind cel mai mare între fraţii mei. Când am ajuns cu vârsta cum e acum Galan, într una din zile mă aflam pe malul mării şi mă văd deodată răpit cu putere de o ceată de piraţi şi îmbarcat pe o luntre construită din trestie de bambus şi dus departe în altă ţară străină, despre care am aflat mai apoi că era Chaldeea, Babilonul de altădată, împărăţia temutului Nabucodonosor şi vândut acolo ca un rob unui bogătaş ce avea lanuri de orez şi grădini de poame. îmi plângeam soarta nemângâiat, dar, încet, încet, a trebuit să mă împac cu ceea ce-mi dăruise viaţa cu împrejurările ei, muncind supus şi conştiincios.
La curtea stăpânului meu se afla o bătrână servitoare, de la care am învăţat să cunosc puterea vindecătoare a unor ierburi şi prepararea lor, pentru alinarea durerilor celor aflaţi în suferinţă.
78
După o vreme, să zic aşa,… cam pe la vârsta de 20 de ani ajunsesem să fiu cunoscut în toată cetatea aceea ce se numea Khorsabad. Şi într-una din zile mă pomenesc cu vreo 3-4 ostaşi îmbrăcaţi în tuluri, harsale şi filacterii, trimişi împărăteşti din Medinet-es-Salam (Bagdadul de astăzi) care m-au ridicat fără să-mi zică o vorbă. Stăpânului meu i-au spus că însuşi împăratul are nevoie de mine. Pesemne că vestea despre vindecările ce reuşisem a le face cu ajutorul plantelor, ajunsese şi la urechile lui, adică, ale împăratului.
Şi acum, iubiţilor, vă spun că de aici începe marea tragedie, că în luxosul palat al suveranului şi printre mulţimea curtenilor ce se mişcau maestuos în vison şi tifilinuri, greu mi-a fost să mă adaptez. Mai cu seamă când am fost chemat pentru prima dată în faţa împăratului, tremuram de frică, neştiind de bună seamă ce ar fi voit de la mine. şi atunci, el îmi zice:
„Tu eşti vestitul vraci Abu-Wadim din Khorsabad, strănepot al marelui Darius?”
„Preamărite împărat”, îi răspund eu abia ţinându-mi răsuflarea, „din mila ce se revarsă de la înaltu-ţi tron, mă aflu în faţa luminăţiei tale şi îndrăznesc să grăiesc către tine. Nu ştiu să fi săvârşit vreo faptă de ispravă vrednică auzului tău”.
Şi iarăşi el: „Iată tinere Abu-Wadim, împărăteasa are vătămătură la genunchi şi până acum nici un doctor de la curtea mea nu a putut să-i aline durerile. Vreau să-ţi văd puterea ta de vraci demiurg şi de vei reuşi, vei fi răsplătit pe măsură. Iar de nu, temniţa te va mânca!”
Apoi, a făcut semn unui satrap ce sta lângă dânsul, care m-a luat, m-a îmbăiat şi m-a îmbrăcat în straie strălucitoare. Aşa văzându-mă, am zis în sinea mea cu îngrijorare: „O, zeilor, până aici mi-a fost!” După acestea, iarăşi m-au luat şi m-au dus prin nişte coridoare până-n salonul împărătesei. Aici, ce să vă spun, iubiţilor, numai covoare groase de mi se îngropau sandalele călcând pe ele şi unde-mi aruncam privirile numai aur şi pietre scumpe vedeam. în mijlocul salonului sta împărăteasa pe perne moi ca puful, sub un baldachin
79
poleit cu aur şi scânteind de briliante, înconjurată fiind de crăiesc tinere şi jucăuşe.
De cum am intrat, îmi face semn să mă apropii. Se înţelege că fusese anunţată mai înainte de vizita mea. Apoi, eu am înaintat şi la câţiva paşi am îngenunchiat umilindu-mă în faţa ei. La urmă îi aud glasul cristalin de muiere, zicându-mi: „Cum îţi este numele, tinere vraci?” „Măria ta”, îi răspund, „la casa părinţilor mei mi s-a zis Abu-Wadim”. „Este adevărat că ai putere să alini durerea de făcătură?” mă mai întrebă ea, la care, eu, am zis: „Să nu fie mânia ta spre mine, dar, ca să pot aduce alinare durerilor tale, va trebui să văd părţile bolnave. Şi cum voi îndrăzni eu, cel mai de jos să ridic ochii asupra stăpânei mele?” „Vraciule!” adăugă împărăteasa, „nu te teme. Iată, priveşte şi pipăie genunchiul meu bolnav.” Şi eu, luând îndrăznire, am privit genunchii şi gleznele ei şi am văzut că erau ca genunchii de elefant şi pe dată mi-am dat seama de pricina vătămării. Şi iarăşi prinzând curaj, o întreb: „Preamărită stăpână, cum îţi este baia, călduţă sau fierbinte?” „Nu tinere vraci, dimpotrivă, baia ce o fac în fiece seară înainte de culcare, este rece. Aşa am fost sfătuită de doctorul meu, că, zice: „împărăteasă, boala ce te apasă este din vânt rău trimis de duşmanul din miazănoapte”. Şi iată că durerile nu m-au părăsit”. Acum, îi răspund zicându-i: „Preaslăvită doamnă şi regină a reginelor, pentru a-mi pregăti doctoria necesară, îmi va fi de trebuinţă şapte zile pentru că suferinţa ta nu este trimisă de fiinţă omenească, ci este de la cel de jos, iar vindecarea vine de la Cel de Sus, eu, precum vezi, sunt numai o unealtă la mijloc”. „Mergi şi grăbindu-te, fă cum ştii”, îmi porunci ea, „căci vaiul meu nu-mi dă pace nici ziua, nici noaptea”.
Acum, Simeon, cel mic şi cuminte, întrebă nerăbdător: „Şi ce-ai făcut, bunicule, ai vindecat vătămătura împărătesei?
n-am vindecat-o eu, ci Dumnezeu, care dă omului pricepere şi florile câmpului cu bun miros şi binefăcătoare. Şi iată cum a fost: Am cerut să mi se aducă un sac de oase uscate de cămilă pe care le-am luat şi le-am pus la fiert într-o căldare mare de aramă. După
80
patru zile de fierbere fără întrerupere, oasele acelea s-au prefăcut într-un fel de pastă ca piftia. Ca să îndepărtez mirosul urât, am adăugat în conţinut petale de trandafir, romaniţă, crin, sălcioară, orhidee, cimbru, smirnă, piper şi hrean şi astfel am obţinut un unguient parfumat la care, drept să vă spun, nu mă aşteptam.
Când m-am prezentat în faţa împărătesei cu medicamentul meu, iarăşi am cugetat în sinea mea: „O, voi zeilor, dacă sunteţi în stare să alungaţi durerea stăpânei mele, faceţi-o, iar de sunteţi neputincioşi, apoi, îl rog pe Cel ce este suveran peste voi să facă El aceasta!”
Bunăoară, după ce m-am prosternat în faţa împărătesei, ea mă atacă vorbindu-mi cu severitate: „Ai pregătit doctoria, vraciule, sau umbli cu vrăji mincinoase, cum au mai făcut alţii, cărora i-am scutit de povara capului?” „Măria ta”, îi răspund eu cu mult curaj ca fiind de-al casei şi încredinţat de eficacitatea medicamentului meu, „Cel ce a făcut Cerul şi Pământul, ne-a dăruit viaţă, înţelepciunea şi florile câmpului, pe care, punându-le în lucru, am obţinut leacul de care duci lipsă”. Şi-n acest moment am ridicat capacul cupei şi împărăteasa a privit la culoarea grivă a pastei din vas şi plăcându-i mirosul, zice: „Orice medicament miroase rău, dar al tău poartă-n sine parfumul florilor. Spune-mi, dar, vraciule, cum să-l folosesc?” „Luminăţia ta împărăteasă şi doamnă”, îi zic iarăşi, „această doctorie, de-ţi va fi aplicată prin apăsare pe locul vătămăturii şi cu credinţă în puterea vindecătoare a florilor pământului, negreşit vei dobândi vindecarea”.
Aici, împărăteasa se lumină la faţă şi îmi grăi cu ton mai blând: „Arată-mi tu, vraciule, cum se foloseşte această unsoare”, iar eu, prosternându-mă, îi răspund: „Vai, doamnă şi împărăteasă a lumii, eu umilul tău rob, nu pot să ating cu mâna mea divinul trup al stăpânei mele, ci îngăduie numai să dau învăţături uneia din doamnele de onoare ce-ţi stau în jur”. „Nu, vraciule Abu-Wadim”, grăi ea ridicând tonul, „cel ce a făcut medicamentul, acela să-l aplice cu mâna lui pe vătămătura genunchiului meu!”
81
şi ai pus mâna pe piciorul împărătesei, bunicule? întrebă cu nevinovăţie Simeon.
da, nepoate, am fost silit din poruncă împărătească să fac aceasta, pentru că de-acum eram doctorul ei şi orice doctor nu tămăduieşte numai privind cu ochii, ci şi lucrând cu mâinile sale, însă, să ştii, că înainte de a mă apropia, pentru a-i aplica tratamentul, am ridicat privirile-n sus şi am exclamat cu voce tare: „Blestemul lui Balac să cadă asupra celui ce gândeşte rău!” Şi am început a-i face masaj pe umflătură, după care, împărăteasa îmi grăieşte ameninţător: „Vraciule, de te vei dovedi că lucrezi cu amăgiri, voi porunci să fii aruncat în gura crocodililor. Spune-mi, dar, adevărul. Ai făcut doctoria aceasta din plante curate, sau în amestecătură ai aruncat putere vrăjitorească? Iată că simt cum iese din mine o fierbinţeală ca flacăra de foc!” „Măria ta”, îi zic eu, „acesta este semnul că vătămătura este nevoită să fugă de la tine. Am nădejde că în vreme ce cloceşte o porumbiţă, te vei însănătoşi pe deplin.” „Fie auzirea zeiţei Marthan la spusele tale, tinere vraci, că de va fi aşa, vei fi răsplătit cu belşug de daruri” încheie împărăteasa şi la acestea, eu am răspuns zicând: „Fie binecuvântarea lui Varlaam din muntele cel sfânt cu tine, slăvită doamnă, că vindecarea ta o face Preamilostivul Zeu al florilor pământului şi nu se cade mie a primi daruri ce se cuvin numai Aceluia”. După un tratament aplicat de trei ori pe zi timp de o săptămână, împărăteasa s-a simţit sănătoasă, încât a început să umble prin salon.
împăratul, fiind înştiinţat de această miraculoasă vindecare, bucuros, m-a chemat la dânsul şi mi-a grăit: „Tinere vraci Abu-Wadim, închină-te zeilor care te-au înzestrat cu atâta înţelepciune şi pricepere în prepararea leacurilor. De acum, eşti numit medicul meu şi n tot timpul vei sta în preajma tronului împărătesc”.
Şi aşa, iubiţilor, am început a mă bucura de multă cinste la curtea împăratului.
Acum, Haran, sări cu vorba şi zise:
82
bine, bine, dar la început ai spus, că, ajuns la curtea împăratului, a şi început marea tragedie, iar acum zici că te-ai bucurat de mare cinste? Nu crezi că eşti dator, domnule Halibald, să ne dai o desluşire?
tocmai asta urma să vă spun, domnule Haran, continuă Bătrânul, ascultă-mă dacă pofteşti: Bunăoară, în ograda ta cât este de mică şi la număr sunteţi câte degete la o mână şi înţelegerile încă nu lipsesc, dar acolo unde huzurul se lăfăie, viclenia e adunată grămadă şi minciuna stă de faţă pe divan de fiIosif lângă tronul împărătesc, oare să ne mai prindă mirarea? Nu ştiţi oare că bucuria de azi din casa împăratului este arvuna morţii de mâine?
Cam aşa a fost, iubiţilor, că printre curtenii de la palat, s-au găsit câţiva zavistnici, care m-au pârât la împăratul, grăind cuvinte de hulă împotriva mea şi zicând: „Slăvite doamne şi al nostru mare stăpân, slujim ţie cu credinţă din tinereţe şi până-n ceasul de acum şi nu am îndrăznit vreodată a ne ridica ochii asupra feţei tale şi nici a iubitei tale împărătese şi a noastră mărită doamnă. Iar ţăranul acesta pripăşit în grabă la curţile tale, a cutezat a privi în ochii de luceafăr ai fericitei tale consoarte. Ba se cade că vicleanul şi vrednicul de moarte sub pretext că aplică împărătesei tratament doctoricesc, a atins cu mâna lui trupul imaculatei fiinţe ce a fost dăruită numai ţie de atotputernicii zei”.
La acestea, împăratul s-a întunecat la faţă, dar le-a răspuns totuşi cu glas stăpânit: „Dacă pâra voastră stă pe adevăr, vraciul Abu-Wadim va sta în ştreang. Iar de se dovedeşte că zavistia v-a adus aici, voi veţi sfârşi în căngi de fier!”
bunicule, să mă ierţi că te-ntrerup din vorbire, dar bănuiesc că la acestea nu ai fost de faţă. Cum oare ştii ce-au zis pârâşii tăi şi ce le-a răspuns împăratul? întrebă soţia lui Haran. La care, Bătrânul, grăi:
doamna mea Elma, se vede că mi-a scăpat, să vă spun, că jos la picioarele marelui suveran se afla în tot timpul o tânără etiopiancă ce avea în grijă să-i potrivească colţunii ori de câte ori se mişca împăratul. Şi aceasta, în mare taină îmi şoptea despre cele
83
ce se puneau la cale pe seama mea. Iar eu, mă pregăteam din timp să pot ieşi cu bine din orice capcană întinsă mie.
Şi să nu lungesc vorba cu întâmplări mărunte, am să vă spun cum am reuşit să înfrunt o mare încercare. Şi asta, nu mult după izbânda aceea cu însănătoşirea împărătesei. Deci, pârâşii, din multa lor răutate au înmulţit învinuirile împotriva mea cu gând să mă piardă, dar, împăratul privind la tinereţile mele şi neuitând binele ce-l făcusem consoartei sale, a poruncit numai să mi se strivească degetele mâinilor la ţâţâna uşii Divanului său.
vai! săriră speriaţi toţi ai lui Haran. Şi aşa ţi-au făcut?
da. Aşa mi-au făcut, le răspunse Bătrânul cu seninătate.
dar cum ai putut suporta, bunicule? întrebă de această dată Simeon cel mic. şi Bătrânul continuă:
aici a fost ce-a fost, că etiopianca punându-mă în cunoştinţă despre obiceiurile împăratului şi ce se pregătea pentru mine, cu tot riscul, mi-am făcut din cauciuc o pereche de mănuşi asemenea mâinilor mele în a căror vârfuri de degete am injectat sânge de la berbecii ce se tăiau zilnic la bucătăria împăratului. Aceste mâini, le ţineam în taină în mânecile largi ale anteriului meu. Şi la ceasul când s-a hotărât aplicarea pedepsei, a fost chemată de faţă şi împărăteasa. Că, ce credeţi, iată v-o spun şi pe-asta: Pe împăratul începuse a-l roade scârnavul şi nemilosul vierme al geloziei, pentru că, dumneaei, împărăteasa, nu era cu mult sărită cu vârsta faţă de mine, în timp ce împăratul avea acelaşi număr de ani ca şi tatăl meu, dar să nu-şi dea în vileag slăbiciunea faţă de divanul său, nu grăia nimic despre această bănuială a sa.
Şi acum ascultaţi cum a fost: La momentul sorocit şi la un semn al împăratului, satrapul mi-a poruncit să-mi vâr mai întâi mâna stângă la ţâţână şi eu, din lărgimea mânecii am scos numai vârful degetelor de cauciuc şi le-am introdus în deschizătura porticului şi îndată, călăul a trântit uşa şi din falsele degete a ţâşnit sângele, sângele de berbec. Pe dată am tras un răcnet de a hăuit sala divanului şi m-am prefăcut că am leşinat de durere.
84
împărăteasa, văzând acestea, a căzut de pe tronul său făcându-i-se rău de la bojoci la vederea sângelui şi împăratul a făcut semn satrapului să înceteze cu pedeapsa şi astfel nu am mai fost silit să-mi vâr şi cealaltă mână în porticul cu bucluc.
După toate acestea, suverana şi-a revenit din leşinul acela, dar a rămas cu un neajuns, că nu mai putea să mănânce nimic, fapt ce pe împăratul l-a prins iarăşi îngrijorarea şi să-mi zică: „Vraciule Abu-Wadim, ai văzut, oare pe împărăteasa cum i s-a ofilit obrazul şi a luat culoarea lutului? „Luminate împărate”, grăiesc eu, „zeii îmi sunt martori, că nu cutez a privi către faţa stăpânilor mei, dar dacă-mi porunceşti, deîndată voi pregăti leacul pentru măria sa împărăteasa, aşa cum am făcut pentru degetele mele strivite-n uşă din înalta ta poruncă”. Şi i-am arătat mâinile mele, mâinile cele adevărate, frumoase şi nevătămate. împăratul, privind la mâinile mele şi nevăzând urmă de vânătaie sau plesnitură, a rămas cu gura căscată şi a zis cu uşoară urmă de teamă: „Tinere Abu-Wadim, eşti un mare vrăjitor. Te vei duce dincolo de hotarele împărăţiei, dar mai întâi va să-i descânţi împărătesei, că iarăşi a călcat-o făcătura”.
Aşadar, fiind dus din nou în faţa împărătesei, mi-am plecat faţa la pământ şi nu am cutezat să mă ridic, dar am auzit glasul ei de muiere bolnavă, zicându-mi: „Ce vrei de la mine, om al infernului?” „Măria ta”, îi răspund eu, „am venit la tine, nu pentru a-ţi cere ceva, ci am venit trimis fiind de împăratul. Deci, tu ai nevoie de mine, că o altă vătămătură mai rea ca cea dintâi te-a lovit.” „Vraciule”, mai zise ea, „mă îndoiesc că ai putea face ceva; durerea genunchilor mi-ai alinat-o, că aceea a fost afară, dar aceasta s-a aciuiat înăuntru la rărunchi şi nădejde nu mai am”. La urmă, am zis către ea: „Prea buna mea stăpână, lasă totul pe mine, că, aşa cum m-am vindecat eu de strivirea uşii, aşa te vei vindeca şi tu” Şi-i arăt mâinile mele că sunt perfect sănătoase. împărăteasa, văzând aceasta ca pe o adevărată minune, a grăit: „Tu eşti cel mai mare doctor din toată împărăţia. Voi ruga pe stăpânul meu, împăratul, să-ţi îngăduie a sta numai prin preajma mea”.
85
Astfel, vorbind faţă către faţă cu împărăteasa, mi-am dat seama, că vederea strivirii mâinilor mele şi ţâşnirea sângelui i-a produs un şoc ce i-ar fi deranjat delicatul ei ficat, căci obrazul i se colorase ca floarea de bostan.
Şi aşa, iubiţilor, am ajuns să-mi mai pun la încercare priceperea mea de mare medic al împăratului. Iată dar ce am făcut: Am luat aloies, rădăcină de sicomar, fruct de cătină, petale şi tulpină de azalee şi de oleandru, le-am fiert în vin de migdale amare la foc potolit şi când a rămas jumătate din conţinut, le-am strecurat într-o cupă de cristal şi după ce s-a răcit complet, am stors două lămâi în aceeaşi cupă şi cu acest nou medicament m-am prezentat iarăşi la împărăteasă şi-i grăiesc cu stăpânire: „Mărită doamnă, iată medicamentul pe care, de-l vei bea precum se cere, peste trei zile vei avea iarăşi pofta de mâncare şi vei începe a umbla de bucurie. Vei lua seama, dar, stăpâna vieţii mele, că medicamentul acesta are gust amar, dar sănătatea ce ţi-o va aduce, este nespus de dulce. Şi încă un lucru trebuie să ştii tu, împărăteasă a împărăteselor, că de nu vei vrea să bei amarul ceaiului, în trei zile vei ajunge să-ţi verşi tot sângele pe gură. îţi făgăduiesc că acesta este leacul tău potrivit care te va face mai plină de viaţă ca înainte”.
Apoi, am agitat cupa, am turnat din ea în pumnul meu şi am băut în faţa ei, ca s-o încredinţez, că, în cupă nu am pregătit ceva de care să-i fie teamă.
şi a băut împărăteasa toată cupa aceea cu amărăciune, bunicule? a întrebat cu mirare, Simeon.
nu, răspunse Bătrânul, ci numai gusta câte trei înghiţituri din ceaiul pregătit de mine, apoi, trebuia să stea culcată pe umărul drept timp de un ceas înainte de a-şi potoli foamea.
păi ziceai, că împărătesei îi pierise foamea, bunicule, completă copilul cu iz de reproş şi Halibald, îl lămuri:
nepoate dragă, băutura respectivă este nemaipomenit de bună pentru orice durere sau deranjament în abdomenul omului: ficat, fiere, stomac, intestine şi ce-o mai fi pe acolo Şi încă un lucru
86
minunat este, că, bolnavului, chiar după prima gustare din acest medicament, îi vine pofta de mâncare. Ba încă trebuie să se abţină, să nu mănânce până se satură, că atunci, dă peste alt neajuns. Şi să vedeţi, că după trei zile de tratament, împărăteasa s-a ridicat mai sănătoasă ca altădată şi culoarea aceea galbenă îi pierise de pe faţă, numai în albul ochilor a mai zăbovit vreo 2-3 zile.
De bună seamă, iubiţilor, şi aceasta, pentru mine, a constituit încă o victorie. Şi precum era de aşteptat, în acelaşi timp au sporit uneltirile şi ura celor ce mă zavistuiau. Trebuie să vă mai spun că împăratul avea doi copii, două odrasle împărăteşti: o fată şi un băiat. Fata nu era departe de vremea măritişului, iar feciorul, la care împăratul ţinea ca la ochii lui din cap, era încă crud cu vârsta, să zic aşa,… cum este acum Simeon al nostru. Şi fata şi micul prinţ aveau în jurul lor slujitori, care îngrijeau de micii lor stăpâni, să le fie clipele fericite şi viaţa plină de bucurii şi huzur.
împărăteasa, ca una care nu mai nădăjduia să-şi mai vadă sănătatea-n oase, văzându-se de acum mai întărită şi cu voie bună, a început a privi la mine ca la un zeu şi să mă ţină mai mult prin preajma ei.
Astfel fiind situaţia, pârâşii mei n-au întârziat să spună împăratului că obrăznicia mea a trecut peste hotarul oricărei legi din palatul împărătesc şi că „am cerut împărătesei să fiu mai aproape de dânsa, că altfel, se va abate asupra ei o vătămătură de inimă şi leac nu se va mai afla”.
în urma acestui neadevăr, împăratul m-a aruncat în lanţuri şi zicând pârâşilor:
– „Vraciul Abu-Wadim, va sta în temniţă, să cunoască dreptatea împărătească şi hotarul bunei cuviinţe!” Aici, duşmanii au răspuns împăratului: „Mărite doamne, pedeapsa ce o dai acestui înşelător este prea dulce pentru fapta lui îndrăzneaţă”
voi, dar, ca sfetnici ai mei, ce ziceţi? grăi împăratul şi unul se vârî să răspundă scurt:
87
să-l decapitezi, măria ta, să fie învăţătură pentru oricine îndrăzneşte să gândească astfel asupra înălţimilor împărăteşti!
aşa voi porunci dacă voi auzi că lucrurile nu se vor îndrepta, grăi împăratul. Până una alta, vinovatul Abu-Wadim va zace în fundul temniţei, să-l avem la îndemână, de vom mai avea nevoie de el!
Astfel, am ajuns să fiu pus în lanţuri, aruncat într-o celulă întunecoasă şi uitat acolo vreme de aproape trei luni de zile. Şi pe când îmi pierdusem orice nădejde de a mai vedea lumina soarelui, aud deodată zornăit de zăvoare şi uşa celulei mele dându-se de perete şi văd în dâra de lumină slabă ce se strecura printre gratiile ferestrei un temnicer voinic, care-mi porunceşte, zicând: „Ridică-te vrăjitorule, că eşti chemat la împăratul!” Ieşit de acolo, în grabă am fost luat de doi robi africani, care m-au dus la baie, m-au pieptănat frumos şi m-au îmbrăcat cu cămaşă şi izmene albe de in subţire, feregea de mătase, încins cu brâu de lână roşie şi cu sandale de curele în picioare. Văzându-mă iarăşi în ţinută de curtean, mi-a venit inima la loc, crezând că până în cele din urmă, nevinovăţia mea a ieşit la suprafaţă şi împăratul mă repune în cinstea de mai înainte, însă, nu mă slăbea nici gândul temerii, că împăratul, pe cât era de superstiţios, pe atât era de viclean şi prin aceasta s-ar fi putut să-mi întindă o cursă. Viaţa la palatul împărătesc nu este de dorit. Aici, făţărnicia, minciuna şi vrajba îşi au bârlogul şi mai cu seamă în mijlocul celor din sfatul împărătesc. Aici, în toată vremea este un joc cu moartea. Şi aşa fiind, de multe ori mă bătea gândul evadării şi-mi făceam planuri după planuri cum să dispar. Nu cunoşteam de bună seamă Chaldeea, atât ştiam că această împărăţie este mare şi se află între deşerturi nesfârşite şi cu râuri mari peste care este cu neputinţă să treacă cineva fără să fie prins.
Jinduiam după viaţa petrecută la stăpânul meu din Chorsabad. Acolo mâncam pâine de orz şi eram fără frica de toate zilele, iar aici la palat mănânc pâine din floare de făină şi cu paloşul deasupra grumazului. Dar, ce era să fac? N-aveam de ales. Şi aşa fiind, m-am lăsat în voia soartei. Atunci, am îndrăznit să întreb pe unul
88
din arapii ce mă însoţeau: „Tu ce ştii despre toate acestea ce se pregătesc pentru mine?” La care, acela îmi răspunde: „Taci şi nu întreba de nimic. Nu se cade nouă a cunoaşte mai înainte gândul şi voia împăratului”.
A doua zi după ieşirea mea din celulă, odihnit, îmbăiat şi înţolit cu straie vrednice de faţa împăratului, am fost dus iarăşi la picioarele lui, unde, stam cu capul plecat, fără a cuteza a-mi ridica privirile asupra lui. Şi aud deodată că-mi zice: „Ridică-ţi fruntea, vraciule Abu-Wadim. Iată, am avut destulă răbdare mişelule şi am aşteptat să văd de poţi ieşi din fundul temniţei şi din ferecătura lanţurilor, cu vrăjile tale. Dar în faţa puterii noastre, tu nu poţi face nimic. Eşti un neputincios vrăjitor. Un mâncău în plus la masa mea!” Apoi, se adresează unui satrap de lângă dânsul, zicându-i: „Să vină împărăteasa!” în cele câteva minute de aşteptare, până să vină împărăteasa, tremuram de spaimă. E drept că împăratul nu arăta a fi mânios, dar eu nu puteam sta fără teamă, de vreme ce nu se întrevedea nici o rază de graţie din partea lui. Când împărăteasa a intrat în sala tronului cu alaiul ei, împăratul a întâmpinat-o cu glas tunător şi arătând către mine: „Priveşte spre acest nemernic, doamna mea şi vezi de este vrednic de mila noastră, sau de pus în ştreang!” „Doamne şi stăpânul meu”, a răspuns ea, „acesta este vraciul Abu-Wadim, care mi-a alungat făcătura genunchilor şi mi-a redat sănătatea tocmai când nădejde nu mai aveam să fiu femeia împăratului şi mamă a copiilor mei. Şi dacă acesta a stat în lanţuri pentru vreo pricină oarecare, asta face parte din treburile tale împărăteşti, în care, eu nu am dreptul să zic ceva sau să schimb o iotă. Dar, eu, te-am rugat pentru copila noastră, prinţesa Sarah, care, de la un timp nimic nu-i poate intra în voie. Stă mâhnită, nu mănâncă şi pacea-i lipseşte. A slăbit foarte tare şi nici să vorbească nu voieşte. De aceea te-am rugat, o, împărate, să-l eliberezi pe acesta, că nimeni altul nu a putut face ceva.”
Acum, împăratul, zice mai potolit „Ia-l pe vraci şi pune-l la încercare. Dacă se pricepe şi la bolile muiereşti, scaunul lui
89
Abu-Wadim, va fi lângă scaunul împăratului, iar pârâşii lui îi vor lua locul în temniţă!”
Drept să vă spun, iubiţilor continuă Halibald la început mi-a fost teamă, că n-am să pot face ceva, dar salvarea mi-a fost etiopianca aceea, despre care, deja aveţi cunoştinţă, că într-unul din momente, copila-mi şopteşte: „Domnule vraci, te rog să nu mă dai pe mâna morţii şi să nu scapi o vorbă, căci eu sunt pricina stării de bolire a prinţesei. Şi să ştii că asta am făcut-o, numai cu scopul să te pot scoate din întuneric şi din lanţuri. Iată, dar, ce am făcut: Pe când maştera pregătea pentru copiii împăratului gustarea de dimineaţă, mi-am pus la încercare toată şiretenia şi fără să fiu observată, am turnat în cupa prinţesei, câteva picături dintr-o fiertură anume ce o pregătisem mai înainte şi care avea putere de a nimici orice bună dispoziţie a celui ce o bea. Iată dar, că, până acum toate au mers bine. Tu, domnule vraci, foloseşte-te de ştiinţa ta şi redă prinţesei pofta de viaţă, că împăratul, negreşit te va răsplăti precum se cuvine şi la temniţă nu-ţi va mai fi gândul. Ştii doar cât îşi iubeşte împăratul, copiii.” Şi i-am zis: „Tu, copilă ieşită din inima Africii cu priceperea abia dată-n pârg, cum de-ai cutezat să te avânţi într-un hazard atât de periculos?” „Ţi-am spus”, zice ea, „că n-am avut odihnă ştiindu-te nevinovat şi apăsat de lanţuri acolo în adânc!” La care, eu, mişcat în suflet de vorbele ei, i-am răspuns: „Vai, tu cea neagră la piele şi cu suflet alb ca lumina, te-ai jucat cu focul din bună ştiinţă, dar de vom izbuti să ieşim cu bine din această primejdioasă acţiune, îţi voi fi recunoscător pe cât îmi va sta cu putinţă.” Şi ea, negresa, mai grăi acestea: „Fii atent, domnule vraci, eu te las, că nu pot lipsi mult de lângă Gâdele ăl mare.” Şi s-a dus la slujba ei, dar eu am rămas să gândesc, ce fel de flori şi ierburi să adun şi cum să le prepar pentru prinţesa devenită aşa peste noapte, atât de mofturoasă.
voi, iubiţilor, vreţi să ştiţi ce-am făcut? întrebă Halibald pe ascultătorii săi.
nu, nu ne interesează, sări Haran cu vorba, care, mai degrabă părea plictisit şi a nu da crezare istorisiriloi bătrânului. Eu,
90
atâta aş dori, să ştiu cum ai reuşit să fugi de acolo şi cum ai ajuns aici, ca să pot da un răspuns celor ce mă întreabă despre tine.
bine, am înţeles, răspunse el, de altfel, nu ar mai fi mult de povestit. Daţi-mi voie dar, să continui, să puteţi cunoaşte totul despre mine. Chiar de va fi să-mi sară-n cap tot El-Gamimul, eu nu voi ascunde nimic. De vreme ce L-am văzut pe Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, de acum nu mai pun preţ pe viaţa mea.
Aşadar, iubiţilor, vă spun, că, precum am sperat, aşa au decurs treburile, că prinţesa Sarah, la prima gustare din elixirul preparat de mine, a început a se simţi cu totul alta de parcă atunci se născuse şi toată lumea îi sta la picioare. Eu fui aşezat iarăşi în cinstea de mai înainte şi,… şi intrigile, în chip nevăzut, au continuat să sape adânc la temelia vieţii mele.
Tot ce am putut să aflu cu privire la acestea, a fost datorită, precum bănuiţi şi voi, micii negrese, despre care, nu se poate spune că s-ar fi îndrăgostit de mine, căci, între noi, sta o depărtare de timp, cam de 10-12 ani, iar pe de altă parte, eu, nu eram din fire prea frumos la chip.
Nu-mi amintesc cât să fi trecut la mijloc, că privirile împăratului au început a se întuneca şi glasu-i să tune şi să fulgere. Pe dată, nu am ştiut pricina acestei stări, dar frica nu se depărta de la mine. Nu se putea spune că mă ştiam vinovat cu ceva, dar la împărăţie, frica te însoţeşte precum propria-ţi umbră şi-n urma celei mai nevinovate glume poţi ajunge-n ştreang. Ce e drept, e drept, că şi afurisita de prinţesă cu atitudinea ei, m-a împins la această stare, că nu era zi în care să nu fiu chemat, să o însoţesc în plimbările ei prin grădini şi să-i spun poveşti. De aici vitregia a început a se năpusti asupra capului meu. Bănuiesc că medicamentul ce i l-am dat a fost cam tare şi i-ar fi produs fetei împăratului stări euforice, pentru că, pe parcursul zilelor mi-a cerut să-i mai pregătesc astfel de elixir.
Aşadar, să nu vă ostenesc cu lucruri mărunte, vă spun că după aceea m-am văzut iarăşi aruncat la răcoare şi pus în obezi. Şi am stat acolo cam multişor, doar cu o pâinişoară de orz pe zi şi un
91
urcioraş cu apă. Ce avea împăratul cu mine, nu puteam să ştiu. Lui, de altfel, uşor i-ar fi fost numai un semn să facă şi capul meu să se rostogolească la picioarele lui. Nu ştiu dacă împărăteasa cu fiica ei ar fi avut curajul în faţa împăratului să ceară graţierea mea. Deşi era omul care-şi iubea familia, dar suveranitatea lui nu voia să fie umbrită câtuşi de puţin de femei. Foarte rareori a putut fi înduplecat de către marii oameni de sfat din jurul său, dar eu, în faţa sfetnicilor împăratului, nu eram altceva decât şoarecele în faţa pisicii.
Şi Preabunul Dumnezeu nu a vrut să mă dea uitării, că într-un sfârşit de zi, pe când soarele căzuse-n Marea de apus şi întunericul începuse a da năvală peste faţa pământului, aud deodată glas lin de copilă la gratia ferestrei mele, zicându-mi: „Domnul meu Abu-Wadim, apropie-te şi ascultă-mi cuvântul. Eu sunt Fandar, roaba împăratului, cea care-ţi doreşte numai binele. Vrei tu oare să ieşi de-aici şi să scapi pentru totdeauna de greutatea lanţurilor? Desigur că vrei”, zice ea, „arată-mi dar cum şi din ce ai pregătit băutura pentru prinţesă şi la urmă vei vedea”.
Şi eu, am zis: „Vai, tu, fiică a reginei de Sabba ai cutezat să te strecori până la fereastra mea? Nu ştii oare ce pericol te pândeşte? Ce vrei, dar, să faci cu băutura aceea care veseleşte omul şi-l adoarme fără griji?
„Nu întreba prea mult, o, domnul meu, Abu-Wadim, că nu este timp de pierdut. Află dar, că împăratul a hotărât pierzarea ta şi vreau cât mai grabnic să ne folosim de frântura de timp ce ne-a mai rămas şi să ieşi de aici înainte de a te scoate călăul pentru moarte”.
şi nu-i aşa că nu te-au omorât, bunicule? îl întrerupse cu întrebarea micul Simeon şi bătrânul, răspunse:
precum vezi încă sunt viu, nepoate.
şi cum ai făcut de-ai scăpat de moarte, bunicule? îl întrebă Dora de data aceasta.
eu, n-am făcut nimic, sau, mai nimic, ci etiopianca Fandar a făcut o încercare nespus de periculoasă, dar, care i-a reuşit de minune
92
şi în urma căreia am putut fugi amândoi încotro am văzut cu ochii şi ne-au purtat paşii.
spune, bunicule, spune, dar cum ai putut scăpa de moarte? îl siliră amândoi copii să se destăinuie şi bătrânul, continuă: „Să ştiţi, iubiţilor, că noaptea aceea, ultima petrecută în celulă, nu am închis un ochi de frica morţii care-mi sta la înghiţitoare. Nu mai aveam nici o speranţă şi disperat îmi aşteptam sfârşitul. Pe Dumnezeu cel adevărat nu L-am ştiut până ce să fiu aici, că L-aş fi chemat în ajutorul meu şi sigur, nu ar fi întârziat să vină, pentru a mă scoate din necaz. Dar, se vede că El, Atotputernicul, a ştiut mai înainte, că eu, robul Său, va să devin credincios Lui şi prin mijloace nebănuite de minte omenească, ne-a scos de-acolo, „cu mână tare şi cu braţ înalt”, cum zice David împăratul.
Aşadar, în dimineaţa zilei ce a urmat, am fost slobozit din lanţuri şi mergeam agale alături de un trimis al împăratului, ce părea a fi foarte zelos şi care mă sili să-mi iuţesc paşii. N-am îndrăznit să-l întreb de ce este aşa grăbit pentru moartea mea, că astfel de oameni nu au voie să vorbească cu osândiţii, ci numai să execute poruncile împărăteşti.
Astfel, soarele se urcase pe bolta cerului şi arunca pe pământ bogăţie de lumină şi căldură. în larga curte a palatului aşteptam să văd eşafodul morţii mele, dar, altceva mi-a fost dat să văd şi să aud: toată suflarea, de la împărat şi până la ultimul rob, se aflau în bocet şi frământare. Ba chiar şi ţipete de femei se făceau auzite în răstimpuri. Eu, condamnatul, tot într-o fugă am fost dus la împăratul în faţa căruia, m-am aruncat la pământ, umilindu-mă şi cerând îndurare, zicând: „O, Preaputernice şi milostive stăpân al vieţii mele nu mă ştiu vinovat de ceva ca să merit moartea. Sunt încă tânăr şi aş putea să-ţi fiu de folos. Dăruieşte-mi zile să-ţi pot dovedi că-mi merit codrul de pâine la curtea ta şi loialitatea mea faţă de tine este nepătată de erezii!”
Până-n cele din urmă, aud vocea gravă şi disperată a împăratului ce-mi zice: „Vraciule Abu-Wadim, lasă jeluirea ta. Iaca, jumătate
93
din împărăţia mea o dau ţie, dacă mă poţi ferici să-l văd pe fiul meu viu. Ştiu că-ţi cer ceea ce nimeni n-a mai cerut, dar te ştiu că poţi face mari isprăvi. Iată, împărăteasa şi prinţesa sunt sfârşite de durere şi-n disperarea lor, au cerut să te aduc în grabă la fiul meu ce şi-a dat ultima suflare. Mergi, dar şi pune toată puterea şi priceperea ta în mişcare, că tu eşti ultima mea scânteie de nădejde!”
Apoi, împăratul se adresează către roaba ce sta la picioarele lui, poruncindu-i printre sughiţuri: „Tu, neagră Fandar, mergi şi însoţeşte-l pe vraciul Abu-Wadim la camera fiului meu, că, iată, vin şi eu curând!”
Drept să vă spun iubiţilor, când am auzit astfel de vorbe din gura împăratului, m-am îngrozit pentru moartea prinţului şi pe dată mi-am dat seama că toată această tărăşenie a fost pusă la cale numai de sclava etiopiancă şi ce va urma după aceasta, numai bine n-o să fie.
Mergând pe coridoare spre locul unde zăcea mortul, Fandar, îmi şopteşte: „Domnule Abu-Wadim, te rog să fii tare cu inima şi fruntea să-ţi fie senină şi înălţată. Feciorul împăratului nu e mort precum cred ei, ci este căzut într-un somn adânc ce presupun că va dura până către asfinţit. Foloseşte-te de aceasta şi fă-i să creadă că tu cu puterea şi înţelepciunea ta, l-ai înviat din morţi pe copil. Băutura ce m-ai învăţat să o prepar, am făcut-o cu doză dublă din planta aceea şi cu isteţime de vulpe, am pus-o în cupa prinţului, care, bând-o, îndată fu cuprins de un somn vecin cu moartea. Apoi, a mers în grabă în patul său, s-a culcat şi dus a fost.
Maştera, când a văzut aceasta, s-a spăimântat şi pe dată a slobozit ţipete de disperare. împărăteasa cu fiica ei aflând despre ce veste e vorba, au căzut jos ca moarte, dar când şi-au revenit din leşinul acela, deşi vedeau că prinţul este mort de-adevăratelea şi de nicăieri nu avea să le vină vreo cât de mică rază de speranţă, au cerut, totuşi împăratului să te scoată din obezi şi să te aducă aici, poate poate ştii vreun leac şi să chemi înapoi sufletul copilului.
94
Vezi, dar, cum joci piesa de unul singur, că eu, nu am cum să-ţi fiu aproape. De nu făceam aceasta, domnul meu, cu siguranţă ai fi fost scos din lanţuri şi dus spre moarte şi nicidecum spre viaţă şi triumf!”
Cu acestea, dragii mei, am ajuns la uşa camerei cu pricina unde fiul împăratului zăcea dus pe cea lume. Aici, am spus în şoaptă sclavei Fandar: „Mergi şi găseşte-mi o pasăre sau un animal mic mort care, încă miroase urât, înfăşoară-l cu grijă în pânză şi aducându-l, să-l vâri sub podeaua foişorului din grădină. De vom reuşi jocul acesta, bine va fi, iar de nu, vom fi pierduţi. Pentru mine şi-aşa moartea-mi stă pe cap, dar pentru tine Fandar, socotesc că acest hazard este mult prea temerar.
Şi în timp ce eu intram în salon, împăratul venea şi el pe coridor însoţit de câţiva consilieri de-ai săi. M-am apropiat apoi de baldachimul mortului, în jurul căruia, cuprinse de amară jale, se aflau împărăteasa cu fiică-sa şi mai multe doamne din suita lor. Când m-au văzut, şi-au înălţat mâinile a disperare şi ţipând, îmi arătau pe copilul ce zăcea fără suflare într-însul. împărăteasa, ca mamă, cu sfâşiere de inimă, în deznădejdea sa, îmi zice: „Tu eşti Abu-Wadim, făcătorule de minuni! Toate podoabele mele de aur le dau ţie, de poţi face ceva. Iată, fiul meu este mort şi nu ştim pricina. Credem că a băut ceva de moarte, că s-a dus prea repede şi fără bolire!”
împăratul, care acum era sosit aici, zice şi el: „Maştera să fie aruncată-n lanţuri, până aflăm pricina morţii fiului nostru. Vraciule, apropie-te şi vezi dacă prinţul este mort de otrăvire. Şi de este aşa, astăzi maştera va fi trasă-n ţeapă!”
Acum, venindu-mi rândul să vorbesc, am grăit către împăratul: „Măria ta să nu te pierzi cu firea pentru moartea fiului tău, căci…
vai, este mort cu adevărat? întrebă el îngrozit. Şi eu, avându-l în mână, am mai zis: „Mărite doamne, greu blestem a căzut pe acest copil nevinovat. Şi asta, ca să rupă inima tatălui său, că şi dânsul, care duce jugul unei împărăţii, va fi greşit cumva şi va fi aruncat în temniţă şi oameni nevinovaţi”.
95
Aici, împăratul, simţindu-se atins la coarda de sus a sufletului, zice apărându-se: „Deciziile înalte se dau de către înaltul sfat împărătesc şi blestem va fi trebuit să cadă asupra lor.”
Apoi, zic cu glas repezit: „Luminate Doamne, să nu pierdem timpul, ci porunceşte degrab să fie dus mortul în foişorul din grădină, că, iată, a început să miroasă urât!”
La acestea, femeile au ţipat şi ca la poruncă, toţi cei de faţă şi-au vârât nasul în şaluri. Copilul n-avea de ce să miroasă urât de vreme ce încă trăia, dar eu, văzând că spusele mele capătă putere în faţa lor, am prins curaj şi am mai zis: „Măriile voastre, staţi în balcon să nu vă apropiaţi, că, după cum pute, va să vă molipsiţi cu toţii şi n-ar mai fi cine să vă scape de moarte, că vraciul Abu-Wadim, în curând va fi tăiat în două din porunca împăratului.
împăratul, când a auzit că ştiu şi de osândirea mea, frică mare l-a cuprins, crezând că eu, vraciul, sunt un zeu, sau cel puţin jumătate zeu şi jumătate om şi a făcut semn să fie dus mortul în foişor. Aşa că, eu, toată ziua aceea am stat lângă fiul împăratului şi mă făceam că îl consult ascultându-l cu urechea şi frecţionându-i mâinile, picioarele şi pieptul şi din când în când îmi ridicam privirile în sus, ca împăratul cu ai lui să creadă că invoc spiritele pentru a-mi veni în ajutor.
însă, să ştiţi şi voi, dragii mei, că în vremea aceea regii şi împăraţii lumii, pe cât erau de puternici şi înfricoşaţi, pe atât erau de naivi şi superstiţioşi, că aveau frică de farmece, descântece şi vrăji şi credeau în toţi zeii plăsmuiţi de minte omenească, iar pe Dumnezeul cel adevărat, care a făcut Cerul şi Pământul, încă nu-l cunoşteau.
Şi acum să revenim la cele ce vă spuneam.
Deci, eu fiind obişnuit cu aerul îmbâcsit de temniţă, nu mi-a fost chiar imposibil să îndur şi mirosul urât ce venea de sub podeaua foişorului, că, până-n cele din urmă, nu aveam ce face. Asta era situaţia. Eram totuşi bucuros în sinea mea, că îi pot juca renghiul împăratului, că prea era unul din aceia care-şi pleca urechea la vorbele linguşitorilor din jurul lui.
96
Şi să vedeţi, că din timp în timp suveranul trimitea câte un halibardier să mă întrebe ce fac, ce dreg, dacă mai există vreo speranţă, ori să poruncească îmbălsămarea mortului pentru îngropăciune, la care le răspundeam cu glas liniştit, dar poruncitor: „Staţi acolo şi nu mai tulburaţi duhurile, căci până ce soarele îşi va ascunde ochii în depărtările deşertului, se va alege; ori e laie, ori bălaie!”
Omul se întorcea la stăpânul lui cu ochii-n lacrimi şi-i zicea: „înălţate doamne, vraciul zice să staţi liniştiţi şi să nu vă pierdeţi speranţa, dar noi vedem că mortul groaznic s-a împuţit, încât ne mirăm cum vraciul poate sta acolo.”
într-o vreme nici eu nu mai puteam suporta mirosul acela urât şi am chemat să vină un sclav sau un paj din suita împăratului căruia, de cum a venit, i-am poruncit să fie adusă o litră de oţet de migdale. Oţetul a fost adus, mi-am îmbibat turbanul cu acid şi mi l-am tras peste nas şi gură şi astfel am putut să stau până seara.
însă, soarele se apropia de apusul său şi copilul încă nu voia să dea vreun semn de revenire, bătaia inimii lui nu se făcea auzită şi îngrijorarea creştea cu fiece clipă. Şi ce credeţi c-am făcut? M-am culcat peste el, i-am suflat cu putere-n gură şi l-am apăsat pe piept de mai multe ori. împăratul, văzând acestea din balconul lui, a început a se agita şi mai tare, în timp ce eu trebuia să fiu cu pace şi să-mi ţin curajul.
în cele din urmă, împăratul trimite pe roaba Fandar să vadă ce se mai petrece. Aceasta, când a venit lângă mine, i-am spus aşa: „Mergi şi spune împăratului, că vraciul cere cât mai grabnic să-i fie adus un ulcior cu apă din fluviul Eufrat ce curge pe lângă cetate. Şi la această treabă să te trimită pe tine, Fandar, pentru că eşti tânără şi sprintenă ca o panteră şi te poţi întoarce până ce soarele se ascunde de tot. La ducere, treci pe-aici să iei înfăşurătura cu stârvul acela de sub podea şi mergând la râu să-l arunci în undă şi apoi, umplând ulciorul cu apă, tot pe atât de repede să faci cale-ntoarsă.”
Şi asta e, dragii mei, că, împăratul, cât era el de împărat, a trebuit să asculte de mine. Era în joc viaţa unicului său fiu şi nu mai
97
era timp de pierdut. Etiopianca tot într-o fugă a executat ce i-am spus, în vreme ce împăratul cu ai lui, cu ochii holbaţi şi gurile căscate mă urmăreau pas cu pas, crezând că toate mişcările mele fac parte din ritualul de chemare a sufletului celui mort.
Ei, dar, sprinţara Fandar n-a întârziat şi iat-o gâfâind lângă mine şi i-am zis: „Spală repede mâinile şi picioarele prinţului cu apa din ulcior.” Asta, desigur, nu avea nici o însemnătate dar, cum era să îndepărtez hoitul de sub podea şi să amăgesc toate aparenţele? Ştiut este, că adevărul stă ascuns sub minciună, precum miezul dulce de nucă e îmbrăcat în coajă amară.
Aşadar, iată-ne în ultimile minute din zi şi copilul, încă nu da semn de revenire, dar, nici că e mort nu se putea spune. Gândeam de spaimă, că, de va fi pus etiopianca în cupa prinţului prea multe picături din „medicamentul somnolent” decât i-am spus eu, apoi, inima copilului s-a liniştit până la repaus absolut şi-n cazul acesta, totul s-a dus de râpă; şi fiul împăratului, şi eu vraciul Abu-Wadim şi maştera. Trei osândiţi la moarte fără vină de moarte. Şi pe dată, toate încheieturile mele au început să vibreze de emoţie şi capul să-mi vâjâie. Intrasem în panică şi sudorile-mi curgeau pe spinare şiroaie de gheaţă. Apoi, am luat în grabă şalul sclavei Fandar, l-am îmbibat cu oţetul ce mai rămăsese, l-am pus pe faţa mortului şi am început a apăsa pe piept pentru ai sili plămânii să soarbă cât mai mult aer. Lucram ca un disperat cu toată atenţia îndreptată asupra copilului şi cu coada ochiului priveam spre suita împărătească din balconul palatului în mâna căruia sta viaţa şi moartea mea. Cred că şi împăratul cu ai lui erau scăldaţi în sudoare, că prea păreau a nu-şi mai afla loc.
Şi pe când mă osteneam a-i palpa pieptul mortului, aud deodată un hârâit încetinit, apoi, o tuse uşoară, semn că se îneacă de acidul acetic. Şi eu, dăi şi dăi cu palparea pieptului până când, o, Doamne, respiraţia copilului a început a intra în normal şi numai după câteva clipe şi-a deschis ochii şi privea la mine nedumerit. El nu ştia nimic din toate câte s-au petrecut cu dânsul. Atunci, am oftat
98
şi eu uşurat şi mi-am ridicat mâinile spre cer, de unde cred că mi-a venit salvarea, că, în nici un caz de aici de pe pământ n-avea cum să vină. în balconul împărătesc s-a produs o mare agitaţie şi strigăte nedesluşite se auzeau până departe. Şi am trimis pe mica negresă să spună împăratului că fiul său cel mort, acum trăieşte. Şi Fandar alerga sărind într-un picior şi strigând: „Mare este vraciul Abu-Wadim şi nimeni nu este asemenea lui, că, prinţul Adin a înviat şi ne-a zâmbit. Bucură-te împărate şi doamne şi tu mărită mamă a copilului viu, saltă şi te veseleşte împreună cu fiica ta şi sora celui ce a fost mort, prinţesa Sarah, că stăpânul zeilor este cu robul vostru, Abu-Wadim cel ce a zăcut în lanţuri în adâncul temniţei“.
Şi să fi văzut ce entuziasm i-a cuprins atunci pe toţi, ce strigăte de bucurie încât umplea văzduhul şi uitând de teama molipsirii au alergat cu toţii spre foişor să vadă cu ochii lor marea minune a învierii fiului de împărat şi să-l îmbrăţişeze.
în cele din urmă, împăratul grăi către copilul revenit la viaţă: „O, tu, fiul meu, pentru ce-ai făcut aceasta? Unde a umblat sufletul tău o zi întreagă? Şi cum ai putut să fii iarăşi viu? O, de-ai ştii cât de grea şi molipsitoare era putoarea ce ieşea din trupul tău, că ajungea până la terasa palatului şi iată mirosul acela urât a dispărut şi numai parfum de flori este în jurul tău! de acum, să-l ai pe vraciul Abu-Wadim ca pe un frate al tău mai mare, pentru că m-am jurat lui „de te va învia din morţi, jumătate din împărăţie îi voi da”.
A urmat apoi, cum, poate bănuiţi, numai veselie nespusă, s-au aşezat mese pentru toată lumea, mâncare şi băutură, berechet, că avea de unde,… Eu, care ştiam destul de bine cum au decurs treburile, nu puteam să-mi dau aere de triumfător, de aceea, gândul de evadare nu mă slobozea, ori, acest lucru se părea a fi imposibil. Dar, care, până la urmă, cu orice risc l-am pus totuşi în aplicare şi asta nu fără isteţimea micii negrese, care, de altfel, ar fi putut să rămână la picioarele împăratului, dar, şi ea, biata copilă, ca orice fiinţă dornică de libertate, voia cu orice preţ să respire în voie, departe de robia şi snobismul de la palat.
99
Bunăoară, atunci cu învierea prinţului, împăratul, precum v-am spus, mi-a făgăduit o parte din împărăţie, iar sclavei i-a umplut mâna cu galbeni, zicându-i: „O, tu, mică roabă Fandar, pentru că ai alergat mai iute ca un catâr şi l-ai ajutat pe vraci să-l învieze pe fiul meu Adin, se cuvine ţie acest dar din partea noastră”. Şi să vedeţi, că, după ce forfota sărbătorească s-a potolit şi treburile împărăteşti au intrat pe făgaşul obişnuinţei, sfetnicii împăratului s-au adunat laolaltă şi au supus judecăţii lor, din fir-a păr, toate cele petrecute, desigur, ei erau oameni înţelepţi şi li se cădea să nu se grăbească a da crezare aşa cu uşurinţă minunii săvârşită de mine. şi se întrebau între dânşii: „De ce a murit prinţul fără motiv de moarte? Cum a putut vraciul să ştie că este osândit la moarte? şi cum a reuşit să readucă la viaţă pe cel mort, că aşa ceva nu s-a mai auzit din veac?”
Până-n cele din urmă, „au desfăcut firul în patru” şi au pus toate pe seama micii negrese şi a şireteniei mele. Deci, dădăcindu-l pe împărat cu prejudecăţile lor, l-au înduplecat să-şi schimbe părerea despre toate cele ce s-au petrecut. Şi pentru mai multă prevedere, au hotărât să fim amândoi, eu şi Fandar, închişi laolaltă într-o celulă anume, de unde, o iscoadă a împăratului să poată trage cu urechea la tot ce am fi putut vorbi noi acolo-n taină.
Deşi sfatul împărătesc grăia într-o limbă necunoscută de ea, mica negresă a reuşit totuşi să afle despre ce este vorba şi venind pe ascuns într-un moment din zi, m-a înştiinţat despre cele ce se puneau la cale împotriva noastră, şi-mi zice: „Domnule Abu-Wadim, vei ştii că viaţa noastră se află din nou în pericol şi de data asta, cu nu prevăd scăpare. Pe cât am putut pricepe, tu doreşti să te slobozeşti de chinga lui Marduk, haide, dar, să fugim împreună în ţara ia, că nici eu nu mai pot să stau sub papucul babacului.
Copilă Fandar, am zis eu, să evadăm de aici cât mai curând şi să apucăm calea pustiului, că de mergem spre împărăţia Persiei, împăratul ştiindu-mă de neam persian, ar trimite satrapii după noi şi ue-ar prinde ca din oală. Dar şi calea pustiului ne este barată de râul Eufrat şi trecerea de cealaltă parte cum o vom putea face?”
100
„Lasă pe mine, zice ea, mai greu se pare ieşirea din curtea palatului, dar o vom scoate noi la capăt şi pe asta. Tu să fii pregătit, ca la schimbarea străjii din miezul nopţii să ne luăm zborul şi să ne strecurăm prin umbra zidurilor şi apoi, printre arborii din grădină până la ultimul zid din afară peste care vom sări cu ajutorul unei frânghii şi a pomilor înalţi.”
Şi aşa am făcut. Isteaţa şi temerara Fandar, m-a condus în toiul nopţii prin coclauri numai de ea ştiute şi am ajuns la poarta de apus a cetăţii, care da la râu. Aici, se afla o corăbioară de trecere şi câteva bărci acostate la mal şi păzite de doi străjeri.
Fandar se adresează unuia dintre ei, zicându-i: „Domnule, nu te speria de noi, că suntem oameni simpli şi cinstiţi şi vrem să trecem de cealaltă parte. Fii bun, dar, şi serveşte-ne că-ţi vom fi recunoscători.” „Nu se poate!”, zice el, „veniţi dimineaţa, nu acum în toi de noapte”. „Nu, domnule”, interveni şireata negresă. „Vrem să avem spor la drum cât este răcoare. Hai, dezleagă odgonul, că, uite, îţi dau un galben pentru acest oficiu.” „Fără doi galbeni nu vă vedeţi voi pe malul opus”, mai zice paznicul. „Că şi voi sunteţi doi la număr precum şi noi. Altfel, nu se poate!” zise hotărât omul.
Aşa fiind situaţia, copilul a scos doi galbeni şi i-a dat barcagiului. Astfel, dragii mei, am reuşit a ajunge de cealaltă parte a râului cel mare. Şi văzându-ne ieşiţi în larg, am alergat nebuneşte până ce lumina zilei s-a ivit la orizontul din urma noastră. Atunci, am spus negresei:
„Eu, nu mai pot fugi. Două nopţi şi o zi la mijloc nu am avut linişte şi odihnă, ci m-am aflat numai în zbucium şi sudoare. Deci, fiind la capătul puterilor, suntem nevoiţi să ne ascundem în mărăcinişuri şi să ne facem somnul pe rând. Unul din noi trebuie să stea de veghe”.
La acestea, fata negresă, grăi: „Domnul meu, iată în faţa noastră se văd ruine de cetate şi n-ar mai fi mult până acolo, unde ar fi loc bun de odihnă şi adăpost.” „Nu”, zic eu cu hotărâre. „Acolo s-ar putea să întâlnim şacali şi şerpi, şi apoi, de ar fi pe urmele noastre
101
trimişi de-ai lui Marduk, acolo le-ar fi ţinta şi ne-ar prinde ca la copcă. Apoi, eu m-am culcat şi am adormit. Am adormit cu trcsăltări, cam vreo două ceasuri, timp în care, negresa Fandar a stat de pază la căpătâiul meu şi iscodind împrejurimile. Când m-am trezit din somn, am poftit-o şi pe ea să se odihnească, dar, nu a vrut şi zice: „Haide, domnule, să ne depărtăm cât mai mult, până nu se aprinde nisipul sub tălpile noastre”.
Şi iarăşi am alergat câteva stadii fără să ne oprim şi iscodind drumul în urmă pentru a vedea de suntem urmăriţi de cineva de-ai împăratului Marduk.
Apoi, iarăşi am făcut un popas în adăpostul unor boscheţi mărunţi, unde, fata a scos din traista sa un burduşel, ce îl umpluse cu apă din râu. Apa nu era prea bună, dar nu aveam de ales. De mâncat, nu am avut decât frunze de măcris şi fructe de cătină, care, de altfel, sunt necesare în prepararea multor ceaiuri şi doctorii, iar pe de altă parte, înlocuieşte apa de băut. Foarte rar întâlneam câte un arbust „kura” al cărui fruct semăna la gust cu pâinea de secară. La mari
102
depărtări întâlneam câte un izvor de apă, care forma în juru-i o mică şi binecuvântată oază în acest mare deşert. Ca aşezări omeneşti, n-am întâlnit decât foarte puţine şi acestea numai pe lângă acele mici oaze dătătoare de viaţă, şi care, constau numai din corturi umblătoare.
Fuga noastră a durat cam o lună de zile, traversând marele pustiu cu orizonturi depărtate, mărăcinişuri şi căldură multă. Când ne-am apropiat de cetăţile Moabului, abia atunci am văzut arbori mari şi verdeaţă abundentă, atunci ne-am dat seama că suntem ajunşi la o altă margine de lume. Slăbisem de neodihnă şi foame, iar hainele de pe noi erau numai zdrenţe.
Un oarecare om din cetate, văzându-ne, de departe a alergat înaintea noastră, ne-a salutat ceremonios, aşa cum este obiceiul locului şi ne-a poftit la casa lui. Şi-a dat seama, bietul om, că suntem osteniţi de călătorie şi avem nevoie de pâine şi odihnă.
în lungul nostru drum ne-a sprijinit şi nădejdea că mergem spre ţara Hanaanului, care a fost dată de Dumnezeu, părintelui nostru Avraam. Şi atunci, abia atunci după ce omul acela din Adama ne-a găzduit, ne-a spălat picioarele şi ne-a ospătat, am oftat şi eu uşurat zicând, că, într-adevăr suntem ajunşi în mijlocul poporului ales de Dumnezeu.
De acolo, se înţelege, ne-am continuat drumul, până ce am ajuns la apa Iordanului şi după ce am trecut de această parte, am văzut târgul El-Gamim, în care, precum bine ştiţi, m-am aşezat şi mi-am dus zilele până în clipa de faţă, convins fiind, că aici nu mai poate exista vreun pericol.
Acolo în Haldeea, în afară de cunoaşterea plantelor şi prepararea ceaiurilor şi a unsorilor alinătoare, am mai învăţat câte ceva şi din „Oracolele lumii”, citirea în stelele cerului şi puţin şi din istoria lui Avraam şi a urmaşilor lui.
Şi asta a fost, iubiţilor, povestea vieţii mele până la venirea şi stabilirea mea aici în El-Gamim”.
Acum, mama Elma, intră cu întrebarea:
dar, domnule Halibald, nu ne-ai spus ce s-a făcut cu mica
103
negresă, Fandar, cum a ajuns ea din Abisinia să fie sclavă la împăratul Marduk în Babilonia?
nu ştiu prea multe despre ea, răspunse Bătrânul, dar, dacă vreţi, iată, sunt gata să vă spun atât cât cunosc, numai că, zise el în continuare, domnul Haran dă semne de oboseală.
ei, lasă, răspunse Haran fără prea mult interes. Am avut răbdare până acum, mă voi strădui să-ţi fiu îngăduitor până ce termini.
Şi Bătrânul Halibald, începu:
în vreme ce prin pustiu fugeam ca untul, de despicam vântul şi ne aflam departe de pericolul urmăririi, am întrebat-o pe mica negresă: „Spune-mi tu, Fandar, cine eşti şi cum ai ajuns sclavă la împăratul?” Şi ea, a grăit: „Domnule Abu-Wadim, tatăl meu era de neam etiopian şi pe când avea vârsta mea de acum, adică 15 ani, se afla cu tatăl său la pescuit pe apa Nilului şi s-a întâmplat să fie atacaţi de crocodili, care, răsturnându-le ambarcaţiunea, îndată i-au prins şi i-au mâncat. Dar, tatăl meu fiind tânăr şi abil foarte, a reuşit să se salveze înotând până la mal. După care, a fugit cât mai departe de râul cu pricina şi a peregrinat rătăcind printr-o ţară străină. Acolo, nişte negustori de sclavi au pus mâna pe el şi l-au vândut ca rob unor corăbieri din neamul Parţilor. Aceia l-au dus în haldeea să muncească la culturile de orez.
Când a ajuns la vârsta căsătoriei, s-a însoţit cu mama şi ea, tot roabă fiind la acelaşi stăpân. După un an de zile, m-a născut pe mine, a zis Fandar, şi în urma acestui eveniment, mama a murit. Nu ştiu care a fost pricina morţii ei. Apoi, cum m-a crescut tata, numai el a ştiut, că bietul, pe când eu aveam vreo 9 ani s-a îmbolnăvit de friguri şi s-a dus după mama. Pe când încă zăcea în pat chinuit de boală îmi zice: „îţi doresc, fetiţa mea să trăieşti mulţi ani în libertate şi să ajungi în pământul de baştină al tatălui tău, unde curge numai lapte şi miere!” Apoi, Fandar a continuat: „După aceea, stăpânul la care crescusem până atunci, datorită unor împrejurări necunoscute de mine, m-a înstrăinat oferindu-mă ca dar la curtea împăratului unde am stat cinci ani de zile. Şi ce crezi, ca aici, zice ea, tot
104
timpul glasul tatălui meu se făcea auzit în urechile mele, zicându-mi: „îţi doresc, fetiţa mea, să trăieşti mulţi ani fericiţi în libertate, că este nespus de greu să fii orfană fără tată, fără mamă şi să fii rob sub stăpânirea altora şi să ajungi cu bine în ţara tatălui tău!” Şi iată, domnule Abu-Wadim, idealul meu, pentru care am riscat, fugind împreună cu tine şi de-mi va ajuta soarta să ajung în pământul meu de origine, acolo mă voi ruga Cerului pentru tine”.
Deci, iubiţilor, continuă Bătrânul, văzându-ne ajunşi de această parte a Iordanului, mi-a sărutat mâinile şi plângând, s-a depărtat de mine coborând pe lângă râu spre Ierihon. Eu, rămânând locului, cu lacrimi în ochi, am urmărit-o cu privirea până ce s-a pierdut printre boscheţi şi ierburi înalte. Şi de atunci, până în ziua de astăzi, tot ce s-a mai petrecut cu mine, le cunoaşteţi destul de bine”.
Izgonirea lui Halibald
Acum, Haran, luă cuvântul şi zise:
şi după atâţia ani, domnule Halibald, de ce nu te duci la ţara ta, că nu poate fi mai bine decât acolo? Şi apoi, împăratul Marduk a murit de mult şi tu, îmbătrânit fiind, nimeni nu te-ar mai recunoaşte, să mai ai motiv de temere!
nu pot adopta religia lor, domnule Haran. Aceia se pretind a fi urmaşii lui Avraam, dar noi ştim că poporul lui Israil purcede din Avraam şi din seminţia lui Iuda, fiul Patriarhului Iacov din care va să iasă „Toiagul” care va stăpâni lumea, adică, Mesia, Care a şi venit şi pentru Care tocmai aceia ce aveau scris în Legea sfântă a lor: „Să nu ucizi”, aceia au vrut să mă ucidă. Dar, aşa e lumea. Noi, suntem datori să iertăm toate, precum v-am mai spus cândva, ca şi Dumnezeu să ne ierte nouă greşelile ce le vom fi făcut. Dar, eu, de aici nu mai pun preţ pe viaţa mea, pentru că L-am văzut pe Acel Prunc Sfânt. Ştiu că nu voi trâi până ce El va creşte cu vârsta, dar, mă voi duce iar la Betleem să-L mai văd o dată şi să-L mai aud gângurind.
105
zadarnic toate astea, domnule, mai zise Haran. Acela nu avea cum să scape cu viaţă, de vreme ce Irod a ucis cu paloşul pe toţi copiii până la doi ani.
Bătrânul, ca unul care văzuse cu ochii lui minunile de la Naşterea lui Mesia, răspunse cu multă convingere:
nu pot să cred aşa ceva, domnul meu. La Naşterea Lui, Dumnezeu a trimis cete îngereşti şi acum să-L lase fără apărare în faţa unui astfel de pericol?
Haran, acela puţin credincios, vrând să încheie astfel de discuţie, zise schimbând vădit subiectul:
eu zic să nu mai vorbim despre astea, domnule, şi să te duci la aceia cărora le-ai păzit animalele ani de-a rândul şi să le ceri să te ajute a-ţi dura altă bojdeucă. Şi asta, chiar acum, pentru că, vremea s-a mai încălzit şi este prielnică pentru o astfel de treabă, că aici, precum vezi, nu mai poţi rămâne, că oamenii din El-Gamim, mă obligă să te izgonesc din casa mea. Şi apoi, să ţi-o spun în faţă: De când te afli sub acoperământul casei mele, numai de necazuri am avut parte. Şi să o mai ştii şi p-aia, că din tot ce ai sporovăit până acum, nimic nu am crezut. Astea toate, sunt poveşti pentru copii. Şi cine nu ştie că mai mincinoşi ca babilonienii nici că s-a mai auzit. Aşa că, domnule Halibald, zis şi Abu-Wadim, n-am ce-ţi face, trebuie să te pregăteşti de plecare.
în urma acestora, Simeon şi Dora au început să plângă şi să zică:
tată, bunicul este un om bun, la nimeni nu a făcut vreun rău, de ce îl izgoneşti?
Haran însă n-a vrut să audă şi l-a silit pe bietul Halibald să plece încotro va vedea cu ochii. Bătrânul, se ridică şi mai rosti aceste cuvinte de despărţire:
domnul meu Haran şi doamna mea Elma, vă cer iertare pentru tot ce aş fi putut să greşesc şi vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. îl rog, dar, pe Mesia Domnul să vă răsplătească El, că eu sunt sărac şi nu am ce să dau în schimb. Iată, eu, uni pun cuşma pe cap, zăbunul pe umeri, traista pe toiag şi vă las cu bine!
106
Şi aşa în foşcăiala şi murmurul celorlalţi a plecat bătrânul Halibald din casa lui Haran, cu ochii plini de lacrimi şi s-a dus coborând către Iordan. în urma lui, cei trei copii au rămas plângând şi privind cu duioşie după dânsul, până ce nu l-au mai văzut.
Dispariţia lui Galan
Nici n-a apucat Halibald să se depărteze de El-Gamim şi neînţelegerile din casa lui Haran s-au pornit ca din senin şi într-atâta că te prinde mirarea. Mai întâi cei mici s-au grăbit să-l mustre pe tatăl lor, zicându-i:
tată, tată, mai înainte nu erai aşa rău! De ce acum l-ai izgonit pe bunicul? Oare nu te-ai gândit la Dumnezeu?
Mama Elma, sare şi dumneaei tulburată din pricina acestei situaţii şi grăind:
domnul meu, nu se cuvenea ţie, oare, să mergi la oamenii de bună credinţă şi să-i rogi, ca împreună să-i ridicaţi din nou căsuţa Bătrânului şi nu să-l arunci pe drumuri. El, bietul, e străin şi-al nimănui şi eu nu am prins să-i pun măcar o bucată de pâine în traistă!
ia tacă-ţi gura, ţipă el. Ce v-a apucat? Ştiţi voi câte îndur din partea oamenilor de aici? Ce, vreţi să mă dispreţuiască toată lumea? Nu mi-e destul câte am îndurat până acum? Şi acum, în casa asta nu-i nimeni care să se alăture mie? Unde e Galan? De ce nu-mi sare şi el pe cap?
Acum, mama Elma, îşi roti privirile prin odăi, şi nevăzându-l pe Galan, zise bărbatului ei:
galan, feciorul nostru, trebuie să fie pe-aici, domnul meu. Bănuiesc că e prin ocol şi plânge lipsa bătrânului Halibald!
Haran, cu privirile-ncruntate, ieşi furios de parcă-i intrase un cui în inimă şi acea sumbră bănuială ce i se cuibărise-n minte, i se transformă într-o frică ce l-a făcut pe bietul om să strige prin ocol:
107
galan! Galan! Unde eşti?
Dar, nu avea cine să răspundă, că, tânărul nostru îşi luase zborul din casa părintească. Până-n seară nu mai era mult şi aşa fiind situaţia, tata Haran se umplu de mânie, că alt gând nu i se putea înfiripa în minte, fără numai acela, că, bătrânul, influenţându-l cu poveştile lui, l-a luat cu dânsul. Şi omul nostru, nemaiaşteptând o clipă, a plecat glonţ pe urmele lui Halibald. Ajuns la râu, mai întâi îşi aruncă privirile în stânga şi în dreapta, şi apoi, hotărât, apucă degrab în josul apei, alergând şi cercetând cu atenţie tot ce putea să cuprindă în faţa ochilor săi. Din când în când se oprea şi-şi rotea privirile în jur. Apoi, pleca mai departe, tulburat şi vorbind de unul singur. La un moment dat, în drumul său, a întâlnit un om călare pe asin, ce mergea grăbit să nu-l prindă întunericul nopţii călătorind. Haran, îl opreşte şi-i zice:
pacea lui Iehova fie cu tine, domnul meu. Spune-mi de voieşti, ai întâlnit pe cale un bătrân mergând pe picioarele sale şi cu un băiat tânăr după dânsul în vreme de un ceas?
Şi acela, răspunse:
stăpâne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob ştie, aude şi vede totul. Eu, nu am văzut pe nimeni. Poate să fi fost ascunşi prin trestii, dar, de acum trebuie să fi ieşit la lumină.
Apoi, omul, plecă grăbit mai departe, iar Haran, cu sufletul la gură îşi continuă fuga gâfâind şi plin de sudoare şi neluând seamă la lumina zilei care era pe sfârşite. Şi deodată, într-un desiş de arbori umbroşi a văzut pe cel alungat de el, stând îngenunchiat şi plângând cu lacrimi. Haran, se repezi spre el, dar, nevăzând pe fiul său prin preajma bătrânului, a început a striga, zicând:
unde este fiul meu, Galan, înrăutăţitule bătrân? Aşa răsplăteşti tu pe cel ce te-a scăpat de la moarte, te-a găzduit o iarnă şi te-a ospătat? Scoate-l ereticule pe Galan de unde l-ai ascuns, că m-ai tulburat într-atât, că sunt gata să te dau iarăşi în mâna acelora să te jupoaie de viu! Spune, dar, unde este, până nu mi ies din fire!
nu ştiu nimic de fiul tău, răspunse paşnic omul.
108
cum nu ştii nimic? Numai tu ai tulburat mintea copilului meu cu minciunile tale stricătoare de lege sfântă a Pentateuhului!
La aceste învinuiri aduse de Haran, celălalt, grăi cu stăpânire de sine:
eu nu am spus minciuni când am zis că Mesia a venit, ci
Retras într-un desiş bătrânul se roagă….
109
numai Adevărul şi Adevărul nu strică legea, ci o susţine şi o întregeşte. Iar despre fiul tău, de aşi ştii ceva, ţi-aş spune, că nu am ceva de ascuns. Te rog să mă crezi, domnule Haran, că sunt om cu mintea întreagă şi la aşa ceva încă nu m-am gândit. Tot ce pot să-ţi spun despre fiul vostru Galan, este că el, cu nici un chip nu voieşte a se logodi cu fiica înşelătorului acela. S-ar putea, totuşi să fie pitit pe undeva prin fânar sau prin altă parte şi să-şi plângă soarta, Iată-mă în mâna ta, domnule Haran şi poţi să faci cu mine ce voieşti, dar mai mult de atât n-am ce să-ţi spun.
înduplecat cât de cât de vorbele bătrânului, Haran, mai puţin mânios, rosti:
veneticule, şiret şi necinstit, m-ai lăsat fără mâna dreaptă. Mă voi întoarce la ai mei şi de nu-l voi afla pe Galan, blestemul lui Varlaam te va urmări oriunde îţi vei îndrepta paşii!
După toate acestea, omul nostru, făcu calea-ntoarsă tot alergând dar, întunericul l-a prins totuşi pe drum şi neavând încotro şi-a continuat mersul în speranţa că nu i se va întâmpla ceva rău până ce va ajunge în sat şi mai cu seamă că, poate, în lipsa lui, Galan, se va fi întors acasă.
în fine, obosit de atâta alergare şi de zbucium sufletesc, de cum se văzu ajuns în ocolul său, Haran a început a striga, zicând:
galan, fiul meu, unde eşti? Nu mă lipsi de ce-mi este mai drag pe lume! Arată-te şi linişteşte-mi sufletul, că mai uşor este mie a mă lipsi de banii ce ni se cuvin pentru munca noastră, decât să te las pe tine în mâna lui Elghezi. Vino, dar, iubitul meu fiu, vino cât mai degrab!
Galan, însă, nu a auzit chemarea tatălui său, el, fiind acum undeva departe pe cărări neştiute şi în mintea sa necoaptă încă, va fi gândind, că acolo la Templul lui Dumnezeu, slujirea va să fie uşoară, plăcută, minunată, incomparabil cu spartul pietrelor în carieră. La dorul de casă şi de familia din mijlocul căreia a evadat, deocamdată, nu gândeşte, căci idealul său este mai înalt şi în imaginaţie vede numai măreţia şi strălucirile Templului lui Solomon, din Ierusalim.
110
Deci, tata Haran, văzând că jeluirea sa nu foloseşte, ameţit de supărare, a intrat în casă, unde, Elma, cu cei doi copii mai mici stau smeriţi în jurul opaiţului cu feţele palide ca de frica morţii. Şi fără altă introducere, cu glas mai potolit, dar grav, se adresă nevestei sale:
tu, femeie, trebuie să ştii de feciorul meu. Pentru ce ascunzi de la mine aceasta? Iată că „ereticul” Halibald s-a jurat în faţa mea, că nu ştie nimic de fiul nostru. Unde este dar, că n-a intrat în pământ?!
La acestea, Elma, cu glas tremurat, răspunse:
pentru Numele cel sfânt al Dumnezeului nostru, crede-mă, domnul meu, că nici eu nu ştiu nimic de Galan. Doar, nu s-o fi dus de bunăvoie şi aşa de timpuriu la socrul său?
Acum, Haran disperat, bătând cu piciorul în pământ, strigă de mânie:
nu cred, femeie, că a făcut el aceasta. Şi dacă totuşi a făcut-o, din clipa de faţă, Galan, nu mai este fiul meu şi tu nu vei mai avea pace cu mine câte zile vom mai fi împreună la vatra asta!
Ajuns în Sichem
în dimineaţa zilei următoare, pe uliţele cetăţii de sus dintre munţii Ebal şi Garizim, un băietan chipeş, bine legat, se preumblă privind în stânga şi în dreapta. Ce voia să vadă sau să afle, numai el ştie. La un moment dat, la această oră, întâlneşte un om ce mergea la bazarul din piaţă pentru cumpărături. Tânărul nostru, îl salută, zicând:
blagosloveşte-mă tată, ca şi Dumnezeul Părinţilor noştri Avraam, Isaac şi Iacob să te blagoslovească pe tine!
pacea şi mila Domnului Dumnezeu Savaot fie peste tine, fiule! răspunse omul, care, continuă cu întrebarea: Dar, ce e cu tine că, precum arăţi nu eşti de aici din Sichem?
tată, grăi tânărul, mă numesc Galan şi sunt de fel din satul de jos, El-Gamim. Eu, îs primul născut între fraţii mei şi vreau să
111
mă pun în slujba lui Dumnezeu, fie în Garizim, fie în Iudeea în cetatea Ierusalimului.
Omul, surâse şi zise cu blândeţe:
se vede că o stare nu prea fericită ţi-a îndreptat gândul şi voinţa către aceasta. Să ştii, însă, că numai cei întâi născuţi de partea bărbătească sunt aduşi la templu de către părinţii lor şi închinaţi Domnului şi numai aceia care se trag din seminţia lui Aaron, s-au din fii lui Levi. Şi asta, la cruda pruncie, nu cum eşti tu acum la pubertate.
vai, tată, nu mă îngălbeni! zise băiatul cu spaimă, de o mie de ori doresc să fiu ultimul dintre slujitorii templului, decât să ajung rob la un om necinstit, precum se pregăteşte mie soarta.
aproape că înţeleg, dar eu nu pot să hotărăsc pentru tine, nepoate. Dacă vrei, iată, mergi cu mine la o cunoştinţă, care se pricepe să-ţi dea sfatul de care ai nevoie, grăi omul după care au plecat împreună.
Şi nu prea departe de aici, au ajuns la o căsuţă de piatră ce sta pitită între tufe de trandafiri şi arbori orientali. La portiţa acesteia s-au oprit şi omul a grăit către Galan:
aici, nepoate, locuieşte Nazzirul, slujitorul Sinagogii din Sichem, care, are harul să te îndrume pe calea cea bună. Deci, ce va zice el să faci, aceea să faci.
Apoi, omul, chemând pe sluga casei aceleia, l-a dat pe Galan lui, zicându-i: „Domnule, ia pe acest tânăr şi du-l la stăpânul tău, căci are nevoie de sfătuire.” După acestea omul, întorcându-se, s-a dus într-ale sale.
Ajuns în faţa cărturarului, Galan, se închină cu faţa la pământ şi zicând:
domnul meu, întinde-ţi mâna ta şi nu mă lăsa pradă deznădejdii. Ajută-mă cu sfatul tău, să nu cad rob la om făţarnic şi rău, cum se pregăteşte mie soarta. Nu sunt din neam preoţesc şi nici din cel al leviţilor, dar, fiind primul venit pe lume între fraţii mei, socotesc, că mai bine este mie să fiu în slujba Domnului la Templul Lui, fie în Garizim sau la cel al lui Solomon din Ierusalim.
112
fiule, răspunse cărturarul, eu nu-ţi pot oferi astfel de slujbă, dar, îţi pot da carte către unchiul meu care locuieşte în cetatea Hebronului din Iudeea. El, mai înainte de vreme, în această casă a locuit, dar când a primit darul preoţiei, s-a mutat acolo în Hebron. Şi ajungând printre preoţii cei mai de seamă, slujeşte, prin tragere la sorţi, câte o săptămână la Templul din Ierusalim. Aşadar te vei duce în Hebron la unchiul meu, Preotul Zaharia şi-i vei da să citească scrisoarea de la mine. Sunt încredinţat că numai el te-ar putea ajuta.
Dar, ca să-ţi pot da aceasta, socotesc că trebuie să-mi spui ce este cu tine. Spune-mi dar, pentru care pricină ai plecat din mijlocul fraţilor tăi?
domnule, răspunse tânărul nostru, mi-a fost pusă-n faţă o soartă vitregă şi de aceea vreau, pe cât îmi stă în putinţă să fug din calea ei!
părinţii tăi trăiesc? se interesă cărturarul, şi Galan, răspunse:
da. şi nu sunt încă bătrâni.
cum, dar, te-au lăsat să pleci aşa de capul tău?
ei, nu ştiu nimic de mine.
Aici, învăţătorul, grăi cu ton de mustrare:
nu ai făcut bine, fiule. Te-aş sfătui să te întorci la ai tăi şi să le ceri iertare.
La acestea, băiatul răspunse cu hotărâre:
nu mi-e cu putinţă, domnule. Sunt plecat dintre ei şi drumul meu este fără întoarcere, pentru că socotelile sunt făcute să fiu ginere, rob în casa celui mai lacom şi necinstit om din sat!
e destul cât ai spus, zise cărturarul, dar tu poţi şi liber eşti să nu primeşti aceasta.
o, domnule, grăi băiatul, de ar fi fost aşa nu aşi mai fi bătut cărările munţilor de unul singur. Dar, sorţii pentru mine fiind aruncaţi, am fost silit să nu mai amân, nicidecum să renunţ la gândul ce l-am avut demult.
întrucâtva lămurit şi vrând să-l pună n gardă pe băiat, cărturarul îi răspunse, zicând:
113
văd că eşti hotărât. Bine a zis cine a zis, că la harmăsarul tânăr să-i dai îmblânzitor bătrân. Dar, socotesc că tatăl tău va să te caute şi de te va găsi, vei fi obligat să te întorci la cuibul de unde ai plecat şi să te supui rânduielilor părinteşti. Tu, fiule, eşti încă crud cu vârsta şi precum văd, cugetul, îţi este pe măsură. Şi ştii, însă, că tatăl, niciodată nu doreşte fiului său ceea ce lui nu-i este pe plac.
Pentru mai multă lămurire a situaţiei, Galan, completă:
într-adevăr, aşa este, domnule, dar îţi spun că aspru viitor mi se croieşte, încât şi tatăl îmi plânge soarta. Că, însuşi Sfatul Bătrânilor fiind mituit de către acel viclean, a rostit hotărâre împotriva noastră. Deci, văzându-mă aruncat în groapa leilor, a trebuit să fac, ceea ce vezi că şi fac.
La sfârşit, Nazzarul, grăi către tânărul nostru:
de este aşa precum spui, socotelile sunt încurcate. Totuşi, după judecata mea, nu ar fi trebuit să părăseşti casa fără binecuvântarea părinţilor tăi. Acum, că eşti plecat pe această cale, iată, eu, îţi dau cartea către preotul Zaharia. Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, să-ţi lumineze mintea şi în toate ostenelile tale, să nu fii lipsit de ajutorul Lui.
în drum spre Ierusalim
Cu scrisoarea primită de la Nazzarul Sichemului, Galan, mulţumit şi stăpân pe sine, merge grăbit tot mai departe cu direcţia spre miazăzi. Se ştie, însă, că în acest anotimp de primăvară ziua este mică şi înserarea în curând se arată şi fugarul nostru abia este ajuns la hotarul iudeei. Aici, obosit cum numai Dumnezeu ştie, fu nevoit a rămâne într-un sătuc ce se afla rătăcit printre coastele de nord ale munţilor Efraimului.
Apoi, în ziua următoare şi cu mai multă râvnă şi-a continuat călătoria călcând sub picioarele sale peste 2 i de mile trecând prin
114
biblicele cetăţi Efraim şi Bethel şi oprindu-se în frumosul şi legendarul sat Emaus.
Ca un tinerel încă neumblat prin lume, de multe s-a minunat văzând în drumul său sporindu-i şi mai mult dorul de a ajunge cât mai curând în marea Cetate a Proorocilor. Aceasta, l-a făcut să nu mai aibă astâmpăr şi într-un târziu, prinzând imbold, întrebă pe stăpânul casei în care fu găzduit:
domnul meu, spune-mi, te rog, câte stadii mi-au mai rămas de mers până la Ierusalim?
Şi gazda îi răspunse cu destulă bunăvoinţă:
cam 60 de stadii, fiule. Sau, mai precis, trei leghe.
aha! făcu Galan bucuros, cu toată oboseala ce o simt la picioare, nu aş pregeta să fac şi acest capăt de drum renunţând la odihna ce mi-ar fi de lipsă şi care mă aşteaptă.
o, nu, fiule, îl întâmpină acela. Drumul e greu şi nu se poate merge în vreme de noapte. Şi apoi, precum spuseşi, n-ai mai fost vreodată pe aici. Lasă, dar pe mâine dimineaţă să poţi vedea bine unde pui piciorul şi cum îţi e cărarea.
în faţa Portii de Aur
Şi acum, cu povestirea noastră să facem un mic salt peste timp şi să urmărim îndeaproape pe micul călător.
Iată-l, aşadar, ajuns pe prima colină de unde a putut zări în parte zidul înconjurător al Ierusalimului şi ca un necunoscător, merge ocolind Cetatea pe la poalele muntelui Sion, apoi, prin Valea Chedron şi ajungând în Valea lui Iosafat în faţa Porţii de Aur ce da spre marea Grădină de Măslini: „Ghetsimani”. Aici, ar fi dorit să intre prin Porţi în Cetate să facă cunoştinţă cu marele Templu şi împrejmuirile sale, dar, nu-nţelege de ce este atâta frământare de lume, agitaţie şi graiuri în diferite limbi ale pământului! Unii intrau,
115
alţii ieşeau neispitiţi de nimeni, dar Galan al nostru, care, mai întâi a stat pe loc şi s-a uitat, de cum a dat să intre, fu întâmpinat de un legionar roman care-l înhăţă întrebându-l cu asprime:
Ierusalimul văzut de pe calea betaniei
116
cine eşti tu? Ce cauţi aici? Şi din care neam te tragi?
Bietul băiat, tremurând de frică, răspunse cu întretăiere în glas:
domnule ofiţer, nu am făcut vreun rău cuiva. Vreau însă, să merg la Templu, să mă bucur şi eu de strălucirile lui. Iar de felul meu sunt din hotarul Samariei, din târgul ce se numeşte El-Gamim de lângă Iordan.
tu minţi cu neruşinare! îl întâmpină tribunul. îmbrăcămintea şi aerul tău te arată a fi un spion! Vrei dar, să afli pricina morţii preotului aceluia?
Şi îndată îi făcu vânt în afară, zicându-i cu glas strigat:
să nu mai cutezi a călca pragul acesta, că te fac bucăţi!
în momentul acesta, Galan se împiedică de un bolovan şi căzu la pământ şi din sân îi sări cât colo scrisoarea cu destinaţia, Hebron. Ostaşul, văzu aceasta şi se repezi să apuce sulul de pergament, dar băiatul fiind mai abil, repede se ridică, luă cartea şi fugi cât putu la vale. Soldatul, în armura sa fiind, a fost nevoit să se dea bătut şi rămânând locului, strigă în urma fugarului:
n-ai să-mi scapi şi a doua oară, spionule! pun eu mâna pe tine de o să-ţi sară tuleile! Cui voiai să înmânezi scrisoarea aceea, şarlatanule!
Galan, însă, e departe şi ţinând cu multă grijă în sânul hainei scrisoarea ca pe însăşi viaţa sa şi coborând gânditor prin Valea Hinon pe lângă izvorul Siluamului spre o altă lume necunoscută. Este a treia zi de mers pedestru, glesnele-l dor şi genunchii i s-au înmuiat. De mâncare şi odihnă, precum am văzut, nu prea a avut parte decât în mică măsură şi numai seara pe la unele gazde binevoitoare. Fructe, în drumul său, încă nu aveau cum să fie, de vreme ce pomii roditori, la această dată, nici măcar nu sunt înfloriţi.
Pe când băiatul mergea în calea sa singurel, gândurile i-au năpădit cugetul şi cumpănind în minte toate cele ce au fost să fie, îşi zicea: „Cât este de grea viaţa să fii fără căpătâi, să trăieşti din mila altora, să ajungi să fii îmbrâncit de oamenii legii, să n-ai unde să-ţi pleci capul şi nici să ştii ce-ţi poate da ziua de mâine! Milostive
117
Doamne, vezi-mă că sunt hoinar şi cred că nu am mintea omului bătrân, dar aşa cum sunt, socotesc că destul este mie să fiu la Biserica Ta, să strâng gunoiul din Curtea Neamurilor sau să adun cenuşa din jurul Jertfelnicului, decât să fiu sub papucul lui Elghezi înşelătorul”.
Pentru a merge la Hebron, Galan a aflat că există două drumuri: unul, spre miazăzi prin şesul iudeei şi celălalt prin cetăţile Ierusalim, Betania şi Betleem, ocolind muntele prin partea de răsărit dinspre latura Mării Moarte. Şi, Galan al nostru, pe acesta l-a ales, considerând că va fi cel mai bun şi sigur, decât acela prin pustiu.
Şi acum să-l urmărim pe mai departe. Iată-l ajuns în cetatea Betaniei unde a aflat plânset mult şi vrând el a şti pricina acestuia, a întrebat pe primul om ce l-a întâlnit în cale, zicând:
închinu-mă ţie, domnul meu! Spune-mi, te rog, pentru ce este atâta jale în acest sat?
Şi omul, după ce îl măsură cu privirile, răspunse:
tinere, precum se vede, tu fi-vei străin de loc, dar, oare, n-ai auzit despre cele ce s-au petrecut în zilele acestea aici în regatul lui Iuda?
Lui Galan, fiindu-i totul necunoscut, zise cetăţeanului:
precum vezi, domnule, nu sunt de pe aici şi nu ştiu ce ar fi putut să se întâmple. Spune-mi, rogu-mă, că-mi simt inima mâhnită auzind bocetul acesta.
fiule, grăi omul, prin părţile acestea un zvon s-a făcut auzit în urechile noastre, că, în cetatea Betleemului s-a născut un Prunc ce prin destin ar fi Acel mare împărat Mesia pe care-L aşteptăm cu nerăbdare. Şi se zice că Irod, regele iudeei, auzind despre aceasta, s-a tulburat mult, socotind în nebunia lui, că Acela, nu peste multă vreme îi va fi uzurpator şi fără să mai stea pe gânduri, a poruncit să se ucidă toţi copiii de lapte până la vârsta de doi ani din Betleem, Ierusalim şi împrejurimile acestora. Şi precum vezi, puţine case au rămas necernite. Şi asta e fiule, că nu ştim ce va fi după acestea!
vai, Doamne, exclamă băiatul, am mai auzit eu despre o astfel de nenorocire, dar, nu prea am crezut. Acum văd că e într-adevăr aşa.
118
Ce a fost. E groaznic! Dar, ia spune-mi, rogu-mă ţie, Domnul meu: Dacă-mi iuţesc pasul, aş putea ajunge până-n seară în cetatea Hebronului?
– O, nu, fiule, zise omul. Nici până mâine seară nu poţi fi acolo. Aici te afli în Iudeea şi mâine e Sabatul când nimănui nu îi este îngăduit să meargă mai mult de 2000 de coţi. Grăbeşte, dar, să fii ajuns la Betleem cât este ziuă, că mă prinde uimirea, cum ai putut pleca la drum de unul singur aşa tânăr fiind.
Valea Şefei şi peştera sfântă
Când lumina zilei pleca spre Marea cea Mare şi înserarea da în geană, Galan, obosit cum nu se mai poate, se află mergând, abia târându-şi picioarele prin câmpia de lângă Betleem. Aici, din loc în loc se văd turme de oi păscând iarba crudă, primăvăratică şi unde odinioară, împăratul David, în vremea tinereţii sale, va fi păscut oile tatălui său, Iesei. Aici este „Sefelul” binecuvântat de Dumnezeu, care în aceste zile a trimis pe îngerul Său cel întâi stătător să vestească pe păstorii turmelor, că în staulul ce se află în peştera de sub deal s-a înfiripat o nouă Viaţă dătătoare de viaţă.
Pe călătorul nostru, care, nu este încă ajuns la vârsta priceperii tainelor lui Dumnezeu, toate acestea, deocamdată, nu-l interesează. El, însă, e preocupat de dorinţa de a ajunge cât mai grabnic în cetatea Hebronului, pentru ai înmâna preotului Zaharia scrisoarea aceea de recomandare, în care şi-a pus toată nădejdea salvării sale.
Deci, flămând fiind şi obosit de atâta cale, se îndreaptă către păstorii ce se aflau mai aproape de drumul său, în speranţa că aceştia îi vor putea oferi ceva hrană şi adăpost peste noapte. Se adresă, dar, acestora când ajunse lângă ei, zicând:
fie cu voi milostivirea lui Dumnezeu, domnii mei. Sunt de dincolo de hotarul iudeei şi precum vedeţi, sunt în trecere pe aici ca o stea în cădere de pe bolta cerului. Capătul drumului meu este la Hebron şi nu-mi este cu putinţă să-mi continui mersul, că, iată,
119
ziua e pe sfârşite. Fiţi buni, dar, şi îngăduiţi-mi ca unde mânecaţi voi peste noapte, să-mi odihnesc şi eu truditele mele picioare, căci puterile-mi sunt slăbite de drum. şi foarte mulţumit voi fi de-mi veţi da şi un boţ de pâine să-mi potolesc foamea. Şi apoi, Dumnezeul Părinţilor noştri, hotărât, vă va da înapoi însutit.
Păstorii, după ce l-au cercetat cu privirile, cu multă blândeţe i-au răspuns:
tu, strănepot al Părintelui nostru Avraam, tu cel ce te arăţi a fi ca o rodie abia dată în pârg, arunci asupra noastră multă nedumerire, că eşti plecat în călătorie fără tovarăşi de drum! Fi-vei oare un alt Tobie însoţit de îngerul lui Dumnezeu, pe care, noi, nu-l putem vedea? De este aşa precum spui, fă bine şi mergi la staulul nostru din hruba de sub munte şi acolo vei afla adăpost, odihnă şi hrană. Spune-ne, dar, au mai zis păstorii, te tragi din seminţia lui Iuda şi ai venit să fii înscris în recensământul Cezarului, sau eşti unul din cei ce vor să vadă şi să se închine înaintea Acelui Prunc ce a fost vestit de îngerii lui Dumnezeu?
Răspuns-a lor Galan:
de înscriere, s-a îngrijit tatăl meu, iar despre Pruncul acela, nu pot crede întru totul, până ce nu văd cu ochii mei. Deocamdată, eu, voiesc a merge la Hebron şi pe câte ştiu din auz, mai am drum de mers până acolo.
Şi apoi, iarăşi păstorii:
încă eşti copil, fiule. Fă bine, dar şi ascultă ce-ţi spunem noi: Hebronul, se află de cealaltă parte a munţilor şi drumul până acolo nu-ţi este îngăduit a-l face decât după trecerea Sabatului. Mergi, dar, la staulul din Peşteră. Nu vei mai găsi Pruncul despre care am spus, căci Dumnezeu L-a ascuns de la faţa mâniei lui Irod, dar, vei afla, totuşi, odihna şi Adevărul.
După această scurtă convorbire cu păstorii, Galan îşi adună ultimele puteri şi-şi îndreptă paşii către partea de miazăzi a cetăţii, însoţit de visul lui de la care nu-şi poate îndepărta gândul cu niciun chip, dar, acum este obligat să poposească aici vreo două nopţi
120
şi o zi. „E bine totuşi”, cugeta întru sine, „îmi voi odihni picioarele suficient, să pot ajunge cu bine la scopul meu dorit. Aici, voi putea cunoaşte mai deaproape despre povestea aceea cu Pruncul-Mesia, care, desigur, Irod cu paloşul lui a pus capăt acestui zvon, aşa cum se aude că a procedat el totdeauna.”
Cu aceste gânduri şi cu încântătorul peisaj din jurul cetăţii, după câteva stadii de mers în sus, tânărul hoinar, se vede ajuns la Peştera despre care s-a vorbit aşa de mult în ultima vreme. Aici, dumnealui, se aştepta să vadă lume multă intrând şi ieşind dar nu vede pe nimeni. Câteva clipe stă în uşa grotei cercetând din priviri interiorul întunecos şi inform. Apoi, păşeşte cu sfială peste un strat de paie şi la slaba lumină ce pătrundea numai prin uşa de la intrare, a putut să vadă lângă peretele din fund, un conovăţ cu fân. în rest, nimic, decât linişte adâncă şi o mireasmă plăcută de smirnă şi se întreba pe sine: „De unde oare vine acest minunat parfum? Să fie totuşi adevărat că aici s-a născut Mesia? şi dacă este aşa, de ce nu văd şi eu pe aici măcar un înger? Vor fi fugit şi ei împreună cu Pruncul acela de teama lui Irod?”
Astfel cugetând el şi nefiind cine să-i dea un răspuns, a rămas nemişcat, învăluit de liniştea înserării şi tăcerea Peşterii. Pe moment se simţi transpus într-un alt plan de existenţă, străin, superior şi nespus de blând ce i-a încălzit inima, făcându-l să-şi uite de sine şi de toate neajunsurile de până acum. După alte câteva clipe, mai face câţiva paşi către afund şi iarăşi se opreşte, ascultă şi cercetează în juru-i cu privirile: „Oare, acesta să fie Staulul despre care ne-a vorbit bătrânul Halibald? Dar Mesia împăratul, ar fi trebuit să se nască într-un palat şi nicidecum în hruba asta! Eu, totuşi, aici mă simt nespus de fericit şi nu ştiu de unde vine aceasta! Nu aş mai pleca de aici, că, uite ce mireasmă plăcută mă împresoară!”
Deodată, îşi aduse aminte de scrisoarea ce o purta în sânu-i cu atâta grijă: „Da, îşi zise, aceasta trebuie să ajungă în mâinile preotului Zaharia, dar, deocamdată mă voi sălăşlui aici, să-mi refac puterile şi dacă totuşi Mesia şi-a ales acest loc pentru venirea Sa pe
121
lume, atunci, poate voi primi şi eu vreo veste de sus, să-mi întărească această încredinţare. Halibald, bătrânul, are el darul povestirilor, dar nu a reuşit să mă convingă întru totul despre cele ce pretinde că le-ar fi văzut aici cu o sută de zile în urmă. şi acum, unde oare va să fie miraculosul Prunc? Va fi fugit, desigur. Pe asta o cred, că am văzut cu ochii mei casele îndoliate şi am auzit cu urechile mele jalea mamelor rămase fără copii. Şi apoi, de ce era atâta frământare în Ierusalim şi ostaşul acela răutăcios, nevoie mare ce ar fi vrut să mă înhaţe fără nici un temei? Ce ar fi dorit să spună el când a zis că sunt spion şi că vreau să merg la Jertfelnicul Templului unde zace mort unul din preoţii lui Dumnezeu?”
Deodată, de-afară se auziră tropote de cai şi Galan, întrerupt din gândire, fulgerător se ascunse sub fânul din ieslea de lângă perete. Curând răpăiala de copite ajunse la uşa peşterii. Călăreţii descălecară şi iscodind ei interiorul cu privirile, au grăit unul către altul:
ne ostenim în van. Fugarii au „mirosit” pericolul şi au fugit din timp. Iată, de două luni de zile cercetăm această cavernă şi toate drumurile iudeei le-am călcat sub copitele cailor noştri, am ucis din porunca regelui câteva mii de copii nevinovaţi şi Cel căutat se pare că totuşi a scăpat. De este El Mesia Acela despre care vorbeşte blestematul ăsta de popor evreesc, apoi, toată truda noastră de a duce la îndeplinire ordinul lui Irod va fi zadarnică. Să mergem, dar, că cei urmăriţi nu vor fi atât de naivi să mai vină pe aici.
Şi au plecat. Galan, auzind cele ce au grăit legionarii romani, nu s-a mai îndoit de venirea pe lume a lui Mesia şi când se convinse că aceia se aflau ajunşi departe, ieşi de sub tufiş şi zise cu glas auzit: „Dumnezeule Atotputernice şi Doamne al milelor, iartă-mă că sunt un nepriceput şi îndărătnic, că am cerut să-mi trimiţi înger din cer să pot crede spuselor robului Tău, Halibald. Iată dar, că înşişi duşmanii Tăi, care urmăresc să ucidă pe divinul Prunc ce S-a născut aici în Staulul acesta în zilele de acum, mărturisesc despre El că este trimisul Tău, Mesia. Deci mă rog Ţie, Doamne să-mi ierţi tot ce am putut să-Ţi greşesc. Şi mă mai rog, să iei sub paza Ta pe toţi ai casei
122
tatălui meu. Şi nu lăsa în uitare nici pe bătrânul Halibald, care, nimănui nu a făcut vreun rău şi a suferit prigoană şi apoi a fost aruncat pe drumuri pentru Numele Tău cel Sfânt. Iar pe mine, Multmilostive Doamne, ajută-mă să aflu pe Preotul Tău, Zaharia din Hebron, căci mă hotărăsc să fiu sub ascultare de Tine şi de el până la sfârşitul zilelor mele!”
De cum sfârşi cuvântul acesta, auzi deodată afară un târşâit de sandale ce se apropia de Peşteră. Şi iarăşi se vârî sub păişul din iesle rămânând acolo nemişcat şi abia ţinându-şi răsuflarea. Printre firele de fân şi gratiile conovăţului putu să vadă, că acel cineva a sosit şi câteva secunde stând în uşă, oprind astfel puţina lumină din faptul serii ce se mai răsfira acum în acest spaţiu.
Neputând vedea în interiorul Peşterii, noul venit întrebă cu glas ridicat: „Se află cineva aici?”
Galan, ca unul căzut în cursă, stă nemişcat sub tufiş şi nu răspunde. Deşi vocea i se pare cunoscută, îi este totuşi teamă şi tace. Străinul, înaintă şovăielnic, rotindu-şi privirile în sus şi se opri tocmai lângă ieslea în care celălalt abia îşi mai stăpâneşte răsuflarea. Se aşează apoi în genunchi şi sărută bara de lemn a ieslei şi crezându-se a fi cu desăvârşire singur, şopteşte o rugăciune, zicând: „îţi mulţumesc ţie, Dumnezeul meu, că nu m-ai lăsat în uitare şi m-ai adus din nou la acest Sfânt Staul unde Izbăvitorul tuturor a binevoit a veni printre oameni şi pentru oameni. Nu ştiu, Doamne, unde se află El acum, dar, sunt încredinţat că Mâna Ta ocrotitoare îl va păzi oriunde şi oricând. Eu sunt bătrân şi nu pot să-Ţi cer Dumnezeule să mă ţii până la vremea arătării Lui, deşi mult aş fi dorit să-L văd venit întru puterea Sa. O, de trei ori fericiţi vor fi Sfinţii Lui Părinţi care L-au născut. Fericiţi vor fi şi cei ce-L vor urma, căci, pururea vor vedea faţa Lui divină şi-I vor auzi glasul dulce curgător şi limpede ca apa de izvor. Fericit va fi şi poporul ce va fi sub ascultarea Lui. Fericit va fi tot ce-L va primi din tot sufletul în inima sa. Te mai rog Părinte Sfinte să iei sub paza Ta pe toţi ai casei lui Haran din mica cetate a El-Gamimului din Samaria, ca au fost foarte buni cu mine
123
cât le-au stat în putinţă. O, de aş avea fericitul prilej să-i mai pot vedea o dată, că mult i-am iubit pe ei. Iartă, dar, mânia îndreptăţită a lui Haran şi-l bucură pe el cu ascultarea copiilor de părinţii lor. Spulberă cu puterea Ta necazul ce s-a abătut asupra casei lui şi luminează mintea fiului său Galan, care,…”
Şi deodată, fără de veste, fânul din iesle se ridică în sus, fapt ce pe bietul bătrân l-a speriat grozav, dar repede îşi veni în fire, că în acelaşi timp auzi vocea fugarului nostru, care-i zise cu bucurie mare:
o, destul este mie, bunicule şi fericit sunt că Dumnezeul lui Israil a rânduit întâlnirea noastră aici în această Sfântă şi dumnezeiască Peşteră!
vai, fiule, grăi Bătrânul, ce spaimă trăsei! Nu m-am aşteptat la aceasta. Hai să ieşim de aici, că afară, încă ne mai putem vedea unul pe altul.
Şi au ieşit cu grăbire ţinându-se de mână şi cu bucurie în suflet. La uşa Peşterii, în lumina înserării cei doi s-au privit cu duioşie şi s-au îmbrăţişat. Apoi, Bătrânul grăi către celălalt:
nepoate dragă, mă uimeşti cu purtarea ta! Cum ai putut să faci una ca asta fugind de la faţa tatălui tău? Pe care drum ai călătorit şi cum ai ajuns aici, că te ştiu lipsit de curaj şi nedeslipit de familia ta? Iată că tatăl tău, în seara aceia când a binevoit a mă izgoni din casa lui, a alergat în urma mea şi ajungându-mă, m-a mustrat cu multă asprime pentru lipsa ta din mijlocul lor. Spune-mi dar, spune-mi cum s-au petrecut toate acestea?
După câteva clipe de tăcere, timp în care se aşezară pe bolovani, tânărul a început a istorisi lui Halibald toate cele ce s-au întâmplat cu el de când a părăsit casa părintească şi până-n clipa de faţă; cum s-a hotărât să fugă din faţa soartei nefaste ce i se croise de vitregia împrejurărilor, cum a ajuns în faţa Nazzarului din Sichem şi cum a scăpat din mâna sutaşului roman, acela de la poarta Ierusalimului. Şi la urmă, Galan, pentru a-l convinge pe bătrân de adevăr, scoase din sânul hainei lui cartea aceea ce trebuia cu orice preţ să ajungă la Hebron în latura de sud a munţilor iudeei.
124
La vederea acesteia, Halibald, păli la faţă şi după ce slobozi un suspin adânc, zise către Galan:
măi copile, eşti de nerecunoscut! Foarte curând ai devenit temerar. Cu adevărat că necazurile îl înţelepţesc pe om şi-l fac tare ca fierul. Ascultă-mă dar, şi ia aminte la ce-ţi spun. Călătoria ta, aici îşi are sfârşitul. Deci, nu te mai osteni în van, căci din toată casa Preotului Zaharia din Hebron, nimic n-a mai rămas. A nimicit-o Irod.
125
cum? şi de ce a nimicit-o? Pentru ce anume? Ce a avut cu el? sări revoltat tânărul nostru văzându-şi speranţa risipită. Nu voi lăsa lucrurile aşa. De-mi va ajuta Dumnezeu, mă voi angaja cu toată fiinţa mea în slujba Aceluia Care s-a născut aici şi despre Care se zice că va fi Izbăvitorul lui Israel şi pe cât îmi va sta în putinţă, voi răzbuna pe toţi aceia care au suferit din pricina acestui tiran, băutor de sânge nevinovat!
La acestea, Bătrânul căută să potolească spiritul de răzbunare al lui Galan, zicându-i:
– O, nepoate dragă, linişteşte-te, că încă nu ştii ce grăieşti. Cine oare poate pătrunde tainele lui Dumnezeu? Dacă El a îngăduit aşa, noi nu avem dreptul să ne revoltăm. Toată dreptatea este la Dumnezeu şi trebuie să lăsăm numai Lui loc de răzbunare. Noi, oamenii suntem chemaţi la răbdare şi tăcere, la nădejde şi iertare din iubire. Eu, de altfel, te ştiam un copil cuminte, ascultător şi vrednic şi faţă de toate cele de până acum socotesc că mai bine va fi ţie să faci calea-ntoarsă şi ajungând în faţa tatălui tău, să cazi cu faţa la pământ şi să-i ceri iertare.
o, domnule Halibald, cum şi pentru ce să mă întorc la necazul care mă pândeşte că doar ştii şi tu de urzelile pornite împotriva mea! Şi apoi, am în sânul hainei mele cartea de recomandare către Preotul Zaharia pentru a-mi oferi o cât de modestă slujbă în cele ale lui Dumnezeu. Iată, de acum sunt încredinţat întru totul că Mesia este venit şi când va să crească El cu vârsta şi cu bărbăţia, acolo în slujba lui Dumnezeu vreau să mă găsesc.
multe ai de învăţat, nepoate dragă, grăi bătrânul. Şi apoi, domol plecându-şi faţa, mai zise cu durere: Zaharia, Preotul din Hebron, nu mai este. L-a ucis şi pe el Irod Idumeul!
vai, şi iarăşi vai! sări înspăimântat băiatul şi lovindu-şi fruntea cu palma. Dar, care i-a fost vina de l-a omorât tiranul acesta? Ah, de aş avea putere, i-aş suci gâtul la spate acestui criminal nemernic!
ajunge, fiule, nu te necăji prea mult, că nu ţi este de folos, mai zise Bătrânul privind în juru-i de teama sa nu fie auziţi de cineva,
126
şi apoi continuă: Dumnezeul Cerului şi al Pământului nu va îngădui aceasta până la sfârşit. Noi, însă să avem răbdare, căci răbdarea ne întăreşte nădejdea în binele zilei de mâine. Astăzi întunericul teroarei a umplut de tristeţe sufletul omenesc, dar Soarele dreptăţii lui Dumnezeu, Izbăvitorul nostru, precum bine ştim, este răsărit şi se află dincolo de acest nor întunecos şi când se va înălţa pe bolta Firii, va umple lumea de lumină, libertate şi bucurie în orice om cinstit şi drept va afla odihna şi pacea sufletului său!”
în urma acestora, Galan, mai potolit oarecum ceru lui Halibald să spună tot ce a auzit în călătoria sa despre evenimentele petrecute în ultima vreme şi cu deosebire cele cu privire la uciderea Preotului Zaharia, căci această nelegiuire a tetrarhului se pare că l-a afectat cel mai mult.
Şi-n acest sfârşit de zi, când noaptea se apropia venind dinspre afundurile Mării Moarte, cei doi călători, bătrânul Halibald şi fugarul Galan, stând între liniştea sfântă plină de mireasma plăcută de smirnă şi fân proaspăt cosit a Peşterii şi spaima din lume provocată de paloşul lui Irod, discută în şoapte evenimentele pline de groază a acestor zile.
Mai întâi, Bătrânul, îşi deschise gura şi grăi:
fiule iubit, iată stau şi gândesc şi nu ştiu cu ce să încep, că însumi eu sunt uimit peste măsură de toate cele ce s-au perindat prin faţa noastră în ultima vreme. Mă uimeşte şi mă înaripează plinirea celor spuse de Prooroci, cu cele întâmplate acum sub privirile noastre. Mă uimeşte şi nespus mă întristează, faptul că, Stăpânitorii lumii, cu spada-n mână varsă sânge nevinovat, punându-se de-a curmezişul voinţei divine. Noi, însă, ca oameni de rând, oameni simpli şi cuminţi, suntem pe deplin încredinţaţi, că până-n cele din urmă, „Binele va învinge!”. Pruncul Sfânt ce s-a născut aici în desăvârşită smerenie, este însuşi Mesia-Izbăvitorul, Păstorul nostru Bun, Care, desculţ, fără arme şi fără nimic al Său, va învinge toate armatele lumii numai cu Sfânta Sa iubire şi cu nemăsurata! blândeţe. Până şi toată boala şi toată neputinţa din popor, după spusa
127
Proorocilor, o va înlătura numai cu cuvântul şi cu puterea vindecătoare a Dumnezeieştilor Sale mâini.
Bunăoară, tu, nepoate, fiind la ultima treaptă a copilăriei, unde, de-aici, cutezător, vei păşi pragul spre bărbăţie, potrivit este, după socotinţa mea, să-ţi istorisesc cât de cât mai cu de-amănuntul despre tot ce mi-a fost dat să văd şi să aud în scurtul timp de când am lăsat turma de oi din El-Gamim şi am urmat calea de lumină a Cerului. Aşadar, ascultă fiule iubit; Tu, precum ai dat de înţeles, doreşti să ştii despre Preotul Zaharia, cine a fost el şi de ce l-a ucis Irod. Deci, rogu-mă ţie, fii atent: Se ştie că Zaharia se trăgea din binecuvântata ceată preoţească a lui Avia, ceată aleasă prin sorţi de către Proorocul şi împăratul David, ca să slujească la Templu înaintea Domnului. Iar femeia Sa, pe nume, Elisabeta, este din fiicele lui Aaron marele Preot, care, împreună cu Proorocul Moise, au scos poporul lui Israil din robia egipteană. Aceştia, nepoate dragă, ajunseră în anii bătrâneţilor şi nu aveau copii, căci Elisabeta era stearpă de felul ei şi amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, păzind cu sfinţenie toate poruncile şi rânduielile Legii Sfinte. Cu un an şi jumătate în urmă, Zaharia, venindu-i sorţul să slujească, după rânduiala preoţească, a intrat în Biserică să tămâieze Altarul, în vreme ce mulţimea de popor sta afară în faţa Jertfelnicului şi se ruga. Şi pe când el îşi făcea slujba cu frică şi cu cutremur, îi apare deodată un înger prealuminat stând în partea dreaptă a Altarului. La vederea aceasta, Zaharia s-a înfricoşat foarte şi îngerul a grăit lui, zicând: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta îţi va naşte un fiu pe care-l vei numi Ioan şi mult te vei bucura, căci va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt, căci va merge înaintea Domnului cu puterea şi duhul lui Ilie Proorocul”. Şi Zaharia a întrebat: „Cum va fi aceasta, căci eu şi femeia mea suntem bătrâni cu vârsta? Şi îngerul a zis: „Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi binevestesc acestea. Dar, pentru că te-ai îndoit şi nu ai crezut acestea, iată, vei fi mut şi nu vel putea grăi până ce se vor împlini cele ce ai auzit acum de la mine!”
128
în vremea asta, poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în Biserică. Şi când a ieşit, ar fi vrut să vorbească, dar nu avea grai şi toţi au înţeles că a avut vedenie de la Dumnezeu.
Şi când s-au împlinit zilele de slujire la Templu, Zaharia s-a dus la casa sa.”
Deodată, bătrânul Halibald tăcu molcom şi-şi plecă spre piept capul înălbit de ani. Peste întinderea văii din faţa Peşterii, noaptea se revarsă pacific, şi din Răsăritul îndepărtat, luna plină a început a-şi arăta rotundul lui de aur, sub a cărei lumină blândă, greierii nu contenesc cu ţârâitul lor. Turmele de oi sunt departe în câmpie, iar păstorii grijulii stau pe lângă foc şi povestesc ultimile întâmplări ce s-au petrecut în zilele acestea. Cam la zece stadii de-aici, spre Apus, Cetatea lui David se odihneşte pe colinele sale în cea mai deplină linişte, iar în partea de miazăzi-răsărit, plină de stele sclipitoare, bolta Cerului pare că se sprijină pe crestele golaşe ale munţilor Moabului şi Galaadului.
în acest peisaj nocturn plin de linişte idilică şi suav parfum ceresc, cei doi străini: Galan şi Halibald, pierduţi de lume, pitiţi în acest colţişor izolat şi sărac şi uitând cu totul de oboseala călătoriei şi a lipsei de hrană, stau în uşa Peşterii, de parcă s-ar afla între Cer şi Pământ şi discută în şoaptă despre tainele lui Dumnezeu, revelate numai celor ce sunt săraci cu duhul şi cu inima curată.
Cu glasul lui domol, patern, Bătrânul continuă a grăi:
fiule al lui Haran sirianul, ascultă, dar, la glasul gurii mele: împărăţia lui Dumnezeu, ce a fost anunţată de Proorocii din vechime, iată acum s-a vestit de îngeri că este născută aici pe pământ şi va să-şi întindă hotarele până-n cele patru orizonturi ale lumii. Acum, tu, însă, fiule, să nu-ţi închipui că această împărăţie va să fie raiul pe pământ, în care oamenii vor trăi în desfătare, fără griji şi fără osteneli. Ci această împărăţie a lui Dumnezeu, este mai întâi surparea stăpânirii Satanei, a răului, a vicleniei, a mândriei şi a cruzimii. împărăţia morţii. Pe câtă vreme împărăţia Cerurilor este împărăţia binelui, a smereniei şi a iubirii, a clemenţei şi a vieţii. Iar împărăţia
129
lăcomiei, a pizmei, a zgârceniei şi a desfrâului, este împărăţia celor ce râvnesc bogăţiile pământului, împărăţia gunoiului vulgar, a nebuniilor şi a putregăiţilor lumii.
Aşadar, împărăţia Cerurilor va fi dimpotrivă: împărăţia Duhului şi a Sufletului, a lepădării şi a neîntinării, împărăţia tuturor bunurilor spirituale, după care râvnesc cei ce-şi dau seama că toate bogăţiile pământului sunt trecătoare şi fără nici o valoare. Sufletul omului, fiule, stă deasupra tuturor comorilor pământeşti şi nu se poate schimba cu nimic. El, fiind duh din Duhul Suprem, trebuie să fie curat ca Cerul. Cerul este tronul de odihnă a lui Dumnezeu, din Care se revarsă peste fire, ca o ploaie binefăcătoare, împărăţia bunătăţii şi a sfinţeniei către care suntem chemaţi.
bunicule, interveni Galan, tu-mi vorbeşti de împărăţia lui Dumnezeu că este împărăţia Binelui şi a vieţii şi că aceasta este venită aici pe pământ. Ori, noi, pe unde am trecut, am întâlnit numai durere, lacrimi şi moarte. Oare ce pot fi acestea?
o, fiule iubit, răspunse Bătrânul, duşmanul, când este pus pe fugă, lasă în urmă numai prăpăd. Acum, el este izgonit, dat afară şi-n zvârcolirea lui loveşte şi-n stânga şi-n dreapta, ştiind că-l aşteaptă pedeapsa, de care, nu va putea scăpa cu nici un chip.
dar, bunicule, mai zise tânărul, mai ştim că Mesia când va veni, va fi numai pentru izbăvirea lui Israil de toată împilarea. Tu, dar, de ce te bucuri fiind de altă seminţie?
o, nepoate dragă, să nu cugeţi aşa. O minte sănătoasă, judecă sănătos. Bunul Dumnezeu a zidit totul numai din dragoste şi când a sfârşit lucrul, a privit şi a zis: „Iată, toate sunt bune!” Mai pe urmă, oamenii înmulţindu-se şi ascultând de şoapta diavolului, au uitat de Dumnezeu şi s-au dedat la fapte rele, căzând astfel sub stăpânirea celui rău. Acum, la plinirea vremii, Preabunul Dumnezeu, a trimis pe însuşi Fiul Său ca să izbăvească mai întâi pe Israil şi prin el, apoi, pe toată lumea, adică, pe toate seminţiile pământului, că, Dumnezeu, fiind izvorul dragostei, nu poate fi bun numai cu Israil iar cu restul zidirii Sale, nu. Toţi suntem lucrul mâinilor Lui şi pe
130
toţi ne iubeşte deopotrivă. Aici este lucrarea Sa şi noi suntem martori ai începutului acestei lucrări. Eu sunt bătrân şi nu voi prinde zilele acelea de glorie, dar tu, fiind tânăr, cu voia Milostivului Dumnezeu, vei înţelege cu mintea şi vei vedea cu ochii Marea Biruinţă a Binelui asupra Răului.
Iată, dar, cum a început lucrarea lui Dumnezeu aici pe pământul Lui. Deci, fii atent; La şase luni de la vestirea lui Zaharia că va avea un fiu, acelaşi înger, a fost trimis şi la o Tânără Fecioară din Nazaretul Galileei, rudenie de-a Elisabetei, că va naşte Fiu, fără să fie însoţită cu bărbat, ci numai din puterea Duhului lui Dumnezeu. Aceasta, după primirea minunatei vestiri, a mers în Iudeea la casa lui Zaharia şi a fost întâmpinată de femeia acestuia, care, văzând-o pe tânăra Fecioară, s-a închinat în faţa ei, zicând: „De unde mie cinstea aceasta să vină Maica Domnului meu la mine? Că, iată, auzind glasul tău înalt de închinare, a săltat de bucurie Pruncul în pântecele meu. Fericită fi-vei Tu între toate mamele din lume, că ascunzi în inima Ta o tainică şi dumnezeiască strălucire. Tu eşti cea mai curată dintre toate fecioarele de pe faţa pământului. Tu eşti înger în trup, Maica Milostivirii şi Păzitoarea întregii firi, de vreme ce îngerul cel întâistătător a făcut Ţie închinăciune, trimis fiind de însuşi Ziditorul tuturor. Deci, fie nouă după cuvântul Celui Preaînalt!”
La acestea, Maria, Fecioara aceia a răspuns, zicând: „Măreşte suflete al meu pe Domnul, că s-a umplut fiinţa mea de bucurie pentru Dumnezeu, Mântuitorul meu, că văzând smerenia roabei Sale, m-a ales să fiu purtătoarea Cuvântului Său spre Izbăvirea lui Israil şi luminarea Neamurilor!”
Şi a rămas Fecioara la bătrâna Elisabeta, ca la trei luni de zile şi apoi s-a dus la casa sa în Galileea.
domnule Halibald, intră în vorbă tânărul, tu ai fost în toată vremea în mijlocul oilor, înconjurat de copii şi numai prin preajma satului nostru, de unde oare ştii toate acestea?
eu, nepoate dragă, din tinereţea mea sunt în căutarea Adevărului şi mai pe urmă făcând legătura între horoscoapele Chaldeene
131
şi scrierile Proorocilor lui Israel, am putut afla, cu voia Celui de Sus, că, acum trăim zilele acelea de mare bucurie. De aceia nu m-am jeluit când oamenii m-au lăsat fără adăpost şi nici teamă peste măsură nu am avut când voiau să mă ucidă.
îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru toate cele ce au fost să fie. Şi de acum, dacă El voieşte, poate să mă ia dintre cei vii, căci am văzut cu ochii mei mulţime de Lumini cereşti şi am auzit graiuri îngereşti venind din văzduh peste Pruncul ce S-a născut aici în această Peşteră. Iată, dar, adevărul! Pruncul Acesta este Mesia cel aşteptat. Pruncul Acesta este Fiul lui Dumnezeu cel proorocit în Scripturi. (Isaia 9,1-6).
Aici, Galan, îl întrerupse din nou pe Bătrân:
bunicule, iartă-mă că te opresc din vorbire, dar, pentru că te-am auzit spunând despre Mesia că este Fiul lui Dumnezeu, te rog, dar, să mă lămureşti cum poate fi asta; „Fiul lui Dumnezeu” oare Dumnezeu are copii?
Şi bătrânul răspunse:
nepoate dragă, tainele Domnului Savaot sunt de nepătruns, omul nu poate ajunge la înălţimea înţelegerii acestora, decât în măsura în care, Bunul Dumnezeu voieşte să i le facă cunoscute şi cât el, omul, poate cuprinde cu mintea lui mărginită. Dumnezeu este veşnic şi Duhul Lui se află pretutindeni. El are toată cunoaşterea şi-n faţa Lui este tot ce a fost, ce este şi ce va fi până-n veac. Bunăoară, mai înainte de a fi creată lumea şi timpul cu soroacele lui, Dumnezeu Tatăl, ştiind că omul ce va fi creat după chipul şi asemănarea Sa, din neatenţie, va cădea de la treapta de sfinţenie în care va fi pus. Această faptă, constituind împotrivire lui Dumnezeu, va atrage după sine pedeapsa veşnică a celui vinovat. Ori, Domnul Dumnezeu, fiind iubire fără ţărmuri şi toate numai din iubire voind a le plăsmui, a socotit, ca pe omul căzut sub osândă, să-l ridice iarăşi la cinstea sa dintâi. Dar, nefiind alt mijloc de răscumpărare decât printr-o Mare Jertfă şi cum omul nu ar fi avut putinţa să o aducă, Dumnezeu, va trimite în lume pe însuşi Fiul Său născut din sânurile Sale
132
mai înainte de toate veacurile-născut şi pregătit pentru acest scop, se va smeri luând trup omenesc, ca să poată pătimi şi plăti astfel preţul de răscumpărare al omului.
Iată dar, iubitule, marea dragoste a lui Dumnezeu, dragoste ce s-a plinit în zilele acestea şi care ne-a fost anunţată mai înainte prin Prooroci. Dragoste ce trebuie să o înţelegem şi să o primim cu mintea limpede şi cu inima deschisă. Să nu fim împietriţi cu inima faţă de o aşa mare dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.
bunicule, zise iarăşi tânărul, cred că aşa trebuie să fie şi te rog să nu mă iei în nume de rău, că nu vreau să-ţi stau împotrivă, aşa cum obişnuieşte tatăl meu, dar, ceea ce îmi spuseşi acum, pentru mine este prea greu să le pot înţelege, cred, că şi tu când erai la vârsta mea vei fi fost la fel. Asta nu pot să ştiu, dar acum eşti bătrân şi se vede că ţi-ai strâns multă înţelepciune. Aşadar, tu ai cunoscut ce însemnătate a avut steaua aceea despre care ne-ai povestit, ai ştiut vremea când regii arabi vor veni aici să se închine şi să aducă daruri Pruncului ce S-a născut din Fecioară-strănepoata lui David împăratul şi multe altele care s-au putut observa la tine. Păcat că oamenii nu te-au înţeles! Iată, dar, ce aş mai dori să ştiu, numai de vrei să-mi spui. Dacă au scăpat de la ucidere aceşti doi copii, Fiul Fecioarei Maria şi fiul bătrânei Elisabeta, unde ar putea fi ascunşi, că, în nici un fel Irod nu şi-a potolit mânia până acum. Şi dacă e adevărat cele despre Preotul Zaharia, ce va fi avut de împărţit regele cu el?
După câteva clipe de tăcere, Bătrânul, răspunse:
nepoate dragă, vădit este tuturor celor cu inima curată şi cu cuget nepătat, că aici lucrează mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Ştiut este şi faptul că, din dragoste, Dumnezeu zideşte, iar Diavolul, din ură, dărâmă. Şi unde este comoară, hoţii îi stau prin preajmă, iar de seamănă cineva, ziua grâu curat, noaptea, duşmanul vine şi seamănă pălămidă. Aşadar, şi aici se poate vedea această stare de lucru.
Deci, fii atent, te rog:
133
Scripturile, sunt scrieri sacre ale Marilor Prooroci, trimişi de Dumnezeu, scrise anume pentru anunţarea, îndreptarea şi viaţa oamenilor. Despre Fiul mariei Fecioara au vorbit şi au scris mai toţi Proorocii ce s-au ivit în Israel până acum. Iar pentru fiul bătrânei Elisabeta au scris Proorocii Isaia şi Maleahi şi pentru care, din mila lui Dumnezeu, ţi-am istorisit mai înainte. Acum, în cea de-a doua călătorie a mea aici în Iudeea, am aflat şi unele amănunte cu privire la copilul Elisabetei. Despre acesta, se zice, că, însuşi tatăl lui, Preotul Zaharia, la naşterea fiului său a profeţit, zicând: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să netezeşti căile Lui!” Apoi, multe alte minuni s-au întâmplat atunci când s-a născut acest prunc, încât s-a dus vestea despre el în tot ţinutul iudeei şi cei ce auzeau le puneau la inimă şi ziceau: „Ce va fi oare acest copil?” Căci, oricine putea vedea limpede cum Mâna Domnului era asupra lui.
Aşa fiind situaţia, regele Irod, auzind şi el acestea, a început a se tulbura în sinea lui, căci, precum se ştie, el este nespus de crud din fire, superstiţios şi ucigaş foarte.
Tot în vremea asta, nepoate dragă, a venit un ordin de la cezarul să se facă un recensământ al întregii populaţii dintre hotarele împărăţiei romane şi în Israel fiind obiceiul ca fiecare să se înscrie la tribul din care se trage, a pornit din Galileea şi a venit aici la Betleem, Fecioara Maria, despre care ţi-am mai spus. Aceasta era orfană-rămăsese fără părinţi şi a venit însoţită de un bătrân, pe nume Iosif ca tutore al ei, a venit să se înscrie aici la rudenia lor din casa lui David.
în zilele acelea, Fecioarei, i-a venit sorocul să nască şi loc de odihnă nu au aflat, căci toate casele erau pline de mulţimea poporului şi tot căutând şi întrebând, au dat peste acest staul de oi.
Aşadar, aici, fiule, a lucrat Dumnezeu taina izbăvirii neamului omenesc. Aici, în această Peşteră nelocuită şi nebăgată n seamă de oameni, S-a smerit Fiul lui Dumnezeu, luând trup din curatul trup al Fecioarei, ca să aducă împăcarea omului cu Dumnezeu Tatăl Atotcreatorul.
134
Aici s-a unit Cerul cu pământul, aici, îngerii au vestit pacea şi bunăvoirea între oameni, aducătoare de mântuire. Din această Peşteră, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei şi-a început drumul Său de prigoană, dureri şi lipsuri, ce le va îndura din iubire pentru noi, până la Marea şi Suprema Sa Jertfă, căci aşa stă scris despre El în Prooroci (Is. 53,5).
Noi, acum, fiule, ne aflăm pe acest loc, loc sfânt ce a fost arătat de Steaua venită din Răsărit, aici unde S-a născut Mântuitorul nostru, înconjurat de mieluşei, de păstori, de Magi, de îngeri. Să ne sporim, dar, credinţa, să-L putem vedea şi noi, cum El, Stăpânul Cerului, stă cuminţel înfăşat în scutece şi culcat în iesle de fân, cosit încă din vară. Să o vedem pe Fecioara-Maică, smerită, ascultătoare, privind blând la Fiul Ei divin şi pe bătrânul Iosif sprijinit în toiag, grijuliu, cu priviri blajine şi ocrotitoare. Să putem dezlega taina mântuirii noastre, faţă de care, fiule, să nu stăm nepăsători, ci, rugându-ne Lui cu credinţă multă şi aşteptând cu cutremur şi răbdare mila Lui. Să ne smerim inima, ca să ne ţinem sufletul în pace, mulţumind lui Dumnezeu, pentru toate câte au fost să fie.
Şi acum, să revenim la ceea ce tu ai fi dorit să ştii; precum am mai spus, Stăpânul seamănă grâu curat, iar duşmanul, vine noaptea şi seamănă mărăcini. Deci, născându-se Mesia, împăratul lui Israel, din Preacurata Fecioară Maria, Irod bicisnicul, temându-se că Acela îi va răpi tronul de domnie, degrab a poruncit să se ucidă toţi copiii de lapte din hotarele sale.
Astfel fiind situaţia, bătrânul Iosif a luat înştiinţare de Sus să ia pe Fecioara-Mamă şi pe Pruncul Ei şi să fugă în ţara lui Miţraim, că, acolo vor afla adăpost şi apărare.
Irod, căutându-L pe Prunc ca să-L ucidă şi negăsindu-L, şi-a adus aminte şi de copilul lui Zaharia Preotul şi îndată a trimis ostaşi înarmaţi în Hebron. Dar, bătrâna Elisabeta fiind înştiinţată de pericolul ce o paşte, în grabă a luat pruncul şi a fugit în munţi.
dar, ostaşii nu au căutat şi prin munţi? se grăbi Galan să-l întrebe pe Bătrân şi acesta îi răspunse cu bunăvoinţă:
135
da. Desigur că i-au căutat, nepoate, dar, se înţelege că îngerul lui Dumnezeu a apărat pe copil şi pe mama lui.
de unde putem ştii asta, bunicule?
sunt foarte încredinţat, că aşa s-a întâmplat, de vreme ce ostaşii raportând regelui, că nu a fost chip să dea de urma lor, tiranul s-a mâniat peste măsură şi a cerut lui Zaharia poruncindu-i şi zicând: „Zaharia, dă-mi pe fiul tău!” Şi el a răspuns: „Nu ştiu unde este fiul meu!” Atunci, Irod, întărâtându-se grozav, a poruncit satrapilor să ucidă pe tatăl copilului. Şi aceia l-au omorât pe Preotul Zaharia, chiar acolo la Templu, pe când se afla în slujba sa, între Jertfelnic şi Altar.
în urma acestora, Galan zise deznădăjduit:
vai, bunicule! De aceea era atâta vânzoleală acolo la Ierusalim în preajma Templului? Ah, mai bine mă tăia pe mine Irod, în locul lui Zaharia, că, iată, de acum sunt fără nici un căpătâi. Ce să fac, dar, cu scrisoarea aceasta ce o port în sân? Cărui om să o înmânez şi acela să mă poată înţelege şi să-i fie milă de mine?
nepoate, zise bătrânul, de vreme ce călătoria ta până aici a fost să fie, socotesc că şi scrisoarea va trebui să o dai celui pe care l-ai întâlnit în locul acesta unde a binevoit să se nască Trimisul lui Dumnezeu, Mesia Izbăvitorul. Aşa că, scoate scrisoarea, căci, precum se vede, mi-a fost adresată. Fii dar, cu luare aminte, că, de se va afla la tine, vei fi luat drept iscoadă, socotindu-se că tu eşti cel ce l-ai înştiinţat pe Preotul Zaharia pentru a-şi ascunde pruncul, despre care Proorocul a zis mai înainte: „Iată trimit îngerul Meu înaintea Ta ca să netezească şi să îndrepte cărările!”.
Aşadar, fiule, Elisabeta a născut pe înaintemergătorul lui Mesia ca să-L vestească pe El şi împărăţia Lui ce va să vină. Iar Maria Fecioara, a născut pe Cel ce va să izbăvească pe Israil şi pe toţi cei ce vor crede în EL Şi acesta, fi-va fără de moarte, căci s-a zis despre El, că împărăţia Lui nu va avea sfârşit!
Aici, Galan, îl întâmpină din nou pe Bătrân, zicând:
136
bunicule, mult aş dori să fiu în slujba Aceluia despre care zici că este Mesia, atunci când El va deveni cu adevărat bărbat şi-şi va lua în mână puterea. Dar, până atunci, eu, ce voi face?
fiule, răspunse Halibald, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze mintea şi cărările vieţii. Eu, ca om simplu şi neînvăţat, ce să zic altceva decât să-ţi dau un sfat: „întoarce-te la tatăl tău”. Tu, încă eşti necopt cu mintea şi ai nevoie să fii lângă un părinte care să te supravegheze şi să te sprijine.
Tânărul, pe dată se însenină la faţă şi grăi cu entuziasm, de parcă şi-ar fi descoperit calea fericirii sale:
fii tu, dar, părintele meu, bunicule şi ia-mă sub aripa ta, că tatăl meu este departe şi învălmăşeala ce s-a plămădit acolo pe seama mea, a mărit şi mai mult distanţa între mine şi el.
nepoate dragă, zise Bătrânul cu ton blajin, îmi eşti nepreţuit şi te iubesc mult, dar, de l-ai fi văzut pe tatăl tău cât de pornit era împotriva mea în acea seară când am părăsit casa lui, ţi-ai da seama, că ceea ce-mi ceri, se pare a fi cu neputinţă. Iar pe de altă parte, vezi bine, că eu nu am decât o traistă goală şi toiagul acesta. Nu am unde să-mi plec capul şi nici măcar o coajă de pâine. Din mila lui Dumnezeu, eu, mai pot să mai îndur, că aşa m-am pomenit a fi, dar tu, care, până mai ieri ai fost în casa părinţilor tăi, sub ocrotirea lor şi cu destulă pâine pe masă, cum vei putea trece peste acestea?
Şi iarăşi Galan cu glas domol şi rugător:
oh, bunicule, nu mă descumpăni. Fie-ţi milă de mine că nu am altă cale. Nu mi-e cu putinţă să hoinăresc aşa fără căpătâi, astăzi când toate cărările, sunt controlate de cohortele romane. De aceea zic; de mă iei ca fiu sau nepot al tău, fi-voi apărat de orice întâmplare nedorită. în rest, vom vedea ce va urma. Dacă am venit aici de dragul Pruncului Acela trimis de Dumnezeu, oare, ne va lăsa El fără ocrotire ca pe nişte orfani?
Poftim, ia scrisoarea căci pentru tine a fost să fie.
Bătrânul luă scrisoarea şi o vârâ în sân. Apoi, îşi sprijini fruntea-n palme şi tăcu clipe-n şir de parcă nu ar fi putut da răspunsul
137
aşteptat. în urma acestora, potolit, silabisi capitulând: „Fie voia Domnului!”
După fuga lui Galan
După patru zile de căutări iscoditoare şi zadarnice, Haran, căzu pe patul său de oboseală şi deznădăjdui. Nu mai rămăsese nimeni în târg neîntrebat, sau colţişor necontrolat. Şi aşa fiind, cugeta întru sine: De bună seamă, numai ereticul Halibald a zăpăcit mintea copilului meu. Cine oare l-a adus pe netrebnicul acesta aici în El-Gamim? Mai bine îl lăsam să-l omoare oamenii din sat atunci când a venit cu zvonul despre Mesia. Nu s-a aflat un altul mai scuturat, mai înţelept? Tocmai veneticul ăsta de neam străin, vrăjitor şi mincinos s-a găsit să facă pe deşteptul şi să pună lumea-n tulburare? Am vrut să fiu om de omenie cu el şi iată ce mi-a făcut! Ah, de se va afla că el se face vinovat de dispariţia copilului meu şi-mi va cădea în cale, eu îl voi da pe mâna oamenilor să-l trimită în lumea de dincolo!”
Deodată, se auzi uşa scârţâind şi omul nostru fu întrerupt din gândurile ce îl năpădiseră. Era micul Simeon, care se apropie cu sfială de tatăl său şi-l întrebă cu glas şovăielnic:
tată, eşti bolnav?
haran, întorcându-şi privirile către el şi văzându-l cât îi de blajin şi cu lacrimi în ochi, îşi mai potoli cât de cât acea fierbere lăuntrică, şi apoi, punându-şi mâna pe umărul copilului, răspunse scurt:
nu, nu sunt bolnav, fiule.
dar, de ce stai culcat pe pat? mai zise Simeon.
sunt obosit şi supărat.
pentru Galan eşti supărat?
pentru el, fiule.
eu te rog să nu te mai necăjeşti, că l-am visat azi noapte pe Galan, fratele meu.
138
şi…. Ce-i cu asta? Nu visele tale îl vor aduce înapoi pe fratele tău acasă.
nu, tată, nu-l vor aduce acasă, că acolo unde se află acum, e nespus de bine şi de frumos, pentru că este împreună cu bunicul Halibald care-i spune poveşti.
tu, fiule, zise Haran cu ton de mustrare, ar trebui să mă laşi în pace. Nu mă mai necăji cu visele tale, că doar, nu vei fi tu asemenea lui Iosif, fiul lui Iacov Patriarhul!
139
în acest moment intră şi Elma şi văzând pe bărbatul său culcat, zise şi ea cu îngrijorare:
domnul meu, întăreşte-ţi inima, te rog şi nădăjduieşte spre Dumnezeu, că numai el poate să rânduiască toate spre binele nostru. Să avem răbdare, că, până-n cele din urmă trebuie să ne vină vreo veste de la fiul nostru.
mamă, interveni micul Simeon, eu am adus vestea la tata despre Galan. Acum fratele meu este bucuros, că este împreună cu bunicul.
La acestea, Elma nu răspunse un cuvânt, ci numai îl trase pe copil lângă sine şi-l mângâie pe cap. Haran, se ridică domol şi stând în capul oaselor, zise cu o mânie greu stăpânită:
mâine în zori voi pleca pe Garizim. Numai acolo nu l-am căutat. Acolo unde închinătorii lui Dumnezeu merg în pelerinaj şi duc daruri la Templul Binecuvântării. Am simţit eu mai de mult că fiului nostru Galan i-a intrat în cap ideea de „prim născut” dar asta a făcut-o ca să fugă de muncă şi răspundere. De-l voi afla acolo, în dinţi îl voi aduce acasă. Copiii trebuie să asculte şi să stea pe lângă părinţi, nicidecum să hoinărească aşa de capul lor. La aşa ceva nu m-am aşteptat din partea lui. Numai vrăjitorul Halibald se face vinovat de toate acestea. El a tulburat mintea crudă a fiului nostru cu sporovăielile lui… Nu eram eu destul de supărat pentru câte am îndurat până acum? Ah, de mi-ar pica în gheare El-Samatul ăsta, numai bine nu va fi de capul lui!
Acum, Elma, văzând că omul e mai ponderat cu firea faţă de cum a fost zilele trecute, socoti că este nimerit a-şi mărturisi crezul ei şi zise:
domnul meu, să nu te mânii că îndrăznesc a grăi către tine. Vei şti dar, că foarte greu îmi este să văd golul lăsat de feciorul nostru, dar, dacă însuşi Dumnezeu l-a chemat acolo pentru a-i sluji Lui, se cuvine nouă a ne supune cu bunăcredinţă şi resemnare. Nu este cuviincios a ne împotrivi lui Dumnezeu. Şi apoi, cine a rămas nepedepsit din cei ce au cutezat a se răzvrăti contra voinţei divine? Aşadar,
140
să lăsăm loc lui Dumnezeu, să hotărască pentru fiul nostru, Galan. De nu va fi primit, singur va veni înapoi, iar de va fi primit, va rămâne acolo la locul sfânt să slujească Adevărului, cu trup şi suflet, cu mintea, cu inima şi cu duhul. Căci, Adevărul nu se poate impune cu sila, ci se primeşte prin bunăcredinţă. Siluirea, niciodată nu a făcut pe cineva mai bun şi niciodată Adevărul nu a fost zadarnic. Chiar dacă din interes unii oameni ascund Adevărul, el, totuşi, păşeşte mai departe pe căile lui misterioase, ca să apară mai târziu la lumină, mai strălucit, mai puternic şi învingător.
în urma acestora, Haran se mai potoli şi grăi către Elma, femeia sa:
te ştiam eu, doamna mea, că eşti femeie înţeleaptă, dar, uite ce e; nu cuteza a te ridica deasupra bărbatului tău. Acum te rog, lasă-mi timp de gândire şi ce voi visa în noaptea asta, aceea voi face.
în căutarea fiului
După o noapte de nesomn şi zbucium sufletesc, Haran este pregătit să străbată drumul de sus dintre munţii Ebal şi Garizim, spre cetatea Sichemului şi de acolo, pe cărarea obişnuită a pelerinilor, poate urca cu uşurinţă panta lină dinspre Apus către Templul Binecuvântării din vârful muntelui, unde, speră să-l găsească pe Galan, fugarul său fiu.
înainte de plecare, Elma, în timp ce-i pune în tolbă vreo patru, cinci pâinişoare şi câţiva peşti fripţi pe cărbuni, zice cu glas reţinut către bărbatul ei:
domnul meu, să nu te supere cuvântul meu, dar, socotesc că e mai potrivit să amâni plecarea pe mâine, că, precum ştii, astăzi este ziua Sabatului când trebuie să te odihneşti.
Haran răspunse fără ezitare:
141
nu sunt iudeu şi apoi, aici suntem în Samaria unde pot să fac ce vreau. Iar tu, doamna mea, cată să nu mă dădăceşti prea mult şi să-mi dai pace. Destul îmi este câte am pătimit până acum. Ah, de mi-ar fi cu putinţă chiar acum m-aş răzbuna pe aceşti înşelători: Elghezi şi Halibald, că numai ei au adus atâta tulburare în casa mea. Nu i-ar mai răbda Dumnezeu!
Haran este un om hotărât, când îşi pune în gând să facă ceva, aceea şi face. Dacă şi-a plănuit să alerge pe urmele fiului său, n-a mai amânat un ceas şi degrabă a pornit către locul de închinare al Samarinenilor. N-a luat cu sine nici măcar o pereche de porumbei pentru a aduce o jertfă. De altfel, dumnealui, precum se ştie este de viţă asirian şi nu e obligat a-şi alinia viaţa după obiceiurile acelea învechite ale evreilor. Ba chiar ar dori ca fiii săi să se afle cât mai departe de pedagogia habotnică şi sterilă a iudeilor care, din nefericire, s-au împânzit pretutindeni.
în acelaşi timp, Elma, femeia sa, ţine să respecte la centimă preceptele stabilite în cartea sfântă a Pentateuhului şi din pricina aceasta când şi când, între dânşii se nasc dispute. Dar, în astfel de momente, mama Elma, fiind o fire blândă şi înţelegătoare, ştie cum să facă şi cum să dreagă să stingă la timp scânteia discordiei şi cu orice preţ să păstreze pacea şi liniştea din căminul lor. De bună seamă, noi ştiind mai înainte că toată osteneala lui Haran se va încheia fără sorţi de izbândă, nu-l vom mai urmări în călătoria sa, ci vom rămâne în preajma celor rămaşi la vatră.
Aşadar, aici, nu vedem altceva, decât pe cei doi copii: Simeon şi Dora, stând şi privind cu feţele livide la mama lor, care, la rându-i se ţine pe cât poate să-şi stăpânească lacrimile. Ea, ca o mamă bună îi iubeşte pe toţi deopotrivă şi se sacrifică în tot momentul pentru familia sa. Dar, acum, dumneaei, se vede depăşită de griji şi supărare şi neavând cale de ieşire, îşi înalţă mintea la cer, zicând: „Dumnezeul Părinţilor noştri Avraam, Isac şi Iacov şi, Doamne, al veacurilor, priveşte cu milă şi îndurări spre casa aceasta şi vezi pe cei ce stau aici, că sunt copleşiţi de supărare şi cu nemărginita Ta iubire
142
sptinge văpaia necazurilor ce s-au abătut asupra noastră şi restaurează, Doamne, liniştea de altă dată, că e nespus de greu când Tu, Stăpâne, îţi întorci faţa de la noi. Iată că, tatăl copiilor mei, a plecat în căutarea fiului pierdut şi la tot pasul îl poate pândi primejdia. Fiul rătăceşte pe căi străine şi încă e prea tânăr pentru a înfrunta neajunsurile ce îl împresoară în necunoscut. Iar aceştia, Doamne, care stau şi-mi mângâie sufletul sunt prea mici şi-s fără vină în faţa Ta. Acoperă-i, dar, cu dumnezeieştile Tale aripi că, precum vezi, eu, mama lor, sunt neputincioasă şi mai mult de atât nu pot să le dăruiesc. Vino, dar, şi fii cu noi, Părinte Sfinte, acum şi totdeauna!”
în urma lui Haran
Simeon, văzând pe mama lui pierdută în gânduri de mâhnire şi că îşi şterge pe ascuns lacrimile, zice către dânsa:
nu mai plânge mamă şi nu suspina, că, Galan, fiul tău cel mare, a fugit de necaz şi a aflat fericirea.
de unde ştii tu aceasta, fiule? zise ea cu de-a mirării şi privindu-l cu blândeţe.
l-am văzut în vis, mămico,… L-am văzut stând împreună cu bunicul într-o lumină caldă şi frumoasă.
ei, dar, nu vei fi tu ca Iosif, fiul Părintelui nostru Iacov, să ai visuri vrednice de crezare! Ai face bine să-ţi scoţi ideea asta din cap şi să-mi dai pace. Destul este mie că am rămas fără mângâiere-n casă şi fără pâine pe masă!
dar, te rog, mamă, nu mai fi supărată, insistă micul Simeon, că, iată, eu şi cu Dora suntem lângă tine. Nu se cade a te necăji, sau a cârti, că toate astea se vor duce şi se vor da uitării şi va veni şi binele acela după care jinduieşti tu.
Aici, Elma, câteva clipe cade pe gânduri. Nu ştie ce să răspundă. Vorbele acestea par a fi prea mature pentru acest copil şi în cele
143
din urmă, grăi cu mai multă îngăduinţă:
tu, fiule, nu gândeşti că ar trebui să-mi dai pace? De unde ai cuvintele acestea?
de ce mă mai întrebi, mamă? răspunse prompt Simeon. Nu tu ne-ai spus că acum a venit Mesia, Acela, care ne va sătura de toate bunătăţile cereşti şi ne va dărui viaţa cea fără de moarte? Şi apoi, unde crezi că este hălăduit bunicul şi către cine aleargă fratele meu Galan? Către Acela, mamă care ne va da toată liniştea şi fericirea Lui şi ne va duce la Dumnezeu unde sunt frumuseţile îngereşti şi desfătările tuturor Sfinţilor.
în faţa acestora, mama Elma a trebuit să cedeze şi trăgând la sine pe cei doi copii, îi strânse cu dragoste la sânu-i şi zicând în încheiere:
amin! Aşa să ne fie speranţa, dragii mei copii!
Nu este pentru prima oară, când, în urma scurtelor convorbiri cu Simeon, mama Elma să rămână cuprinsă de fiorul nedumeririi şi cu expresia unei încordate atenţii, undeva, în linişte şi izolare să mediteze asupra celor auzite din gura fiului său cel mic. Ea, ca mamă, din spirit de dragoste pentru copil şi devotament sfânt faţă de religia străbună, nu poate trece cu vederea peste anumite fraze ce par a fi mai remarcabile şi care îi stârnesc atenţia şi curiozitatea. şi nereuşind a dezlega întrutotul taina acestora, nu-i rămâne altceva de făcut, decât să şi le memorizeze şi să le păstreze neştirbite în adâncul inimii sale.
întors la căminul său
După trei zile de iscodiri şi căutări febrile prin locurile populate ale Garizimului şi pe uliţele cetăţii Sichem, tata Haran se întoarce la căminul său ca o curcă plouată. Nu a reuşit, bietul de el, să afle ceva despre fiul său, Galan.
144
Ajuns în ogradă, este întâmpinat cu aer sfios de către femeia sa şi copiii Simeon şi Dora. Minute-n şir stau privind livid unii la alţii într-o apăsătoare tăcere de mormânt. Haran obosit de alergare şi mai ales de neizbutire în acţiunea întreprinsă, se aşeză, în cele din urmă, pe bancheta de sub bolta de viţă şi plin de ciudă, bătu cu pumnul în masă, zicând mânios:
numai de va muri mai înainte, nu mă voi mai răzbuna pe vrăjitorul Halibald! Nimeni nu-l va mai putea scoate din mâna mea! Numai tu, femeie „ai dat apă la moară El-Samatului” şi i-ai băgat în cap lui Galan ideea de „întâi născut”.
După acestea, cu îngrijorare, Elma luă cuvântul şi grăi cu glas tremurat:
domnul meu, pentru Numele cel Sfânt şi înfricoşat al Dumnezeului nostru, te rog din suflet, să pui stăpânire pe mânia ta, că şi eu sufăr împreună cu tine şi încă nu ştiu să fiu vinovată de ceva în toate aceste neajunsuri. Caută, dar, de rostul tău, te rog, că Bunul Dumnezeu negreşit, ne va face parte de bucuria mântuirii de nu ne vom pierde nădejdea în El.
Simeon, cel care n-a fost luat în seamă până acum, zise şi el neîntrebat cu glasu-i blând şi cristalin:
tată, te rog mult de tot, să nu mai pleci şi să stai cu noi, că nu mai avem pâine şi peştele s-a terminat. Şi dacă vrei să ştii, noi, astăzi, încă nu am gustat ceva.
da, tată şi mie mi-e foame, îl atacă şi Dora, de această dată. Mama a zis că nu mai avem din ce face pâine şi mi-a dat să beau o cupă de lapte, dar, tot mi-e foame.
în urma acestora, Haran, fu mişcat la suflet, dar vrând să arate stăpânire de sine, răspunse cu ton reţinut:
luaţi aminte la cuvintele mele şi nu vă grăbiţi să daţi lecţii altora mai în vârstă ca voi. Bunacuviinţă şi dreapta judecată cere celui ce vorbeşte, să gândească şi la cel ce ascultă, să-i audă bătaia inimii, să-i înţeleagă tăcerea şi să i prindă gândurile. Voi, însă îmi vorbiţi numai de ceea ce simţiţi şi cupri indeţi cu mintea voastră, dar
145
nu vă gândiţi, că eu, tată a trei copii, după un crug de muncă, trudă ca în ocnă, să ajungi să fii tot tu dator, fără bani, fără pâine şi fără nici un ajutor! Unde-i dar, Galan, nădejdea mea de mâine? Unde ne sunt arginţii şi pâinea cea de ieri? Unde s-a dus belşugul, răsplata muncii noastre? De ce s-a stins pacea şi bucuria casei? Răspundeţi voi copii! Răspunde-mi, doamna mea, nu mă lăsaţi pradă în gheara deznădejdii, că, iată, nu e unul să poată să mă ajute şi toţi priviţi la mine ca la o traistă goală. Spuneţi-mi ce să fac şi încotro s-apuc, că tristă-mi este inima şi sufletul, deasemeni, lipsit de orice speranţă!
tată, sări micuţa Dora, chiar tu te plângi atâta, de parc-ai fi copil, tu, ce plecai la muncă având faţa senină şi te-ntorceai cântând, cu sacul plin în spate şi ne-aduceai făină şi peşte din destul?! Şi acum, tu vii acasă ostenit de cale, bătut de tristeţe şi cu mâna goală?! Parcă ai fii un altul, un străin anume, ce nu-şi pune suflet pentru cei ai săi. Tu ai braţe tari şi luminat la minte, deci, poţi dacă vrei să aduci iarăşi pâine. Te rog bunule tată, te rog nu mai plânge!
Acum, Simeon, antrenat parcă de cuvintele surioarei sale, zise cu emfază:
aşa este tată, Dora are dreptate. Ar trebui mai întâi să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a fost, fie că au fost bune, fie că au fost rele. Noi, din cele bune să ne înfruptăm, iar din cele rele va să învăţăm, să ne păzim de ele. Iată, eu, am ajuns la vârsta de 12 ani şi cred că aş putea câtuşi de puţin să-ţi fiu de ajutor. Acum, te rog, tată, pune-ţi capul pe pernă, odihneşte-te, adună-ţi gândurile şi voinţa şi mâine-n zori, de vrei, mergem împreună să vânăm peşte!
Auzind acestea din gura celor mici, Haran, stătu o clipă cu mintea tulburată, apoi, luând cuvântul, le zise potolit:
ar trebui să-mi vărs peste voi mânia, dar stau şi gândesc ca un nedumerit de parcă-aş fi străin în propria-mi casă; cum? doar în trei zile cât am rătăcit, voi copii, ce sunteţi foarte cruzi cu vârsta, îmi grăiţi cuvinte ca de oameni mari! Cine, dar, v-a dat în capul ăsta mic al vostru atâta înţelepciune şi v-a pus pe limbă aste vorbe-nalte. Spune-mi, doamna mea, spune-mi mai curând, zise iar Haran privind
146
către Elma. Poţi să-mi desluşeşti o astfel de taină ce ascunde-n sine atâta adâncime? Nu cumva pe aicea, aproape de voi stă ascuns acela ce i s-a mai zis „Vraciul”, „El-Samatul” şi vă-ndoapă mintea cu a lui ştiinţă? Şi de este aşa, vă rog, dar, să-i spuneţi, că, eu, tatăl vostru nu îi mai port pică şi l-am iertat de toate. Căci, s-ar putea săracul, să fie inocent, fără nici o vină. Şi mai ales îi spuneţi, că îl rog din suflet, de e Galan cu el, şi-i stă în putinţă, să mi-l aducă-n grabă, că mor fără el!
Şi femeia, biata, văzând că starea de spirit a bărbatului s-a schimbat în bine, pe dată-i răspunse cu faţa senină şi glas liniştit:
dumnezeul Părinţilor noştri să te umple pe tine, domnul meu, cu multă sănătate şi înţelepciune, că numai El ne poate mângâia cu milă şi îndurări şi numai de la El ne vine lumina priceperii. Vei şti, dar, că şi eu am rămas cuprinsă de nedumerire în faţa copiilor mei şi socotesc cu mintea mea asta slabă că Pruncul Mesia ce a coborât din Ceruri, din fire divină fiind, a revărsat din vistieria Sa cea neîmpuţinată asupra inimilor neprihănite, mulţime de daruri. Dovadă de netăgăduit, este şi aceasta ce se arată cu fiii noştri Dora şi Simeon, care, până mai ieri erau ca toţi copiii ce sunt la vârsta lor.
ei, zise omul, de este precum spui, răspunde-mi, dar, acum şi nu tăgădui: de ce ceilalţi copii sunt precum se ştie, aşa precum îi ştim?
Mama Elma îndată rosti cu grăbire, zicând către Haran:
darurile toate ce ne vin de Sus, mai cu osebire poartă har în ele, că, din sânul nostru am dat lui Dumnezeu ca dar pentru jertfire pe cel „întâi născut”, Galan, iubitul tău fiu.
cum vine aceasta, Elma, doamna mea, că nu ştiu să fi dat ceva lui Dumnezeu aşa de bunăvoie? Ci, numai el, fugarul a plecat hai-hui, aşa de capul lui. Şi apoi, tu femeie, să o mai ştii şi pe asta, că l-am căutat chiar din fir-a-păr pe fiul meu Galan, acolo sus pe munte şi n-a fost cu putinţă să-l aflu aievea şi nici vreo veste slabă să-i pot da de urmă,…
– O, Doamne, Doamne, grăi iar femeia, vei ştii tu, bărbate, că pe fiul nostru nu-l vei putea afla, decât primind în suflet credinţa-n
147
Cel de Sus şi-n Pruncul Mesia ce El L-a trimis şi care-i plin de haruri şi sfânt Adevăr.
întâlnirea cu Elghezi
Vestea despre plecarea lui Galan din mijlocul familiei se răspândi ca vântul. Elghezi, auzind şi el despre aceasta, se tulbură nespus în sufletul său şi de acum căuta în fel şi chip să-l întâlnească pe Haran pentru a afla de la el adevărata situaţie. Să-i facă o vizită acasă, nu era cu putinţă. Şi cum ar fi putut face una ca asta, când toate necazurile ce s-au abătut asupra acestei familii se datoresc numai lui?
Haran, precum se ştie, nu este agresiv, dar, în urma întâmplărilor ce s-au petrecut ar putea deveni şi răzbunător. Şi apoi, „cuscrul” are nişte braţe puternice, încât poate sfărâma piatra cu pumnul!
în fine, iată că se ivi şi prilejul acela dorit de Elghezi. în Sabatul următor, acesta, din obişnuinţă şi îndatorire faţă de religia sa, merse la Sinagoga din sat şi-şi ocupă locul său între „batlamani” (consilieri) lângă „bima” lui „roş-hanechet” (amvonul predicatorului). Din cealaltă parte, conform regulamentului dogmatic, se află Hazzanul, Seliahul şi Parnasimul, care, corespunde cu epitropul şi diaconul. După rugăciunea rostită de roş-hacheneset a urmat citirea „haftarei” şi „paroşei” (toate din Lege şi Prooroci). Apoi, „midraşa” (adică, tâlcuirea) care, de obicei o face „maftirul” cel ce a citit textele din sulul Cărţii Sfinte.
Când slujba a luat sfârşit şi toată adunarea a început a se mişca, Elghezi îşi roti privirea prin interiorul Bisericii şi mare-i fu mirarea când într-un colţ văzu pe Haran stând smerit ca un copil străin.
Pe dată, negustorul, socoti în sine: „Aici în Biserica lui Dumnezeu şi printre ai mei, „cuscrul” nu ar putea să-mi producă vreun necaz. Şi făcându-şi loc printre mulţime, repede a ajuns în faţa „adversarului” şi-l salută cu prefăcătorie-n glas şi cu faţa mascată de zâmbet fariseic:
148
pacea Dumnezeului lui Avraam, Isac şi Iacov să fie cu tine şi cu casa ta, domnul meu. Socotesc că numai Providenţa te-a îndemnat şi ţi-a îndrumat paşii să vii aici, de vreme ce eu îţi port respect şi iubire şi nici o umbră neagră nu am pentru tine!
Haran, privind asupra lui, răspunse cumpănit:
dumnezeu care e veşnic de faţă, ştie dacă în mierea vorbelor tale ai amestecat veninul. Aici, la Biserică, fiind mai vădită prezenţa Domnului Savaot, am venit să-i spun în ruga mea, că pentru cele ce îndur din pricina ta, cât mai degrabă să vină şi să judece El cu dreptate.
dar eu ţi-am dorit numai binele, cuscre dragă, se repezi Elghezi cu răspunsul. Nu înţeleg pentru ce spui acestea?
Haran, săgetându-l cu privirea îi împută:
dacă mi-ai dorit cele bune, de ce m-ai împroşcat cu cele rele? Spune-mi, dar, unde este fiul meu, Galan?
Elghezi, făţarnicul, zise dezvinovăţindu-se:
asta, tu ştii, domnule, tu eşti tatăl lui şi dintru ale tale a fugit fiul tău. Nu se cuvine să răspund eu pentru cele ce se petrec în casa ta!
Aici, omul nostru, cu iz de mustrare-n glas, îi răspunse lui, zicând:
lumină este Adevărul şi acesta vine de la Dumnezeu. şi apoi, din calea Luminii şi Adevărului, întunericul şi nedreptatea trebuie să piară!
Pentru ca discuţia între ei să nu ia aspect de ceartă, şi tocmai aici unde trebuie să domnească liniştea, precupeţul Elghezi, făcu stânga-mprejur fără să mai spună un cuvânt şi ieşi afară din locaşul de rugăciune.
149
în casa lui Elghezi
Când făţarnicul se apropie de casa sa, a auzit bocete de disperare şi pe dată se umplu de spaimă şi alergând, a intrat dând buzna peste cei ce se aflau acolo, plângând. Bătrânul lui tată sta lungit pe pat, încremenit în răceala morţii şi cu privirile fixate în tavan. Elghezi, îngrozit, se repezi întrebând:
ce este? Ce s-a întâmplat? Şi fără să mai aştepte vreun răspuns de la cei ce erau de faţă, zise în continuare strigând către tatăl său: Tată, tată, ce necaz te-a năpăstuit? Eşti otrăvit sau sugrumat de cineva? Spune-mi, tată, ca să ştiu cum şi pe cine să mă răzbun! Te-am lăsat sănătos, tată şi acum ce a dat peste tine? Nu mă părăsi, că tu eşti nădejdea mea în toate afacerile mele…!
De bună seamă, nu se ştie dacă muribundul a auzit vreo vorbă din toată jeluirea fiului său. Şi imediat după acestea, Elghezi, l-a luat şi l-a scuturat pentru a-l readuce în simţiri, dar, n-a fost chip. Bătrânul deja era dus pe cealaltă lume.
Numai câteva zile au trecut de la acest eveniment şi pe când cei ai casei lui Elghezi erau încă apăsaţi de tristeţe, le-a fost dat să fie martori la altă întâmplare tot pe atât de tristă şi dureroasă. Bătrâna, mama lui Elghezi, fără de veste, căzu deodată de pe scaun şi se schimonosi la faţă.
ce e mamă? Ce te doare? De unde-ţi veni asta? săriră ei cu întrebările şi căutând a-i veni în ajutor.
Apoi, degrab au luat-o, au aşezat-o pe pat şi i-au frecţionat mâinile şi picioarele. Şi încet, încet, bătrâna şi-a revenit un pic şi a început să vorbească cu glas abia auzit:
fiule, zise ea cu un vizibil efort. Eu vă părăsesc, mă aşteaptă omul meu. Tu, însă, cată să plăteşti argintul ce I datorezi lui Haran, ca să plece năpăstuirea din casa ta!
150
După acestea, se înţelege, că bătrâna a închis ochii şi s-a dus la locul ei de veci…. Era aşteptată de bărbatul său.
Nimic nu-i de mirare în lumea noastră, că în urma acestora au ieşit multe vorbe-n sat. Unii mai clevetitori, ziceau aşa: „Asta, domnule, nu e semn bun cu Elghezi negustorul. Prea repede i s-au prăpădit bătrânii!” Alţii şi mai răi la suflet, ziceau cu satisfacţie: „Ce să-i faci, aşa-i trebuie, că şi el prea e calic cu toată lumea!” Alţii mai îngăduitori, grăiau: „Ferească Dumnezeu, dar se vede că bătrânul şi-a iubit mult femeia şi de aceea a luat-o aşa repede după sine!” în fine, printre toţi aceştia s-au aflat şi unii mai optimişti care au fost auziţi glăsuind: „De ce să ne mirăm de asta? Au mai fost cazuri când unii soţi au murit curând unul după altul. Şi apoi, aceştia erau bătrâni şi odată şi odată trebuia să le vină sfârşitul!”
D-apoi, necazurile din casa precupeţului nu s-au oprit aici, că într-una din zile, pe neobservate, i-a dispărut asinul din ogradă. „Probabil, zice el către ai săi, i-a venit şi dobitocului acesta obştescul sfârşit şi de aceea a fugit unde numai Dumnezeu ştie!”
Dar, tot în acest timp, omul a început a cârti împotriva lui Dumnezeu şi zicea:
nu era destul că a murit tata aşa,… fără veleat, ce-a avut şi cu mama de s-a stins din viaţă nesuferind mai înainte de vreo vătămătură? Şi acum, de unde mai veni şi asta, să-mi dispară asinul, încă nefiind bătrân? Ce are Dumnezeu de împărţit cu mine şi cu casa mea?!
Aici, femeia lui îl întâmpină mustrându-l:
domnul meu, nu fii nedrept cu Cel ce a făcut Cerul şi pământul, că nu El se face vinovat de neajunsurile ce s-au abătut asupra noastră. Ci numai Haran cu femeia lui ne-au împroşcat cu blestemele lor şi au făcut să ne moară bătrânii fără nici o bolire şi să ne fure asinul. Renunţă, dar, domnul meu la gândul de a te încuscri cu el, că nu face de nasul nostru, ci mergi degrab la casa lui şi sileşte-l să-ţi înapoieze asinul. Am deplină încredinţare, că dobitocului nostru, încă nu i-a sosit ceasul morţii, ci este răpit de omul acela, Haran de care îţi spusei!
151
dar, asta ar fi o nelegiuire de neiertat! Şi apoi, cum ar putea să se folosească de animalul meu? Mă îndoiesc, doamna mea, că Haran ar fi în stare de o aşa ispravă!
Femeia lui, care suferea mai mult pentru pierderea măgarului, decât pentru socrii ei morţi de curând, îl întâmpină cu cuvinte viclene întărâtându-l spre mândrie şi zavistie:
omule, ştii prea bine că tu eşti mai cu vază decât mulţi alţii din acest târg şi judecata, de bunăseamă, ar trebui să-ţi fie pe măsură. Nu mai zăbovi şi mergi chiar acum la casa acelora, fă-i de ocară şi nu slăbi până ce nu-ţi vei lua înapoi dobitocul ce mi l-a furat ca un hoţ şi îl ţine ascuns în ograda lui!
întărâtat la mânie de femeia sa, Elghezi, n-a mai stat o clipă pe gânduri şi furios nevoie mare, se duse acasă la Haran, hotărât să-l silească pe acesta de a-i înapoia animalul ce i l-a „răpit”. Ajuns la poarta „împricinatului”, strigă cât putu:
hai, tu care te hălăduieşti aici, ieşi afară, că n-ai să-mi scapi cu una, cu două!
Haran, nedumerit de atitudinea aceluia, îl întâmpină, zicând:
dar, asta ce mai poate fi, omule, că eu nu ţi-am pricinuit nici un neajuns?! Ci numai tu porţi toată vina pentru necazurile ce m-au împresurat. Şi asta, tu, o ştii prea bine. Şi s-o mai ştii şi pe aceea că eu te-am compătimit cu toată sinceritatea pentru moartea bătrânilor tăi părinţi. Aşa că, ai face bine să-mi dai pace!
Precupeţul, strigă şi mai tare:
ce tot sporovăieşti, domnule? Că nu pentru asta am venit până aici. înapoiază-mi asinul ce mi l-ai furat din ocol!
asta e prea de tot, domnule! Eu am asinul meu şi nu-mi face trebuinţă dobitocul altuia. Şi apoi, pentru astfel de faptă nu mă poate învinui nimeni. Iar pe de altă parte, nu am fost pus să păzesc ograda ta. Deci, mergi sănătos şi Dumnezeu să judece în toate! încheie Haran, silindu-şi interlocutorul să plece pe unde a venit.
în urmă, să nu pară a fi asemenea urnii câine izgonit pe uliţă, Elghezi, mai aruncă din gura sa câteva vorbe ameninţând aşa,… fără nici o noimă:
152
tu minţi cu neruşinare şi pentru toate astea vei răspunde în faţa Consistoriului! şi,… s-a dus.
Doar câteva zile au mai trecut la mijloc şi altă trăznaie îşi făcu loc în casa precupeţului Elghezi: Meda, fiica mijlocie la care, din unele motive ţinea cel mai mult, a dispărut din mijlocul lor. Vai şi iarăşi vai; Unde e copila noastră? Unde s-a ascuns? Cine a răpit-o?
Şi iarăşi zvonurile au umplut târgul, că fiica precupeţului a fugit de acasă din pricina asprimii tatălui său”, că, „Meda s-a ascuns pentru că tatăl vrea să o mărite cu sila cu un bogătaş vârstnic şi urât”, că, „fata a fugit cu Galan, fiul lui Haran!” Şi altele şi altele, care mai de care, mai mult sau mai puţin inspirate de logică.
D-apoi, când necazurile încep să vină asupra omului, este foarte greu să le poată opri cineva. Negustorul Elghezi, acele mândru şi voinic, se vede acum bătut de soartă, umilit lipit pământului şi fără pic de vlagă într-însul. Iar femeia, cătrănită până peste cap pentru dispariţia fiicei Meda, a uitat cu totul de măgar şi de socrii săi nu mai pomeneşte, nu-şi mai află loc, aleargă de colo-colo, fără rost, gesticulează din mâini, ţipă la ceilalţi ai casei şi nimeni nu-i poate intra în voie. Deodată, lăsând la o parte respectul cuvenit faţă de bărbat, zise către acesta cu glasu-i ţipător:
pentru ce stai înlemnit, omule? Eu mor de supărare, nu ştiu încotro s-apuc şi tu stai ca un stâlp neînsufleţit? Ia pe fiul tău mai mare, mergi la Haran şi sileşte-l să se supună ţie, că, doar, nu se află el stând pe aceeaşi treaptă cu tine! Ce? Ţi-e frică de vrăjile şi blestemele lui? Mergi degrabă, domnule şi spune judecătorilor că numai omul acela se face pricina necazurilor noastre. Numai el împreună cu vrăjitorul Halibald a înscenat fuga lui Galan de acasă şi ţinându-l ascuns, a aşteptat momentul când i-a picat lui mai bine să se răzbune asupra noastră răpindu-mi pe Meda. El, a făcut asta să ne rănească inima şi să nu mai plătească argintul ce I datorează pentru că-şi ia noră-n casă. Deci, nu mai sta pe gânduri, omule, că de laşi pâinea să se învechească, n-o mai poate tăia cuţitul!
153
Elghezi, omul lăcomiei şi al nedreptăţii, care, pentru o pară chioară e-n stare să-şi pună unghia-n gât şi să dea cu toiagul în cine o nimeri, omul neînduplecat în faţa suferinţelor altora, aici, în faţa muierii sale, a dovedit a fi lipsit de bărbăţie şi abia ridicându-şi capul răspunse plin de ipocrizie:
aşa-mi grăieşti tu, femeie? De te arăţi a fi aşa războinică, mergi tu şi fă precum zici, că, eu, fără probe certe, nu voi mai merge în faţa lui Haran, ci mă voi duce la Sfatul Bătrânilor şi voi spune lor tot păsul meu şi ce vor zice aceia să fac, aşa voi face.
păi, ce mai stai? se repezi ea, eşti omul ce izbuteşte oriunde şi oricum. Mergi şi te răzbate pe cât poţi, că, sunt gata să mor de supărare pentru fiica mea.
Zilele trec şi se duc unele după altele de parcă le-ar lua cineva la goană; sezonul de vară se apropie cu paşi grăbiţi şi Elghezi trebuie să pregătească multe pentru meseria lui de comerciant, dar, cu ce şi cum? Şi-a înmormântat părinţii, una din fiice i-a dispărut fără urmă, măgar pentru transportul mărfurilor nu mai are, de bani e secătuit şi judecătorii nu l-au putut ajuta decât cu compătimiri. Aşadar, omul e complet ruinat şi aruncat într-un abis de deznădejde. Dintre toate necazurile ce au trecut peste capul lui în ultima vreme, dispariţia fetei, l-a distrus cel mai mult, nu i-a rămas loc necercetat şi om neîntrebat şi nu e o zi de la Dumnezeu în care să nu plece de-acasă disperat în căutarea fetei şi la întoarcere să nu fie mustrat de femeia sa.
nici acum n-ai găsit-o, omule? zise ea bătându-şi faţa cu palmele. Doar n-o fi sfâşiat-o şacalii ca pe Galan feciorul Elmei?! Mai caut-o, omule, mai caut-o, nu te da bătut, că trebuie să dăm de urma ei!
Şi iarăşi omul nostru pleacă de-acasă târându-şi picioarele după dânsul. De data aceasta apucă o cărare ce urcă pe „Muntele Blestemului”. Nimeni dintre oamenii aşezaţi nu calcă pe aici, decât beduinii şi tâlharii ce-şi au bârlogul prin crăpaturile stâncilor. Elghezi, fără curaj, merge cam o cale de Sabat şi apoi se aşează jos obosit, dezarmat şi pierdut în gânduri negre. Cine oare să fie prin pustia asta, care să-i spună o vorbă bună, să-l ajute câtuşi de puţin? Unde
154
este fericirea de care se bucura până nu demult? N-a mai rămas măcar o licărire de nădejde, de bucurie? Vai, bietul om e covârşit de atâta supărare, încât i se pare că din moment în moment va să plesnească precum un arbuz prea copt. Stă el ce stă şi cugetă la toate cele ce au fost. „De unde veni avalanşa asta de necazuri? Şi de ce tocmai peste casa mea? Să fie corcitura aia de Haran aşa de isteţ şi atât de puternic în vrăji şi în blestem? Sau să fi cerut el lui Dumnezeu să-i facă dreptate aşa după pofta inimii lui? Hm, nu ştiu ce să zic! Dacă toate aceste necazuri, mai ales răpirea fiicei mele sunt produsul uneltirilor lui, s-ar cuveni, pe bună dreptate să-l dau pe mâna judecătorilor pentru călcarea legii prin practicarea magiei negre şi a hoţiei! Una s-o ştie veneticul Haran, că, de a-şi încuviinţa să-i dau banii ce-i pretinde pentru munca sa, acum, chiar nu mai am, sunt secătuit! Dar Meda, scumpa şi iubita mea fiică, unde eşti copila mea? te-a răpit veneticul acela şi te-a dat spre necinstire fiului său Galan? Ah, nu ştiu ce aş fi în stare să fac pentru a mă răzbuna în momentul acesta?!”
Deodată, liniştea peisajului fu tulburată de un zgomot de copite şi omul, tresărind, vru să se retragă din cărare şi să se ascundă, dar, nu mai avu timp, că după o stâncă, venind din amonte, apăru un bărbat călare pe catârul său:
ha! făcu străinul la vederea cu negustorul. Chiar voiam să te întâlnesc, omule. Eu te cunosc pe tine, dar tu nu mă ştii pe mine. Iată că te-am urmărit şi am crezut că eşti ajuns mai departe. Oricum, gândesc că, numai destinul te-a adus aici!
domnule, interveni Elghezi tremurând, sunt un om amărât, de curând mi-au murit părinţii, mai deunăzi mi s-a furat asinul din ocol şi,…
ajunge! strigă străinul cu glas poruncitor. Nu am nevoie de văicăreala ta. Scoate banii şi vei fi liber!
domnule, se jelui Elghezi, nu am bani şi aici am fost adus de un necaz şi mai mare decât cele de care-ţi spusei,…
ţi-am spus să se sfârşească cu văicăreala. Te ştiu cine eşti şi-ţi ştiu şi păsul. Dar cine ţi-a spus să calci drumul acesta fără să ai bani la tine?
155
La aceste vorbe ale străinului, Elghezi tresări şi luând îndrăznire, zise cu întretăiere-n glas:
domnul meu, ai spus că-mi ştii necazul? Şi de-l ştii, poate vrei să mă şi ajuţi?
da, îl ştiu, se grăbi celălalt să răspundă. Şi stă în puterea mea să-l rezolv sau nu.
Aici, precupeţul, simţind el ceva, zise cu disperare:
ah, copila mea, dacă de tine este vorba, pentru tine sunt gata să mor chiar în clipa aceasta!
Călăreţul, cu multă grabă, răspunse:
da. Exact. De fiica ta Meda am grăit. Oamenii mei ţi-au răpit-o pentru că avem nevoie de bani şi tu ca negustor trebuie să ai punga plină, ca să-ţi răscumperi copila?
La acestea, Elghezi, sfios, grăi:
desigur, domnule. Se-nţelege că-mi doresc fiica şi mă bucur mult, că până-n cele din urmă am reuşit să-i dau de sălaşul ei de forţă, dar greu îmi este pentru că am rămas sărac. în primăvara asta mi-au murit părinţii şi înmormântarea lor m-a secătuit de bani.
Străinul, răspunse cu nepăsare şi hotărât:
asta, nu mă interesează! Vii cu 3000 de dinari şi-ţi eliberez fiica. Altfel, nu mă învoiesc! Şi în încheiere, mai adăugă: Şi s-o mai ştii şi pe aceea, omule, că până acum nimeni nu s-a atins de fiica ta. Şi noi avem acelaşi Dumnezeu, dar cum ţi-ai adunat tu averea şi banii, pe aceleaşi căi voim şi noi să ne agonisim cele de trebuinţă traiului nostru. Grăbeşte, dar şi adu banii până nu-i târziu!…
Cu acestea îşi încheie străinul cuvântul său către negustorul Elghezi, răsucind în acelaşi timp mânerul paloşului său.
Şi în casa lui Haran
în casa lui Haran, disputa între soţi nu încetează. Tristeţea adusă aici de dispariţia lui Galan, neajunsurile provocate de calicia lui Elghezi şi lipsurile ce se simt din ce în ce mai mult, la descumpănit
156
pe bietul om într-atât, că, însuşi el, nu ştie încotro să mai apuce. Trei luni de zile de trudă zadarnică, timp în care, pentru bunăstarea căminului său nu a lucrat nimic, lipsa fiului său mai mare, care îl ajuta la toate şi nedreptatea ce hălăduieşte acum în lume, i-a slăbit mult forţa morală şi fizică a omului nostru.
Aşa fiind situaţia, asistăm acum, cu, sau fără voia noastră, la o discuţie mai puţin obişnuită între soţii Haran şi Elma. El, ca şi altădată, zice imputând:
şi tu femeie ai partea ta de vină în toate aceste neajunsuri din casa noastră. Spune-mi, dar, ce aş putea să fac mai mult, că sunt topit de supărare şi vlagă-n trupul meu nu mai este. Ce poţi să mai ceri şi ce-ţi poate da cel ce se sfârşeşte? Iată, priveşte şi răspunde dacă ai ce şi cum!
Şi Haran arătă femeii palmele sale bătătorite de muncă şi urmele rănilor produse de truda depusă în cariera de piatră şi grăi în continuare: Ce au putut să aducă pe masa mea acestea? Cu ce m-am ales până-n cele din urmă? Răspunde-mi tu, mamă a copiilor mei! Tu care ai născut pe fiul meu Galan, cel ce ar fi trebuit să fie sprijinul şi nădejdea mea de mâine?
Elma, înduioşată până la lacrimi, din blândeţe şi respect, luă mâinile bărbatului său şi sărutându-le pe amândouă părţile, grăi întru mângâierea şi întărirea lui:
nu te pierde cu firea, domnul meu. Eşti încă în putere şi se cuvine ţie să îngrijeşti şi să supraveghezi asupra familiei tale. Ridică-te şi ieşi din întunericul deznădejdii, că Dumnezeul Părinţilor noştri, mai întâi, ne-a smerit pentru încercare, dar El, Care vede, aude şi ştie totul, nu ne va lăsa şi ne va ajuta dăruindu-ne iarăşi statura noastră de mai înainte. Oricât ar fi de mare şi negru norul necazurilor, nu poate ascunde el vederea Cerului. Adu-ţi aminte de Iov şi de suferinţele prin care a trecut şi cum, numai prin răbdare şi fără cârtire, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a câştigat iar belşug de bunătăţi şi bucurii.
157
ajunge, doamna mea, reluă Haran. Nu uita că femeia trebuie să se supună bărbatului său în toate. Cuvintele tale, sunt într-adevăr cuvinte înţelepte, dar, nu te-am pus să fii învăţătorul meu. Iată că, înşelătorul acela şi-a aflat pe fiica sa Meda, dar eu? Eu de ce nu dau de urma fiului meu? Doar nu l-or fi ucis tâlharii, ca apoi să-l fi aruncat spre hrana vulturilor?
Elma, grăi şi cu mai mult curaj:
o, domnul meu, Galan nu purta la sine punga cu arginţi ca să poată ajunge victima jefuitorilor, ci el a plecat către Apărătorul său şi Dumnezeul tuturor. El, acum, se roagă pentru sine, pentru noi şi pentru toată lumea. Elghezi, însă, şi-a aflat fiica, dar şi-a răscumpărat-o dând în schimb o mare sumă de bani. în târg s-a auzit că a dat 3000 de dinari, adică, de trei ori cât ar fi trebuit să plătească osteneala ta şi a fiului tău, Galan.
a dat că a fost nevoit şi a avut de unde da. Eu, însă, doamna mea, nu am cu ce cumpăra o pâine să o pun pe masa copiilor mei. Până acum am trăit cum a dat Dumnezeu: cu pâine de orz şi laptele ce-l putem lua de la capre, dar, vezi bine, că făina de orz e pe terminate, bani nu mai avem şi suntem în sezonul când pescuirea este oprită. Nimeni, aşadar, nu ştie ce este în sufletul meu şi cât zbucium îmi tulbură mintea şi-mi macină sănătatea.
în încheierea cuvântului, Haran, mai zise:
numai când privesc la copilaşii aceştia, mă topesc de griji. Ce să fac, Doamne, ce să fac? încotro să apuc?
în urma acestora, femeia, fiind cuprinsă de milă şi iubire, mai întâi privi cu duioşie asupra copiilor apoi, se adresă către bărbatul său:
iertată să-mi fie îndrăzneala, domnul meu, dar, îngăduie-mi să grăiesc ţie acestea. Se ştie din Cartea Sfântă că omul este alcătuit din spirit şi materie. Cel ce se înclină mai mult spre partea materială se aseamănă asinului care caută numai ieslea cu fân a stăpânului său. Iar cel ce tinde spre partea spirituală, omul mistic, caută mai mult spre Cer, spre obârşia sa, spre eternitate, spre Dumnezeu. Dumnezeu, într-adevăr, este veşnic şi nemărginit Nu poate fi ajuns,
158
dar, vai nouă de nu vom alerga către El. Aşadar, risipeşte-ţi, domnul meu, neîncrederea asta ce te frământă şi-ţi aduce atâta suferinţă, că bunăstarea şi liniştea ce ne sunt de lipsă, se află lângă noi. Ne trebuie, însă, să avem mintea luminată, voinţă şi nădejde. Pentru cunoaşterea Adevărului ne trebuie, domnul meu, tăcere şi cuminţenie, doar ştii că frumuseţea ogorului nu se vede, pentru că stă ascunsă sub brazde. Acolo este răsplata şi cununa lucrătorului. Şi aceasta se arată abia la sfârşitul ostenelilor, că nimeni nu a avut ce secera îndată după semănat.
mamă, intră şi Simeon în vorbă ca mărarul în ciorbă, nu te-am mai auzit vorbind aşa. De acum aş vrea să stau numai lângă tine, că vorbeşti la fel ca Bunicul. Dar, ce să fac, că eu trebuie să merg cu oile la păscut. Şi-apoi, tot eu trebuie să-l ajut şi pe tata la treburile mai grele.
în tot acest timp, Haran a stat aproape nemişcat, tăcut şi pierdut în gânduri, încât, nu se ştie de i-a intrat ceva în urechi din cele spuse de Elma. Şi acum, ridicându-se grăi oarecum enervat:
spuneţi-mi voi. Cine este capul familiei în casa asta? Cine sunt eu aici să ajung să mă dădăciţi cu astfel de vorbe? Ascultă tu, doamna mea, că însăşi în cartea aceea de care ai pomenit, aflăm că, de când hăul, femeia, a adus omului numai necazuri. Aduţi aminte ce a făcut Eva pentru Adam şi urmaşii lor? Ce i-a făcut Dalila lui Samson? Cu ce l-a ajutat pe Iov femeia sa? De ce au fost în stare fetele lui Loth în pustia Ţoar? Şi câte şi mai câte! Ehe! Femeia, domnule, ar trebui să tremure şi să nu scoată o vorbă înaintea bărbatului, pentru că, ea, nu este altceva, decât un obiect de vânzare şi cumpărare. Ea este adâncul păcatului, că prin ea au venit în lume atâtea necazuri. Asta să ştiţi şi asta să vă intre-n cap pentru totdeauna!
Pentru a nu da prilej de sfadă între dânşii, Elma, încetişor şi cu prudenţă, grăi către Haran:
aşa este, domnul meu, dar, să nu mâniem pe Dumnezeu dând uitării că, Sara, soţia Părintelui Avraam a născut pe marele Isaac, prietenul lui Dumnezeu. Iar femeia lui Isaac a născut pe Patriarhul
159
Iacob, iar Rebeca, soţia acestuia a născut pe Iosif, cel care a mântuit de foamete toată casa părinţilor săi. Mama împăratului Solomon a fost nemaipomenit de frumoasă şi înţeleaptă. Şi apoi, toţi Proorocii din Israel, precum se ştie au avut nume vrednice de toată lauda. Şi acum, te rog, domnul meu, să nu fiu socotită laolaltă cu cele îndărătnice, dar să luăm seama că, „tot omul, prin femeie vine” şi pentru aceasta, cred că s-ar cuveni omului să reverse cât mai multă iubire asupra aceleia ce vede moartea cu ochii când aduce sub cer puiul de om.
Aici, Haran, potolit, privi îndelungat la femeia sa. Un „ceva” plăcut se produse înlăuntrul său, că, ochii aceia care cu puţin înainte scăpărau, acum, sunt blânzi, îngăduitori, mânia i s-a stins definitiv şi domol se apropie şi-o îmbrăţişă cu multă duioşie şi respect.
Copiii, Simeon şi Dora, văzând acestea, s-au repezit bucuroşi şi îmbrăţişându-i, au adus şi ei, din inimioara lor curată, multă dragoste şi nevinovăţie. Din acest „moment al iubirii” se auzi vocea caldă şi duioasă a mamei Elma, zicând:
să ne bucurăm, dragii mei, că însuşi Dumnezeu, a binevoit a trimite pe cel întâi stătător între îngeri să aducă femeii vestea minunată că a fost ridicată din bezna trecutului şi înălţată la lumina cerească şi învrednicită să dea trup Celui ce este fără de început, lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul nostru!
Fugarii ajunşi la Ierusalim
Deasupra Cetăţii Sfinte, pe cer, apăru o geană de lumină portocalie anunţând apropierea zilei. Cei doi fugari se treziră în răcoarea acestui sfârşit de noapte. Focul, împrejurul căruia şi-au plecat capul pentru a se odihni se stinse de mult. Primul lucru ce a trebuit să-l facă, a fost să meargă la izvorul de apă ce se află la o aruncătură de băţ de la smochinul sub care au dormit şi să se spele pe faţă, apoi, după ce Bătrânul rosti rugăciunea de dimineaţă, Galan, i se adresă cu următoarele cuvinte:
160
bunicule, iată au trecut trei săptămâni de când peregrinăm prin toate coclaurile şi dormim pe unde apucăm, oare, până când vor fi acestea? De ce nu mergem la Ierusalim, că numai pentru a sluji la Templul de acolo am lăsat părinţii şi fraţii şi am plecat pe căi încă necunoscute de mine?
nepoate dragă, răspunse Bătrânul, la Templu de vom merge, nu vom avea cum să dovedim că-mi eşti fiu şi că eşti primul sau unul născut.
bunicule, sări Galan cu gura, nu pentru a avea slujbă la Altar, ci pentru a fi unul din cei mici ce sunt supuşi celorlalţi.
bine, bine, dar ţi-ai pus întrebarea dacă sub ordinea ocrotitoare a tatălui tău nu ai stat şi ai fugit în lume, cum vei putea să stai la cheremul altor străini? îl întrebă Bătrânul, crezând că la acestea, Galan, nu va mai avea ce răspunde, dar el, totuşi, grăi prompt şi cu tenacitate:
vai, dar aici va fi pentru Dumnezeu, iar acolo ar fi urmat să robesc pentru Elghezi, înşelătorul.
Halibald, încuviinţă, zicând:
ei bine, vom merge la Templu şi vom cere să lucrăm la ce va fi nevoie şi pe ce o da Dumnezeu.
Galan, bucuros, încheie cu o modestă şi anticipată mulţumire:
numai pentru o bucată de pâine şi un locşor unde să ne adăpostim şi e destul.
Şi au pornit. Intrând pe drumul ce duce la Ierusalim au întâlnit câţiva oameni care porniseră din zori cu asinii lor împovăraţi cu burdufuri pline de lapte şi alte produse alimentare, pentru a le vinde la piaţă sau pe uliţele Cetăţii. Vorbind cu ei, Bătrânul află că sunt din Ain-Karim, un sat mai mare ce se vede mai jos, înecat într-o vegetaţie abundentă şi care ar fi la numai 15-16 stadii de Ierusalim. Printre altele, Halibald le spuse acelora, că ei sunt pelerini şi încă din cei mai săraci, fără nici un rost pe lume, la care, cetăţenii, au luat cuvântul zicând:
şi acum, se înţelege, dar, că mergeţi la Ierusalim să vă închinaţi la Templu?
161
da, încuviinţară fugarii noştri, şi am dori să găsim ceva de lucru, să ne putem câştiga o bucată de pâine, că, de la o vreme nu am avut cu ce să ne astâmpărăm foamea.
La acestea, oamenii, fiind din apropiere şi cunoscând situaţia oraşului, au grăit:
credem că vă osteniţi în zadar, că aici în forfoteala Cetăţii e cu neputinţă să-ţi afli un loc unde să te aşezi şi să lucrezi în tihnă. Dar, iată ce zicem noi, pentru că sunteţi fără ocupaţie şi voiţi să aflaţi un căpătâi, veniţi la noi în Ain-Karim, că avem nevoie de păstori şi pentru că sunteţi străini şi ziceţi că nu aţi mai mâncat pâine de câteva zile, primiţi de la noi o bucată de caş şi o pâinişoară, să vă potoliţi foamea.
vă mulţumim din suflet, zise Bătrânul, primind ofranda. Şi Bunul Dumnezeu să vă dea înapoi de o sută de ori mai mult.
amin, aşa să fie, au răspuns precupeţii. Şi nu uitaţi, veniţi la noi în Ain-Karim şi veţi fi mulţumiţi.
Ajunşi la Poarta dinspre Soare-apune, oamenii noştri s-au despărţit. Precupeţii şi-au continuat drumul intrând în Cetate, iar Galan
162
cu Bătrânul Halibald, au rămas dincoace de Porţi şi s-au retras într-o latură pentru un scurt popas. Aici s-au aşezat jos, să mai reflecteze asupra celor ce au fost până acum şi să întocmească, de le-ar fi cu putinţă, un plan pentru viitor.
Galan fu primul care grăi:
bunicule, iată, am mers atât prin locurile acestea ale iudeei, am văzut cu ochii noştri Peştera unde S-a născut Pruncul-Mesia, pentru Care, regele Irod a ucis mulţime de copii nevinovaţi, am aflat că Preotul Zaharia a fost omorât la locul slujbei sale în faţa Altarului şi că, Elisabeta, femeia sa, împreună cu pruncul lor sunt fugiţi din faţa morţii şi ţinuţi ascunşi de Dumnezeu, până ce va trece mânia acestui tiran, dar, aş vrea, totuşi, să cunosc şi unele amănunte. Unde oare vor fi ţinuţi, atât fiul Preotului Zaharia, cât şi divinul Prunc al Fecioarei din Nazaretul Galileei?
Bătrânul, având ochii pe jumătate închişi, gânditor, cu glas şoptit, răspunse tânărului:
nepoate dragă, tocmai asta ar vrea să ştie şi bicisnicul Irod, dar, dacă aceştia sunt păziţi de îngerii lui Dumnezeu, cu siguranţă că nimeni nu-i va putea găsi sau vătăma. însă, credinţa mea îmi spune, că bătrâna Elisabeta împreună cu copilul ei, se vor fi pitit undeva prin crăpăturile munţilor, iar despre Maria Fecioara cu Pruncul Său, bănuiesc că sunt fugiţi în altă ţară. Probabil, în ţara faraonilor, că, puterea lui Irod nu poate ajunge acolo. Şi apoi însuşi Dumnezeu-tatăl ne spune aceasta prin gura Proorocului, care zice: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu!” (Osea 11,1). Dar tu, nepoate, ia seama să nu scapi vreo vorbă despre acestea, că mai înţelept este pentru noi a iubi tăcerea.
Şi acum, ne vom sui la Templu. Să fim deci numai ochi şi urechi şi să nu te depărtezi, ci să stai numai lângă mine. De vom fi întrebaţi cine şi de unde suntem, le vom spune adevărul. Suntem din hotarul de miazănoapte al iudeei şi am venit să ne închinăm Dumnezeului Părinţilor noştri. De ne vor primi, bine va fi, iar de nu, vom vedea.
163
de ce să nu fim primiţi? sări Galan. Doar Templul este pentru toată lumea!
aşa este, grăi Bătrânul, aşa ar trebui să fie, dar, acum, în zilele acestea de mare vânzoleală, te poţi aştepta şi la lucruri neplăcute.
bine, Bunicule, hai să mergem, te rog, că abia aştept să văd şi eu mai de-aproape strălucirile Templului lui Solomon, că, atunci când am venit în Iudeea, n-am avut parte de-o aşa bucurie. Şi, mai ştii? Poate, vom avea şi fericitul prilej de-al vedea pe Mesia, dumnezeiescul Prunc întorcându-se în patria Sa, precum ai spus, că va fi chemat de Dumnezeu, Tatăl Său. Tu, Bunicule, care-ţi ascunzi înţelepciunea sub smerenie, ai putea să ştii când va să fie aceasta?
nu, nepoate. Asta, numai Dumnezeu ştie. Deocamdată, situaţia e încă tulbure, dar cred că nu va dura prea mult şi se vor linişti toate, pentru că se vorbeşte de Irod, că l-ar fi ajuns blestemele mamelor, că sângele copiilor ucişi de el, strigă la Cer şi că o boală cumplită şi scârnavă îl macină zi de zi. Şi dacă este aşa, în acest caz, se vede că e lovit de dreptatea dumnezeiască şi că moartea lui, va fi foarte curând. Şi abia după aceia, nepoate dragă, să ne aşteptăm la întoarcerea în patrie a Pruncului divin.
Aşadar, până atunci, răbdare, tăcere şi credinţă multă.
Aici, Bătrânul făcu încheierea popasului, zicând:
hai, ridică-te şi să mergem, că avem de traversat Cetatea de la o margine la alta, pentru că Templul, precum ştii, se află în latura de Răsărit spre Grădina de măslini.
Şi când soarele şi-a arătat rotundul său la orizont, Bătrânul Halibald şi cu Galan intrau în Cetatea sfântă prin Poarta aşa numită, a Esenienilor. Aici, tânărul, surprins că n-au fost opriţi de nimeni pentru cercetare, îl atacă pe Bătrân cu întrebarea:
de ce, Bunicule, prin Poarta aceasta putem intra fără iscodire din partea gărzilor romane?
Şi Halibald, îl lămuri:
164
nepoate, numai în situaţii deosebite aceştia îi cercetează pe toţi care vin din afară. Şi mai cu seamă acolo în preajma Templului unde se perindă mulţime de popor. Acum, se pare că treburile s-au mai liniştit. Noi, însă, să fim atenţi în vorbire şi comportament.
Pe măsură ce înaintau, tânărul nostru, părea tot mai entuziasmat de tot ceea ce vedea: numai palate şi grădini minunate, construcţii măreţe pe coloane de marmură şi balcoane regale, scări şi arcade sculptate şi împodobite cu mulţime de flori.
în această latură a Cetăţii Sfinte, grăi bătrânul cu glas potolit, locuiesc marii demnitari ai Bisericii şi ai poporului. Dar frumuseţea Templului, nepoate dragă, după câte se aud, întrece cu mult pe toate acestea.
După aproape o oră de mers pe uliţe pavate cu lespezi de piatră, au ajuns la mult doritul Templu al lui Solomon. Acum, însă, acestuia i se zice Templul lui Irod cel Mare pentru că Templul cel vechi, în decursul vremurilor a fost prădat, ars cu foc şi ruinat de năvălirile Asiro-Chaldeene şi bicisnicul Irod, care s-a cocoţat pe tronul regal prin uzurpare, vărsare de sânge şi desfrâu, ca să potolească ura şi mânia poporului a rezidit şi împodobit din nou acest edificiu de cult şi închinare a iudeilor.
Aici, călătorii noştri s-au oprit într-una din curţile ce înconjoară acest „Bibelou picat din cer”. Galan, iubitul fugar Galan, a rămas ca o stană de piatră, încât nu-i venea să creadă ceea ce vedea în faţa ochilor.
vai, bunicule, exclamă el plin de uimire, oare, să fie adevărat ceea ce-mi văd ochii? Nu cumva visez?!
nu visezi, fiule. Totul e aevea. Tot ce vezi este construit din geniul şi voinţa umană. Doamne, zise în continuare Halibald, ca unul ce nu văzuse interiorul acestui Templu, dacă privit din afară este atât de măreţ şi strălucitor, cum va fi arătând, oare, în cele dinlăuntru?!
Şi pe când străinii noştri priveau aşa entuziasmaţi spre acest obelisc iudaic, apare lângă ei un tânăr ţinând în mâini o mătură
165
mare, îmbrăcat în efod de in, încins cu brâu roşu, pe cap având turban alb şi se adresează acestora:
precum se vede, sunteţi aici pentru prima oară?
da, încuviinţară ei. Acum vedem pentru prima dată această minunăţie a lui Dumnezeu.
Şi curteanul, continuă cu întrebările:
câte zile vă este dat să vă închinaţi acestor locuri?
nu le avem numărate, răspunseră oamenii noştri. Putem rămâne aici pentru totdeauna şi să fim fii ai Templului, de vom căpăta îndurare.
Tânărul, însă, îi lămuri:
asta ar pofti-o mulţi, dar nu se poate, pentru că cel ce-şi închină viaţa slujirii Templului, trebuie să fie primul născut între fraţii lui şi apoi, să aibă multă voinţă, statornicie şi dragoste spre aceasta.
perfect şi minunat, sări Galan bucuros. Eu, cred că întrunesc toate aceste condiţii. Şi îndată se repezi şi luând mătura din mâna tânărului, grăi cu glas mare:
slavă Ţie, Doamne, că ai pus capăt dorinţei şi alergării mele. Dăruieşte, Dumnezeule, sănătate şi linişte părinţilor mei, iar pe fraţii mei mai mici păzeşte-i întru frica şi dragostea Ta!
La acestea, tânărul cu turban alb, răspunse:
tu, copile, ascultă cuvintele mele şi ia aminte: ca să te îndreptezi în cele ce ai spus, mai întâi de toate va trebui să dai dovadă de inimă deschisă şi ascultare fără şovăire. Deocamdată, te sfătuiesc să o iei uşurel şi să nu sari peste cal. Iată, eu, fiind aici unul din cei mai mici, nu pot hotărî nimic, ci doar voi înlesni prezentarea ta în faţa mai marilor Templului ca să fii cercetat de ei.
Dar, cu tine, bătrânule, ce este? zise el în continuare adresându-se lui Halibald. Tu, nu poţi rămâne aici, că Templul Domnului nu este azil pentru oameni ca tine.
domnule, răspunse Halibald, te rog, nu îţi obosi cugetul pentru robul tău, căci sunt la capătul zilelor mele şi până îmi voi odihni oasele, va să mânec la paza turmelor de oi din cetatea de la apus,
166
Ain-Karim. Că, iată, am şi primit un mic avans pentru aceasta de la stăpânii turmelor. Şi scoţând din traistă pâinea şi bucata de caş, le arătă tânărului acela, zicând în continuare: Dar, te rog, pentru fiul meu acesta, să faci tot ce-ţi stă în putinţă şi să nu-l laşi hoinar, căci dragoste multă are către Casa lui Dumnezeu, încât, de la o vreme, pace nu am mai avut cu dânsul, până ce nu l-am adus aici. în privinţa vredniciei, numai cât îl ştiu eu şi e destul. Şi asta, domnule, o va dovedi-o el, că nu aşa,… de florile mărului ţi-a luat mătura din mână. Şi apoi, ia priveşte tu, stăpâne, pledă în continuare bătrânul luând mâinile lui Galan şi arătând curteanului cât sunt de bătătorite din pricina muncii.
în urma acestora, tânărul luă cuvântul, zicând către Halibald: bătrâne, eu cred ţie, dar va trebui să spui acestea în faţa ălor mari, căci numai ei au dreptul şi puterea să primească în cele ale Templului, pe fiul tău acesta. Să mergem, dar, către Chiblehu (locul sfânt), poate vom afla pe marele Hazzan, sau chiar pe Ros Hacheneset.
aceştia, domnul meu, sunt arhiereii Templului? se grăbi să întrebe Galan, ca unul care nu cunoaşte îndeajuns rangurile ierarhice ale Sacerdoţilor.
nu, copile, răspunse tânărul. Aceştia nu sunt arhierei, ci subascultătorii lor. Unul este Pristavul bunurilor Templului, iar celălalt, mai mare peste toţi slujitorii de aici. Eu, precum v-am mai spus, sunt numai seliah. Şi de va binevoi Dumnezeu, în curând voi ajunge Parnasim. Iar de nu, nu e de pagubă, căci mă simt foarte bine, chiar fericit şi în slujba aceasta, încheie el, reluând de la Galan, măturoiul său.
Şi,… au plecat tustrei către curtea cea dinlăuntru. Când au fost ajunşi în apropierea Jertfelnicului fură întâmpinaţi chiar de Roş Hacheneset: un bărbat sfătos cu barba căruntă, îmbrăcat în efod alb, strălucitor şi împodobit cu tifilin şi filacterii. De îndată, oamenii noştri s-au aruncat cu faţa la pământ, cerând iertare şi binecuvântare.
La acestea, şeful, a rămas câteva clipe privind la ei nedumerit. Apoi, se adresă subalternului său, zicând:
ce este ţie, Seliahule? Cine sunt aceştia şi ce doriţi de la mine?
167
stăpâne, doamne, răspunse tânărul cu turban, iată, acest copil s-a născut mai-nainte de fraţiii săi, este foarte harnic şi a fost adus aici de tatăl său pentru a-l închina lui Dumnezeu!
ha, făcu Superiorul. Ia staţi pe picioarele voastre, să vă pot măsura din priviri.
Oamenii noştri se ridicară rămânând smeriţi şi cu capul plecat în faţa acestuia. Privirile şefului au întârziat mai mult asupra lui Galan, apoi se adresă către Halibald:
din care Cetate sunteţi, bătrâne?
din El-Gamim, domnul meu, fu răspunsul bătrânului.
deci, voi sunteţi samarineni. Şi în cazul acesta nici voie nu aveţi să călcaţi acest pământ, zise Sacerdotul, la care, bătrânul Halibald veni cu multă rugăminte-n glas:
domnul meu, cetatea noastră, aflându-se de cealaltă parte a râului de hotar suntem numiţi samarineni, dar, cum apele surpă malul an de an, localnicii au început a-şi construi case pe latura din dreapta râului, astfel că, nu peste multă vreme ne vom numi iudei. Rogu-te, dar, Stăpâne, pentru copilul acesta, să nu fie alungat ca un câine, ci cheamă-l la tine ca pe un asin de cărat poveri, că e-n pragul bărbăţiei şi are braţe de muncă asemenea spărgătorului de munţi. Şi apoi, vei vedea câtă râvnă are pentru Cetatea lui Dumnezeu.
Şeful, însă, continuă cu întrebările:
aveţi sinagogă în cetatea voastră?
avem, Stăpâne Doamne!
mergeţi, dar, şi slujiţi lui Dumnezeu la locul vostru de închinare!
Aici, bătrânul Halibald luă îndrăznire şi-l întâmpină pe Roşhacheneset cu acestea:
vai, domnule! Dacă fiul meu acesta ar fi în El-Gamim, din pricina hărniciei sale, s-ar răpi de bogătaşii cei înşelători, ca să-l facă loruşi ginere. Şi apoi, pe de altă parte, ştii şi tu că religia samarinenilor se rezumă numai la Pentateuh, iar noi, Stăpâne, credem asemenea iudeilor, care sunt fii lui Avraam.
168
îmi place cuvântul tău, zise Şeful, dar, oare, să-l cred? Mergeţi şi aduceţi de la Maimarele Cetăţii voastre scrisoare care să întărească cele spuse de voi, că nu voiesc să mă afund cumva în necaz din neştiinţă. Destul este nouă durerea pentru moartea lui Zaharia, cel ce a fost un bun Preot şi prieten al nostru!
Halibald, auzind acestea şi prinzând curaj, scoase din sânu-i scrisoarea ce o purta cu sine şi o înmână Sacerdotului, zicând:
poftim, domnul meu, cartea de la unul mai mare al poporului, ce este adresată Omului lui Dumnezeu, Preotul Zaharia pentru copilul acesta, fiul meu, „Galan”.
Şeful, cu uimire, primi scrisoarea, rupse pecetea şi citi conţinutul. în acest timp, fugarii noştri au stat înlemniţi şi cu sufletul la gură în aşteptarea verdictului. După care, Sacerdotul, înfăşurând din nou pergamentul, grăi către înaltul Cerului: „Celui ce cu mână tare şi cu braţ înalt a scos din robie pe poporul său Israel, Dumnezeu lui Avraam, Isaac şi Iacob, se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea din veac şi până-n veacul veacului!”
La acestea, cei trei, căzură cu feţele la pământ, strigând: „Aliluia!”
Apoi, bătrânul Roş-Hacheneset se adresă lui Halibald:
până aici, tânărul acesta, Galan, a fost fiul tău, iar de acum fi-va fiul nostru, fiul Templului Domnului Savaot, Cel ce a făcut Cerul şi Pământul şi toate cele ce se văd şi nu se văd!
Galan, fiul Templului
A doua zi de la acestea, Halibald se despărţi de iubitul său prieten şi fiu sufletesc, Galan şi cu multă bucurie-n suflet, merse în satul Ain-Karim, unde, fără prea multă vorbă se văzu angajat ca păstor de oi. Aici, se simţi în elementul său aflându-şi liniştea sufletească după care a jinduit mult, adăpost, pâinea spre hrana zilnică şi mai
169
cu seamă, fiind în preajma Ierusalimului, Cetatea de Scaun Domnesc a lui David şi Solomon, va avea, şi fericitul prilej de a se bucura văzându-l pe Pruncul Mesia întors în ţara Sa, căci, Irod Tetrarhul abia îşi mai trage sufletul şi trebuie să piară.
De Galan, ce să mai zicem, că este pe cât se poate de fericit. Nu s-a aşteptat la vârsta aceasta să se vadă primit în slujba Templului. Şi iată, Doamne, că îşi văzu şi visul împlinit. E drept că sentimentul dorului de casă, de părinţii şi fraţii săi îl cam sâcâie, dar el trebuie să lupte cu sine, să dea uitării toate-toate, chiar şi amărăciunea care-l urmărea zi de zi, că, de acum, nu-i mai rămâne decât să se veselească fiindcă, orice face, face pentru Dumnezeu.
La puţin timp de la aceasta, prietenia dintre Galan şi Seliah s-a întărit într-atâta că au ajuns să-şi împărtăşească unul altuia cele mai ascunse gânduri ce şi le purtau în suflet. Multe a auzi Galan al nostru de la binefăcătorul său şi de multe s-a mai minunat, dar, că şi Seliahul aflând de la fostul fugar prin câte a trecut şi ce fel de pâine i se cocea, mai, mai să nu dea crezare auzului său.
într-una din zile, pe când Galan îi da zor cu măturatul şi încărcarea gunoiului în teleguţă, vine lângă el prietenul său, Seliahul, care, începu cu vorbe, având iz de laudă şi zicând:
– „Omul muncitor e ca pomul roditor, care pe cel flămând îl hrăneşte şi pe cel obosit îl umbreşte!” Apoi, fără întrerupere: îţi este greu lucrul ce ţi-a fost dat să-l faci, domnişorule?
nicidecum, răspunse Galan, dimpotrivă, mi se pare chiar uşor şi mă simt destul de bine. Şi te rog, de vrei, domnul meu, să-mi spui unde este locul pentru aruncarea gunoiului?
Seliahul, zise:
pentru asta am venit, să te însoţesc până la sprânceana muntelui unde este locul gunoiului, acolo în cotul dinspre Betania.
Şi au plecat cu teleguţa trasă de asin, ieşind prin „Poarta de Răsărit” şi mergând pe cărarea poncişă de pe lângă zid până la cotul Pinaclului, ce da spre cetatea Betaniei. Aici, după ce au aruncat gunoiul în prăpastie, au lăsat măgăruşul să pască iarba crudă primăvăratică
170
ce s-a grăbit să răsară pe lângă peretele masiv, iar ei şi-au luat un repaus de câteva minute, s-au aşezat jos şi s-au aşternut la vorbă ca doi buni prieteni. Tânărul Seliah fu primul care începu:
zici că eşti din El-Gamim?
da, din El-Gamim, răspunse celălalt. Acolo m-am născut şi acolo am crescut până la vârsta aceasta.
deci, fiind samarinean, am credinţa că nu ai călcat pe uliţele Ierusalimului până acum.
nu, pentru că locul nostru de închinare e acolo sus pe Muntele Binecuvântării. însă, mult am dorit să văd Ierusalimul şi Templul acesta, pentru care, după cum am auzit, din pricina frumuseţii şi bogăţiilor sale s-au dat multe războaie în trecut. Dar, să ştii, domnul meu, că, totuşi, pe valea aceasta am mai trecut o dată.
când?
cu o lună-n urmă.
cu ce prilej?
păi, îţi spusei mai deunăzi, domnul meu, că am fugit din casa părintească din cauza stării vitrege ce ar fi urmat să mă subjuge. Şi de cum ne-a sosit vestea că Mesia, multaşteptatul Mesia S-a născut în Cetatea lui David, n-am mai stat pe gânduri şi primind de la Hazzan cartea aceea de recomandare, am şi alergat încoace, cu gândul să o înmânez personal Preotului Zaharia. Şi asta a fost, că, s-a întâmplat să ajung aici chiar în ziua uciderii lui şi fiind ameninţat de un ostaş din garda romană, am reuşit să scap fugind pe calea aceea ce se vede dincolo de râuleţul din vale.
Aici, Galan, fu întrerupt de Seliah, care începu a grăi cu aer de om învăţat:
ascultă, tu, la mine, copile, dragul meu, căci sunt faţă de tine cu zece ani mai vârstnic. Fii luminai la minte şi prinde tot ce-ţi spun, să-ţi folosească mâine şi cât vei fi aicea. Eu, bunăoară, nu aveam mai mult de patru anişori când am fost adus de părinţii mei să mă închine Domnului. Deci, eram destul de mic şi greu mi-a fost despărţirea de cei dragi ai mei, dar, zilele trecând, încetul, pe încetul
171
m-am obişnuit aici, m-am învăţat să fiu ascultător, şi-apoi mi-am dat seama că e nemaipomenit de bine să fii în tot timpul în serviciul Domnului.
Seliahul, continuă:
în vremea aceea, printre preoţii slujitori se afla şi unul cu numele Zaharia. Era chiar acela, care, cu o lună în urmă, din porunca lui Irod, a fost omorât între Biserică şi Jertfelnic. Şi pe când eu eram cu vârsta ca la 10-11 ani, mai vine aici la Casa lui Dumnezeu o Copilă ca un îngeraş să zic aşa, de vreo trei anişori, având numele, Maria şi fiind adusă tocmai din Nazaretul Galileei de Părinţii Ei, care, arătau a fi destul de înaintaţi în vârstă. Se zicea despre aceştia că nu aveau copii şi în urma multor rugăciuni cu post, Dumnezeu i-ar fi mângâiat cu Fecioara aceasta. Iar ei, Bătrânii, până la urmă, au hotărât să o închine Domnului. Şi aşa au făcut, că, au adus-o aici la Templu. Şi să vezi un lucru cu totul de-a mirării, că, ajungând în faţa Bisericii, Copila a urcat singură treptele scării de parcă plutea în aer şi s-a oprit înainte Preotului Zaharia. Acesta văzând-o cât îi de blajină şi curată, ca un crin răsărit lângă izvorul de apă, inspirat de Duh Dumnezeiesc, a luat-o pe braţele sale şi a dus-o în locul cel Preasfânt, unde nu intră decât arhiereul cel mare odată pe an şi nu înainte de a aduce jertfă Domnului. Şi a fost Fecioara acolo mulţi ani stând singurică şi nimeni îngrijind de dânsa, căci îngerii lui Dumnezeu veneau şi-i slujeau. Toată suflarea de la Templu se întreba: „Oare ce va fi cu Copila aceasta?“ „Ce mare taină pregăteşte Dumnezeu printr-însa?“ Şi a stat Fecioara aceea în Chiblehu vreme de 12 ani şi când a hotărât Dumnezeu, a fost scoasă din acel loc de taină şi faţa Ei s-a arătat a fi ca faţa unui înger plină de lumină blândă. Apoi, a fost dusă la Casa Părinţilor Săi în Nazaret şi dată în grija unui Bătrân, drept, rudenie cu dânsa, căci Părinţii Iii muriseră mai demult.
Aici, Galan, ca unul ce mai auzise de la bătrânul Halibald despre acestea şi nevrând să dea în vileag, întrebă:
şi asta e tot ce ştii despre Fecioara aceea?
Seliahul continuă cu glas potolit:
172
să fim cu luare aminte, domnişorule, să nu vorbim nimic din toate acestea, că Irod încă trăieşte şi spaima continuă să ameţească şi să tulbure viaţa noastră. Şi-apoi, pe de altă parte, chiar unii dintre şefii noştri întârzie să dea crezare tainelor lui Dumnezeu petrecute în aceste zile. Deci, atenţie şi să lăsăm pe Dumnezeu să lucreze. De acum tot ceea ce urmează să-ţi mai spun, au fost auzite de mine de la cei de un neam cu noi, care vin din toate părţile pentru a se închina aici la Templu.
Aşadar, domnişorule, ascultă-mă. Minunile lui Dumnezeu au continuat să se arate în chip vădit, că, la scurt timp după plecarea Copilei aceleia, Preotului Zaharia, i-a venit rândul să slujească la Altar şi după ce a tămâiat Jertfelnicul, a intrat în Biserică să se roage şi acolo a avut vedenie de îngeri prin care i s-a făcut cunoscut planul lui Dumnezeu cu noi oamenii, zidirea Sa.
şi ce-a spus Zaharia când a ieşit? Care e planul acela cu noi oamenii? întrebă iarăşi Galan nerăbdător.
Seliahul, însă continuă nestingherit:
-…în curte, popor mult aştepta întoarcerea lui Zaharia. Şi el, întârzia. Şi când, în sfârşit s-a întors la mulţimi, nu putea să vorbească, era mut, fără grai. Şi atunci, toţi şi-au dat seama, că a avut vedenie cerească.
Iar despre planul lui Dumnezeu, copile dragă, s-a putut vedea după toate cele ce au urmat, că plinindu-se zilele de slujire la Templu, Zaharia s-a întors la casa sa. Despre ei, precum se ştie, erau bătrâni şi nu aveau copii, că, Elisabeta, femeia lui, era stearpă de felul ei. Dar, după acele zile, Elisabeta a zămislit şi s-a tăinuit pe sine câteva luni de zile lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Preamărit să fii Tu, Doamne, că ai socotit în aceste zile, să ridici dintre oameni, ocara mea!”
în vremea asta, acelaşi înger care s-a arătat lui Zaharia, a fost trimis şi în Nazaret la Fecioara Maria, despre care am vorbit mai înainte, aducându-i şi ei vestea minunată, că va naşte Fiu, fără însoţire cu parte bărbătească, ci din puterea Duhului Sfânt, ce se află pretutindeni. Foarte curând după aceasta, Fecioara a plecat în Iudeea să
173
spună şi Elisabetei, vara sa, despre acest eveniment. Elisabeta, auzind, a ieşit întru întâmpinarea Ei şi i s-a închinat cu faţa la pământ, grăind cuvinte ce vor rămâne peste toate neamurile şi cât va fi veacul: „Binecuvântată eşti Tu între fecioarele pământului şi binecuvântat este fructul mitrasului Tău. şi de unde mie cinstea aceasta să vină la mine Maica Domnului meu? Că, iată, cum auzii glasul Tău, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită eşti Tu că ai primit şi ai crezut toate cele spuse Ţie de la Domnul!”
Apoi, Maria Fecioara, adumbrită de Duhul cel Preasfânt, ridicându-şi fruntea şi mâinile către Cer, a zis cu glas de laudă lui Dumnezeu: „Măreşte suflete al meu pre Domnul, să se bucure duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că privind spre smerenia roabei Sale, de acum mă vor ferici toate seminţiile pământului. Pentru că Cel puternic mi-a făcut mie mărire şi Sfânt este numele Lui şi mila Lui, se revarsă din neam în neam peste cei ce au frică de El…!”
Şi a mai stat Fecioara la Elisabeta ca la trei luni de zile, apoi a plecat la casa ei. După aceea, a venit vremea Elisabetei să nască şi a născut ea un fiu şi în ziua a opta au tăiat împrejur pruncul şi i-au pus numele Ioan, aşa după cum a spus îngerul în vedenie lui Zaharia. Atunci s-a dezlegat limba lui şi a început să grăiască, lăudând pe Dumnezeu. Şi vestea aceasta s-a răspândit în toată cetatea şi în împrejurimi şi toţi care auzeau se minunau şi ziceau: „Ce va fi oare acest copil?” Şi cum e obiceiul în lume şi mai ales aici unde se perindă mulţime de popor, orice se aude, orice se zvoneşte, totul zboară cu iuţeală ca săgeata slobozită din arc şi desigur, ajunge şi le urechile tetrarhului, şi el, Irod, fiind crud la suflet,…
Aici, Galan, iarăşi interveni, zicând:
domnul meu, de ce oare este Irod aşa de rău la suflet? Ce-i lipseşte unui rege să aibă motiv de tulburare? Dimpotrivă ar trebui să se bucure mult, că în regatul său se petrec astfel de lucruri minunate, dumnezeieşti.
Seliahul, privi la el cu blândeţe şi punând mâna pe umărul lui, îi răspunse cu glas şoptit:
174
tu, domnişorule, încă eşti copil, dar totuşi ar trebui să pricepi, că tirania lui Irod, nu este un rezultat al atotputerniciei lui, pentru că, omul dotat cu puterea de a stăpâni şi conduce un popor trebuie să fie înţelept la minte, cu inimă curată şi suflet bun, cum a fost David, Solomon, fraţii Macabei şi alţii. Dar acesta, fiind uzurpator, desfrânat, înşelător şi ucigaş, în orice clipă este stăpânit de temere şi orice foşnet şi orice zvon îl face să tresară şi să poruncească măsuri crude de stingere a acestora. El, care s-a cocoţat pe tronul regal strecurându-se cu şiretenie de vulpe şi stăpâneşte cu cruzime de leopard flămând de sânge, va muri ca un câine, căci boala care-l mănâncă este atât de crudă şi puturoasă, încât, nimeni nu poate suferi a sta lângă el.
ei, bine, interveni Galan, să-l lăsăm pe acesta în plata lui Dumnezeu, şi spune-mi, dacă ştii, ce a mai urmat cu Fecioara din Nazaret?
La întrebarea aceasta, Seliahul îşi plecă fruntea gânditor, apoi, grăi măsurat:
copile, tocmai Fecioara aceasta este taina tainelor. Ea constituie începutul mântuirii fiilor lui Israel. Căci, venind vremea să nască, a fost adusă aici de evenimente şi se zice că ar fi născut într-un staul de vite şi că la naşterea Pruncului, o stea mare şi luminoasă s-ar fi arătat pe bolta cerească. Văzând steaua, nişte Crai din părţile Răsăritului, dându-şi seama că un mare împărat s-a născut, au pornit a călători pe urma stelei şi au ajuns la Ierusalim socotind că în această mare Cetate va să-L afle pe Cel căutat. Aici, au întrebat din om în om: „Unde este noul împărat care S-a născut de curând aici în Iudeea?” Şi se înţelege că regele Irod a auzit şi grozav s-a tulburat şi degrab a poruncit să fie aduşi în faţa lui acei străini călători. Şi aflând de la Crai că s-a născut un nou rege al Iudeilor, a grăit acelora, zicând cu prefăcătorie: „Mergeţi şi cercetaţi cu deamănuntul, şi de-L veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, mergând şi eu să mă închin Lui.”
Şi Craii, plecând din faţa lui Irod, îndată steaua a ieşit din perdeaua de nori şi i-a condus până la Cetatea Betleemului, unde,
175
au găsit pe Fecioara Maria şi pe Pruncul Ei culcat în ieslea oilor şi, Căruia, I s-au închinat cu faţa la pământ şi i-au oferit daruri.
D-apoi, domnişorule dragă, continuă Seliahul, să ştii că şi eu L-am văzut pe Pruncul ce se zice că este Trimisul lui Dumnezeu, Mesia, Cel aşteptat de fiii lui Israel.
ai fost şi tu la Betleem, domnul meu? întrebă Galan curios.
n-am fost eu la Betleem, dar au venit Ei aici.
au venit Magii aici, la Templu?
nicidecum, că, magii, la întoarcere, au mers pe altă cale spre ţara lor, ocolind cetatea Ierusalimului. Dar, a venit Fecioara Mamă cu dumnezeiescul Ei Fiu în braţe şi cu Bătrânul care-l însoţea.
mă bucur mult de asta, dar, când zici că l-ai văzut?
cam la o lună şi jumătate de la naşterea Copilului şi curând după plecarea Magilor.
dar, pentru ce au venit aici, chiar lângă bârlogul lui Irod?
ei, copile, multe vrei să ştii şi bine faci, că nimic nu e rău a cunoaşte rânduiala Legii. Iată, îţi mai spun şi asta, că misteriosul Prunc, în a opta zi de la naştere a fost tăiat împrejur şi i s-a dat numele Iisus, aşa după cum a spus îngerul când a binevestit-o pe Maria Fecioara. Iar când au venit la Templu, s-au supus regulilor stabilite în Legea lui Moise, că, orice femeie care naşte fiu, după 40 de zile să fie dusă pentru curăţire la Biserica lui Dumnezeu. Şi dacă e la prima naştere, pruncul ce a deschis pântecele mamei sale, să fie închinat Domnului.
Şi încă ceva de-a mirării să-ţi mai spun, zise Seliahul mai departe, în timp ce Galan era numai ochi şi urechi căci prindea lucruri noi, pe care, încă nu le auzise la bătrânul Halibald:
iată că, aici în Ierusalim era un Bătrân despre care se zice că nu va muri până ce nu va vedea faţa Unsului lui Dumnezeu. Acesta se numea Simeon şi când a venit din Betleem Familia Sfântă a venit şi el mânat de Duhul cel dumnezeiesc şi a primit pe braţele sale pe Fiul Fecioarei şi văzându-L îmbrăcat într-o lumină blândă, cerească, şi-a deschis gura şi a grăit către Dumnezeu Tatăl: „Acum
176
liberează pe robul Tău Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură acum mântuirea Ta, pe care ai gătit-o în faţa tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel!” Şi tot în ceasul acela mai era de faţă o văduvă bătrână cu numele Ana, foarte evlavioasă, şi văzând şi ea Pruncul, s-a umplut de Duhul Sfânt precum şi Simeon şi a început a lăuda pe Dumnezeu şi pe Fiul Fecioarei, văzând în El pe însuşi Mesia izbăvitorul.
Curând după acestea s-a auzit că Bătrânul acela, Simeon, a închis ochii cu pace având cam trei sute de ani de la naşterea sa şi mulţumind lui Dumnezeu că a văzut cu ochii lui pe Cel făgăduit poporului Israelit.
După câteva clipe de tăcere Galan mai zise:
şi,…atâta tot?
da. Atâta, răspunse celălalt.
Şi iarăşi Galan:
păi, nu ai spus ce a făcut Irod văzându-se înşelat de Craii aceia şi mai cu seamă, ce s-a întâmplat cu Pruncul Fecioarei şi cu pruncul Preotului Zaharia?
ce să ştiu mai mult, decât aceea că tiranul, văzându-se amăgit de Craii din Răsărit, s-a mâniat foarte şi trimiţând ostaşi să prade casele din Betleem şi împrejurimi şi să ucidă cu paloşul pe toţi copiii de lapte până la doi ani vârstă. Şi de aceea este în toată zona aceasta atâta tristeţe şi jale. Cât despre pruncul Fecioarei nu ştiu ce a mai urmat. Cred că, după câte s-au petrecut cu El să fi scăpat cu bine. Iar despre fiul Preotului Zaharia, s-ar putea să fie şi el scăpat de la moarte, că, tocmai de aceea a fost ucis Zaharia, pentru că nu a dat pe fiul său Ucigătorului de prunci, bicisnicul Irod.
Deocamdată, vom trăi şi vom vedea. Noi, să avem credinţă şi răbdare şi să fim în aşteptare.
Aici, Galan, intră bucuros şi cu emfază:
da, aşteptăm cu nerăbdare pieirea lui Irod şi pe Fecioara Maria cu dumnezeiescul Său Prunc întorcându-se din Egipt şi aşezându-se aici, în ţara lor de baştină.
177
am auzit bine? sări Seliahul surprins. Ai zis că din Egipt va să se întoarcă?
da. Din Egipt! răspunse cu hotărâre Galan.
După 12 ani
Cu toate vitregiile ei, vremea, a trecut şi s-a dus însemnând pe răboj nu mai puţin de 12 ani bătuţi pe muchie. în casa lui Haran, treburile, cu tot rostul lor, putem spune că au mers şi încă merg bine. E linişte şi pace. Fiecare şi-a adăugat la vârsta sa câte un „ciric” de secol. Tata Haran a încărunţit de-a binelea, mamei Elma i s-au înălbit tâmplele şi cutele de pe faţă i s-au adâncit. Dora, la vârsta de 19 ani e ca o cadână din poveştile orientale, potrivită de statură, frumoasă, cuminte şi harnică. Iar Simeon, în primăvara aceasta a împlinit 24 de ani, este de statură puţin înalt aşa cum îi stă omului bine, arată ca un crai de miază noapte, cu părul bogat ca fuiorul ce-i cade ondulat până pe umeri şi barba castanie, strânsă şi cârlionţată. Nu ştim câtă credinţă are, dar e o fire miloasă cum rar mai poţi întâlni.
între timp, de la pelerinii galileeni ce-şi au drumul pe aici, prin apropiere, atât la ducere cât şi la întoarcere de la Ierusalim, Haran a aflat că fiul său, Galan se află în slujba Domnului, la Templul lui Solomon.
să fie oare adevărat ceea ce zic aceşti galileeni? gândea bietul om. Galan al meu să mai fie încă în viaţă, după atâţia ani de hoinăreală? Dar eu, la trei săptămâni de la dispariţia sa de acasă l-am căutat şi la Templul din Ierusalim şi nu a fost chip să dau de urma lui. Sau, mai ştii? Poate că nu era încă sosit acolo? şi cum, Doamne, l-or fi primit iudeii fiind el samarinean? Şi apoi, el, Galan al meu, în atâta timp, n-a venit să mă vadă pe mine, pe mama şi fraţii lui?! Uimirea şi bucuria m-au cuprins deodată, că îl credeam pe
178
fiul meu înghiţit de Şeol, ucis de tâlhari, sfâşiat de şacalii pustiului. Şi acum, iată ce-mi auziră urechile! Doamne, toată slava şi închinăciunea numai Ţie se cuvine, acum şi peste veac!”
într-una din zile, tata Haran l-a luat pe Simeon de mână şi „haidem la Ierusalim”. Prima zi au călătorit numai prin livezi înflorite de măslini, portocali, lămâi, bananieri şi tot felul de ierburi, pomi şi flori bine mirositoare, dar în cea de-a doua zi a călătoriei, picioarele lor au călcat numai pe pietrele calde ale Carantaniei şi ale Pustiului Hozeva, în mirosul înecăcios de pucioasă adus de vânt dinspre Marea Moartă. Apoi, de la Ierihon, vegetaţia ne întâmpină iarăşi şi verdele ei de smarald se întinde până în Valea Chedronului, la poalele Muntelui Măslinilor, unde întâlnim Grădina Ghetsimani.
Ajungând aici, călătorii noştri simţindu-se foarte obosiţi şi fiind seară târziu, au rămas aici pentru a se odihni, ca a doua zi, în zori să urce în milenara şi sfânta Cetate.
Lungă s-a părut a fi fost noaptea aceasta pentru Haran şi fiul său Simeon, că, somnul nu prea s-a lipit de genele lor. La apariţia zorilor, cu toată ardoarea ce-i silea să ajungă în Cetate, ei, totuşi, nu au putut pleca, pentru că valea adâncă a Chedronului şi cărările prin vad le erau cu totul necunoscute. Cu multă nerăbdare au aşteptat dumnealor să se lumineze mai bine bolta cerului şi când dinspre revărsarea Iordanului s-a arătat soarele cu toată plenitudinea sa, cei doi călători au privit cu uimire asupra Ierusalimului şi se minunau de măreţia turnurilor şi strălucirea în razele soarelui a cupolei aurite şi colonadele de marmură albă ale Templului.
în fine, iată-i că au pornit şi au traversat fără dificultăţi valea prăpăstioasă a râului şi când oamenii noştri urcau de cealaltă parte, au văzut deasupra zidului, trufaşul vultur roman care umbrea cu aripile sale „Poarta de Aur” a oraşului sfânt, care, nu mult după aceea s-au zidit şi aşa au rămas până-n ziua de astăzi.
De altfel, săptămâna sărbătoririi Paştelui evreiesc se sfârşise, dar cu toate acestea, mult popor se afla aici în mişcare. Unii intrau, alţii ieşeau, tarabe de bazar cu diverse articole de podoabă şi suveniruri,
179
se înşirau de o parte şi de alta a drumului, asini încărcaţi cu mărfuri, oameni gălăgioşi şi copii zburdalnici, făceau ca totul să pară a fi asemenea unui mare târg din Orient.
De cum au păşit dincolo de Porţi şi au intrat în Curtea Neamurilor, le-a venit la nas mirosul jertfelor arderii de tot ce se aduceau de către Ben-Hat-Tora (fii Legii) pe altarul din faţa Templului. Tot în acest timp, Haran iscodea cu privirile în stânga şi-n dreapta pentru a-l afla pe iubitul său fiu, Galan.
La un moment dat, Simeon zice către tatăl său:
tată, pare-mi-se că nu prea mă simt bine!
care-i pricina? întrebă Haran cu îngrijorare.
Şi Simeon, răspunse:
teamă îmi este că, deşi îl vom întâlni pe fratele meu, Galan, nu vom reuşi să-l recunoaştem, că, în această lungă perioadă de timp, toţi ne-am schimbat cu înfăţişarea.
Haran, care, şi el vibra de emoţie gândind la clipa revederii cu Galan şi nevrând să dea în vileag propria-i slăbiciune, grăi:
fii tare, fiule, şi nu-ţi face griji. De nu-l vom recunoaşte noi, că de acum îl va fi împodobit Dumnezeu ca pe orice bărbat, ne va recunoaşte el pe noi. Şi apoi, până la urmă, vom întreba pe cei ce sunt cu slujba aici la Templu.
înaintând ei către Altarul ce încă mai fumega şi iscodind printre pelerini, vede la un moment dat, coborând de pe treptele Bisericii, un Băietan destul de crud cu vârsta, frumos şi senin la chip, ce părea că din toată fiinţa Sa radia în juru-i o blândă şi tainică lumină. în partea stângă, Băietanul era însoţit de un Bătrân cu chip evlavios şi care, din pricina vârstei se sprijinea pe toiagul său. în dreapta Copilului, alături de El păşea o Femeie tânără, curată şi îmbrăcată în simplitate şi în neprihănire.
Nu ştim de ce, dar cei doi, Haran şi Simeon, s-au oprit locului privind cu nesaţ, de parcă Aceia nu ar fi fost pământeni de-ai noştri.
Iată-i mai aproape. Acum, călătorii noştri îi pot vedea în toată claritatea. Faţa Copilului era de un roz pal transparent şi părea
180
a fi alcătuit numai din nevinovăţie cerească. Iar pe faţa Bătrânului şi a Tinerei Femei, se vedea atâta bucurie de parcă ar fi găsit un oarecare tezaur de un inestimabil preţ.
Când Cei trei se aflau la câţiva paşi de călătorii noştri, aceştia, fără să-şi dea seama, de ce şi pentru ce, s-au aruncat cu feţele la pământ şi zicând cu glas mare: „Preamărit să fie Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce a trimis astăzi lumină Neamurilor şi
181
mântuire poporului Său, Israel!” Şi îndată au auzit glasul cristalin al Băieţelului, zicând cu dulceaţă în glas:
fie binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl cu voi toţi, acum şi totdeauna. Mergeţi şi ceea ce căutaţi, să aflaţi, când veţi bate, să vi se deschidă şi ceea ce veţi cere să vi se plinească dorinţa! Apoi şi-au văzut de drumul lor, iar pelerinii noştri se întrebau:
ce să însemne, oare, vorbele acestea ale Copilului acesta? Şi de ce nu a grăit către noi Bătrânul, sau Femeia de lângă Dânsul, care, credem că este însăşi Mama Lui? Dar cine oare să fie El, că-l vedem plin de Duh încât ne-a aruncat la pământ? Şi ai auzit ce nea grăit, că vom găsi ceea ce căutăm!
tată, interveni Simeon, câţi ani sunt de la dispariţia fratelui meu, Galan?
de ce mă mai întrebi, fiule? răspunse Haran. Doar ştii că sunt 12 ani de suspin şi aşteptare pentru noi toţi!
să nu te tulburi, tată, grăi iarăşi Simeon, adu-ţi aminte, că nu sunt mai puţin de 12 ani de când Bătrânul Halibald a adus în El-Gamim minunata vestire a naşterii lui Mesia. şi de vei fi luat seama, Băieţelul acesta cred că e la vârsta ce o aveam eu la vremea de-atunci. Adică, exact 12 ani.
vai, fiul meu! se căină Haran. Nu cumva chiar acesta va să fie însuşi Mesia despre care se zice în Prooroci: „Un copil vi s-a dăruit, ce vine la voi blând ca un miel şi puternic ca un leu?!” Hai, să alergăm după Dânsul, că de mare folos ne va fi nouă de-L vom afla.
în vreme ce aceştia vorbeau şi plănuiau între dânşii, minunatul Copil cu însoţitorii Lui, s-au depărtat amestecându-se prin mulţimea de popor şi nu L-au mai văzut.
iată că suntem fără pricepere, fiule, zise Haran pierzându-se cu firea. Am scăpat porumbelul din mână. Nu ne mai întâlnim cu un astfel de prilej fericit!
Răspunsul lui Simeon, veni fără întârziere:
să nu deznădăjduim, tată, că, de-L vom căuta, îl vom afla!
e foarte greu, fiule, să mai poţi găsi bumbul pierdut în şura cu fân! zise Haran acestea ca unul ce a pierdut şi ultima speranţă.
182
Simeon, însă, nu se dă bătut:
de vreme ce El este Fiul lui Dumnezeu, venit printre noi şi pentru noi, oamenii, socotesc, tăticule dragă, că acest Templu cu toată măreţia şi strălucirea lui, va să fie Scaunul de domnie aici pe pământ al Fiului lui Dumnezeu, devenit om ca şi noi. Astfel, că El, cu nici un chip nu se va putea pierde fiind Lumina tuturor, mai cu seamă pentru cei ce-l caută cu dragoste curată.
Tata Haran, rămâne neînduplecat:
precum văd, fiule, ai urcat pe „Bima” şi ţi-ai arogat titlul onorific de „Maftir” amestecând „Paraşa” cu „Haftara” şi-i dai zor cu „Midraşa”. Dar, ai uitat, oare, pentru ce ai venit aici?
Simeon, văzând că este întâmpinat cu mustrări, şi vrând să pună capăt izbucnirii tatălui său, schimbă tonul şi sensul vorbirii.
o, Doamne, iartă-mă că am alunecat tocmai aci în faţa Bisericii Tale, unde ar trebui să mă cutremur de prezenţa Ta. Şi ţie, tăticule dragă, să-mi ierţi această îndrăzneală şi haidem să-l căutăm pe cel pierdut dintre noi.
E greu, Templul e mare, ocolul e larg, lume multă în mişcare, glasuri, strigăte şi forfoteală ca într-un viespar. Zarafii cu zornăitul banilor, vorbăria negustorilor, jeluirea cerşetorilor şi târşâitul sandalelor fac din Casa de rugăciune a lui Dumnezeu un haos greu de suportat pentru doritorii de linişte. Cei doi pelerini sunt ameţiţi iscodind cu privirea la faţa fiecărui om întâlnit.
Bunăoară, ceasurile trec, soarele e ajuns dincolo de răscrucea drumului său şi oamenii noştri, cu gândul numai la Galan şi la emoţiile regăsirii cu el, au uitat şi de oboseală şi de foame. Acum, la Templu nu e oră de ritual, dar curţile sunt încă pline de pelerini, corturi improvizate şi asini legaţi de ţăruşi. Personalul sacerdotal s-a retras la locuinţele lor din aripile acestui Edificiu. Cei mari, însă se lăfăiesc în palatele lor din latura Cenaclului, mulţumiţi că au săvârşit cu bine şi Paştele din acest an şi mai ales, că pungile şi le-au umplut cu bani mulţi. Un lucru, însă, de data aceasta i-a lăsat plini de uimire pe dumnealor: un Copil de numai 12 ani i-a pus la mare încurcătură
183
cu întrebările şi răspunsurile Lui. Se părea a fi al nimănui, dar după trei zile, au venit Părinţii Săi şi aflându-L, L-au mustrat cu blândeţe, zicând: „Fiule, de ce-ai făcut aceasta? Pentru că Te-ai pierdut de noi?” Iar El Le-a răspuns tot cu întrebări: „Pentru ce Mă căutaţi în altă parte? Nu ştiaţi, oare, că aici trebuia să fiu? Aici în casa Tatălui Meu se cuvine Mie să fiu găsit de cei ce mă caută!”
astfel că, Familia aceea necunoscută încă, de acum întregită, s-a întors cu multă bucurie la casa lor. Iar cârdul de moşnegi ai Templului cu anteree şi cu barba lungă ce se cred că au rosturi mari pe aici, au rămas rătăcind cu mintea că nu le-a fost dat să vadă atâta înţelepciune la un copil aşa de crud cu vârsta.
Printre mulţimea de popor împestriţată, care, de acum s-a mai rărit faţă de zilele trecute, mai poţi întâlni ici-colea câte un bărbat voinic cu brâu lat de culoare roşie, cu turban alb pe cap, împodobit în faţă cu bumb de alamă încrustat cu însemnul Templului şi cu toiag în mâini. Aceştia sunt paznicii Casei Domnului, care, în afară de supravegherea bunurilor Templului mai au în consemnul lor să ajute gărzile romane la păstrarea liniştii şi a ordinii în tot cuprinsul acesta în timpul procesiunilor marilor sărbători.
Acum, să revenim la cei doi rătăcitori: Haran şi Simeon, care, n-au încetat o clipă a-l căuta pe Galan şi a întreba din loc în loc. în cele din urmă dându-şi seama că acei bărbaţi despre care am vorbit mai sus sunt paznicii Templului, se adresă deîndată unuia ce l-a întâlnit, zicând:
să nu se mânie domnul meu pe noi, dar, cunoscând după uniforma ce o porţi, se înţelege că eşti cu serviciul în slujba Domnului. Şi fiind aşa, te rog, spune-mi dacă se află printre voi un tânăr ajuns cu vârsta la 26-27 ani cu numele, Galan?
acesta, mai întâi îi măsură cu privirile, apoi, răspunse.
după portul vostru se pare că sunteţi samarineni!
da. întocmai. Suntem samarineni şi respectăm credinţa voastră, dar o ţinem şi pe-a noastră, că aşa se cuvine, răspunse Haran.
şi când aţi venit aici? mai întrebă paznicul şi Haran nerăbdător, zise:
184
abia în dimineaţa acestei zile. Dar, domnule, dacă ştii ceva despre cel ce te-am întrebat, spune-mi te rog, căci eu sunt tatăl său şi acesta cel ce mă însoţeşte îi este frate şi am venit să-l vedem şi să-l întrebăm de sănătate.
Acum, paznicul răspunse desluşit:
da, Galan este şeful nostru în treapta de Seliah. Doi avem aici cu acest rang. Unul este numit peste oamenii ce se ocupă cu salubritatea şi celălalt, Galan al vostru este însuşi şeful meu, care are sub ascultare grupa de paznici şi oameni civili de ordine şi linişte. E un băiat bun, capabil. Dar, mă mir că nu v-aţi întâlnit, că a luat de la Ros Hacheneset o învoire de 6 zile să însoţească o familie ce rămăsese-n urmă de tovarăşii din drum, până la casa lor în Galileea. Aşa că, domnii mei, de vreţi să-l aşteptaţi aici o săptămână şi aveţi unde rămâne peste noapte, va să-l vedeţi când se va întoarce din călătoria sa.
vai, domnule! exclamară oamenii noştri, la auzul acestora. Nu, nu vom rămâne-n Ierusalim, ci degrab ne vom întoarce în El-Gamim în speranţa că îl vom afla acasă, căci drumul spre Galileea trece pe lângă satul nostru.
faceţi cum vă îndeamnă inima şi Dumnezeul lui Avraam să vă binecuvinteze, încheie paznicul. Şi oamenii noştri au făcut caleaîntoarsă grăbind paşii pentru a trece valea întunecoasă a Chedronului şi a ajunge până în seară în Betania, unde să poată rămâne peste noapte, ca-n zorii zilei următoare să se avânte spre Ierihon şi apoi în sus pe lângă Iordan, adică, pe acelaşi drum ce l-a călcat cu două zile în urmă.
în mersul lor, pe când se aflau ajunşi la Iordan, Simeon zice către tatăl său:
tată dragă, dacă fiul tău Galan, la întoarcerea sa din Galileea va să apuce alt drum, ce vom face, dar, că ne vom dovedi a fi alergători după vânt?
Haran îl săgetă cu privirile pe Simeon şi răspunse:
tu copile, ai face bine să-ţi alungi din cuget astfel de gânduri
185
şi să sfârşeşti cu bocetele, să nu fii socotit asemenea vraciului Halibald.
La acestea, Simeon grăi cu îndrăznire:
ei, tată, până-n cele din urmă bătrânul Halibald a fost un om cinstit, n-a înşelat pe nimeni şi a făcut tuturor numai binele, mai cu seamă celor aflaţi în suferinţă. Cât priveşte cele spuse de el, despre Mesia, iată că s-au adeverit a fi întocmai. Băieţelul Acela ce ne-a binecuvântat, cred că este Cel aşteptat de tot poporul Israel.
nu ştiu ce să zic, răspunse sceptic Haran, dacă Acela este cu adevărat Mesia, de ce nu l-am găsit pe Galan? Că, a zis: „Ceea ce căutaţi, să aflaţi şi ceea ce veţi cere vi se va da”. Şi iată că ne-am ales cu goană după vânt, căci vorbele Lui nu s-au adeverit.
tată, tată, zise dojenitor Simeon. Să nu mâniem pe Dumnezeu. Timpul încă nu a trecut. Vom trăi şi vom vedea. Şi apoi, să ţinem seama şi de aceea că, Dumnezeu fiind Duh şi darurile Lui sunt daruri duhovniceşti. Negreşit, că şi cele materiale ce le avem tot de la El sunt, că nu avem ceva pe care să nu-l fi primit. însă darurile duhovniceşti sunt mai presus de cele materiale. Şi cred că pe acelea vrea El să ni le dăruiască.
Haran, căută să încheie discuţia:
bine, „învăţătorule”, iaca te las să vorbeşti ce te taie pe tine capul, dar, încetează de a-mi da mie sfaturi, că, de-ar mai fi fost vraciul acela pe meleagurile noastre, aş fi zis că de la el ai fi primit acestea, dar aşa, cred că numai mintea ta ageră te-a umplut de înţelepciune şi,… încăpăţânare.
întorşi în El-Gamim
Drumul la întoarcere fiind acelaşi, n-avea cum să fie mai scurt decât la ducere, mai cu seamă că acum se merge în susul apei. Apoi, dumnealor, în acest timp nu prea au avut parte de odihnă Aşa că,
186
au fost sosiţi în vatra satului lor abia în a treia zi de la plecarea din Ierusalim. Că de, n-am uitat, atunci era pe înserat şi noaptea ce-a urmat au rămas în Betania.
De cum au păşit în ograda lor, le-au ieşit înainte cu mare bucurie mama Elma şi fiica ei Dora, îmbrăţişându-i şi zicând:
v-aţi întâlnit cu Galan, că, iată, sunt vreo trei ceasuri de când a plecat, fiind grăbit să vă prindă acolo la Templu?
Călătorii noştri, fiind frânţi de oboseală şi auzind acestea de la mama Elma, s-a învârtit pământul cu ei de atâta ciudă că nici de data aceasta nu au reuşit să-l vadă pe iubitul lor, Galan. Şi au sărit cu întrebările:
cum? A fost aici? şi de ce n-a stat măcar o zi la casa în care s-a născut? Cum a putut să se despartă aşa curând de mama şi sora lui? Şi pe care drum este plecat? îl vom prinde, de vom alerga în urma lui?
La avalanşa aceasta de întrebări, Elma şi Dora, cu ton potolit şi plin de caldă bucurie, le-au răspuns:
o, iubiţilor, multe veşti frumoase ne sunt date pentru a ne veseli şi a ne bucura. Galan, feciorul nostru este sănătos şi mult se simte bine acolo în Ierusalim la Templul lui Dumnezeu. Când a călcat pragul casei acesteia, încă nu l-am cunoscut. E bărbat chipeş şi în straiul acela de levit la Casa Domnului, pare a fi picat din alte lumi. E o mândrie să-l vezi, că-ţi vibrează sufletul de prezenţa lui. Pe moment nu l-am cunoscut, precum nici el nu a mai cunoscut pe sora lui. Abia atunci când a grăit cu glas duios: „ Bine te-am găsit, dulce mamă!” „Şi tu fată care stai aşa smerită, cumva eşti Dora, scumpa mea surioară?!” Şi pe dată ne-am îmbrăţişat şi am plâns de dor şi drag.
în puţinul timp cât a stat aici, ne-am împărtăşit unul altuia câte ceva din evenimentele cele mai de seamă ce au avut loc în viaţa noastră de la plecarea lui şi până astăzi. Printre altele i-am spus şi despre negustorul Elghezi că a decăzut mult, că alţii s-au ocupat cu negoţul şi lui toate i-au mers de-a-ndoaselea, încât a ajuns ca o epavă.
187
La vestea aceasta, pe obrajii băiatului nostru i s-au prelins din ochi două lacrimi cât boaba de mazăre. Şi ce să vă spun, dragii mei, când a întrebat de tatăl şi fratele său şi i-am spus că sunteţi plecaţi la Ierusalim în căutarea lui, nu ştia ce să facă. Ar fi voit să mai stea cu noi împreună dar ar fi dorit să vă găsească şi pe voi. Iar pe de altă parte, nu voia să calce ascultarea faţă de Superiorul său nici măcar un ceas întârziere, aşa că, până-n cele din urmă, a plecat cu calde şi duioase lacrimi pe obraz, dar şi cu bucuria că L-a văzut cu ochii lui pe Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, acum la vârsta lui de 12 ani şi pe Care L-a condus din Ierusalim şi până la hotarul dintre Decapole şi Galileea.
Să-L rugăm, dar, pe Bunul Dumnezeu să ne învrednicească să-L putem vedea şi noi, căci după spusa lui Galan, locuieşte împreună cu Părinţii Săi într-o dugheană de teslar în Nazaretul Galileei.
da, mamă, zise Simeon, şi noi L-am văzut pe Acela şi încă ne-a binecuvântat. E nespus de frumos la chip încât, numai aripi îi lipseşte să fie înger. Dar, îţi dai şi tu seama cât de mult aş fi dorit să-l văd pe fratele meu Galan! Mă bucur însă, că tu l-ai văzut şi ai grăit cu el. De va binevoi Domnul Dumnezeu să fim sănătoşi, peste un an ne vom alătura pelerinilor Galileeni care merg la Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor. Atunci, negreşit îl vom întâlni pe Galan şi vom vorbi cu el.
ajunge, Simeon! intră înciudat Haran. Tu stai şi asculţi tăcut, dar când te porneşti la vorbă, nu te mai opreşti. Adevărat este şi cred, că asupra Pruncului Acela se află stând Duhul lui Dumnezeu, că, Mama Lui, pare a se deosebi cu mult de toate femeile din lume, dar cu binecuvântarea Lui adresată nouă, cum rămâne? Cu ce ne-am ales din toată osteneala noastră?
Până ce Simeon să-şi deschidă gura, sora lui, i-o luă înainte, zicând:
să mă ierţi, tată dragă şi te rog să-mi îngădui a grăi cuvânt.
e, şi tu copila tati, vrei să-mi arunci în faţă vorbe de dojană? făcu Haran ros de ciuda împrejurărilor potrivnice dorinţelor lui.
188
Şi Dora, fu nevoită să răspundă:
nicidecum, tată. Cum aş putea face aceasta? Doar ştii cât de mult te iubesc şi din cuvântul tău nu am ieşit vreodată. Dar, iată ce doresc să-ţi spun: noi, oamenii, de multe ori am dat dovadă că înţelepciunea ne e de lipsă şi tocmai aceasta ar trebui să cerem lui Dumnezeu cu credinţă.
Aici, tata Haran a început a se frământa. Ar dori să o întrerupă pe fiica sa din vorbire, dar, totuşi, ascultă mai departe. Şi fata, îşi continuă cuvântul:
bunăoară, tu, eşti credincios, tată dragă, crezi şi aştepţi cu mult dor pe Mesia, venind întru puterea Sa, şi precum spuseşi „L-ai văzut şi i-ai auzit Cuvântul”, dar după slaba mea judecată, socotesc că, prea curând vrem să vedem împlinindu-se voia noastră. încă o dată te rog să mă ierţi tată, că spun asta, dar să nu uităm că Bunul Dumnezeu, văzând răbdarea lui Iov, fără umbră de cârtire, i-a dăruit lui mai multă bogăţie şi bucurii ca înainte de a fi lovit de necaz şi boală. Aşadar, să nu ne pripim a cârti, că tocmai atunci când ne aflăm în suferinţă şi neajunsuri Dumnezeu ne pregăteşte răsplata întru bucurie multă.
îţi mulţumesc fiica mea, grăi Haran cam cu gura altuia. Mă bucur că am ajuns să te văd la vârsta împlinirilor, dar în acelaşi timp mă cuprinde mirarea, cum de îşi are loc în capul tău atâta înţelepciune? Deci, precum se vede, eu, în faţa voastră, nu mai am vreo însemnătate şi urmează să-mi iau traista în spate şi să plec ca un nemernic pe urmele lui Halibald?!
vai, tată! săriră copiii. Bătrânul Halibald a fost izgonit şi nu avea vreun căpătâi pe aceste meleaguri. Dar tu eşti tatăl nostru, te afli în toate ale tale şi nimeni n-ar cuteza să te urnească din loc, sau să te vatăme cu un cuvânt. Dar, am spus acestea, având credinţa că Bunul Dumnezeu îşi lucrează planurile Sale încet şi bine, sigur şi trainic. De aceea şi noi trebuie să fim iubitori şi tainici aşteptând întru răbdare mântuirea noastră, care, precum vedem, s-a arătat acum la orizont, urmând după aceasta a se înălţa pe bolta Firii, a ne lumina şi încălzi cu neţărmuita Sa iubire.
189
Şi acum, iarăşi Dora:
tată, numai un cuvânt: Spune-mi te rog, când ai semănat orzul în câmp?
Haran, puţin enervat, răspunse:
ce rost va să aibă această întrebare? Doar ştii că sunt numai două săptămâni de-atunci!
şi când va să mergem să secerăm?
nu ştiu unde vrei să ajungi cu asta, dar, tu, care te pretinzi a cunoaşte multe, nu ştii oare că secerişul nu poate fi mai devreme de luna Eliul (iunie)? Şi atunci, când timpul e ploios, se amână chiar până-n luna Tişri (august). Fata însă continuă:
aşadar, din Nisan până-n Tişri sunt nu mai puţin de şapte luni de aşteptare. Deci, noi, nu putem face altceva decât să aşteptăm. în vremea asta, Dumnezeu, lucrează cu Harul Său asupra seminţei aruncată de tine în ogor şi abia după şapte luni ni se oferă rodul copt.
Haran cel tare la cerbice, zise în sfârşit:
acum pricep unde vrei să loveşti, fata mea, dar, prea curând credeţi voi că mă puteţi îngenunchia. Eu sunt un bărbat trecut prin multe greutăţi în vreme ce voi, încă nu aţi pus pe grumaz jugul căsniciei. şi tocmai asta ar trebui să discutăm acum cu toţii şi să vedem ce este de făcut. Sunteţi ajunşi la vârsta când trebuie să vă căpătuiesc şi nimic alta. în casa asta eu hotărăsc. Eu sunt tatăl vostru şi voi îmi sunteţi fii şi trebuie să vă supuneţi întrutotul cuvântului meu.
Dora, prinse iar a vorbi:
tată, te rog să nu-ţi frămânţi mintea pentru mine, că, iată, am gândit să rămân fecioară la casa ta, să vă pot fi de sprijin la vremea bătrâneţilor.
Haran o întâmpină, zicând:
dar, Simeon, va să ne aducă noră şi aceea va să se îngrijească de noi la vremea neputinţelor noastre!
Lui Simeon i se ivi prilejul să grăiască:
cine îşi ia femeie, trebuie să se îngrijească de femeie, dar eu va trebui să îngrijesc de bunul mers al casei acesteia, că, tu, tată,
190
nu mai eşti în vigoarea de altădată. Şi tot în acelaşi timp voi urmări evoluţia Aceluia pe Care L-am văzut cu ochii mei şi pentru Care, sufletul meu a început a se aprinde de dor.
De data aceasta, Haran se înfurie pe fii săi şi zise cu glas strigat:
ce va să-nsemne acestea? Fii îmi sunteţi, sau duşmani? şi de când copiii nu se mai supun părinţilor lor? Voi credeţi cu tărie că Acela este Mesia, Cel ce va să aşeze toate ca la început şi însăşi voi v-aţi găsit să răsturnaţi buna rânduială şi aşezămintele strămoşeşti? Aşa vreţi oare să aflaţi de Acela în Care v-aţi pus nădejdea?
Pentru a nu se ajunge la o mai mare dispută între ei, Dora luă cuvântul şi zise:
tată, cred că mai bine este mie să ascult de glasul tău şi să mă supun hotărârilor tale. Iată, eu sunt fiica ta şi de acum poţi hotărî cu sufletul meu ceea ce voieşti.
bravo! zise Haran mulţumit de întoarcerea sub ascultare a fiicei sale. Apoi, către Simeon: Dar tu, care te dai a fi învăţător altuia, tu care amesteci evlavia cu îndărătnicia, ai în gând a te supune, ori ba?
tată, răspunse Simeon, să-L lăsăm pe Dumnezeu să dispună de soarta noastră, a fiecăruia. Lui voiesc a mă supune şi ce va voi El cu mine, aceea va face.
Haran, se arătă iarăşi supărat:
precum văd, tu voieşti să-l ajungi din urmă pe Halibald!
nu cred să mai fie în viaţă acela, răspunse Simeon. Dar, dacă voieşti a mă izgoni de la casa ta precum l-ai izgonit pe bătrânul Halibald, eşti liber să o faci, iar eu voi fi obligat să mă supun.
Mama Elma, fiind de faţă şi auzind toate acestea, se tulbură în sine şi aşezându-se în mijlocul lor, grăi:
de unde au venit aceste neînţelegeri în casa noastră? Pentru ce alungaţi liniştea şi faceţi loc zavistiei? Sunteţi oameni în toată firea şi aici, încă, ne bucurăm de bună aşezare! Şi până-n cele din urmă, nu toţi avem aceeaşi nădejde? Liniştiţi-vă, dar, să nu supărăm pe Bunul Dumnezeu, Care, din marea Sa milostivire ne-a trimis
191
acum mântuirea. Haidem dar, să servim sfânta cină în pace şi cu frică de Dumnezeu şi apoi să treceţi la odihnă, că veţi fi destul de osteniţi de atâta alergare şi zbucium.
Discuţie între tată şi fiu
în viaţa sa, omul, prin muncă ordonată se sacrifică pe jumătate pentru familia lui, iar femeia se sacrifică toată prin naşterea de fii şi buna lor creştere. Dacă tata Haran este pâinea şi stâlpul casei, mama Elma este hlamida şi îngerul păzitor al ei. Iar copiilor, implicit, le revine sarcina de a se supune întru totul părinţilor lor. Bunăoară, cât aceştia au fost cruzi cu vârsta şi s-au aflat stând cuminţi şi ascultători sub aripa ocrotitoare a mamei lor, nimeni nu s-a putut plânge de nesupunere sau de vreo stare de lipsă-n casă. E îndeobşte cunoscut, că nu poate fi linişte şi fericire decât acolo unde predomină ordinea şi ascultarea.
De vreme ce copiii lui Haran au crescut şi ei ca toţi ceilalţi copii ai lumii şi au ajuns la maturitate, să vedem, dar, cum au fost înţelese şi puse-n ritmul vieţii aceste comandamente în casa omului nostru.
Aşadar, grijuliu, tata Haran vru mai întâi să căpătuiască pe Simeon, pentru care, de altfel, ar fi trebuit cu ani în urmă să-l logodească cu una din fecioarele satului, dar el, având într-însul sânge de alt neam, nu împărtăşeşte întru totul aceste tradiţionale prescripţii. Acum, însă, fiind pus în faţa obligaţiilor de tată şi a cerinţelor vieţii, îl vedem stând de vorbă cu fiul său şi discutând despre această problemă:
fiule, începu tatăl, spune-mi, ai vreun motiv pentru care nu voieşti să-ţi ei soţie?
Şi el, răspunse:
pentru ce atâta grabă, tată? Eu, încă, nu m-am gândit asupra acestui fapt, căci timpul nu e trecut. Socotesc însă, că fratele meu Galan, a fost mai înţelept, alegându-şi alt drum pentru viaţa sa. Desigur, el este întâiul născut la casa ta, dar, cred că în faţa Aceluia pe care amândoi L-am văzut, oricine voieşte a-l urma, este „întâi născut” şi
192
socotit ca fiu sau frate al Său. Poate sunt prea îndrăzneţ şi am mers prea departe cu această idee, dar aşa îmi spune inima mea, că acea lăuntrică frumuseţe şi cu negrăita-I blândeţe, cred că aşa îi va numi pe ce ce-l vor iubi şi vor asculta de glasul Lui.
ascultă, tu, Simeon, se repezi tatăl. Acela e abia copil şi până va creşte cu vârsta, va să treacă mult timp. Noi, însă, să vedem de cele ale noastre şi să te căpătuieşti, că alţi tineri de anii tăi au şi copii. Ascultă, dar, de glasul meu, că de laşi timpul să-ţi scape, nu-l mai poţi întoarce şi regretul de mai târziu va să fie în van.
Simeon îşi plecă fruntea şi după un minut de gândire, grăi:
tată, o vorbă bună spusă la timp, e ca o zi însorită de primăvară. Bine socoteşti tu să-ţi aduc în casă noră, că, precum spuseşi, timpul, nu aşteaptă şi anii mi se aşează-n spate, iar tu, precum se vede, abia aştepţi să te vezi înconjurat de nepoţi. Dar, te rog să-mi îngădui totuşi, a nu mă lega prin însoţire cu femeie, până ce nu voi face o călătorie la Nazaretul Galileei şi alta în Iudeea la Templul din Ierusalim.
fiule, răspunse Haran, mă tem că de vei merge mai întâi în călătoria ta, după aceea îţi vei schimba iarăşi cuvântul.
nu, tată, întări Simeon, dar, pe cât de curând voi săvârşi acest drum pe atât vom grăbi să vină ziua când, în sfârşit, vei avea la masa ta încă o gură în plus.
dumnezeu să-ţi lumineze mintea şi căile vieţii, fiule şi să te umple de sănătate şi binecuvântări!
Dora fecioara
De câteva zile-ncoace, mama Elma pare a fi mai ocupată ca până acum şi pentru apa necesară în căminul lor, numai Dora este trimisă s-o aducă de la fântâna cu izvor din marginea satului. Aşa fiind, în sufletul fetei, pe dată se înfiripă o rază de gând iscoditor: „Oare, de ce numai poate face mama acest oficiu? Cred totuşi că la
193
mijloc este un şiretlic pus la cale de ambii părinţi. Şi de este aşa, nu mă voi duce la fântână pe drumul cel mai scurt, ci voi ocoli, mergând pe uliţa principală, pe acolo pe la casa cu pridvor şi terasă pe stâlpi de piatră locuieşte tânărul acela chipeş şi cu priviri blânde, care trage cu ochiul spre mine ori de câte ori merg la Sinagogă. Ce e drept, e drept; greu îmi este să-mi schimb dorinţa de viaţă ce mi-am pus-o în cuget, dar tatăl hotărăşte pentru mine, iar eu, nu am ce face, trebuie să mă supun. Voi încerca, totuşi, să urmez o cale ascunsă şi neştiută de nimeni. De-mi va reuşi acest gând, bine va fi, iar de nu, atunci voi fi obligată să-mi urmez cursul firesc al vieţii de familie. Eu, însă, îl voi ruga pe Bunul Dumnezeu să mă ajute, să mă pot păstra aşa cum se cere să fiu la venirea Aceluia trimis de El şi despre Care, ne-a vorbit atât de frumos fratele meu, Galan.”
Cu astfel de plan ticluit în minte, Dora îşi puse pe cap vasul pentru apă şi ieşi sfioasă în uliţa principală şi în dreptul casei despre care ne fuse vorba, dumneaei, privi cu multă discreţie spre gratiile ferestrelor, dar, nu văzu nici o mişcare. Acolo la fântână, până să-şi umple amfora cu apă, apare deodată băiatul acela „chipeş cu priviri blânde” care, nu ştim cum, dar o văzu pe Dora în drum spre izvor şi nemaistând pe gânduri, repede îşi goli ciutura de apă şi alergă să o ajungă. Iată-i, aşadar, faţă-n faţă. Tânărul, cu sufletul la gură, i se adresă emotiv:
dumnezeul lui Avraam să te binecuvinteze, fată dragă. Cum îţi este numele?
dora, răspunse ea. Dar, mai întâi se cuvine ţie, domnul meu a spune cum te numeşti!
iartă-mă copila mea, grăi dumnealui. Vei ştii, dar, că „Natanael” este numele meu.
La auzul acestora, Dora se veseli la faţă şi apoi, zise:
frumos şi mare nume ţi-a fost dat, domnul meu. M-aş bucura să fii şi cu duhul pe aceeaşi măsură.
Acum băiatul prinse curaj şi continua să întrebe ispitind:
a cui fiică eşti, copilă dragă?
194
sunt fiica lui Haran şi Elma şi mai am doi fraţi. îs mai mari ca mine.
mă bucur mult, mai zise el şi continuă. Observ că eşti ajunsă la vremea căsătoriei şi încă nu te văd cu inelul de logodnă. Ce este dar: părinţii tăi voiesc a te păstra fecioară la casa lor?
dimpotrivă, domnul meu. Ei sunt cei ce mă silesc spre aceasta, spre viaţa de familie, dar eu voiesc a rămâne fecioară pe lângă dânşii.
oare ce-ţi stă în cale de nu vrei a te însoţi cu bărbat?
nimic nu-mi stă în cale, dar acesta este dorul meu.
ascultă, copilă: tu păcătuieşti împotriva lui Dumnezeu, de nu vrei să fii mamă de copii.
mă rog ţie, domnul meu. Cine te-a pus să fii mie judecător?
auzi-mă tu fiica lui Haran. Oare, nu ai simţit că inima mea s-a lipit de inima ta până la robie şi aş dori cu tot dinadinsul să nu te depărtezi de la mine!
vai, domnul meu, prea repede te-ai aprins! Eu, însă, am făcut o juruinţă Domnului şi nu o pot întoarce.
ah, iubito, ia-mă, te rog, sub juruinţă ta. Şi Dumnezeul Părintelui nostru Avraam ne va binecuvânta cu mulţime de copii.
încă nu ai priceput că voiesc, pentru Numele lui Dumnezeu, să rămân fecioară până la sfârşitul meu?!
La această hotărâre de moment a Dorei, băiatul o întâmpină, zicând:
în cazul acesta vei fi socotită de oameni a fi sub blestem!
blestemul vine de la oameni, iar de la Dumnezeu binecuvântare cerească, zise fata în apărarea sa, iar băiatul, simţind în această hotărâre a ei o delicată respingere şi cum focul iubirii da tot mai mult năvală în inima sa, zise cu glas rugător:
copila mea, văd că eşti înţeleaptă şi voieşti a-ţi păstra fecioria, dar, să ştii că pe mine greu mă loveşti şi nu cred că voi putea trăi fără tine. Te rog, dar, încuviinţează să ne logodească părinţii noştri şi să nu se prindă de noi blestemul nerodirii, vom lua pentru creştere unul dintre copiii orfani.
195
în faţa acestei minunate propuneri, inima fetei fu cuprinsă de căldura dragostei, care, de îndată a rodit mila pentru dânsul şi răspunse cu glas blând, dar şi hotărât:
frumos şi nespus de bun e cuvântul tău, dar, de vei da semne că nu-l vei putea ţine, eu, voi dispărea în furnicarul lumii şi nu-ţi va fi cu putinţă a mă mai afla vreodată. Aşadar, domnul meu, ia bine seama!
196
îndată, după aceasta, Natanael, „cel chipeş la arătare şi cu blândeţe-n priviri”, se plecă şi făcu închinăciune până la pământ în faţa Dorei, zicând:
fie voia Domnului şi din Cerul Său cel sfânt să toarne asupra ta şi asupra casei tatălui tău ploaie de binecuvântări, iubită Dora, fiică a Elmei!
Desigur, e lucru neobişnuit şi cu totul de-a mirării pentru epoca aceea ca un bărbat să se închine în faţa unei femei. Aici, însă, Natanael, este nevoit să treacă peste acest aliniat de lege şi să se umilească-n faţa Dorei, că numai înduplecarea ei este singurul balsam alinător ce se poate turna peste rana cea nevăzută din inima lui.
Astfel că, maiestatea sa DRAGOSTEA a anulat preceptul clasic şi l-a aruncat pe bietul băiat cu faţa la pământ. Fata, însă, e mândră numai cu statura, dar sufletul ei este smerit, blând şi milostiv, credem că seamănă întru totul mamei sale. Aşa fiind, dumneaei, se plecă încetinel, îl luă de mână pe băiat şi-l ajută să se ridice. Apoi, îndelung s-au privit în ochi unul pe altul şi încetinel s-au apropiat şi cu multă înfiorare şi-au atins frunţile, semnul cel mai curat şi sincer al iubirii lor proaspete şi limpede ca lumina zilei şi ca apa de izvor. După acestea, ţinându-se de mână şi împovăraţi cu amforele pline cu apă, au urcat treptele de piatră din faţa fântânei şi fericiţi, au intrat în cărarea ce duce spre sat, spre viaţă.
Şi Simeon, fratele ei
Ne aflăm acum într-o epocă de mari frământări politice şi religioase. S-au scurs la mijloc prin clepsidra vremii câţiva ani buni. Irod e mort de mult. E mort chiar din primul an după Naşterea Divinului prunc al Fecioarei din Nazaret, Valerius Gratus, Guvernatorul iudeei fu înlocuit cu Pilat din Pontul Ciliciei. Trei fii ai tetrarhului: Arhelau, Antipa şi Filip, scăpaţi ca prin minune de la moarte, domnesc cu asprime peste poporul lui Israel. Samaria a fost alipită la Iudeea
197
şi transformată în provincie romană sub ascultare de Prefectura Siriei. Răscoalele evreieşti s-au înteţit, duşmănia între iudei şi samarineni s-a adâncit şi jugul roman apasă tot mai greu pe grumazul strănepoţilor lui Avraam. în pustia iudeei, de pe lângă Iordan, spre Marea Moartă, duhul lui Ilie Proorocul se simte a fi prezent cu toată înflăcărarea lui şi e gata să strige împotriva nelegiuirilor lui Ahav şi a Izabelei, împotriva rătăcirilor vremii. Timpul este gata, terenul este pregătit. Acum, poate să vină, Cel ce trebuie să vină întru puterea Sa, Cel ce va să împărăţească peste Israel, peste toată lumea împilată, peste tot pământul.
în casa lui Haran din El-Gamim, deocamdată este pace şi linişte, nu însă şi fericirea după care însetau cu toţii, motivul îl vom afla curând. Haran şi Elma, aflaţi de acum în vârsta a doua, sunt înconjuraţi de doi nepoţi: „fii” fiicei lor, Dora, care, precum ştim, din iubire pentru Acela ce le va aduce izbăvirea, a făcut o juruinţă în faţa lui Dumnezeu. Natanael, soţul ei, s-a învoit a rămâne în casa socrilor, până ce Simeon, fratele Dorei, se va hotărî să aducă noră mamei sale. Căci el, Simeon, fiind silit de tatăl său, între timp, fu nevoit a se lega prin veriga de logodnă cu una din fetele din vatra acestui sat.
Tata Haran, este unul supărat, nefericit. El, neştiind de taina fiicei sale, Dora, o socoteşte a fi neroditoare. Şi, ca să-şi ridice de la ei blestemul prevăzut de Lege, pentru cei ce nu dau naştere la prunci, au consimţit la înfierea de copii orfani. Al doilea motiv al supărării sale, este îndelunga amânare a căsătoriei fiului său. Acum însă, a venit momentul când această aşteptare trebuie să ia sfârşit. Şi în cele din urmă, zise cu ton grav către Simeon:
fiule, vei ştii că firul răbdării mele a ajuns la capăt şi această situaţie nu se mai poate prelungi, iată că te-am înţeles şi am tolerat atâta vreme până ce sora ta s-a aşezat pe brazda ogorului vieţii ei, ţi-am lăsat libertatea să mergi la Nazaretul Galileei, am mers împreună de două ori la Ierusalim, am vorbit cu fratele tău Galan, ştim de acum despre el că se află bine şi e sănătos şi socotesc că, de aici,
198
nimic nu ne mai stă în cale de a oficia căsătoria. Tu, trebuie să înţelegi aceasta. Mergi, dar şi adu-ţi logodnica acasă. Adu-o aici unde se cuvine ei a sta. Căci, iată, socrii surorii tale, cer ca nora lor, adică Dora cu soţul şi copiii, să se aşeze acolo la casa lor din uliţa principală.
da, tată, răspunse domol Simeon, ai dreptate. Să vorbim însă, şi cu mama, poate are şi ea ceva de spus.
Tata Haran, grăi satisfăcut:
frumos din partea ta, fiule! Aşa se cuvine ţie a respecta şi a asculta şi de mama, care, ţi-a dăruit viaţa şi care osteneşte neîncetat pentru toţi cei de sub acest acoperiş.
După acestea, Elma a fost chemată să fie de faţă şi discuţia continuă:
ştiu despre ce este vorba, o luă înainte mama Elma, dar, poate că aveţi ceva nou de pus la cale. Aşa că, vă ascult.
nimic nou, se grăbi Haran. Dar, acum este momentul când dumnealui, mai zice el arătând către Simeon, trebuie să-şi aducă logodnica acasă. Nu mai e timp de pierdut.
Cu glasu-i domol şi blând, Simeon grăi:
da, tată. Am înţeles şi aşa voi face. Acum, însă, îngăduiţi-mi a vă mărturisi motivul pentru care încă nu mi-am adus logodnica. Una, este că, aici, nu am fi avut loc a fi cu toţii laolaltă, ştii…
şi ce alt motiv mai ai, se grăbi tatăl să-l întrebe. Iată, de acum, sora ta va pleca la casa bărbatului ei. Aşa că, ce mai aştepţi?
Şi Simeon, continuă:
te rog, tată, să-mi îngădui a vorbi şi după aceea poţi să faci cu mine orice voieşti. Precum bine ştiţi, cu îngăduinţa şi binecuvântarea voastră, am călătorit la cetatea Nazaretului din Galileea, pentru a-L vedea pe Cel ce-L aşteptăm să vină întru a Sa putere,…
ei şi? Ce-ai putut afla? întrebă iarăşi iscoditor tatăl şi mama Elma zise cu grăbire către Haran:
să-l lăsăm domnul meu să vorbească, pentru că, până acum, încă nu ne-a spus ce a văzut şi a auzit acolo.
Haran, acum mai potolit, făcu semn lui Simeon şi acesta continuă cu glas plin de emoţie:
199
iubite tată şi scumpă mamă, de mult am aşteptat acest moment. Greu îmi este şi nu ştiu cum să încep, căci mintea mea este mărginită şi graiul este neputincios. Acolo în Galileea Neamurilor, printre dealuri înverzite, livezi de pomi fructiferi şi fântâni cu ape limpezi ca de cristal, stă de veacuri şi nebăgată-n seamă de mândria omenească, cetatea Nazaretului. Acolo, printre cetele de copii şi femei robace, care, cu sufletul curat şi cu cântecul psalmilor în inimă, aşteaptă cu nerăbdare izbăvirea lui Israel. Acolo, dragii mei părinţi, Bunul Dumnezeu creşte şi pregăteşte pe Cel ce va să-L trimită între oameni pentru a-i învăţa cum să se poarte unii cu alţii, să fie găsiţi vrednici de împărăţia Sa.
şi l-ai văzut pe Acela? întrebă Haran.
da, tată, L-am văzut.
Şi ce te face să crezi că El este însuşi Mesia?
tată, grăi Simeon, întrebarea ta mă surprinde. Adu-ţi aminte că însuţi tu ai rămas uimit de arătarea şi vorbele Lui atunci când L-am întâlnit în faţa Templului. Atunci, avea numai 12 ani, dar să-L vezi acum cu mustăcioară crudă sub nas, ţi se înmoaie genunchii şi cazi la pământ şi uiţi cu totul de însăşi viaţa ta şi de toate grijile ce te împresoară. Ce să vă spun, că numai de priveşti la El, îţi dai seama că Dumnezeu locuieşte într-însul. Are o frumuseţe ascunsă, îngerească şi cu multă dulceaţă în glas, de zici că nu mai pleci de lângă EL Şi apoi, prin lumea de acolo, multe s-au auzit că ar fi săvârşit acest tânăr.
ce anume s-au auzit? mai întrebă tatăl, aşa mai mult din iscodire, decât din firească şi simplă curiozitate. Şi Simeon, continuă:
tată, încă de când era copil, se zicea despre El că săvârşea lucruri mai presus de fire. De exemplu, se zice că, atunci când era cam de cinci-şase ani, se juca împreună cu alţi copii de vârsta Lui făcând vrăbioare de lut şi când erau gata, El bătea din palme şi vrăbioarele Lui îndată deveneau vii şi zburau. Copiii erau uimiţi de toate acestea şiîntr-una din zile, unul mai răsărit cu vârsta, îi aduce lui Iisus, că de nu aţi uitat, aşa se cheamă numele Lui, un peştişor uscat în saramură şi El, punându-l în havuzul izvorului, peştişorul
200
a prins viaţă şi deodată a înotat vesel în apa limpede. Altădată, se zice că a întins o scândură pe cât i-a trebuit,… şi,… aici, Simeon, fu iarăşi întrerupt de tatăl său:
tu, fiule, ai fost de faţă la vreuna din aceste fapte ale Tânărului despre care zici?
nu, tată, răspunse Simeon. Eu, L-am văzut numai pe El aşa cum este: curat, tăcut şi blând. E de o măreţie ascunsă patriarhală.
da, asta o cred, fiule, zise Haran cu mulţumire şi care ar dori mai mult să se discute despre problema ce se află la ordinea zilei, decât despre aceste povestiri copilăreşti.
Mama Elma, care până aici a ascultat într-o tăcere ceremonială, vrând să nu tulbure autoritatea bărbatului şi nici sentimentul delicat al lui Simeon, zise cu sfială:
fiule, să fim cuminţi şi prevăzători. Despre cele ce ai grăit pentru Tânărul acela, socotesc că sunt născociri lumeşti şi astea nu sunt vrednice de Numele Lui, căci mai mult îi strică fiinţa Sa cerească, decât să ajute la ceva. De aceea zic, noi să fim cuminţi şi să-L aşteptăm până ce va veni la plinătatea vârstei Sale. Şi atunci, Dumnezeu, Care L-a trimis, îl va învăţa ce trebuie să facă.
hai, dar, intră degrab tata Haran, să nu ne mai pierdem vremea cu povestiri şi să-ţi aduci logodnica până nu te ajunge vârsta târzie.
Simeon, însă, şi de data aceasta se codeşte:
voi, dragii mei părinţi, mă siliţi să-mi aduc logodnica, de parcă ar fi un lucru oarecare ce-l poţi lua de-aici şi pune dincolo. Doar ştiţi că pentru aceasta ne-ar trebui bani, nu glumă. în primul rând, trebuie să plătim socrilor cei o mie de dinari, aşa după cum e legea noastră. Apoi, noi suntem din aceia ce se însoţesc aşa,… la întâmplare? Eu, nu vreau să-mi aduc mireasa în casă fără nuntă. Iar pe de altă parte, nu ştim dacă socrii mai sunt de acord să-şi mai dea fata, după atâta vreme cât a trecut de la oficierea logodnei.
La un astfel de răspuns din partea lui Simeon, tatăl se tulbură în sine şi grăi cu mai multă autoritate, zicând:
201
ascultă fiule; ţi-am fost mult îngăduitor. Acum, însă, răbdarea mea a luat sfârşit. Adu-ţi aminte de făgăduinţa ta când te-am logodit cu Mara, fiica lui Manase, socrul tău. Iată dar, că ţi-am lăsat timp să mergi la Ierusalim, să-l afli pe fratele tău, Galan şi să vorbeşti cu el. Ai călătorit în Galileea să-ţi linişteşti sufletul văzându-L pe Acela despre Care eşti încredinţat, că este însuşi Mesia. Acum, ce motiv ai să mai amâni? şi cum zici că nu ştii dacă socrii tăi mai voiesc sau nu să-şi dea fata? Oare nu mergi în fiecare zi în casa lor şi nu ştii acest lucru?
202
Aici, Simeon este pus într-o situaţie delicată. El, care e curat în cugetul său ca raza de lumină, acum va trebui să calce peste adevăr şi să spună o minciună? Dar, este întrebat de părinţii săi şi el trebuie să răspundă într-un fel. Şi îndată recurse la o seamă de cuvinte pentru a ieşi din încurcătură şi zise:
părinţilor se cuvine a merge la cuscrii lor şi a vorbi despre pretenţiile ce se impun şi a fixa ziua ceremoniei însoţirii noastre. Şi iarăşi tatăl mai agitat:
ascultă fiule: fratele tău mai mare, fără încuviinţarea părinţilor săi, însoţit de hotărârea şi înţelepciunea sa şi de voinţa lui Dumnezeu, şi-a croit singur soarta ieşind cu bine toate. Sora ta, cu ascultarea de părinţi, cuminţenia şi gingăşia ei sufletească, se află astăzi pe făgaşul vieţii de familie. Iar tu, despre care aveam încredinţarea că eşti cel mai supus între fii mei, te îndărătniceşti într-atâta încât e nevoie să fii împins de alţii spre obligaţiile tale fireşti? Hai, dar, să ducem cu bine până la capăt cele începute aşa precum se cuvine nouă ca oameni ce suntem şi cât încă anii tăi mai pot fi socotiţi în limitele vârstei tinereţii.
Simeon e zăbavnic
Ne aflăm în anul 5530 de la Creaţie şi precum se ştie, pe grumazul lui Israel apasă jugul puterii romane. în aparenţă, în această zonă predomină o stare de calm, dar, dincolo de aceasta mocneşte revolta şi dorul de libertate, precum mocneşte spuza de jar sub cenuşă. într-o astfel de sumbră atmosferă tot omul trăieşte şi se mişcă în nesiguranţă şi în nădejdea că într-o bună zi va veni şi izbăvirea lui. între timp, în casa lui Haran, treburile au mers oarecum după planul ce el şi-l făcuse mai înainte. Şi acestea numai până la un loc, că omul nostru fiind şi el limitat ca oricare altul, nu totdeauna i-a stat în putere a le prevede pe toate şi a le stăpâni, pentru că aşa e
203
viaţa: din loc în loc mai apar unele greutăţi sau carenţe în faţa cărora bietul om este obligat să capituleze.
Aşadar, să vedem cum au decurs evenimentele. Precum am spus mai devreme, la cererea părinţilor lui Natanael, acesta a trebuit să-şi ia nevasta şi copiii şi să se mute la casa lor. Ce relaţii vor fi fost între ei, nu ştim şi nu trebuie să ne intereseze intimităţile altora, însă, ceea ce s-a putut observa este faptul că iubirea şi respectul reciproc nu a încetat vreodată, nici s-a micşorat cândva, fapt pentru care tata Haran şi mama Elma sunt foarte mulţumiţi. însă, pentru Simeon, bieţii oameni sunt neîmpăcaţi în sufletul lor, vor neapărat să-l vadă odată aşezat la rostul lui şi nimic altceva.
în scurgerea a câteva zile, Haran conform legilor şi datinilor strămoşeşti, a reuşit a încasa banii de la socrii fiicei lor, Dora şi să plătească părinţilor Marei datoria ce se cuvine. Şi de acum, dumnealor sunt în aşteptarea zilei în care e fixată oficierea căsătoriei lui Simeon şi instalarea Marei ca noră la casa socrilor ei. Până aici, se poate zice că treburile au mers, e drept, cam greu, dar, totuşi, conform aşteptărilor, adică pe drumul lor cel mai firesc. Numai că, în sufletul lui Haran şi al Elmei nu-şi află loc pacea aceea, care de fapt ar trebui să existe. La temelia liniştei şi bucuriei lor roade viermele nemilos al bănuielilor. Bieţii oameni, ca oricare alţii, nu ştiu nimic din cele ce ar putea să le aducă ziua de mâine. Tata Haran, ca bărbat trecut prin atâtea necazuri şi greutăţi, nu trebuie să se dea bătut. Acum, în faţa lui stă ca o cetate ce trebuie cu orice preţ să fie cucerită, marea grijă de a-l vedea pe Simeon aşezat pe brazda omului căsătorit şi pentru aceasta, el, aleargă în stânga şi-n dreapta, pentru a pregăti toate cele necesare acestui eveniment: nunta fiului său. Mama Elma, de asemenea, este copleşită de gânduri şi cugetă întru sine: „Doamne, de ar veni şi ziua aceea în care să mă văd slobozită de grija pentru copiii mei, că, iată, fiecare e la rostul său: nora e la dreapta mea şi mă ajută în toate cele, nu avem datorii de plătit la nimeni şi de acum, cu braţele deschise aşteptăm pe Cel ce trebuie să vină, pe Mesia, izbăvitorul neamului nostru.” Dar Simeon, însă, nu arată a fi
204
atât de grijuliu şi abil pentru evenimentul ce se pregăteşte în casa lor. Parcă altceva îl preocupă pe dumnealui şi această atitudine lăturalnică a tulburat şi mai mult liniştea sufletească a părinţilor lui.
ce e cu Simeon? se întrebau între ei. Deşi în fiecare zi calcă pragul socrilor săi, pare totuşi că nu prea îl interesează evenimentul căsătoriei lui!
Felul acesta de a fi a lui Simeon, a făcut-o pe mama Elma să intre la bănuieli. Ceva nu e-n regulă în această atitudine a lui. Şi se aşeză la pândă să urmărească orice mişcare a fiului lor. Astfel că, în orele de peste zi, Simeon, n-a fost văzut ocupându-se de altceva, decât de treburile obişnuite din ocol, dar spre seară, dumnealui, îşi lăsă lucrul din mână şi se furişă în cămară, unde nu a stat decât un minut-două, apoi, a ieşit fără să aibă ceva în mâinile sale. Mamei Elma i s-a părut totuşi, că fiul ei şi-a vârât ceva în sân, se-nţelege, ceva de-ale gurii. Oare ce-o fi având în gând să facă? se întrebă ea. Nu se poate crede că-i duce logodnicei sale ceva de mâncare. Asta ar fi o jicnire pentru casa lor. Dar, am să-l urmăresc să pot afla adevărul, pentru că am observat, de la o vreme-ncoace lipsind câte puţin din alimente: pâine, peşte, brânză, ceapă, rodii,…. Şi faţă de aceasta, mamei Elma i se strecură în minte un gând rău şi-şi zise cu glas şoptit: „Doamne, doar nu le-o duce de mâncare ălora ce sunt,….brrr!” făcu ea cu înfiorare şi se scutură ca de frica morţii. Apoi, continuă să fie „cu ochii-n patru” asupra fiului său. Acesta, însă, neştiind că e urmărit îndeaproape îşi văzu de obiceiul lui de fiece zi. Aşa că, la căderea serii, dumnealui se strecură cu abilitate şi când se văzu în uliţă, îşi grăbi paşii luând direcţia înspre miazănoapte, crezând că părinţii lui vor fi de-acum fără grijă, ştiindu-l că merge în vizită la a sa logodnică, ce în curând va trebui să îmbrace hainele albe de mireasă.
domnul meu, se grăbi Elma să raporteze bărbatului ei, astăzi mi-am îndreptat toată atenţia asupra lui Simeon. Aş fi dorit să ştiu unde merge el în fiecare seară şi iată că acum l-am pierdut din vedere şi gândesc că numai tu poţi alerga pe urmele lui, să vezi
205
unde poposeşte.
Surprins de cuvintele femeii, Haran răspunse cu nedumerire şi teamă:
de ce cugeţi aşa, doamna mea, oare nu la socrii lui merge să vadă pe Mara, logodnica sa?
tocmai asta trebuie să desluşim. Deci, mergi domnul meu şi nu întârzia, căci grija mă apasă şi frica mă ucide.
Şi fiind în pragul serii, bietul om n-avu încotro şi plecă grăbit luând direcţia către viitorii lor cuscrii. Ajuns în faţa casei acestora începu a spiona cu privirile şi cu auzul, dar nu a putut observa ceva care să trădeze prezenţa lui Simeon aici. Să bat în uşă, nu se cade, căci, să mergi în casă la viitoarea ta noră cu mâna goală şi fără să-ţi anunţi vizita, apoi, în ceasul acesta de seară nefiind potrivit şi încă de fiul său neştiind dacă se află aici sau nu, toate acestea constituie chestiuni fără noimă şi-n afara raţiunii. Desigur, tata Haran este un om întreg la judecată şi aşa stând lucrurile s-a hotărât să stea peafară şi să patruleze pe uliţă în sus şi-n jos, cam o oră, o oră şi jumătate, socotind timpul când în alte seri fiul său era plecat de-acasă. Şi iată că la casa cu pricina s-au stins luminile şi s-au tras obloanele, semn că cei din interior se pregătesc pentru odihna de noapte, dar Simeon, încă nu şi-a făcut apariţia. „Oare cuscrii aceştia să aibă o altă uşă prin care Simeon să se fi retras la plecarea sa de aici?”
Aşa fiind, Haran, obosit şi plin de ciudă, s-a întors la căminul său şi când a dat să intre, în acest moment fu ajuns din urmă de Simeon, care, i-o luă înainte cu întrebarea:
ce e cu tine, tată, m-ai aşteptat în prag?
Iar tatăl, trezit din gânduri şi prejudecăţi amare, la rându-i întrebă şi el:
unde ai fost fiule şi de unde vii, că mult mă necăjeşti şi sufletul mi s-a neliniştit pentru tine?
să nu te tulburi, tată, răspunse Simeon, că nu voi fi fost aiurea, ci doar la datorie!
datoria ta nu poate fi alta, decât să tocmim nunta, să ţi aduci mireasa şi să te aşezi şi tu la vatra ta, ca sa sfârşim o dată cu ceea
206
ce am început!
întocmai, tată dragă, dar în acelaşi timp trebuie să îmbrăţişăm mila până nu vine dreptatea.
ce vrei să spui, fiule? Au vreo legătură cuvintele acestea cu grijile ce ne stau în faţă? Nu fi îndărătnic, căci această întârziere ne face de ocară în faţa semenilor noştri, răspunse bătrânul tot mai înciudat şi Simeon, zise cu mult calm:
bine ai zis tată, dar să ştii că milostivirea lui Dumnezeu o aflăm în mila ce o avem faţă de semenii noştri aflaţi la strâmtoare!
Aici, Haran, sări speriat:
ai zis că sunt la strâmtoare cuscrii noştri?
nu de ei am zis, ci de semenii noştri ce sunt în suferinţă şi-s complet neajutoraţi.
Bietul om ar fi vrut ca Simeon, fiul său să fie mai explicit în vorbire, dar în acest timp fură întâmpinaţi de Elma, care se afla în casă în aşteptarea bărbatului şi auzind glasuri la uşă ieşi în grabă şi văzându-i îi pofti să intre. Ajunşi în interior, s-au aşezat şi discuţia continuă. Mai întâi, Haran se adresă femeii sale:
iată, doamna mea, zise el arătând către Simeon. Iată ce am crescut. în loc să se grijească şi să grăbească nunta, el o zădărniceşte spunând nişte vorbe aşa,… fără noimă. Elma, nu mai aşteptă altă explicaţie şi se adresă în pripă către Simeon, zicând:
care îţi este motivul, fiule, de amâni mereu şi faci ca grija noastră să sporească pe zi ce trece?
Fiul, mai întâi privi cu blândeţe în ochii mamei, apoi la faţa tatălui său şi în cele din urmă rosti cu glas domol:
o, bunii mei părinţi, iertaţi-mi cuvântul ce-l voi zice vouă, că nicidecum nu voi să vă-ntârzii speranţa, dar mai întâi de toate se cuvine nouă să fim milostivi, căci numai din milă se naşte iubirea. Şi aceasta este cea mai sfântă jertfă ce o poate aduce omul pe pământ şi fără de care nu vom fi găsiţi vrednici de Mesia-Domnul.
Acum, iarăşi tatăl, cu glas tulburat:
de ce vorbeşti nouă cu înţeles ascuns? Tu, încă nu ştii multe
207
din câte ar fi să ştii. Şi pe loc, băiatul, liniştit, răspunse:
a şti multe, tată, încă-i prea puţin. A iubi pe Acela şi pe tot săracul, semenul nostru, aceasta este totul şi nimic mai mult!
Aici, mama Elma intră şi mai mult la bănuieli şi cu frica-n suflet îşi zise-n gând: „O, vai mie Doamne, dacă fiul meu duce de-ale gurii celor din pustie ce sunt cuprinşi de lepră? O, Preasfinte Doamne, să nu fie aşa, că nu mai am pe altul să-mi fie de ajutor. Păzeşte-mi dar, băiatul, feciorul meu iubit, că-n mila lui cea mare îşi uită de sine şi toate cele. Şi tare-mi este teamă pentru viaţa lui. Tu ştii toate acestea, auzi, dar, rugăciunea mea şi ia-l pe Simeon sub aripa Ta!”
Haran, văzând pe fiul său tot stând în cumpănă şi pe Elma pierdută cu firea, îşi stăpâni pe cât putu mânia şi ridicându-se, zise cu glas tăios ca gheaţa:
aici în casa aceasta eu singur sunt tatăl, cel ce răspund de toate, iar dânsa este mama ce suferă-n tăcere de grijă şi iubire pentru fii săi. Vezi, dar, Simeoane, cum părinţii tăi au ajuns sărmanii, la capătul durerii. Deci, starea în care suntem ne sileşte întruna să ducem la capăt tot ceea ce am început. Mergi, adu-ne noră fără alai de nuntă, căci numai după aceea se va putea spune, că eşti şi tu de acum un om între oameni.
După un timp de gândire, Simeon, răspunse:
iată, dragi părinţi, că acuş v-ascult şi în săptămâna care va să vină, uite, aici în casă, iubita mea Mara, va fi a voastră noră şi a mea mireasă.
în urma acestui cuvânt rostit de Simeon, Haran şi Elma s-au potolit din tulburarea lor şi cu multă bucurie au purces a face ultimele pregătiri pentru primirea în casa lor a norei Mara. Astfel fiind situaţia, mama Elma nu a mai spionat pe fiul ei, însă, dumnealui, aflându-se sub impulsul milei faţă de cei în suferinţă şi neajultoraţi, în ziua următoare, după cină, se strecura afară din casă şi făcu un pachet cu alimente luând din fiecare ALIMENT cât putu, în aşa fel încât să nu se observe lipsa. Şi când înserarea acoperea totul, Simeon se furişă şi dispăru din ocol. Apoi, cu paşi grăbiţi bătea în uliţa care
208
duce spre latura de nord a satului. La ieşirea din localitate, nu apucă pe cărarea ce urcă pe coastele Ebalului la Peştera Beduinilor, ci continuă să alerge pe un drum neumblat spre cimitirul părăsit de sub fruntea muntelui. Aici se opri şi scrută cu privirile lui agere întunericul ce se lăsa de la o clipă la alta. Nu aşteptă prea mult şi undeva la o depărtare de 25- 30 metri, pe fundalul cerului se profilă conturul unui om, care, observând că cineva se află prin apropiere, începu a striga cu durere: „Necurat! Necurat!” La auzul acesta, Simeon, rămase locului şi răspunse cu glas duios, compătimitor:
da! Iată că am sosit, omule! Dumnezeu mi-a ajutat să aduc şi de data aceasta ceva de mâncare. După ce voi pleca eu, vii să-ţi iei merticul şi să nu uiţi să mulţumeşti Providenţei.
omule al lui Dumnezeu! se auzi din nou glasul jalnic al umbrei din întuneric. Ne arde setea şi aici nu avem pic de apă. Fii atât de bun şi adu-ne de la râu o cupă plină să ne putem stinge focul din gâtlej. Ştii doar că nu avem voie să părăsim locul acesta.
nu am vas pentru adus apă! răspunse Simeon îndurerat. Şi apoi, iarăşi acela:
noi avem aici o amforă, dar tu nu poţi să te atingi de ea, ci numai să ne aduci apă cu un vas de-al tău şi să-l torni în amfora noastră, în timp ce nimeni dintre noi să nu-ţi fie prin apropiere. Iată, eu voi aduce amfora şi o voi lăsa pe piatra mormântului de lângă cale.
Cu acestea, omul din umbră dispăru în grota de sub stâncă, să aducă amfora. Simeon a rămas tăcut, gândind câteva clipe la o cât de primitivă soluţie de a potoli setea acestor nenorociţi ai soartei.
iată, se auzi din nou glasul omului din noapte, eu vin cu amfora şi o voi lăsa pe locul de care-ţi spusei. Tu, fă tot ce-ţi stă-n putinţă şi să nu ne laşi pârjoliţi de sete, că, Atotputernicul Dumnezeu, îţi va răsplăti ţie cu sănătate multă şi daruri cereşti pentru mila şi dragostea ce ne porţi.
Cuminte, Simeon sta locului urmărind de la distanţă orice mişcare a nefericitului ce era condamnat să locuiască până la moarte în peştera pustie împreună cu alţi câţiva asemenea lui, departe de orice aşezare omenească şi izolaţi de toate frământările şi bucuriile
209
lumii.
După ce omul acela s-a depărtat, Simeon al nostru, neavând altă posibilitate şi de multa compătimire ce o avea pentru aceşti nenorociţi îşi alungă teama şi merse şi luă amfora de pe mormântul de lângă cărare, alergă la râu şi o umplu cu apă rece de munte şi cu aceeaşi grabă se întoarse şi puse vasul plin de unde îl luase şi strigă:
veniţi fraţilor să vă astâmpăraţi setea şi vă stingeţi văpaia suferinţelor voastre! Şi cum zări prin întuneric pe omul bolnav venind spre el, Simeon nu mai aşteptă o clipă şi se întoarse spre sat alergând pe cât îi permitea întunericul. De data aceasta, a întârziat mai mult ca de obicei şi în nici un chip nu vrea să lase de bănuit părinţilor despre fapta lui de întrajutorare a celor mai nenorociţi
210
oameni din câţi se mişcă pe faţa pământului.
A doua zi, Simeon, constrâns de împrejurări, fu nevoit a merge la socrii lui să-i anunţe că peste două săptămâni de la aceasta, el, îşi va lua logodnica acasă prin oficierea legală a nunţii lor la sinagoga din sat.
Cum-necum, cele două săptămâni au trecut ca oricare altele de până acum, vreme, în care, Simeon nu a mai putut fugi de acasă pentru a duce câte ceva de gustare acelora ce sunt cuprinşi de cea mai cumplită şi nevindecabilă boală: lepra.
Nunta lui Simeon
în fine, iată că a sosit şi ziua sorocită nunţii şi cum e firesc pentru un astfel de eveniment, toate au fost pregătite cu destulă minuţiozitate şi acum, zarva şi veselia e în toi. Simeon şi Mara, îmbrăcaţi în strai de nuntă, sunt conduşi cu alai la sinagoga din localitate pentru oficierea căsătoriei conform ritualului. Hazzanul, venind, s-a aşezat în faţa mirilor şi le citeşte din Legea sfântă capitolele „Paraşa” şi „Haftara” amintindu-le obligaţiile ce le revin conform textelor din Sfintele Scripturi pentru tinerii care se însoţesc unul cu altul. Şi sosind momentul când Rabinul luă mâna mirelui să o cuprindă pe a miresei pentru unirea lor pe viaţă, Sacerdotul, tresări şi numai după câteva clipe grele şi apăsătoare, el îşi continuă rânduiala conform aşezământului stabilit prin lege.
La sfârşitul ceremoniei, pe când alaiul de nuntă se îmbulzea la ieşirea din Sinagogă, Rabinul se repezi la Simeon şi-i porunci să-şi arate mâinile. Simeon se supuse uluit şi,… o, Doamne, pe mâna dreaptă a lui se putea vedea clar o pată alburie şi scorţoasă la pipăire. Nuntaşii care se aflau în preajma lor, dându-şi seama care e pricina înspăimântării Rabinului, s-au speriat şi au fugit de lângă Simeon, arătându-l cu degetul şi strigând: „Necurat, Necurat! Mirele este lepros!” Nu ne este cu putinţă a descrie momentele acestea de groază când
211
mireasa a căzut leşinată, socrii şi-au sfâşiat straiele de pe dânşii, mama Elma, cu mâinile încleştate în părul capului ei, căzu la picioarele fiului său, bătându-şi fruntea de pământ şi ţipând cu disperare. Spaimă mare a cuprins pe toată lumea prezentă aici. De la bucurie şi veselie, la plâns şi mare jale. De la desfătare, la întristare şi cumplită năruire sufletească. Dar, ce să-i faci? Toţi suntem neputincioşi în faţa unui astfel de nefaste împrejurări. Situaţia este desăvârşit ireversibilă şi de aceea lacrimile şi disperarea nu-şi poate afla stavilă. Doamne, aşa fiind situaţia, încotro să apuci să-ţi afli un locşor de refugiu sufletului? Când ştim că boala aceasta este nevindecabilă şi necruţătoare şi nici măcar de scurtă durată, ca apoi, nefericitul să treacă la odihnă pe celălalt ţărm, nu ştim ce să mai zicem!
Şi totuşi,… şi totuşi în scurgerea vremii, precum s-a consemnat în istoria omenirii, s-au întâmplat cazuri fericite când, oameni loviţi de această boală, Dumnezeu, din milostivirea şi puterea Lui cea nemăsurată, să-i vindece desăvârşit din suferinţă şi deznădejde. Dar, aceasta, nu poate aduce, în cazul de faţă, decât o scânteioară de speranţă, scânteioară care, de la o clipă la alta, se poate stinge definitiv.
Acum, dar, să revenim la cele de mai înainte şi să intrăm pe făgaşul vieţii oamenilor de atunci, al epocii respective şi al momentului descris mai sus, bineştiind că orice act social, fie civil sau religios, oficiat de un om împuternicit de lege, rămâne definitiv încheiat. în cazul nostru, cununia lui Simeon cu Mara, constituie mai mult decât un act social, Aceasta este o taină divină instituită de însuşi Dumnezeu. Şi taina aceasta, o dată săvârşită de Sacerdotul Domnului, nimeni nu o mai poate întoarce. Chiar dacă unul dintre miri este dovedit a fi atins de lepră. Nora, rămâne noră în casa socrilor, câtă vreme mirele ei, bărbatul ei încă mai are sufletul într-însul. Şi abia după moartea şi îngroparea acestuia, femeia lui, fecioară încă neîntinată de plăcerile fireşti ale căsătoriei, are voie să se mărite cu altul dacă voieşte.
Cazul întâmplat cu Simeon, fiul lui Haran, pare a fi unic în felul său. Mara, cu sufletul amărât cât nu se poate spune şi a pus vălul negru
212
şi obligată a rămâne sub ascultare de socrii săi. Dar, cât Doamne, biata fată va să stea în supunere totală faţă de aceştia? Că doar nu pentru ei a părăsit casa şi părinţii săi care au născut-o şi au crescut-o şi i-a dat educaţia necesară, ci pentru Simeon, iubitul ei soţ. Dar între ea şi Simeon nu a rămas decât singura legătură sufletească şi aceasta, întărită prin actul ceremonial devenit lege sfântă, căci trupeşte sunt condamnaţi să fie separaţi, la distanţă unul de altul. Şi această cumplită boală ar putea dura mulţi ani de-a rândul. Deşi cel contaminat de lepră este socotit ca mort, totuşi, Mara nu poate părăsi casa socrilor până ce în trupul soţului ei, încă sălăşluieşte sufletul lui chinuit şi inima lui bună nu a încetat să bată.
Despre Haran ce să mai zicem, că, numai în câteva zile, bietul de el, a devenit de nerecunoscut: cu părul capului înălbit prematur, se mişcă greu prin ocolul său, tot oftând din adânc şi plângând nemângâiat. Când socotea sărmanul tată, că de-acum nu va mai munci aşa de mult ca la tinereţe şi va să-şi liniştească sufletul văzându-se înconjurat cu dragoste de fiii fiilor săi, tocmai atunci fu lovit de necazul ăl mare. Nu are bietul om nici o putere de a înlătura, sau a îndulci cât de cât această amară soartă. Doamne, ce este omul pe pământ? Această făptură ce ai făcut-o după chipul şi asemănarea Ta, poate fi socotită asemenea gâzelor ce mor strivite pe cale sub tălpile sandalelor sau de copitele asinilor? Pentru ce se însoară? Nu pentru a trăi fericit? De unde, dar, atâta nefericire? Pentru ce dă naştere la copii? Nu pentru a fi sănătoşi şi a fi folositori familiei şi neamului din care face parte? Pentru ce, dar, unii dintre aceştia sunt răpiţi cu de-a sila de la sânul familiei şi aruncaţi fără milă în valul durerilor de nedescris? O, Doamne, unde e fericirea în care l-ai aşezat la început pe om? Cum, el, omul, a putut-o pierde cu atâta uşurinţă? Pentru ce cu necugetare a respins viaţa şi desfătarea Raiului şi a ales durerea şi moartea?
O, Doamne, iartă-ne! Răspunsul, îl ştim, cauza o cunoaştem: „Păcatul”. Şi ştim că plata păcatului nu poate fi alta decât moartea cu toate consecinţele ei. Durerile morţii vin pentru a plăti păcatul şi
213
nu numai pentru aceasta, ci şi pentru probare. Bunăoară şi într-un caz şi-n altul, omul trebuie să-şi ia platoşa răbdării, a acelei sfinte răbdări ce stă la adăpostul nădejdei, că altă cale nu există. O, Doamne, vai de acei ce-şi pierd răbdarea!
Şi acum, să ne îndreptăm gândul şi ochii sufletului către Elma şi după aceea vom mai vedea ce s-a mai petrecut cu blândul nostru Simeon, cu nefericitul Simeon. Aşadar, iat-o şi pe mama Elma. Oare, ea este? Nu cumva ne înşelăm? Vai, nu i-a rămas nimic din înfăţişarea de mai-nainte! Greu ne vine s-o identificăm. A slăbit mult, părul capului a devenit ca lâna albă, ochii i s-au adâncit în orbite, vorbeşte puţin, dar plânge mult, foarte mult. Oh, dar, nu mai spunem nimic. Lăsăm fiecărui cititor frâul liber al imaginaţiei să poată vedea înfăţişarea ei de mamă distrusă, ce şi-a iubit copiii, cum numai o mamă ca ea ştie să iubească. Bine a zis cine a zis, că iubirea de mamă întrece adâncul mării. Dar durerea Elmei, a mamei Elma, întrece orice limită. Fiul cel mai iubit la care privea ca la ochii ei din cap, pe care, nu demult l-a văzut vesel, sănătos, stând ca un rege lângă regină, înconjurat cu alai şi bucurie de tot satul şi cum deodată, aceeaşi gloată, să-l izgonească dintre ei fără pic de milă şi să-l îndepărteze ca pe un câine jigărit şi fără stăpân! Şi pe mama Elma disperată strigând în urma fiului ei alungat din sat cu bolovani, e neînchipuit de greu, e nespus de groaznic! Numai mamă să nu fii!
Mama Elma îşi caută fiul
Clipele sunt grele, ceasurile lungi, zdrobitoare, iar zilele par a fi un chin de nesfârşit. Elma se află într-o continuă frământare, nu-şi poate afla odihnă-n sine şi nici loc în juru-i. Mai bine şi mai uşor i-ar fi fost ei să suporte această groaznică boală, numai să-l ştie pe Simeon, fiul ei, sănătos şi om de muncă.
Dar, acum trebuie să-şi vadă băiatul cu orice preţ. Poate că, atunci, Rabinul, s-a înşelat în părerea sa şi alungarea lui Simeon a fost
214
o greşeală a tuturor. O eroare a întregului sat şi, pe care, dumneaei, cu dragă inimă e gata a o ierta într-o secundă. Şi,… o, ce n-ar da numai să-l afle pe fiul ei sănătos, să-l poată îmbrăţişa, să şi-l vadă iarăşi în mijlocul familiei sale integru şi fericit! O, dar, toate acestea sunt numai vise şi dorinţe deşarte! Adevărata situaţie, din nefericire, însă, este neagră ca noaptea şi tristă ca moartea şi aşa se crede că va rămâne până la sfârşit, deoarece nici o forţă sau ştiinţă omenească nu s-a dovedit până acum să poată combate această cumplită maladie.
Acum, iată că, iubirea de mamă a învins frica şi-ntr-una din zilele acelea de zbucium sufletesc, ignorând orice prevedere, îşi puse-n pestelcă două pâinişoare, o bucată de caş şi câţiva peştişori ţinuţi la saramură şi fără să destăinuie ceva din gândurile ei lui Haran sau Marei, luă drumul pustiului spre coastele de răsărit ale muntelui Ebal ce se întind până-n vadurile Iordanului. Ştia şi ea, biata, din auzite, că dincolo de cimitirul părăsit, într-o grotă de munte, sălăşluiesc cei loviţi de crunta şi amara soartă, printre care o, Doamne, trebuie să fie şi Simeon, iubitul ei fiu. Plângând cu jale fără putere, femeia urcă domol drumul în pantă şi ades lovindu-se de bolovani. Din loc, în loc, se opreşte şi priveşte spre înălţimile golaşe. Degetele picioarelor îi sunt julite şi genunchii îi sângerează, dar, asta nu contează. Sufletul ei este cu mult mai zdrobit şi nimeni nu este cine s-o ajute şi-n disperarea ei strigă către ceruri: „Părinte al tuturor veacurilor şi Făcătorule al stelelor, al soarelui şi al pământului, Tu mi l-ai dat pe Simeon spre mângâierea sufletului meu, pentru ce, acum, l-ai luat dintre noi? Dă-mi-l înapoi că mă pierd de durere! Dă-mi-l Doamne, căci numai Tu poţi să mi-l faci sănătos precum a fost! Eu, multe am greşit înaintea Ta, dar, el, precum ştii, este un suflet curat şi milostiv. De voieşti jertfă, Dumnezeule, jertfeşte-mă pe mine şi pe el slobozeşte-l din această temniţă a morţii! Eu, mi-am trăit viaţa, dar el, fiind în puterea vârstei se cuvine lui să fie eliberat de orice suferinţă şi aşezat în rândul oamenilor sănătoşi şi întregi la judecată. O, Doamne, cât este de neputincios omul în faţa destinului! Auzi, dar, suspinul meu, vezi-mi durerea şi spune-mi acum unde se află fiul
215
meu cel răpit şi ferecat cu lanţurile morţii. Vreau să-l mai văd odată, Părinte Sfinte şi după aceea pot să mor căci viaţa mea nu-şi mai are rostul în lumea de acum!
Şi cu acestea Elma, este ajunsă-n faţa cimitirului despre care se zice că ar fi sălaşul celor loviţi de nemiloasa boală a leprei. Aici, femeia, stă o clipă locului şi priveşte îngrozită. I se pare că, din fiecare mormânt se ridică încet, încet, nişte fiinţă străvezii, insubstanţiale, îmbrăcate-n pânzeturi albe având înfăţişarea omenească. Sunt duhurile celor ce odihnesc aici din veac şi vin acum să o întâmpine şi să-i spună, că de aici începe o altă fire, un alt tărâm de existenţă, în care, nimeni nu poate pătrunde decât prin durerea morţii. Şi că, cei vii au datoria de a se ruga Ziditorului a toate, să trimită cât mai grabnic pe „Izbăvitorul” lui Israel, cel promis lui Adam să-i slobozească din groaznica temniţă a morţii, a iadului!
în faţa acestui imaginar şi funest tablou, pe biata Elma o cuprinse fiori ca gheaţa din creştet până-n tălpi, dar după aceasta, ştergându-şi ochii de lacrimi, îndată îşi şterse şi din memorie orice gând prăpăstios şi aşezându-se în genunchi, lăsă jos pestelca cu merinde şi ridicându-şi mâinile către Cer, strigă cu putere: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, auzi-mă în clipa aceasta şi nu lăsa în uitare pe roaba Ta. Spune-mi, dar, în care mormânt sălăşluieşte fiul meu iubit, Simeon. Căci am ajuns la capătul puterilor şi nu mai pot trăi ştiindu-l izgonit din mijlocul nostru. Auzi-mă, Doamne, şi nu mă lăsa!” Apoi, femeia căzu cu faţa la pământ plângând zgomotos. Dincolo, din latura opusă a cimitirului se auzi o voce bărbătească, strigând:
cine a cutezat să vină aici şi să plângă pe cei uitaţi de lume?!
Elma tresări şi ridicându-şi capul, privi spre peretele de piatră. Acolo-n faţa grotei o arătare de om înfăşurat în zdrenţe şi cu mâna streaşină deasupra ochilor, cerceta atent peste cuprinsul mormintelor. De îndată, privirile lor se întâlniră şi fulgerător, femeia, trase un ţipăt şi-şi puse mâna la gură, speriată:
cine eşti tu, doamna noastră? mai zise acela Ce cauţi aici, că nu ai voie să te apropii. Aici este regatul morţilor, al celor morţi
216
ce încă mai au nevoie de pâine şi apă şi mai cu seamă de un sfârşit cât mai grabnic!
omule, răspunse Elma printre suspine amare. Eu sunt o nefericită mamă şi-mi caut fiul ce a fost lovit de lepră şi alungat din mijlocul oamenilor. Spune-mi de este aici cu tine!
cum se numeşte fiul tău şi câtă vreme este de când i-a fost lui aceasta? mai întrebă leprosul, la care, femeia cu întretăierea-n glas, răspunse:
simeon, este numele lui, omule, şi zilele sale de necaz se pot număra pe degete!
ah, doamna noastră! zise surprins nefericitul; acum, desigur ştiu cine este cel pe care-l cauţi. Nu este aici. Numai câteva zile sunt de când a venit jeluindu-se de nenorocirea ce l-a năpăstuit. Şi de vreme ce era asemenea nouă, l-am poftit să rămână aici, că niciunde nu va putea fi primit. El însă nu a ascultat şi a plecat, dar se va întoarce negreşit că nu este loc în lume pentru el cum nici pentru noi, decât în pustia aceasta. Şi văzându-l aşa distrus sufleteşte am plâns pentru el şi pentru tinereţea lui. Nu a stat aici decât o noapte şi încă răsleţit, timp în care, mult s-a frământat şi nu a putut dormi o clipă. A doua zi, însă, a plecat zicând că va merge la Acela ce este trimis de Dumnezeu să vindece toată boala şi neputinţa din lume. Nu ştim de va găsi ce caută, căci sorţi de izbândă nu se întrezăresc. Numai când gândim, că de-l va afla lumea că este lepros, va arunca cu bolovani asupra lui şi-l va izgoni afară din orice cetate. Cu destulă durere ţi-am spus acestea, doamna noastră, pentru că m-ai rugat să-ţi spun ceva despre fiul tău. Rogu-te, dar, să mă ierţi că nu am cuvânt de mângâiere. Dar, tu, totuşi păzeşte-ţi viaţa şi nu te mai apropia de aceste locuri.
Elma, văzând printre lacrimi, în negura grotei, mai multe umbre mişcându-se-ncoace şi-ncolo, întrebă cu durere:
câţi sunteţi aici, nefericitule om?
Răspunsul veni nedefinit:
suntem destui, chiar şi fără fiul tău. Toţi osândiţi la o moarte lentă, grea, apăsătoare. La ani mulţi de suferinţă. Dar, du-te, doamna
217
mea, fie-ţi milă de tine şi du-te că aici este poarta Abisului şi locul morţii!
în urmă, plină de mâhnire, cum greu e de spus prin cuvinte, biata mama Elma e nevoită a face calea-ntoarsă. Mai întâi lăsă merindele-n jos şi făcu semn aceluia să vină să le ia. Apoi, plină de jale se îndreptă către sat. în calea ei, de atâta amărăciune i se pare că se învârte pământul cu susu-n jos. Şi plângând nestăvilit merge împleticindu-şi picioarele fiind gata a cădea jos la fiece pas şi întru sine cugetând necontenit: „Dumnezeule Cel ce eşti în Ceruri şi peste tot, în ceasul acesta Tu mă vezi şi mă auzi, cunoşti durerea mea şi-mi ştii nepriceperea, că nu voiesc să-Ţi aduc învinuire, dar, mă rog Ţie, de voieşti jertfă, jerfeşte-mă pe mine şi slobozeşte-l din durere pe fiul meu. Ştii dorinţa mea de mamă, vezi lacrimile mele şi-mi auzi suspinele. Iată, că sunt în aşteptarea Ta, Doamne, deci, Te rog, vino acum, vino şi risipeşte necazul meu!” apoi continuă adresându-se-n taină către fiul său: „O, preaiubitul meu fiu, ce vină ai tu înaintea lui Dumnezeu? Unde eşti şi încotro ţi-ai îndreptat mersul şi către cine nădăjduieşti? Arată-te acum, căci sunt gata să-mi dau ultima suflare de viaţă. Arată-te sănătos, iubitule, şi stinge văpaia suferinţelor ce m-a cuprins. Nu înceta a te ruga către Stăpânul a toată făptura, să facă această minune cu tine, că nu mai pot să rezist. Pentru ce, dar, mai sunt mame pe pământul acesta, dacă sunt nevoite să-şi dea pe fiii lor în laţul durerii şi al morţii? Vai, vai, Doamne!”
Zilele de jale cu greu se duc şi rămân în urmă. Prezentul, pentru casa lui Haran, este tot pe atât de amar şi viitorul încă nu le licăreşte nici cea mai mică rază de speranţă. O adevărată umbră a morţii, în care, bietul om, este obligat să bâjbâie neputincios până-n cea din urmă clipă a vieţii lui! Ce este, dar, omul pe pământ? Doar să se bucure un ceas şi apoi să sufere o viaţă? Pentru ce s-a mai născut? Oare zilele lui sunt ca iarba câmpului, se-nflripă, creşte, se coseşte şi se aruncă-n foc! Oare aşa să fie în faţa lui Dumnezeu, viaţa omului?
Ei, dar, vom trăi şi vom vedea.
218
Veşti mângâietoare
Deocamdată, cuprinşi de uimire stăm şi privim la fiecare. Bietul tata Haran, în scurtă vreme a devenit de nerecunoscut: părul i s-a albit ca zăpada şi faţa i s-a făcut ca lutul, ochii s-au adâncit sub frunte şi se mişcă de ici-colo fără de sine. E pierdut şi nimic alta. De mama Elma, nu mai discutăm. A ajuns o epavă şi cum încă mai rezistă numai Bunul Dumnezeu ştie. Mara, nora dumnealor, o, Doamne, e o minune cu adevărat. E drept că suferă şi ea. Suferă nespus şi asta o ştim cu toţii, dar tristeţea încă nu a doborât-o chiar de tot. Ea învârte tot rostul casei, ea îi mângâie şi dă curaj socrilor, încât aceştia îşi zic unul altuia: „Cum, Doamne, fata aceasta poate fi plină de atâta însufleţire, de parcă Simeon, bărbatul ei, este plecat undeva la muncă şi ea, cu masa pusă, îl aşteaptă să sosească din moment în moment. Alta, într-o astfel de situaţie, ar fi călcat peste orice literă de lege şi s-ar fi făcut nevăzută de la casa lor. Dar Mara, e Mara, nu vrea să amărască mai mult pe bunii ei socrii, ca un erou stă pe baricada vieţii cu încredinţarea deplină, că, până la urmă, binele va birui şi va veni să răsplătească suferinţa lor întru sfântă răbdare şi lupta fără ezitare sau şovăire cu toate neajunsurile împrejurărilor.
Ei, dar, cu toată povara lor, anii trec şi se duc unul după altul, între timp, în lumea noastră, sosesc veşti nemaiauzite până acum. Mica cetate a El-Gamimului, fiind aşezată ceva mai în afara drumului de legătură dintre cele trei provincii ale Ţării Sfinte, stă pitulită la poale de munţi, văzându-şi în tăcere de necazurile şi bucuriile ei. Zvonurile despre cele ce se petrec în lume, sosesc aici cu destulă întârziere, dar, totuşi, vin şi nimeni nu rămâne în necunoştinţă de ele.
Tot în vremea asta încă o veste de mare interes pentru tot omul de bună credinţă, a stârnit viaţa satului nostru, se zice că în latura de jos a Iordanului, s-a ivit de curând un tânăr şi mare prooroc, care propovăduieşte cu foc şi însufleţire apropierea împărăţiei lui Dumnezeu şi eliberarea poporului ales. Astfel că, pentru lumea
219
noastră necăjită, această veste a sosit ca o blândă adiere de vânt răcoritor, care, deîndată a început a înfiripa în inima oricui speranţa de mai bine a zilei de mâine.
La auzul acestora, Elma s-a veselit şi a zis bărbatului:
domnul meu, rogu-te, nu zăbovi, ci mergi degrab şi vezi dacă Acela este Mesia cel aşteptat. Şi de este aşa, mergi cu îndrăzneală în faţa lui, spune-i durerea noastră şi roagă-l pentru Numele lui Dumnezeu să vină acum cu puterea ce este dată lui, să ne scoată din noianul deznădejdii, că altfel, pierim cu toţii!
măi femeie, grăi omul nostru, nu trebuie să ne pripim la auzul oricărei vorbe adusă de vânt. Adu-ţi aminte ce vâlvă a produs Vânturălume acela de Halibald. Şi până la urmă, ce a fost? Nimic! Mai deunăzi se vorbea că proorocul Acela se află-n Galileea şi acum, iată-l că ar fi în pustia iudeei. Aşadar, doamna mea, noi să stăm cuminţi şi să nu ne ridicăm straiul înainte de a ajunge la râu.
Elma insistă, zicând:
din tot sufletul mă rog ţie, domnul meu, nu arunca la spate cuvântul şi speranţa mea, că nu am încetat vreodată să cred, că Mesia se află printre noi. Iată, că de la vestea Naşterii Sale au trecut aproape treizeci de ani. Deci, acum, trebuie să fie ajuns la vârsta când, după Lege, poate lua în mâinile Sale frânele ţării şi izbăvirea lui Israel şi cred că pentru aceasta a părăsit munţii Zabulonului şi Neftalimului şi a coborât spre mlaştinile Iordanului, acolo unde e răscrucea de drumuri.
în urma acestora, Haran se înduplecă şi zise:
bine, doamna mea, iată că mă voi duce să văd de e vreun gram de adevăr în cele ce se zvonesc şi ca să-ţi linişteşti sufletul. Dar, greu îmi vine să cred, că de va fi Mesia acela despre care se aude, va voi să se plece suferinţelor noastre. Să nu dăm uitării că acel Om nu-şi va revărsa graţia asupra noastră, că, noi Samarinenii suntem socotiţi a fi de alt neam, şi precun stă scris, numai asupra Israeliţilor şi mai cu seamă asupra iudeilor. Asta ar fi noima prezenţei Lui în drumul din faţa Ierihonului.
220
eu am altă convingere, domnul meu, şi nimeni nu poate zdruncina credinţa mea. Mesia, Trimisul lui Dumnezeu negreşit este puternic şi milostiv. El pe toţi îi va izbăvi şi pe nimeni nu va asupri, căci aşa zice Proorocul despre El. De va căuta a te respinge aceasta o va face numai din dragoste, spre a te încerca. Şi apoi, mai cred că peste câţiva ani ne vom numi şi noi iudei, că, iată din pricina înmulţirii îmbolnăvirilor de lepră oamenii de-aici au început a-şi construi locuinţe în cealaltă parte de râu. Astfel, că peste o vreme, El-Gamimul, se va renaşte în hotarul iudeei.
Haran răspunse:
măi femeie, ajunge! Iată că am să merg acolo. Doar ţi-am spus: „Linişteşte-ţi sufletul”.
Tata Haran la Proorocul focului
Pe tata Haran îl ştim a fi omul ce nu se lasă convins cu una cu două. El nu poate crede în evidenţa unui atare lucru, până ce nu-l vede cu ochii şi-l pipăie cu mâinile sale, dar, acum, omul nostru se arată înduplecat din două motive. Primul motiv este vădit şi acesta ascunde pe cel de-al doilea, căci, a zis către Elma, femeia sa: „Merg numai să-ţi linişteşti sufletul!” Şi celălalt motiv, este că, aflându-se fără nici o putere în faţa nenorocirii lor, la auzul zvonului despre venirea lui Mesia, o rază caldă de speranţă îl mângâie şi-i luminează cugetul şi-l îndeamnă să pornească la drum fără nici o amânare.
„O, Doamne!” îşi zice el în gând, „De este aşa precum se zvoneşte şi cum auzim că stă scris în scripturile evreilor, oare, Te vei îndupleca şi spre noi care nu suntem descendenţi de-ai lui Avraam? Dar Tu, oare numai pe Avraam şi pe urmaşii lui l-ai zidit? Nu şi pe cealaltă lume? Oare lui Dumnezeu să-i facă plăcere ca pe noi cei ce suntem „de alt neam” să ne lase pradă durerilor şi pierzării?! Nu! Asta nu se poate. Eu ştiu că Dumnezeu este Dumnezeul dreptăţii. Şi de ce nu şi al milostivirii?!” Apoi, către evrei cugetând: „Aşa că voi Israeliţilor
221
sunteţi oameni nedrepţi şi răi, pretindeţi că Dumnezeu Care a făcut Cerul şi Pământul, numai vouă vă aparţine. Amarnic vă înşelaţi! Veţi vedea cât de înşelătoare vă este credinţa voastră!”
Calea până-n latura de jos a Pustiului iudeei măsoară cam zece leghe (27 de mile) ce omul nostru Haran îl poate parcurge în cel mult două zile. Dealtfel, drumul acesta l-a mai călcat el sub picioarele sale cu 18 ani în urmă împreună cu Simeon, atunci când a mers la Ierusalim în căutarea fiului său Galan. Desigur, vârsta lui de acum nu se potriveşte cu cea de atunci, dar, de data aceasta e altceva. Atunci voia să-l întoarcă pe Galan din drumul său pentru a-i fi de ajutor în treburile şi grija de familie, iar acum, bietul om pierzând şi pe Simeon unde oare să alerge şi către cine să strige pentru a-i da o mână de ajutor? Vai şi când gândim că peste toate acestea se adaugă şi cerbicia inimii lui ce-l apropie şi mai mult de prăpastia disperării, nu ştim ce să mai zicem! Şi negăsind o direcţie cardinală de salvare, omul nostru a pătruns în adâncul fiinţei sale, acolo unde se află ultima scânteie de nădejde, zicându-şi în sine: „Ah, Doamne, iartă-mă, că am fost prea aspru de felul meu. Am asuprit pe bărbatul Halibald, care era gata să-şi dea viaţa pentru că a cutezat a-şi mărturisi credinţa în apariţia Acelui Izbăvitor ce este aşteptat de toată lumea, am vrut cu toată hotărârea să-l întorc către casa mea pe Galan, să lase deoparte slujirea lui Dumnezeu şi să-şi pună pe grumaz jugul de familie. Dar, oare ce este viaţa de familie? Numai osteneală, griji, durere şi amărăciune. Şi apoi, de câte ori s-a auzit vreo veste despre venirea Unuia trimis de Dumnezeu pentru călăuzirea poporului pe calea cea bună, eu i-am stat împotrivă. Deşi nu mă grăbesc să dau crezare oricărei şoapte ce tulbură lumea şi nici chiar celor ce pornesc din interiorul fiinţei mele, de data aceasta însă, valul de necazuri ce s-a abătut asupra mea, mă face să cred că acestea nu sunt altceva, decât fructul amar al necredinţei mele. Mă rog, dar, Ţie Doamne Dumnezeul Israeliţilor şi Stăpân a toată făptura, iartă-mi cerbicia aceasta, toarnă întru cele dinlăuntru ale mele un duh nou, drept şi limpede, ajută-mă şi nu mă lăsa!”
222
Cu astfel de gânduri în minte şi îndemnat de femeia sa, Haran se hotărî să nu mai zăbovească şi îndată să plece la drum în căutarea unei mângâieri, a unei salvări, sau al unui miracol. în cale, de nimic nu are omul a se teme dacă pleacă în călătorie cu sufletul curat, deschis, îmbrăcat în simplitate şi doar cu ceva merinde-n traistă pentru câteva zile. Tâlharii nu au ce râvni la el şi-i dau pace. Viperele de nu sunt stârnite din locul lor, dorm leneşe pe sub lespezile de piatră. Şi-apoi, de întâlneşti în cale un grup oarecare de pelerini ce au aceeaşi direcţie de mers, te poţi alătura lor şi astfel, călătoria îţi va fi mai uşoară şi în toată siguranţa.
Aşadar, omul nostru, lăsându-şi femeia cu ochii scăldaţi în lacrimile recunoştinţei şi ale speranţei, porni la drum ducând cu sine povara necazurilor sale şi lumina sfântă a nădejdei în Dumnezeu.
în vremea asta, pe malurile Mării Moarte, acolo la revărsarea Iordanului, de cealaltă parte, în latura Betabarei, un bărbat ca la 30 de ani, înalt, uscăţiv, ars de soarele deşertului, vesteşte tuturor despre adevărata venire a împărăţiei lui Dumnezeu. Glasul lui de tunet şi înfăţişarea sa aspră şi impunătoare îi face pe toţi cei ce vin la dânsul să se cutremure, să-şi mărturisească păcatele şi să se boteze spre curăţire în apele Iordanului.
Omului acesta se pare că i-ar fi murit de mult părinţii şi ar fi părăsit casa părintească încă din fragedă pruncie. Nu are femeie şi trăieşte ca un Nazir. Vitregiile vremii l-au adus în acest deşert; pustia l-a crescut, pustia i-a fost sălaşul, pustia i-a dat cuvântul şi puterea, pustia i-a fost mamă şi tată. Pustia l-a îmbrăcat într-o piele de cămilă şi l-a crescut cu acride, ierburi, lăcuste şi miere de viespi.
De la o zi la alta, din toate părţile, tot mai mult norod însetat de adevăr şi dreptate vine aici să audă vestea cea nouă, cutremurătoare şi mult aşteptată a venirii Izbăvitorului. La auzul cuvintelor lui toţi stau încremeniţi în uimire şi nu ştiu ce să creadă despre el.
Când Haran al nostru fu sosit aici, s-a apropiat şi el cu frică de acest om plin de cutezanţă şi mister. Voia bietul, să-l vadă mai de aproape şi să-i prindă toate vorbele ce le grăia mulţimilor. A auzit,
223
dar, când unii din mai-marii poporului l-au întrebat:
cumva, tu eşti Ilie, Omul lui Dumnezeu, cel ce a fost răpit la Cer?
nu sunt eu Ilie! fu răspunsul lui.
-…Sau Proorocul acela înzestrat cu putere multă?
nu! zise el şi de data aceasta.
atunci, dacă nu eşti nici Ilie, nici Proorocul, negreşit, trebuie să fii Mesia pe care-L aşteptăm să vină!
nu, nici Acela nu sunt.
spune-ne, dar, au mai zis aceia, cine eşti, să putem pleca de aici cu sufletul liniştit şi să dăm un răspuns celor ce ne vor întreba despre tine.
de vreţi să ştiţi aceasta, le răspunse el, iată, eu sunt „glasul strigător din pustie”, dar după mine va să se arate un Altul Căruia, eu, nu îndrăznesc a-i dezlega nojiţele sandalelor şi nici să-I stau în faţă. Eu, vă botez pe voi numai cu apă spre curăţirea trupului, dar Acela vă va boteza cu foc şi Duh Sfânt spre curăţirea şi sfinţirea sufletului vostru. Pocăiţi-vă, dar, şi de vă este în putinţă îndreptaţi cărările Domnului, căci împărăţia Cerurilor este foarte aproape!
Plecând iscoditorii aceia, Haran se înfăţişă înaintea Botezătorului şi se grăbi să-i vorbească:
domnul meu, iartă-mi îndrăzneala, văd că eşti trimis de Dumnezeu, căci vorbeşti tuturor cu destulă putere. Pe cei bogaţi şi nemilostivi, fără a te teme, îi mustri cu asprime, pe cei sărmani îi mângâi şi pe toţi îi chemi la pocăinţă. Dar, eu, domnule, eu sunt mult îndurerat. Am un fecior, singurul în care-mi pusesem nădejdea bătrâneţilor şi iată că boala nemiloasă a leprei îi roade cărnurile încât a devenit de nerecunoscut. Când merg îndurerat către latura aceia unde se chinuiesc leproşii, între care se află şi iubitul meu copil, el, de la distanţă mă întâmpină cu strigarea: „Tată dragă, nu te apropia. Mergi la casa ta şi împreună cu ceilalţi rugaţi-l pe Dumnezeu sămi trimită cât mai grabnic îngerul morţii, că tare mă chinuiesc!” Spune-mi, dar, domnule, spune-mi cuvânt de mângâiere, căci mama
224
fiului meu este distrusă de durere. Ea m-a trimis la tine, să te rog să mergi în hotarul Samariei, dincolo de cetatea el-Gamimului şi cu puterea ce-ţi este dată, să-mi curăţeşti copilul, că pierim de atâta amărăciune! Şi apoi, Dumnezeu îţi va răsplăti osteneala.
în faţa acestei privelişti grozave de durere, Botezătorul tresări şi cu multă blândeţe grăi către Haran:
omule, nu te pierde cu firea şi nu-ţi risipi dramul de nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Vei şti, dar, că nu eu sunt Acela ce poate ridica păcatele oamenilor şi a izgoni bolile şi neputinţele din popor. Am grăit tuturor, că după mine va apărea Cel ce vine de sus, Acela prin Care toate s-au zidit. Numai El are puterea de a restaura lumea şi de a o curăţi de toată rugina păcatului. Voi, însă, întăriţi-vă-n credinţă, lucraţi binele, curăţiţi-vă sufletele să fiţi găsiţi vrednici de primirea Mielului lui Dumnezeu!
Haran, întrebă nerăbdător:
când va veni Acela, domnul meu?
foarte curând. Dar mai întâi trebuie să intru eu în umbră şi după aceea va răsări El, „Soarele Dreptăţii!”
şi unde-L vom afla?
În Israel, omule. Bucuraţi-vă şi pocăiţi-vă de păcatele voastre. Drepte faceţi cărările Lui, căci s-a apropiat împărăţia cea de sus! Nu mai zăbovi. Mergi, dar, şi spune la ai tăi să-şi deretice sufletul pentru primirea Izbăvitorului vostru şi al meu!
în vreme ce acolo în Pustia iudeei neînfricatul Prooroc mustră cu asprime păcatul şi făţărnicia lumii, mângâie şi dă speranţe celor săraci şi neajutoraţi şi botează în unda Iordanului spre pocăinţă şi curăţire, în Nazaretul Galileei, un alt tânăr Prooroc îşi lasă lucrul din mână şi părăsindu-şi casa în care S-a născut, merge în lume având menirea sfântă să modeleze sufletul omenesc pentru o împărăţie a liniştii şi a iubirii.
Acum, poporul ales suferă, aşteaptă şi speră. într-o vreme atât de tulbure, plină de zbucium şi ateism religios, când toate cele vechi sunt împise de însuşi cei ce se pretind a fi mai mari ai poporului,
225
într-un ritualism ce miroase a putregai, este de la sine înţeles, ca lumea, mai cu seamă norodul împilat să îndure această grea tranziţie şi să poarte pe grumazul său toate neajunsurile, toate îndoielile şi nesiguranţa zilei de mâine. Se pare că aceştia, oropsiţi de soartă, nu mai au unde căuta un dram de mângâiere decât în lipirea cât mai strânsă de aşezămintele lui Moise şi în nădejdea sfântă şi mereu crescândă a venirii lui Mesia. Ba chiar în mintea celor evlavioşi mocneşte teama că iarăşi va să se deschidă izvoarele cerului şi ale marelui adânc pentru a curăţi pământul de întinăciune şi nedreptăţi.
Astfel fiind starea lucrurilor, valul negru al imoralităţii se măreşte şi tinde evident să ducă omenirea spre prăpastie. Pretutindeni pot fi auzite glasuri despre acea „Mânie viitoare” care, se-nţelege, foarte curând va să sosească, precum durerile de naştere, pentru o altă viaţă mai liniştită şi liberă. Până şi neamurile păgâne simt că acum este „plinirea vremii”, căci şi asupra lor predomină frământările sociale şi teama de moarte, asemenea întunericului gros ce se lasă peste fire înainte de revărsatul zorilor.
Haran, omul îndurerat din El-Gamim, fiind de felul său zăbavnic a crede într-o schimbare în bine a lumii, se întoarce decepţionat la ai săi. Se aştepta ca acolo, pe malurile Mării Moarte, Proorocul acela înflăcărat să poată săvârşi o atare minune, ca şi dânsul să poată crede în Dumnezeul lui Israel. Pe cale, însă fiind nevoit a face câte un popas pentru a se mai odihni şi având destul timp a medita asupra celor văzute şi auzite la Proorocul Botezător, grăieşte către tăria Cerului astfel: „Dumnezeule Doamne, dacă Tu exişti cu adevărat, precum pretinde acest popor evreiesc, pentru ce, dar, nu Te arăţi în mod evident să pot crede şi eu în Tine, să pot nădăjdui şi eu în curmarea necazurilor mele? Până când mă laşi strivit de povara durerilor? Oare, nu mă vezi că m-am gârbovit şi m-am apropiat de hotarul iadului? Nu mă auzi când plâng şi strig către Tine? Răspunde-mi o dată, Doamne, să nu mă aflu că strig în vânt ca un om fără de minte! Vino să Te văd cu ochii şi să Te simt în sufletul meu. şi de vrei să mă laşi pradă deznădejdei, pe mine, care nu suni din neamul evreiesc, îndură-Te
226
măcar, de Elma, femeia mea, ce este din sânge iudeu. Fie-Ţi milă de Simeon, fiul cel cuminte, cel căzut în braţele morţii! Priveşte
227
cu îndurare spre Mara, că nu este alta asemenea ei, care în curăţie, ascultare şi durere sufletească duce greul casei mele! Vino, dar, Doamne, că de vei fi precum zic evreii despre Tine că eşti Atotputernic şi avut în milostivire, milostiveşte-te şi de mine, că sunt un om mărginit, neputincios şi scoate-mă din noianul necredinţei şi al suferinţei, că, însuşi „Glasul din Pustie” zice că Tu va să vii curând şi că toate le poţi câte le voieşti. Vino, dar, Doamne, vino în ajutorul nostru că pierim de durere, vino ca să pot crede şi eu în existenţa unei puteri dumnezeieşti!
Răsar zorile altei lumi
Au mai trecut câteva săptămâni de tulburare şi iată că, în sfârşit, peste lumea necăjită au început a răsări zorii altei vieţi şi odată cu aceştia şi nădejdea spre un trai mai bun, mai liniştit. Ceasul venirii lui Mesia, Cel făgăduit şi mult aşteptat de toţi, a sosit. Acum, abia acum se pare că şi în sufletul lui Haran a început să se petreacă o schimbare. Glasul lui Ioan, Marele Ascet de la Iordan răsună neîncetat în urechile lui: „Pocăiţi-vă! Că s-a apropiat împărăţia Cerurilor” „Deci”, îşi zicea el, „împărăţia Cerurilor va să domnească pe pământ şi pentru aceasta va trebui să ne pocăim de greşeli, de necredinţă. în cazul acesta, iertarea este evidentă pentru cei ce se căiesc şi intrarea în împărăţie este asigurată pentru cei curaţi şi neprihăniţi”. „Dar”, mai cugetă el, „ce este acea împărăţie fericită dacă fiul meu se chinuie cumplit? La ce bun mai poate fi aceasta pentru cei cuprinşi de suferinţa unei boli nevindecabile.”
Astfel judeca lucrurile omul nostru bântuit mereu de durerea sa sufletească şi de duhul îndoielilor.
în vremea asta, Elma, ca orice mamă ce suferă şi pentru cel mai mic neajuns întâmplat copiilor săi, nu încetează a se ruga în taină către Dumnezeu, cugetând astfel în Inima sa „Preasfinte
228
Doamne, nu ne lăsa până în sfârşit pradă durerilor. Iată, că am cunoscut, că numai Tu singur eşti Atotcreator şi tot ce ai făcut, ai făcut bine şi desăvârşit sănătos. Iar durerile ce ne vin asupră-ne, sunt numai urmările păcatelor noastre. Putere ai, dar, Tu, Stăpâne, să izgoneşti de la noi necazurile şi toată suferinţa. Iată, dar, că lumea Ta este pornită să grăiască astăzi numai despre Cel trimis de Tine şi că Acesta a şi fost văzut de mulţi acolo la Iordan, cum S-a botezat de către Proorocul Tău. Şi chiar glas de tunet s-a auzit venind din Cer mărturisind despre El, că Acela este Mesia ce va să slobozească lumea din durere, împilare şi suspin. Nu ne lăsa uitării, Doamne al Puterilor, că şi noi suntem lucrul mâinilor Tale şi numai la al Tău sprijin aflăm scăpare. Aşa, Părinte Sfinte, Făcător al veacurilor şi Stăpân a toată făptura, milostiveşte-Te şi spre noi, robii Tăi, să se mărească neîncetat de către sufletul nostru şi în tot pământul Prea Sfânt Numele Tău. Aşa să fie, Doamne, de-acum şi pururea!”
într-una din aceste zile, mama Elma se întoarse de la fântână cu o vădită bucurie şi refacere sufletească. Acolo la izvor, de la nişte femei gureşe, i-a fost dat să audă un fapt nemaipomenit. Şi de cum lăsă jos amfora cu apă, alergă în ogradă să spună şi bărbatului ei despre vestea ajunsă aici în satul lor:
bucură-te, domnul meu, zice ea exaltată de o nădejde sporită, că Proorocul acela galileean a început a-şi arăta puterea Sa dumnezeiască!
cum, adică, ce vrei să spui? o întâmpină el fără prea mult interes.
Şi femeia, continuă:
se zice că a fost invitat la o nuntă de oameni sărmani, într-o mică cetate din Galileea numită Kefr-Kenna şi, că, pe la mijlocul ospăţului li s-ar fi terminat vinul. Se vede că bieţii oameni nu s-au aşteptat să le vină atâţia oaspeţi. Şi Proorocul, văzând aceasta a zis slujitorilor să umple cu apă toate vasele ce le aveau la îndemână. Apoi, venind, au făcut un semn cu mâna asupra amforelor, zicând celor
229
ce se aflau de faţă: „Luaţi acum şi beţi”. Şi luând ei şi bând, au rămas uimiţi, căci apa nu mai era apă, că, pe dată s-a prefăcut în vin şi încă din cel mai bun!
Scepticul Haran, se opuse:
şi tu te-ai grăbit să dai crezare acestui fapt fără să fii de faţă? Cum ar putea fi asta?
Şi iarăşi Elma cu mai multă convingere:
ce m-ar face să nu dau crezare, domnul meu? Iată, priveşte aici: viţa de vie ne oferă struguri copţi, alături, rodiile ne poftesc să gustăm din ele. Tot aici, florile ne încântă cu frumuseţea şi parfumul lor… Şi, astea toate, din acelaşi pământ! Cine, dar, poate face toate acestea? Deci, să nu deznădăjduim, domnul meu, şi să nu dăm uitării, că Părinţilor noştri, când se aflau la grea încercare în robia lui Faraon, Bunul Dumnezeu, le-a trimis pe Marele Prooroc Moise, a cărei primă minune săvârşită de Dumnezeu prin mâna lui în faţa asupritorilor, a fost aceea că, a prefăcut apa în sânge şi din care, nimeni nu a mai putut bea ca să-şi potolească setea. Şi acum, când Acesta despre Care credem că este Fiul lui Dumnezeu, ce a luat trup din Fecioară neprihănită, tot ca primă minune a Sa este aceasta, că, a prefăcut apa în vin şi din care au băut toţi şi s-au minunat!
femeie, grăi omul, şi de este precum spui, la ce bun mai poate fi toate acestea de vreme ce fiul nostru, Simeon, abia îşi mai poartă sufletul într-un trup ciopârţit de boala leprei? Spune-mi tu dacă poţi găsi răspuns la aceasta!
într-adevăr, durerea noastră este mare, dar, răspunsul este acesta, că Fiul Fecioarei din Nazaretul Galileei, despre Care s-a auzit la vremea cuvenită, astăzi, este ajuns la vârsta adevăratei bărbăţii. Şi iată că acum a ieşit la lucrul Său, precum stă scris în cartea lui Isaia, adică, să ridice pe cel căzut, pe cel aflat la strâmtoare să-l scoată din necaz şi toată boala şi neputinţa din popor să o alunge cu însăşi a Sa putere. Deci, omule, curaj şi să avem încredere, că Bunul Dumnezeu, acum ne cercetează cu milă şi-ndurări. Şi te mai rog, o, domnul meu, să nu iei vorbele acestea ale mele drept vorbe deşarte, că doar ştii cât am suferit ca mamă pentru fiul meu, Simeon, încât mă
230
cuprinde mirarea, că nu am murit până acum!
în urma acestora, Haran al nostru, deveni mai potolit şi rosti cu glas îngăduitor:
bine, tu Elma, fie precum spui, dar, tare frică-mi este că, Proorocul Acela, fiind galileean şi de obârşie din tribul lui Iuda, va să se plece spre noi, cei ce suntem de neam străin. Iar pe de altă parte, până să vină El prin aceste coclauri, sufletului Simeon al nostru, va să se stingă de tot, iar noi avem să pierim de durere şi bătrâneţe. Şi acum, dă-mi voie, doamna mea, grăi Haran în continuare, să-ţi spun şi eu ce am auzit de la nişte consăteni despre Acel Prooroc şi despre Care, încă nu ţi-am spus, pentru că,… ştii cum sunt eu; până nu văd cu ochii mei, nu pot să cred cu mintea ce-mi aud urechile. Ascultă, dar: Se zice că Omul Acela din Nazaret şi-ar fi strâns pe lângă Dânsul câţiva ucenici dintre pescarii de pe Lacul Galileei şi când a voit a se arăta a fi trimis de Dumnezeu, consătenii Săi nu L-au crezut şi s-au ridicat asupra Lui ca să-L ucidă. Astfel, El, a plecat de acolo şi s-a mutat în Capernaum stabilindu-se în casa unuia dintre ucenicii Săi. Acolo, soacra aceluia se afla chinuindu-se de friguri, iar Proorocul, fiindu-i milă de ea, a vindecat-o numai cu al Său cuvânt. Ba chiar şi alte vindecări miraculoase ar fi săvârşit El. Dar, oricum, spune-mi, doamna mea, dacă Acela ar fi săvârşit cu adevărat astfel de minuni în faţa oamenilor, pentru ce, dar, compatrioţii Lui nu i-au dat crezare şi au voit să-L arunce în prăpastie? Spune-mi tu Elma, dacă poţi răspunde la aceasta!
în faţa îndărătniciei lui Haran, femeia oftă din adânc şi luând îndrăzneală, răspunse cu asprime, zicând:
o, omule, fiu al lui Baal şi urmaş al lui Aviron, până când vei zăbovi a crede ce au spus Proorocii? Oare, nu ai auzit că Dumnezeu a mântuit pe binecredincioşii Săi, iar pe cei necredincioşi i-a dat pierzării? Oare, şi de vei vedea cu ochii tăi minuni, vei putea crede? Nu vei zice că acestea se fac cu puterea celui Rău? Şi astfel te vei arăta pe tine a crede în Beelzebul, iar în puterea binefăcătoare a lui Dumnezeu nu vei crede? Oare, n-ai auzit cum Proorocul Elisei, cu puterea
231
Celui de Sus a vindecat de lepră pe Neeman Sirianul? (4 Regi, cap. 5) Şi apoi, domnul meu, nu uita că, însuşi Dumnezeu a vorbit prin gura Proorocului Isaia, că ne va trimite pe Fiul Său, să domnească cu tărie şi blândeţe peste Israel şi că va să alunge toate neajunsurile şi toată suferinţa din popor, (isaia, 9,6)
Aşadar, omule, eu de-acum nu-ţi voi mai vorbi nimic, ci îndată voi pleca să-l aflu pe fiul meu, Simeon, să-l îmbrăţişez şi să mor împreună cu el.
Haran, sări ca ars:
nu te voi lăsa femeie să săvârşeşti o astfel de imprudenţă, că nu-mi va mai rămâne decât să-mi pun capăt zilelor. Şi de vrei totuşi să mergi, acolo, în pustia leproşilor, eu te voi însoţi şi te voi păzi, ca piciorul tău să nu calce în zona molipsitoare. Gândeşte-te, doamna mea, mai grăi el, că o singură viaţă ţi-a dat Cerul şi acum vrei să o arunci la pământ? Spre mine, chiar nu vrei să mai priveşti şi voieşti să-mi stingi ultima scânteie de mângâiere? Nu, asta nu, doamna mea! Unde-ţi este, dar, credinţa şi nădejdea de care mi-ai vorbit până acum? Dacă cerbicia mea este pricina deznădejdii tale, atunci, te rog să mă ierţi, că nu am săvârşit ceva din cele ce nu sunt omeneşti.
Transpusă într-o situaţie cu totul diferită de până acum, mama Elma reveni la starea ei de maleabilitate, zicând:
nu voi face ceva fără voia bărbatului, dar, te rog, domnul meu, să mergem chiar acum. Şi îngăduie norei să ne însoţească, pentru că simt cum îi arde inima în piept de dor şi jale.
La grota leproşilor
în vremea prânzului a acelei zile, pe drumul neumblat de pe coastele de sud-est ale Ebalului, trei fiinţe omeneşti se strecoară urcând agale, către latura unde, de veacuri se află ţintirimul mort, abandonat şi uitat de lume. Sunt două femei şi un bărbat. De altfel, nu e de trebuinţă să iscodim de unele şi de altele, pentru că, noi, deja
232
îi ştim cine sunt, care le este păsul şi rostul călătoriei lor. Femeile, adică Elma şi cu nora sa, Mara, merg alăturate sprijinindu-se una de alta. Mâhniciunea lor sufletească este nespus de mare, încât, suspinele li se fac auzite de la o depărtare de 100 de coţi şi-s obosite într-atâta că abia îşi mai târăsc picioarele. în faţa lor, ca unul ce cunoaşte mai bine drumul merge Haran, pleşuv, îmbătrânit de timpuriu şi neîncetat mişcându-şi buzele. E pierdut în deznădejde şi vorbeşte numai cu sine însuşi. în mai puţin de o oră de mers încetinit şi apăsător, călătorii noştri sunt ajunşi în faţa mormintelor părăsite, între care unele sunt cu piatră funerară înlăturată, probabil, în acestea îşi au sălaşul unii dintre acei nenorociţi, cei mâncaţi de vii de nemiloasa boală a leprei. De aici, nimeni nu mai are voie să facă un pas măcar. Câţiva bolovani de piatră, destul de mari, sunt aşezaţi aici anume să bareze calea oricărui om rătăcit, ce din nefericire s-ar întâmpla să calce prin aceste locuri. De oboseală şi atâta durere sufletească, femeile s-au aşezat în genunchi şi au început a-şi bate faţa cu palmele şi plângând în hohote, strigau:
o, vai, Doamne, până când zăboveşti să Te arăţi robilor Tăi? Până când vom vărsa lacrimi şi cu amar ne vom tângui? Dumnezeul Părinţilor noştri Avraam, Isaac şi Iacob, auzi-ne în clipa aceasta, că vitregă soartă a căzut peste noi! Greşit-am, Doamne, greşit-am înaintea Ta şi grozavă plată primit-am pentru păcatele noastre. Îndură-Te de noi Dumnezeule, cum Te-ai îndurat şi de David, robul Tău şi ne iartă nouă toate abaterile de la Legea Ta cea sfântă. Iată că am crezut, Milostive Doamne, în venirea Trimisului Tău şi încă mai credem că Acela şi-a început lucrarea Sa. Deci, Te rugăm, Părintele nostru Cel Ceresc, îndreptează paşii Lui spre noi, ca să-L cunoaştem mai adevărat şi El, cu puterea ce ai dat-o Lui, să alunge toate suferinţele noastre. Fă, Doamne, să fie aşa, că nu-Ţi face plăcere văzând pe cei zidiţi de Tine să zacă în durere şi neajutoraţi. Amin!
în faţa acestei situaţii cumplite de durere, Haran, ca tată, nu suferă mai puţin, dar, ca bărbat, trebuie să-şi ţină firea. Aşadar, vrând să curme plânsul acela sfâşietor al femeilor, interveni cu glas blând
233
şi compătimitor:
ajunge, doamna mea, ajunge şi tu scumpă noră Mara, întăriţi-vă-n nădejdea voastră, că înseşi voi aveţi acea credinţă în binele zilei de mâine. Astăzi, însă, ni se cere să mai avem puţină răbdare, căci, simt cum speranţa suflă asupra noastră o dulce mângâiere. Hai ridicaţi-vă şi ţineţi-vă tari, că iată, au apărut nişte umbre ce par a fi oameni ieşind din grota de acolo şi văzându-vă aşa distruse de plâns, va să le mărim şi mai mult suferinţa.
în vremea asta, acei nenorociţi s-au apropiat mergând domol şi sprijinindu-se unii de alţii. Vai, sunt aşa de slăbănogiţi şi desfiguraţi de boală, că abia mai seamănă a fi fiinţe omeneşti. Aceştia sunt leproşii. La o distanţă de unde se poate vedea şi auzi mai bine, grupul de bolnavi s-a oprit. Au urmat câteva clipe grele şi apăsătoare şi o tăcere ca de mormânt. Sărmanii, sunt cam mulţi, vreo opt la număr!
în faţa acestei jalnice privelişti, Haran, repede se aşeză între Elma şi Mara pentru a le ţine să nu cadă. De cealaltă parte, unul dintre leproşi, părea a fi cel mai distrus, cuprins în întregime de forma cea mai rea a acestei boli grozave şi dezgustătoare, căci îşi avea gura legată, hainele sfâşiate şi sta ţinut pe picioare de alţi doi bolnavi ca el. Acesta, dintr-o oarecare pricină, a leşinat şi a căzut la pământ. Un altul, dintre-ai lor, a făcut câţiva paşi în faţă şi a grăit cu glas răguşit şi jalnic, zicând:
acesta ce a căzut la pământ, este ultimul venit aici în lagărul morţii. La început, nu avea decât o urmă uşoară de lepră pe mâna dreaptă, dar, fiind cu multă milă faţă de noi, ne-a ajutat cum a putut să ne aline cât de cât durerile. Şi astfel, sacrificându-se a ajuns cel mai distrus dintre toţi. De aceea, bietul, de cum v-a văzut, i s-a făcut rău şi a căzut la pământ.
La auzul acestora, Elma şi Mara, deîndată căzură jos. Şi-au dat şi ele seama că acela nu poate fi altul, decât Simeon al lor. Haran, simţind că şi lui i se-nmoaie picioarele, s-a lăsat uşurel în genunchi şi căutând să reconsoleze pe femei, zise înecat de suspine:
hai, gata! Acum întăriţi-vă, că aşa aţi zis când aţi plecat de-acasă.
234
Şi apoi, asta vă slăbănogeşte şi mai mult. Hai, ridicaţi-vă!
De cealaltă parte, leprosul ce le-a grăit lor, nemaivăzându-i din cauza bolovanilor, strigă mai cu putere:
ce se petrece acolo? Şi pentru ce aţi mai venit aici, că mai mare durere ne produceţi neputând a ne ajuta cu ceva. Şi apoi, cine sunteţi voi de aţi cutezat să călcaţi în această zonă?
Haran, întârzie să dea răspuns, dar, până la urmă, reuşi a se ridica şi zise către lepros:
omule îndurerat, noi suntem părinţii celui despre care ai zis. Şi am venit aici mângâiaţi de o nădejde sfântă, pe care voim să v-o împărtăşim. Iată că în lumea noastră umblă zvonul, că din Galileea s-a ridicat un mare Prooroc, care, are asupra Sa puterea de a vindeca orice suferinţă. Ba printre evrei circulă vorba că Acela este însuşi Mesia, pe care, ei, îl aşteaptă de atâta amar de vreme.
domnule, grăi leprosul deznădăjduit, şi de va fi Acela Mesia Izbăvitorul despre care se vorbeşte, pentru noi, însă e prea târziu. Numai moartea poate pune capăt suferinţelor noastre. Pe ea o aşteptăm cu multă răbdare. Dar şi aceasta, cu încăpăţânare întârzie să vină. Voi, însă vedeţi-vă de viaţa şi sănătatea voastră şi de la noi şi de la fiul vostru luaţi-vă orice gând, că noi, pentru lume, nu mai existăm. Suntem morţi. Deja, doi dintre ai noştri zac printre mormintele acestea crezând că aşa va să le vină mai repede sfârşitul, să scape de durere.
câţi sunteţi cu toţii, omule? mai zise Haran.
deocamdată, zece, domnule, dar nu ştim până mâine ce va fi.
Cum le-a fost calea la întoarcere spre casă a eroilor noştri nu mai ştim. Adică, la drept vorbind, am dori cu acest prilej să lăsăm cititorului libertatea de a-şi „zugrăvi” în minte, plastic-imaginar acele dureroase scene de calvar ale casnicilor celui ce se chinuie cumplit pentru păcatele tuturor. Sau, poate, precum ne mai spune „Cuvântul”, nu pentru păcat suferă acesta, ci toate acestea s-au făcut pentru slava lui Dumnezeu, Care, precum ştim, nu va întârzia şi în curând va să se arate.
Dar să vedem cum au mai decurs evenimentele că, ce să
235
zicem, Elma şi Mara, soacra şi nora, au ajuns ca nişte epave aruncate la liman de viscolul necazurilor, încât, ne prinde mirarea cum încă nu s-au sfârşit până acum! Bietele, sunt ca două turturele aduse pentru jertfă de vitregia soartei şi acum, dumnealor, aşteaptă clipa supremă în care, cuţitul de junghiere va să-şi facă groaznica lui datorie. De Haran, însă, putem spune că nu e chiar pierdut cu firea, dar, nici departe nu se află de aceasta, căci, nimic din robusteţea de altădată nu se mai întrevede într-ânsul. Oricum, omul nostru, caută pe cât îi stă în putinţă să fie pe mai departe stâlpul de nădejde al casei şi rostului lor. Bunăoară, acesta, văzând starea sufletească a nevestei şi norei sale, încercă cu forţa lui de spirit să le îmbărbăteze, zicând:
doamna mea şi tu iubită noră, se cuvine nouă „să ne luăm inima în dinţi” şi să stăm virtuoşi pe baricada necazurilor, să putem ţinem piept vieţii amare ce ne-a fost hărăzită. Aduceţi-vă aminte, că, foarte mulţi dintre cei mai mari oameni ai lumii s-au sfârşit în chinuri mai înainte de vreme. Poate, încă, nu-şi va fi terminat misiunea pentru care erau dedicaţi cu trup şi suflet şi nefiind înţeleşi de cei din vremea lor, au fost daţi pe mâna morţii. Şi, se înţelege; nu fără încuviinţarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi apoi, cu ce fel de moarte au sfârşit Marii Prooroci despre care ne vorbesc scripturile evreilor? Şi după aceea, se zice, că au ajuns în slava cerească şi să vorbească faţă către faţă cu Dumnezeu, din Care, fericirea se degajă abundent şi curge peste ei valuri-valuri.
Aşadar, fiicelor, curaj! Curaj mult, că, negreşit, ziua de mâine ne va aduce bucurie şi veselie. Ştiţi doar, că după ploaie şi furtună urmează o vreme bună şi la o viaţă dulce şi liniştită nu se poate ajunge decât prin multe greutăţi şi necazuri amare!
Elma, văzând că bărbatul ei s-a apropiat mai mult cu credinţa de spusele Proorocilor şi că speranţa lui într-o bucurie viitoare este neclintită, încetinel îşi înălţă fruntea, şi, ca renăscută la o viaţă nouă, zise către el cu glas potolit şi dulce:
domnul meu şi sprijinul meu cel bun în toată vremea, tu ai fost mereu. Acum, după socotinţa mea, cred, că destul este nouă valul
236
de necazuri ce s-a abătut peste noi de la o vreme încoace şi-n faţa cărora nu am mai putut rezista şi am fost nevoiţi să ne plecăm capul. Acum, însă, întunericul acela al necazurilor s-a adâncit şi mai mult căci, văzându-mi fiul îmi simt sfârşitul ajuns lângă mine şi până ce nu-mi închid ochii va trebui să punem o nouă rânduială în rostul nostru, că altă cale nu avem. Iată, dar, ce zic: Tu, Mara, nora mea, te socotesc slobozită de legătura ta cu fiul meu şi de acum, părinţii tăi vor hotărî pentru tine. Iar tu, domnul meu, zise Elma în continuare adresându-se lui Haran, vei chema pe fiica ta Dora şi copiii ei, să ducă mai departe rostul casei acesteia… că, precum vedeţi, eu şi Simeon, foarte curând vă vom părăsi!
La acestea, Haran îşi plecă fruntea cufundat în gânduri negre şi până să-şi formuleze un răspuns pentru a îndulci starea de spirit între ei, Mara, luă îndrăzneală şi zise:
mamă soacră, îngăduie mie, roaba ta, să grăiesc cuvânt. Iată, dar, au trecut câţiva ani şi eu, nora ta fiind, nu ţi-am călcat voia nici o iotă şi nici de vreo altă abatere nu pot fi învinuită. Iar plecarea mea din casa voastră va fi abia atunci când vă veţi duce în cealaltă lume. Până atunci, voi sunteţi părinţii mei şi eu nora voastră, nu vă pot părăsi tocmai acum când sunteţi ajunşi la vremea neputinţelor, şi încă, necazul vă apasă. Iată, dar, că, de acum îmi voi pune peste faţă vălul de femeie văduvă şi cu ce vă veţi hrăni voi, cu aceea mă voi hrăni şi eu. Unde vă plecaţi voi capul spre odihnă, acolo mă voi odihni şi eu, pentru că toţi avem acelaşi Dumnezeu şi aceiaşi nădejde ne întăreşte şi ne luminează, nu vă voi părăsi cu nici un chip şi voi fi sprijinul vostru până la sfârşit!
Mulţumit de cuvintele şi hotărârea Marei, Haran, îşi înălţă capul şi grăi plin de admiraţie:
frumoase şi înţelepte graiuri îmi aud urechile, iubita noastră noră. Dumnezeul Părintelui Avraam să te binecuvinteze şi să-ţi conducă paşii pe căile Lui cele înţelepte. Tu, draga mea, eşti încă tânără şi-n faţa ta îţi stă viaţa şi libera voinţă. Faci, dar, cum vei crede de cuviinţă şi Dumnezeul Acela în Care ţi-ai pus nădejdea să-ţi răsplătească
237
ţie mult. Despre noi şi trecutul nostru, cred că ştii şi tu din auzite că am fost o familie fericită. Dar fericirea aceea a fost de scurtă durată; fiul meu mai mare, Galan, când credeam despre el că va să fie sprijinul casei acesteia, atunci ne-a părăsit şi s-a aciuiat la Templu de unde nu l-am mai putut întoarce. Pe cea de-a doua nădejde a mea, pe Simeon, copilul meu cel blând şi ascultător, l-am pierdut în chipul pe care-l ştim cu toţii. Dora, fiica noastră, a trebuit săşi urmeze destinul ei de femeie. Ea, nu ne mai aparţine. Ea este de acum cu casa şi rostul ei. Iar noi, eu şi doamna mea, îmbătrâniţi de vreme şi necazuri, nu ne mai rămâne de acum, decât să ne plecăm capul pe butuc şi să aşteptăm gâdele, adică moartea cu toporul ei să sfârşească cu noi!
ah, Doamne! exclamă Mara scuturându-şi capul. Tu, tată socrule, ar trebui să fii mai rezistent ca noi femeile. Dar, aşa fiind situaţia, iată, eu, nora voastră vă cer încuviinţare şi binecuvântare să pot pleca la drum în căutarea Aceluia despre Care se zvoneşte că ar fi mai tare ca moartea şi să-L rog să se milostivească de noi. că, doar, pentru aceasta a venit şi pentru aceasta a fost trimis: să curăţească lumea din păcat, din suferinţe. Aşadar, voi părinţilor şi ai mei buni stăpâni, rămâneţi cu bine în mângâierea Cerului, să vă întăriţi sprijinindu-vă unul pe altul, că eu, nora voastră, îmi voi pune pe grumaz haina de femeie bătrână şi peste faţă îmi voi trage vălul negru de vădană. Şi nimeni nu mă va întreba: „Ce e cu tine bătrâno, că ai plecat la drum doar cu toiagul aşa de una singură? Unde vrei să ajungi?”
După un ceas de la această convorbire, Haran şi Elma, cu lacrimi pe obraz, priveau îndureraţi în urma norei lor, care, se depărta coborând pe drumul ce duce spre vadul Iordanului.
în aşteptarea norei
Au mai trecut la mijloc încă două săptămâni, vreme de înfrigurată
238
aşteptare. Haran şi Elma stau la vatra lor ca pe jar şi cu toate simţurile încordate şi îndreptate către cea mai mică mişcare, sau cel mai neînsemnat zgomot venit din afară. După toate cele ce au fost să le îndure, acum, pentru oamenii noştri s-a mai adăugat şi grija şi frica pentru nora dumnealor. Cu toată deghizarea ei, Mara, rămâne, totuşi femeie tânără, insuficient fortificată pentru a înfrunta neajunsurile ce s-ar putea ivi în călătoria ei.
„Doamne, Dumnezeul Părinţilor noştri Avraam, Isaac şi Iacob”, se roagă mama Elma cu glas auzit, fiind de faţă şi bărbatul ei, „păzeşte-o pe iubita noastră noră că e încă tânără şi nu a fost până acum în vreo călătorie în afara acestor locuri. Doar, ştii Preasfinte pricina pentru care este plecată de lângă noi şi ştii că dorul ei este şi dorul nostru, durerea ei este şi durerea noastră. Călăuzeşti-o şi nu o lăsa pe ea de bucuria spre care nădăjduieşte. Priveşte şi spre noi, Doamne, că înotăm în prea multe dureri şi mai cu seamă, vezi-l pe Simeon, iubitul nostru fiu şi pe cei asemenea lui, căci se topesc pe picioare şi nu mai pot duce chinul ce-i apasă fără încetare. Aşa, Doamne, nu ne părăsi cu totul, căci noi, precum bine ştii, suntem supuşi poruncilor Tale şi credem că acum ai împlinit cu credincioşie făgăduinţa Ta din veac, trimiţând pământului acestuia pe Unsul Tău să aducă alinare durerilor omeneşti. Îndură-Te, Milostive Doamne, şi de noi păcătoşii şi ne curăţeşte cu îndurarea Ta, că numai Tu, ca un Dumnezeu bun şi adevărat, ştii şi poţi să primeşti toate cele de trebuinţă nouă, robilor Tăi în ceasul acesta de amară suferinţă!”
După această scurtă rugăciune a Elmei, au urmat câteva clipe de tăcere adâncă, apoi, Haran luând cuvântul, zise cu jumătate de glas:
eu nu ştiu ce să mai cred, doamna mea. Am încercat când şi când să implor o intervenţie divină în trista noastră viaţă, dar până acum nu s-a putut observa nici cea mai mică ameliorare. Ba, dimpotrivă. Tu însă, precum se vede, stai neclintită în credinţa ta, deşi, ştii că starea lucrurilor nu o mai poate schimba nimeni. Necum însănătoşirea fiului nostru Simeon. Cât priveşte pe Mara, însăţi tu i-ai acordat libertate considerând-o dezlegată de bărbatul ei, care, de acum e ajuns un muribund. înecat de amare suspine, tata Haran continuă:
239
şi acum, doamna mea, nu mai are vreun rost să fii în aşteptarea ei. Vezi bine, că a trecut atâta vreme şi încă nu s-a întors la noi. Ce zici, dar, ai putea rămâne singură câteva zile, să mă pot duce eu în Galileea în căutarea Acelui Prooroc despre Care se face atâta vâlvă?
După o mică pauză de timp, Elma răspunse:
cred că nespus de greu mi-ar veni să mă văd singură şi cu toate grijile pe cap, dar socotesc că aceasta fi-va ultima noastră încercare de îndulcire a amărăciunilor. Deci, zic, grăbeşte, domnul meu şi Bunul Dumnezeu să te însoţească cu cereasca Sa binecuvântare.
în urma acestui răspuns, Haran nu stătu mult pe gânduri şi în mare grabă îşi făcu pregătirile de plecare. Mai întâi îşi rostui toate prin ocol, apoi, aruncându-şi traista cu merinde-n spate, îşi luă toiagul şi când deschise uşa, cu cine credeţi că s-a pomenit faţă-n faţă?…Cu Mara,… nora dumnealor, pe care, de altfel şi noi o aşteptam cu nerăbdare. Şi iată că acum s-a întors din călătoria sa plină de entuziasm şi cu o bucurie dusă la exces, produs al marii ei speranţe, strigă din pragul casei:
bine v-am găsit, iubiţii mei socrii! Veseliţi-vă împreună cu mine şi toată făptura să se veselească şi să salte de bucurie, că, Mult-aşteptatul Mesia este cu adevărat venit între oameni şi a început Marea Lui Operă de restaurare a zidirii Sale. De acum să aruncăm de la noi tristeţea şi durerea să nu o mai luăm în seamă!
Foarte plăcut surprinşi, Haran şi Elma, au sărit cu întrebările:
cum? Ce vrei să spui, tu, Mara? Oare să fie adevărat cele ce ai auzit în peregrinările tale? Hai, aşează-te şi spune-ne repede ce ai putut afla despre omul Acela?
da, desigur, răspunse Mara. Tocmai de aceea m-am grăbit la întoarcere şi-am venit într-un suflet, să vă spun şi vouă tot ce am auzit cu urechile şi am văzut cu ăşti doi ochi ai mei. Iată dar, scumpi părinţi, astăzi s-au plinit în faţa noastră toate prezicerile Proorocului (Isaia cap. 11).
cum? Ce fel? Zici că L-ai văzut pe Acela ce se numeşte Mesia? mai întrebară dumnealor şi Mara, continua:
o, dragii mei părinţi, nu numai că l-am văzut, dar I-am auzit
240
şi vorbele Lui dulci şi pline de putere, căci numai cu un cuvânt rostit de El poate alunga orice suferinţă din popor.
da, ştim, că aşa zic despre El scpripturile, dar Acesta S-a putut dovedi cu vreun semn? întrebă iscoditor Haran, în vreme ce mama Elma tresălta de bucurie.
Şi fata grăi mai departe:
mă uimeşte faptul că n-aţi auzit nimic din câte a săvârşit El până acum, că, la multe din minunile Sale s-a aflat de faţă mulţime de popor care-L urmează pretutindeni şi care, ar putea duce vestea despre El în toată lumea.
Haran, iarăşi interveni:
şi cum arăta Acesta la înfăţişare? Este ca un înger plin de lumină?
Mara, răspunse cu blândeţe clătinându-şi capul:
nu ştiu cum arată un înger la înfăţişare, dar Acesta, cred că este însuşi Stăpânul îngerilor. De altfel, nu pot să-L descriu pentru că nu mă ajută limbajul pe cât ar trebui. Veţi ştii, dar, că este slăbuţ, puţin înalt şi de o simplitate extraordinară, iar marea lui frumuseţe şi-o are ascunsă-n suflet. încă de la prima vedere mi-am dat seama, că aşteptarea aceea de veacuri a poporului nostru, acum s-a împlinit. Am simţit atunci în inima mea, că m-am aflat în prezenţa unui Arhiereu mai presus de Aaron, a unui Prooroc mai mare ca marele Moise. M-am simţit a fi ca în faţa unui Rege foarte puternic şi cu mult mai strălucit decât David sau Solomon. Chipul şi statura Sa este plină de nobleţe, de o măreţie ascunsă, din care reiese clar originea Sa divină şi din care emană tainic bunătate fără limite. Conştiinţă neprihănită ce ne dezvăluie viaţa Lui mare şi nobilă. Am convingerea, iubiţii mei părinţi, că El este acea „Stea din Iacob şi Putere al lui Israel”, precum s-a spus, că, până şi tristeţea Sa este mai frumoasă decât orice frumuseţe. Am credinţa, dragii mei, că într-însul se cuprinde deplin toată dumnezeirea cea prea veşnică şi sfinţenia nemărginită! Şi să vedeţi ce a mai fost, că, urmărindu-L cu nesaţ, la un moment dat, El, şi-a aruncat privirile Sale blânde asupra mea şi
241
fiind eu aşa deghizată, m-am temut că mă va mustra cu asprime, dar El, fiind bun şi iubitor, cum altul nu a mai fost, din puterea fiinţei Sale, mi-a cunoscut cele mai ascunse gânduri şi toată frământarea sufletului meu. Şi îndată m-a chemat la Sine şi mi-a poruncit cu blândeţe, zicând: „Ce-ţi este ţie, fiică a lui Israel, de te osteneşti în urma noastră? Mergi, dar, în pace la casa ta şi spune tuturor, că s-a apropiat de voi împărăţia Cerurilor. îndreptaţi-vă viaţa şi voinţa către Milostivul Dumnezeu, la Care, toate sunt cu putinţă!” în urma acestora, se înţelege, că nu mi-a venit uşor să mă despart de El, dar, bucuria mare ce mi-a umplut sufletul, m-a îndemnat să vin în grabă, să vă spun şi vouă, că ni se pregăteşte o puternică şi minunată împărăţie, în care, durerile şi necazurile se vor transforma în căi dulci şi minunate ce ne duc în Grădina Raiului Ceresc!
iată, fiica mea, zise în cele din urmă, tata Haran, te-am ascultat cu destulă atenţie şi cred vorbelor tale, că, nu ai interesul să ascunzi adevărul, dar, spune-ne, ochii tăi au putut să vadă vreun semn, vreo atare minune săvârşită de acest Om?
– O, tată socrule, răspunse blând Mara, desigur că am văzut. Şi încă multe, dar, socotesc că acestea sunt prea mărunte faţă de măreţia şi dragostea ce răspândeşte-n juru-i Acest Mare Prooroc ce-n ochii Lui se răsfrâng strălucirile Cerului şi, Care, voieşte cu orice preţ să ne ridice din toate necazurile!
Şi iarăşi Haran insistând:
spune-mi, măcar una din acele isprăvi minunate, care, nouă oamenilor sunt cu neputinţă a le înfăptui, să pot crede şi eu în El.
Acum, Mara se aşeză în scaun, îşi netezi părul ce-i căzuse în şuviţe încurcate pe frunte, apoi, grăi cu glas domol:
iată, bunii mei socrii, mai întâi am să vă spun despre cele ce am auzit la unii din mulţimea de norod ce-L urmează-n tot locul pe Acest mare binefăcător. Şi apoi, voi spune pe cele la care, eu am fost de faţă, în urma cărora nu-mi venea să cred ochilor şi stupefiată, am alergat la voi să vă spun despre aceste mari fapte suprafireşti săvârşite de Dumnezeu prin mâna Acestuia.
242
Aşadar, dragii mei părinţi, Acest Om al cărui nume este Iisus, adică, Omul ce i-a asupră-şi toate durerile omeneşti şi căruia, grecii, în graiul lor îi zic: „Hristos”. Trimisul lui Dumnezeu a vindecat de friguri pe o femeie bătrână din Capernaum. După care, mulţimea avidă de minuni, a alergat la El, să vadă cu ochii lor şi să-I asculte cuvintele-i înalte şi ziceau: „Mare Prooroc a ridicat Dumnezeu în mijlocul nostru!” Şi de aici a început a aduce în faţa Acestuia, pe bolnavii lor şi El, pe toţi i-a vindecat numai cu puterea cuvântului Său. Pe un oarecare slăbănog ce zăcea de multă vreme, l-a ridicat de pe patul lui de suferinţă, făcându-l sănătos. De asemeni, pe un altul ce avea mâna uscată, pe loc i-a redat sănătatea, precum şi pe femeia ce suferea de pierderea sângelui, la fel şi pe o altă femeie gârbovită a îndreptat-o. Celor ce erau chinuiţi de duhuri rele, îndată poruncea duhurilor să iasă din ei şi duhurile se supuneau întru totul, lăsându-i pe aceia sănătoşi ca mai înainte. Şi ce să vă mai spun, iubiţi părinţi, sunt pe deplin încredinţată că Acesta este adevăratul Mesia Cel dorit şi mult aşteptat de toţi. Este Dumnezeu adevărat pentru că are mare putere într-însul, că celor muţi le dă grai de vorbire, celor surzi, auzire, şi pe toţi bolnavii îi vindecă de orice suferinţă ar fi cuprinşi. Până şi vânturilor porunceşte să se potolească şi ele ascultă de glasul Lui.
ei bine, bine, noră dragă, intră în vorbă tata Haran, se-nţelege de la sine că acest Galileean de origine iudeu, numai asupra neamului Său evreesc va să-şi reverse din puterea Sa vindecătoare, dar noi suntem samarineni şi nu putem nădăjdui spre El!
vai, tată socrule, zise Mara, în faţa Lui toţi suntem deopotrivă. El, pe toţi ne iubeşte şi suferă pentru toţi. Şi aceasta a arătat-o vindecând de o boală grea pe sluga unui sutaş roman la rugămintea acestuia.
de necrezut! exclamă Haran. Şi apoi continuă: Dar noi, totuşi nu putem spera vreo cât de mică alinare pentru Simeon al nostru, care, of, Doamne!… încheie el scuturându-şi capul şi bătându-şi faţa cu palmele de amărăciune şi deznădejde.
243
tată! se repezi Mara apucându-l de mână. Nu te pierde cu firea. Iată, am fost martor ocular când Proorocul a vindecat un om bolnav de lepră, ce se afla bietul în descompunere, încât, numai ţipătul de jale arăta că sufletul dintr-ânsul încă nu l-a părăsit. Ascultă, dar să vezi cum a fost: Ne aflam mergând cu toţii spre o cetate acolo-n Galileea şi deodată, Proorocului, îi iese în cale un om plin de lepră, care, aruncându-se cu faţa la pământ, a strigat zicând: „Doamne, de vrei, poţi să mă curăţeşti!” Şi El, privind cu milă spre bolnav, s-a atins cu mâna de el şi a zis: „Da, voiesc. Fii sănătos!” Şi îndată s-a curăţit omul de boala sa şi s-a făcut sănătos.
iertat să-mi fie, dar, asta nu o mai cred, zise Haran îndărătnicindu-se. N-aş vrea să fiu socotit ca unul ce-ţi stă împotrivă, fiica mea, dar, cred că această tărăşenie a fost ticluită şi pusă la cale mai înainte şi omul acela prefăcându-se a fi bolnav de lepră acum, la atingerea mâinii Proorocului, s-a arătat sănătos.
of, tată socrule, cum poţi să grăieşti o astfel de blasfemie împotriva lui Dumnezeu?… Oare,….
stai, stai puţin, fiica mea, o întrerupse iarăşi Haran, nu te supăra, dar socotesc, că o minte sănătoasă ar judeca drept şi ar judeca: „Cum poţi pune mâna pe un om contaminat de lepră fără teama molipsirii?”
După un oftat slobozit din adâncul inimii, Mara îşi înălţă fruntea şi privind undeva spre înălţimi, grăi ca pentru sine: „Dumnezeu este atât de imaculat şi strălucit, că, nimic din ce e necurat nu se poate atinge de El. Dintru început Dumnezeu l-a făcut pe om desăvârşit sănătos, curat, sfânt, iar suferinţele şi toate necazurile ce se abat asupra omului, sunt din afara fiinţei lui şi de aceea, la atingerea mâinii atotputernice şi creatoare, acestea sunt nevoite să fugă de la om, de la lucrul mâinilor lui Dumnezeu.
Haran, vrând să pună capăt convorbirii cu nora, zise cu ton apăsat:
bine ai zis că omul este făcut de Dumnezeu şi că de mâna Lui nu se poate prinde lepra şi nimic din ce este necurat, dar, Acesta
244
despre Care zici, este om. Om adevărat ce S-a născut în Iudeea şi a trăit în Galileea: bea, mănâncă, doarme, lucrează, gândeşte şi vorbeşte ca oricare om şi nimic mai mult. în vreme ce Simeon al meu, nădejdea mea, se chinuie cumplit şi se stinge încet, încet. Şi,… asta-i tot!
De această dată, Mara se mai rugă de socrul ei zicând:
mai îngăduie-mi un singur cuvânt, domnul meu, şi după aceea gura mea va tăcea şi nu va mai vorbi.
Acum, Haran se ridică vrând să iasă afară. Nu vrea să mai audă ceva. Este atât de deprimat sufleteşte pentru fiul său, încât ai crede că e gata a se revolta împotriva Cerului. Mara îl prinse iarăşi de mânecă zicându-i:
nu te porni spre mânie, dragă tată şi risipeşte-ţi deznădejdea, că Acesta este Mesia. Este însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care, cu a Sa putere şi din marea Sa iubire pentru oameni, a înviat din moarte pe singurul fiu al unei femei văduve din Nain şi pe copila Nazzireului Sinagogii din Tell-Huma (Capernaum).
ochii tăi au văzut aşa ceva? întrebă Haran repezit şi cu ton de reproş.
da. Am văzut, răspunse Mara, şi am crezut şi nimeni nu poate risipi credinţa mea!
în tot acest timp, mama Elma nu a încetat a plânge cu lacrimi duioase. Dumneaei este altfel de fire. în sufletul ei de mamă creşte nădejdea aceea sfântă şi dătătoare de viaţă. Iată-o, dar, că se ridică de pe scaunul ei şi grăieşte hotărât:
fie ce-o fi, eu nu mai stau o clipă, ci voi pleca deîndată să-L aflu pe omul lui Dumnezeu şi nu-L voi slăbi rugându-L pentru fiul meu. Nu se poate ca Acela, Mesia fiind, să nu audă glasul meu de mamă îndurerată. Pentru mine, este destul câte am auzit din gura ta, iubită Mara. Şi dacă domnul meu pregetă să meargă să vadă cu ochii lui cele ce s-au petrecut acolo, pentru a putea crede, eu nu voi mai aştepta alte probe şi vom merge împreună, draga mea noră. Deci, să ne facem pregătirile de plecare.
245
Tata Haran, văzând pe femei hotărâte pentru călătorie, zise supărat, dar, mai mult din orgoliu bărbătesc decât din necredinţă:
hai, plecaţi odată! Ce pregătire vă mai trebuie?
ei! răspunse mama Elma. Să ne luăm ceva merinde pentru drum.
nu vă trebuie nici merinde, că Acela în Care v-aţi pus nădejdea, vă va da să mâncaţi până vă veţi sătura! Şi le sili să pornească la drum cât mai grabnic.
Haran în patria leproşilor
Ca două tabere opuse, ostile una-alteia, stau faţă-n faţă panorama deschiderii dintre cei doi munţi cu latura de jos covârşitor de frumoasă, bogată şi dătătoare de sănătate a Iordanului, având de cealaltă parte, ca fundal, perdeaua de munţi creto-roşiatici ai Pereei şi această zonă de povârnişuri goale, sinistre ale Ebalului Samariei. Acolo, în vale, grădina Edenului pământesc cu mulţime de pomi fructiferi, flori şi păsări cântătoare şi aici, coline stâncoase, morminte arhaice şi mărăcinişuri cu frunze şi fructe acre ce strepezesc dinţii. Aici locul amărăciunii şi al plânsului nepotolit. Patria leproşilor!
Undeva pe un dâmb, nu prea departe de târgul El-Gamim, de unde se poate vedea atât înălţimile golaşe ale muntelui Blestemului, cât şi valea exotică a Iordanului, zece oameni, sortiţi unei lente pieiri, stau şi-şi deplâng vitrega soartă la care au fost supuşi. Aceşti condamnaţi la moarte, fără să aibă vreo vină, au ca hrană zilnică numai ierburi amare, frunze de măcriş, fructe de cătină şi porumbe negre. Arareori mai pot gusta din bunătăţile ce le mai aduc din când în când sătenii, din milă faţă de ei. Adăpostul lor în vreme neprielnică, precum am mai spus, este grota din pieptul muntelui şi mulţimea mormintelor antice, părăsite de alţi Oameni deznădăjduiţi. Oameni uitaţi de lume, oameni rataţi de soarta Morţi ce nu
246
pot fi îngropaţi! Aceştia, după toate legile scrise şi nescrise, nu au voie a se apropia prea mult de aşezările omeneşti şi nici să calce în zona binecuvântată a vadului exuberant, fiind socotiţi ca blestemaţi de divinitate cu cea mai cumplită boală, boala leprei. Pe când aceştia stau pierduţi în aşteptarea morţii ce întârzie, un bătrân cu barba sură, ajutându-se de toiag, urcă domol drumul şi ducând în spate o traistă plină cu de-ale gurii. Ajuns în apropiere de muchia pe care se odihnesc leproşii, bătrânul se opri şi punându-şi mâna straşină deasupra sprâncenelor, zise: „Aha! iată că v-am găsit!” „Stai acolo moşule, nu te apropia!” au strigat bolnavii. „Aici, necurat! necurat!” Şi el, bătrânul, după ce slobozi un oftat de durere şi compătimire, mai zise:
da, ştiu, dar oare, nu mă recunoaşteţi, că am mai venit de câteva ori la voi, acolo la ţintirim! Şi continuă: Care dintre voi este fiul meu iubit ce se cheamă Simeon?
La auzul acestora, numaidecât, unul dintre leproşi făcu câţiva paşi înainte târându-şi cu greu picioarele desfăcute de cărnuri, şi căzând în genunchi, zise cu glas sfâşietor:
o, tată, tată! chiar tu eşti? Numai după voce te-am putut cunoaşte. Iată-mă, eu sunt cel căutat de tine. Eu sunt Simeon, mielul tău de jertfă. Binecuvântat fie, dar, Domnul Savaot, Dumnezeul tău, tată dragă! Dumnezeul în Care am crezut şi eu încă din tinereţea mea. Rogu-mă ţie, scumpul meu tată, ridică-ţi cugetul spre înaltul văzduhului şi cere-I Stăpânului Oştirilor Cereşti să se milostivească de noi şi să trimită cât mai grabnic îngerul morţii, că tare greu ne chinuim de atâta amar de vreme în pustietatea aceasta!
o, fiul meu! fiul meu! strigă disperat bătrânul. Greu mă loveşti. Dar tu, însă, ţine-ţi firea şi nu deznădăjdui. Mai fă-ţi rost încă de puţină răbdare, că, iată, sunt 15 zile de când mama şi soţia ta sunt plecate să afle pe Acel Prooroc ce S-a ivit în Galileea şi despre Care se zice că ar fi însuşi Mesia. Dar, oare, încă nu a ajuns vestea despre Acela? Că, în lumea noastră multe s-au auzit că ar fi săvârşit Acest Mare Prooroc.
ce a putut săvârşi? întrebă sfios Simeon. Şi tata Haran
247
răspunse:
minuni, fiule, minuni!
cam ce fel?
mai presus de fire.
adică?
se zice că vindecă orice boală şi orice suferinţă din popor!
minunat lucru îmi aud urechile, iubite tată, dar lepra, precum vezi este nespus de grea şi nevindecabilă.
ascultă, fiule, chiar pe leproşi i-a curăţit şi i-a făcut sănătoşi.
– O, dacă astfel se zvoneşte, te rog tată, grăbeşte şi vezi de-i adevărat cele ce ai auzit de la oameni. Şi de-L afli pe acest Mare Binefăcător, roagă-L cu dinadinsul pentru noi să ne uşureze din această cumplită amărăciune. Am credinţa, dragă tată, că Acest Om, trimis de Dumnezeu, dacă vrea, poate să ne curăţească şi să ne dăruiască slobozire din suferinţă.
desigur că poate, fiule, de vreme ce este învestit de Dumnezeu cu destulă putere. Şi cred că vrea, pentru că este mult iubitor de oameni, încât şi pe păgâni i-a vindecat de suferinţele lor la rugămintea acestora.
Când tata Haran zise şi acestea, din ochii blânzi ai fiului său se iviră câteva perechi de lacrimi şi se prelinse pe pieptul uscat de suferinţă şi mâncat de boală. Apoi, el, profund mişcat, grăi:
o, de-ar fi precum spui, iubite tată, nu zăbovi dar şi găsindu-L pe Prooroc, roagă-L să se abată şi-nspre latura aceasta, că nouă, nu ne este îngăduit să ieşim printre oameni. Şi de nu voieşte a se milostivi de mine, care sunt din pământ Samarinean şi de sânge asirian, măcar pentru aceştia nouă ce sunt aici cu mine, căci aceştia sunt urmaşi de-ai Părintelui Avraam, cel ce a vorbit faţă către faţă cu Dumnezeu.
în cele din urmă, tata Haran, adăugă:
poate n-ai uitat, fiule, că eu, toată viaţa nu am putut crede vorbelor până ce nu am văzut cu ochii mei starea lucrurilor. Şi mai cu seamă, nu m-am lăsat convins de gura femeiască,… deşi le acord atenţia şi respectul cuvenit, dar eu sunt Haran şi nu Adam. Şi apoi,
248
fiule, aici este cu totul altceva.
Cu gândul alternând între disperare şi speranţă, Haran, lăsă jos cele ce a putut aduce ca hrană acestor bolnavi şi apoi, pentru a-l mai îmbărbăta pe Simeon, adăugă:
curaj, fiule, nu te da bătut, că a sosit vremea când Dumnezeu îşi cercetează zidirea prin mâna Trimisului Său, Care hotărât, aduce cu Sine răsplata ostenelilor şi răbdării noastre! Şi cu sufletul zdrobit se despărţi de fiul său.
întoarcerea femeilor
Când bătrânul a fost ajuns în faţa ocolului său, din cealaltă parte, cu pasul obosit, se apropiau două femei. Era Elma însoţită de nora ei, Mara. Acestea, încă la distanţă fiind, strigau către Haran, zicând:
domnul nostru, bucură-te, că, acum am văzut cu ochii noştri pe adevăratul Mesia, Mântuitorul lui Israel! Să mergem, dar, întru ale noastre şi acolo îţi vom spune lucrările minunate ale Acestui Dumnezeu întrupat.
Mai înainte ca omul nostru să-şi verifice starea lucrurilor şi a animalelor din cuprinsul său, îi vedem, aşadar, pe tustrei aşezaţi în jurul mesei de sub umbrar şi nerăbdători de a se începe convorbirea între dânşii. Mama Elma, însă, privind la faţa bărbatului ei şi văzându-l palid, pierdut cu firea, se grăbi să-l întrebe:
ce e cu tine, domnul meu, că te văd schimbat cu totul! Ce ţi s-a întâmplat? Cumva, Simeon al nostru ne-a părăsit? Şi tocmai acum, când,… Şi imediat, femeia se scutură ca de frica morţii şi ţintuindu-l cu privirile pe Haran, rămase înlemnită în aşteptarea răspunsului.
nu, nu! grăi cu întârziere bătrânul, avându-şi privirile pierdute undeva în spaţiu. Şi continuă întrebând: Dar…. ce fel de veşti îmi puteţi aduce de-acolo?
o, domnul meu, reluă Elma, negreşit vei auzi toate, dar,
249
mai întâi să ne spui tu ce ai putut afla despre fiul nostru Simeon, că te vedem venit acum de pe drum şi ofilit ca o plantă smulsă din pământ.
După câteva clipe de gândire, Haran, zise cu glas abia auzit:
mda, Simeon,… e tot aşa precum îl ştiţi. Sau,… nu ştiu ce să zic. S-ar putea ca zilele acestea să se sfârşească. A ajuns de nerecunoscut. Abia mai poate vorbi.
vai nouă, omule! se văicări mama Elma, în timp ce Mara îşi acoperi faţa cu palmele şi începu a plânge cu hohote. Apoi, bătrâna continuă cu voce gravă:
o, de-ar mai putea rezista câteva săptămâni, că, pe câte am înţeles, Acest Mare Prooroc galileean va să meargă la Ierusalim, dar, nu ştim când şi pe care drum va să apuce. Şi tot Elma: Dar tu, domnul meu, auzind despre faptele de binefacere ale Proorocului nu ai încercat a-i da curaj fiului tău?
ba da, dar, vezi că, însumi eu sunt,…. Voi nu vă închipuiţi ce a trebuit să sufăr! Ce a trebuit să dobor din cale şi să înving în mine şi în jurul meu, să fiu în stare să nu mă prăpădesc! în vreme ce căutam a-l întări pe Simeon cu vorbe de îmbărbătare, însumi eu eram năpădit de îndoieli, încât, aveam credinţa că sunt părăsit de tot ce mă-nconjoară. Dar, în sfârşit, iată că aţi venit şi cât de cât m-am regăsit. Deci, vă rog spuneţi-mi ce aţi putut vedea şi auzi în călătoria voastră?
o, domnul meu, începu Elma, eu, ca mamă, sunt gata să mă sfârşesc de durere, dar, pentru numele Acelui Mare Binefăcător şi nădejdea ce o am în puterea şi milostivirea Sa, simt în toată fiinţa mea o dulce mângâiere ce-mi dă forţă, curaj şi răbdare. Şi mai cu seamă acum, după ce am văzut cu ochii mei ce poate face Acesta, nădejdea a crescut şi mai mult în sufletul meu.
dar, ce poate săvârşi?
minuni, omule, minuni ce covârşesc mintea omenească!
Şi iarăşi scepticul Haran:
doar, n-ai vrea să-mi spui aceleaşi vorbe ce le-am auzit din
250
gura norei noastre?
Aici, Mara, care, din respect faţă de cei vârstnici a tăcut şi nu a spus o vorbă până acum şi a lăsat-o pe soacra să-şi reverse emoţiile şi entuziasmul în faţa bărbatului său, deşi era şi ea copleşită de cele ce i-a fost dat să vadă şi să audă în această a doua călătorie la Proorocul din Galileea, sări cu vorba, zicând:
nu, tată socrule, nu, că din dumnezeieştile mâini ale acestui Mare Binefăcător, minunile curg. Acesta este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, că numai cu un singur cuvânt rostit de El poate alunga toată tristeţea şi suferinţa din popor. O, de s-ar abate din cale, când va voi să meargă la Ierusalim şi să-şi facă vânt pe drumul acesta de urcuş spre Sihar, sau, venind de acolo coborând spre apa Iordanului!
păi, dacă aşa stau lucrurile, grăi mai cu blândeţe tata Haran, cu toată oboseala ce o simt în picioare, sunt gata să alerg către El şi ajungându-L, să-L iau de mână şi să-L silesc să treacă şi prin hotarul nostru, că voi aţi zis: „Proorocul acesta este milostiv şi cu cei străini de neamul Său”. Numai să nu mă întorc cu mâna goală şi de la Acesta cum s-a întâmplat cu Proorocul celălalt de la Iordan.
nicidecum, domnul meu, reluă mama Elma, doar acela cu gura sa a spus, că nu el este Cel aşteptat de popor, ci numai înainte Mergător al lui Mesia pentru a-i pregăti calea. Şi iată că Mesia a venit şi şi-a început marea Sa operă. Şi bănuiesc că foarte curând va să treacă spre Iudeea. Aşa îşi va avea pornirea cu mulţimile ce-L urmau din toate cetăţile Galileei.
dar, nu ştii pe care drum va apuca? Pe aici pe Valea Iordanului, sau prin cetăţile de sus, ori pe cel de la ţărmul Mării?
nu, omule, asta nu o pot şti, că în pustia aceea unde ne-a săturat cu pâine şi peşte, nu se putea cunoaşte direcţia de mers. Poate că, nici El nu-şi hotărâse pe care drum va să meargă la Ierusalim, pentru că, uneori se lasă înduplecat la rugămintea multora de a se abate prin cetăţile lor, spre a le vindeca bolnavii ce erau scoşi în uliţă. Aşa că,…
Acum, tata Haran şi mai încredinţat:
251
o, aşa am să fac; Mă voi duce după El, chiar acum, până nu e prea târziu.
Apoi, tot el, schimbând subiectul:
dar, cum ziseşi că v-aţi săturat de pâine în loc pustiu, că, despre asta încă nu mi-ai vorbit.
Mama Elma, văzând că în sufletul lui Haran a început a se petrece o schimbare, zise cu emoţie-n glas:
o, domnul meu, mult aş fi dorit să fi fost şi tu de faţă, să vezi cu ochii tăi pe Omul acesta din Nazaretul Galileei ce se cheamă Iisus, cât este de blând şi bun cu toată lumea, frumuseţe nevăzută îngerească şi putere Dumnezeiască. Deci, fii atent, te rog; ne aflam mergând împreună cu mulţime mare de popor şi locul acela era departe de orice cetate, iar lumea era flămândă şi obosită. Atunci, discipolii lui Iisus văzând acestea, i-au zis: „învăţătorule, slobozeşte mulţimea aceasta să meargă în cetate să-şi cumpere pâine, că au flămânzit. Iar El, a răspuns zicând: „Daţi-le voi să mănânce” Şi aceia, privind la faţa Lui blajină au zis: „Nu avem aici decât 5 pâinişoare şi doi peşti, iar aceştia sunt mai multe mii de suflete”. Şi iarăşi le-a zis: „Aduceţi pâinile acelea şi peştişorii aici la Mine. Iar pe aceştia aşezaţi-i în cete a câte cincizeci”. Şi Discipolii au adus la Iisus pâinile şi peştii şi El, binecuvântându-le le-a dat apoi Ucenicilor să le împartă mulţimilor. Şi aici, domnul meu, a fost ce a fost: minunea minunilor, că, priveam şi nu pricepeam. Pâinea şi peştii se tot împărţeau şi nu se împuţinau şi au mâncat şi s-au săturat toată gloata aceea ce era ca la zece mii de suflete: bărbaţi, femei, copii. Şi la urmă au strâns fărâmiturile şi au umplut nu mai puţin de 12 coşuri pline, încât abia le puteau duce Discipoli pe umerii lor!
– O, doamna mea, intră în vorbă Haran, ce mi-ai spus acum e peste închipuire. Dar dacă voi aţi fost de faţă la toate acestea şi aţi văzut cu ochii voştri, eu, nu ştiu ce să mai zic.
şi să vezi, domnul meu, continuă mama Elma, că după aceea, pornind mai departe cu toţii, am mers până ne-am apropiat de o
252
cetate şi la un moment dat s-a făcut un mic popas. în acest timp, învăţătorul s-a aşezat pe o ridicătură de pământ şi a început să vorbească mulţimilor despre părăsirea păcatului şi pregătirea sufletului pentru împărăţia lui Dumnezeu. Şi a grăit, domnul meu, cuvinte înalte, pline de putere cum nimeni nu a vorbit vreodată. în vremea asta, noi, adică eu şi Mara, ne aflam pierdute prin mulţimea aceea, dar auzeam tot ce grăia Proorocul pentru că vocea Lui se făcea auzită peste tot locul. Şi, Doamne, ce minunate învăţături am putut auzi la acest Om! Atunci, eu, ca o femeie de la ţară, slabă de constituţie nu mi-am putut stăpâni gura şi am strigat cu glas mare: „Fericit pântecele ce te-a purtat, sânii pe care i-ai supt şi braţele ce te-au legănat.” Şi El, auzind, m-a chemat la sine şi mi-a zis în auzul tuturor: „Da, aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc cu frică şi dragoste în sufletul lor!” Şi apoi, iarăşi: „Mergeţi în pace la casa voastră şi fiţi întru răbdare, credinţă şi nădejde la Dumnezeu, Cel ce poate să vă mântuiască din toate strâmtorările”
în urmă la toate acestea, Haran, zise cu hotărâre:
viu este Dumnezeul Cerurilor că, noaptea ce vine nu va fi mai lungă decât cele ce au fost până acum şi cu voia Lui, zorii zilei de mâine mă vor afla coborând spre Iordan!
Călătoria în Galileea
După cuvântul rostit cu o seară înainte şi după mărturisirea femeii şi norei sale despre Proorocul Iisus, Căruia, grecii îi zic Hristos, omul nostru merge întins pe lângă Iordan în sus spre Marea Galileei, aşa a înţeles el din cele auzite, că noul Prooroc propovăduieşte mulţimilor în această parte de lume, adică, zona Taborului, cetăţile de pe ţărmul mării şi în latura pustie dinspre munţii golaşi ai Decapolei şi cetăţile Gadara şi Gherghesa.
Calea-i lungă şi greoaie, omul e slăbit de vârstă şi necazuri, dar, ce contează pentru el, care, de o viaţă luptă cu vitregiile soartei,
253
fără a reuşii cât de cât a le înlătura. Şi acum, când e lipsă de vlagă, aflându-se între disperare şi speranţă, între moarte şi viaţă, călătoreşte stingher şi fără teamă încercând ultima sa scânteie de nădejde întru mângâierea vieţii sale şi a celor din casa sa. Când a fost ajuns în apropierea zonei respective, a început din loc în loc a întreba pe cei întâlniţi pe cale despre Marele Prooroc Iisus şi toţi îl îndrumau spre cetăţile de lângă Mare. Şi bietul om pornind mai departe pe pământul Galileei, lăsă în stânga culmile Hermonului şi coada sudică a Lacului în dreapta, se îndreptă către pădurile Taborului, purtând în suflet durerile trecutului şi nădejdile prezentului. „Frumoasă patrie şi-a ales acest Tânăr Prooroc!” gândea întru sine omul nostru, văzând în depărtare întinzându-se până la muntele Carmel mănoasa câmpie a Ezdrilonului, în faţa sa, ca o cupolă de smarald, calota Taborului, iar în dreapta pe o lungime de 5 mile, cu suprafaţa încreţită de suflul cald al vânturilor, Marea Galileei, în jurul căreia, de veacuri, ca un şirag de perle, stau implantate cetăţile Tiberiada,
254
Magdala, Ghenizaret, Capernaum, Horazin, Betsaida iuliană şi Corsia, trecând şi prin Valea Porumbeilor, precum şi satele Tebaida, Medidell, Han-Minieh şi Tell-Huma. Şi prin care, tata Haran, va trebui să meargă, pentru a se informa şi a prinde urma Aceluia, Care, precum se spune: „Numai cu un cuvânt poate să-l izbăvească din toate necazurile.”
Au trecut la mijloc nu mai puţin de 6 zile, şase zile de mers pedestru doar cu mici popasuri pe lângă izvoare sau ape curgătoare şi, bineînţeles, odihna de noapte pe care numai el ştie cum şi-o poate agonisi. Şi asta, numai din dragostea de părinte ce o are pentru scumpul său fiu Simeon, care se află prins în ghearele morţii.
Aşadar, după atâtea zile de alergare fără preget şi întrebând din loc în loc, îl vedem pe bietul om istovit cum nu se poate spune. Acolo la capătul de nord al Lacului s-a putut trece de cealaltă parte, pe podul de piatră construit de Irod Antipa pentru a se înlesni legătura Galileei cu Cezarea lui Filip, dar celelalte râuleţe neconstituind un impediment în calea sa, au fost trecute prin vad.
De altfel, se ştie că oamenii de prin aceste locuri şi mai ales, din acele vremuri, erau obişnuiţi a călători pe jos zeci şi sute de kilometri. Dar, să nu uităm că tata Haran este de acum bătrân şi mult îndurerat sufleteşte şi totuşi nu se dă bătut. Abia după ce a ocolit Marea şi s-a văzut ajuns în latura pustie a Gadarei, s-a aşezat jos, nemaifiind chip să mai poată merge.
în acest timp s-a întâmplat să treacă pe lângă dânsul un grup de bărbaţi ce se întorceau la casele lor, căci fuseseră cu mulţime de popor să însoţească în drumul său spre Ierusalim chiar pe Cel pe Care îl caută omul nostru: pe Marele Prooroc, Iisus Nazarineanul. Abia de la aceştia, Haran a putut primi un răspuns pozitiv:
omule, numai de-ai avea un catâr la îndemână îl vei putea ajunge din urmă pe Tânărul Prooroc Galilean. Acum, El s-ar putea să fie ajuns în hotarul Samariei. Aleargă după El că vei avea mult câştig. E nemaipomenit!
voi încerca să alerg pe cât îmi va sta în putinţă, răspunse el
255
cu sufletul la gură. Şi adunându-şi ultimele puteri, se ridică îndată de jos şi se aşternu din nou la drum, parcă mai însufleţit în urma celor auzite.
Nicăieri în Palestina nu sunt aşa arbori şi aşa livezi cu belşug de fructe şi flori ca în pământul Ghenizaretului, de aceea, pe bună dreptate s-a şi numit „Grădina belşugului”. Dar, pe omul nostru, pe Haran bătrânul, nimic nu-l încântă din tot ce-l înconjoară. E mult
256
împovărat de gânduri sumbre şi-n inima sa un singur dor îl arde. E dorul înflăcărat de a-L vedea pe Acela ce însuşi este leacul oricărei suferinţe, şezând în faţa iubitului său fiu şi zicându-i, cum multora a zis: „Ridică-te, fii sănătos şi dă slavă lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit de tine!” O, de-ar mai zăbovi în cale, să-L pot prinde din urmă, să-L văd cu ochii mei pe Acest înger ceresc, Căruia, mulţimile îi zic Izbăvitorul, Cel ce face să spumege marea şi doar cu un singur cuvânt să o liniştească. Cel de Care ascultă şi munţii, şi râurile, şi stihiile fug de la faţa Lui. Cel ce se milostiveşte spre omul căzut şi-l ridică din suferinţă, se atinge de lepros şi lepra îl părăseşte. O, Tu, mult Milostive Doamne, Iubire fără margini, la sânul Tău duios, îi strângi pe toţi cei sărmani, pe cei striviţi de soartă, pe cel orfan, flămând şi nemângâiat şi pe toţi îi saturi cu pâine spirituală şi dragoste cerească. Nu mă lăsa, dar, Doamne, şi ieşi în calea mea. întinde-Ţi braţul Tău puternic şi nu mă lăsa. Tu ştii necazul meu că nu-l mai pot duce. Deci, dă-mi aripi să zbor şi aşteaptă-mă în calea iubite învăţător, căci vin şi eu acum!”
în aşteptarea lui Haran
în vremea asta, mama Elma şi cu iubita ei noră, nu au putut avea o clipă de astâmpăr, ci au fost într-o continuă frământare şi înfrigurată aşteptare:
ce va fi cu domnul nostru Haran? se întrebau ele. Ce va putea face el? îl va fi găsit pe Noul şi Preabunul Prooroc Iisus? Şi de-L va fi aflat, se va îndupleca oare Acesta spre noi, spre rugămintea lui?
Şi tot aşa fiind zile şi nopţi în şir de stat ca pe ghimpi, nu ştim cum şi de unde sosi la urechile lor o preaminunată veste: Marele Prooroc, Iisus Nazarineanul, însoţit de gloate, se apropie de luminişul El-Gamimului, mergând în jos pe lângă vadul binecuvântat al Iordanului. O, de L-ar fi aflat Haran al nostru şi de S-ar înduioşa
257
Acela de durerea şi lacrimile lui!
îndată mama Elma se ridică şi zise:
rămâi aci, tu, Mara să îngrijeşti de toate, că eu, degrab voi merge acolo în pustie să-l anunţ pe Simeon şi pe cei ce sunt cu el, să alerge înaintea Trimisului lui Dumnezeu. Nu se poate, ca Acela, Mesia fiind, să îi respingă sau să îi lase nebăgaţi în seamă!
Când îndurerata mamă, cu sufletul la gură, a fost ajunsă în apropierea grotei leproşilor, strigă cu glas mare:
simeon, iubite Simeon şi voi toţi cei ce sunteţi aici, ieşiţi şi alergaţi cum veţi putea, să-L întâmpinaţi pe învăţătorul şi Marele Făcător de minuni, Acela despre Care vi s-a spus că are putere să vă vindece de boala voastră!”
Ecoul munţilor hăui până departe, dar, nimeni, însă nu a auzit. Nimeni nu s-a arătat. Şi un fior de moarte o cuprinsese îndată pe bătrâna mamă şi gândea în sine: „Doamne Dumnezeule, unde sunt aceştia? De ce nu-mi răspund? De ce nu-mi dau un semn. Doar nu i-a înghiţit moartea, aşa, pe toţi deodată! Sau, Tu, Stăpâne, însuţi le-ai trimis vreo ştire, că acum, Te-apropii, iar ei primind vestirea, au şi pornit în grabă vrând să-Ţi iasă în cale? O, Milostive Doamne, priveşte cu îndurare şi vezi-mi durerea, lacrima amară, auzi-mi suspinul şi ruga mea fierbinte. Cheamă-l, dar, la Tine pe fiul meu iubit şi pe toţi ceilalţi ce sunt bolnavi ca el şi nu-i lăsa pe dânşii lipsiţi de mângâiere, căci poţi de vrei, Stăpâne, cu glasul Tău preadulce să-i scoţi din suferinţă, să vadă şi să ştie tot sufletul de om, că Tu eşti Mesia, Iisus Izbăvitorul!”
După ce-şi sfârşi cântarea de jale şi ruga către Cer, mama Elma în mare grabă se întoarse la căminul ei şi se plânse în faţa norei de dispariţia lui Simeon şi a celorlalţi ce erau împreună cu el. Mara, văzând-o pe Elma căzută-n deznădejde, grăi mângâind-o:
mamă soacră, nu te mâhni peste măsură. Am credinţa că iubitul nostru Simeon şi cu toţi ceilalţi bolnavi au aflat de venirea în hotarul Samariei a Marelui Prooroc. Astfel, că ei, auzind acestea au părăsit ocolul hărăzit lor şi cu orice risc au alergai înaintea Aceluia,
258
nădăjduind într-o izbăvire miraculoasă din cumplita lor suferinţă.
Acum, mama Elma, puţin reconsolată, adăugă:
să dea Bunul Dumnezeu să fie precum zici, noro dragă. Iar eu, încă mai cred şi nădăjduiesc că, chiar Haran al nostru în călătoria sa, aflându-L pe Acest Mare şi minunat Prooroc şi văzându-L plin de putere, s-a silit să alerge înainte şi să-i vestească pe leproşi de toate acestea.
Şi mai înainte ca dumnealor să fie anunţate de cineva şi a se face larmă-n sat de trecerea prin El-Gamim a Marelui Prooroc, Elma şi Mara s-au grăbit să iasă şi să-L întâmpine încă de departe. Aşa le spunea credinţa din inima lor şi aşa au făcut.
O, ce zi minunată
în ziua aceasta de aprilie totul pare nespus de frumos şi minunat. Toată natura trezită dintr-un somn hibernal, se ridică la o nouă şi mai luminată viaţă. Acum, la ora zenitului, soarele blând al primăverii străluceşte mai abitir ca-n zilele trecute şi palmierii de pe marginea uliţei, înalţi şi maiestoşi. se pleacă uşor în adierea abia simţită a vântului cald de Răsărit. Iar prin grădini şi pe sub streşini, florile de azalee, trandafiri şi oleandrii cu toată gama de culori, au început a-şi desface petalele lor catifelate şi a umple aerul de mireasmă chemând albinele să vină din depărtare şi să culeagă nectarul din care să facă mierea pentru copii şi ceară pentru făclii. Chiar şi puişorii de găină s-au grăbit să iasă la lumină şi să zburde liberi prin ocol. Acolo, oile, mieluşeii şi asinii sunt scoşi la pajişte să savureze iarba aceea cu mustul dulce, crudă şi verde ca mătasea şi care creşte văzând cu ochii pe toată întinderea văii. Totul este frumos, minunat, desăvârşit. Şi lumea de aici, ca şi tot poporul israelit, aşteaptă cu sufletul la gură, după spusa Proorocilor, venirea în mijlocul lor a lui Mesia, ce se tâlcuieşte Hristos şi decum a sosit la urechea lor ştirea, că Acesta a venit şi a poposit deja între
259
oameni şi că întăreşte prezenţa şi învestitura Sa de Trimis a lui Dumnezeu cu putere în cuvânt şi faptă şi că acum se apropie venind înconjurat de gloate însetate de adevăr şi dreptate şi în drumul Lui spre Ierusalim va să treacă prin hotarul acesta, au sărit val-vârtej şi plini de bucurie să-L întâmpine ca pe împăratul împăraţilor. Mama Elma şi cu nora sa erau înaintea tuturor şi până să fie ajunse în apropierea celeilalte mulţimi de pelerini, dumnealor, n-au încetat a iscodi cu privirile în stânga şi-n dreapta să vadă, de le va fi cu putinţă, grupul de leproşi ieşind şi ei în întâmpinarea Marelui Făcător de minuni. Dar, aceasta nu le-a fost dat să afle. Sau, poate, aceştia au sosit mai devreme şi acum stau ascunşi prin cele coclauri să nu fie văzuţi de lume? Oricum, gândurile negre şi îngrijorarea nu le-a putut risipi nădejdea ce o purtau în suflet şi pe care o aşteptau împlinindu-se din clipă în clipă.
uite, noră dragă, grăi mama Elma către Mara. Acolo jos pe drumul de lângă râu, unde se vede norul acela de colb stârnit, acolo sunt mulţimile în fruntea cărora se află Acela de la Care aşteptăm izbăvirea şi fericirea noastră. Acela ce ne-a săturat de pâine şi peşte în loc pustiu. Acela ce poate da bolnavilor sănătate, celor surzi auzire, muţilor grai de vorbire, orbilor vedere. Acela ce în văzul tuturora a readus la viaţă pe câţiva oameni din mucegaiul morţii.
da, aşa este, mamă soacră, îngână Mara printre suspine şi lacrimi. L-am văzut şi eu săvârşind minuni mai presus de fire şi vorbind ca Unul ce este plin de Har şi de putere. Să mergem, dar, şi să ne rugăm Lui pentru noi şi pentru toţi bolnavii noştri.
Omul din Nazaret
Acest Om, Iisus din Nazaretul Galileei, Unicul Fiu al Fecioarei Maria, Cel Unul-născut din Dumnezeu Tatăl înaintea tuturor veacurilor şi de Care, lumea nu este vrednică, S-a smerit pe Sine şi venind în lume a luat chipul nostru să poată pătimi, fără umbra păcatului
260
fiind, să poată plânge şi veseli împreună cu noi, să afle pe cel rătăcit, să facă din păgâni martiri pentru Dumnezeu, din tâlhari şi desfrânate, locuitori ai împărăţiei celei de-a pururea. Iată-l, aşadar pe Acesta sosit aici în lume şi Şi-a început marea Sa lucrare. Celor săraci li se vesteşte o împărăţie ce nu se va sfârşi vreodată, celor îndureraţi alinare, celor cu beteşuguri, îndreptare, celor bolnavi, sănătate, celor robiţi, liberare, poporului izbăvire şi lumii întregi, mântuire. Iată-l; e un Om adevărat, un om simplu şi singur-singurel, fără urmaşi, dar cu puzderie de urmaşi duhovniceşti. Nu are rubedenii decât o Mamă tainică ce L-a născut tainic într-o hrubă săracă şi rece, înconjurat fiind de cete îngereşti şi de mieluşei nevinovaţi. Neamul Lui e tot ce are chip de Om, de om adevărat, Chipul lui Dumnezeu. Nu are bogăţii. Nici măcar un culcuş pentru a se odihni, deşi, tot pământul cu tot ce e pe el îi aparţine. De El sunt zidite toate. Nu poartă arme, nu are pungă, nu are nimic, decât o cămaşă fără tiv şi o haină umilă. E sărac lipit pământului şi pe toţi îi cheamă la un ospăţ ce n-a văzut pământul. N-a fost văzut râzând, dar, poate plânge pentru cei în suferinţă, nu blestemă, ci numai binecuvintează. Nu alungă pe nimeni, ci pe toţi îi cheamă la Sine, la pocăinţă, la curăţire, la Viaţă, la mântuire. Acesta este Cel ce satură cu pâinea trupului şi cu cea a sufletului pe toţi cei ce-L urmează prin locuri pustii, prin munţi, prin sate, peste tot. El poate face din câteva pâinişoare să se sature mii de guri flămânde şi încă să mai rămână. Poate preface apa în vinul cel mai bun. El poate preface inima goală şi rece din pieptul necredinciosului, în inimă caldă şi plină de iubire. El, nu caută suferinţa, foamea sau pătimirea, dar, dacă acestea vin, El, nu fuge de ele, deşi poate să le înlăture numai cu un singur cuvânt. Acest Om, poate sta flămând, fără să mănânce ceva zile-n şir. Şi când mănâncă îi e destul, un boţ de pâine şi o jumătate de peştişor fript pe cărbuni. Nu caută saţiul Lui, ci pe cel al altora, a tuturor. N-a venit să caute pe bolnavi pentru a le dărui sănătatea trupului, ci pe cei bolnavi cu sufletul. Dar, dacă un bolnav cu trupul, sau mai mulţi, îi ies în cale şi este rugat de aceştia, El nu trece pe alături fără să-i bage în seamă.
261
Milostivirea Lui e mare şi nu-L lasă să facă aceasta. Înainte stă Iubirea ce o dăruieşte tuturor din abundenţă şi alături, la îndemână îi stă Dreptatea, dreptatea ce o tot amână. O amână până la un timp. Se ştie prea bine, că a venit în lume să alunge tot răul din sufletul omului, dar El, fiind Iubire, e silit să alunge şi pe cel al trupului. Nu cere de la nimeni nimic, dar, de la toţi cere să I se deschidă inima înaintea iubirii Sale. Acesta este Dumnezeu-Omul Iisus, Blândul şi Marele Prooroc din Nazaret.
Când marea mulţime de oameni însetaţi de adevăr şi dreptate s-a depărtat de vadul Iordanului apucând calea dintre munţi, au fost întâmpinaţi de două femei, care, pe dată s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea Celui ce se afla în fruntea gloatelor, plângând sfâşietor şi cerând îndurare. Se înţelege că ele L-au cunoscut mai înainte pe Acesta, precum şi noi ştim foarte bine cine sunt dumnealor.
Dar, Doamne, gândim noi, ce s-o fi petrecând în sufletul lor în momentul acesta când se află topite de durere la picioarele Celui în Care acum, se plinesc Scripturile, Legea şi proorocii! în faţa Celui care cere o inimă curăţită de păcate şi dă în schimb iertare şi slobozire! în faţa Celui ce este Flacără mistuitoare şi lumină mângâietoare! Şi Care a zis: „Cine se află lângă Mine, se află lângă foc. Dar, vai aceluia ce se depărtează de Mine!”
Ruga femeilor, fu pe cât se poate de scurtă: „Doamne, fie-ţi milă de noi!… Tu noian de iubire, nu se poate să treci fără să ne vezi,… să-Ţi vezi de drum fără să ne auzi. Iată, sufletul nostru strigă către tine. Strigă inima noastră, strigă şi lacrimile noastre! Tu ne-ai făcut spre fericire, dar păcatul ne-a împins în prăpastia durerii. Curăţeşte-ne, dar, Milostive, luminează-ne şi ne slobozeşte din obezile durerii!…” în miezul acestei zile caldă şi senină şi-n mijlocul gloatelor, se auzi în cele din urmă un glas lin şi dulce şi tot pe atât de scurt ca şi ruga lor:
nu mai plângeţi, ci aveţi credinţă mini inimile voastre!
în urma unui astfel de răspuns, care, pe cât de succint, pe atât de profund, în sufletul tuturor se stârni curiozitatea de a şti şi de
262
a vedea cu ochii lor ce urmează după acestea. Astfel că, pe tot parcursul celor 25-30 de stadii, cât ar mai fi de mers până la sat, tot omul, fie tânăr, fie bătrân, bărbat sau femeie, au fost cu toată atenţia îndreptată asupra Marelui lor învăţător. Mai cu seamă, mama Elma şi cu nora sa Mara, care, nu au încetat a plânge cu suspinuri şi a cere acestui dumnezeiesc Om să facă tot ce-I stă în putinţă să alunge de la casa lor toată durerea şi toată întristarea ce nu le dă pace de atâta vreme.
ce a vrut să spună învăţătorul cu aceste câteva vorbe ale Sale? întrebă Mara pe soacra ei.
nu ştiu! răspunse bătrâna, dar, siguranţa cuvintelor şi seninătatea Lui şi mai cu seamă că ne-a zis: „Nu mai plângeţi!”, în sufletul meu nădejdea a crescut şi o dulce mângâiere îmi alină durerea din inima mea.
pe mine, frica nu mă slăbeşte, zise Mara cu tremur în glas şi lipindu-se mai mult de soacra ei. Iată, mă uit cu toată atenţia la deschiderea ce ne stă în faţă şi nu ştiu de unde ar putea să apară bolnavii noştri. Şi unde, oare, va fi acum domnul nostru Haran?
iubita mea copilă, grăi blând bătrâna, să lăsăm toate în seama acestui Om şi vom vedea ce va fi. Ştim, dar, zicala: „Nu aduce anul ce aduce clipa!”
Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor
Iată, dar, că acest Om, Trimis al lui Dumnezeu, cu toată gloata de lume după Dânsul s-a apropiat de sat şi până acum încă nu s-a produs nimic ieşit din comun şi nici măcar tata Haran n-a fost văzut pe undeva.,, Doamne, Doamne fie mila Ta spre noi şi nu ne lăsa!”
De bunăseamă, să mai fi fost cam trei stadii până la intrarea în sat şi… deodată, după o mică lizieră de arbuşti apăru ca din pământ un grup de oameni nespus de stârpiţi şi hidoşi la vedere. Era grupul de leproşi despre care avem deja cunoştinţă. în faţa acestui
263
înspăimântător tablou, toată mulţimea aceea de pelerini s-a oprit privind cu groază la ei. „Sărmanii bolnavi parcă ar fi nişte strigoi”, îi văicăreau toţi văzându-le umflăturile şi jupuiturile printre zdrenţele ce le mai aveau pe dânşii. Pielea le era buboasă, pătată şi cu crăpături, zbârcită şi pungită de lepră, boală care adânceşte ochii, umflă mâinile şi strâmbă gura, încât cu greu poate articula câteva cuvinte cu buzele acelea umflate şi încleştate. Deşi aceştia stau la oarecare distanţă de drum, cei ce se aflu în preajma Marelui Prooroc s-au retras îngroziţi şi în clipa următoare se auzi strigătul jalnic al leproşilor, zicând:
Iisuse învăţătorule, fie-ţi milă de noi!
Bunăoară, auziseră şi ei despre Acest Mare Binefăcător, că este investit de Dumnezeu cu puteri nebănuite şi acum, ivindu-se prilejul acesta fericit de a-L vedea trecând prin hotarul lor, au ridicat glasul cerând ca pe ultima lor nădejde de vindecare.
Aşadar, cum ar fi putut acest învăţător, care este atât de bun şi milostiv, să treacă mai departe fără să le acorde atenţie şi să-i lase lipsiţi de calda Sa privire de compătimire? Cum ar fi putut el să-şi închidă inima faţă de aceşti nenorociţi ai soartei? Sau, cum ar fi putut El să le arunce un „NU” acestora ce sunt vrednici de mila tuturor? Iubirea Lui care întrece mila firească a lumii întregi cu atât cât firea Lui depăşeşte firea omenească, nu poate să nu audă rugăciunile lor, care, ar înduioşa şi o inimă de piatră. Rugăciuni sfâşietoare, chiar dacă sunt rostite fără glas!
Până aici, n-a fost un caz când El să fi întârziat măcar o clipă la rugăciunea unui bolnav sau a unuia aflat la strâmtoare să nu fie salvat de Dânsul. Deşi se ştie că orice suferinţă este rezultatul păcatului, totuşi El arată cert că rugăciunea din inimă a păcătosului pentru curăţire, totdeauna şi foarte curând află împlinire.
în faţa unor astfel de împrejurări, în sufletul Lui, al Mântuitorului, totdeauna se petrece o mişcare adâncă, liberă şi neobişnuit de puternică a sentimentului său uman. Astfel că şi de data aceasta, răspunsul Lui la rugămintea bolnavilor a fost imediat, scurt şi
264
cuprinzător:
mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!
Ce va fi fost în sufletul leproşilor la primirea acestui răspuns, Dumnezeu ştie. Ne putem închipui, însă, că, profunde şi netâlcuite schimbări s-or fi petrecut. D-apoi, după atâţia ani de suferinţă, suferinţă ce i-a adus până aici ca pe nişte cadavre vii în descompunere, îi vedem dar, ascultând de cuvântul acestui Mare Pribeag şi întorcându-se s-au îndepărtat târându-şi picioarele şi sprijinindu-se unul de altul.
în Legea lui Moise numai preoţii erau împuterniciţi să constate dacă un lepros este curăţit de boala sa şi aşa fiind, celui în cauză i se eliberează o ţidulă, ca dovadă a însănătoşirii lui şi încă respectând cu stricteţe o seamă de mişcări şi fapte prevăzute în ritual.
Şi acum, să revenim la cele de mai înainte.
Mama Elma şi cu Mara, fiind de faţă la toate cele ce s-au petrecut până aici, ca femei, erau pierdute cu firea. De bună seamă, văzuseră şi ele ceata aceea de leproşi, dar, din pricina depărtării la care se aflau, a perdelei de lacrimi din ochii lor şi mai ales a desfigurării acelora, pe dată, un gând potrivnic le-a venit în cuget, zdruncinându-le astfel nădejdea ce o mai aveau în suflet. Şi-şi ziceau:
oare, se va fi aflând şi Simeon, iubitul nostru printre aceia? Nu cumva, între timp el a plecat pe cea lume? Dar, domnul nostru Haran, de ce nu s-a arătat până acum? O, Iisuse Mântuitorule, credem cu tărie că Tu eşti însuşi Mesia, cel trimis de Dumnezeu, să ne izbăveşti. Nu ne lăsa, dar, în braţele disperării, ci liberează-ne şi pe noi din toate durerile ce ne-au cuprins!
„Dar cei nouă unde sunt?”
D-apăi, noi care stăm deoparte şi citim acestea, gândim şi la mulţimea avidă ce-L însoţea pe învăţătorul lor, că, mulţi dintre ei s-or fi aşteptat să vadă minunea săvârşindu-se pe loc, aşa cum s-a întâmplat mai totdeauna, dar, de această dată, miracolul, nu s-a petrecut
265
în văzul lor, ci pe când aceia se duceau să se arate preoţilor, în grupul de leproşi despre care ne este vorba, se află câţiva iudei „get-beget”, tot pe atâţia galileeni şi numai unul singur este de aici din Samaria, şi acesta, nu poate fi altul decât Simeon, iubitul nostru. Crunta lor suferinţă i-a făcut să uite întru totul de vechea ură între etnii, i-a adunat laolaltă şi i-a înfrăţit ca să se poată sprijini unii pe alţii şi să plângă împreună.
Samarineanul, străin de neam, văzând minunea mai presus de
266
fire petrecută cu el, nu numai curăţirea de lepră, dar şi întărit în toate mădularele trupului, îndată a făcut calea-ntoarsă şi alergând, L-a ajuns pe Binefăcătorul şi Mântuitorul său, chiar la poarta de intrare în sat. Şi căzând cu faţa la pământ, cu glas mare, dând slavă lui Dumnezeu şi zicând:
mărite Doamne, limba mea nu poate grăi, inima-mi e neîncăpătoare şi sufletul meu e mic, nu poate cuprinde marea minune ce ai făcut-o cu mine. Toată făptura mea este ca o lacrimă căzută-n ocean în faţa puterii şi marei Tale milostiviri. Primeşte, dar, şi de la mine, preaneînsemnatul între oameni, această picătură de slavă şi mulţumire, că, altceva, afară de inima mea, nu am ce să-Ţi dau. Tu, Doamne, eşti Mesia, Cel mult aşteptat. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Fii, dar, preaslăvit în veci!
Şi iarăşi s-a auzit glasul dulce al învăţătorului:
au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu fără numai acesta, ce este de neam străin?
Apoi a grăit către el, zicând:
ridică-te şi mergi în pace la ai tăi. Credinţa ta te-a mântuit!
O, Ziditorule a toate, mult îndurate şi mult Milostive Doamne, nu ne lăsa nici pe noi, ca pe nişte robi netrebnici, lepădaţi de la Faţa Ta, ci, din noianul milostivirii Tale, revarsă şi spre noi o rază caldă de întărire şi de mângâiere şi ne curăţeşte cu îndurarea Ta şi pe noi de lepra păcatului, că trăim astăzi vremuri apocaliptice, vremuri de afurisenie, vremuri de crasă necredinţă. Iată, am ajuns, Doamne, la convingerea că, numai Tu eşti singurul Dumnezeu şi numai Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Duhului Celui Sfânt, acum şi pururea şi în veci netrecuţi şi nesfârşiţi, Amin!
O, Doamne, luminează ochii şi mintea noastră, să putem vedea şi pricepe minunile Tale pline de taine ce ai făcut cu noi oamenii. Că, iată, cel vindecat s-a ridicat pe picioarele sale şi îndată a început să sară de bucurie şi să strige, dând slavă lui Dumnezeu,
267
Cel ce a făcut atâta milă cu el.
Abia când cel însănătoşit s-a ridicat de la pământ, atunci mama Elma şi cu Mara l-au recunoscut că acesta este Simeon al lor. şi pe loc, s-au aruncat la picioarele Mântuitorului şi plângând, au mulţumit Lui, zicând:
doamne, Tu eşti mult mai mult decât un om adevărat. Tu eşti Mesia, Fiul lui Dumnezeu Cel ce este viu în vecii vecilor. Tu ai poruncit îngerilor Tăi să-i curăţească pe leproşii aceştia. Multă mărire şi cinste se cuvine Celui ce Ţi-a dat Ţie atâta putere. Fii dar, cu noi până ce va fi veacul!
întoarcerea lui Haran
Când înserarea acestei zile se apropia văzând cu ochii, un om cu traista goală-n spate, mergea coborând însingurat pe lângă Iordan. Da, este chiar tata Haran, obosit peste măsură de atâta mers pedestru prin locuri muntoase. De felul cum arată faţa lui şi cum abia îşi mai târăşte picioarele, oricine îşi poate da seama, că omul nostru e doborât de o amară deznădejde şi acum se întoarce către căminul şi familia sa, bolnav de supărare. în acest noian de tristeţe aflându-se, cugetă întru sine: „Doamne Dumnezeule, sunt încredinţat, că numai pentru învârtoşarea inimii mele nu mi-a fost dat să Te găsesc. Pentru nevrednicia mea am alergat în urma Ta fără să Te ajung! Dar, oare, fiul meu Simeon, cel cuprins de groaznica boală a leprei cel vrednic de mila tuturor ce a greşit Ţie de nici pe el nu vrei să-L vezi? Proorocule al lui Dumnezeu, greu am fost lovit şi sufletul meu e întristat de moarte! Cum voi păşi pragul căminului meu şi ce voi spune celor ai casei mele? Iată-mă, dar, gol de puteri şi de ultima rază de speranţă! Vai, Doamne, rea Sibilă m-a condus în călătoria aceasta! Dacă ocoleam marea în sens invers, adică, mai întâi să fi mers prin Decapole şi apoi să fi trecut în Galileea, sigur te-aş fi întâlnit, Doamne, Tu, Care eşti Mare Prooroc trimis de Dumnezeu şi spre care
268
lumea îşi îndreaptă toată atenţia şi toată speranţa! Cum, dar, nora noastră te-a aflat fără prea multă osteneală, precum şi femeia mea a avut parte de această bucurie?! Poate că, însăşi slaba mea credinţă în Tine, Doamne, mi-a adus atâta amărăciune şi osteneală zadarnică! Dar, pentru nevinovăţia şi suferinţa lui Simeon, pentru curăţia şi durerea sufletească a Marei nora noastră şi pentru lacrimile şi iubirea de mamă a Elmei femeia mea, Mare Proorocule din Nazaret, Dumnezeu fiind cu Tine, nu ne lăsa până în sfârşit!“
în fine, cum-necum, mai târâş mai grăpiş, iată-l pe tata Haran ajuns în dreptul ogradei sale. Aici, stă câteva clipe ca dezorientat în mijlocul uliţei. Din interiorul caselor ajung la urechile sale glasuri de mare veselie. Ce să fie, Doamne? Ce înseamnă acestea?“ se întreba el. Şi tremurând de istovire şi emoţie, păşi spre interior cu multă sfială. în prag pe dată fu întâmpinat cu mare bucurie de ai săi şi de vecini, şi de prieteni, şi cunoscuţi şi mulţi alţii ce au venit aici să se veselească împreună şi să vadă cu ochii lor minunea marea minune a vindecării lui Simeon fiul lui Haran şi al Elmei. Curând privirile tatălui se întâlniră cu ale fiului său. Bătrânul stă o clipă încremenit locului. Nu-i vine să creadă ceea ce-i văd ochii. Picioarele nu-l mai ţin şi căzând la pământ în faţa celui ce fusese bolnav, izbucni într-un plâns nestăpânit şi strigând cu mare glas: „O, Dumnezeul meu şi al tuturor oamenilor, cine este acest preafrumos tânăr ce stă aici plin de sănătate şi viaţă? Este înger din cer, sau e însuşi iubitul meu fiu, Simeon? O, Simeon, iubitul meu, tu, care erai negru ca pământul şi desfigurat de durere, cum te arăţi acum a fi complet sănătos şi plin de voie bună?! Tu, căruia îţi curgeau cărnurile însângerate şi chip de om nu se mai afla în tine, cum, dar, te arăţi acum a fi plin de putere şi strălucire?! Cine a fost Acela care a făcut milă cu noi săvârşind această prea mare minune? în Israel nu s-a arătat până acum prooroc, care să îndrepte beteşugurile lumii, să învieze morţii, să vindece leproşii…! O, Omule din Nazaret, se înţelege că tu ai trecut pe aici înainte mea. Tu eşti cu mult mai mare decât cel mai mare prooroc? O, Dumnezeul meu, Preaputernice şi mult milostive, Doamne, iată, acum cred cu tărie în Tine şi Te văd fără să Te văd.
269
Ochii mei nu sunt vrednici să Te poată vedea, dar, tot ceea ce văd, hotărât, lucrul mâinilor Tale este. Fii, dar, slăvit în veci de veci!“ Şi bietul tată continuă să plângă udând pământul cu lacrimi multe lacrimi de bucurie şi recunoştinţă!
în cele din urmă Simeon luă cuvântul şi grăi cu mare glas:
tată, iubite tată, ridică-te! Iată, eu sunt fiul tău, cel ce am fost ros de lepră şi care acum sunt sănătos şi în putere. Ridică-te să dăm mulţumire şi slavă lui Dumnezeu, Care ne-a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos din Nazaret!
Iubiţi cititori, cel ce s-a ostenit a scrie acestea, cu bună ştiinţă a evitat aici la finele cărţii a descrie desfăşurarea procesiunii religioase prevăzută de ritual pentru cei curăţiţi de lepră. Şi aceasta, a nu vă împovăra cu un lest ce prisoseşte. Fiţi, dar, sănătoşi la minte şi la trup. Bunul Dumnezeu, fie cu noi toţi, aici şi dincolo în veşnicie!
încheiere
Au trecut zile, ani şi veacuri multe. Multe generaţii de oameni s-au perindat peste timp, multe şi mari evenimente s-au întâmplat în decursul istoriei omenirii, dar, ceea ce s-a petrecut în vremea aceea, la început de eră şi s-a scris la timpul potrivit de către cei mai mari Cronicari ai lumii, va rămâne neşters şi nebiruit cât va fi veacul. Nu se va putea uita şi nici măcar ocoli.
Astăzi, când trăim „vremea de apoi”, vedem cu durere că foarte puţini se găsesc din cei care „să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu”. Va trebui, însă ca dulcele ecou al cuvintelor lui Iisus, Fiul Celui Preaînalt, să fie auzit acum până nu e prea târziu şi de cei ce încă se mai îndărătnicesc. Aceştia vor trebui să înţeleagă, că lor le este pusă cu ton de mustrare marea întrebare: „Dar cei nouă unde sunt?”
Domnul nostru Iisus Hristos, fraţilor, după cum stă scris în Sfânta Sa Evanghelie, a venit în lume, nu pentru a face minuni, dar
270
acestea le-a făcut totuşi din milă faţă de suferinzi şi pentru ca noi să credem, să fim atenţi, dar, că El, a venit în lume pentru a căuta pe cel pierdut şi aflându-l, să-l ducă la viaţă, la fericire.
Ce fac, însă, oamenii de astăzi? Vor să vadă minuni, să poată crede, dar, se ştie, că şi de vor vedea tot nu vor crede. Dar, oare, lumea toată nu este plină de minuni? Toată natura înconjurătoare nu este ea o mare minune a lui Dumnezeu? Aruncăm sămânţa-n ogor, o lăsăm acolo şi ne vedem de alte treburi şi ea, încolţeşte, creşte şi dă roade de o sută de ori mai mult. Asta nu e o minune? Existenţa de milenii a creştinismului, cu toate împotrivirile violente ale păgânismului, nu este o mare minune? Ba au fost şi minuni în adevăratul sens al cuvântului, prin Sfintele noastre Mănăstiri şi câţi au crezut? Chiar din cei ce au văzut? Să nu aşteptăm, dar, fraţilor, să vedem minuni, căci, zice Cuvântul: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
Aşadar, numai credinţa însoţită de faptele ei, este mântuitoare. Deci, un lucru trebuie ştiut şi luat în seamă cu toată seriozitatea; cea mai mare minune, minune ce o poate face însuşi omul, este „Naşterea sa din nou”, trecerea de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.
Aşa să ne ajute mult Înduratul şi mult Milostivul nostru Dumnezeu, Amin!
SFÂNTA EVANGHELIE DE LA LUCA, cap.17, stih 11-19
„…Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileei, intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i El, le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ, la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au, nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să
271
se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te, credinţa ta te-a mântuit…”
La sfârşit de drum
Motto:
„ Tot ce are început,
Va avea şi un sfârşit,
Pe când unul a murit,
Altu-n locu-i s-a născut. “
Şi acum la terminare, Doamne, o tristă întâmplare;
Chiar când sfârşii cartea de scris, Soţia ochii şi-a închis
Şi-a zburat spre Cer uşor.
Iar eu, rămas aici în vale,
Cu suflet frânt, cuprins de jale, în faţa figurii sale
Tot plâng că nu am altă cale, Sunt singur „cuc” şi-aş vrea să mor.
O, dar pe când zăceam de gripă, Ea, m-a privit duios o clipă Şi apoi mi-a dat sub soare
Ultima îmbrăţişare
Ca un grăbit călător.
Jalnică ne-a fost despărţirea, Lacrimi multe a vărsat firea, Căci, s-a dus biata la spital Ca furată de un val
Nemilos, ucigător.
272
Şi când m-am văzut părăsit De însuşi sufletul iubit, Doruri multe-n piept mi-am stins Şi disperarea m-a cuprins Ca-ntr-un vârtej ameţitor.
Dar, dup-aceea, vrând-nevrând Am stat o vreme cugetând La toate ce au fost să fie
Şi ce va fi în veşnicie
Cu sufletul nemuritor.
Şi aşa aflându-mă pătruns De întrebări fără răspuns, Am zis apoi cu glas înalt Către Planul celălalt
Unde-i Locaşul tainelor.
Ei, tu, soro dragă, deşi ştiu Că eşti departe în duh viu, Eu, tot te chem, te strig mereu Căci rana sufletului meu
Se adânceşte-ngrozitor!
Unde-mi eşti de nu-mi răspunzi? Ce ţi-am greşit de te ascunzi? Că orice colţ îl iscodesc, Dar, nu e chip să te găsesc.
O, duh blajin nemuritor!
De eşti cumva prin preajma mea Şi ochii-mi nu te pot vedea, Arată-te precum am zis, Ca să te văd măcar prin vis, Căci mă topesc de atâta dor.
27J
Cum ai plecat fără să-mi spui şi nici o vorbă nimănui Nu ai lăsat de bun rămas, De parcă fost-ai fără glas în faţa mea şi-a tuturor?
O, la spital cu pas întins, Venit-am eu cu dor nestins, Ca să te văd şi să-ţi vorbesc, Că, de-mi lipseşti, mă ofilesc Văzând că totu-i trecător.
Şi vai, o, Doamne, atâta ştiu, Când am sosit era târziu, Căci am ajuns, să zic aşa, Ca la un ceas în urma ta
Când tu erai spre stele-n zbor.
Şi m-ai lăsat rănit, stingher, S-alerg prin arşiţă sau ger, Să plâng rugându-mă Dreptăţii Cu lacrima singurătăţii în al morţii trist pridvor.
Ah, soro dragă, suflet bun, Că multe aş vrea acum să-ţi spun, Dar nu mai eşti, căci tu te-ai dus Spre înaltul Cer, acolo sus în bucuria Sfinţilor.
Tu suflet scump şi efemer, Mergi, dar, la Domnul sus în Cer, Căci El, prin Jertfa-I de pe Cruce, Ne-a creat o viaţă dulce în lumini ca pe Tabor.
274
Mergi unde nu este durere, Ci e numai mângâiere, La Preasfânta Născătoare Unde-i veşnic sărbătoare Şi Raiul îngerilor.
Acolo fii în veci de veci Şi-n fericire să petreci, O, soro dragă cu duh blând Aşteaptă-mă că vin curând Să fim cu Drepţii în sobor.
Dar, până să ajung „în fine” Roagă-te şi pentru mine Şi pentru-ai noştri dragi copii Ca sufletele să le-mbii Sus spre Tatăl Creator.
Acum, închei, căci mă grăbesc, De moarte să mă pregătesc. Aşteaptă-mă, iubită soră Acolo-n dulcea auroră Lâng-al nostru Blând Păstor!
Amin, Amin, Amin!
1 martie 1999
Reflecţii
Scumpe gânduri mă-mpresoară Şi mă duc spre vremi apuse, Spre acea linişte din ţară, Când tot omul, bunăoară,
Te avea Domn, Doamne Iisuse.
275
La acestea tot gândesc, Cât era atunci de bine Când tata, cu grai părintesc Mă învăţa să Te iubesc Mai mult decât pe mine.
Ah şi câte-mi povestea Scumpul şi bunul meu tată, Parcă-i aud vocea-i sadea Vorbind aşa cum nimenea Nu mi-a vorbit vreodată!
Eram copil şi ascultam, Când îmi vorbea de Tine Şi-atât de mult mă veseleam, Iisuse bun, căci Te simţeam Stând chiar lângă mine.
Te-am şi „văzut” Prunc mic şi blând Cu buclele bălaie, Cu raze multe luminând, în scutec alb şi-n iesle stând Culcat pe fân şi paie.
Şi după aceea a urmat Să creşti ca orişicine, Dar, fără urmă de păcat Şi pentru aceasta eu am stat Nedespărţit de Tine.
Dar, vai, acele vremi s-au stins Precum valul de spume, Căci, bunii mei părinţi s-au dus La Ceruri, Doamne, acolo sus, Iar eu,…rămas în lume.
Şi aicea jos am apucat
276
Pe alte căi străine
Şi-ncet, încet m-am depărtat Ca un hoinar debusolat
Ne mai ştiind de Tine.
Şi-apoi, veni o vreme grea Cu alergări deşarte Căci, rătăcind pe calea mea Prin lumea asta atât de grea Te-am cam lăsat deoparte.
Dar, mai târziu Te-am auzit Strigându-mă pe nume Şi privind eu spre Răsărit, Te văzui, Doamne, răstignit De mine-n astă lume.
M-am întors atunci din cale Bătut de soartă şi umil şi acolo-n umbra Crucii Tale Am căzut jos cuprins de jale Plângând ca un copil.
„O, Doamne, iată-mă, am venit. Mă mai primeşti Tu, oare?
Că, nu mai pot şi-s ostenit Şi-ţi cer acuma umilit O rază de iertare!
Recunosc, dar, că Te-am lăsat Desculţ şi gol pe-afară Când era iarnă şi-ngheţat Şi Tu pribeag, înfometat
Duceai a mea povară!
Dar, iată-mă acuma ajuns
277
în iarna vieţii mele
Când nu mai pot s-alerg de-ajuns, Pe drumul ce duce în sus
Printre lumini şi stele.
278
Deci, şterge vina mea, Părinte şi iartă-mă Iisuse blând, Îndreaptă-mă spre cele sfinte Ca de acum înainte
Să nu mai cad nicicând.
Trecut-au multe primăveri
Şi tot pe-atâtea toamne S-au dus de parcă au fost ieri Lăsând în urma lor dureri
Şi lacrimi multe, Doamne!
Vino, dar, stai lângă mine, Să-mi fii Tu sprijin vârtos Că-s bătrân şi vezi prea bine, Drumul meu fără coline
Tot alunecă în jos.
Acum, mă opresc din cale Să-mi fac ultimul popas La icoana Maicii Tale, Lacrimile-mi curg la vale
Doar acestea mi-au rămas!
Vino acum, Doamne Iisuse, Dorul sfânt să mi-l alin, Că, din vremile apuse Am crezut în „cele spuse”
279
Că-mi eşti Salvator divin.
Vino, dar şi fii al meu
Şi eu al Tău pentru vecie,
Căci, prin Sfânta Liturghie,
M-ai unit cu Dumnezeu,
Amin, Doamne, aşa să fie!
Cuprins
Cuvântul autorului 5
La început de istorisire 7
Descrierea spaţiului geografic 9
Satul El-Gamim 12
Aşezarea şi familia lui Haran………………….. 15
în intimitatea familiei lui Haran 18
Halibald 21
Vicleanul Elghezi 23
Moşneagul şi steaua de la Răsărit 25
Caravana 29
Micul Simeon 32
Galan 34
în casa lui Elghezi şi planul lui viclean 36
Dreptul de întâi născut 40
întoarcerea lui Halibald 42
Bătrânul povesteşte 50
Zavistia lui Elghezi 53
în odăiţa lui Halibald 56
Discuţie între soţi 59
Pretenţiile şi şiretenia lui Elghezi 60
După nedreptul verdict 67
O veste înfiorătoare 72
Povestea lui Abu-Wadim 77
Izgonirea lui Halibald 104
Dispariţia lui Galan 106
Ajuns în Sichem 110
în drum spre Ierusalim……………………… 113
în faţa Porţii de Aur……………………….. 114
Valea Şefel şi Peştera Sfântă………………….. 118
După fuga lui Galan 137
în căutarea fiului 140
în urma lui Haran 142
întors la căminul său……………………….. 143
întâlnirea cu Elghezi 147
în casa lui Elghezi 149
Şi în casa lui Haran……………………….. 155
Fugarii ajunşi la Ierusalim 159
Galan, Fiul Templului 168
După 12 ani 176
întorşi în El-Gamim 185
Discuţii între tată şi fiu…………………… 190
Dora fecioara 192
Şi Simeon, fratele ei 196
Simeon e zăbavnic…………………. 202
Nunta lui Simeon 210
Mama Elma îşi caută fiul………….. 213
Veşti mângâietoare 215
Tata Haran la Proorocul Focului 220
Răsar zorile altei lumi 221
La grota leproşilor 234
în aşteptarea norei 237
Haran în patria leproşilor 241
întoarcerea femeilor 244
Călătoria în Galileea 247
în aşteptarea lui Haran 251
O, ce zi minunată 264
Omul din Nazaret 266
Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor 262
Dar cei nouă unde sunt? 264
întoarcerea lui Haran 267
încheiere 269
Sfânta Evanghelie de la Luca………………….. 270
La sfârşit de drum 271
Reflecţii 274
Cuprinsul 278
Difuzare:
EDITURA AGAPIS
Str. Menţiunii nr. 7 Oficiul poştai 11 Cod 022654 Sector 2 bucureşti
Tel. 021 2410673
Iar pe cânb Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrânb într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: „Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Şi văzându-i, El le-a zis: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.” Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzânb că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: „Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te; crebinţa ta te-a mântuit.” (uca 17,12-19)
9 786068″65H997l