AUTORUL BESTSELLERULUI „O MUSCĂ ÎN SFÂNTUL MUNTE”
VASILIS G. FRANGOPULOS
ROMAN
LENEŞUL ŞI CĂLUGĂRIA
ÎNTÂLNIREA UNUI UCENIC DE MODĂ NOUĂ CU UN STAREŢ DE ŞCOALĂ VECHE
VASILIS G. FRANGOPULOS s-a născut în oraşul Nikea, Attiki, în anul 1969. A studiat iconografie şi asistenţă medicală de urgenţă prespitalicească, în prezent lucrând ca paramedic în cadrul serviciului de ambulanţă elen.
Au apărut sub semnătura sa romanul O muscă în Sfântul Munte (Editura En Plo, 2018), un manual despre tehnica pictării de icoane portabile, intitulat Iconografid „amator” Un ghid amănunţit (Editura Îon, 2007), şi mai multe studii.
VASILIS G. FRANGOPULOS
Leneşul şi călugăria
Traducere din limba greacă şi note: protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă
Bucureşti
Redactor: Laura Mândrilă
Copertă: Mona Velciov
Traducerea fost realizată după originalul în limba greacă: BaoiXeioţ E OpayKâTrouo, O virf V)OTUXTIXO;, EKSOOTU; Ev EHă), AOrpa, 2023.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FRANGOPULOS, VASILIS G.
Leneşul şi călugăria Vasilis G. Frangopulos; trad, din lb. greacă şi note: protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă bucureşti: Editura Sophia, 2024
ISBN 978-630-346-000-0
I. Mândrilă, Gabriel (trad.; note)
Iubirea părintească este faţa văzută a iubirii lui Dumnezeu
Părinţilor mei
roman –
Orice asemănare cu realitatea este absolut întâmplătoare
spune-mi, părinte Stavros, o să m-ajuţi ori o să mă laşi să fierb în sucul propriu? Haide, de sufletul răposaţilor noştri! Aşa, în numele prieteniei noastre!
ţine bine scara, bre binecuvântate, că altminteri o să-ţi cădem în cap şi eu, şi lădiţa şi o să dăm de necaz…
crăpa-mi-ar capul în mii de bucăţi, ca să-mi găsesc liniştea şi să nu mai trec prin ceea ce trec!
ferească Dumnezeu!, îşi făcu clericul semnul crucii în grabă şi iarăşi apucă iute cu mâna un alt ram.
n-ar fi trebuit să fie Anéstis în locul tău şi să culeagă lămâile, iar nu dumneata, om bătrân, să te caţeri prin copaci asemenea Chitei lui Tarzan?
dar l-au găsit că suferă de acrofobie, rău de înălţime. Ce să facă şi el?
de ce anume suferă? Singur şi-a pus diagnosticul ăsta! S-a dus la un medic, pretinzând că are rău de înălţime. Da ce, există vreo analiză de sânge ca medicul să-şi poată da seama dacă-şi bate joc de el sau nu? Şi dacă-i este frică de înălţime, cum spui, de ce n-a venit măcar să care el lădiţele ori, cel puţin, să ţină scara în locul meu, care am asemenea dureri de mâini? La urma-urmei, sunt tatăl lui!
a spus că azi are o treabă urgentă!
vezi să nu-l cred! Ce treabă urgentă să aibă cineva fără nici o ocupaţie, pe deasupra şi leneş?
bre binecuvântate, eu sunt om discret, mă ştii, nu întreb amănunte. Băiatul nu mi-ar fi spus minciuni!
amăgeşte pe toată lumea, numai că tu nu vrei să vezi datorită iubirii pe care i-o porţi. De asta-ţi spun: fa-mi hatârul acesta şi n-o să-ţi mai cer niciodată nimic.
8
ăsta nu-i un hatâr, bre binecuvântate! Mi-ai pus cuţitul la gât de zece zile şi-mi ceri ceva absurd… Lămâia asta e cărnoasă, pune-o deoparte pentru dulceaţă…
nimic nu este absurd pentru părintele unui copil, zise şi, dus pe gânduri, aşeză lămâia în grămadă, la un loc cu celelalte.
deznădejdea e un păcat şi vădeşte lipsa de încredere în Dumnezeu!
a, să te bucuri până la adânci bătrâneţi de ce ai! Nu începe iar cu chestiile tale popeşti când mă vezi că fierb!
bine, bre binecuvântate, ţi-am zis şi eu, sărmanul, o vorbă de duh… Ţi-am spus de o sută de ori: fă-i propunerea tu, şi, dacă-ţi face nazuri, o să-i vorbesc eu! Ţine bine, ca să cobor şi să trecem la lămâiul următor…
Bărbatul cărunt, cu mustaţa subţire şi hâtră, mută scara câţiva metri mai încolo şi, după ce-o fixă bine, ajutându-l pe preot să urce, o luă de la capăt cu pisălogeala:
crezi că n-am încercat? Dar nici să-mi deschid gura n-apucai. Ăsta, de încerci să schimbi o vorbă cu el şi vede că n-o scoate la capăt, îţi demonstrează că cercu-i pătrat. N-am mai întâlnit în viaţa mea un aşa om, care să te scoată din minţi cu asemenea uşurinţă. Te face să-ţi pierzi cumpătul, vară-iarnă. Caută să schimbi două vorbe mai mult cu el, şi o să pricepi la ce mă refer. Nu fi de acord cu el o singură dată, şi o să vezi cum o să te facă să-ţi ieşi din minţi. Cum încerci să spui ceva serios, dar care nu-i este pe plac, îţi dă peste cap discuţia cât ai zice „pâs”! Şi cel mai rău e că mi le serveşte „ştiinţific”, ca să nu pricep eu, neştiutor de carte, ce-mi spune.
şcoala generală pe care ai absolvit-o tu face cât liceul terminat de Anestis. Nu eşti mai neştiutor de carte decât fiul tău, iar tu lucrezi de copil, zi de zi, spre a-ţi câştiga pâinea, plus că ai şcoala vieţii.
9
treaba nu e să ne punem pe cântar diplomele şi ştiinţa de carte, ci cum se foloseşte fiecare dintre noi de ceea ce ştie. El mă ameţeşte cu două-trei lucruri pe care le ştie mai bine decât mine şi inventează teorii care, deşi par logice, sunt aberaţii. Îţi spune, de pildă: 1 e număr, 2 e număr, dar pentru că şi 5 e număr, atunci 1 + 2 = 5.
dar asta nu stă în picioare!
mintea lui nu stă în picioare! Este cât se poate de neserios şi superficial…
ei, acum aiurezi! încă-i un copil ceea ce spui tu se potriveşte unui copil încă necopt.
copil era când se juca de-a v-aţi ascunselea şi se pitea în faldurile sutanei tale. Acum are mai multe fire de păr în nas şi-n urechi decât pe cap. Ţi s-a întâmplat să ai vreo dispută cu el, ca să vezi câte mere-s ascunse în desaga-i? Fireşte că nu! Tu joci rolul băiatului de treabă. Îl iei la tine, mâncaţi castane coapte şi-i spui istorioare până-l ia somnul. Întotdeauna l-ai alintat, niciodată nu l-ai certat. Spune-mi şi mie dacă vreodată aţi avut vreo neînţelegere în privinţa a ceva! Măcar o dată! N-ai nimic de spus, ai? însă asupra-mi, care i le spun pe şleau, Anestis se avântă precum somonul împotriva curentului. Dacă l-aş sfătui să inspire şi să expire mai cu putere, ar prefera să i se taie respiraţia şi să crape, numai aşa, ca să mă sfideze…
ei, dar eu te-am prevenit! Ai fi avut dreptate dacă nu te-aş fi făcut atent! Ia-l cu uşurelul, nu cu reproşul de dimineaţa până seara…
lasă-mă cu ce m-ai dăscălit tu. După Hristos nu mai există profeţi. Acu ce-i de făcut?
acum, după ce-ai adus lucrurile în starea asta? Şi adicătelea, ce-ai vrea?, ca să te întreb şi eu. Să se pornească cu război şi asupra mea?
bre părinţele, asupra ta n-o să se pornească cu război. Te are ca pe un al doilea tată. Ţine foarte mult la tine. Ca să nu
10
mai spun că pe deasupra îi eşti şi duhovnic! Cel mult, o să te refuze politicos. Iar dacă vei sta de vorbă cu el, s-ar putea să-l şi convingi. Mie n-o să catadicsească ăst pierde-vară să-mi dea ascultare.
auzi, „al doilea tată” şi alte bazaconii! Dacă nu va asculta de tine, care eşti „primul tată”, va face ascultare de mine?
tu ai vorba mai domoală. Eu îmi sunt muntean şi ţi-o spun verde în faţă, şi asta-l face îndărătnic. Nu tu îmi ziceai mai adineauri că, dacă-i spui cuiva un lucru într-un fel, acela îţi poate mulţumi, dar dacă i-o spui în alt fel, te poate înjura? Şi nu dădeai tu ca exemplu că, de-i urezi unui părinte la maternitate „Să-ţi trăiască copilul!”, îţi va spune „Mulţumesc!”, iar dacă-i vei ura „Să nu-ţi moară!” care înseamnă acelaşi lucru -, se va arunca asupra ta? De asta-ţi spun! Dacă propunerea va veni din partea ta, măcar îl va pune pe gânduri.
nu e numai felul de a o spune, bre binecuvântate, ci şi ceea ce ţii tu să-i spun eu! Ca şi cum ai pune urină într-un pahar cu picior… Hopa! încă o lămâie cărnoasă…, pune-o şi pe asta deoparte… Unde rămăseserăm? A, da! Ca şi cum ai pune urină într-un pahar frumos de cristal cu picior, şi aştepţi ca celălalt să-l bea! Tu l-ai bea?
Tatăl cu părul argintiu aşeză şi lămâia asta în lădiţa cu cele cărnoase. Apăsat de necazul său, gândul nu-i stătea nici la dulceţuri, nici la lămâi, mânca-le-ar Raiul!
bre taică, dar nu asta se întâmplă şi cu politicienii, când amăgesc lumea cu basme?
ăştia fac tocmai pe dos! Aduc vin nou în burdufuri de rogojină şi, după ce sunt aleşi, nu mai rămâne nimic în ele. Dar, ca să ne întoarcem la oile noastre, nu poţi spune cuiva pe nepusă-măsă: „Am hotărât să te faci călugăr!” Tu însuţi ştii foarte bine că o asemenea hotărâre se ia în urma chemării dumnezeieşti. Şi, în primul rând, ştii cât de grea e călugăria! Ţi-ai mâncat întreaga viaţă aici, la metoc!
11
e grea, o ştiu, dar atâta amar de lume a ajuns la călugărie, de ce nu şi fiu-meu?
fiindcă, bre binecuvântate, fiu-tău e… fiu-tău!
ai văzut? Şi tu socoteşti că Anestis e un caz aparte!
cu toţii suntem nişte cazuri aparte, dar la călugărie se ajunge din iubire şi spirit de jertfă, tocmai de aceea trebuie să vină dintr-un imbold conştient al jertfirii de sine pentru Dumnezeu. M-ai văzut vreodată dormind mai mult de patru ceasuri pe noapte? Crezi că o să facă faţă postului şi rugăciunilor prelungite? Cincizeci de zile, înainte de Paşti, mâncăm o dată pe zi mâncăruri fără untdelemn şi fără nici un gust. O să poată Anestis să urmeze această dietă ascetică sau o să ne mănânce şi pe noi de foame? O să poată suporta absenţa prezenţei feminine, când şi tu l-ai văzut cum se uită pe furiş după fetele mai chipeşe? Ţi-l închipui făcând câte trei-patru sute de metanii mari, ca mine? După primele zece o să rămână la podea şi n-o să se ridice nici cu macaraua! Ah, încă ceva! Ţi-l închipui trezindu-se în toiul nopţii pentru slujbe sau ca să se roage cu şiragul de mătănii? Iar apoi, după o noapte nedormită, să se ducă la câmp şi să se topească dând cu sapa în arşiţa zilei? Ţi-aminteşti în tinereţile noastre ce sudori vărsam ca să facem din landa asta un pământ roditor? Ţi-aminteşti cum am leşinat din pricina sfârşelii şi cum alerga răposata ta soţie să-mi pună nişte zahăr pe limbă ca să-mi revin?
Chir Ghennatas îşi amintea totul. Cum ar fi putut să le dea uitării? Om cu puţină ştiinţă de carte, dar cu multă îndemânare şi plin de râvnă, cu faţa brăzdată de riduri în urma muncii cu ziua de o viaţă. Era un flăcăiandru proaspăt căsătorit când şi-a găsit de lucru la metocul acesta adică la o anexă, aflată în preajma Athenei, a unei mari mănăstiri în urmă cu, nici mai mult, nici mai puţin, treizeci şi cinci de ani pentru ca, mai apoi, dintr-un simplu muncitor, să ajungă epistatul
12
acestuia şi omul de bază. Toate treceau prin mâinile sale, rodind, înmulţindu-se şi înfrumuseţând această mică mănăstire; prin palmele sale pline de bătături, deformate de truda muncii zilnice şi de vremuri; prin mâinile sale viguroase, dar şi prin braţele vrednicului părinte Stavros pe atunci ieromonah proaspăt hirotonit -, cu barba neagră-neagră şi păr des, care trepida sub povara gospodăririi metocului, aflat pe umerii săi tineri şi necopţi, dar care îşi avea un prieten şi sprijin în colaboratorul său mirean. Însă şi chira-Ghennâtena, care-şi avea gospodăria într-o rânduială deplină, simţea metocul ca pe a doua ei îndatorire şi întotdeauna dedica timp îngrijirii acestuia, ca şi cum ar fi fost deopotrivă şi preoteasă, şi paracliser.
Aceasta era legătura dintre cei doi bărbaţi, şi din ea izvora îndrăzneala şi stăruinţa lui Chir Ghennatas. Tot aceeaşi legătură oferea temei şi refuzului statornic al clericului:
ţi-l imaginezi pe Anestis urmându-mi programul? Şi nu pe cel de odinioară, când amândoi eram tineri, ci pe cel de acum, când am lăsat în urmă şaizeci de leaturi: de s-ar apuca să facă ce fac eu, s-ar prăbuşi pe dată. Şi să nu fim nedrepţi cu Anestis, cei mai mulţi dintre tinerii de astăzi nu sunt învăţaţi cu munca manuală, iar într-o mănăstire toate trec prin mâinile monahului. Apoi, ca să fim sinceri cu noi înşine, carnea îşi cere drepturile ei, iar fusta te pune pe foc. Eu m-am călugărit fără a-mi pierde fecioria, eram un tânăr de douăzeci şi doi de ani şi, de vreme ce n-am gustat din „mierea” muierească, am putut să fac faţă înfrânării călugăreşti dar numai Dumnezeu ştie cu câtă nevoinţă! Anestis, ţi-am mai spus, vede o fustă şi nechează ca un armăsar gata de război.
dacă intră în horă, o să joace de nevoie!
măi binecuvântate, nimeni nu poate „juca” de nevoie o viaţă întreagă! Mai ales când „hora” nu i se potriveşte deloc! Sărmanul o să se ofilească! Nu te faci monah cu de-a sila.
cu de-a sila te faci şi vlădică!
13
de când îţi vorbesc, şi tot nu pricepi că ceea ce vrei e greşit? Şi apoi te tot întrebi de unde şi-o fi luat fiu-tu încăpăţânarea.
e greşit şi păcat ca un măgar de douăzeci şi cinci de ani să n-aibă poftă de nimic şi să nu vrea, cât e ziulica de mare, decât să stea şi să doarmă! E greşit că în viaţa sa n-a învăţat să facă nimic. Un pierde-vară cu patalama! E greşit că preferă să moară de sete dacă fântâna-i departe. Şi încă ceva: a fost greşit să fac la vârsta sa trei munci, şi acum să fiu ca vai de mine din pricina lor, seara să mă doară genunchii şi coatele şi să nu pot închide un ochi!
aşa-i Anestis, bre binecuvântate! Obişnuieşte-te cu ideea că aşa este fiu-tu şi linişteşte-te şi tu, ca să se liniştească şi el, şi noi toţi! Am zis: Anestis e… Anestis! Un exemplar… unicat!
Anestis! Unicul său fiu tema noastră şi subiectul discuţiei lor! Un flăcău înalt, cu plete negre ca pana corbului, veşnic nepieptănate şi cu ochi căprui, abia deschişi. Cum îi vedeai genele lungi, întoarse şi grele ce-i adumbreau ochii, credeai că ele însele erau pricina blefaroptozei sale. Şi nu doar atât! Avea un nas rotund, cu nări largi, şi un zâmbet prietenos şi politicos, şi o limbă ce ieşea ca un viermişor. Obrajii îi erau moi şi umflaţi asemenea unor pernuţe de puf, iar degetele, puhave precum nişte croasante mici şi apetisante. Îşi târâia paşii un pic adus de spate, de parcă umbra-i îl împovăra, cu umerii lăsaţi şi cu braţele atârnând inert pe lângă corp, asemenea unor mâini de marionetă. Dacă-l strigai, nu-şi întorcea capul, ci se răsucea cu tot corpul, lent şi chinuitor, asemenea unei mumii îmbălsămate. Chiar şi felul său de a vorbi era rar şi cu glas scăzut, asemenea graiului cuiva pe moarte. Îţi spunea prin toate că deviza după care-şi conducea viaţa era „Grăbeşte-te încet”! Dar foarte încet!
Numele său întreg era Anestis Ghennatas. Şi dacă eşti de părere că înfăţişarea sa era nedreaptă cu el şi că aveai în faţă
14
un tânăr zvelt şi activ… faci o mare greşeală! Chiar aşa era! Un tip lent, puturos, indolent, molatic, un pierde-vară, greoi, delăsător, dar, în acelaşi timp, fără resentimente, blajin, blând, amabil, generos, darnic, cu o minte ascuţită şi gata oricând să-ţi dea replica. Mintea i se punea febril în mişcare când voia să se sustragă de la muncă şi efort, să fugă de treabă sau să câştige câteva ceasuri în plus de somn şi odihnă. Atunci, într-o fracţiune de secundă, născocea nişte idei ingenioase, demne de invidiat, dându-le dreptate celor ce susţin că cele mai mari invenţii au fost descoperite de leneşi. Cu cât mai iscusită îi era ideea sau cu cât mai mare era efortul pe care trebuia să-l evite, cu atât era mai mândru de sine şi se îmbăta cu satisfacţia adusă de propria izbândă, ca şi cum ar fi băut din vinul cel mai dulce: bucuria eschivării!
în general, se mândrea cu trândăvia sa, socotind-o drept un dar de la Dumnezeu. O harismă din cămările dumnezeieşti pentru cei aleşi şi foarte puţini la număr. Şi, după cum se spune şi în pilda talanţilor, vom avea de dat socoteală la Judecată dacă nu ne vom folosi de talentele cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Paradoxal şi totodată contradictoriu era faptul că nu precupeţea efort şi timp dacă era nevoit să ducă la împlinire unul din planurile sale bine puse la cale spre a scăpa de o trudă pe care o socotea prea mare şi nepotrivită pentru el. Între trândăvie şi trudă prefera fără discuţie trândăvia, şi între două osteneli inevitabile întotdeauna o alegea pe cea mai mică. Un astfel de exemplu caracteristic este felul în care a abandonat la câţiva kilometri de mănăstire maşina tatălui său şi a făcut restul drumului pe jos, pretinzând că se stricase. Şi asta pentru a evita cursa următoare pe care ar fi avut-o de făcut şi care l-ar fi obligat să ajungă în centrul Athenei atât de necruţător şi pururi blocat în ambuteiaje, pur şi simplu din motivul că n-avea chef să stea în trafic.
15
A, dar îi şi plăcea să mănânce bine! Putea să se uite ceasuri întregi la reţetele unor bucătari snobi, ca apoi să o bată la cap pe sărmana sa mamă să-i facă barbuni cu stafide şi boboci de trandafir, ori pui cu prune şi ananas, aşa cum fac marii şefi la restaurantele de cinci stele. Şi, odată ce-i făcea pe plac, urmându-i sfaturile fără crâcnire, era gata, sărmana de ea, să încaseze şi reproşurile bărbatului ei care, întorcându-se flămând de la muncă, aştepta să-şi mănânce barbunii în stil tradiţional, cu sos din ulei de măsline şi lămâie şi cu salată, ori puiul în sos de roşii, cu orez şi iaurt proaspăt.
„Un leneş cum nu s-a mai văzut sub soare! Şi cum să fie văzut, dacă el se scoală mereu înspre seară?” asta era replica obişnuită a sărmanului său tată, care socotea că fiu-său „e-un neisprăvit până în măduva oaselor”. Îi spunea şi altele bietul său tată, precum că Dumnezeu a greşit şi că în loc de picioare i-a dat rădăcini. Erau de acord cu el toţi profesorii săi, prietenii, cunoscuţii şi cei ce, de-a lungul timpului, i-au fost fie angajatori, fie colegi de muncă, precum şi cei ce l-au cunoscut înainte şi după efectuarea stagiului militar.
Talentul lui Anestis în ce priveşte statul degeaba şi dragostea sa de a nu face nimic s-a manifestat încă din faşă. Mama sa a constatat cea dintâi că în tripticul „mam”, „caca” şi „nani”, balanţa înclina într-atât în favoarea lui „nani”, că de multe ori pe celelalte două nevoi fireşti şi le făcea în timpul somnului. Fireşte, părintele său Ghennatas ca un proaspăt tătic fără de minte ce era comenta binevoitor şi se amuza: „Fiul meu, paşaua mea, ştie să trăiască!”
Dar şi la şcoală, de timpuriu, chiar din şcoala primară, s-a distins. Şi-a „omorât” de douăzeci de ori bunicii pentru a se justifica că nu citise nimic sau că era pe jumătate aţipit, şi de tot atâtea ori şi-a „îmbolnăvit” părinţii întrucât, în naivitatea sa copilărească, trebuia să justifice oarecum faptul că-şi punea
16
tâmpla pe bancă şi trăgea câte un pui de somn în ultima bancă, unde stătea întotdeauna. Iar acasă în acord cu mărturiile sale extrem de inventive şi pretinsele scuze le veneau zilnic în vizită neamurile, în timp ce din două în două zile li se tăia curentul sau li se stricau robinetele ori instalaţia. Adeseori se petreceau evenimentele cele mai improbabile, precum prăbuşirea pe neaşteptate a unui perete, pătrunderea unui hoţ în casă, vânarea unor intruşi; o dată chiar a inventat un accident de circulaţie în faţa casei, „soldat cu o hecatombă de morţi” o frază, auzită cu o zi înainte la ştiri, ce îi plăcuse. Tragică şi interesantă fost-a viaţa micuţului născocitor Anestis conform spuselor sale nelăsându-i deloc timp pentru studiu sau odihnă acasă, ceea ce a avut consecinţe serioase asupra formării sale.
Şi când a învăţat să scrie, pe la mijlocul şcolii primare, şi a socotit că scrisul său ajunsese la „maturitate”, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a aduce un bileţel ca din partea tatălui prin care cerea să i se motiveze absenţa de la ora de educaţie fizică din pricina… artritei. Ce să fi făcut? De boala asta ştia de la bunica care nici măcar ciorapii nu şi-i putea trage singură! Până la sfârşitul şcolii primare tatăl său şi-a păstrat buna dispoziţie de tătic proaspăt, găsind că toate acestea erau fermecătoare şi amuzante; ajunsese chiar să se mândrească cu imaginaţia copilului care ar fi meritat premiul întâi pentru scenariu. Şi când unul dintre învăţători îi numi copilul „lepră”, s-a simţit jignit şi în mijlocul consiliului profesoral a făcut un scandal de pomină ce n-avea să fie dat uitării curând. „Auzi colea, să-mi ponegrească în aşa hal copilul! Ce rea poa să fie lumea!”
Nici nu împlinise bine cincisprezece ani, şi era gata să depăşească numărul total de absenţe permis1. Cum să-l poată trezi maică-sa? Până şi cărţile îi stăteau în geantă nemototolite
1 Prin lege, în tot sistemul de învăţământ preuniversitar neoelen sunt permise un număr de 114 absenţe fie motivate, fie nemotivate (n. trad.).
17
şi neatinse ca în prima zi, când i se dăduseră. Văzând că banii pentru meditaţii şi studii, ca şi visele pe care le nutriseră asemenea oricărui părinte -, se iroseau de pomană, tatăl a fost nevoit să aterizeze în sânul crudei realităţi. Şi pentru că zbura la înălţimi mari, aterizarea a fost bruscă şi dureroasă. Căutând pricina, a conchis că aceasta nu putea fi alta decât soţia sa, şi aşa gâlceava-şi făcu loc între ei:
„Şi cui seamănă, îmi zici? Eu muncesc douăsprezece ore pe zi… De mic lucrez cu ziua. De n-aş fi fost eu, metocul mănăstirii s-ar fi dus de râpă… Cu neamul tău seamănă…, e leit văru-tău, care-şi lăsa copiii flămânzi, ăla căruia i-a fugit şi nevasta, iar mai apoi l-a lăsat cu totul… Tu l-ai stricat, tu şi răsfăţurile tale”. Asta a fost concluzia lui Chir Ghenatas care, dacă ar fi ştiut despre teste ADN, cu siguranţă l-ar fi dus să-i facă un test de paternitate. Şi chiar dacă nu făcu testul, tot la ştiinţă recurse: şi-a dus copilul la doi medici: poate că exista vreo cauză patologică, sau vreo deformare congenitală, sau vreo lipsă hormonală, ce-i consuma energia. Zadarnic! Răzgâiatul era cum nu se poate mai sănătos! Ochii întredeschişi le-a spus medicul nu e ceva pricinuit de blefaroptoză, ci de plictiseală. Ştiinţa, întrucât nu descoperise medicamentul împotriva lenei şi a puturoşeniei, se dădea bătută.
La început, soţia fusese simţitoare la acuzele soţului şi-şi apără odrasla unică, spunând c-ar fi fost, chipurile, un copil bolnăvicios, şi că medicii încă nu descoperiseră, de fapt, cauza, şi că el, dacă ar găsi ceva care să-i placă, i-ar uimi pe toţi cu dedicarea lui. Dar, după ce încasă pentru a nu ştiu câta oară reproşurile soţului şi după ce Anestis nu dădea semne că i-ar plăcea altceva mai mult decât trândăveala, a încetat şi ea să-i mai răspundă, şi vorbele supărate ale bădiei nu făceau decât să-i deranjeze în treacăt urechile, asemenea ţipătului unui pescăruş pe o plajă sau apei de ploaie ce curge monoton pe burlan.
18
într-o încercare disperată, tatăl se gândi la un sport, spre a-i pune în mişcare energia latentă.
îţi place, copilul meu, fotbalul?
îmi place.
să te înscriu la vreun club?
fireşte că nu! îmi place să privesc! Altceva e să vezi, şi altceva, să alergi în frig ca un hăituit!
să te înscriu la baschet, unde atleţii stau la cald?
şi să alerg când sus, când jos, de parcă mă vânează o haită de câini vagabonzi?
ce spui de karate, care e un sport static şi are loc în spaţii închise?
Anestis a stat pe gânduri. În ultima vreme îl cam necăjeau nişte colegi la şcoală, şi un pic de cafteală i-ar fi pus la punct. Ca să nu mai spun că în visele sale vedea deja cum, după ce avea să-i altoiască pe cei răi, toate fetele aveau să-i cadă la picioare!
să mă înscrii, dar la kung-fu, i-a răspuns asemenea unui suporter autentic al celebrului urs alb-negru panda, pe care-l urmărea în filmele de desene animate.
Aproape de ei nu se afla un asemenea club de arte marţiale, însă pentru nefericitul Chir Ghennatas nu contară nici distanţele, nici osteneala, nici banii. Astfel, Anestis se trezi în chimonoul alb lovind cu piciorul bietul aer. Dar în ritmul său.
– „Kiaiiii!” se auzeau strigătele vesele de luptă ale celorlalţi sportivi.
– „Ai!”, se auzea asemenea unui ecou întârziat glasul atrofiat al lui Anestis.
– „Zdup!”, tunau ceilalţi laolaltă, lovind ameninţător cu piciorul de tremura pământul.
– „Flup!”, venea din urmă şi piciorul lui Anestis, lovind de parcă mângâia tatami-u cum i se spune covorului gros pe care se practică artele marţiale.
19
în decursul unui an centurile celorlalţi căpătară o culoare sau alta, însă a lui Anestis se încăpăţânase să rămână albă. Stupefiat, maestrul în arte marţiale i s-a adresat tatălui său:
domnule Ghennatas, simt că-mi bat joc de dumneata, şi nu vreau asta! Nu pot accepta bani fără rezultate. Fiul tău este un băiat de treabă, dar refuză să înveţe. Ca să fiu mai precis, este deja un campion, numai că nu la kung-fu, ci la je m’en fous1!
Acesta era Anestis! Un je-men-foutiste cu centură neagră şi zece dani!
Părinţii săi, vrednici, plini de străduinţă şi râvnă, gospodari şi oameni ai bisericii. Mărul avusese toate condiţiile să nu cadă departe de pom, dar s-a rostogolit destul de mult: şi-a găsit o umbră deasă şi a intrat în stare de repaus. Poate singurul lucru trudnic pe care-l făcuse până atunci.
Cu o asemenea viaţă de zi cu zi, era firesc ca Anestis să crească având metocul drept a doua casă. Grădina metocului era locul lui de joacă peste vară şi katholikonul2 cel de iarnă. Se pusese pe prieteşug cu toate vietăţile metocului: capre, găini, câini, până şi cu măgarul Iov, care era ursuz şi împărţea generos lovituri cu copita-i. Ştia mult mai bine imnurile şi troparele bisericeşti decât cântecele la modă, şi n-am exagera deloc dacă am spune că legase mai multe prietenii cu sfinţii zugrăviţi pe pereţii bisericii decât cu alţi copii de vârsta sa. Ca să nu mai spunem că şi aceştia voiau să alerge şi să se joace întruna, pe când sfinţii stăteau cuminţi pe pereţi. Într-adevăr, avea şi el dreptate când se întreba: „Oare zugravii de icoane au fost nerozi că n-au pictat nici un sfânt care să alerge, să se caţere, să transpire şi să trudească? N-a spus oare Hristos să ajungem sfinţi?”. Ei, un asemenea sfânt voia să ajungă şi Anestis: nemişcat şi relaxat!
1 „îmi bag picioarele” (fr.) (n. trad..
2 Biserica centrală a unei mănăstiri, sihăstrii etc. (n. trad.).
20
Firea îşi are căile proprii, măsurate, şi la mănăstiri timpul se măsoară prin rugăciune şi post; n-are nimic în comun cu atotputernicia orologiului din viaţa de oraş. Aceste ritmuri potolite au căzut şi în pământul cel roditor numit Anestis, ducându-l la desăvârşire.
Din pricina tuturor acestora, pe sărmaniî părinţi i-au cuprins o teamă şi nelinişte profunde, ca nu cumva „mărul”, în loc să încolţească, găsindu-şi ceva de lucru şi întemeindu-şi o familie, în cele din urmă să putrezească şi să ajungă asemenea celor îmbrăcaţi în zdrenţe, care dorm pe o bancă, fără un acoperiş deasupra capului. Astfel, pe de o parte chira-Ghennătena se topea în rugăciuni, tămâieri şi mătănii, iar, pe de alta, pater familias în reproşuri şi certuri.
Deşi Anéstis era negreşit un leneş, gata mereu să fugă de treabă, Dumnezeu nu l-a lipsit de talente. I-a dat un glas melodios, cristalin, cald, limpede, sensibil, care, atunci când şi-l slobozea cu smerenie, evlavie şi naturaleţe, te făcea să crezi că psalmodia un arhanghel. Fireşte, părintele Stavros îl asemăna „cerului ce răsare după ploaie, fără curcubeu”, din pricină că, după cum spunea, nu şi-l folosea cu discernământ. Şi avea motive serioase să susţină acest lucru, de vreme ce, neavând niciodată chef să cânte, o făcea mereu pe răguşitul.
în concluzie, Anéstis era dintre cei pe care îi simpatizezi de la prima vedere, întrucât nu-l poţi bănui de nimic rău. Dar şi părintele Stavros a avut dintotdeauna o slăbiciune pentru Anéstis, „fiul său întru Hristos”, cum îl numea. În străfundurile sale, împărtăşea neliniştile lui Chir Ghennatas în privinţa viitorului „finului” său, chiar dacă nu voia să i-o spună verde în faţă.
Odată ce chira-Ghennătena adormi înainte de vreme şi protectorul văl matern încetă să mai fie aruncat asupra fiului ei alintat, neliniştile soţului văduv începură să se înteţească tot mai tare la gândul că, în clipa în care va închide şi el ochii.
21
Anestis avea să rămână ca o frunză în bătaia celor cinci1 vânturi. Îşi storcea creierii să-i vină vreo idee spre a-i asigura viitorul, aşa că altă grijă, de la cafeaua de dimineaţă până la tsi pouro-A de seară, nu mai avea. Până ce, într-o dimineaţă, a dat Dumnezeu după cum fu el de părere şi s-a luminat la minte. I-a venit gândul mântuitor în privinţa viitorului fiului său, o soluţie sigură, încercată de veacuri, o idee evident căzută din cer, deoarece îi oferea toate garanţiile că n-avea cum să eşueze: Anestis se va face monah! Mâncare, acoperiş deasupra capului şi o prezenţă umană! Ce altceva să-şi mai dorească?
A întors ideea pe toate feţele, a copt-o în mintea sa ca s-o înmoaie, s-o facă digerabilă, ca să fie sigur că fiu-său avea s-o „îngurgiteze” fără să crâcnească. După multă chibzuială, a ajuns la concluzia că, pentru a izbuti, condiţia de bază nu era atât ideea în sine, cât felul în care i-o va pasa cu blândeţe, măiestrie, îndemânare -, şi nu el, ci cineva la care Anestis să ţină şi în care să aibă încredere şi care, în primul rând, trebuia să nu-i stârnească împotrivirea chiar înainte de a i-o împărtăşi. Şi cine altul ar fi fost mai potrivit pentru aceasta decât părintele Stavros, care-l iubea la fel de mult şi care mai ştia şi câteva buchii şi, ca un părinte duhovnicesc încercat, avea multe reuşite la activ. Ca să nu mai spunem că-şi avea felul său hieratic de a vorbi şi ştia să-i transmită interlocutorului ceea ce nu îi era pe plac, mai ales când constata că acesta, ca să se trezească, avea nevoie de un duş rece!
Aşadar, deznădăjduitul tată îi împuia zilnic urechile ieromonahului. Bietul cleric încerca răbdător să-i explice epistatului că ideea era greşită, dar a doua zi, ca de „ziua marmotei”2, el
1 în acord cu mitologia greacă, vânturile-zeităţi erau patru: de nord itopiaţ, de sud nOTO de est efyoţ şi de vest zttpvpoţ (zefirul); ironic, autorul face referire la ideea celor cinci vânturi [n. trad.).
2 Groundhog Day este un obicei meteorologic întâlnit în nordul S.U.A. şi Canada, cu rădăcini creştine, conform căruia pe 2 februarie oamenii se adună spre a aştepta ieşirea marmotei din vizuină şi din starea de hibernare pentru a Vedea din comportamentul ei dacă iarna va mai dura şi cât (n. trad).
22
punea la cale un nou tur de presiuni şi rugăminţi, ca şi cum nu ar fi întâmpinat nici un refuz din partea părintelui, ca şi cum de pe buzele sale nu s-ar fi auzit nici un argument care să vădească absurditatea cererii. În cele din urmă, după implorări şi rugi nesfârşite, i-a promis că va încerca, mai mult ca să scape de gura lui decât convins de idee. Îşi propuse, aşa cum se gândise, să facă o singură încercare pentru a încasa un refuz rapid -, ca în felul acesta şi Ghennatas să se lămurească şi să-l lase în pace. Dar, pentru că era un om conştiincios, hotărî să se pregătească cât mai bine pentru această încercare. Ca să se convingă singur pe sine, o văzu ca pe o nouă încercare ascetică proprie, ca un pariu cu sine: oare în ce măsură mai era el în stare să sădească şi să cultive în mintea unui tânăr ideea de monahism?
Părintele Stavros credea nezdruncinat că omul putea da ascultare unui lucru, de ajuns fiind să i-l prezinţi în locul, momentul şi chipul cele mai potrivite. Socoti, aşadar, că nu exista un prilej mai bun pentru a câştiga întreaga atenţie a lui Anestis decât una din acele după-amiezi molcome de duminică, când mănăstioara lor se afunda în linişte şi pace. Astfel că, în duminica imediat-următoare, odată ce întunericul adânc se cocoloşi pe la ferestre, îl chemă pe tânărul trândav la arhondaric şi-l pofti să se aşeze în faţa şemineului.
Chipul potrivit, la care se gândea părintele Stavros, cuprindea mâncare, băutură şi o atmosferă plăcută. Au mâncat sarmale în frunze de varză şi cu sos de lămâie mâncarea preferată a lui Anestis -, au băut din vestita „sâmburească” a metocului un lichior dulce-amar din sâmbure de caise şi piersici -, au copt castane la foc şi apoi, tolăniţi amândoi în cele două şezlonguri, s-au lăsat pradă desfătării aduse de căldura calmă a focului generos. Obişnuiau să-şi petreacă adeseori împreună după-amiezile de duminică în felul acesta, iar lui Anestis îi plăcea să asculte istorioare de pe buzele preotului, întrucât, în afara faptului că erau interesante prin ele însele, ieromonahul
23
avea şi talentul de a le istorisi într-un fel viu, pitoresc şi pilduitor. Iar când părintele Stavros termina de povestit, nu arareori se întâmpla să-i ia somnul în fotoliile comode şi să doarmă ca doi motani huzuritori.
Aşa făcură şi astăzi şi, după ce-au vorbit despre diferite lucruri, s-au adâncit într-o tăcere odihnitoare. Părintele Stavros însă pândea momentul prielnic, şi cum băgă de seamă că simţurile lui Anestis începură să se moleşească şi gândirea-i era răpusă de toropeală, s-a întors deodată spre tânăr şi l-a întrebat tăios:
ia spune-mi, Anestis, te-ai dus la serviciul pe care ţi l-am găsit?
Tânărul nici măcar nu şi-a deschis ochii, doar s-a încordat puţin şi i-a răspuns:
m-am dus! Şi aşa cum m-am dus, am şi plecat!
de ce?!?, se miră clericul, doar mi-a promis că o să te angajeze!
el m-a angajat, dar eu mi-am dat demisia imediat!, răspunse laconic, ca să nu iasă cu totul din starea de toropeală.
de ce, bre binecuvântate? Omul plăteşte bine şi e de treabă. O grămadă de lume şi-a făcut obligaţii ca el să te angajeze.
Dacă Anestis văzu că părintele avea chef să continue discuţia, şi-a deschis în cele din urmă ochii şi, după ce căscă, îl lămuri:
când mi-ai spus că are o firmă de transport, am acordat atenţie cuvântului „firmă”, deşi ar fi trebuit să iau seama la cuvântul „transport”! Pe post de hamal mă voia, părinte Stavros! Să încarc şi să descarc camioane ziua întreagă, ca un măgar…
şi ce voiai, bre binecuvântate, să te pună director? Doar eşti fără pregătire…
fără pregătire: dacă acceptam să lucrez acolo o lună, rămâneam fără coloană vertebrală! Munca, serviciul trebuie
24
să-ţi asigure sănătatea fizică şi psihică. Altfel nu este muncă, ci galere. Şi la galere intră osândiţii, ucigaşii, nu nevinovaţii: şi, din câte ştiu, eu n-am omorât pe nimeni!
aşa să fie! Tot răul spre bine. Poate e mai bine să te duci la un cunoscut de-al meu, specialist în aer condiţionat, care caută un ajutor poate furi şi tu meseria.
când spui specialist în aer condiţionat…?
mă refer la cei ce montează prin case aerul condiţionat.
te referi la cei ce stau agăţaţi de balcoane ca nişte maimuţe spre a le monta, în timp ce sub ei se cască prăpastia?
stai calm, bre binecuvântate, că nu le montezi pe Everest!
există nişte blocuri cu atâtea etaje că, dacă arunci o nedumerire de pe acoperiş, până ce ajunge jos îşi va afla de una singură răspunsul.
Monahul suspină. „Doamne, miluieşte! Am trăit s-o aud şi pe asta!”
Fiul său duhovnicesc trecuse de la stadiul de a fi alungat dintr-un serviciu la acela în care pleca de acolo de unul singur; şi se îndrepta vertiginos spre momentul în care nici măcar nu avea să se mai ducă. Asta nu-i a bună! S-ar părea că deznădăjduirea lui Chir Ghennatas e cât se poate de întemeiată.
hm!, se prefăcu părintele cufundat în gânduri, aşadar tu ai nevoie de o muncă permanentă, al cărei obiect să-l stăpâneşti oricum tu n-ai habar de nimic -, care să-ţi asigure sănătatea fizică şi psihică, să-ţi lase coloana vertebrală la locul ei, să fie la o altitudine joasă şi unde, fără îndoială, să nu fie trimişi osândiţii şi ucigaşii şi… cum ai zis… nedumeririle să nu-şi afle singure dezlegarea… Ei, atunci socotesc că am cea mai potrivită…
ai găsit o cale de a mă face funcţionar public?
de unde un asemenea noroc!?! Şi de-aş încerca, acum, din pricina concursului naţional obligatoriu, n-aş avea cum.
25
Te-ai născut într-o epocă greşită. Cu treizeci de ani în urmă te-aş fi aranjat! Dar eu m-am gândit la altceva! Uite, aşa cum stăteam acum, mi-a venit dintr-odată o idee se prefăcu părintele şi-şi aţinti privirea în tavan, lăsând să se înţeleagă că poate era un gând de la Dumnezeu. Şi m-am gândit, continuă el, că ar fi o soluţie taman pentru tine. Să ştii, copilul meu, că ceea ce-ţi voi propune este spre binele tău. Şi atât eu, cât şi tatăl tău nu-ţi vrem decât binele din pricina asta sărmanul de el devine uneori supărător şi plictisitor.
Cu o nouă sforţare, Anestis se cuibări şi mai bine în fotoliu, devenind una cu el. Dacă iubitul său purtător de dulamă avea chef de predică, el, cel puţin, o s-o asculte stând comod.
ştiu, părinte, că-mi vreţi binele, dar socotesc că e nevoie să redefinim sensul cuvântului „bine”. Pentru voi „bine” înseamnă muncă. Bietul Hristos, făcând un singur bine, a sfârşit pe cruce. Dacă binele e tot una cu a munci şi întrucât sunt creştin, atunci, logic gândind, munca e Răstignire. Voi vă doriţi, aşadar, să mă vedeţi răstignit? Oare socotiţi că şi eu o să învii?
Părintele Stavros îşi căscă ochii luat prin surprindere.
măi, câtă „sâmburească” ai băut? Ce-s tâmpeniile astea pe care le îndrugi?
nu-s deloc tâmpenii! Izvorăsc din Teologia Patristică. Sfântul Nicolae Velimirovici susţine, într-o scrisoare a sa, că în societăţile industriale munca este povară, blestem şi nefericire, generând iubirea faţă de statul degeaba şi ura faţă de muncă. Cine sunt eu să fiu în dezacord cu cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea?
hm, acum înţeleg la ce se referea tatăl tău când spunea că îmbraci absurdul în sofisme. Dar nu e de vină nimeni altcineva afară de mine, care te puneam, de mic copil, să citeşti Asemenea cărţi, în loc să fiu preocupat mai întâi de felul în care să te fac să nutreşti gânduri bune.
26
dacă nu reuşeşti să nutreşti gânduri bune cu ajutorul textelor patristice, atunci cu ce altceva?
cuvintele sfinţilor sunt ingrediente necesare gătitului cele mai bune ingrediente. Dacă tu nu eşti un bucătar bun şi nu eşti în stare să faci o mâncare la fel, nu poţi da vina pe ingrediente. Cu logica pe care o aşezi la temeiul cunoaşterii eşti în stare să-ţi provoci vătămare citind chiar şi fabulele lui Esop!
Anestis făcu o mişcare în aer cu mâna în semn de exagerare şi-i replică:
un alt autor supraapreciat, care-i educa pe oameni spre a deveni sclavi! Pe temeiul fabulelor lui Esop, în natură n-ar trebui să existe deloc greieri, ci doar furnici. N-a ştiut Dumnezeu, Care a făcut greierii, şi a ştiut mai bine Esop! Dacă, cu alte cuvinte, cineva ar avea talent pentru cântat, conform logicii lui Esop, ar trebui să se lase păgubaş şi să se facă mânuitor de târnăcop!
Rămas fără cuvinte, ieromonahul încerca să fie pe lungimea de undă a celor pe care le auzea de la tânărul nostru. Zadarnic! Să fi fost prăpastia dintre generaţii? Aşa vor fi fost toţi tinerii din vremurile noastre? Şi-a pierdut minţile? Un început de demenţă? Nicicum! Altceva se petrecea! Probabil c-avea dreptate Chir Ghennatas. Şi, ca un suspin, îi ieşi spontan:
tatăl tău e-un erou!
Anestis, fie că nu auzi, fie că nu mai voia să continue discuţia, se afundă şi mai mult în fotoliu. Clericul se uită la el cu iubire şi milă. Se asemăna unui prunc, aşa ghemuit. În inima-i puhavă se cuibări neliniştea. Cum avea să-şi ducă viaţa cu o asemenea logică? Aşa o să-şi lămurească neînţelegerile cu soţia? O s-o scoată din minţi pe nefericită! Dintr-odată asupra sa se abătu povara pe care şi Chir Ghennatas o căra de ceva vreme.
anestis, copilul meu, ai adormit?
Tânărul îşi deschise pe jumătate ochii.
27
era cât pe ce să adorm, părintele meu…
ne-am lăsat discuţia la jumătate.
eu credeam c-am încheiat-o, căzând de acord asupra faptului că nu putem cădea de acord.
înainte de a-mi înşira teoriile tale, pe care nu e momentul să le discutăm mai mult, îţi ziceam şi eu ceva despre o muncă ce ţi s-ar potrivi şi la care mă gândesc de dragul viitorului tău. Mai precis, nu e socotită chiar o muncă, aşa că e scutită de toate condiţiile pe care, pe temeiul logicii tale, le pretinzi… Uite, fiul meu, de mic, ai crescut prin mănăstiri. Ştii pe dinafară toate cântările psaltice, tot tipicul, sărbătorile, iubeşti pe Hristos, pe Preasfânta, cunoşti, cum ai demonstrat, teologia patristică, cu gălăgia oraşului nu te prea împaci, iar aglomeraţia te oboseşte. Toată ziua ţi-o petreci aici la metoc. Ce zici, oare n-ai putea să devii un mădular al acestuia? Să îmbraci rasa, bre, copilul meu? Nu-i decât o altă îmbrăcăminte, vei face tot ce făceai şi până acum! Ce se va schimba pentru tine? Nimic!
Chipul lui Anestis nu era prea expresiv. De obicei, părea simplu şi un pic misterios, ca un desen de copil. Era mai uşor să citeşti gândurile unei păpuşi din vitrină decât ceea ce acest tânăr avea în cap. Mai ales când te privea cu aerul cuiva care băuse trei litri de ceai de tei. Numai culoarea feţei i se schimba la întâmplare, de la roşul ruşinării la vineţiul furiei sau la ocrul fricii ca acum, când îşi făcea subtil apariţia. Cu toate că reuşi să-şi păstreze inexpresivitatea, asemenea unei statui pe jumătate finisate, o sclipire ce-i scânteia în ochi trăda faptul că în mintea sa se dădea o luptă.
Clericul socoti că vorbele sale rămaseră suspendate în aer, ca şi cum urechile sale ar fi refuzat, din reflex, să le dea ascultare şi să le cerceteze. Pentru puţin, singurele sunete ce se loveau de pereţi erau trosnetul lemnelor în vatră ce însoţea respiraţia ritmică a lui Anestis. Părintele Stavros îi repetă propunerea
28
vorbind mai rar şi mai clar, ca şi cum el ar fi fost pricina inerţiei interlocutorului său. La repetarea aceleiaşi propuneri, tânărul se urni din loc ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie, întorcându-se cu mare încetineală spre ieromonah:
vorbeşti serios, părinte Stavros?
-Mă vezi că râd?
adică nu mi s-a năzărit? îmi ceri să mă fac monah?
ai auzit bine… să te călugăreşti, asta am spus! Ce-i aşa ciudat? Nu ţi-am propus să te faci balerină, nici fizician nuclear, ci om asemenea îngerilor; să-ţi afieroseşti viaţa lui Hristos pe Care-L iubeşti atât! De fapt, cu viaţa pe care o duci, îţi cer să renunţi la straiele astea şi să îmbraci rasa monahală. Mare diferenţă! O să fii greierul care-I vei cânta lui Dumnezeu.
„Am auzit bine?”, repeta în sinea sa Anéstis şi continua să-şi privească, cu chipul de ceară, de parcă fusese trăsnit, interlocutorul. Oricât ar fi socotit preotul că el spusese ceva de la sine înţeles, pentru tânăr fusese ca şi cum i se adusese la cunoştinţă ceva incredibil, că, de pildă, ar fi câştigat Nobelul pentru fizică sau că în grădina metocului se găsise petrol. Abia imperceptibil, îşi ridică totuşi sprânceana uşor, semn că purtătorul de rasă partenerul său de dialog reuşi să-i învioreze un pic simţurile şi să-i câştige atenţia.
Dar nu cumva l-a înşelat auzul, sau poate nu era decât victima unei farse bine puse la punct? De altfel, părintele Stavros nu se număra printre obişnuiţii monahi morocănoşi. Îi plăceau glumele şi farsele şi era renumit pentru tachinările sale. Biografia sa includea un palmares bogat de farse şi tachinări. Se putea uita cum i-a ascuns o broască în ghiozdan, sau cum a pus pe tortul său, cu ocazia zilei de naştere, lumânări ce nu se sting, sau, cel mal rău dintre toate, cum a învelit un burete din cele pentru spălat vasele în frişcă, servindu-i-l pe post de desert?) Sau cum, drept „răzbunare”, Anéstis i-a adus de ziua
29
sa o cremă de bărbierit, făcând ca râsetele clericului să se audă până în capitală?
Acesta era părintele Stavros! Dar acum părea să vorbească serios! Cum de nu şi-a dat seama mai devreme că părintele vorbea mânat de un anume scop şi cu o anume intenţie? Fără să vrea, respiraţia lui Anestis se înteţi şi mâinile îi transpirară: un lucru nemaiîntâlnit! Fireşte, ca să recunoaştem că şi cei suciţi pot avea dreptate, nu e chiar de ici-de colo să ţi se propună să părăseşti cele lumeşti şi să-ţi îmbraci giulgiul. Şi, mai mult: propunerea să vină din partea cuiva care te iubeşte! Retrăi momentul când un ofiţer de marină îşi exprimase pretenţia de a-i pune să facă un marş de douăzeci şi cinci de kilometri, dus-întors, de parcă ar fi cu putinţă ca un marinar să parcurgă o asemenea distanţă în timp ce se află pe mare. Folosindu-se de tăcerea sa, bătrânul monah nu rată ocazia şi continuă asaltul, ţintind asupra lobului temporal şi a sensibilităţii interlocutorului său:
ştii că te socotesc ca pe copilul meu, nu-i aşa? Alţi copii, câini ori alte vietăţi nu am, numai pe tine te ştiu din scutece. Altceva afară de binele tău nu doresc. De aceea, am îndrăznit să-ţi fac propunerea. Mă ştii de mic, niciodată nu m-am amestecat în viaţa ta spre a-ţi impune ceva, nici nu te-am silit în vreo privinţă…
Anestis, văzând că preotul nu schiţa nici un zâmbet, îşi dădu seama de seriozitatea propunerii şi se înmuie la aceste cuvinte; revenindu-şi din uluială, inspiră adânc, se uită la monahul vârstnic şi bine-legat, cu barba deasă şi simţi cum îl copleşeau iubirea şi recunoştinţa. Într-adevăr, îl ştia de mic. Câte dulciuri mâncase din mâna sa nici că-şi mai putea aminti! Iar serviciul militar, de la staţia navală din Salamina, a fost cu putinţă tot mulţumită lui. La început, fu repartizat la infanteriştii „grăniceri”; numai Dumnezeu ştie cum va fi
30
reuşit s-o scoată la capăt şi să-i schimbe înregimentarea! Monahul vorbea serios, nu avea nici o îndoială, singura lui grijă era, negreşit, cum să refuze politicos.
ştiu, părinte Stavros, că din iubire-mi ceri toate astea, dar cum să-ţi spun, fără să te supăr? Altceva e că te iubesc, şi altceva, ceea ce-mi ceri! Ultimul lucru la care m-am gândit vreodată este acela de a mă face monah! îi iubesc şi-i respect pe monahi, dar până aici. Cere-mi orice altceva (aici îşi muşcă limba: nu chiar orice!, ci ceva ce nu presupune trudă).
ştiu că propunerea mea ţi-a căzut… cum să-ţi zic… greu. Vreau să-mi faci o favoare: să te gândeşti în seara asta şi să-mi răspunzi mâine dimineaţă.
şi mâine dimineaţă o să-ţi răspund acelaşi lucru!
Clericul se apucă să răscolească lemnele în vatră. Trosneau în timp ce se mistuiau. Ce frig usturător astăzi! Anul ăsta iarna veni cu larmă, ca un musafir nepoftit, cu tunete şi furtuni şi se aşezase de-a binelea odată cu acest „ger afurisit” cum spunea Chir Ghennatas.
Primei încercări i se puse capăt cu privirea încruntată a lui Anestis ceea ce, în stilul său, se reducea la o uşoară ridicare din sprânceană şi o privire piezişă întrucât socotise c-ar fi necuviincios faţă de cleric să-l silească să irosească atâta energie şi materie cenuşie spre a-i răspunde şi în ziua următoare la fel. Fiindcă pentru Anestis era de la sine înţeles că trebuia respins şi condamnat orice implica mai multă trudă decât cea necesară procesului spontan de inspirare-expirare.
A doua zi aduse un nou refuz din partea tânărului odată cu o resemnare tăcută din partea părintelui. Încasând refuzul absolut, la care, de altfel, se aştepta, clericul ar fi putut să renunţe şi să lase baltă încercarea de a-şi convinge fiul duhovnicesc. Iar lui Chir Ghennatas nu avea să-i rămână decât să se gândească la ceva mai plauzibil pentru viitorul feciorului său.
31
Gândindu-se la prietenul său, epistatul, fu mustrat de propria conştiinţă, întrucât simţi că nu numai neliniştile lui erau întemeiate, ci mai ales că nu făcuse tot ce i-ar fi stat în putinţă. Se hotărî aşadar să mai insiste un pic. Aşa că o luă de la capăt. O ultimă încercare! Şi-a pus ordine în gânduri, alegându-şi cu mai multă atenţie cuvintele, într-o ultimă încercare ce avu loc în duminica următoare, în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Numai că de data asta se hotărî să fie un pic mai ofensiv:
bre, copilul meu, o meserie nu ştii, carte nu ţi-ai pus capul la contribuţie ca să înveţi, iar lene ai cât zece inşi. Crezi că dacă nu-i dau dreptate tatălui tău nu văd lucrurile astea?
Ca şi cum ar fi fost de acord, Anestis căscă prelung. Voia să pună capăt acestei discuţii prin tăcere, dar isteţimea i-o luă înainte:
tata îmi zice că face în aşa fel Dumnezeu şi nimeni nu se pierde.
cum nu se pierde? Atâţia oameni fără acoperiş deasupra capului, care dorm pe unde apucă, ce sunt?
de regulă, nenorocoşi! Fie n-au înţeles când le-a trecut norocul prin faţa ochilor şi au pierdut ocazia, fie s-au ciocnit de el şi i-au dat cu piciorul. Se mai poate să fie şi atei! Că dacă erau buni creştini şi s-ar fi rugat lui Dumnezeu, tot s-ar fi găsit ceva şi pentru ei ca să se întreţină.
ca toate cele pe care ţi le-a găsit Doamne-Doamne şi le-ai făcut praf? Eu îţi spun pentru binele tău! Au trecut cinci ani de când te-ai eliberat din armată, şi tot stai degeaba. Ai fost trimis la atâtea slujbe, şi tot de atâtea ori ai fost dat afară. Bre binecuvântate, nu-ţi cer nimic altceva decât să-ţi bagi minţile în cap, şi n-o să regreţi niciodată. Şi ştii de ce? Pentru că omul inteligent nu revine asupra deciziilor, ci le prevede.
Anestis înghiţi în sec, neprevăzând riscurile la care-l expunea propria isteţime, întrucât părintele Stavros, aducând în
32
discuţie chestiunea cu serviciul, atinsese unul din punctele sale sensibile. Căci, rugându-se de nenumăraţii săi fii duhovniceşti, clericul îi găsise destule locuri de muncă, unde el n-apucase să încheie luna. Cele mai elocvente cazuri erau ultimele două. Astfel, în primul caz fu angajat la „Fast-food Savoarea”. La nici o săptămână şeful l-a luat deoparte şi i-a spus: „Ori renunţ la tine, ori la cuvântul fast1 de pe frontispiciu…”.
Apoi, şi-a luat drept sarcină paza pe timp de noapte a unui şantier. Printre îndatoririle sale era şi aceea de a ieşi din ghereta paznicilor şi a executa două ronduri în decursul nopţii. Pentru a străbate şi a verifica întreg perimetrul era nevoie de aproximativ zece minute. Zece minute când era vorba de ceilalţi, fiindcă Anestis îşi încheia rondul în douăzeci şi cinci de minute. Nu trecu nici o lună şi, revenind la gheretă din cel de-al doilea rond, constată că ghereta îi fusese spartă de hoţi, care-i şterpeliseră telefonul mobil, laptopul, un mic televizor, portofelul, un frigider mic şi două radiouri portabile. Şi aşa cum e firesc, paznicul care nu e în stare să se păzească pe sine nu face de paznic.
Anestis nu s-a descurajat, cu toate că Chir Ghennatas era din ce în ce mai deznădăjduit. Ca elev n-a fost bun, ca soldat la fel, ca muncitor nici atât… Se poate să fii rău la toate şi să fii totuşi un om bun? Acestea erau neliniştile tatălui său, care, neînstare să le păstreze pentru sine, îşi bătea adesea fiul la cap motiv pentru care Anestis era foarte familiarizat cu asemenea gen de discuţii şi dispute. Pe de altă parte, părintele Stavros nu-i mai făcuse niciodată atâtea aluzii şi mai ales cu atâta fermitate, iar asta l-a pus pe gânduri. Şi, aşa cum obişnuia, trecu la contraatac:
am priceput unde baţi, părintele meu, dar să ştii că şi pe Messi, dacă-l pui să joace baschet sau golf sau canotaj, nu va
1 Rapid (engl).
33
face nici o ispravă. Nu-s toţi buni la toate. Cândva o să găsesc şi eu ceva în care mă voi distinge. Şi dac-o iei teologic de vreme ce mă socotiţi leneş să ştii că leneşul e cel mai de folos dintre toţi. Cele mai mari invenţii au fost făcute de leneşi.
şi pentru leneşi. A spus-o şi Socrate: dacă există o muncă grea, dă-i-o unui leneş, şi el va găsi o cale uşoară de a o face.
Auzind de Messi şi canotaj şi cai verzi, părintele Stavros îşi simţi nervii pulsând şi stomacul întorcându-i-se pe dos. După câte se vedea, Chir Ghennatas avea destulă dreptate să-şi iasă din fire.
bre binecuvântate, nimic nu e uşor pentru cel fără tragere de inimă. Trândăvia este ingredientul secret al ratării. Tu, care te lauzi că ai citit pe Homer şi pe toţi marii Părinţi şi învârţi pe degete Evanghelia, ai văzut scris pe undeva cuvântul „mă plictisesc”? Trândăvia este o patimă, o boală a sufletului! în limba greacă diferenţa dintre „patimă (ntâoţ)” şi „greşeală tâoţ)” e doar în privinţa unei litere, care, când se scriu ca majuscule aproape că nu diferă între ele. Vezi ce frumos ne învaţă limba greacă cu înţelepciunea ei?
În primul rând, socotesc că ar trebui să vorbim de inactivitate, şi nu de trândăvie, care sună foarte urât. Ştii cine sunt oamenii de succes şi harnici? Cei ce se grăbesc să pună capăt unui lucru şi să lenevească nederanjaţi de nimeni. Pentru cine sunt legalizate vacanţele şi zilele libere cu alte cuvinte, trândăvia oficială? Pentru cei muncitori sau pentru cei inactivi? Apoi încă ceva! Leneşul e cel mai creştin dintre toţi.
da, aşa? şi de când asta?
de la facerea lumii. Ce făceau toată ziua în Rai Adam şi Eva? Să-ţi spun eu! Absolut nimic! Cei ce erau fără de păcat asta până la cădere au fost şi cei mai leneşi. Fiindcă odată cu căderea a venit păcatul, a venit pedeapsa ca omul să-şi câştige pâinea prin trudă. Prin urmare, cu cât mai inactiv eşti, cu atât
34
mai paradiziac trăieşti. Apoi încă ceva. Dumnezeu însuşi ne-a învăţat să ne mişcăm încet-încet…
Clericul îşi încordă auzul, simţind că se afla la capătul răbdării. Anestis continuă nestăvilit:
dumnezeu ar fi putut să creeze lumea într-o singură zi, dacă ar fi vrut, câtă vreme e atotputernic. Dar ce-a făcut? A făurit-o în şase zile ca să ne arate că încet-încet agurida devine miere. Iar apoi S-a odihnit. Şi nu o zi, cum spun Scripturile, ci a urmat o odihnă de durată, de vreme ce de atunci n-a mai creat nimic altceva…
Până aici! Răbdarea preotului ajunsese la capăt!
ce baliverne îmi torni? Ce răstălmăcire convenabilă… Nu-ţi aminteşti că celor întâi-creaţi le-a spus „să lucreze şi să păzească grădina cea din Eden”1? Sofisme ca acestea, pe care mi le torni, le-ar pizmui şi retorii de cea mai rea credinţă ai Antichităţii. E Dumnezeu leneş? Eşti tu fără de păcat ca să ai aici pe pământ raiul tău personal? Lenea, copilul meu, nu este o poruncă dumnezeiască, ci o formă de sterilitate. Dintr-un leneş nu se naşte nimic! Nu e în stare a lăsa urmaşi prin naştere naturală, ci, poate, cel mult, prin donare. De asemenea, sărmane, leneşul e de obicei plicticos şi anost, fiindcă tot ceea ce creează aminteşte de rigor mortis. Şi ce e mai plicticos decât moartea?
moartea este biletul către viaţa veşnică. Este cumva plicticoasă şi anostă viaţa veşnică?
depinde cum o înţelegi! îmi place cum îţi înveşmântezi în argumente teologice patimile. Ia spune-mi, nu ştii cuvântul Apostolului Pavel, „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”2, sau îţi convine să-I ignori?
la fel cum îmi amintesc şi de „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci Maria
1 Fac. 2,15.
2IITes. 3,10.
35
partea bună şi-a ales…”1. N-o să pun cuvintele unui apostol deasupra cuvintelor lui Hristos! Socoteşte că în cazul de faţă eu sunt Maria.
şi acel singur „lucru care trebuie” este să nu faci nimic? Hristos se referea la evitarea a tot ce e inutil şi de prisos, ce ne lipseşte de timpul ce trebuie dedicat celor duhovniceşti. Şi, la urma-urmei, Maria o avea pe Marta. Una era completată de cealaltă şi amândouă alcătuiau un om deplin. Tu pe cine ai?
pe voi pe toţi!
şi dacă vom lua hotărârea cu toţii să devenim nişte Marii, cine o să ne poarte de grijă?
dumnezeu, Care hrăneşte păsările cerului, o să ne hrănească şi pe noi. Nu aşa scrie în Evanghelie? Am discutat
scrie undeva în Evanghelie să dormi toată ziua? Homer socoteşte somnul mult nenorocire…
somnul, dragă părinte, dacă viaţa e-o călătorie, e cea mai frumoasă parte a traseului.
şi de unde ai tras concluzia asta?
precum într-o călătorie frumoasă nu-ţi dai seama cum trece timpul, aşa e şi cu somnul. Numai ce te întinzi, şi te trezeşti că au şi trecut zece ore. Somnul este o binecuvântare! N-ai auzit cum se zice: „Tu dormi şi norocul tău lucrează”?
un om de seamă, Raoul Follereau2, a afirmat cândva că nu există nimic mai obositor decât a sta degeaba.
este exclus să fi cugetat aşa ceva în timp ce se va fi aflat cărând o povară în toiul unei zile caniculare de august.
Părintele îşi frecă obrajii şi-şi mângâie barba. Trândav-ne-trândav, Anestis, gata mereu de a-ţi da replica când era vorba de a respinge tot ce însemna trudă ori de a se apăra pe
1 Lc. 10,41-42.
2 Poet şi scriitor francez (1903-1977), rămâne cunoscut mai ales pentru Activitatea sa filantropică, concentrată asupra combaterii leprei şi sărăciei şi, totodată, a promovării educaţiei, continuată şi astăzi mulţumită societăţii care îi poartă numele (n. trad.).
36
sine, dădea dovadă de isteţime. În sinea sa îl admira aşa îi trecu un pic supărarea.
şi cine-ţi zice ţie că ceea ce-ţi propun eu nu e de fapt şansa ta? Poate aceasta este sămânţa pe care Dumnezeu, aşa cum o dă păsărilor, ţi-o dă şi ţie… Gândeşte-te, copilaşul meu!
n-am la ce să mă gândesc! Am discutat! Dumnezeu o să mă hrănească, asemenea păsărilor.
– Aaaa, nu mă supăra! Din toată Evanghelia ţi-ai amintit doar cuvintele care-ţi convin! Atunci zboară şi tu atâtea ceasuri câte zboară păsările ca să-şi facă cuiburile şi să găsească viermişori şi seminţe, şi n-ai decât să nu faci nimic altceva!
Anestis fu uimit de această răbufnire a interlocutorului său. Era prima dată în toţi aceşti ani când părintele Stavros ridica glasul la el. Numai atunci când săpa la grădină i se înroşea chipul aşa, ca o căpşună coaptă peste măsură! Prudent, se gândi să nu-i mai răspundă, spre a nu prelungi gâlceava, chiar dacă o replică plină de duh îi stătea pe buze. Astfel preotul se folosi de ocazie pentru a continua, domolindu-şi pe cât cu putinţă încordarea din glas.
bre copile binecuvântate, pleacă un pic urechea la vorbele mele. Viaţa e aspră şi nu facem de fiecare dată ceea ce ne-am dori. Există trei motive pentru a face ceva: iubirea, datoria şi nevoia. Fericitul face din iubire, nenorocosul, din datorie, nefericitul, de nevoie. Dă dovadă de inteligenţă şi fă din iubire ceea ce-ţi propun, ca să ai parte de fericire!
Anestis tăcu un pic, căzând pe gânduri.
conform concepţiei mele despre lume există trei raţiuni pentru a nu face nimic ziulica întreagă: îndestularea, mulţumirea cu puţin şi lenevia. Fericitul are de toate, sfântul se mulţumeşte cu puţin şi deşteptului îi rămâne lenevia. Bogat, ca să am de toate, nu sunt, nici sfânt, fireşte, nu sunt, prefer totuşi să fiu deştept.
37
Chir Ghennatas stătea ca pe jar. Cum îl văzu pe părintele Stavros se aruncă ca o hienă asupra-i:
i-ai vorbit din nou?
l-am tatonat un pic. De data asta m-am minunat de înţelepciunea lui şi…
eu te-am întrebat dacă i-ai vorbit din nou.
asta-ţi spuneam şi eu, bre binecuvântate.
ca să-mi răspunzi pe tonul acesta domnesc va să însemne că te-a făcut şi pe matale să-ţi ieşi din pepeni.
Asta i-a atins orgoliul, astfel că părintele Stavros se ruşină să-i dea dreptate. Intrase şi el pentru prima dată în pielea lui Chir Ghennatas, înţelegându-i din tot sufletul deznădejdea şi faptul că mereu avea o dispoziţie proastă. Dacă tânărul reuşise să-l scoată din minţi doar în urma acestei ultime dispute de câteva minute, ce va fi avut de tras sărmanul său tată în toată această vreme! Nu încăpeau în mintea lui absurdităţile, teoriile nemaiîntâlnite, vorbele de duh şi sofismele auzite zilele astea de pe buzele lui Anestis.
Totuşi ideea, ce lui Chir Ghennatas i se părea luminoasă, fermă, cu sens unic, pentru răzgâiatul său copil nu era altceva decât ceea ce fusese şi gheţarul pentru Titanic: un pic de gheaţă la suprafaţa mării, în spuma ei, dimpreună cu un munte de gheaţă pândind în adâncuri.
voi încerca din nou. Am aruncat ceva seminţe. Vreuna dintre ele tot va încolţi…, încercă părintele Stavros să-l liniştească pe epistat.
lasă seminţele şi îngrăşămintele! Asta-i altă gâscă-n altă traistă. Cu crucea în mână nu-i cu cale să-l convingi! Ascultă-mă pe mine! O să te facă să crăpi, o să-ţi îndruge întruna, o să te exaspereze şi o să uiţi de schima ta călugărească…
şi ce propui dumneata?
38
ăsta-i un om tare sucit! E nevoie să fie luat altfel, cu un pic de viclenie, trebuie dus de nas…
bre binecuvântate, tu vii să-i propui unui slujitor al Celui Preaînalt să mintă?
păi să-i spui nişte minciuni… popeşti! Să-i spui că noi (părinţii lui) am făgăduit lui Dumnezeu, când s-a născut, că se va călugări şi că făgăduinţa trebuie împlinită…
şi el o să vă răspundă şi pe drept: mi-aţi ţinut lucrul ăsta ascuns atâţia ani şi mi-o spuneţi acum, când am ajuns cogeamite flăcău?
să-i zici că ai auzit un glas care ţi-a spus că trebuie să se călugărească…
şi cine-s eu s-aud glasuri, Ioana dArc?
să-i spui ceva mai ortodox: că ai văzut-o pe Preasfânta într-o vedenie şi că ea ţi-a cerut-o!
şi de ce a venit la mine Preasfânta şi nu s-a dus direct la el? Nu stă în picioare ceea ce spui! Lasă-mă să mă gândesc la o abordare mai potrivită şi nu mă chinui cu minciuni şi amăgiri!
Plecă Chir Ghennatas şi-l lăsă pe bătrânul purtător de rasă îngândurat şi sceptic. Încercă să-şi pună ordine în gânduri şi simţăminte. Ajunse la concluzia de netăgăduit că, în cele din urmă, Chir Ghennatas avea întru totul dreptate. O viaţă ca cea de monah, cu lipsurile sale şi în ascultare, avea să fie de bun augur tânărului nostru şi poate că, întâmpinând greutăţi, avea să i se trezească energia ascunsă şi, cu precădere, avea să i se smerească această logică „de băiat deştept”, care-i strica sufletul. Numai perioada de încercare, de trei ani, ar fi fost o lecţie bună pentru acest tânăr alintat şi „atoateştiutor”.
După două zile încercă din nou. Alte argumente noi nu avea şi s-a chinuit să le reia pe cele iniţiale. Anestis, indolent şi deloc binevoitor, nu s-a arătat dispus să repete dialogul. Invocă brusc o nevoie „fizică” şi plecă, lăsându-l pe cleric înmărmurit şi vorbind de unul singur. Şi nici măcar nu s-a dus la toaletă,
39
ca să salveze aparenţele, ci la arhondaric, unde s-a întins pe canapeaua cu trei locuri şi s-a culcat ca un mexican care-şi face sieşta. La o asemenea purtare necioplită nu se aştepta din partea fiului său duhovnicesc! S-a aprins ca iasca în sobă! Atitudinea asta îl scotea din sărite! Şi dintr-un mesager, reticent, al unei idei străine, s-a transformat dintr-odată într-un ideolog convins! Ideea de a-l convinge pe Anestis să se călugărească deveni o chestiune personală! Şi nu doar atât! De năduf, se hotărî să-l facă chiar arhiepiscop! Prefacerea asta lăuntrică i se zugrăvi fără să vrea pe chip. Când îl văzu din nou pe tânăr după-masă, sprâncenele i se uniră şi glasul i se înăspri. Şi schimbarea nu se opri aici. Era pe deplin convins că pentru readucerea acestei oi negre pe drumul cel bun îi era îngăduit să recurgă la orice mijloc legitim şi ilegitim, chiar şi la minciunile „popeşti”, propuse de Chir Ghennatas.
Prima întâlnire avu loc la trapeză, la vremea mesei. Atunci Anestis îl auzi cum, cu voce tunătoare, îi denunţa lenevia, îi înfiera ideile şi argumenta necontenit în favoarea necesităţii de a deveni monah, în timp ce îl împroşca cu cuvinte şi bucăţi de mâncare amestecate cu salivă. Şi cum Anestis era înfometat, singura replică pe care preotul o auzi fu aceea iscată de maxilarul său. Iar de îndată ce guriţa-i îngurgită şi ultima îmbucătură consistentă, slobozi un râgâit spontan, prelungit, în semn de apreciere culinară faţă de bucătar. La auzul sunetului nepoliticos, Anestis îl văzu pe preot calmându-se, uimit, pentru o clipă, aşa că, în timp ce-şi ştergea mâinile unsuroase de… pantaloni, luă cuvântul:
şi, ca să nu te oboseşti degeaba, bre părinte Stavros, mai e ceva, zise el, dregându-şi glasul asemenea unui cleric ce predică din amvon. Pentru ca cineva să devină călugăr trebuie să lltntă o chemare. Cum îi zice? Să simtă asta cumva în sinea sa! E o decizie pe viaţă, nu-i joacă de copii. Să fi primit un „telefon”
40
de sus! O chemare! Aşteaptă să le primesc şi eu dac-o să le primesc vreodată şi atunci mai discutăm.
Părintele Stavros, scos din sărite şi fără să fi apucat să pună în gură decât două îmbucături, pe care, oricum, le scuipase, vorbind întruna, văzând că în sfârşit tânărul ia parte la monologul lui de până atunci, i-a răspuns cu vehemenţă şi pe un ton ridicat:
absurdităţi! Asta spun stareţii ca să nu se adune prea mulţi monahi şi să fie nevoiţi să-şi împartă cu ei traiul uşor. E de ajuns să-L iubeşti pe Hristos… şi tu-L iubeşti, nu-i aşa?
îl iubesc şi mă închin Lui, dar asta pot face şi la mine acasă, îmbrăcat în haine de toate culorile şi cu o femeie lângă mine.
eu ţi-o spun, iar tu ia seama! Pune după mintea ta totul pe hârtie şi cântăreşte bine. Mâncare gratis, curent electric gratis, apă, telefon toate gratis! Nici un şef pe capul tău, nici stres pentru plătitul chiriei, nici nelinişti din pricina copiilor care se îmbolnăvesc, nici crâcneli noaptea din partea nevestei… şi trândăvie câtă vrei, să dai şi la găini… Bucuria tembelului! Uită-te la mine! M-ai văzut vreodată asudând?
îhî! Cum să nu?! Te-am văzut şi curăţind crengile uscate ale pomilor, şi dând cu sapa, şi cărând din greu, şi topindu-te din pricina postului, şi priveghind, şi căzând frânt de oboseală, şi lăsându-te mijlocul.
de vitrină! Toate de vitrină!
şi atunci când te-a luat ambulanţa fiindcă ai leşinat în nu ştiu ce Post Mare acum câţiva ani, a fost tot de vitrină? Şi când venea medicul şi-ţi făcea injecţii pentru mijloc tot un renghi a fost?
Conspirativ, clericul se aplecă la urechea tânărului. Era decis să se coboare oricât de jos pentru a-l convinge.
exagerări de-ale duhovnicilor! Cum de ţi-ai amintit de ele tocmai acum? Până s-ajung la spital, îmi reveneam deja…
41
Iar din pricina postului îmi scăzuse glicemia. După un ser cu glucoză eram ca nou. Toate de vitrină! Doar ca să vadă ceilalţi, să bage la cap şi să devină mai râvnitori, după care eu le puneam totul în cârcă. Ca să ai parte de statul degeaba e nevoie şi de ceva inteligenţă! Dacă mergi zece metri în fugă, ţi se spune harnic, dacă faci o mie de metri mergând normal, ţi se spune trântor. La fel am procedat şi eu; puţinele lucruri pe care le-am făcut, le-am trâmbiţat, ca să producă impresie. Stârneam praful în jur ca să nu fiu văzut cum trag chiulul. Întreabă-l pe taică-tu, care mă ştie şi pe faţă, şi pe dos, şi cu cele bune, şi cu cele rele!
acum, că ai adus vorba de el, am şi eu o propunere! Să-i iau locul, când o să iasă la pensie.
măi, dar tatăl tău e sufletul a tot ce se petrece pe aici. A găsit zece puieţi de măslin când a venit aici şi a făcut din ei trei sute. Era un câmp necultivat, şi a făcut din el un ogor ce asigură hrana pentru un sat întreg. El a plantat fisticii, caişii, merii, via, toate-s din munca lui. Prin mâinile lui trece tot ce se meştereşte şi se repară. El se îngrijeşte şi de vietăţi, şi de albine. Cum să-i iei locul? O să aduci prăpădul asupra tuturor!
teoretic ştiu tot ce ştie el! M-a avut mereu lângă el. Cu trei muncitori buni şi harnici o să-ţi fac aici grădina Edenului.
bre, binecuvântate! Metocul poate asigura un salariu şi, din când în când, câţiva muncitori sezonieri, iar tu ceri să-l transformăm într-o fabrică? Spune-mi ce putem face, şi eu am toată dispoziţia să te păstrez aici nu doar ca epistat, ci şi ca oaspete, oferindu-ţi tot ce ai nevoie. Dar eu sunt om bătrân şi mâine s-ar putea să nu mai fiu. Iar dacă vine altcineva în locul meu, o să-ţi pună un târnăcop în mână şi o să-ţi zică: „Treci la săpat, dacă vrei să mănânci”!
La gândul acesta Anestis se cutremură! Şi-a amintit din nou de tatăl său. Altă povară şi asta! Om în vârstă, la un moment dat o să cadă la pat şi o să-l vrea pe fiul său unic alături,
42
iar nu ascet în nu ştiu ce peşteră certându-se cu demonii şi cu scaieţii. Un argument de nezdruncinat că discuţia trebuia să se oprească aici, fireşte, deşi vicleanul de el a dat uitării faptul că propunerea asta fusese ideea sa.
la tatăl meu te-ai gândit? Pe el cine o să-l îngrijească la bătrâneţile sale? E înaintat în vârstă; eu Sânt unicul său copil, dacă eu o să mă călugăresc, cine o să aibă grijă de el?
la bătrâneţe, tatălui tău o să i se poarte de grijă aici, la metoc muncind aici atâţia ani, e socotit ca unul dintre noi. Să nu te nelinişteşti din pricina tatălui tău, iar dacă nu va fi de acord să te faci călugăr pe asta las-o în seama mea.
La stăruinţele priceputului părinte, Anestis simţi că rămâne fără argumente, de parcă se afla într-un corset prea strâmt. Şi căuta o cale pentru a pune definitiv capăt discuţiei:
dar nu e numai asta, părinte Stavros! Dacă te faci călugăr, trebuie să uiţi de familie şi copii…
prostii!, îl întrerupse brusc clericul. Astăzi nu mai există familii. Din zece care se căsătoresc, opt divorţează! Cât despre copii, mai bine fără. Copiii de azi parcă-s semănaţi de ducă-se pe pustii…
Cum să nu-i fi dat dreptate Anestis? Avea doi verişori, şi amândoi divorţaseră. Iar unul dintre ei, care se căsătorise cu o englezoaică, nici copiii nu şi-i vede, deoarece individa i-a luat cu ea în Anglia. Şi nici greceşte nu-i vorbesc nepoţii. Da, adevărul trebuie spus! Căsătoria e supralicitată, iar ca instituţie este desconsiderată. Dar şi să ai companie în viaţă, să-ţi atârne nişte progenituri de gât e o mângâiere… Nu! Oricât va fi decăzut căsătoria, rămâne o călătorie pe care trebuie să o parcurgă fiecare om!
eu vreau să mă căsătoresc şi să fac copii!, anunţă grav, ca şi cum ar fi vrut să pună în sfârşit capăt discuţiei.
Fără să roşească, părintele schimbă ehul, cântându-i în strună:
43
şi de vei voi, bine vei face! Căsătoria e binecuvântată de Hristos însuşi. Dar când o să-ţi spună: „Tata, mi-e foame, vreau haine, jucării, plimbări, meditaţii”, ce-o să le răspunzi? „Du-te la semafor să vinzi şerveţele?” Ca s-o scoţi la capăt şi să întreţii o familie, bietul de tine, va trebui să munceşti de dimineaţa până seara.
să muncească şi femeia!
femeile aşteaptă să le dai tu voie ca să-şi găsească un serviciu? Bre, dacă femeia va vedea că nu scoţi un franc mai mult decât ea, te va da afară din casă în şuturi sau o să-ţi pună în cârcă întreaga răspundere a menajului. Vei fi sclav o viaţă. Chiar şi atunci când o să ieşi la pensie şi o să-ţi spui „acum o să mă odihnesc”, o să-ţi fie plasaţi nepoţii să le porţi de grijă, şi trândăveala la care visezi se va evapora. De asta-ţi spun! Vrei să trândăveşti, doreşti un trai uşor? Fă-te monah ca să o duci bine!
eu, părintele meu, monah nu mă fac, i-a răspuns sec Anestis, ridicându-se să plece.
Deşi fiecare încercare a părintelui Stavros se risipea în van, el nu căzu pradă deznădejdii. Perseverent prin natura sa, dar şi optimist, era convins că undeva avea să fie descoperită o crăpătură, prin care să pătrundă lumina nu se poate altfel şi tot bătându-l la cap, o s-o lărgească. Acelaşi lucru susţinea şi Chir Ghennatas, de parcă plănuiseră totul în amănunt. Acum că-l vedea pe cleric luând situaţia în serios, îşi recăpăta încrederea. Şi fără să lase să-i scape nici o ocazie, asemenea ispititorului, îl bătea întruna la cap pe părinte, îndemnându-l să recurgă la toate mijloacele, licite şi ilicite, spre a-i convinge răzgâiatul plod.
Cu abilitate, părintele Stavros îl lăsă pe Anestis să dea uitării celc discutate, dar reveni după câteva zile. S-a străduit din răsputeri să repete vechile argumente cu mai multă înflăcărare
44
şi perseverenţă. A tras concluzia că refuzul lui Anestis avea în vedere perspectiva ce excludea prezenţa femeilor în viaţa sa. Îşi dădu seama că era o naivitate să creadă că ar fi fost cu putinţă să convingă pe cineva să renunţe la impulsurile sexuale. Cu cât el ar fi stăruit asupra celibatului, cu atât tânărul s-ar fi împotrivit, şi el şi-ar fi pierdut timpul Dacă voia să-l convingă, trebuia să-i propună un monahism mai „lumesc”. Şi a făcut-o mergând până la capăt; dacă la dialog ar fi fost de faţă Chir Ghennatas, cu siguranţă l-ar fi aplaudat!
ştii, părinte, femeile le avem nu doar ca să ne facă copii. Eu acord o mare importanţă amorului, ca să mă închid într-o mănăstire. Nu avem cu toţii înfrânarea ta!, îi obiectă Anestis foarte deranjat de insistenţa de care dădea dovadă iubitul său părinte duhovnicesc.
Ieromonahul se apropie de tânăr şi-i şopti conspirativ, ca şi cum zidurile ar fi avut urechi:
n-ai observat că tatăl tău te lua numaidecât şi plecaţi de îndată ce venea la „spovedanie” Antarakaina?
care Antarakaina? Văduva aia care mă tot ciupea de obraji?
aia, fii tu sănătos!
Anesti se holbă de parcă tocmai văzu un păun umflându-se în pene şi rămase aşa, cu gura larg căscată ca un hânnnos1.
da! Exact ce-ai înţeles! Antarakaina! Şi nu doar ea. Şi cealaltă, cu coapse generoase, divorţata, care venea şi se plângea din pricina sorţii ei rele, dar, când pleca de aici, strălucea; şi cealaltă, cu privirea în pământ, cu baticul alb, care-şi făcea nişte cruci mari… Şi câte altele, înainte de a te naşte tu… Ştii câte „spovedanii” am făcut eu cu ele? Nu te uita la mine acum, c-am îmbătrânit şi nu mă mai ţin încheieturile… Ce te uiţi la
1 âvvoţ un peşte maritim, asemănător bibanului, ce nu-şi închide gura odată scos din apă; metaforic, gură-cască, nătărău (n. trad.).
45
mine ca o vacă la păscut? M-am lăudat eu vreodată că sunt sfânt? M-ai văzut vreodată săvârşind minuni sau ai văzut tu să se facă înaintea mea cozi ca să-mi ceară binecuvântarea? Şi eu, când am fost de vârsta ta, mi-am făcut o socoteală şi am văzut că nu sunt bun decât de monah. Sănătos să-mi fii, eram un puturos ca tine, numai că eu am fost deştept şi mamon, de hainele nu mă încăpeau. Mi-am spus să mă apuc de înşelătorii, ca să mă îmbogăţesc, dar mi-a fost teamă că o să mă prindă şi o să sfârşesc în vreo celulă. Şi atunci am decis, ca s-o duc bine, să-mi aleg singur celula. Şi-am ales chilia1 şi m-am dus la călugărie eram cam de vârsta ta, după terminarea armatei, care pe atunci era trei ani, încă nu ajunsese în halul de acum. La început, am avut de întâmpinat ceva greutăţi, fiindcă am dat de un egumen aspru, dar îmi mergea mintea şi am ajuns preot şi m-am liniştit oarecum. Din clipa în care am apucat cădelniţa, n-am mai luat sapa în mână. Iar când m-au trimis aici ca preot al metocului, mi-am găsit raiul. Sunt aici de treizeci şi şapte de ani! Treizeci şi şapte de ani de trai bun şi huzur! Şi ce mi-a lipsit? Oare copiii? Îi cresc ceilalţi, şi mie îmi revine sarcina de a mă juca cu ei şi de a-i îmbrăţişa când mi-i aduc. Numai cu „bunicule” mi se adresează, iar cei mari, cu „părinte”. Ia spune-mi, are cineva mai mulţi copii şi nepoţi decât mine?
Şocat de cele ce auzea, Anestis era cât pe ce să se lase înduplecat. Era atât de „harnic” părintele fără ca el să fi avut habar? Oare tatăl lui va fi fost la curent cu năzbâtiile amicului său? După cum auzea, „se înfrupta” chiar mai bine decât mirenii! Cu puţin efort de gândire şi tot împingându-l de la spate, părintele Stavros ar fi izbutit să-l convingă, dar de îndată ce lui Anestis îi mirosea a trudă, mintea i se blegea cu totul. Şi nimeni nu ştia asta mai bine decât părintele Stavros. Dar, ca să stăruie asupra ideii că e făcut să fie monah, va fi ştiind el ceva
1 în limba greacă xzkl înseamnă şi „celula şi „chilie” (n. trad.).
46
mai mult. Dacă s-a gândit şi a hotărât asta un cogeamite stareţ cu atâta experienţă de viaţă şi de mănăstire, cine va fi fost el să-i spună nu? Şi ca să stăruie atâtea săptămâni, asta înseamnă că nu era un gând de moment. Apoi mai era şi tată-său, care îl constrângea să înveţe o meserie sau să-şi caute de lucru. A avea de lucru înseamnă a fi sclav. Ptiu!
Şi să zicem că i-ar fi făcut hatârul părintelui Stavros; diavolul are multe picioare! O să aibă şi el norocul său de a ajunge la vreun metoc, aflat la un ceas distanţă de centrul Athenei, de a da ordine muncitorilor, sau o să aibă şi el parte de un egumen sucit, care să scoată untul din el, la care să se adauge privegherile, corvezile, postirile, ascultările şi slujbele interminabile? Glasul sigur şi grav al bătrânului monah îl scoase din gândurile sale şi, ca şi cum i le-ar fi citit, îi dezlegă numaidecât nelămuririle:
dacă te duci acum la mănăstire ca ucenic, în doi-trei ani ajungi monah. Aici la metoc nimeni nu vrea să vină, fiindcă nimeni nu vrea să renunţe la liniştea mănăstirii. Ei chiar cred că aici îi aşteaptă multă trudă şi nenumărate răspunderi. Să mă ţină Dumnezeu sănătos încă vreo trei ani, şi o să te cer, chipurile, ca ajutor. Egumenul o să-şi arunce culionul în aer de bucurie la gândul că va trimite aici un om care ştie cum stau treburile şi că metocul n-o să cadă în paragină. Bucata asta de pământ, pe care o vezi, susţine mănăstirea, ce se află sus, la munte, unde nu se poate cultiva nimic, şi asigură mâncarea monahilor şi a miilor de pelerini în trecere pe acolo. Şi cum voi adormi eu, îmi vei lua tu locul. Dacă ştii să chiverniseşti treburile materiale mai bine, angajezi zece muncitori, dacă ai poftă să faci aici pe şeful.
hai să zicem că-ţi fac hatârul şi mă fac monah. Va trebui să mă fac şi preot?
ar fi bine, dar ai chef să te pui cu burta pe carte? E nevoie de ceva studiu şi de multă practică. Apoi, dacă te mişti un pic, o să le faci pe toate de la sine.
47
nu, se grăbi Anestis să răspundă, deranjat de perspectiva necesităţii studiului.
La şcoala de aici cu greu trecu clasele. Acum, la „bătrâneţi”, să se apuce iar de carte? Ei bine, nu! Să ia în discuţie monahismul mai merge, dar părintele ăsta a luat avânt şi în scurt timp o să-l ungă… arhiepiscop!
Bătrânul cleric îi sesiză nemulţumirea, dar simţea în sfârşit
că sămânţa aruncată în sufletul lui Anestis nu doar încolţise, ci prinsese rădăcini şi scotea chiar frunzuliţe. Nu mai discutau dacă se va face monah, ci de etapele următoare! Ca şi cum cuvintele sale erau o apă cristalină, mai picură în urechile interlocutorului câteva ca rodul să fie asigurat:
aceşti trei anişori o să fie mai grei. Ba poate chiar doi, dacă tu îi convingi că ai învăţat ce trebuie, iar eu voi face presiuni susţinând că am nevoie de ajutor. În cazul cel mai rău, vor fi trei ani. Trei anişori în care vei fi ucenic, frate de mănăstire.
Mănăstirea de care aparţinem este rai, iar egumenul, un om de aur. Şi are nenumăraţi călugări, cărora să le împartă ascultările. Dar tu, odată ce vei ajunge monah, n-o să rămâi acolo, te voi aduce aici, unde o să huzureşti o viaţă întreagă. Pune-le pe cântar! Trei ani pentru restul vieţii. Trei ani într-un loc, pentru care atâţia alţii renunţă la carieră şi bani spre a-şi trăi visul. Treizeci şi şase de luni pentru o viaţă de paşă. Atât am făcut cu armata. Ce spui, vei fi în stare? Ia-o ca pe un pariu, ca pe o provocare, ca pe-o mănuşă aruncată lui taică-tău care susţine că nu eşti bun de nimic şi regretă că te-a adus pe lume.
a spus el aşa ceva? Serios?
Leneş îl făcea zilnic, dar asta era ceva nou. Să-i pară rău că L-a adus pe lume asta era prea mult. Pe chip i se citea nedumerirea. Îl apucă regretul.
Şiretul părinte se făcu că-i pare şi lui rău. Poate chiar îi părea rău, fiindcă bătrânul Ghennatas n-a rostit niciodată o asemenea
48
frază. Se pare că asta l-a usturat pe Anestis, deci bine a făcut că i-a spus-o:
fă-te că n-ai auzit ce-am spus, copilul meu, fiindcă asta o ştiu de la spovedania sa.
Anéstis s-a ridicat în picioare şi a tras aer adânc în piept. Părintele Stavros provocase o fisură în gândirea sa. Poate nu doar cele pe care le spusese: contribuise la asta şi privirea sa plină de afecţiune şi implorare. Cert, defensiva sa se prăbuşise când îl văzu pe iubitul său cleric umilindu-se cu atâtea exagerări şi minciuni. Era sigur că ultimele lucruri auzite şi emoţia pe care acestea i-o provocaseră fură lovitura care-l dăduse pe spate:
adică în trei ani o să vin aici ca monah şi apoi o să mă pun pe stat?
cel mult în trei ani. Şi-i vei închide şi tatălui tău gura!
ei bine, da! Nu doar mă voi face monah, dar o să-i fac pe toţi să vorbească singuri. Pregăteşte-te ca în trei ani să-l întâmpini pe monahul Anéstis!
o să ţi se schimbe numele, bre binecuvântate, odată ce te faci monah!
mitsos, Băbis, Vanghelie, orice nume voi avea, pregăteşte-te ca în trei ani să-mi înmânezi cheile metocului!
Părintele Stavros cu faţa strălucitoare ca un giuvaer îl îmbrăţişă pe tânăr. Plecă să-i ducă veştile bune lui Chir Ghennatas şi de bucurie simţea că picioarele nu-i atingeau pământul. Rămas singur, Anéstis murmură ceva, oftând plin de iubire, despre iubitul său cleric:
ah, bre părinte, ca să-mi torni asemenea baliverne şi braşoave despre nu ştiu câte Antarakaina şi o viaţă de trândav la metoc, trebuie să te fi bătut mult la cap tata! Căci nu poate fi întâmplător că el a încetat să mă mai ameţească chiar de când ai început tu!
49
Maşina neagră, 4×4, cu un motor de 2500 de centimetri cubi, pe motorină, urcă uşor drumul pieziş şi sinuos către mănăstire. Copaci foarte înalţi castani, stejari şi brazi adumbreau generos traseul şi mii de târâituri şi bâzâituri frenetice se luară la întrecere cu sforăiturile automobilului. Printre copaci, la un moment dat, se zăriră clopotniţa impunătoare a mănăstirii şi câţiva chiparoşi. La ultima curbă se dezvălui pe creştetul muntelui şi mănăstirea, asemenea unei broaşte ţestoase uriaşe, pietrificate şi adormite. Ca şi cum i-ar fi fost dor de ea, de bucurie neînsufleţitul vehicul cu roţi bătu din picior, scoţând pe ţeava de eşapament un fum negru şi dens. Cu o manevră familiară fu parcat undeva la umbră. Evident, stăpânit de gânduri şi fără a scoate un cuvânt, egumenul, vârstnic şi cu plete albe, coborî pe uşa din dreapta a şoferului cu paltonul încheiat până sus, chiar dacă era spre sfârşitul primăverii, îşi aşeză rasa şi aruncă o privire rapidă, dar agilă, parcării mănăstirii. Două autocare cu turişti. Asta-i bine! Mulţi pelerini înseamnă încasări. Deodată suspină. Şi-aminti iarăşi de bătăile sale de cap. Ce voia oropsitul de el? Să se ducă pentru câteva zile la metocul din apropiere, aflat undeva mai jos, la câmpie, să sărbătorească sfântul prăznuit, să-i spovedească pe nişte fii duhovniceşti, să inspecteze lucrările de refacere a vechilor chilii şi să se întoarcă la chilia sa atât de primitoare. Era prea mult? Dar în locul acestora, găsi o antenă urâtă de telefonie mobilă aburcată pe colină, chiar lângă crucea de ciment pe care cu atâta trudă o ridicaseră acolo şi-i trăseseră lumină pentru u se vedea în toată câmpia şi, în plus, află că antreprenorul îşi dublase pretenţiile, din pricină că, zice el, duşumeaua are carii ţi trebuie schimbată. Lemnul de chiparos, vechi de patru sute de ani, încercat, nemuritor, în stare să reziste încă pe atât, acest viclean l-a considerat drept bun de nimic fiindcă a văzut în el nu ştiu ce găurele. Ei, lemne sunt, deci o să aibă şi găurele! Ce se aştepta să găsească în el… geoglife?
50
Necazurile cu metocurile astea întrecuseră orice măsură! Mitropolia i-a pus în cârcă patru mănăstiri străvechi ruinate, patru ruine, cu o vechime între şase şi nouă veacuri, iar el nu doar cheltuie un car de bani pentru restaurări şi reparaţii, nu doar are neîncetat de-a face cu Eforatul Antichităţilor, ci s-a încurcat şi cu monstrul birocraţiei de stat, şi cu comisiile şi documentele doveditoare, şi cu atâta hârţogărie cât să aibă ce mânca şi găinile. Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, s-a apucat să-i dea în judecată şi pe ciobani pentru locurile de păşunat, a căror proprietate aceştia o încălcaseră. În plus, avea şi şapte monahi, care erau în permanenţă plecaţi de la mănăstirea chiriarhă la aceste metocuri, de parcă n-ar fi avut nevoie de ei aici. Monahii detaşaţi se plâng că au de dus în spate o mănăstire întreagă, se plâng şi cei rămaşi la mănăstire cei mai mulţi sexagenari care au în sarcină multe ascultări într-o mănăstire ce primeşte zilnic mii de pelerini. Numai metocul din Atica să fie sănătos părintele Stavros şi vrednicul său epistat, Chir Ghennatas dau şi nu cer. Fireşte, acesta e o anexă oarecum recentă fiind dania unui credincios evlavios -, alcătuit, de fapt, dintr-o biserică, o casă şi un teren agricol, şi de aceea nevoile-i sunt puţine.
Imediat ce se gândi la părintele Stavros şi în sinea sa se înmuie, îşi aminti de monahul rasofor Anestis şi începu să spumege din nou. Ce poamă-i şi ăsta pe care i l-a trimis? Oare o mai fi ieşit altcineva asemenea lui, ori I s-o fi stricat lui Dumnezeu calupul? E de atâţia ani în mănăstire, dar un asemenea novice nici că a întâlnit.
îndărătnic, chiulangiu, mincinos, indisciplinat, nepăsător, un pierde-vară, viclean care face pe prostul, leneş… La început, socoti că, având un duhovnic precum părintele Stavros şi un tată precum Chir Ghennatas, avea să fie cel puţin un flăcău pe cinste. În schimb…
51
Egumenul păşi dincolo de poarta grea de metal a mănăstirii supărat, făcându-şi semnul crucii şi o metanie în grabă. Îl întâmpinară glasurile sticleţilor, privighetorilor şi câneparilor, ce-şi aveau cuibul în chiparosul uriaş de lângă impunătorul katbolikon. De îndată ce văzu interiorul mănăstirii împodobit cu flori şi curat, pe chipul său se zugrăvi un zâmbet de mulţumire, îngăduindu-i adierii parfumate să-i ia cu sine toate grijile. De la vârsta de douăzeci de ani, când venise la mănăstire, până astăzi, nu-şi amintea să fi văzut vreodată curtea pavată cu lespezi de piatră cu cele două fântâni ale ei abandonată sau neîngrijită, nici florile din glastre uscate. Asta a învăţat de la cei vechi, asta i-a învăţat şi pe cei noi. O mănăstire mare, înălţată într-o zonă montană, pe o costişă paradiziacă, acoperită de verdeaţă, plină de castani şi stejari. Marea răspundere a monahilor de a o întreţine şi de a o da mai departe, generaţiilor viitoare dacă era cu putinţă -, într-o stare mai bună şi renumită în toată lumea creştină. Jumătate de an ninge, zăpada ajunge de un metru, vieţuirea aici devenind foarte grea, dar, din fericire, prefectura are grijă ca drumul să fie mereu deschis, astfel că proviziile şi pelerinii nu lipsesc niciodată.
Trecu prin faţa arhondaricului, dând bineţe unor pelerini care se grăbiră să-i sărute mâna venerabilului stareţ. Continuându-şi drumul, zări uşa magazinului cu suveniruri şi produse mănăstireşti închisă şi împietri ca un şoricel ce mirosi pislca. Dispoziţia era ca magazinul să nu rămână închis decât în timpul slujbelor bisericeşti. Pe cât de trebuincioase sunt produsele agricole de la metocuri pentru întreţinerea mănăstirii, tot pe atât sunt şi veniturile aduse de vânzările la magazin. De aceea, primul lucru de care s-a îngrijit la toate metocurile a fost înfiinţarea unui asemenea spaţiu.
Cine e astăzi de rând la magazin?, întrebă cu amărăciune pe un monah care trecea pe acolo cu papucii plini de glod.
52
cred că Anestis, îi răspunse el şi-i făcu o plecăciune, în timp ce se îndepărta grăbit.
Puţin mai devreme îl zărise pe Anestis dormind în grădină, la umbra bogată a unui lămâi. Ca şi cum şi-ar fi imaginat dinainte strigătele pe care egumenul avea să le sloboadă asupră-i, îi zâmbi plin de sarcasm. Îl mâhnea foarte tare că el o făcea întruna pe truditul şi bolnavul, aşa că ceilalţi trebuiau să-şi asume îndatoririle lui.
Murmurând, egumenul intră în katholikon repede, ţinându-se pe urmele umbrei sale, se închină la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei, trase adânc aer în piept şi se îndreptă spre sinodicon1.
ce avem astăzi, Evghenie?, întrebă de îndată ce intră în birou pe un monah uscăţiv, cu dioptrii şi barbă deasă, creaţă, ca smoala, şi cu o rasă îngrijită.
astăzi consiliul mănăstiresc s-a întrunit pentru monahul rasofor Anestis. S-au adunat toţi părinţii şi vă aşteaptă.
părintele Stavros a ajuns?
de ieri după-masă.
bine, fiul meu. Fă-mi o cafea şi adu-mi-o în sală. Fă-le şi părinţilor.
şi-o beau deja.
bine. Să mă spăl un pic pe faţă şi vin.
Se spălă şi, în timp ce se ştergea, îşi aminti de Pilat. Oare câte decizii, luate de-a lungul atâtor ani de egumenie, vor fi fost greşite? De câte ori va fi judecat greşit, va fi fost exagerat de aspru sau se va fi pripit în decizia sa? Oare pe câţi nevinovaţi i-a nedreptăţit şi pe câţi vinovaţi i-a scos basma curată, trecându-le cu vederea greşelile? El e egumenul şi, de bine, de rău, el este cel ce trebuie să hotărască! Hotărârile şi judecăţile sunt o parte a îndatoririlor sale, şi greşelile nu sunt decât un
1 Sala de întrunire a consiliului mănăstiresc (n. trad.)
53
pretext pentru pocăinţă şi smerire. Dacă ceva nu-i plăcea deloc precum astăzi, fie binecuvântat, n-avea de ales -, era îndatorirea sa de a hotărî care dintre rasofori urmau să devină monahi şi care nu. El însuşi deprins şi cu o privire pătrunzătoare ştia să deosebească din prima clipă perspectiva fiecăruia, însă tradiţia impunea o perioadă de trei ani de încercări. În anii de când se afla la mănăstire văzu monahi aspiranţi care veniseră cu entuziasm şi se dezumflaseră ca un balon; alţii, mai tăcuţi şi discreţi, dând dovadă de putere şi determinare, alţii, începând încet şi apoi iuţind ritmul, şi alţii, băltind, neînstare nici să plece, nici să se lupte. Însă ca Anestis nici că mai văzu vreodată! Poate în toate veacurile laolaltă să nu se mai fi pomenit cineva ca el. De aceea, încălcând uzanţele, a convocat consiliul duhovnicesc al mănăstirii spre a hotărî, cu toate că nu petrecuse decât un an ca frate de mănăstire şi o asemenea decizie nu putea fi luată de el decât în situaţia în care membrii consiliului mănăstiresc lărgit (gherontid) ar fi lipsit. Şi-a făcut semnul crucii uitându-se la icoana Stăpânului Iisus şi s-a rugat Sfântului Duh să-i dea luminare.
Sala de consiliu de fapt biblioteca mănăstirii era o încăpere practică, luminată de soare, cu o masă mare, ovală, de stejar, în centru, şi cu mii de cărţi pe rafturile care îmbrăcau, asemenea unei tapiţerii toţi pereţii, excepţie făcând partea Unde ferestre succesive lăsau să se vadă cum azurul cerului se Unea cu vârfurile copacilor. Iar de făceai efortul de a-ţi ridica capul, constatai că tavanul era o operă de artă, făurit ornamental din fâşii de lemn multicolore, ce constituiau diferite forme geometrice.
Cinci părinţi în vârstă, cu barbă şi plete albe, îmbrăcaţi în rase, cu faţa zbârcită, în mâini cu şiragul de mătănii şi toiege, l-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat. Dacă cineva ar pune cap la cap şiragurile de mătănii pe care aceştia le „număraseră”, ar
54
face ocolul pământului de zece ori! Şi de ar fi fost cu putinţă să se înmagazineze cumva energia pe care o produc şiragurile de mătănii electrizate sub atingerea degetelor lor, s-ar fi putut asigura energia electrică pentru un întreg orăşel. Erau călugări cu o experienţă aparte, şi egumenul le preţuia sfaturile de fiecare dată.
Trei dintre ei, Rafail, Nicodim şi Nicon, sălăşluiau permanent la mănăstire. Ca supraveghetori ai diferitor sectoare, erau adevăraţi piloni ce asigurau bunul mers al mănăstirii. Părintele Stavros şi Ioan erau metocari şi veniseră special pentru hotărârea ce avea să fie luată în privinţa lui Anestis. Nefiind o chestiune ce nu suferea amânare, fură pe nesimţite absorbiţi de discuţii teologice, amintiri şi alte cleveteli bisericeşti. Când, întâmplător, s-a auzit numele lui Anestis, egumenul, ca şi cum şi-ar fi revenit brusc dintr-o stare de letargie, le ceru să se facă linişte şi, după o rugăciune scurtă, făcu semn să înceapă consiliul.
iubiţi fraţi! în urmă cu exact un an, la mănăstirea noastră a sosit Anestis, însoţit de duhovnicul său, părintele Stavros, făcându-ne cunoscută dorinţa sa de a deveni monah. Ne-amintim cu toţii de elanul şi de făgăduinţele sale ce prevesteau, pe temeiul cuvântului duhovnicului, dar şi al faptului că s-a născut şi a fost crescut în metocul mănăstirii noastre din Attiki, că vom fi binecuvântaţi cu bucuria de a dobândi ca frate şi monah un tânăr de care aveam mare nevoie. În răstimpul acesta l-am cunoscut îndeaproape, astfel că ne-am făcut cu toţii o părere despre el. În general, cunosc părerile voastre despre fratele novice, întrucât fiecare dintre voi mi-a împărtăşit felul în care a făcut faţă încercărilor la care a fost supus. Însă nimeni, în afară de mine, nu are o imagine de ansamblu. De aceea, voi ruga pe fiecare dintre voi să le facă şi celorlalţi cunoscută părerea sa, pentru a dobândi cu toţii o înţelegere deplină,
55
absolut trebuincioasă luării unei hotărâri drepte. Îl rog pe părintele Stavros să vorbească ultimul. Ştie el de ce! Frate Rafail, te ascultăm. Începe dumneata!
Rafail tuşi sec, în încercarea de a-şi pune în ordine cuvintele pe care avea să le rostească. Monah cu multă experienţă, în jur de şaptezeci de ani. Firele de păr, rebele şi neascultătoare, îi părăsiseră de copil capul, lăsându-i tigva însingurată să lucească. Ani buni arhondar, responsabil de cazarea şi de primirea pelerinilor, dar şi de întreţinerea spaţiilor de uz comun, era un suflet cu inima largă, dulce la vorbă, blajin, un om gospodar, mereu pus pe treabă. Odată ajuns la mănăstire, prima ascultare Încredinţată de egumen lui Anestis a fost aceea de a se supune poruncilor sale. Începu să vorbească cu o sfială de fată mare:
ce să vă zic? E băiat bun, politicos, dar… cum să vă spun… „Mătură, bre binecuvântate, curtea!”, îi porunceam eu, iar el îmi răspundea că asta-i o „treabă zadarnică”1, fiindcă vântul o să sufle şi o va umple la loc de frunze. Dacă vedea nori pe cer, nu mai uda glastrele, aşteptând să plouă. Îi ceream: „Du-te să pregăteşti paturile în camerele de oaspeţi”, însă de fiecare dată el întârzia să se mai întoarcă şi-l găseam nu făcând paturile, ci dormind în ele. Când aveam musafiri, îl trimiteam spre a pregăti cafelele, dar îi lua o oră şi le aducea reci. Cum era în stare de aşa ceva numai Dumnezeu ştie. Nu s-a lăsat până ce nu ne-a convins să cumpărăm o cafetieră, susţinând că nimeni nu mai vrea să bea cafea grecească. Le spunea asta şi străinilor, şi mă gândesc că o făcea ca să-i convingă să nu ceară cafea, ca lui cumva să se obosească cu pregătirea ei. Lăsa uitate paharele murdare şi, când îl băteam la cap să le spele, pe jumătate le spărgea şi nu înceta să murmure din pricină că nu aveam pahare de plastic de unică folosinţă. Mă vedea pe mine, om bătrân, spălându-le şi nu se ruşina deloc. Ce să mai spun? Rămâneam
1 Ad litteram Stipo âccpo – „dar-ne-dar” (N. trad.).
56
mereu fără rahat, şi am băgat de seamă că el îl înfuleca. Nu zic să nu mănânce, nu sunt zgârcit, dar nici să nu avem cu ce trata oaspeţii! Cearşafurile murdare nu le spăla; le afunda în apă ca să pară spălate şi apoi le întindea, vezi bine, ca să se usuce. Cum mi-am dat seama? Oricât de mult le tot spăla, detergentul rămânea neconsumat! Şi cel mai important… mi-e şi ruşine s-o spun…
spune, Rafail, îl îndemnă egumenul, asta nu este socotită drept judecare a aproapelui…
cu binecuvântarea sfinţiei tale o s-o spun! Dădea pe ascuns telefon şi anula vizitele pelerinilor, ca să nu fie nevoie să le pregătească paturile ori să deretice camerele. Eu ştiam că aşteptăm cinci persoane, şi nu apărea nimeni. Când lucrurile întrecură măsura, am început să-i sun şi să-i întreb ce se petrecuse, şi mi-au răspuns că li s-a dat telefon de la mănăstire şi li s-a adus la cunoştinţă că mănăstirea nu mai poate oferi cazare întrucât se zugrăvesc camerele unde sunt găzduiţi pelerinii.
şi eşti sigur că acel cineva era Anestis?
la început am avut îndoieli, părinte Stavros, căci diavolul lucrează, dar într-o zi am stat la pândă şi l-am auzit eu însumi. De data asta le spunea că se face dezinsecţie pentru a scăpa de ploşniţe, şi din pricina asta nu putem caza! Ce să spun? Lucruri de ruşine!
Egumenul luă din nou cuvântul:
bine, Rafail, să presupunem că votul tău e negativ?
aş vrea să-i aud şi pe ceilalţi, dacă binevoieşti, părinte stareţ, fiindcă-s şi eu om… Se poate să fi greşit şi eu în judecata mea! Poate că după ce a plecat de la mine se va fi pus pe treabă. Aş vrea să remarc şi partea bună a caracterului lui Anestis, care nu-şi însuşeşte truda ce nu-i aparţine. Face din viclenie pe prostul şi trage chiulul cât poate, dar fără a se arăta neruşinat ori obraznic.
57
rafail e întotdeauna cumpătat şi îndelung-răbdător. Să-l auzim şi pe Nicodim. După arhondaric, l-am trimis la bucătărie. Poţi să ne spui, rogu-te, ceea ce mi-ai încredinţat mie deunăzi?
Nicodim era destul de voinic, cu părul roşcat, pistruiat, roşu la faţă şi mereu transpirat, de parcă tigăile şi gătitul îl încinseseră şi nu se mai putea răci. Cu umeri largi şi dosurile palmei păroase, încât mereu orna mâncarea cu firele-i de păr care, după cum afirma, ajutau la legatul sosului -, irascibil şi cu gura mare mai ales din pricină că nu auzea bine. Bucătarul şi trapezarul mănăstirii nu era dintre oamenii care tărăgănau vorba. Fost sergent-major, dintr-un neam de ofiţeri neşcoliţi, într-o bună zi i-a tunat şi s-a făcut monah, aducând cu sine autoritarismul şi iubirea faţă de ordine şi disciplină. Numai la amintirea „colaborării” cu Anestis se înfurie, se înroşi şi venele de pe frunte i se umflară.
n-am multe de spus… Unul ca ăsta nu face nici de ajutor de bucătar. L-am suportat patru luni, şi urmarea a fost că eu am început să iau pastile pentru tensiune, iar el şapte kile. Ajunsese ca unul dintre animalele îngrăşate şi gata de tăiere! Avea nevoie de trei ceasuri ca să cureţe două kile de cartofi şi alte trei ca să aştearnă masa. Din pricina lui am scos din nou farfuriile de metal, fiindcă de fiecare dată când spăla vasele spărgea două-trei, cum făcea şi cu paharele lui Rafail dumnezeu să-l aibă în pază! Tot ce-i spuneam făcea fie sucit şi pe dos, fie în zece ceasuri! L-am prins în Postul Mare pregătindu-şi ceva de mâncare cu ouă şi brânză. Un ageamiu u nici o tragere de inimă faţă de post. Ce să facă mănăstirea CU un monah care nu iubeşte postul? Când l-am dojenit că nu posteşte, ştiţi ce mi-a răspuns? „Cu tot respectul, de ce să postesc, am vreun dinte stricat?”.
cel puţin ţi-a răspuns cu tot respectul, observă părintele Nicon.
58
da, încornoratul! Asta-i căşuna lui! Am început să-i vorbesc de foloasele postului şi brusc parcă s-a stins! Nici nu ştiu cum să descriu starea! Şi-a lăsat capul pe o parte, şi-a închis ochii pe jumătate precum…
precum roboţii ăia din filme, care, pentru a economisi energia, intră într-o stare de inerţie..
a, bravo! Nici eu n-aş putea-o descrie mai bine! Exact aşa! Ca şi cum i s-ar fi tăiat curentul, iar eu îmi băteam gura degeaba! Cu cât îi vorbeam, cu atât îşi lăsa capul mai pe-o parte, iar din gură începură să-i curgă balele. M-am pierdut şi nu ştiam ce să fac. „Bre, mi-am zis, dac-o fi păţit ceva şi o să-l am pe conştiinţă!?” Cum, înmărmurit şi enervat, i-am spus: „Mergi cu Dumnezeu în pace!”, pe dată şi-a recăpătat vigoarea, după care plecă, făcându-mi o metanie adâncă, mai degrabă ca un valet decât ca un monah. Mi-am făgăduit să-l ajut pe Pantagruelul ăsta să fie şi el bun la ceva şi mi-am zis să-l învăţ să gătească, în timp ce el se prefăcea că nu ştie nici măcar apă să fiarbă. Şi nu spun asta metaforic! Stătea lângă foc, ţinând în mâini cratiţa cu apă, şi mă întreba ce să facă! L-am pus să facă un ceai care-i iese şi unui copil -, în timp ce eu stăteam lângă el ca să-l ajut, iar el îmi servi o apă călâie bună nici să-ţi speli picioarele cu ea! Şi câte alte lucruri asemenea aş mai avea de înşirat! Şi ştiţi ce mi-a replicat odată? Să cumpărăm pâine din comerţ, zice, fiindcă din pricina frământării aluatului o să facem tendinită la cot şi o să ne îmbolnăvim de sindromul tunelului carp
sindromul de tunel carpian…, carpian, cum am zis!, îl corectă părintele Ioan, care avea ticul de a repeta mereu ultimul cuvânt pe care-l rostea. În felul acesta sublinia faptul că terminase ce avea de spus, spre a preda ştafeta, pentru continuarea discuţiei, şi altora.
Însă monahul bucătar, aprins la faţă, retrăind intens clipele respective şi sentimentele acelea neplăcute, nici că-l auzi.
59
să-mi dea Dumnezeu luminare ca să pricep şi eu ce soi de tunel carpian o mai fi şi ăstdespre care-mi zicea că va fi afectat! Cel mai supărător este am spus asta şi mai devreme că dă impresia de a fi insensibil la mustrări şi dojeniri. Stă şi se uită la tine ca un aiurit şi-i citeşti în ochi cum că-i cu mintea altundeva… Îi intră pe-o ureche cuvintele tale şi-i ies pe alta! îl doare-n cot! Indiferent total la marginea nesimţirii… Îl cred în stare, de se va întâmpla să preia bucătăria, să comande toată mâncarea Online… Să plece! Nu, nu-i bun de monah! Cum adică nu-i bun de monah…!? Nici de mirean nu e! Eu votez cu ambele mâini să plece… pentru binele său, de altfel, dar şi pentru al nostru, şi al monahismului, ba chiar al întregii Ortodoxii!
îţi mulţumim, Nicodime, s-a grăbit să-l oprească egumenul, văzându-l că se înroşise prea tare pentru vârsta sa.
Grăbit, îi dădu cuvântul părintelui Nicon. Vechi aghiorit, blând, erudit, mărunţel, având ascultarea de a predica atât la mănăstire, cât şi în împrejurimi, cu un ten palid-închis, ca un bolnav de rinichi, cu barba lungă şi rară, asemenea Celui Vechi de Zile, de parcă tocmai coborâse dintr-o frescă ştearsă.
părinţii şi fraţii mei, mă aflu într-o poziţie foarte neplăcută, fiindcă sunt silit să dau în vileag neputinţele şi defectele unui frate al nostru. Hristos ne-a cerut să iertăm şi să trecem cu vederea căderile aproapelui nostru nu de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. Fireşte, ar fi contat şi dacă aproapele de care discutăm ar fi vădit o aplecare faţă de regret şi pocăinţă. Însă copilul acesta, fiindcă despre un copil e vorba, nu doar din pricina vârstei, ci şi a imaturităţii sale proverbiale, n-a dat niciodată vreun semn că e dispus să se conformeze ori îndrepte. Dimpotrivă, şi-a pus întreaga inteligenţă neîndoielnică în slujba unor mici înşelăciuni, şmecherii, minciuni ţl tertipuri. Sfântul egumen mi-a încredinţat grija faţă de formarea sa teologică şi duhovnicească. În virtutea acestei îndatoriri,
60
am socotit ca necesare trei aspecte: mai întâi, să citească toate cărţile pe care orice monah e dator să le cunoască, cărţi şi scrieri pe care noi, cu toţii, le stăpânim într-o anumită măsură şi pe care se sprijină întregul monahism ortodox răsăritean. Apoi, învăţarea muzicii psaltice şi, în sfârşit, rugăciunea individuală mai ales rugăciunea minţii, cât priveşte cărţile, vă asigur că, neatinse, cum i le-am dat, tot aşa mi le-a şi returnat. La încercarea mea de a discuta cu el pe câteva teme, îmi răspundea că are o memorie slabă şi că nu poate prinde nimic pe această cale… prin… viu grai! în consecinţă, am impresia că nu a citit nimic din ceea ce i-am dat, fiindcă, după cum presupun, nu are nici o memorie vizuală. Totuşi, ca să mă asigur deplin, am aşezat în paginile cărţilor bileţele pe care, fireşte, le găseam aşa cum le pusesem. Când îl sileam să citească, nu la chilie, ci în bibliotecă, îl prindea somnul pe scaun. Şi nu doar dormea, ci o dată şi-a aşezat drept pernă o carte rară, veche de două sute cincizeci de ani, pe care a şi umplut-o de salivă.
La fel de indolent s-a arătat şi în privinţa rugăciunii. Serile treceam discret pe la fereastra chiliei sale ca să mă conving că-şi face canonul, dar singurul lucru pe care-l găseam erau bezna şi tăcerea, iar, uneori, sforăitu-i! însă cea mai evidentă probă este că, atunci când îl puneam să cânte la strană, pretexta că-l doare un dinte, de nu poate nici măcar să vorbească. Altă dată începu să gângăvească, prefăcându-se a fi bâlbâit şi susţinu că i se întâmplă asta de fiecare dată când trebuie… să cânte în faţa unui public, de zici că locaşul Celui Preaînalt e nu ştiu ce sală de concerte! De vreme ce nu putea nici să cânte şi întrucât era cu totul nepăsător faţă de studiu, în locul şi timpul destinate pentru acestea, l-am sfătuit să stea în biserică, crezând că este cel puţin om de slujbe, deoarece observasem că la slujbele de multe ceasuri alegea strane întunecate şi retrase. Dar de unde! Pentru Anestis, izolarea aceasta după
61
cum am constatat nu era decât un prilej de somn, căci numai asta făcea la adăpostul întunericului. În ce mă priveşte, cred că numai Dumnezeu şi o minune îl vor face pe Anestis să se schimbe şi mă întreb sincer de ce doreşte să se facă monah, câtă vreme, după cum e clar, viaţa monahală şi vieţuirea ascetică nu-l atrag. Socotesc că dorinţa sa de a se călugări este superficială şi nejustificată. Printre lucrurile bune pe care le are, fireşte, fiindcă fiecare dintre noi avem aspecte pozitive şi negative în caracterul nostru, se numără şi faptul că nutreşte o mare iubire şi respect faţă de Preasfânta, sfinţi şi Domnul nostru Iisus Hristos. Niciodată n-a trecut pe lângă o icoană fără a o săruta. Mai mult, o face într-un chip atât de spontan, ca şi cum icoana ar fi un magnet care-l atrage. Iar când se închina sfintelor moaşte, adesea lăcrima şi o dată l-am surprins vorbindu-le. Iar în biserică stă întotdeauna serios şi rezervat, cu respect faţă de locul unde se află şi faţă de Sfintele Taine. De asemenea şi asta este important -, nu l-am auzit niciodată judecându-i pe ceilalţi. Socotesc că pentru acest copil convertirea într-un frate de mănăstire ideal nu e o chestiune de timp, ci de manieră. Din păcate, eu nu ştiu care ar fi maniera în care să-l călăuzesc şi de aceea aş dori să votez după ce voi auzi şi celelalte păreri. Nădăjduiesc că sfântul nostru egumen, cu experienţa pe care o are şi cu luminarea de la Sfântul Duh, ne va oferi o soluţie, astfel încât să nu ajung în poziţia neplăcută de a vota în favoarea îndepărtării sale. Dar să ştiţi, dacă aceasta va depinde de votul meu, o voi face fără nici o remuşcare.
experienţa mea păleşte înaintea priceperii tale duhovniceşti, părinte Nicon. Nu ştiu dacă eu aş fi făcut altceva, aşa cum ţi-am vorbit deja în decursul nenumăratelor întâlniri când mi-ai destăinuit neliniştile tale.
Cinstitul egumen îi învălui cu privirea pe toţi cei de faţă:
iubiţi părinţi şi fraţi, v-am ascultat cu mare atenţie. Socotesc că părintele Ioan, ca unul care nu este părtaş vieţii de aici,
62
de la mănăstire, fiindcă nu are încă o părere despre Anestis, nu e cazul să ia o poziţie decât în momentul în care va auzi tot ce e necesar pentru a-şi putea forma o opinie cât se poate de întemeiată. Fireşte, personal cunoşteam toate cele auzite de pe buzele voastre, după cum am cunoştinţă şi de alte lucruri, care mi-au fost aduse la cunoştinţă de ceilalţi fraţi sub forma fie a spovedaniei, fie a plângerii. Desigur, dacă vă voi înfăţişă toate câte am aflat de la ceilalţi, veţi trage concluzia că cele tocmai auzite sunt neînsemnate. E de ajuns să vă spun că la culesul de castane, pe toată durata celor trei săptămâni, Anéstis s-a prefăcut de nenumărate ori că are crampe, că-l doare mijlocul sau că a răcit, astfel încât norma sa n-a depăşit jumătate de pungă din totalul celor o sută de saci adunaţi de ceilalţi monahi, în timp ce la culesul lămâilor de pe terenul din sat a plătit din buzunarul său un muncitor, iar el s-a retras la o cafenea. În plus, la măturatul curţii, în loc să arunce gunoiul adunat la pubelă, l-a aruncat, de bună seamă ca să nu se obosească prea tare, în canalul de scurgere al apei de ploaie, pe care l-a înfundat, aşa că odată cu ploaia ce-a urmat a fost cât pe ce să avem parte de o inundaţie. Socotesc că toţi suntem martori la felul în care se poartă şi la trapeză. Sistematic, tânărul acesta, deşi eu puneam capăt mesei şi, după cum ştiţi, sunt deosebit de îngăduitor cât priveşte timpul, spre a apuca să mănânce şi fraţii noştri mai înaintaţi în vârstă -, în loc să se conformeze imediat, nu rata ocazia de a mânca restul din farfuria vecinului. La înghiontelile celorlalţi, se ridica, dar cu farfuria în mână, continuând să mănânce în picioare. Am fost silit, fiindcă mi se făcuse milă de el, să-i dau poruncă trapezarului să-i pună o porţie mai mare, dar ce-am băgat de seamă? Adusese asta-i de necrezut! un vas de plastic şi punea în el ce rămânea de la masă pentru a se desfăta mai târziu în voie.
Acestea şi altele la fel îmi sunt cunoscute, dar de asemenea cunosc şi împrejurările aparte care l-au împins pe Anéstis să
63
urmeze monahismul. Însă acestea ar fi mai bine să le ascultaţi de pe buzele părintelui Stavros, care îl ştie pe Anestis din scutece, fiindu-i şi fiu duhovnicesc. Dar, înainte să vorbească fratele nostru, aş vrea să vă împărtăşesc şi eu alte câteva lucruri personale, cu privire la Anestis. Chiar de la prima noastră întâlnire, când chiar încercam să spargem gheaţa, mi-a mărturisit că suferă de narcolepsie o boală rară care fără avertisment şi în chip perfid îl aruncă pe om într-o stare de letargie adâncă, pricină din care m-a rugat să arăt îngăduinţă cât priveşte starea sa de trezvie şi somn…
asta explică multe…
nu te grăbi, părinte Nicon… Boala aceasta e foarte greu de depistat şi poate fi foarte uşor invocată de orice om mânat de gânduri neoneste. Văzându-l şi eu pe Anestis că doarme pe unde apucă, pe câmp, în strană, în cămări, peste tot, la orice oră din zi, am luat legătura cu un medic şi i-am cerut informaţii despre această afecţiune. Medicul şi-a exprimat îndoiala şi mi-a confirmat bănuielile. Aşa că m-am gândit să-l supun unei încercări pentru a mă convinge de adevărul afirmaţiilor sale. I-am prezentat un medicament care ar trata, chipurile, efectele acestei maladii. Anestis l-a primit cu bunăvoinţă, dar chiar în ziua următoare mi-a mărturisit că îi provoacă diaree şi că se vede silit să-l întrerupă. E de prisos să vă spun că pastilele cu pricina erau simple caramele care, fireşte, nu provoacă diaree decât dacă mănânci un kilogram…
Nişte hohote pe înfundate îl întrerupseră pe egumen, însă el continuă ignorându-le:
un alt fapt care a ajuns la cunoştinţa mea este că acum, în ultima vreme, în zilele de post, când vremea îi permitea curierului să ajungă până aici, comanda din sat frigărui pe băţ, pe tare le prelua într-un coş pe care îl cobora pe fereastra chiliei sale, aflată pe faţada exterioară a mănăstirii. Evident, aceasta a
64
fost urmarea incidentului cu Nicodim, petrecut la bucătărie. În cursul unei inspecţii rapide în chilia sa, în lipsa lui, am găsit ascunse o grămadă de ciocolate şi 5W75-uri. I-am dat multe ascultări, la câmp, la atelierul de lumânări, la albine, l-am pus să înveţe să facă tămâie, însă părerea tuturor este aceeaşi: avem de-a face cu un caracter delăsător, care fuge de muncă şi, ca s-o spun pe şleau, cu un impostor, întrucât scuzele pe care le inventa erau de-a dreptul incredibile, iar jocul său demn de un Oscar. N-a fost un frate în toată mănăstirea care să nu se fi înfuriat în clipa în care a fost nevoit să lucreze cu el. Susţinea că e bolnav, aşa cum i-a spus şi lui Nicodim, că are tendinită cronică ce-i înţepeneşte mâna la munci grele, menisc la genunchi, sindrom cervical ce îi provoacă ameţeli, dureri de spate, hipoglicemie şi nu-mi amintesc câte şi mai câte!
cel puţin are o minte inventivă, observă cu un amestec de admiraţie şi ironie Rafail.
ideile par a-i ieşi mai degrabă din stomac decât din minte!, îi replică egumenul, considerând că admiraţia lui nu-şi găsea locul, după care continuă: în ultima vreme l-am trimis la magazinul mănăstirii, o ascultare ce nu presupune nici efort, nici prea multă mişcare, însă astăzi am văzut cu propriii ochi că nici măcar nu a catadicsit să-l deschidă, cu toate că avem la mănăstire două autocare cu pelerini. Totuşi sunt de acord cu părintele Nicon: are o formă de evlavie care pare sinceră şi neprefăcută şi aş vrea să adaug că de fiecare dată când a avut de-a face cu banii s-a arătat cinstit şi consecvent. Aş fi putut după cele auzite să cer să votaţi primirea lui în mănăstire, însă…! Există un mare „însă”, care va arunca o altă lumină asupra votului! De fapt, Anestis n-ar fi niciodată cu putinţă să devină monah, prin urmare nu mai există nici un motiv pentru care să votăm.
Nedumerirea şi surpriza se zugrăviră pe chipurile lor de bătrâni, numai părintele Stavros se arăta calm.
65
Egumenul continuă:
venirea sa la mănăstire a avut un scop anume pe care nu l-am cunoscut decât eu şi părintele Stavros. Nici măcar Anestis nu are ştiinţă de el! Şi fiindcă vă văd nedumeriţi, să-l lăsăm pe părintele Stavros să vorbească şi să vă explice.
Părintele Stavros lăsă să se vadă pe chipul său un zâmbet misterios în timp ce-şi mângâia uşor barba. Pe feţele celorlalţi se citea nerăbdarea şi, ca şi cum şi-ar fi dorit să-i pună pe jar, sorbi cu încetineală o gură mare de apă. Năvalnic şi fără astâmpăr, Nicodim prietenul său de-o viaţă îl îmboldi mânios cu toiagul.
vorbeşte, bre părinte! Ce-ai mai pus la cale iarăşi?
linişteşte-te, Nicodime! Ce-am făcut a fost spre binele lui Anestis! îl ştiu din pruncie şi, după cum cunoaşteţi, este fiul lui Chir Ghennatas, epistatul meu…
care Ghennatas-Ghennatas, cum am zis?!, se miră părintele Ioan.
bre Ioane, îl certă cu dragoste părintele Stavros, de atâtea ori l-ai întâlnit pe omul ăsta! Şi pe Anestis îl ştii de mic. Nu am trecut cu el pe la tine şi astă vară, când ţi-am adus untdelemn? Este vorba despre tânărul acela care s-a întins şi a dormit sub stejar, pe care l-am căutat o grămadă de vreme. Nici acum nu-ţi aminteşti? Te-ai ramolit, pare-se!
Părintele Ioan dădu din cap afirmativ ca şi cum şi-ar fi amintit, dar privirea sa fixă trăda că încă se străduia să-şi aducă aminte. Părintele Stavros continuă ca şi cum nimeni nu l-ar fi întrerupt:
dar ce să spun? Auzind toate acestea, parcă am căzut din nori! Nu că nu l-aş fi crezut în stare, însă aveam impresia că o să facă, cel puţin, un mic efort ca să se adapteze! Şi mă mir că nu a făcut ceva la câtă minte are, atâta timp cât ştie foarte bine că perioada de probă înainte de a intra în mănăstire e pusă la microscop şi, în loc să fii studiat de biologi şi medici, eşti cercetat
66
sub lupă de părinţi duhovniceşti sporiţi; orice cuvânt, mişcare, până şi gând sunt trecute prin sită! Cum de s-a gândit că ar fi putut să se ascundă e cu adevărat vrednic de mirare! îmi dau seama şi eu, care-l ştiu de atâta vreme, că nu-l cunosc aşa cum ar fi trebuit şi mărturisesc că uneori aveam impresia că exageraţi. Însă treptat mi s-au lămurit nişte nedumeriri, precum din ce pricină îmi cerea să-i trimit continuu bani. La nedumeririle mele îmi răspundea fie vag, fie invocând că se va folosi de bani în scop filantropic, pentru presupuşii nevoiaşi care treceau pe la mănăstire. Şi acum, când mă gândesc mai bine, trag concluzia că o asemenea stoarcere de bani trebuie să fi practicat şi cu tatăl său.
Este evident că m-a amăgit, şi aceasta mă întristează, dar cel mai mult mă întristează că v-a amăgit pe voi. Şi-a bătut joc de dumneata, părinte Nicodim, susţinând că nu ştie psaltichie. Dacă l-ai auzi, ai socoti că s-au pogorât heruvimii din cer pe pământ: aşa melodios şi cu măsură cântă! Şi cărţile pe care i le-ai dat nu le-a deschis pentru că probabil le ştie deja. De mic, la metoc, numai asemenea lucruri ascultă, iar cărţile de acolo le-a citit pe toate. Ştie perfect tipicul bisericesc, fiindcă de mic m-a ajutat, ca ipodiacon, la biserică. Bucuria sa era să-mi pregătească cădelniţa. Ştia să mi-o pregătească chiar la momentul în care aveam nevoie de ea. Totodată era cu mintea şi la lumânări, ca să nu se topească de tot şi să strice nisipul. Şi fireşte, nu suferă de nici o narcolepsie, nici de tendinită, nici de parkinson ori de podagră! Şi după atâţia ani la livadă, ştie şi să tundă copacii, şi să aibă grijă de vietăţi. Cât priveşte arta culinară, te asigur, părinte Nicodim, că se descurcă foarte bine şi nu fiindcă e doar gurmand, ci pentru că în armată a fost bucătar!
atunci de-a ce se joacă cu noi omul ăsta sucit, de ne-a servit atâta fumarolă?
de-a trândăveala, Nicodime starea străveche de a fugi de orice muncă ce presupune trudă. Şi, din păcate, este extrem
67
de inteligent şi reuşeşte să inventeze mereu pretexte. Dintotdeauna am ştiut că e inteligent, dar abia acum mi-am dat seama că e în stare să facă pe prostul şi să se arate fără scrupule şi văd că nu se opreşte aici, ci merge din rău în mai rău, căci, dacă până acum era preocupat de aparenţe, acum nu-i mai pasă de ele! Nu este un om rău, nemernicul! A crescut de mic la metoc, îl ştiu ca şi cum ar fi al meu şi îl iubesc. Nu înjură, nu bea, nu-i atras de muzică şi tendinţe smintite, nici nu este dintre tinerii care vor cercei şi tatuaje pentru a-i impresiona pe ceilalţi. Iar pentru cele dumnezeieşti nutreşte o evlavie şi iubire fără margini…
de râurile ce curg molcom să ne fie teamă! Să ne fie teamă, cum am zis, murmură părintele Ioan atât cât să se facă auzit.
Părintele Stavros întrebă deranjat:
de ce spui asta?
o spun, frate, fiindcă pomul după roadă se cunoaşte. Există copaci frumoşi, cu umbră deasă şi flori minunate, al Căror rod e amar şi otrăvitor. Anestis, din câte-am înţeles, a ales bunăcuviinţa şi cucernicia pur şi simplu pentru că n-a fost învăţat altceva. Pentru el bunăcuviinţa e o formă de a se Ascunde. Nu este smerit şi virtuos prin alegere, ci din îndoctrinare şi de ocazie. A învăţat „să se arate”, dar nu şi „să fie”. Iubeşte pe Hristos şi pe Preasfânta în acelaşi fel în care-şi Iubeşte părinţii: fiindcă pur şi simplu n-a învăţat ceva diferit. Diferit, cum am zis!
şi ce e blamabil în asta?
evident, luat în sine nu e ceva blamabil şi bine-ar fi dacă toţi copiii ar avea parte de o asemenea creştere, însă Anestis se Aseamănă cuiva care posteşte de nevoie, fiindcă a naufragiat pe o insulă pustie. Insulă pustie, cum am zis!
cred că exagerezi, frate! în epoca de azi, a internetului A mondializării, nimeni nu creşte într-un turn de sticlă care-l
68
fereşte de ispite. Şi şcoală a urmat, şi colegi a avut care fumau şi desfrânau, şi fete a cunoscut care i-au făcut ochi dulci, şi profesori atei a avut şi ca să nu lungesc vorba ar fi putut să se contamineze cu orice „microb” al epocii noastre ce-i îmbolnăveşte spiritual pe tineri. A văzut, a aflat, a comparat şi a ajuns ceea ce este: un tânăr bun la suflet, cuminte, cu frică de Dumnezeu, cu virtuţile şi idealurile vremurilor de odinioară. Pe cântarul faptelor sale atârnă toate câte s-au spus până acum şi pe el se află destule ca să-l cumpănească.
Iartă-mă, părinte Stavros, dacă te-am necăjit. Nu am nici o intenţie să-l subapreciez pe Anestis, nici să-ţi pun la îndoială judecata. De altfel, tu îl cunoşti mai bine decât mine, care abia azi am aflat de existenţa sa. Îngăduie-mi totuşi să-ţi împărtăşesc o scurtă istorioară. La metocul meu, cum ştiţi cu toţii, găzduiesc din când în când monahi athoniţi, care sunt nevoiţi să iasă din mănăstire în lume cu diferite treburi. Uite, acum găzduiesc un părinte care vieţuieşte la un schit şi are, sărmanul, ceva probleme de sănătate şi trebuie să facă diferite analize. În patruzeci de ani n-a ieşit niciodată din Sfântul Munte.
Odată mi-a venit un monah, student la stomatologie. S-a hotărât să se călugărească pe la mijlocul vieţii de student. A intrat în Sfântul Munte, s-a făcut monah şi, câţiva ani mai târziu, la îndemnul egumenului său, s-a dus să-şi termine facultatea, ca să aibă şi călugării un medic stomatolog în Sfântul Munte şi să nu mai fie nevoiţi să iasă în lume. Mi L-a trimis egumenul care mi-e prieten de demult, ca să aibă călugăraşul său un loc unde să mănânce şi să doarmă, fără a-şi neglija îndatoririle de călugăr. Era un tânăr respectabil şi politicos, o pildă de ascultare şi smerenie, studios, consecvent şi cu o vorbă dulce, măsurată şi plăcută. De la început am observat că de fiecare dată când veneau femei la metoc evita să se arate şi, când nu avea de ales, nu le privea niciodată în ochi, ci stătea
69
tot timpul cu capul plecat. Îl vedeam şi mi-era mai mare dragul, socotind că acest călugăr o să ajungă la o măsură duhovnicească foarte înaltă. Trebuie să-l fi găzduit mai mult de douăzeci de luni. Ultima dată când l-am găzduit, ca să-şi dea ultimele examene, a rămas la metoc trei luni. În acea perioadă la metoc veneau regulat primarul de atunci şi soţia sa. Amândoi erau foarte evlavioşi şi ajutaseră metocul să facă faţă multor probleme. Soţia primarului era foarte frumoasă, cu o înzestrare fizică pe care nici dacă voiai n-o puteai ignora. Tot ce purta, chiar de-ar fi fost şi un sac, cădea şi se lipea de ea de parc-ar fi fost de mătase. Era dintre cele despre care poporul spune c-ar duce în ispită şi pe sfinţi! Odată, femeia aceasta frumoasă mi-a dat o icoană ca să stea în Sfântul Altar patruzeci de zile spre a se sfinţi, iar eu i-am încredinţat-o acestui student monah. În altar se aflau vreo două-trei asemenea icoane. spre a fi „sfinţite”. Când femeia aceasta s-a întors, după patruzeci de zile, ca s-o ia înapoi, i-am spus monahului:
copilul meu, du-te şi adu-o.
să fie binecuvântat, părinte, mi-a răspuns, dar care dintre cele trei este?
cea pe care a adus-o soţia primarului, i-am răspuns, crezând că-şi va aminti.
iertare, dar nu ştiu care este soţia primarului. Toate cele trei icoane au fost aduse, spre a fi sfinţite, de femei.
Neatent, nici eu nu luasem seama la ce înfăţişă icoana şi mi-a fost ruşine s-o întreb.
soţia primarului este o femeie foarte frumoasă, cu părul lung, i-am spus eu, gândindu-mă că-şi va aminti.
Stătea şi se uita la mine uluit. Pe mine m-a deranjat, poate că m-am şi înfuriat din pricină că proaspătul călugăr îmi dâdea o lecţie de înfrânare a ochilor. Am început mânios să i-o descriu, poate-poate-şi va aminti şi vom lămuri situaţia, în timp ce femeia se afla în arhondaric, aşteptându-şi icoana.
70
bre binecuvântate, m-am răstit la el, ai văzut-o luând parte la slujbe de zeci de ori şi tot de atâtea ori ai servit-o la arhondaric! Este la fel de înaltă ca tine, buzele-i sunt de un roşu-aprins, iar buclele, castanii, şi când păşeşte, scârţâie duşumeaua…
nu mi-o amintesc!
are ochi mari, negri, migdalaţ cu gene întoarse.
iertare!
se dă cu un parfum puternic, încât ai impresia că-l acoperă pe cel al tămâii, cum ai spus chiar tu.
asta-mi amintesc c-am spus, dar nu-mi amintesc despre cine-am spus-o…
care zilele trecute purta o bluză strâmtă de i se umflau… În sfârşit, ceea ce are femeia în faţă!
iertare, dar eu mă feresc să le privesc!
Atunci i-am spus şi eu dezamăgit şi epuizat de neputinţa de a ne înţelege:
aia cu crupele bombate, de se mişcă precum un caic bătut de tramontană…
S-a luminat numaidecât la chip şi-mi spune:
am priceput la care te referi şi în juma de secundă mi-a adus icoana ei.
Aţi priceput? Se poate să nu-şi fi ridicat privirea ca să se uite la ele, dar mai jos privea cu ochi viclean! La asta mă refer, părinte Stavros, când spun că trebuie să fim cu luare-aminte la râuşoarele ce curg liniştit. N-am spus că Anestis este un băiat rău, nici că n-are lucruri bune în sine, dar cu toţii ştim că familiarizarea cu cele bisericeşti nu este o garanţie pentru caracterul cuiva, fiindcă de multe ori lucrează în detrimentul vieţii duhovniceşti! Dar continuă, te rog, şi iartă-mă că ţi-am întrerupt şirul cuvintelor. Cuvintelor, precum am zis!
n-aş putea niciodată să nu fiu de acord cu cele auzite. Totuşi, frate, Anestis are un cusur lenea, care pricinuieşte,
71
la rându-i, apariţia altor cusururi, şi socotesc că e nedrept să-l punem la zid pentru păcatele altora. Înţeleg ce spui, dar nu pot fi de acord că evlavia sa este aparentă şi ipocrită.
Şi, dacă tot ne-am apucat de istorisiri, ascultaţi una cu Anestis… Trebuie să fi fost la vârsta de zece ani, mai mult sau mai puţin. În Vinerea Mare a acelui an am pus sistemul electric să bată clopotul automat, într-un ritm de jale. Clopotul plângea, jelindu-se şi el în felul său. Daaaang! Daaaang! Daaaang! La un moment dat îl căută mama sa. Îl căută, îl căută… Anestis, nicăieri! La început nu ne-am neliniştit, fiindcă obişnuia să rătăcească prin livezi sau să se ducă la animale. Dar, după ce l-a căutat peste tot şi nu l-a aflat, ne-a transmis şi nouă neliniştea ei şi am început cu toţii să-l căutăm. În ziua aceea trecuse multă lume pe la metoc, iar poarta fusese permanent deschisă. Lumea intrase şi ieşise, şi mintea putea scorni tot felul de scenarii. I-am întrebat pe toţi, dar Anestis nicăieri! Vă mărturisesc că niciodată în viaţa mea nu mă neliniştisem atât de tare ca în ACea zi. Ne-am despărţit ca să-l căutăm, chiar şi câţiva pelerini I au apucat să-l caute prin fântâni, pe drumurile din jur, pe câmpii. Şi în toată această vreme clopotele continuau să bată… Daaaang! Daaaang! Daaaang!…, transmiţându-ne şi ele o anume neîncredere şi nelinişte. Disperat, înainte de a telefona la poliţie, am intrat în biserică şi am îngenuncheat înlăcrimat în faţa Epitafului împodobit cu flori şi am început să mă rog lui Hristos să-l ajute să nu păţească nimic. Pe atunci Epitaful era aşezat pe o bază de lemn trapezoidală, care avea drept acoperământ o frumoasă stofă de catifea vineţie brodată. Cum mă rugam, am auzit de sub acoperământ ceva ca un plânset. Mă feresc şi ce văd? Anestis, ghemuit, astupându-şi urechile cu mâinile, plângea. Era doborât de jale şi avea ochii înroşiţi de plâns. L-am tras de acolo şi, uşurat, am început să-l sărut şi să-i Vorbesc totodată. „Ce ne-ai făcut, copile?”, îi ziceam. „De ce
72
te-ai ascuns şi ne-ai băgat în sperieţi?” Şi, întorcându-se, ce-mi răspunde printre plânsete? „Clopotul… nu-l pot îndura! Sunt bătăile în cuiele lui Hristos! Nu-l pot asculta!” Aţi înţeles? La fiecare bătaie retrăia implantarea piroanelor în trupul lui Hristos, şi sufletul său de copil nu putea suporta o asemenea durere! Bătaia de clopot şi bătaia ciocanului în piroane! La fiecare „dang!” retrăia suferinţa lui Hristos şi inimioara îl durea! De aceea se băgase sărmanul acolo sub Epitaf! De atunci şi pentru destui ani, în acea zi mama sa îl lua şi plecau. Acum, în ultima vreme, a fost în stare să înfrunte durerea şi să rămână în biserică în Vinerea Mare. Şi acum, că-mi dau bine seama, aceasta s-a petrecut după moartea mamei sale…
Vădit emoţionat, părintele Stavros sorbi o înghiţitură mare de apă din pahar şi continuă:
anestis, aşa cum spuneam, înainte să mă întrerupă părintele Ioan, nu este un flăcău rău, pur şi simplu are oroare de constrângeri, orar, răspunderi, şefi şi orice îl tulbură sau oboseşte. L-am trimis la nenumărate munci, să-şi afle şi el pricopseala, dar a fost dat afară din toate. Şi la metoc face numai ceea ce vrea, când vrea şi pentru câtă vreme vrea. M-am pus la sfat cu taică-su, care e negru de supărare, şi ne-am gândit să-l trimitem aici ca frate de mănăstire, cu gândul că poate veţi reuşi voi să-l îmboldiţi un pic şi să-l daţi pe brazdă. Tatăl său îşi doreşte cu adevărat să se facă monah, şi eu mărturisesc că, deşi la început nu am fost deloc de acord, mai apoi m-am lăsat convins. Şi din momentul în care mi s-a părut că l-am determinat să accepte să devină frate de mănăstire, mi-a venit o altă idee, pe care am socotit-o cu mai mulţi sorţi de izbândă: să rămână frate de mănăstire, să privegheze, să transpire pentru pâinea sa, să trudească, să înveţe să preţuiască viaţa, să se maturizeze şi apoi să-şi asume singur răspunderea faţă de propria persoană. Apoi să-l preia tatăl său ca ajutor şi, după vreo doi ani, odată ce va ieşi la pensie, să-i ia locul.
73
ei, am spus eu mai devreme că am trăit şi am văzut totul în viaţa asta, dar uite că am ajuns s-o aud şi pe asta!, se revoltă părintele Ioan. Am văzut unii oameni venind să se facă monahi după dezamăgiri sentimentale, după mari suferinţe provocate de moartea cuiva drag, alţii, ca să se ascundă de trecutul lor, şi nu numai, alţii, pentru că ai lor i-au făgăduit lui Dumnezeu, alţii, de asemenea, pentru că iubesc natura da, nu râdeţi, asta mi-a adus ca argument unul dintre candidaţii la monahism oarecând şi, după cum vă daţi seama, l-am respins pe loc; altul, pentru că mai întâi venise prietenul său cel mai bun să se călugărească şi, cum mi-a spus, ei mergeau „la pachet”; alţii vin pentru că sunt şomeri, alţii, din nu ştiu ce alte motive. Dar ca să vină să se facă monah un leneş, în urma conspiraţiei dintre tată şi părintele său duhovnic, fără ca el să ştie că de fapt nu se va face monah asta e prima dată când aud! Şi nu doar rămân mut de uimire, dar am şi o nedumerire şi aş vrea să mi-o dezlegi: dacă totuşi Anestis s-ar fi arătat interesat de viaţa monahală şi, în cele din urmă, s-ar fi călugărit, ce-ai fi făcut? Tu ştii foarte bine că la războiul nevăzut trebuie să te duci cu credinţă, voinţă şi cunoştinţă depline. La asta te-ai gândit? Te-ai gândit, bre binecuvântate, precum am spus?
m-am gândit, cum să nu mă fi gândit, dar am socotit că-i cu totul improbabil să se lase atras de viaţa monahală. Niciodată n-a vădit un asemenea interes. După cum ştiţi, altceva este evlavia, şi altceva chemarea! Altceva e vocaţia, şi altceva chemarea. De vocaţie Anestis n-a avut parte, ci doar de o provocaţie din partea mea! Eram sigur, de altfel, că în timp, CU agilitatea de spirit şi cu priceperea voastră duhovnicească aveaţi să înţelegeţi cine este, aşa că pentru mine prezenţa sa la mănăstire avea o dată de expirare. Doar că nu m-am aşteptat ca momentul acesta să vină atât de repede…
1 în limba greacă „pornirea şi „chemarea (xlvjtrrj)” sunt, sub aspect sonor, omonime (n. trad.).
74
mai am o nedumerire. Cum ai convins un om cu asemenea caracter să se facă monah? Nu-mi închipui ce soi de argumente l-ar putea convinge pe un individ ca Anestis!
adevărul este, părinte Nicon, că nici eu nu m-am aşteptat să reuşesc şi recunosc că a fost mult mai uşor decât mi-aş fi imaginat. Eram sigur că n-o să accepte. Şi poţi să-ţi închipui că la început am făcut asta călcându-mi pe inimă, ca să nu-i refuz tatălui său hatârul. Îmi servea sucitul nişte scuze care m-au scos din pepeni. Paradoxal şi nesperat, l-am convins! Cine ştie? Poate că are şi Dumnezeu vreun plan cu el! Ca să-l conving, am renunţat la orice fel de maniere şi pacienţă. Şi, ca să fiu sincer, m-am umilit peste poate spre a-l îndupleca. Am amestecat adevărul cu minciuna, pe unele adevăruri ascunzându-i-le. I-am promis că, dacă rezistă doi ani ca frate de mănăstire şi ajunge monah, o să-l iau alături de mine la metoc ca să-mi ia locul şi s-o facă pe şeful pentru restul vieţii fără să fie nevoie de nici o trudă. Mi-e ruşine să recunosc, dar, în decursul încercării mele de a-l convinge, am defăimat monahismul, prezentându-l ca pe un refugiu al rataţilor, şi m-am arătat drept un monah iubitor de plăceri şi trântor, cu o viaţă dublă. Sunt păcătos, neîndoielnic, şi numai eu ştiu cât sunt de nevrednic, dar ceea ce i-am spus despre mine au fost născociri curate şi exagerări.
Părintele Stavros s-a apucat să le înfăţişeze amănunţit câte suportaseră părinţii lui, planul tatălui său şi, în sfârşit, dialogul cu Anestis despre imaginarele sale peripeţii cu muieri şi văduve. Părintele Nicon, inflexibil şi fără a lăsa loc târguielii, ca orice aghiorit autentic, s-a încruntat profund supărat, izbind cu cârja în duşumea:
sincer, nu ştiu care dintre voi doi este mai imatur! Nu te-ai gândit, bre binecuvântate, nici măcar o dată că riscai să-i nărui modelul de evlavie pe care poate-l avusese de mic? Nu te-ai gândit nici măcar o clipă că toţi clericii ar putea scădea în
75
ochii lui, ori la tot ce ar putea avea înrâurire asupra mântuirii sufletului său? Apoi mai e ceva! Ni l-ai prezentat ca pe un băiat bun care are un simplu cusur lenea -, uitând, pare-mi-se, ce a scris Hrisostom, şi anume că răutatea izvorăşte din trândăvie.
Părintele Stavros îşi plecă privirea ruşinat. Fireşte că s-a gândit la toate acestea! Oare fusese superficial? Îi făcu hatârul lui Chir Ghennatas, crezând totodată nestrămutat că şederea temporară în mănăstire ca novice i-ar fi fost de folos. Şi minciunile care i-au ieşit dezinvolt pe gură erau, neîndoielnic, lucrarea satanei, dar acum era prea târziu să le retragă. Totuşi are de gând ca la un moment dat să-i spună adevărul.
n-o să încerc să vă conving că m-am purtat bine şi înţelept. De altfel, există vreo carte care să te îndrume cum să-l ajuţi pe un tată să facă faţă problemelor? Singurul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a mă pune în locul tatălui său şi atunci, pentru a-l ajuta pe Anestis, totul mi s-a părut îndreptăţit.
eu socotesc că părintele Stavros a procedat bine, îşi exprimă părerea şi părintele Ioan.
Acest părinte cu ochi albaştri, cu sprâncene stufoase şi negre în contrast cu barba albă -, om practic, destoinic şi diplomat la nevoie, era convins că uneori scopul scuză mijloacele.
din câte-am înţeles, continuă el, Anestis este pentru părintele Stavros precum copilul său. Cred că s-a purtat mai mult ca un tată şi mai puţin ca preot, şi are nevoie de circumstanţe atenuante. Socotesc că orbirea emoţională, ce izvorăşte din Iubire, a dus la acromatismul său moral, care nu-i neapărat blamabil. De altfel, e nevoie de mult curaj pentru ca un cleric să-şi păteze imaginea în felul ăsta. Şi să nu uităm că cea mai profundă înrudire este cea sufletească, nu cea de sânge, fiindcă sufletul nostru este cel ce se uneşte cu Dumnezeu.
şi eu văd lucrurile la fel, încuviinţă Rafail. Dar aş fi preferat să fi ştiut dintru început despre planul acesta pentru a da
76
dovadă de o răbdare pe măsură. Poate m-aş fi purtat în aşa fel, încât să-l fi ajutat pe Anestis să se îndrepte. Poate dacă i-aş fi arătat mai multă iubire şi înţelegere…
sunt de acord cu Rafail, trebuia să fi fost înştiinţaţi, dar până aici!, sări Nicodim. Eu ştiu din armată cum să-i pun la punct pe cei ce trag chiulul, fiindcă, în cele din urmă, Anestis e unul dintre ei. Dacă aş fi ştiut de la început, acum Anestis ar fi fost asemenea unui ceas bine reglat. Ştiţi câţi alţi „Anestis” am strunit?
şi câţi alţii, din pricina ta, nu vor fi amânat armata pe motive medicale ori se vor fi spânzurat în timp ce făceau de strajă?, îl apostrofă părintele Nicon, supărat, întrucât vedea cum dintr-odată părerea sa pierdea teren în favoarea unui lucru de neacceptat pentru un cleric. Minciuna este de-a pururi blamabilă, şi înscenările de neconceput. Şi, mai presus de toate, niciodată scopul nu scuză mijloacele!
Şi odată ce părintele Nicon, care era mereu o oază de blândeţe şi pace, îşi pierdu cumpătul, ca şi cum s-ar fi dat un semnal într-un chip nevăzut, începură cu toţii să vorbească concomitent şi să încerce fiecare să-şi impună părerea prin ridicări de glas şi bătăi de baston în duşumea. Retras într-o margine şi nepărtaş discuţiei, de vreme ce se simţea vinovat, părintele Stavros îl urmărea din priviri pe egumenul care încerca să impună ordinea. Într-adevăr, egumenul se ridică şi, făcându-şi semnul crucii, începu să rostească Tatăl nostru şi împărate ce resc. Din reflex, s-au ridicat cu toţii şi, după ce şi-au făcut semnul crucii, au rămas nemişcaţi şi tăcuţi. La încheierea rugăciunii ordinea fu restabilită.
ştiu că v-am spus că nu există nici un motiv pentru a vota, îşi reluă egumenul cuvântul. Eu avusesem de gând doar să vă aduc la cunoştinţă starea lucrurilor şi să ascult părerile, mereu de folos, ale cuvioşiilor voastre, de vreme ce problema lui
77
Anestis continuă să apese asupra umerilor părintelui Stavros şi ai lui Chir Ghennatas. Gândindu-mă din nou, aş socoti că ar fi mai bine dacă, odată cu sfaturile voastre, totuşi am vota, fie chiar şi formal. Aşadar, ce ziceţi, purcedem la vot?
Au căzut cu toţii de acord din priviri şi prin semne. Cel dintâi care luă cuvântul fu părintele Stavros, care şedea de-a dreapta sa şi era plin de nedumerire:
să votăm, dar pentru ce? Ca să mai rămână încă doi ani ca frate spre a fi supus încercărilor, în speranţa că se va da pe brazdă, ori ca să devină pe dată monah, în pofida a toate câte v-am povestit? După cele auzite aici şi, odată ce intenţiile mele au fost lămurite, sunt de părere că nu încape în discuţie nici într-un caz situaţia de a rămâne în mănăstire ca frate.
asta, părinte Stavros, va decide consiliul nostru mănăstiresc, fiindcă Anestis n-a ştiut niciodată intenţiile noastre. Dacă el a crezut despre sine că se va fi aflat aici spre a fi pus la încercare, are tot dreptul să fie şi supus judecăţii noastre. Aşadar, de vreme ce li s-a adus la cunoştinţă tuturor starea de fapt, socotesc că abia de acum putem vota fie pentru a-l alunga din mănăstire, fie pentru rămânerea lui, fie în calitate de frate, pentru încă un an, fie pentru călugărirea sa…, răspunse hotărât egumenul.
ca întotdeauna, ai dreptate. Ei, atunci, cu toată durerea ■ remuşcările pe care le am, votez ca Anestis să plece! O să cântăresc lucrurile împreună cu tatăl său, ca să vedem ce altceva se poate face.
La fel votez şi eu, se arătă de acord Rafail arhondarul, fiindcă aici nu face decât să-şi piardă vremea, ca să nu mai spun că prezenţa sa îi scoate din sărite pe ceilalţi. Aţi auzit cum bombănesc?
TU, părinte Nicon, ce votezi?, întrebă egumenul, văzând că stă pe gânduri.
78
Clericul aghiorit rugă să i se lase mai mult timp de gândire pentru a vota, aşa că egumenul s-a întors spre Nicodim, bucătarul său, care, mai iute din fire, nu arăta că are nevoie de prea mult timp de gândire înainte de a se decide.
eu zic să rămână ca frate de mănăstire. Acum că ştiu adevărul, îmi asum eu darea sa pe brazdă.
două voturi pentru, unul împotrivă. Oare acum eşti pregătit să votezi, părinte Nicon?
mai lăsaţi-mă puţin!, se rugă bătrânul cu plete albe, în timp ce şiragul de mătănii din mâna-i luă foc.
şi eu socotesc că e mai corect să nu-l chinuim pe Anestis cu un mod de viaţă pe care, asta-i foarte evident, nu şi-l doreşte. Până şi acest an, pe care-l va petrece ca frate de mănăstire, ar putea să-l folosească mai bine afară, în lume, învăţând o meserie. Cu siguranţă, Dumnezeu va fi având un plan pentru făptură Sa, şi nu cred c-ar fi acela de a deveni monah. De altfel, cu toţii ştim că pe om nu-l salvează nici locul, nici chipul vieţuirii, ci mila lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu, precum am zis!, îşi dădu verdictul părintele Ioan.
trei contra unu, rezumă egumenul.
Au rămas cu toţii uitându-se tăcuţi la părintele Nicon, care cu ochii închişi murmura ceva de neînţeles. Dintr-odată şi i-a deschis. Chipul îi era învăluit de o lumină nepământeană.
părinţi şi fraţi, datoria ne cere să vedem fiecare candidat la monahism şi cu ochiul simplu al monahului obişnuit, dar şi cu ochiul iscoditor al vremurilor noastre, spre a nu rătăci şi a nu greşi în judecata noastră. Fiecare dintre noi ascunde câte o taină, fiindcă este chip al lui Dumnezeu; omul este o făptură necunoscută, din ale cărui înfăţişare şi purtare putem cunoaşte prea puţin, şi aceasta cu condiţia ca el să fie sincer cu noi. Prin urmare, judecata noastră nu poate fi infailibilă decât din pură întâmplare sau mulţumită luminării dumnezeieşti.
79
De asemenea, ştim că nu este întemeiat să judecăm pe fiecare monah în parte având drept criteriu măsura monahilor de altădată. Fiecare generaţie ar trebui judecată în raport cu epoca ei; la fel şi Anestis, care face parte dintr-o generaţie dependentă de confortul şi facilităţile tehnologiei. E şi el un vlăstar aservit vitezei şi comodităţilor. Deja cu toţii am devenit lenţi şi răzgâiaţi. Până şi noi, dacă ne-am compara cu asceţii de altădată, ne-am da seama de neajunsurile noastre şi mă îndoiesc Că am putea face faţă cu demnitate vieţuirii într-un cenobiu asemenea celor din Tebaida Egiptului…
Nicodim se simţi afectat de aceste vorbe.
să mă ierte barba ta, părinte, dar aici nu noi suntem cei judecaţi, nici nu mă simt asemenea untului gata să fie uns pe pâine. Dacă într-adevăr crezi că Anestis este un exemplu pentru tinerii din vremurile noastre, atunci socotesc că nu preţuieşti deloc această generaţie. Atâţia alţi tineri au trecut pe aici, dar ca poama asta n-a fost nimeni. La drept vorbind, acesta este o pildă pentru tinerii dintr-un viitor îndepărtat. I-a depăşit cu mult pe cei din generaţia sa. Ca el or să fie monahii zilelor de pe urmă ale Apocalipsei…
să nu exagerăm, Nicodime! Probabil că nici tu nu crezi ceea ce zici, fiindcă acum câteva clipe ai votat pentru rămânerea lui în mănăstire! Haide, părinte Nicon, spune-ne, te rog, pentru ce anume votezi, se simţi dator egumenul să intervină. Votez să rămână, nădăjduind în mila lui Dumnezeu! Cel puţin. Îi datorăm o a doua şansă, dat fiind că e victima unui plan, ce, după părerea mea, i s-a înscenat pe la spate şi pe nedtept. Mi-e teamă, de asemenea, de consecinţele pe care ratarea le va avea asupra sufletului său şi de felul în care-i va face rău. Mediul mănăstiresc e, cel puţin, un spaţiu sigur, unde am putea, acum că ştim, să-l pregătim mai bine pentru o eventuală respingere. Totuşi eu socotesc să lucrăm mai degrabă pentru
80
statornicirea valorilor monahale în inima sa decât pentru integrarea lui în monahism.
Odată cu ultimele cuvinte îşi aţinti privirea în ochii părintelui Stavros, care, nedumerit, şi-i plecă ca un elev de şcoală primară, găsit de dascăl nepregătit.
prin urmare, trei voturi pentru plecarea şi două pentru rămânerea sa. Şi acum e rândul votului meu, care, fiindcă sunt egumen, are valoare îndoită! Aşadar…, rosti egumenul şi se opri încordat, ca şi cum ar fi voit să dea o altă greutate hotărârii sale. Eu votez să rămână… plecând!
Cu toţii fură uimiţi, manifestându-se prin exclamaţii şi expresiile feţelor, în timp ce se străduiau să-i pătrundă gândul. Nicodim, pe cât de zăpăcit, pe atât de grăbit, luă cuvântul. Militar de şcoală veche, voia ca totul să-i fie clar, şi asemenea propoziţii îi pricinuiau scurtcircuite.
n-am priceput! Să rămână sau să plece?
o să vă explic la ce mă refer şi ce anume gândesc. În primul rând, vă cer iertare pentru că nu v-am încunoştinţat. Apoi socotesc că trebuie să-mi cer iertare, în faţa voastră, şi de la Dumnezeu, pentru că am îngăduit să fie folosită mănăstirea noastră în scopul unei înţelegeri tacite. Mărturisesc că abia acum îmi dau seama că am greşit. N-ar fi trebuit pentru nimic în lume să intru în acest joc al minciunii, chiar dacă pentru un scop bun. Am fost indus în eroare de înflăcărarea şi zbuciumul părintelui Stavros şi m-am pripit. Nu susţin că de vină este părintele Stavros; nici prin gând nu-mi trece să-i pun în cârcă răspunderile ce mă apasă. De altfel, el singur mi-a adus la cunoştinţă din prima clipă problema imaturităţii lui Anestis de altfel, cât se poate de evidentă -, atât duhovniceşti, cât şi sufleteşti, care, din când în când, atinge limitele infantilismului. Decizia ultimă a fost luată de mine numai de mine după multă reflecţie şi mi-o asum. Speram să facă şi el un efort spre a dobândi un cât de mic câştig de pe urma vieţii în chinovie, fără
81
a pune pe nimeni dintre voi într-o situaţie dificilă. Dacă până şi părintele Stavros a fost uimit de purtarea tânărului, cu atât mai mult am fost eu, care nu-l cunoşteam deloc. Asta nu înseamnă nicidecum că trebuie să-l răstignim pe Anestis sau să rămânem nepăsători în faţa zbuciumului ce a pus stăpânire pe duhovnicul său. Cu toţii aţi votat drept şi prin cele pe care le-aţi spus m-aţi ajutat să mă gândesc la o soluţie, de vreme ce, intrând în horă, trebuie să jucăm. Problema numită „Anestis” a devenit şi a noastră. Ai dreptate, părinte Rafail: prezenţa lui strică atmosfera obştii. Sunt păstorul acestei stâne sfinte şi am datoria de a îndepărta să mi se îngăduie expresia – „oala neagră”. Ai dreptate, părinte Nicon, Anestis are nevoie de o abordare diferită. Fiecare bolnav are nevoie de medicamentul său. Şi tu, părinte Ioane, ai dreptate gândindu-te la faptul că Dumnezeu are un plan cu fratele nostru. În sfârşit, şi părintele Nicon are dreptate când susţine că i se cuvine o a doua şansă. Toţi aţi vorbit cu iubire, discernământ, chibzuinţă, chiar dacă aţi folosit cuvinte diferite. Dragostea şi înţelepciunea voastră şi, nădăjduiesc, Sfântul Duh mi-au oferit ideea unui remediu care îl poate trezi pe Anestis, întrucât socotesc, fraţii mei, că, în cele din urmă, trândăvia este o patimă demonică pentru care, spre a fi dezrădăcinată, e nevoie de o unealtă pe măsură, iar în cazul lui Anéstis, e nevoie de una… cu multiple funcţiuni. Ei, aşadar… această unealtă care nădăjduiesc şi cred că-l va vindeca pe Anéstis este… părintele Haralambie!
mai trăieşte popa-Rambo? iată aporia care scăpă spontan de pe buzele nedumeritului părinte Ioan care, din pricina uluirii, nu mai fu în stare să-şi repete ultimul cuvânt, după obicei, în vreme ce un murmur urmă vorbelor sale.
nu, nu!, ţâşni în picioare, de parcă ar fi fost aşezat pe arcuri, părintele Stavros, cu groaza zugrăvită pe chip. Nu sunt de acord! Este prea dur! Anéstis e mult prea răsfăţat ca să reziste
82
cu părintele Haralambie. Am spus să-l disciplinăm, nu să-l răstignim. Mănăstirea pentru un novice este ca leagănul pentru noul-născut. Şi tu-mi spui acum, sfinte egumene, să-l trimitem la Irod spre a-l alinta?!?
asta-i pedeapsă, nu o a doua şansă!, se arătă de acord şi părintele Rafail.
eu cred că e o idee pe cinste!, zise căscând Nicodim, că nici dacă încape pe mâinile mele n-o s-o ducă prea bine.
dar mai trăieşte smintitul ăsta de călugăr? Smintitul de călugăr, precum am zis, îşi repetă nedumerirea părintele Ioan; „popa-Rambo”, murmură el zâmbind fără pricină, iar la imaginea părintelui Haralambie simţi un fior rece străbătându-i corpul, de parcă ar fi fost electrocutat.
dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă? Cine-i acest părinte Haralambie de poate provoca o asemenea tulburare? De ce l-ai numit „popa-Rambo”?, întrebă părintele Nicon, întorcându-se spre părintele Ioan.
Şi nu zăboviră să-i dezlege nedumeririle!
Părintele Haralambie, cunoscut şi ca „popa-Rambo”! Nimeni nu-i ştia obârşia. Zvonurile spuneau că la început când fusese tuns monah s-a nevoit ca pustnic într-o peşteră de la Locurile Sfinte, iar după aceea, într-o chilie mai retrasă din Sfântul Munte, unde a şi fost hirotonisit preot şi prin descoperire dumnezeiască i s-a cerut să iasă în lume ca să propovăduiască pocăinţa. Drept care se puse pe cutreierat satele cu o rasă veche zdrenţuită şi cu un toiag în mână, predicând înfocat. Înfiera divorţurile, avorturile, lascivitatea împotriva firii, moda, tehnologia, confortul, hainele indecente şi tot ce socotea caracteristic epocii noastre. Nu ezita să-i arate cu degetul pe domnii vremii, puternici şi renumiţi, ori pe clerici, fie ei simpli, fie arhierei. Cuvintele sale erau aspre şi usturătoare, iar acolo unde era nevoie nuTămânea doar la cuvinte, ci se punea pe faptă. De pildă, dacă în Săptămâna Mare auzea într-o simplă casă televizorul,
83
se urca pe acoperiş şi răsturna antena cocoţată pe olane. Vai de casa din care ieşea miros de carne de la bucatele gătite de vreo gospodină ori se auzea muzică! Era în stare să spargă uşa şi să năvălească asemenea unui pirat agarean, sau să spargă radioul în mii de bucăţi. Umblând prin sate, întreba şi, dacă afla că vreuna făcea vrăji, se apuca să facă în faţa casei o exorcizare de toată frumuseţea. Ceva asemănător făcea şi acolo unde afla că locuia o femeie ce făcuse o întrerupere de sarcină prin avort. Dacă huleai în faţa lui, riscai să ajungi la spital lovit de toiagul său cu noduri pe care-l avea mereu cu sine. Şi, pe cât băga lumea-n spital, pe atâta îşi petrecea şi el nopţile în celula centrului de detenţie, care-i devenise o a doua chilie.
în permanenţă, ziarul judeţean îi găzduia pe prima pagină portretul, isprăvile şi descoperirile cu privire la păcătoşii „de marcă”. Odată, când la teatrul dintr-un oraş avea să fie pusă în scenă o piesă în care era hulit Hristos, s-a postat în faţa clădirii, declamând înverşunat. În jurul său se adunaseră câţiva dintre fiii duhovniceşti cu o pancartă, şi în mâini cu icoane şi cruci. Deasupra capului său se afla afişul cu filmul ce rula atunci la cinematograful local: „Rambo first blood”. Fotografia aceasta cu părintele înfuriat, agitând o cruce de lemn, în timp ce în spatele său se profila soldatul cu braţe muşchiuloase, încins cu cartuşiere şi cu o mitralieră în mâini, a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Unui jurnalist i s-a părut că e ceva hazliu şi l-a botezat „popa-Rambo”. De atunci porecla i s-a răspândit ca o pată de ulei, iar adevăratul său nume s-a şters din memoria oamenilor.
La un moment dat, se apropie de proin egumenul mănăstirii, acum răposat, care-l aprecia nespus şi îl socotea un om sfânt, drept pentru care l-a înscris în monahologiu1. L-a convins
1 Registru mănăstiresc în care sunt înscrişi monahii ce fac parte din obştea unei mănăstiri, în virtutea acestei apartenenţe bucurându-se de anumite drepturi şi îndatoriri (n. trad.).
84
chiar să devină paroh al bisericii din satul învecinat şi i s-a cedat chiar o casă la marginea satului, aflată în proprietatea mănăstirii. La o vârstă înaintată, părintele Haralambie îşi dădu seama că e vremea să ancoreze şi el undeva, şi satul acesta-i deveni limanul! în vremea sa, satul respectiv nu ştia de divorţ, avort, căsătorie civilă1, nimeni neîndrăznind să lipsească duminica şi în marile sărbători de la dumnezeiasca Liturghie. Dacă cineva era grav bolnav, îi punea pe toţi să postească şi să se roage. La vremuri de secetă făcea litanii după ce, totodată, le impusese tuturor un post aspru şi spovedanie, astfel că nimeni nu îndrăznea să ia parte la aceste litanii fără umbrelă. Şi într-adevăr, în zilele sale niciodată nu s-a simţit lipsa ploilor. Nici un cuplu nu se căsătorea dacă mai întâi nu se spovedea la el, iar dacă mireasa nu era fecioară, îi trimitea să facă nunta într-un sat vecin, întrucât cuvintele Tainei Căsătoriei făceau referinţă la o mireasă fecioară. Nu primea pe nimeni să fie naş dacă nu ştia pe de rost Crezul. Cuplului proaspăt căsătorit îi făcea cadou o Evanghelie şi, mai târziu, la botezul copiilor, o Psaltire. La fiecare naştere oferea casei respective o icoană pictată de mână.
Cuplul ce întârzia să dea naştere pruncilor, fiindcă se ferea de acest lucru, nu se împărtăşea niciodată din mâna sa, la fel cum nu împărtăşea pe nimeni dacă mai înainte nu-şi cerea iertare de la consăteni. Niciodată nu binecuvânta maşini care aveau în numărul lor matricol pe cei trei de şase ori case din care lipsea peretele dedicat icoanelor (iconostasul). Multe asemenea, dar şi altele săvârşea, ceea ce făcu să i se ducă vestea nu doar în ţinutul său, ci şi mai departe. Fireşte, nici un jurnalist nu-i făcea cunoscute şi binefacerile, căci ajutase la venirea pe lume, creşterea, căsătoria sau şcolirea a nenumăraţi tineri, iar în vremurile sale bune purta de grijă unui azil de bătrâni şi
1 în Grecia căsătoria religioasă are acelaşi statut în faţa legii precum căsătoria civilă, nefiind dependentă de obligativitatea celebrării celei civile (n. trad!).
85
unui orfelinat, a căror responsabilitate a trecut ulterior în seama mitropoliei.
Cu toţii şi-l amintesc mereu înaintat în vârstă, de aceea, de vei întreba de anii săi, vei auzi vorbindu-se de o vârstă cuprinsă între nouăzeci de ani şi un veac. Până mai deunăzi era încă plin de viaţă şi îşi făcea slujbele fără abatere. Dar mai pe urmă, pierzându-şi vederea, s-a retras şi, în ciuda eforturilor egumenului actual de a-l lua la mănăstire şi de a-l îngriji, el refuză cu încăpăţânare. Fiindu-i milă de el, egumenul s-a apucat să-i trimită când pe-un călugăr, când pe altul, ca să-i poarte de grijă. Însă nici unul nu rezistă cu el mai mult de o săptămână. Unul chiar şi-a lepădat rasa monahală şi s-a întors în lume. Secretul îndeobşte era că prea adeseori îşi punea toiagul la treabă şi, orb cum era, loviturile, dezlănţuite şi la întâmplare, te puteau nimeri oriunde, din creştetul capului până-n picioare. Mărturiile acestora vorbeau de o dietă extremă, bazată pe hrană ■ uscată (negătită şi fără untdelemn), cu foarte puţine ore de somn, de pretenţii capricioase şi de un interior al casei unde-şi I găsiseră refugiul tot felul de vietăţi! Făcând haz de necaz, clericii erau de părere că cine rezistă în preajma lui „popa-Rambo” mai mult de o lună se duce direct în Rai, numărându-se în rândul… mucenicilor!
asta… nu! Asta nu-i terapie, ci electroşoc!, repetă şi mai încordat părintele Stavros la gândul că apaticul Anestis avea să ■ Intre pe mâna acestui cleric-fiară în calitate de ucenic al său.
părinte, se uită la el cu dragoste şi înţelegere egumenul, nu K va întâmpla nimic dacă tu nu vei fi de acord! Dar spune-mi, dacă n-o vom încerca şi pe asta, ai altceva în schimb? Crezi că, dacă Anestis se va întoarce la viaţa de dinainte, se va Îndrepta într-un chip magic? Spune-mi ce gândeşti, iar noi suntem aici ca să te ajutăm.
Părintele Stavros îşi plecă fruntea, afundându-se pentru puţin în tăcere şi cugetare. Ceilalţi îşi ţineau până şi respiraţia
86
ca nu cumva să-I influenţeze. Apucă atât de strâns capul cârjei, că mâna i se învineţi. Când îşi ridică din nou ochii, nu făcu nimic altceva decât să încuviinţeze din cap. Egumenul trimise fără întârziere după Anestis. În acest scurt răstimp, egumenul apucă, din spirit de prevedere, să-i smulgă, cu chiu, cu vai, părintelui Stavros promisiunea de a înceta să-i mai trimită bani. Fiul său duhovnicesc de acum înainte avea să rămână singur cu „popa-Rambo, fără alternativa de a-i asigura un buzunar plin. Lucrurile mergeau din rău în mai rău!
Puţin mai târziu îşi vârî nasul şi tânărul nostru, şleampăt şi neîndemânatic. Se înveşmântase într-o tăcere discretă şi se proţăpi ţeapăn, asemenea unei coloane de marmură ce aşteaptă stoic să fie cizelată. Cu pantaloni negri, prăfuiţi şi şifonaţi, cu fermoarul coborât până la jumătate, într-o cămaşă neagră, decolorată, boţită, cu nasturii încheiaţi strâmb de sus până jos. Purta un fes negru, împletit, căzut pe-o parte, ce încerca zadarnic să-i adune zulufii sub el. Mahmur, de parcă abia se culcase, cu ochii mijiţi, ca de vacă. Faţa-i simpatică se puse să-i hrănească neliniştea cu un căscat, rămânând să privească indefinit, de parcă nu ştia unde se află. Aburii somnolenţei îl atinseseră pe părintele Ioan, care încercă să-i înăbuşe, fără succes, un căscat: 1
— Oh, odorul meu! Ce te-a apucat aşa dintr-odată?
Tânărul, la gestul disperat al părintelui Stavros, care făcea spume, din pricina halului în care-l vedea, îşi scoase în semn de respect fesul, ţinându-şi-l în mâinile încrucişate. Cu o plecăciune îi salută pe toţi părinţii. Dintr-odată îl văzu pe duhovnicul său năpustindu-se asupra sa, trăgându-l de braţ şi şoptindu-i furios la ureche:
ce-i cu tine, bre? Eu mă zbat pentru tine, iar tu îţi sufli nasul ca un necioplit?
de ce, ce am?, se miră sincer Anestis.
şi ce n-ai? în dicţionar, la cuvântul „leneş” ar trebui să ţi I se pună poza!
87
asta n-are logică! Nu poţi personifica un adjectiv…
Disperat, clericul îşi făcu semnul crucii şi-şi întoarse ochii spre cer:
dumnezeul meu, dă-i luminare! Şi dacă nu voieşti, dă-i măcar o oglindă!
învins, părintele Stavros se întoarse la locul lui şi altă privire nu-i mai aruncă fiului său duhovnicesc.
Văzându-i reacţia, Anestis deveni bănuitor. Lucrurile nu stăteau bine! Probabil nu-l chemaseră pentru ceva bun.
Părintele Ioan îl recunoscu pe neaşteptate şi se încordă încruntându-se. Îşi aminti şi de el, şi de tatăl, şi de mama sa. De câte ori nu mâncase de pe mâinile ei! Dar ce-a păţit de începu să uite atât de mult în ultima vreme? Iar odată ce memoria îi reveni, n-o mai putu domoli! îşi aminti întâmplarea de anul trecut, când se duseseră după untdelemn şi l-au căutat ca să-i ajute la cărat, dar el fu de negăsit. L-au aflat dormind în arhondaric. Şl-aminti, de asemenea, că-l lăsase fără rahat. Ca să priceapă şi părintele Stavros, care-a spus că s-a ramolit! I-a spus-o cu dragoste, fireşte, şi cu îndrăzneala prieteniei lor de mulţi ani, dar simţea nevoia să-i dea o replică, spre a-i demonstra că mintea li încă-i mergea brici. Şi chiar dacă era inoportun.
bineînţeles, Anestis! Dar cum oare l-am uitat?, spuse cu I emfază şi continuă: Ce fac părinţii tăi? Părinţii tăi, precum am zis, copilul meu!
Anestis citise undeva că atunci când te duci la un interviu ■pentru a te angaja trebuie să dai dovadă de o atitudine pozitivă ca să ai câştig de cauză. Să emani energie pozitivă, dând dovadă de încredere în sine şi alte aberaţii de acest fel, specifice marketingului, îndrugate de aşa-zişii manageri. Nu asta avea loc şi astăzi? îşi afişă zâmbetul larg pe chip şi le răspunse cu un glas incolor şi neutru, ca de chitară rămasă-ntr-o coardă:
-Sunt bine!
88
a, bravo lor! Eu credeam că mama ta a murit, îi răspunse părintele Ioan jenându-se subit de parcă şi-ar fi amintit că poate nu-i aşa -, şi începu să se gândească că, probabil, s-a ramolit cu siguranţă.
îşi muşcă şi Anestis limba: chiar că sărise calul cu energia asta pozitivă.
da! A murit acum doi ani! Vreau să spun că e bine acolo unde se află acum, replică el cu naturaleţea mincinosului de profesie şi răsuflă uşurat.
„Am salvat situaţia”, gândi el mândru de promptitudinea cu care era în stare să răspundă.
anestis, copilul meu, începu domol egumenul după o scurtă tăcere, ne-am adunat aici ca să-ţi cântărim sporirea duhovnicească şi să hotărâm în privinţa viitorului tău aici, la mănăstire. Totuşi, înainte de a-ţi face cunoscută hotărârea noastră, vreau să te întreb ceva şi să-ţi ascult răspunsul. Eşti mulţumit de sporirea ta? Simţi că ai sporit, că te-ai adaptat, că te-ai integrat, că ai dat tot ce puteai da? Că nu mai avem nimic de aşteptat de la tine? Poate ai ceva să ne mărturiseşti sau te pocăieşti pentru ceva şi ai vrea să îndrepţi lucrurile?
Părintele Stavros stătea cu capul plecat: nici o privire, nici o încercare de a-l susţine, fie şi din priviri; nici un gest, nici un semn. Respingerea îl încercuia pe Anestis ameninţător. Pricepu cum cuvintele sale ar fi fost mai mult o apologie în semn de rămas-bun şi în sinea sa simţea că hotărârea lor era fermă şi, orice-ar fi spus, n-o mai putea schimba. L-a întrebat dacă regreta? Ce să-i spună? Da, mă pocăiesc pentru minciunile, pentru ascultările puse pe umerii celorlalţi, pentru mâncatul pe ascuns, pentru neascultare, pentru, pentru, pentru…! Mă pocăiesc înseamnă încerc să mă schimb! Dar se schimbă omul când poartă în sine defecte din naştere? Ăsta era Anestis! Lent şi indolent! Leneş şi puturos! Şi gurmand! De mic! Alţi oameni se nasc scunzi, alţii, înalţi, alţii, graşi, alţii, activi şi
89
nevricoşi, alţii, şchiopi, fiecare cu pecetea sa. De ce nu vor să fie conştienţi de asta, ci-l silesc să devină ceva ce nu este? Părinţii, dascălii, soldaţii, femeile, prietenii, preoţii… Toţi aceştia îl silesc să mintă prin insistenţa şi lipsa lor de discernământ. La urma-urmei, voi toţi, care faceţi pe harnicii, ce vă împiedică să întreţineţi un trândav? Nu pot zece milioane de greci hrăni un leneş? Să zicem, frate, că s-a născut invalid! Ce-ar fi făcut atunci? L-ar fi aruncat în Kaiada1? Iar puturoşenia nu-i altceva decât invaliditate.
„Ai răbdare trei ani”, îi spusese părintele Stavros, „ca să stai degeaba o viaţă!” Ştii ce înseamnă să te dai trei ani drept altcineva? Să încerci să goleşti un lac cu o strecurătoare? Da, aşa se simţea Anestis! Toate-au fost în zadar! Şi acum ce să le zic? Să le trântească toate astea în faţă sau să continue să-şi bată joc de ei şi, odată cu asta, de sine însuşi? Preferă varianta din urmă, aşa, ca să nu se simtă prost părintele Stavros, pe Care-l iubea ca pe tatăl său, ca să nu-l încarce cu povara unei Idei nefericite, a unei încercări ratate, care l-a costat un an din viaţă. Adevărul gol-goluţ era că, desigur, şi el avea mai multe pretenţii de la sine însuşi. Credea că ar putea face ceva mai mult, un efort în plus, să reziste trei anişori, dar, cum spuneau clasicii, „fiecare cum i-a fost rânduit”! Şi, după cum s-ar părea, lui Anestis nu-i era rânduit nici monahismul…
în fiecare zi mă pocăiesc pentru multe lucruri, dar nu sunt sigur că au legătură cu cele ce vă interesează…
ce vrei să spui, copilul meu?
nimeni nu-i fără de păcat!
1 Conform mitului (una dintre surse este Plutarh, Licurg, 16, 1-2), în Kaeda prăpastie adâncă (unii o identifică cu aceea aflată în satul Trypi din Apatia. ce are în jur de 50 m adâncime, unde au fost descoperite, de altfel, un foarte mare de schelete umane), spartanii îşi aruncau copiii cu defecte ■ malformaţii (un fenomen probabil răspândit la vremea respectivă, s-ar putea din pricina endogamiei), mai apoi şi trădătorii sau bătrânii deveniţi inutili societăţii (n. trad
90
a, tu pui problema teologic. Adică tu nu simţi nevoia să ne convingi că meriţi să devii monah? Căci nu-ţi ascund, copilul meu: suntem deplin dezamăgiţi şi n-aş vrea să intru în detalii, întrucât n-aş dori pentru nimic ca simpla ta înfăţişare aici să se transforme într-o judecată cu uşile deschise. Din păcate, hotărârea noastră, cât priveşte rămânerea ta aici, nu ţi-e favorabilă. Ba chiar trebuie să-ţi mărturisesc că pentru noi a contat mai mult faptul că ne-am pierdut orice nădejde că te vei îndrepta vreodată decât purtarea ta de până acum şi „foloasele” aduse de tine mănăstirii noastre.
Anestis rămase inexpresiv şi apatic, fiind obişnuit cu concedierile şi eşecurile. La ce bun să-şi mai încarce conştiinţa cu un eşec în plus? în mintea sa îşi făcu, nepoftit, apariţia chipul tatălui, dezamăgit încă o dată, înnegurat şi aplecat asupra unui păhărel de vin. Îşi imagină ce avea să audă din gura-i în clipa în care avea să-i spună că n-a fost nevoie s-aştepte trei ani spre a fi trimis acasă. Se va înfuria ca un turc şi apoi avea să-şi caute iar pastilele de tensiune. Numai că de data asta n-avea să mai fie cuvântul mamei ca să îl calmeze, nici dezmierdarea ei ca să-l alinte. Ah, mămica mea! Numai tu m-acceptai aşa cum sunt! Cât îi lipsea mama! La amintirea ei îl podidi plânsul. Îşi plecă fruntea. O lacrimă i se rostogoli pe obrazul acoperit de praf. Părintele Stavros tresări, durerea-i sfâşie măruntaiele; îi aruncă egumenului o privire stăruitoare.
cu toate acestea, se grăbi el să continue, dând ascultare privirii preotului care îl implora, am hotărât să-ţi mai dăm o şansă. Fiindcă a continua cu prescrierea aceluiaşi medicament, odată ce s-a vădit că n-aduce vindecare, nu-i decât ceva pe măsura unui medic nechibzuit şi, dat fiind că nu toate seminţele odrăslesc în orice tip de sol, ne-am gândit să te punem la încercare într-un alt post; cu alte cuvinte, să te „răsădim”… altundeva!
91
Ultimele cuvinte îi treziră interesul lui Anestis, care-şi ridică mirat capul. Alt post? L-au pus la încercare în toate ascultările mănăstirii. Numai egumen nu l-au pus! Ce altceva mai rămăsese şi putea avea o asemenea greutate, încât să-i facă să-şi schimbe părerea?
e mai clar ca lumina zilei că viaţa în chinovie nu-i pe potriva ta. Nu e ceva rău, dacă te gândeşti că destui sfinţi mari au plecat în goană de la mănăstiri spre a se nevoi în singurătate. Aşadar, ne-am gândit să te duci ca ucenic la un bătrânel, părintele Haralambie, un ieromonah care vieţuieşte în sat. Nu zace la pat, ci e doar orb şi are nevoie de un ajutor. Este preot şi cu totul în măsură să-ţi asigure instruirea de care ai nevoie, pe deasupra fiind şi un duhovnic sporit. Alături de el, în casa sa, o să ai ocazia de a-ţi etala talentele într-un mediu care-mi imaginez că îţi va fi mai familiar. Singurul lucru de care vei avea nevoie va fi să te înveşmântezi în umilinţă şi ascultare. Dacă accepţi, o să-ţi spun mai multe.
Mii de gânduri îi trecură lui Anestis prin minte. Aşa cum îi prezenta egumenul lucrurile, era ca şi cum l-ar fi trimis în vacanţă. De altfel, de câtă grijă poate avea nevoie un orb? Cel mult, să-l ajuţi la ce nu vede. Ca să nu mai spunem că cei mai mulţi orbi au învăţat să-şi poarte singuri de grijă. A spus că nu-i va fi de trebuinţă decât smerenia! Adică ce e smerenia? Să-ţi pleci capul, să nu răspunzi obraznic şi din când în când să laşi să-ţi scape şi câte o „Iertare!”. Nu-i părea deloc ceva anevoios. Să fi fost oare ideea părintelui Stavros, ca să i se ofere încă o şansă? Da, asta trebuie să fi fost! Căută pe chipul scumpului său cleric confirmarea. Zadarnic: capul îi era plecat. Ceva nu-i mirosea a bine1; ceva îi scăpa. Să refuze? N-avea să afle niciodată dacă avea dreptate. Să accepte? Ce-ar avea de pierdut?
1 Ad litteram, „Nu vei găsi linte fără pietricele” (n. trad.).
92
Egumenul luă tăcerea lui Anestis drept consimţire. Oricum, chipul lui permanent adormit nu era în stare să exprime prea multe. Din când în când îi scăpa câte un zâmbet de obicei în faţa unei mâncări delicioase, şi mult mai rar îşi holba ochii -, când presimţea că ceva aducea a trudă şi efort. Acestea erau toate grimasele sale, ca acele cucoane care au întrecut măsura cu intervenţiile estetice şi botoxurile şi-ţi dau impresia că poartă mereu o mască.
deci azi nu mai faci nimic de parcă ar fi urmat să facă -, stai cu părintele Stavros, de care sigur îţi va fi fost dor; veţi fi având multe să vă spuneţi, fiindcă, oricum, mâine el se va întoarce la metoc. Socotesc că-ţi aduce şi veşti despre tatăl tău. Adună-ţi lucrurile, iar maşina mănăstirii, care o să-l ducă pe el la autobuz, o să te lase şi pe tine în satul părintelui Haralambie. Din câte ştiu, autobuzul face o staţie suficient de lungă acolo. Haide! Fă ascultare, şi Dumnezeu cu mila!
Dar ce-or fi păţit cu toţii dis-de-dimineaţă? Anestis ar fi putut intra la bănuieli, însă reacţiile lor erau felurite şi contradictorii, şi fu indus în eroare. Matei, un monah înalt, mai degrabă tăcut, l-a bătut prieteneşte pe umăr şi i-a urat, plin de tristeţe, curaj, de parcă s-ar fi dus la război sau la o operaţie grea. Celălalt, Ioachim, un om sprinten ca o vrabie şi ţanţoş ca un cocoş, l-a ironizat arogant şi maliţios: „Puişorul meu, acum o să scuipi şi laptele pe care l-ai supt!”. Nectarie, un călugăr blând şi grav licenţiat în finanţe -, i-â cerut să-l ierte dacă l-a supărat cu ceva, făcându-i şi o metanie! Dar şi ceilalţi îi aruncară nişte priviri piezişe şi bănuitoare. Oare-l duceau la execuţie şi i-o ascundeau? Culmea fu când un monah mai scund, cu ochelari groşi, Efrem, se apropie de el şi, fără să scoată o vorbă, îi arătă un semn în spatele urechii drepte, asemenea veteranilor de război ce se mândresc cu cicatricile lor. Vai, Preasfânta mea!
93
Părintele Stavros l-a apucat de mânecă şi l-a împins repede în maşină, aruncând în stânga şi-n dreapta priviri furioase.
lasă-i pe ăştia, i-a spus în timp ce maşina se afla în mers, iar tu, sărmane, vezi cum te foloseşti de ocazia asta. Să ştii că, dacă te întorci înainte de vreme, tatăl tău o să te alunge de acasă în şuturi. Mi-a spus-o clar: „Nu-mi pasă dacă n-o să reuşească. Dar dacă aflu că nici măcar n-a încercat, o să încaseze un şut, de-o să-l zbor pe lună!”. Eu n-o să-i spun nimic de isprăvile tale de aici, dar trebuie să devii mai serios şi să-ţi intre bine în cap: dacă vrei să mănânci peştele pe care-l prinzi tu, e musai să te uzi la picioare. Şi bani să nu-mi mai ceri, fiindcă i-am promis egumenului să nu-ţi mai trimit. Ai vreun ban cu tine?
Adevărul este că adunase o legăturică zdravănă, dar, bănuitor şi viclean cum era, se gândi să nu-i dezvăluie nimic. Şi, de bună seamă, ca să nu fie silit să răspundă cu o minciună, preferă să răspundă cu un căscat. Părintele Stavros, dezarmat şi dezamăgit la vederea gurii ce se căsca în faţa lui, îi zise:
cât te priveşte, inerţia ta e în primul rând una encefalică. Mintea refuză să-ţi pună corpul în mişcare. Înainte ca trupul să obosească războindu-se cu truda, trebuie să lucreze creierul luptându-se cu patimile. Ăsta-i idealul! De cele mai multe ori se petrece invers, fiindcă patimile sunt bine înrădăcinate în noi şi e nevoie de efort fizic pentru a le combate. Cu alte cuvinte, stinge focul cu foc!
Dar când văzu în ochii lui Anestis nedumerire şi indiferenţă, nădejdile i se ofiliră. Lăsă la o parte sfaturile şi-i vorbi despre părintele din sat. Din neatenţie, îl numi „popa-Rambo” dar se grăbi numaidecât să se corecteze. Îi spuse că părintele Haralambie nu e un om rău, ci chinuit şi, ca toţi oamenii. avea şi el nişte ciudăţenii. „însă e un duhovnic sporit şi drept”, adăugă el, „cu suflet de copil”. Părintele Stavros n-a mai adus în discuţie nici minciunile, pe care le tot îndrugase
94
Anéstis la mănăstire, nici înşelăciunile sale, nici nu l-a certat pentru ele, ci doar i-a amintit că în relaţia dintre doi oameni, cu neînţelegerile inevitabile pe care convieţuirea le presupune, „minciuna are picioare scurte”.
Satul nu era chiar sat sau, mai degrabă, nu era un sat obişnuit. Poate fusese în alte vremuri, când casele erau mici şi construite la oarece distanţă una de alta, cu bostănăriile şi coteţele lor, când restul de apă menajeră era aruncat pe drum, în faţa casei. Dar, de când se construise centrul de schi, zăpada se transformase în bani. Încet-încet casele s-au mărit, îndesit, primind în compania lor hoteluri, taverne şi o serie întreagă de magazine de interes turistic. Până şi mica şi unica băcănie fu înlocuită de două magazine ale unor cunoscute lanţuri de supermarketuri. Populaţia redusă drastic din pricina urbanizării şi imigraţiei spori, şi n-ar fi fost nedrept să se spună că devenise poate cel mai de seamă sat din zonă. Numai criteriile politice şi raţiunile istorice privaseră satul de serviciile administrative, găzduite neîntrerupt de localitatea vecină, aflată la câmpie. Zăpada era motivul pentru care în timpul verii în opoziţie cu restul satelor, ce se umpleau de nepoţi şi înstrăinaţi părea un sat-fantomă, spre deosebire de perioada iernii, când aici soseau mii de excursionişti. La aceasta contribuia şi faptul că, de obicei, copiii satului, şi nu numai, erau găzduiţi pe durata verii într-o tabără din apropiere.
Casa unde trăia părintele Haralambie se afla la capătul unei cărări, ce cotea de la drumul care cobora abrupt spre matca râului, şi, fiindcă în acel loc priveliştea nu era spectaculoasă, nu prezenta interes turistic spre a fi exploatată. Astfel, era un loc cât se poate de potrivit isihiei şi însingurării atât de dragi preţuitului nostru cleric.
Părintele Stavros stătea şi se întreba dacă ar fi indicat să-l însoţească sau nu pe Anestis până la destinaţie. Încă îi răsuna
95
în urechi mustrarea întemeiată din partea părintelui Ioan şi n-ar fi riscat să mai încaseze una şi din partea lui „popa-Rambo”. Dacă egumenul îl va fi informat telefonic şi îi va fi spus tot ce era necesar părintelui Haralambie despre Anestis, părintele Stavros se afla într-o situaţie neplăcută. În cele din urmă, dând dovadă de chibzuinţă, se despărţi de tânărul său novice în piaţa zgomotoasă, cu stejarul ei bătrân şi impunător şi zecile-i de scaune şi mese, sub pretextul că nu voia să piardă autobuzul, rugându-l să-i transmită părintelui Haralambie dragostea şi urările sale de bine şi să-i ceară din partea sa iertare pentru că n-a putut să i le dea în persoană. Anestis apucă să citească pe chipul iubitului său preot descumpănire şi un pic, poate, de vinovăţie ceea ce-i stârni mirarea -, dar nu le dădu prea multă importanţă. Atenţia sa era cu totul îndreptată spre pitorescul sat cu viaţă intensă şi cu copile frumoase. Cu o întoarcere rapidă a capului identifică o rotiserie cu un kebab îmbietor în vitrină, o pizzerie, dar şi o patiserie cu dulciuri ambalate în hârtii viu colorate. Înghiţi în sec şi-şi aminti că au plecat atât de în grabă, că n-apucară să guste nimic. Poate totuşi o fi mâncat nu-şi mai aducea aminte -, dar n-avea o prea mare Importanţă, de vreme ce stomacul său se răzvrătise deja. Un pic mai târziu înfuleca cea mai delicioasă plăcintă cu brânză mâncată vreodată în viaţa sa, un pic pipărată şi cu foi crocante. Zâmbi mulţumit şi, după ce trase adânc aer în piept, satisfăcut şi binedispus, îşi luă în spate rucsacul şi se apucă, întrebând, să caute casa părintelui Haralambie. Unii ţărani, înainte de a-i răspunde, îl cercetau din cap până-n picioare, alţii se uitau la el fie compătimitori, fie plini de curiozitate.
Tânărul îmbrăcat în negru, cu fesul împletit, dădu ascultare îndrumărilor şi lăsă în urmă piaţa, mergând cu pas molcom; străbătu, fluierând, un drum pitoresc, pavat cu piatră, luând seama la vitrinele cu obiecte pentru turişti şi produse agricole,
96
şi coborî alte drumeaguri, aruncând cu pietricele după nişte pisici şi căscând gura la casele tradiţionale de piatră cu olanele şi verandele lor. După ce împărţi din belşug „ziua-bună”, intră pe un drum de ţară, destul de abrupt şi, în cele din urmă, când dădu de crucea de lemn aşa cum i se spusese clar -, o apucă pe cărarea îngustă şi acoperită cu pietriş. Se poate ca satul să fi fost o palmă de pământ, dar, într-un chip inexplicabil, zarva din piaţa centrală n-ajungea în acel capăt de sat. Îşi continuă mersul şi după cincizeci de metri ajunse la… cocioaba Caraghiozului! O ruină, de parcă o mână uriaşă o aruncase în vegetaţia dimprejur spre a o ascunde sau a scăpa de ea.
Construcţia din piatră după cum se vedea din locurile unde tencuiala căzuse -, cu căpriorii învinşi de timp, făcea ca acoperişul, cu olanele-i acoperite cu muşchi, să semene scobit cum era cu un samar uriaş. Obloanele de lemn, de o parte şi de alta a uşii, de asemenea, din lemn, stăteau gata să cadă, şi ferestrele, aşa cum se căscau, acoperite pe jumătate, parcă semănau cu Anestis cel veşnic somnoros. Lângă clădire, vegetaţia era adumbrită de un smochin bătrân ca de o umbrelă uriaşă. Exista o livadă în care abundau ierburi sălbatice şi copaci fructiferi, dar ceva sugera că în alte vremuri găzduise zarzavaturi trebuincioase şi legume gustoase. Altcândva! Când era un copilaş, Anestis îşi imagina casele drept nişte giganţi, ale căror uşi erau guri, iar ferestrele ochi, plăcându-i să le atribuie identităţi şi roluri. Pentru bordeiul ăsta nu-şi bătu prea mult capul. Dac-ar fi fost om, ar fi fost cu siguranţă un pustnic mizantrop sau unul dintre cei fără adăpost din oraş, care aterizează iarna sub roţile maşinilor, în trecere, pentru a-şi câştiga câteva zile de tratament medical, cu hrană asigurată, într-o cameră caldă de spital.
Cum intră în curte, îl întâmpină o poartă de fier, ce scârţâia de parcă era bântuită. Se apropie şi bătu în uşă cu o strângere
97
de stomac. Nici un răspuns. Dintr-odată îi ajunse la nas o miasmă, de parcă ar fi călcat în nişte fecale umane. Îşi verifică pe loc tălpile papucilor. Nimic! Duhoarea venea de altundeva. Trase pe nas aerul dinspre casă. Găsi că mirosul ieşea prin crăpăturile din tocul uşii şi s-a dat sprinten înapoi. Îşi aminti de un profesor de fizică care, la lecţia despre corpurile solide, lichide şi gazoase, le spusese că şi gazul este un corp solid, dar foarte rarefiat, şi că mirosind un gaz e ca şi cum ai mânca din el. La gândul acesta se înverzi ca o şopârlă amazoniană şi simţi că stomacul i se întoarce pe dos. Bătu din nou, mai tare. Tăcere… Dădu s-o deschidă, dar i se păru încuiată. Încercând-o, îşi dădu seama că nu era decât înţepenită şi că era nevoie de ceva putere pentru a o deschide. Atunci se auzi un glas dinăuntru, ca şi cum cineva i-ar fi vorbit din fundul unei fântâni.
cine-i?
anestis, răspunse el timid.
adevărat a înviat se auzi vesel glasul din întunecatul cotlon.
nu, n-am spus „Hristos a înviat!”. N-am spus nimic despre înviere, strigă mai tare tânărul ca să lămurească neînţelegerea.
dar de ce? Pentru domnia ta Hristos n-a înviat?
n-am spus că n-a înviat! Pur şi simplu, eu n-am rostit acest salut.
dacă eşti dintre ateii ăia, ia-o din loc!
mă refeream oricum nu ştia la ce se referea la numele meu.
mata eşti monah ori mirean?
Anestis se gândi că nu era nici una, nici alta şi n-a răspuns pe loc.
m-a trimis egumenul ca ucenic şi ajutor al tău.
deci eşti monah!
1 Un joc de cuvinte între numele propriu Anestis la cazul acuzativ (AvTrj) ţl Ndlutul pascal „Hristos a înviat (Xpiarâţ AvT)” (n. trad).
98
frate de mănăstire.
hai înăuntru!
împinse uşa, cândva de culoarea mării, care se deschise cu un scrâşnet prelung, tânguitor, şi, de îndată ce nările îi fură izbite de aer stătut, umezeală şi murdărie, regretă adânc. Simţi cum nările-i ardeau şi se uscau de parcar fi inhalat un gaz toxic. Îşi ridică braţul şi-şi acoperi partea de jos a feţei. Deschise cu greu şi şovăială uşa larg, spre a pătrunde aer curat şi, odată cu el, lumina, întrucât în interior domnea întunericul absolut. Prezenţa lui neinvitată fu salutată de nenumărate muşte deranjate, care zburau în jur fără nici un scop, asemenea unor kamikaze. Trecerea de la curtea scăldată în soare şi 9 plină de arome la camera fetidă a fost trăită dureros şi cu toate simţurile. Avu nevoie de ceva timp să i se adapteze ochii, şi pentru puţină vreme bătrânul preot nu fu decât un glas ascuns îndărătul altor umbre. Odată ce se adaptă cu întunericul, îşi căscă ochii nu doar ca să vadă mai bine, ci şi de groază. O mizerie şi dezordine absolute! O casă-pubelă! Duşumeaua era atât de murdară, că nimeni nu s-ar fi supărat dacă ai fi scuipat pe jos sau ţi-ai fi făcut nevoile.
O masă, în mijlocul camerei, acoperită cu tot soiul de obiecte, farfurii cu resturi de mâncare, haine murdare, alimente, lădiţe cu zarzavaturi putrezite, sacoşe… Masa aceasta laolaltă cu patul clericului ocupau jumătate din cameră. Cealaltă jumătate era ocupată de bucătărie, o ladă de lemn cu balamale de fier ruginite, cu o grămadă de lucruri îngrămădite pe ea şi o bibliotecă. Vasele de bucătărie stăteau în chiuvetă mânjite şi nespălate, asemenea unor jucării pentru copii aruncate la groapa de gunoi. Putea, chiar de la distanţă, să distingă în tigaia într-o rână cum sub stratul gros de mucegai gri-verzui putrezeau resturi dintr-o mâncare de fasole sau sâmburi de măsline. S-ar fi putut găsi acolo nici nu voia să se gândească la asta chiar şi ceva excremente de şoareci. Toate
99
erau acoperite de un strat gros de praf, de ziceai că întreaga cameră era o corabea1 uriaşă, acoperită cu pudră de zahăr. Nu mai vorbim de duşumea! în rest, după cum i se păru lui, era o casă de ţară obişnuită, cu un spaţiu comun, unde toate bucătăria, salonul, dormitorul se aflau în aceeaşi încăpere, cu closetul, după socotinţa lui, undeva în ogradă dar asta, mai târziu, avea să i se infirme. Începu să păşească, călcând pe vârful papucilor, ca şi cum ar fi străbătut un câmp minat. În locurile unde nu existau lucruri pe jos, simţea cum tălpile papucilor i se lipesc de ceva uscat sau lipicios. Neînvăţat cu murdăria şi răsfăţat cum era, plăcinta cu brânză îi stătu în gât. Ieşi afară în grabă şi o lepădă la rădăcina unui piersic. Cu un zâmbet larg, neforţat, ură bun-venit aerului curat în plămâni. Inspirarea adâncă a aerului curat acţionă ca un balsam, purtându-l în clipa în care, abia născut, atingea plângând pieptul mamei, adulmecându-i mireasma familiară.
în urma lui ieşi, târându-şi paşii, şi bătrânul cleric. Într-o mână-şi ţinea toiagul, în jurul căruia se răsucise întregu-i trup, în cealaltă, o bucată de pânză. Orb cum era, o ridică în aer:
iar mi-au trimis o mimoză! Ia-o ca să te ştergi.
Anestis o apucă cu vârfurile a două degete arătătorul şi degetul mare ca şi cu un cleştişor şi se uită la ea cu dezgust şi greaţă. Câteva pete de culoare trădau faptul că, dacă într-o vreme va fi fost spălată, va fi fost o elegantă eşarfa în mai multe culori. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi atins faţa cu ea şi cu atât mai mult nu s-ar fi şters la gură cu ea. O aruncă! Ştergându-se la gură cu mâneca, se folosi de ocazie pentru a-l cerceta pe bătrânul în vârstă ce-i stătea înainte. Faţa îi era atât de îngurzită, încât semăna cu trunchiul unui pin străvechi. Firele de păr albe ale capului şi faţa sa, mulţumită nespălării, se
1 Prăjitură în formă de corabie cu migdale şi miere; termenul neogrec Mvpctyrtdţ provine din turcescul kurâbiye (n. trad.).
100
transformaseră în nişte ciorchini de care erau lipite resturi de mâncare şi o pojghiţă de unsoare. Rasa, din pricina nespălării, lucea asemenea pieii de delfin. Poalele îi erau zdrenţuite şi trebuia să ai o imaginaţie de scenarist premiat pentru a-ţi închipui că odată fusese de bumbac. Iar cireaşa de pe tort era că părintele stătea în picioarele goale, cu tălpile înnegrite şi cu unghiile galben-maronii încovoiate, care semănau cu cele ale unui prădător fantastic pentadactil. Dar toate acestea treceau neobservate dacă te uitai la ochii săi. Se holbau de parcă ar fi dormit cu ochii larg-deschişi sau ar fi visat stând treaz.
ia vino mai aproape!
desigur, i-a răspuns Anestis, mânat de o curiozitate firească, dar o putere invizibilă îi ţinea picioarele înţepenite.
cum adică „desigur”? Călugăr vrei să te faci, deci vei răspunde cu: „Binecuvântează!”
desigur!
bre, ce ţi-am spus tocmai acum? Să nu mai aud „desigur”!
desig…, binecuvântează!
a, bravo! Când o să te chem, vei răspunde cu „Binecuvântează!” şi când îţi voi da să faci ceva, vei răspunde cu „Să fie binecuvântat!”. Acestea sunt cuvintele prin care îţi arăţi ascultarea faţă de părintele duhovnicesc care trebuie să fie oarbă. Ai înţeles?
desigur!
Scos din fire, bătrânul îşi ridică toiagul şi-l coborî cu putere în direcţia din care venea glasul. Tânărul îl văzu trecând la un fir de păr distanţă de capul lui şi scoase un ţipăt sugrumat.
ce zbieri ca din gură de şarpe? Doar nu te-a atins!
câţiva centimetri, şi aş fi încasat-o drept în cap!
câţi adică?
cinci centimetri mai în dreapta, şi aş fi încasat-o „în numele Tatălui”!
101
ei, atunci, încaseaz-o!, îi replică bătrânul aproape urlând, în timp ce repetă încercarea, de vreme ce primise îndrumările necesare.
Toiagul din lemn de tisă cu noduri ateriză în braţul lui Anestis, care chiţăi de durere şi stupoare asemenea unei eleve, îşi căscă ochii zguduit. Bătrânul nu-i în toate minţile! în încercarea de a vorbi, cuvintele i se auziră răguşit:
eşti în toate minţile, bre bunicule?
pentru tine sunt părinte, nu bunic! Bătaia1 e ruptă din Rai! N-ai auzit asta niciodată? Şi aşa cum te porţi, din Rai n-o să ai parte decât de ea. S-o luăm de la capăt. Vino mai încoace.
„Desigur” îi stătea lui Anestis pe vârful limbii, dar apucă să Krângă din buze. Nu era gata să rişte o nouă aterizare a toiagului pe spinarea sa. Cu un „binecuvântează” plin de uşurare făcu un pas ezitant şi se opri în faţa preotului cu părul alb.
să îndrăznesc să te întreb ce vrei?
ai auzit spunându-se că vederea este un pipăit de la distanţă?
-Nu!
ei, află acum! Cine nu vede cu ochii, vede cu mâinile!
Vino mai aproape…
îşi întinse mâna şi prin pipăire începu să „citească” chipul tânărului, care simţea cum mâinile bătrâneşti, descărnate, murdare, cu unghiile înnegrite şi lungi îl pipăiau.
un obrăjor bărbierit, pufos, cu ten de fetiţă, de papâ-lapte…
Apoi îi pipăi mâinile:
mâini ce n-au trudit niciodată, moi, de răzgâiat…
1 EHo în limba greacă înseamnă „pom” (aşa cum se întâlneşte în expresia „pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” [Fac. 2, 9]), „lemn” (aşa cum se întâlneşte în expresia imnografică „lemnul Crucii”), în sens metaforic Însemnând şi „bătaie”; de aici şi jocul de cuvinte „lemnul (adică bătaia) e rupt din grădina Raiului” (n. trad.).
102
La sfârşit îi dădu o lovitură uşoară în burtă. Cum simţi că pântecele lui Anestis se mişca ritmic, ca un jeleu, pufăi:
şi burtică de paşă! Acum pricep de ce mi te-a trimis egumenul. Mi l-a trimis iar pe cel de umplutură! Ce i-ai făcut, de te-a trimis în exil, afară de faptul că eşti un răzgâiat?
am avut o problemă cu adaptarea!
hmmm! Adaptare îi spune acum? S-o notez. Şi ia zi-mi: la ce nu te puteai adapta?
la studiu, slujbe, ascultări, privegheri şi post, dar e o chestiune organică, nu de voinţă…
ca şi cum am spune „Voiam, dar nu puteam…?”
exact asta!
şi care e chestiunea ce făcea ca trupul să învingă mintea, îngăduindu-ţi doar să mănânci şi să dormi?
sufăr de narcolepsie…
şi vrei să dormi întruna?
nu vreau, dar asta se întâmplă. Când totul pare bine, dintr-odată adorm.
şi cât priveşte postul, ce-a mai pus trupul la cale? Când totul pare bine, dintr-odată te trezeşti mâncând?
boli de natură gastrointestinală, care au a face cu hipersecreţia de suc gastric şi hipersensibilitatea mucoasei.
ce frumos o aduci din condei, bre puiuţule! Nici medic să fi fost, n-ai fi putut-o zice mai bine.
Dintr-odată, ca dintr-o insuflare dumnezeiască, Anestis cel şiret, întrucât nu era sigur că-l convinsese deplin pe încercatul cleric, se gândi să-şi ducă show-ul la apogeu, scoţând un nou as din mânecă:
am o hârtie de la egumen, prin care vă informează în privinţa problemelor mele şi vă roagă să ţineţi seama de ele.
îşi înfundă mâna în buzunar şi scoase o hârtie mototolită, uitată acolo de nu ştiu când. O scoase cu zgomot, pentru întărirea spuselor sale.
103
bine, bre binecuvântate, nu te nelinişti! Cine sunt eu să mă arăt neascultător în faţa a ditamai egumenul? Numai, daj că eşti bun, fiindcă sunt orb, citeşte-mi-o tu.
Rugămintea asta îl luă prin surprindere pe Anestis care, tuşind, se făcu că dă citire biletului, dar, fiindcă fu luat pe nepregătite, singurul lucru pe care putu să-l improvizeze se rezuma la următoarele, puţine la număr, cuvinte: „Părinte Haralambie, te rog să ţii seama de problemele de sănătate ale fratelui Anestis.” Şi, ca să confere un aer bisericesc epistolei, adăugă la sfârşit şi un „ Amin!”.
Urmă o tăcere.
continuă!, îl îndemnă vârstnicul monah.
asta a fost tot.
ca întotdeauna, egumenul e foarte scurt şi la obiect! Nu te necăji, copilul meu, aici o să te învăţ cu de-amănuntul ce-i I respectul!
Anestis zâmbi stingher. Bătrânul acesta ori era prea de tot bun, ori îl juca pe degete. Puţin îi păsa. El, care a putut să tragă chiulul sub nasul atâtor oameni cu priviri agere, o să se cramponeze acum de un orb?
din câte-aud, nu cred să ai peste treizeci de ani.
binecuvântează!
nu, bre binecuvântate, aici nu-i potrivit! Trebuie să-mi spui câţi ani ai.
am făcut douăzeci şi şase luna trecută.
de când eşti frate de mănăstire?
de un an.
eşti de douăsprezece luni, şi ai asemenea mâini, şi nici „Binecuvântează!” n-ai habar să zici! Aaah!, suspină dezamăgit. Fiecare serie de novici e mai proastă decât cea de dinainte. Unde sunt monahii de altădată, care săpau pământul cu mâinile lor?
cu tot respectul, părinte, se poate să nu am cazmale în loc de mâini, dar socotesc că am destulă pregătire teologică
104
pentru anii mei. Ceilalţi tineri de vârsta mea nici măcar Crezul nu-l ştiu.
a, desigur! A… cum am zis că te cheamă?
anestis…
anestis Noul Teolog!, îşi drese preotul glasul cu ironie.
n-am spus că sunt teolog, dar m pricep şi eu întrucâtva la religie.
atunci nu te deranjează dacă te supun un pic unui test?
mă iei cam pe nepregătite, dar… Întreabă-mă orice vrei!
nu te nelinişti! O să te întreb ceva uşor. Despre Preasfânta!
o socotesc mai presus şi de mama!
frumos! Mă bucur. Ia spune-mi, dacă Preasfânta e mai presus şi de mama ta, care sfântă e mai presus de Preasfânta?
nici una!, răspunse fără ezitare Anestis.
nerozii! Există o sfântă pe care toţi Sfinţii Părinţi o consideră a fi deasupra ei. Chiar însăşi Născătoarea de Dumnezeu!, strigă clericul orb.
Nedumerit, Anestis se apucă să-şi stoarcă creierii. Dar oricât şi-i stoarse, tot nu-şi aminti de vreo sfântă, mai slăvită şi mai cinstită decât Născătoarea de Dumnezeu.
lasă, nu te mai gândi…, că miroase a ars, îl luă în râs bătrânul. O să-ţi mai dau o şansă spre a-ţi demonstra cunoştinţele teologice. Viaţa lui Hristos o cunoşti sau o să rămâi iarăşi cu praful de pe tobă?
Cu o încredere în sine renăscută, Anestis slobozi un căscat. Orbul îşi va fi ales tema din lista clasică de întrebări obligatorii pentru gimnaziu…
întreabă-mă ce vrei!
un lucru să-mi spui… Când a murit Hristos?
uşooor! în Vinerea Mare.
să-ţi trag una cu cârja! Auzi la el: Vinerea Mare! Bre, în ce an dupăHristos a fost răstignit Hristos? Vreau să-mi zici data!
105
sunt notate în Evanghelie şi asemenea date concrete, zile…?, se miră Anestis storcându-şi creierii pentru a-şi aminti.
Bâta se roti de două ori în aer. Anestis pricepu mesajul. Îşi sili memoria, tot gândindu-se, şi în cele din urmă se dădu bătut!
asta nu-i teologie, ci istorie, părinte. La istorie n-am fost bun niciodată, fiindcă e plină de date cronologice! Şi gândeşte-te că există atâtea calendare, că până şi Biserica a ajuns la schisme din cauza lor. La altă dată a murit după calendarul gregorian, la alta, după cel iulian şi la alta, după cel chinez…
La cuvintele acestea pline de argumente aparente, clericul cel iute la mânie trimise o lovitură de toiag în direcţia din care se auzea glasul tineresc şi, ratând, atinsese o stivă de bidoane de tinichea, răsturnând-o. Asta se auzi de pe verandă asemenea unei salve de tun, şi păsările din copacii de primprejur se împrăştiară tulburate asemenea apei unei fântâni arteziene multicolore. Se detensionă un pic şi-i replică pe un ton ce ascundea dezamăgire:
haide, ia-ţi lucrurile şi intră înăuntru, să vedem cine pe cine va răzgâia!
oricum, cu tot respectul, părinte, eu am de gând să mă fac monah, nu ofiţer de stare civilă, îi replică Anestis în încercarea de a avea el ultimul cuvânt.
Clericul nu-i răspunse, arătând că nu dă nici o importanţă cuvintelor lui. La primul pas, picioarele proaspătului novice se încurcară într-o rădăcină rămasă pe jumătate afară şi se prăvăli la pământ cât de lung era, lovindu-se.
măi, se grăbi să-l admonesteze bătrânul preot, ţi-am spus să faci ascultare oarbă, dar cu ochii deschişi!
Tânărul s-a ridicat, s-a şters şi a intrat agale, ţinându-şi respiraţia, fără nici o tragere de inimă şi şovăielnic, asemenea unei broaşte ţestoase ce intră într-o carapace străină. Nevoia şi prioritatea imediată erau să aprindă un bec. Străduindu-se să
106
afle întrerupătorul pipăind peretele cu degetele, simţi că atinge ceva ce scârţâi şi, când îşi dădu seama că era un gândac de bucătărie, scoase, sugrumat, un strigăt de groază şi dezgust.
ce-ai păţit iarăşi?
am prins un gândac de bucătărie.
minte ai? Ce ţi-a făcut vietatea de ai prins-o?
din greşeală! Crezi că eu am vrut? Căutam întrerupătorul pe perete. Nu ştiu dacă ai habar, dar e-aici cu tot soiul lui.
sunt şi ele vietăţile lui Dumnezeu! Şi cu întrerupătorul, chiar de-o să-l găseşti, n-o să faci nimic, poate… o gaură în apă… Curentul e tăiat de acum zece luni.
fără curent o să ne înghită întunericul.
dacă ţi-e teamă de întuneric, fă-te tu lumină. Ia o lumânare găseşti pe masă din belşug.
„Să vezi ce lumină o să mă fac când oi arunca eu în aer coşmelia asta… precum la Koúnghi1”, se gândi Anestis, care preferă să deschidă fereastra. Câţiva păianjeni se uitară cruciş la el fiindcă le strică lucrul la care trudiseră atâta timp. Odată ce aerul curat pătrunse în casă, inspiră şi el adânc. Încercând să fixeze obloanele, rămase cu unul dintre ele în mână care, greu cum era, căzu la pământ cu zgomot.
eeeee! Dacă e să-mi dărâmi casa, să te duci de unde ai venit!, se supără părintele Haralambie.
Odată cu mult-râvnitul aer curat, în odaia ce nu văzuse de multă vreme soare năvăli lumina din belşug. Şi de parcă razele soarelui ar fi fost un fel de insecticid, mii de insecte şi vietăţi începură să se mişte încoace şi încolo, şi n-am exagera deloc dacă am spune că pereţii şi podeaua păreau să se târască
1 Când, la 1803 turcii lui Ali-paşa au ocupat Soúli (Epir), localnicii (în jur de şase sute de războinici sub conducerea lui Fótios Tzavelas) s-au retras în reduta de pe colina Koúnghi (Kovyxi), unde au fost asediaţi. Neavând speranţă de scăpare, s-au predat. Spre a nu ceda duşmanului reduta şi armamentul, ultimii rămaşi (monahul Samuil, cinci luptători şi câţiva răniţi) s-au aruncat singuri în aer cu ajutorul butoaielor cu praf de puşcă aflate acolo (n. trad.).
107
de parcă ar fi fost vii. Asta a fost lovitura de graţie! Anestis simţi că n-avea cum să mai rămână acolo nici o secundă. Primul lui gând fu să-i spună un „Adio!” sec şi să plece fără prea multe explicaţii. Dar asta n-ar fi fost o insultă la adresa vârstnicului ieromonah? Şi apoi, unde să se ducă? Iar dacă s-ar fi dus pe jos la mănăstire, avea să-l apuce noaptea pe drum. Ca să nu mai vorbim că distanţa era de peste treizeci de kilometri o distanţă nemaiparcursă pe jos de el vreodată în viaţa sa. Apoi simţi cum stomacul începu să-i orăcăie. Biata plăcintă cu brânză ajunsă îngrăşământ pentru piersic! Oare n-ar fi fost mai bine să mănânce ceva mai întâi şi apoi să caute o cale de a pleca? Poate vreun taxi din centrul satului! Da, asta avea să facă! Dar să mănânce în încăperea asta nu era cu putinţă. Orice va fi avut bătrânul pentru a-l ospăta, cu condiţia să fie gătit curat, o să mănânce afară, în curte.
Măsură din priviri încăperea. Lumina se revărsa acum din belşug şi nu mai găseai ungher ce să nu se scalde în soare. Lângă masă, în capătul odăii, erau o chiuvetă şi câteva dulapuri ce se căscau goale, cu uşile deschise. În stânga mesei se aflau două scaune încărcate de lucruri, iar în dreapta, un pat aşternut cu nişte cearşafuri şi pături murdare şi ponosite. Presupuse, sigur pe sine, că acolo va fi dormind bătrânul, fiindcă la capul patului atârna un şirag de mătănii din cele mari. În dreapta uşii se aflau un frigider şi un cuier cu picior, de care era agăţat un palton de lână negru. În dreapta intrării, la puţini metri, începea un hol ce dădea într-o altă cameră. Spaţiul nefiresc de lung şi îngust al intrării trăda clar că era vorba de o extensie ulterioară care, fără a fi prevăzută iniţial, unea camera respectivă de restul clădirii.
vezi undeva un lighean de plastic?, îl întrebă brusc bătrânul.
Cu greu, Anestis îl află sub un morman de lenjerie intimă murdară şi cuverturi pentru pat.
108
l-am găsit, dar are diferite lucruri în el.
ce lucruri?
ceva ce seamănă a cartofi, de culoare neagră.
cartofi au fost… Aruncă-i afară şi toarnă în lighean nişte apă din bidonul de lângă mine. Şi adu-mi şi un săpun de la chiuvetă.
Anestis făcu ascultare, dar fără tragere de inimă.
ia un scaun şi aşază-te în faţa ligheanului!, îi dădu poruncă preotul înaintat în vârstă.
De îndată ce îndeplini porunca, uimit, Anestis văzu cum bătrânul se aplecă în faţa sa, încercând să-i scoată papucii. Sări îngrozit în picioare:
sper că n-ai de gând să-mi speli picioarele, cum a făcut Hristos cu ucenicii Săi!
fă ascultare, aşa cum au făcut şi ucenicii, şi nu te necăji. Toate încep de la ascultare şi smerenie. Dacă Domnul nostru şi apostolii au făcut aşa, cine suntem noi să ne împotrivim? Iar în coliba asta pentru tine eu sunt Hristos, iar tu, apostolii…
Anestis se împotrivi şi nu se aşeză imediat. Nu smerenia îl împiedica, ci şoseta găurită şi felul în care degetul mare ieşea afară ca un vierme gras, şi i se făcu ruşine. Dar când se gândi că părintele era orb, se linişti şi se aşeză. Însă când clericul îi scoase una dintre încălţări şi mirosul de picioare nespălate se răspândi în încăpere, o nouă panică îl cuprinse pe Anestis. Nici măcar nu-şi putea aminti când să fi fost ultima dată când şi-a spălat picioarele şi şi-a pus ciorapi curaţi. Bătrânul îi dădu jos şoseta. Era lipită de piele ca un leucoplast şi soioasă. Ucenicul făcu o mişcare spre a-l împiedica, dar un alt gând, anume că grajdul acesta duhnea şi mai urât, îi calmă conştiinţa adormită şi cedă fără să se mai împotrivească.
„Popa-Rambo” continuă cu curaj să-i săpunească amândouă picioarele, apucă colţul propriei reverende şi le şterse. Apoi se ridică cu trudă, gemând din greu şi ţinându-se de genunchi.
109
haide, du-te acu s-arunci apa afară. N-o arunca la rădăcina vreunei plante fiindcă, sărmana de ea, o să se ofilească din pricina murdăriei. Şi ia aminte: sunt orb, dar nu cu nasul înfundat!
Anestis se făcu roşu la faţă ca un semafor. Apucă cu năduf ligheanul şi ieşi afară oţărât. „Nu se uită la el, că trăieşte într-o hazna, ci-i pasă de picioarele mele!” Cum aruncă apa din lighean undeva, la întâmplare, trase adânc aer în piept, îşi roti privirea până dincolo de orizont. În depărtări se distingeau, asemenea cunoscutelor drosoulites vârfurile unor chiparoşi. O rafală de vânt neaşteptată îi făcu să se aplece plini de pocăinţă, de parcă ar fi fost nişte călugări înalţi şi slabi. Reveni înăuntru mai liniştit.
Bătrânul, cum auzi uşa închizându-se, îi spuse:
acolo, în fund, e odaia ta. De când a plecat cel de dinaintea ta, în urmă cu destulă vreme, nu m-am atins de ea. Du-te s-o vezi.
Un efort inutil, fiindcă nu intenţiona pentru nimic în lume să doarmă în casa asta, dar făcu ascultare mai mult din respect. Inima apăsată îi îngreuna paşii. Trecu pe lângă toaletă după mirosul neplăcut îşi dădu seama şi, deschizând o altă uşă de lemn, cu un gemuleţ de sticlă, ajunse în singura încăpere din casă unde domnea un elementar simţ al decenţei. O odaie simpatică, cu un pat de lemn, o măsuţă împodobită cu o lampă pe gaz şi un urcior de lut, un mic dulap, o sobă pe lemne, ruginită, şi câteva icoane pe pereţi. A, da! Şi o grămadă de cărţi pe un raft. Curată nu o puteai numi, că totul era acoperit
1 Termenul fywrovXÎTeţ se referă la fenomenul meteorologic observat în jurul castelului Frangokâstello din regiunea Sfakia (Creta). Se spune că fenomenul este vizibil în fiecare an, la începutul lunii iunie, în preajma aniversării bătăliei de la Frangokâstello (1828), când în văzduh se disting umbrele sau fantasmele cu chip de om ale celor trei sute optzeci şi cinci de războinici din Cei şase sute de pedeştri şi o sută de călăreţi care au luat parte la luptă, căzuţi în confruntarea cu armata otomană, alcătuită din opt mii de pedeştri şi trei sute de călăreţi (n. trad.).
110
de un strat gros de praf, cu pânze de păianjeni peste tot cel puţin păianjenii avuseseră grijă să nu mai fie şi alte insecte -, dar în comparaţie cu restul casei părea o cameră de cinci stele. Ieşi afară oarecum uşurat. Cel puţin, astăzi avea unde să doarmă, iar mâine avea să plece liniştit.
Un zgomot prelungit în stomac îi aminti de foamea sa.
părinte, ce mâncăm?
încă nici nu te-ai aşezat bine, bre binecuvântate, şi te gândeşti la mâncare?
dar mi-e foame!
deschide frigiderul şi vezi ce e în el…
Anestis se miră. Ce să se afle într-un frigider în lipsa curentului electric? Totuşi făcu ascultare. Găsi nişte materii organice mucegăite, câţiva posmagi, măsline şi multe cepe. De parcă era un muncitor în construcţii din anii 60!
nu e nimic de mâncare altundeva?
unde altundeva, bre binecuvântate? Cine să-mi facă nişte cumpărături şi cine să-mi gătească?
Stomacul lui Anestis se chirci de remuşcare. Remuşcare ce nu era în stare să-i schimbe hotărârea de a pleca a doua zi. De altfel, ca să se facă ordine în acel haos era nevoie de nişte mâini vrednice şi muncitoare, iar el era incapabil şi un leneş dovedit.
zic să mă duc în sat şi să iau nişte frigărui.
Părintele, cum şedea acolo, ţâşni în picioare şi-şi scoase la înaintare toiagul:
novicele nu ia nici o hotărâre de capul lui. Propune, întreabă, cere şi, dacă părintele în ascultarea căruia este îi dă binecuvântare, atunci trece la treabă.
desigur, eeee, voiam să spun binecuvântează, se grăbi să se corecteze, văzând toiagul ridicându-se. Am binecuvântarea, părinte, să mă duc să iau nişte frigărui?
-Nu!
să comand să ni le aducă aici?
111
-Nu!
ştii că negatio duplex est afirmatul
să-ţi trag două bâte ce fac cât o mângâiere?
este un fenomen gramatical ce nu funcţionează decât la acest nivel.
singurul fenomen de aici eşti tu, după câte-mi pare!
Şi o să rămân flămând?, se sclifosi Anestis, încetând brusc să mai facă pe deşteptul.
ştii ce zi e astăzi? Sau pe planeta ta timpul se măsoară altfel?
miercuri.
şi tu vrei să mănânci carne?
ai dreptate, părinte, am uitat, se scuză Anestis, şi imediat îi veni în minte plăcinta cu brânză mâncată de dimineaţă.
Dar amintindu-şi că a lepădat-o la rădăcina piersicului, Conştiinţa i s-a liniştit şi s-a simţit mai bine.
am binecuvântarea să iau ceva de post?
să te duci să iei, cu binecuvântarea mea.
să-ţi iau şi ţie ceva?
nu, copilul meu! Eu voi mânca ceea ce tu dispreţuieşti. şi iei o plăcintă cu cartofi, fiindcă cea cu spanac se zice că e de post, dar omul acesta fără frică de Dumnezeu pune în ea şi ouă. Şi… unde eşti? Ia şi bidonul, la întoarcere adu nişte apă de la fântână.
de ce, părinte, apa de la robinet nu e potabilă?
instalaţia s-a stricat şi n-avem apă în casă.
„Ei, asta-i prea de tot”, se gândi Anestis şi plecă grăbit, cu bidonul de douăzeci de litri în mână, murmurând ca o vioară dezacordată. Înainte de a-şi cumpăra ceva de mâncare, căută Un telefon public precum conducătorul unei caravane oaza. Din fericire, părintele Stavros îi răspunse imediat.
1 „Dubla negaţie e o afirmaţie”, maximă latină (n. trad.).
112
părinte Stavros, salvează-mă!, îi strigă fără să-şi tragă suflarea şi-i descrise tot ce-l izgonea din casa părintelui Haralambie.
Dar când văzu că n-are să-i ofere altă soluţie, îngheţă cu totul:
ori acolo, ori o să încasezi un şut de la taică-tău şi vei rămâne fără nici un acoperiş deasupra capului. La mănăstire nici să nu-ţi treacă prin cap că te-ai putea întoarce, cât despre metoc tatăl tău mi-a interzis să te primesc. Nu vreau să mă faci să mă cert cu el din cauza ta. Te rog eu mult!
Cam asta-i spuse părintele Stavros, şi Anestis se simţi în aer, asemenea unui refugiat de război. De supărare, plăcinta cu spanac doar n-o să Se sinchisească Dumnezeu de niscai oul dintr-o plăcinţică îi rămăsese în gât. Dar fu digerată rapid, odată ce trebui să care, gâfâind, bidonul plin, trei sute de metri, până acasă.
Satul era orientat spre răsărit şi, cum spre apus se ridica trupul impunător al muntelui, soarele nu întârzie să-şi întindă culcuşul deasupra lui, astfel că întunericul se lăsă repede. Casa părintelui Haralambie, aşa cum era afundată în gura văii, era prima la care se aprindea lumina. Părintele Haralambie se culcase devreme, imediat după şapte. Anéstis se folosi de ocazie şi se retrase şi el în camera sa. Descoperi un prosop ca vai de el şi-l înghesui sub uşă.
Nu avea nici un chef să primească vizite polipode şi artropode din partea unor fiinţe târâtoare şi cu antene. Şi-a întins şi pe pat, alcătuind un strat, toate hainele, pe care le-a preferat cearşafurilor prăfuite. S-a întins îmbrăcat cum era şi s-a acoperit numai cu geaca. Frânt cum era, de oboseală, se gândi că somnul o să-l ia într-o secundă, dar, de îndată ce stinse lampa cu gaz, simţi cum mii de vietăţi se suie pe el, vârându-i-se în nas, în urechi, în păr, înţepându-l prin haine, gâdilându-l, muşcându-l…
113
Să fi fost închipuirea sa, sau ploşniţele şi celelalte insecte îşi găsiră şi ele mâncare proaspătă şi-l preferară? Nu încetă să aprindă şi să stingă lampa într-o căutare disperată a acestora o adevărată vânătoare de vrăjitoare -, dar la un moment dat îşi aminti cum răposata sa mamă îl ungea cu gaz lampant când, puşti fiind, venea de la şcoală acasă cu păduchi. Astfel, luă gazul din lampă şi se unse cu el asemenea fanaticilor care-şi dau foc în semn de protest. Odaia mirosea asemenea unui atelier de maşini, dar îi era atât de somn, că în sfârşit adormi.
Câteva ceasuri mai târziu care lui Anestis, frânt de oboseală, i se părură câteva minute se auziră bătăi în uşă. Le înghesui şi pe ele în visele sale şi se întoarse pe cealaltă parte. Se afundă pe dată în vise fără mişcare şi nu auzi cum uşa se deschise cu un înfricoşător scrâşnet prelungit. Dintr-odată simţi o durere puternică în coastă şi, trezindu-se, sări îngrozit. Întuneric-beznă, totuşi simţea o prezenţă lângă el.
scoală-te, e trei, vremea de rugăciune, se auzi un glas răzbătând din întuneric. Şi nu aprinde vreun chibrit, că aşa cum te-ai dat cu gaz, o să iei foc de-a binelea.
Rugăciune în toiul nopţii? La ceasul când toţi dorm? Bătrânul ăsta pare s-o fi luat razna! Şi la mănăstire, fireşte, aveau acelaşi program, dar nu-l trezea nimeni ca să-şi facă şi el canonul. Cu toţii presupuneau că-şi făcea scrupulos îndatoririle duhovniceşti şi erau fericiţi. Asta nu putea tolera. Trebuia să reacţioneze, dar… Îi era prea somn! Amână reacţiunea pentru zori şi, auzind paşii părintelui ce se îndepărtau, se întinse la loc. Adormi pe dată.
A doua lovitură de toiag căzu în susul şoldului. Asta duru mai tare pentru că nimeri în os. Sigur avea să-i lase o vânătaie! Îşi frecă piciorul lovit şi de nervi răcni.
E creştineşte să exerciţi violenţa?, protestă.
nu e violenţă, bre binecuvântate, ci medicină!
114
ce fel de medicină-i asta?
medicină ce tratează narcolepsia, hipersecreţia de suc gastric şi… cum i-ai spus celeilalte?
care celeilalte?
cea cu sensibilitatea…
-…Hipersensibilitatea mucoasei intestinale…
a, da, bravo! Şi pe asta! Să ştii că lângă mine o să te vindeci de toate astea, fiindcă eu sunt un vraci empiric şi toiagul meu face minuni.
Anestis se convinse că n-o s-o scoată la capăt cu ţicnitul ăsta de părinte orb şi se ridică din pat. Dar cum să păşească, dacă nici corpul nu-l asculta? Cum să citească, când pleoapele îi erau atât de grele? Cum să vorbească lui Dumnezeu, când singurul lucru pe care-l voia era să se întindă şi să doarmă cât avea să dureze anul de ucenicie? Ce an de ucenicie? Să doarmă până la a Doua Parusie! Să se trezească şi să vadă în calendar cum a trecut un an şi chinurile sale au luat sfârşit. Sau, mai bine, să se trezească şi să-şi dea seama că toate acestea nu fuseseră decât un coşmar. „Coşmarul popa-Rambo”, şopti cu mânie, ca şi cum ar fi fost cea mai urâtă înjurătură pe care i-ar fi putut-o adresa acestui bătrân dus de acasă.
Părintele Haralambie reuşi să aprindă lampa cu gaz. Pentru el nici că-i păsa, dat fiind că trăia neîntrerupt în întuneric, dar simţi că, dacă lumina n-avea să-i bată direct în ochi ucenicului, oricâte toiege i-ar trage, nu va avea de gând să se scoale.
avem o butelie cu gaz şi cafea. Fă-ţi o cafea dublă şi soarbe-o dintr-o înghiţitură. Eu încep rugăciunea cu şiragul de mătănii. Cum îţi bei cafeaua, vino să-ţi dau canonul. Ai priceput?
să fie binecuvântat!, îi răspunse mecanic Anestis, mirându-se că reuşi să-i răspundă în toiul nopţii cum se cuvenea.
Din instinct o luă spre toaletă, dar apucă să se răzgândească la timp, cu puţin înainte de a deschide uşa. Nici că voia să
115
se găsească în acea încăpere „specială”, din care, prin crăpăturile uşii, nu răzbăteau decât duhoare şi mirosuri urâte. Căută în acea dezordine o alternativă, găsi o sticlă de plastic, în care fusese apă, şi se uşură asemenea unui poliţist într-un post de supraveghere nonstop.
Cum o apucă spre mica bucătărie-trapeză, târâindu-şi picioarele de somn, singura lui grijă era cum să facă faţă acestui miros urât. Şi şi-a amintit numaidecât, ca prin mila Celui de Sus, de un pelerin care a trecut pe la metocul lor, un medic legist, care susţinea că în situaţii extreme de mirosuri insuportabile cea mai uşoară, accesibilă şi eficientă soluţie este tămâia. Deci având ca prioritate tămâierea, înainte de a-şi face cafeaua, intră în încăpere şi-l văzu pe părintele său lângă masă făcând mătănii mari cu o uşurinţă nefirească, dând totodată cu degetul, unul după altul, nodurile şiragului de mătănii. Duşumeaua, în locul unde-şi pleca preotul orb genunchii, nu doar era curată rodul frecuşului continuu -, ci forma şi o adâncitură, abia sesizabilă, iar lui Anestis i se zbârli părul constatând că era urmarea nenumăratelor sale mătănii de mulţi ani. Îi fu ruşine să-l întrerupă şi rămase mut în capul culoarului, urmărindu-l extaziat. Îi scăpă un căscat zgomotos, trădându-şi astfel prezenţa. Părintele Haralambie se opri brusc şi, căutând pe dibuite, cum era obişnuit, îi dădu un Ibric, un mic aragaz de mână şi borcanul cu cafea. Anestis le luă, uitându-se la el cu dispreţ.
n-ai decât cafea grecească?
dar ce, tu nu eşti grec?
să fie binecuvântat!, i-a răspuns el, mai mult ca să nu se apuce să-l certe.
îi era atât de somn, că n-avea chef de aşa ceva. Or fu silit să ajungă şi la asta, când căută zahăr, dar nu găsi:
să nu-mi spui că n-ai zahăr.
nu-ţi spun!
116
asta nu se numeşte cafea, ci otravă. Chiar şi la parastase se pune ceva zahăr în cafele.
şi amară, cafeaua îşi face treaba. Ca să ştii: ce e amar este şi anticancerigen! Pentru un om plăpând ca tine, prevenirea este binevenită.
Ucenicul se ţinu în frâu. N-avea chef să-i întoarcă vorba. N-avea chef de nimic! Dar nu se lăsă până nu-şi duse planul la capăt.
dacă nu te deranjează, părinte, îmi dai, înainte de cafea, nişte tămâie, ca să creăm o atmosferă de rugăciune?
ce atmosferă, bre copile? Ce suntem aici, vagonul pentru fumători? Tămâierea are un rost teologic. Eşti dintre cei care ard un kil de tămâie şi se droghează şi socotesc că aşa se vor sfinţi? Dintre cei ce cred că dacă se dau cu mult parfum ajung mai frumoşi? în sfârşit, deschide sertarul de lângă chiuvetă. O să afli acolo şi cărbune şi tămâie. Cât priveşte căţuia, e undeva pe aici…
Acel „undeva pe aici” al bătrânului era, în acea cocină, o treabă pentru arheologi cu experienţă îndelungată în săpături.
De îndată ce Anestis se apucă să scotocească după căţuie, i se făcu teamă la gândul că nu era exclus ca vreun păianjen bine hrănit şi trezit fără voia lui să-i facă rău; aşa că renunţă la căutare şi aprinse cărbunele într-o ulcică de lut, în care resturile de iaurt se transformaseră într-o pulbere groasă, de culoare verde. Ca şi cum bătrânul nu se împotrivise niciodată lipsei de măsură, încărcă cât putu cei patru cărbuni cu tămâie, aşezând ulcica în mijlocul încăperii. În scurt timp, micul spaţiu se prefăcu într-o odaie binemirositoare, în care domnea o atmosferă deznădăjduitor de înecăcioasă, unde se amestecau o mireasmă dulce şi una insuportabilă, de parcă cineva binecuvântase paradoxal duhoarea. În scurt timp nu mai era cu putinţă să vezi decât la un metru. Vârstnicul părinte, în
117
acest nor de fum, începu să tuşească convulsiv, în timp ce chipul i se albăstri. Printre tuse şi scuipări, reuşi să scoată înciudat o groază de vorbe:
coh, coh… măi tu… deschide coh, coh, coh uşa… coh, coh… să te ia dra… coh, coh, coh, coh, pe tac-tu, coh, coh…
îndărătnic şi cu mişcări încete, Anestis deschise uşa cât să scoată ulcica afară pe prag şi o închise numaidecât, ca să nu dispară de tot mirosul. Trecu destulă vreme până ce bătrânul se opri din tuşit, dar, cel puţin, rezultatul era de partea lui Anéstis, de vreme ce în încăpere se instaură un miros neutru. Satisfăcut, tânărul, trecând peste delirul agresiv al bătrânului, privitor la discernământ şi măsură, îşi aminti de cafea.
ai vreun biscuit cu care să-mi beau cafeaua?
biscuit vrei? Am undeva pe aici. Ia apropie-te să-ţi dau, îi ceru tăios părintele şi, cuprins de indignare cum era, îşi apucă pe furiş, la adăpostul semiîntunericului, toiagul.
unde-i ai? Spune-mi, că-i găsesc eu, se oferi binevoitor nerăbdătorul Anestis, fără a bănui nimic.
La auzul glasului, părintele îl localiză, ridică brusc toiagul şi slobozi orizontal o lovitură. Dacă a existat o dată în viaţă când Anéstis şi-a învins lenea firească şi somnolenţa, reacţionând fulgerător, aceea a fost chiar acum, când, cu un salt rapid înapoi, văzu toiagul noduros, din lemn de tisă, trecându-i pe dinaintea feţei. Explozia de adrenalină funcţionase mai bine decât cafeaua şi înspăimântat s-a retras la o distanţă în care era în siguranţă. Povestea asta cu loviturile de toiag a mers prea departe!
lasă, nu mai vreau cafea!, mârâi el.
de vreme ce nu vrei cafea, ascultă care ţi-e canonul, morînăi părintele Haralambie supărat din pricina loviturii ratate: vei face două sute de metanii mari, zece şiraguri, din cele cu patru sute de noduri, de mătănii, vei citi din cărţile pe care le ai
118
în cameră, Acatistul Maicii Domnului şi primii 75 de psalmi. Dar mai întâi hai să facem repejor Miezonoptica şi Utrenia.
Anestis socoti că, dacă va face toate astea, zorii aveau să-l prindă cu o carte în mâini şi decise să recurgă cu orice preţ la metodele pe care deja le încercase.
să fie binecuvântat, părinte, daram menisc la genunchiul drept şi nu pot face mătănii! La cel stâng am ceva şi mai rău: ruptură de gradul I de ligament încrucişat şi ruptură de tendon cvadricipital. Am şi o problemă cu ortofonia, aşa că nu sunt în măsură să psalmodiez. Egumenul îmi poate adeveri spusele.
multe din ce-ai spus n-am priceput, dar menisc la om tânăr?
defect din naştere!
eu credeam că problemele de menisc apar în urma efortului sporit şi că li se întâmplă, de obicei, atleţilor.
până şi medicii s-au mirat.
şi cât priveşte psalmodierea ce problemă ai?
mi-e ruşine s-o spun, dar când cânt în faţa celorlalţi, mă bâlbâi. Dacă-ţi închipui, la şcoală profesoara nu-mi dădea la sărbători să spun nici măcar o poezie. La şcoală porecla mea era Anestis Bâlbâitul!
bine, copilul meu, zise blând bătrânul, atunci fă cinci sute de metanii mici, nefiind nevoie să-ţi îndoi deloc genunchii, iar slujbele le vom citi.
Anestis cântări ce câştigase şi găsi că era neînsemnat. Ce folos? I se dădură în plus trei sute de metanii. Şi ce se schimba că erau mici, de vreme ce avea să-i ia jumătate de oră în plus? Iar în timpul nopţii e bine să ai parte de un somn cât mai lung, indiferent de osteneala depusă. O altă scuză nu-i venea în minte şi, fără tragere de inimă, îşi începu metaniile alături de monahul în vârstă. Îşi stoarse bucăţica de creier ce-i mai rămăsese, din încăpăţânare, trează şi în scurtă vreme
119
descoperi un chip mai lesnicios de a pune în aplicare canonul. Să se aplece mai puţin, doar cât să se audă un foşnet, spre a-l amăgi astfel pe cleric. Mai mult, găsi o scândură din podea care scârţâia şi, dacă o apăsai ritmic cu piciorul, scotea sunetul pe care-l făcea podeaua la metanii. Dar şi aşa l-a apucat durerea de spate şi a obosit.
Cum termină cu metaniile, deşi era sigur că ziua ce urma avea să-l afle cu mijlocul în pioneze, luă, la porunca părintelui, Ceaslovul, ca să înceapă rânduiala Miezonopticii. Aşa cum moţăia, cuvintele i se păreau asemenea unor viermi mărunţi şi rebeli, asemenea unor furnici ce încercau să evadeze de pe hârtie. Încercă să le prindă cu ochii, dar aceştia îl trădară şi se închiseră încet şi uşor, aşa cum închide preotul Evanghelia. Nu era una din acele aţipiri simple care te face să caşti şi să-ţi simţi pleoapele grele, ci era ca atunci când simţi că globurile oculare ţi se îngreunează şi faci pungi sub ochi.
Părintele Haralambie aprinse şi o candelă, care umplu odaia de umbre şi aruncă lumini asupra unui colţ plin cu icoane.
începem Miezonoptica!, anunţă el mai mult ca să-l facă pe tânărul somnoros, care stătea lângă el, să se obişnuiască CU ideea.
să fie binecuvântat!, şi-aminti să-i răspundă, inoportun şi inutil, Anestis şi chiar în aceeaşi clipă somnolenţa i se prefăcu în crâcneală.
Iar când crâcnea, era mai rău decât o fată bătrână.
dar ia spune-mi, părinte, Dumnezeu „Carele pretutindenea este şi pe toate le plineşte” n-o să fie şi mai târziu, la ceaiurile dimineţii? De ce trebuie să ne trezim noi cu noaptea în cap şi să-L trezim şi pe El?
fiindcă şi diavolul stă treaz! Căci în monahul care nu-şi petrece nopţile treaz nu există Duh Sfânt. Şi fără Duh Sfânt sufletul se veştejeşte şi moare. Prin priveghere mintea se curăţeşte şi gândurile rele fug.
120
adică trebuie pedepsit trupul ca să se mântuiască sufletul?
nevoinţa nu-i o pedeapsă pentru trup, ci îl restrânge la cele necesare şi folositoare. Orice formă de chinuire a trupului nu e decât ucigătoare de patimi, nu ucigătoare de trup! Ai înţeles? Aşadar, să priveghem…
Părintele Haralambie începu, însănestis îl întrerupse iarăşi, şi deloc elegant.
astea-s în greacă veche. N-ar trebui să le citim în traducere, ca să înţelegem şi noi?
exprimă-te corect: din greaca veche nu traducem, ci doar redăm în greaca nouă! Traducem doar din limbile străine!
oricum ar sta lucrurile, eu nu înţeleg o iotă, frate!
scopul este să simţi, nu să înţelegi. Întrucât atâţia oameni neştiutori de carte, vreme de veacuri, s-au sfinţit doar ascultând slujbele, o s-o scoţi la capăt şi mata, care ai terminat o şcoală. Ai terminat liceul?
cu… de-a sila!
ţi-e de-ajuns! Tot îţi va fi intrat ceva în cap!
dar n-ar fi fost mai bine să fi înţeles şi ce se spune pentru a izbuti să ajung la sentiment?
ia spune-mi, oare la cântecele alea străine, sentimentale, pe care dansaţi voi, tinerii, vă îmbrăţişaţi şi vă îndrăgostiţi, le ştii versurile? Se poate să se vorbească în ele despre diavolul însuşi, sau despre despărţiri, sau reţete de bucătărie! Când aveai în braţe o tânără şi dansai cu ea, ţi-a păsat vreodată de acest lucru?
de obicei, melodia dădea naştere sentimentului, nu cuvintele!
aşa cum şi la rugăciune credinţa dă naştere, de obicei, străpungerii inimii!
să fie binecuvântat, dar mai am o nedumerire…
ce fel de nedumerire?
121
despre psalmii lui David… De ce trebuie să ne rugăm noi pentru o ţară străină?
despre ce ţară străină vorbeşti?
despre Israel.
noi ne rugăm pentru noul Israel, care este poporul lui Hristos.
da, dar David, când scria psalmii, nu se referea la el!
bre binecuvântate, ţi-ai găsit acum, în toiul nopţii, să ai asemenea nedumeriri…? Să ne întoarcem la cântecele de dragoste, ca să-ţi dau exemplul de mai devreme! Când asculţi o piesă romantică, te gândeşti la femeia la care se gândea compozitorul când a scris piesa? Nu te gândeşti la iubirile tale?
dar eu nici măcar n-o ştiu pe femeia pe care compozitorul cântecului o iubeşte, ca să mă gândesc la ea!
Preotul strânse în mână toiagul.
de ce s-o ştii? Dac-ai fi ştiut-o, i-ai fi cântat?
dac-ar fi fost frumoasă!
dar, de vreme ce n-o cunoşti, n-ai vrea să-i cânţi toiagului meu?
mai bine s-o lăsăm baltă!
bine! Mă bucur că suntem de acord. Aşadar, începem.
să fie binecuvântat… Dar e un pic cam rece…
dacă nu mi se plâng oasele, înseamnă că e cald. Nu începem odată?, se arătă cuprins de exasperare clericul.
să fie binecuvântat… Dar cine sunt eu, părinte, ca rugăciunea mea să aibă vreo greutate? Să faci tu rugăciune înţeleg, dar eu cine sunt?
Vinele de pe fruntea clericului ajuns la senectute se îngroşară asemenea unor cabluri.
eşti o cărămidă!, îi răspunse cu calm, strângând din buze.
ajungi la spusele mele!
da, dar mai multe cărămizi la un loc alcătuiesc un zid. Pricepi? Hai să începem şi să nu mă mai întrerupi!, i-a spus
122
în timp ce exasperarea îi curgea prin toţi porii sub formă de transpiraţie.
să fie binecuvântat, dar un zid…
Părintele îşi ridică toiagul gata să i-l sloboadă peste cap.
dacă mai aud un pâs, îţi sparg cagul.
să fie binecuvântat!
– „Să fie binecuvântat!” înseamnă a face ascultare, nu dialog, nu înseamnă a te purta cum te taie capul.
tu m-ai învăţat să răspund astfel.
să răspunzi aşa, dar să te şi comporţi ca atare. Ai înţeles?
desigur! Dar mie mi se părea că…
acest „mi se pare” este verbul celui viclean… Ai priceput?
am priceput!
şi nu „desigur” sau „am înţeles”, ci „să fie binecuvântat”…
desigur!
Bătrânul ieromonah îşi muşcă cu putere buzele ca să nu-i scape vreo grosolănie. De ani buni n-a mai avut de mărturisit la spovedanie o necuviinţă, dar tânărul ăsta îl scotea din papuci. Ce soi de om e ăsta? Câteva adjective îi stăteau pe limbă şi, din fericire, oricât limba le împinsese, rămaseră întemniţate acolo cu încăpăţânare. Oftând din greu, suspină, îşi făcu semnul crucii şi rosti „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…” Anestis începu citirea după preot. Ştia, fireşte, rânduiala pe de rost, asemenea preotului, dar trebuia să facă pe ignorantul pentru ca planul să-i reuşească. Avea intenţia să facă, în afara celor obişnuite de el în asemenea situaţii, greşeli de exprimare şi să se încurce, astfel încât să-i provoace părintelui, cât mai repede, o dezamăgire. Numai că după câteva minute avea să simtă nişte furnicături, când îl auzi pe bătrân intonând partea cuvenită preotului cu un ritm atât de lent, de parcă era un copil în primele clase de şcoală primară. Se căznea să rostească fiecare silabă în parte cu o asemenea încetineală, atât de chinuitor,
123
atât de supărător, că ceea ce rostea se asemăna mai degrabă cu o încâlceală de litere la întâmplare decât cu un text bine închegat. Cum se simte un claustrofob într-un lift blocat între etaje? Aşa se simţea şi Anestis, prins în această stagnare a timpului. Şi dacă bătrânul şi-ar intona cuvintele psalmodiindu-le, le-ar spune mai repede: fiecare melodie îşi are tempoul ei. Oare să-i propună asta? în ritmul acesta, dacă avea să recurgă şi el la trucurile lui, aveau să răsară zorile înainte de a da prima pagină! Dar cum să facă un asemenea salt mortal? Aşa ceva avea să fie o mare înfrângere pentru dezmierdatul Anestis, urmând să-i pună în primejdie şi nopţile ce aveau să urmeze! Nu s-a gândit prea mult. Fără nici o jenă jumătate-i a mea, jumătatc-i a lui, încercă el să-şi împace conştiinţa îl întrerupse:
oare nu va fi venit vremea, părinte, să-mi înving neputinţa? De altfel, o singură persoană nu poate fi socotită drept auditoriu. Haide să le zicem psalmodiind şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate îmi voi învinge problema.
dumnezeu este mare, copilul meu. Eu cred că-ţi va fi destul de greu, fiindcă-i o meteahnă aburcată pe cocoaşa ta, dar nu pierdem nimic încercând.
Intonă din nou preotul, de data aceasta în mod simplu şi cu îndemânare, iar Anestis îi urmă. La început scoase, prefăcându-se, câteva bâlbâieli rosti de câteva ori şi „mă iertaţi!” dar apoi, încet-încet şi împiedicat, ca un actor prost, scăpă, chipurile, de bâlbâieli şi, arătând entuziasm, căpătă avânt şi începu să sloboadă în văzduh melodii pe care le-ar fi pizmuit şi protopsaltul mitropoliei.
– „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”, rosti cu bătăi din palme puternice şi pe un ton evident ironic bătrânul preot de îndată ce intonă „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor…”, în timp ce Anestis se întreba nedumerit Oare cine-şi bate joc de cine!
124
Pentru restul canonului ceru binecuvântare să se retragă în odaia sa. Ştia vicleanul că rugăciunea individuală se face cu ajutorul şiragului de mătănii şi lectura, în particular, şi nu avea de gând să scape ocazia. Se simţea atât de obosit, că ochii îi erau tulburi de parcă ar fi înotat într-o apă murdară. Să citească Psaltirea şi Acatistul Buneivestiri după păcăleala de care avu parte nici că se gândea. Aşa că se culcă, cum stătea pe scaun, la masă, cu cărţile drept pernă. După ceva vreme auzi o bătaie uşoară în uşă. Una dintre lumânările de lângă el se stinse, lăsând în sfeşnic o masă amorfă de stalagmite de culoarea chihlimbarului. Se ridică în grabă, ştergând saliva ce i se scursese pe carte.
citeşti, copilul meu?, se auzi glasul bătrânesc din spatele uşii.
binecuvântează, părinte! Am făcut rugăciunile cu şiragul de mătănii şi acum citesc la Psaltire, cum mi-ai zis.
la ce psalm eşti?
la al X-lea!, răspunse întâmplător Anestis.
aaaa! Frumos psalm: „În Domnul am nădăjduit. Cum veţi zice sufletului meu: «Mută-te în munţi, ca o pasăre?”…
Din pricina întreruperii bruşte şi a tăcerii ce urmă, Anestis îşi dădu seama că trebuia să preia ştacheta citirii cu glas tare a psalmului. Tuşi stângaci, blestemându-şi norocul în timp ce încerca să găsească versetul în carte. Glasului plin de simţire şi evlavie al părintelui îi urmă vocea sa rece şi precipitată:
– „Că iată păcătoşii au încordat arcul, au gătit săgeţi în tolbă, ca să săgeteze în întuneric pe cei drepţi la inimă…”.
Ca şi cum îşi căra propriul coşciug, continuă fără nici un chef, citind monoton şi nepăsător, de parcă era o păpuşă cu cheiţă. Din când în când trăgea de cuvintele ce se înţepeneau sub câte un sforăit. Dacă regele profet David ar fi trăit şi l-ar fi văzut, l-ar fi dat în judecată pentru această necuviincioasă batjocorire a trudei sale. Cam aşa îşi târâi limba până la Psalmul
125
al LXXV-lea. Făcu o pauză şi se întrebă dacă ar fi trebuit să continue. Gura i se uscase şi avea o sete de beduin. Cum de nu-i trecuse prin cap să ia nişte apă cu el? Şi, dacă i-ar fi trecut, din ce pahar s-o bea? Din acele pahare murdare pe care le zărise în bucătărie? Şi dacă bând, ar fi avut chef să urineze? Unde s-o facă? Tot în sticlă? Mai bine să moară de sete!
părinte, e de ajuns sau să continui?, strigă răsucindu-şi capul spre uşă.
O tăcere de mormânt!
părinte?, întrebă din nou Anestis mai tare şi se ridică.
Deschise şovăitor uşa; scârţâitul ei curmă muţenia ce domnea. Pe părinte ia-l de unde nu-i! Se îndreptă spre odaia principală, unde-l auzi sforăind senin. Se înfurie şi se împurpură ca o roşie coaptă peste măsură, gesticulă necuvenit şi se supără mai mult pe sine decât pe cleric. Cine ştie de când va fi plecat? Poate de îndată ce i-o fi pasat cuvântul, sau la Psalmul al XV-lea, sau la al XX-lea, sau poate chiar înainte de a încheia el lectura. Nedumerirea asta îi rodea egoismul, precum cariile lemnul. În Cele din urmă, acest bătrânel orb şi scofâlcit, pe care nu dai doi bani, a izbutit ceea ce n-au reuşit atâţia alţi călugări vreme de un an. Într-o singură noapte a reuşit să-l convingă să privegheze şi să-şi facă jumătate din canonul pe care i-l dăduse.
Aşa îşi petrecu Anestis prima noapte de novice. Pentru dimineaţă, nu se gândea la nimic altceva decât în ce chip ar putea să ia legătura cu egumenul. Acesta-i fu singurul gând care-i îndulci oarecum bruma de somn: de a se întoarce la mănăstire! La dereticata, frumos-mirositoarea mănăstire, unde avea să guste delicatesele pregătite de Nicodim. De l-ar primi înapoi, avea şi el, de dragul lor, să facă niscaiva trebuşoare!
A DOUA ZI-JOI
Al cărui vecin rău era acest cocoş scandalagiu ce trezi soarele înainte de vreme? Şi acestui soare, cogeamite rege al cerului, nu-i era de ajuns că lumina clopotniţa vopsită în alb a bisericii, făcând-o să sclipească de credeai că-i un diamant? Chiar era nevoie să răzbească până în modesta odaie a lui Anestis? Păi ăsta nu-i un soare nobil, ci unul muntean, frust şi băgăcios, dacă şi-a îngăduit să se vâre pe geam şi să-l pălmuiască drept în faţă pe ucenicul cel somnoros şi lipsit de griji. Nu tu perdele, nici obloane, nici măcar o rămurea ca să-l mai domolească! Ce soi de geam mai era şi acesta? Cu siguranţă o invenţie a moşneagului pentru ca sclavii săi să nu doarmă prea mult! De neconceput! Să nu-l trezească popa cel zurliu, şi să-l trezească soarele? Asta nici lui Dumnezeu nu îi e pe plac!
Şi cum „Mărioara avea de toate, numai feregeaua îi lipsea” după cum spune şi poporul în înţelepciunea sa -, Anestis avu şi un coşmar care îi tulburase somnul, oricum, prost şi prea puţin. Visă că această casă era o hazna mizerabilă, iar el înota ca să se ţină la suprafaţă. „Vino pe aici!”, îl auzi pe „popa-Rambo” chemându-l. O luă în direcţia glasului şi, când aprinse o lumânare, văzu că părintele era un demon dezgustător şi negru ca funinginea! Cum să mai doarmă după aceea, cu nervii săi sensibili ce-i fură încordaţi în aşa hal?
îşi acoperi faţa cu braţul spre a împiedica raza de soare ce-l stingherea. De sub braţ, spre nările sale chinuite veni o miasmă de sudoare şi nespălare, ce se amesteca cu mirosul de gaz lampant. Auzi nişte scârţâieli în odaia vecină. Părintele era treaz. Scârţâielile se apropiau de odaia sa. Dintr-o clipă în alta
127
avea să intre la el sau să-i bată în uşă. Aştepta ţâfnos, profitând de ultimele clipe de odihnă. Aşteptă, aşteptă… dar unde dispăru moşneagul ăsta? Gata… asta fu tot! Somnul i s-a dus!
Se aşeză în fund pe pat, uitându-se fără motiv la tălpile sale. Se scărpină în cap de parcă ar fi avut păduchi. Sau o fi făcut de-a binelea? Se îngrozi numai la acest gând. Odată cu căscatul, şi burta-i slobozi un chiorăit. Sărmanul de el, ieri n-o tratase decât c-o plăcintă cu spanac. Cum să nu protesteze? Pieptul i se umflă şi dezumflă, scoţând un şuierat ca de ceainic. Altcumva îşi imaginase el lucrurile! Cum sunt mănăstirile? înmiresmate, curate şi împodobite cu flori! Ei, cam aşa îşi închipuise şi el casa asta! O mănăstire în miniatură! Şi în loc de asta, veni aici şi căzu în groapa cu bălegar!
Se uită afară, soarele era încă jos, nu trebuie să fi trecut de ora nouă. Ziua de ieri fu grea, iar noaptea, şi mai grea. Şi ce dacă! Ziua de azi începu cu speranţă, cu un sentiment care-ţi pune picioarele în mişcare, îţi încarcă bateriile şi te întăreşte. Tatăl său obişnuia să pună în frigider bateriile descărcate spre a se reîncărca. Slavă Ţie, Dumnezeule, dacă-i vorba de frig pe timpul nopţii, în camera asta a îndurat destul, deci s-a încărcat bine!
S-a ridicat mai hotărât ca niciodată. Avea intenţia să-l sune pe egumen. La nevoie, avea să-l roage, să plângă, să facă promisiuni. Ar fi fost în stare să facă orice pentru a scăpa de cocina asta.
binecuvântează, părinte!, îl salută, când îl văzu cum încerca pe dibuite să găsească un cui pentru a atârna o icoană pe peretele de răsărit.
„Abţine-te, Anestis, nu te oferi să-l ajuţi”, îşi spunea în mintea sa. „Moşneagul ăsta-i cât se poate de şiret şi tare mi-e teamă că poate fi o capcană şi, de îndată ce îi vei sări în ajutor, o să-ţi pună pe umeri întreaga renovare”. S-a abţinut chiar şi în clipa în care-l văzu pe bătrânul orb apucând ciocanul şi un cui nou pentru a-l bate în perete.
128
ce-o să mâncăm, părinte?, întrebă ţinându-se de burtă.
la mâncăruri visezi, bre binecuvântate? Avem posmagi, măsline şi ceai. Fii drăguţ şi pregăteşte ceaiul ca să mâncăm împreună.
Ei bine, nu e un mic dejun de lepădat, se gândi Anestis şi se îndreptă spre reşou după ce răspunde cu lehamite „Să fie binecuvântat!”.
nu acum, bre binecuvântate, îi strigă preotul orb când îl auzi izbind ibrice şi linguri, până la prânz ceaiul o să se răcească.
Nedumerit, Anestis, cum îi pricepu gândul, păli la chip:
de micul dejun îţi vorbeam, părinte, nu de prânz.
bre binecuvântate, dar n-ai băut cafea de curând?
în primul rând, n-am băut-o pentru că n-am avut zahăr şi, chiar dacă aş fi băut-o, de atunci au trecut şase ceasuri. Dar şi-n dimineaţa asta, dacă aş fi băut-o, cum ar fi fost cu putinţă să mă ţină pe mine, un bărbat în toată firea, o cafea?
bisericeşte vorbind, ziua noastră a început cu rânduiala Miezonopticii şi a Utreniei, prin urmare cafeaua se socoteşte drept mic dejun! Ei, acum, dacă nu ţi-e de ajuns…, haide, ai binecuvântare să mănânci un pesmet şi, după ce o să te saturi, o să ne aşezăm să cercetăm Evanghelia.
Lui Anestis îi veni să-şi smulgă părul din cap de deznădejde şi simţi că-i crapă capul. De-o parte aberaţiile moşneagului, de alta stomacul lui gol ce-l storcea de vlagă. Şi toate acestea într-o atmosferă greu de suportat, cu puţine ore de somn. Luă posmagul şi începu să-l mestece ca un rozător. Rodea la el şi era şi el ros la rândul său! Cranţ-cranţ fălcile, grrr-grrr stomacul. Bătrânul nu scăpă prilejul să-l dojenească:
ditamai soarele urcă pe cer în linişte, iar tu nu poţi mânca un posmag fără a face zgomot?
Nici nu se apucaseră bine de studiul asupra primului capitol al Evangheliei după Luca, şi Anestis simţi cum răbdarea i
129
se epuizase. Şi că s-a abţinut încă o oră nici lui nu-i venea să creadă. Singurul lucru care îl determina să nu se plângă era speranţa că avea să se ducă în sat şi să telefoneze la mănăstire.
părinte, eu nu fac faţă postului cu hrană uscată, fiindcă mă constip. Toţi din familia mea avem probleme intestinale, şi medicul ne sfătuia să consumăm alimente bogate în fibre vegetale şi ulei de măsline. Am binecuvântare să mă duc să-mi iau nişte frigărui? Azi e joi…, îl întrebă cum văzu că închide Evanghelia şi că ceasul arăta ora douăsprezece.
să te duci şi, bineînţeles, să iei câte vrei. Ia şi nişte kokorăsi1, pe care-l gătesc foarte bine, bogat în fibre. Bea şi un pic devin. Halal ţie!
o să iau şi pentru tine şi vom mânca împreună, cum mă întorc, îi propuse Anestis, stârnit de ospăţul pe care-l anticipa şi adulmecând mirosurile cărnurilor fripte pe grătar, de parcă-i pătrundeau pe nări chiar atunci.
De bucurie, s-a oferit să ia un bidon gol cu el ca să-l umple CU apă. „Cel puţin să-i las nişte apă la plecare”, gândi el mişcat de mărinimia bătrânului, care o luă din nou de la capăt cu bătutul cuiului.
în sat nu erau obişnuiţi cu fraţi de mănăstire îmbrăcaţi în negru, şezând la rotiserie şi înfulecând precum lupii, nici bând frappe la cafenea şi citind ziarul de sport şi, cu atât mai mult, dormind în scaun cu gura deschisă cât hornul. Aşa că pe dată nepăsătorul Anestis atrase atenţia lor, devenind subiect de bârfă. Şi, fireşte, comunicativ din fire, a intrat rapid în discuţie cu lumea şi, întrucât în scurt timp avea să urce în Autobuz şi să plece, nu le-a ascuns nimic privitor la cine era şi situaţia cu care se confrunta. Socotind, bineînţeles, că dreptatea era de partea lui, se bucură să afle nişte urechi gata să-i
1 Produs tradiţional grecesc alcătuit din organele interne (de obicei ale mielului), înfăşurate în intestine şi fript la proţap; se serveşte feliat, ca antreu; etimologic, este un împrumut din limba albaneză (n. trad.).
130
dea ascultare şi să-i împărtăşească suferinţa, istorisindu-le, fără nici o reţinere, ce întâlnise în acea casă prăpădită. Sătenii îl ascultau satisfăcuţi şi se mirau de îndrăzneala acestui tânăr ce părea să trăiască pe altă lume.
Pe egumen îl găsi cu puţin înainte de a se întoarce. Cu cât mai sus zbori, cu atât mai dureroasă şi lîbfirească e aterizarea. Asta a învăţat o dată pentru totdeauna când a auzit de pe buzele egumenului un hotărât NU, de o intensitate pe care ar fi invidiat-o şi Metaxas1. În pofida şocului, n-a abandonat lupta. L-a implorat, aproape a plâns, nefiindu-i deloc ruşine de asta, el, un bărbat în toată firea, în faţa atâtor spectatori. Toate sunt îngăduite pentru a-ţi atinge scopul! Oamenilor care au o patimă nu le e ruşine să se umilească spre a şi-o satisface, de aceea nu au remuşcări când mint sau îi amăgesc pe ceilalţi. Când scopul e înveşmântat într-o mantie sacră şi demnitatea e anulată, ruşinea însăşi dispare.
Făcu cale întoarsă spre locul de pedeapsă, cu burta plină, pe de o parte, dar, pe de alta, cu aripile tăiate. Din pricina disperării s-a întors cu capul în nori şi cu bidonul gol, aşa cum îl luase. Pe clericul orb îl găsi în curte încercând, pe dibuite, să adune nişte piersici. Neizbutind, începu să lovească crengile copacului cu toiagul şi apoi să caute piersicile căzute la pământ. În scurt timp îşi umplu braţele de fructele aromate şi catifelate.
vino, copilul meu, să guşti şi tu din ele, ca să-ţi uşureze digestia cărnii, i-a spus bătrânul cum îl auzi.
Tăcut şi supărat, Anestis nu avea chef nici de piersici cu atât mai mult de vreun „Binecuvântează!”. Aruncă o privire prin casa ce se scălda în talazuri de lumină primăvăratică. Şi
1 Ioan Metaxas (187i-l941) este primul-ministru grec (în final devenit dictator) care a respins ultimatumul din partea Italiei la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când, la 28 octombrie, a rostit celebrul Alors, cest la guerre, care avea să devină „Nu”-ul grecilor în faţa cuceritorilor. Respingerea ultimatumului este sărbătorită la 28 octombrie ca zi naţională (n. trad.)
131
totuşi, acest ungher plin de verdeaţă ar putea deveni un mic paradis. Poate aşa va fi fost în alte vremuri, când mâinile bătrânului îşi găseau în ochi un aliat. Părintele se aşeză şi-i ceru ucenicului să stea lângă el. Păţit fiind, nu se aşeză de partea mâinii în care-şi ţinea toiagul. Clericul începu să-i vorbească blând:
aşadar, hai să lămurim nişte lucruri, ca să nu ne amărâm inimile. Unde oamenii convieţuiesc, e nevoie de reguli ca să existe rânduială. În această rânduială fiecare are un rol. Dacă respectăm această rânduială, atunci locul respectiv, fie mănăstire, fie o casă oarecare, ajunge o icoană a cerului, fiindcă fiecare îşi are rostul său şi nimeni nu se abate, nici nu-şi nesocoteşte îndatoririle. Libertăţile şi neascultarea provoacă neorânduială, şi atunci, în lipsa măsurii, îşi fac loc patimile şi neputinţele noastre. Şi dacă aceasta s-a petrecut în cer cu satana, închipuie-ţi ce se poate petrece într-o chinovie pe pământ. Această rânduială este o realitate cotidiană, plină de abstinenţă, autodisciplină, măsură, armonie şi program. Despre acest program vom vorbi acum.
o să-l facem împreună, cu măsură, după cum ai spus? Fiindcă am şi eu câteva propuneri.
m-ai auzit amintind vreo clipă de democraţie şi egalitate?
-Nu!
şi nici n-o să mă auzi! în monahism există o ierarhie pe temeiul căreia se practică ascultarea şi smerenia. Nu toţi putem fi dascăli, dar cu toţii putem fi, până vom închide ochii, ucenici.
mai degrabă să înveţi mai târziu decât niciodată!, sări brusc Anestis cu un aer de înţelept.
bravo, bine spus!, îi replică uimit bătrânul.
cleobul din Lindos1! Am citit-o alaltăieri pe spatele unei pagini de calendar, dar, ca să fiu sincer, n-am prea înţeles-o. Acelaşi filosof mai spunea să nu facem nimic cu de-a sila!
1 Cleobul din Lindos (insula Rodos) este unul dintre cei şapte înţelepţi ai greciei Antice (n. trad).
132
de-a sila e ceva ce, în cazul tău, înseamnă lărgire de orizont!
care înţelept a spus asta?
bunicul meu, când i-a murit boul şi a trebuit să se înhame el însuşi la jug ca să are ogorul. Înţelept om! Iar când mă bătea cu cingătoarea de piele, nu folosea partea cu catarama, ca să-mi arate cât mă iubea.
Anestis simţi o durere de stomac. Şi bătrânul preot continuă, înainte ca ucenicul să-l întrerupă:
să-ţi spun care, aşadar, e programul nostru, ca să fii pregătit. La trei, după miezul nopţii, îţi faci canonul. Apoi vom săvârşi Miezonoptica şi Utrenia. Dimineaţa vom face, la ce oră ne convine, cateheza, iar după masă, Pavecerniţa. Se înţelege că în duminici şi sărbători nu vom lipsi de la biserică. Restul timpului îl vei folosi după bunul tău plac. Însă canonul ţi-l vei face cu stricteţe, şi asta nu vreau să fie urmare a ascultării tale, ci a înţelegerii dintre doi bărbaţi, fiindcă, fiul meu, încă n-ai intrat în pielea monahului ca să cer de la tine ascultare oarbă. Asta nu înseamnă că o să te împotriveşti…
Anestis era nedumerit. Nu luă în seamă cele despre ascultare, ci se opri la ceea ce-l interesa:
n-o să mă pui la corvezi?
te referi la ascultări? Nu! Afară dacă viaţa de zi cu zi te va obliga! Eu n-o să-ţi cer nimic din ceea ce pot face singur. Fireşte, când ţi-am vorbit mai devreme despre rânduială, mă gândeam la faptul că rânduiala ajunge la noi prin simţuri, de aceea e foarte important să trăim într-un spaţiu curat şi ordonat, dar ştiu că nu toţi dintre noi avem aceeaşi părere despre rânduială şi curăţenie, aşa că eu n-o să te silesc să faci nimic referitor la asta. În ce mă priveşte, m-am obişnuit cu întunericul şi cu bătrâneţile înainte să apari tu şi o să mă descurc şi după ce-o să pleci.
Ultimele cuvinte ale părintelui adevereau o certitudine în privinţa plecării lui Anestis, ce nu-i scăpă neobservată. Fără
133
să vrea îl încercă un simţământ necunoscut ce semăna a remuşcare. În cele din urmă, nu era un om rău. Ce îi ceruse de fapt? Să facă cinci lucruri duhovniceşti. Nici să sape, nici să gătească, nici curăţenie, nici să crape lemne. Cât aveau să-i ia toate astea? Şase, şapte, opt ceasuri? îi vor rămâne celelalte şaisprezece pentru nemuncit şi stat degeaba. Dar mai erau şi alte chestiuni fără amânare.
cu mâncarea ce-o să fie, părinte? Tu, probabil, te-ai obişnuit, dar eu nu mă pot hrăni doar cu pesmeţi. N-am mâncat decât unul şi m-am rănit în cerul gurii.
nu-ţi fă griji, o să cumpărăm ce vrei ca să găteşti. O să vezi de multe ori că şi sătenii ne vor aduce zarzavaturi, brânzeturi şi alte bunătăţi şi câteva gospodine de treabă ne vor aduce câte un blid de mâncare caldă sau vreo pită din cele închinate Sfântului Fanurie1.
da, părinte, dar eu nici apă să fierb nu ştiu. Ce-o să mă fac? O s-aştept ca un căţel la uşa din spate, în nădejdea că va apărea nu ştiu care chira-Catrina cu un blid de mâncare?
bre binecuvântate, rotiseriile de ce se află în sat? Să treci pe la birtul lui Bekiâris să mănânci tocana de legume cu cârnaţi, şi-o să-ţi lingi degetele. Iar dacă vrei un mic dejun mai de pricopseală, ca să te pună pe picioare, dai un telefon în sat şi ţi LE vor aduce de toate.
Văzând că părintele Haralambie era nesperat de deschis discuţiei şi „rezonabil”, Anestis îşi propuse să-i pretindă cât mai mult cu putinţă. De altfel, ce avea de pierdut?
1 Un chec de post pregătit fără ouă şi unt, doar cu ulei de măsline şi alte opt ingrediente. Sfântul Fanurie (prăznuit la 27 august) a fost necunoscut până în sec. XIV-XV, când i s-a descoperit icoana în insula Rodos (care-l prăznuieşte ca ocrotitor al ei), reprezentând un tânăr soldat roman, având în mână o cruce şi o lumânare aprinsă; în tradiţia populară s-a păstrat faptul că mama sfântului a dus o viaţă păcătoasă, iar celor ce fac acest chec şi-l aduc la biserică (unde se citeşte o rugăciune specială) pentru iertarea sufletului mamei sale sfântul le vădeşte obiectele pierdute sau le împlineşte dorinţele; etimologic, numele sfântului vine de la verbul (pavepwvw = a vădi, descoperi (N. trad.).
134
am o problemă şi cu postul…
a, cu postul nu se discută! Este prima poruncă ce le-a fost dată protopăriniţilor noştri. A-I urma şi a I te asemui lui Iisus înseamnă a posti!
pe mine m-au indus în eroare scrierile Părinţilor, care spun altceva.
Bătrânul preot fu nedumerit.
În ce fel spun altceva?
uite, Părinţii spun că suntem ţărână…
şi ce treabă are asta cu postul?
păi este o contrazicere! Ţărâna digeră, absoarbe totul şi nu-i pasă dacă-i miercuri, vineri sau Postul Mare. A interzis Biserica înmormântarea în aceste zile?
Ieromonahul cel înţelept a rămas un pic pe gânduri. Înainte de a vorbi, îi ieşi pe gură un sunet asemenea unui icnet surd.
mărturisesc că o asemenea înţelegere a postului nu mi-a fost dat să aud. E clar că are o logică şi aş avea multe răspunsuri la îndemână, care s-ar întemeia pe canoanele şi argumentele dogmatice ale credinţei noastre. Vrei un răspuns teologic, care ne-ar lua ceva vreme, sau unul mai lumesc, mai laic şi, simplu vorbind, mai scurt?
fiindcă mi-e somn, l-aş prefera pe cel mai scurt.
înainte să termine Anestis tot ce avea de spus, toiagul moşului ateriză cu putere în umărul său. Mai mult de surprindere decât de durere, ucenicul urlă, scoţând un geamăt sugrumat, ca de câine. Printre gemetele sale se auzi glasul preotului:
nu cumva te-a durut? Ciudat! Nu-mi amintesc să mai fi trosnit vreodată ţărâna şi să fi urlat… Uite, ia şi tu sapa şi loveşte-o cât de tare poţi! Şi dacă o s-o auzi revoltându-se, atunci să nu mai posteşti niciodată!
Odată cu „argumentele” astea, clericul încheie varianta laică a obligativităţii postului. Argumente ce, după câte s-ar părea,
135
îl convinseseră pe Anestis, care, frecându-şi umărul ce-l durea, se grăbi să schimbe subiectul:
şi cu curăţenia cum rămâne? Fără apă nici măcar un duş nu putem face. Pe mine deja m-a apucat mâncărimea din pricina nespălării, şi gândeşte-te că nu a trecut decât o zi de când nu m-am spălat.
există un rezervor de apă deasupra cămăruţei unde se află toaleta, dar ţevile au nevoie de reparaţie. E bătut întreaga zi de soare, astfel că jumătate de an apa e clocotită. Casa are apă trasă de la un izvor de mai sus; mai demult aveam apă din belşug. Acum, dacă nu aducem apă cu bidonul, o să murim de sete.
şi când nu e soare?
bre binecuvântate, oamenii n-au avut dintotdeauna boilere! O încălzeşti pe foc, într-un vas, şi-ţi faci treaba. La urma-urmei, monahi suntem, iar nespălarea este şi ea o formă de nevoinţă.
şi cum o să mă bărbieresc când n-o să fie soare? O să fierb o întreagă oală de apă pentru un bărbierit? Eu, să ştii, nu mă pot bărbieri decât cu apă caldă, fiindcă am o piele subţire şi mă tai.
ai văzut mulţi monahi bărbieriţi, bre? Ce tot spui acolo?
Pentru Anestis, bărbieritul nu era o chestiune negociabilă. La mănăstire, unde încercase să-şi lase barbă, se scărpina mereu, de parcă avea psoriazis. Cum a rezolvat problema? Cu argumentul următor:
nu înseamnă că nu vreau, dar am o afecţiune dermatologică şi firele de păr se întorc înapoi şi dau naştere unor chisturi inflamatorii.
Bătrânul stătu un pic pe gânduri, mângâindu-şi barba.
cu toate firele din barbă se întâmplă asta?, întrebă după o scurtă tăcere.
136
Ucenicul se hotărî, gândindu-se repede, să nu exagereze:
nu cu toate, dar cu destule!
cu mai multe sau cu mai puţine?
bine, nu le-am numărat. Cu destule…
cu mai multe sau cu mai puţine?, insistă vârstnicul.
cu mai puţine, răspunse condescendent Anestis.
bine! Prin urmare, natura a hotărât democratic că mandibula ta vrea barbă, concluzionă fără nici o logică popa-Rambo şi cu o lovitură puternică de toiag în pământ îi dădu de înţeles că discuţia se încheiase.
Vai! Dar novicele nu avea nici cea mai mică dispoziţie să-i lase bătrânului monopolul asupra aberaţiilor şi contraatacă:
dacă-i aşa, atunci voi bărbieri partea cu mai puţine fire de păr care se întorc. Are şi minoritatea drepturi!
dacă vrei, ia şi bărbiereşte-te fir cu fir. Eu la fiecare început de lună o să te pipăi ca să văd cât ţi-au crescut firele de păr. Până vei pleca de aici o să ai o barbă cât cea a Sfântului Onufrie! Auzi?, îi spuse ridicând tonul.
Tânărul ridică şi el vocea.
suntem în secolul al XXI-lea. Ajunge! Oare n-ar trebui ca şi monahismul să se adapteze un pic epocii noastre? Oare barba este o condiţie a mântuirii? N-au existat şi sfinţi fără barbă? Uite, chiar acum mi-au venit în minte Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie!
dar aceştia au fost monahi?
asceţi în lume!
Bătrânul, obosit de discuţia fără sens, bătu iar din toiag.
aşadar, ca să încheiem discuţia: monahii ortodocşi au barbă. Dacă nu-ţi place, fă-te ori iezuit, ori budist, ori ia-o din loc şi întoarce-te la căsuţa ta ca să te bărbiereşti de trei ori pe zi.
La ameninţarea aceasta Anestis dădu înapoi. Altă opţiune, în afara rămânerii cu bătrânul orb, nu avea. Îşi acceptă înfrângerea,
137
dar la plecare aruncă şi el în aer, în mod egoist, câteva vorbe ca gloanţele oarbe.
eu vorbeam din punct de vedere teologic. Eşti părintele meu duhovnicesc şi nu se cuvine să nu-mi limpezeşti nelămuririle despre monahism.
Şi care ţi-e nelămurirea? Cum înfruntă monahismul firele de păr „bumerang”?
Tânărul râse zgomotos.
fire de păr „bumerang”! Excelentă formulare… Nu, bre părinte! Nelămurirea mea era de ce călugării trebuie să aibă barbă.
Înţeleptul monah n-avea nici o intenţie să ia în serios nelămurirea ucenicului său, dându-şi seama că nu-i decât pierdere de vreme. Preferă aşadar să-i dea un răspuns amuzant spre a nu acorda importanţă acestui dialog fără sens:
dacă tot vrei să ştii, ascultă cu atenţie: monahul trebuie să aibă barbă de tânăr ca să ia aminte la firele de păr şi să nu-şi piardă vremea cu ele1. Iar, de asemenea, când va îmbătrâni şi I se vor albi, să nu uite că trebuie să făptuiască şi să gândească pe măsura vârstei2. Ai priceput?
Singurul lucru pe care ucenicul cel abătut îl pricepuse fu că mai rămâneau multe lucruri de rezolvat, pentru care era nevoie de contribuţia sa. Precum, de pildă, alimentarea cu apă proaspătă. Le înşiră şi-şi cântări opţiunile. Nu vedea decât trudă. Multă trudă. Să zicem că ar repara el ţevile îl văzuse de nenumărate ori pe tatăl său făcând astfel de lucruri, uneori şi el îl ajutase -, dar ar fi trebuit să facă în baie curăţenie, însă acolo n-avea de gând să intre în ruptul capului. Fireşte, uşa cum i-a amintit şi burta sa umflată, la un moment dat urma să meargă şi el la toaletă. Ce avea să facă atunci? Aşa cum
1 Adică cu prostii, lucruri neînsemnate; proverb grecesc (n. trad.).
2 „Părul alb pe capul nebun ce batjocură a firii!” (N. Iorga).
138
s-a descurcat cu sticla de plastic, avea să găsească şi o oală de noapte pentru nevoile sale? A, nicidecum! Nici nu voia să se gândească la asta. Pe de altă parte, ca să poată fierbe nişte apă, trebuia să facă ordine în haosul din chiuvetă şi, chiar dacă părintele i-a dat voie să mănânce prin alte locuri, era nevoit să facă curăţenie în dulapuri ca să poată pune în ele un pachet de cafea de voie, de nevoie, un pic de zahăr şi vreun chips sau croasant pentru când ţi se face poftă. Ohoho! Destulă treabă! Bineînţeles, ar trudi o dată, dar apoi s-ar bucura de lucrul făcut, însă la gândul că avea să se ia la trântă cu monstrul muncilor casnice… Monstru zici? Spre a pune cât de cât pe picioare o asemenea casă e nevoie de-o titanomahie şi nu numai!
Părintele Haralambie îşi închisese ochii şi sta la soare în curte. Anéstis se opri în faţa lui şi-l întrebă înciudat:
să zicem, părinte, că se rezolvă cu problema apei. Dar până atunci cum o să fac baie? Fiindcă, fără a avea apă curentă, e greu de umplut o oală cu apă. Nu-i cu putinţă să aduc mereu apă cu bidonul. O să mă ia durerile de spate! Şi am două vertebre cu două discuri intervertebrale deteriorate…
de asta turbezi? în sat ai de toate! Du-te la un hotel, acolo unde staţionează autocarele, şi cere o cameră cu ora, pentru a face baie. Şi lasă-ţi „discul zburător”1 intervertebral în pace2!
Anestis se lumină la faţă. Ce soluţie neaşteptată! Gata, s-a lămurit problema băii! Acum novicele era hotărât, odată ce părintele se făcu din nou de treabă, să le rezolve pe toate.
părinte, nu există aici în sat vreo femeie săracă, care să aibă nevoie de bani, ca s-o chemăm să ne deretice un pic?
dacă există? Ce crezi, bre, că în spatele magazinelor şi vitrinelor nu există necazuri? Din nefericire, sărăcia se împarte
1 Scil. farfurie zburătoare în sens ironic (n. trad.).
2Ad litteram, „să se tundă”: în perioada bizantină pedepsele erau însoţite de tunderea părului (n. trad.).
139
cu alţii, iar bogăţiile, nu! N-ai băgat de seamă că cei bogaţi nu fac decât un copil?
ştii pe vreuna anume, ca s-o chemăm?
fireşte! Şi, mai mult, o să-l chemăm şi pe soţul ei, care se pricepe la toate, să ne facă şi reparaţiile trebuincioase. Acum, când te am pe tine, care vezi şi-i poţi îndruma, o să le punem pe toate în ordine.
Anestis îşi află împăcarea şi se potoli. În cele din urmă, bătrânul nu era rău. Ce „Popa-Rambo” şi alte aberaţii! Ce-şi dorea mai mult? Mâncare şi cafea va comanda din sat, femeia va avea grijă de curăţenie, meşterul de reparaţii, şi el ceasuri de somn din belşug. Bietul moş, după câte s-ar părea, nu căuta decât o companie, şi acum, că a găsit-o, se luptă să-i facă pe plac spre a nu-l pierde. Şi dacă uneori este aspru şi absolutist, e de înţeles: la urma-urmei este monah şi are o anume vârstă, Iar lui nu i se pot satisface chiar toate hatârurile!
unde eşti, copilul meu?, îl strigă preotul cu plete dalbe, îndulcindu-şi glasul. Să nu-ţi deschizi necunoscuţilor sufletul, câtă vreme ai duhovnic. Mie nu-mi pasă, oricât m-ai vorbi de rău în stânga şi în dreapta, însă faci rău sufletului tău şi le oferi celorlalţi prilejul de a defăima rasa monahală şi călugăria. La fel şi atunci când dormi în piaţa publică din mijlocul satului. Monahul trebuie să fie pildă celorlalţi până şi prin tăcerea şi gesturile sale. Iar tu, chiar dacă eşti frate de mănăstire, în ochii lor treci drept monah. Când le oferi un prilej de batjocorire sau osândire, ori a mea, ori a ta, atunci ei îşi vor bate joc de monahism şi, în cele din urmă, de Hristos însuşi. Dacă nu eşti cu luare-aminte la casa ta, o să cadă peste tine şi o să te strivească iar casa, dar şi mormântul îţi vor fi rasa monahală, Dacă nu-ţi pasă de ea, înseamnă că n-o vezi drept casa ta. Lumea, copilul meu, nu pleacă urechea decât la rău. A învăţat să vorbească numai cu propriu-i glas şi să nu se desfete decât
140
de el. Din spusele celuilalt nu ascultă decât pe cele ce-i satisfac curiozitatea. Haide, du-te acum, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să te odihneşti!
S-a dus în cameră, mirându-se de iuţeala cu care zvonurile îi puseseră în circulaţie cuvintele şi purtarea. În cele din urmă, când e vorba de semănarea dihoniei, de binevoitori nu ducem lipsă niciodată. Totuşi, nu avea remuşcări, nici nu-i părea rău, fiindcă în sinea sa alesese să creadă că zvonurile acestea îl convinseseră pe bătrân să-i facă atâtea concesii. În cele din urmă, dacă moşul ar fi fost deranjat, ar fi început cu ciomăgeala! L-a lovit? Nu! Deci, totu-i în ordine!
Mirosul neplăcut nu-l mai deranjă aşa tare ca în ziua precedentă. Asta nu înseamnă că se obişnuise cu el. După o cugetare mai matură, o puse pe seama faptului că ajunsese şi el să fie murdar. A dormit butuc şi după Pavecerniţă s-a dus iar în sat şi a mâncat o pizza. S-a întors sătul şi s-a culcat până ce l-a trezit părintele pentru canon. Dar astăzi lucrurile erau altfel, fiindcă avusese grijă să facă rost de zahăr. Astfel, cu ajutorul unei cafele duble, reuşi să-şi ţină ochii larg deschişi şi-i arătă îngăduinţă, fără a murmura deloc, clericului care nu s-a clintit de lângă el nici o clipă. La urma-urmei, după slujbă avea să doarmă după bunul plac. Şi era un drept câştigat!
A TREIA ZI-VINERI
Micul dejun la Internet-Cafe-ul din centrul satului. O cafea freddo espresso, un croasant cu pralină de migdală şi un tost. Cu ochii înainte de a i se închide şi a trage un pui de somn aşezat, cum era, în scaun la fetele în trecere. O navigare pe internet şi rezervarea unei camere la hotelul „Piatra” pentru a face o baie şi a trage un pui de somn suplimentar. Domnişoara buclată de la recepţie i se păru că-i făcuse chiar ochi dulci, când îi lăsă hainele spre a-i fi spălate. „Asta da viaţă”, se gândea Anestis întruna, fericindu-se pentru norocul ce dăduse peste el.
Acasă-l aştepta neobosit părintele duhovnicesc pentru cateheză şi didahii. Astăzi, părintele Haralambie alesese să-l ducă într-o vâlcea cu un peisaj idilic, plin de platani, ape curgătoare, ce ieşeau din măruntaiele pământului, şi mii de păsări ce ciripeau neîncetat un paradis la nici o sută de metri de casa lor. Şi aşa cum Anestis asculta păsările ciripind, apa clipocind şi vântişorul mângâindu-i faţa, simţi dorinţa irezistibilă de a trage un pui de somn în aer liber. Dar, odată ce stării sale de relaxare i se adăugă monologul neîntrerupt şi monoton al clericului, simţurile îi amorţiră şi ajunse la capătul răbdării. Fără urmă de exagerare, nu era decât la un pas, fie de a adormi, fie de a se ridica şi a începe să urle.
Neputând face nici una, nici alta, căuta o cale prin care să-l poată opri pe părintele Haralambie cel în stare să vorbească o zi întreagă. Şi ce poate fi mai oportun decât să-i pună continuuîntrebări fără legătură cu subiectul sau să dea glas unor I gânduri ce-i abat interlocutorului atenţia?
142
ceea ce-mi spui, părinte, nu stă în picioare, interveni el brusc, întrerupând şirul logic al cuvintelor interlocutorului său surprins, dar captivându-i atenţia.
cum adică nu-i valabil, bre binecuvântate? Dar astea nu-s cuvintele mele, ci ale lui Hristos.
ai spus că trebuie să devenim sfinţi, aşa cum Sfânt este şi Hristos, Care totuşi este Dumnezeu şi om desăvârşit. Prin urmare, dacă culmea sfinţeniei este Hristos, Care, ca Dumnezeu, este infinit, nesfârşit, fără hotar, atunci drumul nostru către sfinţenie este unul fără de sfârşit. Adică este o destinaţie cunoscută, dar la care nu va putea ajunge nimeni, niciodată, oricât s-ar strădui. Aşadar, conform argumentaţiei tale, cu care-mi zgârii auzul, vorbind despre sfinţenie şi cerând să ne sfinţim, doar patru posibilităţi rămân valabile: a) fie Hristos a cerut ceva irealizabil, dar asta se exclude din capul locului, fiindcă El este infailibil şi nu ne-ar cere ceva peste puteri, b) fie nimeni nu a ajuns la sfinţenia pe care o pretinde Biserica, c) fie nu există trepte de sfinţenie, adică „mai mult sau mai puţin sfânt” ceea ce e absurd, de vreme ce starea sfinţeniei, în mod ideal, este ceva absolut, prin urmare ar fi ca şi cum am zice „mai mult sau mai puţin gravidă” şi d) fie procesul sfinţirii noastre continuă şi după adormirea noastră şi este veşnic, fiindcă sufletul este veşnic. Aşadar, oricum ar sta lucrurile, nu putem vorbi despre sfinţi! Socotesc că mai bine ar fi să-i numim mântuiţi, cel puţin până la Judecata finală şi a Doua Parusie.
şi patriarhului ecumenic o să i ne adresăm cu „Atotmântuite”1?, întrebă şi răspunse totodată preotul, fără a-i mai aştepta replica; exasperat, îşi ridică toiagul, dar fără a fi în stare să se decidă: să-şi continue oare cateheza având ca punct de
1 Termenul în limba greacă este navayiTa,TO(;, însemnând „Atotsfânt”, traducerea oficială fiind „Sanctitatea voastră” (n. trad).
143
reper afirmaţiile ucenicului său şi evidenţiindu-i erorile, ori să-l trosnească peste cap cu el?
Descumpănit, rămase ceva vreme cu toiagul în aer şi, ca şi cum s-ar fi trezit brusc, îl coborî:
este atât de rudimentară logica ta, că nu ştiu de unde s-o apuc şi unde s-o las. Hristos n-a spus „Deveniţi sfinţi”, ci „Sfinţiţi-vă”, adică a lăsat loc efortului, continuării. Izbânda sfinţirii se datorează exclusiv răspunsului lui Dumnezeu la efortul nostru. Suntem nişte vase ce se umplu de Duh Sfânt. Asta au izbândit sfinţii şi aceasta e sfinţenia sălăşluirea Sfântului Duh în noi. În fond, sfinţii au ajuns vase ale Duhului Sfânt şi, aşa cum e firesc, nu toţi au aceeaşi putinţă de cuprindere. Unii sunt nişte degetare, iar alţii întregi cazane. Uneori Duhul Sfânt rămâne, alteori îl alungăm prin faptele noastre.
adică e ca şi cum am spune că o tânără e un piculeţ gravidă, iar alta e o grămadă gravidă.
o să-ţi ard eu un toiag, leneşule! încerc să-ţi explic cât mai simplu, ca să înţelegi, iar tu-ţi dai, absurd, cu presupusul. Gravidă e şi cea care tocmai a rămas însărcinată, dar şi cea care r gata să nască; există trepte chiar şi în situaţiile absolute. Măi, multul e şi în puţin; oceanul este alcătuit din nenumărate picături, dar fiece picătură e un ocean. Anestis eşti tu ca întreg, dar Anestis este şi fiecare organ al tău, fiecare părticică şi fir de păr luat în parte. Închipuie-ţi că trupul întreg este Hristos şi că fiecare sfânt este un organ sau un fir de păr care păstrează într-o mai mică măsură caracteristicile organismului întreg. Nu spun Oamenii de ştiinţă că pe baza unui fir de păr pot clona un om în întregime? Dar asta e o discuţie amplă şi e nevoie de mult studiu ca să pricepi ceea ce vreau să spun. Va trebui să fi citit despre har şi Sfântul Duh şi, mai ales, să te fi rugat ca să ţi se deschidă mintea, altfel cunoaşterea lipsită de discernământ te va arunca în rătăcire. În sfârşit, unde rămăsesem când m-ai întrerupt?
144
spuneai că vei intra în casă, iar pe mine mă vei lăsa să studiez singur.
aşa ziceam? Nu-mi amintesc! „Pe cel care nu-l costă nu-l doare”. Dac-aşa zici, aşa o fi! Ce-o să studiezi?
mă gândesc să citesc viaţa Mântuitului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, întinse Anestis coarda şi mai tare.
vrei să spui viaţa Sfântului Gheorghe.
dar nu tocmai am căzut de acord că nu există sfinţi…?, continuă el să întindă coarda cât de tare putu.
Ieromonahul dădu să spună ceva, dar se abţinu, îşi muşcă limba, din gură nu-i ieşi decât un sunet sugrumat şi, exasperat, lăsă baltă cateheza, o luă spre acasă, lăsându-şi ucenicul să-şi savureze biruinţa întins pe spate în iarbă şi cu mâinile sub cap.
Mult mai târziu, când se întoarse acasă, satisfăcut şi binedispus, dedică douăzeci de minute scuturării lenjeriei şi desprăfuirii odăii sale. Acum, când o curăţase el însuşi şi mirosea a mosc, murdăria dimprejur îi părea şi mai multă, şi mai de nesuportat, neputându-şi găsi împăcarea. La urma-urmei, ce s-a schimbat c-a dereticat şi el un pic? Izbuti totuşi să doarmă un ceas, înainte de a se duce, din nou, pentru o pizza carbonata la restaurantul italian de la intrarea în sat, aflat chiar în faţa unui magazin cu produse agricole tradiţionale.
SUB CELE MAI BUNE AUSPICII, A CINCEA ZI dUMINICĂ
Părintele, mândru că ucenicul său psalmodia ca o privighetoare, avea de gând să-l pună protopsalt la Liturghia de azi. L-a anunţat de cu seară şi pe Anestis, care nu a ridicat nici o obiecţie. S-a prefăcut cuprins de entuziasm, dar îşi şi găsise deja o scuză ca să scape. Haide, a cedat o dată şi a cântat cu părintele, dar ca să-i pună în cârcă cântarea de strană a unei întregi biserici era mult peste ceea ce putea el să îndure. Aşa că în dimineaţa următoare, de cum s-a sculat, a şi început să SE plângă nu doar de dureri în gât, ci şi că şi-a pierdut glasul cu totul. Şi, bineînţeles, ca să fie cât mai convingător, vorbea răguşit, asemenea unui fumător înrăit de ţigări fără filtru. Părintele i-a pregătit atunci un ceai de muşeţel fără miere şi l-a trimis, de vreme ce nu putea să cânte, să ajute în Sfântul Altar. Trei ore de stat în picioare la tăiat anafura şi la „pasat” cădelniţa sub ochiul vigilent al părintelui Dimitrie! Mai bine ar fi psalmodiat…
SFÂRŞITUL PRIMEI SĂPTĂMÂNI jOI
Aşa cum calculase Anestis, trebuie să fi pus pe el în jur de două kilograme în această săptămână. Mânca tot ce poftea, fripturi, pizza, mâncăruri gătite, peşti de râu, până şi porc sălbatic de care i se făcuse foarte dor. Se întindea în pat şi se simţea atât de sătul şi odihnit, că nici somnul nu-l lua prea uşor. O viaţă de vis!
Şi părintele Haralambie s-a dovedit înţelegător. Numai în ce priveşte orele de cateheză şi canonul individual era foarte exigent; pentru restul zilei îi lăsă o libertate de mişcare absolută. Nu era „popa-Rambo”, ci o dulceaţă de părinte.
Chiar astăzi îl anunţă că a doua zi avea să vină o pereche din sat ca să facă în casă curăţenie şi să repare stricăciunile. Odată ce în casă aveau să se facă reparaţiile şi curăţenie, Anestis nu avea să mai pizmuiască câtuşi de puţin pe cei ce-şi fac vacanţele în hoteluri de cinci stele. Dacă aveau să-i rezolve şi problema cu nedorita lumină ce-i intra pe geam dimineaţa, atunci… ce pretenţii să mai aibă? Avea să fie cel mai norocos om din lume!
Anestis plutea de fericire şi dădu, plin de optimism, s-o zbughească spre sat pentru micul dejun, când un glas bătrânesc îl opri:
îmi datorezi două răspunsuri!
la care întrebări?
care sfântă e mai presus de Preasfânta şi când a murit Hristos…
eu credeam că am răspuns.
aşa cum ai zis, credeai!
147
acum, o să mă duc în sat la un internet café şi o să caut… deşi nu cred că o să găsesc ceva.
Glasul se înăspri:
monahul nu caută răspunsuri pe internet. Îşi face întrebările rugăciune şi îi răspunde Dumnezeu.
să fie binecuvântat!
„O să aştepţi până la a Doua Parusie, dacă tu crezi că o să-mi dea Dumnezeu răspunsurile!”, fu ultimul său gând când Închise uşa în urma lui.
VINERI
Vineri 13. Vinerea Mare! Blackiday (orice o fi însemnând asta). O vineri neagră, ca păcatul de întunecată şi nefericită. Căderea Constantinopolului! Să ardă pământul1! Junghierea pruncilor! Smirna e în flăcări, maică2! Aceste expresii şi altele asemenea, triste şi cutremurătoare, ar fi în măsură să descrie cele prin care trecu Anéstis din această vineri întreit blestemată şi nesuferită! Şi treaba e că n-a început rău. Dimpotrivă! Care va să zică, ziua rea nu se vede de dimineaţă.
Se trezi sătul de somn, deşi un pic cam prea devreme: obrăjorul său moale se imprimase în pernă ca o stampă. Azi este o zi mare! Ziua în care perechea cunoscuţii părintelui Haralambie avea să prefacă în sfârşit această cocină într-o casă cumsecade. Cum se îmbrăcă, o şterse, conform obiceiului său consfinţit, în sat şi, aşezat cât se poate de comod, luă o prăjitură, un suc de fructe, o cafea freddo espresso şi nişte biscuiţi de post. După ce trase, în şezut, şi puiul de somn consacrat, închirie numaidecât o cameră, ca de obicei, pentru o oră, şi se bucură de o baie reconfortantă şi de somnul care se impunea. Şi ce dacă toţi îl priveau ciudat şi dezaprobator! Până şi recepţionista, care mai înainte îi aruncase nişte ocheade, de îndată ce află că e frate de mănăstire, se uită la el cu un ochi! însă el nu dădea doi bani pe toate astea!
Binedispus şi reînvigorat se întoarse acasă, gata să-i întâmpine pe oamenii eroii, cum şi-i botezase ce aveau să-i metamorfozeze
1 Fragment dintr-o maximă atribuită unui poet tragic anonim: „fyov avÓVTOI; ycüa, [ivTco Kupl (după ce voi muri, să ardă pământul)”, Tragicorum graecorum fragmenta, Adespota, 513 (n. trad.).
2 Referire la catastrofa micrasiatică şi, în special, la masacrul din Smirna din 1922 (n. trad.).
149
casa, prefăcând-o într-un spaţiu cuviincios şi decent. Şi totuşi! Anestis ajunse la concluzia, şi n-avea de gând să se târguiască, că prioritate aveau două lucruri: odată ce vor fi terminat cu treburile, să aibă apă curentă, iar fereastra să-i fie protejată de soare. Al doilea: cât timp avea să-i supravegheze întrucât la această renovare se vedea pe sine ca epistat -, avea să fie ferm: lucrurile trebuiau făcute impecabil, fără improvizaţii şi altele asemenea. De altfel, priceputul său tată îi spunea mereu: „Jumătate de treabă o face mâna şi jumătate, ochiul”. Iar el îşi propusese să-şi aibă ochiul cât se poate de vigilent.
La un moment dat, la vremea catehezei cu părintele, în timp ce şedeau în curte în bătaia soarelui, zări apropiindu-se un adorabil cuplu în vârstă, păşind la braţ şi părând a se sprijini unul pe altul spre a nu se prăbuşi. Ce simpatici erau! Ce spectacol gingaş! Cu baticul pe cap, femeia, şi cu şapca, bărbăţelul ei, slab şi uscat el, mai îndesată conviva-i, ca o fotografie dintr-o altă epocă, asemenea unei cărţi poştale din perioada Interbelică ori dintr-o reclamă la tăiţei de casă. Moşul avea o trusă cu sculele necesare, o mustaţă pleoştită ca o mortăciune. De ce oare nu emană şi cuplurile de tineri o asemenea armonie? Bătrânica ţinea în mâini o farfurie acoperită cu un ştergar. Aromelor primăvăratice le lua locul mireasma ademenitoare de halva de casă presărată cu scorţişoară.
bine-aţi venit, chira-Păuna şi chir Lambru! Bine-aţi venit! Faceţi bine şi aşezaţi-vă! S-aveţi binecuvântarea mea! Anéstis, adu două scaune dinăuntru…, îi salută, la rândul său, părintele Haralambie de îndată ce le recunoscu glasurile. Să iduci şi un lighean cu apă, săpun şi prosoape.
Ucenicul se grăbi să îndeplinească porunca şi, pofticios cum era, aruncă pieziş o ocheadă farfuriei cu halva. Când avea să le-o dea? Le era menită, era clar ca bună ziua, doar nu era cu putinţă să le-o fluture pe la nas, pentru ca apoi s-o ducă altundeva!
150
Cum se întoarse cu cele cerute, zări farfuria pe genunchii preotului. Acesta i-o dădu lui, odată cu o nevinovată cum credea atunci poruncă: „Asta pentru mai târziu”. Însă el trecu cu nepăsare peste acest „mai târziu”. Numai că în acest cuvânt mărunt se ascundeau suferinţele lui Iov! Şi cum cei trei vârstnici îşi spuseră ce avură de spus despre vânturi şi câte-n lună şi în stele veni şi vestea-bombă! Numai că lui Anestis ăsta-i păru atunci drept un sărbătoresc foc bengal.
aşadar, Anestis, iată femeia pe care ai cerut-o. O gospodină vrednică şi un om cumsecade. O să ne facă sălaşul să strălucească. Şi chir Lambru, fiindcă are mâini pricepute la meşterit, o să se ocupe de reparaţii. Cuvântul lor e cuvântul meu! O să faci tot ce-ţi vor spune! Haide, apucaţi-vă acum de treabă, fiindcă am întârziat… Dar mai întâi să le speli picioarele ca să vadă că noi, călugării, avem primirea de străini în sânge.
Orice bună dispoziţie ar fi avut Anestis, se prăbuşi asemenea unui mop şi se făcu una cu podeaua. Să fi cerut să mănânce melci cruzi, ar fi făcut-o cu mai multă plăcere. Buzele i se îngălbeniră, stomacul i se strânse ca şi cum ar fi încasat o lovitură de pumn şi avea un gust amar în gură de parcă ar fi muşcat dintr-un sâmbure de măslină. Ce făcături mai erau şi astea?
Cei doi bătrâni se prefăcură a refuza politicos, şi pentru o clipă tânărul căpătă curaj, gândindu-se că avea să scape de gestul dezgustător. Dar stăruinţele lui „popa-Rambo” îl puseră pe Anestis pe gânduri. Oare mă încearcă? Oare îmi pune pe cântar ascultarea? Da, asta trebuie să fie!
să fie binecuvântat, părinte!, răspunse el ironic şi convins că în ultima clipă părintele avea să îngenuncheze el însuşi şi să-i sustragă ucenicului slava acestei fapte smerite.
Numai că clericul rămase aşezat pe scaun fără a se mişca, de parcă era bătut în cuie. Cu inima strânsă, Anestis îngenunche, simţindu-se asemenea lui Atlas, care căra pe umeri întreaga lume.
151
„Am ajuns şi pedichiurist!”, cugetă el şi singurul gând care îl împiedică să vomite, la vederea călcâielor bătrânei, cu degetele de la picioare încălecate, şi a unghiilor negre, netăiate, îngălbenite ale bătrânului, fu că acest cuplu în vârstă avea să deretice şi să pună ordine în casă. Din fericire, bătrâneilor nu le scăpă nemulţumirea tânărului şi cu tact dădură de înţeles că voia părintelui Haralambie fu respectată întocmai, în timp ce ei nu făcuseră nimic altceva decât să-şi moaie un pic picioarele în apă. Bunici erau şi ştiau ce le place nepoţilor şi ce nu. Anestis le zâmbi cu recunoştinţă. Moşneagul îi răspunse pe măsură cu dinţii săi galbeni şi lipsă. Cât de mult i-a îndrăgit în clipa aceea! Dar de unde să ştie el ce-l aştepta?!
Din ziua aceea, de când s-au apucat bătrâneii de treabă, începu coşmarul lui Anestis. „O să facem treabă până la apusul Soarelui” anunţase chir Lambru, şi cu asta parcă o mână nevăzută fixase soarele în vârful cerului. Novicele era în stare să jure că şi orologiile conspiraseră cu soarele, suspendând legile Universului. Bătrâneii o ţineau pe-a lor.
anestis zisei că te cheamă, fătul meu? Aşadar, Anestis dragule, adu aia… urcă pe scară, fiindcă eu nu pot…, cară asta, ea e prea grea pentru mine…, freacă-mă un pic, c-am amorţit…, ridic-o…, dă-o…, fă una…, fă alta!
Şi, când îl lăsa baba, înainte de a apuca să-şi tragă sufletul, îl lua în primire moşneagul. Excepţie făceau doar pauzele pentru bunătăţile pe care le aducea baba şi care, de obicei, erau masa lor de prânz, în restul ceasurilor nu putea sta nici o clipă. Iar când îşi scotea şi el la atac armamentul greu, invocând probleme de sănătate, precum tendinite şi altele asemenea, testate de atâtea ori, slobozeau şi moşnegii un istoric medical, care, în cele din urmă, îl făcea să arate înaintea lor drept cel mai sănătos om din lume. De pe buzele lor auzise de boli şi afecţiuni pe care nici măcar nu şi le închipuise. Cum să te
152
pui cu bătrânii ăştia, care iau fiecare în parte un sertar întreg de medicamente?
Prima grijă a moşului fu să umfle Anestis roata unei roabe de metal, ce ruginise afundată în ierburile din curte, „fiindcă o s-avem nevoie de dânsa, fătul meu”. Cu această roabă, deznădăjduitul ucenic a făcut zece drumuri în sat ca să aducă detergenţi pentru curăţenie, diverse materiale de construcţii şi de uz casnic. Şi, fireşte, apă. Întâietate avea reconectarea la reţeaua de alimentare cu apă. Să aibă confortul alimentării îmbelşugate cu apa de folos pentru toate treburile. Pentru aceasta, priceputul bătrân îşi propuse să schimbe o ţeavă veche cu una nouă. O soluţie ce presupunea multe săpături şi trudă. Anestis, care până atunci se declarase ca de obicei ignorant, fu silit să propună, după cum ştia de la tatăl său, adăugarea unui cot de ţeavă flexibilă din plastic. În cele din urmă, propunerea sa fu adoptată şi se văzu silit să-şi asume, de unul singur, finalizarea, câtă vreme era unicul „specialist”.
Cireaşa de pe tort fu întreruperile continue din partea chirei-Păuna, care-l chema în ajutor. Prima ei grijă a fost curăţarea toaletei. Îl luă cu ea, îi dădu o perie şi clor din belşug, punându-l la frecat, fiindcă ea era „alergică la clor”. Cum de nu se gândise el primul să declare că e alergic la toate substanţele pentru curăţenie? Prima dată când îngenunche deasupra excrementelor uscate, şi-a vomitat micul dejun: un freddo espresso şi nişte biscuiţi. A doua oară, fiind cu stomacul gol, a dat afară numai lichide gastrice, iar a treia dată, fiere şi nimic altceva. Şi toate astea cu chira-Păuna crâcnind şi comentând neîncetat, ca un radio stricat, că de când este ea, n-a văzut aşa mizerie, şi că bărbaţii nu-s buni de nimic, şi că o casă fără femeie trebuie dărâmată.
Cârteala lui chir Lambru era mai elegantă. Se ascundea de obicei în spatele înţelepciunii populare, cu proverbele şi maximele sale, un palier al cunoaşterii ce întotdeauna i-a fost
153
drag lui Anestis. Astfel, când voia să pună presiune pe leneşul nostru, lăsa să-i scape nişte replici din popor. Cam la fel îi răspundea şi isteţul Anestis, încropind nişte dialoguri pline de farmec, unde tânărul, fie din politeţe, fie din neputinţă, îi lăsa întotdeauna moşului ultimul cuvânt.
Lambru: Haide, fătul meu, omul harnic n-are praznic.
Anestis: Nu te grăbi, bunicule, cine se porneşte cu graba se-ntâlneşte cu zăbava. Şi mâine e-o zi.
L: Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi.
A: Eu o ştiu altfel: Nu lăsa pe mâine ce poţi face poimâine.
L: Timpul pierdut nu se mai întoarce.
A: Mai bine mai târziu decât niciodată.
L: Cel ce-ajunge ultimul, în loc să fie fericit, este nefericit. A: Dumnezeu nu Se grăbeşte, bunicule, oamenii se grăbesc. L: Lenea încet păşeşte, dar sărăcia degrabă o ajunge.
A: Graba coace pâinea, dar n-o coace bine.
L: Corabia întârziată cu gunoaie e încărcată.
A: Cine se grăbeşte repede moare.
L: Cel ce nu trudeşte rămâne cu meremetul, iar meşterul, cu şerbetul!
Când, seara târziu, plecau la casele lor şi îşi dădeau întâlnire pentru a doua zi, Anestis, sfârşit de oboseală, nu găsea nimic de plăcut la aceşti bătrâni. Se încrunta îmbufnat şi se plângea întruna. Nu-i plăcea nimic la ei! Mustaţa lui chir Lambru, proverbele lui, aluniţa de pe nasul chirei-Păuna, papucii, baticul ei, şapca lui… Nimic! Şi greşea cumva? Cine mai poartă batic şi şapcă în secolul al XXI-lea? Şi ce-i cu ştiinţa asta, care permite să trăiască peste măsură oamenilor ce-ar fi trebuit să ne fi salutat de mult, umplând lumea de mârţoage? Moşnegi autoritari, vicleni şi care fac pe proştii, plini de pretenţii, care, deşi vor fi plătiţi, l-au pus pe el să facă tot grosul muncii.
Nu se putu abţine, aşa că i-a spus-o şi părintelui, n-a mai răbdat. Ca să încaseze tot el un răspuns ce i-a închis gura:
154
ce bani, bre binecuvântate? Oamenii au venit pe degeaba. Au fost singurii care s-au oferit când am cerut ajutor, ştii de ce? Pentru că ceilalţi au comentat: „Să se ocupe de asta ucenicul, care toată ziua stă degeaba, bând cafele şi lenevind” Ai venit de câteva zile în sat, şi toată lumea şi-a dat numaidecât seama cât de leneş eşti. Satul de aici e o limbă de pământ, şi nimic nu scapă fără a fi discutat şi înflorat. Ştii cum te-a botezat vânzătorul de la chioşc? Ucenicul cel iubitor de somn! Şi dacă cineva îţi scoate o poreclă, sărmanule, alt nume n-o să-ţi mai auzi de pe buzele lor! Şi mie mi-au scornit una! De acum mulţi ani. Ştii cum mi se spune pe la spate?
„Popa-Rambo”, îi răspunse în gând.
– Nu ştiu, i-a zis.
– „Popa-Rambo” îmi spun! Auzi? După acel actor american numai muşchi care ucide zece cu un glonţ. Ce legătură o fi între mine şi unul care căsăpeşte oameni n-am priceput nicicând!
Anestis nu dădea doi bani pe vorbele de duh ale vânzătorului de la chioşc, nici dacă i s-ar fi pătat reputaţia în acest sat ca vai de el. Singurul lucru de care îi păsa era să se pună capăt martiriului cu cei doi bătrâni, fiindcă-i spuseseră clar: „Cum facem casa, o să ne apucăm şi de curte”, şi, în fiecare zi, la plecare, ameninţau că a doua zi aveau să vină şi mai devreme.
Cireaşa de pe tort fu „popa-Rambo”, care, aşa cum îi precizase dintru început, nu făcea nici o legătură între programul de rugăciune şi restul treburilor zilnice şi, în zori, la trei dimineaţa fix îl trezea. Se simţea nefericitul ucenic asemenea unui boxer înghesuit în corzi şi încasând lovituri succesive. Adevărul este că încă din seara primei zile de trudă încercă să-şi apere „drepturile”. Să scape, cel puţin, de ceva din canonul de noapte ca să compenseze, pe cât era cu putinţă, truda celor douăzeci şi patru de ore dintr-o zi. Paradoxal, izbuti asta fără a fi nevoie să recurgă la cunoscutele lui minciuni:
155
Părinte, sunt amorţit cu totul! Mă doare aşa tare mijlocul, că nu pot să-mi leg şireturile. Cum să mai fac, pe lângă asta, şi metanii? O să mă aplec şi o să rămân încovoiat asemenea literei gama (F)!
Reacţia nevăzătorului în faţa acestei realităţi fu un suspin, un dialog al absurdului.
। ■ Cât te înţeleg, copilul meu! De-ai şti de cine anume îmi aduci aminte!, îi răspunse, cu nostalgie.
de cine ţi-am adus aminte? De cineva care a murit de epuizare şi a fost plâns de prieteni şi rude?, se nedumeri ucenicul.
– Nu, bre binecuvântate! Odată m-a luat şi pe mine durerea de spate şi nu m-a lăsat trei săptămâni. Doar nu crezi că am fost de oţel… Câtă durere mi-au văzut ochii… Plângeam de fiecare dată când încercam să mă ridic din pat. Până într-o zi, când, trecând pe sub un copac, m-am lovit cu capul de o cracă şi am făcut un cucui cât o pară. Atunci să vezi durere şi ameţeală! De parcă cineva mă lovise în cap cu ciocanul! Cum să-mi mai pese de durerea de mijloc cu durerea aia de cap? Mă ţineam de cap şi săream de durere ca o capră!
Anestis ţâşni în picioare ca o minge izbită cu forţă de sol.
– Şi eu ce-ar trebui să fac acum? Să încep să alerg precum Frankoghiannou1 în pădure şi să mă rog să mă lovească o cracă spre a nu-mi mai păsa de durerea de spate?
Şi cum Anestis încercă să facă o mică rebeliune, declarând tăios că, până ce îi va trece durerea, n-o să mai facă alte mătănii, refuzând să se ridice din pat, a încasat destule lovituri de toiag care-l făcură să ţâşnească în sus ca un arc. Cam aşa i-a trecut şi durerea de spate.
1 Personajul principal al nuvelei Ucigaşa de Alexandru Papadiamantis (». trad.\
A TREIA SĂPTĂMÂNĂ
Anestis îşi executase stagiul militar la marina militară ca bucătar, la una dintre acele unităţi care există doar pentru a se aranja cei „cu pile” Ca şi cum ar fi fost funcţionari civili, plecau cu toţii la amiază, având permisiunea de a lipsi şi peste noapte, iar garnizoana militară rămânea aproape pustie. Aşa şi Anestis când nu avea şi el o asemenea permisie nu le servea puţinilor soldaţi rămaşi înăuntru pentru îndatoririle necesare decât ceea ce prisosea de la masa de prânz. Pe la jumătatea serviciului militar le-a fost adus încă un bucătar şi, de atunci, întrucât el era mai vechi, se retrase cu totul de la bucătărie, împărţindu-şi ziua între somn şi plecarea în permisie.
Toate creau impresia că armata era pentru Anestis un dar de la Dumnezeu, pe măsura dorinţelor sale. Asta până când, cu trei luni înainte de eliberare, fu transferat în regim de urgenţă pe un submarin, care avea să plece într-un exerciţiu de durată, al cărui echipaj rămase subit fără bucătar. Să se ducă el într-o cutie de conservă, să se înghesuie, ca sardelele, la un loc cu alţi patruzeci de indivizi nespălaţi era peste poate! Atunci îşi aduse aminte că, dacă mănânci gămălia unui băţ de chibrit, ai, pentru o zi întreagă, simptome de hepatită acută, adică icter, moliciune, vomă, dureri de stomac şi de articulaţii, temperatură, însă ceea ce e cel mai important fără urmări şi consecinţe pe termen lung. Şi, ca să scape de ceea ce i se părea un munte de neescaladat, el îngurgită nu o gămălie, ci două. Se poate ca pentru câteva zile să se fi simţit de parcă fu lovit de un camion, fiind internat la Spitalul Marinei Militare din Athena, însă de pe chipul său nu a dispărut o clipă zâmbetul satisfacţiei că scăpase de transferul pe submarin.
157
Iar acum, când se iveau zorii sâmbetei celei de-a treia săptămâni alături de „popa-Rambo”, Anestis stătea nehotărât cu beţigaşele de chibrit în mână. Reţeta era testată. Succesul garantat. Numai că medicii l-au avertizat să fie mereu atent cu ficatul său, fiindcă exista pericolul recidivării, care ar fi putut transforma criza într-o hepatită cronică sau chiar, mai rău, în ciroză sau cancer. Ce să facă? De trei ori a dus la gură beţele de chibrit şi de trei ori s-a răzgândit. Primejdia era mare, dar merita, dacă avea să scape de tot ce trăise în zilele anterioare, la refacerea casei, în preajma celor trei bătrânei. Ramoliţii ăştia neobosiţi, inepuizabili, cruzi şi neastâmpăraţi nu se opreau nicicum, de spuneai că teama că a doua zi aveau să nu se mai trezească îi împingea să trebăluiască în fiecare zi până la epuizare.
Citise undeva despre o teorie a conspiraţiei care pretindea că printre noi trăiesc fiinţe erpetomorfe, cu capacitatea de a se transforma în oameni şi a se asemăna acestora. Fiinţe mitologice, cu puteri şi capacităţi superioare, care se ascund cu dibăcie spre a nu fi descoperite. Cu siguranţă, asemenea fiinţe trebuie să fie şi bătrânii ăştia. „Bătrân” fiind oricum un termen relativ, fiindcă pentru rasa lor cei la optzeci sau o sută de ani s-ar putea să fie la vârsta… adolescenţei!
Mai mult, aceste fiinţe erpetomorfe trebuie să nutrească o ură de neşters pentru oameni, fiindcă ceea ce fu silit să facă în ultimele zile nu poate fi descris… Ba da, ar putea fi descris foarte bine: după ce au scos din casă toată mobila, au turnat ciment şi au tencuit găurile şi crăpăturile. Au vopsit pereţii, au raşchetat şi lustruit duşumeaua. L-au urcat ca pe o pisică hoinară pe acoperiş şi l-au determinat să acopere cu ciment toate crăpăturile din olane. Au reparat obloanele ferestrelor, pe care le-au răzuit şi vopsit, şi, în sfârşit, au înlocuit hornurile la sobele pe lemne. Asta făcură împreună cu chir Lambru1
158
dacă acesta va fi fost adevăratul său nume care, între timp, rămăsese fără proverbe, lăsând protestele lui Anestis fără răspuns, fiindcă hai să credem că ăsta-i era numele doar el cu Păuna au răzuit, lustruit, spălat şi curăţat tot ce se afla în casă. Câteva tentative de a face pe ageangiul şi păgubosul au fost tratate drastic de toiagul lui „popa-Rambo”, care-şi dădea concursul la cele ce se petreceau ca un câine ciobănesc. Şi după ce transformară vechitura asta de casă într-un palat, făcându-l pe Anestis să creadă că Golgota sa ajunsese la capăt, ieri seară, târziu, când şi-au spus noapte bună, l-au ameninţat că mâine, adică azi, avea să-i vină rândul şi curţii. La lopată, şi la cazma, şi la săpat până vor da de petrol.
în pat, unde se prăbuşea pentru câteva ceasuri de odihnă, nu dormea, ci murea. Căci moarte e această stare de nefiinţă şi de nemişcare absolute, în care nu ai nici vise, nici coşmaruri. Şi, în loc ca trezirea să fie pentru nefericitul novice o înviere, nu era decât o stare de mijloc, între somn şi trezvie, în care trupul se ridica din pat, însă duhul îi rămânea pradă aşternuturilor, unde continua să sufle cum îţi sufli în palmele îngheţate spre a ţi le încălzi.
Şi cum ziua sosi, Anestis stătea nehotărât, cu beţele de chibrit în mână şi cu gura pe jumătate deschisă. La un gest atât de deznădăjduit îl împingea şi ziua asta, înnorată, sumbră, molatecă, făcută pentru scăldat la soare şi lenevire. Şi cine ştie, le-ar fi înghiţit, dacă nu l-ar fi strigat popa cel bătrân ca să-l înştiinţeze că n-aveau să se ocupe de grădină fiindcă, zise el, „vremea pentru răsaduri trecuse”.
să fie binecuvântat!, i-a răspuns Anestis, aruncând chibriturile jos, şi de bucurie îi veni să cânte „Apărătoare Doamnă” şi toate troparele învierii.
1 Etimologic, Lambru provine de la la,p,7tpţ care înseamnă strălucitor, curat (n. trad.).
A TREIA SĂPTĂMÂNĂ dUMINICĂ
S-o facă iar pe răguşitul, ca să nu cânte la biserică, nu socoti c-ar fi nici înţelept, nici inteligent, după păţania de data trecută. Însă n-a fost nevoie, fiindcă părintele i-a dat o altă sarcină: observarea credincioşilor şi a preotului în timpul Liturghiei. Adică iscodirea lor: o treabă ce nu presupunea efort. Imediat după terminarea slujbei, părintele Haralambie i-a cerut nerăbdător raportul:
ia spune-mi, bărbaţii stau în dreapta şi femeile în stânga?
da, toţi, cu excepţia uneia scunde, cu coc, care stă cu bărbaţii.
arghiro! Răzvrătita şi îndărătnica…, pufni cu furie, izbind cu toiagul de pământ. Şi cum erau muierile îmbrăcate? Cuviincios sau ca nişte dansatoare de cabaret?
Anestis se gândi un pic înainte de a răspunde. Lui nu-i displăcu nici aceea cu bustul mare şi descoperit, nici cea în colanţi, cu atât mai mult acum că-şi amintea cea roşcată, în fustă strâmtă şi cu eşarfa multicoloră. Şi alte câteva copile, la vârsta adolescenţei, în pantaloni. Dacă i-ar fi spus adevărul, s-ar fi înfuriat şi mai tare şi şi-ar fi vărsat amarul pe el.
normal, răspunse cu diplomaţie.
încă-i bine. Au dat roade predicile mele. Dintre bărbaţi purta cineva şapcă în biserică?
Vreo doi-trei!
nuu! Nimeni.
dar ce-au păţit? Unii dintre ei nu şi le scot nici când dorm! La Evanghelie s-au ridicat cu toţii?
Un mustăcios nu se ridicase.
160
toţi s-au ridicat!
se pare că Minâs n-a venit, concluzionă părintele.
„Se pare că Minăs va fi fost numele mustăciosului”, se gândi Anestis.
s-au împărtăşit mulţi?
vreo zece.
printre ei a fost şi brutarul?
Fu cel dintâi şi cel mai de seamă.
nu l-am zărit, continuă să mintă el fără nici o jenă.
a, pentru că vorbeşte urât şi huleşte cele sfinte, iar eu l-am oprit de la împărtăşanie dacă nu le pune capăt acestora. Şi părinţelul ăsta… care face pe grozavul? Cum ţi s-a părut? Avea vreo vlagă în el sau a făcut slujba ca pe o corvoadă? Fiindcă eu l-am auzit! Se grăbeşte să termine cât mai repede!
Părintele nu prea îl aprecia pe înlocuitorul său şi nu se ferea s-o arate. Şi nu doar pe el, ci pe întreaga generaţie de preoţi nouă care, după părerea sa, sunt nepăsători funcţionari publici într-un grad mai mare decât e îngăduit. I-a lăsat o comunitate bisericească bine rânduită, încât unul nu îndrăznea să nu vină duminică de duminică cu întreaga familie, pe când acela, cu moliciunea-i şi concepţiile sale moderniste după cum aflase -, a îngăduit transformarea enoriei într-o cafenea bisericească pentru dimineţile de duminică, asemenea enoriilor din Athena, unde nu vezi decât nişte bătrânei care şed alandala şi se îmbracă precum nişte clovni. În vremea sa, ca un deschizător de drumuri, el transformase camera-birou a enoriei într-un loc de joacă pentru copii, plin de markere şi jucării, pentru a atrage copiii şi a-i ajuta să se familiarizeze cu biserica. Şi nu plăteau paracliser, întrucât le cultivase tuturor mentalitatea că biserica le aparţinea şi era datoria lor de a o îngriji. Astfel că toţi luau parte la treburile bisericeşti şi, odată cu Taina dumnezeieştii Spovedanii, putea să urmărească viaţa
161
şi creşterea duhovnicească ale fiecăruia. Însă preotul acesta modern a angajat un paracliser permanent şi a desfiinţat locul de joacă pentru copii din biroul său fiindcă, zicea, nu era potrivit să se joace copiii în timpul dumnezeieştii Liturghii, îngăduitor cum era cu enoriaşii, creştinii căldicei veneau la biserică doar ocazional! Recent mai află că pe o credincioasă, care i s-a plâns că a fost lovită de soţul ei, a sfătuit-o, dacă se mai repetă, să-l dea în judecată sau să divorţeze de el. Aşa ceva nu s-a mai auzit!
părinte, am binecuvântarea să mă duc la o frigăruie?, întrebă mai mult din obişnuinţă Anestis la prânz.
De altfel, niciodată nu-l refuzase.
să te duci, copilul meu!
însă, părinte, dă-mi nişte bani, fiindcă tot ce-am avut, cu mâncarea în sat şi băile de la hotel, s-a terminat şi am rămas fără un sfanţ.
Un licăr apăru în ochii orbi ai părintelui, care-şi feri faţa spre a nu i se vedea zâmbetul de satisfacţie.
n-are a face, copilul meu. Astăzi o să-mi ţii companie.
la ce? La ceapă şi măsline?
avem roşiile şi castraveţii pe care ni i-a adus un creştin. Sunt din grădina sa. Să vezi cum miros! O să-ţi curgă balele…
părinte, eu vreau să mănânc, nu să pasc şi, ca să-ţi spun drept, nu am chef deloc să fiu vegetarian…
nu ştiu ce-i asta. Eu una ştiu: dacă ai fi fost suficient de trudit, măslinele ţi s-ar fi părut costiţe de miel şi roşiile, caviar.
n-ai să-mi dai nişte bani?
drept cine mă iei, bre copilaşul meu, drept bancă? Puţinii bani, pe care i-am mai avut, i-am dat zilele trecute pentru materialele de care a fost nevoie. Cine crezi c-a plătit tot ce cumpărai, Lambru şi Păuna? Vor fi ei binevoitori, dar nu-s nici fraieri, nici plini de bani!
164
Desigur, marea problemă era curentul electric, mai ales fiindcă nu le permitea să aibă şi ei un frigider. În şiretenia sa, Anestis s-a gândit să nu discute cu chir Lambru problema, fiindcă îl vedea în stare să-l pună la treabă şi să monteze o turbină eoliană în grădina lor. Însă acum, fără nici o leţcaie, n-avea să-şi permită nici baia fierbinte de la hotel. OMa şi aragazul n-aveau cum să fie o soluţie convenabilă şi de lungă durată! Aşadar, curentul electric era o nevoie imperioasă. Trebuia să se găsească o soluţie.
ia spune-mi, părinte, ce-i în neregulă cu instalaţia electrică?
într-o zi, brusc, s-a oprit curentul! Aşa, pe nepusă masă!
n-ai plătit factura?
nu-mi venea nici o factură, bre binecuvântate. Casa se alimentează cu curent de la reţeaua comunală proprie, neavând contor.
în mintea lui Anestis se făcu lumină. Se ridică şi se duse la panoul electric, unde începu să verifice siguranţele. Găsind siguranţa centrală arsă, râse zgomotos, mulţumit de inteligenţa sa.
bre părinte, bre părinte, îl certă politicos, s-a ars siguranţa! Ai stat atâta vreme pe întuneric degeaba!, dar, amintindu-şi mai apoi de orbirea bătrânului, îşi muşcă limba.
îngăduitorul preot trecu peste gafa sa.
de unde să ştiu eu, bre copile? Eu nu mă pricep deloc la cele electrice, în schimb văd că tu stăpâneşti două-trei lucruri utile!
Anestis se îngrozi! Să fii socotit cunoscător este începutul sfârşitului vieţii comode. Prima lecţie din primul capitol al manualului leneşului este că Niciodată nu ştii nimic şi nimic nu se prinde de mâinile tale!
am rezolvat treaba din întâmplare, bre părinte! De unde să mă pricep eu la chestii electrice?, încercă el să salveze situaţia, în timp ce se îndrepta spre uşă ca să se ducă să cumpere siguranţele, adăugând la CV-ul său încă o înfrângere.
O ZI OARECARE
te rogi pentru cele două întrebări pe care ţi le-am adresat, ca să-ţi vină luminarea şi să-mi răspunzi?
zi şi noapte!, zise Anestis cu răspunsul dinainte pregătit, în aceeaşi clipă revenindu-i în minte prima zi în casa de aici şi întrebările.
te-a luminat Dumnezeu?
cine sunt eu, părinte, ca să Se preocupe Dumnezeu de ruga mea?, îi replică tânguitor, mimând smerenia.
să stărui şi, dacă e nevoie, să sporeşti rugăciunea!
să fie binecuvântat!, şi-şi îngropă întrebările cât mai în adâncul memoriei sale.
A PATRA SĂPTĂMÂNĂ MARŢI
părinte, când ţi-ai dat seama că voiai să tefeci monah?
istorioara asta nu-i pentru urechile tale!
de ce, ce au urechile mele?
sunt porţile prin care cuvintele ajung într-un creier necopt. Cuvinte de folos unor minţi mature, altora li se par indiferente, sau caraghioase, sau chiar vătămătoare.
eu am crescut la o mănăstire! Crezi că n-am mai auzit şi am văzut istorioare de necrezut? şi minuni am auzit, şi exorcizări am văzut, şi demonizaţi urlând am văzut! Nici n-am râs de lucrurile astea, nici nu mi-au adus vătămare. Dovada este că sunt cât se poate de bine!
hm…! Da, cât se poate de bine!, lăsă să se subînţeleagă părintele Haralambie prin cele ce… nu le rostise! Fie şi aşa! Dacă ai o ureche bună şi eşti şi matur, şi cu patalama, şi, cum presupun, până la Pavecerniţă mai avem, fă-ne câte un ceai de muşeţel şi aşază-te s-asculţi.
Odată ce se făcură cele poruncite, se aruncă în timp precum pescuitorul de bureţi marini în adâncuri şi-şi începu istorisirea:
unii, copilul meu, se nasc vase alese. Din pântecele maicii lor sunt meniţi de Dumnezeu sfinţirii. Au existat sfinţi care, prunci fiind, refuzau să se alăpteze miercurea şi vinerea! Alţii s-au născut în urma unor vedenii sau minuni! Şi m-am născut un vas… dar ce vas? Să-ţi spun eu ce vas! De tinichea nespoită! De prunc am fost un sucit. Plângeam întruna şi făceam tărăboi. De cum am început să merg în picioare şi să vorbesc, mereu răspundeam, mă împotriveam şi ţipam! Neascultător, dificil, rebel, cu gura mare… „O poamă rea”, îmi spunea răposata
167
mea bunică. Ea m-a crescut, fiindcă am rămas orfan de foarte mic. Era un om aspru, dar drept şi foarte cucernic.
La biserica din sat, în catapeteasmă, se afla o icoană mare, veche, a lui Ioan Botezătorul, în mărime naturală. Vremea şi stricăciunea făcuseră ca privirea de pe chipul sfântului să fie una foarte întunecată; copii fiind, numai dacă ne uitam la ea, ne tremurau genunchii de frică. Cu atât mai mult cu cât părintele Hristofor, Dumnezeu să-l ierte, ne-a spus la lecţia de catehism că era înalt de doi metri şi se hrănea cu „lăcuste”! Prin „lăcuste” el înţelegea ierburi amare, însă în fantezia noastră de copii vedeam un om sălbatic uriaş, îmbrăcat într-o piele de oaie, hrănindu-se cu insecte, şi ne cuprindea groaza. Îşi dăduseră şi cei mari seama de asta şi ne speriau cu el când făceam obrăznicii. Cea dintâi şi cea mai bună fu bunica mea, pe care o disperasem cu poznele mele! Cu spaima de Sfântu Ion mă trezeam şi cu ea mă culcam seara.
Când mi-au apărut primele tuleie de mustaţă deasupra buzei de sus, am vrut s-o fac pe şmecherul şi am pus rămăşag cu cei din gaşca mea că o să mă duc în biserică şi o să las nişte bălegar în faţa icoanei sale. Am urmărit să văd când lipsea părintele Hristofor, care le cârpea derbedeilor de vârsta mea câteva perechi de palme, şi am intrat în lăcaş, cu mâinile pline de bălegar de măgar. Tremuram din toate încheieturile şi mergeam de parcă eram opărit; cu cât mă apropiam de sfânt şi vedeam cum se uita la mine, cu atât voiam s-o rup la fugă, dar, la gândul că prietenii mei erau afară şi că aveam să mă fac de râs, m-am apropiat şi am lăsat bălegarul în faţa sa. Dintr-odată m-am trezit cu o scatoalcă de am văzut întreaga galaxie rotindu-se în jurul capului meu. „Părintele Hristofor!” a fost primul meu gând şi mi s-au tăiat picioarele. Dar cum mi-am întors capul şovăind, aşteptând să încasez încă o scatoalcă din partea părintelui, cu gândul la urmări, am băgat de seamă că biserica era goală!
168
sfântul Ioan înaintemergătorul ţi-a ars scatoalca?, întrebă Anestis captivat de istorisire.
nu te grăbi, mai urmează şi altele… Am plecat în fugă, dar în mintea mea toate erau în ceaţă şi confuze. Cine, unde, cum, când? M-am întors acasă şi de tulburare n-am pus în gură o fărâmă de mâncare. Remuşcări, vinovăţii, groaza, nelinişte, spaimă, toate simţămintele năvăliră, inundându-mi sufletul de copil şi copleşindu-mă… Acum o să ajung în iad? Hristos n-o să mă mai iubească? O să mai încasez şi altele de la sfânt? M-am închis în odaia mea şi m-am pus pe plâns! Mi-am înecat perna în lacrimi. Nici nu mi-am dat seama cum am adormit în acea seară! Dacă a fost cu putinţă să fie socotit somn ceea ce-am trăit! Mai degrabă a fost un coşmar crud, inuman, chinuitor, fără sfârşit. Cazane de smoală, demoni, fiare sălbatice, lăcuste toate s-au năpustit asupra mea să mă înghită! întreaga noapte m-am zvârcolit în aşternuturi, întorcându-mă în pat pe toate părţile ca un proţap la frigare. Ce să-ţi spun! Şi acum, când îţi povestesc, mă cuprinde groaza!
M-am trezit cu fierbinţeli. Pe vremea aceea fierbinţelile erau îngrijorătoare, fiindcă malariile secerau. Tuberculoza ştersese de pe faţa pământului sate întregi. În ziua următoare, dacă văzură că starea mi se înrăutăţeşte, au chemat deşi oameni săraci medicul de la oraş. Şi când a intrat medicul în camera mea, ce am văzut? O namilă de bărbat cu barbă, sprâncene groase şi privire sălbatică însuşi înaintemergătorul din icoană. „Ioan Hatziioăn” s-a recomandat şi a început să mă examineze. Eu, cum am auzit numele Ioan, am amuţit şi mă uitam la el cu groază. Ioan Hatziioăn! Şi, ca şi cum n-aveam nimic altceva de făcut, m-am apucat să mă iau de acest hatzi ce se interpunea între cei doi Ioan.
1 Hagiu, în limba greacă (n. trad.).
169
deschide gura şi fă „aaaa”, mi-a spus la un moment dat.
Iar eu, în loc să-i dau ascultare, am întrebat plin de naivitate: „Ce este un hagiu?”. Mi-amintesc că mi-a zâmbit şi mi-a spus: „Celor ce se afundă în Iordan li se dă în dar acest supranume spre a se lăuda cu el”. Asta a fost! Ca o inspiraţie cerească mi-a venit gândul că aşa sfântul avea să mă ierte şi că voi scăpa de iad: aveam să mă scufund şi eu în Iordan!
A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat armata. Până atunci mi-am pus singur canon să nu mă împărtăşesc niciodată. Ca să adun banii trebuincioşi călătoriei, am făcut toate muncile ocazionale pe care ţi le poţi imagina! Pe vremea aceea, pentru asemenea călătorii era nevoie de zile întregi. În cele din urmă, Dumnezeu m-a ajutat şi am ajuns la Iordan şi, în lacrimi, pe timp de iarnă, m-am afundat în el. Când am ieşit din râu, ud şi îngheţat, am simţit că mă spălasem de poverile păcatelor pe care le purtam din pântecele mamei mele. M-a cuprins dorinţa puternică de a mă împărtăşi. Acolo, în apropiere, la răsărit de Ierihon, pe malul apusean al râului, se află o mănăstire închinată lui. Mănăstirea Cinstitului înaintemergător! O mănăstire zbuciumată, o pradă împărţită între evrei şi musulmani. Obştea monahală era alcătuită din câţiva călugări în vârstă, sârguincioşi şi primitori de străini şi hotărâţi să păzească Termopilele1 Ortodoxiei. Era la miezul zilei când m-am dus. M-au pus la masă şi mi-au dat o odaie. Târziu, în noapte, am auzit glasuri şi am ieşit afară în grabă şi neliniştit să văd ce se întâmplă. Dăduseră foc staulului şi alergau cu toţii să stingă focul cu găleţi de apă şi lopeţi. Am alergat şi eu ca să ajut ca şi cum ar fi fost casa mea. Când s-a stins focul şi ne-am aşezat cu toţii, plini de fum
1 Locul unde a avut loc bătălia dintre cei trei sute de spartani ai lui Leonidas şi perşii lui Xerxes I (520-465 î. Hr), în anul 480 î.Hr.; etimologic, „Termoplk” înseamnă „porţile fierbinţi” (n. trad.).
170
şi frânţi, să ne tragem sufletul, egumenul negru ca tăciunele şi cu respiraţia tăiată, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, ne-a spus: „îndată începe utrenia. Spălaţi-vă şi veniţi…”
M-am împărtăşit, şi atunci, ca şi cum mi s-au deschis ochii, am băgat de seamă că icoana înaintemergătorului, la care lumea se închina, nu înfăţişa un om sălbatic, ca cea din satul meu. Chipul sfântului avea o dulceaţă ce te mângâia! Ca şi cum mi-ar fi spus că în casa lui voia să-mi găsesc şi eu casa… Nu i-am stricat hatârul. Cum aş fi putut s-o fac? Acolo am devenit monah… Am dat dovadă de o asemenea râvnă, că nici mie nu-mi venea să cred. Cu gura mare, cum am fost dintotdeauna, în tot ce făceam, încât părinţii de acolo ajunseseră să-mi spună că am „glasul celui ce strigă în pustie”1.
După câţiva ani, la hotărârea egumenului şi împotriva voinţei mele, m-au trimis în Sfântul Munte, ca elev la Athoniada, ca să învăţ şi cu scopul mai îndepărtat presupun de a prelua frâiele egumeniei mănăstirii. Acolo în Sfântul Munte am fost făcut preot. Şi tot cu gura mare eram şi acolo! Psalmodiam, şi de sunetele mele se zguduiau geamurile. „Tu erai bun de pristav”, mi-a spus în glumă un călugăr după o priveghere. „Pristavul lui Dumnezeu!”, şi dintr-odată, ca şi cum Dumnezeu mi-ar fi băgat în cap ideea asta, ce avea să nu-mi mai iasă, m-am gândit că Cinstitul înaintemergător mă rânduise cu acea palmă pentru a ieşi în „pustietăţile” oraşelor şi satelor şi a vesti pocăinţa. Să mă hrănesc cu sălbăticiunea oamenilor şi să răspund cu curaj tuturor Salomeelor şi Irozilor vremurilor noastre. Am luat-o pe drumuri numai cu un toiag, şi propovăduiam. Am bătut cu piciorul întreaga Grecie de trei ori. Asta am făcut cât am fost în putere, şi martor mi-e Dumnezeu că n-am avut nimic altceva în minte decât a-l face pe sfântul meu mândru de mine.
1 Mt. 3,3; Mc. 1,3; Lc. 3,4; In. 1,23.
171
Ianache1 mi-a fost mereu ajutor şi susţinător. Şi dacă vreodată l-am supărat sau dezamăgit, uite, sunt aici, gata să-mi ardă o palmă din nou, fiindcă din mâna sa primesc orice, numai să simt că încă e în viaţa mea!
Ultimele sale cuvinte se pierdură într-un hohot de plâns.
1 Diminutivul lui Ioan (n. trad.).
A PATRA SĂPTĂMÂNĂ jOI
ghiveci călugăresc! Sănătos şi destul ca să ne ajungă şi pentru mâine, fu răspunsul ţanţoş al părintelui Haralambie la întrebarea lui Anestis: „Ce-ai gătit să mâncăm?”
Novicele se uită în oală: cartofii curăţaţi pe jumătate, cepele întregi şi, fireşte, neprăjite, câţiva morcovi cu tot cu coajă, ceva dovlecei, ceva verde semănând a pătrunjel şi roşii aproape întregi; cât despre ulei o picătură. Cu alte cuvinte, clericul îngrămădise în oală tot ce găsise în frigider. Dacă ar fi servit aşa ceva în armată, soldaţii l-ar fi sufocat în somn!
Părintele băgă polonicul în oală şi scoase o porţie generoasă pentru ucenicul său. Anestis îşi vârî farfuria sub polonicul plin, dându-i indicaţii:
hooopa! Un pic la dreapta, gata, gata! E bine, acum răstoarnă-l!
Dar, în clipa în care bătrânul înclina polonicul spre a-i goli conţinutul în farfurie, lui Anestis i se pironiseră ochii asupra mâinilor slabe şi nespălate, cu unghiile negre şi, îngreţoşat, îşi trase farfuria instinctiv într-o parte. Jumătate din mâncarea fierbinte căzu cu un fleaşc! jos, iar restul pe palma lui Anestis, care începu să ţipe de durere. În timp ce-şi ţinea mâna sub apa de la robinet, părintele, aflat lângă el, îşi cerea zdrobit iertare pentru cum credea el neatenţie. Numai n-a plâns, sărmanul, în timp ce-şi mângâia ucenicul pe creştet. Vinovăţia îl răzbi pe Anestis, trezindu-i conştiinţa adormită de ani buni. Se înroşi din cap până-n picioare de ruşine şi încercă să-l liniştească pe bătrânul care tremura tot.
linişteşte-te, părinte, să nu păţeşti ceva şi să ne pui pe drumuri! Nu s-a întâmplat nimic, doar s-a înroşit. Uite, mă
173
duc iute la farmacie ca să iau o alifie. Până ce-o să mă însor, o să-mi treacă, glumi el ca să-l potolească, în timp ce pe dosul palmei arse îi apărură câteva bubuliţe.
lasă alifiile. Planta de lângă uşa din faţă, cea cu frunze late, e tot ce trebuie pentru arsuri. Du-te numaidecât şi adu o frunză.
Anestis ieşi, găsi planta şi rupse o frunză de aloe. La indicaţiile bătrânului, o decoji şi aşeză miezul răcoros şi cleios pe pielea arsă. Află numaidecât uşurare.
Cu ruşinea pentru cele întâmplate încă vie în mintea sa, nu putu să refuze mâncarea preotului nevăzător cu plete albe. Îşi puse singur două polonice în farfurie, îl servi şi pe părintele şi încerca să-şi amintească, drept consolare, la ce temperaturi mor microbii. Dar odată cu prima îmbucătură încetă să se mai neliniştească din pricina microbilor. Cu atâta sare n-avea cum să supravieţuiască vreunul. Mâncarea era atât de sărată, că dacă ar fi uitat-o în oală, într-o lună ar fi devenit murături. Mâncă atât de greu, de parcă ar fi fost un condamnat la moarte servindu-şi ultima cină. Încercă să observe şi la comeseanul său o oarece reacţie de dezgust sau neplăcere, dar în zadar. Moşul înghiţea cu atâta poftă, de parcă ar fi gustat o delicatesă la un restaurant gourmet din Paris.
Bătrânul ieromonah obişnuia să însemne fiecare îmbucătură, înainte de a o înghiţi, cu semnul crucii, şi-i impusese asta ucenicului său. Cu toate acestea, Anestis, în semn de împotrivire, îşi flutura pur şi simplu mâinile ca o marionetă spre a-l păcăli mulţumită foşnetului. Totuşi astăzi simţi nevoia să facă ascultare şi să-l urmeze. Flămând cum era, mai întâi mâncă şi apoi, după fiecare înghiţitură la care-şi făcea şi semnul crucii, bea câte un pahar de apă. Oricum avea să crape, fie de la apa în exces, fie din pricina hipertensiunii de pe urma sării consumate.
174
La sfârşit, nu mai rezistă şi cu inimă grea cedă în faţa sorţii sale crunte:
părinte, am binecuvântarea să gătesc eu mâine?
tu? Pe Hristos şi pe Preasfânta! Ne-am zis să mâncăm
călugăreşte ca să ni se nevoiască trupul, şi să ni se smerească sufletul, şi să mai ştergem din păcate, nu să ne sfinţim cu de-a sila!
Spectator neputincios al acestui teatru al absurdului, Anestis de-abia se abţinu să nu urle.
o să caut nişte reţete, voi mai face şi câte un experiment, o să mai întreb şi vreo gospodină, şi Dumnezeu n-o să ne lase! De bine, de rău, ceva o să punem şi noi în burţile noastre…
Dorinţa lui Anestis de a găti nu era una spontană şi nechibzuită, nici ca urmare a mesei de astăzi. De zile mintea sa era bântuită de asemenea gânduri. Cântări avantajele şi dezavantajele unei asemenea perspective. Pe de o parte, avea să facă loc în viaţa sa de zi cu zi coşmarului pregătirii mâncării, dar, pe de alta, avea să mănânce ce voia, când şi cât voia şi, mai ales, avea să scape de posturi cu un plan pe care nu l-ar fi putut concepe decât o minte diabolică. Avea să pregătească mâncăruri de post cu înlocuitori, precum soia şi ciuperci, şi încet-încet avea să pună pe masă mâncăruri de dulce. Cu asemenea gânduri îşi consola egoismul rănit din pricina unui compromis care până mai deunăzi i se părea cu neputinţă. Dar şi părintele Haralambie se arătă bucuros la ideea asta, chiar dacă făcea pe scepticul.
ei, dacă-i aşa, ai binecuvântarea mea! Numai să fii atent cu sarea, fiindcă am probleme cu hipertensiunea. Ce zici, o să izbuteşti sau o să ne apuce durerea de stomac?
Anestis se uită cruciş la el, plin de suspiciune. Vrând-nevrând, în cele din urmă bătrânul ăsta şiret îi puse în cârcă şi gătitul. Fără a i se aşeza de-a curmezişul, fără ţipete, fără rugi
175
şi discuţii, fără a-i da nici măcar o poruncă, l-a pus la un program pentru care, dacă i-ai fi vorbit acum câteva luni, te-ar fi luat în râs. „Buruiana asta bărboasă”1 şi purtătoare de rasă, conchise el, a izbutit mai multe cu mintea decât cu toiagul” chiar dacă toiagul rămâne semnul lui distinctiv. Undeva în sinea sa îl admira. Reuşise în luna asta neprielnică să repurteze nişte succese pe care nimeni pe lume nu şi le-ar fi închipuit. Şi toate astea fără ca să-l numească nici măcar odată leneş sau nepricopsit, cum făcură toţi ceilalţi. Nu cumva în sălaşul acesta se petrecea ceva ce lui îi scăpa? Izbutise oare să-l ducă de nas? Părintele afla tot ce se întâmpla în sat fără să se mişte din pat! Erau clipe când lui Anestis îi crea impresia că undeva avea ascuns un al treilea ochi, poate la gât, pe sub barba mâncată de molii, sau în frunte, sub scufia sa călugărească. Poate aceasta era pricina pentru care nu şi-o scotea niciodată!
Oricum ar sta lucrurile, acest cleric reuşi imposibilul: să-i reactiveze lui Anestis glandele sudoripare! Şi undeva în mintea lui necoaptă îşi făcu loc nedumerirea: dacă, în cele din Urmă, el nu era un leneş, iar preotul găsise calea prin care să scoată la suprafaţă sinele său ascuns? Toţi oamenii au o sclipire de moment. Se aseamănă diamantelor false, care scapără scântei atunci când lumina cade din unghiul potrivit. S-ar putea să fie o sclipire de frumuseţe, sau de cunoaştere, sau de înţelepciune, sau de curaj. Se poate să fie şi o altă formă de Sclipire, mai smerită, precum o sclipire de bunătate. O sclipire ce nu orbeşte decât un om. Toate sclipirile sunt bune şi folositoare, dar, dacă lumina lor nu ajunge la Dumnezeu, sunt sclipiri ce, în cele din urmă, ne urâţesc. Şi Anestis sclipea prin ceva modest şi totodată neapreciat cuvenit, precum osteneala de pe urma muncii, de aceea nimeni nu l-a aplau-
1 Echinochloa este o buruiană foarte răspândită, care afectează mai ales cerealele (n. trad.).
178
ia hârtie şi creion şi scrie lista: spaghete zece pachete, linte zece pachete, orez zece pachete, fasole zece pachete, o cutie de lapte condensat, pastă de tomate, condimente, bomboane, biscuiţi, ciocolată, cereale, hârtie igienică, tampoane igienice…
tampoane igienice? Poate vrei să spui napolitane? Femeile folosesc tampoane în anumite zile ale lunii!
Toiagul se ridică ameninţător.
să fie binecuvântat! Adaug şi rimel, şi rujuri, dacă vrei…
-…clor, dezinfectanţi şi orice altceva necesar pentru treburile casei, continuă ignorându-i ironia părintele. Toate în cantităţi mari! Apoi te duci la librărie şi vei lua creioane, coli A4 albe, caiete, pixuri. Dacă-ţi mai rămâne ceva, ia nişte haine pentru copii şi jucării.
Anestis socoti că părintele voia să-i pună la încercare ascultarea cu toate aceste lucruri absurde şi nu se abţinu să nu râdă pe înfundate, fapt pentru care încasă numaidecât un toiag peste mână.
ia banii. Asta-i tot ce avem. De acum, tu îi vei administra. Haide, du-te cu bine la cumpărături, şi am să-ţi dau o veste bună: în seara asta n-o să ai canon de făcut! Haide, să ai binecuvântarea lui Dumnezeu, şi vorbim când te întorci.
Anestis plecă zburând, împingându-şi căruciorul în care avea să pună cumpărăturile. O seară fără canon? Cu alte cuvinte, somn neîntrerupt, fără priveghere, după o lună şi jumătate! Făcu cumpărăturile, cheltuind toţi banii, ţinând cont şi de listă, şi în privinţa alegerii casei la care se afla fata cu ochi albaştri, zâmbet larg şi nas fin. Dar, ca un autentic pezevenchi, îşi făcu pe plac, luându-şi din puţinii bani rămaşi o îngheţată şi un sandviş cu frigărui. De altfel, ce-i viaţa fără aceste mici păcate? O zeamă lungă şi nesărată!
Cum se ascunse, trudită, şi ultima rază de soare şi îşi încheiară Vecernia şi Pavecerniţa, Anestis se apucă să aşeze alimentele la locurile lor.
179
ce faci acolo?, îl întrebă părintele la auzul sunetelor confuze iscate de sacoşele şi dulapurile închise şi deschise, amestecate cu cele ale aranjării cumpărăturilor.
umplu dulapurile şi frigiderul cu lucrurile cumpărate.
frigiderul şi dulapurile monahului nu trebuie să fie pline, îi răspunse tăios, fără să lase loc târguielilor bătrânul.
să fie binecuvântat, dar… ce-o să facem cu atâtea lucruri? O să le lăsăm în mijlocul casei?
ia nişte sacoşe şi pune în fiecare câte un produs din tot ce-ai cumpărat. Vreau să alcătuieşti cinci pachete.
să fie binecuvântat!
e-n ordine?, îl întrebă după puţină vreme.
În ordine!
acum ia trei din cele cinci pachete pe care le-ai pregătit şi împarte egal jucăriile şi articolele de papetărie.
să fie binecuvântat!, continuă nedumerit.
ai terminat?, îl întrebă iar după ceva vreme, când se făcu linişte.
am terminat. Au ieşit două seturi de câte cinci sacoşe şi alte trei seturi de câte trei.
Bun. Ce-a rămas aşază în dulapuri, după care ai binecuvântarea de a te retrage în odaia ta. Dormi, citeşte, roagă-te, fă ce vrei.
Eu o să fac nişte metanii mari şi rugăciunea inimii cu şiragul de mătănii, iar apoi o să mă culc, fiindcă sunt frânt, îi răspunse Anestis deschizându-şi larg braţele cu o mişcare amplă
Cinci minute mai târziu sforăia cu un zâmbet larg pe chip şi visând la cele o sută de metanii mari şi rugăciuni ale inimii făcute cu şiragul de mătănii spre a nu se simţi dator pentru ele.
La trei, înainte de răsăritul soarelui, simţi împunsătura de toiag a părintelui, cu care era obişnuit, şi-i auzi, ca prin vis, glasul:
180
scoală-te, copilul meu!
dar n-ai spus că astăzi o să mă laşi să dorm?, se miră somnoros şi, odată cu reproşul, îl podidiră lacrimile.
asemenea vorbă n-a ieşit niciodată din gura mea. Nu
ţi-am spus decât: „N-o să ai canon de făcut”. atunci de ce mă trezeşti?
ca să facem ceva ce e mai valoros decât zece canoane!
Haide, pune ceva pe tine, fiindcă afară e cam răcoare, încarcă sacoşele în cărucior şi să mergem…
Anestis se ridică fără nici un chef şi-şi aruncă puţină apă pe faţă.
apuc să beau o cafea?
în loc de răspuns, bătrânul izbi puternic cu toiagul în podea.
Afară era o beznă adâncă şi întregul sat se afundase în seninătatea somnului. Nişte păsări de noapte îi urmăreau indiscrete pe cei doi oameni înveşmântaţi în negru cum trăgeau după ei un cărucior încărcat peste măsură vorbind încetişor, de câte ori era nevoie dar, pentru că nu găsiră nimic atrăgător la ei, îşi îndreptară atenţia în altă parte. Câteva insecte şi fluturi de noapte jucau dansul gaitanaki1 la felinarele primăriei. Greieri şi cicade cântau timid în aşteptarea căldurii tihnite a dimineţii. Sat aproape de munte, serile de vară erau răcoroase, amintind de toamnă. Câteva „luminiţe de seară”2 îi invadară cu aromele lor. Vântul, ca un cântăreţ ne talentat, şuiera pe o singură notă în timp ce străbătea caldarâmurile pietruite. Era nota folosită în filmele de groază, şi Anestis simţi de multe ori cum i se ridică părul în vârful capului. Urcară panta
1 Gaitanaki (yotiTavtoa) este un dans popular, specific săptămânii dinaintea duminicii lăsatului sec de carne, cu dansatori mascaţi care dansează în jurul unui stâlp fixat în pământ, ţesând şi desfăcând panglicile agăţate de vârful acestuia (n. trad
2 Numită şi primula de seară, este o plantă originară din America de Sud, ale cărei flori se deschid doar noaptea (n. trad.).
181
abruptă. În faţă monahul nevăzător care, obişnuit cu întunericul şi cunoscându-şi satul ca în palmă, dădea ritmul. O luară spre centru, străbătând drumurile întunecoase şi pavate cu plăci de piatră. Se vedea că vârstnicul cunoştea foarte bine traseul, dar lui Anestis, care încă moţăia, mersul pe îngustele ulicioare adormite îi părea o şerpuire fără sens.
La intrarea în piaţa centrală a satului făcură la dreapta şi mai înaintară vreo cincizeci de metri.
aici nu-i o casă cu un caprifoi într-o parte?, întrebă în şoaptă bătrânul ca să se asigure că simţul său de orientare nu greşise.
cum arată caprifoiul?
lasă caprifoiul. Are cumva în lateral un demisol cu uşă de metal şi acoperiş cu ţiglă?
am trecut de ea. Era casa de dinainte.
bine, ia trei sacoşe şi lasă-le în curtea lor fără să faci nici un pic de zgomot.
cine stă aici, părinte?
chir Lambru cu femeia sa Păuna.
Următoarea oprire fu o sută de metri mai jos, la o casă cu grilajele metalice de la ferestre ruginite. Acolo lăsară patru sacoşe cele în care se aflau şi lucruri pentru copii.
aici locuieşte o femeie văduvă cu doi copii mici. mare sărăcie, copilul meu! Să le plângi de milă, nu alta… Soţul a murit anul trecut, într-un accident rutier…
Mergând mai departe, au ajuns la o casă veche, de piatră, CU un steag roşu pe acoperiş, unde locuia o familie săracă cu trei copii.
ia spune-mi, copilul meu…
binecuvântează, părinte!
Tânărul mângâie casa din priviri şi zări o pânză întunecată într-o prăjină, ce flutura în bătaia vântului nocturn.
are un steag, dar nu-mi dau seama dacă e roşu sau nu.
182
e roşu. Aici locuieşte „Lenin”-ul satului, vai de mine!, care crede c-o să-l scape de sărăcie Marx. Lasă-i mai multe sacoşe, fiindcă are copii. O să le vadă dimineaţă, nepocăitul, şi o să creadă că i le-a adus năluca lui Lenin.
Au mai ajuns la o casă cu două etaje, unde locuiau două fete, şi la o colibă sărăcăcioasă aflată un pic în coasta satului, unde locuia o bătrână sărmană. La fiecare casă unde lăsau sacoşe clericul mormăia un fierbinte „Mulţumesc!”. Anestis era nedumerit:
de ce spui „Mulţumesc!”, părinte? Doar noi suntem cei ce dăm, nu cei ce primim.
cel ce dă trebuie să spună „Mulţumesc!”, fiindcă cel ce primeşte câştigă ceea ce-i în sacoşe, în schimb, cel ce dă câştigă Cerul.
Era cu puţin înainte de a ieşi gunoierii, când au ajuns acasă cu căruciorul gol şi cu inima plină.
du-te acum, copilul meu, să te odihneşti. Şi eu o să fac la fel. Haide! Şi să nu sufli o vorbă despre ce-am făcut astăzi. Nici măcar egumenului să nu-i spui, după cum nici el nu ne spune despre binefacerile sale.
Bătrânul s-a întins, adormind pe dată. Anestis rămase uitându-se la el în tăcere. O lacrimă i se rostogoli pe obraz şi se simţi năpădit de iubire. Dar ce-a păţit? Mai văzuse şi alte fapte de binefacere. Părintele Stavros, la metoc, susţinea familii întregi şi ajuta copii săraci să studieze, în afară de naşterile pentru care plătise ca mamele să nu avorteze. Însă ceea ce se petrecuse astăzi era cu totul altceva, avea un caracter tainic, un alt fel de har. Ţărână-i omul, la urma-urmei, dar o ţărână cu conştiinţă şi asta îl face dumnezeu.,
Se întinse pe spate cu mâinile sub cap şi se uita-n tavan. Astăzi simţise că ceva se prăbuşise în sinea sa, ceva ce era de ani buni împietrit, care a revenit la viaţă şi i-a aprins măruntaiele. Cu gândurile acestea adormi: cel mai bun somn pe care-l avusese vreodată.
ULTIMA ZI A CELEI DE-A DOUA LUNI
părinte, ce-i asta?, întrebă Anestis cu gândul aiurea în timp ce căra o cutie veche, în care fusese cândva lapte condensat, uitând pentru a nu ştiu câta oară, ca un căscat ce era că preotul îşi pierduse vederea.
– „Asta” este neutrul pronumelui demonstrativ de apropiere „acesta”, la cazul nominativ, numărul singular.
Anestis zâmbi stingher. Probabil că astăzi părintele era în toane bune.
ai dreptate, se scuză el pentru indiscreţia sa. Am în mâini o cutie pe care am găsit-o în pod, sub nişte aşternuturi, îl lămuri el.
nu ştiu, bre binecuvântate. De fiecare dată când venea Cineva aici, îmi dădea peste cap lucrurile. Unii mi le aruncau, alţii mi le ascundeau, alţii le stricau, fiecare făcea ce voia. Chiar şi nişte icoane mai vechi, pe care le avusesem pe pereţi, mi le-au luat. Din fericire, am reuşit s-o salvez pe cea mai însemnată, zise el, scoţând din sân o iconiţă veche, pe jumătate înnegrită şi mâncată de carii, a Sfântului Gheorghe din Ioannlna. Icoana aceasta, care este un odor al familiei mele, mi-a dat-o mama înainte de a muri, fiind singurul lucru pe care l-am luat cu mine când am plecat de acasă ca să mă călugăresc. E foarte veche. Bunica mea spunea că a fost făcută de un străbunic al meu, care l-a cunoscut personal pe acest sfânt.
A sărutat-o cu evlavie şi a pus-o la loc, la „iconostasul” său trupesc. Apoi îşi aminti de cutia găsită de Anestis.
ai deschis-o să vezi ce e înăuntru?
n-am deschis-o fiindcă pe ea scrie aştept învierea morţilor şi m-a cuprins groaza că-n ea vor fi nu ştiu ce oase.
184
Preotul sări ca şi cum încasă o lovitură de gârbaci şi se lumină cu totul, de parcă s-ar fi prefăcut într-un înger.
e-o cutie din cele pentru laptele degresat?
-Da.
îşi deschise braţele larg.
copile binecuvântate, vino să te sărut! Pune-o pe masă şi deschide-o.
Anestis îi dădu ascultare plin de curiozitate: un simţământ necunoscut lui fiindcă, de obicei, satisfacerea curiozităţii presupune trudă.
Vezi, de pildă, un munte şi te întrebi ce e dincolo de el. Ca să afli, e nevoie să-l străbaţi cu piciorul. Adică chin! Vezi marea şi te întrebi ce se află dincolo de orizont. Haide, trage la vâsle ca să afli! Noi, grecii, se zice, avem curiozitatea în sânge, de aceea suntem mereu călători, exploratori şi inventatori. Ca să nu uităm de filosofi care se poate să fi vorbit ceasuri întregi despre diferenţa dintre „a fi” şi „a exista”.
Numai şi aceste lucruri îi erau de ajuns lui Anestis ca să tragă concluzia că unul dintre strămoşii săi se va fi tras din adâncurile Orientului sau mai bine din Mexic, de vreme ce dintotdeauna a avut o slăbiciune pentru sieşta de după-amiază.
Tânărul deschise vechea cutie de carton mâncat, rămânându-i pe palme bucăţi de carton putrezit. Părintele Haralambie îşi vârî mâinile tremurânde în măruntaiele ei de parcă ar fi fost un pântece de femeie, iar el, obstetricianul ce avea să ajute la naşterea copilului. Scoase un vraf de hârtii de diferite mărimi şi le puse uşor pe masă, aşa cum aşază conservatorii de antichităţi un obiect străvechi, pe care doar praful şi timpul îl împiedică să se dezintegreze. Toate hârtiile aveau schiţată în partea de sus o cruce şi în unele dintre ele se afla scris şi „pentru odihna”. Însă toate cuprindeau şiruri întregi de nume. Anestis luă la întâmplare în mâinile sale una dintre acele hârtii
185
şi începu să citească cu glas tare asemenea cuiva care face prezenţa la şcoala primară: Luminiţa, Vasile, Lazăr…
Ioan, Nicolae, Arsenie, Parthenia, completă emoţionat părintele Haralambie.
da!, exclamă cu uimire Anestis.
Luă în mâini altă hârtie cu şi mai multe nume:
antonie, Magda, Elena, Gheorghe, Olga…
teoharie, Ioachim, Ecaterina, Avrămi, Hrysi, Constantina, Dionisie, încheie lista clericul a cărui buză de jos tremura.
Anestis se holbă de uimire. Îşi vârî mâna în cutie şi apucă o hârtie de la fund. Începu să citească în acelaşi fel, şi bătrânul încheie citirea numelor din memorie.
văd că ai talente ascunse, părinte, îl tachină plin de admiraţie şi surprindere.
Şi tu, bre binecuvântate, dacă le-ai fi citit de câte ori le-am citit eu, le-ai fi învăţat pe dinafară. Acestea sunt pomelnicele pentru parastase şi trisaghioâne pe care le-am adunat din prima clipă când mi-am pus epitrahilul la gât până ce am ajuns chiomb de tot şi a trebuit să-l scot. În zilele mele bune le pomeneam în fiecare seară pe toate. Cei adormiţi n-au altă mângâiere în afară de aceea de a fi pomeniţi de noi. Ei bine, cei ce s-au dus în Rai s-au mântuit şi n-au atâta nevoie de noi, deşi se bucură când ne aud! Dar ceilalţi, sufletele pierdute, aşteaptă ca pe ace să li se audă numele pomenit ca să-şi tragă şi ei sufletul un pic, acolo unde se află. Se răcoresc răposaţii, şi demonii n-au dreptul de a-i chinui câtă vreme noi îi pomenim. Apoi, CU această neîntreruptă pomenire, Se îndură şi Dumnezeu un pic de unii dintre cei ce s-au pierdut şi-i scoate din iad. Vrei, Copilul meu, să punem şi pomenirea lor în canonul nostru de noapte?, îl întrebă şovăind, după o scurtă pauză.
1 SciL litia mică pentru morţi (n. trad.).
186
ce? Să citesc în fiecare seară toate aceste nume?, întrebă îngrozit Anestis, în timp ce calculase în grabă că ar fi fost ne¬voie de vreo două ceasuri bune pentru aşa ceva.
– Dacă vrei! E la libera ta alegere.
– Lasă-mă să mă gândesc vreo două săptămâni, şi o să-ţi răspund!, îi replică cu prefăcută condescendenţă, amânând hotărârea pentru un viitor mai îndepărtat.
Acestui bătrân, care nu ştia dacă a doua zi avea să se mai trezească, răspunsul i se păru nepotrivit. Stărui blând:
bre binecuvântate, fapta bună n-are nevoie de multă gândire, ci de multă bunătate.
mai e şi faptul că viaţa de zi cu zi îşi are şi ea priorităţile ei – asta mă face să am rezerve. Şi una dintre acestea e şi ne¬voia de odihnă. „Tot ce faci să fie cu măsură” cum spuneau şi strămoşii noştri, anticii! „Discernământul cea mai mare dintre virtuţi” -, cum zic şi Părinţii Bisericii!
baliverne, cum zice şi Miţu cafegiul! Bre, acesta-i cel mai bun chip de a-ţi fructifica timpul, dat fiind că tu capeţi folos, iar cei adormiţi, mângâiere. Pomenindu-i pe cei adormiţi, devii puntea ce uneşte cele cereşti cu cele stricăcioase şi pământeşti.
lasă, părinte, că nu m-am născut punte, ci om! Dacă o să fac asta în fiece seară împreună cu celelalte lucruri pe care deja le fac, în scurt timp şi numele meu o să ajungă pe-o hârtiuţă. Şi socotesc că-i de preferat să valorific timpul care-mi rămâ¬ne prin odihnă, de vreme ce trupul, aşa cum spune şi credinţa noastră, este lăcaşul sufletului şi trebuie să ne îngrijim de el. Nu spui şi tu că trupul nostru este o trezorerie, fiindcă în el păstrăm cel mai de preţ bun al nostru sufletul?
bre binecuvântate, nu mă fă să repet aceleaşi lucruri! în¬tregul se ascunde în puţin. O picătură de apă e întreg oceanul. O zi de-a ta e întreaga viaţă. Dacă o să înţelegi asta, n-o să laşi nicicând vreo clipă din viaţa ta să se risipească. Şi ce e mai
187
rodnic decât cultivarea sufletului? Citind numele astea, o să împlineşti nevoinţa iubirii. Ai văzut vreodată un suflet să ajungă la epuizare din pricina prea multei iubiri ?
– Am văzut multe suflete păţind-o, şi asta mi-e de ajuns. Sufletul e nemuritor, nu trupul.
trupul nu va păţi nimic, dacă scopul trudei este plăcut lui Dumnezeu, fiindcă atunci vei inspira Suflarea Sa de viaţă aducătoare, şi nu doar aer.
– Fiecare trup îşi are limitele sale, iar trupul meu a atins deja limitele rezistenţei fizice. Ce-ai vrea? Să mă prăbuşesc şi să alergi cu mine pe la medici?
Preotul se necăji din pricina refuzului lipsit de delicateţe al ucenicului său, dar nu-şi dădu în vileag amărăciunea.
să fie binecuvântat!
Acceptă stoic şi cu smerenie, de parcă el era ucenicul, iar Anestis, părintele duhovnicesc. Dar se grăbi să anunţe pe loc, fără a-l întreba şi pe el, pe un ton nicidecum rugător, ci tăios, ca¬tegoric şi precipitat, de parcă ar fi ferecat porţile unui castel:
– Atunci, fiecare sâmbătă dimineaţa o vom preface într-o sâmbătă a moşilor şi o să le citim pe toate!
Deşi nu-i fu pe plac lui Anestis, în condiţiile de faţă, fu silit să facă ascultare, simţind totuşi că din această târguială năstruşnică ieşi aproape neatins.
să fie binecuvântat, părinte!
Pentru destulă vreme ieromonahul cel apăsat de ani îşi vârî mâinile bătrâneşti în cutie, scoţând hârtii după hârtii. Le mi¬rosea, le mângâia, le netezea în palmă şi apoi le stivuia după mărime, aşa cum copiii mici se întind pe jos şi îşi pun jucăriile în ordine înainte de a se juca. „Şi părintele ăsta e un copil ma¬re”, se gândi Anestis, cuprins pe neaşteptate de dorinţa puter¬nică de a-l lua în braţe dar nu chiar atât de puternică, încât să-i facă hatârul de a pomeni toate numele zilnic şi, mai ales, în toiul nopţii.
ÎNTR-UNA DIN ZILELE URMĂTOARE
Pentru destulă vreme, în timp ce Anestis se ocupa de treburile zilnice ale casei înainte de a se apuca de gătitul ardeilor umpluţi -, nici unul dintre ei nu scoase o vorbă, singurele sunete fiind cele iscate de mâinile lor. „Rugăciunea minţii, iar nu flecăreala e cea mai mare slujire a monahului!”, stăruia în îndemnul său bătrânul călugăr de fiecare dată când Anestis încerca să iniţieze o conversaţie. Văzând cum şiragul de mătănii lua foc în mâinile bătrânului şi buzele i se mişcau murmurând, începu să facă şi el pe nepticul, alăturându-i-se în compania tăcerii. Totuşi astăzi simţea că pentru părintele său tăcerea era aduceri-aminte, iar nu rugăciune. Convins de asta, îndrăzni să intre în vorbă cu el:
totuşi, părinte, sătenii te iubesc mult.
mai mult mă respectă şi le e frică de mine decât mă iubesc, îi răspunse clericul, în timp ce linia verticală crestată pe fruntea-i i se adâncea, ajungând până în dreptul sprâncenelor.
de ce spui asta?
deoarece ca preot am fost aspru şi drept, iar pentru că totodată am fost şi cu mine la fel, le-am câştigat respectul.
oare n-ai fost cam prea categoric?
cu chestiunile dogmatice nu poţi fi decât categoric!
— S-o spun altfel: n-ai fost cumva prea aspru?
dacă copilul tău e bolnav şi nu vrea să mănânce sau să-şi ia medicamentele, nu i le vei da cu de-a sila?
bănuiesc că da!
ei, asta am făcut şi eu. O să mă judece Dumnezeu!
atunci de ce simt că într-un fel eşti stăpânit de impresia că ai greşit?
189
pentru că asprimea fără discernământ, copilul meu, aduce numai frică, nicidecum iubire. Adevărata cale există, dar e numai una. Şi ca s-o afli, mintea ta are nevoie să ajungă sus, să vorbească cu Dumnezeu şi, cel mai important, să-L asculte. Numai că lângă adevăr stă necontenit la pândă şi greşeala. Iar dacă vrei să scapi de greşeală, fiindcă nu eşti în stare să urmezi adevărul, fii cel puţin cinstit. Şi ştii ce înseamnă a fi cinstit? Să sfătuieşti pe celălalt să facă ceea ce şi tu ai face, dacă te-ai afla în locul său! însă eu nu mă puneam în locul celuilalt, dădeam canoane mari la spovedanie, iar asta nu e bine pentru un duhovnic.
să zicem c-am înţeles, mărturisi Anestis în mintea căruia nu erau clare toate aceste noţiuni şi diferenţele dintre ele.
o să-ţi dau un exemplu ca să pricepi mai bine. În satul acesta a fost odată un flăcău, poliţist. Fusese transferat aici deoarece se căsătorise cu o tânără dintr-un sat apropiat, şi astfel i-au mutat împreună în casa părinţilor ei. Un tânăr evlavios, venea cu consecvenţă la biserică şi la spovedanie, respectându-şi toate îndatoririle creştineşti. Însă soţia sa era cam dezmăţată. S-a lăsat sedusă de un vagabond şi l-a părăsit. Cel mai rău era că aveau deja doi copii. Odată, la o spovedanie, l-am dojenit pentru că încetase să mai vină regulat la biserică duminica. Părinte”, mi-a spus, „am căzut de acord ca în weekend să iau eu copiii. Dimineaţa dorm mai mult, apoi le gătesc ceva, le citesc, mă joc un pic cu ei, şi duminica trece”. Ştii ce i-am răspuns eu? Că n-o să-i dau binecuvântare să se împărtăşească, dacă nu vine la biserică trei duminici la rând. Adică i-am pus cuţitul la gât şi l-am silit să aleagă între copii şi Hristos, de parcă ceea ce făcea n-ar fi fost bineplăcut Domnului!
Ştii care a fost urmarea? N-a mai venit nici la spovedanie, nici la biserică. Ai înţeles acum la ce mă refer, când îţi vorbesc despre discernământ? Eu n-am fost nedrept, fiindcă aplicam
190
canoanele credinţei noastre, dar ca duhovnic le aplicam în litera, şi nu în duhul lor. Îi puneam pe toţi în acelaşi sac. Socoteam identice postirea cuiva care lucra ca bucătar la o rotiserie şi câteodată gusta şi el, fiindcă fie nu se abţinea, fie era obligat să guste, şi cea a altcuiva, care avea colesterolul ridicat şi nu putea să pună-n gură nici o bucăţică de carne, „postind” de nevoie. Iubire, smerenie şi discernământ, copilul meu. Aceste trei virtuţi sunt cele mai mari. Nici una dintre ele nu stă de una singură, şi, dacă o ai pe una, le ai şi pe celelalte.
cum se poate asta?
se poate, toate-s cu putinţă dacă-L ai pe Dumnezeu înăuntrul tău.
cred că eşti foarte aspru cu tine. Sunt sigur că în ce priveşte întâmplarea cu poliţistul vei fi având ca argument alte o sută de întâmplări, când, mulţumită asprimii şi fermităţii tale, ai ajutat multă lume.
chestiunea nu e cantitativă, copilul meu. Hristos a părăsit cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a o afla pe cea pierdută. Nu e pur şi simplu folositor, ci necesar să cunoască un preot faptul că fiecare om are nevoie de propriul medicament, de un cuvânt tămăduitor aparte, care să aducă sufletului odihna. Nu poţi emite un ordin: Costumul acesta e pentru toţi! Cel înalt să-şi taie picioarele, cel scund să-şi pună tocuri, cel gras să lase afară ce-i în plus, cel slab să se îngraşe, faceţi tot ce vreţi, însă răspunderea de a vă veni acest costum vă aparţine.
dar îţi dai seama, părinte, că ceea ce mărturiseşti acum este rodul experienţei. Numai aşa ajungi priceput în domeniul tău de activitate. Toate le învăţăm pătimindu-le. Şi medicii, înainte de a ajunge mari directori de spitale, au trimis multă lume la rădăcina cimbrişorului. Nu eşti tu de vină pentru lipsa ta de experienţă.
– Ah, copilul meu, mintea nu este o magazie în care se depozitează cunoaştere! Mintea este o moară, folositoare cât
191
piatra morii se învârte. La ce e bună cunoştinţa înmagazinată dacă nu te taie capul? Că, dacă e vorba de cunoştinţe adunate…, am cât să dau şi la găini să mănânce! Ştii câţi ani am? O sută şase!
Anestis rămase cu gura căscată, dar nu scoase o vorbă. Părintele continuă:
– Am ajuns monah la douăzeci de ani şi preot la douăzeci şi patru. Am început să predic la treizeci şi şapte şi am devenit duhovnic la patruzeci şi cinci. Am slujit până la nouăzeci de ani, când mi-am pierdut vederea. Însă am încetat să mai fiu duhovnic cu douăzeci de ani mai înainte. Şi ştii de ce ? Pentru că experienţa asta, de care vorbeşti tu, n-am dobândit-o niciodată! Sau, ca să fiu mai sincer, a apărut şaizeci şi şase de ani mai târziu! Cât de bolnav şi de atrofiat trebuie să fie cugetul cuiva, ca să aibă nevoie de atâţia ani pentru a pătrunde înţelesul cuvintelor pe care el însuşi le-a învăţat!? M-a apucat, copilul meu, neliniştea, la gândul că din pricina asprimii am fost pricina pierzaniei multor suflete, şi n-am mai putut nici să spovedesc, nici să predic.
Anestis s-a apropiat şi şi-a pus gingaş mâna pe umărul său.
– A fost ceva anume, părinte, care te-a făcut să te schimbi ? Dacă ceva te chinuie, să ştii că poţi avea încredere în mine. Dacă vrei…
Bătrânul preot trase adânc aer în piept şi încercă, făcându-şi semnul crucii, să-şi înfrunte demonii: acele amintiri dureroase pe care cu toţii le-am îngropat adânc printre amintirile noastre şi le aducem în discuţie doar atunci când suferim din diferite motive sau când ne căutăm izbăvirea. Îşi plecă fruntea şi începu să vorbească din toată inima:
s-a petrecut în urmă cu trei decenii. Era hramul mănăstirii şi ne aflam cu toţii acolo. Era şi duhovnicul tău, părintele Stavros. Un preot şi duhovnic vrednic! Uneori se poate să fie
192
cu nebăgare de seamă, dar, dacă aş fi avut discernământul său, aş… În sfârşit! Erau acolo două cupluri cu probleme asemănătoare, şi eu le-am dat amândurora acelaşi răspuns. Amândouă erau însărcinate cu băieţi. Dar ecografía uneia dintre ele arăta că pruncul se va naşte cu o problemă incurabilă. Mama voia să facă avort, tatăl se opunea. Să vezi câte certuri se iscau! Te îngrozeai! în cazul celuilalt cuplu, sarcina era nedorită, „neprogramată şi neoportună”, cum spunea tatăl, dându-le peste cap planurile, mai ales sub aspect financiar. Bărbatul acesta îşi forţa soţia să lepede copilul, dar ea refuza cu încăpăţânare. Cu intimidări şi ameninţări le-am convins pe cele două cupluri să păstreze copiii. Urmarea? Copilul ce avea să se nască cu probleme s-a născut cât se poate de sănătos, iar celălalt, pe care tatăl nu-l voia, cu invaliditate. Primul cuplu nu ştia cum să-mi mulţumească şi-mi săruta mâinile, iar celălalt mă blestema, mai ales tatăl. Sărmanul nu a fost în stare să-l vadă aşa şi într-o zi a fost găsit spânzurat.
Simţurile lui Anestis amorţiră, mare povară îşi luase pe conştiinţă preotul, dar, socotind că era prea aspru cu sine, i-a spus:
părinte, Dumnezeu a hotărât în privinţa femeilor însărcinate. Dacă tu crezi că eşti pricina invalidităţii copilului şi a sinuciderii tatălui, ar trebui să fii mândru că datorită ţie s-a petrecut minunea cu celălalt cuplu. Tu nu le-ai amintit decât că avortul e o crimă în credinţa noastră! E întristător, pe de o parte, însă nu tu eşti vinovat de sinucidere, nici n-ai făcut ceva de capul tău.
Preotul cu plete albe suspină. Ucenicul său încă nu pricepuse!
bre binecuvântate, greşeala nu a constat în ce le-am spus, ci în faptul că le-am impus. Nimeni nu are dreptul să impună nimănui nimic. Dumnezeu ne-a dat dreptul libertăţii de
193
alegere, arhicunoscutul „liber arbitru”. Trebuia să le spun ce e corect şi care sunt consecinţele greşelii, iar apoi să-i las să decidă singuri. Atunci am înţeles că nu e de ajuns să cunoşti ce e corect şi cuvenit. Dacă nu propovăduieşti celuilalt cu iubire şi înţelegere toate acestea, având în vedere neputinţele şi particularităţile sale, nu eşti bun nici să predici, nici să fii duhovnic. Aşa se cuvine să se poarte un duhovnic bun. Trebuia să fiu părintele Haralambie, dar am fost mai mult „popa-Rambo”! Ştiu că prin satele dimprejur, când copiii nu mănâncă, îi ameninţă că-l vor chema pe „popa-Rambo”! Şi asta nu-i nimic!
totuşi pe mine, părinte, simţi nevoia să se plângă Anestis, nu mă laşi să hotărăsc singur. Ridici toiagul şi… scapă cine poate.
bre binecuvântate, tu vrei să te faci monah. Monahul renunţă de bunăvoie la voia sa, omorându-şi sinea spre a dobândi smerenia cea mântuitoare. La cât de sucit eşti, nu doar să-ţi ard nişte toiege, ci şi ouă fierbinţi ar trebui să-ţi pun la subţioară şi să te bat la tălpi…
Şi cu ultimele cuvinte bătrânul izbucni în râs, descoperindu-şi puţinii dinţi rămaşi stingheri în gura sa ştirbă.
Era prima dată când Anestis îl vedea râzând, şi o puse pe seama faptului că-şi deschisese sufletul şi-şi aflase uşurarea.
O LUNĂ MAI TÂRZIU SFÂRŞITUL VERII
Ce prost înţeleasă e rutina! Sau rânduiala, după cum o numise părintele! Scoate un nou-născut din programul său obişnuit, şi-ţi va plânge ziulica întreagă. Mă plictisesc, zice unul. M-aş duce undeva să fac ceva să scap de rutina asta, să schimb un pic atmosfera. N-o să găseşti nicăieri cuvântul „mă plictisesc” în întreaga literatură clasică, creştină şi necreştină, spunea părintele Stavros. Or, omul epocii tehnologice şi postindus triale a învăţat să fie slujit de maşini şi aplicaţii electronice şi, nefiind în stare să-şi cheltuiască timpul rămas liber, a descoperit plictiseala. Şi cum statul degeaba este mama a tot viciul, era de aşteptat ca omul să se afunde cu totul în păcat.
Această plictiseală de nesuportat este perspectiva lumească asupra rutinei. În opoziţie cu laicii, care o condamnă, pentru viaţa monahilor rutina este benefică, întrucât ajută mintea să se concentreze asupra celor cereşti. Acesta este motivul pentru care monahii nu au zile libere sau concediu. Asta nu înseamnă că un monah nu poate să cadă în rutină sau că, dacă se întâmplă asta, respectivul nu e în măsură să ajungă monah. Este şi el om şi poate să simtă că moare de urât sau că-l doboară oboseala psihică acedia, cum o numesc monahii -, însă, după învăţătura Părinţilor, şi ea este o etapă firească prin care trebuie să treacă toţi monahii ca, învingând-o, să urce încă o treaptă pe scara duhovnicească. Există şi o terapie a acediei încercată şi garantată. Dacă te plictiseşti rugându-te, atunci roagă-te şi mai mult! Te-au obosit slujbele de multe ceasuri? Atunci rămâi la şi mai multe slujbe, de data asta stând numai în picioare. Vrei să călătoreşti nu ştiu unde, ca să schimbi mediul? Atunci închide-te în chilia ta şi apucă-te de studiu.
195
Călătoreşte noetic cu învăţămintele şi experienţele sfinţilor şi martirilor. Şi, mai presus de toate, pune-ţi trupul la treabă şi mintea, la lucrarea rugăciunii inimii. Cu alte cuvinte, înfrunţi acedia monahală cu şi mai mult monahism! Acedia este meşteşugirea lui ducă-se pe pustii. Prin urmare, dacă vede că înfrunţi acedia sporindu-ţi rugăciunea, studiul şi mersul la biserică, atunci va pune capăt atacurilor sale de natură duhovnicească spre a nu te ajuta să sporeşti.
Toate acestea sunt valabile de la începutul monahismului pentru toţi călugării, ieromonahii, pustnicii, vieţuitorii în chinovii, stâlpnicii, eremiţii, novicii, monahii cu schimă mică sau mare, bărbaţi sau femei, pentru toţi, cu excepţia lui… Anestis! Dă-i rutină lui Anestis şi ia-i sufletul! Dar ce rutină? Rutina lui la doce vita şi a lenevirii. Singura schimbare cu care se arată de acord e trecerea dintr-un stat degeaba într-altul. Fiindcă statul degeaba are o grămadă de feluri, niveluri şi subcategorii, şi Anestis nu oboseşte niciodată să le descopere şi să le aprofundeze. Trupul şi cugetul său deţin o capacitate incredibilă de adaptare la toate aceste schimbări. De aceea coliba asta monahală l-a înghiţit fără să facă vreo indigestie, fără nici măcar un sughiţ, chiar dacă traiul lui acolo nu era ideal, nici îndeajuns de odihnitor pentru stilul său de viaţă. Fusese şi asta una dintre izbânzile părintelui Haralambie: să-l împingă din ce în ce mai în străfund, dar într-un chip blajin, ce aminteşte mai degrabă de un traseu obligatoriu pe un drum cu sens unic!
în această casă păşise pentru prima dată la începutul lui iunie, în acea miercuri nefastă, când îi fură arse nările şi paralizate toate simţurile. Verii, la începuturile căreia soarele îmbrăţişa înăbuşitor şi frenetic acoperişurile, acum îi lua locul un septembrie ursuz, ce păşea prin noroaie şi pavimente alunecoase. Văzuse multe thriller-uri pe marile ecrane, cu zombi, maniaci,
196
ucigaşi, monştri, fantasme, vârcolaci, oameni-lup, fiind într-atât cuprins de groază, încât căsca o dată mai puţin şi-şi deschidea ochii un pic mai mult. Aşa era Anestis: indolent şi cu sentimentele, şi cu gesturile. Chiar şi la cele mai bune comedii reacţiona cu un zâmbet mai larg. Însă în ziua aceea fu cuprins de groază! I s-au tăiat picioarele şi a dat afară laptele pe care l-a supt ca prunc. Pentru prima dată în viaţă s-a căit pentru ceva, nu pentru ceva concret, ci pentru orice ar fi fost acel nedefinit ceva, care l-a adus în situaţia aceea.
Totuşi ziua aceea fu şi motivul pentru care se simţi mândru de sine. A înfruntat-o, s-a luptat cu ea şi a biruit-o. În acea cocină, ocupată de tot soiul de muşte, singurul lucru ce amintea de abandonare şi nespălare era părintele Haralambie. În rutina sa nu intra şi o baie bună. Toate celelalte se schimbaseră! Şi, mai presus de toate, Anestis însuşi. Mărturie era el în persoană: mâinile sale, care la început se umplură de bubuliţe, ce nu-i provocau decât durere pentru ca treptat să se transforme în bătături. Pielea sa, care era întruna şi peste tot jupuită sau învineţită. Genunchii, care dobândiseră din pricina îngenuncherilor sclerodermie. Mijlocul său care la început părea, din pricina oboselii, ceva străin, împrumutat, mereu în pioneze şi amorţit, de parcă era independent de restul corpului, asemenea unui organism autonom ajunsese să se transforme acum într-un pilastru de oţel. Şi toate acestea pentru a dobândi confortul şi condiţiile pe care le avusese dintotdeauna asigurate în viaţa anterioară.
„Ah, de-aş putea da timpul înapoi!”, vorbea de unul singur adesea, dar fără a se hotărî asupra unei perioade anume sau ce anume din trecut ar fi trebuit să schimbe.
Cine ar fi putut să-i spună vreodată că viaţa de zi cu zi avea să cuprindă un program de curăţenie, gătit, priveghere, rugăciune şi studiu ce nu permitea abatere? Şi nu numai astea, întrucât
197
de-a pururi pândea o osteneală neprevăzută, ce-i răpea din preţioasele clipe de odihnă! Somnul întotdeauna după canonul de trei ore făcea şi el acum parte din rutina zilnică. La început, bătrânul îl pândea ca un caraliu, ca nu cumva să tragă chiulul, iar Anestis, după scumpa lui obişnuinţă de a se eschiva cu orice preţ, încasase destule toiege, mai ales când era prins dormind iepureşte ori sărind, fie paginile pe care le avea de citit, fie număratul mătăniilor sau rugăciunilor cu şiragul de mătănii. Aşa că tânărul nostru gândi deşi paradoxal matur şi hotărî ca în loc să se consume în acest război de gherilă, recurgând la vicleşuguri şi păcăleli care-l şi oboseau şi îl făceau să piardă şi mai mult timp -, să se achite rapid de îndatoririle sale duhovniceşti, spre a se elibera cât mai grabnic de ele. Astfel îşi satisfăcea şi egoismul sub pretextul că aflase o cale de a chiuli… trudind cu spor!
Aşadar se culca la şase dimineaţa şi se trezea la nouă singur, vă rog să băgaţi de seamă, fără ajutorul toiagului! -, şi apoi, după un mic dejun bun, se apuca de curăţenia casei. Motivul era că aprecia atât de mult un spaţiu curat şi îngrijit şi truda pe care o depusese pentru a-l dobândi, că nu risca nimic pentru a-l mai pierde vreodată. Şi, cum de la părintele nu se putea aştepta la vreun ajutor, îşi asumase singur toată osteneala. Şi era vai de clericul nostru dacă intra în casă cu noroi pe încălţări ori dacă se întâmpla să-i cadă vreo firimitură pe jos. Anestis se transforma atunci într-o gospodină isterică, dintre cele care se laudă că zestrea lor e curăţenia căminului.
Reuşi să găsească o cale de a o scoate la capăt şi cu gătitul. La început, socotind că avea să le prisosească o oarece sumă din pensie, se strădui să pregătească cu bună ştiinţă nişte mâncăruri serbede, fiindcă spera ca părintele, dezamăgit de ele, să-i ofere soluţia cumpărării unor mâncăruri gătite. Dar ca administrator al singurului lor venit a înţeles în scurt timp
198
că speranţa asta era utopică şi, aşa cum preotul nevăzător nu avea nici o problemă să numească drept prânz o roşie tăiată în patru, Anestis, ca mare amator de mâncare bună, renunţă la şiretlicuri şi vicleşuguri şi reveni la planul său iniţial. Şi pentru că gândirea i-a fost dintotdeauna înţesată de viclenii şi înşelătorii, începu cu mâncăruri simple şi uşoare, unde lăsa loc nereuşitei şi făcea intenţionat greşeli, spre a face pe începătorul şi nepriceputul. Dar mai apoi, scoţând la iveală întregul său talent şi cunoştinţele, gătea mâncăruri de care nu s-ar fi apucat decât cele mai bune şi mai pricepute gospodine. Şi fireşte, nu-şi uita niciodată scopul principal: limitarea mâncărurilor de post şi sporirea celor de dulce.
bre, ai gătit tocăniţă cu ficăţei?, îl întrebă părintele într-o miercuri gata să se ia de el.
cu ciuperci, nu cu ficăţei, îl calmă el, în timp ce plănuia ca data viitoare s-o facă chiar cu ficăţei.
să nu-mi spui că ceea ce mănânc nu-i biftec, că o să-ţi sparg capul!, i se plânse altă dată bătrânul, scuipându-şi îmbucătura.
e biftec de soia, părinte, linişteşte-te!, îi răspunse fără ezitare ucenicul ce cumpărase deja carne tocată pe care o păstra în congelator.
întrucât bătrânul cleric nu putea să-l dea de gol decât prin miros şi gust, Anestis cel viclean îmbogăţea mâncarea cu arome şi mirodenii şi, ca să ascundă şi mai bine mirosurile de dulce, tămâia continuu în timp ce gătea, psalmodiind totodată cu glas puternic, ca să sporească confuzia până într-atât, încât preotul ajungea la exasperare din pricina fumului plăcut-mirositor şi a laromei.
„Popa-Rambo” se mai plângea şi din pricina obsesiei tânărului de a recurge tot timpul la înlocuitori de post. Bătrânul mânca macaroane cu sos din carne de soia, sau piure cu lapte
199
de migdale, sau biftec de legume şi, fiindcă aduceau la gust cu mâncărurile cu carne, protesta vehement. Socotea un caraghioslâc de neîngăduit şi o bătaie de joc la adresa lui Dumnezeu să posteşti abţinându-te de la preparatul de dulce în sine, dar nu şi de la gustul lui, şi, în încercarea de a-i explica ucenicului că postul înseamnă abstinenţă nu doar pentru stomac, ci şi pentru cerul gurii, ajungeau adesea ca în final părintele să mănânce măsline şi Anestis mâncarea sa, fiindcă, după cum pretindea, era păcat s-o arunce.
bre binecuvântate, când mănânci ceva asemenea cărnii, ceva asemenea brânzei, ceva asemenea laptelui, ceva asemenea biftecului, nu faci post, ci faci ceva asemenea postului!
nu am prea multe opţiuni, părinte.
cum nu ai?
leguminoase nu găteşti deloc!
Lui Anestis îi repugnau leguminoasele. Mai ales năutul ar fi fost în stare să-şi coasă gura decât să-l guste.
leguminoasele îmi cad greu la intestin şi îmi provoacă balonare şi gaze. Vrei să psalmodiez în biserică acompaniat de… trombon?
La asemenea ameninţare clericul era silit să dea înapoi. Însă ucenicul nu-şi afla liniştea fiindcă într-un ungher al minţii sale se afla mereu teama că preotul cel suspicios avea să-şi dea seama că uneori în loc de înlocuitori folosea înseşi alimentele de dulce. În scurt timp, ca urmare a mâncărurilor bune, în afară de obrăjorii lui Anestis începură să se rotunjească şi obrăjorii bătrânului, totul mergând cum nu se poate mai bine.
După gătit de care se ocupa mereu devreme pentru a scăpa de-o grijă -, urma cateheza care, de obicei, înceta la amiază, pentru masa de prânz. După somn şi trezire, din nou cateheză. Cateheza de după-masă îi era foarte dragă lui Anestis, fiindcă era mai relaxantă şi de cele mai multe ori nu era decât un prilej pentru părintele de a depăna străvechi istorioare din viaţa
200
lui zbuciumată, pe care le povestea cu realism şi însufleţire incredibile. După aceea făceau Vecernia, o pauză pentru masă şi Pavecerniţa. Odată cu primele umbre ale nopţii se culcau pentru a se trezi la trei şi Anestis, s-avem pardon, se trezea singur pentru rugăciunea cu şiragul de mătănii, psalmi şi rânduielile pe care le făceau împreună. Părintele îi amintea zi de zi că dintru început oamenii se culcau odată cu asfinţitul soarelui. Mulţumită curentului electric, ziua s-a mărit şi oamenii s-au apucat să schimbe obiceiuri vechi de mii de ani. De aceea somnul devreme era mai îndestulător, astfel că Anestis nu simţea că-i lipseşte, deşi îl împărţea în trei.
Aceasta era, în câteva cuvinte, viaţa de zi cu zi a lui Anestis, rutina lui cotidiană, în care a intrat atât de bine, de parcă ar fi fost un papuc bun, lejer şi îndelung purtat. Avea de toate şi în doze optime: somn, odihnă, studiu, rugăciune, mâncare şi muncă (puţină şi bună). Mai era, fireşte, şi rutina periodică a altor îndeletniciri, precum împărţirea secretă a alimentelor (plătite de părintele Haralambie) sau a vizitelor pe care li le făceau sătenii, întotdeauna însoţite de peşcheşuri de obicei, bunătăţi din grădinile lor. Rutină deveni şi îndatorirea sa de psalt la biserică, întrucât psaltul enoriei un croitor în vârstă era mereu chinuit de probleme de sănătate. Astfel Anestis deveni protopsalt şi, din vreme în vreme, alături de el mai cânta şi părintele Haralambie. Şi, bineînţeles, ori de câte ori capriciosul cleric îl auzea tărăgănând ostentativ notele, ori i se părea că falsa, îi aplica câte-o puternică lovitură de papuc la fluierul piciorului. „Monahul psalmodiază cu smerenie”, îi amintea el mereu, spre a nu i se urca la cap cuvintele frumoase pe care le auzea de la preotul cel tânăr sau de la unii credincioşi care-l asemănau cu un înger.
Mulţumită îndatoririlor psaltice avu parte şi de câteva experienţe deosebite, ca atunci când s-au dus să facă dumnezeiasca
201
Liturghie la un paraclis din afara satului un locaş nespus de frumos, pitoresc, alcătuit dintr-o singură încăpere şi mirosind a rugăciune. Un urcuş de o jumătate de oră, pe jos, înainte de răsărit, când soarele-şi ascute dinţii. De faţă fusese aproape întreg satul. Însă după Liturghie, în vreme ce Anestis se gândea la întoarcerea în sat cu soarele urcat pe tronul său, s-au dus la o stână din apropiere, unde au băut lapte proaspăt de capră, chiar atunci muls şi fiert, iar femeile au întins tot ce adusese fiecare cu sine biscuiţi, plăcinte, prăjituri -, transformând acea dimineaţă într-o excursie încântătoare. De atunci nu se mai opri să pledeze pentru asemenea ieşiri în natură şi, bătându-l continuu la cap pe părintele paroh, s-au dus să slujească la majoritatea paracliselor aflate în afara satului, multe dintre ele părăsite de ani buni. Anestis se întorcea acasă mulţumit şi cu braţele încărcate de daruri.
Adevărul e că hoţomanul ştia cum să le stârnească femeilor compasiunea mai ales celor cu un instinct matern mai dezvoltat. Când se uita la ele cu ochii aceia pe jumătate închişi întru totul asemenea celor ai unui nou-născut alăptat la piept -, le câştiga simpatia şi, de vreme ce leliţele ştiau că devenise ucenicul cumplitului şi groaznicului „popa-Rambo”, îşi arătau numaidecât compătimirea. Aşa că nu de puţine ori le veneau acasă cu mâncăruri de toate felurile şi cu tot soiul de produse de casă: de la murături de casă şi pâine dospită până la borcane cu sosuri gata preparate sau dulceţuri. Şi când se ducea în sat, niciodată nu refuza nici o trataţie: cu toţii socoteau că el accepta pur şi simplu din pricina subnutriţiei la care era supus şi a lipsurilor. Cu toate acestea, dulapurile lor şi frigiderul erau îndeobşte burduşite cu alimente şi, dacă părintele Haralambie ar fi fost în stare să vadă, l-ar fi bătut nu cu toiagul, ci cu coada lopeţii.
La un moment dat, îl cuprinse brusc groaza, dându-şi seama că pierduse noţiunea timpului. Era vară, primăvară, sâmbătă,
202
marţi? Trebuia să se gândească şi să calculeze pentru a răspunde. Din câte ştia, asta se întâmpla doar în două cazuri: a) când o duci bine şi b) când trăieşti într-o nefericire absolută ce te afundă în nepăsare. Cântărind situaţiile şi simţămintele-i, ajunse cutremurat la concluzia că probabil o ducea bine, cu toate că viaţa de zi cu zi era plină de treburi şi ocupaţii, de care altădată fugea ca dracul de tămâie.
Aşadar, Anestis era de nerecunoscut, mulţumit şi împăcat, dar fără a fi devenit un alt om. Pur şi simplu socotea că mulţumită noii sale vieţi atinsese culmea priceperii sale, apogeul eficienţei duhovniceşti şi trupeşti, şi ceva mai mult de atât n-ar fi fost decât… epuizare. Astfel că la fiecare nouă sugestie din partea părintelui ce implica trudă şi transpiraţie, fie slobozea, din obicei, un „Să fie binecuvântat!”, încercând ulterior să fugă de sfat pe orice cale i-ar fi stat în putinţă, fie recurgea la scuzele şi pretextele din panoplia sa. Precum astăzi, când părintele socoti că venise într-adevăr vremea să se ocupe şi de grădină. Pe cât de îngrijit şi curat era interiorul, pe atât de mult amintea de junglă exteriorul. De multe ori i-o ceruse cu jumătate de gură, i-adevărat – şi de fiecare dată scăpase cu un singur „să fie binecuvântat” , trăgând de timp până când bătrânul avea să se ocupe de altceva şi apoi să uite. Sau cel puţin aşa credea Anestis.
să fie binecuvântat, părinte! O s-o am în vedere, îi răspunse absent şi de data asta, în timp ce porunca părintelui fu deja alungată în hăurile nepăsării sale.
Brusc, preotul se avântă şi încercă să-i ardă un toiag. Dar, cum Anestis era deja învăţat cu asemenea lucruri, se trase la timp înapoi şi loviturile de toiag despicară aerul, de parcă părintele încerca să lovească o muscă sâcâitoare sau se duela cu un duşman închipuit.
– Vino mai aproape, bre nepricopsitule, s-o încasezi, că altminteri o să vin când dormi şi o să te trosnesc!, striga împroşcând
203
cu salivă de furie. Ultimul „să fie binecuvântat” fu picătura ce făcu să dea pe dinafară paharul răbdării sale. Într-una din încercările lui de a-şi nimeri ucenicul, slobozi o lovitură cu toiagul şi răsturnă oala cu mâncarea aburindă (macaroane cu sos de legume şi salvie). Anestis profită de ocazie şi ca să scape de scandal, scoase un sunet ascuţit, spre a-i da de înţeles că oala îi căzuse pe picior, în speranţa că bătrânul se va calma. Când îşi auzi ucenicul văitându-se că s-ar putea să i se fi fracturat chiar un os din talpa piciorului, bătrânul se căi numaidecât:
– Ooooh, ce-am făcut, ticălosul de mine ? Am schilodit copilul!, începu să strige şi brusc se apucă de plâns, căutându-şi pe bâjbâite ucenicul spre a-l lua în braţe.
Cum îl văzu în halul ăsta, lui Anesti i se frânse inima şi se apropie de el încercând să-l liniştească.
– Uite, în cele din urmă n-a fost nimic. Mi-a trecut. Am încasat-o razant. Pot să calc pe el fără probleme, i-a spus în timp ce-i mângâia c-o mână spatele numai oase.
spui adevărul, copilul meu?
– Poate c-am exagerat şi eu un pic, dar n-am nimic. Ca să fiu sincer, nici măcar nu m-a atins…
– Ei, atunci ia de aici!, îi replică pe neaşteptate bătrânul şi reuşi să-i tragă două toiege zdravene.
Loviturile astea-l durură. Dar mai mult îl durea constatarea că nu mai putea să amâne deloc corvoada ce-l aştepta în afara casei. Astfel, chiar în ziua următoare luă sapa, cazmaua şi grebla şi declară război buruienilor. Mai rău şi decât munca manuală în arşiţa soarelui era că se înfiinţase neinvitat şi chir Lambru în calitate de supraveghetor. Moşneagul ăsta nemilos avea planuri mari cu curtea aceea, de ziceai că el era Alexandru cel Mare, iar peticul acesta de pământ, toată Asia. O săptămână întreagă îl oropsi cu smulsul buruienilor, cu săpatul
204
şi afânatul pământului, cu făcutul unor gropi şi, în sfârşit, cu săditul a tot felul de legume de sezon.
Ascultările, ce nu presupun un efort de gândire prea mare, ci o executare mecanică, sunt potrivite şi altor feluri de activităţi mentale. Aşadar, la sugestia părintelui, Anestis trebuia, în timp ce săpa, să spună Rugăciunea1. „Mâinile la treabă şi mintea în Cer” era îndemnul statornic al ieromonahului. Adevărul era că tânărul încercase, dar de fiecare dată îi revenea în minte, nepoftită, răposata mamă, punând cu totul stăpânire pe mintea sa. Şi rugăciunea, care la început era şoptită uşor şi mecanic, la un moment dat – Anestis nu pricepea când şi de ce se stingea cu totul. Dar când îşi aduse aminte, cu inima zdrobită, de ziua înmormântării ei cea mai rea zi din viaţa sa -, mintea i se lumină. Stătea deasupra gropii, nemişcat şi doborât de amărăciune, ca o coloană dorică, şi nu era în stare să se uite la sicriul atunci pus în mormânt. Îşi întorsese capul într-o parte şi plângea. Însă izul de humă proaspătă i se vâra în nări – acelaşi iz ce i se vâra şi acum, când săpa în curtea casei. Cum se convinsese că aceasta era pricina dureroasei aduceri- aminte de mama sa, i-a împărtăşit-o părintelui. „Prefă-ţi durerea în rugăciune pentru sufletul ei”, îl sfătui el blând. Făcu ascultare şi, cât săpă, murmură rugi pentru odihna mamei. Şi, o, minune!, durerea sufletească fu înlocuită de un sentiment de seninătate atât de intens, că truda în grădină se prefăcu în bucurie şi desfătare. „Acesta-i răspunsul din Cer că ea se află în preajma lui Hristos”, fu verdictul sporitului ieromonah.
Cu cât zilele treceau şi de fiecare dată când săpa sau căra ceva, Anestis observa mândru că trupul său greoi devenea din ce în ce mai sprinten. Pentru prima dată vedea cum i se întăresc muşchii braţului, risipindu-i moliciunea şi amintindu-i de bicepşii lui taică-său. Atunci se simţea drept unul dintre acei
1 Scil. rugăciunea minţii (n. trad).
205
culturişti care iau tot felul de medicamente ca să aibă muşchi puternici. Odată cu braţul observa şi un oarece simţământ al unei… sporiri. Ca şi cum timpul se oprise în viaţa sa de mai înainte şi începea să curgă iarăşi, adăugându-i ani şi maturitate. Ca şi cum braţul său pe jumătate încordat era hotarul dintre vârsta copilăriei şi maturizare.
Mulţumită ostenelii neîntrerupte, ieşi la iveală o mândreţe de grădină, cu proptelele şi spalierele pe care să se sprijine plantele agăţătoare, cu şănţuleţele de irigare, aliniate pe pământ asemenea unor crestături uriaşe. Nădăjduiau, prin voia lui Dumnezeu şi dacă vremea va îngădui, să aibă în câteva săptămâni – pentru întreaga iarnă – varză, salată verde, conopidă, anghinare, fasole verde, bob şi bame. Halal trudei lor! Gheronda Haralambie care evita, din convingere, laudele şi felicitările, stătea pe un scăunel afară şi trăgând aer în piept se desfăta de mireasma ademenitoare a ţărânei proaspăt scurmate. Din vreme în vreme se ridica şi mângâia mlădiţele, încercând să recunoască prin atingere sau miros de care soi era fiecare. Iar Anestis, căruia îi era teamă să nu le calce şi să le frângă, îi atrăgea atenţia cât putea de cuviincios.
Leneş ori ba, în ce-l privea pe Anestis, un lucru era clar: tot ce făcea, făcea bine şi apoi se străduia din răsputeri să aibă grijă de lucrul respectiv.
– Acum o să avem şi noi grădină, se făli părintele Haralambie într-o dimineaţă, la vremea cafelei. După ce-o să facem şi un coteţ, şi vom aşeza în el nişte găinuşe, şi vom clădi buştenii în şopron pentru focul în sobă, o să fim pregătiţi de iarnă.
La aceste cuvinte Anestis înţepeni şi înţelese că era pierdut! Că drumul pe care apucase era fără capăt. Că ceea ce socotise drept punct final nu era decât o staţie. „Popa-Rambo” îl pusese la tigaie şi-l fierbea molcom şi metodic ca pe un broscoi. Ceea ce Anestis socotise o baie cu apă călduţă sau baie
206
turcească nu era decât prepararea sa la foc moale până ce avea să ajungă asemenea acelor bucăţele de carne ce se desprind la simpla atingere cu furculiţa şi se topesc în gură ca o cremă de fructe.
În mintea lui îşi făcu loc nevoia de răzbunare, nu de o răzbunare oarecare, ci de una crudă şi nemiloasă, poate că „răzbunare” e un cuvânt greu, întrucât ascunde răutate, însă Anestis voia ceva mai mult decât un simplu uid pro uo, o simplă compensaţie pentru toate câte fusese nevoit să îndure din pricina atotvicleanului cleric. În cele din urmă, se opri la cuvântul „dreptate”, care părea să sune mai bine în auzul său şi totodată-i liniştea conştiinţa. Ştia, fireşte, că toate câte fuseseră caracterizate drept victorii ale bătrânului monah îl arătau şi pe el învingător, întrucât îl făceau mai bun, ajutându-l să se desăvârşească şi ca monah, şi ca om. Însă chiar şi aşa simţea că trebuia să facă ceva înainte de a se dărui cu totul noului sine. Voia, spre a-i oferi şi imaturei sale îndărătnicii o satisfacţie, ca tot ce avea să-i facă să aibă un grad înalt de dificultate şi cu precădere să nu aducă cu sine represalii, care ar fi putut să-i umbrească bucuria. Totodată, trebuia să fie ceva ce să nu-l întristeze pe părintele aşa de drag lui, şi pentru care simţea destulă compasiune după atâta timp de stat împreună. Vreme îndelungată mintea lui Anestis se frământă ca un prâsnel, căutând şi punând în ordine detaliile. Când planul avea să fie gata, urma să-l pună în aplicare la momentul potrivit. Într-un moment în care avea să fie cu spatele la perete, protejat, cu pofta de răzbunare la maximum, fără inhibiţii sau scrupule. Dar mintea părea să-i fi secat şi nu-i venea nici o idee care să-i poată îndeplini toate cerinţele.
SEPTEMBRIE
Două categorii de oameni le poartă o ură de moarte turnătorilor: eroii şi leneşii. Drept urmare, Anestis, care, bineînţeles, nu aparţinea celei dintâi categorii, avea o mare problemă cu turnătoria care, ca un factor imponderabil, putea în orice clipă să răstoarne toate planurile. Ceea ce se şi petrecu!
Turnător fără de voie fu în situaţia asta măcelarul, care duminică, la ieşirea din biserică, socoti de cuviinţă să-l întrebe pe preotul nevăzător dacă fusese mulţumit de cârnaţii ţărăneşti pe care-i cumpărase ucenicul său. Se mândrea cu ei, fiindcă-i pregătea el însuşi. Era vorba de cârnaţii pe care-i prăjise Anestis vineri şi i-i prezentase drept un amestec de legume şi condimente, servindu-i cu un piure de cartofi cu lapte de migdale şi muştar din abundenţă. În scurt timp, preotul află că ucenicul său cumpăra lapte şi brânză cu kilogramele, iar nu lapte de migdale şi brânză din cartofi, cum pretindea. Nu mai avea nici o îndoială în privinţa faptului că nu mâncase de dulce în întreaga sa viaţă cât mâncase în ultimele luni.
Loviturile de toiag ar fi fost o pedeapsă prea mică pentru a-l face pe tânărul viclean la culme să-şi bage minţile-n cap. De asemenea, a-l alunga era ceea ce şi Anestis îşi dorea, aşa că nu intenţiona să-i facă hatârul. Trată situaţia călugăreşte şi ca duhovnic îi dublă canonul şi, în consecinţă, timpul de somn al tânărului se reduse la jumătate. De asemenea, porunci ca de atunci înainte să nu servească la masă decât legume, şi asta pe termen nelimitat. Anestis, cu aripile tăiate şi cu starea sufletească a unui condamnat la moarte, îşi mânca năutul şi se gândea la câte sinonime are cuvântul „turnător”: „Delator, trădător, spion, informator, denunţător, pârâtor, lingău, colaboraţionist…”
ÎNCEPUTURILE LUI OCTOMBRIE
te-a luminat Dumnezeu?, tună pe neaşteptate părintele.
cum şi pentru ce să mă lumineze?
ca să-mi răspunzi la cele două întrebări pe care ţi le-am pus de atâta vreme.
Pe dată ucenicului i se urcă sângele la cap. Insistenţa bătrânului cu întrebările astea era prea de tot. O asemenea încăpăţânare nici la măgari nu-i de întâlnit. Şi de exasperare nu se putu abţine:
nu m-a luminat şi nici n-o să mă lumineze!, îi replică pe un ton nestăpânit şi vehement.
ei, atunci să ştii că, dacă părerea mea o să aibă vreo greutate în privinţa tunderii tale în monahism, n-o să-ţi dau binecuvântarea decât dacă o să-mi răspunzi!, îi întoarse şi clericul vorba cu aceeaşi îndărătnicie.
aşteaptă să te rog, mormăi tânărul.
ce mormăi acolo? Te mănâncă spinarea? Ce ai de spus, să spui bărbăteşte şi cu glas tare!, continuă disputa bătrânul, zgândărit de atitudinea ucenicului.
mă întrebam cum aş putea să aflu răspunsul, fiind aşa izolat aici. Prin pogorârea Sfântului Duh?
de ce nu? Dacă vrea, Duhul Sfânt merge şi la pustie, şi în piaţa Omonoia din Athena! O minte creativă capătă folos şi de pe urma însoţirii cu lumea, şi cu pustia! Aşa cum şi copacii, într-o pădure deasă, ajung înalţi şi cu trunchiuri drepte, iar când au de jur-împrejur lărgime, îşi fac nişte trunchiuri groase cu un frunziş des.
eu prefer să fiu un măr mic şi modest.
pe calea pe care mergi, urzică o să mi te faci!
ÎNTR-UNA DIN ZILELE URMĂTOARE
O scenă obişnuită din viaţa lor de zi cu zi era ca Anestis să se ocupe de treburile casei, iar părintele Haralambie, tăcut, să treacă printre degetele-i nodurile şiragului de mătănii. Adeseori voinţa clericului de a se ruga era îngreuiată de ani şi fără voie se afunda într-un somn adânc. Însă era greu să-ţi dai seama dacă dormea sau nu, întrucât, deşi capul îi cădea în piept şi respiraţia îi devenea mai rară, degetele sale continuau să mângâie instinctiv şiragul de mătănii.
Astăzi Anestis întinsese pe masă nişte fasole verde şi o curăţa. În mod normal, trebuia să murmure rugăciunea minţii, potrivit rânduielii călugăreşti, dar, în acord cu modul său de a fi, mintea-i născocea idei pentru evitarea muncilor viitoare şi câştigarea mai multor momente de odihnă. „Dacă voi reuşi să pun deoparte o sumă, o să cumpăr o oală sub presiune. Dacă pun la socoteală că-i nevoie de o oră şi ceva ca să gătesc o mâncare, şi oala sub presiune o face în zece minute, atunci voi câştiga pe puţin cincizeci de minute de trândăveală. Iar bătrânului o să-i prezint achiziţionarea asta drept economie la curent”.
La asta se gândea astăzi şi pe chip îi apăru un zâmbet de satisfacţie. Însă din gândurile sale îl scoase brusc sforăitul puternic al preotului în registrul său de bas, ce se asemăna mai degrabă unui nechezat. Astăzi părintele Haralambie se întinsese pe spate şi sforăia, în timp ce şiragul de mătănii îi alunecase din mâini. Cum îl văzu, Anestis îl pizmui şi se apucă şi el de căscat, în semn de susţinere. Din moment ce părintele duhovnicesc este pildă şi model pentru ucenic, în mod firesc şi
210
Anestis ar fi trebui să abandoneze totul şi să se ducă la somn. Cel puţin, asta-i spunea răspicat cugetul!
Simţi cum ochii i se închid grei. Făcu socoteala fasolii verzi încă necurăţate şi se gândi repede de cât ar avea nevoie ca s-o termine şi dacă i-ar rămâne timp, după ce o va pune la foc, să fure şi el un pui de somn. Se uită din nou la monahul ce adormise ca să se încredinţeze că dormea adânc. Aşa cum era pe spate, cu gura deschisă şi faţa stafidită, gheronda îi păru lui Anestis drept un vulcan inactiv: gura era craterul şi ridurile şanţurile de lavă de pe versantul muntelui.
Mândru de imaginaţia sa, novicele văzu dintr-odată cum din gura bătrânească ieşea un fum, la început rarefiat şi alb, pentru ca mai apoi să se îndesească şi să capete o nuanţă portocalie. Nedumerit, Anestis se ridică în picioare şi se apropie cu băgare de seamă. Dac-ar fi fost frig, ar fi înţeles de ce suflarea-i era aburindă, dar nici vorbă de aşa ceva! Cum se opri deasupra lui, văzu că ceva îi clocotea în gura-crater şi, îngrozit, se smuci înapoi. „Ce, fir-ar să fie, se întâmplă aici? Să fie vreo boală? Oare-l înşală ochii? S-alerg după medic?”.
înainte s-apuce să facă ceva, „craterul” explodă şi o substanţă roşie, densă ţâşni în sus şi apoi începu să i se reverse pe faţă, asemenea lavei vulcanice. Numai că nu era doar o magmă din roci topite, ci un amestec de cuvinte jignitoare ce, fierbinţi şi aburinde, se scurgeau ca un râu pe obrazul său îmbătrânit: neisprăvitule, leneşule, neruşinatule, om de nimic, debilule, puturosule, gândacul naibii, caraghiosule, haplea, ageamiule, lepădătură, holeră, măscăriciule, fricosule, tăntălăule, rahat cu ochi, vagabondule, sălbaticule, lichea, gogomanule, scârnăvie, ticălosule, dobitocule, găgăuţă, cretinule, jigodie, măgăoaie, câine de baltă…
îngrozit, se uita la injurii unora nici măcar nu le ştia sensul, dar erau sigur cuvinte murdare cum i se scurg de pe
211
obraz pe saltea şi apoi, ca nişte râuri de flăcări, cad pe duşumea şi se îndreaptă spre picioarele sale. Dintr-un salt se aburcă pe un scaun. Voia să ţipe, dar din pricina groazei rămăsese fără glas. Cuvintele acestea insultătoare, ca şi cum îşi făcuseră din el o ţintă, încercau să se caţere pe picioarele scaunului. Văzând că nu erau în stare, s-au unit şi au alcătuit un toiag. Acela fu momentul când limba i se dezlegă şi începu să strige îngrozit după ajutor. Zadarnic! Toiagul alcătuit din injurii, ca şi cum ar fi fost ţinut de o mână nevăzută, se ridică şi izbuti să-i ardă una în cap. Mirat, băgă totuşi de seamă că nu-l doare capul, ci mâna.
Frecându-se, auzi deodată un glas ce venea parcă din altă lume:
trezeşte-te, bre patrupedule! Ce-ai păţit de ţipi?
Brusc toate reveniră la realitate! El stătea pe scaun, în faţă cu fasolea verde necurăţată, şi lângă el părintele Haralambie rotindu-şi toiagul cel cu care mai devreme îl lovise peste mână.
ai avut un coşmar, bre? Despre ce lave şi vulcani şi toiege vorbeai şi strigai după ajutor?
Adulmecă asemenea unui copoi şi, cum nu mirosi nimic, continuă cu bodogăneala;
de ce nu miroase a mâncare la fiert? Ce-o să mă fac cu tine? în loc să găteşti, dormi şi visezi că te afli în Pompei, când a izbucnit Vezuviul?
Anestis apucă un prosop şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte:
nu, undeva unde-i şi mai rău, părinte! Undeva unde-i tare rău!
e prima dată când întâlnesc un om care adoarme în timp ce curăţă fasolea verde!
e narcolepsia de care-ţi spuneam…
212
să iei seama la dragorul de mine1, cum se zice în marină!, îl ameninţă, arătându-i toiagul.
Tăcut, ucenicul se lăsă dus pe gânduri. Era prima dată când somnul, acest unic şi preapreţios prieten al său, îl trădase! Era prima dată în viaţă când avusese un coşmar!
în cele din urmă, ce-i coşmarul, cugeti el adânc în timp ce curăţa fasolea verde, dacă nu moartea visului? şi ce-i visul, dacă nu speranţa celui ce doarme? Fir-ar să fie! Un singur lucru făceam şi eu bine: să visez dormind! S-a dus şi asta! Acum, că m-am încurcat cu un aşa călugăr, am pierdut şi asta!
1 Dragorul ambarcaţiune militară ce curăţă de mine marine magnetice o cale navigabilă (n. trad.).
LA MIJLOCUL LUI OCTOMBRIE
Pe neaşteptate, zilele începură să se scurgă iute, de parcă timpul o luase la vale. Cerul se posomorî şi căzu greu peste acoperişuri, gata dintr-o clipă în alta să le zdrobească. În sat serile se afundau în ceaţă, de parcă deveniseră sălaşul zeilor olimpieni. Odată cu apariţia soarelui se lăsa o umezeală ce sporea căldura, şi atunci casa unde locuiau cei doi părea zidită în craterul unui vulcan. Era dintre acele dăţi când fratele nostru de mănăstire tremura la gândul că în viitor avea să se confrunte cu asemenea condiţii climatice, fiind pe deasupra şi înveşmântat în sutana cea fără pic de inimă şi sufocantă.
Părintele, cu chipul palid, mohorât, nu părea prea afectat, de vreme ce odată cu anii îi îmbătrâniseră şi celelalte simţuri, în casă era cât mai puţină agitaţie şi n-am exagera deloc spunând că, atunci când se aşeza în fund pe pat şi-şi lua şiragul de mătănii şi se apleca, se asemăna unei mobile negre decolorate, unui obiect de artă străvechi, ce-şi avea locul său în spaţiu. Clericul, asupra căruia nici anotimpurile, nici celelalte condiţii de viaţă nu-şi lăsau amprenta, se trezea, mânca, respira doxologic, şi singurele clipe în care se oprea erau atunci când se duela cu aerul în încercarea sa de a-şi altoi ucenicul.
Lui Anestis îi interzisese să poarte ceas la mână. În casă nu aveau decât un ceas deşteptător, reglat să sune zilnic în acord cu rânduiala lor de rugăciune. Cu toate acestea, Anestis, la începutul convieţuirii lor, dintr-un impuls de a face, fără un scop anume, neascultare, avea legat de astragal un ceas de… picior. Dar când constată că cele douăzeci şi patru de ore ale zilei erau înţesate de obligaţii şi îndatoriri, pricepu că timpul îi devenise duşman, întrucât, conform măsurătorilor sale, zilele
214
păreau să aibă între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ore. Atunci şi l-a scos, hotărându-se să măsoare orele ca părintele său, prin rugăciune.
În general, Anestis, luând aminte la ciudăţeniile bătrânului, învăţă să-şi descopere şi limitele proprii. Până atunci privegherea, îndatorirea, rugăciunea şi oboseala erau nişte cuvinte inutile, ce făceau parte dintr-un dicţionar ce-i privea pe alţii. Ajunsese să-şi dea seama că scuza e semn de slăbiciune, minciuna dovadă de înrobire şi fuga de răspunderi semn de slugărnicie. Mai ales în ceea ce-l privea pe dascălul său îmbrăcat în rasă scuza era o mâncare nedigerabilă şi, întrucât avea un stomac sensibil, nu le putea suferi deloc, arătându-i-o cu fiece prilej.
Dacă şi-ar fi comparat traiul alături de părintele cu o călătorie, ar fi ales o plutire pe Marea Egee, cu o mare imprevizibilă şi grabnic-schimbătoare, însă generoasă, luminoasă şi seducătoare. Dacă ştii să citeşti vremea din arhipelag, atunci toate zilele devin propice navigaţiei. Câţiva nori pentru un pescar sau marinar experimentat sunt suficienţi pentru a le mirosi acestora a furtună sau a vreme rea. Aşa era şi părintele. Îşi avea şi el norii ce te avertizau, şi, cu timpul, Anestis ajunse să-i înveţe. Şi, aşa cum am spus mai devreme, cele mai multe furtuni neaşteptate aveau ca pricină folosirea abuzivă a lui „Să fie binecuvântat!” pentru lucruri pe care ucenicul promisese să le facă, dar fără a se apuca vreodată de ele, căci părintele, în privinţa chestiunilor legate de ascultare, nu se târguia, ci se arăta neînduplecat.
Oamenii vorbesc, fie cu ochii, fie cu gura, fie până şi cu expresiile feţei, gesturile ori poziţia trupului. Odată cu bătrâneţea, expresivitatea se pierde, pradă ridurilor lăsate de timp. Preotul nevăzător şi taciturn cu o faţă brăzdată ce amintea de o stelă funerară inscripţionată cu alfabetul antic „liniar B”1 era şi el, inevitabil, flecar, cât priveşte toiagul. Fiecare mişcare
1A fost folosit în perioada miceniană (aproximativ, între 1600 şi 1200 î.Hr. fiind un tip de scriere silabică (nu erau litere, ci simboluri care reprezentau împreună un sunet vocal alături de o consoană, alcătuind astfel o silabă); acest alfabet n-a avut o funcţie literară, ci doar administrativă (n. trad.).
215
a lui era expresia unei atitudini sau a unei întregi propoziţii, întrucât, de pildă, nu putea să arunce o privire aprigă, îşi exprima nemulţumirea şi mânia rotindu-şi în aer băţul. Când voia să recompenseze ceva, lovea cu toiagul ritmic în podea, şi când era asaltat de gânduri, se scărpina în cap cu mânerul lui. Iar când arăta neîncredere sau îndoială, îşi proptea toiagul în duşumea şi îşi sprijinea bărbia de el. Iar când îl punea deoparte însemna că era împăcat şi liniştit. Când îi era foarte foame şi mâncarea întârzia, şi-l întindea pe genunchi ca pe un şerveţel. Rar, când se arăta bine dispus, şi-l… atârna de gât.
Cu alte cuvinte, toate intraseră în ritmul lor în urma concesiilor reciproce şi a bunei lor credinţe, care îţi dădeau impresia că se ştiau de când lumea. Trecuseră zilele în care Anestis socotea că unicul scop al clericului înaintat în vârstă nu era decât să-i facă viaţa un martiriu. Iar casa nu era numai a părintelui Haralambie, ci şi a sa, de aceea se şi îngrijea de ea cu mulţumirea proprietarului, şi nu cu apăsarea unui găzduit de nevoie. Până şi grădina care împrejmuia casa, săpând-o, plivind-o, prăşind-o şi însămânţând-o, o vedea ca pe un prilej de a cunoaşte vecinii microscopici ce vieţuiesc în ţărână.
Un singur lucru nu era cu putinţă să accepte Anéstis norii săi care prevesteau furtună: refuzul bunicului de a se conforma regulilor de igienă. Imaginea lui cu rasa murdară, plină de pete, cu resturi de mâncare uscată în barba albă, cu unghiile negre ca de cărbunari, cu părul nespălat asemenea unei peruci ieftine era pentru tânărul ucenic un aspect ce-l îmbolnăvea. A te obişnui cu mirosul cuiva oricât ar fi el de neplăcut nu-i totuşi o soluţie. Fireşte aşa cum şi Anestis era de acord -, altcineva, după atâţia ani de nespălare, ar fi duhnit. Dimpotrivă, bunicul acesta avea un miros neutru, ce devenea
216
de nesuportat doar când transpira. Celorlalţi aşa cum de multe ori observase mirosul lui li se părea insuportabil şi, pentru că nu puteau să acuze un vârstnic orb şi neputincios, se uitau cruciş la ucenicul său.
În primele sale zile alături de el, când întreaga casă duhnea, îşi prinsese nasul cu cârlige de rufe, pretextând că vorbea piţigăiat din pricină c-ar fi, chipurile, alergic. Ca să învingă mirosul urât, umpluse casa cu grămezi de ramuri de primulă, caprifoi, iasomie şi dafin, împânzindu-le peste tot. Când bătrânul monah îşi manifesta nemulţumirea, îi răspundea că mirosurile acestea intense erau aduse de vânt pe geam. Dar, dacă exagerase cu ceva, aceasta era neîndoielnic cu tămâierea. Transformase casa într-o cădelniţă uriaşă, şi norii de fum, ce evadau din când în când pe geam, dădeau impresia că nu era o casă, ci un local unde se consuma haşiş! încă de atunci Anestis visa la ziua când bătrânul avea să stea lângă el curat şi ferchezuit. Cu visul acesta în minte şi în timp ce zi de zi consuma legume, îi veni pe neaşteptate ideea răzbunării („dreptăţii”) pe care de atâta vreme o căuta: ceea ce copiii de pe maidan numesc „a fi chit”. Ce altceva l-ar umple mai mult de satisfacţie, dovedindu-se totodată şi necesar, decât să fie „chit” cu părintele şi să-l silească să facă, împotriva voii sale, o baie cu apă şi clăbuci din belşug, astfel încât, la sfârşitul zilei, să răspândească aroma aceea înţepătoare a săpunului verde tradiţional?
Vremea încă era bună. Căci îi era teamă ca nu cumva preotul, în vârstă fiind, să răcească. Trebuia să se grăbească, cât încă mai aveau parte de zile călduroase. Seara se făcea destul de rece, aşa că păturile fură scoase din ladă, dar pe timpul zilei soarele acoperea satul, ca ciocolata topită checul. Să-l convingă de vorbă bună nici că era cu putinţă, aşa că s-a gândit la ceva diabolic, pe măsura minţii unui leneş cu atestate înalte în intrigi! Şi într-o dimineaţă hotărî că, în sfârşit, momentul potrivit se ivi! Ceea ce astrologii numesc „alinierea planetelor”
217
sau meteorologii, „furtuna perfectă”. Şi vremea era caldă, dar avu loc un dialog ce se mai petrecu de „n” ori, risipind astfel toate obiecţiile care ar mai fi putut să-i stea în cale:
părinte, iar n-am auzit apa, nici de la toaletă, nici de la chiuvetă!
am făcut-o înainte de a intra; şi mâinile mi le-am spălat, şi apa la toaletă am tras.
scopul e să tragi apa înainte de a ieşi…
o s-o fac data viitoare!
data viitoare va fi pentru următoarea „depunere”. Acum ai lăsat „capitalul” în wc şi se „percepe dobândă”!
oho-ho, bre binecuvântate, am uitat! Şi-acum o să mă răstigneşti pe mine, un biet om bătrân? Atâta vreme fără apă, m-am dezvăţat! Să-mi aduci aminte, înainte să intru, tu, care eşti tânăr şi încă îţi ai minţile întregi.
şi eu ce-o să fac? O să stau ca un gardian la toaletă ca să-ţi aduc ţie aminte?
înainte de a intra o să-ţi dau de veste cu glas tare de-o să mă audă tot satul. Eşti mulţumit acum?
dacă-ţi aminteşti să-mi dai de veste, de ce nu-ţi aduci aminte şi de celelalte de care tot spui că uiţi?
pentru un ucenic vorbeşti cam mult!, puse brusc capăt discuţiei şi bătu puternic în podea cu toiagul în semn de întărire a cuvintelor sale.
Ucenicul care „vorbea cam mult” strânse din ochi care deveniră asemenea unor găuri de nasturi din pricina încrâncenării şi trecu la punerea în aplicare a planului. Lăsă perfid să treacă ceva vreme.
părinte, nu ieşi un pic în curte ca să dau cu clor?, îi propuse el cu viclenie.
Fără să bănuiască nimic, clericul ieşi în curte, îşi găsi un Colţişor scăldat de soare lângă coteţul de curând construit, se aşeză comod într-un scaun de răchită, lăsându-şi oasele
218
îmbătrânite să se înmoaie sub razele soarelui de toamnă, în frumoasa livadă un măslin străvechi, cu trunchiul crăpat şi plin de încreţituri, spintecat de o scorbură întunecoasă, stătea aplecat într-o parte asemenea unui pelerin apăsat de ani, oferindu-le orătăniilor folositoarea sa umbră. În lipsa oricărei adieri de vânt frunzele stăteau atârnate detrengi de parcă erau neînsufleţite. Lângă măslin, clericul cu plete dalbe părea un copil. De îndată ce ucenicul-revanşard încheie curăţatul cu clor, ieşi în urma lui să taie, vezi-bine, lemne. Sunetul toporului lui Anestis cel asudat, care crăpa trunchiurile de stejar, răsuna în urechile bătrâneşti asemenea unui cântec de leagăn, şi clericul, deşi aşezat în scaun, fură pe nesimţite câteva clipe de somn. Tânărul şi-a început treaba cu umbra-i revărsată pe pământ şi o continuă temerar până când îi fu desăvârşit îngropată sub picioare, lăsând pământul pradă căldurii arzătoare, odată cu urcarea soarelui sus pe cer.
părinte, am binecuvântarea de a face o pauză ca să spoiesc cu var coteţul? Au anunţat ploi pentru mâine…, întrebă el cu o prefăcută nepăsare, în timp ce buzele i se strâmbară din pricina unui zâmbet forţat şi suspect.
Bătrânul îşi deschise ochii auzi glasul ca prin vis şi-l întrebă picotind:
ai tăiat destule lemne?
de două săptămâni tot tai lemne. Îţi aminteşti păduricea de deasupra morilor de apă? Ei, nu mai există! S-a mutat în şopron.
bine, îi răspunse tot pe jumătate adormit, neluând seama la tonul glumeţ al novicelui său. Ai binecuvântarea mea! Spoieşte cu var doar partea de jos şi haide înăuntru ca să mâncăm. A trecut vremea!
Dacă ar fi fost în stare să vadă gesturile ucenicului, acestea i-ar fi provocat mirarea. Fireşte, dacă ar fi avut vederea sănătoasă, nici Anestis n-ar fi îndrăznit ceea ce-şi propusese. Se
219
opri deasupra bătrânului cu o găleată de var apos pusese în ea foarte puţin var, cât să se albească apa şi să capete miros şi, după ce lovi cu piciorul puternic în pământ, făcând o mişcare bruscă, îl făcu leoarcă pe bătrân care, din pricina şocului, amuţi şi încremeni, de parcă timpul ar fi îngheţat. Apoi slobozi nişte ţipete ce siliră păsările să tacă speriate.
aman! Ce năpastă! Iertare, părinte, am călcat strâmb şi mi-a scăpat din mâini căldarea cu var cu tot!, se justifică el, făcând pe îngrozitul. Rezistă, ca să arunc nişte apă şi să te clătim, căci altfel o să ai parte de arsuri…
Bătrânul ţipa, rotindu-şi toiagul, Anestis striga „Iertare!”, prefăcându-se înspăimântat şi încercând în zadar să acopere răcnetele bătrâneşti cu glasul său. Foarte bine pus la punct planul şiretului tânăr. Lăsase de ceva vreme un bidon cu apă în bătaia soarelui, pregătind lângă el săpun şi şampon. Cu mişcări agile, justificate de presupusa spaimă, îl ridică pe bătrân, îi vărsă pe cap nişte apă caldă şi cu febrilitate începu să-l săpunească. Zadarnic încerca bătrânul, neştiind ce se întâmplă cu el, să se împotrivească prin ţipete şi înghionteli, numai că, dintr-odată, schimbă troparul şi-i strigă ucenicului să arunce mai multă apă, fiindcă, din pricina săpunului, începură să-l usture ochii, în timp ce mâna i se afla în căutarea toiagului care, de spaimă, îi căzuse într-o parte. Când şi-l găsi era deja prea târziu. Anestis îi spălase deja părul şi barba şi, odată ce-l învelise într-o pătură şi-i adusese un prosop ca să se şteargă mai bine, se retrăsese la o distanţă unde se afla în siguranţă.
şterge-te bine, să nu-mi răceşti, şi apoi să avem alte bătăi de cap, şi haide înăuntru să te schimbi!, îl sfătui ucenicul Continuându-şi interpretarea de Oscar.
Gheronda se ştergea neliniştit şi murmura ca un gramofon dereglat, din pricina murdăriei pe care şi-o păstrase cu atâta grijă şi sârguinţă. Un singur lucru credea şi el că avusese
220
în comun cu marii asceţi, şi acesta era nespălarea. Acum nu mai era decât un purtător de rasă banal, cu capul acoperit de remuşcări şi vinovăţii pentru greşelile şi păcatele sale.
intră în casă şi scoate-ţi hainele ude ca să te speli peste tot, fiindcă varul va fi pătruns prin haine!, repetă fără nici un fel de teamă sau regret Anéstis, întrucât scopul său ultim era ca părintele Haralambie, cu rasa nou-nouţă pe care i-o cumpărase să arate şi să miroasă la Vecernie ca un ginerică.
Aceasta era faimoasa răzbunare a lui Anestis care, după cum se spune, era un fel de mâncare ce se serveşte rece. Rău nu era niciodată şi nici răzbunător, dar în ziua aceea simţi o asemenea satisfacţie, că de dragul ei ar fi fost în stare să ajungă şi stilit, dacă „popa-Rambo” i-ar fi menit aşa ceva. Părintele Haralambie, curăţel şi parfumat, avea să ţipe încă multe zile la ucenicul său, reproşându-i stângăcia şi neîndemânarea care, după cum fu convins, fuseseră pricina „accidentului” cu varul. Însă cu barba sa, care acum era curată şi descâlcită, nu încetă o clipă să se fălească, mângâindu-şi-o întruna, şi, din câte s-ar părea, începu şi el să se desfete de noua sa versiune curată şi parfumată, întrucât acum îşi amintea şi să tragă apa la toaletă, şi să-şi spele cu regularitate mâinile. Şi ca încununare a satisfacţiei sale, îi îngădui ucenicului chiar să-i taie unghiile.
Frigul sosi repede, şfichiuindu-i pe trecători şi aducând cu el ferecarea uşilor şi a ferestrelor. Se poate ca în zonele litorale unii să se mai fi desfătat de ultimele lor băi în mare, dar în sat se vedea fumul ieşind din coşuri pentru a se pierde într-un văzduh posac şi ameninţător. După-amiezile lângă sobă deveniră pentru Anestis şi ieromonah ceasuri de discuţii şi meditaţii profunde. Aminteau, părintele şi ucenicul, de scena din Peştera Apocalipsei, din insula Patmos, cu Sfântul Ioan Teologul, acum cu plete albe, şi ucenicul său Prohor. Numai că Ioan şi Prohor nu se desfătau nici de căldură, nici de o ceaşcă de ciocolată aburindă, şi nici Prohor nu se împăuna cu curăţenia lui Ioan…
LA MIJLOCUL LUI NOIEMBRIE
bre binecuvântate, mi s-a tăiat nasul cu mirosul ăsta! Ce tot găteşti acolo? Uiţi că suntem călugări! Iar ai început să prepari mâncărurile tale isteţe, de dinainte?, îl întrebă părintele Haralambie, în timp ce nările sale larg deschise nu se săturau să adulmece miresmele desfătătoare ce veneau din bucătărie.
De mai devreme se gândise să-l întrebe, dar, cum îi veni mirosul de scorţişoară, nu se mai putu abţine.
părinte, astăzi avem oaspeţi! Cu ce o să-i cinstim? Cu ceapă şi măsline?
şi ce găteşti acolo?
am făcut un fricasee de ciuperci, o omletă cu cârnaţii ţărăneşti pe care ni i-a adus domnul Kalpâkis şi budincă de orez ca desert.
Şi ca s-o ia înaintea crâcnelilor sigure ale preotului deja îl cunoştea foarte bine adăugă fără întârziere:
poimâine începe postul Crăciunului şi mi-am spus să mâncăm cârnaţii ca să nu se strice.
Oaspeţii aleşi şi dragi: egumenul şi părintele Stavros. Părintelui Haralambie îi displăcea profund tot ce-l scotea din program, însă nutrea un respect aparte pentru părintele Stavros. Când a renunţat la îndatoririle sale preoţeşti, la el şi-a trimis fiii duhovniceşti, recomandându-l acestora, chiar dacă se afla la atâţia kilometri distanţă. Cu egumenul, pe de altă parte, relaţiile erau formale, şi pricina era faptul că „poparambo” îl mustrase oarecând public, din cauză că transformase mănăstirea dintr-un cuib duhovnicesc într-o fabrică. Egumenul, la rândul său, deşi îi iertase părintelui Haralambie
222
ieşirea din fire, îşi dădea seama că nu se potriveau prea mult în opinii şi prefera vorba din popor: „Mai răruţ, că-i mai drăguţ”. Cu toate acestea, îi purta de grijă bătrânului nevăzător şi punea foarte mult preţ pe sfaturile sale, iar, din vreme în vreme, îl chema să-şi petreacă ultimii ani de viaţă la mănăstire. În faţa refuzului încăpăţânat al bătrânului, încerca să facă tot ce-i era la îndemână, trimiţându-i din când în când diferiţi călugări ca să-l ajute. Cei mai mulţi se întorceau cu cucuie şi experienţe traumatice, culmea fiind atinsă de acel monah care şi-a lepădat rasa monahală şi s-a întors în lume. Mai apoi, egumenul avea să afle că respectivul se încurcase cu nişte secte budiste ce combinau artele marţiale şi nu ştiu ce teorii orientale… O situaţie tragică!
Maşina puternică a mănăstirii 4×4 se opri pe drumul de ţară. Pe uşile din spate ieşiră cei doi clerici, invitaţii. O rafală de vânt îi răpi egumenului camilafca şi i-o trimise câţiva metri mai la vale. Monahul-şofer ieşi sprinten şi o ridică, în timp ce cu mâneca încerca s-o scuture de praf. Părintele Stavros purta, mai practic, un fes negru împletit, din cele lucrate de mâna de aur a răposatei mame a lui Anestis. Şoferul se întoarse la locul său dârdâind de frig. N-avea nici un chef să dea ochii cu părintele Haralambie şi ceruse de la egumen binecuvântare să aştepte în maşină. Era Efrem, monahul care îi arătase lui Anestis, în urmă cu patru luni, cicatricea dobândită în urma slujirii „omului cavernelor”, cum îl supranumise el.
o să-ţi trimit nişte mâncare prin Anestis. Dacă vrei, fă o plimbare prin sat, l-a sfătuit cu dragoste părintească egumenul şi se pierdu împreună cu părintele Stavros pe cărarea strâmtă ce ducea spre destinaţie.
Dacă ar fi fost întrebaţi ce se aşteptau să vadă, cu siguranţă ar fi zăbovit destulă vreme reflectând, ca apoi să prefere tăcerea, de teamă ca nu cumva imaginaţia lor să se arate ori insuficient
223
de bogată, ori prea pesimistă. Negreşit, nu se aşteptau să vadă poarta curţii proaspăt vopsită, nici să le năvălească pe nări mirosurile culturilor, ce stăteau înşirate pe răzoare, şi nici, cu atât mai mult, să le ajungă la urechi cotcodăcelile ce veneau dinspre coteţul cel nou şi proaspăt spoit cu var.
Părintele Stavros se îngrozi la gândul că toate acestea ar putea fi rodul trudei lui Anestis, şi remuşcările ce-l chinuiseră luni întregi se prefăcură în nodul ce i se puse în gât. Apucă şiragul de mătănii, strângându-l în pumn, şi se hotărî pe loc: dacă urma să-şi vadă fiul duhovnicesc şi copilu de suflet slab sau nenorocit, avea să-l apuce numaidecât de mână şi să plece. Iar dacă avea să vadă pe el semne, vânătăi sau cicatrici, atunci… vai şi amar de „popa-Rambo”!
hei, gazdelor!, îşi înălţă glasul egumenul.
Pe dată uşa se deschise şi în ea apăru Anestis. Sau poate nu era el? Oare acest tânăr îmbrăcat în negru, cu haine curate şi cel mai important cu nasturii încheiaţi acătării, care nu stătea deloc cocoşat, ci drept ca un chiparos, cu umerii ridicaţi, cu ochii larg-deschişi şi cu o strălucire în ochi ce răspândea însufleţire şi inteligenţă să fie Anestis? Cu obrajii rumeni, plini de sănătate, ce nu mai aminteau deloc de acele merişoare pufoase din trecut. Dar nici zâmbetul său plin lăsând să i se vadă toţi dinţii nu mai amintea de zâmbetul bleg ce-l caracteriza altădată. De parcă se maturizase dintr-odată, devenind un bărbat în toată firea, dar într-un chip frumos, senin, nu asemenea celor care trec prin suferinţă şi sunt siliţi să se maturizeze peste noapte precum copiii din lumea a treia care îmbătrânesc înainte de vreme, căutându-şi mâncarea prin gunoaie.
Tânărul, reînnoitul Anestis, se aruncă în braţele părintelui Stavros. Egumenul avu parte de un sărut de mână şi un cald „Bine aţi venit!”. Dacă exteriorul casei te lăsa cu gura căscată,
224
interiorul te făcea să-l admiri. Casa respira ordine şi curăţenie, îngrijită, proaspăt vopsită, caldă, într-o rânduială desăvârşită, mirosind a clor şi a lemne arse. O cergă miţoasă şi mare acoperea patul pe care stătea bătrânul preot, iar felurite chilimuri colorate, de dimensiuni mai mici, acopereau toată podeaua de lemn, în afară de locul unde se afla masa. Pe pereţi Anestis aşezase cu simţ artistic icoane şi diferite obiecte de uz casnic. Spaţiul se asemăna caselor ţărăneşti transformate în muzee tradiţionale, doar că aici mirosea a mâncăruri proaspăt gătite, şi nu a naftalină. Părintele Haralambie era şi el în reverenda sa curată, cu o vestă neagră pe deasupra. Îi întâmpină cu un zâmbet obosit şi silit, ce vădea stinghereala pricinuită de prezenţa egumenului. În picioare purta o pereche de târlici de lână.
Părintele Stavros le avea pe toate statornicite desăvârşit în mintea sa. Vizita de astăzi fusese la ideea sa. Pe Anestis avea să-l găsească, după cum se aştepta, nefericit, slăbit, palid, într-o stare deprimantă şi glacială. Aproape că spera să-l afle cu o rană deschisă sau cu vreun semn de pe urma vreunei lovituri. Poate erau norocoşi şi „popa-Rambo” avea să-i ardă un toiag chiar sub ochii lor, sau să-i vorbească dispreţuitor. Şi la plecare, fiul său duhovnicesc avea să-l roage din priviri să-l ia cu ei, sau chiar să lăcrimeze, sau cum părintele Haralambie era orb să le facă nişte semne cu mâna, implorându-i sau cerându-le ajutorul. Era convins că asemenea lucruri aveau să-i vadă ochii. Şi el avea să se roage sau, cuprins de mânie, la nevoie, să-l silească pe egumen să-şi revoce hotărârea. Oricum ar fi stat lucrurile, nimeni n-ar fi rezistat atâtea luni în preajma „popei-Rambo”: recordul de până atunci era de trei săptămâni, iar Anestis se găsea deja la capătul celei de-a patra luni…
Uită-te la el ce vesel este, cum îi serveşte cu atâta încredere în sine, cum se laudă cu reuşitele sale! îşi etalează cunoştinţele, vorbindu-le despre scările virtuţilor Sfântului Ioan Scărarul!
225
Uită-te la el cum se mândreşte că este psaltul de nădejde al satului! Străluceşte de-a binelea! Şi cele pe care ei le mănâncă fură pregătite de mânuţele sale, din legumele pe care el însuşi le-a sădit şi din ouăle găinilor din coteţul pe care el însuşi l-a făurit! Şi nu mai suferă de narcolepsii, tendinite, sindromul de tunel carpían ori sciatică. Potârniche se făcu! De unde să ştie el, fireşte, că prima dată când Anestis a invocat mialgia asta se întâmplă chiar când săpa grădina -, părintele Haralambie l-a dat cu o pomadă tămăduitoare (el a numit-o miraculoasă) ce ardea ca naiba şi mirosea a oţet acru! Cum să mai îndrăznească Anestis să mai aibă din nou asemenea dureri!
Dar, într-un chip ciudat, părintele Stavros nici că fu în stare să se bucure. Să fi fost de vină egoismul său, la vederea faptului că părintele Haralambie reuşise în câteva luni căci neîndoielnic aceasta era numai izbânda lui ceea ce el însuşi şi Chir Ghennatas nu izbutiră în douăzeci şi şase de ani? Să fi fost sentimentul că probabil nu mai deţinea locul de frunte în inima lui Anestis? Sau, de asemenea, convingerea că în cele din urmă tânărul avea să rămână acolo şi să nu se mai întoarcă la metoc după un an, aşa cum crezuseră el şi tatăl lui? Tatăl lui! Cu siguranţă, Chir Ghennatas are să se bucure odată ce va afla de progresul răsfăţatului său fiu. Acela nu avea un suflet atât de mic precum el însuşi. Sărmanul de taică-său îşi dorise ca ieşit din minţi să-i însoţească şi chiar le împărţise muncitorilor de la metoc sarcinile pentru cât avea să lipsească. Numai că egumenul n-a fost de acord: „Este interzis ca fratele de mănăstire să ia legătura cu familia sa cât este novice!”
Ultima favoare pe care Anestis i-o ceru părintelui Stavros târziu, în după-amiaza acelei zile, în timp ce-şi luau rămasbun, l-a prăvălit cu sufletul în chinurile tartarului.
părinte Stavros, vreau să-mi dai binecuvântarea ta ca să mă spovedesc la părintele Haralambie.
226
S-a amărât atât de tare, că nu fu în stare să se ascundă. Şi Anestis şi-a dat seama.
e o chestie practică. Pe tine nu te văd decât rareori, iar de el mă ciocnesc mereu.
dar, bre copilul meu, el, din câte ştiu, nu mai spovedeşte, îngână clericul.
ştiu! Şi cunosc şi pricina! Dar sper să-l conving să înceapă să spovedească din nou şi vreau să fiu cel dintâi pe care-l va spovedi. Haide, părinte, dă-mi binecuvântarea ta! Oricum îmi eşti asemenea unui tată şi legăturile dintre noi sunt mult prea puternice pentru a fi nimicite de distanţă ori de întreruperea spovedaniei.
Părintelui îi dădură lacrimile. Cum putu fi atât de egoist? Cum a putut să creadă că iubirea nu se împarte, că-i asemenea vinului care, dacă se împarte, se împuţinează?
ai binecuvântarea mea! Şi ascultă! Să nu te gândeşti la mine şi la tatăl tău. Dacă simţi că viaţa ta a căpătat sens, fă tot ce crezi pentru asta.
Părintele Stavros dădu să plece, urmându-i pe egumen, care se afla deja în maşină. Anestis îl apucă brusc de mâneca largă a rasei şi se apropie conspirativ de urechea lui.
poţi să-mi spui, te rog, care sfântă este mai sfântă decât Născătoarea de Dumnezeu?
dar ce aberaţii mă întrebi? Există o sfântă mai sfântă decât Preasfânta? O spune numele ei însuşi: Preasfânta!1.
după părintele Haralambie, există. Şi, mai mult, mi-a spus că dacă nu aflu care este, n-o să fie de acord cu tunderea mea în monahism.
lasă-mă să mă gândesc…, murmură părintele Stavros, mângâindu-şi barba circumspect.
şi încă ceva, părinte. Când a fost Hristos răstignit?
1 în limba greacă este „Atot-sfânta” — nav-ayia (n. trad.).
227
la ce te referi, bre binecuvântate? La dată?
da!
îţi baţi joc de mine?
nu, vorbesc serios! Asta mă întreabă zilnic; n-am găsit răspunsul în nici o carte, şi el tot insistă: „Caută mai bine!”.
Părintele Stavros izbucni într-un râs zgomotos ţinându-se de burtă. Se înroşi şi ochii îi lăcrimară. Când reuşi să vorbească, îl întrebă pe nedumeritul Anestis:
hm, acum am înţeles ce fel de capcane îţi întinde şiretul, de m-ai pus să caut o sfântă mai sfântă decât Născătoarea de Dumnezeu! La ce vârstă a murit Hristos, bre binecuvântate?
treizeci şi trei!
şi omenirea ce punct de reper cronologic foloseşte pentru a-şi număra anii?
naşterea lui Hristos anul zero…
deci?
deci ce?
Anestis înţelese pe dată boldindu-şi ochii şi-şi trase o palmă peste frunte, cuprins de ruşine, în timp ce preotul pufnea în râs. Deci a murit în anul 33 d.Hr.!
anéstiiiiiis!, se auzi glasul îndârjit al părintelui Haralambie din casă, haide odată, bre nătăfleţule, să strângi masa şi să facem Pavecerniţa, fiindcă astăzi am lăsat lucrurile pe seama cocoşului1.
Anestis zâmbi, iar părintele Stavros continuă să râdă.
să fie binecuvântat!, i-a răspuns Anestis, şi l-a îmbrăţişat în pripă pe părintele Stavros cel în lacrimi şi de râs, dar şi de emoţie.
1 Scil, a întâmplării, a norocului. Ad litteramx „Kstâax am lăsat treburile pe cama cocoşului (za tpopTwaups arov xâxopct orjiiepaf, frază inspirată din ideea de câştig imediat şi fără efort în urma pariurilor la luptele de cocoşi (n. trad.)
UCENICUL CEL ASEMENEA ÎNGERILOR
Era una din acele zile în care părintele îngăima un „Bună ziua” ca pe o insultă. Ceea ce spunem şi noi cu „Bună ziua şi mutrei mele acre!” Crâcnea întruna din orice şi era supărat pe toată lumea, chiar şi pe aerul pe care-l respira, de parcă ar fi avut o colică renală duhovnicească! Nu exista o cauză concretă! Se plângea de toate fiindcă, pur şi simplu…, putea! Să fi dormit prost, să fi avut coşmaruri, să fi fost ciudăţeniile vârstei ori „dezechilibre de electroliţi şi anomalii metabolice”, cum presupunea Anestis? Singurul lucru cert era că cel ce le plătea pe toate astea era ucenicul său, încasând şi ceva lovituri de toiag în plus, dar şi o necontenită, sâcâitoare şi absurdă crâcneală. Însă şi el, acum că-l ştia bine, în asemenea zile nu prea îl băga în seamă. Păstra distanţa şi îi răspundea din reflex cu „să fie binecuvântat” la tot ce auzea din gura lui.
Dar azi, văzând că bătrânul nu se oprea din bodogănit nici măcar la masă, simţi că ajunse la capătul răbdărilor. Încerca să ia o îmbucătură în gură şi vedea întruna cum toiagul se mişca în aer asemenea unui plici pentru muşte ce însoţea ameninţări deşarte. Simţind până în măduva oaselor că treaba devenise prea obositoare pentru amândoi, se hotărî să schimbe abordarea: să-i îmbrace crâcnirea într-o haină umoristică în speranţa că preotul se va cuminţi şi-şi va reveni. Cum părintele Haralambie făcu o pauză, ca să-şi tragă sufletul, Anestis luă cuvântul pe un ton cât de serios putu:
părinte, am ceva să-ţi mărturisesc despre o perioadă a vieţii mele pe care am ţinut-o intenţionat ascunsă de tine. Să-ţi pui la un moment dat epitrahilul ca să mă spovedesc!
229
Ieromonahul, gata să explodeze la asemenea vorbe chiar şi atunci când era calm, cu atât mai mult acum, când stătea pe praf de puşcă, se ridică brusc în picioare ca şi cum ar fi vrut să trâmbiţeze de atac şi-i spuse mânios:
faţă de duhovnic nu există secrete şi perioade de viaţă ascunse. Cu atât mai mult în cazul unui frate de mănăstire! Lasă epitrahilul şi vorbeşte: ce-ai făcut şi de ce nu mi-ai mărturisit nimic despre această perioadă a vieţii tale?
vreau să-ţi aduc la cunoştinţă că a fost o perioadă de viaţă de care, dacă o să afli ce-am făcut, o să fii mândru!
termină cu sentimentalismele şi lasă-mă pe mine să judec asta!
din câte mi-ai spus de-a lungul vremurilor ca să facem un rezumat -, monahul adevărat trebuie să fie înfrânat cu trupul şi, mai mult, să-şi păstreze fecioria, să nu aibă gânduri necuviincioase, să aibă o viaţă duhovnicească priveghind nopţile, să iubească sărăcia de bunăvoie, să fugă de grijile lumeşti, să ţină posturile…
astea-s cunoscute! Unde vrei să ajungi? La faptul că ai făcut tocmai pe dos?
o să te uimesc, dar a fost o perioadă a vieţii mele, aproape treizeci de luni, când am ţinut toate astea. Am trăit întocmai aşa! Nu aveam decât hainele de pe mine, carne nu puneam în gură, nici mâncăruri gătite, n-am avut deloc legături sau gânduri trupeşti, respectând astfel porunca fecioriei cu evlavie, privegheam în mod obişnuit, trezindu-mă zilnic la trei dimineaţa, de multe ori nici măcar în pat nu dormeam, la fel ca marii nevoitori, vorbeam arareori, doar spre a comunica cu cei din jurul meu, n-am purtat pică nimănui şi n-am avut nici o grijă lumească. Ca o încununare a tuturor acestora mi s-a dat şi darul lacrimilor. Al lacrimilor, zic? Al bocetelor! Ah, de m-ai fi văzut! Plângeam întruna fără nici un
230
motiv. Nu e deloc întâmplător că în acea perioadă semănam cu un înger!
Chipul părintelui se linişti, o dulce liniştire îi cuprinse mădularele şi ochii i se umeziră. Glasul îi ieşi pe gură asemenea ciocolatei topite:
şi ce ţi s-a întâmplat, de te-ai schimbat?
am împlinit trei ani!
DECEMBRIE îN PREAJMA CRĂCIUNULUI
înţeleapta bufniţă din renumita familie Glaucidium, genul Jubula îşi încheie zborul silenţios deasupra satului şi ateriză lin în vârful clopotniţei. Uitându-se de acolo de sus la aşezarea omenească împodobită de sărbătoare, i se păru asemenea unui licurici uriaş. În urechile ei răsunară sfaturile răposatei mame: „Din locul ăsta nu te vede nimeni, însă tu vezi toate ungherele întunecate ale satului. Primul şoarece ce se va mişca aruncă-te asupra-i”.
Dar astea fuseseră valabile în vremurile de demult, când, la sosirea frigurilor, satul se pustia şi şoarecii erau gârlă. Când iarna era vânător de oameni şi cruntă. Însă acum oamenii s-au pus să prefacă noaptea în zi: felinarele, ornamentele, ieslele luminoase în piaţa din centrul satului şi beculeţele multicolore din case aruncau lumină până şi asupra celui mai neînsemnat cotlon. Şi tot ce ar fi putut rămâne întunecat era luminat de acele „care de metal”, mari şi zgomotoase, cu farurile lor puternice care vin şi trec tot timpul, chiar şi în toiul nopţii. Numai fumurile ce ieşeau din coşuri şi hornuri erau ca înainte, uneori ca nişte coloane înalte, subţiri şi transparente, alteori asemenea unor talazuri pe care le înghiţea mai apoi întunericul.
în ultimele trei zile vântul suflase fără oprire. În cele din urmă, se plictisi spre zori şi se opri brusc, aşa cum începuse. Atunci nu pierdu ocazia şi-şi arătă nasul o ceaţă deasă ca frişca, ce mirosea greu, asemenea cărnii de porc afumate. Până la câmpie se auziră răbufnirile acvilei porumbace genul Auila fasciata ce aştepta nerăbdătoare refacerea vremii ca să-şi potolească foamea. În schimb, văzu cum blestemata de
232
negură îi oferea adăpost hranei sale. Şi ce dacă, se gândi răutăcios bufniţa din renumita familie Glaucidium, genul Jubula -, o acvilă îşi află mângâierea mulţumindu-se cu gunoaiele oamenilor precum vulpea, acest mamifer îngâmfat din familia Canidae -, care ieri o făcea pe vicleana şi intransigenta, şi alaltăieri o văzuse scociorând prin gunoaiele marelui hotel?! Şi totuşi, ce decădere!
Spre amiezi, ceaţa se risipise şi lăsă în urmă un cer mohorât, într-o nuanţă de gri, împodobit de nori plumburii, însă acvila se decise să rămână iarăşi nemâncată şi se cocoţă supărată în cuibul ei. Ar fi putut să treacă prin apropierea marelui drum asfaltat, unde „carele de metal” căsăpesc animalele ce-l traversează şi, dacă era norocoasă, să găsească vreun arici strivit de ele.
O mişcare imperceptibilă a atras atenţia prădătorului cu ochii bulbucaţi, readucându-l în prezent. Şi-a întors faţa rotundă şi şi-a activat vederea stereoscopică. Ciocul său curbat şi încârligat era satisfăcut. Un şobolan din familia prolifică şi delicioasă Rattus norvegicus apăru dintr-un canal de scurgere! Bufniţa din renumita familie Glaucidium, genul Jubula îşi ocupă poziţia, dezmorţindu-se şi gata să se năpustească. Dar se răzgândi pe loc: vietatea mergea ca un ameţit, desenând cu trupu-i nişte opturi imaginare pe carosabil. Fusese otrăvit, cu siguranţă! Şi nu risca să-l mănânce. Ultima dată când a mâncat un şobolan otrăvit, a ţinut post negru şase zile pentru a scăpa de problemele gastro-intestinale apărute. Flămândă şi dezamăgită, bufniţa îşi întoarse capul şi continuă să cântărească trecătorii cu privirea sa holbată.
Brusc, un sunet indefinit ceva între glasul unui şoarece tenor al scenei lirice subterane şi cel al unei roci ce se rostogoleşte la vale pe pietriş îi irită simţurile. Localiză sursa acelui zgomot ciudat pe aleea ce se afla în partea laterală a
233
magazinului de fructe. De acolo ieşise suflând greu un mamifer biped, mascul de rasă umană ce împingea un cărucior încărcat. Se opri brusc, ca şi cum cineva-l strigase de departe. Lăsă căruciorul, părând a-şi trage sufletul. La fel de brusc îşi reluă mersul şi, în tăcerea ce domnea, nu se auzea decât scârţâitul căruciorului alături de un alt sunet ritmic strident, scos de papucii săi cu talpa de cauciuc, asemănător scheunatului unui câine rănit. Ciudat trecător! încotoşmănat cu haine groase sigur avea pe el două paltoane, căci era umflat ca un balon -, cu mănuşi, fular şi un fes tras pe ochi toate negre şi umezite de fulgii uşori de zăpada ce începuse să cadă în ultimele două ceasuri. O imagine neobişnuită pentru micul sat, dar îi amintea de ceva… Şi dintr-odată îşi aduse aminte! O rândunică în trecere din clasa paseriformelor ce aparţin genului hirundo -, ce călătorise foarte mult, ajunsese odată şi prin oraşul cel mare. Vorbindu-le despre el, le-a spus că acolo existau oameni fără adăpost, care dormeau pe stradă precum ţestoasele ce sunt din subclasa protogenică a anapsidelor şi îşi târăsc avuţiile după ei. Încetă să se mai arate preocupată de făptură fără un acoperiş deasupra capului şi îmbrăcată în negru, ce aparţinea rasei umane.
Cum văzu ceva ce fusese aruncat dintr-o maşină i se păru că ar fi o frigăruie pe jumătate mâncată -, fu tentată să se repeadă asupra-i. Dar o ţinură pe loc mândria şi egoismul. Să-şi potolească foamea ea, care îşi bate joc de toată lumea şi îi ironizează pe cei ce mănâncă gunoaie şi alte mortăciuni, cu resturi de mâncare aruncate pe drum? Dar parcă prea îi făcea cu ochiul frigăruia. Stătea acolo, în faţa ei, abandonată şi aruncată pe caldarâm… Mare ispită… Pricepu deodată că nu se simţea prea confortabil acolo unde stătea. Cine o s-o vadă pe ea mâncând la o asemenea oră resturile aruncate de oameni? Ba nu! Nu trebuia să cedeze! Dar îi era foame! O pisică genul Felis
234
catus, familia felinelor se arătă în colţul opus, cu nările-i jucăuşe. Cu siguranţă va fi adulmecat şi ea frigăruia… Să vezi că o să i-o şterpelească! Blestematele astea de mamifere şi-au pierdut de veacuri şi mândria, şi morala, iar după ce au devenit animale hrănite şi crescute pe lângă casa omului, sunt în stare, ca să afle ceva de-ale gurii, să vagabondeze şi să ajungă până şi hoţi. S-a decis! Jumătate de ruşine este a ei, jumătate a celorlalţi… Oricum, zăpada, ce cădea, făurise o perdea dantelată albă, şi în scurt timp n-o să mai poată vedea ca să vâneze, dar nici ceilalţi n-aveau s-o vadă cum se îndopa cu resturi de mâncare… A, da! Nu era doar pisica, ci şi omul străzii zărise frigăruia! Trebuia s-ajungă înaintea lui, fiindcă acesta va fi fost flămând şi, după cum e ştiut, oamenii, de ani buni, nu mai au habar ce e ruşinea…
Omul străzii îmbrăcat în negru era Anestis, aflat într-una dintre frecventele sale „livrări” bineînţeles, secrete de bunuri, livrări care, de altfel, se îndesiseră, întrucât, în afara produselor pe care le cumpărau, le adăugaseră şi pe cele din grădina lor, ce asigura o producţie de legume în măsură să ofere hrană pentru mult mai multe familii. La fel se petrecea şi cu ouăle, cu atât mai mult cu cât, din pricina Postului de patruzeci de zile al Crăciunului, nu le era îngăduit să le consume.
„Să nu te zărească nimeni!”, i-a spus după obicei părintele înainte să plece. Ceva imposibil pentru Anestis, câtă vreme staţiunea de schi funcţiona din plin, iar din pricina sărbătorilor toate unităţile de cazare turistică erau complet ocupate. Pentru nivelul normal al satului submontan aceasta însemna supraaglomerare. În sat, după câte i se păru lui Anestis, se afla întreaga Athenă, fiindcă dintr-odată cea mai mare problemă devenise găsirea unui loc de cazare. Maşinile erau peste tot, încălcaseră trotuarele, blocaseră drumeagurile mai înguste, până şi în piaţa centrală se instalaseră asemenea unor Buddha de
235
metal. Mulţi turişti preferau să petreacă nopţile, fie găseau că e romantic să stea la fereastra camerei cu o băutură sau cu un ceai în mână, privind munţii cum se pierdeau în întunecimea cerului sau fulgii de zăpadă diafani topindu-se pe pitoreştile drumuri pietruite. Pe cât de greu era să găseşti un geam întunecat sau un horn fără fum, pe atât de greu era să străbaţi drumurile de ţară neobservat, mai ales când nu semănai cu Santa Claus, ci cu un cerşetor.
Cu siguranţă, turiştii erau indiferenţi la cerşetorul, hoţul sau nebunul care umbla în toiul nopţii geroase cu un căruţ. Dacă totuşi ar fi fost adus în discuţie subiectul acesta, fie şi din întâmplare, cu unul dintre localnici, ar fi fost destul de probabil să se stabilească o legătură între el şi tainicul binefăcător al atâtor familii nevoiaşe. Atunci poate l-ar fi recunoscut şi, fireşte, s-ar fi dus cu gândul la părintele Haralambie. Pentru bătrânul ieromonah, deconspirarea binefacerilor nu era un lucru bun. De aceea încă de la primele sale binefaceri dosea printre lucruri şi o hârtie, nesemnată, cu ameninţarea că dacă aveau să dea pe faţă binefacerea, ajutorul va înceta să mai vină. Negreşit, bănuieli existau, cu toate că unii, care s-au apucat să-l întrebe, s-au izbit de o tăgăduire vehementă din partea-i. Şi pentru că n-aveau nici un motiv să stăruie, misteriosul „Sfânt-Vasile” al satului era la un pas de a intra în zona legendei şi a fantasticului. Şi s-ar fi întâmplat asta, dacă darurile sale, atât de evidente şi generoase, nu l-ar fi trădat şi dacă cei cărora le făcuse atât bine n-ar fi început să-l fericească pe faţă.
Tânărul trase adânc o gură de aer în piept înainte de a o lua din loc, dar fu cuprins de greaţă. Aerul avea gust de cenuşă şi gaze eşapate.
Observă cum din coşul scund al unei case învecinate se ridica fum. Scuipă jos saliva cu gust de funingine. Dădu să plece, dar se opri. O maşină trecu prin faţa sa, aruncând pe geamul
236
din dreapta şoferului o frigăruie mâncată pe jumătate şi o înjurătură la adresa Preasfintei. „Mizerabililor”, murmură el mai mult pentru blasfemie decât pentru mizeria aruncată de ei în stradă. Pe neaşteptate, o bufniţă se năpusti din întuneric asupra frigăruii, o apucă cu ghearele sale încovoiate şi dispăru fără zgomot în noapte. În puţinele clipe, cât durăasta, i se păru că-i aruncase, cu ochii ei holbaţi şi indiscreţi, o privire supărată. Asta-i bună! De parcă ar fi avut ei ceva de împărţit!
Zăpada începu să se îndesească. Fulgii diafani deveniră adevărate caiere care încet-încet aşternură pretutindeni un văl alb. Începu să se grăbească, asemănându-se, aşa cum mergea, cu paşi mari, unei foarfece uriaşe. Acum nu mai avea nevoie de gheronda pentru a-i arăta casele nevoiaşilor, îi cunoştea pe dinafară. Şi de ce să nu schimbe astăzi itinerariul obişnuit, pentru a evita pe cât putea locurile centrale şi mai frecventate?
Anestis împingea căruţul cu sacoşe ca s-o scoată la capăt cu ultima pantă. Făcu o oprire în spatele unei dube ca să-şi ridice fesul de lână ce-i acoperea întreaga faţă şi să tragă câteva guri de aer. Numai că, odată cu oxigenul dorit, în pieptul său se vârî şi iarna cea haină, făcându-l să-şi regrete gestul şi să-şi acopere faţa la loc, fără întârziere. Întunericul unde se afla era dens şi geros, mirosind a mucegai şi a deşeuri menajere. Cimitirul satului se odihnea în pace la două sute de metri. Decor perfect pentru un thriller mai ales acum, la trei ceasuri după miezul nopţii.
Ultima oprire de pe listă era o casă cu două caturi, neîngrijită, la capătul drumului în pantă ce ducea spre paraclisul Prorocului Ilie, aflat în afara satului. De acolo, începea o pădure deasă de brazi. De obicei, casa aceasta se afla pe la mijlocul livrărilor, dar astăzi preferă să facă un ocol mai mare spre a evita privirile curioase. Pe cât era de neîngrijită, ca aspect, clădirea aceasta, pe atât de interesantă era istoria, despre locuitorii de la
237
parter, pe care o tăinuia. Asta-i spusese părintele Haralambie, dar singurul lucru ştiut de Anestis era că acolo locuiau două fete, două surori, şi că erau orfane. Lor le erau menite tampoanele igienice care îi provocaseră zâmbetul la primele sale cumpărături. Câtă iubire ascundeau asemenea fapte! Să nu-i fie ruşine unui ditamai ieromonah să-şi trimită ucenicul să cumpere astfel de lucruri, cu totul nepotrivite pentru un cleric!
La o privire scurtă şi iscoditoare, Anestis constată că, paradoxal, în casă era întuneric, deci un cadru cât se poate de potrivit să acţioneze, pentru ca, în sfârşit, să se întoarcă la căldurica patului său. Îşi fixă căruciorul ca să n-o ia la vale şi împinse uşor poarta de fier forjat a curţii. Scârţâitul se auzi în tăcerea nopţii asemenea unei note false de vioară. În clipa în care aşeza în curte prima sacoşă cineva îl apucă de mână. Se îngrozi, ţipă şi, cum respiraţia îi era de gheaţă, sunetul scos se auzi asemenea unui scâncet de fetiţă.
eu sunt Niki!, se auzi un glas gingaş şi liniştitor.
îşi întoarse capul în direcţia ei şi din întuneric răsări un chip rotund şi albicios, de parcă îngurgitase bumbac. Încă mai încerca să-şi potrivească bătăile inimii şi, în încercarea de a-i vorbi, se înecă cu propria salivă. Nedumerit şi luat prin surprindere, se apucă s-o măsoare din priviri. Trebuie să fi stat ascunsă multă vreme, fiindcă nasul şi urechile îi erau împurpurate şi îngheţate.
niki! Locuiesc aici…, i-a explicat, nedumerită de tăcerea lui.
te ştiu… Te-am văzut de atâtea ori, reuşi să îngaime Anestis, recunoscând-o pe casieriţa de la supermarket, preferata părintelui, în timp ce căuta în zadar o scuză pentru prezenţa sa inoportună, cu sacoşele care îi trădau irecuzabil fapta.
Tânăra îl privea direct în ochi pe Anestis, iar el se zbătea să-i citească gândurile pe chipul înfrigurat. Cu siguranţă nu
238
se arăta atât de speriată pe cât s-ar fi cuvenit în faţa unui necunoscut cu chipul acoperit de o mască, ce încercase să pătrundă în curte în toiul nopţii. Se întreba dacă îl recunoscuse aşa acoperit. Niki continua să-l privească tandru. Cert, ea ştia cine era şi ce făcea! Gândul său călători cu repeziciune pe caldarâmurile îngheţate şi întunecate, spre a-I întâlni pe părintele. Dacă avea să afle că fuseseră deconspiraţi, avea să moară de necaz şi nu-i exclus să-i ardă şi un toiag. Nu! Mai degrabă să creadă că-i un hoţ decât să se întâmple asta! Dar la ce se putea gândi mintea sa digerată? L-a prins cu sacoşele în mână, o să vadă ce este în ele, o să-şi dea seama! Cum să se mai ferească?
Niki i-a citit nedumerirea şi se grăbi să-l scape din poziţia incomodă:
n-o să spun nimănui nimic! Să nu vă neliniştiţi!
ţi-ai dat seama cine sunt?, întrebă Anestis spre a fi sigur.
ucenicul leneş al lui „Popa-Rambo”, îi răspunse tânăra cu un râset înăbuşit.
La răspunsul acesta Anestis socoti că era firesc să-şi scoată fesul, dezvăluindu-şi identitatea. „Ucenicul leneş al lui Popa-Rambo” ce drăgălaş a spus-o!
anestis, după numele meu de mirean, se recomandă el zâmbind şi se grăbi să-şi apere faima postumă: ucenic e corect, dar nu ucenicul cel somnoros, deşi, sincer vorbind, le-am dat tot dreptul…
mă bucur să te cunosc! Ştiam că eşti tu, însă nu voiam decât să mă conving, de asta am rămas afară. Nu doar astăzi. De o săptămână stau la pândă. De când ai făcut cumpărăturile. Şi nu vreau să-ţi spun decât un mare „Mulţumesc!” Un „Mulţumesc!” şi… privindu-l timid, înainte ca Anestis să apuce să facă ceva, s-a aplecat şi l-a sărutat pe obraz.
Apoi apucă sacoşele din mâinile ucenicului zăpăcit şi dispăru iute în casă.
239
nu te-am auzit venind, i-a spus părintele Haralambie când, mai târziu, s-a întors acasă.
De obicei, ucenicul său, în graba de a ajunge cât mai repede în pat, izbea căruţul şi făcea o larmă asemenea gunoierilor. La glasul clericului, Anestis îşi holbă ochii, îşi trase o palmă peste frunte şi o zbughi din nou afară, lăsându-l pe bătrân să strige după el. Uitase căruciorul în faţa casei lui Niki! Şi nu doar căruciorul, ci şi minţile. Şi cum să nu şi le fi uitat, de vreme ce la sărutul ei înţepenise?! Ce buze moi avea! Chiar dacă erau îngheţate, l-au încălzit cu totul. Se uita la cer şi vedea stelele. Cum se putea una ca asta câtă vreme cerul era acoperit de nori negri şi sumbri?
Se întinse în pat cu ochii deschişi şi se strădui să-şi amintească de câte ori o întâlnise. Scundă, rotunjoară dar atât cât e nevoie ca să-i spui durdulie. Nas mic, ochi ca cerul, părul castaniu nu era sigur în privinţa pieptănăturii ei şi avea probabil nişte aluniţe… Când râdea, avea un aer copilăros, deloc frivol. Niciodată nu vorbea tare, avea o dicţie clară, fiind firească, şi nu superficială. Asemenea prezenţe umane înnobilează viaţa celor din preajma lor. Erau de ajuns un zâmbet, o mişcare sfioasă, o privire voioasă, un „Bună ziua”, o gingaşă, întâmplătoare, strângere de mână, un răspuns binevoitor, ca să lumineze sufletele celor din jur şi să coboare pentru o clipă raiul pe pământ. Iar Anestis pricepu asta când Niki lipsise asta se întâmpla destul de rar de la postul ei. Atunci magazinul multicolor şi încărcat cu tot felul de lucruri se asemăna unei fotografii alb-negru a unui carnaval. Dar ce face? Oare de ce-şi sacrifică el somnul pentru o femeie? Oare dădu uitării că era frate de mănăstire? Numai dacă nu cumva şi ea ar putea fi o Antarakaina evadarea sa secretă, după fanteziile îndrugate lui de părintele Stavros, din frâiele abstinenţei! Dar şi aşa să fi fost, bre binecuvântate Anestis, ce altceva ar putea să fi însemnat
240
acest sărut dacă nu un gest de recunoştinţă? Zici că se va fi lăsat atrasă de frumuseţea şi bogăţiile tale şi se va fi îndrăgostit de tine? Sau că dintre toţi bărbaţii disponibili te-a ales pe tine, un frate de mănăstire? Care nu e un fitecine, ci renumitul „ucenic leneş” al satului! Infamule vânzător de chioşc, tu şi poreclele tale!
închise ochii ca să se culce. Zadarnic! Se răsucea în aşternuturile grele de lână asemenea unui miel de Paşti pe proţap. Niki să fi fost pricina? Dar şi ieri a adormit greu… şi alaltăieri… Ba nu! Altceva îl chinuie! Gândurile sale erau un ghem, şi Niki cu sărutul ei nu făcu decât să-i apuce capătul şi să tragă de el.
Odată, tatăl său i-a spus că-i nesimţit fiindcă adormea de îndată ce-şi punea capul pe pernă. „Nu sunt nesimţit, ci nevinovat, cu o conştiinţă curată”, îi dădu replica sa dinainte pregătită ca întotdeauna dar asta era pricina pentru care el dormea ca pruncii! Oare tatăl său n-o fi avut dreptate? Nu cumva e un nesimţit? Nu cumva era fără conştiinţă şi nimic nu-l deranja? Sau poate că existau remuşcări, dar ascunse sub un strat gros de egoism şi eschivare în faţa muncii? Ignoranţa e fericire, zic unii. Poate or fi având dreptate! Dar de ce să simtă remuşcări? Pe cine a vătămat? Nu era decât un simplu trântor, care încerca să supravieţuiască în jungla vieţii cotidiene. Şi ce dacă spusese minciuni, îşi bătuse joc, înşelase, amăgise oamenii care-l înconjurau cu iubire? Nici n-a ucis, nici n-a furat!
Simţi o greutate în piept! Aruncă de pe el păturile, de parcă ar fi fost giulgiuri. Ce s-a întâmplat astăzi că s-a umplut de o asemenea ură faţă de sine? Pe care Anestis l-a trezit acest sărut nevinovat? Pe cine minte de atâta vreme? Pe ceilalţi? Se prea poate: a făcut-o de atâtea ori cu succes. Dar să se mintă pe sine? Să-L mintă pe Dumnezeu?
Bun de nimic şi nevrednic; lipsit de bărbăţie şi „ucenic leneş”! Aşa i-a spus şi ea. Cele mai mari adevăruri se spun în
241
glumă. Cu ce respect de sine se va înfăţişă iarăşi înaintea consiliului mănăstiresc, când vor afla că în câteva luni epuizase, ca prin minune, toate scuzele pe care li le-a oferit spre a trage chiulul? Şi dacă, în cele din urmă, îl vor alunga, cu ce respect de sine va sta în faţa oricărei Niki, spre a o sili să se uite la el ca la un bărbat adevărat?
S-a ridicat din pat de parcă ar fi fost întors din cheie şi rămase dus pe gânduri. Apoi ieşi brusc din odaie şi se duse la părintele, care se ruga cu şiragul de mătănii în mâini. De afară se auzi glasul răguşit al cocoşului prodromos, cum îl botezase preotul nevăzător când l-a „uns” monah, fiindcă era un cocoş ce strigă în liniştea nopţii, după cum şi sfântul fusese „glasul celui ce strigă în pustie”.
dar cum aşa? Ai insomnii?, i se adresă pe deplin îndreptăţit bătrânul.
Anestis se apropie de soba de lemne fără să vorbească. Deschise uşa şi puse pe foc un trunchi mai gros. Semn că ar fi vrut să discute cu el, deduse părintele.
haide, fă-ne două cafeluţe.
Există trei categorii de leneşi: cei cărora le este greu să asculte când li se vorbeşte şi fug de discuţii, cei cărora le este greu să vorbească, fiind, prin natura lucrurilor, cei mai buni ascultători şi, în sfârşit, cei care caută discuţia, de care sunt convinşi că nu au cum să scape, din dorinţa de a-i pune cât mai repede capăt. Anestis se încadra, după bunul lui plac, în toate aceste trei categorii! Şi astăzi era cel ce pornea discuţia, chiar dacă avea să-şi piardă somnul din cauza ei. Pregăti cele două cafele gânditor şi fără să scoată un cuvânt. Deodată îl întrebă pe părintele:
dacă Hristos ţi-ar împlini o dorinţă, ce i-ai cere?
cine-i Hristos, bre binecuvântate? Vreun djinn care iese dintr-o lampă ca să-ţi facă hatârurile?
lasă asta şi răspunde-mi, te rog!
242
pentru mine întrebarea nu e ipotetică. În fiecare zi, în rugăciunea mea îi cer un singur lucru: să mă împărtăşesc şi eu în viaţa asta măcar o dată, dacă e cu putinţă, pe merit şi să fie cu puţin înainte de a închide ochii.
până acum n-ai ajuns niciodată s-o meriţi?
ştii ce spun ruşii? Ca să te sfinţeşti, e de ajuns să te împărtăşeşti după vrednicie o singură dată în viaţa ta. Mă iei pe mine de sfânt?
ştiu şi eu? Oare sfinţii au nimb de lumină cât sunt în viaţă ca să-i poţi deosebi de ceilalţi? Se poate să ai vreo harismă şi s-o ascunzi.
o harismăprecum…?
să ai, de pildă, darul înainte-vederii!
acum că tot discutăm, am o harismă. Nu-s profetic, da-s diuretic1! După cum ai băgat şi tu de seamă, din trei în trei minute mă duc la toaletă…
bine, tu-ţi baţi joc de mine, dar eu cred că faţă de mine eşti un sfânt!
dacă încă nu eşti în stare să deosebeşti un sfânt, mai avem mult de lucru cu tine.
nu am habar dacă eşti în general sfânt, dar, în comparaţie cu mine, eşti. De-ai şti câte-am făcut eu!
judecăţile ce te apasă privesc numai pe duhovnicul tău şi pe Dumnezeu. Asta voiai să mă întrebi şi pentru asta ai rămas atâta vreme treaz?
vorbesc şi eu aşa. Nu mi-ai spus nimic despre cele două fete cărora le ducem lucruri…, continuă el făcând pe indiferentul.
cele de la casa de pe drumul în pantă?
da!
ce să-ţi spun? Au rămas de mici orfane şi au fost crescute de părinţii mamei lor. Bunicul lor a fost poştaş, oameni
1 Jocul de cuvinte în limba greacă este între termenii parţial paronim i dioparixâţ („văzător cu duhul”) şi iovpr]Tixoţ („suferind de diurie”) (n. trad.).
243
foarte de treabă! Cea mare să tot aibă douăzeci şi cinci de ani, studentă la Facultatea de Farmacie, în Athena, de asta n-ai văzut-o niciodată. Întotdeauna o elevă foarte bună. Bunicul s-a dus de mult, şi anul trecut a murit şi bunica lor. Ei, de atunci lucrurile au luat-o la vale. Fără pensia bunicii, cea mare a fost nevoită să-şi abandoneze studiile şi să se întoarcă în sat. Atunci cea mică…
-Niki?
da, ea! O fată de treabă, deşi cam zăpăcită. N-a vrut nici carte, nici să se mărite. Cu toate acestea, fetişcana asta, pe care bunica ei o certa întruna, ştii ce-a făcut? Ca să nu fie obligată sora sa să renunţe la studii, imediat după terminarea liceului, şi-a găsit de lucru la supermarket. Aproape tot ce câştigă îi trimite surorii ei. Pe cât e de zăpăcită, pe atât este de bună la suflet. A trebuit să cadă povara aceasta pe umerii ei ca să ne dăm seama şi noi, dar şi ea, ce piatră preţioasă ascunde în sinea sa.
Anestis tuşi şi brusc se încruntă.
nu vreau să mai vorbim nici ca ucenic şi părinte, nici ca doi prieteni. Vreau să mă spovedesc ţie, să-ţi vorbesc precum duhovnicului meu.
preot spoveditor şi duhovnic ţi-e părintele Stavros. A stat aici atâtea ceasuri data trecută, n-aţi apucat să vorbiţi?
i-am cerut binecuvântarea să mă spovedesc la tine.
şi ce ţi-a zis?
s-a necăjit un pic, dar mi-a dat-o.
fireşte că s-a necăjit, bre binecuvântate! îi eşti precum copilul său. Dar, chiar dacă n-ar fi fost aşa, ştii cât de rău se simte un duhovnic când este tăgăduit de un fiu duhovnicesc?
dar nu l-am tăgăduit. Motivul a fost distanţa. Nu-ţi fă griji din pricina părintelui Stavros. Mă iubeşte atât de mult, că o să mă ierte. Ceea ce vreau să mărturisesc nu-i pot spune părintelui Stavros, fiindcă el este o parte a problemei.
244
– Nu pricep ce-mi tot turui despre probleme şi soluţii, l-ai necăjit degeaba. Ţi-am spus limpede că am pus capăt spovedaniei şi sfaturilor duhovniceşti.
Anestis se încordă. Ii cerea ajutorul, iar el i-l refuza, ascunzându-se în spatele unei încăpăţânări senile.
da, mi-ai spus, dar să nu uităm că m-ai dat peste cap cu sfaturile tale duhovniceşti! Şi asta, fiindcă o dată, acum nu ştiu cât timp în urmă, ai făcut şi tu o greşeală… Ţi-a spus cineva că aveai să fii infailibil sau ai avut impresia că Duhul Sfânt S-a sălăşluit necurmat în tine? Ei, ai greşit! Şi ce dacă? Mare scofală! Pune pe celălalt taler al cântarului pe câţi i-ai ajutat, câţi copii s-au născut mulţumită ţie! Ştii câţi din sat m-au oprit ca să-mi ceară să te conving să spovedeşti din nou?
– în sat există preot, şi e cu studii, nu un moşneag încăpăţânat ca mine, care n-are decât şcoala primară.
diplomele, şi studiile, şi tinereţile sunt bune de pus la fiert! în sat spun că-i văzător de zâne şi spiriduşi şi nu-i pasă decât de facebook. I-a lăsat pe toţi de capul lor să bată câmpii şi să păcătuiască, şi nu le dă nici un canon, ca să arate că-i băiat de treabă. Nici nu mai predică duminica. Dar ce-ţi spun eu? Îl ştii mai bine decât mine! Ascultă şi ultima noutate: a dat zilele trecute binecuvântare unei fete să facă avort, şi părinţii ei sunt scoşi din minţi. Au dus-o la preot ca s-o împiedice, şi el i-a spus că Dumnezeu este iubire şi o va iubi şi după ce va avorta! Am auzit asta de la nişte săteni care te pomenesc cu regret. Până şi lor le lipsesc canoanele şi mustrările pe care li le dădeai. Le lipseşte „popa-Rambo” care le scurta hăţurile când se slăbeau. Acesta, mi-au zis ei, este al treilea avort într-un an.
Anestis se opri brusc, simţind că sărise calul. Încercă să citească în ochii ceţoşi, inexpresivi ai bătrânului, care stătea nemişcat, cu o seriozitate de predicator, gândurile.
245
trei avorturi?, întrebă rece.
– într-un an. Şi două divorţuri.
du-te la dulapul meu, i-a spus cu vehemenţă.
Anestis se conformă.
– în cel de-al treilea sertar o să găseşti un epitrahil. Adu-mi-l.
Tânărul îl găsi uşor şi i-l aduse. Clericul l-a luat în mâinile sale tremurânde şi, după ce l-a mângâiat ca pe un pisoiaş, l-a sărutat emoţionat. Cu mişcări uşoare şi-l aşeză, murmurând nişte rugăciuni. La sfârşit s-a însemnat cu semnul crucii şi, după ce a sărutat icoana Preasfintei, i-a cerut lui Anestis să se aşeze lângă el.
te ascult, copilul meu…
Prima încercare a lui Anestis de a vorbi fu împiedicată de un suspin.
– Părinte, reuşi să îngaime, şi imediat, ca şi cum acesta ar fi fost cuvântul magic, limba i se dezlegă: sunt un mincinos, ipocrit, leneş, nerecunoscător, cu inima împietrită, egoist…
Vorbind jumătate de oră, îşi dădu în vileag planul pe care îl pusese la cale cu părintele Stavros şi toate câte le făcuse din prima clipă, de când i-a călcat piciorul în mănăstire, dar şi în casa lor. De multe ori se oprise pentru a-şi şterge lacrimile. Când îşi relua mărturisirea, se arăta şi mai aspru cu sine. Vorbea neîntrerupt, cu sufletul la gură, cu capul plecat, fiindu-i ruşine să-l privească în ochi pe bătrânul preot, deşi ştia că ochii săi orbi erau neputincioşi să-i arunce o privire dezaprobatoare. La un moment dat, se opri brusc şi urmă o tăcere descumpănitoare.
– Ai încheiat, copilul meu?, îl întrebă duios.
spovedania? Da! însă aş vrea să mai discutăm ceva.
– Atunci ascultă! Ca duhovnic, îţi dau canon să nu te împărtăşeşti nici la Crăciun, nici la Bobotează. O să vedem când…
246
Stomacul tânărului se închirci. Pentru un creştin e o pagubă foarte mare să piardă aceste împărtăşiri. Dar cumva află uşurare…. Undeva, în sinea sa, se aştepta la o pedeapsă şi mai aspră.
după canoane…, continuă preotul de parcă i-ar fi citit gândurile, după cele pe care le-am auzit ţi s-ar fi cuvenit pedeapsa unei şi mai îndelungate perioade de neîmpărtăşire, însă lacrimile tale au şters-o. Ca părinte duhovnicesc al tău îţi mai dau să faci două sute de metanii în plus pentru o perioadă nedeterminată, până o să se vădească neîndoios căinţa ta şi în faptă.
să fie binecuvântat!, spuse Anestis, strecurându-se sub epitrahil spre a i se citi rugăciunea de dezlegare.
Inspiră adânc; simţi cum aerul îi pătrunse în piept fără a fi împiedicat de ceva. Cu câtva timp în urmă acolo se afla ceva ce-l apăsa şi îl făcea să nu poată respira, curmându-i buna dispoziţie. Ceea ce simţea nu era o povară dobândită de curând, începuturile ei aveau o dată neclară, ca şi cum ar fost alcătuite din mai multe pietricele care, în cele din urmă, se uniră, alcătuind un bloc de piatră.
Cu cât simţea că devine mai vrednic să lepede haina de nepricopsit, pe care o purta de atâţia ani, cu atât mai clar descoperea în propria oglindă imaginea cuiva străin, a unui tânăr necunoscut, care simţea nevoia să se recomande din nou pentru a fi cunoscut mai bine. Şi catalizatorul care i-a dat ultimul impuls fu, după câte s-ar părea, sărutul tinerei femei.
– Acum să mă asculţi cu atenţie!, îi ceru preotul vârstnic, continuând cu glas ferm. De la început, de când ai recunoscut că eşti leneş, mincinos şi celelalte, aş fi vrut să te întrerup, dar m-am abţinut. Şi bine am făcut neîntrerupându-te, fiindcă din mărturisirea ta am înţeles că descrii un alt Anestis.
crede-mă, părinte, eu sunt acela. Şi minciuni am spus, şi o grămadă de lume am păcălit şi…
247
– Nu mă întrerupe! Nu am negat că n-ai minţit, dar altceva înseamnă a minţi, şi altceva, să fii mincinos. Şi un om inteligent poate spune o nerozie, dar asta nu-l face idiot. Acum o să mă întrebi: la câte minciuni ajunge cineva mincinos ? Şi-ţi răspund: la prima minciună, dacă el e vinovatul; dar dacă ceilalţi sunt vinovaţi, nu contează cât de multe minciuni va spune.
– Nu înţeleg, părinte.
– Bre, copilul meu, pentru toate câte mi-ai spus de vină e lenea ta. Zici că e nu ştiu ce beteşug sau defect genetic, dobândit din naştere. Hai, gândeşte-te! Când te-au numit pentru prima dată „leneş”?
de când mă ştiu!
la asta mă refer. Eşti victima unei greşeli pe care o fac mulţi părinţi şi, din păcate, şi mulţi pedagogi. În loc să spună „nu fă o prostie”, spun „nu fi prost”. În loc să-ţi spună „fii activ” sau „nu fi leneş”, te-au numit „leneş”. Ai auzit-o de la atât de mulţi oameni, că ai ajuns s-o crezi tu însuţi. Astfel, un copil care din fire era mai încet şi mai adormit, a ajuns în chip silit un leneş. Adică ceea ce ceilalţi vedeau în tine. Ţi-ai îmbrăcat haina, şi ceilalţi ţi-au cusut pe spate porecla lor, iar tu te-ai adâncit în rolul încredinţat. Te mişcai mai încet! Ei, şi? Oare Dumnezeu, Care a făcut melcii, n-a ştiut ce face? Ori broaştele ţestoase stau ţepene într-un loc, aşteptându-şi sfârşitul? Ca să încheiem, nu eşti leneş prin libera ta alegere, ci prin formare. Eşti un actor foarte bun, un om extrem de inteligent, care a întruchipat perfect ceea ce ceilalţi aşteptau să vadă în el. Şi, aşa cum toţi actorii improvizează, aşa improvizezi şi tu prin minciuni şi amăgiri. Ai un excepţional talent de adaptare a mediului la dorinţele şi nevoile tale ceea ce, referitor la natura înconjurătoare, se numeşte „entropie”. Ce-ai schimbat venind aici ? N-ai făcut decât să te adaptezi şi tu mediului, pentru prima dată, şi ai reuşit să mergi cât de departe
248
ai vrut! Şi asta de nevoie! Căci, de ai fi continuat să-ţi joci rolul, te-ar fi distrus foamea şi mizeria. Prin urmare, nu s-a născut un alt Anestis, ci a ieşit la suprafaţă un Anestis care trebuia să se maturizeze de multă vreme. Ai şi tu în sinea ta piatra ta preţioasă şi aşteptai, asemenea lui Niki, clipa pentru a ţi-o descoperi. Ei, clipa ta a venit şi vreau să te informez că eşti făcut dintr-un aur de douăzeci şi patru de carate!
dar, părinte, pentru mine lenea aparţine setărilor din fabrică, mi-a intrat sub piele! Pot să dorm ziua întreagă! îmi place să stau degeaba! Aş putea sta la nesfârşit fără să fac nimic.
şi mie, bre binecuvântate, îmi place statul degeaba, aşa cum place întregii lumi. Cunoşti vreun om bogat căruia în timpul liber îi place să sape? Are bani şi-i pune pe alţii s-o facă. Oare crezi că eu aş priveghea şi mi-aş chinui stârvul, dacă nu mi-ar fi teamă de judecata viitoare? îmi şterg din păcate prin chinurile cărora îmi supun trupul şi prin binefacerile săvârşite din toată inima, fiindcă-L iubesc pe Hristos atât de mult, că nu-mi pot imagina veşnicia departe de El. În afară de cazul în care socoteşti că îmi plac mai mult pesmeţii cu ceapa din vinetele pe care mi le-ai gătit alaltăieri în stil Imam Bayildix Şi dacă socoteşti că ceilalţi monahi care vin aici sunt oamenii ce iubesc munca, te înşeli foarte tare. Pur şi simplu sunt atât de laşi, încât le e teamă să-şi dea pe faţă trândăvia. Şi n-aveau nici pe departe inteligenţa ta! Continuă aşa, şi o să ajungi în primul rând bărbat şi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, un bun monah.
de ce? Acum nu sunt bărbat?
dacă acţionezi (av fyaţ), eşti bărbat (âvfyaţ). Dar dacă nu acţionezi, ce eşti?
ştiu şi eu? Laş (ptva.vfyoţ)?
1 Vinete, umplute cu ceapă şi alte legume, pregătite la cuptor (n. trad.).
249
inactiv agramat neoelen! în sfârşit! Eu asta am avut să-ţi spun, gândeşte-te şi, când vrei, discutăm din nou.
Anestis se ridică cu un amestec ciudat de satisfacţie, mândrie, uşurare, dar şi vinovăţie şi tristeţe pentru anii pierduţi după cum înţelesese din cuvintele părintelui din pricina trândăviei. Dar, odată ce-şi aminti, fu cuprins de ezitare:
ştii ce s-a petrecut azi, părinte?, întrebă stânjenit.
când?
când am ieşit să împart peşcheşurile.
s-a petrecut ceva important?
mai degrabă ciudat, aş zice.
ei, zi odată, bre binecuvântate. Doar mi-am dat seama că ai ceva să-mi spui…
uite, Niki asta… m-aştepta şi m-a prins asupra Faptului, chiar când lăsam sacoşele.
e un rău neînsemnat. Din moment ce lucrurile pe care i le lăsăm le cumpărăm de la ea, chiar de nu te-ar fi prins în flagrant, îşi va fi dat deja seama. Nu te nelinişti, n-o să spună nimic nimănui.
nu mă neliniştesc, dar mai e ceva… M-a sărutat!
şi ce e ciudat? I-ai lăsat atâtea sacoşe, să nu-şi arate şi ea recunoştinţa cu un sărut?…
„Ciudat e ceea ce am simţit”, a răspuns Anestis în sinea sa, dar îi fu teamă s-o facă şi cu glas tare.
mi s-a părut oarecum necuvenit să sărute o fată un frate de mănăstire…
sărutul este vinovat numai atunci când mintea care-l primeşte e cuprinsă de viclenie.
şi ce se întâmplă atunci când o minte vicleană îl dă?
ochii trădează viclenia unui sărut. Toate pot minţi, şi cuvintele, şi săruturile, şi mângâierile, dar ochii, niciodată.
1 Un joc de cuvinte intraductibil, bazat pe paronimele otv3pa; (bărbat), av fyaţ (dacă acţionezi), laş (âvavfyoţ) şi inactiv, inert (afyavifc) (n. trad.)
250
da, dar mi-a trimis semnale şi cu ochii, iar eu, ca frate de mănăstire, nu trebuie să mă expun la jocurile de priviri. Nu se zice, părinte, că „din priviri se naşte erosul”1?
atunci, dacă nu-ţi place că ea se uită la tine, bre, binecuvântate, tu ai o problemă, nu ea! Şi ia seama s-o rezolvi, fiindcă femeia şi monahismul sunt ca soarele şi luna: nu încap amândoi în acelaşi loc şi-n aceeaşi clipă!
mi-e teamă, părinte, că nu sunt pregătit duhovniceşte, ca să pot da o asemenea bătălie.
dacă ţi-e teamă, ia-ţi ca platoşă rugăciunea şi postul. Neliniştea e binefăcătoare, dar frica este ca o carie de lemn. Totuşi frica nu ne este impusă, ci e o creaţie a minţii noastre. Noi îi dăm naştere şi o hrănim şi, dacă pricepem aceasta, e uşor să ne descotorosim de ea.
aici am pierdut şirul! Adică doresc să-mi fie teamă?
o faci inconştient, dar eşti şi complice. Să-ţi dau un exemplu ca să înţelegi. Ai căzut vreodată din pat?
nu! Nici ca prunc nu-mi amintesc să fi căzut.
te-ai culca vreodată într-un pat aşezat pe buza unei prăpăstii?
pentru nimic în lume! Când m-aş întoarce de pe o parte pe alta, aş avea impresia că mă voi prăvăli din pat în prăpastie.
ar fi o teamă fără motiv, fiindcă n-ai căzut niciodată din pat. Ca urmare, frica ta e nejustificată, nefiind nimic altceva decât alegerea ta; deşi involuntară, nu ţine decât de alegerea ta.
cu binecuvântarea ta, zic să mă duc să dorm şi eu un pic, părinte, i-a răspuns Anestis frământat de această problemă.
mai întâi o să facem o treabă, şi apoi o să te duci să te culci!
1 Sub forma aceasta („to ipâv ex rov ipâv rixTerai”) e întâlnită la istoricul Gheorghe Kedrinos (Compendium historiarum, vol. I, p. 359), dar originea maximei e mult mai veche (cf.„ix rov opâv yiviTM TO ipâv” [Hermias, în Platonis Phaedrum scholia, p. 202]) (n. trad).
251
la ora asta numai nelegiuiţii lucrează! Nu poate aştepta până mâine?
aşa cum spui: la ora asta numai nelegiuiţii lucrează. Şi eu asta am în mine: o nelegiuire. A mai rămas vreun pic de vopsea de la renovare?
Anestis fu cuprins de nedumerire.
un pic de vopsea roşie!, îi răspunse reţinut.
e tot ce ne trebuie! îmbracă-te bine!
nu-mi spui despre ce e vorba?
Îţi spun! Ceea ce mi-ai adus la cunoştinţă despre avorturi m-a întristat foarte tare! Trebuie să facem ceva! O să iei vopseaua şi o pensulă şi o să scriem pe pereţi: „AVORTUL ESTE CRIMĂ”, poate se va trezi vreuna dintre conştiinţele adormite. Tu vei scrie, iar eu voi sta de şase!
tu eşti pândaciul pe care şi-l visează toţi răufăcătorii!, gândi cu glas tare Anestis.
sssst, bre! Urechile mele aud cum nu se poate mai bine!
şi sigur n-o să intrăm în belele?
dacă faci ce-ţi spun, nimeni n-o să-şi dea seama că am fost noi.
zici că n-or să ne bănuiască?
nimeni n-a avut vreodată probleme din pricina unor simple bănuieli. Probele incriminează, dar dacă sunt în scop bun, bravo belelelor!
eu zic să mă duc singur şi să fiu cu luare-aminte. Tu mai mult o să ne faci să întârziem decât o să ne fii de ajutor!
aşa să fie!
Anestis se înarmă cu haine călduroase şi cu celelalte lucruri trebuincioase, în timp ce ieromonahul, înflăcărat cum era, îi propunea zidurile şi locurile cele mai potrivite. Însă acestea nu ajungeau până la urechile ucenicului care nu se gândea decât să scrie sloganul pe două-trei ziduri, spre a stârni senzaţie,
252
iar apoi să se întoarcă pentru a se culca. La uşă, în timp ce îl însemna cu semnul crucii, bătrânul îşi aminti să-l întrebe:
cu ortografia cum stai? Să nu scrii greşit şi, în loc de plâns, o să se pună pe râs!
Anestis căscă somnoros:
avortul e crimă XTpwoTi eivai pivoţ) Ita-epsilon-omega-ita, omega-omikron, începu să înşire plin de încredere vocalele cuvintelor respective.
ce spui, bre pistruiatule? „Crimă 6vo)n se scrie cu doi de omicron! Bine că m-a dus capul să te întreb!
ce să-ţi zic? încă n-am făcut o crimă, ca să ştiu!
şi atâţia ani cât ţi-ai omorât timpul, ce-ai făcut? Haide, du-te cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi bagă de seamă să nu te ia cineva la ochi!
Aproape o oră mai târziu ucenicul se întorcea. De oboseală, căsca şi moţăia. Cum îl văzu pe părintele aşteptând treaz, îi dădu raportul, cu gândul la culcuşul lui dulce:
totul a mers bine! Am umplut tot satul şi nu m-a luat nimeni la ochi! Dar să ştii că odată cu zorii o să se audă multe învinuiri din partea celor cărora le-am murdărit pereţii.
să-şi vadă de treaba lor, şi noi, de-a noastră!, i-a răspuns aprins părintele Haralambie.
din partea mea, noapte bună şi vise dulci!
ce spui, bre binecuvântate? în curând vin zorii! Pregăteşte-te să ne începem slujbele… Haide, de acum, că tot ai înţeles că în străfundurile tale eşti un om activ, va trebui să mi-o dovedeşti în fiecare zi!
LA URMĂTORUL MIC-DEJUN
Bătaia în uşă fu îndrăzneaţă, autoritară, aproape furioasă, înainte s-apuce Anestis să deschidă, se auzi un glas bărbătesc chemându-l autoritar:
anestis Ghennatas! Ieşi afară!
Ucenicul deschise sfios şi reţinut uşa şi se găsi faţă în faţă cu un tânăr în uniformă de poliţist.
urmează-ne la secţie!
Anestis schiţă nedumerit un zâmbet şi brusc se vârî în casă,
aruncându-se în braţele părintelui Haralambie şi strigându-i:
părinte, salvează-mă!
Bătrânul fu surprins.
ce-ai păţit?
un poliţist vrea să mă duc cu el la secţie!
Vârstnicul ieromonah îl strânse de braţ şi-i şopti încordat la ureche:
bre halva, te dai singur de gol? Păstrează-ţi calmul! Invită-l înăuntru, fiindcă vreau să-i vorbesc!
Tremurând, Anestis se duse la uşă şi îl rugă pe poliţist să intre. Respectivul intră în casă ţanţoş, dar, cum se trezi în faţa părintelui Haralambie, se sfii ca o fecioară la un târg de mirese:
bună ziua, părinţele, sunt fiul chirei-Hrysoula, binecuvântaţi!, îl salută plin de bună cuviinţă.
dumnezeu să te binecuvânteze! Ce-ai păţit, bre copile binecuvântat, dis-de-dimineaţă?
m-a trimis şeful de post să-l aduc la secţie pe ucenicul dumitale.
dar ce-a făcut copilul?
254
vandalizare de bunuri publice.
bre, acesta-i mieluşelul lui Dumnezeu! Ce socotiţi că a făcut?
a scris nişte sloganuri cu vopsea roşie.
cum puteţi fi siguri că ucenicul meu este autorul faptei?
a fost înregistrat de camerele secţiei de poliţie şi ale băncii în timp ce scria sloganurile pe peretele lateral al secţiei, pe cel al băncii şi, vizavi de acesta, pe peretele pensiunii.
Părintele Haralambie strânse cu putere capul toiagului şi-şi muşcă limba.
dar tu, copilul meu, nu eşti de acord cu mesajul transmis în felul acesta?, îl întrebă blând.
n-are importanţă ce gândesc eu, părinte! Nici şeful secţiei, nici directorul băncii n-ar fi luat în seamă gestul, dacă n-ar fi făcut scandal proprietarul pensiunii. A venit dis-de-dimineaţă şi a depus o plângere. Trebuie să-l iau pe Anestis, fiindcă a fost surprins în flagrant.
proprietarul pensiunii este tot Cosma Alexopoulos? Binecuvântatul ăsta a fost dintotdeauna un om paşnic. Ce muscă s-o fi înţepat?
de când a divorţat, soţia sa a preluat pensiunea. Fiul ei ne-a întors pe dos!
Părintele Haralambie rămase un pic pe gânduri. Se ridică brusc, îşi puse jacheta şi îi spuse scurt:
părintele duhovnicesc este răspunzător pentru ucenic înaintea lui Dumnezeu, deci şi înaintea oamenilor! Eu l-am îndemnat, n-a executat decât poruncile mele, eu voi veni la secţie. Anestis rămâne aici!
La această întorsătură neaşteptată de situaţie poliţistul, care nu voia să aducă cu el la secţie un om în vârstă, se schimbă la faţă. Mai ales că era vorba de clericul, înaintat în vârstă, care îl botezase, îi fusese primul duhovnic, pe care îl ajutase în
255
altar când era copil şi din mâinile căruia s-a împărtăşit de nenumărate ori.
ia loc, părinte Haralambie, poate găsim o soluţie!, îi zise surprins şi ieşi în curte.
Un sfert de oră vorbi la telefonul mobil, uneori în şoaptă, alteori ridicând tonul. La urechile lui Anestis, pe care îl treceau toate apele şi care-şi lipise urechea de uşă, ajungeau cuvinte răzleţe, precum: nu pot…, om în vârstă…, plângere…, vopsit…, vă garantez…
Când reveni în casă părea vesel şi anunţă:
aşadar, părinte, plângerea va fi retrasă cu condiţia ca Anéstis să aducă pereţii la starea anterioară, începând cu peretele pensiunii! Altceva mai bun nici că s-ar fi putut obţine. La nevoie, o să-l ajut şi eu cu vopsitul, imediat ce-mi termin serviciul.
Clericul îi mulţumi bărbatului în uniformă şi îi promise fără nici o tragere de inimă că până la sfârşitul săptămânii pereţii aveau să fie vopsiţi. Cum rămaseră singuri, Anestis se apropie de el răsuflând uşurat:
am văzut moartea cu ochii! Am scăpat ca prin urechile acului. Să fii sănătos!
Pe dată părintele îşi ridică toiagul şi începu să-l croiască strigând:
bre nătărăule!, ageamiule!, tare de cap! în tot satul nu există decât două camere de supraveghere, şi tu te-ai dus să scrii sloganul pe pereţii din faţa lor? Cu atâtea ziduri goale, te-ai dus să zugrăveşti pe pereţii poliţiei? Cât de nerod poţi fi? Doamne, iartă-mă! Preasfântă, dă-mi răbdare! Şi m-ai minţit spunându-mi că ai scris peste tot! Apucă-te de îndată să-ţi faci metaniile mari şi până la asfinţitul soarelui să nu te opreşti!
NOUL AN lA MIJLOCUL LUI IANUARIE
Cei doi clerici s-au aşezat faţă în faţă. Unul părintele Haralambie gazda înaintată în vârstă, cu rasa din alte vremuri, dar curată, cu pletele-i albe, cu şiragul de mătănii în mâini, cu ridurile adânci pe faţa ce nu se lăsa absorbită de nimic anume. Celălalt părintele Dimitrie, preotul satului, un pic peste patruzeci de ani, cu o rasă nouă, fără nici o cută, cu privirea vie şi plină de încredere în sine, primind politicos trataţia adusă de Anestis.
Părintele Dimitrie avea o faţă comună, obişnuită. Martorii oculari ai unor crime, în încercarea de a reconstitui portretul la poliţie, sfârşesc prin a-l descrie repetând cuvântul „normal”: un nas normal, ochi normali, o gură normală etc.. Şi, cu toate că nu există nici măcar o trăsătură dizgraţioasă a acestor feţe, nu le-ai putea socoti frumoase. Şi, mai mult, aveai impresia că acest părinte încerca să-şi compenseze minusurile feţei inexpresive, normale, cu ajutorul rasei, ce-i conferea o anumită distincţie, cu concursul bineînţeles al bărbii sale dese şi negre.
trăieşti ca un adevărat rege aici, părinte Haralambie! Ai transformat casa într-un palat, rupse tăcerea clericul mai tânăr.
să te răsplătească Dumnezeu, părinte Dimitrie, pentru ajutorul tău; a fost decisiv şi necesar, îi răspunse cu o ironie vădită părintele Haralambie.
Tânărul cleric sesiză subînţelesurile şi ridică mănuşa:
nu e de ajuns să oferi un pahar cu apă, e nevoie ca şi celălalt să vrea şi celălalt să-l bea, i-a răspuns în acelaşi fel ironic.
Anestis simţi mirosul de praf de puşcă în aer. „Să nu te amesteci orice-ai auzi!”, îl avertizase de dinainte cu asprime
257
părintele. El dorise această întâlnire. Voia să-i aducă părintelui Dimitrie la cunoştinţă ceva de care Anestis n-avea habar, îşi dăduse seama, fireşte, că nişte gânduri îi dădeau târcoale minţii bătrânului cu plete dalbe, dar nu ştia precis pe cine aveau în vedere.
şi când m-ai întrebat dacă mi-e sete, iar eu te-am refuzat?, îl atacă frontal părintele Haralambie.
probabil nu-ţi aminteşti de ultima noastră discuţie tete-â-tete. Ai încercat să mă iei de sus, deşi ţi-am spus clar că, în ciuda respectului pe care ţi-l port pentru experienţa şi vârsta ta, nu accept sfaturi despre cum să-mi fac treaba. Faptul că doresc ca oamenii să vină la biserică îmbrăcaţi cum le place, sau să stea laolaltă bărbaţii şi femeile, sau să se împărtăşească fără spovedanie mă priveşte pe mine ca preot paroh. Dacă pe mine nu mă deranjează, atunci nu există nici o problemă. Încă refuzi să accepţi că tu eşti ieromonah, iar eu, mirean, cu soţie şi copii, şi că, prin urmare, e firesc să avem opinii diferite.
şi pentru o simplă nepotrivire de caracter m-aţi părăsit tu şi întregul sat, spre a putrezi într-o colibă gata să se prăbuşească!
ai o memorie selectivă, pare-mi-se! N-a fost o simplă nepotrivire! Când am refuzat să fiu manipulat, dacă-ţi aminteşti bine, m-ai lovit cu toiagul. Eu nici măcar nu ţi-am purtat ranchiună, ba chiar l-am rugat pe Kardamidis să-ţi aducă mâncare şi să aibă grijă de tine. Şi omul a acceptat, cu toate că l-ai învinuit de atâtea lucruri! Ţi-a trimis şi destule doamne să-ţi facă curat şi să-ţi aducă mâncare, dar tu le-ai alungat urât, ca pe nişte femei rele.
spui adevărul pe jumătate. Alea mi-au golit casa. Ce le vedea ochiul, nu lăsau din mână. Eu n-am alungat niciodată pe nimeni care a venit la mine cu smerenie să mă ajute. Tu n-ai făcut decât să vorbeşti cu acel şef de hotel să-mi trimită nişte
258
cameriste de la hotel, de două ori pe săptămână, să-mi deretice casa şi, fireşte, nu eşti vinovat pentru furturile lor. Eşti vinovat pentru mâncarea pe care ai aranjat să mi-o trimită.
şi unde-i răul? Mâncarea-i mâncare.
cea din partea unui sărac e un act de bunătate, din partea lui Kardamidis, care nu calcă pe la biserică,lfariseism. Şi, ca dovadă, află că mi-au adus cărnuri în timpul postului.
nu crezi că e nepoliticos să-i impui celui ce face milostenie reguli?
binele nu mai este bine dacă nu e săvârşit într-un chip bun. Milostenia e bună şi binecuvântată, dar când se face smerit şi în ascuns.
există şi milostenie rea?
fireşte că există! Cea din lipsă de iubire sau din dispreţ faţă de cel miluit. Ca în cazul nostru când se dă iertare de păcate lui Kardamidis. Tu i-ai acordat „indulgenţe” unui neruşinat care devorează hălci de carne în Săptămâna Mare, fiindcă a dat ostentativ ceva de pomană. L-ai „scos basma curată”, iar eu n-am putut accepta asta!
socotesc că eşti nedrept faţă de el. Kardamidis e un om cât se poate de treabă. Cu sprijinul său bănesc am reparat clopotniţa şi acoperişul bisericii.
lasă tămâierile! Tămâia este pentru Dumnezeu, nu pentru oameni! Nici dacă o să construiască o altă Sfânta Sofia, tot n-o să-mi schimb părerea despre el. Ăsta-i un satana… dar ce spun? E mai rău decât necuratul. Crezi că nu ştiu că, atunci când ai reparat clopotniţa, ţi-a cerut să nu baţi clopotele tare dis-de-dimineaţă că, vezi bine, îi sunt deranjaţi clienţii? Şi să nu-mi spui că astea-s zvonuri, fiindcă de atunci clopotele bat de parcă ar fi de bumbac.
hotărârea de a reduce zgomotul bătăilor de clopot a fost a mea, fiindcă se provoacă fisuri clopotniţei. Kardamidis n-are nici un amestec.
259
ştii ce l-am auzit pe acest om, sfânt, cum îl socoteşti tu, spunând? Că, dacă fariseii ar fi fost inteligenţi, nu L-ar fi pălmuit pe Hristos, ci pe Maica Sa. Căci auzi, auzi ce spune! -, din moment ce Domnul Se declara Fiul lui Dumnezeu, Preasfânta, întrucât era căsătorită, se făcea vinovată de adulter. Aşa i-ar fi făcut rău fără ca măcar să fie nevoie să-L învinuiască. Auzi ce spune neruşinatul? L-a întrecut în viclenie şi pe diavolul!
din câte ştiu, Kardamidis a studiat şi Dreptul, aşa că acestea pot fi silogismele unei minţi de avocat şi nimic mai mult. Aşa cum şi alţi jurişti au încercat să pună în scenă procesul lui Socrate.
adică, dac-ar fi studiat obstetrica, ar fi scos din discuţie pururea fecioria Maicii Domnului? Dar ce tot spui acolo, omule, chiar tu, care eşti şi preot?
am dat şi eu glas unui gând! Nu-i treaba mea să-i judec pe oameni. I-am lăsat lui Dumnezeu dreptul de a-l judeca pe Kardamidis. Aşa cum i-am lăsat lui Dumnezeu dreptul de a te judeca şi pe tine şi faptul că ai venit într-o zi de duminică în faţa bisericii şi ai ţinut o predică ridicându-ţi glasul şi acoperindu-l pe al meu. Şi toate astea pentru că nu eşti de acord cu felul în care-mi fac eu serviciul.
„Ăsta-i clasicul «popa-Rambo”, gândea Anestis şi încerca să-şi ţină în frâu râsul, în timp ce clericii, fără să-l bage în seamă, se îndârjeau în cuvintele lor înveninate.
tu încă mai continui să vorbeşti de „serviciu”, iar nu de slujire!
tot ce îi asigură omului un salariu este „serviciu”.
adică, în momentul în care ţi s-ar tăia salariul şi ai fi lăsat să slujeşti din iubire faţă de Hristos, nu s-ar schimba nimic în ceea ce priveşte felul în care ţi-ai îndruma turma? Sau ai lepăda rasa ca să te faci brutar ori băcan?
260
la asemenea întrebări nu răspund. Felul în care slujesc este cunoscut şi aprobat de mitropolit. Din câte ştiu, pe el nu-l deranjează nici reţelele de socializare, nici nu este stăpânit de opinii anacronice despre păstorire.
– Şi nici nu e deranjat de faptul că în vremea mea biserica era plină în fiecare duminică, iar tu n-ai rămas decât cu zece indivizi la un pas de a-şi da duhul! Clopotul îi adună pe credincioşi. Acesta le aduce aminte că trebuie să se ridice din pat, fiindcă-i aşteaptă Hristos la biserică. Însă, pentru urechile lor, clopotul acesta a devenit un fel de dezmierdare. Le laşi conştiinţa să doarmă liniştită.
tu îi aduni cu gârbaciul şi cu frica, iar nu bătând clopotul tare!
– Păstorul bun, când oile nu ascultă de fluieratul său, se foloseşte şi de bâtă ori de toiag, dacă vrei. Dar nu-ţi ascund că în sat n-am avut nici căsătorii civile, şi, ce-i mai important, nici avorturi. Nu-ţi pasă că într-un sat cu două mii cinci sute de suflete în zece ani au avut loc cincisprezece avorturi?
– Avortul e o chestiune personală. Hristos ne-a dăruit dreptul de a alege liber. Dacă vor să facă avort, pe mine nu mă priveşte! E o chestiune pur familială şi personală.
– Ei, sigur! Asta-i noua modă: biserica pusă la colţ, ocupându-se doar de ceremonii şi prăznuiri, iar lumea – pe post de figuranţi ce au în centru drept protagonist un cleric cu salariul asigurat. Pentru tine păstorirea înseamnă zece ore netrebnice pe săptămână în care lucrezi, ca la sfârşitul lunii să încasezi un salariu întreg! Căci, din câte am aflat, nici că mai calci pe la biroul parohial! Ţi-ai lăsat numărul de telefon la avizier şi lucrezi de acasă! Nici măcar nu mai predici, c-ar fi, cică, demodat! Ce sunt cuvintele lui Dumnezeu, o rochie ce nu mai e în pas cu moda? Numai calculatorul, calculatorul, calculatorul… Dacă ai putea, ai face şi Liturghia de la distanţă, de la calculator.
261
„Hopa, aşa că «popa Rambo» e şi hacker”, gândi Anestis, care savura disputa.
Nervos, părintele Dimitrie se ridică brusc şi-i ceru lui Anestis paltonul.
– Nu ştiu de ce am venit! Sau probabil că ştiu! Aveam speranţa că poate o să te căieşti şi o să-ţi ceri iertare. Evident că am greşit. Continui să mă insulţi de fiecare dată când mă vezi! Dar n-o să-ţi fac hatârul de a-ţi răspunde şi eu cu insulte, fiindcă acest popă modern pe care-l vezi în faţa ta a învăţat să respecte bătrâneţile.
– Aşteaptă! Vreau să-ţi fac un anunţ şi aş dori să fii aşezat pe scaun. Apoi valea cu tine!
– Ascult şi în picioare.
– Am hotărât să încep să spovedesc din nou. Şi am socotit că se cuvine să fii cel dintâi care află.
satul e prea mic pentru a avea doi duhovnici.
ce sat, bre binecuvântate? Numai pe localnici îi ai? Când spovedeam, primeam oameni chiar şi din Athena.
– Eu sunt preot al acestui sat, nu al celor din Athena! Te avertizez! Dacă nu-ţi revezi hotărârea, mă văd silit să mă adresez vlădicii.
„Popa Rambo” slobozi un căscat! Lui nu i-a păsat de vlădici la tinereţe, acum o să-i fie teamă?
ce s-a întâmplat cu opiniile tale despre dreptul la libera alegere? Să spovedim amândoi şi să-i lăsăm pe credincioşi să aleagă.
Părintele Dimitrie nici măcar nu-l salută la plecare, afară dacă nu care cumva izbitul zdravăn al uşii în urma sa poate fi socotit drept salut.
– Nu m-aş fi aşteptat să asist la un duel între preoţi ca-n Vestul Sălbatic! E greşit să ţi se spună „popa Rambo”, „popa Şeriful” ar fi trebuit să-ţi zică.
262
gura, bre aiuritule!, îl certă încă înfuriat, dar brusc lăsă să-i scape un zâmbet şi se simţi, fără pricină, de parcă ar fi devenit mai tânăr, luându-i-se de pe umeri patruzeci de ani.
Nu-şi dăduse niciodată seama cât de mult îi lipseau Taina Sfântă a Spovedaniei şi legătura cu oamenii. Şi-a dat seama când i s-a spovedit Anestis. Numai că acum şi-a pus în minte şi era hotărât să nu mai repete greşelile trecutului. Va fi aspru, dar cu discernământ! „Popa Rambo”, dar în varianta light. Şi părintele Dimitrie, puştanul ăsta care îl dispreţuia, o să vadă câtă nevoie are lumea să audă un glas care să-i spună: „Opreşte-te! Te îndrepţi spre prăpastie, nu vezi? Aşa de mult te-au orbit confortul şi tehnologia? Dacă nu te poţi opri, cel puţin îmbrăţişează-L pe Hristos, ca să ai parte de o cădere mai uşoară. Se află lângă tine şi plânge! Nici o clipă nu te-a părăsit, chiar dacă tu L-ai abandonat într-un colţ, de parcă ar fi un aparat de radio vechi, demodat, pe care-l foloseşti doar ca ornament, ca simbol al unei epoci apuse. Dar în străfundul tău ştii că acea epocă a fost mai lipsită de griji, mai liniştită, mai înţelegătoare. Nu-ţi spune asta mintea, ci sufletul, care se înveseleşte când se întoarce în trecut”.
– Părinte, ce ai de împărţit cu părintele Dimitrie ?, se amestecă neinvitat în gândurile sale Anestis.
tot ceea ce are de împărţit un viitor căruia îi este ruşine de trecut.
dacă am înţeles bine, tu eşti trecutul, iar părintele Dimitrie, viitorul? Şi de ce să-i fie ruşine cu tine?
– Nu-i este ruşine pur şi simplu de mine, părintele Haralambie, ci de trecutul care simte că stă pe loc şi-l împiedică să progreseze. Şi ştii ce vrea viitorul ? Vrea să facă din Biserică un club religios, un centru creştin de distracţie, unde toţi stau în picioare, sunt în trecere şi bineveniţi, fie ei eretici, fie lipsiţi de conştiinţă. Vrea ca Biserica să se conformeze fiecărui secol, spre a nu fi demodată!
263
– Asta îmi pare o prăpastie între generaţii – în variantă bisericească.
– Biserica nu e niciodată prăpastie, fiindcă îl are cap pe Hristos, Care este dincolo de timp şi deasupra lui. Asta o ştiau toţi cei de demult, de aceea trecutul şi viitorul se reconciliau prin mijlocirea prezentului. Însă acum viitorul a înghiţit prezentul şi în locul său n-a rămas decât un gol. Şi în golul acesta am căzut eu împreună cu părintele Dimitrie. Stăm la cele două capete şi strigăm unul la altul. Ai înţeles?
„Dacă voi spune nu, vei continua până mâine dimineaţă”, gândi Anestis.
– Am înţeles, părinte! Ai fost cât se poate de clar.
SPRE SFÂRŞITUL LUI IANUARIE
Anestis pândea momentul în care părintele era bine dispus, pentru a deschide o discuţie simplă despre cele ce îl preocupau. Văzându-l astăzi că se delecta cu nişte castane şi îngâna diferite psalmodii, înţelese că era una dintre acele clipe şi n-a ratat ocazia:
– Părinte, de ceva vreme vreau să-ţi spun ceva. Am binecuvântarea?
să fie binecuvântat!
– Uite, nu e ceva rău, dar nu voiam să-ţi spun fiindcă m-ai învăţat că nu e bine să-i lăudăm pe ceilalţi când sunt de faţă, ca să nu dăm naştere gândurilor ce aduc căderea de-a dreapta1.
– Şi pe cine vrei să lauzi?
– Pe tine!
ce-am făcut bun care să merite lauda?
– Mi-a plăcut mult că, atunci când ai început să spovedeşti din nou, ai socotit că ar fi bine să-i aduci la cunoştinţă mai întâi părintelui Dimitrie. Consider că ai avut o atitudine înţeleaptă şi, cu toate că a fost răstălmăcită, a arătat că îl preţuieşti şi că-i respecţi poziţia.
– Pentru asta crezi tu c-am făcut-o ?
Anestis fu cuprins de nedumerire:
– Aşa s-a văzut… N-ai avut asta în minte ?
Părintele Haralambie nu i-a răspuns imediat, şi Anestis socoti că era din pricina demonului egoismului care-l îmboldea pe clericul nevăzător să nu se arate de acord. Dar de unde să ştie el?
1 Spre deosebire de căderea de-a stânga, pricinuită de păcate, căderea de-a dreapta este pricinuită de mândria adusă de împlinirea unor virtuţi (n. trad).
265
– Pe de o parte, mă bucur că nutreşti gânduri bune, pe de alta, nu te vreau neghiob. Ascultă, bre binecuvântate, şi bagă la cap! Din moment ce m-am hotărât să reiau spovedania, ce sens ar fi avut să spovedesc aici, unde sunt de-a dreptul îngropat? Sunt sigur că cei mai mulţi dintre cei care m-au cunoscut vor fi murit, iar cei care mai sunt în viaţă vor fi crezând că am dat ortul popii. Bine, eu am luat decizia de a spovedi, dar cum puteam să fac cunoscut acest lucru? Aveam să te trimit să cutreieri satele cu o portavoce, precum ţiganii care vând pepeni ? „Heeeeiii, săteniloooor, ascultaaaaaţi! Vin cu cea mai bună spovedanie! La două mărturisiri, o iertare gratis…”
Anestis îşi imagină scena şi se puse pe râs spre a încasa din scurt o lovitură de toiag de la şiretul bătrân, care-şi continuă nestingherit gândurile.
– Părintele Dimitrie, cum l-am şifonat un pic, a plecat de aici cu minţile întunecate, fiindcă trebuie să ştii că intenţionat l-am scos din sărite.
– Şi e bine că a plecat înfuriat?
da, bre binecuvântate, întrucât cel înfuriat nu gândeşte limpede. Dacă ar fi plecat de aici liniştit, având în minte doar ştirea mea, ar fi gândit logic şi ar fi acţionat mai calm. Se poate să nu fi făcut chiar nimic. Dar, cum i-am ridicat tensiunea, până la amiază va da tuturor de veste, până şi patriarhului. Sigur că va fi gândit „popeşte” şi va fi alergat şi la vlădica să i se plângă. Iar mâine vestea o să se răspândească pe tot întinsul mitropoliei. Ştii ce bârfitori suntem noi, preoţii, când ne ocupăm de treburile noastre ? Şi, până ce-o să-i treacă obida asta dintâi, dar şi mulţumită internetului, cu care se ocupă ziulica întreagă, o să tragă „în aer” ceva „focuri de armă” oarbe pe aceste reţele sociale, de-o să afle chiar şi pietrele că am început să spovedesc din nou. Şi să strige împotriva mea e bine, fiindcă face reclamă lucrului pe care vreau să-l fac.
266
Anestis rămase gură-cască.
l-ai depăşit şi pe Machiavelli!
aşa cum a spus şi un sfânt, adunaţi pietrele cu care aruncă în voi şi clădiţi cu ele o bisericuţă.
şi pe Kardamidis îl acuzai ca să-l întărâţi şi mai tare pe părintele Dimitrie?
ăstuia chiar puţine i-am procetit! Pentru bani, ăsta-i în stare să-L răstignească pe Hristos din nou. Ca să pricepi ce om de nimic e, trebuie să-ţi povestesc ceva. Cum trăiau mai demult oamenii. Îşi încropeau cu ajutorul consătenilor un sălaş şi, când familia sporea, fie prin căsătorie, fie odată cu naşterea copiilor, mai adăugau o odaie casei. Cam aşa s-a făcut şi camera în care stai. Şi chiar dacă familia nu creştea, întotdeauna mai adăugau o odaie pentru străini. Cei de demult socoteau o mare binecuvântare să găzduieşti un trecător, fiindcă, după cuvintele lui Hristos, fiecare călător e însuşi Hristos. Vezi, în satele noastre n-au existat niciodată case de oaspeţi şi hoteluri. În anii catastrofei micrasiatice, au trecut prin sat o sumedenie de refugiaţi. Fiecare a găzduit cum a putut câte o familie în casa sa. În mahalaua de sus a satului, în apropierea morii de vânt, acum în ruine, se afla în acei ani o căsuţă. Acolo trăia o bătrână săracă, care şi-a pierdut toţi cei patru fii în Primul Război Mondial. Sărmana trăia din milosteniile celorlalţi. Cu toată sărăcia ei, s-a silit să găzduiască şi ea pe cineva. Şi în sărăcăciosul ei bordei a ajuns o preafrumoasă lăuză cu pruncul ei nou-născut. Sărmana bătrână nu avea decât o găină, dar a tăiat-o pentru maica pruncuşorului. A rugat-o chiar să rămână pentru totdeauna în coliba ei şi s-o ia drept fiică de suflet. Femeia i-a făgăduit că n-o să plece niciodată din bordeiul ei, dar în ziua următoare patul era gol. În schimb, mirosea precum Raiul! într-adevăr, n-a plecat niciodată de acolo, fiindcă acea casă a avut parte de o mare binecuvântare. Trecu pe la ea întregul sat şi, evlavioşi cum erau, au ajuns la concluzia
267
aşa cum şi tu o să-ţi dai seama că pe acolo nu trecuse nimeni altcineva decât Preasfânta cu dumnezeiescul Prunc. şi, spre a li se da dreptate şi mai abitir tuturor celor ce susţineau acest lucru, orice bolnav, care se întindea în acel pat, se vindeca pe dată. Bătrâna muri după câţiva ani şi, fiindcă nu avu moştenitori, grija acelei case sfinţite şi-a asumat-o întreg satul. Odată ce refugiaţii au plecat şi satul s-a golit, a fost părăsită şi casa. Când am venit eu aici ca preot paroh, am dres-o un pic şi am transformat-o într-un adevărat loc de pelerinaj. În patul acela se întindeau femei sterpe care apoi năşteau, bolnavi care se tămăduiau, muţi care vorbeau, orbi care vedeau. Venea lume din toată Grecia, cu toate că nu i se făcea nici o reclamă.
de ce nu mi-a spus nimeni, deşi sunt aici de atâta vreme, să mă duc să mă închin şi eu?
fiindcă Kardamidis a dărâmat-o. A cumpărat întreaga zonă a morii şi a stat la pândă ca să acţioneze când eu aveam să lipsesc. Odată, când m-am dus în pelerinaj la Locurile Sfinte, a băgat buldozerele, a dărâmat totul şi în locul respectiv a ridicat ditamai hotelul.
şi cu patul ce s-a întâmplat?
s-a pierdut la grămadă cu celelalte.
sătenii nu s-au împotrivit?
le-a promis locuri de muncă şi lor, şi copiilor lor în timp ce construia hotelul, iar după inaugurare nici pâs n-a mai spus. Eu sunt de vină, fiindcă la întoarcere, când am văzut cele petrecute, le-am dat tuturor canon să nu se împărtăşească trei ani.
şi de unde ştii, părinte, dacă nu cumva Kardamidis s-a pocăit, şi de asta face toate cele despre care ne-a vorbit părintele Dimitrie?
pocăinţa autentică înseamnă spovedanie şi smerenie. De vreme ce nu mi s-a spovedit nici mie, nici părintelui Dimitrie şi, din câte ştiu, nici unui alt preot, nu se arată a fi altceva decât un sărman nepocăit potrivnic lui Dumnezeu.
LA MIJLOCUL LUI FEBRUARIE
Nu trecură decât puţine zile, şi vorbele priceputului ieromonah se adeveriră. Aceasta se văzu la început din atitudinea şi cuvintele sătenilor, culminând apoi cu vizita la smeritul lor aşezământ a protosinghelului mitropoliei. Într-o dimineaţă, veni neanunţat, găsindu-l pe Anestis trebăluind prin grădină. Urmat de tânărul arhimandrit, Anestis intră în casă, în timp ce părintele Haralambie, fără să aibă habar de vizita oficială a clericului, îşi înmuia posmagul în ceaiul pe care-l sorbea, pentru a-l mesteca apoi pe îndelete.
părinte, a venit să te vadă părintele arhimandrit Hrisant, protosinghelul Mitropoliei.
Mirat, bătrânul cleric orb strânse din buze şi, fără să-şi dea seama că protosinghelul se afla în faţa sa, i-a replicat:
mitropolia are doi Hrisanţi, nişte gloabe asemenea mie; care din cei doi e? Masonul sau homose…?
Anestis făcu feţe-feţe şi se grăbi să-l întrerupă îngrozit:
părinte, arhimandritul se află chiar lângă mine accentuând cuvintele şi este prea tânăr pentru a fi unul dintre cei de care vorbeşti.
Să fi fost altcineva, s-ar fi mâniat foarte tare pe ucenicul său din pricină că omisese să-l informeze în privinţa prezenţei vizitatorului, expunându-l, dar lui „popa-Rambo” nu-i păsa de asemenea lucruri, întrucât pe el nu-l împiedica nimic să le spună în faţă ce crede despre ei.
bine-ai venit, spuse uitându-se nedesluşit în gol. Copilul meu, l-ai tratat cu ceva pe vizitatorul nostru?
În timp ce Anestis pregătea un ceai fierbinte şi ceva biscuiţi, cei doi clerici îşi începură discuţia cu formalităţile de rigoare
269
spre a face cunoştinţă. Protosinghelul era relaxat şi părea să-i facă plăcere compania vârstnicului ieromonah. I-a mărturisit că motivul pentru care alesese să se facă preot fu trecerea cumplitului la vremea respectivă – „popa-Rambo” prin satul său. Nu mai ţinea minte dacă împlinise bine şapte ani, după cum le-a mărturisit, dar fusese extrem de impresionat de clericul exploziv, care îi cucerise pe toţi prin cuvântul său înflăcărat. Atunci fusese prima oară când intrase în altar spre a-l ajuta pe preot şi tot el fusese cel care dusese vestea venirii părintelui Haralambie în sat, întrucât părintele Haralambie avea pretenţia ca la dumnezeiasca Liturghie să se afle cu orice preţ toţi copiii. Dacă n-ar fi fost silit de obligaţii, protosinghelului i-ar fi plăcut să zăbovească cât mai mult cu putinţă în preajma celui care-l inspirase să aleagă preoţia. La un moment dat, fiindcă timpul trecea, se văzu silit să mărturisească, cu jumătate de gură, motivul vizitei sale, care nu era altul decât porunca mitropolitului de a da uitării orice gând legat de reluarea spovedaniei în sat.
Părintele Haralambie nu se arătă deloc surprins, însă nu îi răspunse pe dată. Anestis se aştepta ca la un moment dat să-l vadă izbucnind, dar, în loc de aceasta, auzi cum îl întrebă calm pe oaspetele lor:
pe cine avem vlădică? Pe Ieroteu?
desigur, pe înaltpreasfinţitul Ieroteu.
Pe chipul părintelui orb apăru un zâmbet ironic:
astea ne-au mâncat: „Preasfinţite!”, „Preafericite!”, Sanctitatea voastră!”, „înaltpreasfinţite!” şi temenelele adânci. Ia spune-mi, flăcăule, Ieroteu,…iertare, înaltpreasfinţitul Ieroteu nu este un vârstnic, asemenea mie, care într-o vreme a fost egumen la o mănăstire din Ahaia?
el este, părinte, numai că trebuie să-i mai scazi vreo două decenii, îi răspunse protosinghelul ce părea încântat de perspicacitatea interlocutorului său.
270
spune-mi, copilul meu, ai cu tine vreunul din telefoanele alea mobile?
bineînţeles!
bine! Sună-l şi transmite-i că „popa-Rambo” n-a spus la nimeni ce s-a petrecut de Paşti în 86! Şi să nu se neliniştească, fiindcă o să fiu discret.
Protosinghelul ezită să-i transmită acea ameninţare disimulată, dar în faţa insistenţelor părintelui Haralambie se simţi nevoit să-i dea ascultare. Totuşi, dădu dovadă de discreţie şi ieşi afară spre a vorbi la telefon, pretextând că nu avea semnal. Când s-a întors, a anunţat cu gravitate:
vlădica îţi transmite salutările sale şi zice că poţi spovedi, dar te roagă să ajungi la o înţelegere cu părintele Dimitrie, ca să nu aibă loc vreo scindare în parohie.
Anéstis stătea ca pe jar, în aşteptarea plecării oaspetelui, spre a afla detalii. Şi, într-adevăr, după ce l-a condus, s-a întors într-un suflet şi plin de nerăbdare l-a întrebat:
părinte, ce s-a petrecut de Paşti în 86?
Bătrânul îşi ridică toiagul ameninţător.
nu ţi-am spus să nu fii curios? Monahii nu trebuie să fie curioşi, fiindcă indiscreţia risipeşte şi duce în rătăcire mintea! Dar o să-ţi spun nu ca să-ţi satisfac curiozitatea, ci ca să înveţi! Nu s-a petrecut absolut nimic! Am aruncat şi eu o dată la întâmplare! Cum să-şi amintească bietul de el ce-a făcut cu atâtea decenii în urmă de Paşti? Dar, fiindcă fiecare dintre noi ascunde un schelet în dulapul său şi ne avem cuibul întinat, i s-a făcut teamă că voi fi ştiind ceva şi s-a retras. La drept vorbind, am jucat totul pe-o carte, altminteri ar fi trebuit să fac ascultare.
De uimire, Anestis rămăsese cu gura căscată ca un nătăfleţ.
părinte, care va să zică, scopul sfinţeşte mijloacele?, întrebă când îşi reveni din uimire.
271
numai dacă gândeşti ca sfinţii! Dar eu nu-s unul dintre ei!
să-ţi mărturisesc ceva, fiindcă altfel o să plesnesc! Nu ştiu dacă eşti sfânt, dar eşti un mare jucător!, i-a spus spontan Anestis care, fiind încă într-o stare de extaz, nu s-a mai gândit să păstreze distanţa.
Totuşi n-a avut de încasat nici un toiag, fiindcă „Cel fără de păcat” trebuie „să arunce cel dintâi piatra”, iar părintele Haralambie nu era dintre cei ce se mândreau cu urzelile lor.
Vizitei protosinghelului i-a urmat un mesaj asemănător din partea egumenului, ce i-a fost adus de un monah. La această cerere clericul nostru n-a fost nevoit să improvizeze. I-a ars două toiege monahului, trimiţând răspunsul „recomandat”. Marea surpriză veni în ziua următoare, când i se propuse să dea un interviu pentru cel mai mare ziar local. Cuvântul „ziar” era cam mult pentru foaia aceasta, ce găzduia, de obicei, teme legate de sărbători, bârfe, inaugurări, anunţuri roz sau articole plătite cu precădere de politicieni şi oameni de afaceri. De fapt, era vorba în cel mai bun caz de presa aşa-zis „galbenă”, şi nici un om serios nu şi-ar fi dorit să apară pe prima pagină a acestui ziar. Şi totuşi, părintele Haralambie, socotind că în faza aceasta reclama era necesară, a acceptat, provocând uimirea, şi mai mare, a ucenicului său.
Astfel, două zile mai târziu, o tânără frumoasă, care s-a recomandat drept jurnalistă, bătu discret în uşa lor. Se arătă destul de reţinută şi oarecum nedumerită. Când se trezi în faţa renumitului „popa-Rambo”, aproape că-şi pierdu glasul. Deşi vocea monahului înaintat în vârstă, care încerca s-o liniştească, era caldă.
ia loc, copila mea! Anestis, serveşte-o pe fată cu ceva! Cum ai spus că te numeşti?
panaghiota! Panaghiota Karampini, răspunse oarecum evaziv.
272
şi eşti jurnalistă?
am studiat dreptul şi jurnalismul.
şi avocată, şi jurnalist!, spuse cu admiraţie vârstnicul cleric.
Fata lăsă să-i scape un zâmbet, descoperindu-şi un şir de dinţi strălucitori.
şi avocată, şi jurnalist. Toate relele laolaltă! Ce spuneţi, părinte, o să mă duc direct în iad?
spune-mi o meserie care-ţi garantează Raiul, ca s-o propun şi eu tuturor tinerilor!
preoţia?, întrebă cu o atitudine vicleană tânăra.
văd că ai atacat direct fondul problemei! Preoţia, fiica mea, este slujire, nu profesiune. Şi nici ea nu-ţi asigură Raiul.
există Rai?
tu ce zici? Dumnezeul nostru să fie un mincinos?
există Dumnezeu?
de parcă ar putea exista creaţie fără să existe un Creator.
creaţia o văd, însă pe Creator nu-L văd nicăieri!
fiindcă nu l-ai cunoscut pe constructorul acestei case vrei să spui că nu există? Singură se va fi făurit ea?
iertaţi-mă, părinte, dar mi-e greu să cred în ceva ce nu văd cu propriii ochi.
se spune că există o ţară numită Burkina Faso, dar mie mi-e greu s-o cred, fiindcă n-am văzut-o cu ochii mei, nici nu cunosc pe nimeni de acolo… nu ştiu nici un burkina-faso-ean…, nici pe cineva care să fi ajuns acolo. Crezi oare că suntem duşi cu toţii de nas, pretinzându-se că există o asemenea ţară?
Răspunsul extraordinar al părintelui îi smulse un zâmbet tinerei jurnaliste, care nu se arătă dispusă să-l lase fără replică:
dacă vei călători, o să afli şi ţara, şi locuitorii ei. Pe Dumnezeu, oricât L-ai căuta, nu-L vei vedea. Şi să nu-mi spuneţi
273
că îl vedem mulţumită energiilor, lucrărilor Sale, fiindcă acestea pot fi puse pe seama multor alte cauze. Însă dintotdeauna mi-am dorit să mi-L descrie pe Dumnezeu cineva dintre cei care, asemenea dumneavoastră, susţin că L-au cunoscut.
o s-o fac eu cu plăcere, dacă te voi vedea pe tine mai întâi cum descrii albastrul cerului unui orb din naştere.
caracterizând neîncrederea drept orbire duhovnicească, nu socotiţi că nu faceţi altceva decât să subestimaţi nevoia omenească de dovezi?
Părintele Haralambie suspină. O altă tânără a epocii noastre, care şi-a garnisit rătăcirea ateistă cu platitudini pompoase.
odată, copila mea, doi gemeni, încă nenăscuţi, se disputau în sacul amniotic în privinţa vieţii după naştere. Unul susţinea că după cele nouă luni urma nefiinţa; iar celălalt, că urmau naşterea şi începutul vieţii normale. Că există o fiinţă care se numeşte „mamă” şi că ale ei erau acele mângâieri, pe care le simţeau în anumite clipe, şi vocea caldă ce li se adresa, chiar dacă n-o văzuseră niciodată. Ghiciţi care dintre cei doi a câştigat!
o pildă frumoasă. O poveste minunată pentru copii. Asta totuşi nu schimbă nimic în privinţa faptului că trebuie să cred în ceva pe care nu pot să-l văd.
bre binecuvântato, noi nu putem să ne uităm nici la soare cu ochii larg-deschişi, şi tu ai pretenţia de a-L privi în ochi pe Dumnezeu? Care S-a făcut om, a luat trup şi ni S-a descoperit, venind pe pământ, dar pe Care noi L-am tăgăduit şi răstignit. N-am dat crezare nici măcar propriilor ochi! Unele lucruri le simţi şi ştii că există ca, de pildă, durerea. Poţi să vezi durerea? Nu! Dar când o simţi nu mai îndrăzneşti să te îndoieşti de ea, ci iei pastile.
aşa încearcă grozavul „popa-Rambo” să convingă o tânără sceptică?, îl întrebă jurnalista cu o nuanţă jucăuşă în glas.
274
tot ce-a fost până acum face parte din interviul tău sau n-a fost nimic altceva decât un simplu taifas?, îi întoarse întrebarea vrednicul cleric, dregându-şi glasul.
Fata deveni pe dată cât se poate de serioasă.
ca să fiu sinceră, nu eram hotărâtă cum avea să decurgă interviul. Iniţial îmi spusesem să pregătesc vro zece întrebări. Apoi m-am gândit să improvizez şi să las discuţia să dea naştere de la sine întrebărilor şi răspunsurilor.
câte coloane o să i se asigure interviului?
patru coloane în paginile din mijloc, şi veţi fi între temele principale de pe prima pagină.
destul spaţiu pentru un cleric! Ei, dacă vrei părerea mea, pune-mi mai multe întrebări la care o să răspund în puţine cuvinte, căci, dacă te vei rezuma doar la câteva întrebări, iar eu voi divaga, cititorul se va plictisi. Şi pluralul, bre binecuvântato, lasă-l la o parte… Vor crede că sunt nu ştiu ce moşneag, dacă-mi vei vorbi la plural.
Tânăra râse.
aşa să fie! Numai că mai târziu o să am nevoie de câteva date biografice pentru introducere.
în preajma lor se afla discret şi Anestis, care era sigur că avea să fie cucerit de dialogul dintre preotul cel plin de experienţă şi tânăra cu privirea perspicace şi limba ascuţită. Jurnalista dădu drumul unui mic reportofon, pe care-l sprijini pe masă, lângă farfurioara cu trataţia pe care i-o oferise ucenicul. Cu un singur tuşit marcă începutul, revărsând un puhoi de întrebări. Şi chiar de la prima întrebare îşi arătă intenţiile, care prin nimic nu aminteau de tânăra sfioasă, care i se recomandase cu zece minute în urmă…
CÂTEVA ZILE MAI TÂRZIU
astăzi m-ai dezamăgit!
Se întorceau de la biserică pe jos, păşind rar, în ritmul bastonului, şi Anestis, care-l ţinea de mână, s-a întors brusc spre el. Pe chipul bătrânesc se zugrăvi expresia dezamăgirii. De multe ori îl supărase pe părintele, dar era prima oară când se arăta dezamăgit din pricina sa.
de ce, ce-am făcut?
mai bine m-ai întreba ce n-ai făcut!
ce n-am făcut?
n-ai psalmodiat cu evlavie şi cu măsură. Prima dată te-am auzit dându-te în spectacol ca un snob şi m-am întristat, fiindcă de fiecare dată mă mândream cu harisma ta. Păcat!
Anestis se posomorî. Era atât de rău că a exagerat un pic şi că a făcut nişte coroane pe sunetele acute? Că a atacat fiece sunet fără nici o ezitare! El simţise că astăzi evoluase ca psalt şi că făcuse un pas înainte. Era şi vremea! Ce tot spune bătrânul? Oare pentru că o fi băgat de seamă că nişte femei l-au admirat, iar alţii au fost destul de emoţionaţi? Aman! Nimic nu-l mai mulţumeşte pe părintele ăsta!
părintele Dimitrie a spus c-am cântat ca un înger, îi replică el înciudat.
când o să asculte şi el unul adevărat, o să-şi retragă vorbele!
dar ce, tu ai ascultat?
da, i-a răspuns aspru părintele Haralambie, şi o lacrimă i se rostogoli pe obraz.
Pe dată Anestis se înmuie. Îşi înghiţi replica şi-şi continuară drumul spre casă în tăcere. Însă lui Anestis nu-i dădea pace
276
gândul de a afla când şi cum. Părintele Haralambie nu arunca niciodată vorbele la întâmplare. Simţea că totuşi era ceva ce părintele avea să-i spună de la sine, şi de asta nu l-a întrebat nimic. Şi nu greşea! După masă, cuvintele ieşiră de pe buzele sale de la sine:
a fost cu mulţi ani în urmă, când cutreieram satele şi predicam. Pusesem ochii pe un sat, fiindcă auzisem multe despre preotul de acolo. Unii îl socoteau sfânt, alţii nebun şi rătăcit. Dacă era sfânt, voiam să iau binecuvântarea sa; dacă era rătăcit… avea să fie vai şi amar de el! M-am prefăcut a fi în trecere şi i-am cerut să mă găzduiască, spre a mă convinge de unul singur. Erau şi atunci vremuri grele şi îmbrăcau rasa preoţească destui agramaţi, care spuneau credincioşilor ce le trecea prin cap. Pe atunci, doi preoţi la aceeaşi masă n-aveau cum să discute despre fotbal sau politică. Nu-i aşa? Astfel că ne-am apucat şi noi să vorbim despre Dumnezeu. Adică eu vorbeam, în timp ce creştinul acesta îşi plecase din respect capul şi asculta. La un moment dat, când am spus „Dumnezeu Cel Atotputernic”, a sărit ca ars şi m-a corectat: „Dumnezeu nu este Atotputernic”. Mi-a spus-o cu o certitudine ce m-a afectat. „Ce tot spui?”, i-am replicat întărâtat şi am început să-i demonstrez cu diferite argumente atotputernicia lui Dumnezeu, de parcă aş fi avut în faţa mea un ateu, nu un preot. Eu vorbeam, tot vorbeam, iar sărmanul de el nu apuca să spună nici pâs. Până ce mi-a făcut patul preoteasa ca să mă culc, glasul nu i s-a mai auzit. Am rămas trei zile, şi găzduirea sa a fost asemenea celei a lui Avraam. Ca om, era simplu şi smerit. În afara acelui dezacord n-am avut altceva să-i reproşez. Într-o zi, înainte de a pleca, i-am cerut să-mi facă favoarea de a sluji împreună la un paraclis închinat înaintemergătorului, aflat în afara satului. Am observat că ezită şi, când l-am întrebat care era cauza, mi-a spus că în zilele acelea rămăsese fără psalt şi
277
mi-a cerut să mai zăbovesc un pic, până o să rezolve problema. Eu mă grăbeam, şi l-am silit să găsească repede o soluţie, sigur fiind că-i era în putere. În dimineaţa următoare ne-am dus la paraclisul acela împreună cu alţi câţiva credincioşi, şi în strană l-am văzut pe tatăl său. Era un bătrân scund, căruia nu i se vedea din spatele stranei decât capul. M-am gândit că bătrânul era o soluţie de moment. Am intrat amândoi în altarul strâmt şi am început slujba. Ce să-ţi spun! Un asemenea psalt, asemenea psalmodii nu mai ascultasem niciodată! Şi micul locaş răsuna de parcă ar fi fost Sfânta Sofia! La un moment dat, fără să înţeleg, m-am pus pe plâns, nemaiputând să continuu să slujesc. Stăteam într-un scaun în altarul mic şi ascultam vrăjit. M-am simţit de parcă nu eram acolo şi am înţeles că oarecum aşa trebuie să fie şi Raiul: să simţi o bucurie neobişnuită, ca atunci când auzi foşnetul frunzelor, o liniştire, ca atunci când îţi ajunge în auz clipocitul apei, o lărgire a minţii, ca atunci când dai ascultare freamătului valurilor, dar totodată şi o teamă şi stupoare, ca atunci când cad tunete, şi o măreţie, ca atunci când ciripesc mii de privighetori şi alte păsări cântătoare. Şi toate acestea erau inundate de o iubire pură, asemenea celei a mamei lăuze, care-şi ia pentru prima dată pruncul nou-născut în braţe.
Şi când totul s-a terminat mi s-a părut că trecuse doar o clipă -, m-am dus la tatăl său ca să-l felicit, însă el mi-a aruncat o privire rătăcită. Atunci se întoarce o femeie şi-mi spune: „Părinte, cui vorbeşti? Chir Ihymios este surdo-mut”. Atunci m-a tras de mânecă speriat părintele şi-mi şopteşte, implorându-mă, la ureche: „Un înger a psalmodiat, părinte Haralambie, n-am găsit psalt! Dar să nu spui nimănui, rogu-te, fiindcă mă vor lua de sfânt!”
Aşa am auzit şi eu cum cântă un înger, aflându-mă în preajma unui cleric care-şi ascundea sfinţenia sub aparenţa
278
neştiinţei de carte şi a simplităţii. Aşadar, cântarea îngerului este smerită în măreţia sa. Nu trage de voce, nici nu-i creşte sau scade intensitatea în chip ostentativ, nici nu lasă loc falselor sentimente.
Ruşinat, Anestis îşi lăsă capul în jos. Dar şi-l ridică brusc, de parcă şi-ar fi amintit ceva să întrebe.
dar faptul că a spus că Dumnezeu nu este atotputernic nu e greşit ? Ar fi putut spune asta un sfânt ?
când mi-am luat, în lacrimi, rămas-bun şi am încercat să-i sărut mâna, în timp ce el şi-a retras-o cu sentimentul că este nevrednic, mi-a răspuns fără să-l mai întreb: „Părinte”, mi-a spus, „Dumnezeu nu este atotputernic, fiindcă există un lucru pe care nu-l poate face. Şi anume că nu poate înceta să ne iubească, oricât am fi de stricaţi şi putrezi, oricât L-am alunga departe de noi şi L-am dezamăgi. Şi asta ţi-o spun eu, cel mai rău dintre toţi, care în fiecare zi îl văd cum mă iartă şi mă acoperă cu iubirea Sa!”
O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU
Să arate unui om în vârstă un asemenea lucru cumplit Anestis nici că avea de gând. Până şi titlul ar fi fost de ajuns ca să-i provoace un infarct. Cu litere mari de tipar pe prima pagină scria:
ULUIŢI, OAMENII DE ŞTIINŢĂ AVERTIZEAZĂ: ASCUNDEŢI-VĂ COPIII!
Şi dedesubt cu litere mai mici: ŞI-A FĂCUT DIN NOU APARIŢIA PRIN LOCURILE NOASTRE UN SOI RAR DE DINOZAUR CUNOSCUT SUB NUMELE DE „POPA-RAMBO”, O SPECIE DE CLERIC CREŞTINO-TALIBAN
Urma în paginile din mijloc o explicaţie în acelaşi spirit, plină-ochi de insulte, ironii, glume nelalocul lor şi caracterizări ieftine: pitoresc…, depăşit, deplasat şi desuet…, o umbră a ceea ce a fost…, fără remuşcări…, îngropat într-o vizuină cu un ucenic ameţit…, un creştinism imposibil de pus în practică…, rămăşiţele vremurilor sale…, o teologie depăşită…, opinii mucezite…, reprezentantul unui Iisus numai al său…, a murit şi au uitat să-i spună…, orbirea minţii a trecut şi la ochi…, o specie de muzeu…, ar trebui să se impună o taxă pentru a fi vizitat… şi multe altele de acelaşi fel!
Apoi erau prezentate nişte evenimente din viaţa sa tulburată însoţite de exagerări, o scurtă biografie plină de platitudini şi o scurtă trecere în revistă a conflictului cu părintele Dimitrie.
280
La sfârşit, urma interviul plin de semne de exclamaţie şi întrebare în dreptul cuvintelor părintelui.
Cu ziarul sub braţ, se plimba de colo-colo indecis, în căutarea unei soluţii. Nu se putea întoarce acasă cu mâinile goale, fiindcă vârstnicul ieromonah ştia că articolul fusese deja publicat şi pentru asta îl şi trimisese în sat: spre a i-l aduce. Pe de altă parte, dacă i-ar fi citit toate aceste mărgăritare, şarpele negru avea să-l înghită… Şi chiar dacă n-ar fi făcut un infarct, cu siguranţă că s-ar fi înfuriat atât de tare, că o săptămână întreagă avea să-şi descarce nervii pe el. După ce întoarse problema pe toate părţile, se gândi să se folosească de faptul că părintele era orb. Întrucât nu putea vedea, Anestis avea să pretindă că interviul cuprindea altceva. Convins de decizia sa, luă un pix şi scrise el… propriul titlu pe primă pagină:
CA VÂRSTNICII SĂ-ŞI ADUCĂ AMINTE, IAR CEI TINERI SĂ ÎNVEŢE
Şi continuă cu alcătuirea articolului de parcă era un jurnalist înzestrat:
„Un om duhovnicesc a luat hotărârea de a oferi turmei sale luminare, împărtăşindu-i experienţa. Acesta este părintele ieromonah Haralambie care, deşi la o vârstă foarte înaintată şi orb, simţind nevoia de îndrumare duhovnicească şi spovedanie ortodoxă ale semenilor săi, şi-a pus din nou epitrahilul, înălţând, din smerita-i colibă, chemarea la pocăinţă şi mântuire în satul său…”
Pentru interviu nu fu nevoie de nici o intervenţie, fiindcă, paradoxal, fusese redat integral. Astfel, mulţumit de talentul său jurnalistic secret, s-a întors acasă.
unde-ai fost, lighioană? Te-am trimis după un ziar şi ai lipsit atât de mult!
La câte minciuni îi spunea, ce mai conta una în plus?
281
m-au oprit sătenii să mă întrebe când spovedeşti, ca să vină şi ei.
Faţa zbârcită şi indescifrabilă a bătrânului se întunecă pentru o clipă. Strânse cu putere mânerul toiagului.
va să zică aşa au primit vestea?
Anestis continuă neabătut:
ca să stăm strâmb şi să judecăm drept, au ajutat şi cele scrise în ziar. Nici dacă ai fi fost sfânt, nu ţi-ar fi adus asemenea laude.
nu-mi citeşti şi mie un pic din cuvintele astea frumoase, ca să mă bucur şi eu, om bătrân, în sinea mea?
Ucenicul îşi drese glasul cu un scurt tuşit şi începu cu voce gravă şi serioasă să-şi citească notiţele. Pe dată, la auzul acelor minciuni, bătrânul, înroşindu-se şi înfuriindu-se, se ridică în picioare, scuipându-şi cuvintele:
bre, trântore, de cine crezi că-ţi baţi joc? Trei au trecut până acum să-mi citească cuvintele neruşinate pe care le-au tipărit. De la jurnalişti mă aşteptam la aşa ceva, dar să mă duci de nas tu, ucenicul meu?
Brusc se calmă şi-şi coborî glasul:
dar te iert, fiindcă îmi dau seama că ai făcut asta mânat de intenţii bune.
pentru tine am făcut-o! Ca să nu te întristezi, se scuză Anestis, dând lăuntric slavă lui Dumnezeu că scăpase de ceva şi mai rău.
ca să nu mă întristez, bre binecuvântate?
din pricina celor scrise despre tine…
bre binecuvântate, eram sigur că aşa aveau să mă prezinte!
de ce ai fost sigur? Pentru că tânăra care ţi-a luat interviul era cam atee şi o făcea pe sceptica?
nu, bre! Crezi că o să iau la bani mărunţi o minte necoaptă? Ţi-aminteşti numele ei?
282
– Panaghiota Karampini.
– Ia citeşte pe pagina a doua cine este editorul şi redactorul-şef…
Curios, Anestis răsfoi ziarul în căutarea informaţiei.
– Elefterie Karampini!, îi răspunse imediat ce află.
-Ştii cine e?
de unde să-l ştiu? >
– E cel care m-a botezat „popa-Rambo” şi e clar că-i bunicul fetei. Ce te aşteptai să scrie? Crezi că o asemenea tânără, precum apa rece, ar scrie astfel de blestemăţii ? Şi titlul, şi fărădelegile acestea sunt găselniţele sale.
Tânărul rămase cu gura căscată ca o balenă.
– Şi când ţi-ai dat seama de toate astea?
din clipa în care s-a recomandat! Are numele soţiei lui Karampini, adică al bunicii sale. De la început ştiam că o să mă împroaşte cu insulte ca la carte.
– Şi atunci de cei ai acceptat să dai interviul?
– Ia aminteşte-ţi! Scopul nu era să ne facă o icoană, ci să se afle că spovedesc din nou. Ţinta a fost atinsă! Reclama, chiar şi negativă, rămâne reclamă!
– Şi nu-ţi pasă de ocări ?
– Mi-ar fi păsat dacă L-ar fi ocărât pe Hristos! Ţi s-a părut că-i vorba de aşa ceva?
– Nu, nu mi s-a părut!, i-a răspuns şovăind.
– Atunci mă doare-n cot! Şi, ca să ţi-o spun şi altfel, mai mult rău mi-ar fi făcut dacă m-ar fi vorbit de bine şi lăudat. Vorbele multe şi bune îl strică pe om, cu atât mai mult pe cleric… Haide, stai jos şi citeşte-mi doar interviul, să vedem dacă nu mi-au schimbat ceva. Căci, dacă mi-au deformat vorbele, atunci se schimbă treaba…
Anestis deschise din nou ziarul şi căută locul în care începea dialogul:
283
(Jurnalista) – Părinte Haralambie… sau să-ţi spun „Poparambo”? Care dintre cei doi eşti cu adevărat?
(p. H.) – Şi unul, şi altul!
(J) – Cum e cu putinţă asta?
(p. H.) – Car pe cocoaşa mea relele amândurora.
(J) – Ai putea să numeşti câteva dintre ele?
(p. H.) – Părintele Haralambie a fost foarte necopt, iar „Popa-Rambo”, prea iute la mânie.
(J) s-o iau ca pe o autocritică ce ascunde căinţă?
(p. H.) – Creştinul pentru care învinovăţirea de sine nu este ceva obişnuit e pierdut. Cât despre pocăinţă, aceasta există doar la cei ce au o conştiinţă vie şi se arată conştienţi de păcatele lor. Dar acesta e un proces care-I priveşte pe duhovnicul meu şi pe Dumnezeu, şi nu ceva cu care ne lăudăm.
(J) – îmi dau seama că te-ai pocăit pentru multe lucruri!
(p. H.) – Pocăinţa mea e mai degrabă calitativă decât cantitativă. E de ajuns să simţi că ai vătămat până şi o singură persoană pentru a te lăsa cuprins de zdrobire sufletească. Omul cu conştiinţa împăcată este mort duhovniceşte.
(J) – Cum îţi aduce mângâiere conştiinţa în privinţa celor pentru care te-ai pocăit, dar pentru care nu te-ai lăsat, ca om, cuprins de zdrobire sufletească şi de simţământul Judecăţii dumnezeieşti ?
(p. H.) – Cine spune că n-am fost cuprins de zdrobire sufletească? De ce crezi că am încetat să mai spovedesc? Zdrobirea inimii trebuie să conducă doar la pocăinţă, niciodată la deznădejde care, ca noţiune, este străină de duhul Creştinismului. Însă am avut şi eu nevoie de timp pentru a asimila deplin acest lucru.
(J) – Cum faci faţă sentimentelor de vinovăţie în momentele de zdrobire sufletească?
(p. H.) – îmi aducea mângâiere gândul că n-am făcut nimic din rea-voinţă, ci din convingerea că aceasta va aduce folos
284
semenilor. Această mângâiere este într-o mare măsură rodul maturizării.
(J) să presupun că această pocăinţă priveşte şi înfierările publice ale unor persoane de vază? Prin aceste fapte n-ai căzut în păcatele judecării şi osândirii aproapelui?
(p. H.) ba le-am zis chiar prea puţine! Dacă vei mângâia pe cineva gros de obraz, nu va pricepe nimic, dar dacă-l jupoi cu grebla, o să zbiere. Un cogeamite Apostol Pavel în Epistola către Tit strigă la ei, numindu-i pierde-vară, mincinoşi, fiare sălbatice1. Hristos însuşi le-a adresat fariseilor acel „Vai vouă!”, asemănându-i cu nişte „morminte văruite”2. Cine sunt eu să le dau lecţii de bună-purtare lui Hristos şi Apostolului Pavel? Bună este mângâierea acolo unde lucrurile înmuguresc, însă post verba verbera Printre alte îndatoriri, preotul o are şi pe aceea de a-şi feri turma de lupi. Eu n-am făcut decât să descopăr lupii care se îmbrăcau în blană de oaie şi să le atrag atenţia asupra nevoii de pocăinţă. Şi voi avea de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu dacă, fiindu-mi în putinţă, n-am făcut asta.
(J) mulţi dintre cei care au ajuns ţinta atacurilor tale erau dintre preoţii cu ranguri înalte. Ai descoperit întâmplări din Biserică şi situaţii care au smintit mulţi credincioşi. Unii, sub impulsul acestora, s-au îndepărtat de Biserică. Toate acestea nu ţi-au clătinat credinţa?
(p. H.) dimpotrivă! Multe conflicte arată că la cârma Bisericii, pentru ca aceasta să fiinţeze, trebuie să Se afle Hristos. Şi că, aşa cum El a fost răstignit, şi Biserica este răstignită de clerici. Cât despre cei care s-au îndepărtat, ei erau sufleteşte deja plecaţi şi nu căutau decât un pretext pentru a pleca şi trupeşte.
1 Cf. Tit 1,11.
2Mt. 23, 21.
3 Proverb latin: „după vorbă, bătaie”; un echivalent ar putea fi „Mai bine cu vorba decât cu resteul” (n. trad).
285
(J) nu ţi-e teamă să-ţi faci atâţia duşmani?
(p. H.) ia aminte, copila mea, la ceva ce vei întâlni şi tu ca jurnalist: nu poţi să fii pe placul tuturor când cuvintele şi faptele tale sunt adevărate. Vezi, vântul este dorit de cel ce are o moară de vânt, dar e un chin pentru pescar. La fel şi ploaia: este binefăcătoare pentru cultivatorii pământului, dar nedorită de poştaş sau zidar. Sfântul Spiridon zicea că cel ce-L are prieten pe Hristos are şi mulţi duşmani. Când răul îţi aţine calea, pricepi că ai făcut şi tu un oarecare bine şi capeţi putere. Cum spunea şi prorocul David în Psaltire: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”1.
(J) îi urai pe toţi cei pe care îi criticai cu atâta înverşunare?
(p. H.) cel ce este mânat de o pornire bună nu urăşte, ci este cuprins de întristare. Dumnezeu mi-e martor: niciodată n-am întors spatele nimănui. Păcătosul nu-mi provoca decât întristare! Păcatele lor erau cele ce-mi făceau limba şi picioarele să se pună în mişcare. Dojeneşti pe cel pe care-l iubeşti! Ştii vreun părinte care să fi dojenit copiii altora?
(J) ce nu suporţi la cel păcătos?
(p. H.) dezvinovăţirea. A te scuza este tot una cu a te autojustifica şi cu a respinge pocăinţa. Pocăinţa omului care la spovedanie îşi găseşte scuze este falsă.
(J) şi de ce stăruiai să nu li se facă sinucigaşilor slujba de înmormântare? Dacă este bolnav psihic, sinucigaşul mai poate fi socotit vinovat? îl pedepseşte Dumnezeu pe cel bolnav?
(p. H.) sinuciderii îi premerge deznădejdea, adică îndepărtarea de cunoştinţă, iar cunoştinţa, gnoza este Iisus. Prin urmare, sinucigaşul este bolnav psihic în sens lumesc, dar în sens bisericesc boleşte spiritual, gândeşte, fără să ia seama la
1 Ps. 26,1-2.
286
Dumnezeu. Cel ce trăieşte fără Dumnezeu se va şi îngropa fără Dumnezeu! E foarte simplu!
(J) care este cel mai mare vrăjmaş al tău? Cineva căruia ţi-a fost greu să-i faci faţă?
(p. H.) deprinderile mele rele, care au devenit parte a caracterului meu.
(J) de la cine n-ai primi sfaturi?
(p. H.) de la un copilaş.
(J) ce proverb te exprimă?
(p. H.) ştiu ce proverb mă deranjează: „Suta de bice pe spinarea altcuiva nu te doare”. Nu mă pot împăca cu această mentalitate. Creştinul adevărat şi, mai ales, preotul autentic trebuie să sufere rele, de care are parte semenul, ca şi cum ar fi ale lor.
(J) care sunt trăsăturile creştinului autentic?
(p. H.) dragostea de aproapele, dorul Raiului şi frica de iad.
(J) — E atât de important să credem în Rai şi iad?
(p. H.) credinţa în viaţa cealaltă, veşnică e necesară pentru a putea înfrunta necazurile în viaţa aceasta trecătoare.
(J) ce trebuie să facă cineva pentru a câştiga viaţa viitoare?
(p. H.) să-şi depună faptele bune într-un contpost-mortem pe termen lung.
(Râsete…)
(J) părinte, ţi-e frică de moarte?
(p. H.) probabil ei îi este frică de mine, fiindcă m-a dat uitării (râsete). Cel ce-L iubeşte pe Hristos se grăbeşte să-L întâlnească. Dacă mi-e teamă de ceva, mi-e teamă de cuvântul meu de apărare înaintea Lui.
(J) nu te-ai supărat pe Dumnezeu pentru orbirea ta?
(p. H.) numai un chirigiu nechibzuit ar prefera oul de azi găinii de mâine! Pierderea vederii a fost cel mai mare dar
287
pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Vezi, copilul meu, se poate ca în viaţa mea să fi avut încercări şi greutăţi, dar n-am trecut prin mari necazuri, şi fără necazuri mari nu ajungi la Dumnezeu. Începusem să cad în deznădejde din pricină că îmbătrânisem şi nu avusesem de ridicat nici o cruce; intrasem în panică crezând că Domnul mă uitase. Atunci a venit orbirea şi am primit-o ca pe cea mai mare binecuvântare.
(J) infirmitatea să fie o binecuvântare? Nu este un oximoron?
(p. H.) pentru cei cu cuget trupesc este! încetând să văd cu ochii, am început să „văd” cu celelalte simţuri şi odată cu acestea s-au trezit şi simţurile lăuntrice. Ochii sunt uşa de intrare a gândurilor pătimaşe. Închizând uşa, numai amintirile mă mai chinuiau. În plus, lovindu-mă pe mine, îl loveau şi pe Hristos. Odată ce am orbit, au socotit că nu merita să se pună cu un moşneag neputincios şi orb, şi astfel am scăpat de păcatul greu al războirii cu Hristos.
(J) te-ai referit la „simţurile lăuntrice”. Ne-ai putea încredinţa vreo experienţă metafizică trăită mulţumită acestora?
(p. H.) ce soi de experienţă metafizică?
(J) să comunici cu sfinţii, cu Dumnezeu însuşi, o oarecare minune…
(p. H.) pentru asta nu e nevoie să-ţi pierzi vederea, e suficient să îndepărtezi din vocabularul tău expresia „din întâmplare”, şi o să te saturi pe îndelete de minuni.
(J) dacă-mi permiţi, părinte, eu văd numai copii murind de foame şi din pricina violenţei, văd războaie, nicidecum minuni. De ce le îngăduie pe acestea Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu?
(p. H.) de ce nu-L întrebi chiar pe Dumnezeu?
(J) cum poate cineva să-L întrebe pe Dumnezeu, Care e nevăzut?
288
(p. H.) prin rugăciune! Prefă-ţi zbuciumul în rugă, şi El o să-ţi răspundă. Şi o să-ţi răspundă făcând din ruga ta raţiunea mulţumită căreia acei copii vor fi salvaţi.
(J) tu L-ai întrebat?
(p. H.) în fiecare zi îl întreb!
(J) şi ce-ţi răspunde?
(p. H.) puţini dintre voi vă rugaţi, pe mulţi copii îi salvez! Dacă vă veţi ruga mai mulţi, voi salva mai mulţi. Dacă v-aţi ruga cu toţii, i-aş salva pe toţi. Cu alte cuvinte, cere-I şi îţi va da. Tu, când erai mică, nu le cereai diferite lucruri părinţilor tăi? Şi ţi-ar fi refuzat vreodată hatârul? De ce nu-L vezi pe Dumnezeu ca pe un Tată supărat din pricină că a fost uitat de copiii Săi, care nici măcar nu-I vorbesc, deşi El este nerăbdător să-i strângă iarăşi la pieptul Său?! O să ţi se dezlege toate nelămuririle.
(J) cu toate câte se petrec în lume, războaie, molime, foamete, distrugeri, nedreptăţi, corupţie şi altele, crezi că se apropie ceasul antihristului?
(p. H.) eu sunt absorbit de Hristos! Dacă nu eşti preocupat de El clipă de clipă, eşti al antihristului.
(J) de ce ai hotărât să te reîntorci?
(p. H.) fiindcă, în sfârşit, am învăţat să tac când trebuie! Aşa cum există o privire care te ţintuieşte locului, există şi tăcere strigătoare! Aceasta este tăcerea monahului. Şi să ştii, fiica mea, tăcerea dă cele mai bune sfaturi.
(J) nu ţi-e teamă că o să auzi ceva ce te va înfuria şi o să te năpusteşti asupra celui ce a venit să ţi se spovedească? Gurile rele spun că mai demult s-a întâmplat…
(p. H.) cel ce învaţă să-şi stăpânească limba, îşi ţine în frâu şi restul trupului.
(J) e atât de primejdioasă limba?
(p. H.) limba e cel mai de seamă şi mai primejdios revoluţionar. Întotdeauna contestă, arătându-se arbitrară, greu de
289
supus, lovind când şi unde nu te aştepţi. Eu, copilul meu, i-am avut ca duhovnici dintre părinţii aşa-zişi papouUkides dar nu m-am ridicat la înălţimea lor, spre a le duce mai departe ştafeta, fiindcă n-am luat seama la faptul că cea mai mare pagubă pe care limba o poate pricinui, în lipsa sfinţeniei, este chiar cea adusă însuşi posesorului ei.
(J) ai fost acuzat că în viaţa ta personală ai fost un singuratic şi antisocial.
(p. H.) sunt monah, nu singuratic. Adică ce s-ar fi dorit? Să alerg la sărbători şi praznice? Sunt un monah care fuge de lume din iubire faţă de ea.
(J) asta nu pricep! De obicei, ceea ce iubim ne atrage.
(p. H.) monahul are o altă busolă, fiindcă nu trăieşte în lumea aceasta asemenea celorlalţi. Monahul atinge totodată părţile cereşti ale pământului şi zonele pământeşti ale cerului. Ca monah trebuie să urăşti lumea, să fugi departe de ea, să-ţi goleşti inima, mintea şi sufletul de cele terestre şi trupeşti şi s-o priveşti prin ochii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu este iubire, şi monahul va iubi întreaga lume. Şi în clipa în care vei iubi lumea, te vei ruga cât e ziua de mare pentru ea.
1 Monahul Hristofor (supranumit Papoulâkos – „Părintelui”) s-a născut într-un sat din zona Kalâvryta, după 1770. La o vârstă înaintată şi-a pierdut simţurile în timp ce se afla acasă şi a fost dus la biserica Sfântul Atanasie din apropiere, unde, fiind socotit mort, a rămas timp de trei zile în Altar, în spatele Sfintei Mese. În mod miraculos şi-a revenit. Şi-a împărţit averea fraţilor (fiind măcelar de meserie) şi s-a călugărit la mănăstirea „Marea Peşteră” mai apoi devenind pustnic. Deşi neştiutor de carte, începe să propovăduiască în satele din Ahaia şi Arcadia, dobândind o faimă impresionantă mulţumită harismelor sale, precum înainte-vederea şi profeţia. Intrând în conflict cu autoritatea civilă, care promova ca religii oficiale ale statului catolicismul şi calvinismul luteran, este arestat la 22 iunie 1852. În ciuda întemniţării, a continuat să predice şi să fie urmat şi totodată apărat de popor. A adormit în noaptea de 18-19 ianuarie 1861, rămânând în conştiinţa poporului ca sfânt şi erou naţional, dând naştere unei adevărate mişcări a adepţilor săi, supranumiţipapoulâkides. La 18 august 2024 Sinodul Patriarhiei Ecumenice a aprobat canonizarea acestuia, rânduind pomenirea sa la data de 18 ianuarie, ziua adormirii sale (n. trad).
290
(J) dar nici acum, când ai îmbătrânit, nu ţi se duce vestea că ai fi prea comunicativ.
(p. H.) odată, pe când eram la vârsta lui Anestis, am avut şi eu un părinte duhovnic, care mi-a dat un canon de urmat pentru întreaga viaţă: să nu am în preajma mea decât oameni de la care voi putea avea parte de folos duhovnicesc; de ceilalţi să mă feresc.
(J) şi cum îi deosebeşti pe cei aducători de folos duhovnicesc?
(p. H.) Îi deosebesc pe două căi: mai întâi, simţi că ai parte de folos când tac, iar apoi, când se hotărăsc să vorbească, nu te saturi să-i asculţi!
(J) Îngăduie-mi să revin un pic la cele din trecut. Ai avut un grup radical de adepţi-acoliţi, cu care organizai adunări publice împotriva celor pe care îi socoteaţi hulitori de cele sfinte. Ardeaţi cărţi, fotografii ale politicienilor, anatematizaţi oameni… De la o asemenea întrunire ţi se trage şi porecla de „popa-Rambo”. Îţi pare rău de aceste extremisme?
(p. H.) când vrăjmaşul trimite gloanţe asupra ta, tu nu poţi să-i răspunzi cu petale de trandafir. Dar regret că n-am împărţit la toţi cei de faţă câte o Psaltire spre a o citi public. Trebuia să fi avut mai multă încredere în puterea rugăciunii şi mai puţin în cuvântul public, să fi alcătuit grupuri de rugăciune şi să-i fi zguduit prin rugăciunile noastre. Rodul predicii sunt faptele, dar al rugăciunii minunile. Oricum, fiecare fel de a te manifesta ţine şi de epoca în care are loc. Atunci lumea nu dispunea de calculatoare spre a-şi descărca sufletul scriind de pe propria canapea; spre a vorbi şi a se certa cu toată lumea, stând întinsă în pat. Atunci din orice pricină ieşea în stradă ca să strige cu o pancartă şi o portavoce. Asta făceau cu toţii: şi cei de stânga, şi cei de dreapta, şi muncitorii, şi ţăranii, şi copiii, şi cei mari! Drumul era arenă, iar arma megafonul.
291
(J) să zăbovim la cele de atunci. Se fabulează că socoteai blestemaţi pe cei ce zăceau la pat şi că refuzai să-i împărtăşeşti acasă. Cereai, după cum se zice, să-i aducă rudele la biserică spre a se împărtăşi, aşa cum s-a întâmplat în Evanghelie cu slăbănogul. Era şi asta un fel de pedeapsă sau, dacă socotim că erai bine-intenţionat, un fel de aşteptare a unei nesperate minuni?
(p. H.) nici una, nici alta! Nu este absurd ca, în situaţia în care aş fi socotit pe cineva, care zăcea la pat, blestemat, să-l fi împărtăşit la biserică, şi nu acasă la el? însă ai folosit în întrebarea ta un verb foarte potrivit: „se fabulează”. Fiindcă fabula, mitul conţin un sâmbure de adevăr, dar şi foarte multă fantezie şi, de cele mai multe ori, destulă rea-voinţă. E cert că această născocire are la bază singura dată când am pretins să mi se aducă „pe sus” la biserică o babă, ce zăcea la pat, spre a o împărtăşi. Dar asta s-a întâmplat, fiindcă numai cu o săptămână mai devreme, la alegeri, au dus-o cu tot cu pat la secţia de votare spre a vota şi ea, ca nu care cumva să i se piardă votul, păcatele mele! Ei, dacă au fost în stare să facă asta pentru un simplu vot, s-o facă şi pentru cel mai de seamă eveniment din viaţa lor, precum înrudirea de sânge cu Dumnezeul nostru.
(J) se zice şi că…
(p. H.) auzi, Anestis? Acum „se zice”, nu se mai „fabulează”!
(Râsete.)
(J) limba greacă e bogată! (Râsete.)… Aşadar, continui! Se zice că la botezuri dădeai numele pe care le voiai tu, şi de aceea de multe ori ai ajuns în conflict cu părinţii. Mai ales, dacă ei alegeau nume necreştine!
(p. H.) nimic mai neadevărat! Dimpotrivă, chiar şi în cazul numelor necreştine, le uram, cu toată generozitatea de care eram în stare, ca acel copil să ajungă la sfinţenie, astfel încât
292
şi numele respectiv să devină un nume creştin. Dacă nu mă înşală bătrâna mea memorie, doar de două ori am ales eu numele de botez, şi asta pentru a-i feri pe copii de ceea ce astăzi se numeşte bullying.
(J) recunosc că nu pricep!
(p. H.) o să-ţi explic ca să înţelegi: în primul caz mi-au cerut să-i dau copilului la botez cinci nume! Două erau numele bunicilor fiecare dintre ele pretindea să i se dea numele ei copilului -, iar celelalte trei erau numele făgăduite sfinţilor, întrucât sarcina fusese dificilă! Am socotit că e o înjosire a Tainei şi am făcut ceea ce am crezut de cuviinţă. I-am dat fetiţei numele Preasfintei, şi s-a pus capăt discuţiei.
(J) trebuie să mărturisesc că ar fi fost destul de comic şi exagerat să i se dea cinci nume. Probabil că aveai dreptate gândindu-te la bullying-ul căruia copilul avea să fie expus. Nici n-aş putea să-mi imaginez ce râset avea să se stârnească pe seama ei, la şcoală, la strigarea catalogului.
(p. H.) ar fi scăpat cu condiţia s-o fi trimis la o şcoală cu predarea în limba spaniolă.
(Râsete.)
(J) — Şi al doilea caz?
(p. H.) în cel de-al doilea caz, tatăl a avut pretenţia să i se dea unei fetiţe nume masculin, fiindcă acest om fără frică de Dumnezeu avea deja trei fete şi voia aşa i se năzărise lui ca prin numele dat celui de-al patrulea copil al său să-şi cinstească răposatul tată! Cu alte cuvinte, să fie o fetiţă, cu codiţe şi fustiţe, şi să o cheme… Vanghelis!
(Râsete.)
(J) un alt copil căruia i-aţi salvat anii de şcoală.
(p. H.) şi viaţa sentimentală, ca să-ţi spun drept!
(Alte râsete. Am întrerupt interviul pentru destulă vreme, ca să ne liniştim.)
293
(J) mărturisesc că sunteţi destul de neîndreptăţit. Cert este că şi duşmanii tăi recunosc că ai fost un om autentic! Cu toţii respectă pe cel ale cărui fapte şi idei nu se contrazic, chiar dacă aceia nu sunt de acord cu ele.
(p. H.) ai spus un mare adevăr!
(J) cei mai în vârstă îşi amintesc că unul dintre lucrurile pe care le strigai întruna era carpe diem. La ce te refereai?
(p. H.) fiecare zi e mama zilei următoare. Dacă pierzi o zi lenevind sau cu lucruri neînsemnate, ziua următoare îţi va fi una lipsită de bunătate.
(J) ai vorbit şi despre orfani. De ce ai stăruit atât de mult ca toate orfelinatele să intre sub acoperământul Bisericii? Nu e şi acest lucru un prozelitism neonest?
(p. H.) eu, copilul meu, am rămas orfan de foarte mic, şi opinia aceasta este fundamentul trăirilor unui suflet care a cunoscut ce înseamnă să fii orfan de mic. De fiecare dată când îmi îndreptam privirea spre icoana Maicii Domnului, mă simţeam ca şi cum m-aş fi aflat în braţele ei. Chiar şi acum simt asta, şi sufletul mi se înmoaie. După ce L-am cunoscut pe Hristos, nu m-am mai simţit orfan. Dimpotrivă; mă mândream că am cel mai bun tată şi cea mai bună mamă din lume. Fiindcă, să ştii, noţiunile de „creştinism” şi „orfan” sunt incompatibile, sunt total opuse.
(J) în acord cu creştinismul, omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său. Însă omul nu face decât să distrugă natura. Sunteţi de acord cu cei ce susţin că omul este cancerul naturii?
(p. H.) după cădere, omul, nefăcând ascultare de Dumnezeu, distruge natura. Până la cădere omul trăia într-o armonie absolută cu ea. Dar, de vreme ce vorbeşti de cancer, gândeşte-te că există tumori benigne şi tumori maligne. Dacă prin faptele tale nu poţi fi decât o tumoare, încearcă să fii una benignă.
294
(Râsete.)
(J) să trecem la chestiuni mai concrete! De ce trebuie, pe nepusă masă, să postim, când Dumnezeu S-a îngrijit să avem parte de o masă plină? Nu e contradictoriu?
(p. H.) deloc! Dumnezeu ştie că pântecele pe jumătate gol e asemenea pustiei. După cum în pustie nu rodeşte nici o plantă, tot aşa şi în postitorul sârguincios şi conştient nu rodeşte nici un gând. E atât de important postul, că Dumnezeu poartă de grijă ca cel ce nu posteşte de bunăvoie să postească cu de-a sila, la indicaţia medicului! în orice caz, chestiunea postului este mult prea complexă pentru a o discuta în puţinul timp avut acum la dispoziţie. Însă lumea trebuie să înţeleagă un singur lucru: de vreme ce Hristos a postit, e nevoie să postim şi noi! Şi cu asta basta! Să învăţăm a primi cuvintele lui Hristos fără a le amesteca cu logica noastră bolnavă şi meschină.
(J) să fie postul secretul longevităţii tale? Unii susţin că ai depăşit suta. Bunica mea, care are optzeci de ani, mi-a spus că ea era un copilaş când te-a auzit predicând. Ar fi o indiscreţie să te întreb ce vârstă ai?
(p. H.) o să-ţi spun, de ce să nu-ţi spun? Ultima dată când mi-am sărbătorit ziua de naştere aveam şaisprezece ani. De atunci am încetat să le mai număr, aşa că timpul a îngheţat. Numărându-mi zilele de naştere, aş putea spune că de vreo optzeci şi cinci de ani încoace am şaisprezece ani.
(Râsete.)
(J) şi atunci care ar fi secretul longevităţii, în afara faptului de a nu ne număra anii?
(Râsete.)
(p. H.) secretul unei vieţi îndelungate este să fii păcătos, în felul acesta îl sileşti pe Dumnezeu, din pricina iubirii pe care ne-o poartă, să ne dea şi mai mult timp pentru pocăinţă.
295
(Râsete.)
(J) aş dori, dacă nu te deranjează, să vorbim despre arderea, incinerarea morţilor. Cei mai în vârstă îşi amintesc că primul crematoriu urma să se înfiinţeze în judeţul nostru, iar tu te-ai opus, lipsindu-i pe oameni de venituri şi locuri de muncă.
(ph.) să lucrezi pentru diavolul nu înseamnă a avea un loc de muncă şi, fireşte, veniturile acestea nu sunt binecuvântate! Arderea morţilor nu este o chestiune nici filosofică, nici politică, nici economică, nici socială, nici măcar un alt punct de vedere! Este nemijlocit legată de mântuirea şi odihna sufletului! Am fost de faţă la multe dezgropări de morţi ale căror trupuri nu au fost deloc alterate, şi cauza poate fi de la saturaţia solului, chimioterapiile sau medicamentele pe care răposatul le luase pe când se aflase în viaţă, până la blestemele aruncate asupra celui mort. Îmi amintesc două asemenea cazuri, fiecare dintre cei doi fiind reînhumaţi de două ori. Pentru cel dintâi a fost nevoie să se spovedească întregul sat, descoperindu-se astfel că unul dintre ei, nedreptăţit de răposat, îl blestemase. În clipa în care moştenitorii au restabilit dreptatea şi nedreptăţitul l-a iertat pe răposat, trupul s-a făcut pe dată praf. Pentru cel de-al doilea a fost nevoie să vină vlădica şi să-i citească rugăciunea de dezlegare pentru a se ajunge la acelaşi rezultat. De faţă la cele petrecute a fost şi bătrânul care are cafeneaua de la intrarea în sat. Care încă mai are coşmaruri! Şi te întreb, ce preţ pui pe mântuirea acestor suflete şi cum am fi aflat dacă ar fi fost arse?
(J) fiindcă mă trec fiori, voi schimba subiectul! Se aude că ai făcut bine multor oameni. Care dintre ei îşi amintesc de binefacerile pe care li le-ai făcut?
(p. H.) mie îmi e de ajuns că le-am dat eu uitării! Vai mie, dacă aştept să-şi amintească oamenii binefacerile pe care li le-am făcut, iar nu Dumnezeu!
296
(J) simţi nevoia să fii din nou la cârma unui proiect filantropic acum, când sărăcia i-a cuprins pe foarte mulţi dintre semenii noştri?
(p. H.) ne-am umplut de organizaţii şi societăţi filantropice, în fruntea lor aflându-se însăşi mitropolia. Biserica întreagă tinde să devină un adevărat O.N.G. religios. Şi-a dat uitării menirea duhovnicească, preocupându-se mai mult de azile şi cantine pentru săraci…
(J) şi asta-i rău?
(p. H.) rău e ca omul să plece de la biserică cu stomacul plin şi cu sufletul gol! Biserica duce lipsă de oameni rugători şi cateheţi cu normă întreagă. Eu, un hârb de om orb, cred, copilul meu, c-aş fi mai util într-un asemenea rol, şi fii sigură că o rugăciune poate umple multe tigăi.
(J) şi o ultimă întrebare, care ne va întoarce din nou în trecut! E adevărat că o dată ai încuiat uşa bisericii ca să nu poată pleca nimeni după ce aveaţi să rostiţi primul „Hristos a înviat”?
(p. H.) – „Se fabulează” şi asta?
(Râsete.)
(J) – „Se fabulează” şi „merge vorba”.
(Râsete.)
(p. H.) ei, atunci sunt obligat să răspund (râsete). E adevărat! Nu-i îngăduit să cânte preotul şi psalţii „Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”, şi toţi din biserică să se risipească spre a se duce să mănânce maghiritsax îmi spunea odată un psalt că cea mai rapidă făptură e neoelenul în noaptea de înviere. De asta aruncă petarde şi fumigene şi face prăpăd, ca să nu ia nimeni seama la el când se face nevăzut. (Râsete.)
1 Supă tradiţională din măruntaie de miel, ce se serveşte de Paşti (n. trad).
297
(J) poate, părinte, că nu-s petardele care pocnesc, ci neoelenul care, plecând cu viteza asta, sparge bariera sunetului. (Râsete.) Ai mai dori să adaugi ceva înainte de a încheia?
(p. H.) da! Dacă am fost vreodată pricina îndepărtării, chiar şi a unui singur om, de Dumnezeu, îi cer să mă ierte şi aş vrea să ştie că Dumnezeu nu are nevoie de noi, preoţii de humă, ca reprezentanţi ai Săi pe pământ. Nici măcar n-are nevoie de reprezentanţi! Noi nu suntem decât nişte simpli slujitori, cu o grămadă de neputinţe şi tot atâtea greşeli. Oamenii să aibă credinţă şi încredere în Hristos, în Preasfânta, în sfinţii noştri şi să ne lase pe noi, popii, să fierbem în sucul propriu. Consider acest interviu drept testamentul meu duhovnicesc!
(J) vreau să-ţi mulţumesc, părinte Haralambie, pentru timpul şi răspunsurile acordate. Să avem binecuvântarea ta!
(p.H.) s-aveţi binecuvântarea lui Hristos!
DE ZIUA MAMEI
ce ai astăzi de parcă eşti în Vinerea Mare îşi întrebă părintele Haralambie ucenicul taciturn.
Anestis îi răspunse cu un suspin adânc. Chiar înainte ca întrebarea să fie dată uitării, îi replică cu amărăciune:
azi ar fi sărbătorit mama, dacă ar fi trăit!
dar ea trăieşte, bre binecuvântate! Trăieşte şi te vede de sus! Ţi-am spus de atâtea alte ori, când am vorbit despre moarte: pentru noi, creştinii, nu există moarte!
După puţin se încordă ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie:
pe mama ta n-o chema Angelica?
angela o strigau…
şi ce-mi spui că sărbătoreşte, măi? Ea sărbătoreşte pe opt noiembrie, de Soborul Sfinţilor Arhangheli. Văd c-ai pierdut şirul!
zici că nu ştiu? Numai că astăzi e ziua mamei.
Atât i-a trebuit bătrânului s-audă! Zbieră de parcă-l călcase pe bătături!
ţi-aş spune eu câteva despre tine şi maică-ta, dar ai noroc că nu mi-a greşit cu nimic biata femeie!
înfuriat cum era, cuvintele zburau cu tot cu salivă, de parcă erau scuipate.
Nedumerit, Anestis se dădu înapoi la o distanţă de cam un toiag şi jumătate şi îndrăzni să-l întrebe:
-Ce-ai păţit?
să nu mai aud de ziua mamei, a mediului înconjurător, a copilului şi de alte scârbe, cărora le-au închinat zile!
sunt mama, mediul înconjurător, copilul scârbe?
299
e dezgustător să sărbătoreşti o singură dată pe an ceea ce nu respecţi şi în celelalte zile. Nu-i decât un act de ipocrizie să se instituie sărbători chiar de către cei care nu vor decât să nimicească cele pe care vor, chipurile, să le sărbătorească.
cu asta nu pot fi de acord! Mi se pare că eşti absurd! Cum e cu putinţă să nimiceşti mama?
punându-i pe homosexuali să se căsătorească. Când mama şi tatăl devin „părintele unu” şi „părintele doi” sau pur şi simplu „individul care poartă embrionul”. Toate astea sunt de la cel rău. Însă lucrurile astea sunt ascunse în spatele unor personaje iubite şi acceptate. Cu cât o societate sau civilizaţie e mai decadentă, cu atât mai mult e preocupată de asemenea chestiuni, de sărbători şi bâlciuri şi, bineînţeles, de lucruri de la sine înţelese, precum e dragostea faţă de omul tău.
Îngăduie-mi, părinte, să nu fiu de acord. Asta nu înseamnă că în celelalte zile nu-i iubeşti, numai că în ziua respectivă găseşti un pretext să le-o arăţi. Omul de astăzi nu este unidimensional, ca cel din trecut, care n-a ieşit din satul său, al cărui întreg univers se reduce la familie şi, cel mult, la cafeneaua din sat. Şi femeile astăzi lucrează şi lipsesc jumătate de zi de acasă. Astăzi suntem cetăţenii întregii lumi: tuşeşte americanul şi răceşte grecul. Omul este deja împărţit. Casa nu mai este cuibuşorul unde oamenii se năşteau şi mureau, ci un loc căruia ne dedicăm o parte a timpului, aşa cum facem şi cu restul ocupaţiilor noastre. Drept urmare, afierosim puţin timp apropiaţilor; şi, cu cât e mai puţin timpul afierosit, cu atât se reduc şi manifestările de iubire faţă de ei.
adică, bre binecuvântate, pentru că am ajuns pe lună, tu nu mai găseşti o cale de a-ţi arăta iubirea faţă de mama ta? Femeile de demult, care se trezeau cu noaptea în cap ca să adune lemne, să facă focul, să coacă pâinea şi apoi să ducă rufele murdare la râu ca să le spele, iar apoi să le gătească celor şapte
300
copii şi trei moşnegi, pe care-i aveau acasă, aveau parte de o dragoste îmbelşugată de la bărbatul care lipsea ziua întreagă la câmp şi se întorcea acasă frânt? Sau crezi că copiii care, dacă nu ajutau la treburile mai uşoare, hoinăreau pe maidane, aveau parte de mai multe îmbrăţişări decât copiii de astăzi? Dimpotrivă, astăzi oamenii, care cu un buton şi o maşinărie îşi fac treburile cât ai spune peşte, ar trebui să aibă mai mult timp spre a fi preocupaţi unul de altul. Motivul pentru care nu afierosim mai mult timp apropiaţilor nu este lipsa timpului, ci cutia ce ne prosteşte televizorul. Dacă omul de azi ar arunca televizorul pe geam, şi casa, şi societatea, şi relaţiile umane ar fi mai bune.
nu contest ce zici, părinte, dar găsesc că eşti un pic… exagerat. Cred că adevărul este undeva la mijloc. Să aruncăm televizorul, dar hai să găsim şi o zi pe an în care să-i oferim o floare mamei. N-o să se năruie lumea pentr-un buchet de flori şi o îmbrăţişare în plus…
bre copilul meu, nu mi-ai priceput ideea! Pierdem esenţa din pricina păstrării aparenţelor şi a lucrurilor făcute de ochii lumii! Problema nu e numărarea îmbrăţişărilor la zile aniversare… Ascultă o istorioară, tocmai mi-am amintit-o, ca să înţelegi la ce mă refer: în urmă cu destui ani, când încă mai slujeam, m-au chemat la un azil, ca să împărtăşesc o bătrânică. Intrând în azil, am văzut o masă împodobită şi am întrebat ce sărbătoresc. Mi-au răspuns că era ziua mamei şi că aveau să fie vizitate de copiii lor. Înţelegi ironia şi contradicţia? „Bună ziua, mamă, am venit eu, care te-am aruncat într-un azil, să-ţi spun cât de mult te iubesc!”. Le-au sosit copiii îmbrăcaţi de parcă mergeau la o nuntă, cu flori, şi au început pupăturile şi îmbrăţişările. Au dansat, au mâncat, au cântat, au făcut fotografii şi apoi au plecat. Întrebând, am aflat că unii bătrâni erau vizitaţi doar o dată-de două ori pe an. Vreau să-ţi spun că
301
în clipa în care au plecat, singurătatea li s-a părut bătrânilor a fi mult mai mare. Unii plângeau asemenea unor copilaşi! Mi s-a frânt inima văzându-i! Tu ce zici? N-ar fi preferat să se afle împreună cu ei într-un colţ al casei, chiar dacă nu le-ar fi dat nici o importanţă, decât să trăiască această bătaie de joc la care am fost martor?
LA MIJLOCUL LUNII MAI
părinte, o femeie… nu-mi amintesc numele ei, s-a aşezat din nou în faţa bisericii şi s-a dat în spectacol. Nu-ţi poţi imagina cum te-a încondeiat!
la un moment dat o să se plictisească!, îi replică nepăsător vârstnicul, dar nici el nu părea să creadă ce spunea.
s-o crezi tu că o să se plictisească! Astăzi te-a stropşit, gesticulând! Şi să vezi cum o făcea! Mâinile i s-au lungit de la cât şi le-a întins!
ai văzut pe cineva blestemând cu jumătate de inimă?
dar un gest urât la adresa cuiva e un blestem? Am citit undeva că şi anticii recurgeau la asemenea gesturi, dar nu erau blesteme.
pentru antici poate nu era blestem, dar cine dă astăzi cuiva cu tifla n-o face de bine. Bunicul meu, care făcea şi el asemenea gesturi, zicea: „Să te ducă patru şi cu popa, cinci”, şi de aici vine gestul cu cele cinci degete ale palmei deschise, când ţi se dă cu tifla.
iar ţicnită asta ceva asemănător vrea să dea de înţeles!
Ţicnită angelica pe numele ei de botez avea motivele ei pentru care îl vrăjmăşea pe părintele Haralambie. Şi nu era vorba de o simplă duşmănie, ci de o ură neîmpăcată! Se îndrăgostise cândva, în tinereţile ei, de un egiptean musulman, aflat în slujba tatălui ei. Dragostea a fost reciprocă, deşi gurile rele spuneau că el nu jinduise decât la pământurile ei. De altfel, nu se distingea prin cine ştie ce înfăţişare. Lucrurile erau serioase şi veni vorba de nuntă. În satul lui „popa-Rambo” nu încăpea în discuţie căsătoria civilă, cu atât mai mult lepădarea unui
303
creştin de credinţa sa, aşa că egipteanului nu-i rămăsese altceva decât să-şi schimbe dumnezeul. Iar pentru pământurile ei şi pentru o viaţă mai bună, el şi-ar fi schimbat şi pielea, dacă i s-ar fi cerut! Aşadar, i l-au încredinţat părintelui Haralambie spre cateheză înainte de a fi botezat. Dar se pare că zelosul preot a cam întrecut măsura cu cateheza, şi egipteanul, imediat după catehizare, aflând lumina cea adevărată, s-a dus să se călugărească. Acum, când vorbim, se află la Locurile Sfinte şi e ieromonah într-o mănăstire. Angelica, care îşi pregătise deja rochia de mireasă, l-a socotit vinovat de această răsturnare de situaţie pe preot şi i-a cerut socoteală pentru pierderea mirelui. Lucrurile s-au înrăutăţit când, odată cu trecerea vremii, femeia asta urâţică n-a mai reuşit să-şi găsească alt mire, rămânând pe raft. Pentru multă vreme, oriunde se oprea, îl vorbea de rău pe preot, până ce, la un moment dat, timpul făcu să i se potolească un pic înflăcărarea, ce continuă să ardă mocnit în sinea ei. Vestea revenirii părintelui Haralambie la îndatorirea de duhovnic îi prefăcu flăcăruia într-un incendiu, şi părintele Dimitrie îşi află un nesperat aliat. Aliat e, fireşte, un fel de a zice, întrucât cu isteriile sale nu-i provoca decât pagubă; aşa că el însuşi se văzu silit să-i ceară să înceteze. Însă ea, crezând că „sărmanul” părinte Dimitrie a fost silit să cedeze în faţa presiunii exercitate de „sângerosul popa-Rambo”, îşi continuă demersul şi mai înfocat. Despre sacoşa cu excremente, găsită de Anéstis în curte, nici măcar nu îndrăzni să-i spună părintelui, fiind sigur că izbânda-i aparţinea tot ei.
Satul, e adevărat, se împărţi. S-au făcut auzite opinii diferite şi contradictorii. Apărătorii părintelui Haralambie proslăveau vremurile în care în sat domnea morala şi socoteau un dar de la Dumnezeu faptul de a avea un ieromonah atât de sporit duhovniceşte şi evlavios la al cărui epitrahil să alerge. Oponenţii considerau că era depăşit de epoca în care trăia,
304
şi-l vedeau ca pe un model ce-ar trebui retras de pe piaţă sau ca pe un exponat de muzeu. Câţiva oameni mai chibzuiţi, aflaţi la mijloc, erau de părere că ambii preoţi sunt de folos, la fel ca barca ce are nevoie de două vâsle, întrucât, dacă va fi folosită doar una dintre ele, nu va face decât să se învârtă în cerc.
însă asta i-a prins bine părintelui Dimitrie. Simţind respiraţia bătrânului preot în propria ceafă, s-a reorganizat. A reînfiinţat şcoala catehetică pentru copii, a cerut femeilor să se îmbrace mai decent, în fiecare dimineaţă a dedicat trei ore din programul său pentru a se afla la biserică şi a spovedi, începând totodată şi să predice dacă poate fi numită predică faptul că ieşea în faţa credincioşilor, lua o atitudine gravă şi cuvânta cam aşa: „Iubiţi credincioşi, astăzi ne vom apleca cu atenţie asupra a două lucruri: pilda evanghelică şi viaţa sfântului (cutare). Ca să nu vă obosesc, intraţi pe pagina de Facebook a parohiei sau pe pagina mea personală şi informaţi-vă referitor la pilda evanghelică, dar şi cu privire la viaţa sfântului!”
Dar şi varianta aceasta îşi avea aderenţii ei. Pe internet discuta multe ore, mai ales cu tinerii, pe care reuşi să-i şi câştige, în schimb, părintele Haralambie i-a adunat pe toţi cei de peste cincizeci de ani, mulţi dintre ei venind chiar de departe. Din fericire şi asta-i onora amândoi dădură dovadă de discernământ, nevorbindu-se de rău unul pe altul. Astfel, în scurtă vreme au ajuns să funcţioneze asemenea unor vase comunicante.
Tineretul socotea că-i „musai” să ia binecuvântarea „antichităţii”, întrucât pentru ei satul şi „popa-Rambo” mergeau la pachet. Ca şi cum ar fi fost o statuie vie, ce serile îşi părăsea soclul din piaţa centrală spre a bântui caldarâmurile cetăţii. Însă mulţi vârstnici, care o răriseră cu mersul la biserică, au început, la îndemnurile părintelui Haralambie, să-şi facă prezenţa
305
simţită la slujbe. Cu toţii erau câştigaţi şi mai ales Hristos, Care vedea cum în urma acestei întreceri nobile cei pierduţi se reîntorceau, sporind numărul oiţelor Sale,
Singurul care avu de pierdut fu Anestis! Ucenicul care vedea cum casa lor îşi pierdea isihia, iar el însuşi era transformat într-un ospătar. De când începuse să spovedească, casa era frecventată ca un cabinet medical: dispensarul sufletelor îndurerate şi rănite. Însă pentru Anestis, deşi era ceva ce nu-l privea, situaţia devenise supărătoare, de vreme ce nepoftiţii îi invadau spaţiul propriu. Schimbarea vieţii sale cotidiene fu atât de evidentă, încât ar fi putut lesne să împartă şederea sa acolo în perioade ante şi post spovedanie. Oricine putea să vină oricând avea chef şi să ceară să fie spovedit, să ia un sfat sau să discute ceea ce-l apăsa. Domnea neorânduiala! Uşa se închidea şi deschidea asemenea uşilor batante de la barurile din Vestul Sălbatic. Mulţi intrau cu noroi pe picioare sau aveau cu sine o umbrelă îmbibată de apă. Alţii făceau o vizită armenească, adică nu se mai dădeau duşi, iar alţii, în timp ce aşteptau în curte, umpleau locul cu mucuri de ţigară. Şi tuturor acestora trebuia să le facă o cafea, să le ofere un biscuit şi rahat, iar pe alţii, care veneau de departe şi erau cunoscuţi de-ai părintelui, chiar să-i ospăteze. Cei mai sâcâitori dintre toţi erau sătenii din apropiere, cărora, imediat ce intrau în casă, li să făcea sete şi cereau „un păhărel de apă”! Şi asta chiar şi în timpul iernii! De parcă n-ar fi putut să bea apă acasă la ei! Şi fraierul de el trebuia să spele întruna pahare!
Viaţa sa de zi cu zi deveni insuportabilă şi obositoare, dar nu prin sudoare. Zilele curgeau „cu încetinitorul” şi, dacă oarecând aceasta-l mulţumea, acum îl deconcerta. Astfel că ridică pretenţii pretenţie nu e cuvântul potrivit fiindcă, dacă ar fi pretins, ar fi încasat o lovitură de toiag… Îi ceru părintelui CU o anume tensiune în glas aceasta-i o descriere mai exactă
306
să stabilească un program de vizită. După multe negocieri pe poartă fu atârnată o tăbliţă pe care scria: „Program de vizită: 10:30-12:30 şi 17:30-19:30”. În plus tot Anestis o ceru – au atârnat şi un clopoţel la poartă spre a-i auzi pe vizitatori, deoarece unii „măgari” intrau fără să bată în uşă sau să avertizeze într-un fel, de zici că intrau într-o alimentară.
Părintele îi făcu hatârurile astea, dar el îl mai rugă şi altceva, pentru care încasă un refuz. I-a cerut, legat de cumpărături, să nu le mai facă la supermarketul unde lucra Niki. Avea un motiv serios, chiar dacă nu avea îndrăzneala de a i-l mărturisi duhovnicului său! De fiecare dată când se ducea, ea flirta cu el sau cel puţin aşa i se părea lui -, făcându-l să se simtă ciudat şi nelalocul său. I se strângea stomacul şi-i tremura de parcă ar fi înghiţit o pasăre. Şi numai asta era? La fiecare sărbătoare mare şi cu orice ocazie îl felicita dându-i şi un pupic. La un asemenea schimb de urări o sărută şi el pe obrazul pufos şi avu impresia că sărutase o piersică înmiresmată. Pentru o clipă vru să muşte din ea, nu mult, doar atât cât să-i simtă gustul. Cu siguranţă că ar fi avut gustul unei căpşuni înmuiate într-un vin mavrodâfni.
De multe ori, în timp ce-şi făcea cumpărăturile, s-a surprins pe sine mângâind-o cu privirea, tresărind la glasul ei susurător. Să se fi îndrăgostit de ea? Oricine s-ar fi îndrăgostit de ea, aşa cum aşeza pe rafturi, în ordine şi cu precizie, produsele. Cu limba într-un colţ al gurii, le calcula locul cu o asemenea seriozitate şi încordare, pe care nu le vezi decât la neutralizarea explozibilelor de către pirotehnicieni. Dar şi Anestis nu e fitecine. Era ucenic, frate de mănăstire, în câteva luni avea să depună votul castităţii şi abstinenţei şi în inima sa avea să troneze Hristos: loc pentru altcineva nu prisosea.
Până într-o zi când Anestis se hotărî şi le mărturisi pe toate astea părintelui – faţă de duhovnicul tău nu trebuie să ai
307
secrete şi acela, în loc să-l ferească, i-a dat canon să se ducă şi mai des!
– Focul se combate prin foc, i-a spus; dacă nu vei câştiga bătălia asta, de unde vei şti că eşti bun de călugăr?
Dacă totuşi nu era bun de călugăr? Acesta nu era un vis copilăresc, nici n-a avut vreo vedere minunată prin care să fie chemat: n-a fost decât o hotărâre luată la rece, ca să-şi pună viitorul la adăpost. Da, dar acum când a prins gustul, când a trăit-o, se simţea ca şi cum ar fi fost născut pentru această viaţă, de parcă era un costum pe care l-a îmbrăcat din greşeală, dar care-i venea perfect pe corp. Mintea-i deveni moară! Se găsise un domeniu în care să se distingă şi să fie mândru de sine. Şi acum, când căpătă şi el un pic de încredere în sine, se umplu de îndoială!
Părintele Haralambie avea dreptate! Trebuia să-şi lămurească simţămintele faţă de Niki, dar mai ales să se lămurească cu însăşi Niki.
SFÂRŞITUL LUI MAI
în doi e mai bine decât singur cu condiţiaă nu împărţi doar o porţie insuficientă de mâncare. Aşa că Anéstis descărca împreună cu monahul peşcheşurile din maşina de teren a mănăstirii. Cum, de obicei, nici unuia dintre monahi nu-i ardea să-l vadă pe „popa-Rambo”, Anestis întrebă şi el din politeţe deşi era sigur de refuz:
pleci deîndată sau intri pentru un pahar de apă?
intru! Pregăteşte şi o cafeluţă, îi auzi uimit răspunsul. Am un mesaj pentru „popa-Ram…”, ăăă, părintele Haralambie. Binecuvântează, părinte!, spuse monahul cum intră, păstrând distanţa de rigoare calculată prin adunarea lungimii toiagului, a braţului şi a avântului corpului.
Socoti că la doi metri era în siguranţă.
dumnezeu să te binecuvânteze!, îi răspunse nevăzătorul, strângând între degete măciuca toiagului.
îl recunoscu numaidecât pe călugăr. i-l trimisese egumenul anul trecut în Postul Mare, numai că trei săptămâni mai târziu dus a fost. Îl lovea întruna acesta-i fu motivul. N-a spus şi că fuma pe ascuns, şi că, pentru a se scuza, zicea că ţigările pe care le cumpăra erau pentru părintele Haralambie, de parcă n-ar fi ştiut tot satul că „popa-Rambo” socotea fumatul tămâia diavolului.
Anestis pregăti cafeaua, aşeză şi câţiva biscuiţi pe o farfurioară şi le oferi vizitatorului. Făcu numaidecât o plecăciune înaintea clericilor:
dacă binecuvântaţi, cât staţi de vorbă, mă duc să pun lucrurile în ordine.
309
stai, frate, dacă vrei, fiindcă veştile trimise de egumen te privesc şi pe tine.
Anestis ascultă şi rămase în picioare lângă părintele.
părinte Haralambie, începu monahul, egumenul mi-a cerut să-ţi transmit că s-a întristat foarte tare pentru că n-ai făcut ascultare de dorinţa sa de a nu spovedi aici în sat.
ai să-mi spui ceva nou? Eşti al patrulea emisar cu aceleaşi reproşuri din partea „excelenţei sale”. Să-i comunici că dorinţa mnealui s-a învechit şi nu mai poate fi ingerată.
mi-a mai spus să-ţi transmit că ţi-a oferit alternativa de a te întoarce şi a ţi se purta de grijă la azilul de bătrâni al mănăstirii, unde ai putea să şi spovedeşti.
bătrânii trebuie duşi la azil! Eu mi-s încă în floarea vârstei.
egumenul mai zice să-l ierţi şi că acestea nu-s dorinţele sale, ci ale mitropolitului pe care l-ai deranjat în repetate rânduri.
părintele Dimitrie îl deranjează pe mitropolit, mitropolitul pe egumen şi egumenul pe un nevăzător, care nu vrea decât să mântuiască suflete…
Bătrânul se ridică brusc în picioare şi-şi ridică toiagul în aer, de ziceai că era Constantin Paleologul înainte de a striga „La atac!” Băţul întâlni lustra pe care o făcu ţăndări. Monahul îşi vărsă îngrozit cafeaua pe dulamă, recalculă, de bine-de rău, distanţa de rigoare şi îşi împinse scaunul cu jumătate de metru mai în spate.
să-i spui egumenului…, începu preotul vârstnic plin de furie şi împroşcând cu salivă.
linişteşte-te, părinte Haralambie, aşteaptă să închei…, aproape îl imploră îngrozit monahul.
Anestis stătea într-o parte, savurând episodul. „În cele din urmă, cupopa-Rambo nu te plictiseşti niciodată”, conchise el.
Bătrânul trase aer în piept şi-şi amână cântul de luptă pentru ca celălalt bărbat să încheie ce avea de spus.
310
l-a sunat ieri vlădica şi i-a spus că, după cum crede şi părintele Dimitrie, nu mai există nici o problemă, fiindcă vă completaţi reciproc şi poţi spovedi cât vrei.
nu i-am cerut nici mai înainte voie, iar acum nu-mi pasă dacă mi-o dă!, izbucni bătrânul, simţind că acesta ar fi fost cel dintâi lucru pe care monahul trebuia să-l fi spus; în schimb preferase, de atâtea minute bune, să se joace cu nervii şi răbdarea sa.
mi-a spus să-ţi transmit…
cântăreşte-ţi bine cuvintele, că altminteri o să-ţi despic capul, îl ameninţă bătrânul preot, izbindu-şi toiagul de parcă era un iatagan, iar el însuşi Nichitaras „Căsăpitorul de turci”1, căci şi acesta orbise spre sfârşitul vieţii.
părinte Haralambie, nu împuşca mesagerul. Mi-a spus să vă iau cu mine la mănăstire, fiindcă mâine are loc consiliul mănăstiresc, şi una din chestiunile ce se vor discuta va fi şi tunderea lui Anestis în monahism. Cuvântul tău va fi hotărâtor şi de aceea prezenţa ta se impune. A venit deja şi tatăl tău, continuă el uitându-se la ucenicul care, la auzul acestora, se arătă cuprins de nelinişte.
Părintele Haralambie luă cuvântul:
să-i spui că trebuia să mă întrebe înainte de a chemagherontia1. Să-i zici că e devreme pentru asemenea hotărâre şi că am nevoie de mai mult timp pentru aşa ceva. Acum, dacă Anestis vrea să-şi vadă tatăl, are binecuvântarea mea să lipsească două-trei zile, dar nu mai mult. Tu, copilul meu, vrei să te duci?, îşi întrebă ucenicul cu o faţă nepăsătoare, de hipnotizat.
da…, adică nu…, adică poate…
S-a întors spre monah:
la ce-a venit tatăl meu?
Nichitaras Stamatelopolos (1781-1849), unul dintre eroii Revoluţiei de la 1821 (n. trad.).
2 Consiliul mănăstiresc lărgit (n. trad.).
311
a venit cu părintele Stavros. Presupun că a venit fie pentru a fi de faţă la tunderea ta, dacă hotărârea va fi pozitivă, fie pentru a te lua cu el, dacă hotărârea va fi negativă, dar nu ştiu! Presupun şi eu…
spune-i tatălui meu să mă ierte, dar n-o să vin!
fiindcă probabil se aştepta la asta, printre lucrurile pe care ţi le-am adus mi-a dat să-ţi las şi un pachet cu lenjerie intimă şi ciorapi.
Anestis se puse pe căutat prin stiva de cutii şi cum găsi pachetul, i-l dădu înapoi monahului nedumerit:
spune-i că am tot ce-mi trebuie şi nu-mi lipseşte nimic. Şi să-i spui să nu mai vină. Dacă mă fac monah, o să-L am ca tată pe Hristos, şi, dacă n-o să mă fac, o să găsesc eu o cale de a mă întoarce acasă. Asta să-i transmiţi!
nu, sări părintele Haralambie, o să păstrăm pachetul, iar tu să-i spui că fiul îi trimite dragostea sa, dar „popa-Rambo”, lemnul ăla sucit, nu i-a dat binecuvântarea de a veni să-l vadă. Ai înţeles ce ai să-i zici?
să fie binecuvântat, părinte Haralambie!, îi răspunse încurcat monahul.
N-a mai zăbovit ca să-şi bea restul cafelei. Plecă spre sat grăbit şi salivând. Îi rămase de neuitat plăcinta cu caşcaval de la cuptorul din centru, cel cu câteva măsuţe pentru clienţi afară, în stradă.
Cum rămăseseră singuri, părintele îl chemă la el pe Anestis.
ce-a fost asta?
care asta?
asta cu tatăl tău!
n-a fost nimic!
vrei să-mi pun epitrahilul şi să-mi spui cu de-a sila sau vrei să discutăm aşa cum face ucenicul cu părintele său duhovnicesc? Sau, dacă vrei, ca doi buni prieteni!
312
Anestis luă un scaun şi se aşeză lângă el. Tremura din toată fiinţa sa; pieptul i se umpluse de sentimente de indignare, furie şi dezamăgire. Nu era ceva recent, de mai demult se simţea aşa, de când şi-a dat seama că singura persoană care a crezut în el şi i-a dat o adevărată şansă a fost acest preot nevăzător. Şi de câte ori îşi amintea cuvintele sale că nu era un leneş, ci că aşa îl văzuseră ceilalţi, şi el doar a reacţionat asemenea unei oglinzi, se umplea de furie. Se înfuria pe toţi, pe dascălii, profesorii, cunoscuţii, rudele, pe toţi, afară de mama sa, care nu l-a judecat niciodată. Şi cel mai mult se înfuria pe tatăl său. Care nu doar fusese primul la etichetarea lui, ci îl şi intimida spunându-i că, dacă va rata cu călugărirea, n-avea să-l mai primească acasă. Ei bine, dacă nu-l mai voia ca fiu, nici el nu-l mai voia ca tată!
Cum poate furtuna bruscă să lovească pământul şi înfuriată să biciuiască de-a valma copaci şi stânci? Aşa ieşiră şi cuvintele din gura lui Anestis. O furtună de cuvinte care s-au vârât stăruitor în urechile îmbătrânite. Surprins, clericul rămase liniştit pentru câteva minute, ca şi cum îşi cântărea cuvintele ce urma să le spună sau încerca să digere cele ce auzise. Dacă el ar fi fost răspunzător de această ieşire din sine a lui Anestis, nu şi-ar fi putut-o ierta. Ucenicul susţinea că vorbele sale erau cele ce îl scoseseră din întunericul ignoranţei, luminându-i mintea. şi, odată cu luminarea, care a fost urmarea? Că tatăl său nu merită decât dispreţ! Nu! Nu putea accepta nici asta, nici comportamentul ucenicului său. Cu atât mai mult, o asemenea povară pe conştiinţa sa!
bre binecuvântate, iubirea părinţilor se cântăreşte pe temeiul faptelor, nu al vorbelor. Tatăl tău e un om neştiutor de carte, vorbeşte cu inima, nu cu mintea, îţi are grija, cu gândul acesta se culcă şi cu acesta se trezeşte. Cum poţi să-l nedreptăţeşti aşa?
313
şi mama era neştiutoare de carte, dar întotdeauna mă înţelegea şi niciodată nu mă vorbea de rău.
nu te înţelegea! Şi ea credea aceleaşi lucruri, ca şi tatăl tău! însă ea încerca, luându-ţi apărarea, să-şi liniştească bărbatul şi să nu sufere nici ea, nici soţul ei. De fiecare dată când te mângâia şi-ţi spunea că nimeni nu se pierde, o făcea ca să audă tatăl tău, care ştia ce dragoste îţi purta. Ţi-ai culpabilizat tatăl, şi asta din cauză că te-ai dezvinovăţit întru totul pe tine: dar şi pentru asta nu eşti tu de vină! Aşa suntem noi, de lut, plini de patimi şi greşeli. Fiecare om are multe faţete. Fiecare te vede în felul lui: depinde de ochiul fiecăruia. Şi câteodată acelaşi om te vede cu alti ochi şi nu te recunoaşte. Până şi, noi ne uităm în oglindă la noi înşine şi vedem acolo un străin. O să ţi se pară ciudat, dar eu am ajuns să mă cunosc pe mine când mi-am pierdut vederea! Cel mai mare dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu!
Iartă-mă, părinte, dar nu te înţeleg. Să orbesc pentru a-mi vedea greşelile sau să aştept să orbească tata pentru a veni să-mi ceară iertare?
nu, bre binecuvântate, n-am spus asta. Vorbesc despre ochii sufletului acum. Pe aceştia trebuie să-i deschizi pentru a vedea limpede ce s-a întâmplat.
timpul nu mai poate fi dat înapoi. Cu o altă atitudine din partea lor, aş fi putut fi acum un tânăr cu studii sau un atlet de renume. Dacă s-ar fi purtat cu mine ca tine, aş fi ajuns neîndoielnic departe!
ce-am făcut eu, bre binecuvântate? Te-am lăsat flămând
ca să găteşti. Te-am afundat în mizerie pentru a face curăţenie. te-am trosnit cu toiagul de câteva ori şi te-am silit de alte tot atâtea ori să faci un lucru sau altul. Asta ai fi vrut să facă şi tatăi tău? Să te lase flămând şi să te lovească?
dacă de asta ar fi fost nevoie ca să ajung om, da!
314
acum spui asta! Dar dacă ai fi crescut cu un asemenea tată, te-ai fi rugat să creşti mare ca să pleci de acasă.
hm, eu n-aş fi plecat! L-aş fi ajutat şi l-aş fi uşurat de sarcini. Aş fi rămas lângă el să am grijă de bătrâneţile sale, fiindcă va fi făcut din mine un om de ispravă. Dar aş fi putut eu vreodată să-l îngrijesc la bătrâneţe cum trebuie, dacă nu m-ai fi pus tu pe drumul cel bun? Mulţumită maturităţii şi discernământului tău, ai izbutit ceva ce părea de neînchipuit. Tu ai zis că fiecare trebuie luat în felul său. Măcar de-ar fi făcut tatăl meu la fel ca tine!
bre binecuvântate, se prea poate ca şi eu, aflându-mă în locul tatălui tău, să fi făcut aceleaşi greşeli, poate chiar şi mai mari!
– „Ce-i foloseşte bolnavului patul de aur?” într-adevăr, uneori mă întreb cum m-ai fi adus pe drumul cel bun dacă ai fi fost cu tot respectul acel „popa-Rambo” de demult? Ai fi schimbat ceva?
ei, fireşte! Acel „popa-Rambo” de demult ţi-ar fi mângâiat cu toiagul fiecare oscior…
dar şi acum o faci!
acum doar încerc! Mai demult, când vedeam, arareori ratam. Acum, ca să te nimeresc o dată, dau de zece ori pe lângă! Minţile-mi sunt la fel! De asta-ţi spun, bre binecuvântate, nu-ţi răstigni tatăl! Tatăl tău face ca toţi părinţii şi tu, ca toţi copiii. Cât trăiesc părinţii, copiii le pun pe toate în cârca lor, iar părinţii se plâng de asta, însă uită că şi ei au făcut, la rândul lor, aceleaşi lucruri părinţilor. Şi părinţii le vorbesc copiilor răstit, iar copiii nu le acordă nici o atenţie. Şi apoi, când îi pierd, regretă. De ce te apuci acum să-l judeci pe tatăl tău, în loc să te împaci cu el şi să-i fii de ajutor la bătrâneţi? Odată, pe placa de marmură a unui mormânt, am citit: „Tată, odihneşte-te, vor munci copiii tăi”, însă eu m-am gândit că acum e prea târziu,
315
acum odihna i-o dă Dumnezeu! Iubeşte-ţi tatăl şi, dacă-i găseşti greşeli, trece-i-le cu vederea. Nimeni nu s-a dus la o şcoală specială să înveţe cum să ajungă un părinte bun!
n-am spus că nu-l iubesc nu-mi pune în gură cuvinte pe care nu le-am rostit -, ci că purtarea sa m-a vătămat. Poate că dragostea lui n-a fost precum aceea a mamei mele!
Părintele tăcu şi în sinea sa părea să se dea o luptă. Ochii săi inexpresivi priveau în gol, ca nişte pagini albe. Se lăsă o tăcere încremenită, asemenea celei ce te face să te aştepţi la ceva rău, precum un ţipăt, căderea unui fulger sau rostirea unui mare adevăr. Sunt, de bună seamă, adevăruri ce, odată rostite, provoacă un şoc mai mare decât cel provocat de un cutremur. Un asemenea adevăr se afla îngropat în memoria părintelui, un secret, privitor la Anestis, pe care nu crezuse vreodată că avea să i-l descopere. Dar uite că toate îşi au vremea lor.
copilul meu, ştii de ce judecarea aproapelui este un păcat?, îl întrebă cu glas blând, spărgând tăcerea.
fiindcă este bine să ne vedem greşelile proprii. Dar Dumnezeu ne-a dat şi minte, şi judecată…
care este elementul fără de care nu se poate judeca drept un fapt sau un om?
socotesc că este cunoştinţa tuturor aspectelor ce caracterizează faptul sau omul respectiv. Cunoscând cum stau lucrurile, eviţi judecarea greşită.
gândeşti corect! Spune-mi acum, cine e Singura Persoană care cunoaşte toate datele cum ai spus tu -, spre a face o judecată dreaptă?
am înţeles unde baţi, părinte, dar dacă e vorba de relaţia dintre doi oameni, socotesc că lumea întreagă nu cunoaşte ceea ce ştiu cei doi. Cei doi şi Dumnezeu!
socoteşti greşit şi o să-ţi arăt! Şi să nu uiţi că am fost silit să-ţi spun ceea ce o să auzi şi că intenţia mea n-a fost asta la început…
316
Cum rosti aceste cuvinte, părintele Haralambie îşi îndreptă privirea oarbă spre cer:
– Iartă-mă, Hristoase, că voi descoperi cuvinte de la spovedanie; dar e spre bine! Şi Tu eşti Părinte şi o să mă înţelegi!
S-a întors spre ucenicul său şi începu să vorbească cu glas scăzut, ca şi cum pereţii ar fi avut urechi:
– Ţi-aminteşti de povestea cu cele două cupluri şi cu soţiile însărcinate?
– Mi-amintesc, fiindcă m-a mişcat mult! Una avea să nască cu probleme şi voia să avorteze copilul, dar în cele din urmă l-a păstrat şi a fost bine, în timp ce copilul celeilalte, pe care soţul nu-l voia, a avut probleme. Şi îmi aduc aminte că după aceea el s-a sinucis…
– Opreşte-te puţin asupra faptului că în primul cuplu mama voia să pună capăt sarcinii, şi soţul se împotrivea! Copilul s-a născut mulţumită tatălui – să nu uiţi asta!
– Ei bine, există mame şi mame!
– Sărmana de ea nu voia copilul din iubire faţă de el. Nu-i păsa dacă avea să se nască şi cu zece capete! însă tremura la gândul ce se va întâmpla cu copilul când amândoi părinţii aveau să moară, şi el avea să rămână singur pe lume! Şi-l închipuia legat de pat în nu ştiu ce azil şi se topea de suferinţă. Ştii în urmă cu câţi ani mama aceasta a fost însărcinată? în urmă cu douăzeci şi şase de ani. Copilul i s-a născut pe doisprezece februarie.
Anestis se holbă, ochii i se făcură cât două cepe:
– Atunci m-am născut eu! Adică vrei să spui…
– Vreau să spun ceea ce ai priceput! Dacă tatăl tău n-ar fi stăruit, nu te-ai fi născut! Pe atunci nici măcar nu-l ştiam! încerca dimpreună cu părintele Stavros s-o convingă pe mama ta şi, când au văzut că nu reuşesc, părintele Stavros s-a gândit că eu, cu încăpăţânarea mea, le eram singura nădejde. Şi a alergat tatăl tău în hohote de plâns la mine ca s-o conving pe soţia
317
pe mama ta! O ameninţa cu divorţul, cu sinuciderea, plângea la picioarele ei ca să-şi schimbe părerea. Acest tată pe care adineauri l-ai răstignit…
– Adică m-am născut mulţumită ţie ?
– Mulţumită tatălui tău! Eu n-am făcut decât s-o ameninţ pe mama ta cu chinurile şi focul iadului!
– Adică ai ştiut de la început, de când m-ai primit aici, cine sunt?
– Nu, bre binecuvântate! Cu timpul am făcut legături între persoane şi întâmplări şi am priceput…
Anestis îi sărută părintelui mâinile care ardeau. Îndesă într-un rucsac ce apucă şi alergă să prindă autobuzul pentru a se duce la mănăstire. La o masă, la brutăria din piaţă, îl găsi pe monah, aflat la a treia plăcintă cu brânză. Şi sub masă ţinea ascunsă în mâna stângă o ţigară aprinsă. Cum îl văzu pe Anestis, o aruncă discret. Aceasta făcu un salt şi ateriză la picioarele lui Anestis. Monahul îngălbeni.
– A ta e patima, a ta-i şi vina, îi scăpă printre dinţi lui Anestis, care-şi aminti că acesta era unul dintre monahii ce neîncetat îl lua peste picior şi-l vorbea de rău. O să vin cu tine. Părintele Haralambie mi-a dat binecuvântarea să stau la mănăstire cât va sta şi tatăl meu. Tăticuţul meu!
LA ÎNCEPUTUL LUI IUNIE
Anestis s-a întors de la mănăstire nu doar cu inima, ci şi cu braţele pline. Pe lângă bunurile de larg consum, de la tatăl său, a adus destule alte bunătăţi, în principal articole de uz casnic şi lenjerie de pat. În timp ce le aşeza în dulapuri, a tresărit dintr-odată.
cât pe ce să uit…, rosti răspicat.
Fără să aştepte răspuns din partea părintelui, se scotoci prin buzunare şi scoase un plic.
ai o scrisoare din Sfântul Munte. De la un monah Mitrofan.
Preotul în vârstă sări de parcă fu curentat, însă chipul îi rămase inexpresiv.
să ţi-o citesc?, îl întrebă ucenicul.
ţie ţi-a trimis-o?
e adresată ieromonahului Haralambie.
deci e personală!
Anestis o aşeză uşor în palma clericului.
de ce mi-o dai? Ca s-o citesc singur? Crezi că pot?
doar ai zis că e personală!
atunci aşteaptă să se petreacă o minune şi să-mi recapăt vederea ca s-o citesc singur.
Anestis rămase împietrit şi fără cuvinte.
aşadar, ce facem?, întrebă părintele.
suntem în impas…, trase concluzia tânărul surprins de dialogul fără noimă.
Părintele Haralambie îşi ridică cu avânt toiagul şi se burzului la el:
319
deschide-o, bre bufniţă, înainte să-ţi deschid eu capul! Dacă era ceva ce nu trebuia să se afle, ar mai fi scris unui nevăzător?
Anestis rupse plicul în timp ce se întreba cine era acest monah Mitrofan, la auzul căruia părintele a reacţionat în acel chip. Scoţând scrisoarea din plic, pufni şi spuse zâmbind:
bufniţă! Tocmai mi-am dat seama, părinte, că toate cuvintele care încep cu „bu-” în limba greacă sunt dispreţuitoare şi, mai mult, în decursul vremii mi le-ai aplicat pe toate: „ţtMvpoţ (bufniţă tont), (fricos), ţtTtovpSaţ (moftangiu), ţtTtovvToikAţ ţmovpovya (urât, bun de nimic), ţtTCovpTCovvctţ (nătâng), pirovkovxo (grăsan)…”.
mmvyraa, (plăcintă), ţtwovphn (bură), ţiTCOvxăh (sticlă)… Te-ai scrântit, bre? Suntem la vreun concurs de cuvinte aici sau de inepţii? E ăsta un dialog între duhovnic şi ucenic? Ce suntem, nişte amici ce discutăm ca să pierdem vremea?
să fie binecuvântat, părinte! Voiam să destind un pic atmosfera…
eu vreau o atmosferă grea… să n-o poţi ridica! Citeşte-mi, şi să punem capăt, fiindcă…, îşi întrerupse şirul şi-şi ridică la el nodurosul toiag de lemn, sugerând ceva ce era de la sine înţeles.
Anestis tuşi sec, ca un retor în Agora, şi începu să citească cele două pagini cu scris mic şi înghesuit:
Iubite în Hristos şi frate Haralambie,
Nădăjduiesc să te aflu sănătos. Sunt sigur că eşti în viaţă, fi indcă, aşa cum te ştiu, vei fi, fără doar şi poate, certat cu îngerul morţii. În ultima mea scrisoare (trebuie să fi trecut vreo zece ani de atunci) mi te-aiplâns că te-am uitat şi că nu-ţi scriu des. Uiţi, pare-se, că doi oameni care se au unul pe altul în rugăciune, se află zi de zi în legătură, tot aşa cum uiţi, s-ar părea, şi că
320
suntem fraţi duhovniceşti. Dar, cum spui, poate ai dreptate în ce priveşte amărăciunea ta, poate că e nevoie să mai ţinem legătura şi omeneşte, nu doar dumnezeieşte. Mi te-ai plâns că-ţi port pică pentru cuvintele grele pe care mi le-ai adresat ultima dată, când m-ai vizitat aici, în Sfântul Munte. Când aijurat că n-o să mai calci aici din pricină că nu era cu putinţă să-i înduri decăderea. Dar, bre binecuvântate, dacă există vreo pricină pentru care dintotdeauna mi-aifost drag şi te-am preţuit, este aceea că niciodată n-ai cântat nimănui în strună şi că ai fost mereu direct şi sincer, chiar dacă ai fost şi tu cam iute la mânie şi încăpăţânat, de făceai să crape de ciudă şi-un măgar. (Măgarul! De vietatea asta-mi aminteai cândpsalmodiai! Dumnezeul meu! Ce poluare sonoră mai era şi aia! ţi-aminteşti când părintele nostru duhovnicesc ţi-a tras, pe ascuns, în dosul stranei, un picior, ca să nu mai urli?) încă nu pot da uitării cuvintele tale dure nu din ranchiună, ci pentru că s-au dovedit a fi drepte. Am îngăduit autoturismelor să intre în Sfântul Munte ne-ai spus şi în scurtă vreme aveam să întâlnim mai multe maşini decât pelerini. Cărările ne-ai profeţit aveau săfie stricate şi în locul lor să se deschidă drumuri largi. N-ai fost dezminţit! însă asta a fost tot! Nu s-au făcut nici hoteluri, cum te încăpăţânai tu să crezi, nici n-au fost amplasate semafoare, nici nu li s-a permis femeilor intrarea în Sfântul Munte cum strigai tu de disperare; celpuţin până acum! Erai convins că părinţii aghioriţi, când e vorba de muzica bizantină, nu-s decât nişte gramofo ane reci, ori simpli hotelieri ce, fără a iubi munca, practică turismul religios, şi că-n locul acesta sfinţenia nu mai odrăsleşte. Mi-amintesc cât de mult te-ai supărat când n-am fost de acord cu tine, stăruind că locul acesta este o „fabrică” de sfinţi şi că aşa va rămâne câtă vreme Preasfânta îl va ocroti. Însă tu susţineai că sfinţenia s-a mutat în Rusia, care a pătimit. Cât de mult ai greşit! Totuşi mă întreb, iubite prea-încăpăţânate Haralambie: faptul de a
321
ţi se aduce la cunoştinţă de Sus că peste puţine zile vei adormi fericitul somn de veci nu este oare un semn de nezdruncinat al sfinţeniei? Ştiu ce vei gândi acum: că asemenea vizite ne face şi necuratul Ascultă însă ce s-a întâmplat şi o să înţelegi: la chilia vecină, Sfinţii Constantin şi Elena, din preajma kyriakón-ului schitului nostru, trăia avva Avacum cu doi călugări mai tineri spun „trăia”fiindcă acum nu mai e printre noi. Poate-ţi mai aduci aminte de el. Ca monah s-a arătat cam nepăsător, un pic necioplit şi destul de spurcat la gură. Însă părintele acesta, după cum se pare, ducea o viaţă tainică în nevoinţă, având parte de trăiri duhovniceşti pe care le ascundea şi, aşa cum s-a vădit, ceea ce lăsa să se vadă în afară nu era decât pentru a ne arunca praf în ochi şi a ascunde de noi înălţimea sfinţeniei la care ajunsese. Părintele acesta a răposat chiar de hramul chiliei sale pe 21 mai. Şi acesta este un semn din partea Cerului! Cu câteva zile înainte de a adormi, a trecut pe la toate chiliile şi şi-a cerut iertare. Noi am intrat la bănuieli că i se va fifăcut cunoscută ziua în care avea să moară şi întrebându-ipe călugării săi ne-am dat seama că avuseserăm dreptate.
Auzi, moş-moşmoană? Ai pierdut pariul! Sfântul Munte mai dă sfinţi! în ziua înmormântării sale, unul dintre cei doi călugări ai săi s-a apropiat de mine şi mi-a dat o binecuvântare din partea părintelui duhovnicesc. Odată cu înştiinţarea că avea să treacă la cele veşnice, i s-a făcut cunoscut că şi eu aveam să-i urmez, o săptămână mai târziu, în ziua de prăznuire a sfântului căruia îi port numele. Da, dragă Haralambie, urmează şi eu, cel de ţărână, nepăsător, păcătos, nevrednic, nerecunoscător, să urc scara vămilor văzduhului spre a înfrunta demonii, dar nădăjduiesc că mila lui Hristos va fi mai mare decât păcatele mele. Roagă-te, frate, să trec vămile şi să ies biruitor şi, dacă voi ajunge cu bine la Hristos, o să pun şi pentru tine o vorbă bună.
322
Haralambie, fratele meu, după cum ai înţeles, mă întorc în sfârşit acasă! Pentru dăţile nenumărate când te-am supărat sau amărât, iartă-mă, aşa cum şi eu te iert pentru toate dăţile când, cum vei fi crezut tu, m-ai supărat. Dar să ştii că am căutat mult şi n-am găsit o asemenea clipă. Ai fost mereu, Haralambie, fratele duhovnicesc desăvârşit. Şi dacă am vreo nădejde să ajung în Rai, se datorează ţie, răbdării, sprijinului, îndemnurilor tale duhovniceşti şi felului în care ai dezrădăcinat din mine egoismul. Că de n-ai fi fost tu – ţi-aminteşti bine -, eu aş fi lepădat destul de repede rasa monahală. Eram tinerei când am intrat în monahism, şi maică ne-a fost Preasfânta. Să ai mereu parte de grija ei şi să te acopere. La bună întâlnire în Ierusalimul cel de Sus! Te voi aştepta!
Mitrofan, fratele tău întru Hristos
Se lăsă o atmosferă grea, de doliu, tăcerea picurând numai tristeţe. Anestis îşi ţinea respiraţia. În faţa sa – părintele, cu capul plecat, sufla greu. Ceva, asemenea unor hohote de plâns, îi zgudui pieptul. Când şi-a ridicat privirea goală, lacrimile îi curgeau pe obrajii zbârciţi.
– Ia o coală de hârtie şi un plic, ca să-i răspund, îi spuse, respirând greu, ucenicului său.
– Părinte, pomenirea Sfântului Mitrofan a fost acum câteva zile…, îi răspunse tânărul şovăind.
– Ştiu asta! Ia hârtia şi scrie. » >
Tânărul făcu ascultare inconştient.
– Sunt gata…
Iubite frate întru Hristos Mitrofan,
întotdeauna ai făcut doar ce te-a tăiat capul, dând impresia că tu eşti şeful. Chiar şi atunci, când de-abia veniseşi şi nu erai decât un frate de mănăstire, nu ţi-ai ascuns voinţa puternică, având pretenţia ca toate să sefacă după placul tău. Dar şi acum,
323
când ai impresia că ai ajuns la sfinţenie – păcatele tale! faci totul de capul tău! Dacă-mi amintesc bine, sunt mai mare decât tine cu zece ani. Nu ţi-am spus, bre nepricopsitule, că întâietate au cei mai în vârstă?
Cum ai îndrăznit să pleci înaintea mea? Ca să-mi spui verde-n faţă c-am greşit în privinţa sfinţeniei Muntelui? Crezi că eu nu ştiam?Dar aşa ai fost tu dintotdeauna! Pândeai momentul ca să mă prinzi asupra faptului şi să mi-o spui verde în faţă.
Mi-amintesc momentul în care te-am văzut prima oară. Eu şedeam în coliba noastră bătută de vânturi şi gata să se dărâme, cu şiragul de mătănii în mâini şi urmăream vaporaşul din care coborau oameni şi se descărcau mărfuri. Te-ai distins numaidecât, înalt şi băgăcios cum erai, ca musca-n lapte. Când ai venit la părintele nostru, spre a intra în ascultarea sa, ţi-aminteşti vorbele mele? Tefaci că nu-ţi aminteşti, ai?Eu, care-mi amintesc foarte bine, ţi-am zis că în satul meu fratele mai mare are datoria de a-şi trosni fraţii mai mici ca să-i pună pe treabă; iar dacă tu vrei să-mi devii frate, va trebui să ai o ceafă tare, ca să rezişti. Ştii câte zile am râs pentru că ţi-ai pierdut graiul şi de spaimă ai dat în bâlbâit? Fireşte, cu timpul, ai început să creşti şi ai devenit un adevărat cocoşel.
Ţi-aminteşti şuturile pe care le încasam ca să nu zbier la strană, dar tu ai uitat cum te-ai pierdut în furtuna de zăpadă şi te-ai salvat auzindu-mi strigătele, fiindcă părintele nostru m-a trimis în căutarea ta. Te-ai fi prefăcut într-un sloi de gheaţă – asemenea glumelor pe care le spuneai şi la care nu râdeai decât tu.
Te faci că n-ai găsit vreun moment în care să te fi supărat, ca să te dai mare. Să-ţi amintesc eu câteva: Ce spui de momentul în care eu m-am dus la hramul mănăstirii Vatoped, iar tu ai cărat de unul singur toate lemnele de pe munte? Sau când am descoperit că ascundeai mâncăruri şi nu respectai rânduiala unei
324
singure mese pe zi în Postul Mare, şi ţi le-am aruncat în mare? Nu mi-ai purtat pică pentru că, vezi bine, nu i-am spus părintelui nostru duhovnicesc. Dar când mi-am fracturat piciorul şi am stat la pat, n-au căzut toate pe spinarea ta? Eu stăteam întins, cu piciorul în ghips, iar tu trudeai! Fără a crâcni o singură dată! Dar întotdeauna aşa ai fost! Blândubitor de trudă, de jertfă şi binevoitor, de să ţi se facă greaţă! o singură dată te-ai supărat, când am cerut şi mi s-a dat de către părintele nostru binecuvântarea de a ieşi din Sfântul Munte ca să propovăduiesc. Ai năruit lumea! Şi lasă-mă să-ţi explic că pe tine te-a alungat din lume lumea, iar pe mine, din mănăstire, prea multa tihnă. Dar chiar şi atunci mânia ta a fost una calpă, pare-mi-se, fiindcă n-a ţinut decâtfoarte puţin, pentru că nici ameninţarea ta că n-o să vii să-ţi iei rămas-bun de la mine n-ai pus-o în faptă. Şi ai venit la arsana şi mi te-ai aruncat în braţe şi te-ai pus pe bocit tu, un cogeamite călugăr, de parcă erai un puşti cu muci la nas. Odată mi te-aiplâns că am fost cam rece atunci. Nici nu ştii cât te înşeli! Dacă aş fifost rece şi nepăsător, crezi că mi-aş mai amintişi acum ultimele tale cuvinte?„Haralambie, ai spus, dacă vrei cu orice preţ să strici urechile lumii, fă-o ca un clopot, nu ca un corb”.
Şi acum, iubite frate în Hristos, ai plecat! Te-ai dus la Stăpânul Hristos ca să-I slujeşti şi Lui, aşa cum m-ai slujit şi pe mine, ajutându-mă în Sfântul Altar. Îmi ceri să te iert. Ei bine, te iert, ca să nu crezi că eşti mai bun decât minte. Te iert pentru că ai plecat primul, că altceva, pentru care să te iert, nu găsesc. La bună revedere, fratele meu! Pune o vorbă bună şi pentru mine, fiindcă vicleanul de mine nu s-a dezbărat de patimi şi soarta-mi atârnă numai de mila lui Dumnezeu…
Vârstnicul monah încercă să mai articuleze câteva cuvinte, dar nu izbuti. Buza de jos îi tremura. Deveni cu totul palid.
325
Mâinile îi îngheţaseră. Anestis se aşeză lângă el şi-i cuprinse cu braţul spatele costeliv şi îmbătrânit.
şarlatanul! A plecat primul…, răzbi un sunet asemenea unui suspin de pe buzele sale împovărate de ani. Şi tu de ce plângi acum?, se întoarse spre ucenicul său, auzind cum îşi sufla nasul.
m-a cuprins emoţia, părinte!
încetează, bre binecuvântate, fiindcă o să mă ia şi pe mine zeama… Încetează când îţi spun, bre! încetează, bre, că o să plâng şi eu! Poftim, uite ce-ai făcut acum!
Părintele şi ucenicul s-au îmbrăţişat, în timp ce plângeau în hohote asemenea unor copilaşi.
ce să fac cu scrisoarea, părinte?, întrebă tânărul după o lungă tăcere.
s-o expediezi!
Ucenicul se miră.
să pun adresa din Sfântul Munte, aşa cum e pe plicul său?
n-ai citit, măi, că nu mai e în viaţă? O luăm de la capăt cu aberaţiile!
nu pricep, părinte.
ieşi afară şi arde scrisoarea asta să faci!
Anestis se ridică, nefiind sigur dacă înţelesese bine sau dacă clericul chiar voia să-i împlinească ceea ce rostise. Nu riscă şi întrebă din nou:
s-o ard sau s-o expediez?
bre binecuvântate, fumul nu urcă la cer? Aşa o expediezi la cer, asemenea tămâii ce însoţeşte rugăciunea. Dă-i foc afară, ca fumul să urce cât mai sus. N-ai auzit? Fratele meu e sus! A biruit moartea!
MIJLOCUL LUI IUNIE – AGHESILAU KOUVAR.
Avea sigur peste şaptezeci de ani! Avusese parte de un trai bun; nu arăta de vârsta pe care o avea, iar ridurile-i lipseau cu desăvârşire. Însă avea o burtă boierească şi un păr alb şi ondulat, cu cărare pe mijloc. Trebuie să fi fost un bărbat frumos la tinereţe. Purta pantaloni şi cămaşă de blugi, o geacă neagră, de piele, o curea asortată şi o caschetă de jocheu. Pantofii sport albi dădeau naştere unei disonanţe cromatice. Ca şi cum voia să sugereze că persoanele ca el sunt cele ce creează moda sau că sunt deasupra ei ori dincolo de ea. Ochelarii negri, stilul „pilotului pe avioane de luptă”, nu şi-i scotea niciodată. Părea să fie dintre oamenii de tipul „tu ştii cine sunt eu?”. Toate spuneau asta, chiar şi felul în care stătea în picioare. Dar mai ales maşina sa – un Porsche Cayenne negru, cu geamuri fumurii.
Din vehiculul acesta coborî o femeie suplă. Cu siguranţă, trebuie să fi fost o foarte frumoasă femeie la tinereţe! Chiar dacă avea peste şaizeci de ani, Anestis făcu un mare efort pentru a-şi ascunde admiraţia. Radia nobleţe, modestie şi cuminţenie.
– În cele din urmă, ce vei face?, îl întrebă încet femeia, dar
nu suficient de încet, încât să nu audă şi Anestis, aflat în coteţ.
lasă-mă în pace. Du-te tu, şi eu te voi aştepta aici, i-a răspuns el hotărât şi cu aplomb.
– E ruşinos! De atâţia ani te cunoşti cu părintele Haralambie, stărui ea.
– Ca să ţi-o spun pe şleau, se aprinse el pe dată ca un incendiu într-o pădure de pini, înţelegerea a fost să te aduc până aici.
– Ei, dacă tot ai venit, dă-i şi tu bineţe şi apoi pleacă.
327
„Bună-ziua” aduce ceva, şi acel ceva, altceva, după care ne luăm la ceartă. Noi ne certam şi când ne înţelegeam, n-o să ne certăm?
Femeia făcu cu mâna un gest de dezamăgire şi renunţare – parcă ar fi alungat o muscă – şi, după ce-i dădu bineţe lui Anestis, intră însoţit de el în casă. Cum o auzi, preotul vârstnic se bucură nespus. Cinci minute a strâns-o în braţe!
Şi, potrivit regulilor spovedaniei, Anestis, după ce îi oferi o trataţie, se retrase în curte „cu treburi”. Aceasta era scuza oficială – şi în anumite situaţii, valabilă -, dar în general era o ocazie pentru tânărul ucenic de a-şi aminti de vremurile de demult, devenind din nou… comod. Am afirmat că s-a îndreptat, dar nu şi că s-a metamorfozat! Vremea se îmblânzise, locurile la umbră te îmbiau la o sieştă, iar curtea nu ducea lipsă de asemenea umbrare. Specialiştii susţin că somnul la serviciu este cel mai favorabil sănătăţii, iar Anéstis nu era dintre cei ce aveau să conteste specialiştii. Trebuie să fi visat vreo mâncare, fiindcă îi curgea saliva din gură când îl auzi pe părintele strigându-l de parcă se îneca.
– Unde eşti, bre? N-auzi că te strig de atâta vreme?, i se plânse de îndată ce-l auzi intrând.
binecuvântează!
– De când a apărut acest „Binecuvântează!”, bunăvoinţa a dispărut.
Anéstis şi-ar fi tăiat mâna dreaptă ca să afle ce i-a spus femeia aceea, de l-a întărâtat aşa. Căci – nu-i altfel cu putinţă – mânia aceasta era opera ei.
– Du-te la maşină şi spune-i domnului care aşteaptă acolo să vină aici. Dacă refuză, să-i zici că părerea mea este că, dacă mă socoteşte duşmanul său, atunci el crede într-un alt Hristos. Haide, nu pierde o clipă, fuguţa-marş!
Mai târziu, Anéstis avea să afle cine era acest cuplu: Aghesilau şi Elena Kouvaras. Bani cu nemiluita! Hoteluri, restaurante,
328
terenuri nesfârşite, până şi o unitate de standardizare a produselor agricole cu o sută de angajaţi. Vechi fii duhovniceşti ai părintelui. Ea – decentă şi generoasă, dar mereu în umbră. El – dintotdeauna încăpăţânat, iar relaţia cu preotul în vârstă, episodică. Nu se zgârcea niciodată la bani, când era vorba de acte de caritate, dar dacă numele său nu era trecut pe frontispiciu, nu dădea un sfanţ. Nu avea nici un respect pentru clerici şi, mitocan cum era, împărţea insulte fără a ţine seama de nimic. Singurul care-l înfrunta şi-l aducea cu picioarele pe pământ era părintele Haralambie, dar şi el o făcea de obicei într-o manieră gălăgioasă şi, de obicei, fără discernământ. Aghesilau îşi trimise fiul în Olanda ca să studieze transportul maritim, fiindcă intenţiona să adauge pe cartea sa de vizită şi cuvântul „armator” Călătoriile dus-întors în ţara nordică – dese. În cele din urmă, s-a încurcat cu nişte protestanţi, care l-au împins la erezie. Acesta era marele of al soţiei sale, doamna Elena. De atunci, în cuplu îşi făcu loc nemulţumirea, întrucât el îi pretindea mereu să renunţe la credinţa ortodoxă, iar ea nu doar i se împotrivea cu tărie, ci îi şi cerea să revină la credinţa adevărată. Şi odată ce ea află că părintele Haralambie era în viaţă şi că reluase spoveditul, speranţele renăscură şi nu rată ocazia de a-l revedea.
Aghesilau Kouvaras acceptă provocarea-invitaţie şi-l urmă pe ucenic cu aerul omului care nu se dă în lături de la nimic, mai ales de la o ceartă. Anestis simţea cum adrenalina plutea în aer asemenea unui parfum greu, precum cel de iasomie, ce se răspândeşte discret în nopţile de vară. N-avea de gând să piardă această întâlnire-duel pentru nimic în lume. Instinctul său îl avertiza în privinţa a ceva interesant, ce avea să-l scoată din rutina sa. I-a adus o trataţie bărbatului care intră în casă salutând ciudat şi rece, pentru ca apoi să se retragă perfid şi ipocrit într-un colţ de parcă ar fi fost invizibil.
329
Chir Aghesilau nu era un contestatar de ici, de colo. Se poate să fi fost destul de des supus unor atacuri din partea preotului, dar nu era uşor să-l facă să-şi plece capul. Mai mult, se număra printre puţinii care a îndrăznit să i se împotrivească lui „popa-Rambo” chiar în vremea în care era în culmea puterii şi-i făcea pe toţi să tremure. Cu toate că pe atunci era un om credincios. Mai demult, când inima vieţii sociale a bărbaţilor pulsa în cafenele, unde se adunau şi cei săraci, şi cei avuţi, părintele Haralambie se dovedise a fi unul dintre subiectele cele mai dragi. Aşadar, când se plictiseau de preferans1 sau în timp ce jucau table şi spiritele li se încingeau, căutând un prilej în plus de ceartă, întotdeauna se găsea cineva care să arunce în aer numele preotului. Atunci începeau să-şi povestească trăirile şi amintirile cu acest preot, împodobite de obicei cu exagerări şi inexactităţi. De parcă ar fi fost un concurs atipic sau o ştafetă, următorul se simţea obligat să exagereze un pic mai mult, fără a ezita să pună pe seama preotului, care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu aceste lucruri, semne şi minuni. Iar la închiderea cafenelei, odată cu împrăştierea clienţilor, începea şi răspândirea acestor neadevăruri în familiile lor şi în toată zona. Într-o asemenea poveste închipuită – al cărei născocitor a răposat, şi nimeni nu mai poate să-i certifice adevărul – se susţine că preotul a blestemat pe cineva care arunca în pangar nasturi şi şaibe de metal în loc de monede. Acela avu de înfruntat multe rele, asemenea unui alt Iov: pomii i s-au uscat, animalele i-au pierit, nevastă-sa l-a părăsit, şeful l-a dat afară, copiii l-au dat uitării şi, în cele din urmă, casa i s-a dărâmat la cutremurul cel mare. Acest om nenorocit şi anatemizat n-avea, fireşte, nume şi prenume, ci era un necunoscut dintr-un sat necunoscut! Mai apoi căpătă şi un nume, rămânând totuşi tuturor necunoscut. Oricum vor fi stat lucrurile, asemenea poveşti
1 Joc de cărţi (n. trad.).
330
au trezit teama în sufletele ţăranilor, aşa că nimeni nu mai îndrăznea să se arate neascultător sau să se împotrivească cumplitului şi înfricoşătorului „popa-Rambo”! Numai Aghesilau Kouvaras i se împotrivea şi o făcea cu destulă vehemenţă şi, aşa cum află Anestis, cu puţin înainte să-şi piardă vederea şi să iasă forţat la pensie, au tras o ceartă, de glasurile li s-au auzit până în vârful muntelui, pricinuind chiar o avalanşă!
Acesta era Kouvaras!
Pentru destulă vreme n-au vorbit decât despre câte-n lună şi în stele, părând a lăsa cele vechi pradă uitării. Părintele părea calm, doamna Elena nedumerită şi domnul Aghesilau reticent şi rigid, dar cu o anumită atitudine ofensivă, domolită doar de vederea şoimului orb şi zbârcit din faţa lui, care nu amintea câtuşi de puţin de cel care altădată semăna groaza printre păcătoşi. Strecură, e adevărat, destule apropouri care ar fi putut declanşa o ceartă, dar părintele le ignoră intenţionat. Domnul Aghesilau părea să se detensioneze, şi Anestis începu să se plictisească. La auzul unei glume, la care au râs cu toţii, Anestis se resemnă, socotind că trăsese în van semnalul de alarmă. Nu era cu putinţă să şadă el în compania unor bătrâni şi să-i audă spunând cât de frumos era satul în vremurile când avea măgăruşi şi mori. Dar, chiar când se pregătea să se retragă, văzu cum părintele deveni brusc serios şi-l întrebă pe Kouvaras:
aşadar ai aflat adevărul şi ai devenit, cum am aflat, protestant! Nu-mi spui şi mie, ca să ştiu, ce fruct mai e şi ăsta?
Pe dată atmosfera îngheţă. Doamna Elena, deşi pregătită, se îngrozi la vederea privirii otrăvite a soţului ei, a cărui faţă, de parcă tocmai fusese înţepată de ceva, i se congestionă. Anestis rămase pironit locului. În sfârşit! Kouvaras, pe poziţii de ceva vreme, ridică mănuşa, şi toate prevesteau că, inevitabil, caracterul exploziv al celor doi „gladiatori” avea să conducă dialogul la o confruntare incontrolabilă:
331
este o religie din care lipseşte popimea. Fiecare credincios poate să fie preot.
prin urmare, aţi desfiinţat succesiunea apostolică şi aţi retras slujbelor caracterul de taine, comentă părintele, aducând în discuţie şi alte teme.
fiecare poate explica Sfânta Scriptură, nu doar teologii sau clericii…, continuă inflexibil Kouvaras.
şi să ia drept concluzie tot ce-i trece prin scăfârlie…, continuă preotul iritându-L
nu acceptăm decât că Sfânta Scriptură este o carte sacră. Nu credem în sfinţi, icoane şi socotim că e suficientă doar credinţa pentru ca cineva să se mântuiască. De aceea, nu credem în spovedaniile şi remuşcările de care aţi umplut lumea, ca să trageţi foloase băneşti de pe urma lor, contraatacă enervat Kouvaras scrâşnind din dinţi.
numai credinţa mântuieşte?, se miră bătrânul. Adică mănânc orice mâncare nesănătoasă, nu postesc, păcătuiesc, desfrânez, preacurvesc, fur, ucid, dar întrucât cred şi merg la biserică, mă mântuiesc? Ei, dacă-i aşa, mă fac şi eu protestant! De ce mă chinui de atâţia ani? Şi Hristos de ce S-a chinuit să postească, să Se roage şi să Se înfrâneze?
hristos a fost Dumnezeu şi nu S-a chinuit.
Părintele Haralambie suspină.
hristos a fost Dumnezeu-Om! A suferit şi de foame, şi de sete, i-a fost somn, a răcit şi a avut dureri de-a lungul caznelor Sale. N-a blestemat smochinul pentru că n-a aflat rod în el ca să-Şi potolească foamea? Chiar şi în privinţa asta nu putem fi de acord? Ca să punem treburile într-o ordine, bre puişorul meu…
nu sunt puişorul tău…
nu se poate să avem amândoi dreptate: ori tu, ori eu!
dreptatea e dată de cunoaştere şi studiu. Şi te avertizez: ştiu Evanghelia pe dinafară, de la coadă la cap şi de la cap la
332
coadă, fiindcă noi nu suntem creştini-turişti, precum cei ai voştri, care n-au citit-o niciodată! Iar eu nu mai sunt oaia ce am fost odată, când îngurgitam fără să mestec tot ce debitai.
bravo! Asta o să se arate util, ca şi Evanghelia, pe care o ştii tu, cel ce nu înghiţi tot ce auzi, spre a nu vorbi în vânt! în primul rând, la ce te referi când spui că socotiţi că doar Sfânta Scriptura este o carte sacră?
ce ţi se pare ciudat? Toate religiile nu au decât o carte sacră.
asta nu-i valabil, şi-mi vine în minte, fără să mă gândesc prea mult, iudaismul. Bre binecuvântate, Scriptura vorbeşte despre Dumnezeu, dar a fost scrisă de oameni.
prin harul Sfântului Duh.
sunt de acord! Dacă credeţi în harul Sfântului Duh, atunci cum nu credeţi în sfinţi? Adică Sfântul Duh Şi-a luat concediu după ce i-a insuflat pe Evanghelişti şi Apostoli? De ce excludeţi faptul că putea să-i lumineze şi pe alţi oameni, care au scris o carte sfântă? Nu spun că toate scrierile au aceeaşi greutate ca Evanghelia, dar nu le putem trece cu vederea, de vreme ce au fost scrise de sfinţi. Căci există sfinţi! Când Hristos ne-a cerut să devenim, asemenea Lui, sfinţi, ne-a cerut ceva imposibil? Sau poate că porunca aceasta se referă doar la oamenii care L-au auzit în clipa respectivă?
voi le-aţi sfinţit pe toate: oase, haine, scânduri; şi aţi pus-o şi pe Preasfânta pe aceeaşi treaptă cu Hristos.
nu noi sfinţim, binecuvântate, ci Hristos. Când atingi osul unui sfânt şi te tămăduieşti de o boală incurabilă, ori când vezi o icoană izvorâtoare de mir sau lăcrimând sau chiar sângerând, ce faci? închizi ochii în faţa unei minuni?
noi nu credem că aceste lucruri au loc.
cu alte cuvinte, desfiinţaţi minunea, fiindcă aşa vă convine! De vreme ce voi nu puteţi scoate sfinţi care să săvârşească minuni, respingeţi şi minunea. Nu vedeţi decât ceea ce este în
333
acord cu erezia voastră. Ia spune-mi: Taborul este un loc sfânt pentru voi?
fireşte! Acolo a „păşit” Dumnezeu. Acesta-i adevăratul Sfânt Munte, nu Athosul.
şi Preasfânta noastră care L-a avut în măruntaiele ei pe Dumnezeu nu este prin definiţie sfântă? Nouă luni, cât L-a purtat în pântecele ei, nu i-au fost de ajuns să se sfinţească? Toate cele în care credem, copilul meu, ne-au fost descoperite de însuşi Hristos, spre a crede în ele şi a le cinsti! El însuşi a ridicat-o pe Maica Sa la această treaptă!
în Evanghelie nu se află scrise asemenea lucruri! Unde este amintită Maria ca Preasfântă? Unde scrie că a rămas purureafecioară? Oare trebuie să-ţi amintesc versetul 12,46 din Evanghelia după Matei: „Şi încă vorbind El mulţimilor, iată mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El”? Hristos a avut fraţi! Cum i-a făcut şi alţi fraţi, dacă a rămas fecioară?
bre binecuvântate, Evanghelistul e foarte prudent când vorbeşte de fraţii lui Hristos, şi nu despre copiii Preasfintei! Dacă Preasfânta ar fi avut copii, ar fi lăsat-o El, chiar înainte de a-Şi da sufletul, în seama lui Ioan ca să-i poarte de grijă? Ar fi avut o asemenea grijă? „Femeie, iată fiul tău!” nu asta scrie în Evanghelia după Ioan 19, 26? Reţineţi şi explicaţi cu mintea voastră întunecată doar ceea ce vă convine. „Fraţii” amintiţi acolo sunt copiii lui Iosif, logodnicul Preasfintei, din prima căsătorie. Informaţia aceasta s-a păstrat în tradiţia bisericească şi lămureşte pe deplin lucrurile.
ca să susţineţi asemenea lucruri, aţi inventat nu ştiu ce oameni luminaţi şi tradiţii, şi explicaţi lucrurile după bunul plac. Pentru noi adevărul este doar ceea ce stă scris în Evanghelie. Dacă ceva nu se află acolo, nu este adevărat. Pe de o parte, a avut loc Sinodul Ecumenic spre a exclude nişte Evanghelii, pe de alta, luaţi din Evangheliile apocrife doar ceea ce vă convine.
334
Bre binecuvântate, câteva lucruri din Evangheliile apocrife sunt în acord cu Tradiţia orală a Bisericii. N-ai spus mai devreme că tu ştii pe de rost Evanghelia?
– Până la ultimul semn de punctuaţie!
– În Evanghelia voastră există Epistolele Apostolului Pavel?
– Fireşte!
– Pe astea le ştii pe dinafară?
– Am spus că le ştiu pe toate!
– Bine! Ascultă atunci: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2,15). „Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat” (I Cor, 11, 12). „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă” (I Cor. 11, 23). „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit” (I Cor. 15,3). „O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat” (I Tim. 6,20). „în sfârşit, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Iisus, ca aşa cum aţi primit de la noi dreptar cum se cuvine să umblaţi şi să plăceţi lui Dumnezeu – în care chip şi umblaţi – aşa să sporiţi tot mai mult. Fiindcă ştiţi ce porunci v-am dat, prin Domnul Iisus” (I Tes. 4,1-2). Lucrurile astea le ştii sau nu te interesează? Cum, aşadar, arunci la gunoi Sfânta Tradiţie? Ascultă, Aghesilau, astăzi n-ai venit aici nici întâmplător, nici fiindcă te-a adus soţia ta. Dumnezeu te-a adus ca să-ţi fac un mare rău! Şi care e acest rău? O să-ţi retrag dreptul de a avea ca scuză în Ziua Judecăţii pretenţia că n-ai ştiut! „Nu ştiu”, „N-am ştiut” nu mai sunt valabile după cele pe care le-ai auzit astăzi! Noi doi suntem plăsmuiţi din acelaşi aluat. Prin lucrările şi faptele noastre de o viaţă întreagă intrăm în Rai. Tu ai făcut un bine şi apoi ai dat cu piciorul în doniţa cu lapte şi ai răsturnat-o. Eu, pe de altă parte, n-am avut măsură şi laptele mi s-a revărsat din doniţă, fiind astfel păgubit. Zbuciumul nostru a fost ca Judecata să ne afle în Rai, şi nu în afara lui.
335
unde ne aflăm? Acum, cum sunt în ultimii mei ani de şoim neputincios, nu mai pot să pun lapte în doniţă şi mă rog lui Dumnezeu să mă ierte pentru laptele pe care l-am vărsat, poate, în mila Sa nemărginită, I se va face milă şi-mi va găsi un locşor în Rai. Tu, pe de altă parte, i-ai întors spatele domnului şi ţi-ai rezervat un loc în primul cazan din iad. Fiindcă acolo duce erezia! Pocăieşte-te cât mai ai vreme!
Kouvaras se înroşi tot. Îşi scoase în sfârşit ochelarii. Ochii lui de un albastru spălăcit – se micşorară asemenea unor găuri de nasturi. Se uită furios la soţia sa şi privirea i se asemănă unor cleşti ce-i zdrobiră femeii toată buna dispoziţie.
– Ascultă, bătrâne!, îşi scuipă el cuvintele, orice ai spune, nu mă convingi! Ridică-te să plecăm!, îi strigă furios soţiei sale Aghesilau Kouvaras. Ţi-am spus să nu mă cari după tine aici, dar nu m-ai ascultat!
Un greier se certa cu broaştele. Numai Dumnezeu ştie ce-or fi avut de împărţit! În coteţ găinile scoseseră pui şi sărbătoreau în cotcodăceli. În pădure cineva îşi încerca noua drujbă. Dar toate aceste zgomote fură acoperite de ţipetele lui Kouvaras. Zbieretele sale se auziră chiar şi după ce intrară în maşina Porche Cayenne, cu motorul de două mii cinci sute de centimetri cubi.
– „Nu mă convingi chiar de mă convingi!”1 Şcoală a lui Iuda! Demonul a făcut treabă bună cu el! Sărmana de tine, Elena!, trase concluzia cu glas tare printre suspine părintele Haralambie, odată ce-a rămas singur cu ucenicul său.
– Poate că dacă nu te-ai fi oprit din spovedit, ai fi apucat să-l convingi înainte de a cădea în rătăcire, aruncă şi Anestis gaz pe foc.
– Când un om s-a hotărât să se arunce în gol, nimeni altcineva nu va putea să-l împiedice. Şi ştii ce frumoasă e căderea? Te simţi uşor, şi imponderabil, şi liber. Şi aerul ce-ţi loveşte
1 Maximă ce aparţine lui Aristofan (Belşugul 600) (n. trad.).
336
faţa socoteşti că e respiraţia atotputerniciei. Vorbeşte-i de Dumnezeu cuiva, când se simte aşa! Când se izbeşte de sol, îşi pricepe greşeala, dar atunci e prea târziu.
şi de ce Dumnezeu îngăduie asta?
fiindcă Dumnezeu ne respectă liberul arbitru; şi fiindcă ne iubeşte, face ca cel puţin ciocnirea de sol să fie o pricină de mântuire. îţi dă spovedania şi şansa de iertare chiar şi în clipa cea mai de pe urmă. Mai înainte, încercam să le împiedic căderea. În zadar! în cele din urmă, am înţeles că e mai bine să stai de strajă la sol şi să-i strigi în ultima clipă: „Pocăieşte-te!”. Numai atunci îţi va da ascultare, niciodată mai devreme! Preoţii de astăzi fac greşeala de a-i însoţi în căderea lor şi de a încerca să-i convingă de-a lungul traseului. Cum să se pocăiască, bre binecuvântate, când te văd şi pe tine căzând?
şi cum pricepi că a venit ceasul ciocnirii de sol, ca să-i strigi să se pocăiască?
fiecare clipă a vieţii noastre este clipa ciocnirii, de aceea nu trebuie să încetezi niciodată să strigi „Pocăiţi-vă!” Din păcate, oamenii precum Kouvaras nu se lasă convinşi nici în ora ciocnirii, aşa că ciocnirea devine Judecată. Poate eu sunt de vină, poate ar fi trebuit să-i spun alte lucruri sau să nu-i spun nimic şi doar să stăm un pic împreună în linişte.
binecuvântează, părinte, dar sunt de părere că n-ai adus în discuţie decât lucruri de bun simţ! A petrece cu el un pic în linişte ar fi fost pentru el semnul că-i dai dreptate şi poate că i te supui sau pur şi simplu o dovadă a slăbiciunii tale. El s-a dovedit de-a dreptul enervant de inflexibil!
aşa se întâmplă când nu-L iubeşti pe Dumnezeu cum trebuie sau iubeşti pe dumnezeul care nu trebuie! Atunci sufletul îngheaţă, suflarea ţi se preface într-un sloi de gheaţă; atunci îţi îngheaţă şi discernământul care, atunci când e în rânduială, lasă loc unui suflet sănătos şi cald. Kouvaras, copilul meu, a fost dintotdeauna o fiară, dar noi îi puseserăm un
337
Jug şi, de pe urma avântului său, ieşea ceva bun. Ara ogorul lui I Dumnezeu. Acum, când a lepădat jugul, a rămas o fiară singuratică. Şi-L vede pe Dumnezeu nu ca pe un Tată bun, ci ca pe unul vitreg, pe Care L-a tolerat în viaţa sa de nevoie, dar fără a-L iubi. La fel şi în viaţă, de îndată ce copilul îşi face propria familie, uită de tatăl vitreg, câtă vreme nu există între ei legături de sânge, care să-i unească. Prin comparaţie, unii se dezic de Botez de îndată ce se simt independenţi şi autosuficienţi şi, odată ce nu mai primesc dumnezeiasca împărtăşanie, legăturile de sânge, care să-i unească cu Dumnezeu, se pierd.
şi cum poţi face ca un asemenea om să-L iubească pe ■ Dumnezeul adevărat, sau să-L iubească cu adevărat?
mai întâi îl înveţi să-şi iubească tatăl vitreg…
ca să fiu sincer, eu m-aşteptam să răzbească ţipetele tai le, şi nu ale lui.
odată cu trecerea anilor am învăţat că, strigând, atunci când eşti în dezacord cu un rătăcit, nu obţii un dialog, ci două monologuri gălăgioase.
eu, care nu prea le am cu certurile, mi-am ieşit o dată din fire cu un martor al lui Iehova într-o asemenea măsură, că m-am întrebat de ce Dumnezeu nu-i nimiceşte!
niciodată să nu te rogi lui Dumnezeu să nimicească un I păcătos, fiindcă s-ar putea să înceapă cu tine.
totuşi mă surprinde acest Kouvaras! Dacă nici tu nu l-ai I convins cu aceste argumente pe care i le-ai pus în faţă, atunci cine ar putea? Sincer, nu cred că ai făcut ceva greşit. Poate că unul ca el nu se va lăsa înduplecat pentru nimic în lume!
– „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”1, îi răspunse părintele Haralambie şi numaidecât îşi luă şiragul de mătănii, cerându-i pe un ton hotărât să nu fie deranjat de nimeni.
1 Lc. 18, 27.
LA MIJLOCUL LUI IULIE
în timp ce mânca, Anestis studia Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul, ca să câştige timp de odihnă. El nu pricepea nimic. însă nici cartea nu era de vină, nici sfântul care o scrisese prea complicat, ci faptul că tânărul avea chef să-l necăjească pe părintele Haralambie, care stătea la masă un pic mai încolo, ciugulind şi el ceva dintr-un blid. Dintr-odată închise cartea cu zgomot, ca să atragă atenţia monahului cu plete albe.
– Părinte, n-am găsit nicăieri data morţii lui Iisus! Şi crezi că n-am căutat? Oricum, nu asta-i problema, ci faptul că ai încetat să mă mai întrebi…, i-a spus brusc, cu o nuanţă ironică în glas.
Din ziua în care părintele Stavros îi vădise răspunsul, aştepta ca pe ace să fie întrebat de cleric, dar bătrâna nevăstuică, de parcă pricepuse că ucenicul ştia răspunsul, refuza să-l mai întrebe.
Cum ieromonahul albit de ani sesiză emoţia ucigătoare de suflet din glasul tânărului, simţi cum nervii îl furnicau şi-şi lăsă discret şi viclean furculiţa în farfurie. Ca tot „păţitul-priceput”, Anestis îşi dădu seama că urma să-şi apuce toiagul. Şi nu era doar faptul că preotul socotea păcat şi necuviinţă vorbitul în timpul mesei, ci şi că, ori de câte ori îi pusese în ultima vreme aceeaşi întrebare, căpătase acelaşi răspuns: bastonada! Aşadar, tânărul şi-a întins mâna fără zgomot şi cu abilitatea unui hoţ de buzunare i-a şterpelit toiagul. Uşor, îl sprijini de marginea scaunului său, păstrând tăcerea. Bătrânul mângâie în zadar aerul în căutarea bastonului de lemn, până ce, la fel de viclean, îşi retrase mâna şi apucă din nou furculiţa cu ea.
339
Mănâncă şi taci…
■Da de unde să tacă Anestis care fierbea!
– A sta-i întrebarea pentru care ai cerut amânarea întâlnirii consiliului mănăstiresc? Că dacă asta e pricina, acum ştiu răspunsul!, îi spuse mândru.
Cu o mişcare simplă clericul dădu la o parte farfuria şi izbi cu putere paharul de masă: semnul că gustarea se încheiase.
– Dar n-am apucat să mănânc nici jumătate!, protestă Anestis.
– Ori discutăm, ori mâncăm! De vreme ce vrei discuţie, masa s-a încheiat! Şi dă-mi toiagul înapoi!
Ucenicul făcu ascultare fără tragere de inimă. Iar va trebui să-şi ostoiască burtica cu napolitanele pe care le dosise.
Părintele Haralambie, cu siguranţa conferită de redobândirea bastonului, luă cuvântul:
– Dacă socoteşti că monahismul este o vânătoare de cunoştinţe, te înşeli amarnic. Ţi-am pus această întrebare, dar ca răspuns nu aştept o dată calendaristică…
– Şi ce aştepţi? Doar asta ai cerut!
– Aşteptam să te smereşti, să-ţi înteţeşti rugăciunea, să te adânceşti în nevoinţă, pentru ca adevărul să ţi se descopere, iar nu să cauţi prin cărţi sau să întrebi în stânga şi-n dreapta. Să tragi folos de pe urma călătoriei, iar nu a Itacăi…
Anestis îşi plecă capul.
– Nu mi-am dat seama, îngână.
– Discuţia asta ar fi trebuit să aibă loc dintru început. Dar am socotit că e bine mai întâi să te adaptezi. Este o discuţie care se întemeiază pe o singură întrebare: De ce vrei să te faci monah? Ia seama! Există un singur răspuns corect! Egumenul s-ar putea să gândească ca un ofiţer care se ocupă de recrutare şi să treacă multe alte lucruri cu vederea, dar eu nu administrez o mănăstire ca să te văd ca pe o pereche de mâini în plus,
340
nici nu sunt de părere că monahismul e ceva de genul „Pofta vine mâncând” dacă pricepi la ce mă refer. Din prima clipă, când te-am auzit, mi-am dat seama şi nu ştiu nici în ce chip şi nici de ce că eşti un caz aparte, ca şi cum un glas dinăuntrul meu mi-ar fi adus la cunoştinţă. În scurt timp am înţeles că erai speriat ca un copilaş ce s-a pierdut de părinţi în aglomeraţie. Şi totuşi, nedumeririle pe care mi le trezea purtarea ta erau mai multe decât cele cărora reuşeam să le dau un răspuns. Din clipa în care mi-ai mărturisit planul pe care l-ai pus la cale cu părintele Stavros, toate mi s-au lămurit, dar, în loc să mă liniştesc, aflând adevărul, am fost îngenuncheat, doborât de întreaga povară ce căzuse pe umerii mei. De aceea te întreb iarăşi: De ce vrei să te faci monah? Sunt dispus să trec cu vederea motivul tău iniţial, dacă există regret şi ţi-ai redefinit motivele. Asta e ceea ce aş vrea să discutăm.
o să-ţi răspund din toată inima mea, dar m-ai neliniştit foarte tare cu acel „răspuns corect unic”.
Bătrânul se gândi un pic, apoi lăsă deoparte toiagul.
acum ţi-a dispărut neliniştea?
Anestis inspiră adânc. Simţea cum inima i se fortifică şi gândirea i se limpezeşte.
ei, asta a ajutat un pic! Aşadar, o să-mi deschid inima şi promit că tot ce vei auzi e adevărat. Este cert că dintotdeauna m-am socotit un neputincios. De aceea nu m-am apucat niciodată de nimic. Nu mi-am făcut nici un vis niciodată! Ştii ce înseamnă să nu-ţi faci vise?
visele, copilul meu, sunt o mare capcană. Dacă sufletul tău e sănătos, visul poate să fie o aducere-aminte de Rai; mai ales visele pe care le ai când dormi. Însă visele pe care le ai fiind treaz sunt un amestec de fantezie şi patimi.
Anestis îşi plecă ruşinat capul, de parcă preotul orb ar fi putut să-l vadă, şi-şi şterse lacrima stingheră ce i se prelinse pe obraz. Continuă cu un tremur imperceptibil al vocii:
341
aici am simţit prima dată că sunt de folos, preţuit, că sunt vrednic. Am simţit că am găsit un loc unde să mă aciuez, de care să mă leg, dacă înţelegi la ce mă refer… Niciodată, la nici una dintre muncile la care am fost, n-am stat mai mult de două luni.
Părintele dădu din cap. Anestis interpretă gestul drept Înţelegere şi compasiune şi continuă:
ştiu că te-ai aştepta să auzi că-L iubesc mult pe Hristos sau că-mi simt inima plină de iubire dumnezeiască. Adevărul e că nu-mi pot închipui cum ar trece o zi din viaţa mea în care să nu mă închin la o icoană, să nu mă uit la dulcea noastră Preasfântă, care ne zâmbeşte din iconiţa ei, în care nu mi-aş face semnul crucii înainte de a mânca sau când mă trezesc… Totuşi, sincer, nu ştiu dacă acesta este eros divin sau dacă-i suficient pentru ca un om să se călugărească! Nu ştiu dacă există altceva la care aş putea fi mai bun sau care m-ar face mai fericit, tot ce ştiu e că nu vreau să risc, nici să pierd singurul lucru din viaţa mea care mă face să mă simt în siguranţă. Acum nu mă mai preocupă dacă voi rămâne lângă tine deşi asta-mi doresc sau dacă egumenul mă va lua la mănăstire ori părintele Stavros, la metoc. Singurul lucru care mă preocupă este acela de a deveni monah pentru a avea speranţe.
Părintele se arătă din ce în ce mai preocupat. Dacă ochii sunt oglinda sufletului, atunci Dumnezeu le-a dat orbilor harisma de a-şi transmite simţămintele într-un chip nefiresc şi inexplicabil.
chiar din clipa în care se naşte, omul trăieşte, copilul meu, şocul primar al părăsirii sacului amniotic şi caută necontenit o mitră spre a se cuibări în ea. Dacă ochii duhovniceşti sunt curaţi, îşi va da seama că această mitră este viaţa în Hristos şi în acord cu Biserica. Altfel, unii o identifică cu un partid, o ideologie, un hobby şi nenumărate alte preocupări sterile.
342
Problema nu este să-ţi găseşti o mitră în care să te cuibăreşti, ci una în care să renaşti iar una ca aceasta e monahismul. Şi pentru asta ucenicul trebuie să intre în viaţa călugărească omorându-şi vechiul sine. Tot ce cari cu tine anulează, asemenea unui contraceptiv, zămislirea şi în loc de renaştere are loc o mumificare. Vrei să devii o mumie în rasanonahală?
Anestis nu i-a răspuns. Ieromonahul sporit duhovniceşte cunoscuse şi alţi monahi care s-au călugărit din motive şi mai neînsemnate sau au intrat în viaţa monahală asemenea unor buldozere pentru ca mai apoi să se dezumfle rapid. Unii dintre ei au părăsit rândurile, alţii au rămas. Însă nici unul dintre aceştia n-a sporit duhovniceşte. Pentru a deveni monah nu există decât un singur motiv: dorinţa de a te sfinţi cu alte cuvinte, de a te uni cu Hristos -, urmând o cale diferită de aceea a mirenilor. Nu există nici vârstă, nici reţetă pentru ca acest dor să pună stăpânire pe inima ta. Cunoscătorul inimilor, Dumnezeu, Cel Care le ştie pe toate, seamănă El însuşi, în oamenii pe care-i alege, acest dor dumnezeiesc, această dorinţă absurdă şi nefirească de a-ţi îmbrăca giulgiul şi, în fond, de a muri mai înainte de a muri.
însă tânărul ăsta era o altă specie. Avea destulă putere sufletească încă neîntrebuinţată, o mare dragoste de Dumnezeu şi o râvnă de a spori dacă…, dacă ai fi putut să-i răsuceşti butonul care trebuie! Poate nu poate, sigur vechiul părinte Haralambie, adică „popa-Rambo”, l-ar fi pierdut, ar fi făcut să se înstrăineze unul de altul din pricina predicilor sale înfierătoare, a renghiurilor epuizante ori a opiniilor intransigente şi a antagonismelor egoiste. Era totuşi evident, din ceea ce reuşise până acum, că prezenţa sa era catalizatoare pentru tânăr, şi asta-l făcea foarte bucuros şi mândru. Însă părintele Haralambie se îndrepta spre amurgul vieţii şi se simţea răspunzător la gândul că ucenicul său ar putea să n-ajungă pe
343
mâini bune. Dacă urma să se întoarcă la mănăstire exista riscul ba mai degrabă avea garanţia să fie forţat să scoată din el multe dintre aspectele negative ale vechiului sine, spre a putea supravieţui într-un mediu unde trebuia să se afle în compania unor persoane diferite şi incompatibile. Şi în varianta bună a scenariului aceea de a ajunge la metoc, cum plănuise părintele Stavros nu era exclus să-şi aducă aminte şi să i se facă dor de beneficiile lâncezirii, astfel încât Anestis cel puturos să revină la viaţă.
Nu! Era clar. Acest tânăr nu trebuia să devină monah. Prin tot ce îi va sta în putinţă el nu va îngădui asta niciodată! în mintea sa avea altceva pregătit pentru ucenicul său! Ceva la care se gândea de multă vreme şi la care, şiret şi metodic, lucra. Ceva ce i se potrivea şi avea să-l trimită direct în braţele lui Hristos. Ceva ce era cum nu se poate mai nimerit pentru neobositul, mărinimosul, vrednicul şi smeritul Anestis de acum.
Şi asta nu suferea amânare…
ÎNCEPUTUL LUI AUGUST
Anestis îşi aprinse lumânarea şi se opri în faţa icoanei Preasfintei. Noaptea cât se poate de înăbuşitoare, iar el se trezi leoarcă de transpiraţie şi cu o poftă nebună de îngheţată, îngheţată de cacao cu sirop de căpşuni şi trufe de ciocolată la trei dimineaţa! Nici femeie gravidă să fi fost, nu ar fi avut aşa pofte! Salivă răvăşit. Dar de unde să-i fi venit o asemenea poftă în toiul nopţii? Diavole spurcat! Ţi-ai găsit să mă chinui chiar în prima zi a Postului!
Pe fereastra deschisă şi întunecată pătrundea cântecul unui greier închinat amorezei sale. Luna plină de august îi arginta unui măslin frunzele. Îşi alungă un căscat şi începu să intoneze Acatistul Buneivestiri, numai că mintea-i hălăduia prin cofetării şi pe plaje, printre iaurturi cu miere şi scorţişoară, pahare de ouzo cu cuburi de gheaţă şi octopozi la grătar. Gândul lui nesăţios îi întina şi profana rugăciunea, pe care oricum, după obicei, o trunchia, rostind doar câteva „Bucură-te” cu glas tare spre a se face auzite eventual, de părintele, în timp ce el oricum stătea tolănit şi cu ochii închişi.
„Oare o mai fi rămas ceva harbuz în frigider?”, se întrebă, în timp ce se umfla în pene la gândul producţiei din grădina sa. A scos câţiva harbuji de zece kile numai miere: de să mănânce mama şi să nu vrea să-i dea şi copilului ei!
– „O, Maică prealăudată, care ai născut pe Cuvântul, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii…” se auzi, ca în vis, intonând acatistul şi-şi dădu seama că în toată vremea asta era poate pentru prima dată când se rugase, rostindu-l în întregime. Plin de remuşcări, murmură dulce spre icoană:
345
iertare, Preasfânta mea!
nu face nimic, copilul meu!, îi răspunse gingaş… icoana, în timp ce odaia se umplu de mireasmă!
Lui Anestis îi reveni şi mai abitir gândul de a se ospăta cu nişte harbuz. Dar avea şi nişte reţineri: de la Pavecerniţă până la Utrenie nici o firimitură în gură! Porunca părintelui! Dar el doarme şi n-o să bage de seamă! Tehnic vorbind, harbuzul nu e decât apă condensată. îşi ciuli urechile! în bucătărie linişte deplină! Părintele ar fi trebuit să se fi trezit sau urmează s-o facă dintr-un moment în altul. De altfel, pe la ora asta se trezeşte… Nu mai avea la dispoziţie decât câteva minute. Însă bătrânul are un somn foarte uşor: o să-l audă când va deschide frigiderul. Ei, şi? O să-i spună că voia nişte apă. De nevoie, o să ia şi sticla cu el, ca pretext. Dar o să-i miroasă a harbuz. Iarăşi se umflă în pene: ah, ce harbuz am scos! Se umple întreaga casă de mireasmă când îl tai. Bravo! Hop! Se auzi un zgomot. Părintele se trezise. Se duce probabil la toaletă. Se auziră paşi pe hol. Numai ce a deschis uşa toaletei. Asta-i şansa lui!
Se holbă brusc şi înlemni!
oare nu face nimic, copilul meu?
Derutat şi îngrozit, începu să dea agitat din mâini ca o marionetă. Voia să strige, să ţipe, dar s-a stăpânit, şi-a muşcat buzele, şi le-a strâns de parcă urma să mănânce nişte lături. S-a întors spre icoană. Cu o mână tremurândă, ca de moşneag cu parkinson, duse lumânarea la icoană. Buzele Preasfintei erau închise, sfioase, zugrăvite iscusit cu chinovar şi oxid roşu de fier. Ochii scânteietori, plini de acea tristeţe dulce numită harmolypi. Dar ce s-ar fi aşteptat să vadă? Nici el nu ştia! Nu ştia nimic: să-şi fi închipuit, să fi auzit aievea, să fi fost un joc al minţii ca să-şi amăgească pofta nestăpânită de mâncare… Nu ştia nimic… Dar a auzit-o clar! I-a vorbit! Era treaz! „Oare nu face nimic, copilul meu?”! Asta i-a spus!
346
face şi chiar prea mult, fu verdictul părintelui, când auzi istorisirea celor petrecute de pe buzele ucenicului dat peste cap.
„Nu-i acum momentul”, gândi bătrânul, „să creadă că a ajuns la sfinţenie şi că vorbeşte cu Preasfânta şi cu Domnul Hristos! I-a trimis şi lui Duhul Sfânt o caramea să-l îndulcească pentru nevoinţa sa, dar aceste caramele sunt primejdioase pentru nevoitorii necopţi. Iar el trebuia să alunge neîntârziat gândurile de-a dreapta din mintea ăstui tânăr! Mulţi monahi, mai sporiţi şi mai nevoitori decât Anestis, şi-au pierdut sufletul din pricina unor asemenea gânduri şi minuni pe care, chiar dacă fuseseră adevărate, n-au fost în stare să le folosească în favoarea lor şi au căzut pradă gândurilor înşelătoare şi vătămătoare.” în mintea sa îşi cizelă şi fortifică asemenea lui Praxiteles planul. Ii spuse făcând-o pe supăratul, trecând cu vederea nedumerirea cu privire la sursa glasului şi la rostul celor auzite:
când te rogi şi mintea ta aleargă în stânga şi în dreapta, la harbuji, cum ai recunoscut, n-ai parte de nici un folos duhovnicesc. Singurul folos izvorăşte din faptul că, cel puţin, nu săvârşeşti altă faptă păcătoasă, de vreme ce-ţi afieroseşti timpul rugăciunii. Repeţi papagaliceşte cuvinte şi propoziţii şi, la sfârşit, ceea ce-ţi rămâne în cap este că ai izbândit nu ştiu ce, comparându-te pe tine cu cineva inferior ţie.
Lui Anestis îi veni să-şi smulgă părul! El i-a mărturisit că i s-a adresat Preasfânta, şi ăsta pe deasupra îl mai şi ceartă!
dar am auzit-o clar.
a fost un vis! Oare e prima dată când dormi în picioare?
am fost treaz! Mai treaz de atât nici că se poate. Preasfânta mi-a vorbit, îţi spun sigur, din icoană, şi camera s-a umplut brusc de miros de tămâie.
trufia, somnolenţa, închipuirea, pe diavolul însuşi, care te-a făcut de râs, i-ai auzit, iar nu pe Preasfânta! Şi mirosul pe
347
Ş care l-ai simţit e de la ciocolatele pe care le ascunzi în salteaua ta! Auzi ce-ţi spun?, ridică clericul glasul.
nu tu susţii că cel ce-o salută pe Preasfânta este şi el, la rândul său, salutat de ea?
şi cum ai salutat-o şi ai fost salutat înapoi? Visând la îngheţată şi harbuji?
dar…!, se încăpăţână Anestis, însă băgă de seamă cum preotul îşi apucă toiagul.
Multe învăţase în preajma părintelui, unele bune, altele mai puţin bune, dar dacă era ceva ce învăţase desăvârşit, era faptul de a se feri de toiag. Într-o fracţiune de secundă observă poziţia luată de trupul lui ramolit, locul, înclinaţia mâinii sale slabe, unghiul de rotaţie al încheieturii mâinii, apreciind ca un astrofizician traiectoria toiagului. Bătrânul era pe jumătate culcat, cu trupul uşor înclinat spre stânga. Deci toiagul urma să aibă o traiectorie orizontală, dinspre stânga spre dreapta şi puţin înclinată. Pe care o evită cu mare uşurinţă, făcând uşor un salt înapoi şi spre dreapta.
haide, uşcheşte-o de aici, ca să-ţi faci canonul! Nu cumva mi te crezi asemenea Sfântului Paisie!?, îi strigă supărat bătrânul care de mai bine de o lună nu mai reuşise să-l atingă cu toiagul!
să fie binecuvântat!, spuse printre dinţi Anestis, căruia îi veniră în minte din nou îngheţata şi harbuzul. Dar Preasfânta mi-a vorbit!, tună el… În sinea sa.
AUGUST DUPĂ ADORMIREA MAICII DOMNULUI
Niki îl privi direct în ochi pe Anestis, care se arătă nepăsător şi preocupat. Îl pironea fără discreţie cu privirea-i. Tânărul îmbrăcat în negru fu cuprins de jenă şi se prefăcu a-şi verifica lista de cumpărături. Povestea asta cu ocheadele şi zâmbetele ei pline de subînţelesuri întrecu orice limită. Acum câteva zile i-a trimis un pupic! La început, recunoaşte, s-a simţit flatat, dar apoi socoti insistenţa ei nepotrivită şi deranjantă. La urma-urmei, el se pregătea de călugărie, iar ea ar fi trebuit să-i arate cât de cât respect! Numai îndrăzneala ar fi putut da apă la moară unei purtări atât de afectuoase, iar lui Anestis nu-i plac femeile îndrăzneţe. Chiar de-ar fi ele frumoase ca Niki. Şi chiar dacă par că radiază când zâmbesc.
Un client s-a îndreptat spre casa ei de marcat. Anestis se folosi de ocazie pentru a se ascunde în spatele unui raft.
Cu căruciorul plin, un pic mai târziu, se îndrepta şi el spre casă.
salut, Niki!, i se adresă cât putu de formal, în timp ce-şi aşeza pe bandă produsele din cărucior.
salut, ucenice leneş!, îi răspunse ea cu un chicotit curtenitor.
trebuie să fii unica ce-mi mai spune aşa, protestă el sfios şi ferindu-se s-o privească în ochi.
în faţa ta sunt singură, ai dreptate, dar în sat cu toţii te ştiu aşa.
acum vrei să mă tachinezi!
aşa crezi? Stai să vezi. Hei, Luminiţa, strigă ea la o altă fată, aflată la cumpărături, pe care Anestis, de unde se afla el,
349
n-o putea vedea, cum îl cheamă pe ucenicul acela care stă cu „popa-Rambo”?
de ucenicul leneş zici?
da, măi.
nu ştiu…, numai aşa am auzit de el. Dar cred că-l cheamă Patrocle ori Nestor.
da, vezi să nu-l cheme Poseidon!, şopti Anestis doar cât să-l audă Niki, care şi izbucni în râs.
Dintr-o pricină ce nu şi-a putut-o explica niciodată, întotdeauna o făcea să râdă. Cel puţin, aşa reacţiona fata la tot ce ieşea de pe buzele sale. Să fi fost ea dintre cele cărora le plac bărbaţii pe care nu-i pot avea? Oare să fi pus vreun pariu cu ea ori cu prietenele ei? Da, asta trebuie să fie! Şi apoi şireata avea să râdă cu amicele ei de el când el va roşi şi va sta cu privirea în pământ în preajma ei. Totuşi e încă destul de necoaptă; în urmă cu trei ani era elevă şi încă mai mergea la şcoală. Ce făpturi enigmatice mai sunt şi femeile!
Iar părintele stăruie mereu: „Să te duci la ea, când mergi la supermarket, ca să te exersezi în cumpătare. În foc se căleşte fierul”.
Dar de câteva zile Niki era cam posomorâtă. Privirea ei inteligentă şi vioaie fu înlocuită de o căutătură întunecată şi imobilă. Saluturile erau formale şi fără chef, iar zâmbetul i se ascunsese în spatele unei guri încleştate. Nici cu Anestis nu mai râdea! Ucenicului îi lipseau zilele în care îl punea într-o poziţie jenantă, când vedea ochii indiscreţi ai celor din jur comentând glumele ei. Ar fi trebuit dacă nu să se bucure, măcar să-şi afle uşurarea. Dar nu putea!
de ce nu vorbeşti?, îl întrebă în după-amiaza acelei zile plin de curiozitate părintele.
De fiecare dată după spovedaniile de după-amiază şi Pavecerniţă se desfătau sub măslin de primele revărsări de
350
răcoare ale nopţii; clipe fără de griji şi încordare odată cu asfinţitul soarelui, când Anestis nu se putea opri din turuitul său. Dar astăzi era prost-dispus şi tristeţea sa îl înfăşură, asemenea unei cuverturi de lână, şi pe bătrânul ieromonah.
nu spui tu că pentru monah vorbirea deşartă e un păcat?, i-a răspuns fără nici o dispoziţie.
şi ţi-a venit să-ţi aminteşti de asta astăzi? Bre, crezi că vulpea face suta, iar vulpiţa, puiul ei, o sută unsprezece?
Anestis şovăia să deschidă vorba. Dacă ar aduce în discuţie numele lui Niki, preotul s-ar putea să-i răstălmăcească vorbele. Dar îi era duhovnic şi nu putea să aibă secrete faţă de el.
nu e ceva personal. Uite… cred că se întâmplă ceva cu fata asta, Niki. M-am dus de dimineaţă la cumpărături, şi la casă nu era ea, ci o altă fată, în timp ce ea plângea într-o parte.
şi ţie ce-ţi pasă?
nu-mi pasă! Ca să mai schimbăm şi noi o vorbă! Dar m-am întristat fiindcă întotdeauna era numai zâmbet. E frumos să existe oameni veseli, părinte. De fiecare dată când un om care surâde îşi pierde zâmbetul, moare un înger în cer.
prostii! Ce blasfemii tot îndrugi?, se oţărî la el bătrânul.
bine, bine, dar n-o lua în sens dogmatic! Am citit-o şi eu într-un calendar. Voiam să spun că…
voiai să spui că tu, frate de mănăstire, faci ochi dulci unei fete şi apoi te plângi că cică te tulbură! Bre, dacă te-ai îndrăgostit, să-mi mărturiseşti! Vorbeşte, că altfel aduc epitrahilul şi o să-I spui totul lui Dumnezeu!
„Dumnezeu le ştie pe toate”, gândi Anestis şi se ridică. Era vremea să intre în casă fiindcă primii ţânţari de noapte îi adulmecaseră sângele, declanşându-şi atacurile.
stai!, i-a poruncit bătrânul, fata are probleme mari. Vrei să afli?
Anestis se aşeză la loc, plin de nelinişte.
351
tu de unde-ai aflat?
-Jumătate din cei ce vin să se spovedească doamne Sfinte! sunt preocupaţi de problemele celorlalţi. „Spune-mi păcatele tale”, îi rog eu, iar ei îmi înşiră ce face cutare sau cutare. Niki, să ştii, are probleme cu sora sa.
probleme de sănătate?
de sănătate sufletească!
şi-a pierdut minţile? A ajuns la cucurigu?, îşi făcu ochii cât cepele Anestis.
Cu agilitatea unui flăcăiandru bătrânul îi arse un toiag lui Anestis prima lovitură izbutită după destul de multă vreme în fluierul piciorului. Tânărul gemu şi începu să-şi frece tibia care-l durea.
pentru monahi boala sufletească este atunci când sufletul e bolnav duhovniceşte, când păcătuieşte, nu când „Măgarul zboară!” ori „Io sunt Alexandru cel Mare”! încă mai gândeşti ca un mirean!, îl certă clericul.
să fie binecuvântat!, spuse cu jumătate de gură Anestis, continuând să-şi frece tibia care-l durea, pentru ca bătrânul să continue să-i povestească.
când au rămas singure şi mă refer la Niki şi la sora sa -, au făcut o înţelegere. Întrucât sora mai mică era elevă, au vândut etajul de sus, care era pe numele lui Niki, pentru ca sora mai mare să-şi continue studiile. După ce a terminat şcoala, Niki a început să lucreze din acelaşi motiv ca sora mai mare să-şi continue studiile. Căzuseră de acord ca la sfârşitul studiilor Niki să se ducă şi ea la Athena să-şi găsească amândouă de lucru, iar Niki să înveţe o meserie. Dacă mi-amintesc bine, avea să urmeze o şcoală postliceală pentru a deveni asistent de farmacie. Apoi ar fi vândut şi etajul de jos, acolo unde locuieşte Niki, care e pe numele surorii sale, pentru a deschide o farmacie în Athena, fiindcă surorii mai mari nu i-a plăcut
352
niciodată satul. Şi adevărul e că nici satul n-o plăcea, fiindcă avea demnitate şi era limbută.
şi acum ce s-a schimbat?
din câte am aflat, sora mai mare a uitat de promisiuni şi se căsătoreşte cu un coleg, iar apoi vor deschide o farmacie împreună.
ah, sărmana Niki! Oh, oh!, suspină Anestis. Nu e chiar neînsemnat ce i s-a întâmplat. Acum i s-au risipit visele cât priveşte studiile şi mutarea în Athena. Condamnată să rămână în sat singură şi fără o profesiune, angajată la un supermarket local pentru trei sute şaizeci de zile pe an.
haide, să mergem la somn! Problemele oamenilor nu încetează niciodată, spuse bătrânul în timp ce se sprijinea în baston pentru a se ridica.
nu poţi avea încredere nici măcar în propria soră, trase concluzia Anestis, urmându-l cu o atitudine de filosof antic.
numai Hristos n-a trădat pe nimeni. Relaţia cu Hristos, cât priveşte trădarea, înclină mereu de partea Lui, cu El pe cruce, iar cu noi toţi drept răstignitori ai Săi.
noi nu putem face nimic? Oare n-ai putea s-o suni pe sora cea mare şi să-i vorbeşti?
a sunat-o părintele Dimitrie, şi ea i-a spus să nu se amestece unde nu-i fierbe oala şi să-şi vadă de treburile lui. Adu-mi, te rog, un pahar cu apă!
tu eşti altfel. Dacă te răsteşti la ea, poate o faci să se liniştească.
să nu ne minţim! Părintele Dimitrie vorbeşte mai bine pe înţelesul tinerilor. Dacă nu-i în stare el…
am putea face şi noi ceva. Ce spui?, întrebă Anestis, dându-i paharul cu apă bătrânului preot şi turnându-şi şi lui unul.
Bătrânul îşi mângâie barba în încercarea de a-şi face ordine în gânduri. Într-adevăr, ar fi putut face ceva. Ceva ce numai ei
353
ar fi putut face. Sorbi o înghiţitură mare şi, în timp ce stropii de apă picurau din firele albe ale bărbii sale, zise:
am un gând, dar nu ştiu dacă este de la Dumnezeu. Gândul acesta mi-arată că există două căi. Dar perspectivele ambelor căi sunt neclare.
mai bine nişte perspective neclare decât deloc, îşi formulă teoria Anestis, în aşteptarea explicaţiilor bătrânului cleric. Şi acesta nu întârzie:
singurul lucru pe care-l putem face noi doi e să o căsătorim; să-şi întemeieze un cămin şi să nu rămână singură în bătaia vântului. Cred că i-am şi găsit un mire…
Paharul alunecă din mâna lui Anestis şi ateriză jos cu zgomot. Înghiţitura pe care apucă s-o ia i-a rămas în gât şi brusc o coti din esofag pe trahee. Se înroşi la faţă, ca o roşie coaptă peste măsură, şi-l apucă un acces de tuse. Ca şi când asta nu i-ar fi fost de ajuns, bătrânul începu să-l trosnească peste spate cu toiagul… ca să nu se înece!
uşor, bre binecuvântate, o să te îneci c-o gură de apă! Doamne, miluieşte!
n-am înghiţit bine!, încercă să ofere o scuză.
acum eşti bine?
da!, îi răspunse continuând să mai tuşească uşor de două ori.
haide acum la culcare şi, când o vezi, să-i dai de ştire că vreau să-i vorbesc urgent!
să fie binecuvântat!
„Dar va fi binecuvântat? S-o crezi tu că o s-o chem ca să-i spui asemenea lucruri. S-o crezi tu că o să te ajut s-o măriţi pe Niki. Pe Niki a mea…”, se revolta Anestis în sinea sa.
ÎN PRIMA SĂPTĂMÂNĂ DIN SEPTEMBRIE
Soneria de alamă roşie, pe care o aveau la poartă, se auzi îndepărtat, de parcă o oaie rătăcea în toiul nopţii prin vale de una singură.
După puţin se auzi o bătaie timidă în uşa casei întunecate. Cel dintâi care o auzi fu părintele, care dormea iepureşte în salon.
cine-o fi la ora asta?, se întrebă neliniştit, strigându-şi totodată ucenicul.
Auzind glasul clericului, Anestis sări din pat şi privi cu ochi înceţoşaţi ceasul de pe perete: nouă şi jumătate. Pe neaşteptate, auzi slab un glas de femeie:
eu sunt, părinţele, Niki!
ce caută Niki la ora asta aici?, se miră Anestis. Să fi băgat de seamă preotul că ea nu mai venea şi să fi trimis pe altcineva s-o cheme ca să-i aducă la cunoştinţă braşoavele sale despre căsătorie? îşi puse papucii de casă, unul în locul celuilalt, şi, în timp ce se îmbrăca în pripă, plecă în grabă să-i deschidă. Părintele se ridicase din pat şi-şi aşeza fesul monahal pe cap.
cine e?, întrebă din nou Anestis din spatele uşii, de parcă ar fi fost cu putinţă ca de data asta să răspundă altcineva, sau să nu fi avut încredere în urechile sale pe jumătate adormite.
niki!, se auzi din nou acelaşi glas.
Se întoarse spre preot şi-l întrebă:
să-i deschid?
Chiar cu puţine ore mai devreme discutaseră despre capcanele diavolului şi-şi aminti că într-o situaţie asemănătoare
355
ducă-se pe pustii a trecut în miezul nopţii pe la nişte monahi ce se nevoiau, luând chipul unui cunoscut de-al lor.
spune-i să rostească Tatăl nostru, să nu care cumva să ne întindă diavolul o cursă, i-a răspuns gheronda, care se afla pe aceeaşi lungime de undă cu ucenicul său.
dacă eşti Niki, rosteşte Tatăl nostru, i-a strigat Anestis şi, la gândul că părintele s-ar putea să aibă dreptate, simţi cum picioarele-i tremurau şi se îndepărtă de uşă.
Ceva mai rău nici că ar fi fost cu putinţă!
Afară tăcere. Părintele căscă, simţind că avusese dreptate. Anestis avu impresia că înţepeneşte de-a binelea. Cu mişcări încete, înţepeni uşa cu un scaun. Iată că a ajuns şi el să trăiască una dintre istorisirile citite de el în Pateric. De o mie de ori ar fi fost mai bine ca afară să fi fost Niki, chiar dacă ar fi avut de suportat o muştruluială din partea părintelui… Ei, se prea poate să fi încasat şi vreun toiag…
ce se întâmplă, nu-mi deschideţi?, se auzi din nou glasul, şi Anestis făcu îngrozit încă un pas înapoi.
n-ai auzit? Dacă nu rosteşti Tatăl nostru, nu-ţi deschid!
am auzit, dar am crezut că-ţi baţi joc de mine…
rosteşte-l!
– „Tatăl nostru Carele eşti în Ceruri…”, se auzi glasul ce intona plin de nedumerire Rugăciunea domnească ca un copil care îşi recită poezia, stăpânit de neliniştea evidentă că o să-şi uite cuvintele.
Cum încheie, se făcu iarăşi tăcere.
să ne spună şi Crezul, îl întrebă pe preotul vârstnic Anestis care, cu ochii cât cepele, n-avea nici o dispoziţie să mai deschidă uşa.
da, ce-ar fi să ne spună şi Imnul naţional? Deschide, bre nătăfleţule! E Niki! Să ne fie ruşine c-am crezut că suntem vrednici să ne întindă diavolul o cursă…
356
nu deschid!, se puse de-a curmezişul Anestis.
Ar fi avut vreo problemă diavolul cu a spune Tatăl nostru? „Verificarea trebuia să continue cu ceva mai grozav! Poate că ar fi fost bine să-i ceară vocii, ce se asemăna cu cea a lui Niki, să se arate la geam, ca să se convingă pe deplin! Ce catastrofă!”, gândi el.
deschide, nu mă scoate din sărite, fiindcă o să rup toiagul de spinarea ta!, se răsti bătrânul.
ce se întâmplă, îmi deschideţi astăzi?, se auzi glasul ei apăsat şi necăjit.
Anestis a deschis uşa cu precauţie, zărindu-i mutriţa supărată. Ea era! Ducă-se pe pustii n-ar fi în stare să-i împrumute strălucirea. Inima i se zvârcoli ca un calmar zburător în tigaie. Intră în casă fără urmă de zâmbet şi uitându-se chiorâş la el. Dintr-odată, când îl zări pe părintele stând pe pat în şezut, i se aruncă în braţe plângând.
părinte, nerecunoscătoarea mă dă afară din casă!, reuşi să articuleze printre hohote de plâns.
„Popa-Rambo”, care avea o inimă de copil, începu şi el să plângă cu ea. Nici lui Anestis nu-i luă mult să facă la fel. Plângeau tustrei pentru ceva ce numai Niki ştia. Odată ce se linişti un pic, preotul o pofti să se aşeze pe pat. O mângâia uşor pe cap, ca pe o pasăre rănită.
spune-mi, copilul meu, ce s-a întâmplat!
Văzând-o că ezită, Anestis socoti că prezenţa lui o stingherea.
am binecuvântarea de a mă retrage, părinte?, întrebă el discret.
nu, rămâi şi tu! în mod normal, ar trebui să afle tot satul, s-o fac de ruşine!, răspunse Niki supărată.
Făcură amândoi ascultare. Îşi plecă fruntea şi începu să vorbească, gata totodată să izbucnească în plâns:
357
iertaţi-mă că am venit la ora asta, dar tocmai acum am ieşit de la serviciu. Ştiu că vă culcaţi devreme, însă la altă oră n-am avut cum să vin…
nu contează, copilul meu! Uşa noastră e deschisă pentru tine oricând.
îi sărută dulce mâna, ducând-o la obrazul ei.
ţi-aminteşti, părinţele, cum l-ai văzut pe tatăl meu lovindu-mă, când eram mică, şi te-ai înfuriat atât de tare, că l-ai lovit şi tu cu bastonul?
mi-amintesc bine, copilul meu! Tatăl tău a fost un om bun, dar aspru! încearcă, bre creştine, îl sfătuiam, mai întâi cu vorba bună şi iubirea şi, dacă astea nu dau rod, atunci dă-i şi o pălmuţă. Or, el îşi ridica mâna şi vă trăgea nişte scatoalce la două fetiţe! -, de mă dureau şi pe mine. Şi apoi alerga sărmana voastră bunică să vă mângâie!
ţi-aminteşti data când mă alerga şi m-am ascuns în altar? Să fi avut vreo opt ani, dacă-mi amintesc bine. Şi tu, ca să nu mă trădezi, te-ai prefăcut că te doare un dinte şi că nu poţi vorbi!
ce să fi făcut? Să fi spus minciuni în Casa lui Dumnezeu? Am preferat minciunii tăcerea, care, de fapt, tot un fel de minciună era, fireşte…
iar apoi drept pedeapsă mi-ai cumpărat ciocolată şi m-ai pus să scriu de o sută de ori „Partea femeiască nu intră în altar”.
şi tu, muşiţă, de îndată ce ai terminat de scris, ai intrat dinadins în altar din nou, ţi-ai scos limba la mine şi apoi ai plecat în goană.
Amintindu-şi şi ea, îi scăpă un zâmbet, dar pe dată se întunecă din nou la faţă.
sora mea, părinte… vrea să vândă casa în care stau, ca să deschidă, zice, o farmacie în Athena. Mă aruncă pe drumuri. Când i-am amintit că eu mi-am vândut casa ca ea să-şi facă
358
studiile, mi-a replicat că ea nu mi-a impus nimic şi că a fost alegerea mea, fapt pentru care nu-mi datorează nimic…
– Aaaah, bre binecuvântato!, suspină preotul, şi din pricina unei atât de mari nerecunoştinţe simţi cum durerea I răscoleşte măruntaiele.
Sora lui Niki a fost dintotdeauna nedelicată şi fără scrupU■’ le. Când chema, pe clase, elevii la spovedit şi-i venea şi ei rândul, te îngrozeai cu opiniile ei. Socotea că toţi sunt nişte slugi care i-au făgăduit s-o slujească şi să-i poarte de grijă. Ea nu datora nimănui nimic, ceilalţi îi erau în toate datori! Dar şi Niki îşi are partea ei de vină! Căci el o sfătuise: „Să vindeţi, bine cuvântato, etajul ei, nu pe al tău, care e zestrea ta. Athena este un creuzet care-l strică pe om. Odată ce va da de bine, o să dea uitării jurămintele şi promisiunile făcute”. Bine intenţionată, Niki n-a ascultat. „Părinte”, îi replicase ea, „la etajul de jos e umezeală şi nu se va vinde repede. Nu-ţi fă griji, eu şi sora mea suntem una”.
– Ce-o să mă fac acum, părinte ? Fără casă în sat, n-o să mai pot munci aici. Dacă voi închiria, n-o să-mi ajungă nici pentru mâncare. Fetele de la supermarket îmi zic s-o dau în judecată. Dar dacă aş fi avut bani pentru avocaţi, aş mai fi acceptat ceea ce-mi trimiteţi ?
– Nu, nu vei tăia cu totul legătura cu sora ta! Dacă te duci la avocat, s-ar putea să câştigi procesul, dar o vei pierde pe sora ta. Orice ar fi făcut, e totuşi singurul tău om; sângele tău!
– Ce să fac ?
– Am ceva în minte şi am discutat şi cu Anestis. Lasă-mă să mă gândesc mai bine şi treci pe aici săptămâna viitoare.
Când părintele Haralambie spunea că voia să se mai gândească, se referea la faptul că avea să se roage pentru problema aceasta. Duhovnic deprins, n-avea încredere în ideile ce-i veneau. O săptămână întreagă a postit aspru, sporindu-şi rugăciunile.
359
în mâinile sale, şiragul de mătănii luă foc. Dacă dormea trei ore pe noapte, era mult. După o săptămână, Niki se întoarse la aceeaşi oră – de data asta fără Tatăl nostru şi alte încercări – şi s-a aşezat plină de nelinişte înaintea-i.
– Copilul meu, nu există decât o soluţie…, începu preotul nevăzător, dar făcu o pauză ca şi cum încă n-ar fi fost sigur.
Tânăra îşi încordă auzul, ţinându-şi respiraţia asemenea unui scufundător, cu Anestis alături şi plin de curiozitate.
– Să te căsătoreşti!, îi spuse sec bătrânul.
„Na c-a zis-o!”, gândi Anestis, care se lupta din răsputeri să se arate nepăsător, dar în sinea sa fierbea ca un butoi cu must.
„Ce pacoste e şi fiinţa asta! S-o mărite cu de-a sila! Ăsta-i popă ori peţitor? Şi ea, ia uite, nu spune nimic, se va fi gândind că nu-i rău, pare-se! Sigur, toate-s la fel! Să afle un fraier să se mărite, să-i cadă pe cap, şi apoi o fac pe romanticele şi pe gingaşele cum că, chipurile, vor să se mărite din dragoste! Şi nu doar atât: îi face până şi lui, care-i pe jumătate călugăr, ochi dulci! Dacă ar fi fost o fată de treabă, s-ar fi apucat ea să smintească un frate de mănăstire? Ia te uită! Chiar şi acum îmi zâmbeşte! Ei, asta-i prea de tot!”
– Părinte, eu pot să mă retrag?, întrebă vădit înciudat şi simţind că sângele-i bate ca un ciocan în tâmple.
lasă-ne singuri să discutăm şi revino peste douăzeci de minute, ca s-o conduci acasă. Să nu se ducă de una singură în toiul nopţii!
– Să fie binecuvântat!, îi răspunse maşinal Anestis, plin de resentimente din pricina poruncii fără rost, de parcă până să ajungă acasă ar fi avut de străbătut nu ştiu ce ghetou primejdios.
Când reveni, mai târziu, în bucătărie, pentru a-i împlini părintelui dorinţa, întâlni o altă Niki: veselă, binedispusă, luminoasă, care nu doar strălucea de voioşie, ci pur şi simplu radia lumină dinăuntru-i.
360
să vă duceţi prin vale, ca să nu vă zărească cineva şi să înceapă bârfa.
să fie binecuvântat, dar eu nu ştiu bine cărarea şi pe întuneric o să ne rătăcim!, îşi făcu sânge rău Anestis, dându-şi seama că, făcând drumul pe ocolite, avea să piardă destul din preţiosul său timp de somn.
Dar în sinea sa poate că-i era teamă pentru propria persoană. Îi era teamă că nu se va putea abţine să-i mărturisească cum, atunci când o vedea, inima în piept îi bătea ca un tambur. Şi poate că avea s-o certe din pricină că, fără să se împotrivească, acceptase ca un căţeluş ascultător şi slab la minte să se căsătorească cu cineva pe care nici că-l ştia, nici că-l iubea…
cărarea o ştie Niki, îi răspunse sec bătrânul.
Cum ieşiră afară cei doi tineri, în loc s-o ia la deal, făcură la dreapta, spre vale. Ca niciodată, Anestis făcea nişte paşi foarte mari şi neobişnuiţi, în timp ce Niki măsura fiecare metru al cărării lent, chinuit, de parcă paşii ei ar fi refăcut itinerarul către un trecut neplăcut.
stai, nu mai alerga aşa!, se auzi rugător glasul ei gingaş şi uşor, mângâindu-i urechile.
Se întoarse brusc şi o privi. Lumina lunii îi căuta prin părul strălucitor asemenea unor fire de aur, pielea-i căpătase sclipiri de alabastru, argintii, în timp ce zâmbetul i se răsfrângea în lumina selenară. O adiere uşoară îi mângâia obrajii. Cât de mult o pizmuia! Dumnezeul meu, ce frumoasă e! De ce L-a împins părintele într-o asemenea ispită?
Ea făcu câţiva paşi şi ajunse în dreptul său, după care amândoi continuară să străbată tăcuţi povârnişul întunecos. Când ajunseră la capătul cărării, se afundară pe o potecă bătută de capre. Cimbrul şi salvia înmiresmau aerul. În fund se auzea un susur. Brusc în faţa lor se înălţă o stâncă întunecată, ce tăia poteca, silindu-i să cotească spre dreapta. Deasupra capetelor
361
fâlfâiau liliecii ca nişte dansatori ameţiţi. Un nouraş stingher, ca de bumbac, ascunse luna; toate s-au întunecat, şi cei doi tineri deveniră, în sânul naturii, două umbre ale împărăţiei ei. Neaşteptat, o pasăre de noapte scoase un ţipăt. Anestis simţi cum, speriată, Niki îi căută mâna, apucându-i-o strâns. Ar fi vrut s-o liniştească, dar se temu că o să-l lase de mână şi nu scoase nici o vorbă. Mâinile le rămaseră unite pentru câteva clipe ce lui Anestis îi părură o veşnicie. Şi atunci inima sa începu să bată iar ca un tambur, în ritmuri frenetice.
După puţin luna se ascunse din nou şi tinerii se afundară într-un portic natural din platani şi tei care, cu freamătul frunzelor lor, ţineau isonul tereremului monoton al greierilor. Ieşind de sub acest portic, trecură printr-o apsidă de ramuri frunzoase ce se îmbrăţişau strâns. În nările lor se cuibări un miros de mucegai şi umezeală. Simţiră că se apropiau de albia râului; şi-au încordat urechea, şi sfada broaştelor le veni în auz. Cum cotiră, se arătă şi râul, care în noapte se asemăna unei ciocolate lichide, unui şarpe de culoare închisă.
La mijlocul său o piatră uriaşă tăia apa în două. În partea de apus se forma un mic lac, în cea de răsărit apa năvălea cu avânt. Se opriră puţin lângă micul lac. Au rămas destulă vreme tăcuţi, observând apa care, scânteia şi oglindea aştrii bolţii întunecate. Şi-au reluat mersul de-a lungul malurilor, uneori călcând pe pietrişul ce scrâşnea, alteori afundându-şi picioarele într-un sol noroios, până ce au ajuns la un podeţ pitoresc, probabil, o găselniţă turistică inutilă. Niki urcă pe el şi-şi ridică privirea la cer.
Luna plutea în el, cărându-şi în măruntaie locuitorii tainici. Un astru în flăcări se rostogoli pe cer; stingându-se undeva aproape de orizont. Niki şi-a închis ochii. Oare ce dorinţă îşi va fi pus?
Anestis se opri într-o parte, încremenit ca o păpuşă într-o vitrină, şi o îmbrăţişă cu privirea. Dacă n-ar fi purtat aceşti deloc
362
eleganţi blue-jeans ce-i umflau şoldurile şi această bluză banală de supermarket, dac-ar fi purtat o tunică de in, albă, lungă şi uşoară ca o pânză de păianjen cu văl dantelat de mătase şi o panglică în păr, ar fi putut foarte uşor să fie o hiadă sau o nimfa a pădurii, o zână sau o zeiţă a naturii, dintre cele pe care le poftea Zeus care, ca să le cucerească, se prefaci în lebădă sau taur. Voia să strige, să urle, să-i arate cât era de frumoasă, îşi căuta curajul de a-i vorbi, de a-şi mărturisi simţămintele, de a-i descoperi că o iubea… O iubea? Ce-i iubirea… nu ştia! „Să nu poţi sta o secundă departe de iubita ta” pe asta o auzise într-un film în care protagonistul îşi declama replica asta cu emfază, cu o privire sobră şi o bărbie plină de hotărâre. Or, el însuşi era în stare să stea departe de Niki… când n-o vedea. Fireşte, ştia că ea era undeva afară, liberă, disponibilă, dar acum… ăst moşneag nespălat! Stareţul său! Părintele lui duhovnic… „Eşti frate de mănăstire!”, se certă numaidecât pe sine, „tu ai ales să fii frate de mănăstire, nu ţi-a impus nimeni. Aşa că ţine-ţi gura, Anestis, şi încetează să meditezi ca nu ştiu ce erou al unui roman de dragoste. Aproape că eşti călugăr, iar femeia asta-i necoaptă…, dar şi frumoasă, şi dulce, şi bună la suflet… Taci, până aici!”
ia mişcă-te odată! Eu trebuie să mă trezesc la trei ca să-mi fac canonul, i se adresă el fără delicateţe, de parcă numai ea ar fi fost pricina supărării sale.
Niki zâmbi. O dispoziţie capricioasă îi străluci în ochi. Îi întinse mâna:
îţi mulţumesc că m-ai însoţit. Iartă-mă că te lipsesc de ceasuri întregi de somn şi odihnă! Dar aveam nevoie să fac o plimbare în compania cuiva…
pe mine să mă ierţi că m-am răstit la tine, nu ştiu ce m-a apucat… sau poate că ştiu…, trase aer în piept, făcându-şi curaj. Cum de accepţi să te căsătoreşti cu cineva pe care nu-l cunoşti
363
şi nu-l iubeşti?, o întrebă sec şi lipsit de discreţie, şi pe loc s-a ruşinat.
Ochii lui Niki se umplură de lacrimi şi în lumina lunii ochii ei albaştri semănau cu două mici piscine.
cine ţi-a spus că nu-l ştiu? Şi-l ştiu, şi-l iubesc!, îi răspunse surprinzându-l.
aşadar, îl iubeşti! Îl iubeşti de multă vreme?
din prima clipă, de când l-am văzut.
Dar iubirea e chiar atât de uşoară? Să-ţi dai seama de ea în câteva clipe? Iar el să tot întrebe ca un nătărău ca să afle într-adevăr ce simte cu adevărat?
când îţi dai seama că iubeşti pe cineva?
când nu poţi o secundă sta fără el, când îţi freamătă inima dacă-l vezi, când urăşti absenţa lui, când îl urăşti chiar pe el dacă te ignoră sau nu te vrea…
Anestis fu surprins; de parcă îi auzise gândurile, sau ca şi cum ea era actorul din filmul de care-şi aduse aminte.
încape ura în iubire?, o întrebă.
de ce te miră? în natură, toate cele contrare sunt îngemănate: iubire-ură, război-pace, lumină-întuneric, rece-cald, bine-rău… Nimic nu poate sta în natură fără să-şi aibă propriul revers.
părintele spune ceva asemănător, dar, de fapt, diferit, anume că un lucru presupune absenţa celuilalt. De pildă, întunericul e absenţa luminii, războiul absenţa păcii. Nu cred că se împreunează cum ai zis, nici că au aceeaşi gravitate, fiindcă atunci binele se află în primejdia de a fi învins de rău. Dacă simţi ură în timp ce eşti îndrăgostit, atunci nu iubeşti cu adevărat.
poate că ai dreptate. Într-adevăr, ura nu încape în iubire, dar încape în amor.
în amor? Ha-ha!, râse zgomotos tânărul. Te poţi încrede în amor ca să-ţi întemeiezi fericirea pe el? Amorul e mincinos,
364
trecător şi perfid. Ce crezi că-i amorul? Un drog al sufletului! Opiul romanticilor şi naivilor. Asemenea celui pe care-l consumă narcomanii şi pentru o clipă călătoresc pretutindeni, depăşesc hotarele realităţii, devin atotputernici, invincibili, uşori, altcineva, făurindu-şi propriul paradis multicolor. Şi celălalt devine perechea pe care şi-o imaginează, nu ceea ce este în realitate. Iar când starea aceasta trece, ca şi amorul, ce rămâne ? Durere, tristeţe, singurătate. Drogul lasă în urmă un trup schilodit, iar amorul, un suflet zdrobit. Şi, în cele din urmă, sub acelaşi acoperiş ajung să locuiască doi străini.
– E trist că un tânăr are asemenea păreri despre amor. Chiar şi dacă e o formă de iubire bolnăvicioasă, e bine s-o trăieşti pentru a afla ce este.
Ochii lui Anestis scânteiară în semiîntuneric. Vocea îi ieşi curată, diafană, cristalină, dar şoptită, ca şi cum Niki ar fi fost o arătare şi s-ar fi aflat în primejdie să se evaporeze la cea mai mică intensitate a vocii:
– Cine ţi-a spus că nu cred în amor ? Cred, dar în amorul care este Eros dumnezeiesc, care revigorează, renaşte, învie. Acest Eros nu trădează, nu duce la disperare şi, cel mai important, nu se alterează niciodată. Etosul omenesc este bolnăvicios şi are o dată de expirare, fiindcă îi lipseşte iubirea
– De ce spui asta?
– Fiindcă amorul înseamnă do ut dedi Iubirea înseamnă doar să dai. Dacă aş alege să întemeiez vreodată o familie, aş alege iubirea curată sau cel puţin pe cea raţională, adăpată de Hristos – niciodată amorul. Dumnezeu, Care e iubire, nu cere nimic pentru Sine, însă noi, care am învăţat măsura iubirii lumeşti, nu încetăm să cerem.
Niki îi dărui un zâmbet larg. Cum de uitase că vorbea cu un frate de mănăstire? Cum de vocea lui era atât de caldă, de plină, ca şi cum venea direct din inima sa?
365
– în aceste lucruri credeai şi mai înainte sau de când ai început să convieţuieşti cu părintele Haralambie ?
– Cu aceste lucruri am crescut! Dar, ca să fiu sincer, nu ştiu dacă sunt făcut pentru acestea. Totuşi, orice am să ajung, le voi purta în mine.
Niki se uită la el cu gingăşie.
– Eşti ciudat, ştii asta?
– Ştiu, dar nu cred că o spui din aceeaşi pricină ce mă face să cred şi eu acelaşi lucru.
– Da, bre copile, de pildă, locuieşti în aceeaşi casă cu un bătrân, şi asta nu pare să te deranjeze.
– De ce să mă deranjeze ? Mulţi locuiesc împreună cu bunicii lor.
– Dar trăiesc în epoca lor, cu mintea vârstei lor, şi nu într-o casă fără televizor!
– Dar oare voi, care aveţi televizor, nu cumva trăiţi o viaţă indusă de televizor, şi nu propria voastră viaţă?
– Poate că da! Nu m-am gândit la asta niciodată… Cum de ai învăţat să vorbeşti atât de matur?
– Nu ştiu… niciodată nu mi-a fost greu să vorbesc matur. Să mă port matur, e altă chestiune… De obicei acolo o fac de oaie.
Zâmbetul ei se prefăcu într-un râs zgomotos.
– Să mergem!, i-a spus râzând şi luându-l de braţ.
Anestis nu se împotrivi. I-a spus clar că iubeşte pe altcineva; acum putea şi el să-şi sugrume simţămintele în tihnă. S-a gândit bine! De ce să şi le reprime? Le-ar putea nimici cu totul! De pildă, să n-o mai găsească frumoasă, atrăgătoare; să-i exagereze trăsăturile negative şi să se concentreze asupra lor, să i le socotească banale, să-i preschimbe nuanţele, proporţiile, să nu-i mai găsească râsul amuzant, ci enervant. S-o vadă ca pe o caricatură, simpatică, dar indezirabilă. Să şi-o impună fanteziei,
366
ca şi cum ar fi un pictor modern, care ar reda-o cu un alt ochi, într-o altă manieră artistică, lipsită de proporţii, armonie şi realism. Ca acele picturi ale lui Picasso, cu feţe mototolite, cu ochiul în barbă şi cu urechea în nas! Cine s-ar îndrăgosti de o asemenea femeie? E o metodă garantată. Dar, cum se întoarse şi o văzu păşind lângă el, scăldată în lumina lunii, tabloul zugrăvit de el se decoloră ca şi cum ar fi fost întocmit din acuarele ieftine, înfăţişarea rămânând aşa cum era în realitate: frumoasă, numai zâmbet, amuzându-se pe seama sa şi flirtând cu el:
– Haide, ucenice leneş. înainte făceai mofturi că te grăbeşti, şi acum mergi cu pas de broască ţestoasă.
El îi întoarse zâmbetul. Apoi, făcând pe ofensatul, o cicăli cu întrebări despre preţurile de la supermarket. Cele două voci tinereşti se auzeau în tăcerea nopţii jucăuşe, ca şi cum s-ar fi vânat una pe alta.
PRIMA SĂPTĂMÂNĂ A LUNII OCTOMBRIE
Toamna se înstăpâni şi mulţi copaci, goi şi urâţiţi, întinseseră pe jos un covor veşted de frunze. Mai demult, covorul acesta ieşea în întâmpinarea celui mai mare praznic pentru satele din împrejurimi, pe atunci înfloritoare şi cu o populaţie numeroasă. Prăznuirea pomenirii Sfinţilor Serghie şi Vah1, „Sfinţii Călăreţi”, aşa cum ajunseseră să fie supranumiţi! Cu ceva zile mai devreme, sus în munţi, în curtea micului paraclis închinat lor, dar aflat în afara satului, începea o petrecere, cu fripturi, frigărui la proţap şi horă. Lumea dormea pe jos şi munca la câmp pe durata prăznuirii o socoteau drept piază rea.
Cât priveşte vârsta micului lăcaş, alcătuit dintr-o singură încăpere, existau numai presupuneri, ce-l datau în anii imediat următori căderii Constantinopolului. Trebuie să fi aparţinut unuia dintre proprietarii de pământ locali, fiindcă celor mai mulţi le era necunoscut. Cu anii, locul s-a părăginit, şi bisericuţa aceasta, uitată şi neîngrijită, a ajuns şi ea unul dintre nenumăratele paraclise, zidite în afara satelor, ce au fost ruinate de turcocraţie.
însă ceva ce s-a petrecut în anii turcocraţiei târzii avea să-i sporească importanţa. După cum se spunea, acolo se refugiase un păstor cu soţia şi cei cinci copii ai săi, vânat de gărzile sălbatice ale agăi. Motivul fusese încercarea sa de a-şi ascunde copiii, spre a nu fi luaţi în oastea turcească; dar, de fapt, adevărata pricină era că un ienicer pusese ochii pe fiica sa. Au fugit şi s-au ascuns în munţi, căutând scăpare. Vânaţi întruna,
1 Sfinţii Mari-Mucenici Serghie şi Vah sunt prăznuiţi la 7 octombrie. Au fost martirizaţi în vremea împăratului Maximian (n. trad.).
368
au ajuns la acest paraclis destul de îndepărtat şi ferit. Numai că îşi dăduseră seama că şi acolo aveau să fie găsiţi şi spintecaţi, fiindcă nu scăpară ochiului unui cunoscut denunţător grec, ce avea obiceiul de a se îmbogăţi lingând ca un câine vagabond mâinile cuceritorilor mahomedani. Ghemuită înlăuntrul paraclisului, familia se afla în aşteptare, rugându-se sfinţilor cu lacrimi să nu fie descoperiţi de sabia turcului. Dintr-odată au auzit tropotul copitelor de cai şi glasurile cele barbare, şi şi-au făcut semnul crucii. Îi aflaseră! Sfârşitul era inevitabil! Dar au auzit un alt tropot de cai şi un grai ellin, în greaca veche, într-o limbă asemănătoare celei a Evangheliei, în timp ce turcii urlau îngroziţi şi se îndepărtau mânându-şi caii într-un galop nebun. Atunci unul dintre copii băgă de seamă că Sfinţii Serghie şi Vah lipseau din icoana lor. După ce dispăru şi ultimul turc, ca prin minune, s-au întors la loc în icoană. Vestea minunii s-a răspândit, fiind adeverită de turcii înşişi, asupra cărora, aşa cum povesteau, se năpustiră ca o furtună doi războinici călare, înarmaţi până-n dinţi şi înspăimântători, ce străluceau şi nu atingeau pământul.
De atunci, din pricina neînţelegerii dintre ei fiecare sat din împrejurimi găzduia icoana pentru un an întreg şi ţăranii o aduceau pe umeri şi o aşezau la loc, în paraclis, doar de ziua praznicului sfinţilor, pentru ca la sfârşitul acestuia să treacă la satul următor, ai cărui săteni aveau s-o care şi ei, la rândul lor, în spate. Dar cu vremea, odată ce satele dimprejur s-au pustiit, icoana a ajuns în satul lui „popa-Rambo”, care, afectat de lipsa bărbaţilor, atraşi de oraş şi emigrare, reuşea destul de greu să mai ţină obiceiul în viaţă. Părintele Dimitrie, odată cu preluarea parohiei, nu mai acordă aceeaşi importanţă praznicului, limitându-l la o simplă Liturghie, săvârşită în ziua propriu-zisă a pomenirii lor, şi impunând ca icoana lor să fie dusă cu maşina întrucât, aşa cum susţinea, fiind veche şi fragilă, risca
369
să se dezmembreze. Ideea sa găsi destui susţinători, întrucât mulţi dintre creştinii neo-elini, „căldicei” şi anoşti, n-aveau nici motivaţie, nici chef să mai trudească de dragul nici unui sfânt. Şi doar la stăruinţele părintelui Haralambie care, aflându-i intenţia, se făcu foc şi pară, icoana continuă să mai fie dusă la paraclis, după multă târguială, cu un… măgăruş!
în curând, şi măgăruşul ieşi din discuţie, căci şi el avea nevoie de cineva care să-l însoţească. Pentru încă vreo doi ani, icoana continuă să fie dusă cu maşina şi, în cele din urmă, fu aşezată în biserica principală a satului, într-un proschinitar, iar de atunci n-o mai urneau din loc nici de dragul lor.
Cum se sfârşi Liturghia de duminică şi Anestis coborî din strană, îi transmise părintelui Dimitrie că gheronda voia să-l vadă. Tânărul preot potrivi Sfintele şi, fără nici un chef de ceartă, îl urmă pe Anestis, care visa la dueluri preoţeşti epice, ce aveau să-i umple iarăşi ziua de bună dispoziţie. Din momentul în care aflase că Niki se va mărita, într-un fel inexplicabil timpul se opri brusc şi micile bucurii banale îşi pierduseră farmecul. Zilele se scurgeau de parcă erau cărate cu un tren de marfă ce se mişca foarte încet, pe nişte şine ruginite. Viaţa de zi cu zi se mişca pe aceleaşi făgaşe şi fiecare zi o copia pe cea anterioară, care o copia şi ea pe cea precedentă, ce în final nu făcea decât să se copieze pe sine.
La răspântia cărărilor, clericul negricios, îmbrăcat în rasă, se opri. O pală de vânt îi umflă rasa, făcându-l să se asemene unui clopot uriaş. Voi să ia aerul unui motan sătul de somn, dar întrebarea pe care i-o adresă lui Anestis îi trădă neliniştea:
ştii de ce m-a chemat? N-am nici un chef să-mi ridice tensiunea.
habar n-am!
Un pic mai târziu, preotul nostru intra în casa de la marginea satului şi se aşeză şovăielnic lângă clericul nevăzător.
370
Anestis fremăta de bucurie şi nerăbdare. Atmosfera era rece şi ostilă, aşa cum se cade a fi înaintea oricărui duel.
părinte Dimitrie, se apropie sărbătoarea Sfinţilor Călăreţi…, începu aspru părintele Haralambie.
o să fac Liturghia în biserica parohială şi mă gândeam la o litanie cu icoana în piaţa centrală a satului. M-am înţeles cu primarul, care ne va asigura tot ce este necesar.
nu-i de ajuns! Sfinţii au asudat ca să facă minunea, şi trebuie să asudăm şi noi…
Asta nu a fost pe placul părintelui Dimitrie.
am mai discutat despre acest lucru! Icoana nu mai rezistă ca să fie transportată şi trebuie ocrotită.
icoanele ne ocrotesc pe noi, iar nu noi pe ele!
cei de la Comisia de Arheologie sunt de altă părere!
ceea ce încă este în uz aparţine poporului, nu arheologilor. Aţi făcut din icoană un exponat de muzeu şi, în ce-i priveşte pe sfinţi, le număraţi pensulaţiile, luaţi în discuţie maniera artistică şi vă bateţi joc de minuni…
Părintele Dimitrie se ridică şi se aşeză din nou pe scaunul ce parcă nu-l mai încăpea, în timp ce căldura i se părea insuportabilă. Gheronda continuă imperturbabil:
n-ai nevoie decât de încuviinţarea vlădicii, şi dacă ţi-o dă, nici unul dintre mofturoşii ăştia nu va crâcni.
să presupunem că-i cer binecuvântarea şi mi-o dă. Ce-o să ne facem cu binecuvântarea dacă nimeni nu va fi dispus să care icoana în spate douăzeci şi ceva de kilometri? Şi cu un măgar dacă am vrea s-o ducem, în sat nu mai sunt de găsit. O să recurgem iar la una dintre maşinile folosite la muncile agricole şi ni se va reproşa că facem comerţ pe seama sfinţilor.
dacă voi găsi eu pe cineva s-o care, îţi asumi tu înştiinţarea sătenilor că praznicul va avea loc ca în vremurile de odinioară?
Tânărul preot pufni. Unde se va găsi un asemenea smintit care să ducă la capăt o aşa muncă herculeană? A trecut prin
371
toţi sperieţii numai ca să găsească patru bărbaţi care să poarte Epitaful în Vinerea Mare! S-au plâns că era prea greu şi că le-a tăiat umerii.
Or, aceasta este o jumătate de adevăr! S-au plâns cu adevărat de greutatea lui, dar de ce? Satul avusese un epitaf din lemn de tei, lucrat de Ghiannoulâs, un sculptor local, renumit pe vremea sa. Cu toţii au fost de acord că era un obiect de o frumuseţe şi măiestrie incomparabile. Însă vlădica pusese ochii pe el de ceva vreme, pentru Muzeul Bisericesc al Mitropoliei, dar cât timp părintele Haralambie fusese prin preajmă, nu îndrăznise să i-l ceară, dat fiind că pentru el ideea de obiect liturgic în uz şi cea de muzeu nu încăpeau în aceeaşi propoziţie. Odată ce părintele Dimitrie fu numit paroh, vlădica înfiinţă un program, chipurile, de conservare a obiectelor liturgice şi religioase din bisericile mitropoliei sale care aveau o vechime considerabilă. Conservare care, aşa cum se desfăşuraseră lucrurile, începu şi se încheie numai cu epitaful nostru. Un raport echivoc din partea celor responsabili de conservare reuşi să-l includă în categoria obiectelor de muzeu pe temeiul faptului că-şi pierduse cu totul rezistenţa. Aşa că mitropolitul i-a îmbrobodit pe săteni, propunându-le un epitaf nou, tot din lemn, dar din cel prelucrat industrial, cu aspect de epocă, însă a cărui greutate era dublă.
Părintele Dimitrie n-a fost de acord cu plângerile sătenilor în legătură cu schimbul nedrept şi perfid, nici nu i se păru că epitaful era atât de greu, câtă vreme majoritatea bisericilor din ţară deţineau epitafuri la fel. Cu aroganţa tinereţii şi cu certitudinea că sătenii vor închide uşa în nas şi bătrânului nevăzător, pe care-l avea în faţă, şi cererii sale de a readuce la viaţă obiceiul de a transporta icoana la paraclisul din afara satului în spate, fu numaidecât de acord:
găseşte-mi un singur om, şi eu mă ocup de restul!
372
Chipul bătrânului cleric cu barba albă şi lungă şi ochii ceţoşi străluci şi, totodată, se înăspri asemenea unui chip de profet:
ţi l-am găsit! Iată-l…! Anestis!
Chipul ucenicului, de obicei inexpresiv şi încremenit asemenea unei măşti, păli. De surprindere, ochii i s-au înceţoşat şi clericii îi apărură asemenea unor figurine într-o fotografie alb-negru. I se păru că trăia un coşmar într-un alt coşmar. I se tăie respiraţia, ca şi cum o mână invizibilă îi astupă violent nasul şi gura. Mâinile îi amorţiră şi simţi cum venele îi erau inundate de un şuvoi de sânge fierbinte. Ceva asemenea unui spasm i se propti în gât de parcă ar fi încercat să înghită un cub de gheaţă. În mintea sa s-au înfipt doar trei cuvinte: douăzeci de kilometri!
cine a venit?, întrebă Anestis brusc, ieşindu-şi din fire.
Părintele îşi ridică mânios toiagul. Să nu facă ascultare de el ucenicul putea îndura, dar s-o facă de faţă cu altcineva era prea mult pentru el.
nu ne-am înţeles că răspunsul tău la ce spun eu e „Să fie binecuvântat!”?
cum să fie binecuvântat să-mi dau ultima suflare în mijlocul drumului, în timp ce car pe umeri o masă asemenea unui vânzător de covrigi care tocmai şi-a strâns taraba după ce şi-a vândut marfa?
e o icoană, bre, nu o masă. Măcar de-aş fi fost de vârsta ta, ca s-o car eu însumi!
măcar de-aş fi fost de vârsta ta ca să-i văd pe alţii cum o cară!
Nările „popei-Rambo” se umflară ca cele ale unui taur:
încetează să mă scoţi din fire pe înserate!
la un moment dat şi sclavii se trezesc!
nu-mi face pe Spartacus, fiindcă o să-ţi sparg capul!
La acest previzibil acces de furie Anestis reacţionă tăcând,
însă pe nări îi ieşeau şi lui aburi.
373
eu plec. Puneţi-vă de acord, şi apoi să-mi dai de ştire, interveni părintele Dimitrie care râdea pe sub mustăţi.
Cum tânărul cleric cu rasa sa fără nici o cută plecă, bătrânul cleric cu rasa de nuanţă gri şi decolorată îşi ridică toiagul şi începu să se învârtă cu el, spărgând şi răsturnând totul. În câteva clipe camera aducea a încăpere lovită de cutremur. Din gură îi ţâşneau salivă şi cuvinte grele, în timp ce venele i se îngroşaseră pe frunte. Dintr-odată, glasul i se tăie, se învineţi şi scoase un horcăit de parcă un os de peşte i-ar fi rămas în gât. Tânărul se sperie foarte tare. Umplu cu mâinile-i tremurânde un pahar cu apă rece şi începu să-i stropească faţa zbârcită, încercând să-l liniştească:
să fie binecuvântat, să fie binecuvântat, să fie binecuvântat…, repeta îngrijorat şi ritmic, o să car eu icoana, părinte, o s-o car eu, numai să nu păţeşti ceva…, să fie binecuvântat…
În seara aceea nimeni nu şi-a făcut canonul. Bătrânul se prăbuşi, de parcă leşinase, în patul său, şi Anestis îl supraveghea. Când îşi dădu seama, din respiraţia regulată şi adâncă a bătrânului preot, că dormea, fură şi el câteva ceasuri de somn. Ziua următoare şi-o petrecu cerându-şi iertare şi încercând să-l ia cu binişorul pe levitul care-şi revenise de-a binelea.
Remuşcările au fost dintotdeauna pentru Anestis un simţământ necunoscut, străin, asemenea unor paşi uşori pe ţărmul mării, într-o zi cu valuri mari. Oricât le-ar fi simţit, se ştergeau, precum erau şterse urmele paşilor de apă. Aşa cum, mergând pe o plajă şi uitându-te înapoi, îţi vezi paşii pierzându-se, tot aşa şi promisiunile de ieri începură să se şteargă din amintirea sa, sub talazul timpului, ca şi cum n-ar fi fost rostite niciodată. Totuşi simţea nişte înghiontiri ale voinţei, nemaiîntâlnite până atunci, ca şi cum în sinea sa s-ar fi dat o bătălie. Dintr-odată îl văzu pe vechiul Anestis, molatic şi pleoştit, pândind din umbră şi aşteptându-i semnul:
374
ce vrei, cine eşti?, îl întrebă.
eu sunt tu!
tu eşti cel ce-am fost!
niciodată n-ai încetat să fii ce-ai fost. Lasă-mă să mă apropii ca să-ţi vorbesc.
nu, pleacă!
ţi-e frică de tine însuţi?
nu mi-e frică! în sfârşit… vino!
Veni în fugă şi se opri lângă el, pe umărul său stâng.
am crezut că m-ai dat uitării, se plânse vechiul Anestis.
Şi eu am crezut asta.
te rog, nu mă alunga iarăşi!
nu-ţi promit… Ce vrei?
vreau să te scap de drumeţia asta fără scop şi necruţătoare.
eu însă nu vreau să-l mai supăr pe părintele. Dacă i se va întâmpla ceva din cauza mea, n-o să mi-o iert niciodată! M-am răzgândit, nu te mai vreau, pleacă!
am un plan! Nu mă alunga. O să scapi fără să-l necăjeşti.
Anestis se nedumeri.
cum se poate asta? Părintele e un vulpoi bătrân, şmecheriile tale nu merg cu el.
ascultă-mă cu atenţie. O să te căieşti cu adevărat. O să discuţi toate detaliile ca şi cum ai avea de gând să faci lucrul acesta din toată inima. Însă în ziua respectivă o să iei o doză puternică de purgativ şi o să alergi continuu la toaletă. Ei, nu-i cu putinţă, când o să vadă că te apucă pântecarea, n-o să te lase…
Anestis se gândi rapid. Un plan uşor, convingător şi, cel mai important, cu prea puţine efecte secundare. La urma-urmei, şi-ar fi curăţat şi el intestinul acătării ceea ce, în treacăt fie spus, şi medicii o recomandă.
ce zici?, îl întrebă cu nerăbdare vechiul Anestis.
375
să fie binecuvântat!
a, nu veni la mine cu din astea! Am spus că te ştiu de parcă am fi una.
nu suntem una şi, cum scap de marşul ăsta pe jos şi de hamalâc, o să dispari din nou.
să fie binecuvântat!
a, nici tu să nu vii la mine cu din astea!
Planul „vechiului” Anestis era bine gândit şi probat, dar se împiedică într-un amănunt, o neînţelegere pe care, probabil, Dumnezeu o puse la cale spre a-l smeri. Auzind de Sfinţii Călăreţi, socoti că era vorba de Sfinţii Dimitrie şi Gheorghe. Şi cum Sfântul Dimitrie era prăznuit în 26 ale lunii octombrie, consideră că sfânta icoană îi înfăţişă pe cei doi sfinţi atât de iubiţi de popor şi că avea destulă vreme la dispoziţie ca să-şi pună planul la cale. Însă Sfinţii Călăreţi erau Serghie şi Vah, prăznuiţi pe şapte, adică peste foarte puţine zile. Dar cum icoana lor era înnegrită, cu semnele vremii şi ale stricăciunii pe ea, ucenicul viclean şi fără minte nu-şi dădu seama de greşeală, ori de câte ori o va fi sărutat şi se va fi închinat la ea în biserică.
Aşadar, în ajunul sărbătorii, adică pe şase ale lunii, de îndată ce amurgul căzu peste sat, părintele îşi chemă la sine ucenicul ce stătea liniştit şi bine dispus, fără a bănui ce-l aşteaptă.
ascultă nişte sfaturi ca să nu ţi se umple tălpile de beşici. O să-ţi speli bine picioarele, o să le ştergi şi o să le dai cu puţină pudră de talc. Apoi o să-ţi tragi nişte şosete curate şi o să-ţi legi şireturile papucilor strâns…
despre ce anume vorbeşti, părinte?
despre căratul icoanei, bre binecuvântate…
ei, de acum mi le dai? Mai avem douăzeci de zile în faţă!
despre care douăzeci de zile îmi aiurezi? Te-ai prostit? în două ore trebuie s-o iei la drum!
376
văleu! „Zei nemiloşi şi mici la suflet, ce râdeţi de suferinţele muritorilor şi din olimpienele voastre palate de cristal ne guvernaţi trecătoarele vieţi, voi, cei luminoşi la înfăţişare, dar negri la suflet, voi, care sunteţi izvorul cel veşnic al suferinţei
ce răsuceşte firul sorţii noastre, voi ce cu privirea voastră rece
scufundaţi visele şi ne împotmoliţi speranţele, voi ce cu inimă împietrită divinizaţi patimile, încununând nedreptatea,
voi care…”
hei, unde-ţi stă mintea, zăpăcitule?, se miră părintele Haralambie de tăcerea ucenicului său…
dacă-ţi spun că la Epidaurus, mă crezi?
lasă prostiile şi ascultă-mă…
Din momentul acela Anestis nu-şi mai aminti prea multe. I se păru că ieşise din trupul său şi că se oprise, asemenea unui păianjen, pe marginea acoperişului, urmărind de acolo cele ce se petreceau. Zări de acolo cum trupul său stingher stătea pleoştit, cu o paloare de culoarea limonadei, cu privirea goală şi gura larg-deschisă. Îl vedea lângă el pe părintele care-i înşira sfaturi cu un glas nelumesc, ca dintr-un adânc de fântână.
să-ţi aşezi bine icoana în spate, că, dacă se va mişca, o să te doară mijlocul! Părintele Dimitrie o să-ţi dea învelitoarea din muşama, cu curele, pe care o avem din vechime. Faţa pictată să fie spre interior, ca să nu se lovească şi să nu i se provoace vreo stricăciune, că apoi ne va beşteli, de nimeni nu-l va putea nicicum opri! Să păstrezi un ritm, fie şi mai rar, nu foarte rar, ca să nu începi să gâfâi repede. O să faci regulat pauze şi nu vei bea multă apă! Să ai şi un băţ cu tine. Ajută mult! Te sprijini în el, verifici drumul pe întuneric şi, cel mai important, vei speria cu el câinii vagabonzi. O să iei cu tine şi o lampă cu gaz, fiindcă, odată ce vei lăsa în urmă drumul principal luminat, o să mergi pe întuneric. Părintele Dimitrie o să-ţi explice traseul… Nu e greu. Dacă pleci pe la nouă, mâine
377
dimineaţă la şapte o să fii acolo. Să iei cu tine şi o cămaşă uscată, ca să te schimbi, când o să ajungi. Acolo te vor aştepta ceilalţi săteni care vor face restul treburilor…
Cel puţin asta i se părea că auzise, deoarece cuvintele se evaporau în aer ca o suflare pe timp de iarnă. Să-l apuce vreo diaree nu mai era vreme şi nici nu avea sens, fiindcă nici de laxativ nu făcuse rost, nici nu avea să fie credibil. Puţin mai târziu, cu picioarele bine spălate, uscate şi date cu talc, cu şosete noi şi papuci cu şireturile strânse bine, cu lampă pe gaz într-o mână şi cu o gamelă cu apă şi un băţ în cealaltă, urca colina pentru a ajunge la biserică, unde-l aştepta părintele Dimitrie. Îşi târâia picioarele ca un condamnat la moarte, de parcă îşi căra, plin de apăsare, păcatele, spre a trăi o noapte ce i se părea cea mai mare aventură a vieţii sale. A vieţii sale totuşi după cum spera nu scurte. Un gramofon vechi repeta în capul său aceeaşi melodie monotonă, de parcă discul s-ar fi blocat: un drum de douăzeci de kilometri, un drum de douăzeci de kilometri, un drum de douăzeci de kilometri…
Un drum de douăzeci de kilometri! Un drum de douăzeci de kilometri însinguraţi! Un drum de douăzeci de kilometri însinguraţi, cu o scândură grea în spate! Un drum de douăzeci de kilometri însinguraţi, cu o scândură grea pe întuneric! Un drum de douăzeci de kilometri însinguraţi, cu o scândură grea pe întuneric, pe drumuri necunoscute, stâncoase, abrupte şi lăturalnice, cu câini şi primejdii neştiute…
Părintele Dimitrie i-a dat un rucsac din pânză de cort, croit pe dimensiunile icoanei. Au luat-o cu respect, mătănii, tămâieri şi sărutări din proschinitar şi au aşezat-o în rucsacul respectiv. Cu aceeaşi atenţie i-au aşezat-o lui Anestis în spate. Dintr-odată se simţi străbătut de un fior, de parcă ar fi intrat în contact cu o suprafaţă electrizată, şi pentru prima dată îşi dădea seama de scopul sacru al aventurii sale. Simţi un aer
378
uşor de mândrie. Dar cam anemic şi neputincios să-i învingă temerile şi nesiguranţa. Nu trebui decât să-i treacă prin gând că pe lângă toate astea îşi asuma şi răspunderea pentru această icoană de o valoare religioasă şi arheologică inestimabilă, şi pe dată simţi cum picioarele îi tremură.
„Haide, că doar n-o să fii singur. O să ai cea mai bună companie în călătoria asta… şi ce companie? Pe ditamai sfinţii!” fură cuvintele de despărţire ale părintelui Haralambie, care nu era în stare să-şi ţină lacrimile. Apoi, pentru prima dată, l-a sărutat părinteşte pe frunte. „Sfinţilor Călăreţi Serghie şi Vah, rugaţi-vă pentru Anestis! Fiţi-i ocrotitori pe drum şi nu-l părăsiţi nici o clipă…”
Bătaia de clopot, puternică, de bronz, l-a scos pe Anestis din gândurile sale. Era nouă fix. O adiere răcoroasă străbătu cărările bătute-n piatră. Cerul se împodobise cu straie stelare, de sărbătoare. Părintele Dimitrie lăsă din mâini funia clopotului şi după ce încuie biserica apucă şi el un rucsac, alăturându-se fratelui de mănăstire cu totul nedumerit.
ce te miri? Aveai impresia că o să te las să faci singur un asemenea traseu? Numai să n-o iei la goană, fiindcă anii au trecut şi nu mai am aceeaşi condiţie fizică bună! Ah, bre „popo-Rambo”, în ce m-ai băgat!
Să fi fost altcineva, ar fi strigat de bucurie. De data asta nu făcu decât să-şi caşte ochii, luminându-se cu totul.
şi clopotul de ce l-ai bătut?, îl întrebă de îndată ce o apucară pe drumul ce ducea spre ieşirea din sat.
am făcut o postare pe mijloacele de comunicare şi am anunţat intenţia noastră de a reînvia obiceiul acesta. Am scris despre curajul tău şi că, deşi eşti de prin alte părţi, ţi-ai asumat o asemenea misiune în speranţa că o să le inciţi orgoliul. Acolo am anunţat că plecăm la nouă şi, dacă cineva vrea să ne însoţească, e binevenit. De asta am bătut clopotul, ca să
379
înţeleagă că noi doi plecăm, poate o să-i fac să se ruşineze, dar, după cum ai văzut, sunt fuduli de urechi. Să nu-i spui părintelui Haralambie, dar nici mie nu mi-era pe plac situaţia. Treceam prin faţa icoanei şi îmi era ruşine să mă uit la ea. Dacă el ar fi fost de vârsta mea, ar fi intrat în casele oamenilor şi i-ar fi scos cu de-a sila şi să fi îndrăznit cineva să nu vină! A fost un adevărat deschizător de drumuri! Şi nu era doar impetuos şi neînfricat, ci şi extrem de inteligent. Ştii ce-a făcut odată, ca să strângă bani pentru orfelinatul pe care-l construia? A venit cu „firmanul” că în mod excepţional va primi bani doar de la cei care au auzit la spovedanie din partea sa „Bravo!” ori ca pedeapsă de la cei care au desfrânat fie şi numai o dată în viaţă. Şi ştii ce s-a petrecut? Au contribuit cu toţii!
lasă, că mi-am dat şi eu seama de şiretenia sa! Acum îl ştiu ca la carte! Desfrânaţii au luat-o ca pe o ameninţare camuflată. Şi şi-or fi zis: „Dacă nu dăm, ăsta-i în stare să ne dea pe faţă desfrânarea. Hai să dăm de la noi înşine, creând impresia că ne aflăm printre cei care au auzit la spovedanie din partea sa acel «Bravo!”. Alţii, de bună seamă, vor fi dat din vanitate, ca să se laude şi ei cu acelaşi „Bravo!”, adevărat ori nu, şi în cele din urmă, „popa-Rambo”, presupun, a adunat mai mult ca niciodată! Mi-am dat seama pe propria piele că la manipularea situaţiilor sau persoanelor este as. Dacă ar fi ajuns om al nopţii, şi nu preot, ar fi fost celebru în lumea crimei. Tipul e imbatabil! Sincer, îmi scot pălăria în faţa lui!
nu eşti singurul! Aşa cum ai rămas tu cu gura căscată, la fel am rămas şi eu, când am aflat! Şi nu e vorba doar de impetuozitatea şi şiretenia sa, ci şi de curaj! într-adevăr, ţi-a povestit vreodată cum a orbit?
n-am discutat asta niciodată! Are două sute de ani, presupun că la un moment dat şi ochii i se vor fi plictisit să-şi mai facă treaba!
380
întreabă-l, şi o să înţelegi ce bărbat adevărat a fost la tinereţile sale nu doar la tinereţe şi ce eroism ascunde trupul său tomnatic. Eu, pe de altă parte, n-am dârzenia sa şi cedez uşor în faţa greutăţilor. Ştiu că are dreptate în multe privinţe
când mă acuză, precum, de pildă, că fac parastase duminica şi nunţi sâmbăta, dar eu n-am cutezanţa sa de a mă împotrivi oamenilor. Pur şi simplu n-o am! Oricât ar striga el la mine şi m-ar acuza ori enerva, eu de pe urma lui, de fiecare dată, n-am ieşit decât câştigat, şi de aceea îl preţuiesc foarte mult. Însă pur şi simplu nu suportăm să respirăm nici măcar două minute în acelaşi spaţiu.
dar şi el crede în tine şi socoteşte că unele dintre metodele tale sunt de folos în vremurile noastre, consideră că ar fi bine să adauge şi Anestis, dar probabil că părintele Dimitrie luă cuvintele acestea drept o încercare de a i se face pur şi simplu un compliment şi făcu cu mâna un gest de dezaprobare.
La intrarea în sat, în zona unde staţionează autocarele, îi aştepta o mare surpriză. Adunaţi buluc, îi aşteptau vreo treizeci de indivizi, cu rucsacuri şi bastoane telescopice. Unii aveau lanterne în mâini sau le purtau pe cap, asemenea minerilor: în întuneric se asemănau unor ciclopi. Printre ei, ca o pată de culoare, era şi Niki, îmbrăcată într-un costum sport roz, de parcă era un drajeu. Anestis simţi cum picioarele i se oţeliră la vederea ei şi se înfoie ca un păun. O drumeţie cu de-a sila, un act involuntar de demonstrare a credinţei, care fuseseră iniţiate doar pentru Anestis, se transformau într-o manifestare în cinstea Sfinţilor Călăreţi.
în faţa acestei neaşteptate răsturnări de situaţie, părintele Dimitrie se emoţionă şi simţi că i se taie genunchii. Nu întârziară nici lacrimile şi nu făcu nici un efort să şi le ascundă când, printre creştinii de acolo, regăsi săteni care se mutaseră de ani buni în marile oraşe sau elevi de liceu ce arareori călcau
381
pe la biserică. Marea surpriză fu când i se recomandă un necunoscut în vârstă de şaptezeci şi ceva de ani, chir Pericle peros pentru prietenii săi -, care numaidecât îşi mărturisi, pe scurt, povestea. La vremea copilăriei era mereu prezent la biserică, ajutând în altar ca ipodiacon şi numărându-se întotdeauna printre primii la căratul icoanei. La vârsta de cincisprezece ani a emigrat în Germania, în căutarea norocului. Adică în urmă cu cincizeci şi cinci de ani. De atunci, deşi un om care lucra „cu ziua”, făcea an de an economii şi venea în fiecare an în sat de dragul sfinţilor, ca să le care icoana. Nimeni n-a putut pricepe cât l-a costat sufleteşte încetarea acestui obicei. Odată cu încetarea obiceiului, au încetat şi revenirile în sat. Când fiul său i-a trimis postarea părintelui, s-a urcat fără al doilea gând în primul avion şi a venit pentru a lua parte la drumeţia sfântă probabil ultima a vieţii sale, întrucât, în afara obiectelor de trebuinţă imediată, în valiza sa aducea cu sine şi o diagnosticare de cancer, ce nu-i lăsa decât puţine luni de trăit.
nu-ţi fie teamă, părinte! Zici tu că sfinţii nu sunt în stare să comande un biet cancer? Sau crezi că reînvierea acestui obicei e într-o asemenea clipă întâmplătoare? Picioarele mă mai ţin. Pot să mă duc până la bisericuţă şi să mă întorc de cinci ori, dacă vreau, îl asigura el pe preot care, deşi îi arătă înţelegere, îşi exprimase şi el, întemeiat, reticenţele.
Se zice că o drumeţie este grea doar la primii paşi fiindcă organismul încă nu e încălzit. Anestis, chiar şi după primii cinci kilometri, nu simţea, paradoxal, truda la care s-ar fi aşteptat. Marele grup, alcătuit în primul rând din tineri, făcea zarvă, glumea şi râdea de parcă era într-o excursie cu şcoala. Mergeau şi zumzăiau ca un stup. Chiar după primul ceas făcuse cunoştinţă cu toţi. Cu Stelios, profesor de fizică, care se declara adept al dodecateismului, dar şi al ieşirilor în natură şi al tradiţiilor locale, şi de aceea îşi dorise să ia parte. Sau cu
382
Nicu, funcţionar poştal, cu multe tatuaje şi nenumăraţi cercei, care venise din Athena datorită unei minuni şi le datora sfinţilor viaţa; sau cu Grigore, elev care, deşi ultimul din clasă, impunea ritmul grupului, fiind în fruntea lui. Un caz aparte era şi medicul veterinar cu un nume antic rarpe care Anestis îl uita mereu, care venise datorită unei întâmplări pe care o povesti şi se dovedi foarte interesantă.
Acest medic veterinar, Radămanthys, era cazul clasic al omului la tinereţe în a cărui teorie despre lume ştiinţa ocupa locul divinităţii, în timp ce Dumnezeu nu era decât o născocire pentru ignoranţi. Tânăr, activ şi foarte capabil, în afară de a fi medic veterinar, era şi atlet, luând parte la diferite activităţi şi organizaţii ecologice şi de ocrotire a animalelor. Marea lui pasiune erau drumeţiile şi alpinismul. În urmă cu trei ani, în timpul unei excursii pe cont propriu într-o pădure, s-a trezit în mijlocul unui incendiu uriaş care devora totul în jur. De jur-împrejur, distrugere şi deznădejde! Şansele de salvare erau puţine: ori avea să urce în susul muntelui unde vegetaţia se rarefiază ştia că acolo exista şi un izvor riscând, dacă vântul avea să-şi schimbe direcţia, ori să intre într-un paraclis din apropiere, pe care-l lăsase cu puţin în urmă şi care era înconjurat de chiparoşi, despre care auzise că sunt cea mai bună zonă protectoare împotriva incendiilor. Ambele opţiuni aveau şi minusuri, şi plusuri, iar el trebuia să se hotărască rapid. Cu focul ce se apropia primejdios şi cu fumul ce-l sufoca, la început se gândise s-o ia spre vârful muntelui. În mintea sa reveniră sfaturile unui pompier, dar neclar şi confuz. Oare ce-i va fi spus? în caz de incendiu, să vă duceţi spre vârf sau invers? Picioarele i se proptiră în pământ şi nu-i mai dădeau ascultare, de parcă nu erau ale lui.
Dintr-odată văzu trecându-i prin preajmă animalele pădurii, care o luaseră la vale. Se hotărî pe dată, tuşind şi scuipând
383
funingine, să aibă încredere în instinctul lor şi să le urmeze. Alergând după ele, fu uimit când le văzu intrând într-o bisericuţă. Într-o biserică nu intrase de bunăvoie în viaţa sa decât o singură dată la botezul copilului unor prieteni. Şi totuşi, în acea clipă paraclisul acela smerit i se păru asemenea pântecelui matern şi se avântă în el uşurat. Acolo, ca şi cum s-ar fi aflat în arca lui Noe, a petrecut ceasuri bune în compania veveriţelor, păsărilor, aricilor, şopârliţelor şi tuturor sfinţilor din icoane, ascultând trosniturile copacilor de afară, ce ardeau, şi vântul urlând turbat printre ei ca un cântăreţ ce-şi intonează piesa pe tonuri false. Ca şi cum paraclisul era Raiul de dinainte de căderea protopărinţilor, toate animalele stăteau speriate, dar împăcate una cu alta, uitând că în urmă cu câteva ceasuri unele vânau, iar celelalte erau vânate. Acest ateu privea, pentru prima dată în viaţă, icoanele în ochi. Şi rugăciunii, pe care buzele sale nu ştiau s-o rostească, i-au dat glas, cu zdrobire de inimă, ochii. Şi iată că ruga i-a fost ascultată, fiindcă era un om bun, şi recunoştinţa sa, sinceră! Din icoana catapetesmei Preasfânta, cu privirea veselă şi totodată tristă, îl liniştea, iar Stăpânul Hristos, cu privirea gravă, îl asigura că în prezenţa Cârmuitorului a toate orice incendiu era dator să înceteze! Când afară se lăsă o linişte nelumească şi se hotărî să iasă, constată îngrozit că vântul se schimbase şi focul o luase spre culme. În afară de bisericuţă şi de chiparoşii pârliţi, nu mai rămăsese nimic nears. De fapt, aceasta însemna că, dacă s-ar fi dus şi el spre vârful muntelui, ar fi fost ori carbonizat, ori asfixiat de fum. Nerecunoscător nu era, şi nici nu s-a arătat de acord cu teoria coincidenţei, pe care au îmbrăţişat-o cu certitudine toţi prietenii săi. De atunci s-a apropiat de Dumnezeu ca de un Tată şi împleteşte dragostea de natură şi drumeţii cu pelerinajele la mănăstiri ori la paraclisele aflate în afara satelor şi oraşelor.
384
în vreme ce grupul acesta neomogen îşi vedea de drum, discutând când de una, când de alta, distanţa se micşora. „Să faci rugăciune pe toată durata călătoriei cu şiragul de mătănii. Rugăciunea are puterea de a scurta ceasurile nopţii”, îl sfătuise părintele, care nu avusese de unde să ştie că n-avea să fie singur; prin urmare, Anestis nu putea fi socotit vinovat de neascultare.
La prima oprire, unii au socotit că din drumeţie făcea parte şi degustarea de mâncăruri ori băuturi. Din rucsacuri apărură răcoritoare şi sandviciuri, ba chiar şi chiftele, beri şi sticle de rachiu. Părintele Dimitrie le aminti politicos că cei care voiau să se împărtăşească nu aveau voie să mănânce de frupt, nici să consume băuturi alcoolice. Iar după miezul nopţii nu e îngăduit decât apă. Cu toţii au dat ascultare, chiar şi Stelios respectând rânduiala, chiar dacă nu intenţionau să se împărtăşească. La auzul acestora, cineva din grup îşi scuipă îmbucătura jos, aruncând departe sandviciul din care muşcase. Pădurea mirosi a pastramă şi salam de vară ca o băcănie armenească.
Ca alungaţi de miros, porniră din nou la drum. Drumul se aşternea în faţa lor în întuneric, urând bun-venit astrelor ce împodobeau cerul, asemenea unor diamante răsfirate pe bolta astrală. Pe neaşteptate, Anestis, care rămăsese ultimul, simţi un foşnet deasupra capului şi văzu cum o bufniţă răpi sandviciul aruncat, îndepărtându-se în zbor. În puţinele clipe în care privirile li s-au încrucişat, înainte de a se pierde în beznă, pasărea apucă să-i arunce o privire ameninţătoare tânărului uimit. O privire pe care-o mai întâlnise! Anestis încerca, storcându-şi creierii, să-şi amintească unde-l mai întâlnise pe acest răpitor nocturn cu privirea plină de nelinişte şi pizmă.
Emigrantul heptagenar, chir peros, singurul cu experienţa acestei drumeţii, îşi exprimă câteva obiecţii cu privire la traseul pe care-l alesese părintele Dimitrie. După el, existau două
385
căi: una scurtă, dar obositoare şi primejdioasă pentru cei nepregătiţi, întrucât întâmpinai nişte cărări prăpăstioase, şi cea aleasă de părintele, care era mai lină, dar presupunea un ocol mare. După chir peros, aşa cum mergeau, riscau să întârzie. Părintele Dimitrie supuse chestiunea votului, şi poporul alese în mod democratic şi fără să stea prea mult pe gânduri calea mai scurtă, dar mai obositoare. La fel de democratic, preotul, care se simţea răspunzător şi-i era teamă ca nu cumva cineva să păţească ceva, obiectă în privinţa deciziei şi, în urma Unui „puci”, hotărî urmarea drumului mai sigur. Şi, ca să nu întârzie, din vreme în vreme, asemenea unui cioban, îi îndemna pe toţi la drum cu strigăte şi exclamaţii.
La prima intersecţie s-au abătut de la drumul principal şi s-au afundat pe unul mai îngust. După doi kilometri au cotit la stânga pe un drum de munte obişnuit şi abrupt. În dreapta se înălţa muntele mătăhălos, iar în stânga, de-a lungul cărării, se căsca versantul abrupt, cu o vegetaţie joasă. Cu cât înaintau, cu atât masivitatea întunecată a muntelui îi strângea la pieptul său. După nişte chei, suflarea firii înconjurătoare, străpungând copacii şi pietrele ascuţite, se prefăcu într-un vânt ce striga, urla, plângea şi alteori râdea. Dar, odată ce văzu că drumeţii erau hotărâţi, se înmuie şi în cele din urmă se prefăcu într-un suspin. Ajungând la o cotitură, ce le aducea înaintea ochilor priveliştea unei multitudini de contururi sumbre şi nedefinite ce se proiectau pe fondul tăriei întunecate a cerului, chir peros arătă cu degetul, asemenea unui general, orizontul îndepărtat şi adăugă:
iată, acolo, pe ultimul munte ce se vede, se află bisericuţa sfinţilor.
Cu cât urcarea versantului pe drumul cu multe şerpuiri se îngreuia, cu atât se râdea mai puţin, discuţiile erau mai răzleţe şi cu sufletul la gură, până când şi acestea s-au oprit de tot,
386
iar pelerinii semănau, aşa cum călcau cu papucii lor moi pe drumul bătucit şi întunecat, unei armii de fantasme. Vântul, hamal neobosit, căra cu sine, respirând sacadat, şi miresmele câmpului. Anestis părea o figurină de ceară ce se topea. în schimb, părintelui Dimitrie parcă i se turnase în cap o găleată de transpiraţie. Se umfla şi dezumfla ca un burduf. încetase de destulă vreme să mai respire: acum pur şi simplu sorbea cu gura larg-deschisă aerul lacom pe nesăturate. Dar nici ceilalţi nu erau într-o stare mai bună, întrucât, aşa cum păşeau, păreau victimele unei neprevăzute ruperi de nori.
Pentru prima dată, Anestis cel mototol îşi simţea tricepşii de la picioare luând foc şi i-a fost teamă că o să se prăbuşească. S-a ruşinat să ceară încă o pauză, mai ales când îl vedea pe heptagenar cum păşea zvelt ca o capră, învingându-şi fără drept de apel şi bătrâneţea, şi cancerul. Şi în timp ce inima o luă la galop, dar nu se simţea în stare să se urnească din loc, în memorie îi reveni una din spusele părintelui Stavros, dintr-o Duminică a Floriilor: „Ah, să fi putut fi şi eu asinul care L-a purtat pe Hristos în spate!” într-adevăr! Ce cinste este să-ţi duci Dumnezeul pe propriii umeri! Dar şi un sfânt să duci – tot nu-i de lepădat. Uite cum se uită toţi la el cu pizmă! Eu îi car pe sfinţi! Pe mine m-au ales! Cinstea-mi aparţine! Sudoarea şi oboseala îmi vor fi adevărate „depuneri” în conturile băncilor cereşti!
Pieptul i se umflă de mândrie şi deodată simţi cum icoana făcătoare de minuni deveni foarte uşoară, şi odată cu ea şi el se simţi uşor. Picioarele încetară să-l mai doară, papucii nu mai erau grei, nu mai gâfâia, nu mai transpira şi cu paşi repezi – ca şi cum unul, ba mai degrabă mai mulţi, îl împingeau – începu să-i depăşească pe toţi, de parcă aceia ar fi stat pe loc.
– Ucenicul lui popa-Rambo a venit azi dopat!, se auzi un glas, care stârni râsetele drumeţilor ce gâfâiau, când îşi dădu
387
seama că spatele lui Anestis, îmbrăcat în negru, fu înghiţit de întuneric.
La una dintre opriri, chir peros se apropie de Anestis şi-l rugă să-l lase şi pe el să care icoana. Ţinea foarte mult la asta şi l-ar fi durut nespus să nu poată să-i cinstească şi el pe sfinţi în felul acesta. Din clipa în care o luă în spate, heptagenarul nu încetă să plângă. La un moment dat, printre hohote de plâns, Anestis îl auzi rugându-se lui Dumnezeu să-l ia, de vreme ce şi-a împlinit făgăduinţa, acum, cât încă se afla în sat, ca să fie îngropat în locul său de baştină. Nimeni nu luă seama la ochii lui Anestis care luciră în lumina lunii, nici la lacrimile ce se răsfirară pe barba sa neagră ca tăciunele. Dar cu toţii zăriră picăturile de transpiraţie care străluceau pe barba creaţă a părintelui Dimitrie asemenea unor mici diamante.
Icoana nu s-a mai întors la Anestis. După bătrân, şi ceilalţi şi-au manifestat aceeaşi dorinţă, câştigând cu toţii laolaltă cununa ostenelii. Chiar şi Niki a avut parte de truda aceasta de-a lungul unui povârniş cât se poate de abrupt. Totuşi, de pe buzele lor nu s-a auzit nici cel mai mic murmur, cu toţii păreau asemenea femeilor din Pindul anilor ’40, care au cărat, pe cărări înzăpezite, cele necesare soldaţilor din prima linie a frontului.
Cu puţin înainte de a ajunge, la răsărit se arătă o strălucire roşie-întunecată. Treptat, orizontul se transformă dintr-o linie în zigzag într-o pânză zugrăvită mirabil. Toate privirile, uluite în faţa spectacolului, sorbeau lacom măreţia naturii, şi buzele dădeau nematerialnic, fără cuvinte, slavă Făcătorului şi darurilor Sale. Până să ajungă osteniţi la pitorescul paraclis, îşi făcu timid apariţia şi soarele din spatele munţilor, abia trezit dintr-un somn neisprăvit. Odată cu el îşi făcură apariţia şi nişte nori ce se hârjoneau fără astâmpăr pe cer.
Bisericuţa se odihnea pe un povârniş învelit în verdeaţă. Albă, cum era, în mijlocul naturii verzi, se asemăna unui pescăruş
388
ghemuit în cuibul său. În spatele altarului domina, ca un paznic neadormit, un chiparos înfoiat ce, aşa cum se legăna în vânt, părea a-i saluta din depărtări. Chir Péros se apucă să-i dreagă clopotului răguşeala, începând să-l tragă ca un copil. Din fundul văii îi răspunseră un cocoş şi câteva behăituri cu sonorităţi metalice.
sunt oile de la stâna lui Mitrakas. Să vedeţi că îndată o să vină alergând, rosti bătrânul, plin de voie bună.
într-adevăr, nu după mult, se arătă un cioban în vârstă, în compania unui dulău ciobănesc lăţos. Văzând lumea şi pe preot, îşi dădu seama că paraclisul la care nu se slujise de atâta vreme avea să prindă viaţă şi ţopăia ca un smintit de fericire, făgăduind tuturor lapte şi brânză proaspete. Cum dădu ochii cu icoana taumaturgică, se aruncă asupra ei, izbucnind în plâns ca o mamă îndoliată la mormântul copilului ei.
aminteşte-mi să-mi cer iertare de la părintele Haralambie, îi spuse emoţionat părintele Dimitrie lui Anestis.
dacă vom începe să ne cerem iertare, o viaţă n-o să ne fie de ajuns, îi răspunse cu ochii în lacrimi fratele de mănăstire.
Bătrânul cioban şi vrednica sa ciobăniţă nu abandonaseră niciodată micul paraclis ce strălucea de curăţenie şi sclipea în bătaia soarelui, văruit şi îngrijit cum era, asemenea unui mărgăritar. Candela Domnului nu fu niciodată stinsă şi, mulţumită tămâierii zilnice, locul era înmiresmat ca respiraţia unui sfânt. Cu toate acestea, toate dimprejur vorbeau de vremuri măreţe apuse, părăsire şi decădere.
Şopronul, unde se ţinea ospăţul, se prăbuşise, şi luminişul, unde se frigeau mieii, era năpădit de ierburi şi buruieni. Cuptoarele erau pe jumătate dărâmate, şi băncile zidite de altădată erau acoperite cu arbuşti de mastic şi de zmeurişuri.
Fireşte, dacă intenţionau să continue tradiţia, toate acestea trebuiau refăcute.
389
Pelerinii au scos afară din biserică proschinitarul şi l-au potrivit sub un stejar. Apoi, cu evlavie, au aşezat în el cinstita icoană. Fetele s-au apucat s-o împodobească şi în scurt timp vechea icoană era gătită cu flori sălbatice multicolore asemenea unei euforbii primăvăratice. Biserica era mică şi nu încăpea multă lume; cei rămaşi afară căutară un loc mai la umbră, unde se aşezară. Cu puţin înainte de începerea utreniei, cu Anestis ca protopsalt, printre trilurile păsărilor începură să răzbească sunetele supărătoare ale tehnologiei, întrucât maşinile ce îi aduceau pe cei din sat, ce nu se încumetaseră să ia parte la drumeţie, începură să-şi facă apariţia. Până să se încheie dumnezeiasca Liturghie şi părintele Dimitrie să rostească înduioşat „Pentru rugăciunile…”, în jurul micii biserici se adunaseră mai mult de două sute de persoane. Ca prin minune, fură aranjate măsuţele, pe care s-au aşezat dulciuri, biscuiţi şi diferite alte gustări. La mici reşouri pe gaz, din cele pentru camping, se făceau, de zor, cafele ce apoi erau servite în păhărele de plastic. Către amiază ajunseseră şi alte diferite feluri de mâncare şi vin. Bătrânul cioban îşi aduse clarinetul, şi din mulţime se iviră o chitară şi un tambur. După puţin, cei ce nu erau prinşi în horă şi încă nu învârteau vechile dansuri elineşti, mâncau, beau şi cântau, aşteptând să le vină şi lor rândul la hora din luminişul a cărui iarbă a fost bătătorită de paşii dansatorilor. De mult oare are nevoie omul să-i vină cheful?
Anestis cu părintele Dimitrie, doborâţi de oboseală şi nedormiţi, se întinseseră de ceva vreme la umbră.
Dar umbra slujea mai mult ca o perdea pentru ochii celorlalţi, fiindcă de ceva vreme norii acoperiră albastrul cerului, care, învineţit cum era, părea să fi încasat un pumn. Totuşi locul era ferit şi se bucura de linişte. Pentru ei misiunea era pe jumătate împlinită şi prăznuirile Ii se păreau ceva străin şi îndepărtat.
390
Fiecare gură de vin sorbită le îngreuna pleoapele asemenea unei poveri. Începuseră să se gândească deja la întoarcere, pentru a nu-i prinde întunericul. Ca şi cum ducă-se pe pustii se juca cu ei, tuturor li se făceau oferte, când de la unul, când de la altul, spre a se întoarce fără trudă cu vreo maşină şi ei, şi icoana, însă nimeni nu era în stare să accepte cât timp vedea cum cel de lângă el refuza. Mai ales când îl auzeau pe heptagenarul chir peros dându-le lecţii şi explicându-le că „biletul sfinţilor este dus-întors, cu scop turistic, fără să le asigure un loc în faţă”. În timp ce ceilalţi discutau despre acest lucru, se apropie şi simpaticul bătrânel zâmbind şi cu cugetul împăcat. Odată cu el apăru şi Stelios dodecateistul.
ne primiţi şi pe noi?, îi întrebă jovial, în timp ce amândoi stăteau deja unul lângă altul.
cu bucurie!, i-au răspuns într-un glas şi-şi ciocniră paharele.
încet-încet trebuie s-o luăm din loc, dacă vrem să ajungem înainte de a se întuneca, le aminti bătrânelul.
pe acelaşi traseu?, întrebă cu voce tare Anestis care visa să fie silit să urce într-o maşină spre a se întoarce acasă ca un paşă.
pe celălalt, care e mai scurt şi pe lumină nu-i primejdios, le răspunse chir peros; iar acum vom putea să ne bucurăm şi de frumuseţile peisajului de care nu ne-am putut desfăta mai devreme, din pricina întunericului.
aşa să fie!, cedă fără împotrivire preotul, în timp ce se uita la o maşină din spate, care-i făcea cu ochiul.
Stelios le mai turnă un rând în pahare şi se întoarse spre singurul cleric din grup, cu dorinţa de a-l ironiza:
nu pot să înţeleg cum Dumnezeul vostru sălăşluieşte şi-n locaşuri măreţe, şi-n paraclise umile!
răspunsul e simplu: la măsura lui Dumnezeu sunt şi măreţia atotputerniciei, dar şi simplitatea smereniei Sale, căci,
391
să nu uităm, pentru noi a primit să Se întrupeze şi să Se răstignească. Toate I se cuvin, afară de nerecunoştinţa noastră.
atunci de ce şi eu, de altă credinţă fiind…
cum adică „de altă credinţă”?, se miră deloc discret chir peros, întrerupându-l. Mata nu eşti creştin?
eu sunt dodecateist, bunicule!, i-a răspuns condescendent şi zâmbind Stelios.
ce-a spus că e?, îl întrebă cu glas scăzut pe preot, aplecându-se conspirativ spre el.
a spus că el crede în dodecateism, în cei doisprezece zei olimpieni!
Lipsind atâţia ani din ţară, chir peros cel neştiutor de carte şi vorbind în străinătate o altă limbă, se simţi brusc ruşinat din pricină că auzea în limba sa cuvinte pe care nu le ştia. Atunci când nu-l ajuta memoria, încerca să deducă cu ajutorul logicii. Şi-şi plecă din nou capul spre părintele Dimitrie:
adică-i de douăsprezece ori ateu?, îl întrebă sec şi pe un ton nu chiar atât de scăzut, încât ceilalţi să nu-l audă.
Un val de râs luă în stăpânire grupul asemenea unui tsunami. Până şi Anestis, pentru care un zâmbet larg era cât un râs cu lacrimi pentru ceilalţi, izbucni într-un hohot de râs. Nefericitul preot încerca să-i explice lui chir peros sensul cuvântului respectiv, dar de fiecare dată când îl auzea repetând „de douăsprezece ori ateu”, izbucnea într-un râs care-i molipsea şi pe ceilalţi. Râdeau ţinându-se de burtă şi ştergându-şi lacrimile, în timp ce unii dintre cei ce veniseră la praznic se uitau la ei nedumeriţi. Prin urmare, nedumerirea nu putu fi dezlegată la momentul acela, chir peros rămânând cu impresia că în faţa lui se afla campionul ateilor!
După ceva vreme, când toţi s-au potolit, Stelios cel „de douăsprezece ori ateu” socoti de cuviinţă să-i lămurească nedumerirea. După ce făcu o introducere despre religia strămoşilor
392
antici, vorbind despre Zeus, Athena şi ceilalţi zei olimpieni, despre gloria de odinioară, despre strămoşii lor înţelepţi şi vestiţi, spuse că s-a întors spre religia antică, convins fiind că Creştinismul a împiedicat pentru multe secole progresul tehnologic;
-…şi, de vreme ce sunt fizician şi om de ştiinţă, n-aş fi putut niciodată urma obscurantismul clericilor şi, săiă ierţi pentru asta, părinte, mă refer la clericii anchilozaţi de demult, care au distrus biblioteci, temple şi alte capodopere. Fără creştinism am fi descoperit energia nucleară cu cel puţin douăzeci de secole mai devreme sau, mai bine spus, am fi avut energie gratis sau de ce nu? am fi mers să ne facem vacanţa pe Lună.
Părintele Dimitrie, obosit şi ameţit de vin şi de atâta stat întins, nu avea nici cea mai mică dispoziţie de a intra într-o polemică. În schimb, lui chir peros fiecare nedumerire dezlegată îi provoca alte zece. Auzindu-l vorbind despre invenţii întârziate şi energia nucleară, îl întrebă cu ochii ieşiţi din orbite pe omul de ştiinţă al grupului:
feciorul meu, dac-am înţeles bine, pe tine te preocupă că Attila n-a avut arme nucleare ca să distrugă lumea vremii sale? Cu atâţia nebuni de-a lungul atâtor veacuri, bine a făcut Dumnezeu că ne-a ascuns cunoaşterea! Şi dacă pentru asta e de vină Hristos, atunci bravo Lui, fiindcă fără El noi n-am mai fi fost aici ca să avem discuţia asta!
Argumentul simplu, ce-l făcu, iniţial, pe Stelios să amuţească, provocă un nou val de râs. Singurul care nu râdea era chir peros, care nu-şi putea explica de ce astăzi îi făcea pe toţi să crape de râs! Nefiind în stare să-şi explice, se gândi că de vină era… ghinionul său.
După tăcerea de care avură nevoie spre a se linişti, Stelios îşi aminti iar de nedumerirea lui, care deveni prilej pentru a se pune iarăşi pe râs. Şi, ca să nu mai provoace încă o repriză de râs, abordă diferit problema:
393
aşa cum spuneam mai devreme, mă întreb de ce eu, care cred în altă religie, cea a strămoşilor noştri, mă simt mai bine într-o bisericuţă neînsemnată decât într-un lăcaş încărcat de aur şi somptuozitate. N-ar trebui ca Dumnezeu să mi Se arate oriunde m-aş duce?
Părintele Dimitrie deveni numaidecât serios. Ceasul vorbelor în vânt trecu şi veni cel al adevărului:
o aporie absurdă din partea unui adept al unei religii, ale cărei temple au fost dintotdeauna strălucitoare şi, după cum ai spus, „capodopere”. Dumnezeul nostru nu e chiar atât de superficial pe cât crezi, şi de aceea nu Se lasă încăput nici de statui, nici de „opere de artă”. Are o profunzime mistică ce poate fi trăită doar cu inima, nu cu mintea sau cu celelalte simţuri. Nici măreţia, nici simplitatea nu ating cu adevărat sufletul care nu este zguduit doar la auzul cuvântului „Dumnezeu”. Dacă ai o stare de euforie sau seninătate în faţa unui paraclis smerit, aflat undeva în afara satului, atunci simţămintele tale îţi vor invada mintea. Dar dacă tu eşti conştient de rostul lăcaşului şi-l pui în legătură cu Tainele, înţelegându-l cu ajutorul cuvintelor ce răsună în el, atunci tot ceea ce vei simţi, bun şi frumos, se va cuibări în inima ta.
cred că am băut destul ca să mai pot îngurgita şi cele ce-aud acum, protestă Stelios.
ei, copilul meu, se pare că ai băut pe stomacul gol, îl luă peste picior iar bătrânelul, provocând alte râsete şi noi ciocniri de pahare.
Acum fu rândul lui Anestis să se aplece la urechea părintelui Dimitrie:
nu te credeam atât de…, cum să-ţi spun…, atât de… „popa-Haralambie”!
de ce, Anestis? Fiindcă sunt preocupat de Facebook, crezi că pentru mine Dumnezeu e alcătuit din pixeli şi biţi?, i-a replicat cu glas scăzut preotul.
394
atunci de ce nu spui lucrurile astea frumoase în predicile tale?
cuvintele frumoase trebuie să se adreseze unor urechi pregătite şi să iasă de pe buze care, în primul rând, le trăiesc. Crezi că nu sunt conştient de nevrednicia mea? Ştii ce înseamnă să porţi rasa preoţească şi să ai simţământul că nu eşti decât un umeraş? Şi că ăsta-i cel mai greu veşmânt făurit vreodată?
socotesc că eşti foarte aspru cu tine însuţi. Asemenea lucruri nici „popa-Rambo” în zilele sale cele bune nu ţi-ar reproşa.
– „Popa-Rambo” a fost primul meu duhovnic, când am venit în sat. Ştiam cine-i „popa-Rambo” şi tremuram de fiecare dată când mă spovedeam la el. O să ţi se pară, fireşte, ciudat, dar pe cât de aspru era în discuţiile noastre, pe atât de îngăduitor era când mă spovedeam. La început m-am gândit că asta se întâmpla din cauza faptului că nu credea în mine. A trebuit să treacă multă vreme şi să-mi schimb duhovnicul ca să-mi dau seama că-i era teamă să ceară mai mult de la mine, fiindcă vedea că mă aflam în aer, pluteam deasupra prăpastiei şi vântul mă ducea încotro voia el… Are dreptate în privinţa multor lucruri de care mă învinuieşte. Mi-a lăsat o comunitate bisericească unită, disciplinată, cu psalţi care cântau fără a cere remunerare şi cu foarte mulţi voluntari, care ajutau la slujbe, şi eu am pierdut busola. După câte-am auzit, odinioară, biserica era plină, duminica, de copii care ajutau în altar, iar eu mă dau de ceasul morţii să găsesc un copil care să mă ajute să fac câte un vohod. Mă rog de psalţi, pe care acum îi plătesc, să vină mai devreme şi trec cu vederea intenţionat excesele pe care le fac unele femei de teamă că n-o să mai calce pe la biserică. Şi să ştii că fac pozne! Ce anume să amintesc mai întâi? Alaltăieri una curăţa fresca din pronaos cu clor, şi am ezitat s-o opresc. Tremur la gândul că odată şi odată voi rămâne singur în biserică,
395
şi de aceea nu crâcnesc când oamenii o iau razna. Vezi, aici unii nu sunt plătiţi, precum în marile oraşe, şi pot înceta să mai vină oricând au chef.
uitaţi-vă la tineri, se strecură în discuţie brusc chir peros, arătând cu mândrie în direcţia tineretului care râdea şi petrecea. Deja plănuiesc următorul praznic aici şi discută cum vor pune locul în rânduială.
bunicul meu spunea că o generaţie construieşte şi alta dărâmă, remarcă Stelios.
Părintele Dimitrie se întunecă la chip:
din păcate, ultimele generaţii doar au dărâmat! Să ne rugăm ca aceasta să fie generaţia ce va zidi!
aceasta va fi sigur, spuse cu convingere bătrânelul, însă noi trebuie să avem grijă ca ei să pună la temelie agheasmă, pentru ca ceea ce vor zidi să nu se prăbuşească.
amin!, au spus cu toţii într-un glas şi, după ce şi-au făcut semnul crucii, au ciocnit din nou paharul. Până şi Stelios.
ÎN ZIUA URMĂTOARE PRAZNICULUI
S-au întors în sat frânţi, dar biruitori, când soarele se pierdea şi el spre asfinţit spre a se odihni pe culmile munţilor din spre apus. Cum au pus piciorul în biserică, sfera de foc se ros togoli pe versanţii nevăzuţi, afundând orizontul într-o stră lucire portocalie. O simplă „noapte bună!” nu era de ajuns Drumeţia asta îi legă ca pe nişte fraţi şi în acelaşi chip frăţesc cu îmbrăţişări şi sărutări pe obraz, şi-au luat rămas-bun.
Anestis s-a întins în pat cu hainele pe el. Se prăbuşi pe pat ca un naufragiat sleit de puteri pe ţărm. O aversă trecătoare de ploaie biciuia olanele. Pentru cineva care venerează somnul nu există un sunet mai reconfortant. E ca şi cum undele cerebrale se pun în armonie cu mângâierile suave ale unei dulci melodii. Pleoapele – îngreuiate, simţurile– amorţite, aşa că somnul de plumb căzu greu şi-l strivi. Era atât de obosit, că pentru prima dată în viaţă sforăia. Nu cu acel sforăit asemenea unui motor, pe benzină, în ralanti, ci cu unul din acele sforăituri care amintesc de motocicletele vechi ce se zoresc să urce panta şi din când în când lasă să le scape nişte pocnituri în toba de eşapament.
Când se trezi, încercă să se ridice, dar îşi simţi trupul amorţit şi străin, de parcă mâncase o bătaie bună. Se uită afară pe geam, soarele era sus, dar era palid şi se lupta cu nişte nori de culoarea hiacintului, denşi şi supărători. Era târziu; se pare că părintelui i se făcuse milă de el. Se întoarse pe cealaltă parte şi se culcă la loc, ignorând bătăile de clopot frenetice şi neobişnuite, ce răsunau în sat. Aşa cum ignoră şi glasul bătrânului care încerca să calce pe urmele sunetelor de clopot.
397
Mai degrabă să încaseze un toiag în spate, dacă în felul acesta ar mai fi putut să câştige câteva clipe de somn.
Părintele Dimitrie s-a trezit mai devreme şi mai puţin amorţit, fiindcă cineva îl sfătuise să-şi facă o frecţie cu rachiu înainte de a se culca. Cu toate acestea, n-avea curaj să se apuce de nici o treabă prea obositoare şi pentru prima dată se ferici că nu era dintre cei ce făceau o muncă manuală. Bău un espresso cu o porţie dublă de zahăr şi-şi deschide agenda electronică. Cum văzu că n-avea nici o obligaţie în acea zi, mulţumi din nou sorţii, făcându-şi semnul crucii. Singura lui grijă era să ajungă la biserică şi să umple candelele cu untdelemn, dar nu era o grabă ca să se neliniştească prea tare. Cum soţia şi copiii erau plecaţi la socri, a pus nişte rufe la spălat, aşeză oala cu mâncare la foc uşor şi dădu o fugă la biserică.
Nu apucă să bage cheia în uşă, că o mireasmă dulce şi puternică îi atinse nările de parcă era pe pragul unei grădini pline de flori sau parfumerii. Cum deschise uşa, îl izbi o mireasmă negrăită, de ziceai că luase foc un laborator unde se prepară dulciuri. Uimit şi un pic neliniştit, străbătu pronaosul şi intră în naos, căutând sursa miresmei. Cu cât se apropia de icoana Sfinţilor Călăreţi, cu atât mireasma se înteţea. Ajuns în faţa lor, băgă de seamă, zguduit, că broderia de la proschinitar era umedă şi că din colţul ramei curgea un lichid transparent. Bănuielile i s-au adeverit. Mai presus de orice îndoială, icoana – şi mai ales lichidul ce curgea din ea – erau sursa miresmei. Pentru puţin, se pierdu cu totul şi, cucerit de minunea izvorârii de mir, îşi făcea semnul crucii ca o jucărie stricată. Apoi ieşi în goană din biserică şi începu să tragă clopotul manual, uitând, din pricina tulburării, că avea la îndemână un întreg sistem electronic cu o grămadă de combinaţii de sunete. Dar oare care dintre acele combinaţii ar fi putut exprima cel mai bine ceea ce el simţea în acea clipă? Poate cel folosit în noaptea
398
de înviere! Trăgea şi răsucea funiile ca scos din minţi. Bătăile de clopot au dat peste cap satul şi în scurtă vreme, tulburaţi şi nedumeriţi, sătenii s-au adunat la biserică. S-a creat o mare zarvă din pricina unei asemenea minuni nemaiîntâlnite în acele locuri, în scurtă vreme adunându-se la biserică întreg satul. Femeile urmând poruncile părintelui Dimitrie aşezau vată la baza iconostasului sculptat şi adunau lichidul nefăcut de mână omenească, iar bărbaţii, cu simţ practic, creară un cordon din scaune, pentru ca Sfântul Mir să nu fie călcat în picioare de papucii lor murdari. Din gură în gură, circula o singură opinie, de la sine înţeleasă, fără să întâmpine vreo obiecţie din partea cuiva: „Sfinţii ne vădesc cât de mult le-a fost pe plac ziua de ieri!”
Şi, în timp ce părintele Dimitrie zorea să rânduiască cele cerute de minunea neîndoielnică, gonea şi autospeciala de stins incendii, aflată în serviciul primăriei, fiindcă vecinii băgară de seamă că un fum greu ieşea din bucătăria sa. Serviciul de pompieri avea să consemneze un pic mai târziu: „…incendiul a fost provocat de un vas metalic de bucătărie închis (cratiţă), uitat pe unul dintre ochiurile aprinse ale aragazului electric”.
A, da! Şi încă ceva! Bătrânul emigrant, chir peros, în vârstă de şaptezeci de ani, care laolaltă cu icoana taumaturgică îşi căra cu sine şi propriul cancer, nu s-a mai trezit în dimineaţa aceea… Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea! A fost găsit în patul său, în braţele somnului de veci. Cu un zâmbet dulce şi lipsit de griji cum nici la bebeluşii cei mai îmbuibaţi cu mâncare nu vezi.
LA MIJLOCUL LUI OCTOMBRIE
încet, bre ostrogotule! Ce baţi aşa tare în uşă?
Glasul părintelui Haralambie de-abia izbutea să acopere bătăile în uşa care se zguduia cu tot cu perete. Cu întârziere, un cui evadă din zidul alcătuit din cărămizi, şi tabloul se prăbuşi la podea.
să fie binecuvântat!, i-a răspuns Anestis aprins şi roşu la faţă, aşezându-şi sacoşele cu cumpărături pe masă.
ce-ai păţit? Când ai plecat, erai cum nu se poate mai bine!
„Niki e de vină”, ar fi vrut să-i replice, dar se abţinu. În schimb, lăsă să-i scape tot ce-i trecea prin minte.
s-au stricat şi satele! întâlneşti mai multe maşini decât oameni! în curând, o să se pună semafor chiar şi-n faţa casei noastre!
Clericul îşi mângâia neîncrezător barba, în timp ce ucenicul aşeza lucrurile în ordine. Să fie supărat se poate scuza, fiindcă e tânăr şi sângele-i fierbe, dar să spună minciuni duhovnicului e de neacceptat. Când îşi dădu seama că se potolise, îl lăsă să bea un pahar cu apă, după care i-a spus pe un ton poruncitor:
e momentul să te spovedeşti! Adu epitrahilul…
Anestis sări în sus de parcă ar fi călcat cu piciorul gol pe un arici de mare:
asta nu-i drept!
aşa e lumea, dură şi nedreaptă. Întrucât nu vrei să-mi spui mie ce s-a petrecut, o să-I spui lui Dumnezeu…
dumnezeu are treburi mai serioase de care să Se ocupe decât ciudăţeniile mele!
400
Bătrânul îşi ridică ameninţător toiagul. În ultima vreme, preotul viclean, dându-şi seama că nu reuşea să-l nimerească pe Anestis, prefera să facă ţăndări obiectele de sticlă. Anestis, ca iconom şi administrator, ajunse la concluzia că era mai bine să încaseze câte-o bâtă decât să-l îmbogăţească pe precupeţul ce le vindea articole de sticlă. Cu inimă graduse epitrahilul şi îngenunche.
acum vorbeşte! Ce s-a întâmplat?, l-a întrebat sec bătrânul.
iată! Niki…, îi răspunse timid ucenicul.
Pe neaşteptate părintele ridică epitrahilul şi-l aşeză cu evlavie într-o parte. Apoi, cu o mişcare, ce vădea un înţeles mai adânc, îi dădu una toiagului, aruncându-l cât colo.
spune-mi ca de la bărbat la bărbat ce s-a petrecut cu fata.
Chipul lui Anestis era posomorât şi plin de reproş, ca al unui copilaş căruia i se luase îngheţata, şi ochii i se umplură de lacrimi.
nu mi-ai vorbit cum se cuvine despre Taine…
ce ţi-am spus greşit, bre binecuvântate?
mi-ai spus că sunt şapte, dar ai uitat să pui la socoteală şi femeia, fiindcă o taină mai mare decât aceasta nu există…
mai lasă-mă cu filosofiile de maidan şi spune-mi ce s-a petrecut.
ţi-aminteşti că ţi-am spus mereu despre Niki că flirtează cu mine şi mă necăjeşte?
ia continuă…
am socotit că acum, când se va căsători, va fi mai serioasă şi nu mă va mai face să mă simt prost. Când m-am dus la cumpărături, am găsit-o aşezând produsele pe rafturi. M-a chemat la ea şi mi-a cerut să mă aplec ca să-mi spună un secret. M-am aplecat şi mi-a spus că în 30 ale lunii se însoară. Şi, aşa cum eram aplecat, m-a sărutat pe obraz şi apoi a început să râdă! Să râdă, zic? S-a apucat să râdă homeric ca o caraghioasă!
401
şi tu, binecuvântate, ai pus mâna pe pistol şi te-ai apucat să tragi în tot cel ce-ţi iese-n cale! Pur şi simplu, ea n-a făcut decât să-ţi împărtăşească bucuria, fiind sigură că vei fi alături de ea!
şi cine sunt eu să mă bucur de nunţi străine? Nici rochii de nuntă nu vând, nici bomboniere! Dac-ar fi fost de faţă individul în discuţie, cu care se va mărita, ce-ar fi spus?
În primul rând vorbeşte corect greceşte! Bărbaţii se însoară, care va să zică îşi iau nevastă1, iar femeile se mărită, adică îşi iau bărbat…
Oţărât cum era, o atare lecţie de limbă greacă din partea părintelui nu putu fi decât picătura care să umple paharul. Şi fiindcă nu putea să recunoască motivul proastei sale dispoziţii, începu să comenteze privitor la supunerea femeii şi să peroreze pe tema încălcării drepturilor ei. După ce deliră vreo cinci minute, aducând în discuţie şi femeile din Islam silite să poarte broboadă, încheie:
de aceea e şi inacceptabil, şi necreştinesc, şi împotriva spiritului de egalitate dintre sexe ca femeia să fie aşezată sub bărbat!
Dintr-un motiv de neînţeles şi în pofida caracterului său, părintele Haralambie nu intră în disputa asta fără sens. Dimpotrivă, preferă să-l dăscălească calm:
puişorul meu, femeia după căsătorie se află sub aripa bărbatului, nu sub cizma sa! Sub ocrotirea sa!
Să fi fost de vină cuvintele moralizatoare ale acestui preot atât de înaintat în vârstă ori calmul lui nefiresc asta nu se va afla niciodată -, căci Anestis, în loc să se calmeze, se aprindea şi mai tare.
1 în limba greacă verbul vvppwopai se referă doar la bărbaţi, însemnând a-mi lua mireasă (de la vipcprj – „mireasă” asemenea latinescului inuxorarem, de unde şi provin, în limba română, cuvintele „a se însura, însurătoare”), iar Ttavrpevw se referă doar la femei, însemnând aşezarea ei sub ocrotirea bărbatului (M âvfyâţ) (n. trad.).
402
tu eşti de vină!, i-a spus cu şi mai multă mânie, ridicându-şi glasul.
de ce să fiu eu de vină, binecuvântate? Oare eu am dat naştere limbii greceşti?
tu mi-ai spus să mă duc numai la ghişeul ei, tu i-ai pus la cale măritişul şi i-ai găsit mire, tu mă trimiteai serile s-o conduc acasă, tu eşti vinovat că…, şi-şi plecă creştetul, lăsând să plutească în aer continuarea de la sine înţeleasă a cuvintelor sale.
să lăsăm la o parte capetele de acuzare acum când i-am dat de capăt pricinii supărării tale. Pe tine ce te deranjează, că se căsătoreşte sau că te-a sărutat pe obraz?
presupun că amândouă. Nu-i cinstit să se căsătorească cineva care-ţi spune că te iubeşte pe tine. Iar dacă simte ceva pentru mine, e foarte rău că se căsătoreşte cu altcineva…
de ce, bre necioplite?, l-a întrerupt părintele nevăzător, care n-avea nevoie de ochi ca să priceapă că interlocutorul său se înroşise ca miezul de harbuz.
Apoi continuă cu o uşoară ironie:
ai putea s-o iei tu, care eşti pe jumătate călugăr?
încă nu sunt monah, bâigui Anestis şi pe dată se îngrozi de ceea ce îi ieşise pe gură.
S-ar fi aşteptat la o explozie din partea părintelui, în schimb văzu că rămase calm, de parcă ar fi auzit ceva ce deja ştia.
ascultă, copilul meu două istorioare, începu gheronda cu un glas neobişnuit de blând. Sunt poveştile a doi oameni care s-au făcut monahi din motive diferite. Pe cel dintâi l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani şi, mai mult, am fost de faţă la tunderea sa în monahism. Am fost singurul care, atunci când mi s-a cerut părerea, n-am fost de acord să se călugărească. Dar cine să mă asculte? De mic avusese un caracter dificil. La vârsta de cincisprezece ani a vrut să se ducă la un party. Tatăl
403
său i-a spus să se întoarcă acasă până la douăsprezece noaptea. El i-a răspuns că se va întoarce la ce oră va avea chef, iar tatăl i-a replicat că o să găsească uşa închisă. Şi ştii ce i-a zis tânărul? „Eu sunt minor şi, dacă mă laşi afară, o să-ţi aduc poliţia, care o să te aresteze pe dată pentru expunerea unui minor şi pentru îngrijire neadecvată”. Ai auzit ce-a spus lepra? Studiase până şi legile ca să se apuce de răzmeriţă! în cele din urmă, amândoi şi-au pus ameninţările în practică, şi tatăl a sfârşit în arestul poliţiei. Auzi? A pus poliţia să-i aresteze propriul tată! Ştii ce-a făcut tatăl după aceea? Nu i-a mai vorbit deloc. Şi când a împlinit optsprezece ani, i-a pus boarfele în braţe, i-a dat ceva bani de buzunar şi i-a spus: „Acum, valea!”
La început tânărul a stat la un prieten, după care a făcut armata. Când s-a eliberat din armată, şi-a făcut socoteala şi a văzut că nici casă, nici bani n-avea, nici o meserie nu stăpânea şi, disperat, se hotărî, asemenea ţie să-mi fii tu sănătos! -, să se facă monah. Fireşte, tu ai avut o oarece dragoste de Dumnezeu. Însă el nu ştia deloc ce este frica de Dumnezeu. La mănăstirea unde s-a dus ca ucenic, s-a alipit, cu cuget viclean, de un monah şi a învăţat să picteze icoane. Se pare că avea un mare talent. Făcea nişte icoane atât de frumoase, că numărul comenzilor la mănăstire crescu considerabil. L-au făcut monah, dar el o luase deja razna şi, cu cât timpul trecea, cu atât minţile îi erau cuprinse de înfumurare. Căci, gândea el, „de ce să semnez icoanele cu numele mănăstirii, şi nu cu propriul nume? Doar eu sunt cel ce le fac!” Şi, ca să nu lungesc vorba, şi-a lepădat rasa monahală şi şi-a deschis un atelier de icoane.
văd că există nişte asemănări între mine şi el, dar nu pricep. Eu nu intenţionez să mă răzvrătesc şi să plec. La urma-urmei, fiecare e un caz aparte…
linişteşte-te! Doar n-am ajuns să te judec pe tine pentru vinile altora. Ascultă poveştile amândurora, şi poate o să înţelegi unde vreau să ajung!
404
Anestis se aşeză din nou şi-şi încordă auzul. Preotul vârstnic continuă fără zăbavă:
celălalt voia de mic să se facă monah. Era visul său. Dar într-un ceas rău a lăsat-o pe una însărcinată şi s-a căsătorit de foarte tânăr. Şi-a întemeiat o familie frumoasă, cu mulţi copii. Dar el nu şi-a dat niciodată visul uitării. Îşi făcuse acasă o odaie asemenea unei chilii şi trăia acolo. I-a explicat soţiei că el avea să trăiască precum un ascet şi a fost silită să facă ascultare. Şi-a făgăduit că, de îndată ce avea să-şi căsătorească şi ultimul copil, avea să se călugărească. Pensia i-a lăsat-o soţiei, s-a îngrijit să-i asigure tot ce avea nevoie şi s-a pregătit de plecare. Însă, cu o zi înainte de a pleca la mănăstire, soţia sa a fost diagnosticată cu insuficienţă renală. Cum s-o lase în suferinţa ei, mai ales că zi după zi trebuia să facă dializă? Cu inimă grea şi-a făcut datoria faţă de soţie şi i-a stat alături până ce, câţiva ani mai târziu, a închis ochii. Fără nici o altă îndatorire, s-a pregătit să-şi ducă la împlinire visul. Dar una dintre fiice l-a rugat să mai zăbovească un pic ca să aibă grijă de copii, fiindcă avea serviciu, sărmana, şi nu avea pe nimeni ca ajutor. Şaptesprezece ani a avut grijă de nepoţi, şi nu numai de la fiica aceea. Când, în sfârşit, s-a călugărit, avea optzeci şi doi de ani. Egumenul, din pricina circumstanţelor speciale, l-a făcut mult mai repede monah decât în mod normal, punându-l la încercare ca frate de mănăstire doar pentru trei luni. Din ziua tunderii sale în monahism a mai trăit şase luni şi, după cum adevereau cu toţii, a dat dovadă de o asemenea râvnă în asceză şi rugăciune, încât îi făcu pe toţi să-l admire. Pe acest om, din păcate, nu l-am cunoscut. I-am auzit povestea la mormântul său, în cimitirul mănăstirii. Care e părerea ta în urma acestor poveşti?
că fiecare a trăit visul celuilalt!
a, bravo! Ai rostit cuvântul magic: Visul! Visul nu este un proces chimic al encefalului. Visul este dor, năzuinţă, motivaţie,
405
vistierie de curaj şi răbdare, sprijin în faţa greutăţilor… Tu, copilul meu, ai avut vreodată visul de a te face monah?
de ce mă întrebi? Doar ţi-am mărturisit cu toată sinceritatea de ce m-am hotărât să mă fac monah. Asta însă nu m-a împiedicat nici să mă îndrept, nici să încerc, şi cred că am reuşit, să sporesc destul de mult. Ştii foarte bine că m-am luptat din greu cu partea cea rea din mine. Ştiu foarte bine că uneori te scot din răbdări, dar sunt încă necopt şi socotesc că, dacă voi continua în acelaşi chip, voi deveni mai bun.
îţi scapă totuşi un lucru fundamental, copilul meu. Scopul omului trebuie să fie vânarea sfinţeniei, nu a mediocrităţii. La vânarea Cerului nu-i loc pentru figuranţi. Monahismul nu-i decât o cale de a ajunge la sfinţenie. Ţi-am spus şi altă dată că există şi alte căi, precum întemeierea unei familii, la cârma căreia să-L pui pe Hristos. Ştii ce e sfinţenia? Nemurirea! Monahul află că a câştigat-o doar prin moartea sa, însă mireanul, care face copii, a câştigat-o deja prin dăinuirea sa de-a lungul vremilor. S-ar putea, într-adevăr, să ajungi un foarte bun monah. Dar ştii oare ce mare distanţă este între un bun monah şi un sfânt? Aceeaşi ca cea dintre un om bun şi un creştin bun! Dacă nu vei intra în monahism înfometat de sfinţenie, asemenea bătrânului din poveste, rişti să ajungi să te cuprindă foamea de alte lucruri asemenea tânărului de care ţi-am vorbit mai înainte.
nu sunt de acord, părinte! Tu ai spus că unele lucruri se petrec treptat şi că ploaia care mătură maşini şi case întregi, inundând câmpurile, nu-i decât foarte multe picături mici laolaltă. De ce n-ar fi şi zilele mele asemenea picături? La urma-urmei, aşa cum a spus şi un sfânt, dacă nu putem intra în Rai, să ne găsim un loc bun în iad. De altfel, cunosc multe vieţi de sfinţi care, înaintea convertirii lor, au fost ucigaşi, tâlhari, desfrânate, atei, vrăjitori, idolatri… Eu ce-mi sunt? Un simplu pierde-vară!
406
există o diferenţă, binecuvântate. Toţi cei pe care i-ai amintit şi-au golit inima, în care a intrat şi S-a sălăşluit Hristos. S-au lepădat cu totul de caracterul lor nu şi-au luat pur şi simplu un altul nou, peste cel vechi. Tu ţi-ai schimbat caracterul? Ţi-ai golit inima, sau de fapt i-ai găsit lui Hristos un ungher, unde să stea înghesuit de patimile tale? Ca să ajungi monah, ar fi trebuit să fi săpat adânc în sinea ta. Dacă ai săpat adânc, atunci Dumnezeu va fi bine înrădăcinat în sinea ta, şi pomul credinţei tale va scoate roade multe şi bune. Dacă ai săpat doar cât să-i acoperi un pic rădăcinile, atunci te afli în primejdia ca monahismul să nu fie pentru tine decât un răstimp al vieţii tale, ori viaţa ta de zi cu zi să nu-ţi placă deloc. Atunci va veni un vânt-ispită care, fie că se va numi Niki, fie altfel, îţi va dezrădăcina pomul şi vei ajunge ca acei monahi nefericiţi pentru care Dumnezeu e vinovat de toate.
nu tu-mi spuneai, părinte, că pentru a ne învinge patimile e necesar să nu evităm ispitele? Mie ispita mi s-a înfăţişat în persoana lui Niki. Se poate să sufăr, să nu ştiu nici măcar eu ce simt pentru ea, dar nu mi-am schimbat părerea în privinţa călugăririi mele. Şi, dacă am reuşit s-o înfrunt acum, când sunt necopt şi sângele fierbe din pricina tinereţilor, socotesc că viitorul ce mi se prefigurează nu poate fi decât unul foarte bun.
Părintele tăcu şi păru a se gândi la cele ce auzise, dar, odată cu răspunsul pe care avea să i-l dea, reieşi că nu făcuse decât să-şi rânduiască cât de bine a putut în minte ceea ce voia să spună. Fiindcă ceea ce a rostit nu ar fi avut cum să-i fi ieşit pe gură dacă mintea şi limba n-ar fi conlucrat strâns.
şi dacă ţi-aş spune că pot, dacă vrei şi tu, fireşte, s-o conving să-i fii tu mire şi nimeni altcineva? Dacă la sfârşitul lunii ar fi cu putinţă să aibă loc nunta ta, iar nu tunderea în monahism, ce mi-ai răspunde atunci? E de ajuns să dai dovadă de curaj şi să-mi spui: „Părinte, o iubesc, nu pot trăi fără ea!”.
407
în faţa acestei perspective, Anestis fu descumpănit. O dilemă grea şi neaşteptată. Neputincios să dea un răspuns acestei întrebări, şi-a aţintit privirea asupra suprafeţei metalice a unei vaze. Îşi zări reflexia deformată şi i se păru că la fel de tulbure îi era şi inima. Dar şi gândurile! Evident, întrebarea clericului era ipotetică, însă avea nevoie de un răspuns categoric. Ar fi putut să-i răspundă că, în lipsa unui serviciu, n-ar fi îndrăznit să-şi întemeieze o familie. Un şomer fiindcă, departe de monahism, acesta avea să-i fie viitorul nu are nici un drept să atragă o femeie într-o viaţă incertă şi plină de lipsuri. Sau ar fi putut să-i răspundă şi că, dezamăgindu-şi tatăl, nu urma să fie doar fără serviciu, ci şi fără un acoperiş deasupra capului. Preferă ca răspunsul lui să cuprindă ceea ce era mai important.
niki mi-a spus foarte ferm că iubeşte pe altcineva. N-aş accepta niciodată să mă însor cu cineva numai în urma stăruinţelor părintelui duhovnic şi pentru că ea s-ar afla la ananghie…
cu alte cuvinte, recunoşti drept condiţie necesară a unei căsătorii iubirea reciprocă.
greşesc?
nu, copilul meu, dar gândeşte-te! Şi monahismul este nuntire cu Dumnezeu. Ce vină are Hristos că tu-L iubeşti mai puţin decât te iubeşte El pe tine?
e cu putinţă să-L iubească omul pe Dumnezeu aşa cum ne iubeşte El pe noi?
evident că nu! Dar omul este creat pentru lucruri măreţe, fiindcă este după asemănarea lui Dumnezeu. Vânarea veşniciei este vânarea lui Dumnezeu. Ţi-L pui pe Dumnezeu drept ţel şi te lupţi spre a ajunge la El. Dacă ai vise mari, dar treci cu vederea poruncile lui Dumnezeu, atunci aceste lucruri mari devin mici, căci nu se pot desprinde de ţărână.
408
care-s măririle la care am visat?, întrebă supărat Anestis, care simţea că părintele voia să-i spună ceva anume, dar n-o făcea direct, ci pe ocolite.
Dar şi bătrânul, care nu era învăţat cu jumătăţi de măsură, i-a spus-o pe şleau:
măreţie este să porţi cinstita şi binecuvântata rasă! Dar dacă iubeşti o femeie, asta nu-i face cinste nici ei, şi nici ţie; în primul rând, nu-I face cinste lui Hristos!
Anestis rămase tăcut, cântărind ceea ce auzise. Dacă n-ar fi ştiut că Niki avea să se căsătorească cu altcineva, ar fi crezut că părintele încerca să i-o impună cu forţa. Altminteri, care ar fi pricina acestui delir despre monahism? încerca să-l convingă că atâţia monahi, de-a lungul atâtor veacuri, avuseseră parte de chemare dumnezeiască, în timp ce el era un paria? Pentru că o iubeşte pe Niki trebuia să fie pedepsit? Faptul că avusese curajul s-o mărturisească şi să stea faţă în faţă cu această realitate nu merita nici o recompensă? Numai dacă… Tânărul nu voia nici măcar să se gândească la ceea ce-i trecu prin minte! Egumenul i-a dat de veste că în câteva zile avea să aibă loc consiliul mănăstiresc, la care avea să se hotărască călugărirea sa, şi părerea părintelui Haralambie atârna foarte greu. Să fi fost oare vorbele lui profetice în această privinţă? Ăsta-i el! „Poparambo”! Imprevizibil şi anticonvenţional!
părinte, începu Anestis cu o seriozitate nefirească, în timp ce chipul i se crispă, dacă încerci de atâta vreme să-mi transmiţi că părerea pe care o vei susţine înaintea consiliului mănăstiresc nu va fi favorabilă tunderii mele în monahism, spune-mi-o în faţă, fără ocolişuri. Socotesc că, mai mult decât toţi ceilalţi, eu sunt îndreptăţit să-ţi cunosc părerea şi, dacă eşti acel „popa-Rambo”, neînduplecat, o să mi-o spui verde-n faţă, nu-i aşa?
Părintele Haralambie nu-i răspunse imediat. Anestis îi lăsă un răgaz. Tăcerea lui prelungită îl făcu pe tânăr să creadă
409
că pricepu răspunsul şi sări în picioare, în timp ce lacrimile-i curgeau şuvoi din ochi. Încercă să vorbească, dar cuvintele i se înecară printre suspine. Se aşeză iarăşi, gata să se prăbuşească. Părintele nevăzător îşi întinse mâna şi-l mângâie pe creştet. Glasu-i ieşi cu atâta iubire, că Anestis simţi nevoia să-l strângă la piept.
copilul meu…, ai încredere în mine?
viaţa mea este în mâinile tale, părinte, i-a răspuns Anestis fără ezitare.
atunci până la sfârşitul lunii o să faci ascultare de tot ce-ţi spun. Să ai încredinţarea că nimic rău nu ţi se va întâmpla şi că m-am gândit cât se poate de bine. Începând cu luna viitoare o să faci altundeva ascultare şi o să-ţi iei viaţa în propriile mâini. Să ştii că niciodată nu vei fi nici singur, nici fără un acoperiş deasupra capului, nici fără o muncă a ta. Ce spui, îmi faci hatârul acesta? Ascultare necondiţionată până la sfârşitul lunii!
să fie binecuvântat!, spuse cu sufletul la gură şi fu singura dată când şi credea din toată inima în ceea ce spunea.
O ZI DE OCTOMBRIE FĂRĂ GRIJI
în curtea celei mai mari taverne din sat, unde se serveau tot soiul de cărnuri, fu amenajat cu iscusinţă un loc de joacă pentru copii. Când era vreme bună, ca astăzi, de bună seamă, părinţii se bucurau de relaxare după o masă copioasă, în timp ce, totodată, îşi supravegheau copiii ce se jucau, transpirau şi câteodată se mai şi loveau şi plângeau.
în acest loc de joacă, cu copiii puşi pe ţipat şi cu aparatele de metal ale parcului de joacă scârţâind din toate balamalele şi încercând să facă faţă neastâmpărului copiilor, alesese părintele Haralambie să stea la soare. Stătea tăcut pe băncuţa sa, dar era clar că auzu-i era cât se poate de treaz. Lângă el, Anestis încerca să-şi ţină ochii departe de o femeie frumoasă care, în timp ce-şi dădăcea copilaşul, se aplecă neatent, lăsând să se vadă mai mult decât se cuvine. Ultimul lucru pe care Anestis şi-l dorea era să fie surprins de ochiul vreunui „binevoitor”, ca apoi părintele să-l dăscălească pe îndelete în privinţa abstinenţei şi a discernământului. La sfârşit, ajunse la concluzia că avea nevoie de nişte… ochelari de soare închişi la culoare.
ce joc să jucăm?, se auzi glasul unui puşti căruia îi curgea nasul pe care şi-l ştergea cu mâneca.
să alergăm!, îi răspunse un alt copil.
ca şi cum nu mai există mâine!, îi strigă cu ochii ieşiţi din orbite.
într-adevăr, o alergare ca şi cum nu doar mâine nu mai exista, dar nici următoarea oră. Urmarea a fost că cel mai bun din grup se apucă să se amuze pe seama codaşului, care-şi găsi refugiul,-plângând, în braţele tatălui ce se desfăta în voie cu retsina.
411
-De ce plângi?
copilul ăla îşi bate joc de mine, fiindcă e mai rapid decât mine, şi m-a făcut broască ţestoasă…
Şi eu ce vrei să fac?
să-i spui să nu mai râdă de mine.
când eu mă cert la serviciu cu colegii, vin la tine ca să lămureşti lucrurile?
măi, ce-i spui copilului?, interveni mama în discuţie, luându-şi alintătura în braţe. Lasă-l în pace, nu te mai juca cu el, el o să aibă de pierdut. O să găseşti un alt băieţel ca să te joci cu el, unul mai bun, care n-o să te necăjească…
Micuţul stătu un pic cufundat în mângâierea îmbrăţişării materne şi, după ce se plictisi, s-a dus să se joace… tot cu cel ce râse de el şi-l făcuse să plângă. Pe acesta-l ştia, pe acesta şi l-a ales!
— Acum de-a ce să ne jucăm…?, îl întrebă el cu nevinovăţie şi fără urmă de resentimente.
acum o să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea…, i-a răspuns repede, de parcă nu trecuse nici măcar o clipă în care să se fi despărţit şi certat.
Părintele Haralambie se lumină la faţă, lăsându-i să-i scape un strigăt de bucurie. Anestis plictisit şi surprins de reacţia lui îşi întoarse capul spre clericul impresionat.
ai păţit ceva?
de aceea am venit aici…
să ne facem capul cazan din pricina zarvei şi să ne mute nasul din loc mirosurile hălcilor de carne prăjită?
Preotul îşi ridică pe jumătate toiagul în chip ameninţător şi începu să reflecteze:
ştii câte lecţii ne-au dat aceşti copii? Aş putea predica ceasuri întregi despre câte am învăţat astăzi, şi tot n-aş putea fi la fel de convingător. Ai văzut cu câtă simplitate şi nevinovăţie
412
şi-au reglat conturile şi s-au împăcat? Şi cu câtă uşurinţă au găsit ceva ca să se joace, fără să aibă nimic la îndemână? Pur şi simplu s-au folosit de picioarele şi ochii lor. Şi când s-au certat, supărarea a ţinut cât a fost nevoie ca să-şi tragă sufletul după alergare. Nu tu resentimente, răzgândiri, mofturi, egoisme ori viclenii… Dar şi tatăl său bravo lui! a făcut bine neamestecându-se în cearta dintre copii. Părinţii fac foarte rău când se amestecă în încăierările dintre copii. Rău a făcut şi mama, care prin sfatul ei, i-a semănat plodului sămânţa osândirii aproapelui şi a dezbinării. Dacă mâine copilul i se va căsători şi va divorţa, pricina va fi ea, care l-a învăţat să înfrunte situaţiile dificile în felul acesta. Şi această întreagă pagubă i-o provoacă mama pentru că-l iubeşte mult, dar într-un mod greşit. Iubirea, de una singură, nu-i îndeajuns. Iubirea fără discernământ este otravă. În mod normal, toate bisericile ar trebui să aibă un loc de joacă în curte, iar noi să lăsăm predicarea pe seama copiilor.
totuşi, cuvioase, pentru cineva fără copii, te pricepi să dai sfaturi despre creşterea lor…
ştii, binecuvântate, cu câţi părinţi şi copii am vorbit în încercarea de a rezolva problemele sau de a afla cauzele? Cu trecerea anilor, începi să vezi ceea ce e greşit alături de ceea ce e drept şi, dacă ai simţ de observaţie, constaţi că nimic nu e la întâmplare. Şi ceea ce este greşit, şi ceea ce e drept ascund în spatele lor erori concrete sau purtări corecte. Mă uitam la părinţii împliniţi şi luam lecţii şi învăţam din greşelile celorlalţi. Am avut odată un fiu duhovnicesc cu patru copii. Le arunca o privire şi vedeai cum stăteau smirnă, ca nişte soldăţei. îşi încrunta sprâncenele, uitându-se urât la ei, şi vedeai cum se schimbau la faţă. Aveam impresia că încasaseră multă bătaie ca să fie atât de cuminţi. Bătaia trebuie să fie ultima soluţie şi, întotdeauna, cu tact şi măsură. Odată l-am auzit
413
pe unul dintre micuţi spunând speriat: „Dacă-l apucă pe tata, o să fie prăpăd acasă”. Mi-am propus să-i vorbesc creştinului, ca să fie mai măsurat. Ştii ce mi-a răspuns? „Eu, părinte, nu i-am atins niciodată, dar de mici le tot spuneam «Dacă o să mă apuce, o să fie prăpăd acasă!. Acesta-i şiretlicul lui taică-meu, pe care nu l-am văzut niciodată înfuriindu-se, dar eu tremuram mereu în aşteptarea unei ieşiri a lui, ce totuşi n-a venit niciodată! Nici copiii mei nu m-au văzut vreodată înfuriindu-mă!” Eu am dat multor părinţi acest sfat, şi de atunci cu toţii nu ştiau cum să-mi mulţumească. Pe când copiii celor ce ţipau şi făceau prăpăd erau neascultători, obraznici şi isterici.
mie mi-a plăcut cum au alergat „ca şi cum nu mai există mâine!” remarcă zâmbind Anestis.
aceasta-i cea mai de seamă lecţie pe care ne-au dat-o copiii astăzi. Aşa ar trebui să trăim în Hristos, să iubim, să punem în lucrare, cu ardoare, binele, ca şi cum nu mai există mâine! Avem cumva vreo înţelegere cu Dumnezeu că mâine ne vom trezi vii? Trăieşte-ţi ziua spre a te mântui, fiindcă singurul mâine de care putem fi siguri este acel mâine, în care vom sta înaintea lui Hristos, Care ne va spune: „Ce să Mă fac cu tine, măi sucitule? Ţi-am dat atâtea şanse să te mântuieşti, şi Mi-ai venit aici plin de păcate, neîndreptat, lipsit de căinţă şi spovedanie!? Ce-ar fi să-ţi dau una şi să te trimit în focul cel mai din afară?”
nici nu vreau să-mi închipui asta!, i-a răspuns ucenicul.
de aceea îţi spun: Să devenim cu toţii copii! Mai precis, să ne amintim de copilul pe care-l ascundem în noi şi să-l lăsăm să vină la cârma gândurilor şi sentimentelor noastre! Altă cale de mântuire nu există!
Anestis se uită cu luare-aminte la chipul brăzdat de cute adânci al clericului. Dacă fiecare rid şi cută reprezintă o grijă
414
şi o nelinişte, atunci acel copil, aflat în străfundurile bătrânului, trebuie să fi fost nefericit şi amărât. Poate de aceea şi zâmbea atât de rar!
părinte, încercă el să-l zgândărească, tu ai păstrat legătura cu copilul dinăuntrul tău?
ce-i cu întrebarea asta chiar acum, binecuvântate? Eu l-am „omorât” cu mulţi ani în urmă pe acest copil! A fost un act necesar, care trebuie făcut de fiecare părinte duhovnicesc şi preot spoveditor, dacă vrea să gândească ca un tată. Şi nu doar ca un simplu „tată”, ci ca unul care are nenumăraţi copii duhovniceşti, aflaţi în căutarea ocrotirii şi a unui sfat, pe care, fireşte, nu le pot primi de la alt copil. Îl înviam numai când îngenuncheam şi mă ascundeam şi eu sub epitrahilul duhovnicului meu… pentru puţină vreme…
HOTĂRÂTORUL CONSILIU MĂNĂSTIRESC
Mănăstirea nu se schimbase câtuşi de puţin după plecarea lui Anestis. Se schimbase totuşi felul în care se uitau la el ceilalţi monahi. Pentru ei, nu mai era neisprăvitul care fugea de orice trudă, ci eroul care a rezistat atâtea luni cu „popa-Rambo”. Din ochii lor se revărsau admiraţia şi aprecierea. Dacă ar fi putut, l-ar fi pus pe un timbru sau i-ar fi aşezat portretul lângă Kolokotronis şi Papaflessas1. Cel pe care-l vedeau era un alt Anestis, mai dinamic, plin de încredere în sine şi cu vioiciune în priviri. Şi „popa-Rambo”, care păşea adus de spate lângă el sprijinit în toiagul său şi târându-şi picioarele bătrâne li se păru că se micşorase!
am aflat că duminică o să aibă loc tunderea ta, i-a mărturisit conspirativ un monah la ureche, când îl găsi pe Anéstis singur.
Ca apoi să întrebe plin de o curiozitate deloc potrivită unui călugăr:
de ce în sat, iar nu aici?
ştiu ce ştii şi tu!, i-a răspuns sec Anestis nedumerit.
Iar, ca să fim sinceri, părea că monahul ştia chiar ceva mai mult. Mintea lui Anestis se aprinse şi gândurile-i luară foc. Într-adevăr, când se va fi hotărât tunderea sa în monahism, de el n-are habar? Să fi fost alaltăieri, când a trecut pe acasă părintele Stavros, care a vorbit două ceasuri cu gheronta Haralambie? Atunci trebuie să se fi întâmplat. Dar de ce în sat? Să fi fost dorinţa părintelui Dimitrie şi a consătenilor? Da, asta trebuie să fi fost. Mintea sa nu mergea mai departe. Totuşi, ce importanţă să fi avut asta? Monahul ăsta clevetitor tocmai i-a
1 Eroi naţionali ai revoluţiei de la 1821 (n. trad.).
416
dezvăluit că hotărârea în privinţa tunderii sale fusese luată, iar acesta era un motiv ce merita sărbătorit. Şi, ca să i-o spună lui tam-nisam, trebuie s-o fi auzit de la egumen. Prin urmare, lucru-i sigur! De altfel, în urmă cu un an era cât pe ce să încaseze un şut, iar acum mai avea rost să-i pese unde avea să se petreacă tunderea sa în monahism? N-are decât să aiBSHoc şi la primărie! Hm! Dar celălalt lucru? De ce oare părintele Stavros, care a trecut alaltăieri pe acasă, nu i-a spus nimic? Că l-a văzut plutind de bucurie este un fapt cert! Dar, ca să fim sinceri, i-a spus totuşi ceva: întrucât duhovnicul său este părintele Haralambie, el şi numai el va avea ultimul cuvânt în privinţa a ceea ce avea să se hotărască. Şi de ce oare părintele Haralambie era atât de enigmatic? De ce lăsa impresia că părerea sa avea să fie negativă? Să fi fost ultimul renghi pe care avea să i-l joace ca să-i pună la încercare determinarea? Călugărul ăsta smintit s-ar părea că avea de gând să-i mai joace o festă! Bravo lui! Duminică avea să fie tuns în monahism o dată pentru totdeauna! în aceeaşi zi în care şi Niki avea să se căsătorească… În aceeaşi biserică, cu altcineva! Cum le aduce viaţa împreună!
întâi-stătătorii mănăstirii şi părinţii care făceau parte din gherontie (consiliul mănăstiresc), cu creştetele lor albe de ani, erau cu toţii acolo, aşezaţi în jurul mesei mari de stejar din bibliotecă, umplând încăperea încărcată de cărţi, cu chipurile lor, cizelate de seninătate, cu glasurile dulci, cu frunţile brăzdate, cu ochii şi obrajii supţi, cu firele de păr albe asemenea unor medalii câştigate mulţumită înţelepciunii şi rugăciunii. Şi Rafail, şi Nicodim, şi Nikon, şi Ioan, şi părintele Stavros, şi egumenul. Părintele Haralambie intră ultimul, fără nici un zâmbet sau expresie pe chip, plictisit şi neobişnuit cu asemenea reuniuni. Dar, cum auzi glasuri cunoscute şi dragi, de ani buni uitate urechilor sale, afişă un zâmbet larg. Acesta a fost ultimul lucru pe care-l văzu Anestis înainte de a fi rugat să iasă afară şi să se închidă uşa grea de stejar în urma lui.
417
Când l-au chemat după un ceas ca să-i aducă la cunoştinţă hotărârea, i-a găsit râzând şi glumind de parcă erau la şcoală, în clasă. „Popa-Rambo” era cu toiagul ridicat şi, râzând, îl ameninţa, chipurile, pe părintele Ioan, care, la rândul său, era gata să arunce în el cu… bucăţele de rahat din farfurie. Părintele Stavros, roşu la faţă, mânca restul bucăţelelor ca să impună pacea prin… dezarmare uitând de diabetul său -, iar ceilalţi susţineau „gâlceava” asemenea unor pariori la luptele de cocoşi. Cu adevărat uimitor! Când se îmbină curăţia sufletească cu ramolirea adusă de bătrâneţi, ai în faţă o turmă de copii nevinovaţi. Căci numai nişte copii ar fi în stare să râdă cu gura până la urechi şi fără nici un motiv precum aceşti bătrâni serioşi şi venerabili. Şi, la urma-urmei, ce sunt bătrânii? Nişte copii cu plete albe! Prezenţa lui Anestis nu schimbă atmosfera. Părintele Stavros scuturându-şi zahărul pudră de pe sutană se ridică şi-l îmbrăţişă. Ii aruncă o privire întrebătoare egumenului, care îi răspunse cu un semn aprobator. Glasul său se auzi vesel asemenea unei zi de Paşti.
cu îngăduinţa egumenului, o să-ţi dau eu veştile! Ceremonia prevăzută va avea loc duminica viitoare în biserica satului, aşa cum părinţii Haralambie şi Dimitrie au rânduit. Acum, în mod normal, sfinţitul părinte egumen n-ar trebui să-şi dea acordul, întrucât până acum n-ai răspuns întrebării părintelui Haralambie care sfântă este mai sfântă decât Preasfânta…
La cuvintele acestea călugării izbucniră din nou în râs. Părintele Stavros şi-a şters ochii în lacrimi şi continuă să vorbească, făcând eforturi de a-şi stăpâni râsul.
părintele Haralambie însă a dat dovadă de mărinimie şi a renunţat la această condiţie. Dar, pentru ca nedumerirea să nu-ţi rămână nedezlegată, află că… sfânta mai mare decât Preasfânta este… Sfânta Treime!
Când şi ultimul val de râs se risipi, au redevenit cu toţii, de voie, de nevoie, serioşi. Părintele Stavros continuă:
418
până duminică vei rămâne cu părintele Haralambie în sat. De luni vei veni cu mine la metoc, unde te aşteaptă noua ta viaţă.
Anestis afişă un zâmbet silit. La toate se gândise, dar faptul că avea să-l părăsească pe părintele Haralambie nu-i trecuse deloc prin minte. Un bătrânel nevăzător şi neputincios care, în sfârşit, avea şi el un loc al său curat şi o farfurie de mâncare caldă. Acum ce-o să se întâmple cu el? O să se întoarcă din nou în mizerie şi sărăcie, la posmagi şi măsline? Să i se poarte de grijă ca unui bătrân, la mănăstire, nu voia, doar i-o spusese clar: „Eu, copilul meu, am trăit ca un lup singuratic. N-am împovărat niciodată pe nimeni, nici nu mi-am împărţit sălaşul cu cineva. Şi nu te uita la faptul că te-am primit pe tine şi pe ceilalţi pe care mi i-a trimis egumenul. Am făcut-o din ascultare. Cum aş putea acum, la bătrâneţe, s-ajung eu un parazit, care să trăiască pe spinarea unei turme de oiţe?”
Cine nu ştie sau nu înţelege truda şi jertfele unui atlet pentru a urca pe podiumul învingătorilor? Şi, când vine momentul răsplătirii, în privirea sa zâmbitoare încap toate bucuriile din lume. Dar ceea ce nu ştie lumea este că, atunci când se va afla din nou în singurătate, nu va râde, ci va plânge. Este plânsul tuturor antrenamentelor, zbuciumului şi renunţărilor laolaltă, al contestărilor, rivalităţilor, nedreptăţilor, căderilor, dezamăgirilor şi responsabilităţii sale de a rămâne în vârf. Este descărcarea de tensiune şi stres…
Prin ce diferea Anestis de un atlet cu ambiţii înalte? Oare nu-şi avea şi el antrenorul, răsplata şi privaţiunile sale? Oare nu priveghease, nu suferise neajunsuri şi nu trudise? Oare nu şi-a învins şi el rivalul şi chiar pe cel mai dur? Şi care să fi fost acest rival? Oare nu sinea sa cea rea? Aşadar, prin ce ar diferi de un atlet? Printr-un singur lucru! Anestis nu a celebrat, nu a râs, n-a strigat, nu s-a relaxat. Nici să plângă ori să răsufle
419
uşurat nu a putut. Poate vor fi socotit că şi asta a fost izbânda lui „popa-Rambo”, care îşi educase ucenicul să fie măsurat şi serios. Nici chiar părintele Stavros, care-l ştia din pruncie, nu se mirase de ceea ce devenise. Numai gheronda Haralambie, de îndată ce s-au întors la casa lor, citi rigiditatea din simţurile lui Anestis. Mişcările şi cântarea mecanice, cuvintele puţine, nişte „Binecuvântează!” fără vlagă ori răspunsuri date în timp ce mintea-i era altundeva.
ce ai, copilul meu? Oare nu cumva vrei să stăm de vorbă?
sunt foarte bine, părinte…
Pe loc se căi în sinea sa: „Nu-s deloc bine! Ar fi trebuit să zbor de bucurie, dar ceva mă ţine legat de pământ, şi nu-mi dau seama ce… Nici trist nu sunt, e ceva la mijloc între bucurie şi tristeţe”…
nu asta ţi-ai dorit de la început? Să te faci monah şi să te duci la metoc cu părintele Stavros?
asta am vrut, însă pe atunci…
pe atunci ce?
pe atunci tu nu erai…
eu sunt problema? Dacă asta-i, atunci nu-ţi bate capul. Părintele Stavros mi-a propus să cobor şi eu la metocul vostru şi să rămân acolo până ce voi închide ochii… Dacă o să mă puteţi suporta până atunci!
O povară ce-l apăsa pe Anestis se risipi, însă o alta, ce-i apăsa inima, îi rămânea.
acum eşti bine?, stărui preotul simţind cum o dispoziţie rea îl cuprindea din nou pe tânăr.
Măcar de-ar fi bine!
am scăpat de-o grijă ce mă apăsa, îi răspunse, mărturisind doar jumătate de adevăr.
Care era cealaltă jumătate? Să fi fost Niki? Ce importanţă mai avea?
O ÎNTREBARE DATĂ UITĂRII
părinte, cum ţi-ai pierdut vederea?
a, nu mă lua cu întrebări grele! Eu nu-s aşa priceput ca tine la termenii medicali.
pricinile au fost doar medicale?
ce altceva să fi fost, bre binecuvântate? Crezi că-mi va fi aruncat vitriol vreo femeie trădată?
părintele Dimitrie mi-a spus, atunci, la hramul sfinţilor, să te întreb!
părintele Dimitrie să nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.
o să-mi spui sau o să mă sileşti să întreb în dreapta şi-n stânga?
e prima dată când văd un ucenic şantajându-şi părintele duhovnicesc!
după dascălul la care ai fost sunt şi buchile pe care le-ai învăţat! Şi copilul, şi câinele şi ucenicul, aş adăuga eu -, cum ţi-i înveţi, aşa ţi-i ai! Aşa maestru, aşa elev! Bătaia te învaţă mai repede decât pana de scris! Cum e mama, e şi fata…
bine, ajunge cu proverbele, le-am băgat la cap! Te-am făcut după chipul meu! Nu-i nimeni altul vinovat, în afară de mine, care am încercat să te deştept! O să-ţi povestesc cum am orbit, nu de altceva, ci pentru că, de-o să-i întrebi pe alţii, o să-ţi spună c-am păţit-o în războiul de la Maraton1 aşa specimene circulă prin satul nostru!
e o poveste lungă? S-aduc ceva de înfulecat?
1 Petrecută în anul 490 î. Hr. (n. trad).
421
da, vezi să n-aduci şi nişte popcorn! Noi suntem monahi, nu sporovăim. O să-ţi spun versiunea scurtă. Era într-o vreme când încă mai vedeam şi urma să mă supun unei intervenţii de urgenţă la spitalul din zonă, ce mi-ar fi îngăduit să-mi păstrez o parte a vederii; să disting măcar luminile şi formele. Zilele acelea fusese numit în funcţie un nou manager. Primul lucru pe care l-a făcut femeia asta fără frică de Dumnezeu n-a fost să alunge şoarecii din bucătării sau să cumpere vreo targă nouă, ci să dea jos icoanele din saloanele pacienţilor şi din camerele personalului, fiindcă, susţinea ea, spitalul este un spaţiu public ce a fost făcut cu banii contribuabililor, care nu sunt cu toţii creştini. Spunea că şi minorităţile care nu cred în Hristos au drepturi, nu sunt obligate să se uite la icoane şi, în cele din urmă, este un semn de civilizaţie şi ospitalitate să te gândeşti şi la musulmanii imigranţi. M-am dus la Mitropolie să protestez, şi acolo mi-au adus nişte scuze cum că spitalul nu este un spaţiu de care Biserica este responsabilă, că nu e de competenţa lor. Le-am amintit, fireşte, că spitalul fusese construit pe un teren donat de Biserică. Atunci m-am hotărât să mă ocup eu personal de chestiunea asta…
vei fi avut vreo nouăzeci de ani?
mai pune! Am luat cu mine un fotograf şi am dat năvală în biroul ei. Eram sigur că, aşa cum fac toţi, va fi avut şi ea pe mobilierul din birou fotografii cu familia. Şi nu greşisem! Avea trei fotografii înrămate! După ce i le-am fotografiat, i le-am luat şi aruncat la coş, respectându-i logica: spitalul şi, prin urmare, biroul ei sunt un spaţiu public, fiind construite pe banii contribuabililor, şi noi, nefiindu-i rude, nu suntem obligaţi să vedem mutrele alor ei. Am pus-o de-o ceartă homerică şi vreme de câteva luni chestiunea căpătă amploare. Eu, pe de o parte, făceam turul birourilor jurnaliştilor, politicienilor şi mitropoliţilor, atât cu fotografiile respective pentru
422
a-i da pe faţă inconsecvenţa şi ipocrizia dar şi cu actele de donaţie ale terenului, iar, pe de cealaltă parte, ea mă ameninţa cu reclamaţii. Până şi anarhiştii s-au apucat să scrie pe ziduri sloganuri împotriva mea.
şi în cele din urmă ce s-a întâmplat?
în cele din urmă, am câştigat! Ea s-a cărat din spital, şi icoanele şi-au recăpătat locul!
şi tu, din câte trag eu concluzia, din pricina acestora n-ai apucat să te operezi la ochi şi aşa ai orbit. Victoria ta aş numi-o mai degrabă pierdere, adică cu pierderi destul de mari.
ce spui, bre târâie-brâu? Poţi pune în aceeaşi balanţă văzul unui moşneag cu nădejdea şi mângâierea pe care le simt cei ce-şi îndreaptă privirea spre o icoană într-un spital? A fost o victorie clară! O biruinţă a lui Hristos, victorie a celor ce trudesc din greu, dăruindu-se acestei slujiri anevoioase, victorie a pacienţilor care-şi amintesc că în afara medicinei mai există şi minunea, umplându-se astfel de nădejde, victorie a rudelor, care câştigă cununile jertfei prin faptul că se pun în slujba apropiaţilor.
Anestis îl mângâie cu privirea şi se gândi: „Bunicule, nu ştiu dacă eşti ori vei ajunge sfânt, dar cu siguranţă eşti un i” erou!.
SÂMBĂTĂ cU O ZI ÎNAINTEA TUNDERII ÎN MONAHISM
părinte, o să-mi spui odată care este rânduiala tunderii monahale?
de ce, ai emoţii?
se poate să n-am? Singurul lucru pe care-l ştiu este că în seara de dinaintea tunderii, candidatul trebuie să privegheze în rugăciune.
astea-s chiţibuşuri aghioritice. Dacă am fi judecat situaţia ta ca în Sfântul Munte, n-ar fi trebuit să porţi haine negre nici ca mirean.
habar n-am ce se face în Sfântul Munte! Ceea ce ştiu este că mâine e o zi importantă şi că nu am nici o idee de nimic. Unde-o să stau, ce-o să fac, ce-o să spun…
o să stai acolo unde o să ţi se poruncească, o să faci ceea ce se cuvine să faci şi o să spui ceea ce-ţi vor da să citeşti! Bine, acum te-ai liniştit? E o rânduială bisericească, nu o ştiinţă.
mi se pare că o iei prea uşor şi nu te înţeleg deloc. O să-i dau telefon părintelui Stavros să-mi explice el, îl ameninţă foarte hotărât.
Bătrânul îşi ridică toiagul şi-şi încruntă sprâncenele.
avem o înţelegere, dacă-ţi aminteşti. O să faci ascultare deplină faţă de mine până mâine. Deplină! După asta, să faci cum te taie capul. Acum vezi-ţi de treburile tale!
însă mai e ceva…, spuse timid, plecându-şi capul.
sper să fie ceva important!
e foarte important! Mâine o să fie şi dumnezeiasca Liturghie, şi eu sunt psaltul.
424
ei şi?
două ore mai târziu va fi nunta…
care nuntă?
a lui Niki, ai uitat? Tu te-ai ocupat de peţitul ei şi ai uitat deja data nunţii?
bine, bre binecuvântate, sunt şi eu un ombătrân! De asta te am pe tine, ca să-mi aduci aminte!
ca să-i găseşti mire n-ai fost bătrân!
bine, dar n-am avut de săpat ca să-i aflu un mire! Dar nu-mi spui şi mie de ce te privesc pe tine toate astea?
părintele Dimitrie vrea să cânt la nuntă.
nu-i firesc? Doar eşti psaltul lui.
Anestis începu să roşească.
da, dar imediat după nuntă e tunderea mea!
-Şi?
n-o să apuc să mă pregătesc!
o să te pregătim înainte de nuntă! Doar nu eşti femeie ca să ai nevoie de cinci ceasuri… O baie bună, un pic de parfum, îmbrăcăminte cuviincioasă, un pic de tunsoare, două sfaturi de ultimă clipă şi gata. Toate-s rânduite…
chiar va trebui să mă tund?, se miră Anestis.
ei, fireşte că o să te tunzi, bre binecuvântate! De ce i se zice „tundere în monahism”?
mie mi se pare că…
să-ţi spun eu al cui adjectiv este „mie mi se pare”?
Din vreme în vreme şi în funcţie de circumstanţe, părintele, cu gramatica proprie, aşeza verbul „se pare” în categoria adjectivelor, alături de alte cuvinte, precum leneş, sucit, netrebuincios, viclean, adormit, neîndemânatic etc. Anestis n-avea nici o dispoziţie să lărgească universul gramaticii „rambo-popeşti” şi tăcu stânjenit. Dar era oare cu putinţă să nu-şi dea seama în ce situaţie neplăcută avea să se afle ca psalt
425
la nunta fetei pe care-o iubea? Şi ce dacă mâine avea să devină monah? Poate inima să priceapă asemenea lucruri? Şi cum putea fi sigur că n-o să fure mireasa ca să se ducă nu ştiu unde şi apoi să se căsătorească pe ascuns?
NIKI IUBEŞTE PE ALTCINEVA! Da! Acesta era zălogul pentru care Anestis avea să bea acest pahar amar, şi după aceea timpul, distanţa şi rutina monahală aveau să-i fie leacul cel mai bun.
„Haide, Anestis, răbdare! Mâine nu-i decât o zi! O să treacă şi se va pierde odată cu timpul ce se va scurge, afundându-se în amintire laolaltă cu atâtea alte zile triste. Ca atunci când ţi-ai pierdut mama! Dacă mămica ţi-ar fi trăit, nu te-ar fi lăsat să te călugăreşti nici dacă ar fi fost visul pe care l-ai fi nutrit din copilărie, cu atât mai mult acum când… Şi-acum ai fi fost mirele care ar fi stat alături de Niki. Dar, ca s-o spunem p-aia dreaptă, dacă nu ai fi venit să te faci monah, n-ai fi ajuns niciodată s-o cunoşti!”
Ah, Doamne, cum de m-am încurcat în halul ăsta?
DUMINICĂ ZIUA CEREMONIILOR
Avea să se discute multă vreme pe seama nunţii ce avu loc astăzi în sat! Nu tu fast ori excese, nici inovaţii ostentative de parveniţi! Simplu şi modest. Dar impresionant a fost faptul că niciodată nu s-a mai văzut o mireasă care să se uite la mire cu atâta iubire precum Niki. Până să-şi facă apariţia, nu încetase să plângă, ochii prefăcându-i-se în adevărate mărgele albastre. Şi era preafrumoasă în rochia ei de mireasă simplă dar din partea socrului mare. Iar felul în care policandrul îşi revărsa lumina o făcea să pară o păpuşă strălucitoare. S-a împăcat şi cu sora ei, care acum îi era alături şi se mândrea cu ea.
Dar şi mirele strălucea ca un mic soare. Ochii îi erau numai zâmbet, iar nările-i sorbeau nesăţios clipele. Frumos, în costumul său de mire, n-o lăsase nici o clipă de mână. Un cuplu frumos, armonios, potrivit!
Dis-de-dimineaţă, în aceeaşi zi, Anestis cântă la dumnezeiasca Liturghie; însă mecanic, fără fluctuaţii şi tensiune în voce, de ziceai că era un picup căruia i se blocase braţul. Laudele, catavasiile, troparele, psalmii, toate se rostogoliseră din gura sa nestânjenit, neafectat şi absent. După care îl luă de braţ pe părintele şi se întoarseră acasă. Mai târziu, veniră Chir Ghennatas cu părintele Stavros. Amândoi erau foarte emoţionaţi şi plângeau întruna, de parcă erau nişte copiliţe ce se uitau la un film romantic şi siropos. Mai ales Chir Ghennatas, care nu înceta s-o tot pomenească pe răposata-i nevastă, înfuriindu-l pe Anestis.
În urma lor sosi şi bărbierul satului. L-a tuns pe candidatul la monahism, apucându-se dintr-odată să-i ia din foarfece
427
barba. Mult se mai fudulea Anestis cu barba sa neagră şi deasă, închipuindu-şi că, după ce avea să-i crească şi mai mult, avea să se asemene unuia dintre sfinţii cei foarte cinstiţi, ca Sfântul Vasile, aşa cum e înfăţişat de fiecare dată în poziţie de rugăciune în absida Sfântului Altar.
de barbă să nu te atingi!, îi porunci autoritar, îndepărtându-i totodată foarfecele.
lasă-l, bre binecuvântate, să ţi-o aranjeze un pic. Nu-s decât nişte fire de păr, o să-ţi crească la loc, se amestecă neinvitat unde nu-i fierbea oala părintele Stavros.
are dreptate, copilul meu. Ţi-e tare neîngrijită. Ca să nu aduci a nepricopsit, adăugă Chir Ghennatas.
„De-ar trece odată şi ziua asta, ca s-o scot la capăt cu toate”, se gândi Anestis, renunţând să se mai împotrivească. Ochiu-i căzu pe ceasul de pe perete. Nunta urma să aibă loc peste o oră. Cei trei vrâstnici, după ce s-au săturat să-şi dea pe faţă emoţia, s-au pus pe degustat vinul şi pe ciocnitul paharelor. Până şi părintele Haralambie, care nu punea în ruptul capului o picătură de alcool în gură, luă un păhărel.
în sănătatea lui Anestis al nostru, care de astăzi îşi schimbă viaţa! îţi urez, copilul meu, să nu te saturi în veci de Hristos!, rosti părintele Stavros, ridicându-şi paharul.
în sănătatea fiului meu unic! De-ar fi fost aici şi mamă-sa să se mândrească cu el!, completă înlăcrimat Chir Ghennatas, cu privirea la cer şi, după ce-şi sorbi paharul dintr-o înghiţitură, îl izbi de podea, făcându-l ţăndări.
Anestis se burzului, supărat de reacţiile lor exagerate. Nu mai era mult şi-i vedea punându-se pe horit şi doinit. Dar ceea ce a fost cât pe ce să-l scoată din fire veni de pe buzele părintelui Haralambie:
în sănătatea lui Niki, fiindcă de astăzi şi ea îşi va schimba viaţa…
428
în sănătatea ei!, rostiră toţi ceilalţi, afară de Anestis, care îi aruncă preotului nevăzător o privire crucişă.
ce-ar fi să lăsăm la o parte serbările şi dansurile ca să-mi spuie şi mie cineva ce trebuie să fac la tunderea în monahism? Haide că ne-am preocupat destul de nunta asta!
Părintele Stavros se ridică de parcă se trezi Sdintr-un vis. Îl plăti pe bărbier, care plecă grăbit, şi apoi îşi drese glasul:
ai dreptate, copilul meu. Trebuie să ştii două lucruri, să nu te nelinişteşti…
Clericul îi făcu un semn lui Chir Ghennatas, care ieşi şi se întoarse de la maşină cu un costum nou-nouţ şi cu o pereche de pantofi. Părintele Stavros, anticipând nedumerirea lui Anestis, începu să-i explice:
dacă tunderea ta în monahism ar fi avut loc la mănăstire, ai fi purtat hainele fratelui de mănăstire, iar după aceea rasa monahală. Dar, pentru că tunderea are loc la biserica parohiei, o să porţi haine de mirean. Ca un simbol al trecerii tale de la starea de mirean la vieţuirea cea întocmai cu îngerii.
şi trebuie să fie neapărat un costum?, reacţionă tânărul fără nici un chef, văzând cum tatăl său tocmai îi întindea pe pat, lângă părintele Haralambie, o cămaşă de mătase şi o strălucitoare cravată bleumarin.
a, de asta e răspunzător taică-tău! El e cu măririle, se retrase cu coada între picioare ieromonahul.
pentru mama ta, copilul meu. Ca să te vadă îmbrăcat frumos de acolo de sus şi să se mândrească cu tine, se scuză cu ochii în lacrimi Chir Ghennatas.
dacă mai aud o vorbă despre mama, plec!, ameninţă Anestis, abţinându-se cu greu să nu izbucnească în plâns. „Să te văd în costum la biserică şi apoi să mor”, obişnuia ea să-i spună în ultima vreme, înainte de a se duce.
Anestis se îmbrăcă şi apoi se împăună. Îşi avea şi îmbrăcămintea oficială farmecul ei şi chiar îl făcea să se simtă important.
429
ho-ho-ho, ce flăcău!, comentă cu o atitudine mândră părintele Stavros.
Tânărul se lamentă pentru faptul că părintele interzisese oglinzile în casă şi se mulţumi să se privească în sticla ferestrei. Da, era, într-adevăr, frumos în acest sacou de culoare închisă. El trebuia să fie mirele, iar nu ălălalt năuc care, să fim sinceri, de-ar fi fost de ispravă, n-ar fi aşteptat să-i găsească mireasă un bătrân… orb. Îşi apropie faţa de geam şi, văzându-şi reflexia în el, se zburli ca un pin! Ăst bărbier cârpaci avea de gând să-i ceară el socoteală a doua zi nu-i lăsase decât o umbră neagră pe obraz, retezându-i în câteva clipe întreg părul ce-i crescuse vreme de un an.
Părintele Stavros nu arătă nici un interes pentru nunta lui Niki, aşa că numai Anestis psaltul de bază al enoriei şi părintele Haralambie s-au dus la biserică. Până la nuntă mai era o jumătate de ceas, astfel că în biserică nu se afla decât părintele Dimitrie, care se ocupa de ultimele detalii. Intrară în biroul preotului şi gheronda se afundă într-un fotoliu de lemn, sculptat şi comod. Încet-încet, începură să se adune, umplând curtea, şi sătenii, în straiele lor de sărbătoare şi binedispuşi. Anestis, într-o dispoziţie rea şi deranjat de forfota nuntaşilor, a închis brusc uşa. Urmă o tăcere ce lovea ca un berbec în pereţi. Bătrânul apucă şiragul de mătănii şi se puse să-i „numere” nodurile, în timp ce tânărul umbla încoace şi încolo cu paşi grei asemenea unui soldat evzón de strajă în faţa unui monument istoric. Privirea-i era tulbure şi buzele strânse. De afară se auziră bătăi de clopot, şi răzbi până la ei glasul cuiva ce strigă că mirele venise: stomacul i s-a strâns, dădu să iasă din birou, dar se răzgândi. Se simţi dintr-odată neînsemnat, infim, asemenea unui bob de nisip pe nemărginirea infinită a unei plaje. Deodată deveni hotărât. Când adevărul arde, cuvintele scot flăcări.
1 Soldat infanterist în veşmânt naţional (n. trad.).
430
părinte, nu mai pot!
ce nu mai poţi, binecuvântate?, îl întrebă gheronda cu oarece întârziere.
Ochii îi erau înlăcrimaţi, părând nişte meteoriţi întunecaţi. nu pot să cânt la nunta lui Niki. Îmi este peste puteri… de ce, ce înseamnă Niki pentru tine, de nu poţi?
eu pe Niki o…
spune-o odată, bre binecuvântate!
o iubesc…! Poftim, am spus-o!
o iubeşti atâta, încât să pierzi totul de dragul ei?
da!, răspunse fără ezitare.
chiar şi călugăria?
chiar şi călugăria!
Bătrânul preot îşi izbi cu putere toiagul în podea de parcă urma să anunţe intrarea unui invitat de seamă, scăpându-i totodată un zâmbet ciudat şi şiret şi cu totul nelalocul lui.
în sfârşit, recunoşti! Şi chiar de-ai vrea să cânţi, nu vei putea, bre binecuvântate!
şi de ce nu pot?
fiindcă tu eşti mirele, netotule! Cu tine se mărită Niki astăzi! Ai mai văzut tu vreodată să cânte un mire la nunta sa?
Vorbele i se aşezară în încăpere asemenea prafului! Cuvintele părintelui i s-au vârât lui Anestis din urechea externă, prin intermediul canalului auditiv, în urechea internă, zguduind membrana timpanică şi declanşând nervii auditivi pentru a se cuibări în lobul temporal al creierului. De acolo, prin intermediul neuronilor, s-au îndreptat spre lobul frontal, responsabil de manifestarea sentimentelor, care, prin comenzile date, activează capacitatea de mişcare şi vorbire. Şi undeva acolo admirabila maşinărie corporală a lui Anestis… s-a stricat. Maxilarul îi căzu! Ochii îi ieşiră din orbite şi dădu să vorbească. Simţi că inima îi bătea frenetic, picioarele îi tremurau.
431
Mintea i se opri în loc, mâinile îi amorţiră. Cuvintele i-au rămas în gât asemenea unui os de peşte. Din gură-i ieşiră nişte sunete comice, asemănătoare celor scoase de un bebeluş ce se alăptează. Dacă părintele glumea, n-avea să i-o ierte niciodată. Primul lucru pe care a reuşit să-l facă a fost să-şi închidă gura. O luă pe urma firului evenimentelor. Toate-i reveniră în minte. Pe dată toate s-au luminat şi au strălucit de parcă tocmai atunci s-ar fi arătat soarele. Bineînţeles că aşa se explică şi tunsoarea, şi bărbieritul, şi ciocnitul paharelor, şi costumul nou, până şi atmosfera veselă de la consiliul mănăstiresc. Acum pricepu că n-ar fi fost cu putinţă ca „tunderea” sa în monahism să nu fi avut loc în timpul dumnezeieştii Liturghii! El era bărbatul pe care Niki îl iubea, de aceea îi zâmbea chiar şi când avea de gând să se căsătorească cu „celălalt”. „Celălalt” era el! Cum putu fi atât de orb?
încercă să-şi facă ordine în gânduri, în simţămintele sale. Ce simţea? Furie pentru că fusese dus de nas? Mânie pentru că toţi, cu excepţia sa, ştiau ce se întâmplă? Dezamăgire pentru că n-avea să se facă monah? Supărare pentru anul pe care-l irosi supunându-se acestei încercări? Nelinişte din pricina căminului pe care şi-l întemeia fără să aibă un serviciu? îngrijorare în privinţa părintelui Haralambie, care avea să rămână singur?
Un zâmbet larg îi apăru pe chip. Nelămuririle păliră. Nu simţea decât bucurie, astăzi nu mai era loc pentru nici un alt sentiment! O bucurie deplină, curată, din străfundurile sale. Şi câteva remuşcări pentru că-L trăda pe Hristos, dezlegând logodna cu El… Dar Hristos este Iubire şi ne vrea fericiţi, fiindcă numai asta poate dori un părinte pentru copiii săi. Îi veni să-l strângă în braţe pe părintele să-l strângă cu toată puterea, dar i-a fost teamă de fragilitatea trupului său. În schimb, îngenunche şi-i sărută gingaş mâna, ca şi cum ar fi sărutat nişte sfinţite moaşte.
432
Ochii înceţoşaţi, parcă de sticlă, ai părintelui se umeziră; lacrimile i se rostogoliră pe obrajii brăzdaţi de riduri adânci, până ce s-au pierdut între firele bărbii. Înlăcrimat şi emoţionat îl mângâie pe creştet.
haide, bre nătăfleţe… Niki e fată bună, să nu mă faci să-mi pară rău…
Anestis îşi şterse lacrimile şi se aşeză lângă cleric.
Un munte de nedumeriri, timpul prea puţin, clopotele răsunau, se auzi claxonul maşinii: venea mireasa!
cum ai pus toate astea la cale, când ţi-ai dat seama că o iubesc şi că mă iubeşte, cum…?
n-avem timp de astea acum, bre binecuvântate!
te rog, vreau să ştiu!
din prima săptămână am înţeles că eşti un copil bun, dar nepotrivit pentru monahism. Monahismul, copilul meu, este jertfa supremă pe care omul n-o poate aduce lui Dumnezeu, de aceea trebuie îmbrăţişat cu tot sufletul. Trebuie să-ţi omori sinele propriu ca să sporeşti pe calea călugăriei, iar pentru asta, trebuie mai întâi să ţi-l urăşti. Odată am respins un frate de mănăstire care venise să fie încercat ca ucenic, întrucât a susţinut că-şi iubea părinţii la fel de mult ca pe Hristos şi Preasfânta. Nu e de ajuns! Iubirea ta faţă de Dumnezeu trebuie să fie nebună şi necondiţionată. Monahii sunt trupele de comando ale lui Dumnezeu şi, ca în armată, puţini sunt făcuţi pentru o asemenea treabă. Iar din clipa în care mi-ai mărturisit pricina care te-a împins să ajungi aici, n-am mai avut nici o îndoială. Ai vrut să te faci monah din motive neînsemnate, dar lui Dumnezeu nu se cuvine să-I arătăm o asemenea purtare. Dacă n-ar fi Dumnezeul milei şi al îndurărilor, ai fi fost osândit pentru veşnicie. Vezi, hotărârea de a te face monah urma să apese numai pe umerii tăi, fiindcă eu am atâtea păcate, că nu mai pot să ridic o altă povară…
433
dar nu eu am decis, ci tu!
tu ţi-ai vădit dorinţa, intenţia, însă decizia ultimă n-a fost în mâinile tale. Pe mine m-a pus pe gânduri faptul că Dumnezeu a îngăduit să se întâmple aşa ceva şi ca să îngăduie asemenea lucru înseamnă că intenţia Sa a fost de a scoate ceva bun din toate astea. M-am rugat mult ca să aflu ce era de făcut până când, într-o clipă, mi-a venit în minte asemenea unei inspiraţii de sus niki; asta înainte de a ajunge în situaţia în care a avut nevoie de ajutorul nostru. Cât despre Dumnezeu, El te iubeşte foarte mult şi există nenumărate „locuri” din care L-ai putea sluji. Şi căsătoria este unul dintre ele. Întemeindu-ţi o familie frumoasă e ca şi cum ţi-ai făuri propria ta rugăciune. Iar Niki este o femeie potrivită pentru o asemenea familie, fiindcă e smerită, ştie ce e suferinţa, fiind îndrăgostită şi de tine, dar şi de Hristos. Din clipa în care-L veţi avea pe Hristos mereu în mijlocul vostru, căminul vă va fi binecuvântat şi veţi îmbătrâni iubindu-vă. Fiindcă în căsătorie nu comandă nici bărbatul, nici femeia. Dumnezeu comandă!
ai înţeles bine că nu sunt bun de monah! Dar cum ai înţeles că sunt vrednic de Niki? Am atâtea defecte!
mai bine un diamant cu defecte decât o piatră şlefuită perfect de apa mării! Te-am întrebat odată câţi copii ai face dacă ţi-ai întemeia o familie şi mi-ai răspuns spontan: „Câţi va voi Dumnezeu”. Numai şi acest lucru mi-ar fi fost de ajuns ca să-mi fac o părere despre tine. De aceea ai grijă, nefericite, să respecţi cuvântul acesta şi să nu aud de planificări familiale, avorturi, anticoncepţionale şi alte lucruri asemenea, fiindcă şi din mormânt o să mă scol să te alerg cu toiagul.
Anestis încerca să-şi amintească. Ceva îi reveni în minte. La câteva săptămâni după ce ajunsese în sat…
nu-mi amintesc de întrebarea asta. Însă mi-amintesc că mi-ai spus să fac cumpărături numai de la ghişeul acela de la supermarket unde se afla Niki, şi nicidecum de la altul!
434
atunci a fost! Când mi-ai vorbit de cum se uita la tine, n-am mai avut nici o îndoială. Când a venit să se spovedească, am întrebat-o şi mi-a mărturisit că te iubeşte! Ia uite ce bărbaţi îi plac dumneaei! Am discutat pe îndelete şi am pus lucrurile la punct.
să ştii tu, Niki, mănăstirea, tata, părintele Stavros şi tot satul, numai eu nu!
tu ai avut de jucat un alt rol!
atunci de ce m-ai pregătit în toată această vreme pentru a mă face monah? La ce bun atâtea privegheri, umilinţe şi rugi?
te pregăteam să fii cap de familie, binecuvântate! Pregăteam un familist luptător, nu un monah. Să ştii că, aşa cum mireanul poate fi şi ascet, şi ascetul poate fi mirean. La urma urmei, crezi că monahul se deosebeşte de un om cu familie? înainte de a semăna pe „noi”, trebuie să desţeleneşti pe „eu”. Ce-ar putea fi mai de folos aici, dacă nu ascultarea monahului? Monahismul şi căsătoria sunt legături pe viaţă! Aşa a fost cândva, aşa ar trebui să fie şi astăzi. Numai că astăzi şi condamnaţii pe viaţă sunt eliberaţi după puţini ani. În virtutea aceleiaşi logici şi cu aceeaşi uşurinţă, şi monahii leapădă haina călugărească, şi cuplurile divorţează. Ce crezi că este familia? O drumeţie în pădure? Strâmtă şi abruptă e calea monahului, dar şi mai strâmt şi mai greu drumul unui bun creştin cap de familie. Ştii de câte nopţi nedormite o să ai parte în preajma copiilor tăi bolnavi? Ştii câte umilinţe şi lovituri de toiag o să primeşti de la viaţă? Iar dacă nu înveţi în general să înduri când îţi merge rău, ai lua-o la picior, părăsind căsătoria în faţa primei greutăţi, asemenea cuplurilor care aleg divorţul. Pomului bătut de vânt poate să i se piardă vreo ramură sau nişte frunze, în schimb, i se întăresc rădăcinile. Şi pomii cu rădăcini puternice dau roade bune şi multe. Şi rugăciunea!… Dacă nu eşti învăţat cu rugăciunea, cum o s-o scoţi la capăt? Ai cumva
435
impresia că rugăciunile au fost scrise doar pentru purtătorii de rasă? Ţi-o spun şi bagă la cap, sărmane: dacă nu rosteşti Acatistul Buneivestiri zilnic şi dacă nu te rogi, o să-ţi clădeşti căminul din paie, ca purceluşul leneş din basm.
Anestis simţi nevoia să-i sărute părintelui chiar mâna în care se întâmpla să-şi ţină toiagul. La vederea lui se întrebă amuzându-se:
şi loviturile de toiag fac parte din manualul unui bun cap de familie?
sunt cele dintâi şi cele mai bune. Femeia nu umblă cu toiagul, ci cu culişerul şi vai de tine dacă va găsi că nu eşti la înălţime! Dacă te pregăteam pentru călugărie, bre binecuvântate, crezi că te-aş mai fi altoit cu toiagul? Ucenicul, care se supune pentru a face ascultare desăvârşită de părintele său duhovnicesc, nu acestuia, ci lui Dumnezeu se supune, iar Dumnezeu nu dă cu toiagul, cel puţin nu în chip văzut! Tu erai pur şi simplu plin de praf, şi mai demult gospodinele desprăfuiau şi cu cârpa, dar şi cum bătătorul de covoare!
dar la urechile mele a ajuns că şi înainte de mine ai altoit nişte monahi!
ei, cu ăia a fost altceva! Îi mânca spinarea, şi cineva trebuia să-i scarpine! Şi, după cum erau, prea puţine le-am dat! Aveau nevoie, ca să-şi aducă aminte de făgăduinţele monahale. În ce te priveşte, loviturile de toiag, privegherile şi alergăturile au avut un alt scop pedagogic. Copil fiind, te-ai trezit în mâinile mele, iar eu trebuia să scot din tine un bărbat. Ai venit la mine fără stimă de sine, fără încredere în propria persoană, fără a te cunoaşte, iar eu am fost nevoit să te replămădesc. Însă eu n-am văzut în Anestis golul pe care-l vedeau ceilalţi, ci caracterul instabil, ce avea nevoie de închegare. Singurul lucru trândav pe care l-am văzut la tine era conştiinţa. Mi-am dat seama că ruginise şi că avea nevoie să fie unsă. Ei, asta am
436
făcut! Ţi-am gresat un pic conştiinţa ruginită! Mai întâi am făcut în aşa fel ca munca să-ţi devină trebuincioasă, căci pentru a dormi într-un spaţiu curat şi avea ce să mănânci e nevoie să munceşti. Apoi să-ţi devină obişnuinţă, spre a o face de la sine, fără a te gândi la ea. Iar la sfârşit, să-ţi devină desfătare, spre a te bucura din toată inima de ea, ca orice bărbat care trudeşte pentru familia sa.
Anestis rămase cu gura căscată.
până la obişnuinţă ai mers bine! Cât priveşte desfătarea, nu ţi-ar fi ajuns nici trei vieţi…
de asta se vor ocupa Niki şi iubirea voastră, iar când o să aveţi şi odrasle, desfătarea o să ajungă la culme. La unele triburi din Africa pentru a ajunge bărbat trebuie să treci prin anumite ceremonii în care plăteşti cu sânge. Iar sângele acesta poate fi al unui animal sau chiar al tânărului respectiv, dar, în fond, este sângele copilului care „moare” pentru a se naşte bărbatul. Tu ai scăpat ieftin, fără să verşi o picătură de sânge, doar cu nişte lovituri de toiag! însă Hristos ţi-am mai spus-o şi altă dată nu vrea să moară copilul ce se află în noi, ci îl vrea temelie a caracterului nostru matur, vrea să ne păstrăm inocenţa, să fim lipsiţi de resentimente, să fim de bună credinţă, asemenea copiilor, pentru că noi, creştinii, ne aflăm în aşteptarea celeilalte vieţi, în care nu intră decât „copiii”. Aminteşte-ţi ce-am văzut şi am ascultat la locul de joacă al acelor copii! Căsătoreşte-te ca şi cum „mâine nu mai există”!
a sosit mireasa!, răzbiră de afară strigăte de bucurie şi entuziasm.
Uşa biroului se deschise şi intrară cu zâmbetul pe faţă părinţii Dimitrie şi Stavros.
ştie?, îl întrebară conspirativ pe părintele Haralambie.
ştie…, le-a răspuns el.
şi ce mai aşteptăm? Lumea a venit, egumenul şi ceilalţi monahi sunt la strană şi mireasa a făcut de două ori turul satului.
437
Chir Ghennatas o să strice claxonul maşinii şi maşina este a mănăstirii.
Anestis stătea în faţa lor tăcut şi gânditor. Îndoielile îl rodeau ca un castor. Părintele Stavros citi pe faţa tânărului ceea ce preotul orb nu avea cum.
ce ai? Astăzi e zi de bucurie!
astăzi! Dar mâine?
dar mâine ce-o să fie?
mâine va trebui să-mi duc soţia la casa pe care n-o am şi s-o întreţin cu un serviciu ce nu există.
părinte Haralambie, nu i-ai spus?, se îndreptă spre clericul înaintat în vârstă.
nu am apucat! Am vorbit de alte lucruri, mai însemnate. Spune-i tu!
să fie binecuvântat! Mai întâi o să aveţi parte de o lună de miere! Este un dar din partea satului; cu toţii au contribuit cu câte ceva ca să faceţi o călătorie, şi asta i-o datorezi părintelui Dimitrie. La întoarcere o să vă aşezaţi în casa ta părintească. Tatăl tău se va muta la mănăstire, ca să-mi ţină de urât, să îmbătrânim împreună. O să-i stai câteva luni în preajmă ca să înveţi ce e nevoie. Odată ce va ieşi la pensie, o să-i iei locul de epistat la metoc. Aşa o să ai şi serviciu, şi casă! A, şi încă ceva… La metoc o să vină şi „popa-Rambo”…
Părintele Haralambie simţi neîncredere în tăcerea ucenicului său.
să fii sigur! în starea în care sunt, o chilie la un metoc liniştit e tot ce-mi trebuie! Eu mă îndrept spre plecare, copilul meu, şi trebuie să mă pregătesc, să mă afund în pocăinţă şi să mă rog cu lacrimi până ce sufletul mi se va curăţa, spre a fi gata să-şi întâlnească Creatorul. Aceasta nu se va putea în tâmpla, dacă o să stau cu grijile şi treburile de zi cu zi la coliba mea. Ca să nu mai spun că în lipsa ta, locul o să se transforme din nou într-o cocină…
438
o să ai de îngrijit trei bătrâni, sărmane!, îl sperie pe Anestis, glumind, părintele Stavros ca să destindă atmosfera.
şi să nu crezi că ai scăpat de loviturile de toiag!, interveni râzând părintele Dimitrie.
Anestis s-a îndreptat voios de spate. Era luminos ca un foc de artificii. Se întorsese spre un geam ca să-şi îndrepte părul şi pentru o ultimă pregătire. Ei, trebuie să arate ca un mire, nu ca un calic! Auzind că-l cheamă părintele Haralambie, s-a întors la glasul său. Părintele se căuta sub rasă, la piept, de unde scoase vechea icoană a Sfântului Gheorghe din Ioannina darul primit de la mama sa.
acesta-i darul meu. Să trăiţi, să fiţi fericiti şi să vă faceţi o familie binecuvântată, copilul meu!
Emoţionat, Anestis îşi întinse mâna tremurândă. Era icoana atât de dragă clericului, darul primit de la mama sa, odorul familiei, şi totuşi i-o dăruia lui. Luând icoana, apucă şi mâna vârstnicului preot şi, lăcrimând, i-o sărută. Când sărută şi icoana, lacrimile i se transformară în hohote de plâns, cuvântul „mulţumesc” nemaieşindu-i de pe buze.
şi încă ceva, adăugă părintele Haralambie. Ultimul canon pe care ţi-l dau, pentru ca unirea voastră să reuşească: cuplu fiind, o să aveţi un buzunar comun, o oră de masă comună, cu televizorul închis şi oră de rugăciune comună şi, oricât v-aţi certa ziua, să vă împăcaţi înainte de a vă duce la culcare. Haide, acum nuntiţi-vă, copilul meu, şi nu uita: Trăieşte ca şi cum mâine nu mai există!
Avea să se discute multă vreme pe seama nunţii ce avu loc astăzi în sat! Nu tu fast ori excese, nici inovaţii ostentative de parveniţi! Simplu şi modest. Dar impresionant a fost faptul că niciodată nu s-a mai văzut o mireasă care să se uite la mire cu atâta iubire precum Niki. Până să-şi facă apariţia, nu încetase
439
să plângă, ochii prefăcându-i-se în adevărate mărgele al bastre. Şi era preafrumoasă în rochia ei de mireasă simplă dar din partea socrului mare. Iar felul în care policandrul îşi revărsa lumina o făcea să pară o păpuşă strălucitoare. S-a împăcat şi cu sora ei, care acum îi era alături şi se mândrea cu ea.
Dar şi mirele strălucea ca un mic soare. Ochii-i erau numai zâmbet, iar nările-i sorbeau nesăţios clipele. Frumos, în costumul său de mire, n-o lăsase nici o clipă de mână. Un cuplu frumos, armonios, binecuvântat, potrivit!
Şi Hristos din cupola bisericii le zâmbea!
Comenzi: www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Tipar: ARTPRINT
E-mail: office@artprint.ro
TEL:021 336 3633
O poveste captivantă, admirabil scrisă râsete şi lacrimi, umor autentic, înţelesuri profunde, emoţii –
Vasilis G. Frangopulos, autorul bestsellerului o muscă în Sfântul Munte, revine cu o carte de aceeaşi profunzime, despre dorinţa omului de a se sfinţi, adică de a se uni cu Hristos.
Acest roman cu un final surprinzător, alcătuit pe planuri multiple, reuşeşte să răspundă nenumăratelor întrebări legate de credinţă şi viaţă, captivându-ne prin povestea lui Anestis un tânăr plictisit şi înfierat de toţi cei din jur, de prieteni şi colegi, chiar şi de familia sa -, în centrul căreia se află întâlnirea lui cu un călugăr mai mult decât râvnitor din alte vremuri, pus faţă în faţă cu mentalitatea şi spiritul epocii contemporane.
Autorul conturează portretul unui tânăr ce se descoperă pe sine cu ajutorul unui duhovnic care, cunoscând tainele sufletului uman, reuşeşte să-şi iniţieze ucenicul în viaţa duhovnicească şi să-l provoace să-şi recunoască totodată slăbiciunile, dar şi puterea de a-şi lua viaţa în mâini, de a naviga în apele tulburi ale acestei lumi care îl cheamă.
Astfel, personajele, dar odată cu ele şi cititorii, vor fi purtaţi într-o călătorie miraculoasă, în care vor atinge, fără să-şi dea seama, părţile cereşti ale pământului şi zonele pământeşti ale cerului, oferindu-li-se şansa de a înţelege cum lucrează Dumnezeu pentru noi.
www.sophia.ro
ISBN 978-630-346-000-0
9 786303 460000