PHILON DIN ALEXANDRIA
VIAŢA LUI MOISE
EDITURA HASEFER
PHILON DIN ALEXANDRIA
VIAŢA LUI MOISE
Coperta: A. DĂRIAN
Redactor: S. SÎNGER
Corector: I. POPOVICI Tehnoredactare computerizată: MARIUS GELLER
© Ed. Hasefer a F.C.E.R.
B-dul I.C. Brătianu 359 Bucureşti, 030173 românia Tel.fax.: 0040-1-3122284 e-mail: hasefer@fx.ro
ISBN 973-8056-96-9
PHILON DIN ALEXANDRIA
VIAŢA LUI MOISE
Prefaţă de ALEXANDRU BARNEA
Cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note de ION ACSAN
EDITURA HASEFER Bucureşti, 2003
Carte editată cu sprijinul Departamentului pentru relaţii interetnice
Prefaţă
Istoricii şi, încercând să-i urmeze, cititorii şi comentatorii domeniului, au a ţine seamă de surse şi de veridicitatea lor, atrăgând atenţia asupra importanţei informaţiilor transmise şi demne de luat în seamă. Antichitatea a fost, de la începuturile fixării în scris a faptelor, pildelor şi ideilor, deosebit de atentă la acest efort de gândire al selecţiei şi transmiterii. Or, într-o şcoală de o atât de înaltă ţinută cum a fost cea alexandrină, Philon era inevitabil format într-o asemenea direcţie, pe care şi astăzi încercăm să o transmitem şi să o dezvoltăm. Este unul dintre motivele care m-au determinat să notez aceste rânduri, la bucuria de a comunica publicului românesc importanţa apariţiei textului acum tradus al lui Philon despre Moise.
Spaţiul românesc spre care se îndreaptă traducerea de faţă aparţine, şi el, culturii Bibliei. Adică tocmai acelei Cărţi de unde ştim sau ar trebui să ştim esenţialul despre Moise. Sau, pe scurt, despre el ca profet, legiuitor şi salvator al evreilor până la fixarea lor în ţară, împreună cu aducerea acestora la credinţa într-un singur şi unic Iahve şi cu iniţierea aşa-numitului sistem al legiuitorilor. Am
5
avut recent prilejul rar aş spune mai curând privilegiul de a vedea câteva urme arheologice palpabile ale acestui sistem, între altele la Haţor, unde am asistat la cercetările arheologice din fortificaţia preistorică purtând vestigii biblice monumentale, la Megiddo şi la Dan. Acolo, reconstituiri făcute pe baza descoperirilor arheologice sugerează vizitatorului cum avea loc judecarea la intrarea în oraşul fortificat.
Ultimul capitol din Deuteronomul, al 34-lea, care vorbeşte despre moartea lui Moise în cel de-al 120-lea an al său, aduce imaginea din urmă a patriarhului cuprinzând cu privirea ţara prezentă şi viitoare:
1. „Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara: de la Galaad până la Dan, ”
2. „tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi a lui Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus, ”
3. „partea de miază-zi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor până la Ţoar”.
Poate va fi arătat atunci Moise, probabil cam pe la anul 1250 î.e.n., aşa cum l-a imaginat în piatră cu 2765 de ani mai târziu Michelangelo. Pentru noi rămâne, dincolo de acest semn remarcabil între multe altele, trecerea extraordinară prin timp a unei asemenea personalităţi monumentale până în zilele noastre.
6
Din şirul care marchează această trecere milenară face parte cu eminenţă autorul antic tradus acum, Philon din Alexandria, care a trăit şi a scris contemporan unor evenimente capitale pentru istoria universală: apariţia şi începerea răspândirii creştinismului cam în acelaşi timp cu consolidarea şi creşterea viguroasă a Imperiului Roman lăsat de Augustus. Dincolo de a fi fost legat direct de aceste evenimente, oraşul Alexandria al lui Philon era atunci nodul complex al unor cunoaşteri filosofice şi teologice adânci. Se poate spune că Philon însuşi făcea parte integrantă din acesta, nu numai ca un cunoscător direct, dar şi ca unul dintre cei mai străluciţi filosofi ai vremii, exersându-şi gândirea în cele mai importante sisteme, ca acelea datorate lui Platon, lui Pitagora şi lui Aristotel sau în cel stoic. înclinat mai ales spre latura teologică a gândirii, a încercat şi a reuşit o experienţă remarcabilă de îmbinare a iudaismului cu filosofia greacă. în acest sens, legătura pe care a făcut-o între Logos şi Dumnezeu reprezintă un pas notabil pentru opera lui Philon, deschizător de drum pentru gânditorii teologi care i-au urmat. între aceştia, părinţii bisericii creştine din primele secole ale noii credinţe l-au citit şi l-au citat adesea, astfel transmiţându-se şi devenind universale conceptele de bază formulate de Philon.
Plecând de la acest context, Viaţa lui Moise datorată lui Philon este o reluare şi totodată o interpretare a celei din Biblie în spiritul propriei gândiri şi al şcolii alexandrine, iată, aşadar, un alt
7
punct de valoare şi, prin urmare, de interes pentru cititorul român, căruia îi recomand călduros această lectură nouă.
ALEXANDRU BARNEA
Bucureşti, 15 august 2003
8
Cuvânt asupra ediţiei
Intervalul dintre secolul II î.e.n. şi secolul V e.n. a fost o perioadă de înflorire a filosofiei în comunităţile diasporei elenistice, aflată într-un contact permanent cu multitudinea curentelor gândirii greceşti, admiţând deopotrivă mitologia şi ateismul. Cel care a înfăptuit „mezalianţa” dintre monoteismul bazat pe revelaţia divină şi spiritul umanist al filosofiei eline a fost Philon Iudeul, originar din Alexandria, patria neoplatonismului, fiind recunoscut ca un precursor al acestuia. N-a asimilat numai esenţa platonismului, care a elaborat teoria Ideilor şi legislaţia Statului ideal, ci şi pitagoreismul impregnat de mistica cifrelor, precum şi stoicismul preocupat de morală şi de alegorism. Erudit cu o dublă cultură, el s-a străduit să realizeze o fuziune a filosofiei greceşti cu iudaismul şi gândirea rabinică.
Dacă cel mai mare istoric iudeu a avut, alături de numele său evreiesc, Josephus, şi unul roman, Flavius, ca libert al unei familii imperiale, redactându-şi operele în aramaică şi în elină, cel mai mare filosof iudeu al epocii elenistice a avut un nume grecesc, componentă a cuvântului predestinat pentru viaţa şi tratatele sale: „philosophia” –
9
Dragoste-de-înţelepciune. Spre a nu fi confundat cu alţi omonimi, i s-a spus Philon din Alexandria, oraş în care s-a născut în a treia decadă a secolului I (28 sau 21) î.e.n., stingându-se tot acolo în a cincea decadă a secolului I (41 sau 49) e.n. Philon din Eleusis a fost arhitectul atenian care a întocmit în 367 î.e.n. planurile noului arsenal din Pireu, aproape de portul Zea. Philon din Bizanţ (a doua jumătate a secolului III î.e.n.) a scris lucrări despre maşinile de război, despre cele şapte minuni ale lumii ş.a. Philon din Byblos (secolul I î.e.n.) a tradus în greceşte cele opt sau nouă cărţi ale Istoriei Feniciei şi Egiptului, elaborată de Sanchoniaton din Berytus în 1250 î.e.n. Philon din Larissa, filosof grec din şcoala academică, a trăit la Roma, fiind maestrul lui Cicero. Un alt Philon a fost medic în Tars.
Philon se trăgea dintr-o familie de vază a comunităţii iudaice din Alexandria, unde a primit o temeinică educaţie grecească, diaspora elenistică neavând în perioada aceea nici o şcoală ebraică. Stăpânea la perfecţie limba şi literatura elină, preferinţele sale mergând spre istorie şi filosofie. Din mărturisirile sale reiese că abia la maturitate a învăţat ebraica, transpunând cu serioase dificultăţi termenii religioşi în limba greacă. A dus o existenţă retrasă, dedicată exclusiv studiului, meditaţiei şi scrisului, ceea ce i-a permis să realizeze o operă impunătoare, alcătuită din numeroase tratate filosofice şi lucrări inspirate de viaţa comunităţii alexandrine, având mulţi duşmani printre locuitorii politeişti ai metropolei egiptene. Aşa se explică
10
puţinele date privitoare la viaţa lui personală, principala noastră sursă rămânând Flavius Josephus. A avut doi fraţi: Caius Iulius Alexander, al cărui nume dovedeşte că avea cetăţenie romană, şi Iulius Lysimachus, făcând parte din Consiliul Prefectului Alexandriei, Caecina Tuscus. Primul era alabarh, fiind însărcinat de autorităţile romane să încaseze taxele, dar şi bancher. Din Antichităţi iudaice, XVIII, 6, 3, rezultă că l-a împrumutat la Alexandria cu cinci talanţi pe Herodes Agrippa I, înlesnind plecarea lui la Roma, unde avea să fie numit de Caligula regele iudeei întregi. Acelaşi Flavius Josephus îl menţionează tot în Antichităţi iudaice, XX, 5, 2, alături de fiul său Tiberius Iulius Alexander, care şi-a trădat credinţa strămoşească pentru a se pune în slujba romanilor, devenind Epistrategul Siriei (41 e.n.), al doilea Procurator al iudeei (46?-48 e.n.) şi Prefect al Egiptului în timpul domniei lui Nero, când a înăbuşit insurecţia evreiască din Alexandria: „După (procuratorul) Fadus a urmat Tiberius Alexander, fiul lui Alexander, fostul alabarh al Alexandriei, care-i întrecuse pe toţi locuitorii oraşului prin nobleţea şi averea lui, depăşindu-l cu mult pe fiul său; acesta n-a rămas fidel credinţei propriilor străbuni. Sub guvernarea lui, Iudeea a fost bântuită de marea foamete în timpul căreia regina Helena a cheltuit bani mulţi, cumpărând din Egipt grâu, spre a-l împărţi nevoiaşilor, aşa cum am spus mai sus. Apoi au fost executaţi fiii lui Iudas Galileanul (…), Alexander dând poruncă să fie ţintuiţi pe cruce
11
Iacob şi Simon. ” Helena era mama regelui din Adiabene, Izates, convertită la iudaism.
Spre deosebire de renegatul său nepot, avid de funcţii înalte în ierarhia romană, Philon şi-a desăvârşit educaţia ebraică în mediul familial sau prin participarea directă la slujbele sinagogale şi la ceremoniile comunităţii, făcând cel puţin o dată un pelerinaj la Ierusalim. Biblioteca din Alexandria i-a pus la îndemână toate comorile literaturii şi filosofiei eline. Acolo se afla şi Septuaginta, traducerea Sfintelor Scripturi, realizată de 72 de venerabili iudei, buni cunoscători ai limbii greceşti, care au îndeplinit dorinţa lui Ptolemeu al II-lea Filadelful de a avea în biblioteca lui personală Legile lui Moise. El însuşi le-a aprofundat în tratatele sale pentru ca nu numai alexandrinii, ci şi greci de pretutindeni să le poată cunoaşte în profunzime, comparându-le cu legile lor ceva mai noi. Atunci când propria comunitate s-a aflat în impas, a venit în ajutorul ei prin lucrări apologetice, făcând parte din delegaţia trimisă la Roma s-o apere de acuzaţii nedrepte în faţa împăratului Caius Caligula (40 e.n.). Iată cum a descris această călătorie istorică Flavius Josephus în Antichităţi iudaice, XVIII, 8, 1: „În vremea aceea a izbucnit în Alexandria o aprigă dispută între iudeii care locuiau în oraş şi greci şi fiecare tabără şi-a trimis solii ei la Caius. Unul dintre solii alexandrinilor era un anume Apion, care a adus în scris grele insulte iudeilor, reproşându-le printre altele faptul că neglijau cultul lui Caesar. în vreme ce toţi supuşii imperiului roman clădeau altare şi temple închinate lui Caius, pe care
12
îl cinsteau ca pe un zeu, numai iudeii socoteau că era înjositor pentru ei să-i facă statui sau să jure în numele său. Prin asemenea acuzaţii extrem de grave, Apion spera să-l aţâţe pe Caius împotriva iudeilor şi era evident că avea să izbutească. Ca atare, s-a pregătit să răspundă la învinuirile ce li se aduceau conducătorul soliei iudeilor, Philon, bărbat vestit, fratele alabarhului Alexander, foarte priceput în domeniul filosofiei. Dar Caius l-a împiedicat să vorbească şi i-a poruncit să plece, fiind atât de furios încât nu mai încăpea îndoială că îi va pedepsi aspru pe iudei. Philon s-a retras, simţindu-se jignit, şi i-a îndemnat pe iudeii din preajma lui să nu-şi piardă cumpătul, deoarece Caius şi-a dezvăluit mânia prin cuvinte, dar şi-a atras duşmănia lui Dumnezeu. ”
Flavius Josephus a combătut odioasele calomnii ale antisemitului erudit grec în pamfletul său intitulat Contra lui Apion, a cărui traducere a văzut lumina tiparului, împreună cu Autobiografia sa, la Editura Hasefer în 2002, prefaţatorul volumului fiind Răzvan Theodorescu. Philon însuşi şi-a descris contribuţia la solia iudeilor alexandrini în lucrarea sa Legatio ad Caium, care, din păcate, nu ne-a parvenit integral. Pe Aulus Aridius Flaccus, guvernatorul din Alexandria, care a aţâţat vrajba dintre comunităţile greacă şi iudaică în 38 e.n., fiind până la urmă înlăturat de Caligula, l-a înfierat într-o altă lucrare cu caracter istoric, intitulată in Flaccum (Contra lui Flaccus). A scris şi Apologia pro Iudaeis, din care ni s-a păstrat un fragment referitor le esenieni.
13
Cele circa cincizeci de scrieri philoniene sunt cunoscute sub titlul lor latinesc, dar au fost păstrate în greaca lor originală, alături de câteva traduceri în limba armeană. Ele conţin pertinente comentarii care aprofundează textele Pentateuhului cu ajutorul alegoriei şi al simbolurilor, apropiindu-se de omiliile (predicile) rabinice. O primă categorie cuprinde tratate despre Geneză (Facerea): De opificio mundi (Despre crearea lumii), De sacrificiis Abelis et Caini (Despre jertfele lui Abel şi Cain), De posteritate Caini (Despre posteritatea lui Cain), De agricultura (Despre agricultură), De ebrietate (Despre beţie), De sobrietate (Despre cumpătare), De confusione linguarum (Despre amestecarea limbilor) ş.a. A doua categorie este consacrată legilor naturale sau scrise: De Decalogo (Despre Decalog), Legum allegoriae I-II (Interpretarea alegorică a legilor sfinte), De specialibus legibus I-IV (Despre legile speciale) ş.a. A treia categorie, referitoare la istoria internă şi externă a iudeilor, reuneşte în afară de pamfletele la adresa lui Flaccus şi Caligula, biografiile unor patriarhi şi personaje biblice: De Abrahamo (sau Viaţa înţeleptului instruit de legile divine), De Iosepho (sau Viaţa omului politic), De vita Mosis (sau Tratatul despre Dumnezeu şi despre prooroci) ş.a. Dintre renumiţii triumviri, l-am preferat, fireşte, pe ultimul, sub zodia căruia se situează întreaga viaţă şi operă a filosofului iudeu din Alexandria.
Putem oare să subestimăm coincidenţele dintre biografiile lui Moise şi Philon? Nici unul n-a avut parte de o patrie şi amândoi au fost nevoiţi să înveţe
14
şi să folosească o limbă străină: primul egipteana, al doilea — elina, fiecare însuşindu-şi abia la maturitate graiul strămoşilor lor. Şi la unul şi la altul întâlnim aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu, înţelepciune, lege şi virtute. Era firesc ca Philon să scrie prima biografie a lui Moise, deschizând o lungă listă care se întinde din primul secol al Mileniului 1 până la începutul Mileniului III. El este autorul primului roman despre Moise şi al primei sale monografii. A respectat ordinea cronologică doar în prima carte, hărăzită să facă portretul conducătorului ideal al unui popor care scapă de robia egipteană şi pleacă în căutarea patriei făgăduite de Creatorul lumii, învingând cu ajutorul divin marea, pustiul, setea, foametea şi vrăjmaşii întâlniţi în drumul său. Care alt rege neîncoronat a mai avut de înfruntat atâtea obstacole insurmontabile, păstrându-şi calmul, cumpătarea şi luciditatea în momentele cele mai grele? Cartea a II-a încalcă criteriul cronologic şi are trei secţiuni distincte, menite să reliefeze celelalte virtuţi cardinale ale multilateralului geniu moisic: cea de Legiuitor înţelept, de Sacerdot care stabileşte într-un timp scurt toate detaliile unui cult de o mare complexitate şi cea de Prooroc aflat în contact direct cu Divinitatea cosmică. La vechii greci profeţia era apanajul mai multor zei, chiar şi eroii locali avându-şi propriul lor oracol. El se adresează grecilor ca unul care a primit aceeaşi pregătire. Ca atare, privitor la leviţii rebeli care vor să-şi însuşească rangul de Mare Preot, atribuit de Moise fratelui său Aaron, şi au fost înghiţiţi de pământ
15
împreună cu familiile şi susţinătorii lor, autorul afirmă că au ajuns în Infernul elin: Hades. Eludează adesea faptul că vorbeşte despre nişte iudei, spre a fi pe înţelesul cititorilor săi, cultivând anacronismele. Recurge chiar la legiuitorii şi la filosofii greci, spre a-i face tributari lui Moise, mult mai vârstnic decât aceştia. Face aluzie la secta terapeuţilor, care nu ducea o viaţă activă, precum esenienii, ci una contemplativă. Numele lor se trage de la verbul elin „therapeuein”, care are semnificaţia de a găsi remedii (pentru suflet) şi de a sluji (pe Domnul prin recluziune, rugăciuni zilnice, post şi solemne întruniri şabatice). Terapeuţii trăiau izolaţi pe malul lacului Mareotis de lângă Alexandria şi Philon i-a vizitat, înfăţişându-i cu mare admiraţie în De vita contemplativa.
În monografia intitulată Philon dAlexandrie, apărută la Paris în 1958, Jean Danielou a situat viaţa filosofului la confluenţa dintre iudaism, elenism şi romanitate. Despre lucrarea tradusă în cartea de faţă, autorul afirmă următoarele: „Scopul lui Philon este de a-l prezenta pe Moise drept încarnarea idealului lumii elenistice, de a-l înfăţişa pe Moise în aşa fel încât să fie acceptat de nişte păgâni, cărora li se adresează. Elementele alegorice intervin într-o oarecare măsură în interpretarea Tabernacolului şi a veşmintelor Marelui Preot. Dar aceasta respectă tradiţia din Alexandria şi este în concordanţă cu înţelepciunea greacă.”
Philon s-a străduit să demonstreze coreligionarilor săi că sfintele lor tradiţii se armonizează cu filosofia platoniană, aristotelică şi
16
stoică, precum şi că asocierea lor respectă spiritul învăţăturilor lui Moise, care le-a fost precursor, confirmând însemnătatea universală a Bibliei, devenită accesibilă chiar şi idolatrilor. Măiestria lui se reflectă nu numai în abila utilizare a alegoriei, simbolului, comparaţiei şi metaforei, ci şi în amplitudinea frazei, amintind de arta dialogurilor platoniene, fapt care îngreunează mult munca traducătorilor săi. Fără să subînţeleagă o divinitate personificată, Platon vorbeşte în Timaios de un zeu considerat „Creator” sau „Arhitect” al Universului, având posibile intuiţii biblice.
Viaţa lui Moise, romanul istoric al lui Philon din Alexandria, rămâne piatra de temelie a bibliografiei vaste, captivată de existenţa autorului Torei nemuritoare. A doua jumătate a Cărţii a II-a, Cartea a III-a şi Cartea a IV-a din Antichităţi iudaice, însumând 30 de capitole, au fost consacrate evocării lui, unde se resimte pe alocuri influenţa philoniană. Dar ea este şi mai vădită în ultima lucrare a lui Flavius Josephus, Contra lui Apion, în capitolele finale, care se referă la opera lui Moise, la legile sale, precum şi la cele ale lui Platon. Am semnalat acest lucru în notele explicative, în care m-am străduit să nu rămân tributar aparatului critic al ediţiilor consultate cu prilejul traducerii în româneşte.
Operele lui Philon din Alexandria au fost publicate în ediţii bilingve sub patronajul Universităţii din Lyon de către Roger Arnaldez, Claude Mondesert, Jean Pouillux şi Pierre Savinel. Excepţie face tratatul De fuga et inventione, prin
17
care şi-a susţinut teza de doctorat Esther Starobinski-Şafran din Geneva, asumându-şi tipărirea Introducerii, textului, traducerii şi a comentariului amplu (Paris, 1970). Lucrarea are ca laitmotiv Fuga de acasă şi Descoperirea căii de întoarcere la liman. Acest demers, provocat de ruşine, teamă sau ură, este exemplificat prin Agar, sclava egipteană a geloasei Sara, care nu şi-a zămislit încă propriul fiu, şi prin patriarhul Iacob, prigonit de fratele său Esau şi de socrul său Laban. Nevoiţi să accepte condiţia umilă de fugari, amândoi au întreprins un itinerar spiritual. Erudita editoare este de părere că, prin metoda sa alegorică, Philon a urmărit să depăşească semnificaţia imediată a textului biblic, nicidecum să-l distrugă (Introducere, p. 48). Philon dAlexandrie, volum apărut la Paris în 1967, reuneşte comunicările colocviului organizat de Centrul naţional de cercetări ştiinţifice al Franţei la Lyon între 11 şi 15 septembrie 1966, purtând semnăturile unor aşi ai exegezei philoniene. La noi nu putem semnala decât articolul publicat de orientalistul Constantin Daniel în Studii teologice, XXVII, 1975: Philon din Alexandria, membru de seamă al mişcării eseniene din Egipt. A revenit Editurii Paideia meritul de a tipări în colecţia Cărţilor de seamă (2002) tratatul lui Philon din Alexandria, Comentariu alegoric al sfintelor legi după lucrarea de şase zile (Traducere, introducere şi note de Zenaida Anamaria Luca). între Portretele şi legendele incluse de Elie Wiesel în Celebrare biblică, volum tradus de Janina Ianoşi (Editura Hasefer, 1998), figurează şi Moise: portretul unui conducător.
18
Între timp, a apărut la aceeaşi editură şi monografia lui Andre Neher, Moise şi vocaţia iudaică, tălmăcită de Ţicu Goldstein (2002), având în final utile Observaţii bibliografice.
Punem aşadar la dispoziţia cititorilor traducerea scrierii de referinţă a lui Philon, Viaţa lui Moise, sperând ca în viitor să i se alăture alte lucrări semnate de exegetul elenistic al Pentateuhului şi totodată un mare clasic al gândirii iudaice.
ION ACSAN
Mai 2003
19
Rezumatul Cărţii I:
1-4 Introducerea.
5-19 Naşterea lui Moise; cum a fost el abandonat de părinţii săi, salvat şi adoptat de fiica regelui.
20-24 în vederea instruirii lui, pentru fiecare materie au fost chemaţi cei mai mari dascăli din Egipt şi din străinătate.
25-33 Moise se îngrijeşte el însuşi de educaţia lui morală, datorită înţelepciunii şi fermităţii care îl caracterizau.
34-39 Mizeria şi sclavia evreilor din Egipt.
40-45 Străduinţele lui Moise de a uşura suferinţele lor.
46-50 Fuga şi retragerea lui Moise în Arabia.
51-59 întâlnirea cu fiicele lui Ietro; mustrările aduse păstorilor; căsătoria lui Moise.
60-64 Moise devine cel mai bun păstor al vremii sale, aşa cum va fi cel mai bun conducător al popoarelor.
65-70 Rugul cuprins de flăcări; semnificaţia lui.
71-84 Moise este alesul lui Dumnezeu; semnele care dovedesc vocaţia lui.
85-95 Revenirea lui Moise în Egipt.
96-139 Neîncrederea arătată de egipteni.
împărţirea plăgilor ( 96-97); prefacerea apei în sânge, broaştele ( 98-106); ţânţarii ( 107-112); plăgile venite din
21
aer şi din cer ( 113-126); a şaptea plagă ( 127-129); ultimele trei plăgi ( 130- 139).
140-146 Ieşirea evreilor din Egipt; prada pe care o iau cu ei ( 140-142); cele zece plăgi nu i-au atins deloc pe evrei ( 143-146).
147-162 Moise este ales să conducă poporul: virtuţile personale, pe care le-a dovedit în această funcţie.
163-166 împreună cu evreii, a ales calea pustiului; ei sunt călăuziţi de un stâlp de nor.
167- 180 Egiptenii pornesc în urmărirea lor ( 167- 169); îngrijorarea evreilor ( 170-172); prezicerea lui Moise ( 173-175); trecerea prin Marea Roşie ( 176-180).
181-190 Chinuiţi de sete, evreii cârtesc împotriva lui (181-184); Mara ( 185-187); Elim (188-190).
191-213 Nemulţumirea evreilor ( 191-199); mana ( 200-208); prepeliţele ( 209); fântâna ( 210-213).
214-219 Amalec; victoria obţinută de evrei asupra fenicienilor.
220-236 Moise îşi trimite iscoadele.
237-254 Edom.
255-257 Izvorul.
258-262 Seon; izbânda asupra amorrheilor.
263-299 Balac şi Balaam.
300-304 Phinees.
305-318 Războiul dus împotriva lui Balac; răzbunarea evreilor; împărţirea prăzii; ofranda trufandalelor.
319-333 împărţirea Iordaniei orientale.
334 Introducerea în materia Cărţii a II-a.
22
CARTEA I
De ce scriu această viaţă a lui Moise
(1) Am proiectat să scriu despre viaţa lui Moise, socotit de unii drept legiuitorul iudeilor, de alţii drept tălmăcitorul legilor sfinte, omul din toate punctele de vedere măreţ şi desăvârşit, având intenţia să-l fac cunoscut celor ce sunt vrednici să nu-l nesocotească1. (2) Căci dacă faima legilor pe care le-a lăsat în urma lui s-a răspândit în lumea întreagă şi a atins marginile pământului, puţini sunt cei ce ştiu 2 cine a fost el în realitate: fireşte, din pricina invidiei ce i se poartă, precum şi datorită faptului că se opune adesea prescripţiilor date de legiuitorii diverselor cetăţi, scriitorii din rândul grecilor n-au crezut că merită să fie pomenit. (3) Cei mai mulţi dintre ei au făcut exces de calităţile cu care i-a înzestrat educaţia şi au compus în versuri sau în proză comedii sau opere dezmăţate, demne de nişte sibariţi, neruşinarea lor stârnind zarvă pretutindeni. Se cădea ca ei să-şi folosească darurile naturale prin povestirea vieţii oamenilor virtuoşi, pentru ca nici o faptă bună de
1 Philon se adresează din capul locului grecilor cultivaţi din Alexandria care îl ignoră pe autorul Pentateuhului. Contrar obiceiului său, în întreaga lucrare, el nu-şi menţionează celelalte scrieri, cu excepţia unui tratat despre numere (II 115), fără caracter esoteric.
2 Flavius Josephus invocă acelaşi motiv în Contra lui Apion, I, 213.
23
odinioară şi din prezent să nu fie trecută sub tăcere şi să piară, în loc să strălucească din plin, iar ei să nu treacă nepăsători pe lângă subiectele cele mai bune, fără să prefere temele nedemne de nici un răsunet, consacrându-şi râvna pentru a descrie frumos faptele rele, spre a da strălucire viciului. (4) Dar eu mă voi ridica deasupra răutăţii acestor oameni şi voi da la iveală personalitatea lui Moise, culegându-mi ştirile atât din Cărţile Sfinte pe care el ni le-a lăsat ca o dovadă a uimitoarei sale înţelepciuni, cât şi din gura bătrânilor naţiei noastre3: am căutat mereu să împletesc în aceeaşi urzeală ceea ce mi se spunea şi ceea ce citeam, şi mi se pare că pe această cale voi lămuri mai bine decât alţii detaliile vieţii lui.
Naşterea lui Moise şi neamul din care se trage
(5) Voi începe cu ceea ce trebuie să încep. Moise se trăgea din seminţia caldeeană4; el s-a născut şi a fost crescut în Egipt, întrucât din pricina foametei care bântuia de multă vreme Babilonul şi ţinuturile învecinate, strămoşii săi, plecaţi în căutarea hranei, s-au strămutat cu întreaga familie în Egipt, ţară de câmpie, cu sol adânc, care produce tot ce are nevoie firea omenească, mai ales bobul de grâu. (6) Căci în toiul verii, când zice-se că celelalte cursuri de apă se micşorează, fluviul ce curge acolo, datorită puhoaielor iscate de ploaie sau izvoarelor naturale, se umflă şi se revarsă; ca atare, inundă şi acoperă
3 Autorul face aluzie la tradiţiile orale şi la „legea orală”.
4 în numeroase manuscrise, în loc de chaldaios apare cuvântul ebraios.
24
ogoarele, care nu au trebuinţă de ploaie ca să dea întregul an recolte îmbelşugate, producând tot soiul de plante, cu condiţia ca, din întâmplare, să nu intervină mânia lui Dumnezeu, provocată de nelegiuirea mare a locuitorilor. (7) Şi tatăl, şi mama sa se numărau printre oamenii cei mai nobili din vremea lor, ei care, aparţinând aceluiaşi trib, erau mai strâns uniţi prin dragoste decât prin legăturile de sânge. Făcea parte din a şaptea generaţie5, începând de la cel dintâi care a venit din străinătate pentru a întemeia întreaga seminţie a iudeilor.
(8) El a primit o educaţie regească din următoarea pricină: regele ţării, încolţit de creşterea necontenită a neamului nostru, temându-se că străini deveniţi mai numeroşi vor dobândi o putere mai mare şi vor contesta suveranitatea băştinaşilor, a recurs la un plan nelegiuit, ca să le răpească forţa; a dat un ucaz privitor la noii-născuţi: să fie crescute numai fetele deoarece femeia, prin slăbiciunea ei dată de natură, se teme de război -, iar pe băieţi să-i hărăzească pieirii, pentru ca numărul lor să nu mai crească în fiecare cetate. Căci puterea care se sprijină pe un mare număr de bărbaţi este o fortificaţie greu de cucerit şi greu de nimicit. (9) încă de la naştere, pruncul părea să aibă o frumuseţe mai mare decât a oamenilor obişnuiţi, aşa că părinţii săi, atât cât le-a stat în putinţă, n-au ţinut seama de poruncile despotului. Zice-se că, vreme de trei luni6, mama lui l-a alăptat în casa ei, fără ştirea celor mai mulţi dintre oameni.
5 Vezi Ieşirea, 6, 16-20.
6 Vezi Ieşirea, 2, 2 ş.u.
25
Moise lăsat în voia apelor
(10) Dar, cum se întâmplă îndeobşte înlăuntrul monarhiilor, printre ei se aflau şi unii care iscodeau cele mai tainice unghere, din râvna lor de a oferi regelui mereu veşti noi; părinţii lui Moise s-au temut că dorinţa lor de a salva o singură viaţă să nu atragă, împreună cu această făptură, pieirea unui mare număr ce-i cuprindea şi pe ei; cu ochii înlăcrimaţi, şi-au abandonat pruncul pe malul fluviului cu grele suspine, deplângându-şi silnicia care i-a făcut să devină ucigaşi şi să se cheme călăii propriilor lor odrasle, deplângând deopotrivă copilul hărăzit unei morţi fără nici o noimă. (11) Apoi, cum era şi firesc să se întâmple într-o situaţie atât de ciudată, ei se învinovăţeau de faptul că şi-au îngreunat nenorocirea, spunând următoarele: „Barem să-l fi abandonat când era nou-născut! Cei mai mulţi sunt de părere că nu poţi fi socotit om atâta timp cât nu te-ai înfruptat deloc din roadele lumii. Dar noi în chip nesăbuit l-am hrănit vreme de trei luni întregi şi ne-am căşunat astfel o suferinţă şi mai mare, iar lui o pedeapsă şi mai grea, fiindcă în clipa când poate să distingă bucuriile şi necazurile, el îşi găseşte pieirea, dându-şi seama de nenorocirile cumplite care îl pândesc.” (12) Fără să cunoască viitorul, ei se îndepărtau, căzând pradă unei dureri jalnice; dar sora sugarului, abia o fetişcană, înduioşată de chinul celor pe care îi iubea, s-a tras puţin mai la o parte, spre a
7 Duioşia pe care o arată Philon faţă de sufletul unui prunc de trei luni este o trăsătură caracteristică a retoricii din vremea lui, care avea o certă doză de afectare.
26
vedea ce-o să urmeze. Mi se pare însă că tot ce s-a întâmplat după aceea e o dovadă a grijii pe care Dumnezeu o purta copilului acela.
Moise adoptat de fiica faraonului
(13) Regele ţării avea o singură fiică, pe care o iubea nespus de mult. Măritată, zice-se de multă vreme, ea nu avea copii şi, cum era de aşteptat, îşi dorea aşa ceva, mai ales un urmaş de parte bărbătească, menit să fie norocosul moştenitor al puterii părintelui ei, care altminteri putea să încapă pe mâinile altuia, fiindcă fata lui nu avea nici un copil8. (14) întotdeauna posomorâtă şi gata să plângă, mai cu seamă în ziua aceea era copleşită de povara grijilor; în timp ce îndeobşte ea rămânea acasă şi nu trecea pragul porţii palatului, iat-o avântându-se spre fluviu, însoţită de slujitoarele sale, către locul unde fusese lăsat în părăsire copilaşul. Apoi, în clipa când s-a dus să se scalde şi să-şi facă abluţiunile, ea l-a zărit unde păpurişul era mai des, dând poruncă să-i fie adus pruncul. (15) L-a privit din creştet până în tălpi, i-a recunoscut frumuseţea formelor şi a constituţiei lui şi, văzându-l cum vărsa lacrimi, a fost cuprinsă de milă, cu inima năpădită de dragoste de mamă, de parcă ar fi fost propriul ei copil. A priceput că era un prunc evreu, părăsit de teama ucazului regal, şi se întreba cum va putea să-l
8 Flavius Josephus vine cu precizarea neoferită de Biblie că Thermutis, cum se numea „fata lui Faraon”, l-a adoptat pe Moise deoarece nu avea copii legitimi (Antichităţi iudaice, II, IX, 7).
27
crească, fiindcă socotea că nu era prea sigur să-l aducă numaidecât la palat. (16) Ea stătea în cumpănă, când sora copilului, din locul unde rămăsese la pândă, a ghicit că era în impas şi a venit degrabă s-o întrebe dacă nu vroia să aibă drept doică o femeie din neamul evreilor, care adusese de curând pe lume un prunc. (17) De îndată ce a primit încuviinţarea prinţesei, fata i-a înfăţişat-o pe mama ei, care era şi cea a sugarului, ca pe o străină gata să primească de bunăvoie să-l hrănească, în schimbul unei simbrii, drept o acoperire a vicleşugului: veghea Dumnezeu, cel care pregătea astfel pruncul pentru hrana primelor sale zile de viaţă, hrana lui îndreptăţită. Apoi prinţesa i-a pus numele de Moise, în sensul lui propriu-zis, fiindcă el fusese scos într-adevăr din apă. Căci este cunoscut faptul că egiptenii folosesc pentru apă cuvântul „moy”9.
(18) După aceea, întrucât el se dezvolta repede şi creştea fără întrerupere, momentul înţărcării lui soseşte, dar nu cum era de aşteptat, la vârsta cuvenită, ci mai devreme; atunci mama lui, care îi era de asemenea doică, a venit să-l aducă la cea de la care îl primise; nu mai avea nevoie să fie alăptat, fiind un copil de neam mare şi chipeş. (19) Deoarece prinţesa a văzut că era mai mare decât cei de-o vârstă cu el şi chipul lui i-a inspirat o dragoste mai arzătoare decât înainte, l-a făcut fiul ei, nu fără să-şi încropească cu îndemânare un pântec proeminent, pentru a lăsa pe cei din jur să creadă că-i era fecior, nu copil substituit. Dumnezeu îndeplineşte lesne
9 Flavius Josephus a dat aceeaşi etimologie biblică (Ieşirea, 2, 10) atât în Antichităţi iudaice (II, IX, 6), cât şi în Contra lui Apion (I, 286).
28
orice doreşte, chiar şi treburile greu de înfăptuit.
în vederea instruirii lui, pentru fiekare materie au fost chemaţi cei mai mari dascăli din Egipt şi din străinătate.
(20) Aşadar, de atunci înainte, a primit o educaţie aleasă şi îngrijiri regeşti; el nu se simţea atras, aidoma prichindeilor, de giumbuşlucuri, râsete şi jocuri, deşi cei ce aveau sarcina să se ocupe de el îi ofereau prilejuri de distracţie şi nu aveau niciodată chipul posomorât în preajma lui; se arăta reţinut şi serios, luând aminte la spusele şi la priveliştile care aduceau un folos sufletului său.
Învăţătura regească primită de Moise
(21) Numaidecât s-au strâns laolaltă de pretutindeni dascălii, cei din vecinătate şi cei din ţările Egiptului fără să fie invitaţi, cei din Grecia fiind chemaţi cu cheltuieli mari10. Nu i-a trebuit multă vreme ca să întreacă destoinicia lor, datorită fericitelor daruri cu care era înzestrat de la natură, devansând lecţiile acestora, încât ai fi zis că era vorba de o reamintire11 şi nu doar de o însuşire de cunoştinţe; de asemenea, el descoperea singur unele noţiuni mai greu de înţeles. (22) Adesea firile superioare aduc înnoiri în domeniul ştiinţei; aşijderea cei cu o constituţie fizică armonioasă, bine dotaţi în toate privinţele, îşi scutesc instructorii de orice grijă sau aproape: aşa cum pentru grădinari pomii viguroşi şi de soi se îndreaptă singuri,
10 Anacronism evident, deoarece ştiinţele şi artele eline s-au dezvoltat după moartea lui Moise, care a trăit în secolele 14-13 î.e.n. în alte lucrări ale sale,Philon îi face pe legislatorii şi filosofii greci discipolii lui Moise.
11 Nu este o aderare vădită la doctrina reamintirii, formulată de Socrate în dialogul platonian Phaidon (72 d ş. u.), conform căreia în chip necesar noi am mai învăţat cândva cele ce ne amintim acum.
29
la fel şi sufletul dotat, în contact cu lecţiile, trage folos mai mare prin sine însuşi decât cu ajutorul dascălilor săi şi, de îndată ce şi-a însuşit o noţiune obişnuită a ştiinţei, se avântă „ca un cal în câmpie”, potrivit proverbului12. (23) Despre aritmetică, geometrie, teoria ritmului, armonie şi măsură şi muzică în totalitatea ei, Moise a luat cunoştinţă mai degrabă prin folosirea instrumentelor şi a metodelor utilizate îndeobşte de egipteni în arte şi tratate, decât de la învăţaţi; la acestea trebuie să adăugăm filosofía simbolurilor, doctrină care este expusă în ceea ce localnicii numesc textele lor sacre, prin intermediul tradiţiilor având ca obiect animalele, cinstite de ei prin onoruri divine13. Cât priveşte celălalt ciclu al educaţiei14, grecii au fost cei ce l-au instruit; de la erudiţii din ţările învecinate el a învăţat limba asiriană, precum şi ştiinţa caldeeană a astrologiei. (24) El şi-a însuşit matematica de la egiptenii care se ocupau cu precădere de această ştiinţă. în timp ce studia cu sârguinţă şi la unii şi la alţii punctele asupra cărora cădeau de acord, precum şi cele asupra cărora aveau păreri opuse, nesinchisindu-se de polemică şi trecând cu vederea certurile lor, Moise căuta numai adevărul, căci gândirea lui nu era de acord cu nici o formă de minciună. Se deosebea în această privinţă de firile pătimaşe care nu cercetează valoarea principiilor puse
12 Vezi Platon, Teetet, 183 d.
13 Programul educaţional schiţat de Philon are în vedere nu numai tradiţia grecească, instaurată în Egiptul din vremea lui, ci şi recomandările lui Platon din Legile 656 d, 799 a şi 819 a. Cultul egiptean al animalelor este menţionat adesea în lucrările sale.
14 Programul ideal elin prevedea următoarele materii: gramatica şi literatura, retorica, logica şi astronomia.
30
în discuţie, îmbrăţişate de ei din întâmplare: aceşti oameni procedează întocmai ca avocaţii plătiţi cu bani grei, fără să se arate deloc preocupaţi de justiţie.
Dovezi de neasemuită înţelepciune
(25) Cum a păşit apoi dincolo de hotarele copilăriei, cugetarea lui s-a extins, fără să dea frâu liber, ca oricare altul, patimilor tinereşti, mai ales că ele sunt hrănite din belşug de nenumăratele prilejuri oferite de orele de curs; dimpotrivă, le strunea cu înţelepciune şi hotărâre, avea hăţurile în mâinile sale, oprindu-le cu atâta putere, de parcă le ţinea de coamă în avântul lor greu de stăpânit. (26) Şi Moise se străduia să îmblânzească şi să domolească, în vederea liniştirii lor, toate aceste patimi, fiecare fiind de la sine prin însăşi natura ei smintită şi furioasă. Iar dacă vreo patimă nu-şi potolea decât în prea mică măsură mişcarea, spre a-şi lua zborul, el îi aplica o pedeapsă care depăşea în asprime orice mustrare verbală, într-un cuvânt, îşi supraveghea primele imbolduri şi elanuri ale sufletului, întocmai cum se procedează cu un cal nesupus, de teamă că va vedea cum acestea se impun în dauna judecăţii, care avea datoria să le conducă, dând astfel totul peste cap. Ele sunt aşadar pricina binelui şi a răului: a binelui, atunci când dau ascultare judecăţii; urmarea fiind contrară, atunci când hoinăresc şi cad în anarhie.
(27) Potrivit aşteptărilor, tovarăşii săi şi toţi ceilalţi martori au fost cuprinşi de admiraţie, rămânând înmărmuriţi la fel ca în faţa unui spectacol
31
nemaivăzut; aceştia căutau să afle cum anume putea să fie sufletul care locuia închis în trupul său: omenesc, divin sau de natură mixtă, deoarece nu avea nici o asemănare cu sufletul majorităţii oamenilor, el fiind în stare să-l stăpânească şi să tindă spre măreţie. (28) Nu dădea pântecului său nici o satisfacţie în afara tributului impus de natură, iar plăcerile erotice le lua în seamă decât doar ca să zămislească copii legitimi. (29) Şi-a însuşit neobişnuitul exerciţiu de a-şi modera dorinţele15, înfiera mai mult ca oricine traiul molatic căci năzuinţa lui era să trăiască numai cu sufletul, nu cu trupul şi transpunea dogmele filosofiei în actele vieţii de zi cu zi, faptele rămânându-i în conformitate cu spusele, spre a-şi pune în armonie existenţa cu vorbele proprii, astfel încât cuvântul său să-i fie în ochii lumii icoana vieţii, iar viaţa sa, icoana cuvântului rostit de el, ambele acordate ca şi notele unui instrument muzical. (30) De cele mai multe ori, de-abia ne atinge o slabă adiere de noroc că ne şi umflăm în pene şi devenim trufaşi; din lăudăroşenie, ne situăm mai presus de oamenii de rând, îi socotim nişte neisprăviţi, obstacole şi poveri ale pământului şi alte asemenea plăgi, de parcă ne-am asigurat pentru noi înşine un succes neclintit şi pecetluit cu grijă, atunci când poate că în ziua următoare nu ne vom mai afla în aceeaşi situaţie. (31) Nimic nu întrece în nestatornicie soarta, care lasă la discreţia zarurilor treburile omeneşti, ridicându-le sau
15 Acesta era idealul urmărit de cele două secte semimonastice: a esenienilor şi a terapeuţilor, ultimii fiind descrişi de Philon în lucrarea sa intitulată Despre viaţa contemplativă.
32
coborându-le deopotrivă, ea care într-o singură zi doboară pe cel ce era pe culme şi suie în vârf pe cel prăvălit la pământ. Ca atare, vedem cum se petrec necontenit asemenea întâmplări, atunci când se ştie prea bine că ne privim rudele şi prietenii îndeobşte de sus, încălcăm legile care au precumpănit la naşterea şi educaţia noastră şi printr-un nou mod de viaţă clătinăm din temelii datinile strămoşeşti, pe care nu se cuvine să le defăimăm niciodată, mai ales că ne revărsăm întreaga favoare asupra prezentului, fără să ţinem seama deloc de trecut16.
(32) Ajuns la suprema limită a fericirii omeneşti, socotit nepotul unui mare rege şi după aşteptările tuturora virtualul moştenitor al împărăţiei bunicului său, întâmpinat deja cu titlul de „rege tânăr”, Moise a primit însă cu sârguinţă educaţia familiei şi a străbunilor lui, socotind norocul părinţilor săi adoptivi, oricât de strălucitor era la prima vedere, drept o ursită bastardă, pe când cel al părinţilor săi adevăraţi, chiar dacă pentru câtăva vreme nu avea încă însemnătate, i s-a părut cu adevărat legitim şi al său. (33) Ca un judecător imparţial al părinţilor săi naturali şi al celor adoptivi, Moise arăta celor dintâi afecţiunea şi dragostea lui adâncă, iar celor din urmă le era recunoscător pentru binefacerile pe care i le-au adus, şi aşa ar fi rămas până la sfârşitul zilelor sale dacă el nu l-ar fi văzut pe rege comiţând în ţară o nelegiuire mare.
16 Philon condamnă exemplele de apostazie oferite de iudaismul alexandrin şi face aluzie la rubedeniile sale care şi-au dat uitării credinţele vechi, spre a face mai lesne carieră în slujba romanilor, instauraţi în Egiptul elenizat (vezi Cuvântul asupra ediţiei).
33
Chinurile îndurate de evrei în Egipt
(34) Cum am spus mai înainte, evreii se aflau acolo ca nişte străini, fiindcă pe strămoşii poporului lor, foametea pricinuită de lipsa hranei i-a silit să părăsească Babilonia şi satrapiile situate în miazănoapte; ca nişte pribegi, evreii şi-au căutat refugiul, ca într-un templu slujindu-le drept adăpost, atraşi de buna-credinţă a regelui şi de mila locuitorilor. (35) Căci străinii, după opinia mea, trebuie să fie socotiţi nişte rugători de către cei ce i-au primit, aidoma unor pribegi cuibăriţi şi unor prieteni, pe lângă calitatea lor de rugători, tinzând din toate puterile să capete aceleaşi drepturi ca şi locuitorii ţării, aproape de a fi deja cetăţeni, deosebindu-se prea puţin de băştinaşi17. (36) Ei şi-au părăsit aşadar patria lor şi au venit în Egipt, ca să locuiască acolo în deplină siguranţă ca într-o a doua patrie; cârmuitorul ţării i-a prăvălit în sclavie, tratându-i de parcă ar fi fost prizonieri după legile războiului sau ca şi cum ar fi fost cumpăraţi de la stăpânii care îi crescuseră în casa lor, punând în rândul robilor nişte oameni care erau nu numai liberi, ci şi străini, pribegi cu domiciliu propriu, fără să cinstească şi să se sperie de zeul care ocroteşte omul liber, străinul, rugătorul, vatra, zeul care are grijă să rămână neştirbite toate asemenea drepturi18. (37) Prin
17 Philon face o aluzie transparentă la situaţia juridică specială pe care o aveau iudeii stabiliţi în Egipt şi mai ales propria lui comunitate din Alexandria. El nu ţine seama că aceasta nu se potrivea deloc cu realitatea din vremea lui Moise, când toţi străinii, indiferent de provenienţa lor, erau la cheremul faraonilor, fiind supuşi corvezilor, mai mult decât băştinaşii.
18 Autorul foloseşte în vocabularul său trăsăturile caracteristice ale vieţii religioase şi sociale din Grecia antică, spre a-şi sublinia astfel dorinţa de a povesti istoria lui Moise într-o manieră tipică elenismului. Apărătorul rugătorilor care cereau să fie ocrotiţi de gazdele lor, invocând străvechile tradiţii ale ospeţiei şi dreptul de azil, era nimeni altul decât Zeus. Philon nu şovăie să-l identifice cu suprema divinitate păgână pe însuşi Dumnezeul lui Israel, atribuindu-i numele şi funcţiile sacre pe care le deţinea acesta în panteonul elin.
34
ucazuri date în scris le cerea lucruri mai presus de puterile lor, impunându-le munci peste munci, şi fierul se abătea asupra celor care renunţau, răpuşi de oboseală. A încredinţat aşadar treburile unor epistaţi nespus de neînduplecaţi şi de cruzi, care nu cruţau pe nimeni, fiind denumiţi „apăsătorii lucrărilor”19, potrivit celor ce se petreceau acolo. (38) Unii dintre evrei trebăluiau fie la modelarea cărămizilor din lut, fie la adunarea paielor de pretutindeni căci paiele dau vârtoşie cărămizilor în timp ce alţii aveau datoria să clădească locuinţe, ziduri de apărare şi oraşe, să sape şanţuri, să se ocupe de cărăuşie zi şi noapte fără să fie înlocuiţi, fără să aibă nici un răgaz, fără să li se îngăduie nici o fărâmă de somn, siliţi să îndeplinească deopotrivă sarcina de meşteri şi de lucrători, astfel încât puterile lor trupeşti se sleiau, după ce ei îşi pierduseră de multă vreme curajul. (39) Ei mureau deci unul după altul, seceraţi parcă de o molimă, şi erau azvârliţi dincolo de hotarele ţării şi nici hoiturile lor nu erau astrucate cu pământ, rudele şi prietenii lor neavând voie să deplângă nişte făpturi răpuse de o moarte atât de jalnică. Aceşti nelegiuiţi lăsau să apese peste măsură ameninţarea tiraniei asupra simţămintelor sufletului ce nu pot fi puse în jugul robiei, căci sunt aproape singurele lucruri din lume cărora natura le-a dat libertatea deplină, ei copleşindu-le cu o constrângere prea mare.
19 Vezi Ieşirea, 3, 7.
35
Strădania lui Moise de-a uşura situaţia evreilor
(40) Moise era mereu abătut şi exasperat de această stare de lucruri, neavând cum să-i pedepsească pe cei ce pricinuiau răul sau să-i ajute pe cei ce erau victimele acestuia. Singurele înlesniri pe care putea să le aducă erau să-i îmbie prin vorbele sale pe epistaţi să fie cumpătaţi şi să-i îndemne să slăbească şi să îmblânzească asprimea ucazurilor, precum şi să-i sfătuiască pe lucrători să rabde cu demnitate situaţia în care se aflau, să dea dovadă de bărbăţie, spre a nu adăuga la oboseala trupească neputinţa sufletească, ci să aştepte, dimpotrivă, să vadă cum binele se va zămisli din rău. (41) Căci în această lume se trece totdeauna de la o extremă la alta: înnourarea se preschimbă în cer senin, forţa vijeliei în liniştea vânturilor, dezlănţuirea furtunii în marea paşnică şi calmă; acelaşi lucru se petrece şi mai adesea cu treburile omeneşti, având în vedere că ele sunt şi mai nestatornice. (42) Acestea erau leacurile la care avea de gând să recurgă, ca un bun medic, pentru alinarea relelor, oricât de insuportabile erau acestea. Dar atunci când cunoşteau un scurt răgaz, ele răbufneau şi mai aprig, aducând, după ce-şi recăpătau suflarea, o nouă încercare, mai grea decât cele precedente.
Moise ucide un egiptean
(43) Printre epistaţi se aflau şi câţiva de-a dreptul sălbatici şi furioşi, care prin cruzimea lor nu
36
se deosebeau deloc de jivinele veninoase şi ahtiate după carne, adevărate fiare cu chip omenesc ce se slujeau de înfăţişarea lor umană ca de o mască îmbietoare, dedându-se în spatele ei la vicleşuguri vânătoreşti şi se arătau mai necruţători decât fierul sau criţa. (44) Unul dintre ei, cel mai hain, în loc să se potolească, se înverşuna şi mai mult la primirea îndemnurilor lui Moise, lovindu-i pe cei ce se străduiau cu întreaga lor pricepere să-şi îndeplinească sarcina fără să gâfâie şi-i urgisea până la moarte prin feluritele chinuri pe care le aplica acestora. Moise l-a ucis, convins că săvârşea o faptă dreaptă şi o ispravă cinstită. Era într-adevăr o ispravă cinstită uciderea celui care nu trăia decât ca să hărăzească pieirii oamenii.
(45) Cum a primit această veste, regele a fost cuprins de o mare mânie: nu fiindcă ar fi socotit drept o crimă faptul că văzuse cum murea sau pierea cineva pe drept sau pe nedrept, ci deoarece constatase că nepotul său nu adopta simţămintele lui, nu împărtăşea cu dânsul aceleaşi prietenii şi aceleaşi duşmănii, ci-i detesta pe cei ce-i erau dragi, îi iubea pe cei pe care îi învinuia, milostivindu-se de cei faţă de care el se arăta neînduplecat şi necruţător. (46) Oamenii săi s-au folosit numaidecât de acest prilej: căci nu-l priveau cu ochi buni pe tânărul vlăstar şi ştiau că el nu va da uitării faptele lor nelegiuite şi că-i va pedepsi la momentul potrivit; aşijderea nu conteneau ba unii, ba alţii să turuie nenumărate calomnii în urechile bunicului său, dornic să le asculte, urmărind să-i inspire teama că va fi înlăturat de la putere. Vorbele lor sunau astfel: „Vei fi lovit, el
37
nu se struneşte deloc, se arată mereu preocupat de ceva năstruşnic, vrea să obţină tronul mai devreme, îi linguşeşte pe unii, îi ameninţă pe alţii, ucide fără judecată dreaptă, îi înlătură pe cei care îţi sunt mai devotaţi. Ce mai aştepţi, aşadar? Nu vei curma la timp planurile pe care le urzeşte dânsul? Uneltitorii profită din plin de şovăielile victimelor lor!”
Moise fuge în Ar abia
(47) Din faţa acestor intrigi, Moise s-a refugiat în Arabia, ţară învecinată unde putea să stea în siguranţă, rugându-l pe Dumnezeu să-i mântuiască pe unii de nenorocirile lor fără capăt, să aplice o pedeapsă dreaptă celor care comiteau tot felul de ticăloşii şi lui însuşi să-i acorde îndoita favoare de a-şi vedea îndeplinită dubla lui cerere. Şi Domnul i-a dat ascultare, fiindcă preţuia firea lui Moise, întrucât îndrăgea virtutea şi ura răul; El n-a zăbovit să-şi orânduiască dreptatea în treburile acestei ţări, aşa cum se cuvenea să facă Dumnezeu. (48) Dar în răgazul cerut de pregătirea judecăţii divine, Moise străbătea la rândul său şirul de probe ale virtuţii, ca să atingă idealul urmărit de un om de înaltă ţinută morală şi sub călăuzirea lor se exersa în vederea atingerii celor două feluri de trai, de o nobleţe fără asemănare: viaţa contemplativă şi viaţa activă. Către acestea îşi îndrepta Moise strădaniile lui, recitind necontenit preceptele filosofiei, însuşindu-şi-le cu discernământ şi memorizându-le într-un loc ocrotit de uitare, spre a le pune în concordanţă cu propriile
38
sale fapte, demne de toată lauda, preocupat nu de aparenţă, ci de adevăr, întrucât îşi propunea ca ţel suprem dreapta raţiune firească, ea fiind singurul principiu şi izvor al virtuţilor. (49) Dacă un altul ar fi scăpat teafăr de neiertătoarea mânie a regelui său şi ar fi pătruns pentru prima oară într-o ţară străină, fără să cunoască bine datinile băştinaşilor, fără să ştie ce anume le plăcea sau le stârnea dispreţul, acela ar fi urmărit să ducă o viaţă liniştită şi fără strălucire, spre a nu fi luat în seamă de cei mai mulţi oameni, necăutând să apară în mijlocul mulţimii decât ca să-şi atragă, prin bunăvoinţă, personajele cele mai de seamă, care deţineau putere deplină, în măsură să-i acorde sprijinul şi ajutorul lor în cazul când năvălitorii ar fi încercat să-l înşface cu de-a sila. (50) El a ales o cale contrară celei la care s-ar fi aşteptat oricine, mânat de sacrele imbolduri ale firii sale, fără să se poticnească deloc. De aceea a ajuns să arate mai multă vioiciune decât îi permitea propria lui natură, fiindcă dreptatea i se părea o nesfârşită putere la îndemnul căreia se avânta singur în ajutorul celor neputincioşi.
Fiicele lui Ietro
(51) Voi povesti acum o faptă a sa din vremea aceea, de mică importanţă dacă ar fi să ne luăm după aparenţe, dar care adevereşte o sufletească mărinimie nelipsită de însemnătate. Arabii sunt crescători de vite şi la ei turmele se bucură de îngrijirea atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor, a flăcăilor şi a fetelor,
39
care fac parte nu numai din familiile umile sau fără faimă, ci şi din rândul celor mai de vază. (52) într-o zi, şapte copile zămislite de un preot20, care conduceau o turmă, se aflau aproape de o fântână şi acolo, legându-şi ciuturile de o frânghie, se înlocuiau una pe alta, spre a împărţi în egală măsură truda, şi-şi dădeau toată osteneala să umple adăpătorile din preajma lor. (53) Au venit însă nişte păstori şi, dispreţuind slăbiciunea fetelor, s-au apucat să le înlăture cu turmele lor şi să-şi apropie propriile vite de apa pregătită, vrând să profite de munca altora. (54) Moise, care a văzut ce se petrecea căci nu se afla prea departe -, a venit în mare grabă şi, îndreptându-se spre ei, le-a spus următoarele: „Nu puneţi odată capăt nedreptăţii săvârşite de voi, închipuindu-vă că pustietatea este un loc care vă favorizează? Nu vi se înroşesc obrajii la gândul că lăsaţi să trândăvească mâinile şi braţele voastre? Sunteţi doar plete stufoase şi maldăre de carne, nu oameni aievea! Aceste copile se poartă ca nişte băieţi vrednici, care nu se codesc să îndeplinească orice muncă; voi, vajnici flăcăi, vă purtaţi ca nişte fete, dând dovadă de moliciune. (55) Nu vă trageţi deoparte? Nu faceţi loc celor care au sosit aici înaintea voastră şi cărora le aparţine de fapt apa din adăpătoare? S-ar fi cuvenit să scoateţi apa din fântână, pentru ca ele să aibă cât mai multă, iar voi vă grăbiţi să vă însuşiţi apa pe care şi-au agonisit-o
20 Philon nu menţionează numele sacerdotului din Madian (Peninsula Sinai): Ietro (ebr. „popas”), sau Raguel, după tradiţia mai veche, preferată de Flavius Josephus (Antichităţi iudaice, II, XII, 1), care spune că porecla lui era Iothor. Biblia utilizează alternativ ambele nume ale socrului lui Moise: Raguel şi Ietro (Ieşirea, 2, 18; 3, 1; 4, 18 ş.u.).
40
singure. Că voi nu veţi comite acest furtişag, iau ca martor cerescul ochi al dreptăţii, care vede tot ce se întâmplă chiar şi în singurătatea cea mai adâncă. (56) El m-a însărcinat să le aduc un ajutor neprevăzut de nimeni. Căci eu am trecut de partea victimelor voastre şi sunt înzestrat cu un braţ viguros, pe care nu-l pot zări cei trufaşi. Dar voi îl veţi simţi atunci când vă va vătăma, ivindu-se din senin, dacă nu vă veţi schimba între timp purtarea!” (57) Astfel le-a grăit Moise şi ei au fost năpădiţi de frică fiindcă, pe măsură ce vorbea, el era cuprins de o înflăcărare divină, transfigurându-se în profet; păstorii s-au temut că aveau de-a face cu oracole şi preziceri, aşa că s-au îmblânzit pe loc cu toţii şi au readus la adăpători turma fetelor, după ce şi-au îndepărtat propriile turme.
Căsătoria lui Moise
(58) Fetele s-au întors acasă mulţumite; acolo au povestit nesperatele întâmplări pe care le-au întâmpinat, astfel încât au inspirat tatălui lor dorinţa să-l cunoască pe drumeţul străin. El le-a mustrat pentru ingratitudinea lor, spunându-le următoarele vorbe: „Oare de ce l-aţi lăsat să plece mai departe? Trebuia să-l aduceţi aici numaidecât, iar dacă se împotrivea, să stăruiţi şi mai mult. Aţi avut vreodată prilejul să mă mustraţi pentru lipsa mea de omenie? Vă temeţi ca nu cumva să daţi peste nişte oameni nedrepţi? E firesc ca să nu mai aibă parte de ajutor cei care uită să mulţumească pentru o binefacere. Dar
41
grăbiţi-vă (căci deocamdată greşeala voastră mai poate fi îndreptată), mergeţi şi poftiţi-l la mine pe străin, ca să-l găzduiesc şi să-l răsplătesc (întrucât i se cuvine o dovadă de mulţumire).” (59) Ele şi-au dat osteneala şi l-au găsit pe Moise lângă fântână; i-au repetat vorbele tatălui lor şi l-au convins să vină la casa lor. Părintele lor a fost numaidecât surprins de înfăţişarea lui şi ceva mai târziu şi de înclinarea lui spre morală căci făpturile alese se impun de la sine şi nu trece multă vreme ca ele să fie recunoscute ca atare. I-a dat-o de soţie pe cea mai frumoasă dintre fiicele sale, făcând printr-o singură faptă dovada că avea o fire nobilă şi arătând convingător că, fără să aibă nevoie de nici o proptea, binele îşi atrage singur dragostea şi are tot ce îi trebuie spre a fi recunoscut lesne.
Moise, păstor
(60) După ce s-a însurat, el ducea turmele la păscut, ca să-şi facă astfel ucenicia ocârmuirii. Căci îngrijirea turmelor este şi un exerciţiu pregătitor pentru cel ce urmează să ajungă în fruntea turmelor de oameni, cel mai lesnicios, asemănător cu vânătoarea pentru firile războinice; fiindcă cei ce se pregătesc să conducă oştile fac aplicaţii asupra fiarelor şi animalele fără judecată devin astfel materia primă pentru folosirea autorităţii în două etape: cea a păcii şi cea a războiului. (61) Vânarea sălbăticiunilor este un exerciţiu de strategie împotriva duşmanului, iar grija conducerii animalelor domestice întruchipează confruntarea dintre un rege şi supuşii săi. Ca atare,
42
regii sunt numiţi „păstorii turmelor”, nicidecum ca o înjosire, ci ca un semn de supremă preţuire. (62) Mi se pare că, dacă cercetăm acest lucru nu după simţămintele celor mulţi, ci după purul adevăr râdă oricine pofteşte! regele desăvârşit va fi cel ce stăpâneşte arta păstoritului, deoarece el a învăţat cu ajutorul animalelor de rând să conducă animalele de seamă. Nu poţi atinge aşadar perfecţiunea în faptele mari dacă nu ai aplicat-o asupra faptelor mici. (63) Moise a ajuns prin urmare cel mai destoinic dintre stăpânii turmelor vremii aceleia21, care procura orice era spre binele vitelor sale, căci nu se dădea în lături de la nici o treabă, ci era mereu dispus şi pregătit să-şi îndeplinească singur sarcina cu deplină dăruire şi fără şovăială, contribuind astfel la prosperitatea turmelor sale. (64) De îndată au început să-l pizmuiască ceilalţi păstori, care nu întrezăreau ceva asemănător la propriile lor turme, socotind drept o izbândă faptul că ele îşi menţineau starea de mai înainte. Dar pentru Moise fiecare zi fără propăşire era un pas înapoi, din deosebita lui obişnuinţă de a vedea cum oile deveneau şi mai frumoase, sporindu-şi nu numai greutatea, ci şi numărul, datorită fătărilor reuşite şi curăţeniei pe care le-o asigura necontenit.
Rugul arzător
(65) Pe când îşi mâna turma spre un loc unde apa şi iarba erau din belşug ceea ce îngăduia
21 în tradiţia iudaică, Moise purta epitetul de „păstor credincios”.
43
mioarelor să găsească o păşune bogată Moise s-a oprit într-o vâlcea şi a avut în faţa ochilor o privelişte care l-a surprins din cale-afară. Acolo se afla un rug năpădit de spini şi tare sfrijit. Fără să fie deloc aproape de foc, el s-a aprins pe neaşteptate, dar, în ciuda faptului că era în întregime învăluit de o flacără mare, de la rădăcină până la capăt, ca şi cum văpaia ar fi pornit dintr-un izvor ţâşnitor, rugul rămânea neatins, fără să se mistuie22, de parcă substanţa lui ar fi fost nevătămabilă şi nu o materie inflamabilă, încât ai fi zis că, dimpotrivă, focul îl hrănea. (66) în mijlocul flăcării se înălţa o formă nespus de frumoasă, care nu semăna deloc cu nici un obiect văzut de ochiul omenesc, o făptură într-adevăr divină, răspândind o lumină mai strălucitoare decât focul, iar această formă putea să pară o întruchipare a Fiinţei. S-o numim un înger23, căci ea vestea ca atare cele ce urmau să se întâmple, printr-o tăcere mai grăitoare decât cuvântul, recurgând la o arătare de o măreţie neasemuită. (67) Rugul arzător este simbolul jertfelor nedreptăţii, para de foc, al celor care nedreptăţeau; faptul că flăcările nu mistuiau ceea ce învăluiau înseamnă că jertfele nedreptăţii nu vor pieri sub loviturile date de asupritori; pe de altă parte (era semnul) că pentru unii împilarea nu aducea după sine nici un folos şi nici o reuşită, în timp ce pentru alţii că uneltirile care îi loveau se dovedeau neputincioase; iar
22 Vezi Ieşirea, 3, 3. în Antichităţi iudaice, II, XII, 1, focul îl dojeneşte pe Moise că a cutezat să calce într-un loc sfânt, neatins încă de oameni, sfătuindu-l să se mulţumească cu ceea ce vedea, fără să se apropie deloc.
23 Angelos în original ( în lat. angelus): Vestitor. îngerul Domnului s-a arătat în para de foc ce ieşea din rug, fără să scoată însă nici un cuvânt (Ieşirea, 3, 2).
44
îngerul (întruchipa) providenţa divină, care, contrar tuturor aşteptărilor şi într-o linişte deplină, punea într-o lumină favorabilă ceea ce părea de-a dreptul înspăimântător. (68) Se cuvine să cercetăm pe îndelete această viziune. Rugul, după cum am spus, era o plantă tare sfrijită, dar nelipsită de spini, astfel încât te-ai fi înţepat dacă l-ai fi atins doar în treacăt, şi flacăra nu-l mistuia, chiar dacă atribuţia focului este să nimicească orice; dimpotrivă, acesta îl lăsa nevătămat; iar rugul rămânea la fel cum era înainte de aprinderea focului, fără să sufere nici o daună: ba chiar dobândea şi mai multă strălucire. (69) Toate laolaltă înfăţişau situaţia de fapt a poporului, aşa cum era ea în vremea aceea, spunând cu glas tare celor ajunşi la ananghie următoarele: „Nu vă pierdeţi nădejdea, slăbiciunea voastră este o putere care îi va îmboldi şi îi va răni cu miile pe asupritori. Cei ce se zbat să vă stârpească neamul vor fi, fără să vrea, mai degrabă salvatorii decât distrugătorii voştri; năpastele de acum nu vă vor pricinui nici un rău şi atunci când toţi vor socoti că fac cel mai mare prăpăd printre voi, tocmai acela va fi momentul când gloria voastră va fi în culmea strălucirii sale.” (70) Aşijderea focul, înzestrat cu o fire destructivă, îi mustră pe cei cu inimă neînduplecată: „Nu vă mai făliţi atât cu puterea voastră; fiţi, dimpotrivă, modeşti, văzând că forţele invincibile s-au dovedit neputincioase. Mistuitoarea putere a focului a fost mistuită asemenea lemnului; lemnul, hărăzit arderii de natură, se arată în stare să mistuie asemenea focului.”
45
Dumnezeu îl trimite pe Moise să-şi elibereze poporul
(71) După ce i-a arătat lui Moise uluitoarea minune pentru a-l preveni limpede asupra celor ce urmau să se întâmple, Dumnezeu s-a străduit să-l încurajeze chiar şi prin oracole să se ocupe îndeaproape de soarta poporului său: el nu va fi doar un mijlocitor al eliberării acestuia, ci conducătorul care îl va scoate din ţară nu peste multă vreme; l-a asigurat că-l va sprijini în toate privinţele: (72) „De cei ce îndură ponoase de atâta timp, care rabdă silnicii inadmisibile, fără ca nimeni să le uşureze sau să se arate înduioşat, Eu am avut milă. Cunosc aşadar faptul că fiecare în parte şi toţi într-un singur glas s-au apucat să mă implore şi să se roage, nădăjduind că vor primi ajutorul meu. Am o fire binevoitoare şi sunt înduplecat de rugătorii adevăraţi. (73) Du-te deci la regele ţării fără cea mai mică şovăială căci a murit cel dintâi, de care ai fugit de teamă că-ţi întinde o capcană, în fruntea ţării aflându-se un altul, care nu-ţi poartă pică deloc -, ia cu tine şi Sfatul bătrânilor poporului şi spune-le că, printr-un oracol, cer naţiei să-mi aducă strămoşeştile jertfe după ce va fi înaintat cale de trei zile, dincolo de hotarele ţării”. (74) Iar el, care nu nesocotea faptul că cei din seminţia lui se vor îndoi de vorbele sale, i-a zis: „Dar dacă ei mă vor întreba care este numele celui ce m-a trimis şi eu nu voi şti ce să le îndrug, n-o să li se pară că-i amăgesc?” (75) Dumnezeu i-a răspuns astfel: „Spune-le mai întâi că Eu sunt Cel ce sunt24, pentru
24 Vezi Ieşirea, 3, 14.
46
ca, aflând deosebirea dintre ceea ce este şi ceea ce nu este, să priceapă astfel că nu există nici un nume propriu în stare să mă desemneze în întregime pe mine, singurul căruia îi aparţine Fiinţa. (76) Dar dacă, din fireasca lor slăbiciune, ei îţi vor mai cere o lămurire aparte, arată-le că sunt nu numai Dumnezeu, ci că sunt aşijderea Dumnezeul a trei oameni, ale căror nume indică virtutea fiecăruia: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob; al celui dintâi, deoarece este pilda înţelepciunii care se învaţă, al celui de-al doilea, deoarece este pilda celui care o deţine prin firea sa, iar al celui de-al treilea, deoarece este pilda celui care o deprinde prin exerciţiu. Dacă nu vor deveni încrezători nici atunci, ei se vor schimba de îndată ce vor cunoaşte cele trei semne pe care nici un om nu le-a mai văzut şi n-a mai auzit de ele.”
Cele trei semne ale misiunii lui Moise
(77) Iată care sunt semnele acestea: al toiagului pe care Moise îl ţinea în mână şi pe care Domnul i-a cerut să-l arunce la pământ: numaidecât el a căpătat viaţă, a început să se târască şi până la urmă a devenit un şarpe uriaş, rege al târâtoarelor; întrucât Moise s-a îndepărtat repede de această făptură şi, cuprins de teamă, se pregătea s-o ia la fugă, a auzit că a fost strigat de Dumnezeu, care i-a
25 Când se va întoarce în Egipt împreună cu soţia şi copiii săi, Moise va lua cu el „toiagul cel de la Dumnezeu”, cu care va înfăptui miracolele lui, ca şi cum ar fi o baghetă magică (Ieşirea, 4, 20).
47
dat porunca şi i-a insuflat totodată curajul să apuce dihania de coadă ceea ce acesta a şi făcut. (78) Sălbăticiunea, care îşi mai descolăcea încă inelele, s-a oprit când Moise l-a atins, s-a întins cât era de lung şi, recăpătându-şi înfăţişarea de la început, a redevenit toiag, astfel că Moise s-a minunat de cele două schimbări, fără a fi în stare să decidă care dintre ele era mai uluitoare, căci sufletul său a fost mişcat la fel de mult de ambele scene.
(79) Aşadar aceasta a fost prima minune; cea de-a doua n-a zăbovit mult să se arate: Dumnezeu i-a cerut să-şi ascundă una dintre cele două mâini în cutele veşmântului său, scoţând-o apoi după scurtă vreme. El a îndeplinit porunca primită: mâna lui a părut dintr-o dată mai albă ca zăpada26. Şi-a băgat iarăşi mâna în cutele veşmântului său, apoi şi-a scos-o: ea a revenit la culoarea de mai înainte, recăpătându-şi astfel propria înfăţişare. (80) Moise a primit de la Dumnezeu însuşi aceste învăţăminte, aşa cum un şcolar le primeşte de la dascălul său, fiindcă era stăpân pe uneltele minunilor, mâna şi toiagul său, iar acestea întruchipau (cum s-ar zice) tolba lui pentru drum. (81) Cea de-a treia minune nu avea cum să fie pusă în practică, nici să devină obiectul primei sale aplicaţii; dar ea nu putea să uluiască mai puţin cugetele atunci când a început să aibă loc în Egipt. Iată care a fost aceasta: „Toată apa din fluviu i-a spus (Domnul) pe care o vei scoate, ca s-o verşi pe pământ, va deveni un fel de sânge cu o nuanţă roşie şi mai frumoasă, care, în afară de
26 Biblia foloseşte aceeaşi comparaţie, adăugând cuvintele „de lepră”, amănunt care sporea groaza privitorilor, speriaţi de flagel (Ieşirea, 4, 6).
48
culoarea propriu-zisă, îşi va schimba cu totul natura ei.” (82) Era firesc ca Moise să aibă deplină încredere în săvârşirea miracolului: nu numai pentru că cel care îi vorbea nu putea să spună minciuni, ci şi pentru minunile care i-au fost arătate, privitoare la mâna şi toiagul său.
Şovăielile lui Moise
(83) Oricât de încrezător era, a căutat totuşi să preîntâmpine desemnarea sa, invocând faptul că avea o voce firavă şi o limbă anevoioasă, că nu era înzestrat cu darul vorbirii, mai ales după ce l-a auzit pe Dumnezeu vorbind. în sinea lui îşi zicea că elocvenţa omenească, comparată cu cea dumnezeiască, nu era altceva decât muţenie şi, cum avea o fire prevăzătoare, a dat înapoi în faţa acestei sarcini împovărătoare, socotind că ceea ce era prea mare întrecea măsura lui, şi l-a rugat pe Dumnezeu să aleagă pe altul în locul său, care să îndeplinească cu uşurinţă fiecare dintre misiunile lui. (84) Dar Dumnezeu, care a priceput reţinerea lui, i-a zis următoarele: „Nu ştii oare cine a dăruit omului gura, cine i-a făcut limba, gâtlejul, tot ceea ce alcătuieşte instrumentul vocal pentru pronunţarea vorbelor? Eu însumi sunt acela. Nu ai de ce să te temi. Cu încuviinţarea mea totul va fi rostit şi va urma măsura cea dreaptă, astfel încât, fără nici o stavilă, fluviul vorbelor va curge foarte lesne, plecând doar de la un izvor curat. Iar dacă ai nevoie de un tălmaci, îl vei avea pe fratele tău, un glas care
49
te va sluji: el va transmite poporului veştile venite de la tine, în timp ce tu vei fi pentru el tălmăcitorul lui Dumnezeu.”
Reîntoarcerea în Egipt
(85) La auzul acestor vorbe căci stăruinţa în refuz era o faptă nesigură şi nelipsită de primejdie moise a pornit la drum şi s-a îndreptat spre Egipt, însoţit de soţia şi de copiii săi27. în timpul călătoriei, s-a întâlnit cu fratele său şi l-a convins să-l însoţească, redându-i întocmai cuvintele Domnului. înţelepciunea lui Dumnezeu a sădit fireşte în cugetul fratelui lui Moise înclinarea spre supunere, astfel încât acesta s-a învoit fără să şovăie şi s-a arătat gata să-l urmeze. (86) Cum au ajuns în Egipt, cu acelaşi gând şi acelaşi simţământ, ei i-au adunat pe bătrânii naţiei lor şi le-au dezvăluit în taină oracolele, cum Dumnezeu, cuprins de milă şi compasiune faţă de ei, le-a dăruit libertatea şi dreptul de a părăsi ţara şi de a se stabili într-o ţară mai bună, făgăduind să le devină călăuză de drum. (87) Mai apoi au prins atât curaj, încât s-au dus să ceară regelui să îngăduie poporului aducerea unor jertfe dincolo de hotare. I-au spus că ei trebuiau să-şi împlinească jertfele strămoşeşti în pustie, deoarece nu le săvârşeau la fel ca oamenii ceilalţi, ci aveau, dimpotrivă, un obicei şi o lege care se
27 Philon nu menţionează numele Seforei şi nici ale fiilor lui Moise, Gherşon şi Eliezer, omiţând peripeţiile călătoriei, descrise de Biblie (Ieşirea, 4, 24-27). Aceste detalii nu prezentau importanţă pentru greci.
50
abăteau de la practica obişnuită datorită trăsăturilor aparte care caracterizează datinile lor. (88) Dar regele, a cărui judecată rămăsese încă din fragedă copilărie învăluită de înfumurarea străbună, convins că în afara lucrurilor care se văd cu ochii, nu găseşti absolut nici un loc pentru un Dumnezeu de natură raţională, a răspuns plin de trufie: „Cine este Domnul pe care trebuie să-L ascult? Nu-L cunosc deloc pe noul stăpân despre care mi se spune. Eu nu dau drumul să plece poporului vostru, care se răzvrăteşte sub pretextul sărbătorii şi al jertfelor!”28 (89) Apoi, mânat de înverşunarea şi străşnicia şi neînduplecata lui mânie, a poruncit celor ce supravegheau lucrările să aducă evreilor cele mai aspre mustrări: ei se lasă atraşi de tihnă şi lenevie; potrivit spuselor sale, a plănui jertfe şi sărbători însemna să te gândeşti la tihnă şi la lenevie: nişte oameni aflaţi la ananghie nu aveau voie să se gândească la ele, asta fiind atribuţia celor care duceau o viaţă de îndestulare şi huzur. (90) întrucât năpastele pe care le îndurau îi apăsau mai mult ca mai înainte, ei s-au supărat pe Moise şi ai săi, pretinzând că aceştia îi amăgeau, răspândind pe seama lor clevetiri pe ascuns sau pe faţă şi învinuindu-i de sacrilegiu, fiindcă au invocat, pare-se pe nedrept, autoritatea Domnului. Moise a început atunci să le arate minunile pe care le învăţase de la Dumnezeu şi îşi închipuia că astfel, scăpaţi de îndoiala care îi stăpânea, privitorii vor avea deplină încredere în vorbele sale.
28 Vezi Ieşirea, 5, 2.
51
Preschimbarea toiagului în şarpe
(91) Desfăşurarea acestor minuni avea loc necontenit în faţa regelui şi a fruntaşilor din Egipt. Când toţi sus-puşii au fost adunaţi în palat, fratele lui Moise a pus mâna pe toiag şi, fluturându-l în aer, ca să fie văzut mai bine, l-a aruncat pe pământ. Numaidecât toiagul s-a preschimbat în şarpe; cei de faţă, aşezaţi în cerc, priveau cu luare-aminte, apoi, în pofida admiraţiei de care erau cuprinşi, s-au înspăimântat şi au luat-o la fugă. (92) Toţi şarlatanii şi magicienii aflaţi acolo au intervenit pe loc: „Ce vă mai minunaţi atâta? Cunoaştem la rândul nostru asemenea şmecherii, căci şi noi am deprins meşteşugul să facem acelaşi lucru!” Apoi fiecare şi-a aruncat toiagul pe care îl avea şi iată că o sumedenie de şerpi s-au strâns în jurul celui dintâi. (93) Dar pentru că îi întrecea cu mult pe ceilalţi, acesta s-a înălţat deasupra lor, şi-a îngroşat mijlocul, a deschis botul şi, în iureşul stârnit de un puternic curent de aer, i-a atras de-a valma spre el întocmai ca o plasă strângându-şi peştii capturaţi în apa din jur; i-a înghiţit, apoi, şi, printr-o nouă schimbare, a revenit la străvechea lui înfăţişare de toiag29.
Cele zece plăgi
(94) Aşadar, din cugetul fiecărui răuvoitor dispăruse de-acum îndoiala la vederea neasemuitei
29 Philon dă amploare miracolului pe care îl redă cu sobrietate Biblia (Ieşirea, 7, 10-12).
52
minuni: nimeni nu-şi mai închipuia că asemenea fapte dădeau la iveală şiretlicuri omeneşti şi potlogării concepute ca să amăgească, sursa lor fiind o putere mult mai divină, în stare să facă lesne tot ce poftea. (95) Dar deşi vădita desfăşurare a lucrurilor petrecute în faţa lor îi constrângea să recunoască adevărul, ei îşi păstrau cu încăpăţânare trufia, fiind prea strâns legaţi de aceeaşi neomenie, de acelaşi sacrilegiu, întrucât aveau de-a face cu o avuţie foarte sigură, fără să simtă nici o milă faţă de nişte oameni nevoiţi să îndure o robie silnică şi să nu ducă la îndeplinire poruncile decurgând din cuvintele lui (Moise)30. Totuşi Dumnezeu le dezvăluise voinţa sa prin adeveriri mai limpezi decât oracolele, cu ajutorul semnelor şi al minunilor; a fost deci nevoie de o ameninţare mai grea, de o ploaie de lovituri care dau de gândit chiar şi smintiţilor atunci când n-au ascultat de raţiune. (96) Asupra ţării s-au abătut zece plăgi, un număr perfect al unei pedepse, în deplin acord cu desăvârşirea greşelilor pe care le comisese; iar pedeapsa ieşea din tiparele ei obişnuite. Ca atare, elementele universului, pământul, apa, aerul şi focul, care alcătuiesc lumea, au fost alese, după judecata lui Dumnezeu, să nimicească ţara nelegiuiţilor, spre a dovedi eficacitatea puterii pe care o deţine; aceleaşi elemente, care contribuiseră la mântuire, atunci când a dat o formă universului, erau reîndreptate după voia sa spre nimicirea nelegiuiţilor. (97) El a împărţit pedepsele astfel: primele trei, provenind din elementele cele mai dense, pământul şi apa, din care
30 Vezi anteriorul paragraf 87.
53
sunt alcătuite naturile corporale, le-a încredinţat fratelui lui Moise; cele care decurg din elementele mai importante pentru producerea vieţii, adică aerul şi focul, le-a încredinţat numai lui Moise, în număr de trei; una singură a dat-o deopotrivă celor doi: a şaptea; ultimele trei, care întregesc decada, şi le-a păstrat pentru sine însuşi.31
Preschimbarea apelor în sânge
(98) Primele plăgi pe care le-a trimis sunt cele privitoare la apă: deoarece egiptenii venerează în chip aparte apa, socotind-o drept începutul şi obârşia întregului univers, El a găsit de cuviinţă s-o cheme mai întâi la dojenirea celor ce nu i se supuneau. (99) Ce altceva l-a făcut să nu mai aştepte deloc? La porunca Domnului, fratele lui Moise a lovit fluviul şi numaidecât, din Etiopia până la Mare, acesta s-a preschimbat în sânge şi totodată s-au prefăcut în sânge lacurile, canalele, fântânile, puţurile, izvoarele şi tot ceea ce era apă pe întinsul Egiptului: lipsa băuturii i-a făcut pe oameni să sape pe malurile fluviului, dar din scobituri ţâşneau în valuri, ca o hemoragie, şuvoaie de sânge şi nicăieri nu se mai zărea un strop de licoare limpede. (100) Toate soiurile de peşti aflate acolo piereau fiindcă puterea
31 Felul cum grupează după elemente cele zece plăgi îl determină pe Philon ca, începând de la pedeapsa a patra, să se abată de la ordinea stabilită în Biblie (Ieşirea, capitolele 7-11). Nici măcar psalmii care se referă la acelaşi subiect (77, 48-56 şi 104, 26-35) nu respectă atât numărul cât şi ordinea plăgilor. Poate că autorul se bazează pe exegeţii Talmudului, dacă nu cumva distribuirea pedepselor rămâne tributară formaţiei lui filosofice.
54
vieţii devenise puterea morţii, căci pretutindeni toate erau pline de duhoare, datorită atâtor trupuri care putrezeau de-a valma. Mulţi oameni morţi de sete zăceau în grămezile de la răspântii, fără ca rudele lor să fie în stare să-şi ducă răposaţii la mormânt. (101) Pacostea a durat şapte zile, până când egiptenii i-au implorat pe Moise şi ai săi, iar aceştia L-au implorat pe Dumnezeu să aibă milă de cei ce îşi dădeau duhul, în fireasca lui milostenie, El a preschimbat sângele în apă de băut, redând fluviului vechiul său curs, curat şi aducător de viaţă32.
(102) Dar, după un scurt răgaz, egiptenii au revenit la aceeaşi cruzime şi acelaşi dispreţ faţă de dreptatea neamurilor, ca şi cum justiţia ar fi dispărut cu desăvârşire din rândul oamenilor sau ca şi cum dacă, atunci când ai îndurat întâia pedeapsă, era un fapt neobişnuit să fii lovit de cea de-a doua. Aşa se face că, după ce trecuseră deja printr-o grea încercare, au păţit la fel ca şi copiii mici, fiind avertizaţi să nu ia lucrurile prea uşor; căci pedeapsa care păşea pe urmele lor înainta mai încet când întârzia, dar de îndată ce se avânta spre culme, începea să alerge, prinzându-i din urmă.
Invazia broaştelor
(103) Iată că fratele lui Moise a primit o nouă poruncă; întinzându-şi iarăşi toiagul spre canale, lacuri şi bălţi, el le-a atins uşor. Din clipa în care l-a
32 Aşa-zisul „Nil roşu” şi-a recăpătat între timp culoarea naturală.
55
întins, din ape s-au ivit atât de multe broaşte, încât au umplut nu numai pieţele şi întreaga câmpie, ci şi grajdurile, casele, templele, toate locurile publice şi private, de parcă natura şi-ar fi propus să trimită o singură specie de făpturi acvatice să întemeieze o colonie într-un ţinut potrivnic; căci uscatul este potrivnicul apei. (104) Egiptenii nu mai puteau să iasă afară deoarece batracienii ocupau toate porţile, nici să intre în interiorul aşezărilor lor căci broştimea pătrunsese deja în ungherele cele mai retrase şi răzbise chiar şi în locurile cele mai înalte aşa că ei s-au pomenit în toiul prăpădului şi fără speranţa de a mai scăpa teferi. (105) Şi-au căutat încă o dată refugiul lângă aceleaşi personaje: regele a făgăduit că va îngădui evreilor să plece. Aceştia au căutat să-L înduplece pe Dumnezeu prin rugăminţile lor; El le-a dat ascultare şi atunci, din toate broaştele râioase, unele s-au retras în fluviu; altele, murind pe loc, alcătuiau mormane la răspântii; acolo au şi fost îngrămădite şi, în afara acestora, au fost aduse şi cele aflate în interiorul caselor, din pricina duhorii răspândite de hoiturile unor asemenea batracieni, care, chiar şi când sunt vii, stârnesc marele dezgust al tuturor simţurilor.
(106) Asemenea atleţilor care îşi redobândesc forţele în desfăşurarea întrecerilor, egiptenii au răsuflat oleacă după încheierea acestei pedepse, dar numai pentru a pricinui răul cu o râvnă şi mai mare: au revenit iarăşi la nelegiuirea lor obişnuită, uitând de năpastele pe care tocmai le înduraseră.
56
Plaga ţânţarilor
(107) Punând astfel capăt pedepselor duse la îndeplinire cu ajutorul apei, Dumnezeu le-a stârnit pe cele care puteau să fie provocate de pământ şi l-a ales pe unul şi acelaşi înfăptuitor care, potrivit ordinului primit de sus, a lovit pământul cu toiagul său: s-au iscat nenumăraţi ţânţari şi, răspândindu-se la fel ca un nor, au cotropit întregul Egipt33. (108) Deşi atât de mică, această vietate este de-a dreptul înspăimântătoare. Nu numai că vatămă pielea prin mâncărimi neplăcute şi foarte dureroase pe care le provoacă, dar ea se străduieşte să intre în interiorul măruntaielor, pătrunzând prin nări şi urechi; pricinuieşte necazuri chiar şi pupilei, strecurându-se în ochi, dacă nu se iau măsuri de apărare. Şi cum ai putea să te fereşti de-o asemenea invazie când autorul pedepsei este chiar Dumnezeu? (109) Poate s-ar cuveni să ne întrebăm de ce Dumnezeu, dornic să pedepsească o ţară, recurge la vietăţi atât de neînsemnate şi neluate în seamă, fără să apeleze la urşi, la lei, la pantere şi la alte specii de sălbăticiuni care se înfruptă din carnea omenească sau, dacă nu la ele, barem la aspidele din Egipt, provocând moartea imediată a celor muşcaţi de ele. (110) Dacă cineva nu cunoaşte pricina, e bine s-o afle! Mai întâi pentru că Dumnezeu dorea să-i avertizeze pe locuitorii ţării, mai degrabă decât să-i stârpească. Căci dacă ar fi urmărit ca ei să dispară până la ultimul, nu ar fi luat fiarele ca ajutoare în vederea
33 Vezi Ieşirea, 8, 16-18.
57
lovirii lor, ci acele calamităţi care vin doar de la Dumnezeu, precum foametea şi ciuma. (111) Mai apoi să învăţăm o lecţie care ne va prinde bine întreaga viaţă. Care anume? Când oamenii pornesc la război, ei caută ajutorul auxiliarului celui mai puternic, ca să umple golurile propriei lor slăbiciuni. Dar Dumnezeu, care deţine puterea cea mai ridicată şi mai mare din lume, nu are nevoie de nimic asemănător. Iar dacă întâmplător vrea să se slujească de unele făpturi ca unelte ale aplicării pedepsei sale, El nu le alege nici pe cele mai tari, nici pe cele mai mari. El nu se preocupă nicidecum de vigoarea acestora, ci sădeşte în vietăţile obişnuite şi mărunte nişte puteri invincibile şi cărora nu te poţi împotrivi, pedepsindu-i prin intermediul lor pe răufăcători, la fel cum procedează şi acum. (112) Ce poate fi mai neînsemnat decât un ţânţar? Şi totuşi el a avut o asemenea forţă încât întregul Egipt s-a recunoscut înfrânt şi a fost silit să strige: „Acesta este degetul lui Dumnezeu34!” Fără mâna lui Dumnezeu întregul pământ locuit, de la un capăt la altul, ba chiar şi lumea în întregimea ei nu ar putea să dăinuie deloc.
34 Vezi Ieşirea, 8, 19, unde afirmaţia este atribuită magilor faraonului, care nu au fost în stare să facă ţânţari. Aceeaşi metaforă vizează Tablele Legii (Ieşirea, 31, 18). Expresia figurează şi în vechile texte magico-religioase egiptene, care vorbesc de „degetul unui zeu”. Autorul o asociază cu „mâna lui Dumnezeu” într-o frază de inspiraţie biblică, ideea fiind enunţată aproape cu aceleaşi cuvinte mai ales în Psalmi dar şi în cărţile profeţilor. Flavius Josephus a înlocuit proliferarea excesivă a ţânţarilor cu păduchii care năpădesc trupurile egiptenilor (Antichităţi iudaice, II, XIV, 3).
58
Intervenţia lui Moise
(113) Acestea au fost pedepsele aplicate egiptenilor cu contribuţia fratelui lui Moise. Trebuie să cercetăm acum, în ordinea impusă de text, care sunt cele pe care Moise însuşi a fost însărcinat să le înfăptuiască şi din ce elemente ale naturii le-a iscat acesta. Aerul şi cerul35, cele mai curate părţi ale substanţei universului, au luat locul apei şi al pământului, spre a da egiptenilor cuvenitul avertisment. Moise a fost ales să le supravegheze îndeaproape.
Creşterea apelor Nilului
(114) El a început prin a pune în mişcare mai întâi aerul. Căci Egiptul, poate singurul dintre ţinuturile care ilustrează climatul de miazăzi, nu cunoaşte unul dintre anotimpurile anului: iarna; poate, aşa cum se spune, datorită faptului că se află situat nu departe de zona toridă, de unde se scurge pe nesimţite dogorâtoarea substanţă care încălzeşte întreaga regiune din jur; poate şi pentru că la solstiţiul de vară fluviul se umflă, epuizându-şi dinainte formaţiunile noroase.
(115) Aşadar, apele sale încep să urce la începutul verii şi creşterea lor se opreşte la sfârşitul anotimpului, în perioada când înaintea gurilor Nilului bântuie Etesienele36; atunci fluviul nu mai
35 în conformitate cu cosmologiile antice, autorul denumeşte astfel focul (vezi de asemenea 96 şi 143).
36 Vânturi nordice care suflă periodic prin Arhipelagul Cicladelor în timpul caniculei. Bun cunoscător al climei Egiptului din vremea sa, Philon din Alexandria are meritul de a plasa cele zece plăgi biblice în ambianţa lor naturală şi, la fel ca filosoful Lucius Annaeus Seneca, istoricul grec Diodor din Sicilia ş.a., a încercat să explice cauzele revărsărilor Nilului, fără să poată depăşi limitele cunoştinţelor ştiinţifice ale antichităţii.
59
poate să se verse în mare şi, sub năprasnica suflare a vânturilor, se umflă şi îşi răspândeşte valurile aidoma unui mare zid de apărare; el se retrage spre interiorul uscatului; ca atare, curenţii se înfruntă făţiş: curentul coborâtor, venind de sus, dinspre izvoare, şi cel care trebuia să-şi croiască drumul, dar sub izbitura valurilor face cale-ntoarsă; nici unul, nici altul nu se poate desfăşura, căci din ambele laturi, malurile abrupte le împresoară; aşa că este firesc ca fluviul săşi înalţe nivelul şi apele sale să crească. (116) Dar poate că o cauză o constituie şi faptul că ar fi un lucru de prisos ca Egiptul să aibă o iarnă. Foloasele ploilor căzute din belşug sunt aduse şi de fluviu, când acoperă ogoarele cultivate cu mari întinderi de ape, asigurând recoltele unui an. (117) Căci natura nu munceşte degeaba: nu oferă ploi unui pământ care nu are nevoie de aşa ceva; dar în acelaşi timp îndrăgeşte varietatea şi diversitatea savantelor lucrări prin care se îndeplineşte acordul de ansamblu prin armonia contrariilor; iată de ce, spre binele diferitelor ţări, ea procură binefacerile apei uneori de sus, adică din cer, alteori de jos, adică din izvoare şi din fluvii.
Trăsnetul şi grindina
(118) Aşa se face că, în pofida situaţiei pe care o are ţara Egiptului, ea se bucură de primăvară în timpul solstiţiului de iarnă şi numai regiunea de
60
coastă este umezită de câţiva stropi, iar ţinutul aflat mai sus de Memfis37, reşedinţa regelui egiptean, nu primeşte nici un fel de ploaie; în aceste împrejurări, văzduhul a cunoscut pe neaşteptate o asemenea schimbare încât în faţa ochilor s-au desfăşurat, strânse laolaltă, toate fenomenele pe care le aduce cu ea vremea rea: averse de ploaie, abundente căderi de grindină grea38, uragane unde se ciocneau vânturile ale căror vuiete se acopereau reciproc, nori care se sfârtecau, fulgere după fulgere, tunete după tunete, trăsnete care loveau fără întrerupere şi ofereau cea mai neasemuită privelişte; gonind de-a curmezişul grindinei, care are o substanţă opusă, nu izbuteau s-o topească şi nici ele nu se stingeau la rândul lor; rămâneau aşadar ceea ce erau şi, întinzându-se de sus în jos, lăsau grindina neatinsă. (119) Nemaipomenita năvală a tuturor relelor n-a fost însă singura pricină care i-a dus pe locuitori în pragul disperării, ci deopotrivă şi caracterul neobişnuit al evenimentului; căci ei presupuneau, întocmai cum stăteau lucrurile, că aceste întâmplări erau fapta fără pereche a mâniei divine, o schimbare a vremii cum nu mai avusese loc mai înainte, pentru a pune la cale devastarea şi distrugerea pomilor şi a recoltelor; au pierit în număr mare şi animalele, unele din cauza frigului care le-a bântuit, altele lapidate de grindina grea care a căzut
37 Oraşul situat la graniţa dintre Egiptul de Sus şi cel de Jos a fost reşedinţă regală în timpul Regatului Vechi (2686-2181 î.e.n.), ajungând metropola religioasă a ţării în timpul Regatului Mijlociu (2133-1786 î.e.n.). în Regatul Nou (1570-1081 î.e.n.), când Teba s-a impus ca principalul centru politic şi religios, Memfisul a rămas un fel de reşedinţă regală secundară, devenind în epoca elenistică (305-30 î.e.n.) locul de încoronare a regilor Lagizi, apoi capitală provincială romană.
38 Vezi Ieşirea, 9, 18-26.
61
peste ele, altele mistuite de foc. Câteva, arse numai în parte, au rămas în viaţă şi păstrau rănile provocate de fulgere, slujind drept avertisment pentru cei ce le vedeau39.
Invazia lăcustelor
(120) După ce răul a încetat şi regele, împreună cu curtenii săi, au prins iarăşi curaj, Moise şi-a întins toiagul spre văzduh, ascultând porunca lui Dumnezeu. S-a dezlănţuit atunci un vânt de la miazăzi40, nespus de puternic, a cărui forţă şi ardoare au crescut toată ziua şi toată noaptea; vântul acesta constituie el însuşi o mare năpastă prin faptul că este uscat, pricinuieşte dureri de cap, slăbirea auzului; se dovedeşte în stare să provoace greţuri şi nelinişti, mai ales în Egipt, situat înspre ţinuturile de miazăzi, străbătute de aştri luminoşi, astfel încât, rotindu-se, soarele îşi răspândeşte văpaia şi pârjoleşte totul. (121) în afară de asta, vântul aducea cu el o uriaşă mulţime de vietăţi dăunătoare vegetaţiei, lăcustele care se revărsau necontenit, asemenea unui talaz, umplând văzduhul şi mâncând şi tot ceea ce cruţaseră trăsnetul şi grindina41; aşadar, într-o ţară atât de întinsă ca Egiptul nu putea să mai crească nimic. (122) Abia atunci, nu fără şovăială, dându-şi cât se poate de bine seama de situaţia lor disperată,
39 Autorul a adăugat acest ultim detaliu la biblica povestire a plăgii a şaptea.
40 Biblia menţionează „vântul de la răsărit” (Ieşirea, 10, 13); Septanta, pe cel de miazăzi, Philon adoptând varianta elină în locul celei ebraice.
41 Vezi Ieşirea, 10, 15.
62
căpeteniile oştirii s-au dus să-l caute pe rege şi i-au spus următoarele: „Până când vei mai tăgădui acestor oameni îngăduinţa de a ieşi din ţară? Oare nu-ţi dai seama că, prin nenorocirile care s-au abătut asupra noastră, Egiptul este ca şi pierdut?” Înduplecându-se doar în aparenţă, regele îşi dă consimţământul, cu condiţia ca nenorocirea să înceteze. Moise s-a rugat din nou şi lăcustele au fost împrăştiate de un vânt venit dinspre mare42.
Bezna cotropeşte Egiptul
(123) După împrăştierea lăcustelor, regele s-a zbuciumat cumplit la gândul că va îngădui poporului nostru să plece: a survenit atunci o năpastă şi mai mare decât cele de mai înainte. Când ziua s-a luminat din plin, pe neaşteptate s-a instaurat întunericul, fie pentru că a avut loc o eclipsă de soare mai îndelungată decât în mod obişnuit, fie pentru că densitatea norilor, neîntrerupta lor îngrămădire şi condensarea foarte puternică au stăvilit trecerea razelor solare, astfel încât nu se mai deosebea ziua de noapte şi oricine îşi închipuia la altceva se mai putea gândi? că era vorba de o singură noapte, foarte lungă, la fel ca trei zile şi tot atâtea nopţi îngemănate. (124) Zice-se că atunci cei ce stăteau întinşi în patul lor nu cutezau să se scoale iar cei
42 Lăcustele au fost aruncate în Marea Roşie de puternicul vânt de la apus, stârnit de Dumnezeu (Ieşirea, 10, 19). Philon are în vedere vântul de miazănoapte, textul ebraic, pe cel de miazăzi, căci pentru evreii din Palestina, marea era situată în partea vestică.
63
constrânşi să-şi facă nevoile fireşti dibuiau pereţii sau alte lucruri, aidoma orbilor, ca să înainteze cu greutate. Căci aprinsa feştilă hărăzită să lumineze calea cuiva fie că se stingea din pricina furtunii care dădea năvală, fie că părea prea nevolnică din pricina beznei adânci, aşa că ochiul, simţul cel mai trebuincios, deşi nevătămat, rămânea îmbrobodit şi neînstare să vadă ceva, celelalte simţuri fiind şi ele tulburate, precum subalternii a căror căpetenie şi-a pierdut viaţa. (125) Oamenii nu cutezau deloc să vorbească sau să dea ascultare, nici să ducă la gură niscaiva bucate, ci îşi târau viaţa în inactivitate şi foame, fără să fie preocupaţi o clipă de vreun simţământ, lăsându-se cu totul dominaţi de o lâncezeală resemnată, până când Moise, căruia i-a fost milă de ei, a înălţat o rugă Domnului. Dumnezeu a pus atunci lumina în locul întunericului, ziua în locul nopţii, sub un cer de o seninătate desăvârşită.
(126) Acestea sunt aşa-zisele pedepse acordate numai prin intermediul lui Moise, plaga care a lovit cu ajutorul grindinii şi al fulgerului, cea care a lovit cu ajutorul lăcustelor şi cea care a lovit cu ajutorul întunericului întuneric refractar oricărei lumini. Dar împreună cu fratele său, a dat una şi aceeaşi pedeapsă: voi arăta numaidecât care a fost aceasta.
Cea de-a şaptea plagă
(127) La porunca lui Dumnezeu, ei au luat cu mâna lor cenuşă din cuptor şi Moise a aruncat-o spre
64
cer în repetate rânduri43. Atunci s-a stârnit dintr-o dată un nor de pulbere care a pricinuit oamenilor şi animalelor fără minte o ulceraţie sâcâitoare şi necruţătoare pe toată suprafaţa pielii; trupurile lor se umflau numaidecât, căci erupţiile îi acopereau cu bubiţe pline de puroi care puteau fi socotite nişte răbufniri ale unor arşiţe interioare şi ascunse privirilor.
(128) Hărţuiţi de aceste chinuri şi torturi, provocate fireşte de ulceraţie şi de umflătură, simţeau în suflete o suferinţă mai mare, orişicum nu mai mică decât cea pe care o îndurau trupurile lor istovite de aceste vătămături. Căci din creştet şi până în tălpi, în faţa ochilor se arăta o plagă neîntreruptă, fiindcă rănile răspândite pe fiecare mădular sau parte a trupului se contopeau, având una şi aceeaşi înfăţişare. Aceasta s-a perpetuat până când rugile Legiuitorului în favoarea suferinzilor au făcut boala lor mai uşor de îndurat. (129) Pe bună dreptate au fost însărcinaţi amândoi să dicteze acest avertisment: fratele lui Moise l-a dat cu ajutorul pulberii pe care a adus-o, deoarece lui îi revenea ceea ce ţinea de pământ; Moise, cu ajutorul văzduhului care s-a preschimbat pentru a-i copleşi pe locuitori, căci plăgile veneau din aer şi din cer, care intrau în atribuţiile sale.
Musca-câinească
(130) Mai rămân trei plăgi, înfăptuite de Dumnezeu însuşi, fără concursul oamenilor, pe care
43 Vezi Ieşirea, 9, 8-10.
65
urmează să le explic, una câte una, cât îmi stă în putinţă. Cea dintâi a fost adusă la îndeplinire prin intermediul unei vietăţi, care este cea mai cutezătoare dintre toate cele care există în natură, musca-câinească44: potrivită denumire, deoarece cei ce au dat un nume fiinţelor nişte adevăraţi înţelepţi l-au alcătuit pe al ei pornind de la făpturile cele mai sfruntate din lume: musca şi câinele. Câinele, cel mai îndrăzneţ dintre animalele terestre, şi musca, cea mai îndrăzneaţă dintre toate zburătoarele; deopotrivă vin să se lipească de voi, se năpustesc asupra voastră fără să cunoască piedici şi, dacă le alungaţi, ele îşi reiau asaltul, nedându-se bătute până când nu s-au îmbuibat de sânge şi de carne. (131) Musca-câinească are o cutezanţă caracteristică amândurora; este o vietate care muşcă şi dă dovadă de şiretenie45: de departe, cu un bâzâit, la fel ca o săgeată, ea se repede, tabără asupra voastră cu putere, agăţându-se cât mai bine. (132) Dar atunci iureşul ei era pe placul lui Dumnezeu; perfidia atacurilor era dublată, fiindcă ea dispunea nu numai de avantajele firii sale, ci şi de cel pe care i-l dădea providenţiala înţelepciune a Domnului, care înarma insecta, stârnind-o să pornească lupta împotriva locuitorilor ţării.
44 Kynomyia: musca ce se năpusteşte asupra câinilor. Philon a pus-o în locul tăunilor, cărora le revine cea de-a patra plagă (Ieşirea, 8, 20-24), dând o ingenioasă explicaţie numelui pe care îl poartă. El figurează numai în versetul 30 al Psalmului 104: „Zis-a şi a venit musca-câinească şi mulţime de muşte în toate hotarele lor.”
45 Autorul prezintă retoric agresivitatea muştelor, spre a confirma componenta canină a numelui lor. Lucian din Samosata (Siria), mort în Egipt (182 e.n.), va aduce un elogiu muştei.
66
Moartea vitelor
(133) După musca-câinească a venit o a doua pedeapsă, aşijderea fără contribuţia oamenilor, moartea vitelor46. Uriaşe turme de boi, capre şi oi, precum şi felurite vite de povară sau alte animale domestice au pierit toate într-o singură zi, ca la un semnal, prevestind pieirea oamenilor, care urma să se întâmple curând, de parcă ar fi bântuit ciuma: ai fi zis că moartea vitelor fără minte, venită pe neaşteptate, ar fi fost preludiul unei epidemii pestilenţiale.
Moartea întâilor născuţi din Egipt
(134) La această pedeapsă s-a alăturat apoi cea de-a zecea şi ultima47, care le întrecea pe toate cele anterioare: moartea egiptenilor, nu a tuturora căci Dumnezeu nu avea de gând să depopuleze ţara, ci numai să dea un avertisment -, nici a majorităţii oamenilor, bărbaţi şi femei de orice vârstă; dar El a hotărât moartea primilor născuţi, lăsându-i pe ceilalţi în viaţă; a început cu fiul cel mai vârstnic al regelui şi nu s-a oprit decât la primul vlăstar al celei mai neînsemnate măcinătoare de grâu48. (135) Pe la miezul nopţii, cei care dăduseră cei dintâi părinţilor lor numele de tată şi de mamă şi fuseseră numiţi la rândul lor de către aceştia fiu, deşi pe deplin sănătoşi
46 Cea de-a cincea plagă biblică (Ieşirea, 9, 1-7).
47 Vezi Ieşirea, cap. 11 şi 12, 29-33.
48 Slujitoarea obscură care se folosea de o râşniţă din piatră: „Şi va muri tot întâiul născut în pământul Egiptului, de la întâiul născut al lui Faraon, până la întâiul născut al roabei de la râşniţă” (Ieşirea, 11,5).
67
şi cu trupuri viguroase, au pierit dintr-o dată cu toţii în floarea tinereţii, fără nici o cauză făţişă: zice-se că n-a rămas nici o casă care să nu fie atunci părtaşă la nenorocire. (136) De bună seamă că abia în zorii zilei s-a descoperit în fiecare familie moartea subită a fiului mult iubit: dusese acelaşi trai, mâncase la aceeaşi masă până la veghea de seară; sărmanii (părinţi), cuprinşi de cea mai adâncă mâhnire, au slobozit pretutindeni bocetele lor, astfel încât în această obşte a durerii, toate vaietele izbucnite deodată din acelaşi elan au alcătuit un unic cântec funebru, ecoul său răspândindu-se de la un capăt la celălalt capăt al întregii ţări. (137) Câtă vreme locuitorii au stat acasă, fiecare, străin de suferinţa vecinului, nu-şi deplângea decât propria îndoliere; dar când ieşea afară şi afla de soarta celorlalţi, resimţea numaidecât o durere de două ori mai mare; adăuga aşadar durerea sa personală la durerea obştească, punând alături de o durere mai restrânsă şi mai uşoară o durere mai întinsă şi mai profundă, fiindcă era lipsită până şi de speranţa unei consolări: cine se mai ducea să-şi mângâie vecinul când el însuşi avea nevoie de mângâiere?
(138) Aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, egiptenii socoteau că nenorocirile de acum nu erau decât începutul unor nenorociri şi mai mari, fiind apoi cuprinşi de teama pieirii tuturor celor care rămăseseră în viaţă. S-au îndreptat în goană spre palatul regal, cu ochii în lacrimi, cu veşmintele sfâşiate şi prin strigăte l-au învinuit pe rege că era vinovat de toate năpastele prin care trecuseră. (139) Căci, potrivit spuselor lor, dacă de la început, la
68
cererea lui Moise, ar fi dat voie poporului să plece, ei n-ar fi păţit tot ce s-a întâmplat. Pentru că s-a lăsat condus de obişnuita lui încăpăţânare, a primit pe loc răsplata nepotrivitului său obicei de a provoca pe alţii. în afară de asta, îl îndemnau deopotrivă să alunge cât mai repede acest popor din întreaga ţară, deoarece li se părea o pedeapsă de neiertat să-l mai reţină o zi sau, mai bine zis, un ceas.
Compensaţiile materiale pentru evrei
(140) Deşi alungaţi şi prigoniţi, evreii îşi dau totuşi seama de nobleţea lor şi dovedesc curajul pe care se cuvine să-l aibă oamenii liberi, fără să uite deloc silniciile îndurate pe nedrept. (141) Punând mâna pe prăzi49 multe, ei le-au dus în spinare sau le-au încărcat pe vitele lor de povară. Ei nu erau mânaţi nici de lăcomie, nici, contrar învinuirilor ce li se puteau aduce, de dorinţa de a-şi însuşi bunul altuia de unde să le vină o asemenea poftă? dar mai întâi ei îşi luau simbria cuvenită pentru lucrările pe care le făcuseră în toată vremea aceasta; mai apoi, prin suferinţele întâmpinate în decursul robiei lor, ei înduraseră înjosiri şi jigniri care nu aveau nici un echivalent; cu ce s-ar putea asemui pierderea avutului propriu şi răpirea libertăţii, pentru care oamenii cu
49 La porunca dată de Moise şi cu sprijinul Domnului, fiii lui Israel au cerut de la egipteni vase de argint şi de aur şi haine, localnicii lăsându-se astfel prădaţi (Ieşirea, 11, 35-36). Philon face apologia compatrioţilor săi, căutând să justifice cu argumente subtile prădalnica lor comportare. Flavius Josephus susţine că: „Evreii au primit chiar şi daruri, pe de o parte, ca să plece cât mai repede, pe de altă parte, dintr-o tradiţie de bună vecinătate” (Antichităţi iudaice, II, XIV, 6).
69
judecată sunt gata nu numai să-şi sacrifice bogăţiile, ci chiar să şi moară? (142) Indiferent dacă a fost vorba de un motiv sau de altul, reiese limpede că ei au procedat just, fie luându-şi, cum ar fi făcut în timp de pace, simbria de care erau privaţi prin reauavoinţă a celor care se împotriviseră de multă vreme s-o plătească, fie gândindu-se că, în timp de război, puteau să-şi însuşească avuţiile duşmanului prin legea impusă de biruitori. Căci egiptenii au fost primii care şi-au ridicat nelegiuitele lor mâini împotriva străinilor şi a refugiaţilor, precum am zis, pentru ca să-i hărăzească robiei, ca nişte prizonieri de război; dar ei s-au folosit de prilejul care li s-a oferit de a se răzbuna fără ajutorul armelor, în spatele scutului şi sub protectoarea mână a Justiţiei.
Plăgile au fost semnul judecăţii Domnului
(143) Iată aşadar, în întreaga lor desfăşurare, loviturile şi pedepsele care au slujit drept avertisment pentru Egipt. Totuşi, nici una dintre ele nu i-a atins şi pe evreii care trăiau împreună cu egiptenii în aceleaşi oraşe, în aceleaşi sate, în aceleaşi case, în pofida faptului că s-au dezlănţuit pământul, apa, aerul şi focul, adică elementele naturii de care nu-i cu putinţă să scapi. Cel mai surprinzător dintre toate rămâne faptul că, sub aceleaşi lovituri, în acelaşi loc şi în aceeaşi clipă, unii piereau iar alţii scăpau nevătămaţi. (144) Fluviul s-a preschimbat în sânge, nu şi pentru evrei: dacă doreau să se adape din el, apa redevenea bună de băut. Invazia broaştelor urcând din apă pe
70
uscat a umplut pieţele, curţile şi casele; dar ele se ţineau departe doar de evrei, ca şi cum ar fi ştiut să facă deosebirea între cei ce trebuiau sau dimpotrivă, nu trebuiau să fie pedepsiţi. (145) Nici ţânţarii, nici musca-câinească, nici lăcustele, care aduseseră mari daune plantelor, recoltelor, animalelor şi oamenilor, nu s-au atins de evrei. Nici ploile, nici grindina, nici trăsnetul, în neîntreruptele lor dezlănţuiri, n-au ajuns până la ei. Ulceraţiile de pe trupuri, îndurate de acestea nespus de greu, nu le-au simţit nici măcar în vis. Când atât de adâncul întuneric se revărsase asupra celorlalţi oameni, îşi petreceau timpul sub un cer senin, căci lumina zilei se revărsa din plin asupra lor. Iar atunci când moartea a răpit pe întâii născuţi ai egiptenilor, nu şi-a dat duhul nici un evreu; aşa ceva ar fi fost fără noimă, de vreme ce pieirea unui uriaş număr de vite nu le provocase pierderea nici unei turme50. (146) în ceea ce mă priveşte, sunt de părere că, în clipa aceea, dacă ar fi existat un martor al evenimentelor care s-au petrecut, ar fi putut socoti că evreii erau nişte spectatori ai suferinţelor îndurate de alţii: nu numai că (aveau prilejul să cunoască fără nici o primejdie puterea lui Dumnezeu)51, dar ei erau instruiţi în cel mai frumos şi util dintre învăţăminte, evlavia; căci nu se mai văzuse până atunci
50 La toate cele zece plăgi, Biblia are grijă să menţioneze faptul că ele nu i-au afectat deloc pe evrei. Spre a-şi cruţa cititorii de repetiţii, Philon face acest lucru abia la sfârşit, subliniind mai bine neta diferenţiere făcută de Dumnezeu între asupritorii care suportă consecinţele nesupunerii lor şi asupriţii demni de o soartă mai bună într-o ţară liberă şi prosperă.
51 Lacuna din textul grecesc a fost înlăturată de editorii moderni prin câteva cuvinte desprinse dintr-o lucrare a filosofului Clemens din Alexandria, care a încercat în secolul II e.n. să realizeze o sinteză între neoplatonism şi creştinism (vezi Stromata, I, 157,1).
71
intervenţia unei asemenea judecăţi, care să distingă atât de limpede pe cei buni de cei răi, fiindcă unora le-a hărăzit moartea iar altora mântuirea.
Plecarea evreilor din Egipt
(147) Printre cei ce părăseau ţara, plecând în pribegie, se aflau cei ce atinseseră deja vârsta bărbăţiei, al căror număr trecea de şase sute de mii; venea apoi un grup de bătrâni, femei şi copii, greu de socotit; apoi, o pestriţă mulţime de oameni amestecaţi, slujitori care îi însoţeau, precum şi bastarzi din preajma unor persoane cu o obârşie legitimă. Era vorba fie de copii zămisliţi de femei egiptene cu taţi evrei ei fiind înrudiţi pe linie paternă -, fie de toţi cei ce li se alăturaseră, din admiraţie faţă de evlavia acestor oameni; negreşit că printre ei se aflau şi unii care plecau fiindcă deveniseră înţelepţi datorită gravităţii şi numărului mare al pedepselor. (148) Pentru conducerea tuturora a fost ales Moise.
Moise, conducătorul poporului
El a dobândit ocârmuirea şi rangul de rege nu cum fac unii care îşi croiesc drumul spre putere cu ajutorul armelor şi al uneltirilor, sprijinindu-se pe
52 După cum spune Ieşirea, 12, 37-38. Flavius Josephus apreciază tot la vreo 600 000 numărul celor care atinseseră vârsta mânuirii armelor (vezi Antichităţi iudaice, II, XV, 1).
72
trupe de călăreţi, pedestraşi şi marinari. Le-a primit pentru însuşirea şi cinstea lui proprie, pentru acea bunăvoinţă pe care o arăta necontenit faţă de toţi. în acelaşi timp, Dumnezeu, care îndrăgeşte virtutea şi binele, i-a oferit o răsplată demnă de el. (149) Aşadar, după ce a renunţat la guvernarea Egiptului, deşi era nepotul regelui care ocârmuia atunci, căci din pricina nedreptăţilor care se făceau de-a lungul şi de-a latul ţării, el şi-a luat rămas bun de la speranţele pe care le avea din partea părinţilor lui adoptivi, înzestrat cum era cu nobleţe sufletească, cu o înaltă gândire şi cu o înnăscută repulsie faţă de rău, iată că Dumnezeu, conducând lumea după providenţa sa, a socotit că se cădea să-i dea în compensaţie domnia asupra unei naţiuni mai numeroase şi mai puternice, care, printre toate celelalte, urma să exercite preoţia, pentru a se ruga mereu în favoarea neamului omenesc53, în vederea îndepărtării răului şi a îngemănării cu binele.
Firea dezinteresată a lui Moise
(150) Cum a obţinut supremaţia, el nu s-a străduit ca alţii să-şi mărească propria casă54 sau să-şi împingă fiii căci avea doi55 spre grandoarea puterii, proclamându-i acum părtaşi la tron şi, după aceea, urmaşii săi; privind toate lucrurile, mari sau
53 Philon formulează ideea că poporul evreu, ales de Dumnezeu, are vocaţia de a exercita sacerdoţiul în favoarea întregii umanităţi.
54 Aluzie la elenistica dinastie a Ptolemeilor, ahtiată după fast şi bogăţie.
55 Cei doi feciori ai Seforei şi ai lui Moise se numesc Gherşon şi Eliezer (Ieşirea, 2, 22).
73
mici, cu o inimă credincioasă şi curată, el îşi stăpânea fireasca iubire pe care o simţea pentru copiii săi, ca un judecător, fiindcă era nepărtinitor în aprecierile sale. (151) Moise îşi propunea un unic ţel, cel mai trebuincios cu putinţă: să-i slujească pe oamenii al căror conducător era, să facă totul, ca să le fie folositor, prin faptă şi prin vorbă, fără să piardă din vedere în nici un prilej ceea ce putea să ducă obştea pe drumul cel bun. (152) El a fost singurul ocârmuitor dintre conducătorii de altădată care nu a strâns nici aur, nici argint, n-a încasat biruri, n-a avut nici casă, nici moşii, nici turme, nici slujitori casnici, nimic din ceea ce face de prisos măreţia şi fastul; şi totuşi, putea să aibă de toate din belşug. (153) Dar el a înţeles ca pe o faptă caracteristică unui suflet sărac dobândirea avuţiei materiale; a dispreţuit-o pentru că aceasta este oarbă, iar el preţuia numai bogăţia care ştie să vadă56, cea care stăpâneşte natura; i-a devenit adept cum n-a mai fost altul, după ştiinţa mea; de asemenea, în privinţa veşmintelor, a hranei şi a traiului pe care îl ducea, nu căuta succesul teatral, ca să le dea o strălucire mai fastuoasă; în acest domeniu, punea în aplicare simplitatea şi cumpătarea omului de rând; se străduia în schimb să dobândească măreţia regală acolo unde trebuie să se distingă un comandant, (154) adică în situaţiile în care dovedeşti că ai stăpânire de sine, fermitate, moderaţie, abilitate, deşteptăciune, cunoştinţe bogate, rezistenţă în eforturi mari şi chinuri grele, dispreţ faţă de plăceri, dragoste faţă de dreptate, elan spre idealul cel mai
56 Expresie utilizată de Platon în lucrarea sa de bătrâneţe, rămasă neterminată, ameliorând modelul statului din Republica: Legile, 631 c.
74
înalt, pricepere de a dojeni şi pedepsi, lovind cum se cuvine pe cei vinovaţi şi aducând laude şi cinstiri, de asemenea bizuite pe legi, apărătorilor binelui.
Moise moşteneşte întregul pământ
(155) Astfel şi-a luat Moise rămas bun pentru totdeauna de la noroc şi de la bogăţia care răspândeşte trufia în rândul oamenilor; tocmai de aceea l-a răsplătit Dumnezeu, dăruindu-i în schimb averea cea mai mare şi mai fără cusur: bogăţia întregului pământ, a mării, a fluviilor, a tuturor făpturilor, simple sau complicate; socotind că era bine să-i arate că-l făcea părtaş la domeniul său, Domnul hărăzindu-i lumea toată, ca pe o avuţie cuvenită unui moştenitor. (156) Iată de ce fiecare element asculta de el ca de un stăpân, schimbându-şi însuşirile pe care le aveau şi supunându-se poruncilor sale. Nu trebuie să ne mire deloc acest lucru, căci, potrivit proverbului: „între prieteni, toate se împart”57, profetul a fost proclamat prietenul Domnului58, care va să zică poate să ia parte la dreptul lui de proprietate aşa cum îi convine. (157) întrucât Dumnezeu are totul în stăpânirea lui, nu are nevoie de nimic; iar omul virtuos nu are de bună seamă nimic în posesia lui, în sensul propriu al cuvântului, nici măcar propria sa persoană, dar el capătă o parte, atât cât merită,
57 Vezi Platon, Phaidros, 279 c.
58 „Domnul însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său.” (Ieşirea, 33, 11).
75
din tezaurul Domnului59. Lucru cât se poate de firesc, la urma urmelor: el este cetăţeanul lumii întregi60 şi, pe temeiul acesta, nu figurează în izvodul nici unei cetăţi de pe faţa pământului; asta fiindcă n-a primit moştenire doar o parte a ţării, ci lumea întreagă.
Unit cu Dumnezeu, el devine un model
(158) Cum adică? Oare nu s-a bucurat şi de o tovărăşie mai înălţătoare, cea care îl unea cu Tatăl, Creatorul lumii, deoarece a fost socotit demn să primească o denumire asemănătoare cu a Lui: căci a fost numit Dumnezeu şi rege al întregului neam; se zice despre dânsul că a intrat în întunericul unde era Dumnezeu61, aşadar în esenţa neprielnică formelor, care este nevăzută şi neîntrupată: pilduitoare pentru fiinţe; el afla ceea ce scapă vederii unei făpturi muritoare. La fel ca tabloul bine făcut, Moise s-a înfăţişat privirilor, pe sine şi viaţa lui, lucrare de toată frumuseţea şi de formă divină; el devine un model pentru cine năzuieşte să-l imite. (159) Fericiţi cei care i-au imprimat pecetea în sufletele lor ori s-au străduit s-o facă. Fiindcă gândirea păstrează mai ales forma desăvârşită a virtuţii; sau barem neclintita dorinţă de a dobândi această formă. (160) Fireşte, nimeni nu ignoră deloc faptul că oamenii obscuri
59 Tema bogăţiei înţeleptului a fost tratată în antichitate de filosofii stoici, epicureici ş.a.
60 „Cosmopolites”, în original.
61 Vezi Ieşirea, 20, 21.
76
sunt imitatorii zeloşi ai bărbaţilor vestiţi: când se pare că preferinţele lor merg spre un lucru anume, tocmai spre presupusul lucru se îndreaptă strădaniile acestora. Oricum, dacă o căpetenie începe să se dedea plăcerilor şi se lasă ademenită de o viaţă molatică, toţi sau aproape toţi cei aflaţi în subordinea sa renunţă la opreliştile faţă de desfătările pântecului şi ale dragostei, dincolo de nevoile fireşti, cu condiţia ca un mic număr dintre ei să nu aibă parte de o natură mai dotată, fiind înzestraţi nu cu un suflet viclean, ci cu unul binevoitor şi blajin. (161) Dar dacă o căpetenie adoptă un trai mai auster şi lăudabil, cei care duc lipsa oricărei stăpâniri de sine trec repede în tabăra cumpătării şi, mânaţi de teamă şi de simţul onoarei, se căznesc să dea impresia că ei urmăresc acum cu ardoare aceleaşi ţeluri. Chiar şi cei mai răi dintre ei, doar dacă nu şi-au pierdut minţile, nu dezaprobă lucrurile care-i preocupă pe cei buni. (162) Poate că Moise, fiindcă urma să ajungă legiuitor, a devenit el însuşi înainte de vreme o lege vie şi înzestrată cu darul vorbirii printr-o măsură luată de providenţa divină, care, fără ştirea lui, l-a ales să fie mai târziu legislator.
Drumul lui Moise prin pustiu
(163) După ce a primit aşadar domnia de la cei care i-au dăruit-o de bunăvoie, mulţumită judecăţii şi încuviinţării lui Dumnezeu, el şi-a condus colonia spre Fenicia, Coelesiria şi Palestina, denumită pe atunci Ţara canaaneenilor, ale căror hotare sunt la
77
trei zile de mers de Egipt62. (164) La urma urmelor, nu şi-a călăuzit oamenii pe drumul cel mai scurt din următoarele două motive: pe de o parte, el lua aceste măsuri de prevedere pentru ca, în eventualitatea că locuitorii ţării ar mărşălui împotriva lor, mânaţi de teama că vor fi sortiţi distrugerii şi sclaviei, şi le vor declara război, evreii să nu se întoarcă pe acelaşi drum în Egipt, fugind de un duşman ca să dea peste altul, adică de un duşman nou în locul celui vechi, spre a se expune singuri râsetelor şi batjocurilor şi a îndura chinuri mai grele şi mai crâncene decât cele dintâi; pe de altă parte, vroia de asemenea ca, ducându-i prin pustiu o vreme îndelungată, să-i pună la încercare ca să ştie cum vor răbda supunerea atunci când aprovizionarea va lăsa de dorit şi se va restrânge puţin câte puţin. (165) Părăsind aşadar drumul drept, Moise a găsit o cale lăturalnică şi, socotind că ea se întindea până la Marea Roşie, a urmat-o pe aceasta. Zice-se că atunci s-a petrecut o mare minune a naturii, care nu mai avusese loc niciodată, potrivit amintirii oamenilor. (166) înaintea mulţimii se deplasa un nor63, de forma unui stâlp foarte înalt; ziua era strălucitor aidoma luminii soarelui, noaptea adopta strălucirea flăcării: asta se datora temerii ca evreii să nu se abată de la drumul bun în timpul marşului, urmându-l mereu ca pe o călăuză care nu se rătăcea niciodată. Poate că era unul dintre slujitorii Marelui Rege, înger invizibil,
62 Vezi Ieşirea, 13, 17-18.
63 în Biblie, Domnul însuşi păşea înaintea coloanei, în ipostaza diurnă de „stâlp de nor” şi în cea nocturnă de „stâlp de foc”, luminând calea drumeţilor „ca să poată merge şi ziua şi noaptea” (Ieşirea, 13, 21-22).
78
premergător învăluit în nori pe care ochii trupeşti nu aveau îngăduinţa să-l zărească.
Egiptenii pornesc în urmărirea evreilor
(167) Văzând că se hazardaseră pe o rută din cale-afară de grea, după părerea lui, şi că urmau să străbată un pustiu pietros şi fără cărări deschise de alţii, regele Egiptului s-a bucurat că ei rătăciseră drumul: socotea că erau la strâmtoare şi nu aveau nici o ieşire. Dar deoarece se căia că îi lăsase să plece, a şi pornit în urmărirea evreilor, cu intenţia fie de a întoarce din drum mulţimea, cu ajutorul fricii, aducând-o iarăşi în robie, fie să-i ucidă pe toţi de-a valma, dacă i se împotriveau. (168) A luat cu dânsul întreaga cavalerie; din oştenii săi, pe suliţaşi şi prăştiaşi sau pe arcaşii călări şi pe alţii, care aveau arme uşoare, precum şi şase sute dintre cele mai bune care de luptă, înzestrate cu coase, încredinţându-le pe toate comandanţilor săi, spre a-l escorta cu toate onorurile cuvenite şi pentru a lua parte la expediţie; se zorea din răsputeri şi fără răgaz, se năpustea şi se grăbea cât putea, ca să se repeadă asupra evreilor prin surprindere, mai înainte ca ei să ia vreo măsură; nenorocirea neaşteptată este întotdeauna mai cumplită decât cea prevăzută din timp, cu atât mai mult cu cât năpasta care nu te-a neliniştit e mai apăsătoare decât cea la care te-ai gândit de mult. (169) îi urmărea făcându-şi asemenea planuri, convins că-i va învinge la primul asalt; dar evreii îşi aşezaseră deja tabăra pe ţărmul mării; se
79
pregăteau să ia prânzul când s-a auzit mai întâi multă zarvă, provocată de o mulţime de oameni şi de cai înhămaţi la care, înaintând de zor: ei au ieşit din corturile lor şi şi-au ciulit urechile, să asculte zgomotul. Puţin mai târziu, profilate pe cer, s-au ivit pe o colină cetele duşmane, gata să înceapă lupta.
Mustrările aduse de evrei lui Moise
(170) îngroziţi de această apariţie uluitoare şi neaşteptată, împiedicaţi să intre în defensivă, din lipsa mijloacelor de apărare căci nu pentru a dezlănţui un război ci în vederea pribegiei porniseră la drum -, neînstare să fugă aveau în faţa lor marea, în spate, duşmanul, de-o parte şi de alta, un pustiu întins şi greu de străbătut -, evreii se frământau înfriguraţi, voinţa fiindu-le amorţită de povara nenorocirilor lor. Cum se întâmplă îndeobşte în asemenea situaţii, ei şi-au tras la răspundere conducătorul: (171) „Oare pentru că nu erau în Egipt morminte unde să fim îngropaţi după moarte ne-ai îndemnat să plecăm, ca să ne înhumezi aici după căsăpirea noastră? Robia, orice s-ar zice, nu este o năpastă mai uşoară decât moartea?64 Ai ademenit poporul cu speranţa libertăţii ca să expui viaţa lui celei mai necruţătoare primejdii. (172) Nu cunoşteai naiva noastră bună-credinţă, duritatea şi firea răzbunătoare a egiptenilor? Nu vezi oare mărimea relelor pe care nu le putem ocoli? Ce-avem de făcut?
64 Vezi Ieşirea, 14, 11-12. Restul tiradei îi aparţine lui Philon din Alexandria.
80
Lupta-vom fără arme împotriva acestor oşteni bine înarmaţi65? Sau mai degrabă vom fugi noi, care suntem împresuraţi ca într-o plasă de un duşman neînduplecat, de pustiuri nebrăzdate de drumuri, de întinderi de ape peste care nu se poate pluti. De altminteri, chiar dacă plutirea ar fi cu putinţă, avem noi corăbiile cu care să le străbatem?”
(173) Când a auzit mustrările lor, Moise nu le-a luat în seamă, ci şi-a amintit de oracolele divine. Separându-şi gândirea de vorbele sale, în acelaşi timp cugetul lui avea tainice întâlniri cu Dumnezeu, spre a-I cere să-i scoată însoţitorii dintr-un impas fără ieşire; îmbărbăta şi dădea imbolduri poporului care îl jignea; el spunea următoarele: „Nu fiţi descurajaţi; omul şi Dumnezeu nu se apără în acelaşi fel. (174) Vă îndoiţi oare de ceea ce pare firesc şi demn de încredere? Dumnezeu salvatorul nu are nevoie de nici o unealtă. Domnul ştie să găsească o ieşire acolo unde nu se află nici o ieşire. Ceea ce pare cu neputinţă pentru orice făptură poate fi înfăptuit numai de Dumnezeu, fiind la îndemâna Lui!” (175) El rostea încă aceste cuvinte cu multă răbdare; dar, după o clipă de tăcere, a fost cuprins de un elan divin: la suflarea duhului care obişnuia să-l bântuie adesea, Moise a glăsuit ca un profet, zicând: „Aceste cete pe care le vedeţi acum bine înarmate, nu le veţi mai vedea înfruntându-vă în ordine de bătaie: toate fi-vor răvăşite şi puse pe fugă; vor pieri, înghiţite de
65 Flavius Josephus citează, în afara celor şase sute de care de război, cincisprezece mii de călăreţi şi două sute de mii de pedestraşi egipteni (Antichităţi iudaice, II, XV, 3). El numeşte Belsephon locul unde au poposit evreii pe ţărmul Mării Roşii.
81
ape: nu va mai rămâne pe pământ nici măcar o urmă vizibilă; şi nu veţi aştepta mult fiindcă fapta asta se va întâmpla în noaptea următoare!”
Trecerea prin Marea Roşie
(176) Acestea au fost vorbele rostite de el. După apusul soarelui, s-a dezlănţuit deodată un năprasnic vânt de la miazăzi66. Sub suflarea lui, marea a dat înapoi. Fireşte că, îndeobşte, ea făcea cale-ntoarsă, dar în ziua aceea s-a retras mai mult ca până atunci; apele care se aflau în preajma ţărmului au fost absorbite ca de un torent sau de o genune. Nu se zărea nici o stea şi întregul cer era acoperit de un nor gros şi negru: noaptea era tenebroasă pentru a-i înspăimânta pe urmăritori. (177) După porunca venită de sus, Moise a lovit cu toiagul său marea: ea s-a despicat şi s-a despărţit în două; ambele margini ale crăpăturii stau faţă în faţă, se înalţă în aer şi, păstrând deplina trăinicie a unui zid, rămân nemişcate şi în repaus; pe de altă parte, apa care a fost împinsă înapoi şi stăvilită pare că opreşte elanul de înaintare a valurilor cu nişte hăţuri invizibile; spaţiul care s-a creat între ele, acolo unde s-a produs ruptura, se usucă numaidecât, devenind o cale largă ca un drum. Când vede minunea asta, uimitul Moise se înseninează şi, cuprins de bucurie, îşi încurajează însoţitorii să ridice tabăra cât mai iute. (178) Aceştia începuseră să străbată marea când s-a arătat un semn
66 Pentateuhul menţionează vântul de la răsărit (Ieşirea, 14, 21).
82
miraculos. Norul deschizător de drum care până atunci mersese înaintea lor a trecut în urma coloanei, slujindu-i drept ariergardă; situat la hotarul dintre urmăritori şi urmăriţi, el îi îndruma pe ultimii şi îi mâna înainte pentru salvarea şi siguranţa lor; totodată, îi oprea pe ceilalţi şi îi făcea să dea înapoi pe cei ce se năpusteau să atace. în tabăra egiptenilor, această privelişte stârnea confuzie şi nelinişte: teama domnea în rândurile lor; se năpusteau unii asupra altora şi căutau să fugă când goana nu le mai era de nici un folos. (179) Aşadar, în timp ce evreii înaintau pe un drum uscat, la ivirea zorilor, trecând cu femeile şi copiii lor, chiar şi cei mai mici, imense puhoaie de ape, pe care marea le tăiase în două, năvăleau dintr-o parte în alta şi se reîntregeau, înghiţindu-i pe egipteni împreună cu carele şi cu caii lor67. Suflarea vânturilor de miazănoapte umflase fluxul care năvălea, stârnind talazuri uriaşe, astfel încât n-a mai rămas nici un făclier68 care să ducă egiptenilor vestea nenorocirii abătute din senin asupra lor. (180) Uluiţi de grandioasa şi prodigioasa întâmplare, evreii au obţinut o nesperată victorie fără să verse un strop de sânge; sub ochii lor, întreaga mulţime a duşmanilor a fost nimicită într-o clipă; au înjghebat pe ţărm două coruri, unul de bărbaţi, altul de femei şi au început să înalţe lui Dumnezeu imnuri de mulţumire69. Moise
67 Vezi Ieşirea, 14, 19.
68 Este vorba de oşteanul care în unele oştiri avea misiunea să transporte focul sacru, necesar înfăptuirii riturilor religioase; după datină, el trebuia să fie cruţat în timpul bătăliilor, păstrându-şi inviolabilitatea.
69 Aluzie la Cântarea lui Moise, reprodusă de cap. 15 al Ieşirii, cel mai vechi psalm de recunoştinţă şi totodată cântec de izbândă din Biblie.
83
intona cântarea din partea bărbaţilor, iar sora lui din partea femeilor, căci ei erau conducătorii corului.70
în pustiu, evreii se plâng de sete
(181) Ridicându-şi tabăra spre a se îndepărta de mare, ei au călătorit câtăva vreme, eliberaţi acum de teama pe care le-o inspira duşmanul. Dar fiindcă au rămas fără apă după trei zile de mers, setea i-a făcut să se descurajeze şi au început să se plângă de faptul că nu avuseseră parte niciodată de noroc, căci totdeauna, simţind lovitura unui rău prezent, dăm uitării satisfacţia binefacerilor trecute. (182) De îndată ce au zărit nişte izvoare, au fugit spre ele bucuroşi, să se adape; dar neştiinţa lor i-a abătut de la adevăr: apa era amară71. Atunci când au gustat apa şi speranţa lor s-a năruit, evreii s-au simţit istoviţi trupeşte şi doborâţi sufleteşte; se văicăreau, nu atât pentru ei cât mai ales pentru pruncii lor: văzându-i cum le cereau apă de băut, nu mai puteau să-şi stăpânească lacrimile. (183) Unii dintre cei ce erau mai dispreţuitori şi nu dovedeau nici o statornicie în evlavie ponegreau evenimentele anterioare, susţinând că ele nu s-au produs pentru ca să le aducă un bine, ci pentru ca să le atragă relele cele mai greu de
70 Proorociţa Mariam, al cărei nume nu este menţionat de Philon, la fel ca în cazul lui Aaron, fratele ei. însoţită de toate femeile, cu timpane şi dănţuind, Mariam intonează drept răspuns începutul Cântării lui Moise (Ieşirea, 15, 20- 21). Lirica corală avea o largă răspândire în poezia elină, chiar şi în tragedii existând coruri de bărbaţi şi de femei.
71 Localitatea unde au poposit evreii, după ce au străbătut pustia Şur, s-a numit din această cauză Mara (Amărăciune). în ebr. mar înseamnă amar (Ieşirea, 15, 23).
84
îndurat: e mai bine, ziceau ei, nu numai o dată ci de mai multe ori, să mori de mâna duşmanului decât să fii răpus de sete; să părăseşti viaţa fără suferinţe şi repede nu prezintă nici o deosebire faţă de nemurire pentru cine are bun-simţ; cel mai cumplit lucru nu este moartea în sine, ci faptul de a muri, căci doar atunci se dezvăluie totul.
Răspunsul Domnului la ruga lui Moise
(184) în timp ce oamenii se jeleau în felul acesta, Moise îl imploră iarăşi pe Dumnezeu, care cunoaşte bine slăbiciunea vieţuitoarelor, mai ales a oamenilor, precum şi cerinţele corpului, legat de nevoia de hrană şi subjugat de doi stăpâni neiertători, mâncatul şi băutul; el îl roagă să-i ierte pe aceşti oameni descurajaţi şi să le dea neîntârziat toate lucrurile de care au nevoie, recompensându-i cu darurile sale repede şi fără şovăială, căci jalnică este starea fizică în care se află seminţia muritorilor, nerăbdătoare să sosească grabnic fericita clipă a mântuirii sale. (185) Domnul îşi trimite repede milostiva lui putere, deschide ochii veghetori ai închinătorului şi, arătându-i o bucată de lemn, îi porunceşte s-o arunce în izvoare: poate că era un lemn înzestrat de natură72 cu darul de a avea o putere necunoscută de nimeni sau poate că era un lucru creat atunci pentru prima oară, servind scopului căruia îi era destinat. (186) După îndeplinirea
72 Philon caută să dea o explicaţie naturală fenomenului îndulcirii subite a izvoarelor cu apă sălcie, înainte de a recurge la miracolul divin.
85
poruncii, apa izvoarelor s-a îndulcit şi a devenit bună de băut, în aşa măsură încât nu puteai să-ţi dai seama că ea fusese cândva amară, fără să mai păstreze nici o urmă sau o rămăşiţă a proastei sale calităţi originale, care s-o mai reamintească. (187) Cum şi-au potolit astfel setea cu o plăcere îndoită, căci un bine care vine atunci când orice speranţă e pierdută aduce o mulţumire mai mare decât plăcerea propriuzisă, şi cum şi-au umplut urcioarele, au ridicat tabăra aidoma unor oameni pe care i-a desfătat un ospăţ vesel şi se chercheliseră, ameţiţi nu de o beţie a vinului ci de una fără un strop de licoare: erau libaţiile obşteşti pe care le-au făcut cu încuviinţarea pietăţii comandantului lor suprem73.
(188) Evreii ajung la a doua etapă: un loc înzestrat din belşug cu apă şi cu arbori denumit Elim74 -, adăpat de douăsprezece izvoare, în preajma cărora se aflau nişte palmieri tineri, bine dezvoltaţi, numărul lor ridicându-se la şaptezeci: pentru cei capabili să vadă lucrurile cu pătrunzătoarea privire a gândirii, acestea erau semne şi străvezii aluzii la binefacerile aduse poporului. (189) Aşadar, poporul este alcătuit din douăsprezece seminţii şi fiecare dintre ele, dacă cultivă evlavia, va avea tâlcul unui izvor, căci evlavia asigură faptele bune permanent şi nelimitat; cât priveşte pe conducătorii întregului popor, în număr de şaptezeci75, ei sunt pe drept cuvânt întruchipaţi prin palmier, cel mai nobil dintre
73 Autorul sugerează aici o beţie sobră, fără băutură, în care apa ţine locul vinului într-un festin în spiritul ospeţelor cu libaţii bachice.
74 Vezi Ieşirea, 15, 27. Elim înseamnă Portaluri.
75 Cei 70 de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, aleşi de Moise drept căpeteniile poporului şi supraveghetorii lui (Numerii, 11, 16).
86
arbori, suprema încântare a privirii, care ştie unde să-şi pună fructele: nu-şi păstrează forţa vitală, asemenea celorlalţi arbori, îngropată în rădăcină, ci o împinge sus, ca pe o inimă, aşezând-o la mijloc, acolo unde se înmănunchează ramurile de palmier, care stau roată, străjuind împrejurul ei, ca în preajma unei adevărate crăiese. (190) Aceasta este natura şi în aceeaşi măsură părerea celor ce au simţăminte religioase: ea s-a deprins să privească în sus, să străbată înălţimile; cutreieră totdeauna ţinuturile sublime; caută frumuseţile divine şi priveşte lucrurile pământeşti ca pe nişte glume: descoperă că jos avem de-a face doar cu jocuri de copii; sus sunt lucrurile cu adevărat serioase.
Foametea îndurată în pustiu
(191) După aceea, n-a trecut multă vreme până când absenţa hranei să-i facă pe evrei să rabde de foame, ca şi cum necesităţile vitale s-ar fi perindat pentru a-i împresura rând pe rând. Imboldul mâncării şi cel al băuturii sunt aşadar nişte stăpâni severi şi asupritori; împărţindu-şi sarcinile, se străduiau unul după altul să le pricinuiască chinuri şi de îndată ce primul le acorda un răgaz, celălalt îi lua locul. Victimele lor socoteau acest lucru o calamitate greu de îndurat: dacă ceva mai înainte crezuseră că scăpaseră de sete, dădeau peste o altă pacoste care îi pândea: foamea. (192) Nu numai penuria prezentă era apăsătoare, ci şi sumbra perspectivă de a duce şi în viitor lipsă de strictul necesar: ei zăreau uriaşul şi
87
adâncul pustiu76 care nu producea nici un fruct, pierzându-şi întregul curaj. Pretutindeni numai stânci crăpate şi abrupte, întinderi îmbibate cu sare, munţi de pietroaie, dune de nisip cât vedeai cu ochii, care atingeau înălţimi inaccesibile; nici un fluviu cu izvor propriu sau care să-şi afle sursa în ploi, nici un pârâiaş, nici un ogor însămânţat, nici un pom cultivat sau sălbatic, nici o vietate în cer sau pe pământ, în afară de unele soiuri de târâtoare dăunătoare pentru oameni, precum şerpii şi scorpionii77.
Noile plângeri ale evreilor
(193) Ei îşi reaminteau atunci de abundenţa şi fertilitatea Egiptului şi comparau resursele pe care le aveau acolo din belşug pretutindeni, cu calicia acestor locuri: o asemenea situaţie era greu de îndurat şi se adresau unii altora, zicându-şi următoarele: „Mânaţi de speranţa eliberării, am plecat în pribegie şi nu ne-am pus la adăpost de primejdii vieţile, noi care, potrivit promisiunilor căpeteniei noastre, trebuia să avem parte de fericire, dar în realitate suntem cei mai nefericiţi dintre oameni. (194) Care va fi oare sfârşitul acestui drum lung şi fără capăt? Cei ce călătoresc pe mare sau cutreieră pământul au înaintea lor un ţel pe care îl vor atinge: pentru unii limanurile de negoţ sau porturile, pentru alţii un oraş sau o ţară; pe noi ne
76 Deşertul situat între Elim şi Sinai se numea Sin (Ieşirea, 16, 1).
77 Philon realizează o descriere succintă, dar cam imprecisă a regiunii peninsulei Sinai, oglindind realitatea dezolantului peisaj deşertic.
88
adastă numai deşertul inaccesibil, cu drumuri greu de străbătut, nouă ne sunt hărăzite doar neînduplecatele nădejdi înşelătoare. Căci pe măsură ce înaintăm, deşertul ni se înfăţişează ca o mare vastă, adâncă, neţărmurită, care se lărgeşte de la o zi la alta. (195) Prin cuvântarea lui ne-a stârnit şi ne-a umflat piepturile, ne-a împuiat urechile cu speranţe deşarte; iar acum a cuibărit în măruntaiele noastre chinul foamei, nefiind în stare să ne procure hrana de care avem nevoie. A amăgit marea noastră mulţime rostind numele pribegiei: mai întâi ne-a făcut să părăsim o ţară locuită pentru una nelocuită, apoi, fără să se mulţumească cu asta, ne trimite în infern, spre capătul de drum al vieţii!”
Atitudinea lui Moise faţă de evrei
(196) La auzul acestor mustrări, Moise s-a supărat, nu atât din pricina calomniilor care îl împroşcau, cât mai ales pentru nestatornicia simţămintelor lor. Câtă vreme trecuseră prin mii şi mii de întâmplări care întreceau toate aşteptările, s-ar fi cuvenit ca, întâlnindu-se cu ceea ce se petrece în mod obişnuit, ei să nu se mai lase înşelaţi de nici o aparenţă şi de nici o eventualitate, ci să aibă încredere în Moise, deoarece deţineau dovezile cele mai sigure că, în toate privinţele, acesta avusese dreptate. (197) Dar după ce s-a răzgândit, ajungând să-şi facă o părere despre această penurie, cea mai mare pacoste care se abate asupra oamenilor, Moise i-a iertat, convins că mulţimea este îndeobşte
89
nestatornică şi se lasă influenţată de clipa prezentă, ceea ce o face să dea uitării trecutul şi să-şi piardă orice nădejde în viitor. (198) întrucât erau cufundaţi cu toţii în necruţătoarele necazuri, evreii se aşteptau la cele mai mari nenorociri, văzându-le cum stăteau la pândă, foarte aproape de ei. Atunci din marea bunătate şi din iubirea lui faţă de oameni, atributele firii sale, precum şi din dorinţa de a-l cinsti pe cel ce fusese ales să-i conducă poporul, aşijderea şi din intenţia de a arăta limpede tuturor înaltul grad al evlaviei şi credinţei vădite de căpetenia lor atât în împrejurările sigure, cât şi în cele nesigure, Dumnezeu se milostiveşte şi pune capăt suferinţelor obşteşti. (199) Deschide aşadar o nouă cale pentru binefacerile neasemuite, astfel încât, la vederea unor fapte şi mai strălucitoare, ei să înveţe că nu trebuiau să se mai indigneze de-acum încolo dacă un lucru nu se petrecea mereu după bunul lor plac, ci să aştepte răbdători sosirea timpului prielnic, bizuindu-se pe foloasele pe care le va oferi viitorul.
Mana căzută din cer
(200) Ce s-a petrecut atunci? A doua zi, la ivirea zorilor, de jur împrejurul câmpului, a apărut o rouă deasă şi îmbelşugată; Domnul o lăsa să cadă lin, un soi de ploaie nouă, neobişnuită, care nu era nici apă, nici grindină, nici nea, nici gheaţă nişte metamorfoze care au loc ca urmare a modificării norilor în timpul solstiţiului de iarnă; stropii aveau aspectul unor grăunţe foarte mărunte şi nespus de
90
albe, care, căzând fără întrerupere, se adunaseră grămadă înaintea corturilor, spre a oferi o privelişte nemaivăzută. Evreii au rămas surprinşi şi şi-au întrebat căpetenia ce fel de ploaie mai era şi asta, pe care nici un om n-o mai văzuse până atunci şi în ce scop a venit ea. (201) Simţind în sufletul său un suflu divin şi grăind ca un profet, Moise le-a zis: „Muritorii au la îndemână glia adâncă; ei o sfârtecă cu brazdele lor în timpul aratului, o însămânţează, îndeplinesc toate celelalte munci agricole, care le revin, obţinând astfel recolte anuale, pentru a-şi satisface lesne nevoile traiului zilnic. Dumnezeu nu posedă doar o singură parcelă a universului, ci are la îndemână întreaga lume cu părţile sale, spre a face orice pofteşte, ele fiind sclavele care îşi ascultă stăpânul. (202) Iată că acum El a hotărât ca aerul să aducă hrană în locul apei, deoarece şi pământul poartă adesea pe suprafaţa lui apa; aşadar fluviul Egiptului creşte în fiecare an şi se revarsă în perioada când adapă ogoarele cultivate: ce altceva este asta decât o ploaie care îşi picură stropii?”
(203) întâmplarea părea oricum ciudată, chiar dacă s-ar fi oprit aici; dar Dumnezeu a continuat să facă minuni cu mijloace şi mai ciudate. Toţi evreii aduceau de pretutindeni panere pentru strângerea recoltei; unii puneau încărcătura pe spinarea animalelor de povară, alţii le duceau pe umerii lor, din prevederea de a agonisi ceea ce aveau nevoie pentru mai multă vreme. (204) Dar ei nu puteau să încropească şi să păstreze nimic, căci Domnul luase hotărârea să-şi reverse binefacerile prin daruri mereu înnoite: când îşi pregăteau bucatele ce le ajungeau
91
pentru urgenta lor folosire, le mâncau cu plăcere; dar cele pe care le lăsaseră pentru a doua zi nu le mai găseau în stare bună: toate erau stricate, căpătau un miros urât, umplându-se de acele vietăţi care se ivesc într-o putreziciune78. Cum era şi firesc, oamenii le aruncau şi găseau altă hrană gata pregătită, din roua pe care Domnul o făcea să cadă zilnic. (205) Dar ziua a şaptea, care era sfântă, se bucura de un privilegiu aparte: nu aveai voie să săvârşeşti nimic în ziua aceea, prevăzându-se faptul că trebuie să laşi deoparte orice lucrare, mică sau mare; ca atare, deoarece oamenii nu puteau să recolteze ceea ce au nevoie, Dumnezeu, în ziua anterioară, făcea să plouă de două ori mai mult şi dădea porunca să se strângă hrana care să le ajungă două zile; această recoltă rămânea intactă, căci nimic nu se strica la fel ca mai înainte.
(206) Vă voi spune un lucru încă şi mai surprinzător: vreme de patruzeci de ani, un interval mare de timp, în decursul pribegiei lor, evreii au fost aprovizionaţi după dispoziţiile pe care le-am menţionat deja, ca la intendenţele unde se stabileşte raţia care revine fiecăruia. (207) Dar în acelaşi timp aflau ziua pe care doreau nespus de mult s-o cunoască deoarece ei cercetau de multă vreme care anume putea să fie ziua de naştere a lumii, când a fost terminată în întregime; moşteniseră de la părinţii şi străbunii lor această întrebare rămasă fără răspuns79: au putut astfel să-i găsească dezlegarea; nu
78 Mana culeasă dimineaţa trebuia consumată în aceeaşi zi, căci dacă se înfierbânta soarele, ceea ce prisosea se topea (Ieşirea, 16, 20-21)
79 Chiar dacă lumea a fost făcută în şase zile (Facerea, 1, 1-31), frumuseţea creaţiei s-a vădit în ziua a şaptea, când Dumnezeu s-a odihnit.
92
numai oracolele au fost cele care i-au instruit, ci chiar şi o dovadă foarte sigură: tot ceea ce adunau oamenii prea mult în celelalte zile se strica, cum am mai spus, pe când ceea ce cădea ca ploaia, înaintea zilei a şaptea, nu se altera, chiar dacă era vorba nu doar de o singură măsură, ci de una dublă. (208) Iată cum se slujeau evreii de agoniseala lor: adunau dis-de-dimineaţă ceea ce plouase din cer; măcinau şi sfărâmau recolta, apoi o coceau şi mâncau aceste bucate gustoase ca pe o turtă cu miere80, fără să mai aibă nevoie de marea osteneală a brutarilor. (209) Dimpotrivă, ei aveau din belşug şi fără întârziere ceea ce face viaţa plăcută: Dumnezeu a dorit să le procure în cantităţi mari şi cu o nemărginită dărnicie, în mijlocul deşertului, toate produsele ţinuturilor populate şi fericite. în fiecare seară venea trimis de mare, să acopere întregul câmp cu umbra lui, un nor des de prepeliţe81; ele zburau aproape de pământ, ceea ce uşura capturarea lor. Aşadar evreii le prindeau şi, odată preparate după placul fiecăruia, se înfruptau din îmbietoarea carne a vânatului, găsind îmbucătura de care aveau nevoie ca s-o pună pe pâine.
80 Vezi Ieşirea, 16, 31. Philon descrie felul cum preparau evreii în deşert providenţialul aliment fără să-l denumească. Flavius Josephus afirmă că mana derivă din particula interogativă man, care în limba ebraică înseamnă „Ce-o fi asta? ” (Antichităţi iudaice, III, I, 6).
81 Vezi Ieşirea, 16, 13 şi Numerii, 11, 31-33. Istovite de zborul lor peste mare, stolurile de prepeliţe care trăiau în Golful Arabic au poposit în preajma evreilor, deoarece ele cutează să se apropie de pământ mai mult decât celelalte păsări migratoare. Istoricul Flavius Josephus a dat această explicaţie în Antichităţi iudaice, III, I, 5.
93
Moise face să ţâşnească apa din stâncă
(210) Evreii aveau deci din abundenţă aceste bunătăţi care nu li se terminau niciodată când, spre a-i copleşi încă o dată, au resimţit o cumplită lipsă de apă; şi, întrucât îşi pierduseră orice speranţă în salvarea lor, Moise şi-a luat toiagul, sacrul obiect de care se slujise pentru a săvârşi minuni în Egipt şi, sub imboldul inspiraţiei divine82, a lovit piatra cu creasta retezată. (211) Stânca s-a crăpat la locul amintit până la o vână care, fie că avea apă de mai înainte, fie că o primise atunci pentru prima oară, prin nişte conducte invizibile: această apă a curs şuvoi şi a ţâşnit cu putere iar stânca s-a deschis larg sub iureşul curentului şi şi-a vărsat undele ca un izvor, astfel încât n-a fost doar pentru prilejul acela un remediu împotriva setei, ci a oferit multă vreme băutură din belşug pentru miile de oameni din jur; aceştia şi-au umplut toate urcioarele, aşa cum făcuseră mai înainte, adăpându-se de la izvoarele pe care natura le făcuse amare, dar providenţa cerească le-a preschimbat în apă dulce.
Minunile săvârşite de puterea divină
(212) Dacă nu dai crezare acestor lucruri înseamnă că nu ai habar de Dumnezeu şi n-ai căutat
82 Moise a fost sfătuit de Dumnezeu să-şi ia toiagul şi să izbească cu el stânca din Horeb atunci când poporul, aflat în tabăra de la Rafidim sau Cadeş, s-a plâns că va muri de sete împreună cu turmele sale (vezi Ieşirea, 17, 1-7 şi Numerii, 20, 1-13).
94
niciodată să-L cunoşti. Altfel ai fi ştiut foarte repede, ai fi ştiut înţelegând temeinic că asemenea fapte într-adevăr neobişnuite şi mai presus de aşteptările noastre sunt o jucărie pentru Dumnezeu: e de-ajuns să-ţi roteşti ochii peste înfăptuirile sale măreţe şi demne de a fi luate în seamă, precum crearea cerului, cu statornica mişcare a planetelor şi a stelelor fixe, strălucirea pe care o revarsă lumina, cea a soarelui în timpul zilei, cea a lunii în timpul nopţii, aşezarea pământului chiar în centrul universului, uriaşa suprafaţă a continentelor şi a insulelor, nenumăratele specii de animale şi de plante, aşijderea întinderile pe care le acoperă mările, şuvoiul fluviilor care izvorăsc de la sine din pământ sau sunt iscate de ploile torenţiale, apele care pornesc din izvoare nesecate, lăsând ca din unele să curgă apă rece, din altele apă caldă, apoi diferitele modificări ale aerului, deosebirea dintre anotimpurile unui an întreg, mii şi mii de alte minuni. (213) Viaţa ar fi prea scurtă pentru cel ce ar vrea să descrie fiinţele pe îndelete, ce să mai spun?, barem o singură parte mai puţin importantă a lumii, chiar dacă omul acela ar fi înzestrat cu o viaţă mai lungă decât a tuturor oamenilor laolaltă. Dar toate aceste minuni cu adevărat uluitoare au parte de dispreţ din pricina obişnuinţelor noastre; în schimb, de cele cu care nu ne-am obişnuit, chiar dacă sunt neînsemnate, noi ne arătăm surprinşi, fiindcă ne înclinăm în faţa unor fantezii ciudate şi adorăm deopotrivă noutatea.
95
Sosirea evreilor la hotarele fenicienilor
(214) Evreii străbătuseră deja un lung drum dificil şi iată că au dat de hotarele unui pământ locuit, situat în preajma ţinutului unde doreau să se statornicească: era un teritoriu ocupat de fenicieni83. Dar dacă au tras nădejdea că vor duce o viaţă senină şi tihnită, atunci ei şi-au greşit socotelile. (215) Căci regele aflat la cârma ţării, temându-se de jafuri, a înrolat în oastea lui tinerii din oraşele sale şi mărşăluia în întâmpinarea pribegilor, cu intenţia de a li se împotrivi, iar dacă vroiau să forţeze trecerea, să-i respingă cu armele mânuite de trupele sale proaspete, care se năpusteau pentru prima oară într-o bătălie asupra unor oameni istoviţi de drum, de lipsa hranei şi a apei, greutăţi înfruntate de ei rând pe rând.
Rugăciunea lui Moise din timpul bătăliei
(216) Cum a primit de la iscoade vestea că o mare oaste duşmană se apropia, Moise a înrolat toţi oamenii în floarea vârstei şi a ales drept comandant, dintre căpeteniile sale, pe Iosua84, spre a se strădui să aducă el însuşi un aport mai puternic: după ce a împrăştiat stropi de apă şi s-a purificat aşa cum cerea
83 Philon a preferat denumirea dată de greci în mileniul I î.e.n. zonei de litoral a Mării Mediterane, corespunzând teritoriului Libanului modern: Fenicia (=Ţara purpurei), cu populaţie semitică, în locul celei de Canaan, care a dăinuit până la instaurarea dominaţiei romane (secolul I î.e.n.).
84 Iesus se numeşte în Antichităţi iudaice victoriosul comandant al oştilor lui Israel în perioada de după ieşirea din Egipt, care a descris cucerirea Canaanului în Cartea lui Iosua, continuarea Pentateuhului. A fost căpetenia seminţiei lui Efraim (Numerii, 13,9).
96
datina, s-a urcat grabnic pe o colină învecinată şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i ia pe evrei sub ocrotirea lui, ca să dea izbânda şi dominaţia celor pe care i-a scăpat de războaie şi alte primejdii grave, alungând nu numai primejdiile căşunate de oameni pe capul lor, ci şi pe cele create în chip prodigios de răscoala elementelor din Egipt, precum şi de necruţătoarea foamete îndurată pe drumurile din pustiu. (217) în timp ce evreii urmau să intre în luptă, s-a petrecut un fapt de-a dreptul miraculos, pe care Moise l-a simţit în braţele sale: ele deveneau rând pe rând foarte uşoare şi foarte grele; când ele erau uşoare şi rămâneau ridicate în aer, oamenii săi aveau forţe sporite: luptând cu curaj, se acopereau de glorie; dar când braţele se îngreunau şi atârnau în jos, puterea trecea de partea duşmanilor; prin acest simbol, Dumnezeu lăsa să se întrevadă că unii aveau drept moştenire pământul şi părţile inferioare ale lumii, iar alţii, părţile cele mai sfinte, eterul85; întocmai cum, în univers, cerul este rege şi stăpân al pământului, la fel şi poporul va triumfa asupra duşmanilor. (218) Aşadar, atâta cât mâinile sale, asemenea talgerelor unei balanţe, se înălţau rând pe rând, uşoare, sau coborau sub povara lor, în tot acest răstimp disputa se ducea între o tabără şi alta; dar pe neaşteptate, pierzându-şi întreaga greutate, degetele ţinând locul aripilor, ele s-au ridicat în sus, întocmai cum se mişcă în văzduh făpturile care zboară, şi au rămas întinse către cer până când evreii au obţinut o
85 Aerul pur şi luminos de deasupra atmosferei, locul unde pluteau aştrii şi sălăşluiau, potrivit legendei, nemuritorii.
97
victorie zdrobitoare86: duşmanii au fost stârpiţi cu toţii şi cei ce se împotriveau dreptăţii au devenit cuvenitele sale victime. (219) Atunci Moise a înălţat acolo un jertfelnic pe care, potrivit împrejurării, l-a numit „refugiul Domnului”87; el a adus jertfe închinate victoriei, mulţumind lui Dumnezeu cu rugi de recunoştinţă.
Trimiterea iscoadelor în Canaan
(220) După această bătălie, Moise a recunoscut că trebuia să cerceteze ţara în care poporul urma să se statornicească căci evreii intraseră în al doilea an al pribegiei lor; nu vroia ca, nefiind informaţi cum trebuie, ei să-şi schimbe părerea, cum se întâmplă îndeobşte, dar dorea ca mai înainte să li se vorbească despre această ţară şi să primească cunoştinţe precise despre ce se afla într-însa, pentru a-şi face un plan de acţiune. (221) După numărul seminţiilor, Moise a ales doisprezece bărbaţi, câte o căpetenie din fiecare seminţie, oameni socotiţi că aveau meritele cele mai sigure prin însuşi rangul lor, astfel ca nici o parte a poporului să nu spună privitor la celelalte că au fost mai mult sau mai puţin favorizate, şi toate, în mod egal, să recunoască, graţie celor pe care i-a însărcinat, ceea ce se afla la locuitorii ţării, cu condiţia ca trimişii să nu aibă intenţia de a minţi.
86 De dragul alegoriei filosofice, Philon s-a abătut întrucâtva de la versiunea biblică: Aaron şi Or au sprijinit mâinile lui Moise când acesta a obosit să le ţină ridicate în timpul luptei cu amaleciţii din sudul Canaanului, care a durat până la asfinţitul soarelui (Ieşirea, 17, 12-13).
87 „Domnul este scăparea mea” (Ieşirea, 17, 15).
98
(222) Aşadar, după alegerea acestora, Moise le-a vorbit în felul următor: „Luptele şi primejdiile prin greul cărora am trecut şi pe care le înfruntăm şi acum îşi aşteaptă răsplata în loturile de pământ, râvnite de noi: poate că nu ne-am înşelat aducând să se statornicească aici o mulţime uriaşă! Mi se pare foarte util să cunoaştem locurile, oamenii şi lucrurile, pe cât de dăunătoare este ignorarea acestor fapte.
(223) V-am ales pentru ca prin privirea şi înţelegerea voastră, noi să vedem ce se află acolo. Fiţi aşadar ochii şi urechile miilor de oameni, ca să discerneţi limpede tot ce trebuie să ştim. (224) Ceea ce dorim noi să cunoaştem sunt următoarele trei lucruri: în privinţa locuitorilor, numărul şi puterea lor; în privinţa oraşelor, dacă se bucură de prosperitate şi au construcţii trainice sau nu; în privinţa ogorului, dacă este rodnic şi gras, în stare să producă roade, plante şi pomi sau dimpotrivă, dacă solul este slab; asta pentru ca, în întâmpinarea voiniciei şi numărului locuitorilor, noi să înarmăm forţe proprii egale şi împotriva solidei apărări a localităţilor, să aducem maşini de război şi de asediu. Trebuie să ştim dacă câmpia este fertilă sau nu, căci ar fi o neghiobie să te expui singur primejdiilor pentru un pământ sterp. (225) Armele, maşinile de război şi întreaga noastră putere se întemeiază pe unica noastră credinţă în Dumnezeu; dotaţi astfel, nu vom renunţa la nici un lucru care poate să ne sperie; căci o asemenea dotare este mai mult decât îndestulătoare pentru ca noi să biruim nişte oşti invincibile prin alcătuirea, curajul, experienţa şi numărul lor, acest lucru fiind posibil mulţumită Lui, care a asigurat fiecăruia dintre noi în
99
mijlocul deşertului tot ceea ce se găseşte în oraşe, când anul este rodnic. (226) Or, cel mai bun prilej pentru a verifica mai bine bogăţia unei ţări este primăvara, care a şi sosit acum; în perioada primăvăratică seminţele îşi desăvârşesc încolţirea şi pomii încep să-şi înfiripe fructele. Ar fi mai bine să aşteptăm până în toiul verii şi să judecăm roadele, care sunt dovezile sigure ale unei ţări fericite.”88
Cercetarea Canaanului
(227) După rostirea acestui discurs, aleşii au plecat în misiunea lor de cercetare, însoţiţi de întreaga mulţime, care se temea ca ei să nu fie prinşi şi hărăziţi pieirii, ajungându-se astfel la două lucruri cumplite: căsăpirea celor care întruchipau ochii fiecărei seminţii şi ignorarea poziţiei duşmanului a cărei cunoaştere le era atât de folositoare! (228) Luându-şi cu ei cercetaşi şi călăuze de drum, iscoadele le-au trimis înainte şi au plecat în urma lor; odată ajunşi în preajma ţării, au urcat degrabă pe un munte foarte înalt din ţinuturile învecinate, spre a-şi arunca privirile asupra şesului: pe-o latură, întinsa câmpie avea lanuri de orz şi de grâu, precum şi pajişti; pe cealaltă latură, regiunea muntoasă, care nu părea mai puţin bogată în viţă de vie şi păduri; pretutindeni copaci frumoşi, vegetaţie deasă şi o cingătoare de râuri şi izvoare care asigurau o irigaţie
88 Cuvântarea lui Moise din Numerii, capitolul 13, intitulat Iscoadele trimise în Canaan (19-21), este succintă şi sobră, scutită de retorismul şi anacronismele textului philonian.
100
îmbelşugată, astfel încât, de la poale şi până în vârf, toate povârnişurile muntelui erau acoperite de o mantie de arbori umbroşi, mai cu seamă defileurile precum şi depresiunile naturale. (229) Pe de altă parte, ei priveau cu luare-aminte şi oraşele, iar acestea li s-au părut foarte bine apărate în două feluri: prin adecvarea la terenul pe care erau situate şi prin trăinicia meterezelor. Cercetând locuitorii, iscoadele vedeau că aceştia alcătuiau o mulţime greu de numărat: erau fie foarte înalţi, fie nişte oameni cu o statură şi o putere atât de mare încât păreau de asemenea uriaşi. (230) După ce au descoperit toate acestea, au zăbovit ca să dobândească cunoştinţe mai temeinice căci primele impresii sunt fugare şi nu poartă pecetea vremii şi, făcând acest lucru, au avut grijă să culeagă din pomi fructe care nu mai erau proaspăt înverzite ci începuseră deja să se coacă, pentru a le arăta întregului popor mai înainte ca ele să se strice prea repede. (231) Dar ei au rămas foarte surprinşi mai ales de roadele viilor: strugurii, de o mărime neobişnuită, înşiraţi pe curpeni şi pe butucii de vie, ofereau o privelişte nemaivăzută; au desprins unul dintre aceştia, l-au agăţat la mijlocul unei bare de lemn ale cărei capete le-au pus pe umerii a doi tineri, fiecare la câte un capăt, şi l-au dus cu ei, perechile înlocuindu-se rând pe rând când cărătorii se simţeau istoviţi: povara era din cale-afară de grea89; (totuşi) nu erau cu toţii de acord în privinţa resurselor (ţării cercetate).
89 Locul de unde fiii lui Israel, după scurgerea celor 40 de zile de cercetare a Canaanului, au adus uriaşul strugure de poamă s-a numit Eşcol, adică Valea strugurelui (Numerii, 13, 24-25).
101
Vrajba stârnită de întoarcerea iscoadelor
(232) Au izbucnit nenumărate certuri, mai înainte ca ei să înceapă drumul de întoarcere, dar acestea nu erau atât de grave: nici unul nu avea intenţia ca fie disensiunile, fie deosebirile dintre dările de seamă să sădească dihonia în sânul poporului; dar disputele au devenit şi mai aprige după întoarcerea lor în tabără. (233) înfăţişând straşnica apărare a oraşelor şi mulţimea locuitorilor fiecăruia dintre ele, unii îngroşau mult prin vorbele lor orice detaliu în parte şi inspirau o cumplită frică ascultătorilor; alţii micşorau însemnătatea tuturor lucrurilor văzute de ei şi îndemnau mulţimea să nu se dea bătută, ci să stăruie în hotărârea de a se stabili acolo, căci va ieşi biruitoare la primul strigăt de luptă: nici un oraş, după spusele lor, nu va face faţă iureşului unor forţe atât de puternice puse în mişcare de un atac masiv, ci se va prăbuşi sub presiunea celor din afară. în sufletele ascultătorilor erau sădite simţămintele legate de pasiunile proprii: la cei lipsiţi de curaj, laşitatea; la cei netulburaţi, curajul îngemănat cu speranţa. (234) Dar cei ce se aflau în cealaltă dispoziţie nu însemnau decât a cincea parte în comparaţie cu cei ce se temeau, ultimii fiind de cinci ori mai numeroşi decât curajoşii; or, un mic procent de îndrăzneală se pierdea în surplusul laşităţii, adică, după cum se zice, tocmai ceea ce s-a şi adeverit pe loc: atunci când doi (dintre iscoade)90 expuneau marile foloase
90 Curajoşii nominalizaţi de Biblie sunt Iosua, pomenit mai înainte, şi Caleb, căpetenia seminţiei lui Iuda (Numerii, 13, 31).
102
(ale situaţiei), apăreau alţi zece care susţineau contrariul, şi aceştia aveau o înrâurire mai mare în convingerea majorităţii întregi, despărţind-o de ceilalţi, ca s-o atragă de partea lor. (235) Privitor la ţara propriu-zisă, toţi exprimau aceeaşi opinie, unanimi în descrierea frumuseţii fie a câmpiei, fie a muntelui. „Dar ce foloase a strigat numaidecât (o mare parte a poporului) tragem noi de pe urma unor avuţii aparţinând altora, mai ales când ele sunt păzite de nişte mâini care le fac greu de cucerit?” Şi năpustindu-se asupra amândurora, puţin a lipsit ca ei să nu fie ucişi cu pietre: era preferabil să-şi plece urechile la nişte lucruri plăcute în locul unui sfat util şi la înşelătorie în locul adevărului.
(236) Toate acestea au provocat mânia căpeteniei lor, dornic să evite ca o pacoste trimisă de Dumnezeu să cadă pe capul celor care se încăpăţânau astfel să nu aibă încredere în oracole (divine); lucrurile s-au petrecut întocmai: cele zece iscoade care şi-au vădit laşitatea au fost răpuse de o boală contagioasă, ca şi acei oameni din popor care îşi pierduseră speranţa, aidoma lor; numai cei doi care i-au îndemnat pe ceilalţi să nu tremure de frică, ci să pună la cale statornicirea (în ţara aceea) au fost salvaţi, deoarece au dat ascultare cuvintelor divine şi au primit însemnatul privilegiu de a scăpa cu viaţă91.
91 Vezi Numerii, 14, 36-38.
103
Anii de rătăcire prin pustiu
(237) Iată aşadar cauza pentru care evreii n-au ajuns mai repede în ţinutul unde urmau să se stabilească. Atunci când, din al doilea an de la plecarea lor din Egipt, ar fi putut intra în stăpânirea oraşelor din Siria şi a loturilor lor de pământ, ei s-au întors din drumul care îi ducea direct la ţintă şi au început să rătăcească, inventând nişte itinerarii lungi şi întortocheate, unele după altele: îşi istoveau astfel fără rost sufletele şi trupurile, aplicându-şi cuvenita pedeapsă pentru marele lor sacrilegiu. (238) Pe scurt, timp de treizeci şi opt de ani, la care se adaugă vremea care s-a scurs, de-a lungul vieţii unei generaţii omeneşti, evreii au umblat fără rost de colo până colo şi au parcurs iarăşi pustiurile greu de străbătut, ajungând după patruzeci de ani, nu fără peripeţii, pe munţii aceleiaşi ţări, unde mai fuseseră prima oară, (239) Or, în preajma defileurilor locuiau nişte oameni cu care se înrudeau îndeaproape şi aceştia nu puneau deloc la îndoială aşa ceva urmau să lupte alături de ei împotriva cetăţilor învecinate, spre a-i ajuta prin toate mijloacele să se statornicească în ţară sau, dacă vor şovăi s-o facă, barem nu vor trece nici într-o tabără, nici în alta, păstrându-şi neutralitatea.
Obârşia comună a evreilor şi a adversarilor lor
(240) Strămoşii celor două popoare cel al evreilor şi cel al locuitorilor din regiunile de graniţă erau doi fraţi, zămisliţi de acelaşi tată şi de aceeaşi
104
mamă, fiind în plus şi gemeni92; deoarece ei au adus pe lume mulţi copii şi urmaşii au fost la rândul lor prolifici, ambele familii care se trăgeau din aceşti strămoşi s-au înmulţit într-atât încât au alcătuit un popor mare şi numeros; dar una dintre familii a preferat să rămână pe loc iar cealaltă, aşa cum am spus mai înainte, s-a strămutat în Egipt, din pricina foametei, şi nu s-a întors decât mai târziu. (241) în pofida îndelungatei lor despărţiri, ultima şi-a păstrat simţământul de înrudire (cu cealaltă familie) şi socotea că ceilalţi, chiar dacă nu mai păstrau nimic din datinile străbune, părăsind toate obiceiurile străvechiului mod de viaţă, ca nişte fiinţe civilizate, s-ar fi cuvenit să le facă o concesie sau o favoare, în numele înrudirii lor. (242) Cealaltă familie, dimpotrivă, îşi schimbase toate simţămintele, ca să adopte moravurile, limbajul, hotărârile şi năravurile care excludeau orice acord sau împăciuire, precum şi ca să reînvie o ură ancestrală: aşadar primul strămoş al poporului, după ce şi-a cedat dreptul de întâinăscut fratelui său, a căutat ceva mai târziu să şi-l însuşească, în pofida înţelegerii lor, de a renunţa la acesta, ba chiar l-a ameninţat cu moartea pe mezinul său dacă nu-i va reda dreptul, punând la cale uciderea lui93; aceasta era vechea ură a unui om faţă de alt om, pe care un popor a reîntinerit-o după atâtea generaţii.
92 Fiii lui Isaac şi ai Rebecăi: Iacob (denumit Israel după lupta lui victorioasă cu îngerul) şi fratele geamăn mai mare, Esau. Seminţiile evreieşti se trag din cei doisprezece fii ai celui dintâi. Din cei cinci fii ai celui de-al doilea se trag edomiţii, care locuiau între Marea Moartă şi Marea Roşie. Neamul lui Esau este înfăţişat în capitolul 36 din Facerea.
93 Philon schematizează dihonia dintre Esau şi Iacob, uzurpatorul prin fraudă al dreptului de întâi-născut, pe care Geneza o prezintă în mai multe capitole (25-33), culminând cu împăcarea finală dintre cei doi fraţi, chiar dacă ei continuă să trăiască separat, dar în deplină armonie.
105
Omenia de care a dat dovadă Moise
(243) Astfel, atunci când putea să biruiască la întâiul strigăt de luptă şi la prima incursiune, Moise, căpetenia evreilor, nu a socotit că era just să procedeze aşa, datorită înrudirii de care am vorbit, ci a cerut localnicilor numai îngăduinţa de a străbate ţara, făgăduind că va respecta toate condiţiile unui armistiţiu: să nu jefuiască ţara, să nu acapareze turmele, nici să strângă pradă, să plătească apa dacă va duce lipsă de băutură, precum şi toate celelalte mărfuri de care va avea nevoie. Ceilalţi, împotrivindu-se din răsputeri unor propuneri atât de paşnice, au început să-i ameninţe cu război (pe iudei) dacă vor să treacă peste hotare sau doar să se apropie de ele. (244) Deoarece evreii au socotit răspunsul inacceptabil şi se pregăteau să-şi ia măsurile de apărare, Moise s-a aşezat în aşa fel încât să fie auzit de toţi şi le-a spus următoarele: „Dragi prieteni, indignarea voastră este lesne de înţeles şi pe deplin îndreptăţită: am făcut nişte propuneri binevoitoare, cu caracter împăciuitor; ni s-a răspuns la ele cu o răutate animată de intenţii duşmănoase. (245) Dar nu în virtutea faptului că oamenii aceia merită să fie pedepsiţi pentru cruzimea lor se cuvine ca noi să ne hazardăm într-o încercare de răzbunare; respectul pe care îl datorăm poporului ne cere ca şi în acest caz bunătatea să triumfe asupra răutăţii iar noi să cercetăm nu numai dacă oamenii trebuie să fie pedepsiţi, ci şi dacă este
106
nevoie ca ei să fie pedepsiţi de noi!” (246) Făcând apoi cale-ntoarsă, el a condus mulţimea pe un alt drum: văzuse că toate drumurile ţării erau bine păzite de aceşti localnici care, fără să fi îndurat vreo nedreptate, ci doar din invidie şi gelozie, nu le îngăduiau să aleagă drumul cel mai scurt. (247) Era o dovadă foarte sigură a nemulţumirii lor de a vedea că celălalt popor şi-a recăpătat libertatea, în timp ce ei s-au bucurat, fapt cât se poate de limpede, atunci când acesta a îndurat în Egipt amarnica sa sclavie; în mod obligatoriu, cei pe care binele aproapelui lor îi necăjeşte, sunt bucuroşi să asiste la relele acestuia, chiar dacă ei nu recunosc acest lucru.
(248) Aşa se face că, din convingerea că ceilalţi aveau aceleaşi simţăminte şi aceleaşi dorinţe ca şi ei, (evreii) le-au dezvăluit prin ce trecuseră, atât întâmplările neplăcute, cât şi toate cele care li s-au părut plăcute; ei nu se mai îndoiau că aceia ajunseseră la o mare răutate şi aveau porniri atât de haine şi de potrivnice încât se plângeau de avantajele lor şi se bucurau de adversităţile lor.
(249) Dar de îndată ce şi-au dat simţămintele pe faţă, (evreii) au fost împiedicaţi să se răfuiască cu ei de căpetenia lor, care a dovedit astfel două dintre cele mai frumoase calităţi, prudenţa şi deopotrivă bunătatea: a şti să te pui la adăpost de orice neplăcere este un atribut al deşteptăciunii şi a nu dori nici măcar să te aperi de oamenii cu care te înrudeşti este o virtute omenească.
107
Izbânda evreilor asupra canaanenilor
(250) Poporul a trecut aşadar pe lângă oraşele lor; dar un anume rege din ţinutul învecinat, cu nume canaanean94, anunţat de iscoadele sale că o oştire în marş nu se afla prea departe, a socotit că aceasta nu era gata să pornească bătălia şi că o va învinge lesne dacă se va aşeza în faţa ei; plecând la drum cu tinerii din garda sa bine înarmată, s-a năpustit asupra evreilor şi i-a pus pe fugă pe cei dintâi, fiindcă nu erau pregătiţi de luptă; de vreme ce luase nişte prizonieri şi nesperatul succes îi sporise trufia, a înaintat, convins că va pune mâna numaidecât pe toţi ceilalţi. (251) întrucât curajul nu le fusese îngenuncheat de lovitura înfrângerii suferite de avangarda lor, evreii au dobândit o bărbăţie şi mai mare decât înainte şi, zorindu-se să suplinească prin avânt pierderea celor căzuţi prizonieri, se îndemnau unii pe alţii să nu-şi piardă cumpătul, prin următoarele cuvinte: „Să ne deşteptăm, căci a sosit momentul să intrăm în ţară. Cutezători, să fim neclintiţi în hotărârea noastră; încheierea evenimentelor este decisă adesea de începuturile lor; rămânând la intrarea în ţară, îi vom înfricoşa pe locuitorii ei, căci, pe de o parte, noi deţinem toate bogăţiile care provin din oraşe, pe de altă parte, le dăm în schimb ceea ce aducem din pustiu: lipsa oricăror mijloace de strictă necesitate!” (252) Tot încurajându-se astfel unii pe alţii, au făgăduit Domnului să-i ofere drept roadele dintâi ale ţării oraşele regelui şi pe cetăţenii aflaţi în
94 „Regele canaanean din Arad, care locuia la miazăzi” (Numerii, 21, 1).
108
fiecare dintre ele; Dumnezeu a ascultat rugăminţile evreilor: le-a insuflat bărbăţie şi a făcut ca oastea străină să cadă în mâinile lor. (253) După ce au capturat totul cu forţa, ei şi-au îndeplinit întocmai solemnele promisiuni, fără să îndepărteze nimic din prada lor: au închinat Domnului oraşele împreună cu locuitorii şi tezaurele lor şi, în amintirea acestui eveniment, au numit întregul regat „ofrandă”95. (254) Ca atare, aşa cum fiecare dintre oamenii evlavioşi oferă primele roade culese de pe ogoarele aflate în stăpânirea sa, la fel şi poporul întreg dăruia din marea ţară în care se strămuta o mare parte, adică regatul proaspăt cucerit, drept primiţii ale statornicirii sale: nu socotea că ar fi fost o dovadă de evlavie să împartă pământurile şi să se stabilească în oraşe mai înainte de a oferi Domnului primele roade atât ale ţării cât şi ale oraşelor.
(255) Puţin mai târziu, ei au descoperit şi un izvor îmbelşugat care a procurat apă întregului popor izvorul se afla într-o fântână96 situată la hotarul ţării; şi, de parcă ar fi sorbit din ea nu apă, ci vin curat, simţămintele lor şi-au revărsat încântarea: sub înrâurirea fericirii şi a bucuriei, aceşti favoriţi ai Domnului au alcătuit coruri în jurul fântânii şi au început să închine un cântec nou divinului lor Colonizator97, adevărata căpetenie a emigrării lor,
95 Philon din Alexandria foloseşte cuvântul „anathema” în sensul lui iniţial, dar el înseamnă şi „obiect blestemat”, ceea ce corespunde întru totul denumirii biblice „Horma” = nimicire, evocând soarta pe care au avut-o oraşele şi locuitorii primului regat cucerit de evrei (Numerii, 21, 3).
96 Beer (=Fântâna) proslăvită prin imnuri de evrei (Numerii, 21, 16-17).
97 în original „Cleruh”, cel care împărţea loturile de pământ întemeietorilor unei colonii greceşti pe un teritoriu străin, în scopuri comerciale, noua cetate rămânând în strânse legături cu metropola ei.
109
fiindcă, de îndată ce ieşiseră dintr-o lungă drumeţie prin pustiu şi după ce puseseră piciorul într-un ţinut locuit, pe care urmau să-l cucerească, descoperiseră un izvor îmbelşugat; ei au socotit că nu se cuvenea să treacă pe lângă acest izvor, fără să celebreze evenimentul. (256) Aşadar, au constatat că această fântână fusese săpată nu de nişte oameni de rând, ci de regii care au dobândit faimă, aşa cum am spus mai înainte, nu numai prin faptul că au descoperit apa, ci şi prin acela de a fi clădit fântâna: ei vroiau ca această mărinimie să adeverească regescul caracter al lucrării, precum şi puterea şi mintea luminată a celui care o făurise98. (257) Bucuros de fericitele fapte care se desfăşuraseră pe neaşteptate, Moise şi-a reluat înaintarea după ce i-a distribuit pe cei tineri în avangardă şi ariergardă şi i-a aşezat pe bătrâni, femei şi copii la mijlocul convoiului, pentru ca aceştia să fie ocrotiţi din ambele părţi în cazul când o ceată duşmană îi va ataca fie din faţă, fie din spate.
Victoria evreilor asupra amorrheilor
(258) După câteva zile, ei au pătruns în ţara amorrheilor şi Moise şi-a trimis solii la regele lor acesta se numea Seon99 propunându-i să primească
98 Philon comentează paragraful biblic care atribuia săparea fântânii principilor, mai-marii poporului deschizând-o cu sceptrul, cu toiegele lor (vezi Numerii, 21, 18).
99 Sihon, atât în Biblie (Numerii, 21, 23-28), cât şi în Antichităţi iudaice (IV. 5, 1), biruitorul amoniţilor care îl atacaseră. Micul său regat, cu capitala la Heşbon, era situat la nord de fluviul Amon, fiind mărginit la sud de laboc şi la est de Iordan.
110
aceeaşi înţelegere, cu care îl îmbiase mai înainte pe fratele neamului său. Dar (regele) nu numai că a răspuns cu aroganţă noilor veniţi şi a fost cât pe ce să-i şi suprime, dacă legea, nu i-ar fi protejat pe mesageri, ci şi-a strâns toată oastea şi a pornit atacul, crezând că va ieşi numaidecât biruitor în luptă. (259) Când a început înfruntarea, (Seon) şi-a dat seama că se lupta nu cu oameni nepăsători şi neîncercaţi, ci cu atleţi ai războiului, cu adevărat invincibili, care îşi îmbogăţiseră puţin mai înainte zestrea de fapte mari, adeverindu-şi vigoarea trupească, nobleţea simţămintelor şi măreţia curajului lor; cu ajutorul acestora, ei au izbutit pe de o parte să-i dovedească pe cei care le erau potrivnici cu o evidentă superioritate, iar pe de altă parte, ei nu şi-au păstrat nimic din întreaga pradă de război, ci s-au grăbit să închine Domnului primele roade ale bătăliei. (260) Sprijinindu-şi şi acum apărarea pe aceleaşi hotărâri ferme şi aceleaşi pregătiri, au făcut astfel faţă asaltului, căci au avut drept aliat de nădejde Dreptatea, alianţă care le insufla deopotrivă o îndrăzneală mai mare şi avântul pe câmpul de luptă. (261) Iată ce confirmă pe deplin acest lucru: n-a mai fost nevoie de a doua bătălie, cea dintâi fiind şi singura, prin care puterea duşmană a fost îngenuncheată şi, odată răsturnată, ea a văzut dispariţia subită a tuturor forţelor sale vii. (262) în acelaşi timp, oraşele erau totodată goale şi pline: goale de vechii lor locuitori şi pline de biruitori; în aceeaşi măsură, la ţară, conacele, părăsite de cei ce le ocupaseră până atunci, au primit în locul lor oameni mult superiori acelora în toate privinţele.
Balac şi Balaam
111
(263) Războiul acesta a stârnit o cumplită spaimă în mijlocul tuturor popoarelor Asiei, mai ales al celor megieşe, în măsura în care primejdia era mai apropiată. Ca atare, unul dintre regii cetăţilor învecinate, numit Balac100, care supusese o întinsă şi populată parte a Răsăritului, a dat înapoi mai înainte de a înfrunta duşmanul: n-a socotit că sosise momentul să-i înfrunte făţiş pe evrei, căutând să scape de războiul în care armele au libertatea de a prăda totul; şi-a întors faţa spre preziceri şi oracole, chibzuind că va putea să-i nimicească pe evrei cu ajutorul blestemelor. (264) Or, în vremea aceea trăia un om vestit în arta ghicitului, care locuia în Mesopotamia101: era priceput în toate modurile de proorocire şi atrăgea admiraţia mai ales prin dibăcia cu care interpreta zborul păsărilor, vestind multor oameni lucruri greu de crezut şi de mare însemnătate. (265) Unora le-a prezis nişte ploi abundente în toiul verii, altora secetă şi soare dogorâtor în mijlocul iernii, altora aşijderea nerodnicia într-un an favorabil sau dimpotrivă rodnicia în timpul foametei, câtorva creşterea sau scăderea apelor din râuri, lecuirea de
100 Regele moabiţilor, care ocupau ţinutul situat la est de Marea Moartă şi de Iordan, de la Zoar la fluviul Amon. Dornic să evite războiul direct, el a recurs la mijloace magice, încercând zadarnic să-i înlăture pe evrei prin anatema divină, cu concursul unui profet vestit (Numerii, cap. 22-24).
101 Prezicătorul Balaam locuia la Petor, lângă fluviul Eufrat, localitate menţionată în textele cuneiforme, profeţiile sale emanând de la Iahve, în autoritatea căruia avea încredere deplină, chiar dacă a făcut unele concesii numeroşilor săi solicitanţi. Biblia nu vorbeşte de abilitatea lui în ornitomanţie, practicată atât de greci, cât mai ales de romani, ai căror auguri interpretau viitorul după zborul sau cântecul anumitor păsări.
112
molima ciumei şi multe asemenea fapte: întrucât era în stare să prevină din timp pe fiecare asupra acestor lucruri, el devenise foarte celebru şi gloria lui sporea mereu, cu ajutorul vizitatorilor care se perindau fără întrerupere, ducându-i faima în toate ţinuturile.
(266) La acest personaj şi-a trimis Balac pe câţiva dintre prietenii săi, cu rugămintea de a veni la dânsul; i-a şi trimis nişte daruri şi l-a asigurat că-i va oferi şi altele, dezvăluindu-i sprijinul pentru care îl chema să vină până la el. Omul nostru, care nu inspira simţăminte nobile şi fidele, dar care se străduia să apară drept unul dintre acei prooroci eminenţi, obişnuiţi să nu întreprindă nimic fără acoperirea unui oracol, a căutat să se descotorosească de ei, susţinând că divinitatea nu-i îngăduia să pornească la drum. (267) Cei care îl vizitaseră s-au întors aşadar la regele lor cu mâinile goale, dar numaidecât au fost numiţi alţii dintre oamenii de vază pentru aceeaşi misiune, care aduceau cu ei mai mult argint, promiţând totodată daruri şi mai strălucitoare. (268) Momit de ceea ce primise deja şi nutrind speranţa celor ce trebuiau să le urmeze, stânjenit de rangul celor care îi aduceau invitaţia, prezicătorul a încetat să se opună şi a invocat încă o dată voinţa divină, fără să dea dovadă de oarecare cinste; oricum, a doua zi şi-a făcut pregătirile de drum, povestindu-şi visele care, chipurile, nu i-au dat pace şi l-au constrâns, prin viziuni străvezii, să nu mai zăbovească, ci să plece împreună cu solii regelui. (269) Dar în timp ce înainta spre ţintă, a avut parte pe drum de un semn vădit, privitor la nepotrivitul rol pe care şi-l alesese. Vita de povară,
113
care îl ducea în spinare şi se afla pe un drum drept, s-a oprit pe neaşteptate întâia oară; (270) apoi, ca şi cum cineva i se împotrivea cu dârzenie ori mai degrabă o înşfăcase de coamă, ea bătea pasul pe loc sau îl ducea la stânga şi la dreapta, umblând la voia întâmplării, fără tihnă, de parcă, ameţită de vin şi băutură, îşi simţea capul ca o povară; chiar dacă era înghiontită adesea, vita nu se sinchisea de loviturile primite, astfel că a fost cât pe ce să-l trântească la pământ pe cel care o încăleca102 şi, deşi călăreţul se menţinea în şa, îi pricinuia acestuia nenumărate necazuri. (271) în locul acela, de-o parte şi de alta se aflau ziduri înalte şi nişte palănci foarte apropiate; şi ori de câte ori îl ducea şi îl lovea de ele, stăpânul ei îşi strivea genunchii, gambele şi picioarele, alegându-se pretutindeni cu julituri. (272) Se pare că era o divină apariţie pe care vita o zărea de multă vreme înaintea ei şi îi stârnea fiori, în timp ce omul nu vedea nimic, ca o dovadă a orbirii sale: un animal fără minte era pus de vedenii mai presus de cel ce se fălea că vede nu numai lumea, ci şi pe Creatorul lumii. (273) Oricum, când a văzut în sfârşit îngerul103 stând drept, înaintea lui nu atât pentru că prezicătorul ar fi fost demn de-o asemenea apariţie, cât pentru faptul că trebuia să-şi dea singur seama de propria lui mârşăvie şi nimicnicie -, el a început să se roage şi să-l implore, cerându-i iertare pentru
102 în antichitatea orientală, măgarii erau apreciaţi nu numai ca vite de povară, ci şi ca animale de călărie. Ca să nu-şi şocheze cititorii elini, Philon a omis biblicul pasaj în care Domnul a deschis gura asinei prezicătorului, care îşi mustră stăpânul că a bătut-o din miopie de trei ori la rând, după ce l-a slujit cu credinţă din tinereţile sale (vezi Numerii, 22, 21-30).
103 Semnalăm apariţiile lui anterioare în paragrafele 66 şi 166.
114
păcatul greu în care căzuse din neprevederea lui, nu cu bună ştiinţă. (274) Apoi, întrucât trebuia să-şi schimbe ţinta, el s-a apucat să întrebe apariţia dacă trebuia să se întoarcă, pornind pe drumul care îl ducea spre casă; dar apariţia îşi dădea seama de tărăgănarea lui şi şi-a arătat nemulţumirea mai era oare cazul să întrebe despre un lucru atât de limpede, reieşind de la sine, fără să mai aibă nevoie de trecerea pe care o au cuvintele, numai în eventualitatea că urechile sunt mai credibile decât ochii, precum şi vorbele decât faptele? „Păşeşte înainte pe drumul la capătul căruia te grăbeşti să ajungi; află că nu vei contribui cu nimic, fiindcă îţi voi sufla ceea ce ai de spus, fără să recurg la ajutorul minţii tale, eu sunt cel ce-ţi pune în mişcare organul vorbirii, aşa cum este drept şi folositor; eu sunt cel ce-ţi va mânui hăţurile cuvintelor şi voi face fiecare prezicere prin gura ta, iar tu nu vei pricepe nimic!”
(275) Primind vestea că (profetul) era acum în apropiere, regele i-a ieşit în întâmpinare cu alaiul lui de suliţaşi: ei s-au întâlnit şi, cum era de aşteptat, au fost rostite mai întâi cuvintele de prietenie şi bun venit, apoi scurtele mustrări privitoare la încetineală şi la aşa-zisa lipsă de punctualitate; dar după aceea au avut loc şi ospeţe, fastuoase banchete şi tot ce se pregăteşte îndeobşte pentru cuvenita primire a oaspeţilor, tot ce face ca semeaţa dărnicie a regilor să capete splendida ei gravitate. (276) A doua zi, dis-de-dimineaţă, luând cu el pe prezicător, Balac l-a dus pe o colină104 unde era înălţată o stelă închinată
104 Numită în Biblie „înălţimile lui Baal” (Numerii, 22, 41). Acesta era zeul venerat de moabiţi.
115
unei zeităţi pe care o venerau locuitorii ţării; de acolo se vedea o parte din tabăra evreilor, aşternându-se sub privirile magului de parcă s-ar fi aflat într-un loc de pândă. (277) Când a contemplat aceasta, el a spus: „Tu, o, rege, zideşte şapte altare şi jertfeşte pe fiecare câte un viţel şi câte un berbec; eu, îndepărtându-mă, voi merge să-l întreb pe Dumnezeu ce anume trebuie să spun!” De îndată ce a părăsit locul acela, el a fost cuprins numaidecât de extaz divin, fiind năpădit de un suflu profetic care a izgonit întreaga lui artă de prezicere dincolo de hotarele sufletului său: nu puteai să vezi cum se învecinau o prezenţă preasfântă cu jertfele aduse de un magician. Mai târziu, când a făcut cale-ntoarsă şi a văzut jertfele şi focul aprins pe altare, a devenit interpretul unei alte persoane, care îl inspira, rostind următoarele oracole: (278) „Balac m-a silit să vin din Mesopotamia şi să străbat din Răsărit până aici un drum lung pentru ca el să-şi reverse răzbunarea asupra iudeilor prin anateme. Dar cum aş putea oare să blestem pe cei ce nu sunt blestemaţi de Dumnezeu?105 Cu ochii mei îi văd de pe o culme foarte înaltă şi mintea mea îi va înţelege, dar eu nu pot să fac nici un rău unui popor care va locui singur, nici nu va face parte din numărul altor neamuri, nu datorită moştenirii pământurilor sau scindării unei ţări, ci pe temeiul trăsăturilor propriului trai neasemuit, dus de un popor neadmiţând să se amestece cu altul, care l-ar face să-şi părăsească datinile străbune. (279) Cine a descoperit într-adevăr
105 Philon modifică răspunsul lui Balaam la reproşul lui Balac referitor la profeţia rostită după cea de-a doua jertfă, adusă pe vârful muntelui Fazga, inversând pe alocuri termenii (vezi Numerii, 23, 20).
116
prima sursă a zămislirii lui? Dacă trupurile lor au la obârşie sămânţa omenească, sufletele lor s-au născut dintr-o sămânţă divină; iată de ce, încă din născare, ei sunt rudele apropiate ale lui Dumnezeu106. Fie ca sufletul meu să-şi piardă viaţa trupească, astfel încât să mă văd în rândul celor drepţi şi să devin aşa cum sunt acum sufletele lor!”107
(280) La auzul acestor vorbe, Balac a simţit în sinea lui o cumplită durere. Când profetul şi-a încetat cuvântarea, el nu şi-a mai putut reţine năduful şi i-a zis următoarele: „Chemat de mine ca să arunci blestemele asupra duşmanilor, nu te ruşinezi să înalţi rugăciuni în favoarea lor! Fără să am îndoieli, m-am înşelat, socotindu-te prietenul meu pe tine, care făceai parte pe ascuns din tabăra duşmanilor, acest lucru ieşind la iveală acum. Ce-i drept, dacă-ţi amânai de la o zi la alta venirea, asta se datora legăturilor pe care le aveai cu ei, precum şi ostilităţii tale faţă de mine şi de supuşii mei; căci, potrivit vechii zicale, lucrurile nevăzute se vădesc prin cele văzute!” (281) Eliberat între timp de extazul divin, profetul i-a răspuns astfel: „Am căzut pradă unei învinuiri dintre cele mai nedrepte şi sunt calomniat: eu nu spun aşadar nimic în numele meu, ci numai ceea ce vrea Domnul să se audă de sus, iar acest lucru nu ţi-l precizez acum pentru prima oară fapt
106 Reminiscenţă platoniciană din Republica, II, 391 e. Ideea înrudirii dintre oameni şi zei era larg răspândită în lumea elenistică, nu numai în mitologie, şi Philon a reluat-o cu alte prilejuri, dându-i dezvoltări inspirate de textele biblice. Finalul discursului (Numerii, 23, 10) interpretează în sens favorabil iudaica credinţă în nemurirea sufletului din vremea lui.
107 Autorul parafrazează aici profeţia rostită de Balaam după holocaustul făcut de Balac pe jertfelnicele zidite pe înălţimile lui Baal pentru a pregăti revelaţia divină (Numerii, 23, 7-10).
117
pe care îl cunoşti şi tu dar este chiar răspunsul dat solilor tăi, când au sosit la mine!” (282) Atunci regele şi-a închipuit că va putea fie să-l păcălească pe prezicător, fie să modifice hotărârile divine, prin schimbarea locului jertfei, sustrăgându-se astfel neclintitei voinţe a lui Dumnezeu; l-a condus pe (Balaam) într-un alt loc, spre a-i arăta de pe o culme foarte înaltă o parte a oştirii adverse; zidind apoi din nou şapte altare şi jertfind tot atâtea animale ca şi prima oară, regele l-a chemat pe prooroc să prezică şi să facă afirmaţii prielnice. (283) Retras undeva deoparte, acesta se simte cuprins de extaz divin şi, fără să priceapă nimic, de parcă nu era în toate minţile, începe să rostească ceea ce îi dicta inspiraţia şi face profeţia următoare: „Scoală-te, o, rege, apoi ascultă şi pleacă-ţi urechile! Dumnezeu nu este ca omul: nu poate fi înşelat; El nu-şi schimbă gândul cum face fiul omului şi, de îndată ce a grăit, nu se mai căieşte. Nu va pronunţa nici măcar un cuvânt care să nu se împlinească cu siguranţă, căci vorba Lui e totuna cu fapta. Eu am fost pus anume să binecuvântez, nu să blestem. (284) Evreii nu vor avea parte nici de ponos, nici de durere. Dumnezeul lor îi ocroteşte pe faţă, El care i-a ferit de toate silniciile şi răutatea egiptenilor, aducând cu sine ca pe un singur om mulţimea lor fără număr. Ei nu iau în seamă nici un fel de proorocire precum şi tot ceea ce ţine de prezicere şi au deplină încrederea doar în Stăpânul lumii. Zăresc un popor care se ridică precum un pui de leu şi se impune ca un leu adevărat. Se va ospăta sfâşiind sălbăticiunile, drept băutură va sorbi sângele fiarelor rănite şi, odată sătul,
118
nu se va duce la culcare, ci va rămâne treaz şi va intona imnul biruinţei!”108
(285) Regele a îndurat cu greu prezicerile profetului, care erau potrivnice speranţelor sale, şi a zis: „Omule, nu rosti blesteme şi nu da binecuvântări: mai mare trecere are tăcerea nepândită de primejdii decât cuvintele neplăcute!” După ce a vorbit astfel, ca şi cum şi-ar fi uitat spusele, dovedind lipsa de fermitate a deciziei lui, regele l-a condus pe profet într-un alt loc, de unde i-a arătat oştirea evreiască şi i-a cerut s-o anatemizeze. (286) Omul era însă şi mai rău decât regele însuşi: întrucât invocase ca răspuns la acuzaţiile aduse o singură scuză reală faptul că nu-şi spunea păsul său, ci se mărginea să rostească doar cuvintele altuia, când îl cuprindea extazul divin -, întrucât s-ar fi cuvenit să nu-l mai însoţească pe rege, ci să se întoarcă acasă, el s-a arătat mai zelos decât cel care îl chemase, ba l-a şi întrecut, alergând spre un mare rău, zorit de propria înfumurare, avid în sinea lui să profereze blesteme, chiar dacă nu avea voie să le rostească cu gura lui. (287) Urcat aşadar pe un munte mai înalt decât ceilalţi şi mult mai întins109, a poruncit să se săvârşească aceeaşi jertfă, după ce vor fi fost înălţate şapte altare, aducându-se şi paisprezece victime, câte două pentru fiecare altar, adică un viţel şi un berbec. El însuşi n-a mai recurs la proorocire şi la preziceri de bun augur: pierduse orice
108 Al doilea discurs profetic, rostit de Balaam de astă dată pe muntele Fazga, deasupra taberei evreilor, se inspiră din textul biblic, pe care Philon îl citează uneori, îl suprimă alteori, tratându-l cu o anume libertate care nu-i trădează spiritul, făcând din profetul mesopotamian purtătorul de cuvânt al Divinităţii unice şi atotputernice. (Numerii, 23, 18-24)
109 „Peor, care priveşte spre pustie” (Numerii, 23, 28).
119
stimă pentru arta lui şi o privea ca pe o pictură ştearsă de vreme, gândindu-se că obscuritatea luase locul puterii lui de a scruta viitorul. Mai ales a sfârşit prin a pricepe că intenţiile regelui care îl tocmise nu se potriveau deloc cu voinţa lui Dumnezeu. (288) Cu faţa întoarsă spre pustietate, el îi vede pe evreii care erau grupaţi după triburile lor: numărul şi ordinea acestora aduceau mai degrabă a oraş decât a tabără şi îi inspira teamă; cuprins de extazul divin, el spune următoarele: (289) „Aşa grăieşte omul ce vede adevărul, cel care, prin ochii mereu deschişi ai sufletului, a zărit în vis chipul aievea al Domnului! Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, oştire a evreilor; corturile tale se desfăşoară ca nişte văi umbroase, ca o grădină pe lângă un fluviu, ca un cedru pe malul apei. (290) Cândva va ieşi din rândurile tale un Om care va stăpâni neamuri şi domnia lui, crescând de la o zi la alta, se va înălţa foarte sus. Poporul acesta a avut drept călăuză, pe tot drumul său din Egipt până aici, pe Dumnezeu, care a condus întreaga mulţime ca pe o singură coloană. (291) De aceea el mânca-va multe popoare, vrăjmaşii săi, le va suge întreaga grăsime până la măduvă şi prin săgeţile trimise de departe va aduce pieirea celor răuvoitori. Se va odihni, culcat ca un leu sau ca un pui de leu, cu deplina siguranţă că nu se teme de nimeni, dar inspiră teamă tuturor celorlalţi; vai de cel ce îl va tulbura sau îl va trezi din somn! Cei ce te binecuvântează să fie binecuvântaţi şi blestemul să cadă pe cei ce te blestemă!”110
110 Vezi proorocirea lui Balaam de pe muntele Peor, din care nu lipseşte aluzia mesianică, în Numerii, 24, 3-9.
120
(292) Mâniat la culme de această cuvântare, regele i-a zis: „Eu te-am chemat să blestemi pe vrăjmaşii mei, iar tu, iată că i-ai şi binecuvântat de trei ori până acum! Fugi de aici cât mai degrabă căci mânia este o patimă care se dezlănţuie repede nu cumva să comit fără voia mea vreo nelegiuire!
(293) Ce multe bogăţii şi daruri ţi-au scăpat printre degete, nechibzuitule, de câtă faimă şi glorie te-ai lipsit în nebunia ta! Părăsi-vei această vatră primitoare ca să te întorci acasă fără să aduci cu tine nici o avuţie, în afară de mustrări şi, fireşte, o mare ruşine: acum te-ai făcut de râs tocmai prin această ştiinţă cu care erai atât de mândru mai înainte!”111
(294) El i-a răspuns însă astfel: „Toate cuvântările mele anterioare au fost preziceri şi proorociri, dar ceea ce vreau să-ţi spun acum sunt presupuneri urzite de mintea mea!” I-a apucat apoi mâna dreaptă şi s-a pornit să-i dea nişte poveţe, între patru ochi, privitoare la căile de a se feri cât de cât, în viitor, de oastea duşmană şi, procedând aşa, îşi atrăgea singur vina unui mare sacrilegiu: cum oare, s-ar putea zice aşadar, să-ţi asumi răspunderea unor sfaturi şi îndemnuri care îţi contrazic prezicerile, doar dacă nu cumva poveţele tale nu sunt mai puternice decât proorocirile? (295) Haide să vedem în ce măsură frumoasele îndrumări ale proorocului erau de fapt nişte şiretlicuri având drept ţel înfrângerea celor care se dovedeau în stare să iasă pururi biruitori. Ştiind că nu era decât o singură cale de dovedire a evreilor iar aceasta consta în a-i
111 Philon se menţine aproape de modelul său biblic: Numerii, 24, 10-11.
121
face să-şi încalce Legea, el s-a străduit să-i împingă prin desfrâu şi necuviinţă două rele mari spre un rău şi mai grav: nelegiuirea, şi asta punându-le înainte momeala plăcerii. (296) Căci a zis următoarele: „Femeile din aceste meleaguri, o, rege, întrec în frumuseţe pe semenele lor; or, nimic nu poate să subjuge un bărbat mai repede decât frumuseţea unei femei. Dacă tu le îndemni pe cele mai chipeşe dintre ele să se vândă şi să se dedea desfrâului, ele vor prinde în cârligul undiţei lor întreaga tinerime a vrăjmaşului. (297) Dar se cuvine să le înveţi să nu-şi pună numaidecât farmecele la îndemâna oricui râvneşte la ele, fiindcă nazurile, stârnind simţurile, aţâţă şi înflăcărează din ce în ce mai mult pe îndrăgostiţi: gâtuiţi de patimi, ei vor fi gata să facă orice şi să îndure orice. (298) Iar atunci când ibovnicul a ajuns în starea de mai sus, una dintre cele pregătite pentru vânătoarea asta să-i spună cu dispreţ: Nu-i îngăduit să te bucuri de desfătările mele mai înainte ca tu să renunţi la obiceiurile părinţilor tăi şi, odată convertit, să cinsteşti ceea ce cinstesc eu însămi. Drept zălog pentru vădita ta convertire, îţi voi cere să primeşti ca, alături de mine, să iei parte la aceleaşi libaţii şi la aceleaşi jertfe pe care noi le îndeplinim în onoarea statuilor, a idolilor de lemn şi a obiectelor sacre. (299) Prins în diferitele plase precum sunt frumuseţea şi ademenirile unui limbaj seducător, omul, fără să sufle un cuvânt, ca şi cum judecata lui ar fi încătuşată, se va supune în chip jalnic la ceea ce i se cere: numele său este trecut în catastiful sclavilor pasiunii!”
122
Finees
(300) Acestea au fost sfaturile date de proorocul nostru112. Socotind că vorbele sale nu erau nechibzuite, regele a trecut cu vederea legile împotriva adulterului şi le-a suprimat pe cele care condamnau desfrâul şi prostituţia, de parcă acestea nici n-ar fi fost prescrise vreodată: fără nici o îngrădire, a îngăduit femeilor să întreţină legături cu oricine pofteau ele. (301) Fiind puse la adăpost de pedepse, ele au reuşit să subjuge un mare număr de tineri, nu fără a începe prin a ademeni spiritele lor şi prin a-i împinge spre nelegiuire, cu ajutorul şiretlicurilor vrăjitoreşti; dar la un moment dat, când a văzut cum stăteau lucrurile, Phinees113, fiul Marelui Preot, a fost cuprins de o furie năprasnică: i se părea o mârşăvie faptul că, de-a valma, tinerii evrei şi-au dăruit deopotrivă trupurile şi sufletele, pe unul plăcerilor, pe altul infamiei de a încălca Legea şi credinţa lor; cu elanul tinereţii, el a făcut ceea ce se aştepta de la un bărbat virtuos. (302) Cum a văzut că un om din neamul său a adus jertfă şi a intrat la o curtezană, fără să-şi plece capul în pământ sau să încerce să se sustragă privirilor mulţimii, fără să-şi tăinuiască, cum se face îndeobşte, intrarea într-o casă de toleranţă, ci dimpotrivă, dându-şi în vileag abaterea cu o trufie neruşinată şi mândrindu-se, de parcă era o faptă nobilă şi nu una care atrăgea asupra
112 Un singur paragraf din Pentateuh (Numerii, 31, 16) menţionează în treacăt sfatul lui Balaam, care i-a făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul Domnului, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsa asupra obştii Domnului. Discursul final al prezicătorului mesopotamian a fost inventat de Philon, dornic să-i înfiereze inconsecvenţa. Şi Flavius Josephus i-a atribuit lui Balaam o tiradă similară în Antichităţi iudaice, IV, 6, 6.
113 Eleazar, unul dintre fiii lui Aaron, nepotul lui Moise, Phinees fiind strănepotul ultimului.
123
lui batjocura phinees, aşadar, indignat de acest spectacol şi plin de o îndreptăţită mânie, a alergat până la patul unde se mai aflau amândoi şi a suprimat împreună pe ibovnic şi pe ţiitoarea lui, nu fără a le mutila părţile ruşinoase pentru că au întreţinut legături nelegiuite114. (303) Unii dintre martorii acestei intervenţii, potrivit celor prescrise de Moise, au urmat această pildă de ardoare demnă de bunele moravuri şi de evlavie şi din rândul rudelor şi prietenilor în stare să mânuiască armele au ucis pe cei ce se iniţiaseră în cultul idolilor făuriţi de mâna oamenilor: astfel au şters pata poporului prin necruţătoarea pedepsire a primilor vinovaţi, dar i-au cruţat pe ceilalţi, care au dat o vădită dovadă a evlaviei lor; ei nu s-au lăsat înduioşaţi de nici unul dintre condamnaţi, chiar dacă erau rude de sânge; nu şi-au închis ochii, în semn de milă faţă de greşelile acestora, socotindu-i neprihăniţi doar pe cei ce făcuseră dreptate cu propriile lor mâini; aşijderea n-au lăsat în seama altora o execuţie care aducea autorilor ei o faimă netăgăduită de nimeni. (304) Se zice că într-o singură zi au fost stârpiţi douăzeci şi patru de mii de oameni115, ceea ce a stârpit în acelaşi timp obşteasca pângărire, care molipsise întreaga
114 Fără să se ascundă de Moise şi de întreaga obşte, Zimri, căpetenia seminţiei lui Simeon, trăia cu Cozbi, descendenta unei case patriarhale din Madian. Phinees a intrat în sălaşul lor şi i-a pedepsit, străpungându-i cu suliţa pe amândoi în pântece (Numerii, 25, 6-8 şi 14-15). Flavius Josephus afirmă în Antichităţi iudaice, IV, 6, 10-13, că Zambrias, căsătorit cu madianita Chosbia, a fost tras la răspundere în adunarea poporului, unde acuzatul s-a răsculat împotriva legilor lui Moise, refuzând să se supună. Cei vinovaţi de păcatul lui Zambrias au fost ucişi împreună cu acesta.
115 Numărul celor pedepsiţi pentru sacrilegiul idolatriei, menţionat de Pentateuh (Numerii, 25, 9), a fost confirmat şi de Flavius Josephus în Antichităţi iudaice, IV, 12).
124
oştire. După îndeplinirea jertfelor de ispăşire, Moise a căutat să acorde, aşa cum i se cuvenea celui mai brav, o dreaptă răsplată fiului Marelui Preot, care s-a încumetat să sară în apărarea Legii; dar Dumnezeu i-a luat-o înainte şi prin prooroci i-a dăruit lui Phinees cel mai mare bine, pacea, pe care n-o putea asigura nici un om şi, în afara păcii, deplinele puteri ale preoţiei, neînstrăinata lui moştenire şi a familiei sale116.
Biruinţa evreilor asupra lui Balac
(305) Când n-a mai rămas nici o urmă a răului în nici una dintre seminţii şi când cei bănuiţi de dezertare sau trădare pieriseră cu toţii, s-a socotit că sosise momentul prielnic pentru a porni campania împotriva lui Balac117, acel bărbat care uneltise să pună la cale o sumedenie de nelegiuiri şi le înfăptuise deja: el concepuse aceste planuri graţie proorocului cu ajutorul căruia sperase să nimicească puterea evreilor prin blesteme şi le-a şi îndeplinit, folosindu-se de neruşinarea şi destrăbălarea femeilor care şi-au dus la pieire iubiţii fiindcă le-au devastat
116 Eleazar şi fiul său, Phinees, sunt socotiţi „începătorii familiilor strămoşeşti ale leviţilor” (Ieşirea, 6, 25), Domnul încheind un legământ că urmaşii lor vor fi preoţi pe veci, spre a răsplăti curajul celui din urmă de a fi pedepsit cu braţul său flagranta încălcare a Legii lui Moise.
117 Evreii nu s-au luptat de fapt cu moabiţii, ci cu aliaţii lor madianiţi, care au aplicat perfidul plan al lui Balaam, adoptat de Balac. Acesta era îngrijorat de soarta propriului său regat, neavând de unde să ştie că, printr-o poruncă a Domnului, israeliţii nu puteau să cucerească altă ţară, după ce vor fi intrat în stăpânirea Canaanului (Antichităţi iudaice, IV, 6, 2). Philon a simplificat naraţiunea biblică privitoare la pedepsirea madianiţilor de către evrei, pentru îndeplinirea poruncii divine (Numerii, capitolul 31).
125
trupurile prin desfrâu şi sufletul prin lipsă de pietate. (306) Moise nu a crezut că era momentul potrivit să pornească la război cu toată oştirea: el ştia că trupele prea numeroase se ciocnesc între ele şi în acelaşi timp i s-a părut prudent să aibă nişte rezerve de luptători, spre a veni în ajutorul celor care se dădeau bătuţi primii; de asemenea, a făcut selecţie după valoarea proprie a celor aflaţi în floarea vârstei: a ales aşadar câte o mie din fiecare seminţie, în total douăsprezece mii de oameni potrivit numărului seminţiilor; a numit aşijderea căpetenie pentru desfăşurarea ostilităţilor pe Phinees, care dăduse deja dovada calităţilor lui de comandant; apoi, după ce a adus jertfele prielnice118, a lăsat să plece oştenii bine înarmaţi, dându-le următoarele lămuriri: (307) „Nu pornim acum la luptă pentru silnica dobândire a supremaţiei, nici pentru însuşirea avuţiilor altora acestea sunt singurele sau principalele ţinte ale războiului -, ci pentru credinţă şi sfinţenia vieţii, de care duşmanii ne-au înstrăinat rudele şi prietenii, provocând din vina lor jalnica prăbuşire a celor pe care i-au amăgit. (308) N-ar fi firesc faptul că i-am răpus cu propriile mâini pe aceia din casa noastră care au încălcat Legea, fără să întreprindem nimic împotriva celor care au comis cele mai mari nelegiuiri; n-ar fi firesc faptul că am suprimat pe cei ce s-au deprins să săvârşească răul şi să lăsăm să
118 Jertfele aduse înaintea bătăliei pentru atragerea bunăvoinţei zeilor respectau tradiţia păgână a grecilor şi a romanilor, nefiind menţionate nici de Pentateuh, nici de Flavius Josephus în Antichităţi iudaice. Autorul face concesii, aici ca şi în alte locuri, mentalităţii cititorilor săi contemporani. Pentateuhul ne asigură că Phinees, plecând la război: „avea în mâinile sale vasele sfinte şi trâmbiţele de strigare”. (Numerii, 31,6).
126
scape nepedepsiţi cei ce i-au învăţat cu de-a sila cum să facă răul: aceştia trebuie aşadar să fie traşi la răspundere pentru tot ce au făcut şi au avut de îndurat ceilalţi!”
(309) înflăcăraţi de această îmbărbătare, evreii, reaprinzându-şi întreaga generozitate din sufletele lor, au pornit la luptă siguri de victorie, cu un curaj neînduplecat; cum au ajuns la înfruntarea făţişă, au dovedit atâta forţă şi atâta curaj, încât au fost în stare să-şi răpună adversarii, iar ei să se întoarcă cu toţii teferi şi nimeni dintre ei nu numai că n-a pierit, dar n-a fost nici măcar rănit. (310) Văzându-i la întoarcere, dacă erai cumva străin de cele întâmplate, ai fi crezut că ei reveneau nu de la război şi de pe câmpul de luptă, ci soseau de la demonstraţii sau aplicaţii militare, obişnuite în timp de pace, care sunt nişte exerciţii unde încerci să faci între prieteni ceea ce pui la cale împotriva duşmanilor. (311) în privinţa oraşelor vrăjmaşe, le-au nimicit fie dărâmându-le din temelii, fie dându-le foc, încât n-ai mai fi avut cum să spui dacă ele au fost vreodată locuite; în privinţa celor căzuţi prizonieri, atât de mulţi că nu puteau fi număraţi, învingătorii au socotit că era drept să ucidă şi bărbaţii, şi femeile, pe ei fiindcă urziseră nişte planuri şi fapte nelegiuite, pe ele fiindcă îi vrăjiseră pe tinerii poporului evreu, făcându-se vinovate la rândul lor de dezmăţul, lipsa de pietate şi, în cele din urmă, chiar de moartea acestora; au cruţat însă băieţii care erau prea tineri, precum şi fetele, căci vârsta lor fragedă pleda pentru amnistie119. (312) Alegându-se
119 Din Pentateuh reiese limpede că numai fetele care n-au cunoscut bărbat au fost lăsate vii pentru biruitori. La porunca lui Moise, au fost ucişi toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, căci ele i-au îndemnat pe israeliţi să se abată de la cuvântul Domnului (Numerii, 31, 8-18). Numărul fetelor luate în captivitate s-a ridicat la 32 000, potrivit afirmaţiei lui Flavius Josephus din Antichităţi iudaice, IV, 7. 1. Tabăra unde a fost adusă prada de război se afla în şesul Moabului, lângă Iordan, înaintea Ierihonului.
127
aşadar cu o bogată captură, luată din reşedinţele regale120, din casele oamenilor de rând, precum şi din casele rustice căci prada de la ţară nu era mai mică decât cea de la oraş -, ei au sosit în tabără împovăraţi de bogăţiile răpite vrăjmaşilor121. (313) Moise i-a lăudat pe generalul Phinees şi pe cei ce au luptat alături de el atât pentru purtarea lor exemplară, cât şi pentru faptul că nu şi-au asigurat mai întâi câştigul lor, gândindu-se să-şi însuşească singuri prada: dimpotrivă, ei au expus această captură în mijlocul tuturora, pentru ca să-şi primească partea lor şi cei ce rămăseseră în corturi; a prescris oamenilor să şadă câteva zile afară din tabără şi Marele Preot să-i cureţe de sângele vărsat pe luptătorii care se întorseseră din bătălie. (314) Căci, deşi este just să ucizi când lupţi cu un duşman, totuşi cel ce a pricinuit moartea unui om, chiar dacă are dreptatea de partea lui, fie pentru a se apăra, fie că este constrâns s-o facă, acela pare să poarte răspunderea unui păcat, din pricina înrudirii obşteşti a tuturor oamenilor; iată de ce purificările celor care au omorât pe cineva sunt necesare pentru a răscumpăra ceea ce trece drept o pângărire.
120 împreună cu madianiţii au căzut în lupta cu evreii şi regii lor, care se numeau: Evi, Rechem, Şur, Hurşi Reba, precum şi proorocul Balaam.
121 Cel ce varsă sângele vrăjmaşului pe câmpul de luptă nu încalcă a cincea poruncă din Decalog, dar se face vinovat faţă de Dumnezeu, singurul care omoară şi învie, răneşte şi tămăduieşte (Deuteronomul, 32, 39), având nevoie de o purificare sacerdotală. Moise cere războinicilor să-şi cureţe de asemenea hainele, lucrurile de piele, vasele de lemn, trecând fie prin foc, fie prin apă toate obiectele de metal sau de altă natură (Numerii, 31, 19-24). Dar ideea fraternităţii universale a oamenilor faţă de care păcătuiesc ucigaşii este caracteristică mentalităţii elenistice, pe care Philon o adoptă, punând-o pe seama celei israelite.
128
Împărţirea prăzii de război
(315) La scurtă vreme după aceea, Moise a împărţit prada, mai întâi celor care luptaseră numărul lor era mic în comparaţie cu cei ce se odihniseră şi acestora le-a dat o jumătate; mai apoi, restul a revenit celor rămaşi în tabără; căci el a socotit că era drept să păstreze o parte pentru oamenii aceia datorită contribuţiei pe care au avut-o la bătălie, dacă nu prin propriile trupuri, cel puţin prin sufletele lor. Fără să rămână mai prejos prin avântul cu care luptă, trupele de rezervă sunt dezavantajate de timp şi de unicul fapt că ceilalţi le-o iau înainte. (316) Dintre evrei, şi unii într-un număr restrâns primind o parte mai mare fiindcă înfruntaseră primejdia în numele tuturora, şi alţii mult mai numeroşi -, alegându-se cu mai puţin, fiindcă rămăseseră în interiorul taberei, au găsit de cuviinţă să-i dea lui Dumnezeu trufandalele prăzii lor întregi; cei ce făceau parte din rezervă au oferit a cincizecea parte din prada lor, iar cei ce luptaseră pentru toţi, a cinci suta parte. Cât priveşte aceste primiţii, Moise a poruncit ca acelea care aparţineau luptătorilor să fie dăruite Marelui Preot, iar cele ale oamenilor rămaşi în tabără, slujitorilor templului, aşa-numiţii leviţi. (317) în semn de mulţumire pentru că scăpaseră teferi ei înşişi şi tovarăşii lor de luptă, precum şi pentru obţinerea unei victorii mai presus
129
de orice cuvânt, căpeteniile miilor, sutaşii şi întreaga ceată de comandanţi ai roatelor şi coloanelor de oşteni au adus cu dragă inimă primiţii dintre cele mai de seamă: toate bijuteriile din aur, descoperite de fiecare în partea lui de pradă, obiecte foarte preţioase, făurite de asemenea din aur; Moise le-a primit pe toate, nu fără să laude pietatea donatorilor, şi le-a depus în Tabernacol, consacrându-l drept păstrătorul memoriei semnelor de recunoştinţă ale oamenilor. (318) A fost foarte bine făcută împărţirea primiţiilor: cele provenite de la neluptători, care nu-şi dovediseră curajul decât pe jumătate printr-o ardoare neînsoţită de faptă, au fost oferite de Moise slujitorilor sanctuarului; cele provenite de la luptători, care îşi puseseră în primejdie trupul şi sufletul, dând întreaga dovadă a valorii lor morale, au fost oferite de Moise căpeteniei slujitorilor sanctuarului, adică Marelui Preot; cele provenite de la comandanţii de coloane, fiind ofrandele unor căpetenii, el le-a închinat Conducătorului lumii întregi, Dumnezeu.
ÎMPĂRŢIREA IORDANIEI ORIENTALE
Cuvântarea lui Moise
(319) Toate aceste lupte au fost duse într-o vreme când evreii nu trecuseră încă dincolo de Iordan, fluviul ţării, ţinut situat în faţa (Ţării
122 Pentru a denumi ofiţerii evrei, Philon a recurs la terminologia elină: chiliarchos = comandant peste o mie de oameni, la romani: tribun militar; hecatonarchos = comandant peste o sută de oameni, la romani: centurion; lochagos = comandantul unei companii, la romani: decurión; taxiarchos = comandant de companie, la romani: comandant de cohortă.
130
Făgăduinţei), regiune norocoasă şi bogată, unde o câmpie întinsă dăruia grâu şi care (în altă parte) se distingea prin faptul că oferea nutreţ turmelor. (320) Cum au văzut acest meleag, cele două seminţii123 care se ocupau cu creşterea vitelor a şasea parte din întreaga oştire l-au rugat pe Moise să-şi primească loturile cuvenite şi să se stabilească aici de-acum înainte; oamenii lor susţineau că locul acesta era foarte potrivit pentru imaş şi păşunatul turmelor, fiindcă avea apă bună şi fân bun, producând de la sine iarbă din belşug pentru oile lor. (321) Convins că probabil ei îşi adjudecau prioritatea de a primi înainte de vreme cuvenitele loturi şi privilegiile lor sau mai degrabă şovăiau să mai ia parte la luptele viitoare având în vedere că urmau să fie biruiţi mai mulţi regi care domneau asupra ţării situate dincolo de fluviu Moise a fost cuprins de o supărare vecină cu mânia şi le-a răspuns astfel: (322) „Aşadar, vă aciuaţi aici pentru ca, într-un moment nepotrivit, să vă dedaţi răsfăţului şi tihnei, în vreme ce fraţii şi prietenii voştri vor da piept cu duşmanii care au mai rămas; voi veţi primi, singurii, răsplata izbânzii, ca şi cum v-aţi fi îndeplinit deja toate îndatoririle voastre, pe când ceilalţi trebuie să se expună luptelor, oboselilor, suferinţelor şi primejdiei supreme! (323) Dar nu este just ca voi să vă bucuraţi de pace şi de bunurile care sunt roadele ei, în timp ce alţii se vor osteni, înfruntând bătălii şi piedici nenumărate; nu este just ca întregul să devină o anexă a părţii:
123 Reprezentanţii triburilor lui Ruben şi Gad au văzut că pământul Iazer şi pământul Galaad erau locuri bune pentru turme şi le-au revendicat pentru ei (Numerii, 3, 1 ş.u.).
131
dimpotrivă, el este cel ce orânduieşte împărţirea drepturilor. (324) Toţi sunteţi egali, un singur neam, cu aceiaşi părinţi, sunteţi o singură casă, aveţi aceleaşi obiceiuri, aveţi în devălmăşie aceleaşi legi, precum şi mii de bunuri care fac ca înrudirea voastră să fie mai strânsă şi vă îndeamnă spre o armonioasă bunăvoinţă. După ce aţi meritat doar o parte egală din ceea ce este mai mare şi mai important, de ce să obţineţi la împărţire mai mult decât ceilalţi, aidoma căpeteniilor care îşi desconsideră supuşii sau ca stăpânii care îşi dispreţuiesc sclavii? (325) S-ar fi cuvenit să învăţaţi ceva din necazurile altora! Dar oamenii chibzuiţi nu aşteaptă ca pacostea să se abată peste ei; având însă în familiile lor pilda propriilor taţi care au cercetat acest ţinut, nenorocirile îndurate de ei şi de tovarăşii luptei lor disperate căci toţi în afară de doi au pierit124, atunci când nu se cade să vă avântaţi într-o asemenea ispravă, voi vă luaţi la întrecere cu ei în privinţa laşităţii, o, oameni fără judecată, de parcă la rândul vostru aţi putea învinge mai uşor: prin faptul că struniţi avântul celor ce preferă să se poarte ca nişte oameni inimoşi, voi le stânjeniţi şi le scădeţi curajul. (326) în graba voastră de a săvârşi greşeala, voi vă grăbiţi să vă atrageţi deopotrivă şi pedeapsa; căci dacă dreptatea se
124 Numele celor douăsprezece căpetenii de triburi, trimise de Moise din pustiul Paran să cerceteze Canaanul pe care Dumnezeu îl dădea moştenire fiilor lui Israel, sunt menţionate în Pentateuh (Numerii, 13, 5-17). Zece dintre ei şi-au dovedit laşitatea, intimidând poporul prin descrierile lor, conform cărora Canaanul nu putea fi cucerit. Toţi aceştia au căzut pradă mâniei divine. Nu au supravieţuit decât Caleb şi Iosua, care au avut încredere în vitejia evreilor şi în sprijinul promis de Dumnezeu lui Moise. El îi pomeneşte pe amândoi în cuvântarea adresată delegaţiei celor două triburi care l-au solicitat (Numerii, 32, 12).
132
urneşte îndeobşte mai greu, odată urnită din loc, ea întrece şi prinde pe cei ce caută să scape. (327) Ca atare, atunci când toţi vrăjmaşii vor fi fost nimiciţi şi nu vom avea în faţa noastră nici măcar o singură bătălie, când la încheierea socotelilor războinicii vor fi găsiţi fără cusur, nepărăsindu-şi niciodată postul, nici oastea şi nefăcând nimic care să semene a capitulare, când va reieşi limpede că ei şi-au păstrat cumpătul de la începutul şi până la sfârşitul luptei, cu toate forţele lor trupeşti şi sufleteşti, când întreaga ţară va fi în sfârşit golită de toţi cei ce au locuit-o mai înainte, abia atunci vor veni distincţiile şi răsplata egală pentru fiecare seminţie în parte!” (328) Ei au îndurat această admonestare cu seninătate, ca nişte fii adevăraţi ai unui tată binevoitor; ştiau că nu era un fanfaron care abuza de puterea lui, că dovedea răbdare faţă de toţi, că stima dreptatea şi egalitatea şi că ura pe care o purta răului nu urmărea dojana, ci îndreptarea celor ce pot deveni mai buni. Iată ce i-au spus: „Era firesc să-ţi arăţi mânia dacă ţi-ai închipuit că, după ce ne-am părăsit tovarăşii de luptă, noi ne grăbim să cerem partea noastră înainte de vreme. (329) Un lucru trebuie să rămână pe deplin sigur: anume că nimic nu ne inspiră teamă, în felul în care ne arătăm curajul, chiar dacă am fi puşi la cea mai grea încercare. Noi privim ca pe o dovadă de vârtute faptul că ne supunem autorităţii tale, de conducător desăvârşit, că nu dăm înapoi în faţa greutăţilor şi că ne vom purta ca nişte oşteni destoinici în toate expediţiile care ne mai aşteaptă până când luptele se vor termina cu bine. (330) Noi vrem ca, potrivit rangului pe care l-am avut mai înainte, să trecem
133
Iordanul cu întreaga noastră armură, fără să dăm nici unui oştean cu armament greu prilejul de a rămâne în urmă. Cât priveşte fiii de vârstă fragedă, fiicele şi soţiile noastre, precum şi mulţimea turmelor pe care le avem, noi le vom lăsa în urmă, cu îngăduinţa ta, nu fără a fi construit mai înainte case pentru copii şi femei, aşijderea staule pentru vite, astfel ca ele să nu fie expuse unui atac, dacă vor fi surprinse în locuri neîntărite şi nepăzite!” (331) Cu o privire îngăduitoare şi cu un glas mai îmbietor, Moise le-a răspuns astfel: „Dacă nu mă înşelaţi cumva, părţile pe care mi le-aţi cerut vă vor rămâne cu siguranţă. Lăsaţi în urma voastră, aşa cum îmi cereţi, femeile, copiii şi turmele; voi veţi trece fluviul în coloane, alături de ceilalţi, înarmaţi şi în ordine de luptă, gata să începeţi numaidecât bătălia, dacă va fi nevoie. (332) Apoi, atunci când toţi vrăjmaşii vor fi fost învinşi şi când, la instaurarea păcii, cei ce vor ajunge stăpânii ţării şi-o vor împărţi între ei, vă veţi întoarce la familiile voastre, bucurându-vă de avuţiile care v-au revenit şi veţi trage folos din partea pe care v-aţi ales-o!” (333) Acestea au fost cuvintele şi promisiunile lui Moise; cuprinşi pe loc de avânt şi bucurie, aceşti oameni şi-au pus la adăpost rudele apropiate, precum şi turmele lor, le-au statornicit în adăposturi greu de cucerit, pe care le şi construiseră în cea mai mare parte; apoi, luându-şi din nou armele, ei se avântau cu un elan mai mare decât al celorlalţi luptători, de parcă aveau să ducă războiul singuri sau urmau să lupte chiar în prima linie; căci cel ce a fost recompensat dinainte cu un dar intră cu mai mult zel în rândul combatanţilor; el socoteşte că
134
îşi plăteşte o datorie de onoare, nu că dă dovadă de recunoştinţă.
Introducerea în materia Cărţii a II-a.
(334) Astfel am arătat ce anume a înfăptuit Moise ca rege. Trebuie să spunem acum ce a făcut el mai frumos în rolul de Mare Preot şi de legiuitor; căci acestea sunt puterile pe care le-a deţinut, în măsura în care ele s-au armonizat mai mult sau mai puţin cu autoritatea regală.
135
Rezumatul Cărţii a Ii-a
1-7 Tranziţia: pe lângă calităţile de rege şi de filosof, dezvăluite în Cartea I, Moise deţine şi pe cele de legiuitor, Mare Preot şi prooroc.
Moise, legiuitor
8-24 Definiţia legiuitorului: prin ce se dovedeşte Moise cel mai bun.
25-44 Traducerea grecească a Legii la îndemnul lui Ptolemeu. Comemorarea anuală din insula Pharos.
45-52 Originalitatea legiuirii lui Moise.
53-65 Diversele pedepse hărăzite celor ce se răzvrătesc împotriva virtuţii: apa, focul şi potopul.
Moise, Mare Preot
66-140 Misiunile pe care le-a primit pe muntele Sinai: să alcătuiască Tabernacolul ( 72- 94), chivotul ( 95-100), cădelniţa, masa ( 101-105), altarul de jertfă; veşmintele preoţilor şi tâlcul lor ( 109-135); făurirea bazinului de bronz. 141-158 Alegerea preoţilor: Moise îl desemnează pe fratele său Aaron drept Mare Preot. Purificarea şi înveşmântarea lor; după terminarea jertfei, stropirea preoţilor cu sângele victimelor.
137
159-173 Alegerea leviţilor; episodul viţelului de aur.
174-177 Revolta slujitorilor templului, geloşi unul pe altul, precum şi pe Marele Preot.
178-186 atestarea judecăţii unui litigiu de către Dumnezeu: simbolul nucii.
Moise, prooroc
187-192 Diferitele feluri de proorociri: proorociri provenind de la Dumnezeu ( 191); proorociri date prin întrebări şi răspunsuri ( 192); proorociri provenind de la Moise însuşi. 193-208 Blestemul rostit de fiul egipteanului în judecata făcută de Moise sub inspiraţia divină. Concluzia judecăţii: legea împotriva blestemului.
209-220 Moise stabileşte legea despre cinstirea Şabatului şi pedepseşte pe orice profanator.
221-232 Sărbătorirea datinii pascale: Trecerea; proorocirea dată pentru cei care, datorită doliului sau absenţei, nu pot lua parte la această celebrare.
233-245 Proorocirea privitoare la problema moştenirii: introducerea unei legi cu acest subiect.
246-269 Proorociri rostite sub extaz divin: trecerea prin Marea Roşie ( 247-257), mana culeasă în pustiu ( 258-269).
270-287 Pedepsirea adoratorilor viţelului de aur, precum şi a preoţilor răzvrătiţi.
288-291 Moise îşi prooroceşte propria moarte.
138
CARTEA A II-A
Tranziţia
(1) Primul tratat se ocupă de naşterea lui Moise şi de frageda copilărie, aşijderea de educaţia şi de autoritatea lui, pe care a exercitat-o în aşa fel încât nu numai că n-a primit mustrări, ci şi-a atras laudele tuturora; el tratează şi despre ce a făcut în Egipt, în timpul trecerii prin Marea Roşie şi al drumeţiei prin pustiu şi ceea ce întrece orice se poate spune; de asemenea, vorbeşte despre piedicile pe care le-a învins, precum şi despre loturile a căror împărţire a orânduit-o în folosul vechilor luptători. Cât priveşte tratatul pe care îl întocmim acum, el se ocupă de probleme legate de conţinutul celui dintâi, decurgând din acesta. (2) S-a spus aşadar, nu fără temei, că statele nu pot să ajungă la o stare mai bună decât doar dacă regii devin filosofi sau filosofii, regi1. Dar Moise va apărea nu numai că a avut cu prisosinţă cele două însuşiri de rege şi de filosof, ci şi alte trei, una privitoare la legiuire, alta la rangul de Mare Preot şi ultima de prooroc.
1 Teorie susţinută de Platon în dialogul său Republica, III, 473 d.
139
Moise, deopotrivă rege, legiuitor, Mare Preot şi prooroc
(3) Şi dacă m-am decis să scriu acum despre acestea este pentru că m-am văzut obligat să mă gândesc că ele trebuie să se îngemăneze într-un singur om. Căci prin grija providenţei divine, Moise a fost în acelaşi timp rege2, legiuitor, Mare Preot şi prooroc, în fiecare din aceste funcţii deţinând primul loc. Dar de ce se îmbină toate în unul şi acelaşi om, urmează să explic numaidecât. (4) Regele este dator să prescrie ceea ce se cuvine şi să interzică ceea ce nu se cuvine; or, a prescrie ceea ce trebuie să faci şi a interzice ceea ce nu trebuie să faci intră în atribuţiile legii: de unde reiese faptul că regele este o lege vie şi legea, un rege drept3. (5) Dar regele şi legiuitorul trebuie să aibă în vedere nu numai toate treburile omeneşti, ci şi lucrurile divine: căci dacă Dumnezeu nu le ia în seamă, nici faptele întreprinse de regi, nici cele ale supuşilor lor nu pot fi duse la capăt. Tocmai de aceea se cade ca un asemenea om să fie primul dintre preoţi, pentru ca, mulţumită desăvârşirii riturilor şi unei desăvârşite cunoaşteri a slujbei divine, el să ceară Celui care ne vrea binele şi ascultă rugăminţile noastre să-l ferească de rău şi să-i acorde fericirea, lui şi supuşilor săi. Căci El ne va îndeplini rugăminţile, Fiinţă binevoitoare prin însăşi natura lui,
2 Philon se bazează pe următorul text biblic: „El (Moise) a fost regele lui Israel, când se adunau căpeteniile popoarelor cu seminţiile lui Israel” (Deuteronomul, 33, 5). Tradiţia iudaică a atribuit şi ea acest titlu lui Moise, dar a avut altă părere în privinţa felului cum l-a obţinut.
3 în cuvântarea sa din Banchetul lui Platon (196 c), sărbătoritul Agaton, referindu-se la dreptate, numeşte legile „cârmuitoarele statului”.
140
împărţindu-şi favorurile celor care îl slujesc cu credinţă4. (6) Dar cum un mare număr de lucruri omeneşti şi dumnezeieşti rămân invizibile pentru rege, legiuitor şi Marele Preot căci, deşi avea în posesia lui o bogată moştenire de daruri care îi asigurau succesul deplin, el nu era totuşi decât o făptură muritoare -, Moise a avut negreşit şi harul proorocirii, pentru a putea descoperi prin providenţa divină ceea ce nu putea să priceapă cu mintea. (7) Şi într-adevăr, frumoasă şi de o neasemuită armonie este îngemănarea celor patru calităţi: împletite şi legate una de alta, ele umblă în alai, primind şi aducând ajutoare, aidoma Graţiilor, împiedicate printr-o neînduplecată lege a naturii să se separe. Ca atare, s-ar putea spune despre ele pe drept ceea ce se afirmă îndeobşte despre virtuţi: cine posedă una, le are pe toate5.
MOISE LEGIUITOR
Cum anume trebuie să fie un legiuitor
(8) Mai întâi se cuvine să vorbim despre harul propriu al legiuitorului. Nu ignor desigur faptul că cel ce vrea să fie un legiuitor deosebit trebuie să posede la perfecţie şi pe deplin toate virtuţile. Dar aşa cum într-o casă unii sunt rubedenii apropiate,
4 Philon şi-a exprimat în repetate rânduri profunda lui convingere că Dumnezeu îşi recompensează slujitorii fideli.
5 Stoicii Hrysip, Apollodoros şi Hecaton au susţinut în scrierile lor că virtuţile se implică una pe alta şi că posesorul uneia le posedă pe toate, ele având principii comune (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VII, 125). Aceeaşi temă a fost tratată de Platon în dialogul Protagoras, 329 c şi de Cicero în tratatul Despre îndatoriri, II, 10, 35.
141
alţii, rubedenii îndepărtate, deşi între ei există legături de rudenie, aşa şi privitor la virtuţi, trebuie să admitem că unele sunt mai strâns legate de anumite îndeletniciri în timp ce altele sunt mai puţin înrudite. (9) în ceea ce priveşte însuşirea de legiuitor, ea are drept surori şi rude apropiate doar următoarele patru: dragostea faţă de oameni, faţă de dreptate, faţă de bine şi ura faţă de viciu. Aşadar, fiecare dintre ele îmbărbătează pe orice om care e stăpânit de râvna legiuirii: dragostea faţă de oameni îl obligă să introducă în adunare acele proiecte care sunt utile tuturora; dragostea faţă de dreptate, să cinstească egalitatea şi să dăruiască fiecăruia ceea ce merită; dragostea faţă de bine, să primească lucrurile bune prin natura lor şi să le agonisească, fără să ţină seama de cei ce le merită, astfel ca aceştia să le folosească fără restricţii; ura faţă de viciu, să respingă pe cei ce necinstesc virtutea şi să le arunce priviri dojenitoare, ca unor duşmani obşteşti ai neamului omenesc. (10) Fireşte că este un mare lucru dacă se întâmplă ca unul să dobândească barem una dintre menţionatele virtuţi, dar este o minunăţie să ai puterea de a le deţine pe toate în mâna ta! Se pare că Moise a fost singurul care a reuşit acest lucru, el care le-a înfăţişat cu deplină limpezime în decretele sale. (11) De asta sunt conştienţi cei care pun în aplicare Cărţile Sfinte, Cărţi care n-ar fi fost niciodată scrise sub îndrumarea Domnului dacă n-ar fi arătat aşa cum am spus deja şi n-ar fi ajuns deloc la îndemâna celor demni să le socotească drept cea mai frumoasă zestre a lor, reproducere şi imitaţie a modelelor pe care sufletul le păstrează într-însul cu credinţă, adică tocmai ceea ce
142
reprezintă şi legile aflate în aceste cărţi, oglindind cu claritate virtuţile menţionate mai sus.
Moise, cel mai bun legiuitor din lume
(12) Că Moise însuşi a fost cel mai bun dintre toţi legiuitorii din toate timpurile şi toate ţinuturile, atât la greci cât şi la barbari, că legile sale sunt cele mai frumoase şi într-adevăr divine6, căci nu lasă deoparte nimic din ceea ce este necesar, reiese din strălucitoarea dovadă care urmează: (13) dacă ţinem seama pe îndelete de legile altor popoare, le vom afla puternic zdruncinate dintr-o sumedenie de pricini: războaiele, tiraniile şi alte întâmplări neplăcute, care le-au copleşit prin răsturnările provocate de soartă7. Adeseori însă şi bogăţia, atunci când abundenţa resurselor şi belşugul o fac să se reverse, răstoarnă legile, căci gloata nu poate să îndure „binele excesiv”7 şi orgoliul o îmbrânceşte spre silnicie: or, silnicia este vrăjmaşa legii. (14) Dar numai cea a lui Moise, cu constituţia ei statornică, neclintită, constantă, purtând parcă pecetea naturii însăşi, rămâne temeinic împlântată, din ziua când a fost alcătuită şi până astăzi, şi nădăjduim că ea va dăinui8 în eternitate, ca şi cum ar fi nemuritoare, durând tot
6 în pamfletul său Contra lui Apion, II, 163, Flavius Josephus afirmă că Moise a dat cele mai drepte legi, având asentimentul lui Dumnezeu.
7 Expresie dintr-o piesă a renumitului comediograf elenistic Menandru (342- 291 î.e.n.), alestată în fragmentul 724, păstrat din opera sa în mare parte pierdută.
8 Flavius Josephus susţine că evreilor nu le pasă dacă li se răpesc averile, oraşele şi celelalte bunuri, cu condiţia ca Legea lor să rămână nemuritoare (Contra lui Apion, II, 277).
143
atât cât soarele, luna, întregul firmament şi universul. (15) Aşa se face că un norod care a îndurat atâtea schimbări şi în privinţa prosperităţii şi în cea a potrivniciei nu a schimbat nimic, nici cel mai mic amănunt, din prescripţiile Legii9, de bună seamă pentru că toţi au cinstit caracterul ei venerabil şi demn de Dumnezeu10. (16) Or, ceea ce n-au putut să desfacă nici foametea, nici ciuma, nici războiul, nici regele, nici tiranul, nici răzvrătirea sufletului, a trupului, a patimilor, a viciilor, cum să nu fie preferabil şi mai presus de orice expresie?
(17) Constatarea nu trebuie totuşi să ne mire din cale-afară, chiar dacă am putea socoti pe drept cuvânt că este un mare lucru faptul că în tot acest răstimp legile s-au păstrat neschimbate; iată ce trebuie să ne uimească cel mai mult, după părerea mea: ele au fost sacralizate nu numai de către iudei, ci de aproape toate celelalte popoare, mai ales cele care vorbesc mult despre virtute, mergând până la încuviinţarea şi cinstirea acestor legi; ca atare, ele şi-au atras o preţuire deosebită, pe care n-o mai întâlneşti în nici un alt caz. (18) Dovada este următoarea: printre statele greceşti şi barbare, nu găseşti, cum s-ar zice, nici unul care să aibă consideraţie faţă de orânduielile altuia; ce-i drept, chiar dacă vreunul rămâne strâns legat de legile sale, el le readaptează la nevoile împrejurărilor şi ale faptelor ocazionale. (19) Atenienii repudiază obiceiurile şi orânduielile
9 Luca (16, 17) a metaforizat astfel aserţiunea lui Philon: „Dar mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un com de literă”. A folosit-o într-un alt context şi Matei (5, 18).
10 Flavius Josephus a reluat această idee în Contra lui Apion, I, 42.
144
lacedemonienilor11, lacedemonienii pe cele ale atenienilor; nici măcar în lumea barbară, egiptenii nu respectă legile sciţilor, nici sciţii pe cele ale egiptenilor şi, pe scurt, nici asiaticii pe cele ale europenilor, nici europenii pe cele ale asiaticilor. Adică omenirea, de la răsărit la apus, orice ţinut, orice neam, orice oraş, toate sunt ostile faţă de orânduielile străine, închipuindu-şi că-şi sporesc respectul faţă de legile lor dacă le resping pe cele care sunt în vigoare la alţii.
(20) Lucrurile nu stau la fel cu legile noastre: ele atrag şi fac să treacă de partea lor toate popoarele: barbarii, grecii, cei ce vieţuiesc pe continent, insularii, noroadele răsăritene, cele apusene, Europa, Asia, întregul pământ locuit, de la un capăt la altul. (21) Cine aşadar nu cinsteşte vestita şi sfânta zi de Şabat, acordându-şi sieşi şi apropiaţilor săi leacul împotriva oboselilor şi destinderea, nu numai oamenilor liberi, ci şi robilor, ba chiar şi vitelor de povară? (22) Căci de răgaz beneficiază deopotrivă orişicare turmă şi tot ceea ce se află sub dominaţia omului, slujindu-l întocmai cum fac sclavii cu stăpânul lor firesc. El se extinde şi asupra tuturor soiurilor de pomi şi de plante: nu ai voie să tai nici un vlăstar, nici o creangă sau barem o frunză, nici măcar să culegi un fruct mărunt, toate lucrurile având parte de tihnă în ziua aceea şi trăind parcă în libertate, mulţumită proclamaţiei obşteşti care nu
11 Spartanii erau adepţii regalităţii şi ai oligarhiei, cetăţenii cu drepturi depline practicând doar meseria armelor, în timp ce atenienii urau tirania, optând pentru democraţie, comerţ maritim şi cultivarea artelor. Antagonismul dintre Sparta şi Atena a dus la fratricidul Război peloponesiac (431-404 î.e.n.), încheiat cu victoria finală a lacedemonienilor.
145
îngăduie nimănui să le atingă12. (23) Şi cine nu rămâne uimit şi nu se smereşte an de an în faţa a ceea ce se numeşte îndeobşte „Postul” 13, respectat cu o mai mare ardoare şi veneraţie decât „Luna sacră”14? Cu prilejul celei din urmă, vinul curat curge din plin, mesele sunt împodobite sărbătoreşte, pe ele se află din belşug toate bucatele şi toate băuturile, prin care sunt aţâţate nesătulele voluptăţi ale pântecului, făcând să se dezlănţuie şi patimile ascunse în vintre. (24) în schimb, în „Postul” nostru nu ai voie să duci la gură nici mâncare, nici băutură, astfel încât, fără ca vreo trupească dorinţă să ne stânjenească sau să se împotrivească firească urmare a lăcomiei să putem celebra cu gânduri curate această sărbătoare, atrăgând asupra noastră favoarea Părintelui tuturor lucrurilor prin rugăciuni conforme cu voinţa sa, cele prin care îi cerem iertarea păcatelor vechi, aşijderea câştigul şi plăcerea noilor binefaceri.
Traducerea grecească a Legii lui Moise
(25) Faptul că sfinţenia legiuirilor noastre a stârnit uimirea nu numai în rândul iudeilor, ci şi al
12 Convingerea lui Philon că repausul şabatic era o lege universală a fost împărtăşită şi de Flavius Josephus (Contra lui Apion, II, 282), aceasta fiind pare-se opinia unanimă a iudaismului elenistic.
13 Legea prevedea ca în cea de-a zecea zi din luna a şaptea, iudeii să postească şi să se abţină de la muncă împreună cu străinul care s-a stabilit la ei. Era cea mai mare zi de post şi de repaus, celebrată în fiecare an, pentru curăţirea tuturor păcatelor ( Leviticul, 16, 29-31).
14 Denumirea unei datini a grecilor antici, care prevedea ca, la celebrarea sărbătorilor religioase, să se întrerupă timp de câteva zile toate ostilităţile, procesele, dihoniile ş.a.m.d.
146
tuturor celorlalte popoare, reiese cu certitudine din ceea ce am spus şi din cele ce urmează. (26) în vechime, legile au fost scrise în limba caldeeană15 şi multă vreme au rămas în această formă fără să fie traduse în alt grai, până ce nu-şi dezvăluiseră încă celorlalţi oameni frumuseţea lor. (27) Dar când, prin grija şi truda de zi cu zi a celor care le aplicau, au fost remarcate şi de alţi oameni şi faima lor s-a răspândit în toate părţile căci lucrurile minunate pot fi ţinute pentru scurtă vreme în umbră de invidie, dar bunăvoinţa naturii16 le redă strălucirea la momentul potrivit -, atunci unora li s-a părut revoltător faptul că legile acestea puteau să fie cercetate doar de o jumătate a neamului omenesc, adică de barbari, iar patria grecească, în întregime, să fie exclusă; aşadar, s-au preocupat de tălmăcirea lor. (28) Având însă în vedere utilitatea publică a năzuinţei lor, ei n-au apelat la persoane particulare sau la magistraţi, al căror număr era mare, ci la regi şi, dintre regi, la cel mai de seamă: (29) Ptolemeu Philadelphos, al treilea care a cârmuit după Alexandru, cuceritorul Egiptului17. în privinţa calităţilor de suveran bun, el şi-a întrecut toţi semenii, dar nu numai pe contemporanii săi, ci şi pe cei care au domnit în oricare din veacurile de odinioară. Dacă coborâm până în vremea noastră,
15 De obicei, deşi nu întotdeauna, Philon dă acestui termen sensul de evreu.
16 Prin acest cuvânt, autorul subînţelege îndeobşte pronia divină.
17 Alexandru III cel Mare, regele Macedoniei (336-323 î.e.n.), a cucerit fără luptă Egiptul, al cărui satrap a devenit generalul său Ptolemeu. Acesta s-a proclamat ulterior rege al Egiptului elenistic (305-283 î.e.n.). Urmaşul lui Ptolemeu I Soter a fost fiul său Ptolemeu II Philadelphos (283-246 î.e.n.), care a reuşit să încheie construcţia Farului din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, a Museionului şi a Bibliotecii ş.a.
147
după ce s-au perindat atâtea generaţii, gloria lui este confirmată de numeroasele mărturii şi monumente pe care le-a lăsat cu generozitate în oraşe şi sate, astfel încât ele au ajuns proverbiale şi se cheamă după numele lui „philadelphiene”, construcţii întruchipând o ambiţie uriaşă şi lucrări gigantice. (30) Pe scurt, Casa Ptolemeilor se înalţă deasupra celorlalte dinastii, la fel cum străluceşte, printre Ptolemei, Filadelful. Căci toţi aceştia, puşi laolaltă, n-au putut să ducă până la capăt atâtea fapte glorioase cum a făcut-o de unul singur sau am putea zice că, în tagma regilor, el joacă rolul conducător al capului, câtă vreme trupul rămâne în viaţă. (31) Acesta este deci omul care, plin de zel şi dragoste faţă de legiuirea noastră, a luat hotărârea să transpună în greceşte versiunea caldeeană, trimiţându-şi numaidecât la Marele Preot şi Regele iudeilor căci era una şi aceeaşi persoană solii care i-au înfăţişat proiectul său şi i-au cerut Marelui Preot să aleagă traducătorii Legii. (32) Fireşte că acesta a fost cuprins de bucurie şi, convins că nu fără voinţa divină regele devenise pătimaşul susţinător al unei asemenea lucrări, el a întocmit o listă cu cei mai vestiţi evrei din preajma lui, care primiseră o temeinică învăţătură grecească, pe lângă cea strămoşească, trimiţându-i cu plăcere lui Ptolemeu18.
18 Decis să-şi completeze biblioteca personală cu singurul volum care îi lipsea din literatura sapienţială universală, Ptolemeu Philadelphos a luat iniţiativa primei traduceri greceşti a Bibliei, cerându-i Marelui Preot Eleazar să-i trimită din Ierusalim sulurile scrise cu litere ebraice de aur, împreună cu 72 de traducători, câte 6 din fiecare trib. Erudiţii sosiţi la Alexandria şi-au îndeplinit nobila lor misiune în 72 de zile, îmbogăţind biblioteca regală cu tălmăcirea Legilor lui Moise, cunoscută sub numele latin de Septuaginta (Septanla în greceşte). Tradiţia despre obârşia ei a fost alestată în Epistola lui Aristeu, scrisă la Alexandria (secolul II î. e. n), apocriful ei semnatar fiind curteanul care a contribuit la îndeplinirea dorinţei suveranului bibliofil. Flavius Josephus a utilizat datele oferite de această instructivă lucrare pseudoepigrafică pe care a şi menţionat-o în Antichităţi iudaice, XII, 2, 12.
148
(33) Când au ajuns la dânsul, solii au fost întâmpinaţi cu ospitalitate şi, celebrându-şi gazda pentru somptuoasa lui primire, l-au desfătat cu vorbe curtenitoare şi distinse. Căci el a examinat înţelepciunea fiecăruia prin punerea unor întrebări, nu dintre cele tradiţionale, ci dimpotrivă, noi, iar ei au dat dezlegări la problemele puse prin răspunsuri care mergeau drept la ţintă, sub forma apoftegmelor, căci situaţia nu se împăca deloc cu discursurile lungi. (34) De îndată ce au trecut cu bine prin această probă, au început numaidecât să-şi îndeplinească îndatoririle legate de minunata lor misiune; după ce au constatat împreună ce imensă trudă cerea tălmăcirea integrală a Legilor dictate prin proorociri, fără să omită, să adauge sau să schimbe nimic, ci să păstreze cu scrupulozitate forma şi tiparul lor original, s-au apucat să caute cel mai sănătos refugiu din împrejurimi, în afara oraşului. Căci interiorul zidurilor de apărare fiind atât de plin de tot soiul de creaturi vii, le inspira neîncredere din pricina bolilor, deceselor şi a necuratelor isprăvi comise de cei sănătoşi. (35) în faţa Alexandriei se află insula Pharos19, a cărei îngustă fâşie de pământ se întinde ca o limbă înspre cetate; ea este înconjurată de o mare nu prea adâncă lângă mal, dar prezintă
19 Insula din preajma portului Alexandriei Egiptului a fost legată de continent în 285 î.e.n. printr-un dig lung de 13 km., nemenţionat de Philon. Flavius Josephus ( loc. cit.) ne asigură că oaspeţii regelui Lagid au străbătut digul şi au locuit într-o casă clădită aproape de ţărmul nordic, unde puteau contempla lucrurile în linişte, lucrând cu multă sârguinţă.
149
numeroase praguri, astfel încât răsunătorul vuiet stârnit de rostogolirea valurilor este atenuat de lunga distanţă parcursă până la atingerea insulei. (36) Siguri că dintre toate locurile din vecinătate, acesta era cel mai adecvat pentru linişte, singurătate, precum şi pentru comuniunea de unul singur a sufletului cu Legea, ei şi-au stabilit acolo reşedinţa şi, luând Cărţile Sfinte20, şi-au întins mâinile către cer, să-l roage pe Dumnezeu ca nu cumva să rămână mai prejos de sarcina lor. Şi Domnul le-a ascultat rugăciunile spre a dărui majorităţii oamenilor, ba chiar şi întregului neam omenesc, avantajul de a se folosi de nişte porunci înţelepte şi sublime, în vederea îmbunătăţirii conduitei lor.
(37) Statorniciţi aşadar în acest refugiu şi fără nici o altă vecinătate decât cea a elementelor naturii: pământul, apa, aerul, cerul, de vreme ce se pregăteau să devină hierofanţii21 genezei acestora întrucât Legea începe cu creaţia lumii -, ei prooroceau ca şi cum Dumnezeu ar fi pus stăpânire pe spiritul lor, dar toţi foloseau aceleaşi cuvinte şi aceleaşi expresii, fiecare transcriind parcă ceea ce îi dicta un sufleor nevăzut. (38) Şi totuşi, cine nu ştie că orice limbă mai ales cea grecească are o puzderie de cuvinte şi că acelaşi gând poate fi redat în multe feluri prin schimbarea termenilor şi prin folosirea sinonimelor, căutându-se de fiecare dată vorba potrivită? Acest lucru nu s-a petrecut, zice-se, cu codul nostru de legi,
20 Textul pare să facă aluzie la Pentateuh, dar Philon cunoştea şi celelalte scrieri ale Bibliei, a căror traducere a fost inclusă în Septuaginta ulterior.
21 Preoţii din Grecia antică, sub conducerea cărora se desfăşura ritualul de iniţiere în Misterele Eleusine, aflate sub egida sacră a Demetrei, zeiţa cerealelor, ei fiind deţinătorii tainelor sale.
150
ci fiecare cuvânt propriu caldeean a fost redat cu exactitate prin cuvântul propriu grecesc, armonizându-se perfect cu sensul lucrului respectiv. (39) Aşa cum, după opinia mea, în geometrie şi în dialectică lucrurile enunţate nu îngăduie o împestriţare a exprimării, la fel se pare că şi traducătorii au găsit expresiile adaptate la realităţile pe care le-au avut în vedere, fiind singurele în măsură să redea cu deplină limpezime noţiunile vizate. (40) Iată şi dovada cea mai convingătoare: de fiecare dată când un caldeean cunoscător al limbii greceşti şi un grec cunoscător al limbii caldeene au în faţa lor, alăturate, ambele versiuni, caldeeana şi tălmăcirea ei, aceştia le privesc cu admiraţie şi respect ca pe două surori sau mai degrabă ca pe una şi aceeaşi lucrare, atât prin fond cât şi prin formă, numindu-i pe autorii lor nu nişte traducători, ci hierofanţi şi prooroci, ei, cărora li s-a acordat, graţie purităţii minţilor lor, cinstea de a păşi alături de spiritul cel mai pur dintre toate, cel al lui Moise22.
Aniversarea traducerii Septuagintei
(41) De aceea, până în zilele noastre, în fiecare an, o sărbătoare şi o publică solemnitate sunt celebrate în insula Pharos, de dragul căreia nu numai iudeii, ci şi mulţi alţii brăzdează marea, spre a venera deopotrivă locul unde această traducere şi-a revărsat întâia oară lumina ei şi spre a-i mulţumi lui Dumnezeu că le-a
22 Philon a fost cel dintâi care a susţinut răspicat inspiraţia divină de care este pătrunsă traducerea Septantei.
151
dăruit această veche binefacere care renaşte mereu. (42) După ce au adus rugăciunile şi dovezile de recunoştinţă, unii îşi înalţă corturile pe malul mării, alţii se culcă pe nisip, sub cerul liber şi benchetuiesc împreună cu părinţii şi prietenii lor, părându-li-se mai somptuoasă plaja decât pompoasele palate regale. (43) Iată ce demne de invidie şi de preţuire se dovedesc legile noastre, atât pentru oamenii de rând cât şi pentru cârmuitori, şi asta atunci când încă de multă vreme situaţia noastră nu mai este strălucită şi pare un lucru firesc ca tot ce are legătură cu o naţie care nu se mai află în culmea puterii sale să cadă în penumbră. (44) Dar dacă va avea loc vreo nouă pornire spre o situaţie prestigioasă, atunci la ce ameliorare vom asista, de bună seamă! După părerea mea, fiecare popor îşi va părăsi legile proprii şi, punând sub zăvor datinile strămoşeşti, va cinsti numai Legea noastră. Căci de îndată ce legile vor fi însoţite de prosperitatea poporului nostru, ele le vor pune în umbră pe celelalte, la fel cum face soarele cu stelele atunci când răsare.
Originalitatea lui Moise ca legiuitor
(45) Spusele mele de mai înainte sunt desigur îndestulătoare pentru a asigura o mare glorie legiuitorului. Dar o alta şi mai mare există în Cărţile Sfinte propriu-zise, către care trebuie să ne îndreptăm acum spre a dezvălui virtutea celui care le-a întocmit. (46) Cărţile acestea conţin o parte istorică şi alta cuprinzând prescripţiile şi interdicţiile despre care vom vorbi în al doilea rând, după ce vom
152
fi examinat în prealabil ceea ce vine mai întâi. (47) Partea istorică include creaţia lumii şi genealogiile, iar în secţiunea genealogică, o parte revine pedepselor date nelegiuiţilor, în timp ce alta, răsplătirii celor drepţi. Din care pricină Moise şi-a început astfel codul, lăsând pe locul al doilea partea care tratează despre prescripţii şi interdicţii, iată ce trebuie să mai arătăm. (48) Aşadar, el nu s-a preocupat, ca un istoric oarecare, să lase posterităţii monumentele evenimentelor de odinioară doar pentru o zadarnică plăcere a spiritului, ci a descris faptele străvechi şi a început de-a dreptul cu geneza universului, pentru a dovedi două lucruri ce nu pot fi deloc trecute cu vederea: unul, că Tatăl şi Creatorul lumii era în realitate şi Legiuitorul ei; altul, că acela care va cinsti Legea va îmbrăţişa nevoia de a se supune naturii şi de a-şi conforma viaţa ordinii universale, punându-şi în deplină armonie vorbele cu faptele şi faptele cu vorbele sale23.
(49) Dintre legiuitori, unii, întocmind de-a dreptul lista lucrurilor care pot fi sau nu pot fi făcute, au stabilit şi pedepsele meritate de contravenienţi, alţii, convinşi de superioritatea lor, nu au început astfel, ci, întemeind şi alcătuind mai întâi o cetate imaginară, prin crearea legilor, au adaptat la cetatea fundată pe această cale constituţia pe care au socotit-o cea mai bună şi cea mai potrivită24. (50) Socotind pe
23 Philon a subliniat în repetate rânduri identitatea dintre Creator şi Legiuitor, datorită căreia a te supune naturii este totuna cu cinstirea Legii. El susţine ideea concordanţei vorbelor, faptelor şi gândurilor noastre, dorinţă exprimată şi de unii filosofi greci.
24 Philon se referă la Platon (Republica şi Legile). Şi Flavius Josephus îl apără pe filosof de grecii care l-au acuzat că a închipuit un stat himeric, pe baze utopice, regretând că era batjocorit de cei ce se dădeau drept mari oameni politici. Istoricul pamfletar constată asemănarea dintre legile sale şi legile lui Moise, fiind mai blânde decât acestea (Contra lui Apion, II, 222-224).
153
de-o parte că prima atitudine, care constă în a porunci, fără a încuraja, de parcă ai avea de-a face nu cu oameni liberi ci cu nişte sclavi, este fapta unui tiran şi despot cum se şi dovedeşte, în realitate -, şi pe de altă parte că a doua atitudine, oricât de apropiată de subiectul ei, după cât se pare n-a obţinut totuşi deplina încuviinţare a judecătorilor, Moise a adoptat o cale diferită în fiecare dintre cele două domenii. (51) Pe de-o parte, în ordinele şi interdicţiile sale, el îndeamnă şi încurajează mai degrabă decât porunceşte, străduindu-se să alăture introduceri şi concluzii la cea mai mare parte a necesarelor instrucţiuni, spre a înclina balanţa mai mult spre consimţământ decât spre silnicie. Pe de altă parte, considerând că era mai prejos de demnitatea legilor să-şi înceapă compunerea lor prin întemeierea unei cetăţi făcute de mâna omenească, având înainte vederea de ansamblu a măreţiei şi frumuseţii întregului cod graţie privirii agere a deşteptăciunii sale şi ferm convins că acesta era prea mare şi prea divin spre a fi închis în limite pământeşti, Moise a început prin Obârşia Marii Cetăţi, animat de gândul că era imaginea cea mai asemănătoare cu alcătuirea universului. (52) Oricum, dacă cercetăm amănunţit şi cu discernământ virtutea poruncilor succesive, vom descoperi că ea tinde să redobândească armonia universală, fiind şi în concordanţă cu natura veşnică25.
25 Vezi Platon, Legile, IV, 722 B şi 723 A.
154
Păcatul tulbură armonia universului
(53) Din această pricină, cei care au avut parte de nenumăratele foloase oferite de sănătatea corporală şi de fericirea procurată de bogăţie, glorie şi alte bunuri exterioare, dar care s-au răzvrătit împotriva virtuţii şi, din propria lor voinţă, nu sub constrângerea nevoilor, s-au dedat la înşelăciune, nedreptate şi alte vicii, socotindu-se foarte avantajaţi de ceea ce contribuia la ruinarea lor totală aşadar, specimenele acelea, despre care Moise a spus că nu erau duşmanii oamenilor, ci ai cerului şi ai întregii lumi, nu au primit pedepse obişnuite, ba chiar nişte pedepse noi şi nemaipomenite, fiind făcute să bântuie pe o scară uriaşă de Dreptate, aliata lui Dumnezeu şi vrăjmaşa ticăloşilor: cele mai puternice elemente ale universului, apa şi focul, s-au abătut asupra lor din când în când şi unii au fost înghiţiţi de potop, iar alţii au fost răpuşi de flăcări.
Pedeapsa apei
(54) Mările dezlănţuite şi revărsatele fluvii fie că apele aveau o sursă statornică, fie că proveneau de la furtuni au inundat toate oraşele situate în câmpie, luându-le împreună cu valurile lor, în timp ce ploile care cădeau necontenit, fără să se oprească nici ziua, nici noaptea, au pricinuit acelaşi lucru localităţilor din munţi. (55) După câtăva vreme,
26 Vezi Facerea, 7, 19-20.
155
neamul omenesc începând să se înmulţească datorită supravieţuitorilor şi oraşele ajungând să fie foarte populate, ca urmare a faptului că urmaşii n-au învăţat lecţia de smerenie care decurgea din nenorocirea strămoşilor lor, ci s-au dedat la desfrâu, ba chiar au ajuns la nişte deprinderi şi mai ruşinoase, s-a luat aşadar hotărârea suprimării lor prin foc.
Pedeapsa focului
(56) Aşadar, atunci, întocmai cum au arătat proorocirile, fulgerul prăvălit din slava cerului a mistuit în văpaia sa pe nelegiuiţi şi cetăţile lor. Până în zilele noastre se văd în Siria urmele acelui dezastru cumplit: ruine, cenuşă, pucioasă, fum şi o flacără întunecată care se mai înalţă încă, la fel ca un foc mocnit, mistuind lemnăria27. (57) Deci în acest cataclism nelegiuiţii au fost osândiţi prin pedepsele amintite mai sus, totuşi cei ce se distingeau prin morala lor elevată au fost bine trataţi, primind o răsplată pe măsura virtuţii lor. (58) în vreme ce întreaga ţară era năpădită împreună cu locuitorii ei de această cerească ploaie de foc, un singur om care nu era din partea locului a fost salvat de deosebita grijă a Domnului28, fiindcă nu s-a simţit niciodată atras de
27 Aluzie la Sodoma şi Gomora, oraşe situate într-o regiune seismică, cu emanaţii de gaze, distrugerea lor fiind menţionată în cap. 19 din Facerea, unde se vorbeşte despre ploaia de pucioasă şi foc din cer, de la Domnul.
28 Lot a plecat din cetatea caldeeană Ur în Canaan, împreună cu unchiul său Abraham, de care s-a despărţit apoi, stabilindu-se în Sodoma nelegiuită. Trimişii Domnului îl scot din cetatea hărăzită pieirii, iar el se refugiază cu fiicele sale într-o peşteră din Ţoar (Facerea, 19, 15-30).
156
încălcarea legii care era în vigoare la băştinaşii aceia: oricum, străinii respectă îndeobşte, pentru propria lor siguranţă, obiceiurile ţării unde s-au aciuat, căci dacă nu fac acest lucru, ei se expun primejdiei venind din partea autohtonilor. Totuşi, el nu atinsese culmea înţelepciunii sale, încât să fie socotit demn de un asemenea dar pe temeiul desăvârşirii dovedite de natura lui interioară, dar a fost singurul care nu s-a alăturat mulţimii ce se deda desfrâului şi aţâţa pălălaia tuturor plăcerilor şi tuturor patimilor, irosind bogăţii uriaşe, la fel ca un foc unde îngrămădeşti lemne cu nemiluita.
Potopul
(59) Şi după marele potop, atunci când n-aş greşi dacă aş spune că a fost nimicită întreaga seminţie omenească, se povesteşte că doar o singură casă a fost ferită de orice rău, deoarece s-a dovedit că vechea căpetenie a casei nu s-a lăsat atrasă de bunăvoie în nici o nedreptate. Felul cum a fost salvată aceasta, potrivit conţinutului Cărţilor Sfinte, merită să fie înfăţişat atât pentru măreţia faptei, cât şi pentru convingătoarea ei valoare. (60) Socotit aşadar că era demn nu numai să nu fie târât în vălmăşagul nenorocirii obşteşti, ci chiar să fie punctul de plecare al celei de-a doua seminţii omeneşti, conform divinelor porunci primite prin intermediul proorocirilor, el a făurit o arcă de lemn foarte mare, lungă de trei sute de coţi, lată de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci de coţi; în interior a făcut încăperi în apropierea parterului, la catul superior, la al treilea
157
şi la al patrulea cat29; şi-a asigurat provizia de hrană şi a lăsat să intre câte o parte bărbătească şi una femeiască din fiecare soi al tuturor făpturilor vieţuind pe pământ sau în văzduh, spre a păstra prăsitorii pentru vremuri mai bune, care vor veni la o zi anumită. (61) Ştia că Dumnezeu este blând la fire şi chiar dacă speciile ar fi dispărut, principiul indestructibil sădit în genuri dăinuie la nesfârşit datorită asemănării lui cu Domnul şi pentru că nimic din ceea ce a vrut El neapărat să creeze nu se destramă niciodată. Iată de ce toate făpturile au dat ascultare corăbierului iar animalele până atunci sălbatice, devenind supuse, îl urmau întocmai ca pe un păstor sau pe un conducător de turmă. (62) Când toate au pătruns în arcă, dacă cineva i-ar fi privit încărcătura, acela ar fi putut să spună nu fără dreptate că avea de-a face cu întruchiparea întregului pământ, întrucât ea cuprindea toate soiurile de animale pe care pământul le adăpostise pe suprafaţa lui mai înainte şi poate că le va mai adăposti şi de acum încolo. (63) Şi ceea ce a presupus făuritorul arcei n-a întârziat să se înfăptuiască: pacostea s-a potolit aşadar şi puhoaiele potopului au scăzut în fiecare zi, fiindcă ploile au încetat şi apa răspândită pe întregul pământ pe de o parte s-a evaporat din pricina căldurii soarelui, pe de altă parte s-a întors în râpele, prăpăstiile şi scobiturile globului. Căci, de parcă ar fi primit o poruncă divină, fiecare înfăţişare a naturii:
29 Philon respectă biblicele dimensiuni ale arcei lui Noe dar îi atribuie un al patrulea etaj, în timp ce Pentateuhul vorbeşte de trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus. Aidoma alexandrinului, şi Flavius Josephus menţionează patru caturi (Antichităţi iudaice, I, 3, 2). Probabil că ambii autori au socotit parterul arcei drept primul etaj în raport cu solul.
158
marea, izvoarele, fluviile, a văzut că i s-a restituit ceea ce primise cu împrumut, ca o datorie care trebuia achitată cu orice preţ; fiecare curs de apă s-a întors la albia lui. (64) Aşadar, după purificarea lumii sublunare, pământul fiind bine spălat şi ivindu-se nou-nouţ, aşa cum se pare că arăta atunci când a fost creat împreună cu întregul univers, iată că ies din lemnăria înjghebată el, soţia sa, fiii şi soţiile lor şi împreună cu familia, la fel ca o turmă, soiurile de animale care fuseseră strânse laolaltă pentru prăsirea şi naşterea semenilor lor.
(65) Iată răsplata şi premiul de care au parte oamenii virtuoşi, căci lor li se datorează faptul că s-au salvat şi ei, şi seminţia lor, scăpând de cumplita primejdie provocată de asaltul pe care l-au dat pretutindeni şi asupra tuturora elementele răzvrătite, ba au devenit şi călăuzele unei regenerări, începătorii unui al doilea ciclu, lăsaţi să fie jăraticul ce va reaprinde omenirea, cea mai preţioasă specie de vieţuitoare, singura hărăzită să deţină supremaţia asupra întregului pământ, creată fiind după asemănarea puterii divine, vădită înfăţişare a Fiinţei nevăzute, vremelnică înfăţişare a înveşnicitului30.
Moise, Mare Preot
(66) Am descris până aici două laturi ale vieţii lui Moise, cea de rege şi cea de legiuitor. Trebuie s-o
30 Aici se termină în vechile manuscrise a doua carte a lucrării, consacrată exclusiv meritelor de legislator ale lui Moise; urmează cea de-a treia şi ultima carte, rezervată atributelor sale sacerdotale şi profetice.
159
adăugăm acum pe cea de-a treia, ocupându-se de preoţie. Cât priveşte calitatea neîndoielnic cea mai însemnată şi mai necesară pe care trebuie s-o aibă un Mare Preot, pioşenia, Moise a exersat-o în cel mai înalt grad şi totodată a dispus de o natură bine dotată, pe care filosofía a tratat-o ca pe un sol fertil şi a îmbunătăţit-o, dându-i prilejul să contemple adevărurile sublime, fără a înceta s-o înrâurească până ce nu s-au copt roadele virtuţii vădite prin vorbele şi faptele sale. (67) Tocmai de aceea l-a iubit pe Dumnezeu şi a fost iubit de El ca puţini alţi oameni, întrucât era animat de dragoste cerească, cinstind mai presus de oricine pe Stăpânul Lumii şi fiind cinstit la rândul său de Dânsul. Cinstirea cea mai potrivită pentru un înţelept este cultivarea Fiinţei adevărate. Or, preoţia este cea care asigură cultul lui Dumnezeu. Moise a fost socotit demn de acest dar, neîntrecut de nici un alt lucru din câte există, iar proorocirile i-au dezvăluit tot ceea ce avea legătură cu actele de cult şi cu slujba sfântă. (68) Dar mai întâi trebuia să-şi purifice odată cu sufletul şi trupul, abţinându-se de la orice patimă, curăţindu-se aşijderea de tot ce ţine de natura noastră muritoare: mâncarea, băutura, legătura cu femeile. (69) De fapt, el le dispreţuia de mult pe cele din urmă, căci aproape de când începuse să proorocească, cuprins de extaz divin, a socotit că se cuvenea să fie totdeauna în stare să primească proorocirile. Cât priveşte mâncarea şi băutura, le-a dispreţuit vreme de patruzeci de zile încheiate, fireşte fiindcă a preferat hrana contemplaţiei31, mulţumită
31 Când s-a suit a doua oară pe Muntele Sinai, Moise a stat 40 de zile şi 40 de nopţi şi a primit de la Dumnezeu rânduielile pentru cortul adunării, pentru altarul jertfelor şi împrejmuirea cortului, pentru veşmintele sfinţite, pentru altarul tămâierii ş.a. (vezi Ieşirea, cap. 24-30). Proorocul reapare transfigurat, după postul îndelungat, atunci când se pogoară de pe Muntele Sinai, având în mâini cele două Table ale Legii (pe care Philon nici nu le menţionează), fără să ştie că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el (Ieşirea, 34, 28-29).
160
căreia, inspirat de un suflu venit din slava cerului, a devenit mai bun, mai întâi la minte, mai apoi la trup prin intermediul sufletului, având parte în ambele domenii de putere şi sănătate, astfel încât i-a făcut să se îndoiască de ei pe cei ce l-au văzut după aceea.
Iniţierea lui Moise pe Muntele Sinai
(70) Ca să îndeplinească porunca divină, el s-a suit aşadar pe muntele cel mai înalt şi mai sfânt din ţinutul înconjurător, pisc inaccesibil şi fără un drum croit de altcineva, unde a rămas răstimpul despre care a fost vorba, neluând cu el nimic din ceea ce putea să-i asigure hrana strict necesară, apoi a coborât după ce au trecut cele patruzeci de zile menţionate, mult mai frumos la înfăţişare decât fusese la urcare, încât cei aflaţi în apropiere au rămas uluiţi şi înspăimântaţi, privirile lor nefiind în stare să îndure prea multă vreme razele de lumină la fel de strălucitoare ca ale soarelui, care aveau licărirea fulgerelor. (71) în timpul cât a stat pe munte, el a fost iniţiat în mistere prin îndrumări în legătură cu orice privea preoţia şi mai înainte de toate ceea ce deţinea primul loc, ca importanţă: făurirea şi rânduirea interioară a sanctuarului.
161
Construirea Tabernacolului
(72) Dacă ar fi fost deja aşezaţi în ţara către care porniseră la drum, evreii ar fi avut fireşte datoria să înalţe un minunat templu pe un loc curăţat cu grijă, prin folosirea pietrelor costisitoare ca materiale de construcţie, şi să clădească în jurul lui înalte ziduri de apărare şi nişte locuinţe pentru paznici, dând locului denumirea de Cetate Sfântă. (73) Dar pentru că ei mai rătăceau încă prin pustiu, se cuvenea ca nişte oameni fără o aşezare statornică să aibă un sanctuar nomad, astfel încât în timpul drumeţiilor sau în tabere să poată aduce jertfe şi să săvârşească toate cele trebuincioase cultului, fără să fie lipsiţi de ceea ce au la îndemână locuitorii oraşelor. (74) în asemenea împrejurări, ei au socotit că era bine să-şi făurească un tabernacol, obiect sacru, Moise primind pe vârful muntelui explicaţii cu privire la alcătuirea lui prin intermediul proorocirilor: a avut deci o spirituală viziune a ideilor neîntrupate oglindind obiecte întrupate, pe cale de a fi transpuse în faptă, conform cărora trebuia să reproducă palpabilele imitaţii ale arhetipului original, ca să zicem aşa, precum şi nişte modele conceptuale32. (75) Căci se cuvenea ca şi făurirea sanctuarului să fie încredinţată celui care era aievea Marele Preot, pentru ca acesta să-şi împlinească riturile în exercitarea sacerdoţiului, spre a fi în cea mai deplină armonie şi asemănare cu plănuirea construcţiei. (76) Astfel forma modelului a
32 Chiar dacă se foloseşte de unele premise biblice (vezi Ieşirea, 25, 9 şi Numerii, 8, 4), Philon face speculaţii care dovedesc neoplatonismul său, lesne de decelat şi în celelalte capitole ale lucrării de faţă.
162
fost imprimată ca o pecete în spiritul proorocului, desenată în întregime şi plăsmuită mai întâi în taină cu contururi imateriale şi invizibile. îndeplinirea a fost înfăptuită în concordanţă cu această formă, meşteşugarul punând amprenta pecetei asupra substanţelor materiale, care corespundeau fiecărei părţi.
(77) Construcţia se înfăţişa în felul următor33: patruzeci de coloane din lemn de cedru, care nu putrezeşte deloc, tăiate din cele mai viguroase trunchiuri, au fost acoperite cu plăci de aur groase. De asemenea, fiecare se sprijinea pe două postamente de argint. în vârful coloanei era împlântat un capitel de aur. (78) Cât priveşte lungimea, meşterul a aşezat patruzeci de coloane, o jumătate, adică douăzeci, de fiecare parte, nelăsând nici un interval între ele, ci dimpotrivă, potrivindu-le şi alipindu-le, astfel încât să ofere privirilor aparenţa unui zid unic. Cât priveşte lăţimea, a dispus în interior cele opt coloane rămase, şase în spaţiul central, două în colţurile din fiecare latură a centrului, una la dreapta, alta la stânga; aşijderea, încă patru la intrare, întru totul asemănătoare cu celelalte, dar neavând decât un singur postament în locul celor două ale coloanelor din faţa lor şi, pe lângă ele, cu totul în afară, cinci coloane deosebinduse doar prin propriile postamente, care erau din
33 Instrucţiunile date de Dumnezeu lui Moise pentru construirea cortului transportabil constituie conţinutul cap. 26 din Ieşirea (18-30). în Antichităţi iudaice, III, 6, 2, Flavius Josephus face o descriere detaliată a Tabernacolului, cum am denumit sanctuarul (în ebr. Mişkan, în gr. Skene), termen folosit şi pentru Sucot, Sărbătoarea Tabernacolelor sau a Corturilor. Pentru romani, tabernaculum avea conotaţia de cort augural.
163
bronz. (79) Iată de ce ansamblul coloanelor vizibile omiţând cele două din colţ, ascunse vederii se ridica la cincizeci şi cinci, număr care reprezintă suma cifrelor de la unu la zece, atingând perfecţiunea supremă34. (80) Dar dacă am vrea să punem deoparte cele cinci coloane ale propileelor, învecinate cu spaţiul cerului deschis, denumit curte, ar rămâne numărul cel mai sacru, cincizeci, pătratul laturilor triunghiului dreptunghic, care este originea genezei universului, suma coloanelor din interior, adică cele patruzeci, obţinute cu cele douăzeci din fiecare latură şi cele şase din mijloc, omiţând cele două, ascunse în colţuri, precum şi cele patru din faţă, peste care atârnă o perdea. (81) Motivul pentru care adaug aceste cinci coloane la cele cincizeci, apoi le pun deoparte, este următorul: cinci este numărul simţurilor şi simţurile omului sunt pe de-o parte aţintite spre lumea din afară, pe de altă parte ele se întorc spre spirit, fiind slujitorii acestuia ca urmare a legilor naturale. (82) Tocmai de aceea şi Moise a atribuit celor cinci coloane spaţiul limitrof: căci suprafaţa lor interioară este orientată spre Sfânta Sfintelor Tabernacolului, care simbolizează lucrurile spirituale, iar suprafaţa lor exterioară priveşte spre curtea de sub cerul deschis, care este lumea simţurilor. Şi întrucât spiritul este capul şi principiul călăuzitor al sensibilităţii noastre, în timp ce senzaţia este extremitatea inferioară, el a întruchipat spiritul
34 Rezultatul adunării primelor zece cifre este 55, număr denumit „triunghiular”, deoarece el poate fi reprezentat printr-un triunghi echilateral, fiecare latură fiind constituită din patru cifre, cu cinci la mijloc. Philon face speculaţii matematice, bazate pe mistica numerelor.
164
prin aur, senzaţia prin bronz. (83) Cât priveşte dimensiunile coloanelor, iată-le: înălţimea, zece coţi, diametrul, un cot şi jumătate35, pentru ca Tabernacolul să pară egal în toate părţile sale.
(84) Moise a înconjurat acest Tabernacol cu minunate draperii multicolore, folosind din belşug pentru ţesătură violetul, purpura, stacojiul şi albul strălucitor. Cu diferite soiuri de coloranţi, pe care le-am pomenit, a pus să se făurească zece covoare, cum sunt ele denumite în Cărţile Sfinte, fiecare având lungimea de douăzeci şi opt de coţi şi lăţimea până la patru coţi36. Asta pentru ca ele să conţină decada, care întruchipează perfecţiunea37, precum şi tetrada, care este esenţa decadei38, numărul douăzeci şi opt, egal cu suma factorilor săi, alături de patruzeci39, cel mai rodnic în făpturi vii: între aceste limite, zice-se, are loc modelarea omului în atelierul naturii40. (85) Iată aşadar cum sunt distribuiţi cei douăzeci şi opt de coţi ai covoarelor: zece de-a lungul Tabernacolului căci aceasta este lărgimea lui şi restul pe marginile sale, adică nouă de-o parte şi nouă de altă parte, pentru acoperirea coloanelor, atârnând la un cot de sol, ca să nu târască pe pământ o ţesătură atât de frumoasă şi de demnă să
35 Pentateuhul (Ieşirea, 26, 16) menţionează aceleaşi dimensiuni dar se referă nu la coloane, ci la scânduri de lemn, lucru recunoscut şi de Flavius Josephus în Antichităţi iudaice, III, 6, 3.
36 Primele 14 paragrafe ale cap. 26 din Ieşirea, intitulat Facerea cortului, conţin descrierea exactă a fabricării covoarelor folosite la îmbrăcarea lui.
37 Vezi explicaţiile date la n. 34.
38 Pentru că 1+2+3+4 = 10.
39 Numerele 1, 2, 4, 7 şi 14 sunt împărţitorii lui 28, care rezultă şi din suma lor.
40 Patruzeci de săptămâni sau zece luni corespund aproximativ timpului gestaţiei.
165
împodobească un obiect sfânt. (86) Şi din cei patruzeci de coţi pe care îi obţinem din lărgimea celor zece covoare, treizeci sunt luaţi de lungime aceasta fiind şi cea a Tabernacolului iar partea lui din spate, nouă coţi. Ceea ce a mai rămas merge paralel cu propileele pentru ca acoperământul, în întregime, să se închidă asupra lui. (87) La propilee atârnă perdeaua. De altfel, oarecum, covoarele joacă deopotrivă rolul unor perdele, nu numai fiindcă şi ele sunt ţesute din aceleaşi materiale: violetul, purpura, stacojiul şi albul strălucitor. Tot din aceleaşi materiale a fost făcută şi perdeaua şi cea care se numeşte „ascunsa”, una pusă în interior, paralel cu cele patru coloane, pentru a ascunde sanctuarul, cealaltă, în exterior, paralel cu cele cinci coloane, pentru a împiedica orice persoană nesfinţită să zărească chiar şi din depărtare Sfânta Sfintelor. (88) El a ales aceste draperii pentru calitatea lor neasemuită, reţinând dintr-o cantitate nesfârşită un număr egal cu cel al elementelor din care a fost creată lumea, având şi strânse legături cu ele: pământul, apa, aerul şi focul; căci albul vine din pământ, purpura din apă, violetul seamănă cu aerul — căci ultimul este negru prin natura lui roşul cu focul, fiindcă amândoi sunt stacojii41. Nişte oameni
41 Alegoria culorilor a fost reluată de Flavius Josephus în Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, V, 5, 4, unde el descrie cum şi din ce anume a fost confecţionată pânza babiloniană, acoperind monumentala poartă de aur a ultimului Templu din Ierusalim, înainte de distrugerea lui. Stacojiul părea să subînţeleagă focul şi violetul aerul, pentru culoarea lor asemănătoare cu modelul. Purpura, materie colorantă roşie-închis, extrasă în antichitate din sucul unor moluşte (Murex brandaris), cu care se vopseau stofele, sugera marea prin provenienţa ei. Albul strălucitor, definit prin byssus, era de fapt o pânză fină, ţesută din inul crescând din pământ.
166
care înjghebau un sanctuar făcut de mână omenească, închinat Părintelui şi Stăpânului lumii, aveau obligaţia să folosească aceleaşi substanţe din care El a făurit Totul.
(89) Cât priveşte Tabernacolul, el a fost înjghebat aidoma unui templu sfânt, în felul următor, îngrăditura lui era delimitată printr-o incintă lungă de o sută de coţi şi lată de cincizeci de coţi şi avea coloane separate printr-un interval de cinci coţi, astfel încât numărul lor total era de şaizeci, distribuite astfel: patruzeci în lungime, douăzeci în lăţime, jumătate din acest număr revenind fiecărei părţi. (90) Materia primă a coloanelor era pentru interior cedrul, iar pentru suprafaţa exterioară, argintul. Toate aveau postamentul de bronz şi o înălţime de cinci coţi. Meşterului i s-a părut indicat să reteze pretutindeni o jumătate din înălţimea celei ce purta numele de curte, pentru ca Tabernacolul să se înfăţişeze ca ridicându-se de două ori spre cer. Perdele de ţesături fine, asemenea pânzelor unei corăbii, erau prinse de-a lungul şi de-a latul coloanelor, spre a nu îngădui nici unei persoane nepurificate să intre. (91) Aşezarea era următoarea: la mijloc era înjghebat Tabernacolul, având treizeci de coţi lungime şi zece coţi lăţime, inclusiv grosimea coloanelor; el era separat de curte printr-un interval egal în trei părţi: cele două laterale şi cel din spate, opistodomul42, şi acest interval măsura douăzeci de coţi. Dar înaintea propileelor se afla fireşte un spaţiu mai mare, din pricina mulţimii care avea îngăduinţa
42 Partea de dinapoi a templelor greceşti, destinată păstrării obiectelor de cult şi tezaurului, Propileele erau colonadele monumentale de la intrare.
167
să pătrundă acolo: el măsura cincizeci de coţi. Aşa stăteau lucrurile, în vederea acoperirii celor o sută de coţi ai curţii: cei douăzeci de coţi din spatele opistodomului şi ceilalţi treizeci, ocupaţi de Tabernacol, se adăugau celor cincizeci de coţi de la intrare. (92) Căci propileele Tabernacolului erau aşezate ca un hotar între ambele părţi de cincizeci de procente: cea de la răsărit, unde se afla intrarea, şi cea de la apus, unde se întindea Tabernacolul, în lungimea lui, şi spaţiul din spate. (93) Altă propilee foarte frumoasă şi foarte mare fusese construită la începutul intrării în curte, cuprinzând patru coloane, peste care se întindea o draperie lucrată în acelaşi fel ca şi cele aflate în interior, de-a lungul Tabernacolului, folosind aceleaşi materiale43. (94) împreună cu ele au fost făurite şi obiectele de cult, chivotul, sfeşnicul, masa, cădelniţa şi altarul. Acest altar se înălţa sub cerul liber, înaintea intrării în Tabernacol, la o distanţă suficientă pentru a oferi celor care celebrau acolo spaţiul cerut pentru îndeplinirea jertfelor zilnice44.
Chivotul şi Intermediarul
(95) Chivotul se afla în sanctuar, acolo unde intrarea era interzisă, în interiorul perdelelor. El era ferecat din belşug cu aur şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; partea de sus arăta ca un capac, fiind denumit în Cărţile Sfinte Intermediarul. (96)
43 Vezi Ieşirea, 27, 16.
44 Idem Ieşirea, 40, 6 şi 29.
168
Lungimea şi lăţimea lui sunt menţionate45, nu însă şi grosimea, ceea ce îl face să semene întru totul cu o suprafaţă geometrică: se pare că avem de-a face cu simbolul natural al îndurătoarei puteri a Domnului, precum şi cel moral al spiritului uman, îndurător cu el însuşi, găsind de cuviinţă, din dragostea sa faţă de modestie, să prăvălească şi să nimicească cu ajutorul ştiinţei înfumurarea care se ridică şi se umflă până la o înălţime nesăbuită. (97) Chivotul este un sipet al legilor46, căci în el se păstrează proorocirile care au fost date. în schimb capacul47, denumit Intermediarul, slujeşte drept suport pentru două făpturi înaripate, care se cheamă în limba ebraică Heruvimi48, dar grecii l-au tradus astfel: cunoaştere deplină şi ştiinţă multă. (98) Unii susţin că, întrucât stau faţă în faţă,
45 „Lung de doi coţi şi jumătate (1, 10 m), larg de un cot şi jumătate şi înalt de un cot şi jumătate” (Ieşirea, 25, 10). Chivotul sfânt (aron ha-kodeş), chivotul Legământului (aron ha-brif) sau chivotul Mărturiei (aron ha-edur) este cel mai sacru obiect ritual al Israelului antic, având aspectul unui cufăr dreptunghiular de lemn (în gr. kibotos). Prevăzut cu inele şi pârghii, putea fi lesne transportat numai de preoţi în cazuri speciale, fiind îndeobşte păstrat în interiorul Sanctuarului sau al Templului.
46 în chivotul din Sanctuar se păstrau nu numai Tablele Legii, conţinând cele Zece Porunci, ci şi manuscrisul original al Torei, dăruit de Moise înainte de a muri (vezi Deuteronomul, 10, 5; 31, 26 ş.a.).
47 Placa (kaporet) de aur curat, care acoperea chivotul din lemn de salcâm poleit, avea o lungime de doi coţi şi jumătate şi lăţimea de un cot şi jumătate, fiind prevăzută la fiecare capăt cu un heruvim din aur bătut, cu aripile întinse (Ieşirea, 25, 17-20). Numele lor provine din babilonianul karibu, genii cu înfăţişare mixtă (jumătate om, jumătate animal), care stăteau de pază la porţile palatelor şi templelor mesopotamiene. Numele lor avea sensul de intermediar, aducând rugăciunile oamenilor în faţa zeilor. Conform descrierilor biblice şi iconografiei Orientului antic, heruvimii erau nişte Sfincşi înaripaţi. Semnificaţia pe care o avea cuvântul acadian poate constitui o explicaţie pentru numele neatestat de Biblie pe care Philon l-a atribuit capacului unde erau reprezentaţi heruvimii, Moise fiind singurul om care i-a zărit în preajma lui Dumnezeu, stând pe tron.
48 Clement din Alexandria (160-216 e.n.) a reluat această interpretare în lucrarea sa intitulată Stromata (Diverse), V, 35, 6.
169
ei sunt simbolurile ambelor emisfere, cea situată mai sus de pământ şi cea situată mai jos de el: căci întregul cer are aripi. (99) Eu voi spune că ele înfăţişează în chip alegoric două dintre capacităţile cele mai venerabile şi mai înalte ale Celui care este, una creatoare şi alta regală. Capacitatea sa creatoare este denumită Dumnezeu: mulţumită ei, a pus la cale, a creat şi a orânduit universul. Capacitatea sa regală se numeşte Suveranul: datorită ei, supune poruncilor sale tot ce există şi cârmuieşte cu dreptate şi cu fermitate. (100) Ca atare, El fiind singurul care dăinuieşte într-adevăr, El este fără îndoială Creatorul, deoarece a făcut trecerea de la neant la fiinţă, iar în privinţa Naturii, este regele ei, întrucât nimeni altul n-ar fi mai îndreptăţit să dea porunci tuturor lucrurilor care există, în afară de Creatorul lor.
Altarul tămâierii, sfeşnicul şi masa
(101) în spaţiul cuprins între cele patru şi cele cinci coloane, care este propriu-zis pronaosul îngrădit de două perdele una spre interior, care se numea vălul, alta spre exterior, numită tainiţa -, el a aşezat celelalte obiecte după cum urmează: altarul tămâierii49 la mijloc, simbolul recunoştinţei pe care o datorăm pământului şi apei, mulţumită foloaselor venite din partea fiecăruia; aceste elemente au primit aşadar un loc situat în mijlocul universului. (102) La
49 Pe altarul tămâierii (thymiasterion) aşezat în faţa chivotului Legământului, se aduceau ofrande zilnice, numai preoţii având dreptul să se apropie de altar şi să aducă jertfe (vezi Ieşirea, 30, 1-7; 37, 25-28).
170
miazăzi, sfeşnicul50 prin care sunt întruchipate mişcările aştrilor aducători de lumină; căci soarele, luna şi soaţele lor îşi desăvârşesc la miazăzi rotirea lor, la o mare distanţă de miazănoapte. De aici şi cele şase vlăstare, trei de fiecare parte, răsărite din tulpina sfeşnicului, care ridică numărul lor la şapte. (103) Pe fiecare se află şapte făclii şi şapte candele, simbolizând ceea ce învăţaţii numesc planete. Căci soarele, asemenea unui sfeşnic, pus în mijlocul celor şase pe locul al patrulea, îşi revarsă lumina peste cele trei de deasupra lui şi peste celelalte trei de dedesubtul lui, acordând astfel acest instrument cu adevărat dumnezeiesc. (104) Masa51 este aşezată la miazănoapte: pe ea sunt puse pâinile şi sarea, fiindcă hrana noastră provine din cer şi de pe pământ, primul trimiţându-ne ploaia, al doilea contribuind la deplina dezvoltare a seminţelor mulţumită apelor de ploaie. (105) Moise a aşezat unul lângă altul simbolurile cerului şi pământului, cum am arătat în descrierea noastră, sfeşnicul simbolizând cerul, situat în jurul pământului, de unde se înalţă aburii, spre a întruchipa ceea ce se numeşte pe drept cuvânt altarul tămâierii.
50 Candelabrul cu şapte braţe (Menora), principalul simbol evreiesc, are două descrieri identice în Ieşirea, 25, 31, 38 şi 37, 17-24). Şi Flavius Josephus afirmă în Antichităţi iudaice, III, 6, 7 că cele şapte candele care ardeau în capetele sfeşnicului, pus oblic, aminteau de numărul planetelor.
51 Pe masa de aur erau aşezate Pâinile punerii înainte (Lehem ha-panim), câte una pentru fiecare din cele douăsprezece triburi evreieşti, aşa cum se menţionează în Ieşirea, 25, 30, Leviticul, 24, 5-9 şi Numerii, 4, 7. Ele erau împrospătate la fiecare Şabat, cele din săptămâna precedentă fiind consumate de preoţi. Pâinile puse în vechile temple din Babilon se schimbau de patru ori pe zi, la cele patru mese ale zeilor. Numai Septanta este cea care semnalează prezenţa sării.
171
Altarul de jertfă
(106) Altarul situat sub cerul liber se numeşte îndeobşte altarul de jertfă52, ca şi cum el, în loc să ardă ofrandele, le-ar păstra şi ocroti: asta nu face aluzie la mădularele şi la măruntaiele victimelor pe care focul le mistuie în chip firesc, ci la intenţiile celui care aduce jertfa. (107) Ca atare, dacă ultimul este lipsit de cuvânt şi de dreptate, jertfele lui nu sunt jertfe propriu-zise, ofranda sfântă îşi pierde valoarea sacră şi rugile sale recad de sus, împovărate de o forţă de distrugere; căci atunci când nu sunt decât părelnice, acestea nu aduc iertarea păcatelor, ci reamintirea lor. (108) în schimb, dacă eşti evlavios şi drept, jertfa rămâne indestructibilă, chiar şi în cazul când carnea a fost mistuită de flăcări; ba mai mult decât atât: chiar dacă nu a fost adusă nici o victimă. Ce poate să fie o adevărată jertfă decât evlavia unui suflet care îl iubeşte pe Dumnezeu53? Dovada lui de recunoştinţă devine nemuritoare şi ea rămâne gravată în preajma lui Dumnezeu, ajungând părtaşă la veşnicie împreună cu soarele, luna şi întregul univers.
Veşmintele preoţeşti
(109) în afară de asta, meşterul a pregătit pentru viitorul Mare Preot veşminte preoţeşti54
52 Thysiasterion altarul adevăratului zeu = Jertfelnicul arderii de tot este descris pe larg în Ieşirea, 38, 1-7, alături de obiectele din curtea cortului.
53 Philon înfierează în acest pasaj jertfele nesincere, pe care le socoteşte dăunătoare celor ce le aduc formal.
54 Destinate lui Aaron, fratele lui Moise, veşmintele preoţeşti au fost făcute de Beţaleel după cum poruncise Domnul (vezi Ieşirea, 39, 1-31).
172
admirabile şi din ţesături lucrate cu iscusinţă. Ele cuprindeau două piese, una care se punea dedesubt, cealaltă numindu-se efod. (110) Cea de dedesubt părea neamestecată cu altceva: ea era aşadar în întregime violetă, în afara marginilor de jos, care erau împodobite cu rodii de aur, clopoţei şi flori împletite. (111) Lucrare deosebit de meşteşugită şi de frumoasă, efodul dovedea o ştiinţă desăvârşită, începând cu materialele pomenite mai înainte: violetul, purpura, albul strălucitor şi stacojiul, pe de-a-ntregul întreţesute cu aur: căci foile de aur, tăiate la fel de subţire ca firele de păr, erau amestecate în ţesătură, cu toate firele în parte. (112) Pe umeri erau prinse două pietre preţioase, nişte smaralde care erau foarte scumpe, având gravate pe ele numele patriarhilor, câte şase pe fiecare umăr, în total doisprezece. Pe piept erau alte douăsprezece pietre preţioase, de culori diferite, asemănătoare peceţilor, câte trei pe patru rânduri. Ele erau prinse de ceea ce se numea pectoralul55. (113) Aşa-zisul pectoral, alcătuit dintr-un pătrat dublu, era făcut să semene cu o bază, menită să păstreze, ca pe nişte statui, două virtuţi: „revelaţia” şi adevărul. întregul era legat cu lănţişoare de efod, potrivit astfel încât să nu se legene. (114) Mai exista şi o tăbliţă de aur făurită în formă de coroană şi purtând gravate cele patru semne ale unui nume pe care nu puteau să-l
55 Fâşie de pânză împodobită cu nestemate, purtată pe piept şi de faraoni, se numea essenes, care în limba greacă înseamnă logion, adică oracol (Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, III, 7, 5). Pectoralul conţinea urim şi tumim (pietre preţioase, grupate pe două rânduri, de câte şase, reprezentând cele douăsprezece seminţii iudaice), întrebuinţate în scop divinatoriu. Hoşenul este descris în Ieşirea, 28, 15-28; 39, 8-21.
173
audă şi să-l rostească în locurile sfinte decât cei ce aveau urechea şi limba purificate prin înţelepciune, dar nimeni altcineva şi nicăieri altundeva. (115) Tâlcuitorul Cuvântului Divin spune că numele are patru litere56: el alcătuieşte poate simbolul primelor patru cifre: unu, doi, trei patru, deoarece totul: punctul, linia, suprafaţa, volumul, există în tetradă, măsura tuturor lucrurilor, întocmai ca şi în cele mai bune acorduri din muzică: cvarta, cvinta, octava şi dubla octavă, unde raporturile sunt de patru la trei, de trei la doi, de doi la unu şi respectiv patru la unu. Tetrada mai are şi numeroase alte virtuţi, cele mai multe fiind cercetate de mine în tratatul despre numere. (116) Sub tăbliţă se afla o legătură, evitând frecarea ei de cap. Aşijderea, s-a făcut un turban57, întrucât regii orientali purtau un turban în loc de diademă.
Simbolismul veşmintelor preoţeşti
(117) Iată aşadar veşmântul purtat de Marele Preot. Dar să nu trecem cu vederea semnificaţia lui, precum şi a diferitelor sale părţi. în ansamblu, el
56 Literele I, A, U, H reproduceau în greceşte tetragrama YHVH din ebraică, redată îndeobşte prin Iehova, numele lui Dumnezeu, pe care iudeii nu aveau voie să-l rostească. Flavius Josephus nu-l menţionează nici în Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, V, 5, 7, nici în Antichităţi iudaice, II, 12, 4. Potrivit Bibliei (Ieşirea, 28, 36; 39, 30), pe tăbliţa de aur curat erau săpate cuvintele „Sfinţenia Domnului”.
57 Deasupra turbanului aidoma cu al celorlalţi sacerdoţi, Marele Preot avea un al doilea, fruntea lui fiind acoperită cu o triplă coroană, pe care Flavius Josephus o compară într-o minuţioasă descriere cu floarea măselariţei (vezi Antichităţi iudaice, III, 7, 6).
174
constituie o reproducere şi o imitaţie a universului şi a feluritelor elemente corespunzând fiecare unei părţi a universului. Trebuie să începem cu straiul lung până la picioare. (118) Această tunică are în întregime culoarea violetă, cea care înfăţişează aerul: căci aerul este în chip firesc negru şi, într-o oarecare măsură, cade până la picioare şi se întinde în ţinuturile sublunare de sus până la marginile pământului, fiind răspândit în toate părţile; aşa se face că şi tunica se revarsă de la piept până la picioare peste întregul trup. (119) în dreptul călcâielor atârnă de această tunică nişte rodii, flori brodate şi clopoţei. Florile brodate sunt simbolul pământului, căci totul înfloreşte şi rodeşte datorită lui. Rodiile simbolizează apa, deoarece îşi trag într-adevăr numele de la zeama lor. Clopoţeii simbolizează armonia şi acordul dintre pământ şi apă, căci niciodată pământul fără apă, nici apa fără substanţa pământească nu sunt îndestulătoare pentru încolţire, fiind neapărat necesară reunirea şi contopirea amândurora. (120) Chiar şi poziţia lor constituie cea mai convingătoare dovadă a acestei explicaţii. Ca atare, aşa cum rodiile, florile brodate şi clopoţeii se află în josul tunicii, la fel şi elementele pe care le simbolizează, pământul şi apa, sunt situate în partea inferioară a lumii şi, în deplin acord cu armonia universală, îşi exercită virtuţile proprii potrivit schimbărilor impuse de timp şi în momentul care le convine. (121) Am dovedit
58 Roiscos, diminutivul de la roa = rodie este confundat de Philon cu roiscos = răuşor, care derivă din rous = scurgere. Flavius Josephus este însă de părere că rodiile semnifică fulgerele, iar clinchetul clopoţeilor, tunetele (Antichităţi iudaice, III, 7, 7).
175
deja convingător faptul că tunica, împreună cu obiectele atârnate în dreptul călcâielor, sunt simbolurile a trei elemente: aerul, apa, pământul, din care şi în care se dezvoltă toate făpturile muritoare sau perisabile: de asemenea, întocmai cum tunica este unică, la fel şi cele trei elemente numite mai sus fac parte din una şi aceeaşi specie, fiindcă tot ce se află în lumea sublunară se supune modificărilor şi schimbărilor. Şi aşa cum sub tunică atârnă rodii şi flori brodate, într-un fel oarecum asemănător sunt suspendate în aer pământul şi apa: aerul constituie suportul lor.
(122) Cât priveşte efodul, un raţionament întemeiat pe presupuneri verosimile îl va înfăţişa drept un simbol al cerului. Mai întâi cele două smaralde rotunde, prinse de umeri, semnifică după opinia unora acei aştri care sunt cârmuitorii zilei şi ai nopţii, adică soarele şi luna, dar după spusele unuia care s-ar apropia mai mult de adevăr, fiecare din cele două emisfere. Căci acestea sunt egale între ele, aidoma ambelor pietre preţioase, emisfera de deasupra pământului şi cea de dedesubtul lui, nici una, nici alta nefiind supusă descreşterii sau creşterii precum luna.
(123) O mărturie identică este adusă şi de culoare. Pentru vederea noastră, priveliştea cerului întreg seamănă cu un smarald. Este obligatoriu ca fiecare dintre ambele smaralde să aibă şase nume gravate, deoarece fiecare dintre cele două emisfere taie în două Zodiacul, primind de partea sa câte şase semne.
(124) Apoi, cele douăsprezece pietre de pe piept, înzestrate cu culori diferite şi distribuite în patru rânduri de câte trei, ce ar mai putea să însemne altceva
176
decât cercul Zodiacului59? Aşadar,, cercul acesta împărţit în patru zone a câte trei semne determină anotimpurile anului: primăvara, vara, toamna, iarna, patru modalităţi a căror definiţie este făcută cu ajutorul celor trei semne, cunoscute de noi prin rotaţia soarelui, conform unei legi matematice neclintite, pe deplin statornică şi într-adevăr divină. (125) Aşa se face că ele au fost adaptate la ceea ce se cheamă pe drept cuvânt pectoralul60, întrucât este o lege stabilită cu precizie care îndrumă schimbările anotimpurilor anului, rămânând şi mai surprinzător faptul că schimbarea sezonieră constituie o dovadă a dăinuirii lor de-a lungul vârstelor. (126) Este bine şi totodată frumos că cele douăsprezece pietre au culori diferite şi că nici una nu seamănă cu alta: fiecare dintre semnele Zodiacului dă la iveală o culoare aparte în aer, pe pământ şi în apă, aşijderea în peripeţiile lor, precum şi în toate soiurile de animale şi de plante. (127) De altfel pectoralul este dublu nu fără un motiv întemeiat. Căci raţiunea apare în univers şi în natura umană sub două forme: în univers, sub cea a ideilor necorporabile şi pilduitoare după care a fost orânduită lumea inteligibilă şi sub cea a lucrurilor învederate, care sunt nişte imitaţii şi copii ale ideilor, acestea contribuind la alcătuirea lumii sensibile. La oameni, una din aceste forme este interioară, alta se afirmă în exterior cu ajutorul cuvântului; prima seamănă cu un izvor, a
59 Flavius Josephus (Antichităţi iudaice, III, 7, 7) compară pietrele preţioase ale pieptarului cu numărul identic al constelaţiilor, din cercul denumit de greci Zodiac, ba chiar şi cu lunile anului.
60 în original logeion, termen asociat de Philon cu logos = raţiunea care guvernează şi pe care îl traducem aici prin lege, dar îl vom reda prin raţiune în paragraful 127.
177
doua decurge din cea dintâi. Reşedinţa uneia este spiritul suveran; lăcaşul celeilalte, care se afirmă în afară, este limba, gura şi toate celelalte organe vocale. (128) Meşterul a atribuit pectoralului forma pătrată, lăsând să se înţeleagă într-un fel foarte judicios faptul că principiul raţional, atât în natură cât şi în om, trebuie să fie pretutindeni aşezat temeinic, fără să se clintească deloc. De aceea i-a şi atribuit cele două virtuţi pomenite mai înainte: „revelaţia” şi adevărul. Aşadar, în natură, acest principiu, personificând adevărul şi revelaţia tuturor lucrurilor, la omul înţelept îl imită pe cel dintâi şi trebuie, spre a se purta cum se cuvine, să interzică cu străşnicie orice minciună în râvna sa pentru adevăr şi, din pricina geloziei, să nu ţină în umbră nici un fapt a cărui dezvăluire ar aduce foloase celor care l-ar afla. (129) Astfel, celor două principii raţionale care există în fiecare dintre noi, cel care se afirmă în exterior şi cel care dăinuie în interior, el le-a atribuit ambele virtuţi, dând celui ce se afirmă în afară „revelaţia” şi celui care are legătură cu gândirea, adevărul. Căci se cuvine ca gândirea să nu admită nici o minciună iar zicerea să nu pună nici o piedică în calea oricărui lucru care adevereşte cel mai sigur „revelaţia”. (130) Dar discursul care laudă cu emfază frumosul şi binele nu are nici o utilitate dacă nu este însoţit de fapte adecvate. Aşa se face că meşterul a atârnat pectoralul de efod, ca nu cumva să se clatine, având convingerea că discursul nu trebuie să fie despărţit de fapte: aşadar, a făcut din umăr61 simbolul energiei şi
61 Epomis cuvântul grecesc prin care a fost tradus efodul (umeralul) derivă din onios = umăr.
178
al acţiunii. (131) Iată ce ne sugerează el prin veşmântul sacru. Dar pe cap aşază în loc de diademă un turban, fiindcă socoteşte că slujitorul Domnului, în timp ce slujeşte, este mai presus de toţi oamenii, nu numai de cei de rând, ci chiar şi de regi. (132) Pe turban se află o tăbliţă de aur, pe care sunt imprimate gravurile celor patru litere, adică, după cum se zice, numele Celui care Este, ceea ce înseamnă că, fără invocarea lui Dumnezeu, nimic din tot ce există nu stă în picioare; căci principiul armoniei universale constă în bunătatea Sa şi în puterea compasiunii Sale.
Concluzia
(133) Asemenea podoabe poartă Marele Preot cu prilejul celebrării cultului pentru că, atunci când porneşte să aducă rugăciunile strămoşeşti şi jertfele, întreaga ordine a lumii intră o dată cu el, mulţumită întruchipărilor pe care le poartă pe dânsul: tunica lungă până la călcâie, întruchiparea aerului, rodia, a apei, florile brodate, personificarea pământului, stacojiul, a focului, efodul, a cerului, cele două smaralde rotunde, aşezate pe umeri, închipuind cele două emisfere, fiecare dintre ele cu câte şase gravuri; în sfârşit, cele douăsprezece pietre, prinse de piept în patru rânduri a câte trei nestemate, întruchiparea Zodiacului, precum şi pectoralul, întruchiparea principiului coeziunii şi a orânduirii universului. (134) La urma urmelor, era nevoie ca omul consacrat Părintelui lumii să aibă ca avocat pe
179
fiul62 său pe deplin virtuos, pentru ca să obţină iertarea păcatelor şi o sumedenie de daruri. (135) Poate că vrea să-l deprindă dinainte pe slujitorul Domnului cu faptul că trebuie barem să încerce să se arate necontenit demn de lume, dacă este adevărat că nu poate să fie demn de Creatorul lumii; de această lume, fiindcă este înveşmântat în întruchiparea ei şi trebuie neapărat să-i păstreze gravat în suflet arhetipul, transformându-se el însuşi, într-un anume fel, din omul creat de natură în natura universului propriu-zis şi, dacă avem voie să spunem aşa căci legea divină prevede să nu minţim, când vorbim despre adevăr -, să devină lumea prescurtată.
Ligheanul de aramă
(136) în afara propileelor, la intrare se află un z-o
lighean de bronz: pentru făurirea lui, meşterul nu a recurs la materiale neprelucrate, cum se întâmplă de obicei, ci la nişte unelte făcute cu mare grijă pentru altă destinaţie, pe care le-au adus femeile spre a dovedi mai mult zel şi spre a se lua la întrecere în evlavie cu bărbaţii, hotărâte să obţină premiul şi străduindu-se, atât cât le permiteau mijloacele de care dispuneau, să nu se lase depăşite de aceştia în sfinţenie. (137) Fără să fi primit vreo poruncă, ci din
62 Adică Cosmosul şi nu Logosul.
63 Baia de aramă, cu postamentul tot de aramă şi chipuri iscusit lucrate care împodobeau Cortul adunării (Ieşirea, 38, 8). Grecii antici foloseau ca oglindă suprafaţa unui mic disc de metal lustruit, îndeobşte de bronz.
180
propria lor pornire firească, ele şi-au oferit oglinzile cu care obişnuiau să se înfrumuseţeze, drept foarte potrivite prinosuri ale înţelepciunii şi castităţii în căsnicie, precum şi, ca să spunem totul, ale frumuseţii sufletului lor. (138) Meşterul a găsit cu cale să primească oglinzile, ca să le topească şi să nu facă din ele altceva decât un lighean, care urma să fie folosit pentru abluţiuni de preoţi, în momentul când intrau în templu, întru celebrarea ceremoniilor prescrise, mai ales pentru a se spăla pe picioare şi pe mâini. Ligheanul acesta era simbolul unei vieţi nepătate şi al unui trai care îşi păstra puritatea prin fapte lăudabile, mergând drept nu pe drumul bolovănos sau, ca să vorbim cum trebuie, impracticabil, al viciului, ci pe drumul mare, care străbate ţara virtuţii. (139) „Cel ce-şi va face abluţiunile a spus făuritorul să ţină minte că oglinzile au slujit drept materie primă pentru această unealtă, ca să-şi poată vedea limpede propriul său suflet ca într-o oglindă şi, dacă păţeşte vreun necaz pricinuit de o patimă nestrunită ori de o voluptate care se înalţă şi se umflă mai mult decât îngăduie firea sau dacă are parte de o supărare care îl împinge spre o cale potrivnică, târându-l în jos, ori de o teamă care îi abate sau îi zdruncină elanul făţiş, ori de o dorinţă care îl atrage sau îl împinge cu de-a sila spre bunuri ce nu-i aparţin, să-şi poată îngriji vătămătura, s-o lecuiască şi s-o acopere cu o frumuseţe adevărată şi nu cu una de împrumut.” (140) Căci frumuseţea trupului se sprijină pe proporţia părţilor, pe prospeţimea culorilor, pe sănătatea cărnii, şi scurt este răgazul strălucirii sale; dar frumuseţea sufletului
181
constă în armonia credinţelor şi în consonanţa virtuţilor; timpul n-o veştejeşte deloc: dimpotrivă, odată cu trecerea anilor, ea se reînnoieşte şi întinereşte, împodobită cu minunata culoare a adevărului şi cu acordul faptelor cu vorbele, al vorbelor cu faptele, precum şi al intenţiilor cu amândouă.
Moise îi alege pe Marele Preot şi pe preoţi
(141) După ce a primit îndrumările privitoare la planul sfântului Tabernacol şi le-a transmis unor oameni înzestraţi cu o minte ageră şi cu darurile de care aveau nevoie ca să întreprindă şi să ducă la bun sfârşit nişte lucrări de neconceput fără dibăcia mâinilor lor, sanctuarul fiind înjghebat aşa cum se prevăzuse, Moise trebuia să-i aleagă aşijderea şi pe preoţii cei mai indicaţi, precum şi să-i înveţe din vreme cum să aducă jertfe şi cum să celebreze cultul.
(142) Dintre toţi candidaţii, l-a ales pe fratele său, în ordinea meritului, să fie Mare Preot şi a desemnat ca preoţi pe fiii acestui frate, nu pentru a-şi arăta preferinţa pentru propria lui familie, ci ţinând seama de cucernicia şi de sfinţenia pe care le constatase la bărbaţii aceştia. Iată şi dovada certă: având el însuşi doi fii, nu i-a socotit nici pe unul, nici pe altul demni de o asemenea cinste, altfel i-ar fi ales în mod obligatoriu pe amândoi dacă ar fi pus vreun preţ pe afecţiunea faţă de familie.
182
Purificarea şi înveşmântarea preoţilor
(143) înscăunarea s-a făcut cu încuviinţarea întregului popor, după prescripţiile proorocirilor, într-un chip deosebit de nou, care merită să fie descris64: i-a spălat mai întâi cu apa izvorului celui mai curat şi mai proaspăt; apoi le-a pus veşmintele sacerdotale: fratelui său i-a dat straiul lung până la picioare şi efodul în formă de platoşă, ţesătură multicoloră şi întruchipare a universului; nepoţilor săi, tunici de in, cingători şi pantaloni scurţi65 pentru toţi:
(144) cingătoarea, pentru ca să fie liberi în mişcările lor şi mai bine pregătiţi pentru slujba divină, cutele vag conturate ale tunicilor fiind astfel stăvilite; pantalonii scurţi, pentru ca să nu dea la iveală nimic din ceea ce se cuvine să rămână ascuns, îndeobşte când se urcă la altar sau când coboară, făcând toate lucrurile cu sârguinţă şi promptitudine. (145) Aşadar, fără această ţinută vestimentară, pe îndelete pregătită pentru a preveni orice situaţie neprevăzută, se putea întâmpla ca, din pricina osârdiei şi a repeziciunii cu care îndeplineau serviciul religios, să-şi arate goliciunea, zădărnicind păstrarea decenţei impuse de locurile sfinte şi de persoanele consacrate.
Ungerile şi jertfele sacerdotale
(146) După ce a gătit preoţii cu aceste veşminte, Moise a luat unsoarea parfumată, desăvârşită lucrare
64 Pentateuhul a consacrat sfinţirii preoţilor cap. 29 din Ieşirea şi cap. 8 din Leviticul.
65 „Pantaloni de in, de la brâu până la genunchi” (Ieşirea, 28, 42).
183
a meşteşugului făcătorilor de aromate, şi a uns, răspândind-o de şapte ori, mai întâi jertfelnicul şi ligheanul, din partea sanctuarului aflată sub cerul liber, apoi Tabernacolul şi fiecare din obiectele sacre: chivotul, sfeşnicul, altarul tămâierii, masa, vasele pentru libaţii, cupele şi tot ceea ce este necesar şi util pentru jertfe şi, la urmă, lăsându-l pe Marele Preot să înainteze, l-a uns cu multă alifie pe cap. (147) După ce a înfăptuit cu pioşenie toate acestea, a poruncit să se aducă un viţel şi doi berbeci, pe primul pentru a obţine prin jertfirea lui iertarea păcatelor noastre, vrând să dea de înţeles că fiecare creatură, fie ea şi virtuoasă, prin simplul fapt că a venit pe lume, este supusă păcatului66 şi că, prin acest fapt, are nevoie să îmbuneze divinitatea prin rugăciuni şi jertfe, de teamă că, din pricina supărării, ea ar putea să devină potrivnică nouă. (148) Cât priveşte berbecii, pe primul din doi l-a hărăzit arderii de tot în semn de mulţumire pentru orânduirea lumii, de pe urma căreia fiecare a tras foloase, potrivit părţii care i-a revenit prin profitul adus de elemente: pământul, prin sălaşul şi bucatele pe care i le procură; apa, prin băutură, baie şi navigaţie; aerul, prin respiraţie şi percepţie senzorială deoarece aerul este unealta tuturor senzaţiilor precum şi anotimpurile anului; focul trebuincios, prin gătire şi încălzire; focul ceresc, prin lumina şi toate priveliştile oferite ochilor. (149) Al doilea berbec a fost sacrificat pentru desăvârşirea morală a persoanelor consacrate printr-o purificare sfântă şi, ca atare, Moise a
66 Din această afirmaţie reiese că Philon nu se referă la „păcatul originar”, ci mai degrabă la decăderea sufletului adăpostit într-un trup.
184
denumit berbecul „al desăvârşirii”67, întrucât ele trebuiau să fie iniţiate în mistere, prin ceremonii hărăzite unor servitori şi slujbaşi ai Domnului. (150) Luând atunci sângele berbecului, răspândeşte o parte din el în jurul jertfelnicului, adună restul într-o cupă pusă anume să-l colecteze şi unge apoi trei mădulare din trupul candidatului la preoţie: extremitatea urechii, a mâinii şi a piciorului, toate din partea dreaptă69, lăsând să se înţeleagă faptul că desăvârşitul trebuie să fie curat în cuvintele, faptele şi întreaga sa viaţă: urechea este aşadar judecătoarea vorbelor, mâna, simbolul faptei, piciorul,,al drumului prin viaţă. (151) Apoi, întrucât pentru fiecare mădular al trupului, erau unse numai extremitatea şi partea dreaptă, trebuie să ne gândim că Moise vrea să ne arate că, în fiecare lucru, progresul pretinde să dovedim dexteritate şi tinde spre piscul fericirii şi al desăvârşirii, spre care trebuie să năzuim cu ardoare şi la care trebuie să ne raportăm acţiunile, trăgând spre ţinta vieţii de parcă am avea la îndemână un arc. (152) Astfel, cu sângele neamestecat al victimei unice, numită „a desăvârşirii”, el a uns mai întâi cele trei părţi susmenţionate ale trupului preoţilor. Dar, după aceea, a luat sângele aflat pe altar şi adunat de la toate animalele jertfite; a luat de asemenea unsoarea despre care am vorbit mai înainte, pregătită
67 Atât în Ieşirea, 29, 26, cât şi în Leviticul, 8, 22, al doilea berbec jertfit este numit „cel pentru sfinţirea lui Aaron”.
68 Joc de cuvinte între teleiosis (perfecţiune) şi telete (iniţierea prin care se atinge perfecţiunea spirituală),
69 Moise a luat din sângele celui de-al doilea berbec înjunghiat şi a pus pe vârful urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare de la mâna dreaptă şi pe degetul cel mare de la piciorul drept, procedând la fel şi cu nepoţii săi sfinţiţi ca preoţi (vezi Ieşirea, 29, 20 şi Leviticul, 8, 23-24),
185
de făcătorii de aromate, şi, punând laolaltă uleiul cu sângele, i-a stropit cu acest amestec pe preoţi şi veşmintele lor, din dorinţa ca ei să aibă parte nu numai de puritatea părţii exterioare, de sub cerul liber, ci şi a celei din sanctuar, fiindcă erau hărăziţi să oficieze şi în interior; ca atare, au şi fost unşi în întregime cu ulei.
Moise îl introduce pe Aaron în funcţiile sale
(153). După oferirea altor jertfe în afara celor anterioare, unele aduse de preoţi în numele lor, altele de bătrâni în numele întregului popor, Moise a intrat în Tabernacol şi l-a introdus pe fratele său era în cea de-a opta şi ultima zi de iniţiere, cele şapte de mai înainte fiind folosite pentru a-şi iniţia fratele şi nepoţii, cărora le-a dezvăluit riturile misterelor; intrând aşadar acolo, el l-a învăţat ca un bun dascăl pe discipolul său studios în ce fel trebuia Marele Preot să celebreze ceremoniile în interior. (154) Apoi ei au ieşit împreună, şi-au întins mâinile înaintea frunţilor lor şi au rostit rugăciuni care oglindeau nevoile poporului, cu gânduri curate şi pline de sfinţenie. încă se mai rugau când a avut loc o minune nemaipomenită70: din sanctuar a ţâşnit deodată un mănunchi de flăcări, fie o fâşie de eter, cel mai pur dintre corpuri, fie aerul preschimbat în foc potrivit prefacerilor fireşti ale elementelor; cu un elan nestăvilit, el a lovit jertfelnicul şi a mistuit tot ce era
70 Vezi Leviticul, 9, 23-24.
186
deasupra, vrând să arate foarte limpede, după părerea mea, că nimic nu se înfăptuise fără vrerea divină. (155) Căci era firesc ca sanctuarului să i se atribuie încă un dar neobişnuit, fiind vorba nu numai de lăcaşuri făurite de mâna omului, ci de substanţa cea mai pură, focul, pentru ca jertfelnicul să nu fie atins de focul trebuincios, folosit îndeobşte de oameni, fără îndoială din pricina nenumăratelor rele, legate de el. (156) Asta deoarece el vine în atingere nu numai cu grosolanele animale pe care noi le frigem sau le fierbem să ne ghiftuim ca nişte ticăloşi sărmanele noastre burţi, ci şi cu oamenii masacraţi, nu câte treipatru laolaltă, ci într-o mulţime strânsă de-a valma. (157) Sigur este că şi mai înainte, săgeţile aprinse, trase de departe, au dat pradă incendiilor uriaşe flote încărcate cu corăbieri sau au nimicit oraşe întregi, care au ars până la temelii, preschimbându-le în cenuşă, încât n-a rămas nici o urmă a aşezării de odinioară. (158) Iată deci, pare-mi-se, motivul pentru care Dumnezeu a îndepărtat de la jertfelnicul său de o desăvârşită sfinţenie şi puritate focul trebuincios iar în locul lui a lăsat să cadă din cer focul eterat, pentru a deosebi sfântul de profan, omenescul de divin. Era aşadar recomandabil să atribui jertfelor un foc având o esenţă mai nealterată decât cel care slujeşte la satisfacerea nevoilor vieţii.
Alegerea leviţilor pentru slujbele preoţeşti
(159) întrucât multe jertfe erau înfăptuite zilnic şi mai ales în adunări solemne sau cu prilejul
187
sărbătorilor, fie cu caracter particular, în nume personal, fie cu caracter obştesc, în numele tuturor, pentru motive multiple şi diferite, căci acest popor numeros dădea dovezi de mare evlavie, a fost nevoie de o mulţime de slujitori ai sanctuarului, pentru îndeplinirea îndatoririlor cultului (160) Chiar şi aceştia au fost selectaţi într-un chip cu totul aparte şi neobişnuit. Moise a ales după meritele sale una singură din cele douăsprezece seminţii, dându-i astfel un premiu şi o răsplată pentru o faptă care a fost pe placul Domnului.
Istoria viţelului de aur
(161) Iată care a fost această faptă71. Când Moise s-a urcat pe piscul72 din apropiere şi în timp ce vorbea, aflându-se singur cu Dumnezeu, mai multe zile în şir, cei cu firea nestatornică au socotit că absenţa lui constituia un moment favorabil: deoarece nu aveau puterea să se orânduiască, s-au afundat fără reţinere în nelegiuire şi, uitând de respectul pe care îl datorau Celui care Este, au devenit adoratorii fabulelor egiptene. (162) Apoi au modelat un taur de aur, o imitaţie a animalului care trece drept sfânt în această ţară73, i-au oferit jertfe care nu erau jertfe, au înjghebat coruri care nu erau coruri, au intonat
71 Vei Ieşirea, cap. 32 integral.
72 Muntele Sinai, pe care Moise s-a suit a doua oară, stând patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşirea, 24, 15).
73 Veche divinitate eminamente zoomorfă din Memphis care chezăşuia fecunditatea, taurul Apis era adorat de închinătorii oracolului Apeion, după moarte fiind mumificat ca Osiris-Apis şi înmormântat în Serapeion.
188
imnuri care nu se deosebeau de lamentaţii; îmbuibaţi de vin curat, ei erau copleşiţi de o dublă beţie, cea a vinului şi cea a nebuniei, celebrau sărbătorile bachice74, benchetuiau toată noaptea; fără să le pese de viitor, îmbinau în traiul lor plăcerile cu viciul; totuşi, dreptatea îi pândea, văzându-i fără să fie văzută, la fel ca şi pedepsele pe care le meritau. (163) Dar cum neîntreruptele chiote din tabără, scoase de numeroasa ceată de oameni, străbăteau distanţe mari, astfel încât ecoul lor urca până în vârful muntelui, ele au ajuns până la urechile lui Moise, care nu ştia cum să împace dragostea lui faţă de Dumnezeu cu dragostea lui faţă de oameni: căci el nu se îndura să întrerupă convorbirile sale cu Domnul, care se desfăşurau aparte, între patru ochi, nici să privească, fără să intervină, cum poporul era năpădit de nenorociri şi de anarhie. (164) Ca atare, întrucât iscusinţa îi permitea să ghicească, după sunetele îngăimate şi fără noimă, trăsăturile patimilor lăuntrice, rămase invizibile şi ascunse altora, el ştia ce înseamnă acest vuiet, precum şi faptul că beţia stârneşte tulburări ce nu mai pot fi stăpânite, necumpătarea, ghiftuiala, iar ghiftuiala, silnicia. (165) Simţindu-se tras înainte şi înapoi, dezbinat între două tabere, de-o parte şi de alta, nu ştia ce trebuia să facă. Pe când stătea astfel în cumpănă, a primit printr-o proorocire următoarea poruncă: „Pleacă degrabă de aici! Coboară-te! Poporul s-a grăbit să se abată de la Lege; el a modelat un zeu cu chip de taur, făcut de mână omenească, şi îi aduce
74 Bacanalele erau specifice spiritualităţii eline, rămânând străine Egiptului cârmuit de faraoni.
189
jertfe, dând uitării toate priveliştile şi învăţăturile care călăuzesc sufletul spre evlavie!” (166) Cuprins de teamă şi constrâns să socotească adevărate aceste purtări greu de crezut, fiind deopotrivă mijlocitor şi conciliator, Moise nu s-a grăbit să coboare numaidecât povârnişul muntelui, ci a adus, în numele poporului, închinăciunile şi rugăminţile prin care a cerut iertarea greşelilor lui. Apoi acest protector şi intermediar, după ce l-a înduplecat pe Supremul Cârmuitor, a pătruns în vălmăşagul întâmplărilor, oscilând între bucurie şi tristeţe. Căci pe de o parte se bucura că Dumnezeu îi primise rugămintea, pe de altă parte era copleşit de grija şi supărarea pe care i le pricinuiau încălcarea Legii de către poporul său.
(167) Când a ajuns în mijlocul taberei, el a rămas uluit de subita pervertire a traiului dus acum de mulţimile din jur, precum şi de puterea minciunii prin care acestea schimbaseră puterea adevărului; dar a văzut că molima nu-i cuprinsese chiar pe toţi, că mai rămăseseră încă oameni sănătoşi care erau porniţi împotriva viciului. Dornic aşadar să separe pe cei nevindecabili de cei ce detestau faptele petrecute, precum şi de alţii care, căzând în păcat, se căiau, Moise a făcut printr-un crainic o proclamaţie, iar aceasta constituia un criteriu riguros al gândirii fiecăruia şi al atitudinii lui privitoare la evlavie şi la contrariul ei. L-a pus pe crainic să spună: (168) „Cine este de partea Domnului să vină la mine!” 75 Scurtă era formula, dar mare era forţa ei de expresie şi iată ce tâlc avea: cel care nu socoteşte drept
75 Vezi Ieşirea, 32, 26.
190
Dumnezeu nimic din ceea ce este făcut de mâna omului, nimic din ceea ce a creat el, ci nu crede decât într-un singur Cârmuitor al universului, acela să vină alături de mine. (169) Unii, adică cei care se răzvrătiseră din pricina râvnei lor faţă de deşertăciunea egipteană, nu luau în seamă cuvintele lui Moise; alţii, cuprinşi poate de frica represiunilor, nu cutezau să se apropie, temându-se fie că vor fi pedepsiţi de Moise, fie că vor fi căsăpiţi de mulţime. Căci totdeauna gloata se năpusteşte asupra celor care nu se lasă atraşi de nebuniile ei. (170) Şi din toate seminţiile, doar una, numită a leviţilor, cum a auzit proclamaţia, a şi venit în mare grabă, ca o trupă care aşteaptă un singur semnal: prin iuţeala picioarelor, ea şi-a arătat zelul şi ardoarea sa faţă de pioşenie. (171) Văzându-i cum se zoreau să lupte ca nişte alergători porniţi în cursă de pe linia de plecare, Moise le-a strigat: „Dacă vă grăbiţi să ajungeţi la mine nu numai cu trupurile, ci şi cu gândirea voastră, acest lucru va fi stabilit numaidecât. Fiecare dintre voi, cu sabia strânsă în mână, să ucidă pe cei care prin uneltirile lor merită să moară de o mie de ori, fiindcă l-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi au plăsmuit nişte zei mincinoşi din materiale pieritoare şi create, dându-le titlul hărăzit Nepieritorului şi Necreatului: da, să-şi ucidă rudele şi prietenii, înţelegând că nu există altă rudenie şi prietenie în afara evlaviei oamenilor buni!” (172) Dar ei i-au întrecut îndemnul prin iuţeala lor, căci convingerile lor s-au separat de cele ale mulţimii din clipa în care au văzut-o că încalcă Legea: au măcelărit aproape trei mii de oameni în stare să mânuiască armele, pe care îi
191
îndrăgiseră puţin mai înainte. întrucât trupurile lor zăceau întinse în mijlocul pieţei, mulţimea îi privea şi îi deplângea, fiind însă înspăimântată de exaltarea încă focoasă şi plină de mânie a răzbunătorilor şi frica o făcea să le dea dreptate. (173) Aprobând vitejia lor, Moise a găsit şi le-a dat o răsplată pe măsura faptelor lor. Căci era drept ca voluntarii care luptaseră într-un război dus în onoarea Domnului şi salvaseră într-un interval scurt situaţia să fie socotiţi demni de slujirea lui, obţinând drept răsplată preoţia.
Răzvrătirea slujitorilor sanctuarului
(174) Dar persoanele consacrate nu alcătuiau o singură tagmă: unora le erau încredinţate rugăciunile, jertfele şi restul slujbei, care le permitea intrarea în sfântul lăcaş; altora, nimic din toate acestea, ci grija de a păzi zi şi noapte sanctuarul şi pe cei aflaţi în interiorul acestuia. Ultimii sunt numiţi adesea slujitorii templului. De la ei a pornit răzvrătirea privitoare la întâietatea care urma să pricinuiască multor oameni şi în numeroase ocazii o sumedenie de necazuri: slujitorii templului s-au ridicat împotriva preoţilor, în intenţia de a-i priva de funcţia lor; ei trăgeau nădejdea să obţină lesne acest lucru, având în vedere că depăşeau de mai multe ori numărul lor. (175) Pentru ca răzvrătirea să nu pară o iniţiativă proprie, ei i-au convins să treacă de partea lor pe cei mai bătrâni din cele douăsprezece seminţii,
76 Vezi Numerii, 16, 1-3 şi cap. 17.
192
care numărau mulţi adepţi printre capetele cele mai smintite, crezându-se în stare să pună mâna pe putere ca un atribut al senectuţii. (176) Moise şi-a dat seama că se punea la cale o mare uneltire împotriva lui, datorită faptului că, drept răspuns la proorocirile primite, îl înscăunase Mare Preot pe fratele său şi circulau nişte calomnii potrivit cărora el ar fi născocit aşa-zisele profeţii, dar în realitate făcuse alegerea după legăturile sale de rudenie şi din bunăvoinţă faţă de propriul frate. (177) Aceasta îi provoca o îndreptăţită mâhnire nu numai pentru că nu era crezut după ce dăduse atâtea dovezi de loialitate, ci pentru că nu inspira încredere în privinţa unor lucruri constând în cinstirea lui Dumnezeu, lucruri în legătură cu care chiar şi un caracter neloial în toate celelalte privinţe trebuie să respecte adevărul, fiindcă adevărul este însoţitorul Domnului. N-a crezut că era momentul potrivit să ţină cuvântări, spre a da socoteala pentru alegerea sa, căci ştia prea bine că s-ar fi ostenit degeaba, încercând să schimbe părerea unor oameni care aveau opinii contrare. Prin urmare, l-a rugat pe Dumnezeu să înfăţişeze strălucitoarele dovezi ale deplinei lui sincerităţi în alegerea pe care o făcuse pentru preoţie.
Judecata lui Dumnezeu
(178) Atunci Domnul i-a poruncit să ia douăsprezece toiege, câte seminţii erau, şi să scrie pe unsprezece dintre ele numele patriarhilor, dar pe ultimul numele fratelui său, Marele Preot,
193
depunându-le apoi în sanctuar, în lăcaşul sacrosanct77. Moise a îndeplinit porunca şi a aşteptat cu îngrijorare ce urma să se întâmple. (179) A doua zi, drept răspuns la îndemnul divin, de faţă fiind întregul popor, el a intrat în sanctuar şi a ieşit cu toiegele. Primele unsprezece nu aveau nici o schimbare, doar ultimul, pe care era scris numele fratelui său, căpătase o înfăţişare miraculoasă: ca o plantă viguroasă, se acoperise cu proaspete mlădiţe şi cu o grea povară de roade.
Simbolul nucii
(180) Aceste roade erau nişte nuci, care au o natură deosebită de a altor fructe. în cele mai multe cazuri aşadar, când avem de-a face cu struguri, măsline sau mere, sămânţa şi partea comestibilă sunt distincte, ba chiar şi separate prin aşezarea lor: partea comestibilă rămâne în exterior şi sămânţa, închisă în interior, în schimb la nucă, sămânţa şi partea comestibilă alcătuiesc un singur tot, cele două elemente sunt evidenţiate prin una şi aceeaşi formă, poziţia lor fiind unică, situată în interior, întărită şi păzită din toate părţile de o dublă îngrăditură, una printr-un înveliş foarte gros, cealaltă semănând bine cu o construcţie de lemn: iată simbolul virtuţii desăvârşite. (181) La fel ca la o nucă, începutul şi
77 înaintea chivotului Legii, adăpostit în Sfânta Sfintelor, unde Dumnezeu i se arăta lui Moise, numai Marele Preot având voie să intre acolo. După ce toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale, la cererea Domnului el a fost repus înaintea chivotului Legii spre păstrare, ca semn pentru fiii neascultători (Numerii, 17, 4 şi 10).
194
sfârşitul sunt identice, începutul fiind întruchipat de sămânţă, sfârşitul, de rod: începutul, fiindcă el nu se naşte dintr-o altă putere, ci din el însuşi; sfârşitul, fiindcă spre el tinde timp de o viaţă, cum îi cere natura. (182) Aceasta este prima pricină, dar iată şi altele, mai vădite decât cea dintâi. Scoarţa nucii este amară, coaja interioară slujeşte drept o îngrăditură de lemn foarte compactă şi trainică: astfel că rodul pe care îl închide nu poate fi lesne procurat. (183) Aceasta constituie un simbol al sufletului care slujeşte virtutea, simbol pe care Moise crede că trebuie să-l folosească pentru a îndrepta sufletul spre virtute, învăţându-l că are nevoie să întâmpine mai întâi munca. Şi munca este amară, aspră şi dură, dar ea zămisleşte binele, pentru obţinerea căruia delăsarea nu-şi are rostul. (184) Căci cel care fuge de muncă, fuge şi de binefacerile sale, pe când omul ce îndură cu răbdare şi bărbăţie ceea ce este greu de suportat, acela se grăbeşte să atingă fericirea. Aşadar, nu la cei ce duc un trai de huzur cu sufletul vlăguit şi care îşi ruinează trupul, dedându-se în fiecare zi, necontenit, desfrâului, poate să sălăşluiască virtutea: dimpotrivă, simţindu-se maltratată, ea pleacă, după ce a introdus o cerere de divorţ la dreapta judecată, socotită drept un magistrat suprem. (185) Dar, la drept vorbind, preasfântul alai sărbătoresc, alcătuit din chibzuinţă şi înţelepciune, cutezanţă şi dreptate, întovărăşeşte pe atleţii virtuţii şi pe cei ce aleg viaţa austeră şi grea, stăpânirea de sine şi răbdarea, în acelaşi timp cu simplitatea şi cumpătarea, graţie cărora cea mai înaltă autoritate din noi, raţiunea, progresează spre o sănătate perfectă şi spre un
195
echilibru desăvârşit; ea respinge temutele asalturi ale trupului, îmbinate prin patima beţiei, pildele de lăcomie, dezmăţul şi alte pofte nesătule, care contribuie la îngrăşarea cărnurilor, funestă pentru agerimea minţii. (186) Se zice de altfel că, dintre toţi pomii care înmuguresc primăvara, migdalul înfloreşte cel dintâi, făgăduind o norocoasă recoltă de fructe, precum şi cel din urmă care îşi pierde frunzele, prelungindu-şi cât mai mult fericita bătrâneţe a frunzişului său. Moise a folosit şi unul şi celălalt fapt drept simbolul seminţiei sacerdotale, lăsând să se înţeleagă că ea va fi prima şi ultima din întreaga stirpe omenească în stare să înflorească atâta vreme cât Domnul va dori ca viaţa noastră să semene cu primăvara, îndepărtând de la dânsa cupiditatea, duşmanca şi sursa nefericirii noastre.
Moise, cel mai vestit dintre prooroci
(187) Aşa cum am mai spus, conducătorul realmente desăvârşit trebuie să aibă patru însuşiri: cea de rege, de legiuitor, de preot şi de prooroc, pentru a putea, cu ajutorul destoiniciei sale de legiuitor, să recomande ceea ce trebuie făcut şi să interzică ceea ce nu trebuie făcut; să se ocupe, în calitatea sa de preot, nu numai de treburile omeneşti, ci şi de cele divine; să rostească proorociri privitoare la cele pe care gândirea nu le poate atinge, întrucât am înfăţişat tustrele însuşiri, arătând că Moise este cel mai bun dintre regi, dintre legiuitori şi dintre Marii Preoţi, mă opresc acum la cea din urmă,
196
pentru a arăta că el a fost deopotrivă şi cel mai vestit dintre prooroci. (188) Nu trec, fireşte, cu vederea faptul că tot ceea ce stă scris în Cărţile Sfinte constituie proorocirile rostite de el. Dar voi vorbi despre cele care îi aparţin, după ce voi fi făcut remarca următoare: dintre proorociri, unele provin de la Fiinţa Divină prin tălmăcirea dată de către proorocul său, altele sunt date prin întrebare şi răspuns, iar altele provin de la fiinţa lui Moise, Domnul pogorând într-însul şi făcându-l să iasă din sinea lui.
Cele trei feluri de proorociri
(189) Desigur că primele sunt în întregime şi în exclusivitate nişte dovezi ale virtuţilor divine, ale milei şi bunătăţii graţie cărora toţi oamenii primesc mirul pentru desăvârşirea morală78, mai ales poporul care îl adoră pe Dumnezeu, cel ce i-a deschis calea ducând spre fericire. (190) A doua categorie de proorociri alcătuieşte un amestec şi o îmbinare; proorocul cercetează obiectul căutărilor sale şi Domnul îl instruieşte prin răspunsurile sale. A treia categorie este atribuită legiuitorului: Dumnezeu îl înzestrează cu harul previziunii, datorită căruia el va dezvălui viitorul prin proorociri. (191) De bună seamă, proorocirile din prima categorie sunt mai presus de orice discuţie, fiind prea mari pentru a fi
78 Ideea că Domnul este îndrumătorul sufletului de la păcat la virtute şi perfecţiunea morală apare şi în alte tratate filosofice ale lui Philon, care acordă prioritate celor patru virtuţi „greceşti”, enumerate în paragraful 185.
197
slăvite de om; abia dacă cerul, lumea şi natura întreagă sunt în stare să le aducă un elogiu demn de ele. De altfel acestea par să fie rostite de un tălmăcitor: iar tălmăcirea şi proorocirea sunt două lucruri diferite. Voi încerca numaidecât să le cercetez pe cele din a doua categorie, amestecându-le cu cele din a treia, unde cel ce vorbeşte este pătruns de suflu divin, suflu care îi îngăduie cu prisosinţă şi în adevăratul sens al cuvântului să fie socotit un prooroc.
Exemple de proorociri prin întrebări şi răspunsuri
(192) Pentru îndeplinirea promisiunii mele, trebuie să încep în felul următor: există patru cazuri în care proorocirea dă la iveală Legea prin întrebări şi răspunsuri, cu un caracter mixt: pe de o parte, proorocul pune întrebarea pătruns de suflu divin, pe de altă parte Părintele ceresc rosteşte proorocirea, făcându-l pe prooroc părtaş la cuvântul Său şi la răspunsul Său. Primul caz ar fi stârnit mânia nu numai a lui Moise, cel mai sfânt dintre oamenii care au venit vreodată pe lume, ci chiar şi a oricui s-ar fi înfruptat în treacăt din pioşenie.
Blasfemia fiului unui egiptean
(193) Un bastard oarecare, născut dintr-o căsătorie nepotrivită, având un tată egiptean şi o mamă iudaică, a renegat datinile strămoşeşti ale mamei sale şi s-a îndreptat spre nelegiuirea
198
egipteană, îmbrăţişând ateismul acestor oameni79.
(194) Aproape singurii dintre toate popoarele lumii, egiptenii au conceput pământul ca pe o fortificaţie care ameninţă cerul, socotindu-l pe cel dintâi demn de a fi socotit un zeu, refuzând să acorde orice dar aparte celui de-al doilea, ca şi cum s-ar cuveni să cinstim provinciile îndepărtate în locul palatului căci în univers, cerul este palatul cu cea mai mare sfinţenie, iar pământul, o provincie îndepărtată, care merită să fie preţuită prin ea însăşi, dar în comparaţie cu eterul, rămânând mai prejos decât umbra asemuită cu lumina, decât corupţia asemuită cu incoruptibilul şi decât muritorul asemuit cu Dumnezeu. (195) Egiptenii gândesc însă altfel: ţinuturile lor neprimind nici un strop de ploaie, ca alte pământuri, dar văzându-se cu regularitate, în fiecare an, preschimbate într-o mocirlă de revărsările fluviului lor, ei înfăţişează Nilul ca pe un zeu80 şi spun că este o replică a cerului, aşa că vorbesc despre pământ cu veneraţie. (196) Aşadar, această corcitură, în cearta lui cu un membru al neamului care vede şi care ştie, şi-a pierdut stăpânirea de sine sub înrâurirea mâniei, ca şi a ateismului egiptean căruia i s-a dedicat: el şi-a extins nelegiuirea de la pământ la cer şi, având sufletul, limba şi toate organele vocale blestemate, profanate şi pângărite, în vălmăşagul viciilor sale, a rostit ocări împotriva Celui a cărui preamărire nu este îngăduită de legea divină tuturor, ci numai celor
79 Cazul de blasfemie este prezentat în Leviticul, 24, 10-23.
80 în cinstea fluviului zeificat, egiptenii ardeau pe altare tămâie, boi, viţei şi păsări, după cum reiese din Imnul către Nil, datând din timpul Regatului Mijlociu (2133-1991 î.e.n.), pe care l-am tradus integral în Poezia Egiptului faraonic, apărută în Seria Antologii la Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 38-42.
199
mai buni, celor care au avut parte de o purificare desăvârşită. (197) Iată de ce Moise, uluit de această nebunie şi de nemăsurata lui neruşinare, cu toate că clocotea de o nobilă mânie şi era dispus să-l ucidă cu mâna lui pe un astfel de ipochimen, s-a temut că-i va da o pedeapsă prea uşoară. Căci stă mai presus de puterile omeneşti să găseşti pedeapsa pentru o atare nelegiuire. (198) A nu-l cinsti aşadar pe Dumnezeu înseamnă să nu-ţi cinsteşti nici părinţii, nici patria, nici binefăcătorii, iar cel care, nesatisfăcut de faptul că nu-l cinsteşte pe Domnul, cutează să-l hulească, ce culme a perversităţii mai poate să atingă? Totuşi, chiar şi hulirea este un păcat mai puţin grav în comparaţie cu ocara. Dar atunci când limbariţa şi lipsa de măsură a vorbelor se pun în slujba nebuniilor dezmăţate, se petrec nemaipomenite încălcări ale legilor. (199) Ah, omule! îl huleşte cineva pe Domnul? Ce alt Dumnezeu poate să-l invoce drept chezaş al hulirii sale? îl va invoca cumva pe Domnul împotriva Domnului însuşi? Alungă asemenea gânduri profane şi nelegiuite! E frumos să fie purificat un suflet care a avut nenorocul de a fi jignit de nişte sunete transmise de slujitorul urechilor, acel simţ orb. (200) Oare limba care a rostit o asemenea hulire n-a fost cuprinsă de lâncezeală? Oare urechile celui care l-a auzit nu s-au astupat? Dacă nu s-a întâmplat aşa ceva, atunci prin prevederea dreptăţii nu trebuie să lăsăm în umbră nici supremul bine, nici supremul rău, pentru ca să aducem o strălucită dovadă a virtuţii şi a imoralităţii, astfel încât una să fie socotit demnă de încuviinţare, alta de pedeapsă.
200
Pedepsirea vinovatului
(201) Tocmai de aceea, Moise a poruncit pe de o parte ca omul să fie întemniţat şi înlănţuit, pe de altă parte, cerându-i iertare Domnului pentru faptul că a trebuit să îndure simţămintele cu care noi vedem ceea ce ne interzice Legea divină să vedem şi să auzim ceea ce ea nu ne permite să auzim, L-a rugat să-i dezvăluie ce trebuie să îndure născocitorul unei nelegiuiri şi al unui sacrilegiu monstruos şi nemaiauzit. (202) Dumnezeu i-a răspuns că trebuie să-l lapideze, socotind, cred eu, că o pedeapsă dusă la îndeplinire prin aruncarea pietrelor era potrivită pentru un om cu sufletul împietrit şi aspru, dornic în acelaşi timp ca toţi membrii neamului să ia parte la pedepsire, căci El ştia că aceştia erau foarte indignaţi şi însetaţi de sânge. Pare-se că numai pedeapsa adusă de pietrele aruncate îngăduia atâtor mii de oameni să fie părtaşi.
Legea împotriva blasfemiei
(203) După pedepsirea acestui nelegiuit cu mâinile mânjite de sânge, a fost formulat un nou articol al codului de legi. El n-ar fi fost socotit niciodată necesar în formularea anterioară, dar tulburările neaşteptate invocă legi noi pentru pedepsirea greşelilor. Fără zăbavă, numaidecât a fost promulgată următoarea lege: Cel ce va huli pe Dumnezeu să poarte povara păcatului său. Cel ce va
201
huli numele Domnului să fie omorât81. (204) Bine ai vorbit, neasemuit înţelept, singurul care a băut din vinul curat al înţelepciunii! Ai socotit că a numi este mai rău decât a huli? Tu nu puteai să te arăţi îngăduitor faţă de cel care a comis cel mai grav sacrilegiu, trecându-l în rândul înfăptuitorilor de greşeli mărunte, atunci când pentru cel ce, chipurile, a comis o greşeală mai mică, ai stabilit pedeapsa supremă: moartea. (205) De altfel, se pare că prin „Dumnezeu” el nu desemnează cu acest prilej pe Principe, pe Creatorul universului, ci pe zeii cetăţii, denumiţi zei pe nedrept, fiindcă sunt făuriţi cu ajutorul artei pictorului sau a sculptorului. La urma urmelor, pământul locuit de oameni este plin de cioplituri în lemn, statui şi alte sculpturi sacre de acest soi. Se cuvine să ne ferim de hulirea lor, deoarece nici unul dintre discipolii lui Moise nu obişnuieşte să trateze îndeobşte cu uşurinţă numele lui Dumnezeu. (206) Căci această denumire este demnă de cea mai mare cinstire şi de cea mai mare iubire. Şi dacă cineva, nu susţin că îl huleşte pe Stăpânul oamenilor şi al zeilor82, ci cutează să-i rostească numele la momentul nepotrivit, acela să primească drept pedeapsă moartea. (207) Chiar şi când avem de-a face cu zămislitorii noştri şi în pofida faptului că natura i-a făcut muritori, cei ce se preocupă de respectul cuvenit părinţilor nu le spun cum se cheamă, ci lăsând deoparte numele lor ca
81 Vezi Leviticul, 24, 15. 16. Nici străinul, nici băştinaşul nu scapă de pedeapsa capitală.
82 Adeseori Philon acordă Dumnezeului unic al iudeilor titulaturile întrebuinţate de păgânismul elin.
202
atare, datorită veneraţiei pe care le-o poartă, ei folosesc denumirile oferite de natură şi le zic mamă şi tată, apelative făcând aluzie vădită la neasemuitele binefaceri primite de la ei şi la propriile lor dovezi de recunoştinţă. (208) Şi după această constatare, mai socotim că merită să fie iertaţi cei care, din pricina limbii lor nepăsătoare, rostesc fără vreun motiv întemeiat şi tratează ca pe un cuvânt de prisos numele cel mai sfânt, numele divin?
Legea repausului şabatic
(209) După ce l-a cinstit astfel pe Creatorul universului, proorocul a glorificat cea de-a şaptea zi, declarată sacră, şi i-a văzut cu ochii săi ageri neasemuita frumuseţe, a cărei pecete o poartă cerul şi lumea întreagă, natura însăşi fiind divina ei întruchipare. (210) El a descoperit aşadar mai întâi că ziua a şaptea nu are mamă şi s-a născut fără ajutorul sexului feminin, zămislită de părintele ei fără zămislire, venind pe lume fără gestaţie. în al doilea rând, a văzut nu numai că această a şaptea zi era foarte frumoasă şi fără mamă, dar că rămânea şi pururea fecioară, născută fără mamă, nici mamă ea însăşi, nefiind născută prin corupţie şi nici hărăzită corupţiei. Apoi a descoperit, în al treilea rând, cercetând cu luare-aminte, că era ziua de naştere a lumii, sărbătoare celebrată pe de o parte de cer, pe de altă parte de pământ şi tot ce pe suprafaţa pământului tresaltă de bucurie pentru desăvârşita armonie a zilei a şaptea. (211) Din această pricină, Moise, mare în
203
toate privinţele, a socotit că toţi cei trecuţi pe listele cetăţenilor şi care urmau legile naturii trebuiau să celebreze o sărbătoare solemnă, să-şi petreacă vremea în veselie, să se abţină de la munci şi de la treburile care ne aduc câştiguri, ca şi de la îndeletnicirile care ne asigură traiul zilnic, că trebuiau să-şi acorde un răgaz, eliberându-se de orice grijă supărătoare şi obositoare. Dar nu era vorba să se destindă cum făceau unii prin hohote de râs, distracţii copilăreşti, jonglerii ale mimilor şi ale dansatorilor în faţa cărora oamenii ahtiaţi după spectacole se sfrijesc şi mor încet-încet, transformându-şi în sclav sufletul, menit să domnească asupra naturii, prin simţurile cele mai dominatoare, văzul şi auzul, câtă vreme oboseala trebuie să ne vină de la filosofie. (212) Nu cea pusă în aplicare de vânătorii de cuvinte şi de sofiştii care îşi vând la piaţă ca pe oricare altă marfă principiile şi raţionamentele, oameni care nu se ruşinează o, pământ, o, soare! să folosească necontenit filosofía împotriva filosofiei. Nu, ci e vorba de adevărata filosofie, întreţesută din trei elemente: deliberarea, raţionamentul şi acţiunea, armonios îmbinate într-o singură formă pentru dobândirea şi desfătarea fericirii.
Pedepsirea celui care a încălcat Şabatul
(213) Dar un ipochimen n-a ţinut seama de acest edict83, atunci când încă mai răsunau în urechi
83 Obligativitatea respectării Şabatului este subliniată în Ieşirea, 20, 8-11; 31, 13-17; 35, 2-3; Deuteronomul, 12-15.
204
proorocirile care proclamau sfinţenia zilei a şaptea şi erau date fără ajutorul proorocului de către Dumnezeu, cu un glas ce printr-o stranie minune putea fi văzut, fiind perceput mai degrabă de ochii decât de urechile celor de faţă84; acest ipochimen, aşadar, a ieşit în mijlocul câmpului să culeagă vreascuri, atunci când vedea că toată lumea stătea liniştită în corturi; dar pentru ca nelegiuirea sa să nu rămână ascunsă, el a fost zărit tocmai când era pe cale s-o înfăptuiască. (214) Ca atare, câţiva oameni care înaintaseră dincolo de porţile taberei în singurătate, dornici să se roage într-un loc cât mai curat şi mai liniştit, au asistat la nelegiuitul spectacol: un om care culegea bucăţele de lemn! şi, abţinându-se cu mare greutate, au fost gata să-l ucidă pe loc. Totuşi chibzuinţă a ţinut în frâu ardoarea mâniei lor: nu s-au încumetat, ca nişte oameni de rând, să pară că iau locul magistraţilor pentru pedepsirea cuiva, acest cineva nefiind încă judecat, în pofida faptului că sacrilegiul lui era vădit, nici să pângărească cu un omor solemnitatea acestei zile, chiar dacă omorul era pe deplin îndreptăţit. Ei l-au înşfăcat deci pe ipochimen şi l-au condus la magistratul înconjurat de preoţii aşezaţi, în timp ce întreaga mulţime asculta, stând în picioare85. (215) Căci în toate zilele ocazionale şi mai ales în cea de-a şaptea, cum am arătat mai înainte, datina îi făcea pe oameni să se ocupe de filosofie, Conducătorul
84 Probabil că în răstimpul când Dumnezeu a rostit înaintea lui Moise cele zece porunci, tot poporul a observat fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut Muntele Sinai fumegând (Ieşirea, 20, 18), efectele optice impresionând asistenţa în mai mare măsură decât cele acustice.
85 Vezi Numerii, 15, 32-34.
205
poporului explicându-le şi învăţându-i pe unii ce aveau de spus şi de făcut iar alţii făceau progrese în domeniul virtuţii şi îşi desăvârşeau caracterul şi viaţa. (216) De aici vine obiceiul, răspândit şi azi printre iudei, ca ei să cerceteze filosofía părinţilor lor în cea de-a şaptea zi şi să consacre acest moment studiului teoretic şi adevărurilor naturale86. Ce altceva sunt locurile noastre de rugăciune din diferite oraşe87 decât nişte şcoli ale prudenţei, curajului, înţelepciunii, pioşeniei, dreptăţii şi în acelaşi timp ale sfinţeniei, ca şi ale tuturor virtuţilor laolaltă, prin care datoriile faţă de om şi de Dumnezeu sunt deosebite şi îndeplinite? (217) Aşadar, înfăptuitorul cumplitului sacrilegiu a fost dus la închisoare. Dar Moise nu ştia ce pedeapsă să dea acestui om: pentru greşeala săvârşită, merita pedeapsa cu moartea. Moise ştia acest lucru, dar ce fel de moarte era mai potrivită pentru pedeapsa lui? Se îndreaptă deci spre invizibilul tribunal al sufletului şi îl consultă pe Judecătorul care ştie tot, mai înainte de a afla de la alţii, în legătură cu hotărârea Sa. (218) Iar Judecătorul îi dezvăluie verdictul potrivit căruia omul trebuie să moară nu altfel decât prin lapidare, întrucât în cazul lui, ca şi în cel al primului nelegiuit, sufletul s-a preschimbat în piatră brută, de vreme ce a săvârşit cel mai mare sacrilegiu vizând aproape toate celelalte prescripţii privitoare la cinstirea zilei a
86 Prin această expresie, autorul înţelege nu numai o cosmologie religioasă, ci şi o teologie. în Antichităţi iudaice, XVI, 4, 2, Flavius Josephus atribuie istoricului grec Nicolaos din Damasc, avocatul lui Herodes cel Mare, afirmaţia că iudeii dedicau cea de-a şaptea zi cercetării obiceiurilor şi legilor lor, pentru a le urma şi a se feri de păcate.
87 în vremea lui Philon era admisă obârşia mozaică a sinagogilor.
206
şaptea. (219) De ce? Pentru că nu numai meşteşugurile, ci chiar şi celelalte îndeletniciri privitoare la câştiguri sau la căutarea mijloacelor de trai, presupun folosirea focului şi nu pot trece cu vederea mijloacele care recurg la el. Iată de ce el interzice adeseori aprinderea focului în cea de-a şaptea zi88, deoarece focul este cauza fundamentală a tuturor meseriilor şi a îndeletnicirii prin care începe orice lucru; El a socotit că atâta vreme cât focul este inactiv şi celelalte îndeletniciri particulare rămân inactive. (220) Materia primă a focului este lemnul, astfel încât cel care îl adună comite un păcat, devenind fratele şi ruda celui care aprinde focul. Iar el comite două păcate; pe de o parte culegând atunci când i s-a prescris să nu se mişte, pe de altă parte, adunând lemne, care slujesc drept materie primă pentru foc, cel ce patronează meseriile.
Două alte legi statornicite prin proorocire
(221) Cele două cazuri menţionate mai înainte au în vedere pedepsirea unor nelegiuiţi, confirmate prin întrebare şi răspuns. Celelalte două nu fac parte din aceeaşi categorie, ci dintr-o categorie aparte: una se referă la o succedere în domeniul moştenirii, celălalt la un rit faimos, celebrat, pare-se, în afara sezonului. Se cuvine aşadar să vorbim mai întâi de ultimul.
88 Direct, o singură dată, în Ieşirea, 35, 3 şi indirect, ibidem în 16, 23.
207
Data ritului pascal
(222) Moise socoteşte drept prima lună89 a anilor care se perindă unul după altul plecând de la începutul echinocţiului de primăvară. Făcând acest lucru, el nu procedează la fel ca unii care oferă locul de cinste timpului, mai degrabă decât darurilor pe care natura le lasă să crească spre binele omului. Aşadar, la echinocţiul de primăvară, recolta, hrana noastră obligatorie, se coace, în vreme ce, în pomii înfloriţi, rodul abia apare, căci el ocupă locul al doilea şi tocmai de aceea venirea lui este târzie. Totdeauna în natură, lucrurile care nu sunt atât de trebuincioase se ivesc după cele care sunt nespus de trebuincioase. (223) Şi nu încape îndoială că sunt lucruri nespus de trebuincioase grâul, orzul şi alte soiuri de bucate fără de care viaţa n-ar fi cu putinţă. Dar uleiul, vinul şi fructele nu fac parte din lucrurile trebuincioase, căci şi fără ele, oamenii îşi continuă viaţa până la adânci bătrâneţi, trăind ani mulţi la număr. (224) în această lună, când discul lunii este pe cale să se împlinească, se celebrează Trecerea, care în evreieşte se numeşte Pesah. Pentru această prăznuire preoţii nu jertfesc victimele mânate de oamenii de rând la altar, ci printr-o prevedere a Legii, întregul norod devine preot, fiecare particular aducând ceea ce oferă în numele său şi sacrificându-l cu mâna lui. (225) Ca atare, întregul popor radia de
89 Prima lună a calendarului religios evreiesc, numită Nisan, coincide îndeobşte cu martie-aprilie, fiind cea de-a şaptea lună a calendarului ebraic civil, care începe cu Tişri (septembrie-octombrie). în Israel, 15 Nisan este data la care începe secerişul orzului.
208
bucurie, fiecare simţindu-se onorat de această preoţie. în schimb, alţii stăteau ore în şir să verse lacrimi şi să scoată gemete, căci părinţii lor muriseră foarte recent iar ei erau în doliu şi îndurau o dublă suferinţă, fiindcă la necazul provocat de pierderea rudelor apropiate, îl adăugau şi pe acela de a nu avea plăcerea şi onoarea de a lua parte la ceremonie, de vreme ce nu li se îngăduia în ziua aceea nici să se purifice, nici să se stropească cu apă, doliul lor mai durând câteva zile şi neatingând încă sorocul hotărât de lege. (226) După terminarea sărbătorii, aceşti sărmani s-au dus la magistratul suprem, plini de îngrijorare şi amărăciune, înfăţişându-i propriul necaz: moartea foarte recentă a rudelor lor, obligaţia de a-şi respecta doliul, precum şi interdicţia ce decurgea din acest fapt, de a lua parte la ceremonia Trecerii90. (227) Apoi au cerut să nu fie trataţi mai rău decât alţii şi nenorocirea provocată de moartea rudelor lor să nu treacă drept o vină, atrăgând asupra lor pedeapsa în locul milei. Ei socoteau că, în acest caz, soarta lor ar fi mai vitregă decât cea a celor care muriseră: barem aceştia nu mai simţeau nimic de pe urma lucrurilor neplăcute, în vreme ce lor, cei rămaşi în viaţă, li se va părea că îndură moartea fără să-şi piardă simţirea.
(228) Cum a auzit una ca asta, văzând că plângerea lor nu părea neînsemnată, că motivul invocat cu privire la absenţa de la ceremonie era întemeiat, că luau parte cu drag la toate acestea,
90 Aceşti oameni nu erau în măsură să respecte Paştele la data cuvenită, deoarece se atinseseră de trup de om mort, fiind în stare de impuritate rituală (vezi Numerii, 9, 6-7).
209
Moise n-a ştiut ce hotărâre trebuia să ia şi a oscilat la fel ca talgerul unei balanţe: căci, pe de o parte, mila şi dreptatea făceau să se încline cumpăna, pe de altă parte atârna, ca o contragreutate, legea privitoare la jertfa Trecerii, când era rânduită pentru ceremonie ziua a paisprezecea din prima lună a anului. Stând aşadar în cumpănă între refuz şi acceptare, el l-a rugat pe Dumnezeu să fie judecătorul pricinii şi să-şi dezvăluie verdictul printr-o proorocire. (229) Ascultându-l, Domnul a dat o proorocire nu numai pentru cei în favoarea cărora intervenise Moise, ci şi pentru cei din generaţiile viitoare care se vor afla într-o zi în aceeaşi situaţie. în generozitatea Lui, a dat şi o proorocire suplimentară pentru oamenii care, din alte motive, nu vor putea celebra sărbătoarea în adunarea întregului popor. (230) Care era conţinutul acestor proorociri privitoare la aceste persoane urmează să-l înfăţişez chiar acum: „Doliul după rude, a spus El, este un necaz pe care consângenii nu-l pot ocoli, dar nu trebuie socotit drept o greşeală. (231) Până când va fi atins termenul prevăzut, orice îndoliat să fie exclus din incinta sacră, care trebuie să fie ocrotită de orice pângărire nu numai voluntară, ci şi involuntară. Dar de îndată ce s-a împlinit sorocul, oamenii care au purtat doliul nu trebuie să fie înlăturaţi de la îndreptăţită lor participare la ceremonie: altfel, cei rămaşi în viaţă vor deveni o prelungire a morţilor. Aceştia să alcătuiască al doilea grup pentru luna următoare, totdeauna în ziua a paisprezecea, spre a aduce jertfe la fel ca şi predecesorii lor şi să jertfească la fel cum au procedat ei, urmând o lege şi o metodă asemănătoare.
210
(232) Să se dea aceeaşi dezlegare şi celor care, nu ca urmare a doliului, ci datorită unei călătorii pe meleaguri îndepărtate, sunt împiedicaţi să ia parte la adunarea întregului popor, pentru celebrarea ceremoniei. Căci oamenii aflaţi în străinătate sau locuind într-o altă regiune nu sunt nişte nelegiuiţi care trebuie să fie privaţi de dreptul lor la onoruri, mai ales atunci când o singură ţară nu poate să cuprindă toată naţia din pricina suprapopulaţiei, ci trimite colonii în toate direcţiile.”
Dreptul de moştenire al fiicelor
(233) înfăţişând astfel cazul celor care au fost împiedicaţi de situaţii neprevăzute să ia parte la jertfa Trecerii împreună cu întreaga naţie, dar care s-au străduit să-şi îndrepte omisiunea cu oarecare întârziere, cât de bine au fost ei în stare s-o facă, voi trece acum la ultimul decret, cel privitor la succesiune în domeniul moştenirii: şi el are un caracter mixt, trăgându-şi obârşia dintr-o întrebare şi un răspuns. (234) Un anume Salpaad, om de vază dintr-o seminţie însemnată, avea cinci fete, dar nici un fiu. După moartea tatălui lor, aceste fete s-au temut că vor fi vitregite de averea pe care o lăsase în urma lui, datorită faptului că moştenirea era hărăzită bărbaţilor. Ele se duc să-l afle pe cârmuitor cu sfiala
91 Vezi Numerii, 9, 10-12. Este vorba de Pesah Şeni (Al Doilea Pesah), adică celebrarea Paştelui la 14 lyar ( a doua lună a calendarului religios iudaic, care coincide cu luna aprilie-mai) de către cei ce nu au putut să aducă jertfa pascală la 14 Nisan din cauza unei necurăţenii rituale sau a faptului că se aflau prea departe pentru a ajunge la timp la Sanctuar.
211
caracteristică unor fecioare, nu pentru a vâna vreo avere, ci din dorinţa de a păstra numele şi reputaţia tatălui lor, şi îi spun următoarele: (235) „Tatăl nostru a murit, dar el n-a murit fiindcă a luat parte la o răscoală, în care şi-au pierdut viaţa atâţia oameni, ci după ce a dus o viaţă tihnită, ca simplu particular, doar dacă n-ar trebui să socotim un păcat faptul că n-a avut urmaş de parte bărbătească92. Venim acum la tine, chipurile, ca nişte orfane, dar în realitate fiind nevoite să aflăm în tine un părinte. Căci o căpetenie dreaptă este pentru supuşii săi o rudă mai apropiată decât tatăl lor!” (236) Moise a admirat chibzuinţa fetelor şi grija faţă de tatăl lor dar şi-a amânat răspunsul, căci resimţea influenţa altei concepţii potrivit căreia bărbaţii trebuiau să-şi împartă moştenirile ce li se cuveneau ca răsplată a campaniilor şi a războaielor purtate de ei: or, natura fereşte femeia de aceste lupte şi nu-i acordă bineînţeles nici o parte din premiile obţinute astfel.
(237) Ca atare, cum era şi firesc, întrucât avea cugetul înclinat şi într-o parte, şi în alta, simţindu-se târât în direcţii opuse, el îşi aduce dilema în faţa Domnului, pe care îl ştia singurul în stare să distingă, prin criterii străine de minciună şi nesiguranţă, micile diferenţe menite să contribuie la dezvăluirea adevărului şi a dreptăţii. (238) Iar El, Creatorul universului, părintele lumii, care ţine strâns îngemănate pământul şi cerul, apa şi aerul şi tot ceea ce decurge din fiecare, cârmuitorul zeilor şi al oamenilor, nu dispreţuieşte să se ocupe de interesele
92 Philon interpretează astfel următorul text biblic: „ci a murit pentru păcatul său şi feciori n-a avut” (Numerii, 27, 3).
212
băneşti ale tinerelor orfane. Şi, prin preocuparea sa, El le-a dăruit mai mult decât ar fi obţinut de la un judecător, acest Dumnezeu binevoitor şi favorabil, care a umplut universul, de la un capăt la altul, cu binefăcătoarea lui putere. El a adus un amplu elogiu fetelor acelora. (239) O, Stăpâne, cum am putea să-ţi proslăvim gloria, cu care gură, cu care limbă, cu care organe vocale, cu care parte suverană a sufletului nostru? Este cumva corul alcătuit din aştri care va intona un imn demn de Tine? Oare cerul întreg, devenit glas, avea-va destulă putere să expună o parte din virtuţile Tale? „Drept au grăit fetele lui Salpaad” zis-a Domnul către Moise93. (240) Cine nu vede cât de mare este elogiul aducând mărturia Domnului? Apropiaţi-vă acum, fanfaronilor, voi, care vă umflaţi piepturile în plină bunăstare, care vă înălţaţi ceafa şi vă ridicaţi sprâncenele mai mult decât se cade, voi, pentru care văduvia femeilor, amarnică nenorocire, este un bun prilej de glumă, iar condiţia de orfan, încă şi mai jalnică, ţinta batjocurilor voastre! (241) Băgaţi de seamă că făpturile care par umile şi nefericite nu sunt aşezate printre lucrurile neînsemnate şi fără valoare de privirile Domnului, ale cărui regate răspândite pe tot pământul locuit alcătuiesc cea mai mică parte a împărăţiei sale, căci întregul rotocol al pământului nu este decât extremitatea inferioară a operelor sale; după aceea primiţi şi dojana care vi se cuvine.
(242) După ce a încuviinţat cererea fetelor, Domnul, nelăsându-le să plece cu mâinile goale, nu
93 Citat din Numerii, 27, 7. Salfaad făcea parte din neamul lui Manase, fiul patriarhului Iosif.
213
le-a acordat o cinstire egală cu a luptătorilor. El a hărăzit ultimilor moştenirea ca o răsplată a faptelor lor de vitejie, drept un premiu care le revenea de la sine. Cât priveşte fetele, le-a socotit demne să primească dovezi de favoare şi de bunătate, dar nu şi recompense. A arătat foarte limpede acest lucru prin expresiile pe care le foloseşte: „dar” şi „vei dărui” şi nu: „plată” şi „vei plăti”: ele sunt potrivite pentru oamenii care primesc un drept, celelalte fiind adecvate persoanelor cărora li se face o favoare. (243) Prin oracolul dat la cererea orfanelor, a emis o lege mai generală, privitoare la succesiunea în domeniul moştenirii: El a indicat mai întâi feciorii ca moştenitori ai bunurilor părinteşti, iar în absenţa fiilor, fiicele, în al doilea rând; despre fete, a spus că ele trebuie „înveşmântate” cu moştenirea, de parcă ar fi fost vorba de o podoabă exterioară şi nu o proprietate personală, obţinută prin naştere94. Prin urmare, îmbrăcămintea nu are o legătură deosebită cu cel pe care îl îmbracă, rămânând străină noţiunii de armonie şi de unitate. (244) După fiice, El cheamă în al treilea rând la succesiune pe fraţii răposatului; în al patrulea rând, El o acordă unchilor pe linie paternă, lăsând să se înţeleagă că taţii pot să-şi moştenească propriii fii. Ar fi absurd să ne închipuim că, atribuind moştenirea unui nepot fratelui tatălui său ca urmare a înrudirii cu acest tată, El îl va înlătura pe tatăl însuşi de la succesiune. (245) Şi întrucât, după legea naturii, copiii îşi moştenesc părinţii şi nu invers, El
94 Fetele lui Salfaad primesc moştenire între fraţii tatălui lor, Moise trecându-le lor moşia acestuia. Ordinea în care succesorii îşi capătă moştenirea, trasată în Numerii, 27, 7-11, este comentată de Philon.
214
s-a mulţumit să evoce această odioasă şi supărătoare eventualitate, ca un tată şi o mamă să nu pară că trag foloase din inconsolabilul doliu pricinuit de moartea prematură a copiilor lor. Dar El i-a menţionat indirect, admiţând drepturile unchilor, ca să obţină dublul rezultat de a nu supăra pe nimeni şi de a nu lăsa să se înstrăineze patrimoniul. După unchi, rudele ocupă al cincilea loc şi, în acest caz, El dă moştenirea celui care vine primul la rând.
Proorociri date prin extazul divin
(246) Dând astfel cuvenitele detalii despre proorocirile cu caracter mixt, voi înfăţişa acum pe cele date ca urmare a stării de extaz a proorocului, căci acestea erau incluse în promisiunea mea. Prima pildă a extazului dobândit prin suflul divin aparţine unui eveniment pe care l-a trăit naţia şi care a întruchipat începutul prosperităţii sale, atunci când ea a întemeiat multe mii de colonii în oraşele Siriei. (247) Oamenii şi femeile, deopotrivă, după ce au străbătut un pustiu necutreierat de nimeni şi fără sfârşit, ajung la marea care se numeşte Roşie. Cum era de aşteptat, acolo au ajuns la ananghie, având în vedere că nu puteau să străbată noianul, de vreme ce nu aveau corăbii, nici să se întoarcă din drum, întrucât calea aleasă nu era sigură. (248) în timp ce se aflau în această situaţie, o mare nenorocire se abate asupra lor. Căci regele Egiptului, în fruntea unei oştiri numeroase, alcătuită dintr-o trupă de călăreţi şi una de pedestraşi, a pornit degrabă în
215
urmărirea lor, dorind să-i captureze şi să-i pedepsească pentru plecarea lor, pe care nişte proorociri de netăgăduit i-au îndemnat s-o întreprindă. Dar cum se întâmplă adesea, hotărârile răilor sunt nesigure şi, la cel mai mic pretext, se înclină ca o balanţă spre partea opusă. (249) Aflaţi între duşman şi mare, iudeii şi-au pierdut orice speranţă de scăpare, a fiecăruia în parte: unii socoteau că moartea cea mai amarnică va fi o binecuvântare, alţii preferau moartea provocată de elementele naturii mai degrabă decât să ajungă batjocura duşmanilor şi intenţionau să se arunce în mare: cu o greutate legată de gât, ei stăteau pe malul mării, pentru ca atunci când îi vor vedea pe duşmani în apropiere, să se arunce cu capul în jos, cufundându-se mai lesne în abis. (250) Deci, în această situaţie fără ieşire, ei se aşteptau la o moarte cumplită, pradă temerilor lor.
Dar proorocul, văzând întregul popor prins într-o plasă precum un banc de peşte, se simte scos din sinea lui de Dumnezeu şi rosteşte următoarea proorocire: (251) „Teama nu poate fi evitată, frica este tot mai aproape şi primejdia, copleşitoare; avem în faţă marea uriaşă; nici un liman unde să te adăposteşti şi nu-i cu putinţă să-ţi faci rost de corăbii; din spate, ameninţătoare falange de duşmani se apropie, gâfâind. Spre care meleag să te îndrepţi, încotro s-o porneşti înot? Toate ne asaltează de pretutindeni, pământul, marea, oamenii, elementele naturii. (252) Dar aveţi încredere în voi! Nu vă descurajaţi, staţi drepţi, cu cugetul neînduplecat, în aşteptarea invincibilului ajutor al Domnului! El va veni de la sine în sprijinul vostru, fără să fie văzut de nimeni, spre a lupta alături de voi. Aţi avut
216
deja deseori prilejul să-i simţiţi invizibila oblăduire. îl şi văd cum îşi presară nisip pe trup, gata de luptă, aruncând un laţ în jurul gâtului adversarilor săi. îi va târî în mare, ei se vor afunda ca plumbul95. Voi îi zăriţi încă în viaţă, dar eu am o viziune care mi-i arată morţi chiar în ziua aceasta; şi voi le veţi vedea hoiturile!”
(253) A rostit aşadar aceste vorbe care întreceau toate aşteptările alor săi, iar ei au fost martorii transpunerii în faptă a adevărului proorocirii sale. Căci prezicerile i s-au înfăptuit graţie puterii divine, deşi povestirea pare mai greu de crezut decât un basm: marea se despică, fiecare din cele două jumătăţi se îndepărtează una de alta, valurile se întăresc pe întreaga creastă a celor două planuri de separaţie, pentru a sluji drept metereze puternice; prin această despărţituri! în linie dreaptă se deschide un drum miraculos, trecând prin mijlocul apelor încremenite96; (254) neamul îşi croieşte un făgaş, mărşăluind fără primejdie de-a latul mării ca pe o cale uscată sau ca pe un drum pietruit căci nisipul se întărise şi firele pe care le formează de la sine s-au învârtoşat într-o singură grămadă; duşmanii se năpustesc în urmărirea iudeilor fără să-şi acorde un răgaz, zorindu-se spre propria lor pieire; un nor se ridică în urma iudeilor, spre a-i ocroti şi călăuzi; în
95 Philon foloseşte o comparaţie din Cântarea lui Moise (Ieşirea, 15, 10) în discursul cu care Moise îşi îmbărbătează însoţitorii (Ieşirea, 13-14).
96 „Şi au intrat fiii lui Israel prin mijlocul mării, mergând ca pe uscat, iar apele le erau perete, la dreapta şi la stânga lor” (Ieşirea, 14, 22).
217
acest nor, o divină apariţie aruncă nişte raze de foc aidoma unor fulgere; apa mării, care până atunci rămăsese întredeschisă, nemişcată, începe să curgă din nou, coridorul uscat redevine pe neaşteptate noian; (255) duşmanii sunt nimiciţi, căzând în somnul lor de veci, prin prăbuşirea zidurilor de apă învârtoşată, fluxul mării îi inundă, prăvălindu-se peste drumul lor ca într-o râpă; pieirea lor este dezvăluită de hoiturile care plutesc la suprafaţă şi acoperă marea; un val uriaş se înalţă şi în spumele sale aruncă toate hoiturile, în număr mare, pe ţărmul opus; era exclus ca ele să nu fie zărite şi de iudeii acum în afară de orice primejdie, cărora li se acordase şansa nu numai de a scăpa de pericol, ci de a avea aşijderea sub ochii lor priveliştea duşmanilor lor pedepsiţi cu mijloace nicidecum omeneşti, ci divine, situate mai presus de orice expresie.
(256) Tocmai de aceea Moise, cum era firesc, îl cinsteşte pe Binefăcător prin cântări de mulţumire. El a împărţit poporul în două coruri, unul de bărbaţi, altul de femei, la conducerea celui dintâi, numeşte pe sora lui conducătoarea celui de-al doilea, pentru a intona o cântare97 pe două voci, închinată Tatălui şi Creatorului lumii, prin amestecul persoanelor cu melodia, persoanele grăbindu-se să dea replica la melodia produsă de armonioasa îmbinare a tonului grav cu cel ascuţit; căci vocile bărbaţilor sunt voci grave, cele ale femeilor, ascuţite şi atunci când le amesteci în proporţia dorită, rezultă o melodie plăcută şi pe deplin armonioasă. (257) Moise a
97 Biblia redă textul integral al Cântării lui Moise (Ieşirea, 15, 1-21), precizând însă că ea a fost înălţată numai de fiii lui Israel.
218
convins întreaga puzderie de oameni să cânte împreună, într-o uniune a sufletelor, acelaşi imn celebrând minuni uluitoare, despre care am vorbit pe scurt mai înainte. Iar proorocul, cuprins de încântare, văzând poporul stăpânit de o mare bucurie, nerăbdător să-şi mai ascundă multă vreme satisfacţia, s-a pus în fruntea cântării şi ei, ascultându-l, împărţiţi în două coruri, au cântat împreună cu el ceea ce am înfăţişat pe îndelete.
Proorociri privitoare la mană
(258) Acesta a fost pentru Moise începutul şi preludiul proorocirilor sale sub extaz divin. Următoarea lui proorocire a avut în vedere prima şi cea mai necesară dintre avuţii, hrana, nu cea produsă de pământ acesta fiind sterp şi fără roade -, căci cerul a lăsat să plouă nu doar o singură dată, ci vreme de patruzeci de ani în fiecare zi, înainte de ivirea aurorei, un fruct ceresc sub formă de rouă, aidoma cu meiul; (259) văzându-l, Moise a poruncit să fie cules şi, cuprins de inspiraţie divină98, zice: „Trebuie să avem deplină încredere în Dumnezeu, pentru că l-am simţit bunăvoinţa în treburi care întreceau speranţa noastră. Din această hrană să nu se facă nici agonisită, nici provizii. Nimeni să nu pună deoparte nici cea mai mică parte pentru a doua zi!” (260) La auzul spuselor sale, unii, a căror pioşenie nu avea
98 Domnul l-a vestit pe Moise că va ploua din cer pâine, pe care poporul urma s-o adune zilnic cât trebuia pentru o singură zi, pentru a încerca dacă va umbla sau nu după Legea Lui (Ieşirea, 16, 4).
219
statornicie, socotind că aceste vorbe nu erau o proorocire, ci doar nişte sfaturi ale căpeteniei lor, pun ceva deoparte şi pentru ziua următoare. Dar hrana începe să putrezească şi să umple de împuţiciune întreaga suprafaţă a câmpului, apoi ea se preschimbă în viermii zămislitori de stricăciune. (261) Văzând una ca asta, cum era de aşteptat, Moise îşi revarsă mânia asupra neascultătorilor. Şi de ce să n-o facă, atunci când oamenii văzuseră cu ochii lor atâtea mari minuni, de neînchipuit, dacă ar fi să judecăm după ceea ce pare verosimil şi raţional, dar lesne îndeplinite de înţelepciunea divină; aceşti oameni, aşadar, nu numai că se îndoiesc, dar sunt neîncrezători, ei fiind cei mai îndărătnici în privinţa învăţăturii. (262) Orişicum, Tatăl a adeverit prezicerile proorocului prin două dovezi foarte limpezi, dintre care a dat-o pe prima numaidecât prin putrezirea proviziilor, prin duhoarea şi preschimbarea lor în viermi, cele mai abjecte făpturi. Pe cea de-a doua a dat-o mai târziu: căci surplusul proviziilor adunate în continuare de mulţime au fost îndeobşte dizolvate de razele soarelui, dispărând după topirea lor.
(263) Puţin mai târziu, inspirat de Dumnezeu, Moise face o a doua proorocire: cea cu privire la caracterul sacru al zilei a şaptea. Această zi este privilegiată de natură nu numai de la creaţia lumii ci chiar şi mai înainte de ivirea cerului şi a tot ceea ce ţine de simţuri. Dar oamenii nu ştiu acest lucru, poate ca urmare a faptului că, din pricina neîntreruptului şir de cataclisme provocate de apă şi de foc, generaţiile care au venit după aceea nu au
220
putut să păstreze de la predecesorii lor amintirea înşiruirii evenimentelor conform înlănţuirii erelor. Sub impulsul inspiraţiei divine, Moise a dezvăluit acest adevăr ascuns printr-o proorocire confirmată de un miracol nemaivăzut. (264) Iată în ce a constat miracolul: ploaia de hrană căzută din văzduh era mai puţin abundentă în primele zile, dar în ziua aceea”, ea era dublă. Iar în primele zile, dacă era pusă deoparte, hrana se înmuia şi se topea până la totala dispariţie, după ce se transforma în apă. în ziua aceea, rămânea însă aidoma cu ea însăşi, fără să sufere nici o schimbare. Când i s-a adus vestea acestei minuni, pe care a văzut-o cu ochii săi, Moise s-a înfricoşat şi, cuprins de extaz divin, el a pronunţat mai degrabă o presupunere decât o proorocire despre cea de-a şaptea zi; (265) nu este nevoie să mai spun că asemenea presupuneri se înrudesc îndeaproape cu proorocirea. Căci spiritul n-ar fi putut s-o întrezărească cu atâta siguranţă, dacă n-ar fi fost suflul divin, care să-l călăuzească spre adevăr. (266) Şi miracolul nu se mărginea doar la faptul că hrana se dubla şi că dăinuia fără să se strice, contrar obiceiului, ci şi la faptul că ambele ciudăţenii se petreceau în a şasea zi, numărând de la data când hrana a început să fie distribuită din văzduh, cea de-a şasea zi, după care urma să răsară (soarele) zilei a şaptea, cifră sacră. Meditând la acest lucru, vom deduce că hrana era distribuită în conformitate cu creaţia lumii: căci este prima dintr-un şir de şase zile, când Dumnezeu a început să creeze lumea şi să facă
99 Cea de-a şasea.
221
să plouă hrana pomenită mai sus. (267) Imitaţia este desăvârşită: aşa cum Domnul a adus lumea, creaţia lui cea mai izbutită, din neant la lumina zilei, întocmai a suscitat abundenţa în pustietate, inversând elementele pentru a răspunde prompt la o cerinţă, astfel că, în locul pământului, aerul a fost cel care a procurat bucatele, sub forma unei hrane care nu pretindea nici osteneală, nici zbucium de la nişte oameni neavând încotro să se îndrepte pentru a-şi agonisi din belşug cele necesare traiului zilnic. (268) După aceea Moise a rostit pentru a treia oară o proorocire nemaipomenită, a cărei semnificaţie era că, în a şaptea zi, aerul nu va mai procura hrana obişnuită şi că nimic, nici cea mai mică boabă, nu va mai cădea îndeobşte pe pământ. (269) Faptele i-au adus confirmarea, căci el a proorocit aceasta în ziua precedentă şi câteva persoane, cu o virtute şovăitoare, care au pornit în căutarea proviziilor, şi-au văzut speranţele înşelate şi s-au întors cu traista goală, imputându-şi lipsa lor de încredere, lăudându-l pe prooroc şi numindu-l un prooroc adevărat, interpretul Domnului şi singurul care vedea lucrurile ascunse.
Pedepsirea închinătorilor viţelului de aur
(270) Acestea au fost proorocirile privitoare la hrana cerească pe care Moise le-a rostit, cuprins de extaz divin. Dar au mai fost după aceea altele, demne de menţionat, dar mai apropiate, pare-se, de îmbărbătare decât de proorocire, dintre ele făcând parte şi proorocirea rostită cu prilejul celei mai grave
222
abateri de la datinile strămoşeşti, despre care am vorbit anterior, atunci când iudeii au făcut viţelul de aur, o imitaţie a trufiei egiptene100: ei au alcătuit coruri, au înjghebat altare, au adus jertfe, dând uitării pe Domnul adevărului şi lăsând în paragină virtuţile străbunilor, care s-au întărit cu ajutorul pioşeniei şi al sfinţeniei. (271) Moise a fost nespus de mâhnit că i-a fost dat să vadă cum întregul popor a orbit, el care puţin mai înainte întrecea toate naţiile prin ascuţimea vederii sale şi că apoi o fabulă plină de minciuni a avut tăria să stingă puternica strălucire a adevărului, pe care nu pot s-o întunece nici o eclipsă de soare sau întregul cor al aştrilor căci ea răspândeşte propria ei lumină, inteligibilă şi imaterială, în comparaţie cu care lumea oglindită de simţurile noastre apare ca noaptea pusă faţă-n faţă cu ziua. (272) Din această pricină, fără să mai fie el însuşi, Moise, schimbându-şi cu totul înfăţişarea şi felul de a gândi, zice: „Cine este cel ce nu s-a alăturat rătăcirii şi s-a împotrivit să recunoască puterea în lipsa de putere? Toţi cei ce sunt în această situaţie să vină la mine!” (273) O singură seminţie a înaintat, dovedindu-se la fel de ascultătoare cu sufletul şi cu trupul, fiindcă era alcătuită din oameni care doreau de multă vreme să curme viaţa ateilor şi nelegiuiţilor, dar îşi căutau un comandant şi o căpetenie în măsură să le arate când şi cum să se răzbune. Observând că erau furioşi şi plini de curaj şi avânt, Moise a devenit mai inspirat ca înainte şi a strigat: „Să-şi încingă fiecare sabia sa la şold şi să străbată întreaga tabără, spre a ucide nu
100 în paragraful 160. Vezi Ieşirea, cap. 32.
223
numai pe străini, ci şi pe cei mai dragi dintre prietenii şi rudele lui, socotind drept preasfântă această treabă înfăptuită în numele adevărului şi al cinstirii Domnului, pentru apărarea cărora este o tindă uşoară să devii luptător şi să începi bătălia!” (274) La primul asalt, ei au ucis vreo trei mii dintre conducătorii nelegiuirii şi nu numai că au preîntâmpinat învinuirea participării lor la o crimă neruşinată, ci au fost puşi în rândul celor mai nobili eroi, primind şi cea mai potrivită răsplată pentru isprăvile lor: preoţia. Căci era drept să se încredinţeze sarcina păzirii sfinţeniei celor care luptaseră pentru ea ca nişte oameni inimoşi.
Răzvrătirea şi pedepsirea lui Core
(275) Mai am de amintit o proorocire mai semnificativă, despre care am vorbit anterior, atunci când am cuvântat despre sarcina de Mare Preot a proorocului: a rostit această predicţiune căzând din nou în extaz, iar ea s-a îndeplinit nu mult mai târziu, ci în însuşi răstimpul în care a dat-o. (276) Există două tagme ale slujbaşilor Templului: tagma superioară, cea a preoţilor, şi tagma inferioară, cea a slujitorilor. în vremea aceea, preoţii erau în număr de trei101 şi slujitorii, mai multe mii laolaltă. (277) Mândrindu-se cu propria lor superioritate numerică, ei dispreţuiau numărul mic al preoţilor şi au îmbinat
101 Este vorba de Aaron, fratele lui Moise, şi de fiii săi, Eleazar şi Itamar, căci Nadab şi Abiud pieriseră mai înainte, pedepsiţi pentru faptul că au adus înaintea Domnului foc străin (Leviticul, 10, 1-7).
224
două încălcări ale legii în acelaşi act, una constând în răsturnarea superiorilor lor, alta în înălţarea inferiorilor: aşa se întâmplă cu căpeteniile, atunci când supuşii lor se răzvrătesc, pentru a ruina cea mai puternică chezăşie a binelui public: ordinea. (278) Punând la cale o conspiraţie şi strângând o ceată de susţinători102, ei îl ocărau pe prooroc, căruia îi reproşau că, din pricina legăturilor de rudenie, Moise şi-a favorizat fratele şi nepoţii când le-a dăruit preoţia şi că el scornise minciuna cu privire la alegerea lor, întrucât, după spusele lor, aceasta n-a venit dintr-o îndrumare divină, aşa cum am susţinut la rândul nostru. (279) Mâhnit şi profund jignit de asemenea calomnii, Moise, deşi din cale-afară de bun şi de paşnic, a fost într-atât de îmboldit spre o îndreptăţită mânie de pătimaşa lui ură împotriva viciului, încât l-a rugat pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la prinosul lor, nu pentru că judecătorul cu adevărat drept nu poate să primească niciodată ofranda nelegiuiţilor, ci pentru că sufletul îndrăgit de Domnul, cât îi stă la îndemână, nu se cuvine să păstreze tăcerea, în râvna lui de a-i împiedica pe ticăloşi să cunoască prosperitatea şi de a zădărnici planurile lor.
(280) încă clocotind şi înflăcărat de o indignare justificată, Moise este cuprins de extaz şi, preschimbat în prooroc, rosteşte următoarea predicţiune: „îndoiala se dovedeşte funestă numai
102 Levitul Core, împreună cu Datan, Abiron, On şi alţi 250 de căpetenii ale obştii fiilor lui Israel s-au răsculat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, protestând împotriva pretenţiilor lor de a fi conducători în timpul călătoriei evreilor prin deşert (vezi Leviticul, cap. 16, intitulat Pedeapsa răzvrătitorilor).
225
pentru cei ce se îndoiesc: oamenii aceştia nu învaţă nimic din cuvinte, ci din fapte. Vor afla din proprie experienţă că nu am minţit, de vreme ce învăţătura mea nu i-a convins deloc. (281) Problema va fi rezolvată prin felul în care îşi vor găsi sfârşitul: dacă au parte de o moarte naturală, atunci proorocirile noastre sunt vorbe goale. Dar dacă moartea lor are un caracter nemaivăzut şi nemaipomenit, veridicitatea mea va fi dovedită. Văd cum în pământ se cască abisuri larg deschise, văd cum familiile pier împreună cu toţi membrii lor, văd cum casele sunt trase în adânc de temeliile lor şi înghiţite împreună cu cei care locuiesc acolo, oamenii încă vii coborând în Hades.” (282) După ce Moise a ieşit din extaz, iată că pământul se despică din pricina unui cutremur puternic, se despică chiar în locul unde se aflau corturile nelegiuiţilor, astfel încât ele se prăvălesc unul peste altul şi dispar fără urmă, căci marginile crăpăturii se lipesc la loc, de îndată ce s-a încheiat acţiunea pentru care se îndepărtaseră temporar. (283) Numaidecât fulgerul se abate peste cele două sute cincizeci de căpetenii ale răscoalei şi îi nimiceşte dintr-o singură lovitură pe toţi de-a valma, fără să mai rămână nici o parte din trupurile lor, pentru a primi cinstirile înmormântării. (284) Felul cum s-au succedat fără întrerupere pedepsele, precum şi amploarea lor în ambele cazuri au confirmat convingător şi în chip strălucit pioşenia proorocului, Dumnezeu devenind martorul adevărului proorocirii sale. (285) Se cuvine să nu trecem uşor peste faptul că sarcina pedepsirii nelegiuiţilor a revenit pământului şi cerului, părţile fundamentale ale
226
universului. Căci viciile lor îşi aveau rădăcinile înfipte în pământ, dar le-au lăsat să crească atât de înalte încât au atins cerul. (286) Tocmai de aceea fiecare dintre cele două elemente a contribuit la pedeapsă: pământul s-a crăpat şi s-a întredeschis, trăgându-i de picioare şi înghiţindu-i pe cei care deveniseră o povară pentru el; cerul a lăsat să cadă cea mai ciudată dintre averse, o uriaşă flacără spre a-i ucide, strivindu-i sub văpaia lui. (287) Iar sfârşitul a fost acelaşi pentru cei înghiţiţi de glie, ca şi pentru cei loviţi de trăsnet: nici unii, nici alţii nu au mai reapărut, primii ascunşi în pământul care s-a închis sub o singură suprafaţă, lipindu-şi marginile crăpăturii sale, ceilalţi mistuiţi în întregime de văpaia fulgerului.
Ultima proorocire a lui Moise
(288) Mai târziu, atunci când trebuia să-şi pregătească strămutarea de pe pământ în cer şi să-şi părăsească condiţia de muritor pentru nemurire, la chemarea Tatălui care îi readucea la unitatea străveche dualitatea, corpul şi sufletul, pe care o alcătuia, transformându-l pe de-a-ntregul într-un spirit la fel de luminos precum soarele, chiar în clipa aceea, cuprins de extaz, n-a mai proorocit îndeobşte pentru întreaga naţie, pe cât se pare, ci a prezis pentru fiecare seminţie în parte lucrurile care se vor întâmpla, plecând apoi din nou. Dintre acestea, unele au şi avut loc, altele sunt aşteptate să se petreacă, întrucât credinţa în viitor decurge din înfăptuirea lui
227
în trecut103. (289) Era aşadar demn de el faptul că nişte oameni deosebiţi prin obârşia lor, mai ales prin ascendenţa maternă, prin caracteristicile foarte diverse ale gândirii lor, prin nenumăratele diferenţieri ale modului lor de viaţă, găsesc zestrea lor de predicţiuni şi de proorociri, ca parte a unei moşteniri, adaptată fiecăruia. (290) Ceea ce este într-adevăr miraculos. Dar cel mai miraculos dintre toate rămâne sfârşitul Cărţilor Sfinte, care încoronează Legea întreagă, aidoma capului în legătură cu trupul. (291) Căci urcat de-acum în car şi ocupându-şi locul chiar pe linia de plecare, pentru a-şi îndruma ca pe un zbor cursa lui spre cer, inspirat şi cuprins de extaz divin, el a proorocit întocmai, încă din timpul vieţii, faptele privitoare la propria lui moarte, spunând înaintea sfârşitului cum s-a desfăşurat sfârşitul său, cum a fost înmormântat fără ca nimeni să fie de faţă, în mod vădit nu de către mâini muritoare, ci de puteri nemuritoare, cum nu a primit funebrele cinstiri în mormântul străbunilor săi, având drept la un monument aparte, pe care nici un om nu l-a văzut, cum tot poporul a purtat doliul după el, bocindu-l o lună de zile, practicând ceremonii de doliu private şi publice, datorită bunăvoinţei sale faţă de particulari ca şi faţă de obşte, mai presus de orice cuvinte. (292) Acestea sunt, potrivit conţinutului Sfintelor Scripturi, viaţa precum şi sfârşitul regelui, legiuitorului, Marelui Preot şi proorocului care s-a numit Moise.
103 Probabil Philon face aluzie la vârsta mesianică, deşi el n-a rostit niciodată cuvântul „Mesia”. Vezi finalul Deuteronomului, cap. 33, Moise binecuvântează poporul şi prooroceşte şi cap. 34, Moartea lui Moise.
228
Sumar
Prefaţă 5
Cuvânt asupra ediţiei 9
Rezumatul Cărţii I 21
Cartea I 23
Rezumatul Cărţii a II-a 137
Cartea a II-a 139
PRODUCŢIE
legătoriile tipografiei de artă
Tel.fax: 01 – 233.15.39 e-mail: rcrprint@xnet.ro
înclinat mai ales spre latura teologică a gândirii, Philon a încercat şi a reuşit o experienţă remarcabilă de îmbinare a iudaismului cu filosofía greacă. în acest sens, legătura pe care a făcut-o între Logos şi Dumnezeu reprezintă un pas notabil pentru opera lui Philon, deschizător de drum pentru gânditorii teologi care i-au urmat. între aceştia, părinţii bisericii creştine din primele secole ale noii credinţe l-au citit şi l-au citat adesea, astfel transmiţându-se şi devenind universale conceptele de bază formulate de Philon.
AL. BARNEA
EDITURA HASEFER
ISBN 973-8056-96-9