ARHIMANDRITUL ATHANASIE MYTILINEOS
DESPRE FACEREA LUMII
CATEHEZE LA CARTEA FACERII
ARHIMANDRITUL ATHANASIE MYTILINEOS
DESPRE FACEREA LUMII (Cosmologia creştină) Cateheze la Cartea Facerii
Arhimandritul Athanasie Mytilineos (1927-2006), stareţul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa, Grecia, a fost un predicator luminat, care s-a dedicat încă din tinereţe catehizării poporului lui Dumnezeu slujire pentru care a fost supranumit „Noul Gură de Aur” al Greciei. Omiliile sale se adresează tuturor credincioşilor Bisericii, indiferent de nivelul lor cultural, fiind în acelaşi timp simple, profunde şi profetice.
Stareţul a avut pe deplin conştiinţa faptului că în Biserică este nevoie de cateheză ca poporul să dobândească cunoştinţa învăţăturii de credinţă, după cum obişnuia să spună: „Cateheza nu este un lux, nici nu este ceva excepţional sau facultativ, cateheza este ceva foarte necesar. Este o adevărată binecuvântare dacă vom înţelege cândva că trebuie să ne completăm catehizarea noastră după Botez, atunci când ne vom maturiza. Dacă conştientizăm că trebuie să dobândim cunoaşterea conţinutului credinţei noastre, atunci vom alerga să ne completăm cunoaşterea noastră duhovnicească, teologică, creştinească, nu numai la vârsta copilăriei şi a adolescenţei, ci şi în toată viaţa noastră.
Catehezele şi omiliile sale au ajuns să circule în întreaga lume şi să se bucure de un deosebit interes, în special după ce o parte dintre catehezele sale la Apocalipsă, înregistrate audio în limba greacă, au fost traduse şi în limba engleză.
Amintim că fericitul Stareţ Athanasie a lăsat Bisericii o moştenire catehetică impresionantă peste 3000 de cateheze şi omilii înregistrate audio -, în care a explicat în amănunt cărţile Sfintei Scripturi, de la Facere până la Apocalipsă, fără a ocoli nici o temă importantă din viaţa contemporană a credincioşilor şi a Bisericii.
ARHIMANDRITUL ATHANASIE MYTILINEOS
Despre facerea lumii
(Cosmologia creştină)
Cateheze la Cartea Facerii
Traducere din limba greacă Prof. Ivan Dumitru
Bucureşti
Mulţumim Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa pentru generozitatea de a ne fi acordat binecuvântarea pentru traducerea acestei cărţi în limba română.
Redactor: Diana-Cristina Vlad
Coperta: Mona Velciov
Traducere realizată după originalul în limba greacă: APXIMANAPITHS A0ANAEIOZ MTTIAHNAIOY, XpurTiavim] Kocrokopa xod AvfywTtoXopa.
© lepâ Movr] Kopivrjveiou, Koipjowt; ©EOTOKOV Kai Ayiov Ar]p]Tpioi, Srdpuov AapioT);, 2017
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ATHANASIE MYTILINEOS, arhimandrit
Despre facerea lumii (Cosmologia creştină): cateheze la Cartea Facerii Arhimandritul Athanasie Mytilineos; trad, din lb. greacă: prof. Ivan Dumitru Bucureşti: Editura Sophia, 2025
ISBN 978-630-346-077-2
I. Dumitru, Ivan (trad.)
2
„întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. „Şi a zis Dumnezeu:
Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 1; 26).
în loc de prolog
Cu harul şi cu binecuvântarea Sfântului nostru Dumnezeu în Treime, frăţia mănăstirii noastre editează primul volum al Catehezelor fericitului nostru stareţ Athanasie, referitoare la Cosmologia creştină şi la Antropologia creştină şi care au avut ca bază primele trei capitole ale cărţii Facerii. Aceste cateheze au avut loc la şcoala catehetică superioară de fete a bisericii Sfântului Haralambie din Larisa.
Fericitul stareţ a avut pe deplin conştiinţa nevoii de cateheză pentru ca poporul să dobândească cunoştinţa conţinutului credinţei. „Cateheza nu este un lux, zicea el, nici nu este ceva excepţional sau facultativ; cateheza este ceva foarte necesar. Este o adevărată binecuvântare dacă vom înţelege cândva că trebuie să ne completăm catehizarea noastră după botez, când ne vom mări. Dacă conştientizăm că trebuie să dobândim cunoaşterea conţinutului credinţei noastre, atunci vom alerga să ne completăm cunoaşterea noastră duhovnicească, teologică, creştinească nu numai la vârsta copilăriei şi adolescenţei, ci şi toată viaţa noastră.”
De asemenea, stareţul a subliniat faptul că conţinutul catehizării creştinilor noştri trebuie să fie, în principal, dogma ortodoxă şi etosul evanghelic ortodox şi că izvoarele catehezei trebuie să fie Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament şi Sfânta Tradiţie.
8
Fericitul stareţ socotea că predicarea este lucrarea de căpătâi a episcopilor şi a clericilor pentru ca poporul să fie catehizat, şi să rămână statornic în adevărata credinţă şi evlavie, şi să nu se primejduiască prin înşelarea ereziilor.
Putem spune cu certitudine că poporul nostru se află în acest moment într-o neliniştitoare criză duhovnicească, deoarece nu a fost catehizat şi nu este catehizat corect şi suficient. Hristos le-a poruncit Apostolilor şi, prin Apostoli, urmaşilor lor să meargă în lume şi să predice Evanghelia tuturor oamenilor: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura1.
De aceea şi Canonul 58 al Sfinţilor Apostoli porunceşte următoarele: „Episcopul sau prezbiterul, nepurtând grijă de cler sau de popor, şi neînvăţându-i pe ei buna cinstire de Dumnezeu, să se afurisească; iar stăruind în nepăsare şi nepurtare de grijă, să se caterisească”2.
Şi, pentru a vedea cât de serioasă este tema predicii pentru catehizarea poporului, ar fi suficient numai să ascultăm ceea ce spune Dumnezeu prorocului Iezechiil: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israil; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-I vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei vesti, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta”.
Pe toate acestea le cunoştea fericitul stareţ Athanasie; de aceea şi simţea marea sarcină a răspunderii sale în faţa lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat sfânta Sa moştenire; de aceea şi-a arătat marea vrednicie a jertfei sale în catehizarea poporului lui Dumnezeu.
1 Marcu 16,15.
2 Canoanele Apostolice, Tesalonic, 1993, p. 488.
3 Iezechiil 3,17-18.
9
Frăţia noastră mulţumeşte tuturor acelora care, cu multă râvnă şi cu nemicşorat interes, au contribuit la pregătirea pentru tipar a acestui prim volum al Catehezelor. Domnul să-i binecuvânteze!
îi rugăm pe cititorii acestui prim volum să facă rugăciune şi pentru editarea celorlalte volume.
mai 2017
CATEHEZA ÎNTÂI
„întru început” Creaţia spaţiului şi a timpului
Fiilor, se cuvine să-I mulţumim Sfântului nostru Dumnezeu în Treime închinat, Care ne-a învrednicit să revenim în acest loc, pentru a se face auzit iarăşi dumnezeiescul Său cuvânt1. în Biserica primară Botezul se făcea la o vârstă matură. Datorită faptului că acum există practica Botezului pruncilor, cateheza, după cum ştiţi, se face după Botezul nostru. Din această pricină, este o adevărată binecuvântare dacă, oarecând, vom înţelege faptul că trebuie să ne completăm catehizarea după Botezul nostru, atunci când ne-am maturizat. Cateheza nu este un lux, nici ceva excepţional sau facultativ; cateheza este un lucru foarte necesar.
De aceea, dacă conştientizăm că trebuie să dobândim cunoaşterea conţinutului credinţei noastre, atunci, în chip neîndoielnic, vom alerga să ne completăm cunoaşterea noastră duhovnicească, teologică şi creştinească, nu numai la vârsta copilăriei şi a adolescenţei noastre, ci şi pe întreg parcursul vieţii.
Ucenicii lui Hristos, până când au murit ei, s-au numit ucenici, iar aceasta înseamnă că au avut duhul uceniciei, al învăţării. Şi noi, până când vom muri, trebuie să avem duhul
1 Lecţiile şcolii cat eh etice (în număr de 71, la cartea Facerii) s-au făcut în biserica Sfântului Haralambie din Larisa, din 24 octombrie 1982 şi până pe 31 martie 1985.
12
uceniciei, al învăţării. Aşadar, din acest motiv să nu socotiţi că este ceva excepţional faptul că aţi venit aici, ci ceva foarte necesar, ceva care se impune de la sine, dacă vrem, se înţelege, să ne numim creştini. Vă rog să mă credeţi că toate relele care s-au acumulat în viaţa noastră există tocmai din pricina faptului că lipseşte cateheza. Cea mai mare parte din poporul nostru, într-o majoritate zdrobitoare, este neinformat în temele credinţei, iar aceasta este o mare nenorocire.
Lecţiile noastre de anul acesta, copiii mei, vor fi despre Cosmologia creştină şi despre Antropologia creştină.
Poate că vă întrebaţi: ce anume este Cosmologia? Există o materie şcolară, sau cel puţin în vremea mea exista, acea materie numită Cosmografie, precum şi o alta Antropologie. Ce anume este, mai exact? Oare e ceva corespunzător numelui? îmi amintesc mai ales că, din raţiuni pedagogice, aveam şi un schelet uman în clasă cred că şi voi aveţi unul la şcoală, real sau artificial şi acolo făceam studiul oaselor şi alte lucruri legate de alcătuirea omului. Oare aceasta să fie?
Am putea spune, aproximativ, că da. Atunci când spunem „Cosmologie”, înţelegem că ne vom referi la tema creaţiei lumii este o temă imensă aceasta care totdeauna i-a preocupat pe filosofi şi mai ales pe filosofii timpurii -, iar când spun „timpurii”, îi înţeleg pe filosofii greci -, dacă doriţi, pe filosofii presocratici, care au încercat să intre în taina creaţiei. Ce este lumea, cosmosul? Ce este ceea ce ne înconjoară? Cine a creat cosmosul? Ce scop are? Unde se sfârşeşte? Aceasta se numeşte Cosmologie. însă Cosmologia aceasta pe care o vom dezvolta aici se numeşte „creştină”, deoarece vom privi această temă dintr-o perspectivă creştină şi scripturistică, iar nu dintr-o perspectivă filosofică şi ştiinţifică.
Poate îmi veţi spune că şi ştiinţa, şi filosofia au formulat diverse teorii asupra acestor teme; de ce să nu le menţionăm?
13
Desigur că, din când în când, vom face referire şi la opiniile ştiinţei şi ale filosofiei. Chiar şi astăzi, dacă doriţi, vom spune câteva lucruri din domeniul ştiinţei. Însă nu pot să vă spun că acum voi sta să vă fac o lecţie despre ştiinţă; pentru că, altfel, ceea ce vom face noi aici nu s-ar mai numi cateheză. Atunci, însă, despre ce este vorba?
Ascultaţi! Bijutierii au o piatră care se numeşte piatră de Lydia. Atunci când îi duceţi o bijuterie de-a voastră, de aur sau pe care voi o socotiţi că este de aur, şi nu ştiţi câte carate are, bijutierul o ia şi o freacă pe piatră, iar pe piatră rămâne o linie de metal. Pune apoi un acid şi, din modul în care se va închide la culoare ceea ce a lăsat bijuteria ca metal deasupra pietrei, el judecă dacă este aur şi de câte carate este.
Prin urmare, copiii mei, dacă învăţaţi foarte bine, din perspectivă creştină, conţinutul credinţei noastre, pas cu pas, atunci vă încredinţez că orice fel de teorii aţi auzi, fie la şcoala voastră, fie în altă parte, orice fel de teorii aţi citi, fie în vreun ziar, fie, pe oriunde altundeva, despre crearea lumii sau despre crearea omului, veţi putea vedea în orice moment dacă acel ceva rezistă din punct de vedere creştinesc. Aceasta este Antropologia creştină. Deoarece, în cele din urmă, aceasta este acum tema noastră; pe noi ne interesează să evaluăm din perspectivă creştină toate aceste teorii care circulă astăzi.
Am luat pretextul acestei analize de la o fată nu ştiu dacă este acum prezentă care m-a întrebat ceva anume, întrucât avea o nedumerire, şi i-am spus să vină la şcoala catehetică, iar eu voi răspunde la nedumeririle ei. Atunci m-am gândit că anul acesta ar fi bine să ne ocupăm cu aceste teme. Aşadar cu ce? Ascultaţi, de pildă, teoria evoluţionistă anul acesta se aniversează o sută de ani de când a fost făcută cunoscută, de când s-a publicat teoria lui Darwin, teoria evoluţionistă adică faptul că speciile posedă o evoluţie şi că noi provenim,
14
evoluând, din maimuţă. şi alte astfel de lucruri câte se spun prin şcolile noastre, se scriu prin ziare şi celelalte… Şi voi vă întrebaţi şi ziceţi: „Aşadar, nu ne-a făcut Dumnezeu? Ne tragem din maimuţă într-un mod evolutiv şi întâmplător?” Sau: „Această lume (cosmosul) se află şi există la voia întâmplării?”… şi multe altele asemenea.
La toate acestea aţi putea, în orice moment, să răspundeţi, mai întâi vouă înşivă, iar apoi şi mediului vostru, dacă veţi învăţa foarte bine aceste teme din Cosmologia şi Antropologia creştine. în consecinţă, vom observa aceste teme din perspectivă scripturistică, adică ce ne spune şi ce ne descoperă nouă cuvântul lui Dumnezeu.
Desigur că întreaga Sfântă Scriptură, puţin sau mult, se referă la aceste teme. Însă cartea prin excelenţă, din care ne luăm acum toată informaţia şi o vom analiza pe tot parcursul acestui an, va fi cartea Facerii.
Această carte este scrisă de Moisi cu cincisprezece secole înainte de Hristos. Este prima carte a Vechiului Testament şi, prin urmare, a întregii Sfinte Scripturi. Această carte este socotita de către foarte mulţi oameni, cel mai probabil neinformaţi, a fi o carte mitică, că nu rezistă în faţa ştiinţei, că nu mai putem să ne raportăm la istoria lui Adam şi a Evei şi la faptul că Dumnezeu a făcut lumea în şase zile.
Şi, totuşi, copii, cu toate că v-am spus că aici nu vom face ştiinţă, veţi vedea cât de uimitoare sunt lucrurile pe care le scrie cuvântul lui Dumnezeu; nu numai că acestea rezistă la critică, ci şi îl lasă uimit pe cel ce studiază Biblia nu pe cititor, ci pe cel ce studiază! în relaţie cu acelea pe care le spune ştiinţa. Şi astfel, fără să facem ştiinţă, veţi vedea că lucrurile vor veni de la sine, le vom compara cu ştiinţa şi, astfel, ne vom lua informaţia în calitate de creştini căutători ai unui răspuns autentic.
15
Este cunoscut faptul că nici filosofii nu ne pot da un răspuns autentic în acest sens, nici oamenii de ştiinţă. Astăzi afirmă una, iar mâine, altceva. Necontenit ştiinţa revizuieşte. De altfel, aceasta este şi pricina pentru care formulează teorii; adică, atunci când află ceva mai bun, abandonează teoria mai veche şi o formulează pe cea mai nouă, care este iarăşi o teorie. Adevărurile ştiinţifice sunt foarte puţine, în cele mai multe cazuri, în ştiinţă ne mişcăm printre teorii, adică într-un fel de crez ştiinţific. Aceasta este teoria; un crez ştiinţific.
Să nu credeţi că întregul edificiu al ştiinţei este alcătuit din adevăruri ştiinţifice, adică ceva care să fie dovedit. De exemplu zicem: teoria evoluţiei speciilor sau teoria despre naşterea universului… sau teoria A sau teoria B sau teoria C..„ aşadar o mulţime de teorii. Şi toate acestea încearcă, se străduiesc, fără să reuşească, să dea un răspuns, deoarece încă nu a fost dat răspunsul autentic.
înainte de a înainta în cadrul temei noastre, aş dori să spun, în completare, încă două cuvinte, ca o mică introducere la cele pe care deja le-am spus despre această carte.
Cartea Facerii este foarte veche; datează de trei mii cinci sute de ani! Poate că se va întreba cineva: „Dar dintr-o carte aşa de veche ne vom lua noi informaţiile?…” Nemaipomenit este tocmai faptul că, pe cât este de veche, pe atât se dovedeşte a fi mai uimitoare; deoarece, cum este cu putinţă să fie formulate şi să fie scrise într-o carte atât de veche lucruri pe care abia astăzi le descoperim?! Aceasta desigur că ridică valoarea inspiraţiei dumnezeieşti a Sfintei Scripturi şi în mod special a cărţii Facerii.
încă trebuie să vă mai spun că probabil aţi auzit sau aţi citit că este posibil ca autorul cărţii Facerii să fi împrumutat şi să fi folosit izvoare de inspiraţie extrabiblice, adică să fi luat
16
elemente de la babilonieni sau de la egipteni pentru a alcătui cartea Facerii1.
Însă, copii, e o diferenţă atât de mare între izvoarele babiloniene şi cele egiptene faţă de Sfânta Scriptură, încât ar fi o glumă banală să spunem că Moisi a preluat elemente din literatura, cosmologia sau antropologia babiloniană ori egipteană! Aceasta o poate observa cineva chiar de la o primă lectură, dacă se presupune că citeşte un text babilonian sau egiptean şi apoi citeşte şi Sfânta Scriptură. Vede aceasta îndată, se vădeşte îndată diferenţa.
Şi desigur că, întrucât în epoca noastră ştiinţa a fost divinizată (idolatrizată) din nenorocire, din foarte mare nenorocire şi într-un anumit fel ne-am dori să folosim ştiinţa şi să ne raportăm la ea atunci când analizăm aceste teme din Sfânta Scriptură, vă promit că, acolo unde este nevoie, ne vom raporta şi la ştiinţă.
La acest punct, înainte de a avansa, aş dori să vă menţionez opinia a doi mari oameni de ştiinţă. Marele fizician Ampere, în cinstea căruia avem unitatea omonimă de măsură a tensiunii curentului electric (amperul), a spus următoarele: „Moisi, atunci când a scris aceste lucruri cu trei mii cinci sute de ani în urmă, fie a avut cunoştinţele geologice şi cosmografice ale epocii noastre, fie a fost inspirat de Dumnezeu.”1
Dar ca să aibă Moisi cunoştinţele epocii noastre este cu desăvârşire cu neputinţă. Cum ar fi fost cu putinţă să aibă cunoştinţele epocii noastre…? Atunci nu cunoşteau dacă pământul se roteşte în jurul soarelui sau soarele în jurul pământului, o chestiune ce era cu totul nebănuită şi necunoscută, şi mai ales în secolul al XV-lea înainte de Hristos! Aşadar,
1 Andre-Marie Ampere (1775-1836), fizician francez şi principalul întemeietor al electromagnetismului şi al electrodinamicii. S-a ocupat cu foarte multe teme ştiinţifice, însă interesul său s-a aplecat în special asupra electromagnetismului.
17
dacă Moisi nu a avut cunoştinţele epocii noastre şi mai ales că aceste date ale Geologiei au devenit cunoscute abia în ultima sută de ani -, nu rămâne decât să acceptăm că cele ce au fost consemnate în cartea Facerii sunt inspirate de Dumnezeu.
Şi o altă părere, a lui Lapparent, marele geolog, membru al Academiei Franceze, este următoarea: „Dacă ar trebui să sintetizez în patruzeci de rânduri cele mai autentice concluzii ale Geologiei, aş copia textul Facerii, adică istoria creaţiei, aşa cum a scris-o Moisi”. Ascultaţi ce spune, vă rog! „Aş copia”! Aceasta dă un nemăsurat prestigiu şi o mai mare autoritate cărţii Facerii.
Acestea le-am amintit ca pe o mică introducere la temele cu care ne vom îndeletnici anul acesta. Eu, personal, dacă doriţi, le consider teme grandioase, pline de sevă, foarte interesante şi importante! Spre pildă, vom intra în temele Antropologiei creştine şi vom învăţadespre originea omului, ce anume poate să însemne omul.
Oarecând, atunci când Platon a formulat cunoscuta sa definiţie pentru om, animal cu două picioare şi fiară aripi, Diogene, un alt filosof, a jumulit de pene un cocoş şi l-a înfăţişat în agora spunând: „Iată omul!”1 Aşa cum avea picioarele sale normale şi aripile ca nişte mâini, semăna cu un om… Iată omul, a zis. Poftiţi un răspuns la ce este omul! Copii, omul este o taină! O taină!… Nu ştim ce este!
Până acum nu a răspuns nimeni la această întrebare, nici ştiinţa, nici filosofia, şi cu mult mai mult, nu a răspuns la întrebarea care este scopul existenţei omului.
Şi mai doriţi ceva? Femeia este om? Desigur, sub lumina Sfintei Scripturi şi în climatul Bisericii, întrebarea pare una neserioasă; este de la sine înţeles că şi femeia este om2. Şi,
1 Diogene Laertios, Compendiu despre vieţile şi dogmele filosofilor, VI, 40.
2 Vezi Galateni 3,28.
18
totuşi, fiilor, oarecând acest lucru nu era de la sine înţeles. Şi, mai ales, această chestiune a avut şi consecinţe practice; din această pricină s-a dezvoltat mişcarea feministă, feminismul. încă şi astăzi zic: femeia este egală cu bărbatul? Şi vedeţi, se întâmplă discuţii, dispute… Cu toate acestea, dacă aflăm cum a fost făcută femeia, de unde s-a făcut şi cum a stat lângă bărbat, vom vedea toate elementele autenticului feminism creştin. Pentru ce, aşadar, să vorbim despre feminismul lumesc? De aceea v-am spus să ţineţi precum o piatră de Lydia aceste foarte preţioase texte, care umplu de insuflare sufletul nostru şi care pot să ne ofere în orice moment ceea ce este curat şi adevărat şi să separe ceea ce este stricat şi inutil. Deoarece ştiţi câte lucruri groaznice conţine feminismul lumesc? Are atât de multe elemente negative, încât femeia este transformată într-o epavă! Aşadar, deşi se fac încercări ca femeia să ajungă la egalitate cu bărbatul, în cele din urmă feminismul lumesc masculinizează femeia şi o transformă într-un eşec! Noi vom ţine dreapta măsură; iar măsura o dă numai Sfânta Scriptură, Revelaţia lui Dumnezeu.
Iar acum să venim la textul sfânt: „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi nevăzut. întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Mă opresc aici cu lectura, „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”1. Ce
1 Facerea 1, 1-3. Pentru citatele biblice, cuprinse în acest volum, am utilizat atât ediţia curentă sinodală a Bibliei Ortodoxe, Ed. IBMO, 2018, cât şi ediţia Noului Testament bilingv (grec-român), editată de Mănăstirea Vatoped, 2022, ediţia Bibliei din 1914, precum şi retraduceri punctuale ale unor pasaje sau cuvinte din versetele biblice, acolo unde tâlcuirile patristice sau ale părintelui Athanasie revendicau o mai mare acrivie a traducerii româneşti faţă de textul original al Sfintei Scripturi. Acest lucru a fost valabil în special pentru citatele din Vechiul Testament, întrucât Părinţii Bisericii folosesc, de regulă, Septuaginta în comentariile lor (n. tr.).
19
înseamnă aceasta? Acachie al Cezareei spune: „Este acelaşi lucru cu a spune: Dumnezeu a făcut începutul timpului şi începutul lumii (cosmosului).”1
Astfel, vedem că din prima clipă sunt aşezate două elemente: elementul timpului şi elementul spaţiului.
Desigur, dacă cunoaşteţi puţină Matematică şi puţină Fizică de la şcoală, realmente vă veţi desfăta cu aceste teme ale creaţiei. Acum, dacă unele dintre fete nu vor avea acest bagaj de cunoştinţe, îmi doresc să nu le obosesc; dar să se străduiască să înţeleagă tot ceea ce pot, deoarece se vor folosi în mod real.
Totuşi, acest verset, „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, potrivit obiceiului sfântului autor, constituie şi prologul (proimionul) întregii cărţi, dar şi rezumatul întregului capitol şi al întregii cărţi; astfel încât aici ne va spune şi ne va încredinţa că Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Să rămânem la primele două cuvinte:
„întru început”. Atunci când spunem început, îndată se face cunoscut timpul. Pentru că noi spunem: „Când vor începe lecţiile… Când voi începe să mănânc…” Este indicat timpul. Voi ştiţi, însă, că la cei vechi, timpul, ca interval al creaţiei, a rămas neobservat? Vechii filosofi au observat creaţia, însă în absenţa timpului! Ei nu au fost atenţi la dimensiunea timpului; ci vedeau în jurul lor doar spaţiul, creaţia.
Dar creaţia nu se poate înţelege fără timp; este un lucru cu totul de neînţeles; şi este de neînţeles deoarece, pur şi simplu, în cadrul creaţiei înseşi avem şi întâmplări, avem evenimente. Aceste evenimente au început şi sfârşit, fie şi în parte. Să zicem: începe cateheza noastră şi se va şi încheia; după aceea, va începe următoarea noastră cateheză şi se va încheia aceea. Acestea sunt întâmplări, acestea sunt cele ce
1 Acachie al Cezareei, Comentariu la Pentateuh, BEPES, vol. 38.
20
s-au întâmplat. Am putea spune că sunt părticele mici-mici ale timpului.
Astfel, întreaga creaţie este constituită din mici secţiuni distincte ale timpului care arată întâmplări, evenimente. Chiar şi ceva care este nemişcat, static, şi care aparent nu prezintă întâmplări, evenimente, aşa cum este o clădire. îmi veţi spune: clădirea are întâmplări? Cine v-a spus că nu are? Aceasta are întâmplări în cadrul timpului, are procesul său de stricăciune. Există ceva fără stricăciune? Nu are importanţă dacă această biserică ţine două sute de ani, iar muntele Olimp ţine cinci sute de mii de ani, iar ceasul meu ţine doar cinci ani. Nu are nici o importanţă acest lucru; importanţă are faptul că există schimbare; iar această schimbare se înscrie în timp.
Acest lucru este în mod cert spre cinstea Sfintei Scripturi, anume faptul că ne introduce îndată în creaţia timpului şi a spaţiului. Prin acel „întru început” Scriptura se referă la timp; prin acel „a făcut cerul şi pământul” se referă la spaţiu. Şi astfel, copii, avem acest lucru uimitor, pentru care omul a avut nevoie de mii de ani ca să-l înţeleagă şi pe care abia în ultima vreme l-a înţeles. Desigur că filosofii începuseră să priceapă ceva, aşa cum o să vă spun puţin mai jos, dar pe care ştiinţa abia acum, în ultimii ani, l-a formulat. Ce anume? Faptul că spaţiul şi timpul sunt lucruri care au fost create împreună şi nu se despart.
Noi zicem: am o ţesătură care este alcătuită din aţe. Aceste aţe ale ţesăturii sunt aranjate vertical şi orizontal. Dacă voi scoate aţele verticale, voi mai avea ţesătură? Nu; voi avea doar o serie de aţe paralele. Dacă, iarăşi, voi scoate aţele orizontale şi rămân doar aţele verticale, voi mai avea ţesătură? Nu. Pentru a avea ţesătură, trebuie să am şi aţele orizontale, şi cele verticale.
21
Aşa şi aici; pentru a avea întreaga creaţie, trebuie să am şi spaţiul, şi timpul. Nu se poate înţelege timpul fără spaţiu, nici spaţiul fără timp; acestea două sunt întreţesute şi au fost făcute deodată. Nu cumva a fost făcut timpul puţin mai înainte? Nu. Sau poate spaţiul a fost făcut puţin mai înainte? Nu. Au fost făcute împreună.
Aceasta o spune foarte frumos Fericitul Augustin, desigur, din Sfânta Scriptură. Este vorba despre acea minunată şi vrednică de reţinut zicere a lui: Non în tempore, sed cum tempore finxit Deus mundum („Nu în timp, ci deodată cu timpul, Dumnezeu a întărit lumea)1. Aceasta arată că nu exista timpul şi la un moment dat a pornit creaţia lumii, ci spaţiul şi timpul sunt împreună. Este ceva măreţ! Este cu adevărat măreţ!
Platon spusese următoarele: „Dumnezeu a făcut lumea împreună cu timpul, astfel încât, dacă se vor distruge cândva, să se distrugă împreună”. Acesta este un mare adevăr, pe care îl vom observa puţin mai jos.
Astfel, de la zicerea „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, ajungem la spaţiul-timp al lui Einstein.
Ştiţi că, până înainte de Einstein, fenomenele în ştiinţă le examinam în mod independent de timp? Nu pentru că ignoram timpul. Totdeauna ziceam că viteza este egală cu raportul dintre distanţă şi timp. Timpul intră în toate stihiile (elementele). Însă, fiţi cu luare-aminte, nu sesizasem că timpul joacă un rol extrem de important atunci când viteza devine foarte mare. Aşadar, cu cât viteza cu care se mişcă materia se apropie de valoarea de graniţă a vitezei luminii, cu atât timpul se dilată2.
1 Vezi şi Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron, Omilia I, EPE 4, p. 38: „Aşadar, împreună-născută cu lumea şi cu animalele şi cu plantele din aceasta, curgerea timpului este adusă la existenţă”.
2 în acord cu cele două teorii ale relativităţii (generală şi restrânsă), care au fost demonstrate şi experimental, spaţiul şi timpul sunt indisolubil legate într-un edificiu comun, continuumul spaţiu-timp. Atât spaţiul, cât şi timpul pot să se curbeze (să se deformeze), să se alungească sau să se comprime.
22
Prin aceste descoperiri, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia echivalenţei dintre energie şi materie printr-o relaţie, în care energia este egală cu masa înmulţită cu pătratul vitezei luminii (E = mc2). Aceasta, copii, este o bază.
V-am spus că aici nu facem lecţii de Fizică. Vă spun doar câteva lucruri din Fizica modernă, aşa, ca să le corelaţi cu cele pe care le citim acum aici în cartea Facerii. Pentru ca voi să vedeţi că acel „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, care pare simplist, nu este deloc simplist; este doar simplu. Deoarece „simplist” înseamnă ceva naiv, ceva prostesc, în vreme ce „simplu” înseamnă ceva înţelept, dar care însă se oferă într-un mod foarte simplu şi direct. Această simplitate a Facerii, acest ceva înţelept, ne face astăzi să ajungem la spaţiul-timp al lui Einstein. Este uimitor! Este de-a dreptul măreţ!
Dar şi altceva. Atunci când Scriptura grăieşte „întru început”, înseamnă că avem şi sfârşit, deoarece tot ceea ce începe se sfârşeşte. Dacă doriţi, aceasta este în acelaşi timp şi o teză filosofică: orice începe se şi sfârşeşte. Ştiţi ce mare valoare are în problema răbdării acest lucru?
Cândva, spre pildă, se poate să mă fi necăjit un om; să stea pe scaun, şi să-mi zică, şi să-mi zică, şi să-mi tot zică… şi să mă necăjească într-un mod de neînchipuit. Ştiţi cum rabd aceasta? Mă gândesc că, negreşit, într-o zi se va sfârşi… la un moment dat se va sfârşi!… Poate îmi veţi spune: Totuşi… Da, acest lucru este foarte important, deoarece, dacă se va sfârşi, pentru ce să ţip la el?
Acest fapt încă are valoare şi pentru ce va fi dincolo. Viaţa noastră are şi necazuri. Iar noi zicem: „Se va sfârşi; oricât ar fi de lungă, cândva se va sfârşi”. Dacă, însă, îi dăm vieţii valoare
23
şi după moarte deoarece aceasta survine la un moment dat atunci se naşte o foarte importantă virtute, virtutea răbdării. Toate se sfârşesc. Astfel, în poporul nostru, chiar şi în omul cel mai lipsit de carte, există îmbibat acest adevăr: tot ceea ce începe are şi un sfârşit. Prin urmare, atunci când Scriptura grăieşte „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, se subînţelege inclusiv sfârşitul.
Şi zicem acum: Aşadar, creaţia are şi sfârşit? Dar, în mod sigur, există sfârşit?… Însă, de vreme ce a existat început, atunci există şi un sfârşit. Şi care este acest sfârşit al creaţiei? Ce înţeles are? Aşadar, acest Univers se va sfârşi într-o zi? Vă închipuiţi, copii, că oamenii de ştiinţă înşişi ne vorbesc şi ne descriu sfârşitul Universului?!…
Însă avem două laturi ale temei: este latura fizică şi latura revelată. Dar, mai întâi, să abordăm latura fizică.
însăşi ştiinţa ne spune că Universul se stinge încet-încet, că moare lent. Mai cu seamă despre soarele nostru deoarece există miliarde de miliarde de sori în Univers -, despre propriul nostru soare ne spune că sigur va muri. Ascultaţi, ca să vedeţi cum. în acord cu datele de astăzi, oamenii de ştiinţă socotesc că întreaga viaţă a soarelui ar fi 107 x IO9 ani. Iar dacă IO9 înseamnă un miliard, atunci întreaga viaţă a soarelui nostru ar fi de 107 miliarde de ani, adică soarele atât ar putea să trăiască. Până astăzi soarele a trăit abia 6 x 109, adică 6 miliarde de ani; prin urmare, el se află la vârsta copilăriei sale. Aşadar, dacă am avea un om care să trăiască 107 ani, acum acel om ar fi de şase ani; prin urmare, ar mai avea de trăit 101 ani1.
1 Vârsta exactă a soarelui nu va fi cu putinţă niciodată să fie determinată cu exactitate de către ştiinţă. Dovadă că, în acord cu datele mai noi ale ştiinţei (la aproximativ 43 de ani de la cateheza părintelui Athanasie!), datele s-au schimbat oarecum; vârsta soarelui a fost stabilită la 4,6 miliarde de ani, iar vârsta la care se va stinge este estimată la 10 miliarde de ani. Cu toate acestea, raţionamentul părintelui Athanasie nu este mai puţin valabil (n. tr).
24
Ascultaţi însă acum. Soarele pierde materie; dar o pierde transformând-o în energie, emiţând lumină. Desigur, pământul nostru, dacă vreţi, devine tot mai greu, primind materie sub formă de lumină. Ascultaţi: Soarele, în interval de o secundă, în intervalul unui tic-tac, pierde aproximativ 4 milioane de tone de materie! Într-un interval de un minut pierde aproximativ 250 de milioane de tone, iar într-un interval de 24 de ore pierde aproximativ 360 de miliarde de tone de materie! înţelegeţi, aşadar, unde se ajunge: dacă necontenit pierde materie, cândva se va stinge, chiar şi dacă vor trece alte atâtea miliarde de ani. Prin urmare, Soarele moare! Şi, aşa cum moare Soarele nostru, tot aşa moare şi Universul. întregul Univers moare lent!…
însă ce înseamnă aceasta? Atunci când spunem că moare, nu înţelegem desigur că va înceta să existe; moare prin aşa-numita moarte termică. Teoria morţii termice ne spune următoarele: După cum ştiţi din şcolile voastre, în acord cu al doilea principiu al termodinamicii, când o formă de energie se transformă într-o alta, atunci se devalorizează calitativ. Nu se pierde niciodată energia. în Univers nu avem niciodată pierdere de energie. Şi, aşa cum există principiul conservării materiei sau principiul lui Lavoisier, pe care de asemenea îl cunoaşteţi, aşa există şi principiul conservării energiei, primul principiu al termodinamicii, potrivit căruia energia nu se pierde niciodată. Nimic nu se pierde!
Dar atunci, îmi veţi spune, cum mor lucrurile. A, ele mor în felul următor: fiţi cu luare-aminte aici, ca să vedeţi!
Pământul se mişcă în jurul Soarelui primind emisia lui de raze, ca şi celelalte planete. Aceasta face ca toate de pe pământ să se mişte. Dacă soarele nu va mai avea energie, deoarece se va epuiza, nimic de pe pământ nu se va mai mişca. Această scurgere de energie poate să continue pentru
25
încă câteva miliarde de ani, dar în mod sigur nu este inepuizabilă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte stele din Univers. Aceasta înseamnă că energia Universului, care este în forma luminii, nu se pierde, dar scade valoric în ceea ce priveşte căldura, care este cea mai joasă calitate a energiei. Astfel, orice punct al Universului se va afla la acelaşi nivel de energie. Aşadar, dacă nu vom avea o diferenţă de potenţial, atunci vom avea nemişcare, prin urmare, moarte1.
Să vă dau un exemplu. Marea ar avea o uimitor de mare energie dacă s-ar fi aflat la o oarecare înălţime. însă, acolo unde se găseşte acum, nu poate să aibă energie deoarece se află la un nivel foarte jos. Dacă am fi avut un mod de a urca marea pe Muntele Olimp şi să cadă printr-un mare canal, ia închipuiţi-vă ce mecanisme ne-ar fi pus în mişcare, ce electricitate ne-ar fi produs!… Dar, ca să urcăm marea pe Muntele Olimp, ar trebui să cheltuim mai multă energie decât aceea pe care ne-ar da-o. Aşadar, nu este în interesul nostru să o urcăm pe munte.
Fiţi atenţi! Marea se află la un anumit nivel, cel mai de jos. Dacă noi îi dăm energie, ridicând-o mai sus, câtă energie vom primi de la ea? Vom primi mai puţină decât i-am da. Prin urmare, nu merită osteneala. Ar fi avut o mare valoare marea dacă s-ar fi aflat la un nivel mai ridicat. Din moment ce se află la nivelul la care este, nu o putem exploata din punct de vedere energetic. Marea, prin urmare, rămâne acolo, nemişcată, şi nu poate să urce nici măcar un metru deasupra uscatului2.
1 La un moment dat, toate stelele îşi vor epuiza rezervele de energie şi vor începe să moară lent, până când vor dobândi temperatura mediului. Când se va întâmpla aceasta, căldura în Univers se va repartiza în mod uniform peste tot.
2 în acord cu al doilea principiu al termodinamicii, în orice transformare de energie, de la o calitate superioară către o alta, inferioară, în mod inevitabil, avem pierderi de energie care nu poate fi exploatată şi, de obicei, se pierde în mediul înconjurător.
26
Acelaşi lucru se va întâmpla şi în Univers: întreaga lui energie va scădea la acelaşi nivel. Toate formele de energie, după transformări succesive, se vor găsi la cel mai de jos nivel, acela al căldurii (termicităţii). Nu va mai exista diferenţă de potenţial, care va avea drept consecinţă faptul de a nu se mai produce activitate, de a nu mai exista nici o mişcare. Aşadar… moarte, aceasta e moartea termică.
Dar moartea nu înseamnă dispariţie, nici nimicire; înseamnă nemişcare; precum un om mort, care este mort deoarece nu mai are mişcare, nu mai are viaţă. Printre altele, cantitatea de materie va rămâne stabilă. Doriţi o demonstraţie? Dacă închidem ermetic într-un vas de sticlă o bucată dintr-o materie, astfel încât să nu se risipească nimic din ceea ce s-ar dizolva, şi am cântări în fiecare an ceea ce avem în vasul de sticlă, vom vedea că nu se va pierde nimic. Şi totuşi avem moarte. Aşadar, ştiinţa noastră spune că în Univers vom avea moartea termică, ce survine în baza legii entropiei, aşa cum se spune în Fizică1. Aceasta, din partea Fizicii.
Prin urmare, bine a grăit Moisi cel de Dumnezeu insuflat că Universul are un început. Dacă voiţi încă mai mult, nu mergeţi la filosofii antici; mergeţi la sistemele materialiste, la teoriile materialiste ale epocii noastre. Ascultaţi ce am spus! Deschideţi, spre pildă, Micul Dicţionar Filosofic al lui Rozental Mark şi urmăriţi articolul „materie”. Ştiţi ce veţi vedea în acel loc? Anume că materia este veşnică!… Ce naivitate! Şi totuşi, cu astfel de lucruri îi adapă pe oameni astăzi, în epoca noastră, prin aceste sisteme materialiste. Materia este veşnică?!… Nu, copiii mei, materia nu este veşnică!
1 Într-un sistem termodinamic închis, aşa cum este Universul, cantitatea energiei termice care nu poate fi folosită pentru a se produce lucru mecanic se numeşte entropia sistemului.
27
Dar avem şi latura revelată a temei, a sfârşitului creaţiei.
Aşa cum ne spune ştiinţa, sfârşitul creaţiei nu este echivalent cu dispariţia acesteia, ci cu nemişcarea ei. Desigur, Dumnezeu ne descoperă şi ne spune că, într-adevăr, sfârşitul nu este dispariţia lumii, de vreme ce tot ceea ce creează Dumnezeu nu se întoarce în nimic aşa cum vom vedea mai jos, unde se spune că Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Dar atunci, dacă nu este vorba despre o dispariţie a ei, ce este? Este schimbarea ei, transformarea ei într-un spaţiu-timp specific. Iar acest spaţiu-timp specific, de după moartea Universului care nu coincide cu moartea lui fizică, consemnaţi acest lucru, ci cu A Doua Venire a lui Hristos -, acest spaţiu-timp specific nu este nimic altceva decât împărăţia lui Dumnezeu.
Ascultaţi cum se arată aceasta într-un psalm: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina.”1
întreaga creaţie, toate cerurile şi pământul, ca o haină veche se vor învechi, însă nu se vor pierde, iar Tu, ca un bun croitor, le vei întoarce pe dos şi le vei face noi.
Ştiţi, mai de mult, pe când hainele erau scumpe, le întorceam pe dos. întrebaţi-vă mamele, şi vă vor spune: costumele, fustele şi îmbrăcămintea, în general, le întorceam pe dos şi le făceam iarăşi noi. Aceasta va face şi Dumnezeu. Imaginea este împrumutată de acolo, de la croitor; Dumnezeu va întoarce creaţia pe dos. Ce anume este această întoarcerepe dos este problema lui Dumnezeu. Creaţia va deveni nouă!
Şi zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au
1 Psalmii 101,26-28. Vezi Evrei 1,10-12.
28
trecut; şi marea nu mai este”. Prin urmare, Universul va avea o altă formă. Nu va mai fi într-o formă sferică, nu va mai fi marea ia marea ca pe un element caracteristic al lumii prezente -, universul nu va mai fi precum îl ştim. „Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate”1. Şi a zis Hristos: Iată, toate le fac noi!
Astfel încât, copii, vedem că Dumnezeu întemeiază timpul, întemeiază şi spaţiul, dar Dumnezeu însuşi rămâne în afara acestora. Cât priveşte cele despre cum Dumnezeu rămâne în afara2 spaţiului şi a timpului şi nu Se identifică cu acestea deoarece este Creatorul universului, adică al spaţiului şi al timpului, aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom vedea duminica viitoare.
Duminică, 24 octombrie 1982
1 Cf Apocalips a 21,1-5.
2 Desigur, în sensul că Dumnezeu nu este circumscris în spaţiu şi timp (n. tr.).
CATEHEZA A DOUA
„A făcut” „Dumnezeu” „cerul şi pământul”
Referindu-ne la Cosmologia creştină, copii, am analizat versetul: „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, care este primul verset al primului capitol al primei cărţi din Sfânta Scriptură.
Am văzut acolo că acest „întru început” exprimă timpul, şi faptul că Dumnezeu, împreună cu lumea, a întemeiat, adică a creat şi timpul. Am mai văzut că timpul şi spaţiul sunt două elemente care sunt corelate între ele şi nu este cu putinţă ca vreodată acestea două să fie separate. Deoarece fiecare transformare a creaţiei se exprimă prin timp. Chiar şi staţionaritate de am avea, ceva ce pare nemişcat în fapt nu există nimic nemişcat1 -, variatele transformări ale sale se exprimă prin timp. De asemenea, am observat pe tema timpului referitor la creaţie că, dacă şi-a făcut apariţia începutul, la un moment dat va veni şi sfârşitul deoarece ceva care începe se şi sfârşeşte; şi am spus atunci că în privinţa acestui sfârşit avem următoarele două teze:
Din perspectiva Fizicii este acel sfârşit al lumii aşa cum îl prevede teoria morţii termice a Universului, care este consecinţa legii entropiei. Cândva, întreaga energie a Universului
1 Vezi Platon, Cratylos, 402 A, în: Opere, vol. III, trad, de Simina Noica Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 277: „Heraclit declară într-un fel că toate trec şi nimic nu rămâne şi, asemuind realităţile cu unda unui fluviu, adaugă: nu ai putea intra de două ori în acelaşi fluviu”.
30
va scădea în valoare şi se va afla la nivelul cel mai de jos, care înseamnă că se va transforma în energie termică nerecuperabilă, şi astfel Universul se va scufunda întru-un întuneric negru şi îngheţat.
Aceasta, faptul că din perspectivă fizică există un sfârşit, ne încredinţează chiar ştiinţa modernă. Unii spun, în special materialiştii, că în creaţie nu există sfârşit, nici început. Care Dumnezeu a făcut lumea?… spun ei! Acest lucru este absurd; este absurd din perspectivă logică. Fiţi cu luare-aminte la ceea ce vă spun: din perspectivă logică! Deoarece orice lucru care se transformă, care poartă pecetea timpului înseamnă că la un moment dat se va sfârşi, pentru că a început.
Omul însă nu a putut să conceapă noţiunea de „început”, pentru că nu poate să conceapă ce exista înainte de acel început. Dar nu am să vorbesc prea mult acum deoarece vom vedea puţin mai jos acest punct în relaţie cu creaţia, în relaţie cu spaţiul.
însă, în afara tezei Fizicii care afirmă că lumea, dacă a început, se sfârşeşte, însă fără să dispară, fără să ajungă la nimicire, avem şi o a doua teză: cea revelată (a cărţii Apocalipsei)-, că, aşadar, întreaga creaţie se va schimba, se va transfigura. V-am spus şi din Sfânta Scriptură exemplul veşmântului care devine iarăşi nou atunci când îl schimbăm, întorcând partea de pe dos pe dinafară. Aşa spune psalmul că va face Dumnezeu cu cerurile şi cu pământul; le va întoarce pe dos. Aceasta este imaginea. Felul cum se va întâmpla aceasta numai Dumnezeu îl ştie; nici nu putem concepe acest lucru.
Atunci nu va mai exista decât o singură însuşire a timpului, care se numeşte veşnicie… Aceasta este viaţa veşnică!
Ah, copii, cu câtă superficialitate ne rugăm să câştigăm viaţa veşnică… Dacă am fi putut să ne adâncim în aceste lucruri… pe care cu o singură trăsătură de condei oamenii uşurătăţii
31
şi ai superficialităţii le şterg cu buretele şi spun că nu există nimic!… Atât de nechibzuit?… atât de necugetat?… Este uimitor acest lucru, şi exprimă superficialitatea oamenilor.
Iar dacă Dumnezeu întemeiază timpul, este vădit că El însuşi Se află în afara timpului. Dacă eu îmi întemeiez casa, eu mă aflu în afara temeliei pe care o pun. Nu ar avea nici un sens ca eu să pun o temelie şi să fiu însăşi temelia; ar fi de neconceput. în acest fel şi Dumnezeu întemeiază timpul, dar este în afara timpului. Aceasta înseamnă că este Domnul timpului, înseamnă că nu Se învecheşte, nu îmbătrâneşte Dumnezeu.
Există o frumoasă expresie în Sfânta Scriptură despre Dumnezeu, care vrea să indice vârsta Lui. Expresia este de o asemenea manieră… întrucât cum ar putea cineva să se exprime? Sfânta Scriptură, copiii mei, se exprimă într-un mod popular, astfel încât să se facă înţeleasă şi de către cel mai mic copil, şi de către cel mai neşcolit om. Acea expresie este următoarea: „Cel vechi de zile”1. De asemenea, Dumnezeu este înfăţişat cu barbă albă, cu plete albe, ca zăpada de albe… şi este menţionat ca Cel vechi de zile Şi Hristos, în cartea Apocalipsei, aşa este înfăţişat; cu barbă albă şi cu plete albe ca zăpada2. Însă, în principal Tatăl este numit Cel vechi de zile, adică cel mai vechi de vârstă; deoarece cum am putea exprima aceasta altfel? El este Acela pe Care timpul nu-L poate birui; este cel mai vechi dintre toţi şi dintre toate şi El totdeauna există. V-am spus că este o expresie populară pentru a ne arăta Sfânta Scriptură că Dumnezeu este în afara timpului.
Vom vedea mai jos că este şi în afara spaţiului. Dumnezeu este peste tot prezent, dar totodată nu are nici o legătură nici
1 Daniil 7,22.
2 Apocalipsa 1,4.
32
cu timpul, nici cu spaţiul. întocmai precum un pictor care-şi pune pecetea sa pe pânza pe care o pictează. Nu are nici o legătură cu pânza pe care o pictează, nici nu se află în interiorul pânzei pe care o pictează! Şi totuşi, pecetea lui, geniul lui, înclinaţiile sale artistice le plasează asupra pânzei, dar el însuşi nu se află acolo. aşa este şi Dumnezeu.
Şi am ajuns acum să analizăm cuvântul de mai jos: „a făcut” (emlvţacvf
Acum vom da şi câteva explicaţii suplimentare şi v-aş ruga să scrieţi cuvintele deoarece (în Grecia) nu mai învăţăm greacă veche la şcoală şi s-ar putea să ni se pară „chineză” aceste lucruri… Chinezii, însă, să ştiţi, învaţă limba greacă! Acum, aici se află ciudăţenia. Fiţi atenţi la ce am spus: chinezii învaţă limba greacă; iar grecii nu mai învaţă limba greacă! Să fie şi aşa; dar acesta este un alt capitol.
Aşadar, „a făcut”. Vine de la verbul „a face” (în greacă: mito) şi înseamnă „alcătuiesc, plăsmuiesc, construiesc”; în acest fel îl traducem. De asemenea, aş vrea să vă amintesc şi un alt cuvânt, un substantiv: îl numim „poet” (mirjTipf) pe acela care scrie poeme. însă înseamnă şi „creator”, adică acela care creează poeme, creaţii literare. în limba greacă verbul „a face” (mito) are doar o singură semnificaţie: înseamnă „a face din ceea ce este”; adică din ceva ce deja există construiesc altceva. Se înţelege că din ceva ce nu există nu pot să construiesc ceva; aşa este?
Dar Sfânta Scriptură, întrucât vrea să vorbească despre creaţia lumii din nimic, pune un cuvânt special.
1 Ar trebui să precizăm că termenul grecesc din acest verset, eTuofyaev, este mai bogat în semnificaţii şi, mai exact, s-ar putea traduce prin „a plăsmuit”. Semnificaţiile cuvântului se vor putea observa şi din analiza pe care o face autorul în continuare (n. tr.).
2 Substantivul voivjTifc („poet”) vine de la verbul voiti-, acesta este verbul folosit de cartea Facerii atunci când menţionează că Dumnezeu a făcut „cerul şi pământul”, aşadar le-a făcut ca un Poet (n. tr.).
33
Desigur, în gândirea grecească antică nu există noţiunea de nimic. Filosoful grec, gândirea greacă, nu pot să conceapă nimiculzero. Să nu-mi spuneţi că folosiţi această noţiune la Matematică! Acesta este un simbol, nu-i aşa? Aşadar, grecul antic spune că nu există nimic. Evreul, însă, potrivit revelaţiei, zice că există nimicul deoarece înaintea creaţiei exista nimicul. Acest lucru ne este de neconceput1! Astfel, în filologia ebraică este formulat un verb care exprimă creaţia şi din nimic şi din ceea ce este, iar acest verb în ebraică este bara, care înseamnă „a face, a crea”. Primul înţeles al acestuia este a crea din nimic latinii ar spune creatio prima, prima creaţie sau creation ex nihilo, creaţia din nimic -, în vreme ce al doilea înţeles al verbului bara este a crea din ceea ce este creatio secunda, creaţia a doua adică, a crea din ceva ce deja există.
Primul sens este a crea din nimic. Spre pildă, ca şi cum v-aş spune să faceţi un tricotaj fără să vă dau lână. Voi mi-aţi spune: Daţi-ne lână ca să vă facem tricotajul. Al doilea înţeles este a crea din ceea ce este, din ceea ce există. Ca şi cum v-aş spune că aveţi lână şi puteţi să faceţi o haină, un tricotaj oarecare. Aşadar, Dumnezeu „a făcut (bara) cerul şi pământul”, adică a creat acestea din nimic şi apoi a dat formă la ceea ce Id a creat din nimic2.
1 Simbolismul nimicului (al lui zero) este una dintre cele mai importante realizări ale minţii umane. Acesta nu este deloc de la sine înţeles şi a durat mii de ani pentru a se întâmpla. în sistemele matematice ale vechilor greci şi ale latinilor care nu au fost sisteme poziţionale, precum cel zecimal, ci reprezentări numerice (ex: a,, y, 8, e… sau: I, II, III, IV, V…) niciodată nu a existat elementul zero. Aşadar, oricât de neînţeles ni se pare astăzi ideea că un întreg univers este produs din nimic, tot atât de neînţeles li se părea vechilor greci existenţa nimicului (a lui zero în matematică), adică existenţa inexistenţei I… Noţiunea de „nimic/zero” (pfâv), în calitate de noţiune, se corelează cu cea de „nicăieri” (ovdiv), dar nu se identifică cu aceasta.
2 Textul ebraic al Facerii foloseşte două verbe: când bara (□??) pentru creaţia din nimic, când aşah (TOfl) pentru a exprima faptul de a fasona materia deja existentă.
34
Dar, atunci când Dumnezeu creează, în chip vădit, stă în afara a ceea ce creează. Atunci când eu confecţionez un obiect, sunt în afara acelui obiect. Fiţi cu luare-aminte, este foarte important acest lucru!
La acest punct, copii, trebuie să vedem acum care este relaţia lui Dumnezeu cu lumea.
Aşadar, aici, cu privire la tema relaţiei dintre Dumnezeu şi creaţie, au fost formulate variate poziţii, în principal greceşti, diferite, deoarece oamenii nu puteau să înţeleagă aceste adevăruri revelate. Am spus aceasta: sunt revelate; cum să le înţeleagă? Trebuia să se descopere (reveleze) tot acest adevăr deoarece mintea omenească, înşelată şi întunecată, nu putea să ajungă la aceste lucruri.
Aşa cum vă spuneam şi data trecută, aceste lucruri pot părea teoretice, însă sunt lucruri fundamentale. Cineva, căruia i-am relatat ce teme vă prezint, mi-a spus:
„Oare aceste teme sunt chiar atât de duhovniceşti?” îi răspund: „Dar nu este Sfânta Scriptură; este cu putinţă să nu fie teme duhovniceşti?”… Iar atunci când îşi însuşeşte cineva aceste noţiuni este cu putinţă să ajungă la înşelare?… Spun aceasta pentru că în zilele noastre circulă multe idei, precum panteismul, hinduismul. Există yoghini, guru, precum şi alţi amăgitori de acest fel, care-i atrag pe studenţii şi pe studentele noastre…. Veţi merge în universităţi mâine-poimâine şi vă vor spune: „Veniţi să audiaţi o conferinţă despre hinduism, despre budism…. şi altele” şi îndată veţi fi atraşi! Şi nu veţi realiza că acolo există o greşeală fundamentală în ceea ce priveşte relaţia dintre Dumnezeu şi lume.
Ce fel de relaţie există în toate acestea? Una panteistă!
Aşadar, după cum vedeţi, sunt importante aceste teme pe care le facem… foarte importante! De aceea, vă rog mult, fiţi cu luare-aminte, şi se va arăta mult folos duhovnicesc.
35
Dar să revenim. Filosofii stoici spuneau că relaţia dintre Dumnezeu şi lume este o relaţie de decurgere. Deoarece ei nu puteau să conceapă creaţia din nimic, de aceea afirmau că lumea a ieşit din fiinţa lui Dumnezeu şi constituie o parte a fiinţei Lui.
Am să vă dau un exemplu, care este al stoicilor, nu este al meu. Atunci când luăm un fagure de miere, vom vedea că mierea se află în stupi şi nu curge; dacă însă vom presa acest fagure, vom vedea că mierea începe să curgă. Aşa ziceau aceia că şi lumea provine din Dumnezeu; în acelaşi fel. Şi că, atunci când zicem că Dumnezeu a creat lumea, înseamnă că lumea a decurs (a rezultat) din fiinţa lui Dumnezeu; prin urmare, lumea participă la fiinţa lui Dumnezeu.
Acesta este însă un lucru străin. Aici Moisi pune verbul iTeoirjOe („a plăsmui, a modela, a alcătui”), ceea ce înseamnă că Dumnezeu, din perspectiva fiinţei Sale, nu are nici o legătură cu lumea. Una este fiinţa lui Dumnezeu şi alta este fiinţa lumii. Lumea nu constituie rezultatul unei decurgeri a fiinţei lui Dumnezeu. Să vă spun spre ce concluzie utopică suntem conduşi? Dacă păcătuieşte lumea, atunci înseamnă că păcătuieşte fiinţa lui Dumnezeu deoarece aceasta a decurs din Dumnezeu! Iată, aşadar, imediat o primă contestaţie. Prin urmare, lumea nu este o decurgere a fiinţei lui Dumnezeu, ci creaţia Lui, şi este în afara fiinţei lui Dumnezeu.
Platon susţinea o altă teză, anume că Dumnezeu nu a creat lumea. Dumnezeu, spunea Platon, totdeauna există, este veşnic, fără început şi fără sfârşit. Dar şi lumea există dintotdeauna, fiind fără început şi fără sfârşit. Adică lumea nu a fost creată. Astfel, Platon introduce două principii filosofice: este principiul Dumnezeu şi principiul Lume. Atunci ce relaţie are Dumnezeu cu lumea? Pur şi simplu Dumnezeu are dinaintea Sa materia, care preexistă, însă fără formă, şi
36
căreia El îi dă formă (o fasonează). Prin urmare, după Platon, relaţia lui Dumnezeu cu lumea este relaţia dintre cel ce dă formă şi ceea ce primeşte formă, este relaţia dintre cel ce decorează şi ceea ce este decorat; anume că Dumnezeu decorează creaţia, care însă exista, există şi totdeauna va exista.
Dar aceasta susţine şi materialismul de astăzi.
îmi veţi spune: Ce coincidenţe ciudate!… Ştiţi, materialismul nu vrea să audă de Platon, pe care-l socoteşte idealist, şi nu se simte deloc bine cu ceea ce spune el. Şi, totuşi, acest principiu al luiPlaton este în acelaşi timp şi principiul materialismului. Să vă spun, de asemenea, cum se defineşte cuvânt cu cuvânt în Micul Dicţionar Filosofic-, lumea, mai bine zis materia, exista, există şi va exista ca un foc veşnic1. Astfel încât înseamnă că materia exista, există, dar şi va exista; aşadar, ea este fără început şi fără sfârşit, precum Dumnezeu. Prin urmare, aceasta este o tezăplatoniciană, anume că Dumnezeu are dinaintea Lui creaţia, nu a făcut-o El însuşi, ci doar a modelat-o. Aşadar, ca şi cum i-aş da unui olar o bucată de lut ca să-mi confecţioneze un recipient, un vas de lut. Dar nu a făcut el însuşi lutul; doar că el acum îl modelează.
Această teză materialistă, copii, este străină de învăţătura ortodoxă, cu desăvârşire străină, deoarece în mod foarte limpede Dumnezeu nu este străin de lumea pe care a creat-o! Dacă am fi avut mult mai mult timp, v-aş fi vorbit încă şi despre felul cum stă Dumnezeu în faţa creaţiei; pentru că
1 Vezi Clement al Alexandriei, Stromate, 5.14.104.1-3: „Heraclit Efeseanul este de aceeaşi părere şi vorbeşte foarte lămurit când învaţă că există o lume veşnică şi o altă lume trecătoare; iar aceasta, în ce priveşte întocmirea ei, nu se deosebeşte de cealaltă decât prin însuşirile sale. Heraclit învaţă că lumea veşnică este alcătuită din elemente de aceeaşi natură (fiinţă) şi rămâne totdeauna la fel cu ea însăşi, spunând aşa: Lumea, care este aceeaşi pentru toţi, n-a făcut-o nici un zeu, nici un om, ci a fost totdeauna şi este şi va fi foc veşnic viu, care se aprinde după anumite măsuri şi se stinge după anumite măsuri”, trad. Pr. Dumitru Fecioru, PSB 5, Bucureşti, 1982, p. 370.
37
Platon mai introduce şi un al treilea element, ideile. Acestea constituie modelele lumii văzute. Dumnezeu copiază aceste modele şi confecţionează, modelează lumea, în acord cu ideile, adică prin intermediul acestor arhetipuri veşnice.
Acestea sunt lucruri cu totul străine; acestea nu au nici o legătură cu Cosmologia din perspectivă creştină. Dumnezeu a creat lumea, este stăpânul lumii şi iubeşte lumea deoarece toate sunt propriile Lui creaţii; nu rămân străine de El, creaţiile nu sunt înstrăinate de Dumnezeu.
Spun şi aceasta deoarece ştiţi că uneori unii zic că sunt idealişti, iar nu materialişti, şi adoptă tezele lui Platon, socotind că sunt teze creştine! Dar nu au nici o legătură tezele lui Platon cu tezele Revelaţiei, adică ale Evangheliei, ale Creştinismului. Nu au absolut nici o legătură!… Zic aceasta ca să nu fiţi amăgiţi deoarece se spun o mulţime de lucruri.
Există şi o a treia opinie cu privire la această mare problemă filosofică, anume care este relaţia lui Dumnezeu cu lumea, numita problema teologică sau cosmologică. în acord cu aceasta Dumnezeu Se identifică cu lumea. Aşadar, fie că zicem lume, fie că zicem Dumnezeu, este acelaşi lucru. Şi dacă acestea două se identifică, atunci Dumnezeu-lumea se creează pe sine însuşi. Această învăţătură se numeşte panteism de la cuvintele greceşti pan („tot”) şi theos („Dumnezeu”) şi acceptă ideea că tot ceea ce există în creaţie este Dumnezeu, orice există e parte a lui Dumnezeu!
Ştim însă foarte bine faptul că nu are conştiinţă creaţia; este inconştientă. Oare soarele are conştiinţă? Este persoană? Pământul are conştiinţă? Nu! însă primim influenţe de la întregul univers, dacă iau în calcul doar mica noastră vecinătate -, şi cu mult mai mult de la soare. Nu mai socotesc influenţa celorlalte planete, pentru simplificarea exemplului, nici luna, care exercită atâtea influenţe asupra noastră
38
nu o mai luăm în calcul. Aşadar, prin iradierea razelor soarelui avem atâtea consecinţe asupra pământului; aşadar, avem vara, iarna, avem ploile, zăpada, vânturile, avem arşiţele, mareele care reprezintă în principal o influenţă a lunii şi altele, şi altele; avem atâtea şi atâtea pe pământ, avem schimbări, cunoscutele schimbări care există. Şi întreb, prin urmare: Toate acestea se produc în mod conştient? Adică ştie soarele ce face; ştie pământul ce anume suportă? în mod neîndoielnic, nu! Chiar şi un copilaş de am întreba, ne va spune aceasta. Deoarece nu există o conştiinţă a universului, nu există un eu. Aşadar, cum este cu putinţă acum, ca într-o creaţie ce poartă pecetea puterii, a înţelepciunii şi a dragostei, să se întâmple cu succes toate acestea, într-un mod uimitor, dar să fie rezultatul unei puteri inconştiente? Este cu neputinţă! Cu neputinţă!…
Şi totuşi, copii, toate religiile orientale, care au pătruns în Occident, au un substrat panteist. Budismul, hinduismul, toate acestea au venit în America şi în Europa, iar acum sosesc şi în Grecia împreună cu guru aceştia sunt învăţătorii lor şi cu yoga care reprezintă un sistem de exerciţii; întrucât acolo fac anumite exerciţii şi unele gesturi şi afirmă că e o simplă gimnastică, dar nu e aşa toate acestea au ca bază panteismul.
Fiţi cu luare-aminte: aceşti oameni înşală lumea; ne spun că yoga este o simplă gimnastică! Nu este însă deloc doar o simplă gimnastică, ci are un caracter ritualic! Aşa cum avem şi noi metaniile. La o primă vedere, în chip neîndoielnic, metaniile sunt un exerciţiu: ne îndoim mijlocul, ne îndoim genunchii, ne îndoim gâtul, ne ridicăm, iarăşi ne plecăm la pământ, iarăşi ne ridicăm şi aşa mai departe.
Cineva, care ne vede şi nu ştie de metanii, va spune că facem gimnastică. Dar noi facem oare gimnastică? Sau ceea
39
ce facem are un caracter cultic, religios? Tot aşa este şi atunci când stă cineva şi face diferite exerciţii yoga. Desigur, la început, ei nu spun că aceste exerciţii au un caracter ritualic; dar mai târziu o vor spune chiar ei. Nu vor spune acest lucru începătorilor, nici în ziare sau în alte locuri nu veţi vedea scrise aceste lucruri; însă mai târziu vor spune chiar ei că aceste exerciţii au un caracter ritualic. Aşadar, aşa cum noi spunem: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, aşa şi aceştia spun: Hare Krishna, Hare Krishna… Krishna Krishna, Hare-Hare şi celelalte. Adică întoarcerea la Krishna, întoarcerea la zeul Pan. Aţi auzit? întoarcerea la zeul Pan Adică? Panteism1!
Fiţi cu luare-aminte, să nu ne înşelăm, copiii mei! Fiţi cu multă luare-aminte!…
Mai notaţi faptul că şi masoneria are o învăţătură panteistă; la fel şi teosofia, care îşi trage originea din hinduism şi din budism, este panteistă. Aşadar, să nu credeţi că acestea sunt lucruri îndepărtate şi nu ne ating pe noi; ci se află în jurul nostru, dar şi în mijlocul nostru!
Voiţi să vă spun o expresie uitată, pe care de multe ori o auzim? Zice aşa: Ce floare frumoasă… Ce poate să creeze natura!… Desigur că îmi veţi spune că este o simplă expresie; dar aceste expresii sunt acelea care de multe ori fie trădează, fie predispun. Ce este aceasta? O expresie panteistă. Vedeţi? Şi o spunem în viaţa noastră cotidiană; natura şi natura!…
Oare creează de la sine natura?…. Natura creează sau Dumnezeu creează?… Nu, domnilor, natura nu creează; Dumnezeu creează: „Tatăl Meu până acum lucrează;
1 Pentru hinduism, Krishna este Dumnezeu; acela îl mântuieşte pe om; este singurul mântuitor şi există în toate făpturile. „Existenţele vii, monade minuscule ale Existenţei Desăvârşite, sunt şi acestea desăvârşite, şi au posibilitatea de a cunoaşte absolutul, desăvârşitul Tot (Pan)”, Swami Prabhupada. Rhagavad Gita. O introducere, Bhaktivedanta Book Trust, 1980, p. 19.
40
şi Eu lucrez”1, grăieşte Hristos. Eu, Dumnezeu-Cuvântul, Care le-am creat pe toate, lucrez; şi Tatăl Meu lucrează. Ce lucrează? Tot ceea ce există. Desigur, nu în sensul că Dumnezeu creează acum lucruri noi, de vreme ce Şi-a încetat creaţia Sa, ci lucrează prin faptul de a conserva, de a rândui şi de a le guverna pe toate. Astfel încât vedem că Dumnezeu nu Se identifică cu natura.
Recapitulez:
în primul rând, creaţia totdeauna în relaţie cu Dumnezeu nu este rezultatul unei curgeri din Dumnezeu, nici nu este împreună-fără-de-început cu El, aşa cum susţineau filosofii stoici.
în al doilea rând, lumea nu este împreună-veşnică cu Dumnezeu, nici nu este împreună-fără-început, aşa cum spunea Platon; aşa cum există lumea, există şi Dumnezeu, totdeauna, fără început şi fără sfârşit!
Şi, în al treilea rând, Dumnezeu nu Se identifică cu creaţia Lui, aşa cum susţineau panteiştii; El este în afara acesteia, în ceea ce priveşte fiinţa Sa, se înţelege.
Care este, aşadar, poziţia creştin-ortodoxă, cea revelată? Este aceea că Dumnezeu creează o proiecţie (o realitate) exterioară; tot ceea ce El zideşte se află în afara Lui însuşi.
Aceasta, fiţi puţin atenţi, se numeşte proiecţie exterioară, adică ceva care apare în exterior. Tot ceea ce a creat Dumnezeu nu a preexistat, nici nu are legătură cu propria Lui fiinţă; pe toate le-a creat Dumnezeu din nimic.
Ce înseamnă însă din nimic Aici, copii, ne aflăm în faţa unui hotar al logicii noastre! înseamnă din nimic… şi nu putem înţelege nimic mai mult! Aristotel spunea „nimic dintru nimic”2 şi era o dogmă
1 Ioan 5,17.
2 Aristotel, Opere, vol. 2, Despre Xenofan, 974 a.3, ediţia Reimer, Berlin, 1831.
41
filosofică aceasta; este ceva de la sine vădit. Din nimic ce ar putea să scoată cineva? Nu există nimic; v-am spus aceasta şi mai înainte. Şi, totuşi, în acest punct de neînţeles pentru gândirea omenească vine cuvântul lui Dumnezeu să ne spună că Dumnezeu a făcut totul din nimic.
Mama celor şapte fraţi Macabei, Solomoni, îi spunea ultimului copil al ei: „Copilul meu, să nu uiţi că Dumnezeu dintru nimic pe toate le-a adus întru a fi”. Le-a creat pe toate din cele ce nu sunt, din ceea ce nu există, aşadar, din nimic!1 Aceasta este o poziţie contradictorie, antinomică; nu o putem înţelege. De aceea v-am spus că numai cuvântul lui Dumnezeu poate să ne descopere aceste lucruri. Precum şi de asemenea faptul că Dumnezeu este Unul. Deja de la primul verset al Sfintei Scripturi se menţionează deoarece este o temă fundamentală faptul că Dumnezeu este Unul.
Fiţi cu luare-aminte însă. Acest Dumnezeu este unul transcendent (mai presus de lume) de vreme ce creează timpul şi cosmosul (lumea), aceste două elemente. Lumea, precum ştiţi, este spaţiul. Iar atunci când spunem „spaţiu”, înţelegem „cosmos” (lume), tot ceea ce vedem. Dumnezeu nu are nici o legătură nici cu lumea, nici cu timpul, El este în afara acestora şi, prin urmare, este transcendent, este dincolo de lume şi de timp. Însă lumea (cosmosul) este atât de frumoasă, atât de puternică şi atât de înţeleaptă, încât toţi oamenii de ştiinţă, din toate epocile, rămân uimiţi, uluiţi! Cu atât mai mult astăzi, prin instrumentele mai perfecţionate pe care le deţinem, este cu putinţă să pătrundă ochiul foarte mult în adâncul universului2.
1II Macabei 7, 28: „Rogu-te, fiule, ca căutând la cer şi la pământ, şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din cele ce nu au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu, şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut”.
2 întinderea universului vizibil este legată în mod nemijlocit de vârsta acestuia, a cărei cea mai exactă apreciere este de 13,78±0,037 miliarde de ani. Aceasta are ca rezultat faptul că, pe baza relativităţii restrânse, raza sa este estimată la 13,78 miliarde de ani-lumină, adică distanţa pe care a parcurs-o lumina în intervalul de timp anterior, din epoca Big-Beng-ului şi până acum. însă, pe baza teoriei generale a relativităţii, datorită dilatării spaţiului, raza universului vizibil este estimată la 46 miliarde de ani-lumină! Astăzi putem să vedem la 6 miliarde de ani-lumină depărtare de noi.
42
însă, în cele din urmă, universul este atât de mare, încât ar necesita să construim mijloace cu mult mai puternice ca să putem probabil să vedem marginile fără de sfârşit ale universului! Desigur că nu există margini în univers. Sau ele există, dar fără ca să existe1! Lumina, care se deplasează cu 300000 de kms adică face înconjurul pământului de şapte ori şi jumătate într-o singură secundăca să vină din acel colţişor al universului are nevoie de multe mii de milioane de ani!
Ce spuneţi, copii, este mare universul? Neconceput de mare… de neconceput!
Prin urmare, este un univers extraordinar, puternic! în acest fel vedem puterea lui Dumnezeu pe Care Dumnezeu noi îndrăznim să-L ocărâm!… şi să zicem că nu există!… vai de noi!… dar vedem şi înţelepciunea lui Dumnezeu! Dacă ne aplecăm să privim creaţia, vom rămâne uimiţi. Şi, cu cât mai multă carte învăţăm, cu atât mai mult vedem înţelepciunea lui Dumnezeu, dar şi dragostea Lui o vedem! Şi ce nu izvodeşte Dumnezeu, în uimitoare asocieri şi corelări, pentru ca făpturile să rămână în viaţă, ca să se păstreze creaţia Lui şi să nu se piardă!…
Aşadar, universul a fost făcut de Dumnezeu, de Unul Dumnezeu, de Dumnezeul cel transcendent, şi Care este un Dumnezeu al puterii, al înţelepciunii şi al dragostei!
1 Cel dintâi, Einstein a încercat să dea un răspuns ştiinţific actual la întrebarea dacă spaţiul este infinit sau limitat cu ajutorul teoriei relativităţii generale. Aceste idei ale sale le-a sprijinit pe geniala teorie a matematicianului german G. Riemann, care a conceput, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, noţiunea de „spaţiu curbat” şi a propus un univers sferic, care ar putea să fie limitat şi în acelaşi timp fără nici un fel de limită.
43
Priviţi ce spune textul: „Dumnezeu”! Autorul pune cuvântul Dumnezeul articulat; îi pune articol, deoarece este vorba despre un Dumnezeu concret, iar nu pur şi simplu de un oarecare Dumnezeu. Priviţi însă ce spun oamenii: o putere superioară le-aFăcut pe toate… Care este această putere superioară, o, omule?… Lucruri neclare, lucruri ceţoase! Nu o putere superioară, ci „Dumnezeul”.
însă articolul nu exprimă doar un Dumnezeu concret, ci mai exprimă şi altceva, cu mult mai important, foarte important: îl exprimă pe Dumnezeul personal. El este Dumnezeul, Dumnezeul personal, aşadar, Care are conştiinţa propriului Său Sine. Deoarece, altfel, puterea Lui, înţelepciunea Lui şi dragostea Lui cum s-ar putea exprima dacă Dumnezeu nu ar avea conştiinţă? Este un Dumnezeu Care ne îmbrăţişează şi ne dă posibilitatea de a-L îmbrăţişa şi noi, deoarece pe noi, oamenii, zidirile Lui, ne-a făcut persoane! Şi caută să Se întâlnească Dumnezeul personal cu oamenii cei personali! Cea mai mare fericire în creaţie este întâlnirea omului cu Dumnezeu, persoana omului cu Persoana lui Dumnezeu!
Prin urmare, Dumnezeu a creat cerul şi pământul.
Acum vedem aici o slăbiciune a limbii ebraice, în vreme ce în limba greacă există o întreagă bogăţie. După cum vedeţi, nu există nici o limbă perfectă şi desăvârşită; limbi omeneşti sunt! Grecii ar fi scris: Dumnezeu a făcut universul un singur cuvânt: universul. Evreii însă scriu: Dumnezeu a făcut cerul şi pământul-, două cuvinte. în literatura ebraică nu există un cuvânt care să cuprindă şi cerul, şi pământul. Însă această diferenţiere, că universul este cerul şi pământul,
1 în originalul grecesc o Oso;, adică „Dumnezeul”. Traducerea cu artii ol nu s-a putut păstra şi în limba română, dar este bine de ştiut că în original cuvântul „Dumnezeu” este articulat întrucât acest aspect este extrem de important în enniniile teologice, aşa cum observăm acum şi în explicaţiile părintelui Athanasie (n. tr.).
44
are o foarte mare valoare şi însemnătate, deoarece serveşte unei teze importante, adică aceleia că Dumnezeu este creator şi al cerului, şi al pământului şi astfel dualismul este dat de-o parte!
Ştiţi ce este dualismul?
Oamenii, gnosticii în special, credeau că există dumnezeul cel bun şi dumnezeul cel rău. Inclusiv Platon credea aceasta, deoarece era dualist. Şi până astăzi există dualişti. Şi sistemul religiei masonilor este unul dualist; dar şi teosofia, care constituie teoria masoneriei, este dualistă.
Şi ştiţi cum exprimă aceasta? Ei zic: dumnezeul luminii şi dumnezeul materiei, dumnezeul duhurilor şi dumnezeul trupurilor. Oare nu cumva aceasta spunea şi Platon, că trupul este închisoarea sufletului şi că sufletele se vor elibera din trupuri şi vor pleca să călătorească spre lumi frumoase şi luminoase1?
Nu, copiii mei, nu este aşa! Dumnezeu este Dumnezeul şi al trupurilor, şi al duhurilor; Dumnezeu este şi al cerului, şi al pământului. Nu există dumnezeul pământului, dumnezeul materiei şi dumnezeul duhurilor, al cerului-, Dumnezeu este unul singur. Greşim atunci când spunem că materia este ceva rău. Nu există rău în materie.
Să vă întreb ceva? Este cu putinţă să vorbim atâta timp despre teme înalte, însă să mă iertaţi, acum voi coborî foarte jos ia spuneţi-mi… şi ceea ce mâncăm, care merge în stomacul nostru şi devine acolo înăuntru o substanţă foarte neplăcută care, dacă râgâim vreodată şi ne urcă în gură ne dă o senzaţie foarte neplăcută -, după aceea merge în intestine şi în cele din urmă iese ca fecale ce lucruri dezgustătoare,
1 După Platon, omul este închis în trup (Cratylos, 400c; Gorgias, 493a; Fedon, 62b, 82e). De aceea, doar după moartea sa el va trăi cu adevărat, atunci când sufletul său în sfârşit va fi liber să contemple adevărul întreg fără ca să mai fie deranjat de simţuri (Criton 118a; Legile XII, 959b).
45
nu-i aşa? -, şi pe acestea le-a făcut Dumnezeu? Şi cine v-a spus că este ceva rău? Noţiunea de „rău” este valabilă numai pentru păcat, numai pentru apostazie şi pentru nelegiuire; nu este valabilă pentru materie. Şi totuşi, oamenii au localizat răul într-aceasta, în materia însăşi! Nu există rău în materie. O spun iarăşi pentru a treia oară: nu există rău în materie; răul este în intenţie, în păcat.
Mai mult, unii au localizat răul şi în căsătorie! Ascultaţi: gnosticii socoteau căsătoria a fi spurcată! Scrie aceasta Apostolul Pavel, că va veni vremea când vă vor spune să nu vă căsătoriţi pentru că este spurcată căsătoria1. Este spurcată căsătoria?… pentru că, pentru că şi pentru că?… De ce este spurcată? Unde este păcatul? Nicăieri! Numai în călcarea poruncilor lui Dumnezeu; acolo se află păcatul.
Aşadar, vedeţi unde se ajunge?… Vă spusesem că vom extrage multe lucruri folositoare din explicarea acestei cărţi! Dacă veţi învăţa aceste lucruri de bază, fundamentale, atunci voi singuri veţi trage concluziile în tot ceea ce vi se va întâmpla în viaţa voastră.
Prin urmare, lumea materială şi cea duhovnicească sunt creaţii ale lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu creează şi lumea, şi cerul. Dar ce este cerul? în Sfânta Scriptură cuvântul cer al avem cu trei înţelesuri: este cerul meteorologic (al aerului ce pluteşte deasupra pământului), este cerul astrelor şi cerul duhovnicesc. Noi spunem: norii sunt pe cer sau păsările zboară pe cer -, acesta este cerul meteorologic, al aerului. Spunem: soarele este pe cer, şi acesta este cerul astrelor. De asemenea spunem: Dumnezeu este în cer, care este cerul duhovnicesc.
Aşadar, Dumnezeu creează cerul şi pământul.
Şi aici, copiii mei, se termină primul verset, care ne vorbeşte despre Unul Dumnezeu, Care este pricina creatoare a
1 Vezi 1 Timotei 4,1-5.
46
tuturor. Versetele de mai jos, al doilea şi al treilea, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu le vom observa duminica viitoare, ne arată că Dumnezeu este Treime.
Poate că sunteţi nedumeriţi: Este oare cu putinţă ca deja de la al doilea verset al Facerii, în Vechiul Testament să ne spună că Dumnezeu este Unul, dar triadic, şi că este introdusă dogma Sfintei Treimi, că Dumnezeu este unul, dar în trei Persoane?… Toate acestea le vom vedea, însă, data viitoare. Este uimitor! Uimitor!… Totdeauna, desigur, prin lumina Noului Testament.
Care este concluzia, fiilor? Să recapitulăm lucrurile spuse data trecută, precum şi pe cele de astăzi:
Primul, lumea a avut un început.
Al doilea, lumea nu este rezultatul întâmplării.
Al treilea, lumea nu este o curgere (emanaţie) din Dumnezeu, nici nu Se identifică Dumnezeu cu lumea, nici nu este lumea împreună-fără-de-început cu Dumnezeu, din moment ce, aşa cum am spus, a avut un început.
Al patrulea, lumea a fost făcută de Dumnezeu. De către Unul Dumnezeu; nu de către mulţi zei (dumnezei)!
Al cincilea. Dumnezeu este transcendent (mai presus de lume); aşadar, dincolo şi mai presus de toţi şi de toate. Ce am putea spune despre Dumnezeu, copii? Cine este acela care „întru început a făcut cerul şi pământul”? Un Părinte al Bisericii ne spune că este „Fericita fire, îmbelşugata bunătate, Cel preadorit de toţi cei înzestraţi cu cuvânt şi raţiune acela care face sufletul omenesc să ajungă la odihna pe care în nimic altceva nu o va afla (n. pr Athanasie) -, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată”1.
1 Vezi şi Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Ex aimer on, Omilia 1, PSB 17, trad de Pr. D. Fecioru, Bucureşti 1986, p. 73.
47
Acesta este Dumnezeu, copiii mei, Care a făcut lumea! Acesta este Dumnezeul cel personal! Şi Care, aşa cum vom vedea în Antropologia creştină, ne-a făcut şi pe noi persoane ca să aibă împreună cu noi cu noi cei prea mici… să aibă comuniune!
Cu adevărat, nimeni nu poate face altceva decât să slăvească puterea, înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu!
Duminică, 31 octombrie, 1982
CATEHEZA A TREIA
Starea pământului.
Sfântul Dumnezeu în Treime creează lumea. Fiul şi Duhul Sfânt
„întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul; şi pământul era nevăzut şi netocmit, şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”1.
Cu adevărat, copii, de fiecare dată când citeşte cineva aceste versete sesizează o deosebită măreţie, măreţia lui dumnezeu!
Deja am observat versetul întâi, care menţionează crearea spaţiului şi a timpului, a cerului şi a pământului. Înaintăm acum la versetul al doilea: „Iar pământul era netocmit şi nevăzut. întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Adică: şi pământul era nevăzut, nearătat şi netocmit, neformat şi întuneric era deasupra adâncului, peste ape, iar Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor. Să observăm acest verset şi să-l analizăm.
„Iar pământul”. Prin această conjuncţie adversativă „iar”, după ce ne-a spus foarte frumos că Dumnezeu „a făcut cerul şi pământul”, arată că trecem la tema pământ. Şi cu adevărat tema pământ îl interesează pe sfântul scriitor şi despre acesta
1 Facerea 1,1-3.
50
ne va vorbi. în acest mod, însă, foarte literar şi foarte firesc, el trece la tema pământ.
La fel ca în Tatăl nostru. Zicem: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta…” Până aici vorbim despre Tatăl nostru, Care este în ceruri. Apoi zicem: „facă-se voia Ta, precum în cer, şi pe pământ”, unde printr-un mod, de asemenea, foarte literar trecem de la tema cer la tema pământ. Şi continuă: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” şi aşa mai departe, unde acestea se referă deja la temele legate de pământ. Aşadar, în acest mod foarte frumos, de la temele cereşti ne coborâm la cele pământeşti: „Facă-se voia Ta, precum în cer, şi pe pământ”!
Vedem, aşadar, cum de aici încolo sfântul autor se va ocupa numai cu pământul; de-acum, de acesta se interesează. Dacă pe om acum, în cursul istoriei, îl va interesa şi cerul, am putea spune că aceasta nu ar fi putut să fie prevăzut. Socotesc însă că în principiu pe om îl interesează pământul.
Iar că aşa stau lucrurile, copiii mei, vedem aceasta şi din următorul punct. Oamenii contemporani, chiar dacă nu au nici o legătură cu cuvântul lui Dumnezeu, se întreabă şi spun: când omul porneşte să cucerească creaţia, lumea, universul, stelele, cum face el aceasta, dacă încă nu a pus în rânduială stăpânirea lui pământească? Atâta timp cât nu avem pe pământ nici pace, nici fericire şi ne mâncăm între noi şi facem războaie şi celelalte, pentru ce să alergăm acum mai departe, spre alte spaţii?
însă este vădit faptul că războiul este acela care-i face pe oameni să caute alte lucruri mai departe. Heraclit spunea că războiul este părintele tuturor lucrurilor1. Şi cu adevărat,
1 Heraclit din Efes, Despre fire, 53.1 -3, Ed. Weidmann, Berlin, 1951. „Iar războiul tuturor le este părinte, tuturor împărat, şi prin el unii se arată zei, iar alţii, oameni, pe unii îi face sclavi, iar pe alţii, liberi”.
51
această vânătoare pe care o fac oamenii, această cursă pentru a cuceri pământul arată faptul că cucerirea pământului se va face prin cer. Dacă, spre pildă, cucerim luna, atunci de acolo vom putea să controlăm tot pământul. Adică raţiuni pur militare şi de cucerire îi împing pe oameni să se mişte astfel. Aceasta este, din nefericire, o realitate1.
Am putea însă să spunem că, atunci când sfântul scriitor spune cer, nu este totdeauna acelaşi lucru cu ceea ce numim cer meteorologic sau stelar; există şi cerul duhovnicesc, există lumea îngerilor. Aşadar, atunci când Sfânta Scriptură grăieşte „Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”, putem să privim şi din această perspectivă, anume că Dumnezeu a făcut lumea duhovnicească şi lumea materială.
însă, atunci pământul constituie întregul univers; deoarece, cu adevărat, şi soarele este pământ, adică în înţeles larg, de vreme ce şi acesta este alcătuit din aceleaşi materii. Sau, dacă doriţi, invers: dacă pământul nostru s-a desprins din soare, după o anumită teorie, atunci materiile pe care le întâlnim pe pământ le vom întâlni şi în soare, care este principiul de bază, punctul de plecare am putea spune, al compoziţiei pământului.
Dar şi luna în acelaşi fel trebuie înţeleasă. Când am ।ucis pe lună, am găsit pământ. Desigur că folosim termeni tehnici, aşa cum de pildă spunem aselenizare în loc de aterizare pentru a deosebi luna de pământ, sau amartizare, dacă păşim pe Marte, sau asorizare, dacă presupunem că am putea
1 pe 23 martie 1983, SUA a hotărât să pună în aplicare un program militar care ar schimba cursul istoriei mondiale, prin Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defence Initiative), în sens larg cunoscută drept Războiul Stelelor. Scopul acestui program a fost crearea unui scut antirachetă nord-american împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale lansate de un alt inamic prin instalarea sistemelor de apărare şi a noilor arme de înaltă TEHNOLOGIE chiar şi în spaţiu!
52
să călătorim şi să mergem pe Soare şi să aterizăm pe suprafaţa lui!…
Acestea sunt figuri de stil, nu-i aşa? Acum vorbesc despre noţiuni. Dar toate acestea, întregul univers, în realitate este pământ în înţelesul larg al cuvântului. Oriunde vom merge vom găsi elemente materiale pe care le întâlnim pe pământ. Altă chestiune este acum dacă s-ar putea să găsim şi altceva ce nu avem pe pământ sau să existe pe pământ ceva şi să nu existe altundeva din spectrul materiei. Şi se pare că întregul univers este alcătuit din elementele cunoscute de noi, pe care le învăţăm la Chimie în tabelul lui Mendeleev1. Structura universului pare să fie din aceste elemente, în care pornim de la hidrogen şi ajungem la acele elemente compuse din care, repet, se pare că este zidită întreaga creaţie.
Ceva mai mult am putea spune cu o altă ocazie cu privire la tema compoziţiei materiei. Totuşi, în cazul de faţă, se cuvine să ştim că Facerea nu este o lucrare ştiinţifică, nu este o carte care să ofere elemente ştiinţifice, aşa cum ar fi Astronomia sau Geologia, ci este o carte în care Dumnezeu îşi descoperă voia Sa şi are scopuri pastorale şi religioase, aşadar, cum să aflăm toţi, chiar şi oamenii cei mai simpli, faptul că zidirea, lumea întreagă, este creaţia lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu este Părintele nostru, pe Care avem datoria să-L iubim şi să-I păzim poruncile.
Acesta este scopul pentru care a fost scrisă cartea Facerii-, aşadar aceasta a fost scrisă într-un stil popular din raţiuni pastorale şi religioase. Altceva este acum faptul că, în ciuda simplităţii nu este o carte naivă sau simplistă; ci este simplă!
1 în 1869, Dimitri Ivanovici Mendeleev a publicat un tabel periodic al elementelor chimice, care este un catalog al elementelor chimice în formă de tabel, într-o dispunere organizată pe baza numărului lor atomic, a configuraţiei electronice şi a proprietăţilor lor chimice recurente.
53
aceasta are o exactitate care ne uimeşte, în adevăratul sens al cuvântului!
Astfel, de aici înainte ne vom ocupa cu pământul nostru; toate celelalte corpuri cereşti nu ne vor preocupa.
Şi continuăm: „Iar pământul era nevăzut”1.
Aşadar, pentru cine era nevăzut? Când spunem că ceva este văzut sau nevăzut, presupunem un anumit ochi. Era cineva care privea? Poate îmi veţi spune: Dumnezeu. Însă Dumnezeu este Acela Care creează şi le vede pe toate; pentru Dumnezeu nu există nimic ascuns; Dumnezeu le vede pe toate. Atunci pentru cine era nevăzut pământul? Oare pentru îngeri?
Este cunoscut şi aici avem o exactitate deosebită a sfintei Scripturi faptul că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dacă admitem înţelesul mai larg, cerul este lumea duhovnicească, cu adevărat lumea duhovnicească a fost creată înaintea lumii materiale. Ne spune aceasta cartea lui Iov că atunci „când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngeiii Mei”2. Aşadar, atunci când îngerii au văzut că a fost creat universul, stelele, atunci L-au lăudat, L-au slăvit pe Dumnezeu. Iată, prin urmare, cum erminia pe care v-am spus-o mai înainte are suport, anume că cerul aici poate să fie socotit nu cerul stelar, ci cel duhovnicesc, care în mod cert a precedat cerul material.
Nu cumva îngerii nu vedeau pământul, era pentru aceştia nevăzut?
Nu. Deja la acest punct Moisi scrie şi înţelege totdeauna prin dimensiunea fizică, iar nu prin cea duhovnicească. Atunci pentru cine? încă nu exista omul. Ascultaţi cu atenţie. Aici este presupus un ochi de observator. Autorul
1 Facerea 1,2.
2 Iov, 38,7.
54
face o presupunere. Ceea ce vă spun acum este foarte important, deoarece mai jos se vor dezlega foarte multe dintre nedumeririle noastre, în timp ce vom studia acest capitol al cărţii Facerii. Intră, aşadar, un observator ipotetic, care este plasat la suprafaţa pământului. Şi tot ceea ce ar putea vedea acesta, aceea ne şi descrie cartea Facerii. Astfel încât, pentru ochiul observatorului, pământul era nevăzut.
Dar de ce pământul era nevăzut? Din ce pricină? Aşadar, de ce era nevăzut şi nu putea cineva să-l vadă? Ce era acela care îl făcea pe pământ nevăzut?
Era o negură foarte densă de nori, care exista deasupra suprafeţei pământului. Toate oceanele care există astăzi, cu volumul lor extraordinar de mare de apă pe care-l au, au fost sub formă de nori.
Poate că aţi învăţat la Geografie despre ceea ce cuprind oceanele, care în mod cert acoperă o mai mare parte a suprafeţei pământului decât uscatul; oceanele acoperă trei pătrimi din suprafaţa pământului. Şi există adâncimi ale mărilor care depăşesc zece mii de metri1. Gândiţi-vă că aici, în Marea Egee, care este o mare închisă, lângă promontoriul Tenaro, în extremitatea Peloponezului, adâncimea mării este de peste cinci mii de metri2! Nu ştiu dacă voi cunoaşteţi acest lucru. Este cel mai adânc punct din Marea Egee; din acest motiv, poate, acolo sunt şi furtuni îngrozitoare.
Aşadar, ce volum de apă există astăzi în oceane! Acest volum de apă se afla odinioară în atmosferă, deasupra suprafeţei pământului, deoarece pământul atunci se afla într-o
1 Groapa Marianelor este cel mai adânc punct al oceanelor planetei şi cel mai scăzut punct al suprafeţei scoarţei terestre, care ajunge la 10.971 de metri sub suprafaţa mării. Aceasta se află în Oceanul Pacific, la răsărit de insulele Mariane.
2 Puţul Oinousses este o groapă în Marea ioniei, la Sud-Vest de Pylos, unde se atinge adâncimea de 5267 de metri.
55
stare foarte caldă ne spune ştiinţa acest lucru şi, în consecinţă, toată această apă se afla sub formă de nori!
Aţi văzut înnorarea pe care am avut-o ieri, şi ziua a fost întunecată; adică nu am avut lumină, decât numai puţină lumină de la soare, şi aceasta prin difuzare, nu printr-o strălucire directă. Puteţi acum să vă închipuiţi ce ar însemna să avem toate oceanele deasupra capului nostru sub formă de nori, dacă ar mai putea să treacă lumina? în mod neîndoielnic, nu!
Prin urmare, atunci când se spune că pământul era nevăzut înseamnă că, pentru un observator ce s-ar fi aflat pe pământ, nu ar fi ajuns lumina solară şi, astfel, nu s-ar fi putut vedea. Acest lucru de altfel îl vom vedea puţin mai jos, în versetul al şaselea, acolo unde Dumnezeu va da formă apelor, acelea care vor cădea pe suprafaţa pământului şi acelea care vor urca de la suprafaţa pământului şi vor forma norii. Va spune: „Să fie despărţind apă de apă!” Ascultaţi această frază: „Să fie despărţind apă de apă!”! Ce înseamnă apă şi Apă? Apa care este jos şi apa care este sus, unde sunt norii. Acum însă toată apa este sus. Încet-încet vor începe să se răcească norii, se va răci pământul, apa va cădea pe suprafaţa lui, iar atunci apa se va găsi şi sus, şi jos. încă şi pe aceasta o va modela Dumnezeu, formând râurile, lacurile, mările şi oceanele, şi astfel suprafaţa pământului va dobândi forma sa normală, pe care o cunoaştem astăzi.
încât iată de ce pământul era nevăzut.
Dar „şi netocmit”, adică nemodelat, fără o formă definitivă. Ce înseamnă aceasta?
Aşa cum poate ştiţi, întregul univers, prin urmare şi pământul, a fost făcut din nefiinţă, din nimic, şi nu a avut forma pe care o are astăzi. Pământul constituie o parte foarte neînsemnată din univers, o particulă infinitezimală… cu adevărat
56
neînsemnat… gândiţi-vă la o plajă nesfârşită, de kilometri întregi acoperită cu nisip. Dacă o să vă aplecaţi şi veţi lua un fir de nisip, atunci veţi înţelege că acesta este pământul în raport cu universul întreg!… Foarte neînsemnat!
Poate veţi întreba: Bine, şi în acest loc neînsemnat care se numeşte Pământ l-a aşezat Dumnezeu pe om?…
Adevărat, există altundeva oameni? Desigur că acest subiect nu se găseşte în tema noastră de astăzi; poate însă o vom discuta întrucât trebuie ca toate aceste nedumeriri să vi se desluşească. Se pare că altundeva nu există; omul este singura făptură raţională din întreaga creaţie. Dacă există sau nu viaţă în alte spaţii ale universului, aceasta nu ştim. Până în acest moment nu s-a găsit viaţă; nu oameni, dar nici măcar viaţă.
Dar îmi veţi spune: Universul este mort? Ksz se pare! Şi s-a făcut acest univers pentru a sluji pământului?. Aşa se pare! Dar este uimitor! Aşa se pare! Dar atât de important este omul?… Ei, aşa se pare! Aşadar?…
Este ceea ce spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a sublinia valoarea omului, că pentru el au fost trimişi prorocii, pentru el a fost făcută întreaga lume, pentru el a fost întins cerul, şi celelalte, şi celelalte1. Aşa cum foarte frumos spune Pascal, soarele îl ucide pe om; dar nu ştie că-l ucide. Soarele în raport cu omul este colosal mai mare; omul însă ştie că moare2.
1 De Lazaro, PG 48.1029.23-34. „Nu-l trec pe om cu vederea; chiar dacă-i unul singur, este om, cel mai de seamă vieţuitor al lui Dumnezeu… pentru el a fost întins cerul, pentru el se arată soarele, pentru el aleargă luna, pentru el a fost revărsat văzduhul, pentru el curg izvoarele, pentru el a fost desfăşurată marea, pentru el au fost trimişi prorocii, pentru el a fost dată Legea. Dar ce zic eu de toate astea? Pentru el, Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a făcut om”.
2 Blaise Pascal, L’homme est un roşeau pensant, Fragmentul 347: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură; dar este o trestie gânditoare. Nu e nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar, chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide, PEntru că el ştie că moare şi e conştient de avantajul pe care universul îl are faţă de el, din faptul că acesta [universul, n. n.] nu ştie nimic”, trad. Maria Ivănescu, Ed. Aion, 1998, p. 296.
57
Aceasta înseamnă că omul are conştiinţă, este chip al lui Dumnezeu, în vreme ce universul nu! Şi acest înfricoşător univers este înfricoşător nu numai din perspectiva întinderii, ci şi din perspectiva neospitalităţii sale! Gândiţi-vă la acest lucru: unde să merg?… Cei ce au mers pe lună şi mai departe spun că universul este îngrozitor, provoacă frică! Este îngrozitor!
Bine, dar acest univers îngrozitor pentru ce s-a făcut? Ce ar vrea să exprime? în mod cert vrea să exprime puterea lui Dumnezeu. Ca să înveţi să nu aduci blasfemii, omule, şi să-l cinsteşti pe Dumnezeu! Să exprime încă şi înţelepciunea lui Dumnezeu. însă acesta mai are şi o valoare practică: Acest univers va deveni ospitalier pentru împărăţie a lui Dumnezeu! Universul va fi reconstruit, va fi restructurat. Atunci când va veni a doua oară Iisus Hristos, Care este Creatorul a toate, le va face pe toate noi1! Nu este uimitor?… De aceea v-am spus, când aceste lucruri la un moment dat grăiesc în Inima noastră, simţim o anumită cuviinţă, şi atunci ne închinăm lui Dumnezeu şi îl slăvim cu toată inima noastră. Sunt lucruri extraordinare, copiii mei, lucruri de mare cuviinţă!…
Aşadar, pământul nostru era netocmit, era neformat; în mersul său însă este destinat să devină locuinţa omului, pentru această făptură unică pe pământ!
Dar, atunci când zice că pământul nostru era neformat, ce vrea să spună exact? Vrea să spună că încă nu primise această frumuseţe pe care o are acum. La început exista acel întuneric care stăpânea din pricina negurii foarte dense şi încă pentru că pământul trebuia să devină lume (kosmos)2. Aşa cum
1 Apocalipsa 21,5.
2 în limba greacă termenul xâtrpoţ înseamnă atât „lume, cosmos”, cât şi jmilnab.T (n. tr.).
58
poate ştiţi, în limba greacă lume (kosmos) înseamnă „podoabă, împodobire” Vechii greci prin acest nume lume (kosmos) doreau să arate că pământul, universul, este împodobit, că posedă frumuseţi, că are ornamente!… aceasta vrea să spună lume (kosmos). Aşadar, lumea trebuia să devină kosmos, să devină podoabă, să se împodobească.
Şi Dumnezeu-Cuvântul, acum, de la forma grosieră merge la detalii; din ceea ce nu este El creează existenţa (pe a fi), iar acum din ceea ce este începe modelarea. De-acum nu vom mai vedea puterea lui Dumnezeu în acest univers înspăimântător, ci vom vedea înţelepciunea lui Dumnezeu în detalii, atunci când Dumnezeu-Cuvântul va începe să creeze plantele şi animalele. Noi astăzi cu ajutorul microscopului descoperim structura creaţiei prin cercetarea fenomenului vieţii într-o uimitoare şi formidabil de mare bogăţie, care ne lasă pe noi oamenii uimiţi! Atât de mult, desigur, încât Sfântul Isaac sirul ne îndeamnă să citim cu lăcomie, fără saţiu, cărţile naturaliştilor, adică ale acelora care scriu despre istoria naturii, deoarece acolo vom descoperi atotputernicia şi înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu1.
De aceea şi Domnul a făcut o invitaţie la cercetare şi observare; adică ne cheamă să devenim ucenici (elevi), să ne ucenicim în dobândirea observaţiei, spunând: „Priviţi la păsările cerului… luaţi seama la crinii câmpului”2. Luaţi un crinişor sau aceste floricele pe care, atunci când intrăm în primăvară, le călcăm în picioare pe pajişte, cu nepăsare.
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul 23, Despre dragostea faţă de Dumnezeu, trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. X, Bucureşti,
1981, p. 128: „Citeşte continuu şi cu nesaţ din cărţile învăţătorilor despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că acestea călăuzesc mintea ca să vadă rânduiala făpturilor lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui şi o împuternicesc prin ele şi o pregătesc să dobândească înţelesuri luminoase din subţirimea lor şi o fac să călătorească cu curăţie spre înţelegerea făpturilor lui Dumnezeu”.
2 Matei 6,26-28.
59
Dumnezeu le-a împodobit şi nu contează dacă le calci; ţi-a aşternut covor din flori ţie, omule, împăratul creaţiei, ca să păşeşti pe el! Apleacă-te, ia o floricică, aceea pe care până acum n-ai observat-o, ia şi o lupă care măreşte şi priveşte-o!
M-a impresionat faptul că o bancă de la noi a editat anul trecut un calendar care are imagini tocmai din faună, cu păsări din spaţiul nostru grecesc, cu titlul: Acelea la care nu luăm aminte, ca cele ce suntfoarte obişnuite…
Şi totuşi, dacă luăm o lupă care măreşte pentru a privi şi începem să cercetăm mai multe lucruri, nu doar să le observăm, vom rămâne uimiţi. Este ceea ce a grăit Domnul, anume că nici Solomon nu s-a înveşmântat, în toată măreţia sa împărătească, aşa cum este înveşmântat, prin asocierile de culori şi frumuseţe, un simplu crin al ţarinei1.
Acestea corespund fasonării pământului.
Prin urmare, până acum pământul rămâne nemodelat (nctocmit). Nu apăruse fenomenul vieţii, nici în chipul plantelor, nici în chipul animalelor; este, aşadar, ceea ce am numi astăzi materie moartă. Şi mai cu seamă suprafaţa pământului nu era formată aşa cum este astăzi, unde sunt lacurile, mările, promontoriile, insulele; nu; era precum o construcţie „la roşu”, ca să spunem aşa, grosso modo.
Şi continuă: „Şi întuneric era deasupra adâncului (abisului). Ce vrea să spună prin adânc (abis)? Cuvântul abis (âfliwot;) provine din privativul a şi flvdoţ (fund), adică ceva fără fund. în sens propriu cuvântul înseamnă apa cea multă care nu are fund, fără adânc, care acoperă pământul. Atât de multă era apa! Adânc (abis), aşadar, este apa cea multă fără să existe fund. Desigur că aceasta este o metaforă, deoarece nu există mare fără fund! Atunci când, de exemplu, mergem în în Oceanul Pacific şi aruncăm o sondă pentru măsurarea
1 Vezi Matei 6,29.
60
adâncimii, adică o greutate agăţată de un fir ca să vedem cât de jos coboară sonda, ne vom osteni foarte mult! Vom spune că oceanul este în acest loc un abis, fără fund! A spus acest lucru şi Iona atunci când s-a aruncat în apă: „Adâncul cel mai din urmă m-a înconjurat”1, m-a înconjurat cea mai adâncă mare, apele cele multe m-au acoperit.
Mai spune însă că întuneric era deasupra adâncului (abisului). Cu adevărat, acesta este întunericul care exista între apa care era în partea de jos, aşa cum v-am spus, şi apa care era în partea de sus sub formă de nori.
V-am vorbit mai înainte despre versetul al şaselea, care se referă la a doua zi a creaţiei; cuvânt cu cuvânt este în felul următor: „Şi au zis Dumnezeu să se facă tărie în mijlocul apei şi să fie despărţind apă de apă! Şi a fost aşa”. Adică să fie o tărie care să despartă o apă de cealaltă apă, şi aşa a fost.
Vă reamintesc faptul că totdeauna toate acestea sunt valabile pentru un observator ipotetic care se află la suprafaţa pământului.
Şi continuă mai jos al doilea verset al capitolului întâi:
„Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta, într-un anume fel, deasupra apelor.
Copii, fiţi cu luare-aminte la acest pasaj!
Cine este acest Duh al lui Dumnezeu Care Se purta deasupra apelor, Care Se afla deasupra apelor?
Totdeauna, prin lumina Noului Testament, este vorba despre Sfântul Duh. Spune, aşadar, că Sfântul Duh era deasupra apelor pământului2.
1 Iona 2, 6.
2 Vezi Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a II-a la Exaimeron, EPE, vol. 4, pp. 84-86: „Moisi vorbeşte aici fie de duhul acesta de pe pământ, adică de mişcarea aerului…. fie ceea ce este şi mai adevărat, sens acceptat şi de cei ce au comentat textul acesta înaintea noastră de Duhul lui Dumnezeu, numit cel Sfânt…”. Vezi şi PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBM BOR, Bucureşti, 1986, p. 92.
61
Dar, dacă Dumnezeu este Duh, atunci nu are înţeles expresia „Duhul lui Dumnezeu” deoarece, atunci am traduce prin: şi duhul duhului! Este puţin ciudat! Aşadar, atunci când zice „şi Duhul luiDumnezeu” înseamnă că este altceva; şi acest altceva, cu adevărat, sub lumina Noului Testament, este a treia Persoană a Sfintei Treimi, este Sfântul Duh. Aşa cum spunem şi acum aceasta, de-acum în limbajul Noului Testament, Duhul lui Dumnezeu. Aşadar, aici, prin „Dumnezeu”se înţelege prima Persoană a Sfintei Treimi, iar prin „Duhul lui Dumnezeu” se înţelege cea de-a treia Persoană a Treimii. Este Tatăl Care îl trimite pe Sfântul Duh pe pământ. Aşadar, îl găsim aici pe Sfântul Duh? Da, desigur!
Imediat mai jos va vorbi şi despre a doua Persoană.
„Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Aţi văzut? „Azis” Acel „a zis” îl exprimă pe Dumnezeu-Cuvântul!… este Cuvântul Tatălui!… Cuvântul Tatălui este Acela Care creează lumea, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Vă amintesc acea minunată zicere din Psaltire, care se spune în Psalmul 32: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”1. Adică: cu Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi s-au zidit cerurile, şi cu Duhul Domnului a treia Persoană a Sfintei Treimi au fost făcute, precum o puternică oştire, mulţimea stelelor.
Domnul este prima Persoană a Sfintei Treimi, cuvântul Domnului este a doua Persoană şi duhul gurii Lui este a treia Persoană a Sfintei Treimi. Aşadar, cerurile au fost făcute/au fost create „cu cuvântul Domnului”, cu Cuvântul Său, prin Fiul Său, şi sunt ţinute, există şi viază prin Duhul Său cel Sfânt. O să vă recitesc versetul: „Prin cuvântul Său s-au
1 Psalmii 32,6.
62
întemeiat cerurile şi prin duhul Său sunt ţinute”. Astfel încât vedem că există aici întreaga Sfântă Treime.
Foarte frumos spune aceasta Sfântul Irineu al Lyonului: „Tatăl binevoieşte şi porunceşte, iar Fiul Său, Cuvântul face şi creează, iar Duhul (Sfânt) nutreşte şi creşte”1.
Dar şi Teofil al Antiohiei spune următoarele: „Ce altceva este glasul lui Dumnezeu, decât Cuvântul lui Dumnezeu, Care este Fiul Său?”2
Prin urmare, acel „a zis Dumnezeu” înseamnă că creează prin Fiul şi Cuvântul Său. Este cu adevărat un lucru măreţ. Voi vorbi cu o altă ocazie despre faptul că aici avem prezenţa Sfântului Dumnezeu în Treime.
Dar aţi fost cu luare-aminte la ce s-a spus în primul verset? Cine „întru început a făcut cerul şi pământul”? „Dumnezeu!” Aceasta exprimă faptul că Dumnezeu este unul. Apoi, ce a făcut Dumnezeu „şi a fost lumină”? „A zis”, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi încă, cine „Se purta pe deasupra apelor”? „Duhul lui Dumnezeu”, adică Sfântul Duh. Acestea trei exprimă faptul că Dumnezeu este unul, dar este şi treimic. Aşadar, din primele şi din toate versetele primei cărţi a Sfintei Scripturi decurge un fundament, anume că Dumnezeu este unul, dar şi un alt fundament, anume că Dumnezeu este şi treimic, este în trei Persoane. Şi, cu adevărat, fundamentul unei religii este cunoaşterea despre cine anume este Dumnezeu.
Ascultaţi, copii: fundamentele fiecărei religii, ale oricăreia dintre religii sunt trei. Primul fundament este Dumnezeu, al doilea fundament este omul, iar al treilea fundament este relaţia omului cu Dumnezeu sau a lui Dumnezeu cu omul. Aşadar, trei sunt delimitările, trei sunt elementele distinctive
1 BEHEZ, vol. 5,158,26.
2BEHEZ, vol. 5,36,40.
63
ale unei religii: Dumnezeu, omul şi relaţia dintre aceste două persoane, dintre Dumnezeu şi om. Aceasta se numeşte religie.
Ascultaţi: Dacă sunteţi întrebaţi ce este religia, să ştiţi, aceasta este: cunoaşterea lui Dumnezeu, adică cine este Dumnezeu, cunoaşterea omului, dar şi care este relaţia dintre aceştia doi. Peste tot, în toate religiile veţi întâlni aceasta. Şi, dacă am vrea să judecăm dacă ceva constituie sau nu este religie aşa cum este, să zicem, masoneria -, dacă găsim aceste trei elemente, atunci îndată spunem că da, este religie; gata! Acestea sunt elementele distinctive.
Aşadar, aici cu adevărat ni se descoperă cine este Dumnezeu, primul fundament. Cine este aici Dumnezeu? Este unul în Treime şi Treime în Unime. Dumnezeu este unimea, unul este Dumnezeu; dar este şi treimic, trei Persoane. Una este fiinţa lui Dumnezeu, dar trei sunt Persoanele.
Aceasta se numeşte unul, un singur Dumnezeu, în treime, adică în trei Persoane; dar şi treime, trei Persoane, într-o unime, într-ofiinţă. Şi îndată, aşa cum v-am spus, din primele versete ale Sfintei Scripturi decurge fundamentul despre cine este Dumnezeu; El este unul şi treimic. Cu adevărat acesta este un lucru măreţ!
Aţi fi bănuit vreodată că exact de acolo ar decurge aceste înţelesuri, de la începutul-începutului cărţii Facerii. De acolo şi trebuia să decurgă, dacă începem să învăţăm cine este Dumnezeu. Prin deschiderea Sfintei Scripturi trebuia să aflăm cine este Dumnezeu.
Însă poate că cineva ar spune că prin expresiile „Dumnezeu” şi „Duhul lui Dumnezeu” şi „a zis Dumnezeu” nu se Vede foarte limpede cine este Dumnezeu.
Da, deoarece, dacă această descoperire se făcea de la început exista primejdia ca evreii să cadă în idolatrie, în vreme
64
ce ei trebuiau să rămână în monoteism. Aşadar, singurul lucru care trebuia să se întâmple era să fie descoperit Dumnezeul Treimic, dar într-un chip umbros, ca să nu ajungă evreii la idolatrie şi să spună că există mulţi dumnezei. Aceasta ar fi fost o mare primejdie; oamenii erau încă nematurizaţi. Rămânea, aşadar, privilegiul acestei plinătăţi a descoperirii (revelaţiei) Sfântului Dumnezeu Treimic în Fiul lui Dumnezeu, Care a venit să descopere că Dumnezeu este Treimic.
Aşadar, deplina descoperire (revelaţie) ne-o va face Dumnezeu-Cuvântul întrupat, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care va veni să ne-o spună de-acum în chip deplin, iar nu într-un chip umbros.
Vă amintiţi ce grăieşte Domnul în rugăciunea Sa arhierească, în Evanghelia după Ioan? „Arătat-am numele Tău oamenilor”1. Care este numele lui Dumnezeu? Numele lui Dumnezeu pe care ni-l descoperă Hristos nu este Yahve, Domnul. Această descoperire s-a făcut în Vechiul Testament. Cu adevărat, Dumnezeu este unul şi Se numeşte Domnul. Însă, fără să înceteze să fie Domnul, acum înaintăm la o descoperire mai înaltă.
Trebuie să cunoaştem că avem trei descoperiri ale numelui lui Dumnezeu şi nu mai avem altă descoperire. Scrie aceasta în capitolul al şaselea din cartea Ieşirea. Zice acolo Dumnezeu către Moisi: „Numele meu, Domnul, nu i l-am descoperit lui Avraam”2. Aceluia îi descoperise numele Dumnezeu. Dar s-ar putea să spună cineva că sunt şi alţi dumnezei. Numele Domnul, adică suveranul absolut, care exclude existenţa altor dumnezei, îl descoperă lui Moisi; este numele Yahve, în limba ebraică, care în greceşte înseamnă Domnul.
1 Ioan 17,6; 26. Vezi şi Evrei 2,12.
2 Ieşirea 6,3. Vezi şi 3,14-15 (cf. Septuaginta).
65
Care este a treia descoperire şi de către cine este făcută? Este făcută de către Iisus Hristos şi este: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Vă amintiţi ce zice în Evanghelia după Matei!
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”1. Nu spune în numele (la plural), ci „în numele (la singular2)”, deoarece unul este Dumnezeu.
Aşadar, observăm aici, copii, faptul că într-adevăr, într-un mod minunat, la întregul act de creaţie sunt împreună-prezente cele trei Persoane ale Sfintei Treimi şi împreună-crează; Tatăl voieşte, Fiul începe creaţia, în vreme ce Sfântul Duh dă viaţă creaţiei.
Dar ce înseamnă „Dumnezeu voieşte”? Ce înseamnă fiul creează”? Şi ce înseamnă că „Sfântul Duh dă viaţă creaţiei”? Aceasta, copiii mei, cu ajutorul lui Dumnezeu o vom vedea în duminica viitoare!,
Duminică, 7 noiembrie, 1982
1 Matei 28,19.
2 Nuanţe sesizabile numai în originalul grecesc (n. tr.).
CATEHEZA A PATRA
Duhul lui Dumnezeu deasupra apelor.
Crearea luminii
Am spus, copii, data trecută, că în actul creaţiei Se află de faţă Sfântul Dumnezeu Treimic, adică creatorul a fost Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; mai concret. Tatăl a voit, Fiul a creat, iar Sfântul Duh a dat viaţă. totuşi, observăm că cele trei Persoane conlucrează în actul creaţiei; aşadar, Tatăl îşi exprimă atotputernicia Sa, fiul, înţelepciunea Sa, iar Sfântul Duh, puterea Sa dătătoare de viaţă şi desăvârşitoare a creaţiei. în special Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi, întrucât creează, Se numeşte înţelepciune; înţelepciunea lui Dumnezeu.
în Vechiul Testament, în cartea Pildelor, în capitolul al Optulea, se zice: „Eu, înţelepciunea… când gătea cerul, cu dânsul eram adică cu Dumnezeu -, eu, înţelepciunea… eram la Dânsul tocmind”1. Adică eu, înţelepciunea, atunci când Tatăl meu gătea cerul, eram de faţă împreună cu El; EU, înţelepciunea, eram lângă El şi rânduiam creaţia. Ce frumoasă este această imagine! Aşadar, vedem, cu adevărat, pe a doua Persoană, pe Fiul lui Dumnezeu, Care este înţelepciunea lui Dumnezeu, cum creează lumea. Şi Sfântul Ioan Evanghelistul ne va spune următoarele: „Toate prin El s-au Făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”2.
1 Pildele 8, 28-30.
2 Ioan 1,3.
68
Aici pricepeţi care este identitatea lui Iisus Hristos? El este înţelepciunea lui Dumnezeu-, adică înţelepciunea care a creat lumea. Această înţelepciune, într-un anumit moment temporar al creaţiei, a asumat firea omenească. Ce lucru uimitor! Că Acela pe Care L-am avut printre noi, de vreme ce „întru ale Sale a venit”1, este Ziditorul a toate! Ce uimitor!…
Şi spune aici Sfântul Ioan că toate, totul, până la ultimul atom al materiei, toate s-au făcut prin Fiul, prin Acela Care S-a întrupat, prin Iisus Hristos, şi fără Acesta fără Cuvântul Care S-a întrupat nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut.
Iar Apostolul Pavel în Epistola sa către Coloseni ne va spune: „Toate s-au făcut prin El şi pentru El”2. Toate au fost zidite, au fost create prin Fiul, prin Iisus Hristos, dar şi pe seama lui Iisus Hristos.
Fiţi cu luare-aminte la acest punct: toate au fost create pe seama Lui. Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu sau înţelepciunea ipostasiată, cum se zice, adică cea personală, deoarece este persoană înţelepciunea ipostasiată a făcut lumea şi a făcut-o pentru Ea însăşi. Acesta este un al doilea punct de neasemuită măreţie, anume că Dumnezeu zideşte lumea pentru Sine însuşi.
Vom vedea puţin mai jos de ce şi cum.
Ce spuneţi, prin urmare, copiii mei? îl recunoaşteţi pe Dumnezeu-Cuvântul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a făcut Om şi, aşa cum grăieşte Sfântul Ioan Evanghelistul, „S-a sălăşluit întru noi”3, adică a venit şi Şi-a aşezat cortul Său, locuinţa Sa între noi? îl recunoaşteţi?…
Ce să spunem despre acest lucru?… Nu ştiu dacă am putea să simţim cândva că ne-a cercetat Dumnezeu!… Ne-a
1 Ioan 1,11. Vezi şiIsaia 8,10; Baruh 3, 38.
2 Coloseni 1,6.
3 Ioan 1,14.
69
cercetat prin întruparea Sa. Nu a venit printr-un fulger, printr-un tunet, printr-o strălucire neobişnuită, printr-un glas, ci a venit într-un chip asemenea nouă1.
Sfântul Evanghelist Ioan menţionează această scenă, poziţie, stare atât de frumoasă şi realistă, pentru Dumnezeu, desigur: „În lume era”, Dumnezeu-Cuvântul era în lume nu doar ca atotprezent, ci şi ca proniator şi guvernator a toate, „şi lumea prin El s-a făcut”, creaţia a fost făcută prin Fiul, „dar lumea nu L-a cunoscut”, iar lumea nu L-a recunoscut, „întru ale Sale a venit”, a venit în casa noastră, a venit în spaţiul nostru, a venit pe suprafaţa pământului, „dar ai Săi nu L-au primit” şi ai Săi, în special pentru evrei a spus aceasta, (Iar în general şi pentru toţi oamenii nu L-au recunoscut; nu pentru că nu ar fi oferit suficiente elemente pentru a fi iccunoscut, ci întrucât oamenii aveau răutate! „Şi celor câţi l-au primit”, însă celor ce au crezut în El şi L-au primit „le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”2.
Cu adevărat, aceasta este ceva extraordinar de măreţ, anume să descopere cineva înţelepciunea lui Dumnezeu cea ipostasiată3! Repet pentru încă o dată şi explic: ipostasiată înseamnă personală, înseamnă persoană; nu simplu ceva abstract, precum înţelepciunea unui om, adică o caracteristică intelectuală. Aici înţelepciunea lui Dumnezeu nu este Ceva impersonal, aşa cum este înţelepciunea cuiva, ci este Persoană. Şi întrucât Se mişcă în chip înţelept, Se numeşte înţelepciunea lui Dumnezeu; este Fiul lui Dumnezeu, Care s-a întrupat.
Aţi văzut de câte ori am spus acest lucru? Cred că înţelegeţi. Este Acela pe Care astăzi oamenii îl tăgăduiesc, este
1 Vezi şi III Regi, 19,11-12.
2 Ioan 1, 10-12.
3 Mai exact spus enipostasiată, ceea ce arată asumarea firii umane înăuntrul ipostasului înţelepciunii lui Dumnezeu (n. tr).
70
Iisus Hristos! Şi nu numai îl tăgăduiesc, ci şi îl defăimează, îl înjură! Este ceva incalificabil, este ceva de neînţeles!… Este cea mai mare crimă pe care poate s-o facă vreodată un om, atunci când îl tăgăduieşte pe Iisus Hristos! Nu este o crimă atât de mare, copii, să curvească cineva, să facă adulter, să ucidă, să facă orice altceva vreţi voi, orice fel de păcat există, cât este păcatul de a-L tăgădui pe Iisus Hristos! Acesta este cel mai mare păcat. Aceasta este caracterizată de către Sfântul Ioan Evanghelistul drept o stare antihristică.
Cine, zice el, este antihristul? Acela care tăgăduieşte că Fiul luiDumnezeu S-a făcut om, că Iisus Hristos este Dumnezeu1. Aşadar, fie că tăgăduieşti firea Lui dumnezeiască şi zici că Iisus este un simplu om, fie negi firea Lui omenească, că S-a întrupat cu adevărat, eşti antihrist. Cu alte cuvinte, dacă tăgăduieşti firea dumnezeiesc-omenească a lui Iisus Hristos, atunci eşti un antihrist.
Dar şi Sfântul Duh a coparticipat la actul creaţiei. Vă amintiţi când am zis că Duhul Sfânt „Se purta pe deasupra apelor”? într-un anume fel, El zbura pe deasupra apelor pământului. Nu vorbeşte despre alte ape, ci despre apele pământului. V-am explicat faptul că sfântul scriitor, Moisi, ne consemnează şi ne povesteşte istoria pământului. Nu-l interesează altceva decât istoria pământului, deoarece aceasta va fi locuinţa omului.
Ce vrea să însemne aceasta, anume că „şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra adâncului”? Duhul lui Dumnezeu!
în Noul Testament Sfântul Duh Se înfăţişează ca un porumbel, ca o pasăre. Atenţie: Sfântul Duh nu este porumbel, ci Se înfăţişează ca un porumbel! La Botezul Domnului, unde am avut arătarea Sfintei Treimi, Sfântul Duh S-a
1II Ioan 2,7. Vezi şi I Ioan 2,22; 4,2-3.
71
pogorât şi a venit la Iisus Hristos „ca un porumbel”1. Şi la Cincizecime, de asemenea, S-a arătat „ca limbi de foc”2. Acest ca arată modul în care Se arată. Aşa se întâmplă acum şi aici, Sfântul Duh vine ca o pasăre să clocească apele pentru a scoate viaţa! Cugetaţi la acest semn, cât de extraordinar este! Arată un mod al creaţiei ca şi cum ar cloci apele3.
Cloşca stă pe ouă şi după douăzeci şi una de zile scoate puişorii. Dar, ca să scoată puişori cloşca, stă aşezată pe ouăle ei cu multă afecţiune! Dacă veţi pune vreodată cloşcă în gospodăria voastră, în special aceia dintre voi care sunteţi agricultori, veţi vedea cu câtă atenţie stă cloşca peste ouă!
Astfel şi Sfântul Duh; ca şi cum ar îmbrăţişa apele aceasta înseamnă acel Se purta ca să le încălzească, ca să le dea viaţă, pentru a ieşi de acolo viaţa. Şi cu adevărat, aşa cum vom vedea mai jos despre fenomenul vieţii, pentru prima dată viaţa apare în apă! Este uimitor! Aceasta arată că Sfântul Duh dă viaţă şi susţine ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, a creat.
Dar pentru ce, totuşi, Dumnezeu începe creaţia? Din ce motiv a făcut Dumnezeu lumea? Dumnezeu a avut vreo nevoie de lume? A vrut Dumnezeu să ia ceva de la lume? Căuta ceva de la creaţie? Fără nici o îndoială, nu; Dumnezeu este fără vreo nevoie, e autosuficient. Prin urmare, primul impuls al lui Dumnezeu în actul creaţiei este dragostea Sa.
1 Vezi Matei 3,16; Marcu 1,10; Luca 3,22; Ioan 1,32.
2 Fapte 2,3.
3 Vezi Diodor din Tars, Comentariu la Facere, PG 33, 1563c: „Dacă doi iţi, cuvântul ebraic pentru se purta înseamnă că, precum face o pasăRE care-şi întinde aripile peste ouă şi le atinge uşor pentru a le da putere de viaţă, tot aşa şi Duhul Se purta pe deasupra apelor pentru a le încălzi şi a le da viaţă”. Sf. Vasile cel Mare, Omilia a II-a la Exaimeron, „Cuvântul se purta , spune el, se interpretează prin: încălzea şi dădea viaţă apelor, după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor”, trad. Pr. Dumitru Fecioru, PSB 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 92.
72
Dumnezeu a iubit! Dragostea lui Dumnezeu este cea care aduce în existenţă toate creaturile.
Poate vă întrebaţi: De ce a făcut Dumnezeu lumea! Este o întrebare foarte spinoasă şi dificilă pentru logica noastră. Pentru ce să existe mii de specii ale regnului animal şi vegetal? Pentru ce această saturare, de vreme ce nu există centimetru pătrat de materie fără viaţă, fie că mergem la suprafaţa pământului, fie că mergem în adâncul oceanelor, într-atât încât viaţa realmente pulsează pe faţa pământului? încă, pentru ce cu o atâta abundenţă a făcut Dumnezeu această creaţie? Unde ţinteşte? Şi pentru ce acest nemărginit, înfricoşător de nemărginit univers? Unde ţinteşte El?
Pentru toate acestea nu există nici un alt răspuns decât acesta: dragostea lui Dumnezeu! Singură dragostea lui Dumnezeu a făcut creaţia! Dumnezeu există fără nici o nevoie; nu are nevoie de nimic; nici să fie slăvit, nici să fie adorat, nici să fie lăudat. Dacă cere slava şi lauda Lui, este totdeauna prin libera oferire a omului, care constituie cultul şi slăvirea pentru ca omul să izbutească să ajungă la fericirea lui Dumnezeu; pentru ca omul să devină părtaş al acestei fericiri, iar prin om întreaga creaţie să devină părtaşă fericirii şi bucuriei luiDumnezeu. Pentru aceasta a făcut Dumnezeu lumea; a făcut lumea din dragoste. Nu a voit să Se desfete singur de fericirea Sa, ci a voit să participe la fericire toate cele pe care El le-a creat. De altfel, orice face Dumnezeu este fericit.
Am să vă spun o mică pildă, pe care de multe ori mi-am pus-o mie însumi ca întrebare. Viermii care sunt în lemne şi în pământ sunt fericiţi ? Există în principal viermi de pământ, dar şi viermi în lemnul copacilor, care nu văd niciodată lumina soarelui. Acolo înăuntru rod, rod, mănâncă, şi nimic altceva. Ce spuneţi ? Aceşti viermi din pământ sau din lemne sunt fericiţi? Da, sunt fericiţi! Dumnezeu niciodată
73
nu va face făpturi nefericite. Ceea ce face ca făpturile să fie nefericite este păcatul.
Atunci când vom intra în Antropologia creştină, vom vedea de ce astăzi multe animale pot să fie nefericite, să flămânzească, să îngheţe sau să moară. Sunt nefericite deoarece s-a zdruncinat rânduiala lor după păcatul oamenilor.
Dar aceasta o vom vedea atunci. Acum numai aceasta vă spun, anume că Dumnezeu nu a creat făpturi nefericite.
Al doilea motiv pentru care Dumnezeu a creat lumea este pentru că a vrut aceasta. Dacă nu ar fi vrut nu ar fi zidit creaţia; însă, întrucât a vrut, a făcut-o.
Zice Psalmul 134, versetul al şaselea: „Toate câte a vrut Domnul a făcut”. A făcut numai ceea ce a vrut; ceea ce nu a vrut, nu a făcut. Prin urmare, tot ceea ce a fost creat este din voia lui Dumnezeu. Şi acelea care par neobişnuite şi ciudate nu au scăpat de voinţa lui Dumnezeu, ci se află înlăuntrul voii lui Dumnezeu. Noi nu mai avem mintea pe care a avut-o Adam atunci când a ieşit din mâinile lui Dumnezeu. S-a întunecat mintea noastră. Şi de multe ori punem întrebări precum: Pentru ce este nevoie de asta? Acela pentru ce? Asta pare neobişnuit, ciudat… Nimic din ceea ce există nu a scăpat de voinţa lui Dumnezeu. Creaţia nu are lucruri diforme sau metehne. Toate câte le-a voit Dumnezeu le-a făcut.
Acestea două sunt mobilele care L-au împins, să zicem aşa, pe Dumnezeu să creeze lumea: voinţa Lui şi dragostea Lui.
Iar acum înaintăm puţin mai jos: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”1.
în limba greacă acest „să fie” provine de la verbul „a deveni”, iar nu de la „a naşte”2.
1 Facerea 1,3.
2 Verbul ysvrjra} („să fie”) se scrie cu un singur v deoarece este de la verbul ylyvopai („a deveni, a se face, a fi”), iar nu de la verbul yevvv („a naşte”). Dacă s-ar fi scris cu doi v, ar fi trebuit să-l explicăm ca să se nască; adică să se nască lumina aşa cum se naşte ceva viu. însă aici acesta provine de la verbul ytyvopou („a deveni, a se face, a fi”).
74
Şi a zis Dumnezeu să fie lumină şi a fost. în esenţă, copiii mei, de aici începe creaţia! Primele două versete, primul şi al doilea, adică „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul…” şi celelalte, sunt un rezumat al celor ce vor fi spuse mai jos. Prin urmare, este şi o introducere, un prolog sau, mai mult, o expunere concentrată a întregii creaţii.
Acum, relatarea creaţiei începe prin: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Şi a fost prima zi a creaţiei. Aceasta arată că de aici porneşte creaţia: cu lumina. Nici cu cerul nu porneşte, nici cu pământul, ci cu lumina!
Poate că cineva îşi va pune întrebarea: Dacă soarele, luna şi stelele au fost făcute în ziua a patra a creaţiei, aşa cum vom vedea în continuare, atunci cum de a fost făcută lumina în prima zi? Cum pot fi puse în acord aceste lucruri? Trebuie să vă spun, copii, că această lumină nu are absolut nici o legătură cu lumina soarelui! Am putea afirma că, atunci când Dumnezeu a făcut în ziua întâi această lumină, în ea se cuprindea întreaga creaţie1! Aveţi puţină răbdare, şi veţi vedea toate aceste lucruri
Vă amintesc faptul că soarele nu este izvorul luminii, ci purtător de lumină. Fiţi atenţi la mine: este purtător de lumină! Dacă am o cutie cu chibrituri, ei bine, aceste chibrituri au înmagazinat focul, lumina. Trag un chibrit, îl aprind şi fac lumină. Acolo înăuntru am foc; ceea ce înseamnă că chibritul este un purtător, nu este izvorul luminii. Izvorul exclusiv al luminii este Cuvântul lui Dumnezeu; El a spus să
1 în anul 1965 s-a făcut o descoperire uluitoare de către Amo Penzias şi Robert Wilson: urmărirea luminii primare, care ajunge astăzi pe pământ în formă de unde scurte din toate direcţiile cerului. Radiaţia cosmică de fond, aşa cum se numeşte, este o mărturie nemincinoasă, un ecou al Creaţiei!
75
fie lumină şi s-a făcut lumină. El este izvorul luminii; soarele este purtător, iar nu izvorul luminii.
Dar trebuie să mai spunem ceva. Vă amintiţi că v-am spus data trecută că Moisi, în toate momentele, plasează un observator ipotetic la suprafaţa pământului? Şi da, pe de-o parte lumina a fost făcută în prima zi, precum şi întreaga creaţie în forma luminii, după cum am spus, dar acest observator nu poate să vadă soarele deoarece există această negură foarte densă deasupra suprafeţei pământului. Însă, atunci când norii vor cădea sub formă de ploaie şi se vor forma oceanele, atunci cu siguranţă lumina soarelui va ajunge până la suprafaţa pământului.
Prin urmare, pentru un observator de la suprafaţa pământ ului, soarele este creat în ziua a patra, chiar dacă acesta s-a făcut în ziua întâi; în celelalte zile fie sunt modelate, fie sunt arătate lucrurile. Aşadar, pentru acest observator ipotetic soarele a apărut în a patra zi a creaţiei.
De ce spun acest lucru? Deoarece poate veţi spune că aţi învăţat la şcoala voastră publică despre o teorie care spune că pământul s-a desprins din soare, de aceea se şi învârte în jurul său. Desigur, am putea accepta această teorie. Cu adevărat, pământul poate, şi aşa trebuie să fie, să se fi desprins din soare, precum şi celelalte opt planete, cel puţin cele mari1. Nu vorbesc despre planetele cele mai mici, nu vorbesc despre sateliţii planetelor, aşa cum este luna noastră, care se pare că s-a desprins de Pământ şi se învârte în jurul lui. Desigur că toate acestea au pornit din paternitatea soarelui. Aşadar,
1 în cele din urmă, planetele sistemului nostru solar sunt în număr de opt deoarece Pluto din 2006 a încetat să mai fie socotit în mod oficial planetă a sistemului solar, ci planetă pitică, ce se află în centura Kuiper. în ultima vreme această opinie a fost susţinută prin descoperirea corpurilor de piatră din orbita lui Pluto, care sunt la fel sau chiar mai mari ca măsură decât această planetă.
76
cum putem să spunem acum că avem mai întâi pământul şi apoi soarele?
V-am explicat. Şi soarele, şi pământul au fost create în prima zi. Aceasta nu vine deloc în opoziţie cu faptul că pământul s-a desprins din soare. în ziua a patra apare lumina soarelui. însă, întrucât modul expunerii este unul popular, Moisi spune că Dumnezeu a făcut soarele în ziua a patra. Aşadar, pentru un observator soarele a fost făcut atunci când a apărut, adică în ziua a patra. Nu a fost făcut în prima zi.
Aici, însă, se pune întrebarea: Bine, cu adevărat toate au fost făcute în prima zi? Da, toate! Şi în următoarele zile ce avem? Avem modelare. Aşadar, în prima zi avem lumina, din care o parte devine apoi materie. Fie că se numeşte soare, fie că se numeşte pământ, fie că se numeşte lună, fie se numesc miliarde de galaxii, întregul univers a fost făcut în prima zi.
În celelalte zile, în ceea ce priveşte pământul nostru, ce vedem? Vedem că sunt separate apele, adică apa de deasupra de apa de jos, norii de oceane. Vedem că se arată uscatul, că pământul scoate verdeaţa. Că sunt făcuţi peştii în interiorul mării, adică animalele mării, acvatice. Vedem că sunt făcute târâtoarele. Că este făcută mai întâi iarba, verdeaţa şi apoi vegetaţia lemnoasă, care are trunchi. Apoi că sunt făcute zburătoarele şi patrupedele, şi la final că este făcut omul. Aşadar, în următoarele cinci zile avem modelarea pământului.
Aceasta avem: modelare. Nu avem creaţie din nimic (din ceea ce nu este), ci din ceea ce este. Va spune Dumnezeu: Pământul să odrăslească verdeaţă; apele să scoată târâtoare.
Apoi, în ceea ce-l priveşte pe om, va lua pământ, adică materie preexistentă. Nu-l face pe om din nimic, ci din materia existentă. Prin urmare, în ziua întâi avem creaţia din nimic (din ceea ce nu este), din inexistenţă şi avem deja prezenţa
77
spaţiului material, în vreme ce în celelalte zile avem creaţia ca modelare din ceea ce este, din existenţă.
Dar, ia staţi, îmi veţi spune. în prima zi a fost făcută lumina, iar dumneavoastră ne vorbiţi despre materie; ce se întâmplă de fapt?
într-adevăr. Ce vrea să însemne „materie”? Şi ce vrea să însemne „energie”? Ştiţi că lumina este energie; poate că aţi învăţat aceasta la şcoala voastră. Căldura este energie; electricitatea este energie. Ce spuneţi? Această energie care există nu se află în legătură cu materia?
Aşadar, copii, fie că spunem energie, fie că spunem materie, este acelaşi lucru; este o monedă cu două feţe. Acest lucru cred că-l ştiţi de la Fizică. în special cei din clasele mai mari, trebuie să ştiţi că de la materie trecem la energie şi de la energie trecem la materie; este ceva foarte simplu.
Dacă luăm un lemn din copac şi îl punem pe foc, deşi avem o materie, trecem la energie; aşadar, energia chimică । lemnului este redată sub forma focului, adică a energiei termice şi a energiei luminoase. Putem însă şi invers; să ne întoarcem la partea chimică, să alcătuim iarăşi lemnul1.
Copii, înlăuntrul creaţiei, dar şi pe pământul nostru, avem aceste continue transformări; de la o formă de energie mergem la o alta. Nu uitaţi acest lucru2!
1 Aici se subînţelege mecanismul fotosintezei, în cadrul căruia energia soarelui este înmagazinată şi folosită pentru transformarea dioxidului de carbon şi a apei în oxigen şi compuşi chimici organici bogaţi în energie, prin URMARE şi a lemnului.
2 De obicei, în reacţiile chimice o parte foarte mică de materie se transformă în energie; şi invers. Însă, în reacţiile nucleare, transformarea materiei în energie este integrală. Masa foarte mică a unei materii radioactive se transformă într-o cantitate de energie extraordinar de mare. Dar şi invers, energia poate fi transformată în particule de material subatomic. Astfel, într-o reacţie nucleară, energia potenţială convertită în energie cinetică a particulelor este de un milion de ori mai mare decât energia corespunzătoare dintr-o reacţie chimică!
78
Acea relaţie matematică ce leagă materia cu energia este cunoscuta ecuaţie a lui Einstein, pe care cred că o cunoaşteţi cu toţii; este fundamentală; anume că energia este egală cu masa, adică materia, înmulţită cu pătratul vitezei luminii (E = mc2).
Vedem, aşadar, că viteza luminii în univers este o stare dinamică, o mărime constitutivă şi de bază, adică este ceea ce numim o constantă universală. Dacă, acum, din ecuaţia care exprimă echivalenţa dintre materie şi energie scoatem acest parametru, vom vedea că energia este egală cu masa, adică cu materia. Şi cu adevărat sunt egale, deoarece, fie că spun masă, fie spun energie, este acelaşi lucru1.
Dar se pune întrebarea: Care afost făcută mai întâi? Materia sau energia? Ca şi cum am spune: Ce a fost făcut mai întâi? Oul sau găina? îmi veţi spune că nu are prea multă importanţă. Să spunem că oarecând a început ceva. Aşadar, dacă a început ceva ar trebui să fie sau găina, care a făcut oul, adică Dumnezeu să fi făcut găina sau să fi făcut oul, din care a ieşit apoi găina. Aşadar, ce a fost mai întâi? Materia sau energia?
Fiţi cu luare-aminte; întrebarea nu este fără rost. Dacă materia şi energia sunt acelaşi lucru şi au provenit din nimic, ce însemnătate are ce a fost făcut mai întâi?
Totuşi, ascultaţi. Cartea Facerii ne spune că ceea ce a fost făcut mai întâi este lumina, adică energia. Fiţi cu luare-aminte aici ca să vedeţi ceva extraordinar de măreţ. A fost lumina! Lumina, energia luminoasă, este cea mai înaltă calitate a energiei; este mai înaltă şi decât electricitatea, şi decât căldura, şi decât toate celelalte forme.
1 în acord cu teoria relativităţii restrânse, viteza luminii este o constantă fundamentală în univers, constituind limita superioară a tuturor vitezelor, care, împreună cu constanta atracţiei universale (g) şi a constantei de acţiune a lui Plank (h), constituie cele trei constante universale, care sunt general acceptate astăzi în Fizică.
79
încât din energia lumină, care Dumnezeu a zis să se facă, s-a făcut apoi materia. Dar acest lucru l-am descoperit abia în secolul al XX-lea, atunci când am reuşit să transformăm energia în materie şi materia în energie. Rămânem uimiţi atunci când vedem că Sfânta Scriptură spune că mai întâi şi mai întâi din cele ce s-au făcut a fost lumina!1
Cum vedeţi voi acest lucru, copii? Este sau nu este ceva măreţ? Mai cu seamă că aceasta s-a scris înainte cu 3500 de ani, iar noi descoperim aceasta abia în secolul nostru (al XX-lea)! Şi puteţi să vă închipuiţi că necredincioşii şi ateii persiflau Sfânta Scriptură şi spuneau că Moisi scrie nebunii şi prostii!… Fiţi cu luare-aminte că şi la voi la şcoală vă vor spune că cartea Facerii este un basm; să ştiţi ce să vorbiţi!
Spuneau unii: Ce prostii scrie Moisi…! El spune că mai intâi s-a făcut lumina şi apoi a fost făcut soarele, în ziua a patra. Aceste lucruri sunt contradictorii!… însă, aşa cum a fost demonstrat, aceste lucruri nu sunt deloc prostii şi nici Contradictorii!
Vedeţi, aşadar, copii, că i s-a dat dreptate Sfintei Scripturi, s-a astupat gura celor ce o batjocoresc şi s-au retras în carapacea lor, deoarece s-a dovedit faptul că ceea ce s-a creat prima şi prima dată a fost lumina?… Este un lucru uimitor! Copii, numai şi numai din acest punct al Sfintei Scripturi, care descoperă faptul că primul lucru care a fost creat a fost lumina şi din lumină s-a făcut materia, aceasta ar trebui
1 în acord cu opiniile ştiinţifice contemporane, în primele momente ale universului, lumina, sub influenţa forţelor nucleare şi electromagnetice, s-a transformat mai întâi în quark, leptoni şi în alte particule mai grele ale materiei, în continuare, din quarci s-au format protonii şi neutronii, iar puţin mai târziu primele nuclee uşoare. în cele din urmă lumina, care iniţial se influenţa reciproc cu materia în mod dezordonat, s-a eliberat de aceasta prin formarea atomilor materiei, la aproximativ 379000 de ani după Big Bang, şi de atunci călătoreşte liber prin univers. Mai târziu, în măsura în care a dominat greutatea, s-au format stelele şi galaxiile.
80
să ne facă să spunem: De-acum înainte cred în Dumnezeu, în Sfântul Dumnezeu Treimic, sunt creştin! Fie şi numai din acest punct! Este atât de mare acesta, atât de extraordinar de mare, încât îl lasă pe omul epocii noastre uluit.
Dar cu această ocazie vă citesc ce spune şi ştiinţa cu privire la acest fapt. Paul Couderc, un fizician atomist francez, a scris o carte: Teoria relativităţii. în această lucrare el scrie: „Avem dreptul de a ne minuna de aceasta într-un univers care se înfăţişează în toate manifestările sale ca o structură electromagnetică? Universul ne sileşte să identificăm cele mai profunde însuşiri ale sale cu însuşirile luminii.
Ce aventură minunată!…
Poeţii nu vor mai avea de-acum ei singuri privilegiul de a ridica în slăvi lumina prin stihurile lor; întreaga ştiinţă a devenit un imn adresat luminii!”1
Aţi auzit ce spune? „Universul ne sileşte să identificăm cele mai profunde însuşiri ale sale cu însuşirile luminii”, adică să spunem că universul şi lumina sunt acelaşi lucru, că cele mai profunde însuşiri ale lor sunt comune! Ce aventură minunată!…
Nu este uimitor, copii? Eu v-am spus: fie şi numai de la acest punct aş deveni creştin. Vă puteţi închipui cât de bun şi de neclintit creştin ar deveni cineva dacă ar lua în seamă şi toate celelalte puncte ale Sfintei Scripturi?
Iar profesorul de mineralogie şi geologie Mariel de Serres scrie: „Scriptura a intuit rezultatul celor mai noi descoperiri, spunând că lumina a fost aşezată ca o energie sau ca o mişcare în epoca primară a universului; şi nu numai că Scriptura nu se află în opoziţie cu progresul cunoştinţelor fizice, ci, în mod cert, acordă susţinerea şi autoritatea ei ştiinţei”. Desigur
1 Paul Couderc (1899-1981), La Relativite, Presses Universitaires de France, Ed. Que sais-je, Paris, 1941, p. 18.
81
că, atunci când spune „Scriptura a intuit”, ar trebui spus în felul următor: Scriptura este o carte de Dumnezeu insuflată. Pentru că nu poate cineva să intuiască astfel de lucruri şi mai ales realizări ştiinţifice cu 3500 de ani înainte! Este ceva uimitor.
Vă rog să reţineţi aceste lucruri; sunt puncte extrem de însemnate, ca să ştiţi şi voi înşivă cum să vă poziţionaţi, dar şi cum să vă apăraţi, atunci când veţi auzi, fie la şcoală, fie pe stradă, fie oriunde altundeva, spunându-se lucruri nesocotite, Astfel încât vedem că acest mare adevăr al Sfintei Scripi uri ajunge să fie confirmat abia în secolul al XX-lea.
Dar acum să mergem puţin mai jos. De ce a făcut Dumnezeu lumina? Lumina, ştiţi şi voi, este tot ce poate fi mai frumos! Lumina!… O, lumina, o, lumina…! Gândiţi-vă la absenţa luminii. Ce am avea fără lumină? Nimic. Ar mai fi putut să apară arta, ştiinţa, frumuseţea sau orice altceva? Nimic. Odată cu absenţa luminii nu mai avem nimic! Toate sunt prin lumină! De ce, aşadar, a făcut Dumnezeu mai întâi lumina? Şi de ce a pornit întreaga creaţie de la lumină, iar materia s-a format din lumină?
Pentru că „Dumnezeu este lumină”1!
Aceasta ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: Dumnezeu II este lumină! Dar lumina lui Dumnezeu este necreată; Toată lumina pe care au văzut-o cei trei ucenici: Petru, Ioan şi Iacov, pe Muntele Tabor2. Chiar această lumină o vom avea şi noi în împărăţia lui Dumnezeu. în iconografia noastră noi punem în jurul capului sfinţilor o aureolă. Această aureolă este modalitatea prin care putem să exprimăm această lumină necreată. Ce este această lumină necreată? Este acea luminl pe care Dumnezeu nu a creat-o, ci este legată de firea lui
1 Ioan 1, 5.
2 Vezi Matei 17,1-8; Marcu 9,2-8.
82
Dumnezeu, este legată de fiinţa Lui. Fiţi cu luare-aminte la acest punct: această energie/lucrare nu este fiinţa lui Dumnezeu, ci este legată de fiinţa Lui. Şi, întrucât fiinţa Lui nu se vede, Dumnezeu devine cunoscut doar prin lucrările Lui. Aşadar, ceea ce le face pe făpturile înţelegătoare, pe oameni şi pe îngeri să-L cunoască pe Dumnezeu sunt lucrările/energiile Lui necreate.
Atunci când spunem necreate, înţelegem Dumnezeirea-, pentru că, dacă ar fi energii create, atunci este deja creaţie, şi sunt inferioare faţă de noi.
Orice lucru creat este inferior faţă de oameni, este inferior şi faţă de îngeri.
însă ceea ce am putea să spunem despre Dumnezeu este aceea că este necreat. Aceasta (energia necreată) vine în contact cu creaţia văzută şi astfel putem să spunem: iată-L pe Dumnezeu! Pe acea lumină a văzut-o şi Moisi pe Sinai. Iar atunci când a coborât de pe Sinai, faţa lui era aşa de luminoasă, încât evreii nu puteau suporta să-l privească1. Iar această lumină necreată vine să dea acum chipul său, am putea spune, creaţiei. Este uimitor, copiii mei, că exact aşa cum pe de-o parte omul este chipul lui Dumnezeu, pe de alta, creaţia este chipul energiei Lui necreate, care este lumina. Este uimitor! Aşadar, de aceea a făcut Dumnezeu lumina, a făcut creaţia în forma luminii. Şi de acolo porneşte apoi să facă şi să modeleze tot ce a făcut, adică lumea noastră cunoscută aşa cum o vedem.
Şi continuăm: „Şi a văzut Dumnezeu că lumina e bună”2. A văzut Dumnezeu că lumina era bună, frumoasă.
Aici avem o expresie de simţire omenească pentru rezultatul reuşit al creaţiei; că, atunci când Dumnezeu a făcut
1 Vezi Ieşirea 34,35. Vezi şi II Corinteni 3,13.
2 Facerea 1,4.
83
lumina, a văzut că era frumoasă. însă această lumină este un lucru făcut, este creaţie. Fiţi cu luare-aminte: este creaţie! Ceva este lumina necreată şi altceva este lumina creată. Aceasta de acum este lumină creată; aşa cum şi lumina soarelui este creată. Când Dumnezeu a văzut această lumină, a zis: este bună, adică este reuşită.
Ar putea vreodată Dumnezeu să considere în mod negativ sau pozitiv vreo creatură a Lui şi să spună că este nereuşită sau reuşită? Nu! Este scris aşa pentru noi; este un mod antropomorf de a exprima faptul că este reuşită creaţia, că este frumoasă.
Aşadar, orice lucru pe care-l creează Dumnezeu este bun. Iar dacă lumina este bună, toate celelalte vor fi bune. şi ceea ce este uimitor este faptul că la orice creaţie sau modelare pe care o va face în continuare Dumnezeu, va spune: este bună I ste o expresie stereotipă, care se repetă la fiecare act creator al lui Dumnezeu.
Dar şi pentru încă un anume motiv se repetă acest este bună, după cum spune Fericitul Theodorit, un scriitor bisericesc: pentru a-i convinge pe cei nerecunoscători să nu se plângă de anumite lucruri din cadrul creaţiei şi să zică că acesta este bun şi acela nu este bun1. Nu; tot ceea ce creează Dumnezeu este bun!
Şi încă, pentru a da un răspuns care să astupe gura, că nu există Dumnezeu al întunericului şi Dumnezeu al luminii şi ca să răspundă aşa-numitului dualism persan.
Perşii, dar şi mulţi alţi dualişti, credeau că există un dumnezeu al luminii şi un dumnezeu al întunericului; şi că aceşti doi dumnezei se luptau continuu, fără ca vreodată vreunul
1 Theodorit al Cyrului, Quaestiones în Octateuchum, 13.12-13, Ed. PoliMatritense, Madrid, 1979. „Pentru ce a adăugat sfântul scriitor acest a văzut Dumnezeu că este bună? Pentru a-i convinge pe cei nerecunoscători să nu hulească ceea ce dumnezeiasca judecată numeşte bune”.
84
să izbutească să-l biruiască pe celălalt. Au scos aceasta din succesiunea zilei şi a nopţii pentru a putea să explice câteva lucruri care au legătură cu întunericul păcatului şi cu necunoaşterea dumnezeului luminii. Aşa spuneau! Un dumnezeu a făcut lumina; şi când intră în faţa ei un obiect, învinge celălalt dumnezeu şi se face umbră!
Dar umbra, copiii mei, întunericul, nu sunt decât absenţa luminii. Creator şi al luminii este unul şi singurul Dumnezeu. Nu există dualism; nu există doi dumnezei; unul este Dumnezeu; şi tot ceea ce face Dumnezeu este foarte bun! Este foarte frumos! Este minunat!… Astfel încât oamenii să se minuneze de Dumnezeu, de dragostea Lui, de înţelepciunea Lui, să-L slăvească, să I se închine Lui şi, în acest fel, să participe la fericirea lui Dumnezeu.
Cât de măreţe sunt aceste lucruri, copiii mei… cât de mari!… însă vom continua, cu ajutorul lui Dumnezeu, duminica viitoare.
Duminică, 14 noiembrie 1982
CATEHEZA A CINCEA
Prima zi a creaţiei. Despre zilele creaţiei. Ziua a opta a împărăţiei lui Dumnezeu
Continuăm, copii, analiza noastră cu privire la cosmologia creştină.
„Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte”1.
în prima zi, în care Dumnezeu a creat lumina, spune aici sfântul scriitor, a şi despărţit lumina de întuneric; aşadar, le-a separat. Iar Dumnezeu a numit lumina ziuă, în vreme ce întunericul l-a numit noapte.
Aici îl vedem pe Dumnezeu dând nume. Acel „a numit” arată că Dumnezeu, în afară de Creator, este şi naşul duhovnicesc al celor create de El; creează şi numeşte, adică atribuie nume. Prin urmare, toate Ii sunt cunoscute lui Dumnezeu dimpreună cu numele lor. Ne face o deosebită impresie acest fapt. în cartea Psalmilor, dar şi în alte cărţi ale Sfintei scripturi, vedem că Dumnezeu dă nume stelelor şi, astfel, sunt cunoscute acestealui Dumnezeu dimpreună cu numele lor. Aceasta înseamnă că pentru Dumnezeu nu există nimic necunoscut, căci toate în faţa Lui sunt cunoscute. Numirea, terminologia tuturor lucrurilor create arată că toate aparţin Interesului lui Dumnezeu, proniei şi iubirii Sale.
1 Facerea 1,4-5.
2 Psalmii 146,4 „…Cel ce numără mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor” Vezi şi Iov 38,7; Baruh 3,33-35 ş.a.
86
Dar şi omul va dobândi posibilitatea de a numi creaturile lui Dumnezeu. Vom vedea, atunci când vom vorbi despre Antropologia creştină, o caracteristică foarte importantă, aşa cum este descrisă în cartea Facerii, care pare neînsemnată, dar nu este; faptul că omul a fost chemat să dea nume animalelor. Au trecut prin faţa lui animalele, se spune în Scriptură, ca să le dea nume1.
Aceasta însă, în afara faptului că Dumnezeu ţintea ca Adam să perceapă că nu există vreo oarecare făptură care să-i semene, a slujit şi altui scop. Desigur că toate făpturile au între ele asemănarea lor şi Adam trebuia să sesizeze că el este singur, că nu mai este altul care să-i semene. Acest lucru slujea, în fond, planului lui Dumnezeu şi îl vom vedea pe acesta când vom ajunge acolo. Însă a mai servit şi pentru altceva: pentru a arăta că Adam are posibilitatea de a numi.
Aşa cum poate ştiţi, animalele nu au posibilitatea de a da nume. Deoarece numele exprimă o noţiune; iar noţiunea este creată numai pentru o făptură raţională. Prin urmare, faptul că Adam a avut posibilitatea de a da nume, aceasta exprimă faptul că Adam a avut raţiune dintru început; prin urmare, el nu a fost un animal care a evoluat. Vedeţi cât de preţios este elementul acesta? Nu a fost animal, aşa cum este maimuţa, şi a evoluat. De la începutul creaţiei sale omul a avut facultatea raţională şi, desigur, o facultate raţională mult mai bună decât o avem noi astăzi, adică urmaşii lui; o facultate raţională care la urmaşii lui s-a întunecat.
însă, spun aceasta aşa, ocazional; vom vorbi totuşi mai analitic atunci când vom ajunge la acea temă de antropologie, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să vă arăt faptul că Dumnezeu dă nume, iar omul, care este icoană a lui Dumnezeu, dă nume şi el. Şi aşa cum omul ar trebui să aibă cunoştinţă cu făpturile,
1 Vezi Facerea 2,19-20.
87
aşa şi Dumnezeu dă nume şi exprimă cunoştinţa Lui, atingerea Lui, comuniunea lui Dumnezeu cu creaturile Sale. Acesta este un lucru foarte însemnat. Luaţi un învăţător de la şcoala voastră, care ştie numele voastre mici, sau un profesor. Oare acest lucru nu are o anumită însemnătate deosebită, când vă cunoaşte şi vă cheamă pe numele voastre de Botez? Are, deoarece aceasta înseamnă o cunoştinţă. Mai mult, această despărţire a luminii de întuneric nu este una spaţială, ci o despărţire temporală. Adică Dumnezeu nu a spus că aici va fi întuneric şi acolo va fi lumină. Este o despărţire temporală, care arată schimbarea trupurilor în raport cu faptul dacă acestea primesc sau nu primesc lumina. Am putea spune că prezenţa întunericului nu este nimic altceva decât absenţa luminii, deoarece întunericul se creează prin lipsa luminii.
îmi veţi spune că acesta este un lucru foarte simplu şi de la sine înţeles. Da, dar ceea ce socotim de la sine înţeles astăzi oarecând nu era deloc de la sine înţeles. într-o asemenea măsură vom vedea puţin mai jos aceasta, la crearea plantelor încât şi întunericul să fie socotit de sine existent şi lumina de sine existentă. Şi, mai ales, nu numai să fie divinizată lumina, dar să fie divinizat şi întunericul. De exemplu, în dualismul persan existau două zeităţi de bază, doi zei: era Mithra, zeul luminii, şi Arhiman, zeul întunericului. Erau socotite două principii fundamentale, care se luptau de-a lungul veacurilor necontenit, fără ca unul să-l biruiască pe celălalt. Astfel, întunericul era socotit de sine existent; însă, desigur, nu este de sine existent.
Foarte frumos spune aceasta Sfântul Vasile cel Mare, care aduce în acest sens şi o pildă cu un cort, cu un cort impermeabil în calitate de locuinţă1. Ia, de pildă, zice Sfântul Vasile,
1 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron, 2.5. 57-61, Ed. Cerf, Paris, 1968. „Ca să înţelegi spusele mele, îţi dau un exemplu! Fă-ţi la amiaza-zilei un cort dintr-un material des şi gros, şi astfel singur te-ai închis pe tine în întuneric”, vezi şi în PSB 17, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pp. 91-92.
88
un cort impermeabil; vei vedea că lumina cade deasupra. De partea în care nu cade lumina, în chip vădit, avem întuneric. Intri în cortul impermeabil; va fi întuneric.
Prin urmare, întunericul nu este decât absenţa luminii. Este foarte simplu. V-am spus însă că oarecând nu era de la sine înţeles faptul că pricina întunericului este absenţa luminii.
Însă această despărţire temporală a întunericului de lumină denotă ceva: arată în mod indirect însuşirea pământului de a se învârti în jurul propriei axe, şi în acest mod se creează fenomenul întunericului şi al luminii, adică ceea ce numim alternanţa dintre zi şi noapte. Aşadar, atunci când Scriptura zice „şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” se subînţelege rotaţia pământului în jurul axei sale şi crearea celor douăzeci şi patru de ore ale zilei. Prin urmare, modificarea temporară ce are legătură cu mişcarea de rotaţie a pământului este cauza creatoare a luminii şi a întunericului, adică a intervalului de douăzeci şi patru de ore.
Iar cel de-al cincilea verset se încheie astfel: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi”.
Este stereotipă această expresie şi pentru cele şase zile ale creaţiei: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi sau ziua a doua sau ziua a treia…”; aşadar, a fost amiază şi a fost dimineaţă, ziua întâi, a doua, a treia… şi aşa mai departe. Luaţi aminte la această expresie, cum este redată aici scurgerea timpului: a fost seară şi a fost dimineaţă. Astfel încât măsurarea timpului se face de la seară la seară.
Cu adevărat, în calendarul ebraic schimbarea zilelor se face de la apusul soarelui la celălalt apus. Calendarul ebraic
89
nu este acelaşi cu cel astronomic. Calendarul astronomic este, după cum ştiţi, de la miezul nopţii la celălalt miez al nopţii. Ziua se schimbă la miezul nopţii şi tot acolo (la miezul nopţii) se încheie ziua anterioară.
Însă noi, creştinii în special, doar în calendarul bisericesc, păstrăm calendarul ebraic. De aceea, după cum este cunoscut, o sărbătoare începe cu Vecernia şi se încheie cu Ceasul al Nouălea care este ultima dintre slujbe într-un interval de douăzeci şi patru de ore. începem cu Vecernia, cu apusul soarelui, apoi facem Pavecerniţa, Miezonoptica, după aceea Utrenia, apoi Ceasul întâi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea şi Ceasul al Nouălea. Ceasul întâi este la ora 6 de dimineaţă, Ceasul al Treilea la ora 9, Ceasul al Şaselea la ora 12 şi Ceasul al Nouălea la ora 3 după-amiaza. Am enumerat opt. Slujbele zilei de douăzeci şi patru de ore sunt opt şi le veţi găsi cuprinse în Ceaslovul cel Mare. Astfel încât începem cu Vecernia şi încheiem cu Ceasul al Nouălea. Prin urmare, Vecernia este începutul intervalului de douăzeci şi patru de ore. Toate praznicele noastre încep cu Vecernia. Cred că aţi sesizat acest lucru.
Să zicem că avem praznicul Sfântului Dimitrie: începem de la Vecernie, cântăm troparele Sfântului Dimitrie, iar prăznuirea se termină în ziua următoare, adică exact în ziua praznicului cu Ceasul al Nouălea. „Pentru rugăciunile Sfântului slăvitului Marelui Mucenic Dimitrie”, spunem la Apolisul Ceasului al Nouălea, „a cărui pomenire am săvârşit”, am încheiat şi îndată începem Vecernia zilei următoare. în mod practic însă nu ţinem calendarul ebraic. Când postim, nu ţinem calendarul ebraic deoarece atunci ar trebui ca postul de miercuri să înceapă de marţi şi să se încheie miercuri după-amiaza. Adică marţi seara ar trebui să avem post şi apoi â avem dezlegare după Vecernia zilei de miercuri. Dar noi nu
90
postim aşa; postim după cum se face dimineaţă şi după cum se înserează; adică, în fond, noi ţinem calendarul astronomic.
V-am spus toate acestea ca să vă justific pentru ce anume există fraza „şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi”. Va fi seară, va fi şi dimineaţă, ca să se încheie ziua întâi şi să înaintăm la ziua a doua, şi aşa mai departe.
Dar să fim atenţi la ceva. Există o problemă aici, aceea a numitei zile a creaţiei. Oamenii nepricepuţi, care niciodată nu au luat Sfânta Scriptură în mână şi-i caracterizează necredinţa şi ironia, caută să persifleze ceea ce vor întâlni sau vor auzi din Sfânta Scriptură. Şi zic: Bine, în şase zile a Făcut Dumnezeu lumea?… Atât de repede s-a Făcut lumea?… Noi ştim de la ştiinţă că universul are o vârstă foarte mare, iar formarea pământului, dacă nu a universului, a avut loc măcar într-o perioadă de multe miliarde de ani. Voi acum ne spuneţi că toate acestea au fostFăcute în şase zile!…
Aşadar, copiii mei, voi ce spuneţi? Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să săvârşească creaţia Lui, nu în şase zile, ci într-o singură zi? Sau ce spun eu într-o zi?! într-o fracţiune de secundă!… într-o clipă poate să aducă Dumnezeu din nimic întru a fi, adică în existenţă, întregul univers. Este neputincios Dumnezeu? Oare pentru Dumnezeu există timp? Timpul este pentru făpturi; nu este pentru Dumnezeu. Însă, cu toate acestea, aş avea să vă semnalez următoarele:
Atunci când creaţia se va schimba, adică va deveni nouă, când toate vor deveni noi şi se va întâmpla prefacerea creaţiei, despre care vorbesc Părinţii Bisericii atunci creaţia va trece de la stricăciune la nestricăciune şi de la caracterul muritor la cel nemuritor1. Nu numai oamenii, ci şi întregul univers! V-am spus şi în cadrul unei teme trecute că universul a avut un început, are şi un sfârşit. Ce este sfârşitul? Nu
1 Vezi I Corinteni 15,35-54.
91
cumva este nimicirea, de vreme ce din nimic s-a făcut creaţia? Nu cumva distrugerea şi pustiirea? Nu; este înnoirea şi viaţa nestricăcioasă şi nemuritoare. Aceasta am spus-o şi-n cateheza întâi, dacă vă mai amintiţi. Astfel, întreaga creaţie se va preface şi se va face nouă. Prin urmare, lumea se va sfârşi, dar nu va deveni nimic.
Fiţi însă cu luare-aminte la ceva: de cât timp ziceţi că va fi nevoie pentru ca lumea să se înnoiască? Oare de atât cât a fost nevoie pentru ca ea să fie creată?
Bun! Ştiţi ce spune despre aceasta Apostolul Pavel? Desigur că aici se referă la învierea morţilor. Trupurile pe care le vom primi vor fi pe de-o parte cele vechi, pe care le-am primit pe pământ, dar schimbate. Noi vom primi trupurile noastre de pe pământ; le depunem acolo şi se desfac. Oare Adam nu este din pământ? Aşadar, trupurile noastre sunt constituite din elemente pământeşti. Dar zice că această înviere a morţilor, adică schimbarea materiei din stricăcioasă în nestricăcioasă şi din muritoare în nemuritoare se va face fulgerător.
Apostolul Pavel în acea epocă nu a avut alt mod de a exprima aceasta şi a spus-o printr-o expresie filologică, printr-o metaforă, dar şi printr-o paradigmă. Aşadar, a spus că această schimbare se va face deodată (ev dropcSy. Acest „deodată” (ăroţtov) înseamnă indivizibil, acel interval care nu se mai taie în părţi mai mici. Prin urmare, acest „deodată” al timpului este indivizibilul timpului; adică într-un timp atât de scurt, încât altul mai scurt nu se poate, nu se mai poate micşora în altul. Astăzi spunem: secundă (s), sutime de secundă (ms), miime de secundă (pis) şi chiar nanosecundă (ns). Mai jos de nanosecundă nu avem. Ei, aproximativ aşa, am putea spune. Adică o cuantă a timpului, ca să spunem
1 1 Corinteni 15, 52.
92
printr-o expresie contemporană. Nu o cuantă de energie, ci o părticică foarte mică de timp. Aşadar, pe aceasta Apostolul Pavel a numit-o în epoca lui prin cuvântul „deodată” (aroptov = indivizibil).
Trebuia însă să devină mai inteligibil şi de aceea a dat şi un exemplu. Exemplul este desigur unul trasat în linii generale; cu toate acestea, este un exemplu. El a zis: „într-o clipeală de ochi”. Clipeala ochiului este doar o închidere şi o deschidere a ochilor, atât cât durează timpul de a închide şi a deschide ochii noştri; atât de repede!
Aşa cum ştiţi de la Fizică, imaginea care se formează pe retină de la un obiect nu se pierde imediat când acesta dispare, ci se menţine în centrul optic al creierului nostru aproximativ timp de o şaisprezecime de secundă. Aşadar, atunci când ne închidem şi ne deschidem ochii, nu percepem că se află ceva în faţa noastră care ne împiedică privirea, ci continuăm să vedem obiectele continuu deoarece sistemul nostru optic prezintă o anumită inerţie1.
Pe acest principiu se sprijină şi cinematograful. Imaginile care constituie filmul cinematografic sunt statice, având o mică deosebire una faţă de cealaltă. Aşadar, după cum acestea trec prin faţa lentilei, ar trebui ca aceasta să se închidă şi să se deschidă de cel puţin şaisprezece ori pe secundă. Adică se proiectează o imagine, se închide lentila, merge mai jos pelicula, se deschide iarăşi lentila, se proiectează o altă imagine… şi tot aşa în continuare. Creierul nostru, din cauza acestei inerţii, nu percepe schimbarea imaginilor, ci vede doar o curgere continuă a impresiilor, vede o mişcare. în acest fel cinematograful oferă falsa senzaţie a mişcării.
1 Fenomenul de percepţie în care un impuls optic continuă să persiste un scurt interval de timp după ce a dispărut cauza care l-a provocat se numeşte „imagine remanentă” (sau „remanenţă retiniană”).
93
Ceva asemănător se întâmplă şi cu ochii noştri. în timp ce-i închidem şi-i deschidem, noi nu pierdem din câmpul nostru vizual obiectele, ci le vedem în chip neîntrerupt, închidem şi deschidem ochii, dar imaginea nu se stinge din creierul nostru. închiderea şi deschiderea ochiului, pe care ne-o oferă ca exemplu Apostolul Pavel, înseamnă în mod practic un timp foarte scurt.
Prin urmare, lumea ar putea nu numai să devină nouă „într-o clipeală de ochi”, despre care vorbeşte Apostolul Pavel, ci şi să fie creată „într-o clipeală de ochi”! Dumnezeu a voit ca lumea să fie formată în milioane de ani şi să devină nouă „într-o clipeală de ochi”. Şi credeţi, copii, că este un lucru mic formarea unei creaţii într-un interval temporal de milioane de ani? Este minunat; precum şi minunat este şi celălalt, acel „într-o clipeală de ochi”. Ca să învăţăm că Dumnezeu este puternic şi pentru una, şi pentru cealaltă!
Totuşi, ceea ce numim drept şase zile nu sunt desigur şase zile solare, ci şase zile ale creaţiei, înţelesul cărora îl vom analiza imediat mai jos.
Mai întâi. Atunci când noi zicem astăzi ziuă, înţelegem timpul rotaţiei pământului în douăzeci şi patru de ore, adică intervalul temporal pe care-l numim zi-noapte. însă intervalul zi-noapte presupune prezenţa soarelui. însă în prima zi, când deja avem creaţia luminii, în a doua, când avem despărţirea apelor şi în a treia, când avem crearea plantelor şi celelalte, nu avem prezenţa soarelui; sau cel puţin, aşa cum am xpus într-o lecţie trecută, nu avem prezenţa luminii soarelui pe pământ. Cum, dar, am putea avea măsurarea timpului, pe care să o facă un observator care se află la suprafaţa pământului, dacă nu există distincţia zilei de noapte? Deosebirea dintre zi şi noapte va deveni simţită în ziua a patra, când avem soarele, care de acum strălucea peste pământ. Prin urmare,
94
aici este indicat faptul că, atunci când Scriptura vorbeşte despre zi, nu se înţelege ziua de douăzeci şi patru de ore.
Al doilea. Cuvântul ziuă în Sfânta Scriptură în ebraică se numeşte iom -, foarte des nu înseamnă zi de douăzeci şi patru de ore, ci un mare interval de timp. în aceeaşi carte a Facerii întâlnim cuvântul ziuă în înţelesul de interval mare de timp. Este în capitolul următor, în al doilea, la versetul al patrulea, unde Moisi consemnează următoarele: „Aceasta este cartea cerului şi a pământului de la facerea lor; ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”.
Mai înainte, în capitolul anterior, ne-a spus că a făcut lumea în şase zile. Acum însă ne vorbeşte aici despre o zi în care Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, le-a creat pe toate. Aşadar, aici pune o zi în loc de şase, arătând că nu este vorba despre o zi de douăzeci şi patru de ore, ci de un mare interval de timp. Astfel, prin cuvântul ziuă sunt cuprinse şi cele şase zile ale creaţiei.
Al treilea. Ziua lui Dumnezeu nu este precum ziua noastră. Zice Apostolul Petru: „O singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”1.
încă şi un al patrulea punct. în Sfânta Scriptură predomină înţelesul timpului concentrat. Ce este acest timp concentrat? Zice Sfântul Vasile cel Mare: „Astfel, fie că vorbeşte despre ziuă, fie despre veac, exprimă unul şi acelaşi înţeles”2. Pentru Dumnezeu, fie ziua, fie veacul, este acelaşi lucru.
încă un punct, al cincilea. Deşi Moisi menţionează toate zilele „şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi… a doua… a treia” şi celelalte, când ajunge la ziua a şaptea nu vorbeşte despre încheierea ei. Nu zice: şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şaptea. Aceasta arată că ziua a şaptea nu s-a încheiat
1IIPetru 3, 8.
2 Sf. Vasile cel Mare, Omili la Exaimeron, Omilia a II-a, EPE, vol. 4, p. 98.
95
şi este aceea pe care o străbatem acum. Aceasta este ziua a şaptea; aşadar, noi trăim în aceasta. în ziua a şasea a fost făcut omul, iar după crearea omului a început ziua a şaptea. Dar la această zi încă nu s-a făcut seară şi nu s-a încheiat; cândva se va face seară. Când, însă, se va face seara zilei a şaptea?
Priviţi acum exactitatea Sfintei Scripturi!… Este uimitor! Niciodată nu ar putea omul să făurească un asemenea text, cu o asemenea exactitate a lucrurilor, fără numai dacă acela care scrie este insuflat de Dumnezeu. Copiii mei, seara zilei a şaptea este sfârşitul istoriei Iar când se termină ziua a şaptea şi se face seară, atunci va începe ziua a opta, despre care o să vă vorbesc îndată mai jos.
însă fiţi atenţi! Dacă, aşadar, nu s-a făcut încă seară în ziua a şaptea, înseamnă cu adevărat că zilele creaţiei nu sunt zile de douăzeci şi patru de ore, ci intervale foarte mari de timp. Exact acest lucru îl spune şi ştiinţa; că pentru a trece, de pildă, de la epoca azoică (fără forme de viaţă) la paleozoic, apoi la mezozoic, şi la neozoic, adică de la plante la peşti, apoi la animale şi de la animale la om, avem de trecut multe milioane de ani. Aşadar, cele şase zile ale creaţiei sunt intervale foarte mari de timp.
Să le ştiţi pe toate acestea, să vi le întipăriţi în mintea voastră, să vă luaţi şi notiţe, ca să vă rămână moştenire adevărată. Iar voi să vă întăriţi, dar să ştiţi şi să vă apăraţi atunci când în şcoala voastră sau oriunde altundeva auziţi că se loveşte în Sfânta Scriptură, având argumente fanteziste, neghioabe, tocmai pentru că şi aceia care le spun sunt nişte ignoranţi. Dacă şi voi veţi fi nişte ignoranţi, unde vom ajunge? Atunci veţi fi duşi de val. Scopul celor care lovesc în Sfânta Scriptură ştiţi care este? Scopul lor este să lovească în Dumnezeu creatorul!
96
Aceştia spun: Cosmosul nu are nici Creator şi nici început; a fost dintotdeauna, există şi va exista aşa cum afirmă materialismul. Şi, aşadar, dacă exista şi va exista totdeauna, atunci pentru ce ai să te temi de Dumnezeu, de Judecată, de iad, de Rai, de legea morală?… Apoi, omul a evoluat din maimuţă, este un animal; drept pentru care nici nu are multe responsabilităţi. Prin urmare, fă tot ce vrei!… Oare ai a te teme de ceva?…
Iată unde ajungem! Din această pricină vă şi fac aceste teme; ca să ne întărim; să susţineţi că există Dumnezeu Care guvernează şi proniază creaţia Sa, dar şi Dumnezeu Care va judeca creaţia Sa; Dumnezeu, Care le vede pe toate, le cunoaşte pe toate.
Aşa, aţi putea să spuneţi şi voi, precum Iosif, fiul lui Iacov: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?”2 Ce?… „Cum să fac această faptă vicleană pe care i-o ceruse femeia lui Putifar şi să păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu”!… Aţi văzut? în faţa ochilor lui Dumnezeu!
Ce a avut Iosif şi s-a salvat? Iosif înăuntrul sufletului său, în conştiinţa sa, a avut pretutindenea prezenţa lui Dumnezeu! Dumnezeu le vede pe toate în faţa Lui! Avea simţirea lui Dumnezeu! Iar acest lucru are o foarte mare însemnătate şi o foarte mare valoare ca să nu păcătuim şi să trăim o viaţă a virtuţii adevărate.
Aşadar, lucrurile pe care le spunem acum au un caracter foarte practic, au o însemnătate foarte practică; de aceea vă rog să le reţineţi.
însă v-am explicat că ziua a şaptea nu s-a terminat, aşadar, încă nu a venit seara zilei a şaptea. Aceasta se va încheia când se va încheia istoria, când se va sfârşi lumea, în înţelesul
1 Vezi şi înţelepciunea lui Solomon, cap. 2.
2Facerea 39,9.
97
că va veni iarăşi Hristos. A Doua Venire (Parusia) a lui Hristos coincide cu seara zilei a şaptea. Se înţelege că Cea Dintâi Venire a lui Hristos s-a întâmplat în cadrul acestei zile, a şaptea.
Dar ce spuneţi, copii, după ziua a şaptea va mai începe vreo altă zi? Da, va începe ziua a opta! Şi care este această zi a opta? Este ziua care are doar dimineaţă, iar seară nu are deloc şi nici nu urmează să aibă vreodată. Este împărăţia lui Dumnezeu! De aceea şi în canonul învierii, al Paştelui, cântăm foarte frumos despre această zi neînserată, ziua a opta, aşadar, care este neînserată, fără seară; nu se mai face seară, nu se mai sfârşeşte!1
îmi veţi spune poate: aceasta o spunem în mod abuziv?
Desigur că nu! Ba chiar şi litera însăşi ne ajută să interpretăm lucrurile în acest sens. Ascultaţi aceasta. Fiţi cu luare-aminte la un detaliu gramatical: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, zi una”. Nu zice ziua întâi, ci zice „zi una”1. Mai jos se va zice „ziua a doua”, deşi ar fi trebuit să zică ziua doi, ca să respecte logica denumirii primei zile! Adică numirile a doua, a treia, a patra şi celelalte, care determină zilele în care Dumnezeu creează, sunt cunoscute de noi din Gramatică drept numerale ordinale; în vreme ce, dimpotrivă, numele unu, doi, trei şi celelalte sunt numerale cardinale. Aşadar, Scriptura, în loc să folosească numeralul ordinal şi să zică ziua întâi, foloseşte numeralul cardinal şi zice „zi una” Şi, în vreme ce prima zi foloseşte numeralul cardinal şi zice „ziua
1 Din cântarea a noua: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă mai adevărat SĂ ne împărtăşim cu Tine, în Ziua ce neînserată a împărăţiei Tale”.
2 Potrivit originalului grecesc „zi una”, însă traducerea românească a optat PENTRU „ziua întâi” care, deşi sună mai logic, nu respectă originalul Scripturi. unde întâlnim şi anumite expresii aparent ilogice gramatical, dar care au un substrat mai adânc, mai tainic de înţelesuri, după cum vom vedea (n. tr.).
98
una”, pentru toate celelalte zile foloseşte numeralul ordinal şi zice ziua a doua,, a treia, a patra şi celelalte. Aceasta e dezordine sintactică; dezordine sintactică, însă este cu un anumit scop. Scriptura face aceasta ca să provoace interesul cititorului faţă de această primă zi a creaţiei, adică pentru că această primă zi are ceva special, are ceva deosebit.
Şi ce este acest ceva deosebit? Să mergem în Noul Testament ca să vedem.
Citim în Noul Testament că învierea Domnului s-a întâmplat, după cum se spune, „în ziua întâi a săptămânii” ţuă TWV MATEOV)1. Iar dacă sâmbăta este ziua a şaptea, atunci care este ziua întâi a săptămânii? Este aceea pe care noi o numim astăzi duminica (ziua Domnului). Care este ziua a doua a săptămânii? Este ziua de luni. Aşadar, merge în mod firesc mai departe. însă nu zice ziua întâi a săptămânii, ci ziua una a săptămânii, „în ziua una a săptămânii foarte de dimineaţă…” sau „în ziua una a săptămânii Maria Magdalena..” şi celelalte, în care se vorbeşte despre învierea lui Hristos.
Pentru ce pune şi aici numeralul cardinal şi nu pune numeralul ordinal? Pentru a provoca atenţia cititorului.
Pentru că această zi nu este acum precum prima când s-a făcut mai întâi creaţia; are altceva, ceva deosebit, ceva special. Ce anume, mai exact?
Aşadar, în prima zi a fost făcută lumina. Acum, în prima zi în care începe săptămâna are loc învierea lui Hristos. în ziua în care a fost făcută lumina avem ceva deosebit, avem crearea lumii. Atunci când înviază Hristos, iarăşi avem ceva deosebit; avem pecetea, avem premisa, avem reprezentarea indiciului creării din nou a lumii, aşadar, că lumea se va face
1 Vezi Luca 24, 1; Ioan 20, 1 şi 19; Faptele Apostolilor 20, 7. în Canonul învierii s-a tradus prin „zi una a sâmbetelor” (cântarea a VIII-a a Canonului), însă se traduce aici prin „săptămână”, iar nu prin „sâmbete” (n. tr.).
99
nouă. „Iată, noi le facem pe toate”1, va spune Hristos când va veni iarăşi, atunci ca Cel de-acum înviat.
în consecinţă, una a săptămânii este ziua a opta. Dacă ziua a şaptea este sâmbăta, acum, numărând în continuare, spunem una a săptămânii şi este ziua a opta. Aşadar, această zi, „Una a săptămânii, împărăteasă şi Doamnă aşa cum spune canonul pascal -, al praznicelor Praznic, şi sărbătoare este a sărbătorilor”, este ziua în care se va întâmpla A Doua Venire (Parusia) a lui Hristos şi vor intra în împărăţia luiDumnezeu toţi sfinţii. Tocmai de aceea este numită ziua cea nouă sau ziua a opta sau ziua împărăţiei lui Dumnezeu sau una a săptămânii2.
Părinţii Bisericii noastre caracterizează ziua a şaptea drept odihnă (sabatizare)-, ei se folosesc foarte des în expresia lor şi spun că astăzi noi ne aflăm în ziua a şaptea, în aceasta în care trăim acum. însă ziua a şaptea este sâmbăta, în care de-acum Dumnezeu nu mai creează nimic nou, ci doar menţine, păstrează ceea ce a creat. Hristos S-a odihnit (a sabatizat) în Marea Sâmbătă, iar în ziua Duminicii a înviat. „Sabatizez” vrea să însemne „mă odihnesc”. Când murim, atunci şi noi vom sabatiza (ne vom odihni); adică vom muri, iar sufletul nostru va merge în Rai. Ne dorim să ajungem în Rai; nu în Iad! Aşadar, acolo, în Rai, sufletele nu fac nici o lucrare; nimic. Ce fac, aşadar? Sabatizează, adică se odihnesc. Şi ce aşteaptă? Acolo aşteaptă ziua a opta, adică ziua învierii morţilor.
Când vor învia morţii, după ce mai întâi va trâmbiţa îngerul3, atunci li se va reda vechiul trup, acela care s-a desfăcut în mormânt, s-a stricat şi s-a făcut ţărână, dar înnoit.
1 Apocalips a 21,5.
2 întâlnim, potrivit altor traduceri, şi forma „una a sâmbetelor”, însă traducerea este „una a săptămânii” (n. tr).
3 Matei 24, 31. Vezi I Corinteni 15, 52; I Tesaloniceni 4,16 ş.a.
100
Vechiul trup! Acest trup, copii, va fi înviat de Hristos în ziua aceea, în cea din urmă. Aceasta este ziua de pe urmă (eshatologică)-, a şaptea este a sabatizării (a odihnei). Aşadar, atunci Hristos, prin puterea Sa, îi va învia pe toţi cei morţi, şi astfel fiecare suflet, fie binecredincios, fie răucredincios, se va uni iarăşi cu vechiul său trup, însă reînnoit. Iar dacă acest suflet, împreună cu acel trup, cel vechi, a lucrat lucruri binecredincioase, s-a exercitat în virtuţi, atunci va sta cu îndrăzneală în faţa lui Hristos în Ziua Judecăţii; dacă, însă, nu a lucrat bine, va fi osândit.
Trebuie să lucrăm, copii, deoarece acum este vremea lucrării omului! Grăieşte Domnul: Cât aveţi lumină, lucraţi; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze1. Şi care este noaptea? Este sabatizarea (odihna), este moartea. Şi ce este lumina? Este ziua, când vedem să lucrăm. Care este ziua? Viaţa noastră. Câtă vreme aveţi lumina, lucraţi, nevoiţi-vă-, adică, câtă vreme trăiţi, lucraţi.
însă, ce să lucrăm? Virtutea. Pe aceasta trebuie să o lucrăm şi pentru ea să ne nevoim! Iar atunci când spun să lucrăm virtutea, înţeleg să lucrăm înfrânarea, particulară şi generală, curăţia, postul am luat doar aceste virtuţi care se referă la trup -, dar şi orice altă rea-pătimire a trupului pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru dragostea lui Dumnezeu.
Aşadar, atunci când vom învia, acest trup pe care îl vom lua nu va fi unul nou; va fi vechiul nostru trup, dar înnoit, adică reînnoit. Acest trup al nostru înviat va fi nestricăcios şi nemuritor. Sufletul nostru se va reuni cu acest trup, cu cel reînnoit. Iar dacă sufletul nostru a plecat din trupul nostru lucrând virtutea, atunci cu îndrăzneală vom sta în faţa Judecătorului Hristos. Dacă însă a plecat dintr-un trup care s-a întinat cu imoralitatea, cu beţia, cu o mulţime de fapte mârşave,
1 Vezi Ioan 9,4; 12,35 ş.a.
101
cu dezmăţul, cu neînfrânarea, cu fumatul, cu drogurile păgubindu-şi astfel în mod sigur şi sufletul, dar şi trupul -, cu acest trup cum vom sta înaintea lui Hristos? Cum vom sta?… Astfel de existenţe sunt incompatibile cu împărăţia lui Dumnezeu. Şi atunci vor auzi glasul Domnului, care le va spune să meargă în focul cel veşnic, în iadul cel veşnic1. Iad care este un foc nestins, unde trupurile vor arde fără a se strica; adică va fi o stricare nestricăcioasă şi o moarte fără de moarte! Este înfricoşător!…
Aceasta este ziua a opta, copii, iar aceasta pe care o trăim acum este ziua a şaptea, în care, aşa cum v-am explicat, cândva vom sabatiza (ne vom odihni)! Desigur, vom sabatiza (ne vom odihni) în mormânt, într-un fel sau altul, dar înainte trebuie să lucrăm. Şi vom aştepta nădăjduiesc în Rai învierea morţilor ca să mergem în continuare, în împărăţia lui Dumnezeu. După cum puteţi vedea, toate acestea sunt lucruri măreţe!
Aş dori însă să dau un răspuns, în cele două minute care mi-au mai rămas, la o întrebare a voastră: Este adevărat, explicaţi-mi şi spuneţi-mi, Noul Testament are legătură cu vechiul Testament sau, poate, aceste două cărţi sunt fără legătură între ele şi incoerente?
în mod sigur au legătură între ele, copiii mei, şi chiar una nemijlocită! Vedem, din capitolul întâi al Facerii, din Vechiul Testament şi până la cel de-al douăzeci şi doilea capitol al Apocalipsei, din Noul Testament, că se face referire la cele de pe urmă (eshatologia) creaţiei, la cea de-a Doua venire şi a Judecăţii pe care o va face Hristos. Aceasta arată cu totul limpede că au legătură între ele. Prin urmare, Noul şi Vechiul Testament sunt o singură carte; este cartea lui Dumnezeu. Aceasta vine să ne spună marele adevăr că Dumnezeu
1 Vezi Matei 25,41; 18, 8; Marcu 9,43-45; Ioan 15,6.
102
a creat lumea, Dumnezeu o va recrea, şi atunci în acea lume va locui dreptatea, adică virtutea şi sfinţenia; de-acum răul va trece şi va fi osândit definitiv1.
Aşadar, să punem în valoare ziua a şaptea înainte de a se face seară, încă înainte de a sabatiza, prin moartea noastră, în mormânt!
Duminică, 21 noiembrie 1982
1 Vezi IIPetru 3,16; Apocalipsa 22, 3 ş.a.
CATEHEZA A ŞASEA
Creaţia zilei a treia şi formarea apelor pământeşti. Creaţia vieţii prin apariţia regnului vegetal
După prima zi a creaţiei, copii, pe care pe cât am putut am analizat-o şi am spus că Dumnezeu a creat lumina, înaintăm acum la ziua a treia ca să fim concişi şi să vorbim oarecum mai mult în acest an -, care se referă la aranjarea apelor pe pământ, adică la modelarea suprafeţei pământului şi la crearea regnului vegetal.
„Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul! Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: „Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor, care să facă rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ! Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine iarbă verde, care seamănă sămânţă, după fel şi după asemănare; şi pom roditor, care face rod cu sămânţă în sine după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine”. Aici avem, aşadar, cu adevărat, modelarea suprafeţei pământului.
Elementul principal care domină în ziua a treia, în care se aranjează şi astfel se modelează suprafaţa pământului, este
104
apa; să observăm acest lucru: „Să se adune apele”. Avem aici, după cum v-am spus, modelarea pământului sau dacă doriţi figurarea, închipuirea, adică crearea de-acum după un anumit chip, iar nu creaţia din nimic; ceea ce deja există Dumnezeu modelează şi împodobeşte. în cea de-a treia zi cu toate că aici în cartea Facerii nu sunt menţionate foarte multe detalii; însă în alte locuri ale Sfintei Scripturi sunt menţionate şi formaţiunile geologice, adică formarea straturilor geologice, avem tasările, ridicările, depunerile de sedimente şi eroziunile scoarţei terestre, din cauza prezenţei acestei ape.
V-am spus că, în acest punct, cartea Facerii le trece pe toate acestea sub tăcere. De altfel, am amintit la prima noastră lecţie că descrierea care se face aici nu este una ştiinţifică, adică nu avem un manual ştiinţific în mâinile noastre, cu multe detalii, cu toate că posedă multă acrivie ştiinţifică. Însă această carte este scrisă într-un stil popular şi urmăreşte să le descopere cititorilor faptul că Creatorul a toate este Dumnezeu. Acest lucru are desigur o foarte mare însemnătate atunci când credinciosul înţelege cine este Creatorul a toate.
Cu toate acestea, cartea Psalmilor precum şi cartea lui Iov ne menţionează multe astfel de locuri care aparţin celei de-a treia zi a creaţiei. Vă voi citi un astfel de pasaj din Psalmul 103: „Adâncul a se înţelege adâncul apelor ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari”1.
1 Psalmii 103,7-11; 26.
105
Notaţi însă faptul că Psalmii au un caracter poetic, desigur. Cred că şi noi, atunci când am dori să dăm o expresie poetică unor mari adevăruri, vom folosi diferite figuri de stil, adică personificări, metafore şi altele. Din acest motiv aici zice: „De certarea Ta vor fugi apele -, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa/se vor aduna -. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. Avem, aşadar, printr-o expresie poetică, perturbările geologice despre care am vorbit. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. Acolo unde a intrat hotarul, între uscat şi mare, nu avem o astfel de situaţie, ca apa să urce peste uscat şi să provoace pagube. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape. Aici vedem izvoarele, râurile… Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr sunt înţelese aici acelea care înoată în mare -, vietăţi mici şimari.
Iată, aşadar, copii, vedem într-un mod foarte rezumativ faptul că în cadrul celei de-a treia zile a creaţiei întâlnim această aranjare a suprafeţei pământului; am putea spune, în linii generale, aproximativ aşa cum se află astăzi. Spun în linii generale, deoarece, ştiţi acest lucru, prezenţa apei, dar şi a altor fenomene, aşa cum sunt cutremurele şi celelalte, modelează necontenit faţa pământului. Spre pildă, avem mări acolo unde nu au existat; avem râuri acolo unde nu au existat, dar şi invers. Astfel încât apa cu adevărat este cel mai important element al creaţiei.
Cunoaşteţi probabil că trei pătrimi din suprafaţa pământului sunt acoperite de apă, de oceane şi de mări. Cunoaşteţi acest lucru.
Cunoaşteţi încă şi faptul că apa, acest element atât de abundent în cadrul naturii, este constituită din două gaze gândiţi-vă, apa alcătuită din două gaze… din hidrogen
106
şi din oxigen; din două părţi de hidrogen şi dintr-o parte de oxigen.
Copii, fiţi atenţi: noi nu facem aici Fizică, de aceea nici nu epuizez temele mele din perspectivă fizică, ci ofer numai o imagine a lucrurilor!
Mai mult, apa are atâtea însuşiri pe care nu le au alte corpuri. în principiu, întâlnim apa în trei stări diferite. în raport cu temperatura se întâlneşte în stare solidă, în stare lichidă sau în stare gazoasă. Astfel, avem gheaţa, avem apa lichidă aşa cum o ştim cu toţii şi avem şi vaporii de apă. Şi poate vedea cineva această apă care se află în oceane, iar dacă urcă mai sus în atmosferă ajunge la uimitoarele mase atmosferice! Gândiţi-văcâtă apă cade pe pământ atunci când plouă! Luaţi de pildă câmpia Tesalliei. Nu vă spun de întreaga Grecie, nici nu vă spun despre Europa, căci poate să plouă în toată Europa în acelaşi timp; luaţi numai câmpia Tesalliei atunci când plouă, şi mai ales torenţial. Câţi metri cubi de apă credeţi că poate să cadă deasupra câmpiei atunci când plouă douăzeci şi patru de ore? Câţi metri cubi de apă?… Milioane de metri cubi de apă! Aceste milioane de metri cubi de apă s-au evaporat din mări, fluvii şi s-au ridicat în atmosferă, acolo în înalt, în cerul meteorologic.
Vă imaginaţi unde s-au ridicat? Iar de acolo au început să cadă pe pământ. Aceste milioane de metri cubi se aflau în atmosfera înaltă!… este cu adevărat o minune!1
Dar ceea ce reprezintă o mare minune în cazul apei iar acest lucru nu e deloc întâmplător, ci a fost prevăzut de
1 Gândiţi-vă că apa care se află în orice moment în atmosferă ajunge la aproximativ 1,3 miliarde de metri cubi. în fiecare an suprafaţa pământului primeşte din atmosferă, prin ploaie, zăpadă şi grindină, aproximativ 557 miliarde m3 de apă. însă şi o cantitate egală urcă, prin evaporare, în atmosferă. Din această cantitate aproximativ 100 de miliarde de m3 cad peste zonele uscatului, iar restul, peste mări şi oceane.
107
Dumnezeu Creatorul este ciudata ei dilatare. După cum ştiţi, toate lucrurile materiale, pe cât îngheaţă, atât se şi contractă, în vreme ce pe cât se încălzesc, atât se şi dilată. Apa însă prezintă un comportament particular. îndată ce se răceşte şi îi coboară temperatura, aceasta se contractă normal; dar numai până la patru grade peste 0C. De la 4C şi până la 0C, în loc să continue să se contracte, apa începe să se dilate! Iar în acel punct, desigur, la 0C, se transformă în ceva solid, devine gheaţă. Dar acum volumul ei este mai mare decât cel anterior pe care-l avea atunci când se afla în stare lichidă. De aceea avem acest fenomen: gheaţa pluteşte; aşadar este mai uşoară deoarece i s-a mărit volumul şi i s-a micşorat densitatea.
Pentru ce oare se întâmplă aceasta, copii?
Deoarece Dumnezeu a voit în acest mod să ocrotească viaţa care se află în ape. Ia gândiţi-vă, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi îngheţat cu totul lacurile, râurile şi mările acolo unde îngheaţă mările şi să îngheţe toată apa lor până la fund! Atunci ce s-ar fi întâmplat cu viaţa care există în acele adâncuri, peştii şi toate celelalte? în mod sigur ar fi murit.
Din acest motiv vedem că, atunci când îngheaţă apa, gheaţa merge spre zona superioară, în vreme ce în zona de jos rămâne apa; aşadar, în zona inferioară nu îngheaţă. Este nevoie de o temperatură foarte joasă pentru ca ea să îngheţe; însă, desigur, aceste temperaturi extrem de scăzute sunt rare aici pe pământ şi nu ajungem la ele. Astfel, gheaţa ajunge în Cele din urmă la suprafaţă, pluteşte, iar viaţa este salvată.
Oare acest lucru este întâmplător, copii? Ce spuneţi? Este întâmplător?… Se pune stringenta, foarte necesara întrebare: Ce există? întâmplare sau creaţie?
Nu există întâmplare! Dacă se presupune că există întâmplare, atunci cum se explică toate aceste fenomene uimitoare?
108
Nu există nicăieri întâmplare; pretutindeni există organizare pe baza unui plan, creaţia! Iar atunci când spunem „creaţie”, înţelegem ceva ce s-a făcut în urma unei gândiri şi organizarea planificată a unei minţi, sub o anumită mână şi nu s-a făcut la întâmplare, de la sine.
Vai, vai, când auzim acea expresie: Cum de s-au făcut toate acestea?… La întâmplare!… sau Le-a Făcut natura!… Adică s-au făcut de la sine!
Cum le-a făcut natura?… Natura nu este vreo existenţă raţională; nici nu se creează pe sine. Aţi auzit ce am spus? Natura nu se creează pe sine! Atunci când nu-L vedem pe Dumnezeu, atunci într-adevăr spunem că avem de-a face cu fenomenul de creaţie de la sine. Aşa cum, atunci când avem o ruptură de os la mâna noastră, o rană, observăm fenomenul completării celulelor cu scopul de a se închide acea rană. Dar această completare nu se face la voia întâmplării, nici printr-o organizare planificată de la sine, ci dintru început Dumnezeu a aşezat puterile, ne-a înzestrat cu mecanismul potrivit încât să se întâmple astfel. Prin urmare, avem de-a face cu o situaţie direcţionată, aşadar, avem creaţie.
Copiii mei, fiţi cu luare-aminte: nu există întâmplare, nici în univers, nici în viaţa noastră! Niciodată să nu ziceţi despre ceva că a fost întâmplător. Tot ceea ce nu putem să ne explicăm, tot ceea ce nu putem să ducem la bun sfârşit, la tot ceea ce nu putem să răspundem în viaţa noastră, noi numim „întâmplare”. Au spus grecii antici: „Oamenii au făcut idolul noroculuiîntâmplării) din pricina propriei lor neputinţe”1. Oamenii au creat idolul norocului (întâmplării) deoarece nu a ajuns voinţa lor să facă ceva şi ziceau: Ce să facem? A fost întâmplarea (norocul)! Sau, încă, întrucât noi avem o
1 Democrit, Fragmenta 119.9-11, Die Fragmente der Vorsokratiker, vol. 2,6th ed, Ed. Weidmann, Berlin, 1952.
109
posibilitate limitată a cunoaşterii, iar ceea ce nu cunoaştem numim „întâmplare”.
Aşadar, apa este un mare modelator şi al suprafeţei pământului, dar şi al interiorului lui. Aruncaţi o privire asupra întregii suprafeţe a pământului: câmpii, lacuri, râuri, văi, golfuri, promotorii, insule, peşteri în interiorul pământului, stalactite, stalagmite… toate acestea sunt lucrări ale apei, adică lucrări ale lui Dumnezeu, care ţine în mâna Sa acest clement uimitor ce se numeşte apă.
Mai ales dacă mergeţi într-o peşteră, precum aceea din Ioannina-Grecia, care este uimitoare, veţi vedea acolo stalactitele şi stalagmitele. Stalactită se numeşte formaţiunea calcaroasă de pe tavanul unei peşteri din mineralele apei care picură şi se agaţă de sus în jos. în acelaşi timp, pe podeaua peşterii se formează de jos în sus o altă formaţiune calcaroasă, stalagmita, din mineralele apei care picură din tavanul peşterii. Pentru a se forma fiecare stalactită şi fiecare stalagmită a fost nevoie de foarte mulţi ani. Spre pildă, pentru un centimetru de stalactită sau stalagmită este nevoie de o sută, sau două sute, sau trei sute de ani. Şi veţi vedea metri întregi de stalactite şi stalagmite. Şi veţi zice: Ce este aici?!… Desigur, mai ales atunci când peştera e luminată corespunzător, aşa cum este peştera din Ioannina, va rămâne cineva uimit de frumuseţea acelei peşteri… şi plin de minunare va zice: Mare eşti, Doamne, mare eşti, Dumnezeule, Mare şi înţelept Artist!… însă Dumnezeu a mai făcut şi curcubeul ceresc, adică posibilitatea apei de a desface lumina solară.
Este cunoscut faptul că o picătură de apă, atunci când este luminată, poate să devină o prismă, o lentilă. Şi aici avem ceva uimitor: desfacerea luminii solare!1
1 Lumina solară, chiar dacă se vede a fi albă, în realitate este un amestec de mai multe culori. Lumina albă, intrând într-o picătură de apă, se refractă, apoi se reflectă în partea din spate a picăturii, în vreme ce în continuare, după cum iese din picătură, se refractă din nou. Curcubeul ceresc se întemeiază pe acest principiu: pe desfacerea pe care o suportă lumina solară.
110
Dar unde să vă vorbesc despre lumină…?! în lecţiile noastre anterioare nu am vorbit nimic despre lumină; doar am menţionat-o. Unde să vă spun ce este lumina…?! în esenţă nu ştim ce este lumina. Nu ştim ce este. Este undă? Este particulă?… Se pare însă că este amândouă: şi undă, şi particulă. Este undă deoarece explică fenomene precum confluenţa, difracţia1 şi polarizarea; este şi particulă deoarece explică fenomene care se relaţionează cu influenţa reciprocă a luminii şi a materiei, precum fenomenul fotoelectric; este şi undă, şi particulă deoarece explică fenomene precum cel al refracţiei şi al reflexiei. însă, în mod sincer, deşi spunem acestea, în realitate nu cunoaştem natura luminii. Lumina este un lucru uimitor, copiii mei, este plină de taine!
Aşadar, lumina albă este constituită dintr-un spectru de frecvenţe, pe care, desfăcându-l, rezultă culorile particulare. Atunci când culorile, aceste frecvenţe, se amestecă, primim iarăşi lumina albă; când le desfacem, primim culorile. De la infraroşu, foarte roşu, până la ultraviolet, culoarea violetei. Aceasta este zona luminii văzute, care este desfăcută de picăturile de ploaie.
Desigur că avem şi alte moduri de a desface lumina, precum se întâmplă atunci când trece printr-un cristal; însă acum vorbim despre apă deoarece cristalul în mod natural imită într-un anumit fel apa sau, mai degrabă, apa devine asemenea unui cristal care desface lumina.
Astfel, avem fenomenul curcubeului ceresc, un fenomen de pqlicromie optică şi meteorologic, în cadrul căruia se
1 Difracţia cf. DEX. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol prin ocolirea marginilor lui şi prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie.
111
arată spectrul culorilor. Iar forma lui este în chipul cercului deoarece este constituit din cercuri cromatice concentrice care au un centru comun1.
Însă, în afara desfacerii luminii prin intermediul apei, avem şi această ofertă cromatică a naturii, care este deja… un alt fapt! Toate culorile care există în natură nu au apărut în mod întâmplător. Să zicem, frunzele plantelor sunt verzi, pe o vastă paletă a verdelui; sau florile care posedă o nenumărată varietate de culori! Şi acest fapt se datorează luminii2. Lumina se joacă cu apa, se joacă în toate acestea şi ne oferă această bogăţie de culori, această frumuseţe care există în natură.
Astfel, în cadrul creaţiei, avem imnul luminii şi imnul apei. Iar Dumnezeu, în aceste două elemente de sus, a aşezat simbolul păcii Sale cu oamenii, atunci când a zis că pe curcubeul ceresc va încheia pacea Sa cu oamenii3. Iar curcubeul ceresc nu este decât lumină şi apă!.. E ceva măreţ!
Dumnezeu a zis să se adune apa„ la un loc” într-o singură adunare. Care este această singură adunare!
Desigur că, atunci când spunem să se adune la un loc, este o caracterizare foarte generală deoarece avem o mare varietate a mărilor, şi a râurilor, şi a lacurilor, şi celelalte. Însă aici există şi un caracter tainic.
1 în realitate curcubeul ceresc nu cuprinde numai şapte culori, ci şi nenumărate alte culori intermediare, unde trecerea de la una la alta se face gradual. Forma de cerc a curcubeului se explică din diferenţa unghiului de refracţie a fiecărei lungimi de undă (a culorii), din locul observatorului, dar şi din forma sferică a picăturilor.
2 Obiectele apar în culori din mai multe motive: deoarece transmit radiaţiile diferitelor frecvenţe sau pentru că absorb radiaţiile care le traversează, alterându-le înainte de a ajunge la ochii noştri sau pentru că reflectă numai o parte din radiaţia căzută într-un anume loc sau corelarea tuturor celor de mai sus. Rezultatul final este amestecarea diferitelor frecvenţe, care ne dă senzaţia culorii obiectelor.
3 Vezi Facerea 9,11-19.
112
După cum poate ştiţi, Sfântul Vasile cel Mare a făcut o interpretare la exaimeron-ul1 lui Moisi. Iar Părinţii Bisericii, care interpretează tezele exaimeron-ului, niciodată nu rămân la dimensiunea fizică a naturii, a creaţiei, ci se străduiesc să vadă ceva mai adânc. Şi, întrucât noi facem aici o cateheză creştină, se cuvine totdeauna, dincolo de creaţia care cade sub simţurile noastre, să avem şi o înălţare, o raportare anagogică -, o înălţare şi a minţii noastre, şi a inimii noastre, şi a simţurilor noastre. 5
Această înălţare anagogică o veţi vedea la un poet sau la un literat. Atunci când este entuziasmat de creaţie şi alcătuieşte o poezie, o operă literară, desigur că el nu rămâne doar la ceea ce vede, ci realizează o depăşire a creaţiei văzute, pune în ea simţurile sale. El nu descrie ceea ce vede, ci ceea ce simte.
La fel face şi omul duhovnicesc; ştie că Dumnezeu a făcut creaţia, că nu a făcut-o ca omul să se servească de aceasta într-un mod fizic, ci, prin mijlocirea creaţiei, în orice clipă să i Se reveleze Dumnezeu, să i se descopere adevărurile Lui.
Aşadar, ce este această singură adunare? O singură adunare, copii, este Biserica, pe care o binecuvântează Dumnezeu!
Mai mult, apa este acel element prin care, prin prezenţa Sfântului Duh şi prin invocarea Sfântului Dumnezeu în Treime, lepădăm păcatele noastre; aşadar, este Botezul.
Domnul ne-a zis: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”2.
Cu adevărat, colimvitra Botezului este pântecele unei noi naşteri; în special, apa şi Sfântul Duh. Ca şi cum am fi clociţi3 în apă de către Sfântul Duh ca să devenim oameni noi.
1 Denumirea printr-un singur cuvânt a celor şase zile ale creaţiei (n. tr.).
2Ioan 3, 5.
3 în sensul clocirii ouălor de o cloşcă, după care din ouă vor ieşi puii, iar nu în sensul stricării (n. tr.).
113
Aşa cum viaţa a fost clocită înlăuntrul apei atunci când am spus că Duhul lui Dumnezeu „Se purta pe deasupra apelor” într-un mod asemănător, copii, acolo înlăuntru este clocită şi viaţa noastră duhovnicească; în apă şi de către Sfântul Duh, adică în cadrul Sfintei Taine a Botezului.
Şi se încheie versetul al zecelea în felul următor: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine”. Şi a văzut Dumnezeu că este frumos. A văzut apa, a văzut modelarea apei asupra suprafeţei pământului, a văzut modelarea suprafeţei pământului şi a zis: Rinei KicS, frumos.
Atunci când Dumnezeu creează, tot ceea ce creează este frumos. Dumnezeu nu creează lucruri urâte; fiţi cu luare-aminte la aceasta! Iar dacă se presupune că a creat şi anumite lucruri pe care noi le numim „urâte” precum anumite animale care poate sunt urâte, foarte urâte, anumite târâtoare şi altele -, pe acestea le-a creat ca pe un fundal al frumosului adică ca pe o opoziţie, o antiteză. întocmai precum pictorul şi arhitectul creează contrarii pentru a promova frumosul, la fel şi Dumnezeu, ca să scoată în evidenţă frumosul, are fonduri care le arată pe acelea pe care noi, dacă le privim în mod izolat, am putea spune că sunt urâte.
în ciuda acestor lucruri, nimic nu este urât. Luaţi de pildă un şarpe, o viperă. Se poate ca noi să ne simţim neplăcut în faţa unui şarpe, a unei vipere; însă sunt altele motivele pentru acest lucru. însă priviţi cu atenţie o viperă, cât de frumos este acest şarpe! Are anumite forme geometrice pe trupul ei încât rămânem uimiţi. Vipera are pe cap, pe capul ei triunghiular, are o formă foarte frumoasă. Toate acestea, deşi noi, la O privire superficială, am spune că sunt lucruri urâte, acestea, în cele din urmă, sunt foarte frumoase!
însă, ce este ceea ce ne face, pentru încă un motiv, în afară de acelea pe care vi le-am spus anterior, să vedem anumite
114
lucruri din creaţie urâte? Este faptul că ochiul nostru nu mai vede corect, nu vede curat, şi aceasta întrucât am păcătuit. Omul păcătos nu vede creaţia frumoasă, aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu; o vede urâtă. Însă omul curat vede creaţia foarte frumoasă, o vede desăvârşit de frumoasă! Aşadar, aceasta este o problemă de curăţie lăuntrică şi subliniez acest lucru. Astfel încât, dacă ne-am dori cu adevărat să vedem creaţia cu ochii lui Dumnezeu, atunci am zice şi noi, împreună cu Dumnezeu, că este bună, că este frumoasă creaţia: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine”!
Şi venim acum, copii, la un alt punct al creaţiei, tot în cea de-a treia zi a creaţiei, care este regnul vegetal.
„Apoi a zis Dumnezeu: „Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor, care să facă rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ! Şi a fost aşa.
Pământul a dat din sine iarbă verde, care seamănă sămânţă, după fel şi după asemănare; şi pom roditor, care face rod cu sămânţă în sine după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine”.
Şi a văzut Dumnezeu că este bine. „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia”1.
Venim, aşadar, la crearea regnului vegetal. Avem acum, la acest punct, începutul vieţii; însuşi fenomenul vieţii!
Până acum, tot ceea ce am văzut în creaţie a fost fără viaţă; nu exista urmă de viaţă. Am văzut lumina, am văzut pământul şi apele, am văzut tot ceea ce am văzut, dar toate acestea erau fără viaţă, nu aveau viaţă.
Dar ce este viaţa? Cum a început viaţa? Nu avem decât să spunem, dintru început, că este o minune! Şi în faţa unei minuni nu poate cineva să spună foarte multe lucruri. Nu e
1 Facerea 1,11-13.
115
o simplă taină, ci o mare taină. Constituie o a doua creaţie după crearea întregului univers. Însă prima creaţie, a întregului, a fost din nimic (fx TOV fr] ovrof), în vreme ce crearea vieţii este din cele ce sunt, din ceea ce există; de aceea vedem că zice Dumnezeu: „Să dea pământul din sine iarbă verde…”. Însă pământul deja există; prin urmare, din materia care există, din pământ, va deveni fenomenul vieţii. Aşadar, avem şi aici o înfiinţare, adică o creare a unei noi specii.
Viaţa este o taină neelucidată; cu cât o cercetăm mai mult, cu atât vedem că nu o putem explica, că nu o putem înţelege.
În continuare însă, viaţa nu va mai fi creată, ci se transmite (se împărtăşeşte). Aşadar, a fost creată o dată, o singură dată, fie viaţa din plante, fie viaţa din animale, fie viaţa din om sub condiţiile creatoare ale lui Dumnezeu. Acestea pentru noi, până în acest moment, sunt necunoscute. Nu ştiu dacă, vreodată, omul va putea să elucideze aceste condiţii speciale, sub care Dumnezeu a creat viaţa. Nu cunoaştem acest lucru. Un singur lucru ştim: că Dumnezeu, sub aceste condiţii speciale, creează viaţa. Iar viaţa există, nu creată de fiecare dată, ci transmisă, împărtăşită.
întocmai aşa se întâmplă şi cu lumina pascală, pe care o luaţi cu lumânările voastre de la preot, şi apoi ia unul de la altul lumina, astfel încât întreaga adunare bisericească, în final, să-şi aprindă lumânările. Toate aceste lumânări se aprind de la o singură lumânare, de la aceea a preotului, pe care o ţine în mâini în faţa uşilor împărăteşti.
Aşa pare a fi şi fenomenul vieţii: se transmite; viaţa nu este creată în mod repetat. în mod abuziv noi spunem că am creat viaţă, adică am făcut un om sau am creat o plantă. Acest om însă îşi are părinţii săi, iese din sămânţa lor. Prin urmare, avem această continuitate, transmiterea, aşa cum
116
v-am spus, a vieţii. Aşadar, viaţa rămâne, cu adevărat, o taină neelucidată.
Ştiţi, copiii mei, atunci când veţi deveni mame acelea dintre fete care veţi deveni mame şi vă veţi vedea în faţă copilul vostru, acela pe care l-aţi născut, veţi sta să filosofaţi şi să ziceţi: Cine este acesta?… Acesta este al meu; dar cine anume este acesta?… Este un om nou! Ce lucru ciudat!… Ce taină!
Când vom ajunge la Antropologia creştină, acolo nădăjduiesc să spunem cât ne va fi cu putinţă toate aceste lucruri mai pe larg. Desigur, se pare că nu vom putea în acest an să le spunem pe toate; vom continua aşadar şi anul viitor, dacă vom trăi.
Atunci când Eva l-a văzut pe primul ei copil, pe Cain, a rămas uimită. Ea şi-a zis: Ia te uită… Acesta e cineva care seamănă cu noi! Seamănă cu noi!… El este după chipul lui Adam, după figura, dupăforma tatălui său, şi a mamei sale!1 Vă spun toate acestea deoarece vreau să vă arăt că omul rămâne uimit în faţa tainei neelucidate a vieţii. Şi se cuvine să rămână astfel; nu numai să cerceteze, ci şi să se minuneze; şi nu numai să se minuneze, ci şi să ajungă la slavoslovirea lui Dumnezeu, a Creatorului a tot trupul şi a tot duhul, a Dumnezeului trupurilor şi al duhurilor, după cum spune şi Sfânta Scriptură2.
însă, atunci când Dumnezeu a făcut lumea neînsufleţită (azoică), în acelaşi timp a întemeiat ceea ce astăzi noi numim drept legi naturale (fizice).
Atunci când, spre pildă, îmi iau ceasul şi îi dau drumul, acesta va cădea. Dar de ce oare va cădea? Deoarece are o oarecare greutate. Dacă un om intră într-o rachetă şi pleacă din zona de influenţă a pământului, acesta ce greutate va avea? Pe măsură ce se va îndepărta de pământ, greutatea sa
1 Vezi Facerea 5,3.
2 Vezi Numerii 16,22; 27,16.
117
se va micşora până la a deveni zero. El va pluti în interiorul rachetei… va avea greutate zero!
Ce este, aşadar, ceea ce numim „greutate”? Este o forţă, o atracţie. Este o mărime relativă? Ei, desigur; depinde de locul unde mă voi afla! O greutate voi avea la polul nord şi altă greutate voi avea la ecuator; este incontestabil. Deoarece alta este distanţa până la centrul pământului de la ecuator şi alta, de la polul nord. Iar aceasta se întâmplă deoarece pământul este uşor turtit la poli, în vreme ce este uşor bombat pe latitudinea ecuatorului1.
Greutatea şi toate acestea constituie ceea ce numim legi naturale (fizice). Însă, dincolo de legile fizice, vine acum Dumnezeu, creând viaţa, să întemeieze şi legile biologice.
Ce sunt legile biologice? Legile biologice au, desigur, o neînchipuită complexitate, dar în liniile lor generale au de-a face cu naşterea unei făpturi, cu creşterea şi cu moartea ei. Adică un organism viu mai întâi se naşte, apoi creşte, după aceea se reproduce, adică lasă urmaşi şi, în cele din urmă, moare. Acest ciclu cuprinde legile biologice, despre care v-am spus că sunt nesfârşit de complexe.
Fiţi cu luare-aminte acum, este foarte folositor acest punct, deoarece aceia care vor să-L tăgăduiască pe Dumnezeu invocă legile fizice şi biologice! Legea este o concluzie pe care am formulat-o după observarea mai multor evenimente repetate şi este valabilă într-un sistem, astfel încât acesta să se menţină într-o stare de armonie.
Dacă, de pildă, nu am avea forţe egale şi opuse, centrifuge şi centripete, Pământul nostru unde s-ar duce? Dacă am avea o mai mare forţă centripetă, într-o zi am ajunge să cădem în soare şi să ne topim! Dacă am avea o mai mare forţă centrifugă, ne-am duce atât de departe, încât soarele ar deveni mai
1 Adică o formă de elipsoid (n. tr.).
118
mic, tot mai mic, adică ne vom îndepărta, într-un asemenea grad, încât vom ajunge să îngheţăm şi să murim!
Aşadar, de ce a fost aşezată aici această lege fizică? Pentru a se menţine în tot momentul stabilă această distanţă dintre Soare şi Pământ. Mai este de adăugat şi faptul că poate fi şi eliptică traiectoria Pământului în jurul Soarelui; dar să nu extindem discuţia mai mult.
Şi încă ceva. Legile fizice se caracterizează prin exactitatea lor şi, mai ales într-un grad uimitor, peste tot în cadrul universului! Să spunem că rotaţia Pământului în jurul Soarelui se face în 365 de zile. Dar nu întocmai atât1. De unde să vă imaginaţi că, la fiecare atâţia ani, cincizeci, o sută de ani, s-a observat o lipsă de câteva zeci de miimi de secundă! Dar ştiţi ce se întâmplă? Ceea ce pierde Pământul nostru în atâţia ani e posibil să câştige în alţi atâţia ani. Uimitor!
Aşadar astfel, prin această exactitate, oamenii de ştiinţă îşi întorc ceasul înapoi în cadrul creaţiei ca să vadă ce ar fi putut să se întâmple în urmă cu atâtea milioane de ani, un milion de ani, înainte cu zece milioane de ani, dacă doriţi, şi celelalte, şi celelalte, sprijiniţi pe această uimitoare exactitate.
Ce este, aşadar, o legefizică? Este tocmai ceea ce Dumnezeu a aşezat ca să menţină creaţia Sa. Ce este o lege biologică? E ceea ce a aşezat Dumnezeu pentru a nu se pierde viaţa, pentru a nu dispărea viaţa. Şi, mai ales vom vedea aceasta cu o altă ocazie, poate data viitoare -, există un echilibru între regnul vegetal şi regnul animal. Un regn depinde de celălalt. Dacă ar exista doar regnul vegetal, s-ar extinde pe tot pământul şi ar stăpâni peste toate. Dacă iarăşi regnul animal s-ar extinde mai mult, atunci ce se va întâmpla? Aşadar, există un echilibru între regnul animal şi cel vegetal. Toate
1 Anul tropic are 365,25636042 zile sau 31.558.149,54 secunde.
119
acestea menţin viaţa pe Pământul nostru. Acestea se numesc legi biologice.
Ce este, prin urmare, o lege, fie că se numeşte biologică, fie fizică? Ce ziceţi voi că este?
Nu există răspuns, nu există definiţie. Iată ce există: experienţa idealizată; aceasta este legea fizică sau biologică. Şi ce vrea să însemne experienţă idealizată? Vrea să însemne că noi idealizăm ceea ce se repetă necontenit, nu numai în generaţia noastră, ci şi în orice generaţie anterioară sau viitoare.
Spre exemplu, observăm că Pământul se învârte în jurul Soarelui sau în jurul axei sale pentru că necontenit vedem Soarele că răsare şi apune. încă mai vedem faptul că, dacă lăsăm din mână un obiect, acesta va cădea. Prin urmare, noi spunem că aceasta se datorează anumitor legi: sau a lui Kepler, sau a lui Newton, legea atracţiei gravitaţionale.
De ce atribuim un fenomen unei anumite legi? Deoarece acesta se întâmplă totdeauna. Însă acest se întâmplă totdeauna înseamnă că, dacă ceva se repetă, şi dacă se întâmplă necontenit şi necontenit, noi îl idealizăm şi spunem că aşa trebuie să se întâmple. Aşadar, acest fapt noi îl numim lege. A, aşa se face că noi nu ştim ce este o lege fizică sau biologică! Nu, nu ştim! Aşadar, atunci cum unii, în special materialiştii, invocă legile fizice sau biologice pentru a lovi în Dumnezeu, pentru a lovi creaţia şi ca să ne spună nouă că toate s-au făcut la întâmplare şi celelalte?
însă stăpânul legilor, copiii mei, este Dumnezeu; şi al legilor fizice, şi al celor biologice.
Iată un exemplu: Oarecând Domnul nostru a săturat ccinci mii de oameni. Iar seara, când i-a trimis pe ucenicii Săi cu corabia ca să treacă de cealaltă parte a lacului, El S-a Urcat în munte ca să Se roage. Pe la ceasul al treilea al dimineţii L-au văzut pe Domnul păşind peste apele lacului. Dar,
120
atunci când eu păşesc pe apă, mă scufund; aici cum Domnul Se mişcă astfel încât nu Se scufundă? El este stăpânul legilor fizice.
încă, El a înviat şi morţi, dar şi El însuşi a înviat, biruind moartea, care după căderea protopărinţilor a devenit un element al legilor biologice. Cum? însă Hristos, Care este Dumnezeu, este stăpânul inclusiv al legilor biologice. Astfel încât Dumnezeu întemeiază legile, copii, şi pe cele fizice, şi pe cele biologice,şi în acelaşi timp El este stăpânul tuturor acestor legi.
Şi ce înseamnă minune! Ascultaţi: dacă o lege este clătinată să zicem că se întâmplă o moarte, care este un lucru nefiresc, iar la început nu era un element firesc al biologiei -, Dumnezeu restabileşte această lege. Sau doar creează o retragere temporară a unei legi fizice ori biologice, deoarece aşa a voit El însuşi. Aşadar, ce este minunea! Pur şi simplu este suspendarea funcţionării legilor fizice sau biologice de către Dumnezeu, iar ceea ce avem ca rezultat numim minune.
Eu aş spune şi altceva. De ce să nu numim minuni şi legile fizice şi biologice? Aceia care au suflet curat şi ochi curaţi pe toate cele din creaţie le socotesc minunii… Şi cu adevărat, copiii mei, sunt minuni!
Dar vom continua, cu ajutorul lui Dumnezeu, duminica viitoare.
Duminică, 28 noiembrie 1982
CATEHEZA A ŞAPTEA
Despre viaţa vegetală. Teorii despre începutul vieţii. Naştere de la sine sau creaţie?
Data trecută, copii, am vorbit despre crearea regnului vegetal. Aşadar, despre faptul că în ziua a treia Dumnezeu a aranjat apele, care se aflau sub formă de nori şi apoi au căzut ca ploaie. După aceea, apele s-au format pe suprafaţa pământului şi au constituit mările, râurile, lacurile, şi astfel s-a arătat uscatul. în aceeaşi zi, de asemenea, a apărut viaţa, fenomenul vieţii, în forma regnului vegetal.
Acestea le-am zis data trecută. şi acum continuăm:
„Apoi a zis Dumnezeu: Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor, care să facă rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!
Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine iarbă verde, care seamănă sămânţă, după fel şi după asemănare; şi pom roditor, care face rod cu sămânţă în sine după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia”1.
„A zis Dumnezeu” este porunca lui Dumnezeu. Peste tot, în toate zilele creaţiei, vedem aceeaşi poruncă a lui Dumnezeu. Dar în spatele acestei porunci a lui Dumnezeu se află totdeauna Dumnezeu-Cuvântul cel ipostatic! Aşadar, ori de
1 Facerea 1,11-13.
122
câte ori se spune „a zis Dumnezeu”, aşa cum am menţionat în prima noastră lecţie, totdeauna este Dumnezeu-Cuvântul, Care creează.
Prin urmare, „a zis Dumnezeu”. Aşadar, DumnezeuCuvântul purcede acum la un al doilea act, de acum nu din nimic aşa cum a fost făcută lumina, din care provine întregul univers -, ci din cele ce sunt, şi creează viaţa. Deoarece se spune în mod clar că Dumnezeu a zis: „Să dea pământul din sine verdeaţă”, adică să odrăslească pământul. Însă pământul este o stare preexistentă, este materie; iar acum din pământul mort va proveni viaţa. Aşadar, din pământul mort a provenit viaţa! Din ce? Cum? Nu ştim. Iată, deci, că Dumnezeu mai întâi creează premisa, iar acum creează şi marea temă: viaţa.
Desigur că şi noi poate încercăm să facem viaţă din materie moartă, să imităm adică lucrarea lui Dumnezeu; dar aceasta o vom vedea puţin mai jos.
Însă, atunci când Dumnezeu a zis: „Să dea pământul din sine verdeaţă”, aceasta nu a fost o poruncă ce a corespuns doar unui anume moment concret, ci a fost o poruncă ce va fi valabilă şi după aceea. Adică în ce sens? Că fenomenul vieţii în plante nu va fi doar pentru acea epocă istorică şi după aceea va dispărea; dimpotrivă, fenomenul vieţii va rămâne nu doar în calitate de creaţie iniţială, ci ca eternizare a speciei.
Iar această înveşnicire a speciei se va face prin acel lucru minunat care se numeşte „sămânţă”. Este ceea ce spune aici Dumnezeu: „Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare”. Aţi văzut?
„Iarbă verde care să semene sămânţă”, aşadar, sămânţă care va cădea de la planta iniţială pe pământ, se va însămânţa, iar de acolo va odrăsli acum o nouă viaţă şi astfel se va eterniza viaţa vegetală.
123
însă, această eternizare am putea spune acum că este un al treilea act al creaţiei, un alt mod.
Ca să înţelegeţi aceasta mai bine, când vom ajunge la Antropologia creştină, la primii trei oameni, la Adam, la Eva şi la Cain, vom vedea trei feluri diferite de creaţie. Adam este creat din ţărână, adică din materia existentă, din pământ. Eva este creată din coasta lui Adam; prin urmare, nu din materie moartă, ci din materie vie. Cain este creat printr-un al treilea mod de creaţie; prin unirea conjugală, prin căsătoria dintre Adam şi Eva.
Avem, aşadar, trei moduri de creaţie. Unul, al lui Adam, este minune; al doilea, al Evei, este de asemenea minune; dar şi al treilea este minune. Primele două moduri de creaţie sunt minunate, însă au fost folosite numai pentru o singură dată; astăzi nu mai sunt folosite. Însă al treilea mod se repetă; în consecinţă, este o minune ce se repetă. Nu avem, desigur, astăzi creaţia oamenilor din materie moartă, nici nu se face o femeie din coasta bărbatului; avem însă naşterea unui om. Dar ceva care se repetă obişnuim să spunem că nu este o minune. Sau, dacă doriţi, şi invers: minunea este aceea care scapă repetiţiei şi constituie o excepţie. Eu, însă, v-aş spune şi v-am spus deja de data trecută, că întreaga creaţie, în toate formele ei, este o minune! Aşadar, este o mai mică minune crearea unui om prin modul naşterii decât modul creării I vei din coasta lui Adam sau decât al lui Adam din ţărână? Nu este deloc o minune mai mică, copiii mei! Atunci când, la un moment dat, mâine-poimâine, voi veţi deveni mame şi îl veţi vedea pe copilul vostru, atunci veţi începe să staţi şi să reflectaţi în faţa acestei taine, că un om nou, care vă priveşte o, acela vă priveşte… este din voi! Veţi spune: Acest copil este din mine!Dar nu sunt eu; este o făptură nouă! Şi veţi rămâne uimite în faţa acestei taine a vieţii.
124
Prin urmare, atunci când avem aici fenomenul seminţei care cade, se însămânţează, pentru a fi creată o nouă plantă, se poate, desigur, să nu avem creaţia iniţială din pământ, din materie moartă, însă avem de-acum eternizarea prin forma seminţei. Dumnezeu aşază toate puterile acolo în sămânţă pentru a fi creată viaţa.
Sămânţa, aşa cum am zis şi data trecută, este o plantă deplină în potenţă sau în miniatură, cum se spune, sau uşor de transportat. Ce este sămânţa? O plantă deplină care se transportă cu uşurinţă.
Este o plantă deplină, iar înlăuntrul ei se cuprind toate, cu toate elementele distinctive ale speciei! Este uimitoare expresia „după felul şi asemănarea ei”, care este menţionată în cartea Facerii, şi înseamnă că această plantă va lăsa urmaşi care vor fi de acelaşi fel. Vor aparţine aceleiaşi specii, dar vor şi semăna uimitor cu planta predecesoare. Acum, dacă există anumite diferenţe, aceasta se întâmplă deoarece noi, oamenii, intervenim în natură, aşa cum se întâmplă cu altoirea, şi creăm aceste variaţiuni.
Vorbesc totdeauna despre regnul vegetal. încă nu am trecut la regnul animal; acolo vom vedea şi alte lucruri. în regnul vegetal, dacă facem anumite încrucişări, în rarele situaţii de silire a naturii, atunci avem o nouă formă de plantă, unde planta rezultată nu seamănă deloc cu planta-mamă. Însă, atunci când plantăm sămânţa plantei-fiică, ne reîntoarcem la planta-mamă.
Un exemplu. Luaţi un trandafir care este altoit; adică a fost sălbatic, iar acum noi, prin încrucişări, prin ameliorări şi celelalte, am izbutit să avem trandafiri foarte frumoşi, care nu mai seamănă cu planta-mamă. Dacă luaţi seminţele plantei-fiică şi le semănaţi, veţi vedea ceva uimitor: seminţele vor scoate trandafiri care vor fi asemenea cu planta-bunică, adică
125
cu primul trandafir, iar nu cu acela pe care deja îl îmbunătăţiserăţi voi. Este uimitor!
Acest „după felul şi asemănarea” se menţine în cadrul creaţiei. Atunci când avem anumite siliri, după un timp acestea se reîntorc la origine. Pentru că, dacă nu s-ar fi reîntors, atunci am fi avut crearea unor noi specii, unor noi genuri. Dar acest lucru nu îl vom putea realiza; tot ceea ce există, există. O ameliorare, da, o putem face; însă o nouă specie nu avem, nu putem să confecţionăm.
încă mai mult, vedem că plantele sunt create în ziua a treia, însă soarele este creat în ziua a patra. Aici s-a considerat că există un punct uşor de combătut al autenticităţii şi al autorităţii povestirii exaimeron-ului lui Moisi.
însă acest lucru nu este corect, copii, deoarece a fost acceptat următorul lucru: Soarele se arată deplin în ziua a patra, ca timp însorit-, exista însă lumina indirectă. Vom vedea mai jos că, într-adevăr, Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra. însă, v-am spus deja, într-o dată trecută, faptul că soarele nu a fost creat în ziua a patra. Soarele a fost creat, precum şi pământul, în prima zi, adică atunci când a fost format universul; zilele următoare sunt dedicate modelării pământului.
Atunci când Dumnezeu a zis să fie lumină, atunci a fost făcut universul; deoarece din lumină, din energie avem orice element material, precum şi alte forme de energie, în cadrul universului. în continuare, orice altceva ce se descrie în cartea Facerii, dincolo de prima zi, va viza modelarea pământului.
Aşadar, soarele, precum şi luna şi stelele, nu sunt create în ziua a patra, ci s-au arătat în ziua a patra. Deoarece, după ce apele au căzut pe suprafaţa pământului şi s-a limpezit atmosfera, un observator, totdeauna ipotetic, aceasta să nu o uitaţi niciodată! -, aflat pe suprafaţa pământului, va vedea
126
soarele pentru prima dată în ziua a patra. Prin urmare, pentru observatorul care descrie istoria pământului, soarele este creat şi aş pune acum cuvântul „este creat” între ghilimele în ziua a patra.
Şi da, pe de-o parte soarele se arată în ziua a patra, dar aceasta nu înseamnă că înainte a existat un întuneric deplin. Aşa cum şi astăzi, dacă avem o negură, dacă vreţi o negură densă, tot există lumină, fie şi foarte puţină; este lumina indirectă. Cred că s-a înţeles ce am vrut să spun.
După cum ştim, ca să trăiască o plantă este neapărată nevoie de căldură, este nevoie de umezeală, este nevoie de lumină. Aici, în ziua a treia a creaţiei căldură exista, umezeală exista, dar lipsea lumina sau mai degrabă exista puţină lumină deoarece era indirectă. Însă, s-a observat acest fapt, că încolţirea erbacee poate să aibă loc cu lumină indirectă.
Şi într-adevăr, în această epocă numită de către geologie şi carboniferavem cărbuni de pământ, cărbuni de minereu. Aceşti cărbuni sunt alcătuiţi din trestii şi ferigi uriaşe, care în acea epocă erau de 20-25 de metri înălţime. Astăzi sunt doar tufe. Vedeţi feriga de astăzi că ajunge cel mult la doi metri, iar tulpina ei este foarte subţire. Atunci însă erau copaci întregi, din pricina umidităţii şi temperaturii foarte mart Acestor plante le place foarte mult să trăiască în lumina indirectă, în lumină puţină1.
Cândva, în timpul ocupaţiei germane2, aduseseră germanii cărbuni pentru uzul bucătăriei lor. îmi amintesc că am
1 Cri mai mulţi cărbuni de pământ s-au format în interiorul pământului în perioada geologică numită carbonifer prin descompunere anaerobă, sub temperaturi şi presiuni înalte, înainte cu aproximativ 650 milioane de ani. în această perioadă au predominat primele păduri, precum ferigile-copac (Filicales), copaci-muşchi (Lycopodiales), copaci-coada calului (Calamites) şi altele. Aceste păduri nesfârşite au format, în principal, rezervele de cărbuni de pământ (n. tr.).
2 în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (n. tr.).
127
mers acolo şi am scrijelit în cărbuni, aşa nu ştiu cum, şi am găsit un cărbune care avea întipărită o ferigă. Am spart cărbunele în câteva bucăţi şi am găsit o mulţime de foi de ferigă. Nu am uitat să vă aduc o bucată să v-o arăt; însă ar fi fost cu neputinţă ca să v-o arăt, deoarece de departe nu aţi putea să o desluşiţi. Dacă am fi avut un îngrijitor, v-aş fi adus-o s-o vedeţi. Este ceva uimitor!
Aţi putea vedea nu numai întreaga alcătuire a frunzei, adică codiţa centrală a frunzei cu cele mai mici particularităţi în mod distinct, cu frunzuliţele lor la dreapta şi la stânga, aşa cum este feriga, ci şi chiar nervurile frunzelor ei, care s-au întipărit pe cărbune! Se văd chiar şi nervurile! Atât de uimitori Mai vie pare întipărirea ferigii pe cărbune decât dacă am fi avut-o acum în faţa noastră ca plantă şi am fi văzut-o în realitate.
Mai notaţi încă ceva foarte important. La aceşti cărbuni pe care-i scoatem din pământ, la care vedem aceste întipăriri ale copacilor foarte vechi, nu există inele care marchează anii pe trunchiul lor! Acestea lipsesc!… este cunoscut că o plantă care creşte în spatele umbrei nu dezvoltă inele anuale pe trunchiul lor. Doar dacă o plantă este lemnoasă şi se află în strălucirea directă a soarelui, atunci creează cunoscutele inele anuale.
Ştiţi ce sunt aceste inele anuale?
Dacă tăiem un copac de-a curmezişul, vom vedea că există pe trunchiul lui nişte cercuri concentrice. Dacă numărăm aceste cercuri, aflăm vârsta aproximativă a copacului. Aceasta înseamnă că în fiecare an, iarnă-vară, sub influenţa directă a soarelui, se adaugă în jurul trunchiului copacului un nou strat de lemn, adică un nou cerc anual vegetal1.
1 în timpul rotaţiei Pământului nostru în jurul Soarelui se formează alternativ în lemn inele de dezvoltare de culoare deschisă şi de culoare închisă, însă într-un ritm diferit în cele patru anotimpuri ale anului; cercurile de culoare deschisă sunt create de rapida creştere de primăvară, în vreme ce cele de culoare închisă sunt create de creşterea mai lentă de vară şi de toamnă.
128
Aceste cercuri vegetale, care se numesc cercuri anuale de creştere, la acei copaci preistorici nu există. Aceasta arată că într-adevăr în acea epocă exista lumină, dar nu aveam soare, aşadar, nu aveam strălucire directă a soarelui.
Şi altceva care este foarte semnificativ. Grăieşte textul sfânt: „Apoi a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi lemn roditor1, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Mai întâi zice „iarbă verde” şi după aceea zice „lemn roditor”. „Lemn” vrea să însemne aici copac. Copacul nu mai este iarbă, plantă nelemnoasă, ci ceea ce are nevoie de strălucirea directă a soarelui. Şi el este o plantă deplină, în vreme ce iarba nu este o plantă deplină. Ne face o deosebită impresie faptul că mai întâi aşază „iarba verde” şi apoi „lemn roditor”, adică copacul. Aceasta înseamnă că în realitate, aşa cum ne spune şi ştiinţa, mai întâi a fost făcută planta nelemnoasă şi apoi cea lemnoasă. Ce spuneţi? Nu vă face impresie acest lucru?…
De asemenea, ne face o deosebită impresie şi punctul următor, anume că „să semene sămânţă” este menţionat de două ori, atât pentru „iarba verde”, adică planta nelemnoasă, cât şi pentru „lemn roditor”, planta lemnoasă. Iar aceasta arată că ceva este una şi altceva este cealaltă; sunt două categorii diferite de plante.
Aceste detalii ne provoacă o deosebită impresie! în consecinţă, cartea Facerii, nu numai că nu are nici un punct vulnerabil pentru care s-o condamnăm, ci, dimpotrivă, este
1 Deşi în traducerea românească s-a optat pentru expresia „pom roditor”, totuşi literal este „lemn roditor”. Aceasta nu este o simplă rectificare filologică, ci o revenire la un termen, „lemn”, care este mai bogat în semnificaţii şi pe care, spre pildă, îl regăsim în textele liturgice (n. tr).
129
minunată şi uimitoare! Chiar şi Aristotel, în volumul său de observaţii pe care le-a făcut asupra plantelor fireşte, nu în epoca lui Moisi, în secolul al XV-lea î.Hr. ci în secolul al IV-lea î.Hr. -, nu observa cu uşurinţă acest detaliu!1 Da!… ca să vedeţi cât de inspirată cu adevărat este Sfânta Scriptură!
Dar acum să vedem şi un alt punct. Dacă aţi fost cu luare-aminte la lecţiile pe care le-am făcut, întrucât noi facem cateheză, vom cerceta şi anumite elemente mai duhovniceşti. Aici, în mod neîndoielnic, nu facem simple cursuri de Fizică; de aceea, ne limităm numai la câteva elemente de Fizică şi nimic mai mult; de altfel, veţi învăţa aceste lucruri şi la şcoală şi ar fi fost de prisos să ascultaţi iarăşi aceleaşi lucruri. Aici învăţăm că Ziditorul a toate este Dumnezeu şi ne străduim să aflăm, în cadrul textului sfânt, şi aşa-numitele puncte mistice (tainice).
Mistic (tainic) nu înseamnă „ascuns”, ci faptul că în spatele a ceea ce se vede şi înţelegem putem să vedem şi altceva mai adânc; precum, să zicem, tema luminii, despre care v-am vorbit data trecută. Tema luminii este, cu siguranţă, o temă care devine obiect al cercetării ştiinţifice. Dar este şi ceva dincolo de aceasta. Dumnezeu a creat lumina deoarece El Însuşi este lumină. Evanghelistul Ioan spune: „Dumnezeu lumină este!”2Aşa şi aici; nu putem să vorbim numai despre ceea ce vedem în natură, fără să ne cufundăm şi într-un nivel duhovnicesc.
1 Aristotel (384-322 î. Hr.), căruia pe bună dreptate i se atribuie şi titlul de mare botanist, a scris lucrarea cu titlul Despre plante, din care s-au păstrat doar puţine fragmente până astăzi. El a perfecţionat ideea lui Democrit, comparând toate speciile de plante şi animale cunoscute. El a ajuns la concluzia foarte valoroasă că există o corelare a tuturor făpturilor vii, dar şi o cară a alcătuirii interne, care este răspunzătoare şi pentru diferenţierea exterioară a făpturilor. Aristotel a avut un material botanic bogat din Grecia şi din Asia, datorat lui Alexandru cel Mare, care în expediţiile sale militare nu l-a uitat niciodată pe marele său dascăl. De asemenea, tot el este acela care a întemeiat grădina botanică din Ilisos.
2IIoan 1, 5.
130
Totdeauna omul a vrut să explice natura. Explicarea naturii a creat aşa-numitele religii de misterii. Toate religiile de misterii şi o să vă spun îndată ce sunt acestea în esenţă nu sunt nimic altceva decât interpretări ale fenomenelor naturale şi mai cu seamă ale germinării şi vieţii, adică ale regnului vegetal şi animal. în Grecia am avut misteriile orfice şi misteriile Persefonei, adică ale fiicei Demetrei, aşa cum se numeau. în Egipt erau misteriile lui Isis, în vreme ce în Asia erau misteriile Cybelei. în realitate, Cybela, Isis sau Demetra este una şi aceeaşi zeitate, dar cu nume diferite; este vorba despre zeitatea Pământ. Apollon este zeul-soare. în Egipt, zeul-soare este Osiris; şi aşa mai departe.
Toate acestea nu sunt decât strădanii de divinizare a creaţiei sau de a o interpreta ca îndumnezeită. Fiţi atenţi: să fie interpretată şi, în acelaşi timp, să fie îndumnezeită. Şi ce observă omul? Observă că prin lumină avem vigoarea vieţii pe Pământul nostru; avem germinaţia, avem animalele. în acest fel sunt create două zeităţi: zeul Soare şi zeiţa Pământ. Zeul Soare fecundează pe zeiţa Pământ1, iar din această fecundare, din această unire, din această însoţire a Soarelui cu Pământul se naşte viaţa. în Egipt spuneau că din Osiris şi Isis se naşte Horus, care este omul. Aşadar, omul a provenit din unirea Soarelui cu Pământul. Adică? Naşterea de la sine a vieţii!
Dacă Soarele este divinizat nu este întâmplător faptul că Soarele este de genul masculin -, şi Pământul este divinizat Pământul este de gen feminin, care totdeauna naşte; de câte ori nu aţi auzit expresia mama-Pământ… se creează o religie, cu scopul de a explica fenomenul vieţii. Mai mult, se credea că Soarele, prin solstiţiul de vară şi de iarnă, moare, respectiv înviază. în solstiţiul de iarnă cade spre spaţiile de
1 în limba greacă metafora aceasta este şi mai elocventă, întrucât substantivul „Pământ” este de genul feminin (n. tr.).
131
jos şi moare, în vreme ce în solstiţiul de vară se ridică iarăşi în înalt şi reînvie; o dată moare şi o dată înviază.
Pe acest fenomen se sprijină şi Masoneria, care este o religie. Dacă m-aţi fi întrebat: ce este Masoneria?, v-aş fi răspuns foarte simplu că este o religie de misterii, care încearcă să explice fenomenul vieţii şi ajunge la mitul lui Osiris şi Isis, dar şi la un alt mit, dacă doriţi, la mitul lui Hiram, care nu este decât personificarea Soarelui1.
Aşadar, omul explică fenomenele vieţii aşa cum le vede în natură. Voieşte însă să şi participe la fenomenele vieţii. Aşa cum şi eu, care cred în Hristos, voiesc să particip la Hristos. Cum particip? Mâncând Trupul Său şi bând Sângele Său, şi astfel devin contrupesc şi consangvin cu Hristos. Aşa şi aici, omul creează premisele de a se uni cu Soarele şi cu Pământul într-un mod misteric. Atunci ceea ce începe să se creeze drept religie se numeşte religie de misterii. Veţi vedea că masonii, francmasonii, la cele două echinocţii pe care le avem, cel de primăvară şi cel de toamnă, adică atunci când ziua este egală cu noaptea, fac mese comune în cinstea zeului Soare. Iar acest zeu Soare se numeşte în limbajul acestora M.A.U. care reprezintă iniţiala cuvintelor Marele Arhitect al Universului. Ei interpretează fenomenul vieţii şi divinizează Soarele. Aşadar, Masoneria este o religie de misterii. Iar prin aceste mese comune pe care le fac, masonii încearcă să participe aceasta înseamnă misticism, viaţă mistică la fenomenul vieţii.
Priviţi acum aici cât de frumos prezintă lucrurile cartea Facerii-, mai întâi a avut loc germinarea (odrăslirea) şi apoi s-a arătat soarele. De ce, credeţi voi, le prezintă în acest fel?
1 Hiram a fost regele Tirului, pe care Solomon l-a rugat să-l ajute la construcţia Templului (vezi III Regi 5, 20). în Francmasonerie însă Hiram, în ciuda existenţei sale istorice, este socotit o persoană alegorică, simbolul Marelui Arhitect al Universului.
132
Pentru a zdroi orice fel de religie de misterii. Deoarece toate religiile de misterii spun că prezenţa soarelui fecundează pământul. Dar aici avem fecundare a pământului (germinare), chiar înainte de a se arăta soarele. Aceasta arată că cineva poate să interpreteze tot ce vrea el, însă aceste lucruri nu constituie o religie; sunt false, sunt demonice.
Astfel, am putea spune, faptul că este creată mai întâi germinarea şi după aceea soarele este un răspuns-bombă împotriva oricărei religii de misterii, adică idolatre. Şi, prin urmare, inclusiv împotriva Masoneriei.
Să nu credeţi că aceste lucruri sunt depăşite şi să spuneţi: ei, bine, poate încă să mai existe astăzi religia Demetrei?… Da, copiii mei, avem şi religia Demetrei, şi religia lui Isis şi Osiris… Da, da, avem!
îmi veţi spune: Cum putem şti aceasta? Dar avem atâţia masoni, care cred în aceste lucruri şi se închină la zeul Soare, la M.A.U. Desigur! Prin urmare, aceste lucruri sunt extrem de actuale şi foarte însemnate. Nu trebuie să privim creaţia doar din latura ei fizică. Unii se străduiesc s-o privească mai profund, mai adânc şi filosofează asupra naturii. Noi nu vom filosofa, ci vom teologhisi, deoarece teologia este superioară filosofiei. Filosofia este rodul minţii omeneşti; însă teologia este descoperirea lui Dumnezeu.
Spuneţi-mi, ar putea cineva să cunoască acestea pe care le grăieşte Scriptura aici, cum s-a făcut crearea lumii, cele şase zile ale creaţiei? Prin urmare, nu este un produs al raţiunii omeneşti, al minţii omeneşti, ci este descoperirea lui Dumnezeu! Dumnezeu îi descoperă lui Moisi crearea lumii, iar acela o consemnează.
Astfel, aceia (masonii) filosofează şi sunt conduşi spre demonism, în vreme ce noi teologhisim şi suntem conduşi spre adevăr, deoarece avem descoperirea lui Dumnezeu.
133
Creaţia nu s-a făcut de la sine, nu s-a autocreat, de aceea nu poate să fie divinizată. Dumnezeu a creat făptură. Creaţia este făptură; iar în calitate de făptură nu poate să fie Dumnezeu. Nici soarele nu poate să fie Dumnezeu, nici pământul nu poate să fie Dumnezeu.
Bine, copii, fiţi atenţi la aceste teme şi băgaţi-le bine în mintea voastră! Mâine o să vă căsătoriti cu un om şi descoperiţi că acela poate să fie mason! Veţi avea aventuri, şi veţi spune: Dumnezeul meu, ce se întâmplă aici?… Astfel, dacă nu veţi avea o instruire adecvată, atunci veţi fi şi voi siliţi să cochetaţi cu astfel de flecăreli şi inepţii filosofice.
Dar să înaintăm. Care este începutul vieţii potrivit ştiinţei? Aşadar, cum a început viaţa? Desigur, deoarece ştiinţa niciodată nu va voi să rămână la ceea ce descoperă Dumnezeu, ci ar vrea să dovedească experimental ceea ce află şi susţine, de aceea cercetează. Bine face; este dreptul ei să cerceteze. Fiind însă vorba să cerceteze fenomenul vieţii, ea formulează anumite teorii. Pentru noi fenomenul este deja explicat. A spus Dumnezeu să se facă odrăslirea. Aşadar, Dumnezeu Creatorul a făcut plantele; nu s-au făcut ele singure. Mai exact, Dumnezeu-Cuvântul; Acela Care apoi S-a întrupat, adică Iisus Hristos. Aşadar, ştiinţa încearcă să explice fenomenul vieţii prin diferite teorii. Desigur că acestea nu sunt noi. O să vă spun câteva teorii puţin mai vechi deoarece necontenit şi necontenit sunt adăugate altele noi şi noi, însă totdeauna se învârt în jurul aceloraşi motive.
Prima teorie, aşadar, este aceea că s-a întâmplat un transfer al vieţii de pe o altă planetă. Anumite seminţe ale vieţii, desigur sub forma unor organisme cu totul nevăzute pentru ochii noştri, sau sporii acestora, au venit pe Pământ de foarte departe. Ştiţi că avem multe mii de specii de microorganisme, ciuperci; de la ciupercile pe care le avem pe munţi şi
134
le mâncăm, până la ciuperca pe care o numim mucegai Şi mucegaiul este un microorganism. Dar sunt atât de microscopice aceste microorganisme, încât nu le putem vedea cu ochiul liber. Să zicem că un anumit microorganism, sau un spor al său sau, în general, sporul unei anumite plante care exista pe o anumită planetă s-a hotărât să facă călătoria dintre acea planetă şi până la Pământul nostru. în consecinţă, se zice, viaţa a venit de pe o altă planetă.
însă această teorie este dezaprobată. Mai întâi şi mai întâi, nu există un gol absolut în spaţiul dintre planete sau dintre stele; dimpotrivă, există o puternică radiaţie a razelor radioactive (alfa, beta, gamma: a, (3, y), care, după cum ştiţi, ucid viaţa1. în paranteză vă mai spun că aşa se întâmplă şi cu sterilizarea alimentelor care, fără să le prelucrăm termic, le trecem prin radiaţii gamma (y), omorând astfel orice fel de microorganism sau spor de bacterie există în alimente, drept pentru care, fără să le fierbem, putem să le consumăm fără frică. Acesta este unul dintre modurile de sterilizare.
Prin urmare, dacă aceste radiaţii distrug viaţa, cum ar putea să călătorească acest spor în intervalul cosmic, să ajungă viu aici pe pământ, de vreme ce există, aşa cum am spus, o puternică radiaţie2? în cele din urmă nu ar fi izbutit să ajungă viaţa pe pământ, decât numai moartă.
1 întregul univers observabil este plin de un mare număr de fotoni, care constituie aşa-numita radiaţie cosmică de fond şi, foarte probabil, cuprinde un număr corespunzător de mare de neutrini. în spaţiul interplanetar nu există un gol absolut, ci praf amestecat cu un fel foarte arhaic de aer, vântul solar, care este constituit din electroni, protoni, fotoni şi alte particule subatomice. Radiaţiile gamma (y), dar şi cele X, sunt extrem de periculoase, întrucât dezintegrează substanţele celulelor şi transformă ADN-ul, provocând astfel moartea tuturor organismelor care sunt expuse acestor radiaţii.
2 Radiaţia cosmică sau radiaţiile cosmice constituie un curs de atomi ionizaţi, adică nuclee fără electroni. îşi au originea în diferite părţi ale universului, departe de Pământ. Sunt particule de energie înaltă, care se mişcă cu o viteză apropiată de cea a luminii (c).
135
Copii, nu are importanţă dacă toate acestea pe care le discutăm nu le cunoaşteţi; cândva se poate să le citiţi şi să le împletiţi în mintea voastră, în cunoştinţele voastre!
încă, chiar şi dacă ajungea acest spor pe Pământ, ar fi fost nevoie de asocieri uimitoare de factori, ca să putem ajunge la această varietate de plante. Ştiţi câte feluri (specii) există? Patru sute de mii de specii de plante! Astfel încât, am putea spune faptul că Dumnezeu-Cuvântul a stat şi a făcut fiecare plantă, una câte una!… Este uimitor! Numai omul credincios poate să se bucure de acest fapt şi să-l trăiască. A făcut fiecare plantă una câte una, cu o dragoste specială şi cu caracteristici şi calităţi speciale! Ceva ce nu are o plantă, are o alta. O mulţime de forme, culori, varietăţi… la tulpină, la frunze, la rădăcini, la modul în care se va hrăni, în care va creşte, la statura ei, la seminţele ei… O mare varietate! Patru sute de mii de specii de plante!
Cu acest prilej vă voi spune că există şi şase sute de mii de specii de insecte! Şase sute de mii de specii! însă vom vorbi despre acestea şi atunci când vom ajunge la o altă teorie, cea a evoluţiei.
Aşadar aici se susţine faptul că viaţa ajunge aici de pe o altă planetă dacă ar putea vreodată să ajungă! şi se întâmplă asemenea prelucrări şi asemenea asocieri, încât la final să se dezvolte tot acest regn, al plantelor şi al animalelor!
însă, ce spuneţi? Nu va muri acest spor sau sămânţă până când va da minunea varietăţii plantelor? Va muri. Şi cum ar putea să supravieţuiască aceasta şi mai ales să se şi dezvolte şi să dea atâtea asocieri extrem de complexe, aşa cum vom vedea când vom ajunge puţin mai jos la teoria evoluţiei, unde vom vorbi despre regnul animal? Prin urmare, nu este cu putinţă ca viaţa să fi fost transferată de pe o altă planetă.
Dar poate că a venit cu vreun oarecare meteorit? Nu ştiu cum aceasta a folosit meteoritul drept navă pentru a sosi pe
136
pământ? Dar meteoritul, intrând în atmosferă, se aprinde şi în mod firesc sporul acela se va distruge; ar fi vreodată cu putinţă să se transfere sămânţa1? Aşadar, ce vedem? Că problema nu se rezolvă, ci pur şi simplu se mută. Şi, astfel, vom întreba la rândul nostru: Şi acolo, pe acea planetă, viaţa cum s-a aflat? Prin urmare, noi nu rezolvăm astfel problema, ci doar îi schimbăm locul. Şi înaintăm la o a treia teorie, care cu siguranţă a circulat foarte mult şi s-a răspândit, la aşa-zisa autogeneză sau geneză spontană a vieţii.
Potrivit genezei spontane a vieţii, materia moartă a creat prin sine viaţa! Sub anumite condiţii speciale de temperatură, presiune, lumină şi umiditate, materia însăşi oarecând a început să mişte şi să creeze fenomenul vieţii!
După geneza spontană a vieţii, avem teoria evoluţiei, cu crearea graduală a varietăţii speciilor, care încearcă să explice fenomenul vieţii. Bun! Copii, din nefericire pentru cei ce au inventat aceste teorii, ele nu s-au confirmat; nici geneza spontană a vieţii, nici teoria evoluţiei! Şi vin să explic, dar foarte rapid, deoarece a trecut timpul.
La un moment dat Felix-Archimede Poucet (1800-1872) a publicat un articol în care susţinea că din materia moartă putea să se creeze viaţa. Experimentele care se făceau în acea epocă erau atât de naive… dar atât de naive! Să zicem, vedeau că dintr-o bucată de carne ieşeau viermişori; şi spuneau: Unde s-au aflat viermişorii? Iată, pur şi simplu, carnea a creat viermişorii… încă mai mult, au săpat în pământ şi au găsit viermişori. Cum, dar, materia moartă a scos viermişori? Prin urmare, pământul mort a creat viermişorii1!…
1 Charles Lipman, în 1936, a publicat faptul că a izolat microbi de pe suprafaţa sterilizată a meteoriţilor, care erau apţi să crească în lichide nutritive. în realitate însă aceşti microbi erau cu totul identici cu microbii de pe Pământ, pe care i-au preluat meteoriţii îndată ce au ajuns pe Pământ.
2 Preotul şi naturalistul scoţian Needham (1713-1781) a făcut câteva experimente specializate care arată fenomenul naşterii întâmplătoare a microbilor. Needham scrie că a luat suc din carne de oaie şi l-a închis bine într-o sticlă cu dop, pe care apoi a pus-o la fiert pe cărbuni încinşi. în urma acestui întreg proces, după câteva zile, a văzut că sticla era plină de viermişori. După ce a făcut acelaşi lucru şi cu alte sucuri şi extracte, a concluzionat că este posibil să avem o naştere întâmplătoare a microorganismelor din combinaţii organice. Şi alţi cercetători din acea epocă, precum Antony van Leeuwenhoek (1632-1723), au făcut astfel de experimente şi au constatat că dacă o substanţă care se denaturează repede se află într-un mediu cald, în acesta se dezvoltă organisme microscopice. Această idee a fost întreţinută într-un mod foarte autentic de filosoful german Leibniz (1646-1716) şi de naturalistul francez BufFon (1707-1788). Iar medicul van Helmont (1577-1644) este cunoscut pentru descrierea modului producerii şoarecilor din alimentele amilacee!
137
Atunci Pasteur, cel dintâi, l-a înfruntat pe un alt chimist francez, pe Fremy, susţinător al genezei spontane într-o serie de experimente pe care le-a făcut asupra vinului dulce, a mustului1.
După cum ştiţi, atunci când presăm strugurii, iese mustul, la care după puţin timp va începe o anumită fermentaţie. Aşadar, acolo există anumite microorganisme parazite, care sunt responsabile de transformarea zaharozei din mustul strugurilor în alcool. Şi, în vreme ce mustul este dulce, după aceea se transformă într-o băutură alcoolică, ceea ce înseamnă că zahărul s-a transformat în alcool.
Cum s-a întâmplat acest lucru? S-a întâmplat de la sine… ar putea să spună aceia care susţin autogeneza, geneza spontană. Dar cum de s-a făcut de la sine?…
Aşadar, Pasteur, copii, a demonstrat că aceasta nu se întâmplă de la sine, ci că în cojile strugurilor, când încă se află ei pe viţa-de-vie, merg şi se aşază pe acestea microorganisme. Şi, atunci când sunt zdrobiţi strugurii, se amestecă împreună şi cu microorganismele de fermentaţie. Acestea respiră
1 Numele chimistului francez Edmond Fremy (1814-1894) este legat de Mediul fermentaţiei laptelui care s-a publicat în 1841 -, dar şi de procesele de fermentaţie în general, temă cu care s-a aflat în dezacord cu Louis Pasteur (1822-1895).
138
şi scot dioxid de carbon, precum toate plantele şi animalele care respiră. După puţin timp însă, se mâhnesc pentru că nu mai au aer ca să respire şi se suspendă dezvoltarea lor.
Iar mustul începe să fiarbă şi să scoată dioxid de carbon. De aceea, dacă rămâneţi mai mult timp într-o încăpere în care există un butoi cu must de struguri, puteţi să muriţi din pricina lipsei oxigenului; se ştie acest lucru. Flacăra lumânării se stinge deasupra butoiului deoarece dioxidul de carbon nu întreţine flacăra aşa cum o întreţine oxigenul1. Drept pentru care, ce a făcut acum Pasteur? A înfăşurat câţiva struguri, puţin după ce aceştia au înflorit, cu o legătură, să zicem cu un pansament, ca să nu se aşeze microorganismele pe struguri, şi apoi a luat mustul lor. Apoi a luat must de la strugurii care nu au fost acoperiţi, ci i-a lăsat liberi. Aşadar, a zdrobit strugurii, a scos mustul lor în eprubete de experimentare şi a făcut experimente. Apoi a luat mustul celor care fermentau şi l-a pus la foc pentru a-l fierbe.
A avut aşadar trei categorii: cea dintâi a fost mustul din strugurii acoperiţi, a doua categorie, mustul din strugurii descoperiţi, în vreme ce cea de-a treia categorie a fost iarăşi must din aceiaşi struguri neacoperiţi, dar fiert.
Aşadar, ce a observat?
Mustul de struguri care nu a fost fiert şi strugurii nu au avut nici o protecţie a fermentat şi s-a făcut vin; mustul din strugurii pe care i-a acoperit cu un pansament nu s-a făcut vin, nu s-a produs fermentaţia lui; şi, în final, mustul care a fost încălzit până la fierbere aceasta o ştie orice gospodină care faceprăjitură cu must nu s-a făcut vin.
1 Fermentaţia alcoolică este procesul producerii alcoolului etilic şi a dioxidului de carbon prin dezintegrarea zahărului, care se întâmplă în două stadii. Dioxidul de carbon se produce şi în stadiul incipient al fermentaţiei de către microorganisme, deoarece acestea respiră, dar şi în stadiul final, când se epuizează oxigenul care este conţinut în must, drept pentru care începe transformarea anaerobă a zahărului în alcool etilic.
139
Care este concluzia?
Mustul nu fermentează de la sine. Ceva merge şi se aşază acolo pe struguri, anumite microorganisme, şi transformă zahărul mustului de struguri în alcool, care microorganisme sunt distruse prin fierbere. Se constată, aşadar, că mustul dulce nu naşte viaţă, ci viaţa exista deja acolo.
Astfel, copii, vrând Pasteur să-l înfrunte pe Fremy, a făcut celebrele sale experimente cu mustul dulce de struguri; în vreme ce pentru Poucet a făcut experimente cu carnea: a lăsat o bucată de carne expusă, iar aceasta a scos viermişori; în vreme ce bucata de carne pe care a pus-o într-un recipient de sticlă pasteurizat cuvântul provine de la numele lui unde nu exista aer înăuntru, nici microbi, adică un fel de conservă, aceasta a rămas neatinsă. El a demonstrat în final că viaţa nu se produce din materie moartă, aşa cum se credea, ci aceasta există răspândită pe planeta noastră, fără să putem explica fenomenul naşterii vieţii1.
O axiomă biologică, pe care cel dintâi a formulat-o William Harvey în secolul al XVII-lea, zice în limba latină: omne vivum ex ovo, adică tot ce este viu provine din ou, din sămânţă2. Atunci când avem fenomenul vieţii, avem sămânţă; altfel nu se poate explica fenomenul vieţii.
Apoi, acelaşi lucru a fost exprimat în felul următor: omne vivum ex vivo-, adică tot ceea ce este viu provine din viu; iar literar ar suna aşa: orice fenomen al vieţii este iarăşi din viaţă3. Nu avem, aşadar, geneză a vieţii din materie moartă. Aceasta s-a făcut deodată, o singură dată; când? Atunci când
1 După rezultatele sale, Pasteur a declarat: La generation spontanee est une chimere („Geneza spontană este o himeră”).
2 O variantă a axiomei Omne Vivum ex Ovo, a lui William Harvey, este şi Omnis Cellula e Cellula orice celulă provine dintr-o altă celulă a lui Rudolf Vcrchow.
3 Aceasta este legea biogenezei şi-i este atribuită lui Pasteur. Este concluzia că făpturile vii provin din alte făpturi vii, prin intermediul reproducerii.
140
a zis Dumnezeu „să se facă viaţă din materia moartă” şi s-a făcut viaţă din materie moartă; în continuare nu se mai repetă fenomenul.
Desigur, în 1898 Virusologia a descoperit aşa-numiţii viruşi filtrabili, care sunt particule chimice cu însuşiri care seamănă cu acelea ale organismelor vii. în final, însă, s-a dovedit că aceste particule nu sunt decât purtători ai vieţii, iar nu însăşi viaţă.
Ce să vă mai spun însă despre celulă, copiii mei, care constituie unitatea de bază, structurală şi funcţională ce evidenţiază fenomenul vieţii, şi este extrem de complexă?!… Dacă studiază cineva Biologia, va vedea acest lucru. Dar nu vă spun mai multe, deoarece din păcate a trecut timpul.
Toate acestea, copii, dovedesc că geneza spontană este imposibilă. Aşadar, nu ne rămâne decât să spunem că viaţa este rezultatul creaţiei săvârşite de Dumnezeu Creatorul, iar nu al unei întâmplări oarbe.
Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom continua duminica viitoare.
Duminică, 5 decembrie 1982
CATEHEZA A OPTA
Continuare despre plante. A patra zi a creaţiei. „Să fie luminători…”
Am vorbit data trecută, copii, despre crearea plantelor. Astăzi vom spune încă două cuvinte pentru a încheia această temă despre plante.
Observăm faptul că la fenomenul vieţii, chiar şi la plante, există o entelehie. Acest termen, entelehia, este al lui Aristrotel şi vine de la en-telos-ehin („a avea un scop”). Aşadar, atunci când Aristotel spune că există o entelehie, înţelege că există un scop în creaturi, în făpturi. Adică, fiecare creatură, în cazul de faţă fiecare plantă, este integrată unui scop; nu este confuză, nu este întâmplătoare. Nu există întâmplare nicăieri în creaţie. Nu numai că lumea (cosmosul) nu este întâmplătoare, cu podoabele ei şi cu frumuseţile ei, aşa cum v-am spus deja data trecută, ci toate au un scop. în consecinţă, orice lucru care are un scop, înseamnă că nu este întâmplător şi se observă la el această entelehia.
Gândiţi-vă, un filosof de dinainte de Hristos, Aristotel, a observat acest lucru, dar şi toţi cei ce au o minte sănătoasă observă că există o entelehia, că toate au un scop. Prin urmare, nu este cu putinţă să fie susţinut elementul pe care-l numim „întâmplare”. Foarte des veţi auzi, în special în epoca noastră în care există ateism, că lumea există în chip întâmplător! Nu
142
există mai mare absurditate decât aceasta… anume să susţină şi să creadă cineva că lumea există la voia întâmplării, că făpturile nu au un scop prevăzut!
Mai observăm că plantele constituie baza regnului animal. Dacă nu existau plantele, nu ar fi existat regnul animal. Şi în chip foarte înţelept ne consemnează textul sfânt faptul că mai întâi au fost create plantele şi după aceea a fost creat regnul animal.
Şi cu adevărat, nu doar că este necesar regnul vegetal pentru cel animal, ci şi între regnul animal şi cel vegetal există un echilibru. Adică nu poate regnul vegetal să se dezvolte mai mult decât cel animal; şi invers, nu poate să se dezvolte regnul animal mai mult decât cel vegetal. Pentru că, dacă am avea un dezechilibru între aceste două regnuri, dacă ar exista doar plante, atunci s-ar fi epuizat tot dioxidul de carbon; iar dacă am fi avut numai animale, s-ar fi epuizat tot oxigenul din atmosferă.
Astfel există un echilibru între aceste două regnuri. Dar şi pe Pământ am fi avut o răsturnare a legilor biologice, dacă nu exista acest echilibru. O să vă relatez un mic exemplu ca să vedeţi acest lucru.
Cândva o familie de englezi s-a mutat din Anglia în Australia. Au luat cu ei şi o plantă de cactus şi au plantat-o în curtea lor. Aceasta a găsit un sol propice şi s-a dezvoltat. S-a dezvoltat însă atât de mult, încât în câteva zeci de ani această plantă a dobândit dimensiuni uriaşe şi nu puteau s-o înăbuşe sau s-o stârpească.
O astfel de plantă avem şi noi pe ogoarele noastre, pirul, despre care ştiţi cu toţii că se întinde rapid, în dauna altor plante şi nu poate fi stârpită uşor. Are rădăcini şi tuberculi în pământ, al căror vârf, ieşind din pământ, formează vlăstare noi. Orice aţi face pentru a elimina pirul, chiar şi dacă
143
l-aţi tăia în bucăţi, şi dacă aţi cerne pământul, o rădăcină tot va rămâne acolo, aceasta va odrăsli iarăşi într-un ritm foarte rapid! călcaţi cât vreţi peste pir, ani întregi de l-aţi călca, acesta va continua să se înmulţească.
Astfel, acest cactus a început să creeze probleme agriculturii; probleme foarte serioase; oamenii nu ştiau în ce fel să-l înăbuşe, să-l stârpească.
Atunci, după studiile şi observaţiile pe care le-au făcut, au descoperit că în Africa exista un microorganism, aşa cum sunt paraziţii culturilor, o asemenea insectă, care se numeşte „lak”. Au observat că acestui lak, insectei, îi plăcea foarte mult să mănânce aceste plante, cactuşii. Aşadar, au adus-o în Australia şi au aşezat-o pe plantele acestea. Găsind o hrană atât de bogată, această insectă a început să mănânce acele plante decactus. în scurtă vreme le-a mâncat pe toate. însă ce s-a observat? Neavând ce altceva să mănânce, a crăpat şi insecta de foame. Prin urmare, ce observăm? într-un anume ecosistem fiecare organism le influenţează pe celelalte şi este influenţat de acelea. Regnul animal nu-i îngăduie celui vegetal să se dezvolte în mod exagerat; după cum şi relaţia inversă este valabilă. Astfel, există acest minunat echilibru între regnul vegetal şi cel animal1.
încă, copii, plantele nu sunt mişcătoare. Se poate totuşi ca planta să ne dea impresia că este un lucru nemişcat; însă înlăuntrul ei se află foarte multă viaţă. Nu înseamnă că, dacă nu merge, nu are viaţă. însă organismul unei plante nu este un mecanism.
1 Acest echilibru funcţionează netulburat de milioane de ani pe Pământ. Uneori intervenţia omului în ecosisteme este protectoare pentru organismele vii. Proclamarea speciilor protejate şi ocrotirea pădurilor naţionale în care sunt protejate flora şi fauna constituie exemple pozitive ale intervenţiei omului. Totuşi, de cele mai multe ori, activităţile omeneşti provoacă stricăciuni ireparabile în ecosisteme.
144
Mecanismul primeşte din exterior mişcarea şi se află totdeauna sub îngrijirea constructorului său. Însă o făptură vie, aşa cum este planta, este independentă, este autolucrătoare, adică lucrează prin sine, este automişcătoare, adică se mişcă prin sine, tinde totdeauna spre un scop. Pentru plantă acest scop este să pornească viaţa sa de la o sămânţă, să germineze, să se dezvolte, să înflorească, să facă rod şi în final să moară. Urmează, aşadar, un ciclu biologic, cu un scop superior: să se menţină specia sa pe pământ.
Acum, dacă întreaga creaţie, cu toate scopurile ei specifice, are şi un scop final, aceasta nu constituie tema cercetărilor ştiinţei. Dacă cineva nu este creştin, aceasta este o problemă de filosofie; dacă însă este creştin, este o problemă de teologie. Teologia ne va descoperi pentru ce scop există toate cele din jurul nostru. Şi, desigur, toate există ca să-i slujească omului şi slăvirii lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a voit să-l zidească pe om.
însă, înainte de a-l crea pe om, trebuia să creeze premisele necesare pentru el. Iar premisele sunt crearea lumii, modelarea Pământului, precum şi împodobirea lui, aşa cum s-a întâmplat cu regnul animal şi vegetal şi cu multe altele. Aşa cum, fiind vorba să-i căsătorim pe copiii noştri, le pregătim gospodăria lor, unde aşezăm mobile noi şi tot ceea ce este nevoie. Tot aşa şi Dumnezeu pregăteşte gospodăria omului. Prin urmare, lumea, oricât li s-ar părea neînţelepţilor care filosofează asupra unor lucruri, că aceasta este ceva trufaş Şi, în consecinţă, sfârşesc în concluzii eronate -, lumea întreagă a fost făcută pentru om!… Iar omul a fost făcut pentru Dumnezeu! Prin urmare, întreaga creaţie este începută de Dumnezeu, este făcută prin Dumnezeu şi este condusă de Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Iisus Hristos: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele
145
din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El1.
Rezumatul creaţiei este omul2. Vom spune iarăşi aceasta, copii, atunci când vom ajunge la sfârşitul lecţiilor noastre. Omul este cel ce dă sens creaţiei. Pentru ce să existe plantele? Pentru ce să existe animalele? Pentru ce să existe păsările? Furnicile? Şerpii? Elefanţii? Patrupedele, în general? Pentru ce să existe toate acestea? Există numai pentru un singur motiv: deoarece există omul! Existenţa lor dobândeşte noimă doar prin prezenţa omului. Dacă nu ar fi existat omul, nu ar fi avut noimă nici existenţa lor. Prin urmare, cel mai îndepărtat scop al creaturilor este omul.
Însă prezenţa omului dă sens şi existenţei, şi prezenţei lui Dumnezeu. Deoarece omul va dobândi sens atunci când va închide acest cerc în Dumnezeu. Apostolul Pavel spune că toată făptură ţinteşte spre Iisus Hristos; prin Care şi pentru Care au fost făcute toate. Toate au fost făcute în contul lui Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a întrupat3. Aşadar, acolo se închide acest cerc al făpturilor.
însă nu vă dau mai multe detalii deoarece avem şi acel uimitor eveniment al întrupării lui Dumnezeu. Acum vă spun doar aceasta, anume că toate au sensul lor şi toate au scopul lor. Observăm că există patru sute de mii de specii de plante! Atât de mare este varietatea, atât de mare, bogăţia! Gândiţi-vă, copii, că ultimele specii au fost descoperite în deşertul Sahara, acolo unde ar putea crede cineva că nu
1 Coloseni 1,16.
2 Rezumarea este recapitularea unei lucrări din mai multe volume într-unul singur, care concentrează cele mai importante caracteristici ale operei. Omul îmbină înlăuntrul său două lumi diferite, cea duhovnicească şi cea materială, constituind el însuşi un microcosmos, adică un rezumat al creaţiei. Aşadar, în chip just omul este socotit drept coroană a creaţiei.
3 Vezi şi I Corinteni 15,28.
146
există urmă de viaţă, există o plantă, care este foarte mică, microscopică; atât de mică, încât nu o putem vedea decât cu lupa; nu se vede cu ochiul liber. Desigur, oamenii de ştiinţă urmăresc să exploateze această plantă în mod special, deoarece poate să dea multe roade.
îmi veţi spune: Dar chiar şi în deşert?… acolo, în nisipul fierbinte şi ars de soare, să existe viaţă?… Da, copiii mei, viaţa pulsează pe planeta noastră! Nu există nici un metru pătrat de pe suprafaţa pământului care să nu aibă viaţă, fie din regnul vegetal, fie din cel animal. Nu există!
Micetele (microorganisme, fongi) sunt plante şi sunt socotite a fi multe mii de specii. Şi ciupercile tot microorganisme sunt. Ca să înţelegeţi, un microorganism este şi bine-cunoscutapenicilină. Toate aceste medicamente: penicilina, streptomicina, teramicina şi celelalte se fac din microorganisme (micete sau fongi). Atunci când auziţi acest al doilea compus -micină să ştiţi că sunt micete (fongi). Acestea sunt, aşadar, plante care au o varietate de utilităţi. Pot fi otrăvitoare, pot aduce alţi microbi şi aşa mai departe. Şi, cu adevărat, observăm că există o utilitate de la plante, o imensă paletă de utilităţi, dintre care omul a descoperit doar o parte foarte mică1.
Dar în regnul vegetal există şi frumuseţe. Frumuseţea se află, desigur, în planul general al potenţialităţii, dar în acelaşi timp şi poate scăpa din vedere. Există oameni care sunt stăpâniţi de acea teză filosofică potrivit căreia nu trebuie să ne intereseze frumosul, ci utilul; este ceea ce cunoaştem sub numele de „utilitarism”.
1 Diferitele tipuri de micete sau fungi variază, de la acelea folositoare pentru om: ciuperci de fermentaţie, microfungi patogeni şi până la binecu noscutele ciuperci comestibile. Totuşi, de la 50000 până la 250000 de spe cii de ciuperci ce au fost descrise până astăzi, mai puţin de 300 au fost asoci ate cu vreo boală la om.
147
însă utilitarismul, copii, este ce să vă spun? -, este uciderea oricărei frumuseţi care poate exista fie înlăuntrul omului, fie în afara lui! A spune că nu te interesează un tablou pictat, ci mă interesează numai cât preţuieşte, dacă pot să-l vând şi câţi bani voi lua, atunci, înţelegeţi, ucidem o întreagă lume, lumea frumuseţii!
Frumuseţea tabloului, desigur, nu are o utilitate în înţelesul de a vedea câţi bani vom scoate dacă îl vom vinde, şi de a vedea ce vom face cu aceşti bani şi cum îi vom cheltui, ci umple sufletul omului! însă, dacă vreţi, şi frumuseţea, în sensul larg al cuvântului, are utilitatea ei.
Astfel, Dumnezeu nu rămâne numai la un singur plan al oportunităţii unei plante şi la utilitatea ei, ci pe deasupra o împodobeşte, o face frumoasă!
îmi veţi spune: Pentru ce s-o facă frumoasă? Pentru care motiv să facă varietatea culorilor, frunzelor şi a florilor? Oare pentru a atrage albinele?
între regnul animal şi cel vegetal există un nesfârşit ciclu al influenţelor reciproce, o asociere fără sfârşit!… în cadrul acestor asocieri, în legăturile dintre regnul vegetal şi cel animal există totdeauna acest fapt: să se minuneze omul, să se bucure omul! Ce spuneţi? O plantă, un trandafir, să zicem, are conştiinţa propriului sine? îşi cunoaşte culoarea? îşi recunoaşte frumuseţea? Neîndoielnic, nu! Dar şi animalele sau insectele şi oricare alte jivine, dacă vor vedea o plantă care le vor impresiona şi vor merge ca s-o mănânce sau s-o culeagă şi să-i ia nectarul, oricât ar fi atrase de aceasta, vor preţui valoarea ei artistică? Doar omul va fi acela care va recunoaşte frumuseţea, deoarece are înlăuntrul său o artă poetică, are poezia peisajului, trăieşte poezia!
Fiecare om trăieşte înlăuntrul său poezia, deoarece are înlăuntrul său suflarea de viaţă a Ziditorului său, Care este
148
Poet1, în sensul larg al cuvântului poet-. El este Creator! Iar omul se simte foarte vesel şi foarte fericit în faţa acestei frumuseţi. Desigur că frumuseţea nu este un scop în sine, ci este un mijloc. Din păcate, aceia care au o anumită sensibilitate în problema frumuseţii şi rămân numai la acest punct, ajung să devină idolatri, şi este o nenorocire. Dumnezeu, dacă a făcut natura foarte frumoasă, nu a făcut-o astfel ca să rămânem la natură, ci, minunându-ne de aceasta, să ajungem, să ne ridicăm la Creatorul vieţii. Atunci, în mod sigur, nu vom cădea în idolatrie. Atunci frumuseţea nu este un scop, ci un mijloc. Prin urmare, nu ne oprim la aceasta.
Vă spun aceasta deoarece poate vedea cineva pictori, poeţi, compozitori şi alţi artişti, care au, desigur, o anumită sensibilitate în faţa frumosului, a ritmului, a culorii sau a jocului luminii cu umbra, să-i farmece toate acestea, dar să rămână numai la ele. Şi întrucât, cu siguranţă, şi sufletul vostru are o anumită sensibilitate şi veţi dori totdeauna să cultivaţi înlăuntrul vostru valoarea frumosului, frumuseţea, trebuie să fiţi cu luare-aminte la acest aspect.
Şi să nu credeţi, desigur, că frumuseţea constă în a se machia cineva… ferească Dumnezeu! aceasta este o urâţire! Când îţi pensezi sprâncenele, faţa mea, când îţi vopseşti obrajii, buzele, ochii înainte de orice acei ochi pe care-i vopseşti de jur-împrejur cu negru şi semeni cu un vârcolac, cu un tuberculos, de mai mulţi ani tuberculos, acei ochi negri… ca şi cum ai fi primit pumni în ochi!… -, te întreb: eşti frumoasă aşa, faţa mea? Nu eşti! Nu se află acolo frumuseţea, copii; fiţi cu luare-aminte la acest lucru! înţelegeţi ce vreau să vă spun, ce înţeleg prin frumos şi care este valoarea lui. Vedem că frumuseţea există revărsată în creaţie şi voim s-o trăim, să ne bucurăm de ea. Este un lucru foarte frumos!…
1 Adică Făcător, Alcătuitor.
149
faptul de a vedea, să zicem, sclipirile luminii în creaţie este altceva… altceva! De aceea, în afară de arta picturală o avem şi pe cea fotografică pentru că, desigur, nu putem fii totdeauna pictori pentru a imortaliza aceste jocuri ale luminii şi ale umbrei, pe care ni le oferă diferite obiecte. Este foarte frumos; foarte frumos!
Însă, iarăşi vă spun, nu ne vom opri la acest punct. Trebuie să cultivăm frumosul. Dacă-l cultivăm, atunci nu vom mai căuta cu obstinaţie alte aspiraţii şi desfătări nelegiuite ale vieţii, deoarece vom fi creat în sufletul nostru un echilibru. A iubi arta fotografiei, a iubi pictura sau muzica, toate acestea sunt lucruri foarte frumoase. Dar fiţi cu luare-aminte: există şi o muzică rea, precum şi o pictură rea, care ne vor conduce foarte probabil departe de Dumnezeu sau în împrejurări păcătoase… Dumnezeu să ne păzească! De asemenea, dacă cultivăm arta înaltă, literatura, poezia sau orice altceva, nu ar trebui niciodată să rămânem la acestea; ar trebui să ajungem la Dumnezeu şi să-L lăudăm pe Domnul.
Spunem că natura îl laudă pe Dumnezeu. Cum Îl laudă? Spunem că păsărelele îl laudă pe Dumnezeu. Dar păsărelele nu au conştiinţă. Şi totuşi, însăşi prezenţa lor este aceea care creează lăudarea lui Dumnezeu. Prezenţa plantelor, a zburătoarelor, a animalelor, în general a întregii făpturi, a soarelui, a lunii, a luminii, toate acestea creează prin prezenţa lor un imn către Dumnezeu.
încă, copii, această frumuseţe a fost lăudată şi de Domnul însuşi. Vă amintiţi ce a zis? „Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?”1 Aţi văzut?…
1 Matei 6,29; Luca 12,27.
150
Şi mai cu seamă însuşi Domnul ne îndeamnă să observăm lumea atunci când zice: „Priviţi la păsările cerului” şi „luaţi seama la crinii câmpului cum cresc”1. Aţi văzut ce zice, „priviţi… luaţi aminte”! Şi pune verbele împreună cu prepoziţia ca să le accentueze2. Nu doar, priviţi… luaţi aminte, ci priviţi cu atenţie la păsările cerului şi cunoaşteţi bine crinii câmpului! Desigur, nu ca să vedem acolo doar frumuseţea, ci ca să descoperim ceva dincolo de frumuseţe: să descoperim pronia lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu!
Astfel, dacă veţi lua vreodată o floare în mâinile voastre, să puteţi spune: Ce frumoasă este aceasta!… Ce lucru frumos a creat Dumnezeu-CuvântuU… îl recunoaşteţi, e adevărat? Este Acela Care S-a făcut om! Este acolo! El a făcut floarea pe care o ţineţi în mâna voastră, copii… Dumnezeu-Cuvântul Care S-a întrupat, Iisus Hristos! Copii, în textul sfânt se va încheia tema regnului vegetal în acest fel: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine. şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia”3. De fiecare dată ne va spune acest lucru, când se va încheia câte o zi a creaţiei şi, văzând Dumnezeu pe acelea pe care le-a creat, le caracterizează drept bune!
Iar acum trecem la cea de-a patra zi a creaţiei, unde avem crearea soarelui, a lunii şi a stelelor. O să vă citesc mai întâi textul, puţin mai lung, şi apoi, desigur, îl vom şi analiza.
„Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
1 Matei 6,26; 28.
2 Forma întărită, accentuată a acestor verbe se regăseşte doar în originalul grecesc (n. tr.).
3 Facerea 1, 12-13.
151
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra”1.
Astfel încât în cea de-a patra zi a creaţiei avem crearea soarelui, a lunii şi a stelelor.
Aici voi repeta ceva ce v-am spus şi mai demult, că toate acestea nu au fost create în ziua a patra, ci s-au arătat în ziua a patra. Atât soarele, cât şi luna, toate aceste corpuri cereşti au fost făcute în prima zi, atunci când a fost creată lumina. Şi lumina este esenţa, aşa cum vă spuneam şi cu o altă ocazie, fundamentul lumii văzute. Din lumină, în calitate de energie, Dumnezeu a făcut materia, a făcut tot acest univers extraordinar, adică acest univers care provoacă frică. Prin urmare, toate au fost făcute în prima zi a creaţiei, însă modelarea, împodobirea şi apariţia exterioară, pentru un observator care se află pe suprafaţa pământului se succed în următoarele zile, numite „ale creaţiei”, în aceste mari intervale de timp.
Doriţi să vedeţi că toate acestea sunt după aparenţe! Adică să vedeţi că acestea sunt aşa cum par ele, iar nu aşa cum sunt în realitate? Deoarece, atunci când se face o descriere a fenomenelor după aparenţe, vom avea în mod neîndoielnic o exprimare în limbaj popular, o descriere în limbaj popular. Dacă un poet, să zicem, sau un literat s-ar fi apucat să scrie despre frumuseţile naturii nu după aparenţe, ci din perspectivă ştiinţifică, numai poezie nu va fi ceea ce va alcătui el! în vreme ce, dacă poetul se va exprima într-un limbaj
1 Facerea 1,14-19.
152
popular, va da o imagine foarte frumoasă descrierii lucrurilor, făpturilor.
Pentru a înţelege, vă voi da un exemplu. Soarele, spunem noi, s-a urcat de o suliţă peste munte. Nici peste munte nu s-a urcat soarele, nici de o suliţă. S-a urcat de o suliţă ar însemna că soarele s-a urcat aproximativ doi metri. Dacă trebuia s-o spunem într-un limbaj ştiinţific, am fi spus că pământul s-a rotit spre răsărit, descriind un unghi de atâtea grade, după un atâta interval de timp de la răsăritul soarelui, şi astfel ne-a dat impresia că soarele se află în acel punct al cerului şi celelalte. Dacă ar fi scris cineva o poezie sau o povestire şi ar fi scris aşa, ce ar fi însemnat acest lucru? Ar fi fost groaznic! Aşadar, noi scriem într-un mod popular, adică redăm fenomenele aşa cum se văd.
Dovedirea acestui fapt se află în continuare. Ce spune Scriptura? Că Dumnezeu i-a făcut pe cei doi mari luminători: soarele şi luna. Soarele este luminătorul mai mare, iar luna este luminătorul mai mic. Dar noi ştim că luna este un satelit natural, este foarte mică. Ar putea, copii, să fie comparată luna cu stelele? Este cu putinţă vreodată aceasta? în mod neîndoielnic nu! Dar, după aparenţe, luna este cea mai mare stea de pe cer, după soare, deoarece dă cea mai multă lumină pentru că e foarte aproape de noi1. Prin urmare, chiar din descrierea pe care aţi auzit-o, se vede că relatarea creaţiei este făcută într-un mod popular, adică este după aparenţe, după cum se vede. Cred că aţi înţeles acest lucru.
1 Diametrul soarelui (1.392000 km) este aproximativ de patru sute de ori mai mare decât al lunii (3.476 km). De pe pământ însă se vede că aceste două corpuri cereşti au aparent aproape aceeaşi mărime deoarece soarele, cu o distanţă medie de 149.597.893 km, se află la o distanţă de aproximativ patru sute de ori mai mare decât cea a lunii. De aceea, dacă luna ar fi fost puţin mai mică sau s-ar fi aflat la o distanţă puţin mai mare de noi, nu am fi putut observa niciodată o eclipsă totală de soare.
153
Aşadar, avem crearea luminii, care constituie fundamentul lumii văzute, aşa cum v-am spus. Soarele însă este purtător al luminii. Soarele, în calitate de corp incandescent, nu este lumina; este un purtător de lumină. Lumina, v-am spus, a fost făcută în ziua întâi. Foarte frumos spune acest lucru Sfântul Vasile cel Mare. Vedeţi? Este foarte veche observaţia; ea nu a fost făcută acum: „Lumina şi luminătorul sunt făpturi diferite”1. Lumina şi luminătorul, soarele, sunt creaturi diferite, sunt deosebite între ele. Soarele este luminător, aşadar, este purtător. în consecinţă, foarte corect grăieşte Sfânta Scriptură că a făcut luminătorii. Despre lumină a vorbit în prima zi; însă acum, în ziua a patra, sunt arătaţi luminătorii, care nu sunt creaţi, ci sunt arătaţi în ziua a patra.
Astfel, întrucât cerul s-a arătat deja în ziua a patra, avem de-acum limpezirea atmosferei. Dacă am fi avut un privitor deasupra suprafeţei pământului, ar fi zis: Ce privelişte frumoasă!… Soarele, luna, stelele!… în mod sigur acest privitor nu exista atunci; însă noi suntem privitori. Şi necazul este următorul: dacă veţi spune cuiva să-şi ridice capul ca să vadă soarele, cât este de strălucitor şi cât de frumoasă este luna cu fazele ei şi stelele, vă vor spune că este un lucru prea comun şi banal. Adică, întrucât vedem în fiecare zi fenomenul acesta pe cer, înseamnă că este banal?… Oare nu ne impresionează? Cel mai probabil acest lucru arată că există o boală în suflet.
Copiii mei, am să vă dau un sfat: uitaţi-vă la toate lucrurile cosmosului acesta cu ochi feciorelnici, adică cu ochi curaţi dinspre latura păcatului; să nu faceţi păcate! Să le vedeţi pe toate că strălucesc… le veţi vedea altfel!
Şi încă ceva: uitaţi-vă la toate lucrurile cosmosului ca şi cum le-aţi vedea pentru prima oară! Să nu cadă în ochii voştri
1 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron, Omilia a VI-a, EPE, vol. 4,p. 220.
154
praful obişnuinţei şi să ziceţi: Ce să văd la soare?… Ce să văd la lună?… Ce să văd la un trandafir?… De acord, estefrumos trandafirul şi o să-l pun în vază; ce altceva aş putea să văd la acesta?… Nu. Stai să-l priveşti bine! Să rămâi cu gura căscată de admiraţie în faţa lui!
De aceea uneori, ştiţi, pentru aceia care vor să vadă astfel făpturile, zicem că au rămas cu gura căscată! Nu au rămas cu gura căscată; ci pur şi simplu au aruncat departe de la ei praful obişnuinţei, aşa cum v-am spus, şi privesc cu ochi diferiţi; şi se află ca şi cum le-ar vedea pentru prima dată!
Aceasta este o taină; dacă o veţi afla, veţi vedea cât de frumoasă este creaţia, vă veţi desfata de ea şi veţi fi cu adevărat bucuroşi şi cu adevărat fericiţi în mijlocul acestei lumi, pe care alţii o văd a fi urâtă. Aţi auzit ce am spus? Spun unii că e urâtă!
Aceasta îmi aminteşte de acea cunoscută pildă care se spune despre cum vede cineva creaţia. Se uită cineva la un trandafir având, fireşte, şi spini. Dacă priveşte urât, spune: Ia te uită… chiar şi trandafirii au spini!… Despre un pahar plin până la jumătate, un om care nu are ochi buni, adică priveşte cu ochi pesimişti, ştiţi ce spune? Ia te uită… un pahar pe jumătate gol! însă omul optimist, acela care are alţi ochi, va zice: Ia te uită… un pahar plin pejumătate! Acelaşi lucru este văzut în chip diferit. Aceasta doresc să vă spun de atâtea ceasuri: să dobândim alţi ochi, să privim în alt mod.
Sfântul Isaac sirul, marele nevoitor fiţi atenţi: el, nevoitorul, ascetul… care a scris cuvinte ascetice! ştiţi ce zice? „Fără de saţ să citeşti cărţile naturaliştilor; te vor folosi foarte mult”1. Mă impresionează foarte mult acest lucru. Noi ne
1 „Citeşte continuu şi cu nesaţ din cărţile învăţătorilor despre purtarea de grijă (pronia) a lui Dumnezeu. Pentru că acestea călăuzesc mintea ca să vadă RÂNDUIALA făpturilor lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui şi o împuternicesc prin ele şi o pregătesc să dobândească înţelesuri luminoase din subţirimea lor şi o fac să călătorească cu curăţie spre înţelegerea făpturilor lui Dumnezeu”. Sfântul Isaac sirul, Cuvinte despre nevoinţă, „Cuvântul XXIII. Despre dragostea lui Dumnezeu”, Filocalia, vol. 10, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 128.
155
dorim să facem un mic muzeu în incinta mănăstirii noastre şi mă gândesc să pun o plăcuţă cu acest îndemn al Sfântului Isaac sirul. Mă întristez, desigur, deoarece nu ştiu dacă o să apuc… Dacă aş şti că trăiesc cinci sute de ani, aş face multe… aş face şi un muzeu al istoriei naturale să se umple sufletul omului! Dacă se întâmplă să ajungeţi în Kifisia (o suburbie a Athenei), mergeţi la muzeul „Goulandris”; este un muzeu de istorie naturală. Veţi vedea acolo asemenea lucruri, încât veţi zice: Ce lucruri frumoase există în această lume!… Ce lucruri frumoase!
Aşadar, Sfântul Isaac sirul spune: Să sorbi cu nesaţ cuvintele naturaliştilor deoarece acolo vei vedea frumuseţea lui Dumnezeu, frumuseţea Creatorului.
Aşa, copiii mei, să citiţi şi voi cărţi de Astronomie, cărţi de Geologie, de Mineralogie, de Fizică, de Botanică, de Zoologie şi de orice altceva! Citiţi! Vă veţi folosi foarte mult!
Să aruncăm acum o privire asupra cerului în aceste puţine minute care ne-au mai rămas. Cu siguranţă, am zis bine, o privire, deoarece nu este cu putinţă să spună cineva mai multe în câteva minute.
Această boltă cerească fireşte, nu este singura, pentru că cei ce se află în emisfera sudică a pământului văd un alt cer; aşadar, există stele care nu sunt vizibile în emisfera boreală şi invers această mulţime de stele, întinderea spaţiului cosmic, copii, ne uimeşte foarte! Cu câţiva ani înainte cel mai mare telescop din lume se afla pe Muntele Palomar din America; diametrul oglinzii sale, era de cinci metri. Astăzi, însă, avem altul în Munţii Caucaz din Rusia, care are diametrul
156
oglinzii de şase metri, aşadar, mai mare cu un metru. Să vedem acum ce ne descoperă aceste telescoape1.
Noi aparţinem sistemului solar; acesta reprezintă vecinătatea noastră. Iar atunci când vorbim despre călătorii interplanetare, înseamnă că acestea se fac în sistemul nostru planetar. Unde să plecăm din sistemul nostru planetar!… Eu aş spune că este imposibil, şi veţi vedea aceasta îndată. Nu din alt motiv, dar pentru a curma un pic şi tuşea unor trufaşi, care sunt stăpâniţi de super-entuziasmul că vom cuceri cosmosul şi nu avem nevoie de Dumnezeu!… Nu există mai mare nebunie decât această teză. Aşadar, noi aparţinem de soare, cu cele opt planete ale sale. Soarele nostru aparţine unei galaxii; este cunoscuta noastră galaxie, pe care o vedem ca pe o nebuloasă în formă de nor de la o extremitate a cerului până la cealaltă extremitate. în cuprinsul acestei galaxii există cel puţin două sute de miliarde de sori, dintre care de la zece până la cincizeci de mii sunt mai mari decât soarele nostru! Un soare este atât de departe unul de altul, pe cât suntem noi de departe de aceştia. înţelegeţi ce înseamnă aceasta, copii, ce întindere are această galaxie a noastră? Cu toate acestea, nu este singura galaxie din univers, ci există alte o sută de miliarde de galaxii2!
1 Strădania înţelegerii universului conduce la construirea de telescoape din ce în ce mai mari cu scopul de a observa corpuri cereşti din ce în ce mai obscure şi din ce în ce mai îndepărtate. Cel mai Mare Telescop European (E-ELT) se construieşte de către Comunitatea Europeană în Chile. Acesta va fi capabil să observe primele galaxii care au fost create după Marea Explozie. Cu diametrul oglinzii de 42 de metri, va fi un adevărat Goliat al observaţiilor astronomice, de vreme ce cel mai mare telescop de astăzi are diametrul oglinzii de 10,4 metri.
2 în acord cu noile estimări, care se bazează pe o nouă analiză a datelor oferite de telescopul spaţial Hubble şi de alte telescoape, numărul total al galaxiilor universului poate să ajungă la două trilioane, adică este de o sută de ori mai mare decât estimarea anterioară, care era de aproximativ o sută de miliarde de galaxii. Publicarea internaţională a acestor date s-a făcut în revista Astrophysical Journal sub conducerea profesorului Christopher Conselice de la Universitatea din Nottingam.
157
Soarele nostru este de o sută nouă ori mai mare decât Pământul. Iar Sirius este de douăsprezece ori mai mare decât Soarele nostru. Distanţa de la Pământ la Soare este de 149.600000 de km şi este luată ca o unitate astronomică de măsurare a distanţelor. Deoarece avem de-a face cu distanţe de milioane şi miliarde de kilometri în cadrul sistemului nostru solar, o luăm drept unitate de măsură distanţa dintre Soare şi Pământ1. Distanţa dintre Soare şi Pluto, una dintre planetele sistemului nostru solar, este de cincizeci de unităţi astronomice. Aşadar, aceasta se află la o distanţă de cincizeci de ori mai mare decât distanţa la care ne aflăm noi de Soare. în consecinţă, un privitor de pe Pluto va vedea Soarele foarte mic2. însă pentru distanţele din afara sistemului nostru solar folosim unităţi de măsură mai mari, precum anullumină. Ce înseamnă anul-lumină?
După cum ştiţi, lumina nu este ceva static, ci se deplasează3. Şi ştiţi cât de repede se deplasează? Ascultaţi: într-o secundă parcurge trei sute de milioane de metri. Ca să aveţi o imagine, aceasta înseamnă de şapte ori şi jumătate înconjurul Pământului. Ca să vă mai faceţi încă o imagine, vă spun că lumina soarelui, ca să ajungă pe pământ adică dacă cineva ar avea un întrerupător şi ar aprinde lumina soarelui, ca să spun aşa într-un mod mai sugestiv -, lumina lui va ajunge pe pământ după aproximativ opt minute.
Deci, când lumina se deplasează timp de un an, adică timp de 365 de zile, ştiţi ce distanţă acoperă? Nouă trilioane,
1 Pentru exactitate, distanţa este egală cu 149.597.870.700 de metri. Mai demult, distanţa astronomică era desemnată ca mijlocul distanţei dintre Pământ şi Soare. Simbolul său internaţional este AU (Astronomical Unit).
2 Vezi nota 1, p. 75.
3 Vezi Baruh 3,33: „Cel Care trimite lumina şi merge”
158
patru sute şaisprezece miliarde, cinci sute douăzeci şi opt de milioane, patru sute patru mii, opt sute şaptezeci şi nouă de kilometri. Sau să v-o citesc în limbajul simbolic ştiinţific: 9,4 x IO12 kilometri. Prin urmare, un an-lumină este distanţa pe care o străbate lumina pe durata unui an terestru; adică aproximativ nouă trilioane şi jumătate de kilometri.
Cu toate acestea, steaua fixă cea mai apropiată de noi, Proxima Centauri, se află la aproximativ patru ani-lumină de noi. Cea mai apropiată de noi! Unde să mergem, aşadar?… trebuie să călătorim cu această viteză, adică a luminii, pentru a ajunge acolo după patru ani, adică foarte mult, în afara sistemului nostru solar1.
De asemenea, Sirius se află la o distanţă de nouă anilumină de noi, Vega, la douăzeci şi şapte de ani-lumină, Spica din constelaţia Fecioarei se află la trei sute de ani-lumină, în vreme ce cea mai apropiată galaxie de noi, care este Andromeda, se află la o distanţă de aproximativ două milioane şi jumătate de ani-lumină!
Iar diametrul universului vizibil ultima măsurare, aşadar acolo unde a ajuns ochiul nostru, nu că ar fi în realitate atât este de optsprezece miliarde de ani-lumină2!
Ce spuneţi, copii? Ce este acest univers? Extraordinar!… Şi totuşi, aceasta arată puterea, înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu! Acest Univers s-a făcut singur?… Este vreodată cu putinţă să se facă singur, şi să existe o ordine şi un scop în aceste orbite ale nenumăratelor stele şi galaxii? Totul s-a făcut de la sine?… Numai un nebun ar putea să spună aşa ceva. Şi ateismul este o nebunie… cu adevărat este o
1 Călătorind cu viteza unei navete spaţiale (8 kms sau 30000 kmh), ar fi nevoie de un timp de aproximativ 150000 de ani ca să ajungem acolo!…
2 în acord cu ultimele calcule, diametrul universului observabil este de aproximativ 93 de miliarde de ani-lumină! (Vezi Itzhak Bars, John Terning [ November 2009], Extra Dimensions in space and Time, Springer, p. 27).
159
nebunie! Acela care are puţină minte curată va spune: Mare este Dumnezeu! Dumnezeu le-a făcut pe toate. Puternic este Dumnezeu, înţelept este Dumnezeu, bun este Dumnezeu, frumos este Dumnezeu!…
Copiii mei, cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua discuţiile noastre pe tema Universului şi duminica viitoare, deoarece sfântul autor, Moisi, ne menţionează multe elemente pe care trebuie să le analizăm.
Duminică, 12 decembrie 1982
CATEHEZA A NOUA
înţelesul mai înalt al strălucirii şi al căldurii luminii
Ne aflăm în ziua a patra a creaţiei, când a zis Dumnezeu „să fie luminători…”, aşadar, să fie soarele, luna şi stelele. Am vorbit data trecută despre mărimea şi măreţia cerului. Fireşte, acelea pe care le-am spus au fost lucruri elementare şi doar am oferit o imagine, o gustare despre cât de mare este cerul, fără ca, fireşte, prin aceasta să credem că am ajuns să percepem capătul Universului.
Universul, din perspectiva întinderii sale, este definit drept un nemărginit mărginit. Desigur, este un oximoron; cum adică să fie nemărginit dacă este mărginit?… însă tocmai această expresie oximoronică arată că nu putem concepe cât de mare este Universul, dar nu putem nici să înţelegem că este cu putinţă să nu aibă sfârşit. Noi ne aflăm pe un anumit punct al Universului. Însă fiecare punct al Universului este un centru al Universului. Oriunde am merge, vom fi totdeauna în inima Universului.
Aşadar, cu alte cuvinte, nu vom găsi niciodată o margine şi niciodată nu putem să spunem că aici am ajuns la nişte graniţe dincolo de care nu există Univers; este de neconceput! Mintea omului nu poate cuprinde noţiunea de „nimic”; totdeauna ea se mişcă în spaţiu şi timp; şi, din moment ce nu
162
înţelege nimic din toate acestea, din acest motiv a dat şi definiţia că universul este un nemărginit mărginit1.
Despre lumină, lumina iniţială, am vorbit deja în cateheza trecută, că a fost făcută în prima zi şi celelalte, şi acolo am spus destule lucruri. însă natura acestei lumini care provine astăzi de la purtătorii ei, care sunt soarele, luna şi stelele, care poate să fie? Desigur, am spus că natura luminii noastre este necunoscută; cunoscute sunt doar însuşirile pe care poate să le aibă. însă cunoaşterea despre lumină a trecut printr-o importantă criză, cu discuţii de mai mulţi ani ale oamenilor de ştiinţă privitor la natura ei.
La început lumina a fost studiată de Newton şi văzută ca alcătuită din mici corpusculi, adică particule şi, în consecinţă, el a introdus-o în studiul Mecanicii. Astfel, sprijinindu-se pe natura corpusculară a luminii, a formulat legea reflexiei: atunci când o rază solară cade pe o oglindă, aceasta se reflectă, iar unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie cunoaşteţi aceasta de la şcoală. însă această opinie nu putea să explice alte fenomene, precum refracţia şi altele. Atunci fizicianul francez Fresnel a descoperit fenomenul interferenţei luminii şi a spus că lumina are o structură de undă. în continuare oamenii de ştiinţă au înaintat la explicarea fenomenelor de refracţie, de difracţie şi de polarizare a luminii.
Cu toate acestea, după o mulţime de experimente, s-a observat că lumina are un dublu comportament, o faţă dublă, ca să spun aşa, confirmând toate fenomenele luminii. A
1 Problema nemărginirii Universului este fundamental filosofică, deşi ştiinţa se străduieşte de câteva decenii s-o abordeze, sprijinindu-se pe teoria relativităţii şi pe Fizica microparticulelor. Einstein a încercat să dea un răspuns ştiinţific actual la întrebarea legată de spaţiul limitat sau infinit, cu ajutorul teoriei relativităţii generale. Aceste idei ale sale şi le-a sprijinit pe faimoasa teorie a matematicianului G. Riemann, care concepuse deja de la jumătatea secolului al XIX-lea noţiunea de „spaţiu curbat” şi propusese un univers sferic, care putea să fie mărginit şi în acelaşi timp fără nici o margine.
163
venit Louis de Broglie, un francez, care a arătat că lumina în raza sa este două lucruri; este şi corpuscul, particulă, este şi undă; astfel a putut să unească aceste două teorii.
În ciuda acestor lucruri, copii, natura luminii rămâne pentru noi necunoscută, deoarece nu este nimic altceva decât natura energiei sau natura materiei, care rămâne necunoscută, şi se pare că va rămâne totdeauna necunoscută pentru om.
Însă, după însuşiri, putem avea multe lucruri. Două însuşiri fundamentale ale luminii sunt luminozitatea şi căldura; lumina luminează şi arde. în mod firesc, lumina are foarte multe însuşiri; şi biologice, şi chimice, şi multe altele; rămân, însă, numai la acestea două, deoarece aş vrea să-mi servească pentru ceva ce doresc să cunoaşteţi.
Aşa cum am spus într-una din dăţile trecute, lumina este într-un anume fel imaginea/icoana slavei lui Dumnezeu. Omul este icoana/chipul lui Dumnezeu. Creaţia, însă, reprezentată de lumină, este imaginea nu a lui Dumnezeu, ci a slavei lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu este lumină; doar că acea lumină este necreată şi într-un anume fel constituie însăşi Dumnezeirea. Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Dumnezeu lumină este”1.
Această lumină a lui Dumnezeu oamenii o pot vedea, în vreme ce pe Dumnezeu însuşi nimeni nu-L poate vedea vreodată. Sfânta Scriptură spune că vom vedea slava lui Dumnezeu, adică lumina dumnezeiască2. însă spune şi că: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”3. Aşadar, cum am putea să conciliem expresia pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată şi nu poate să-L vadă cu vom vedea slava dumnezeiască?
1 Ioan 1,6.
2 Vezi Isaia 66,18; Ieşirea 16,10; 24,16; Leviticul9,6; Psalmii 16,15 ş.a.
3 Ioan 1,18.
164
Pur şi simplu, slava dumnezeiască nu constituie elementul fiinţei lui Dumnezeu, ci o lucrare a Lui, care este necreată, însă fără ca aceasta să aibă un caracter văzut. Aceasta se oglindeşte în lumina naturală, în lumina creată pe care o întâlnim în creaţie.
Astfel, atunci când vorbim despre luminozitatea luminii, am vrea să grăim şi despre luminozitatea slavei dumnezeieşti. Hristos a zis că „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”1. Deoarece întreaga existenţă a omului drept devine lumină, şi sufletul său, şi trupul său. Şi trupul, copii, pentru că vom învia, va deveni lumină!
încât, iată, concluzionăm că împărăţia lui Dumnezeu, aceea care va exista, va fi lumină; însă lumină necreată, slavă dumnezeiască; imaginea căreia v-am spus că este lumina cea creată. Acea lumină este în acelaşi timp şi purtătoarea fericirii lui Dumnezeu.
Aşadar nu este ceva superficial, aşa cum aş primi o lumină, şi am experienţa unei luminozităţi. Nu este aşa. Ci, aşa cum primesc lumina soarelui şi sufăr influenţe binefăcătoare, mă vitalizează din punct de vedere biologic deoarece, dacă sunt în întuneric, mă voi îmbolnăvi îmi dă căldură, îmi dă afecţiune, creează transformări chimice înlăuntrul meu, îmi dă atâtea elemente, tot aşa şi slava dumnezeiască devine purtătoarea fericirii dumnezeieşti. Această slavă dumnezeiască îmi dă bucuria, negrăita bucurie, pacea şi orice veselie; înainte de toate însă, îmi dă cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşadar, această slavă dumnezeiască poartă cu sine toate elementele fericirii lui Dumnezeu. Adică slava lui Dumnezeu, care este luminoasă, îi va lumina pe cei credincioşi.
Să vă dau un mic exemplu. Cei trei ucenici Petru, Iacov şi Ioan, pe muntele Tabor, au primit lumina slavei dumnezeieşti.
1 Matei 13,43.
165
A strălucit Hristos şi acea slavă dumnezeiască a luminat feţele ucenicilor. Ei s-au simţit atât de minunat, încât Apostolul Petru a zis: „Doamne, bine este să fim noi aici”1.
însă, aşa cum lumina are căldură şi dacă ne expunem la razele solare ne vom arde, tot aşa şi lumina slavei dumnezeieşti are şi ea căldură. Şi care este această căldură? Este aceea care-i arde pe cei necredincioşi. Şi ascultaţi acum aici, copii!
Spunem că în împărăţia lui Dumnezeu va fi lumină; este lumina despre care am vorbit de atâta timp. De asemenea, spunem că în iad va fi focul cel veşnic, care va arde, şi în acelaşi timp va fi întuneric adânc. Domnul caracterizează iadul drept întunericul cel mai dinafară2, adică întunericul nepătruns, unde nu va exista urmă de lumină, dar, în acelaşi timp, va fi şi foc, focul iadului. Aşadar, ar trebui ca această lumină să fie fără strălucire, să nu lumineze. într-adevăr. Ascultaţi!
Atunci când este trimisă de la Dumnezeu slava dumnezeiască, pe de-o parte luminozitatea ei rămâne în cei drepţi, în împărăţia lui Dumnezeu, fără ardere; iar, pe de alta, puterea ei arzătoare continuă şi merge în cei păcătoşi, în iad, însă fără strălucire. De aceea, în iad va exista acest chin înfricoşat din pricina arderii slavei dumnezeieşti, luminii dumnezeieşti, fără luminozitate.
Pe acestea, copii, le putem vedea şi la lumina creată, ca pe o icoană, ca să putem oarecum să înţelegem ce se va întâmpla în împărăţia lui Dumnezeu şi ce se va întâmpla în iad. De aceea am insistat doar pe aceste două însuşiri ale luminii, adică pe luminozitate şi pe căldură (ardere).
Merg mai departe. Şi continuă sfântul autor al cărţii Facerii: „Şi să fie luminătorii mari, soarele şi luna; şi stelele, însă, înainte de toate, soarele şi luna semne ca să deosebească
1 Matei 17,4; Marcu 9, 5; Luca 9,33.
2Matei 8,12.
166
anotimpurile, zilele şi anii”. Şi să fie corpurile cereşti folositoare pentru semne, pentru vremuri, pentru zile şi pentru ani.
Sunt menţionate aici încă patru elemente distinctive ale luminătorilor în afară de luminozitatea lor. Vedeţi că avem luminozitatea soarelui câte bunătăţi nu ne dăruieşte lumina soarelui pe suprafaţa pământului!… fără lumină nu poate să trăiască nimic dar în afara luminii mai avem şi alte foloase. Aşa cum vedem aici, luminătorii au fost aşezaţi şi ca semne, ca să arate vremurile, zilele şi anii; adică pentru măsurarea timpului. Desigur, acele semne nu sunt numai pentru măsurarea timpului vom vedea aceasta în continuare -, dar şi ceva dincolo de simpla luminozitate şi vitalitate pe care ni le dăruieşte lumina, lumina soarelui înainte de toate.
Să vedem aceste lucruri care sunt foarte importante într-un mod mai concis.
La început sunt semnele. Care sunt acestea? Aceste semne sunt fenomenele, precum umezeala, frigul, vremea rea, furtuna… unde toate acestea sunt determinate de către corpurile cereşti şi de poziţia lor faţă de pământ sau mai degrabă de poziţia pământului faţă de acestea, mai exact.
După cum ştiţi, pământul este înclinat, adică axa sa este înclinată în ceea ce priveşte nivelul rotaţiei sale în jurul soarelui. Atunci când emisfera nordică a pământului, în care ne aflăm şi noi, primeşte razele soarelui oblic, adică este expusă mai mult soarelui emisfera sudică şi mai puţin cea nordică, în mod evident avem iarnă, avem fenomenul de iarnă. şi ce înseamnă iarnă? Astăzi înseamnă umezeală, mâine înseamnă vreme urâtă, apoi înseamnă furtună, după aceea înseamnă zăpadă, tulburarea apelor mării, vânturi… toate aceste elemente sunt semne care sunt create de poziţia sau relaţia pământului faţă de corpurile cereşti. încă, semne sunt
167
acum vă rog să fiţi atenţi semnele duhovniceşti. Deşi soarele şi luna sunt corpuri fizice şi ne dau semne fizice, în acelaşi timp ne dau şi semne duhovniceşti. Să vă spun câteva.
Aşa cum probabil vă amintiţi, Iisus al lui Navi ceruse de la Dumnezeu să prelungească ziua ca să fie biruitor rezultatul bătăliei evreilor împotriva vrăjmaşilor lor. Atunci a poruncit Iisus Navi să se oprească soarele, iar soarele s-a oprit1! Adică nu a mai înaintat, nu s-a mişcat înţelegeţi că acum vorbesc într-un limbaj popular -, nu a mai mers soarele aşa cum se vede că pleacă de la răsărit şi merge la apus, ci s-a oprit!
Aceasta, faptul că s-a oprit soarele, este un semn; însă un semn nu fizic, ci duhovnicesc. Acest semn a fost rezultatul rugăciunii unui om pentru reuşita unei lucrări, pe care numai Dumnezeu, în calitate de Domn a toate, putea să-l dea. încă, nu avem doar oprirea soarelui, ci şi întoarcerea lui. Adică, deşi soarele se mişcă de la răsărit spre apus, odinioară s-a mişcat de la apus spre răsărit! Aşadar, după un anume punct, în loc ca soarele să meargă să apună, acesta a început să meargă înspre sus, să se mişte invers!
Aceasta s-a întâmplat în epoca prorocului Isaia, când a rostit marea sa prorocie, dând acest semn: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui I manuil”2. Emanuil, un nume profetic adică Dumnezeu este cu noi. Acesta este Dumnezeu!
A fost un semn. Dar acest semn trebuia să fie adeverit. şi este adeverit printr-un alt semn, fizic: prin întoarcerea soarelui înapoi. Pe vremea aceea aveau ceasuri solare cu trepte; o acestea îndată au început să arate că soarele se întoarce înapoi. Este uimitor! Acesta a fost un semn, o adevărată minune! Iar acest semn fizic a arătat un alt semn, duhovnicesc,
1 IosuaNavi 10,12.
2 Isaia 7,14.
168
semnul întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi în limbajul Sfintei Scripturi semn să spună minune.
Amintiţi-vă de locul unde spune „acest început al semnelor l-a făcut Iisus…”1 şi celelalte.
Vă mai amintesc încă de steaua de la Naşterea lui Hristos. Şi aceasta a fost un semn. Desigur, aceea nu a fost o stea naturală; am spus aceasta anul trecut, când am răspuns întrebărilor, dacă vă amintiţi. Nu a fost naturală. Totuşi, după cum se pare, a fost o stea după aparenţe, care arăta locul Naşterii lui Hristos2.
Avem însă şi un fenomen pur fizic, care primeşte influenţa directă a lui Dumnezeu şi scapă din hotarele fizice; este întunecarea soarelui timp de trei ore în momentul Răstignirii lui Hristos. Atunci a văzut centurionul că s-a întunecat soarele fără ca să fie eclipsă, s-a uimit şi s-a înfricoşat foarte3!
Notaţi şi faptul că ştiinţa, mergând înapoi pe firul timpului, nu a găsit a fi o eclipsă în acel timp. Şi, chiar dacă am vrea să vorbim despre o eclipsă de soare, nu putem, deoarece nu se face întuneric pe tot pământul în timpul unei eclipse: „Iar de la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea”4, după cum spun sfinţii evanghelişti.
Desigur că aici acest „peste tot pământul” nu ştim la care pământ se referă; la pământul Iudeii sau poate la întreg pământul. în Sfânta Scriptură, noţiunea de „pământ” totdeauna
1 Matei 12,39; Marcu 16,17; Luca 11,29; Ioan 2,11; 18; 23 ş.a.
2 Vezi prorocia lui Valaam către Balac, Numerii 24,17. „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi”. Vezi şi Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 57.64.18-21 (Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 78): „Că n-a fost una dintre stelele cele multe, dar, mai bine spus, după părerea mea, n-a fost nici stea, ci o putere nevăzută, care a luat chip de stea, se vede în primul rând din mersul ei”.
3Matei 27, 54; Luca 23,47.
4 Matei 27,45; Marcu 15, 33; Luca 23,44.
169
diferă; uneori se înţelege Iudeea, iar alteori, întreg spaţiul cunoscut (oikumene), tot pământul, după împrejurări.
Avem, însă, tradiţia Sfântului Dionisie Areopagitul pe această temă şi se pare că atunci a fost un fenomen global1. Aşadar, întunecarea soarelui nu a fost rezultatul unei eclipse întâmplătoare deoarece întunericul a persistat timp de trei ore. Şi este cunoscut faptul că eclipsa de soare niciodată nu ţine trei ore; niciodată; ţine doar câteva minute.
Vedem aici că un semn fizic a arătat un altul, un semn duhovnicesc: anume că Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce, având un trup muritor, ca rezultat al marii Lui iubiri, dar şi al răutăţii oamenilor. Uimitor!
Dar aşteptăm, copii, şi alte semne-, sunt semnele eshatologice, pe care ni le menţionează cartea Apocalipsei, care ne spune că soarele şi luna se vor întuneca, iar stelele vor cădea2. Acestea de acum sunt semne naturale. Aceste semne sunt foarte importante şi le numim semnele vremurilor-, nu ale vremii meteorologice, ci ale vremurilor duhovniceşti.
Faptul că Domnul însuşi, Ziditorul a toate, ne oferă acest prilej de a vedea astfel lucrurile, îl vedem în Evanghelia după Matei, în care se spun următoarele: „Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu. Iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi!”3
1 în acord cu Faptele Apostolilor, atunci când Apostolul Pavel a vizitat Athena şi a predicat în Areopag, „iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei” (Fapte 17, 34). Când a fost răstignit Hristos şi a fost consemnată eclipsa de trei ore a soarelui, Dionisie mirându-se, a zis: „Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau totul se sfârşeşte” (Vieţile Sfinţilor şi Marele Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, luna octombrie, ziua a treia).
2 Vezi Apocalipsa 6,13; 8,11-12; 9,1; Vezi şi Matei 24,9.
3 Matei 16,2-3.
170
Aţi văzut, vă rog?… De aceea şi Sfântul Ignatie Teoforul, pe care-l prăznuim mâine, într-o epistolă a sa către Sfântul Policarp, trimisă în timp ce mergea spre martiriul său, îi scrie: „Citeşte vremile; aşteaptă-L pe Cel mai presus de timp”1. Să cercetezi şi să citeşti cu acrivie vremurile, adică semnele vremurilor, vremurile duhovniceşti, şi să-L aştepţi cu dor pe Acela pe Care-L aşteptăm, pe Iisus Hristos! Aşadar, semnele vremurilor, semnele duhovniceşti, faptul că se întinde păcatul, întrucât îi vedem pe oameni că ajung să cadă cu totul în păcat, semnul păcatului, faptul că apostaziază creştinii de la credinţă, şi o grămadă de alte semne ale sfârşitului, avem datoria să le recunoaştem şi să spunem: Aproape este Domnul! Aproape este Hristos! Nu va întârzia să vină2.
Acestea, copii, sunt semnele vremurilor.
Însă, dacă soarele şi luna au fost făcute ca să deosebească vremurile, atunci este exclusă orice astrologie şi orice divinaţie.
Ştiţi ce este astrologia, copii? Ah, această nebunie contemporană!… Chiar dacă astrologia exista şi i-a preocupat totdeauna pe oameni, în epoca noastră a devenit nebunie! Nu există ziar şi revistă care să nu publice şi un tabel zodiacal şi să ne informeze, cum altfel, pentru fiecare zi, care va fi mersul constelaţiei noastre şi al norocului nostru şi ce ni se va întâmpla pe parcursul acelei zile!… Adică, să ne consultăm şi să primim sfat cum trebuie să ne mişcăm astăzi!
Oare au ceva să ne spună stelele?… Să ne păzească Dumnezeu!… parcursul vieţii noastre este reglat de Dumnezeu şi de propria noastră libertate. Oare stelele au influenţă asupra pământului ca să spunem că ne-am născut în ianuarie, în mai sau în septembrie şi că ne aflăm sub constelaţia X sau Y
1 Sf. Ignatie Teoforul, Către Policarp, PSB 1, trad Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, 1979, p. 188.
2Cf. Matei 24,33; Marcu 13,29; Luca 21,31; Apocalipsa 1,3; 22,10.
171
şi primim influenţele acelei constelaţii?… Nu! îmi închipui că ştiţi ce este o constelaţie. Să nu spun mai multe deoarece timpul este totdeauna foarte scurt. Şi trebuie să se mişte întreaga mea viaţă sub influenţa acestor constelaţii?… Să ne păzească Dumnezeu!
Fiţi cu luare-aminte, copii, niciodată să nu vă ocupaţi cu astrologia, niciodată să nu întrebaţi ce au stelele să vă spună şi să nu căutaţi prin anumite ziare şi reviste acele ciudate tabele astrologice, totdeauna bolnăvicioase, ca să aflaţi ceva! Vă aduc la cunoştinţă că este vorba despre un păcat foarte mare, deoarece acolo avem semnele diavolului.
Şi Dumnezeu, ca să fim pedepsiţi, lasă să se adeverească acele sfaturi pe care le consultăm, îngăduindu-ne un duh de înşelare înfricoşat lucru şi numai să-l spună cineva!… Şi, atunci când cineva consultă acel tabel zodiacal, astrologic de acolo, l-a părăsit Dumnezeu! A îndăduit să-i vină un duh de înşelare ca să se adeverească, iar el să creadă şi să rămână în acele lucruri! Şi, dacă cineva îi dă un sfat şi-i spune fugi de acestea, acela zice: dar din moment ce se adeveresc!…
Aici este catastrofa! Fiţi atenţi: să spovediţi duhovnicului vostru dacă v-aţi ocupat cu astrologia, zodiile şi tot restul! Fiţi cu luare-aminte; este un păcat foarte serios!
încă şi mai mult nu există, vă spun adevărul, concesie pentru aceste lucruri groaznice un alt fenomen este şi aşa-numitul lunatism. Că vezi, Doamne! de la schimbările lunii avem o influenţă asupra anumitor oameni şi există cunoscuta boală a lunaticului, care cade la pământ şi începe să facă şi să spună etc. însă nu are nici o legătură cu luna acest fenomen; diavolul face lucrurile astfel încât să creadă oamenii că primesc influenţa corpurilor cereşti.
încă mai avem şi alte lucruri. Atunci când, spre pildă, se expune cineva foarte mult la soare şi face insolaţie, după aceea
172
îl doare capul, iar unii îi fac cunoscutul descânt al soarelui1. Descântă omul ca să-i treacă durerea de cap de la influenţa soarelui! Toate acestea sunt lucruri diavoleşti. Fiţi atenţi: Dacă mergeţi la vreun om şi începe să descânte şi să spună şi cuvinte, să ştiţi aceasta, vă aflaţi în situaţia despre care vorbim de atâta timp. Şi este un păcat grav, este uşa satanei.
Dar, să înaintăm.
Corpurile cereşti au fost aşezate şi pentru un alt scop: ca să ne arate vremurile. Să vedem, aşadar, ce înseamnă vremuri.
Vremea (xoupoţ) este momentul potrivit pentru ceva, pentru o lucrare. Astfel, există timpul potrivit pentru semănat, pentru înflorit, pentru rodire, pentru strângerea roadelor… adică când anume vom ara, când vom semăna, când vom secera şi altele. Vremea este şi epoca migraţiei păsărilor. Vedeţi, rândunicile sunt atente la vreme; sunt nişte meteorologi uimitori!… înţeleg când trebuie să sosească în ţările nordice şi când trebuie să plece în ţările sudice (calde), încă, vreme mai este şi perioada potrivită pentru comerţ sau pentru alte afaceri. Spunem: pornim acum pentru treburile noastre. Sau pentru educaţie: este 1 septembrie sau 1 octombrie: începem şcoala, şi aşa mai departe. Este o vreme şi pentru călătoriile noastre. Mai demult, mai cu seamă oamenii se deplasau în funcţie de vreme. Nu aveau, desigur, petrolul sau electricitatea, corăbiile erau imperfecte şi se puneau în mişcare prin forţa vântului,şi trebuia să vadă mai întâi vremea, dacă bate vântul, luând în calcul şi furtunile.
Cu alte cuvinte, vremea este timpul oportun al activităţilor omeneşti. Este ceea ce spune Solomon în Ecclesiast: „Vreme este pentru orice lucru”2. Cât de înţelept este acest fapt!
1 O practică obişnuită a descântecului este şi descântecul de patruzeci de palme peste cel deocheat, de jos până sus şi apoi invers. Aceasta vrea să însemne luarea răului şi revenirea bolnavului la starea sa firească.
2 Ecclesiastul 3,1; 17; 8, 6.
173
Dacă citiţi această carte, veţi vedea că spune şi alte lucruri asemănătoare, precum: „Vreme este să taci şi vreme să grăieşti”1. Este vreme să vorbeşti, dar şi vreme să taci. Vreme să râzi şi vreme să plângi. Dacă râzi acolo unde alţii plâng, eşti caraghios. Dacă vorbeşti acolo unde alţii tac, eşti lipsit de minte. O să vorbeşti când trebuie să vorbeşti; o să taci atunci când trebuie să taci. Este o vreme când vom zidi şi o vreme când vom dărâma. O vreme când vom sădi şi o vreme când vom smulge ceea ce am sădit. Şi rezumativ, ca să nu ocup mult spaţiu scrie multe lucruri acolo Solomon „vreme este pentru orice lucru”.
Ştiţi ce este ceea ce dă măsura chibzuinţei fiecărui om? Este faptul de a păzi acest pasaj din Sfânta Scriptură; adică faptul de a putea totdeauna în orice vreme să facă ceea ce trebuie.
Am să vă dau un exemplu la îndemână şi foarte practic. Eşti elev sau elevă? Asta înseamnă că estevremea în care trebuie să citeşti. Dacă nu citeşti acum, când eşti elev, elevă, şi spui oh, bine… când ar trebui să citeşti, când o să treci de vârsta şcolară? Atunci va fi deja târziu. Prin urmare, vei spune: Acum este vremea potrivită să citesc. Sau: Acum este vremea să-mi formez caracterul. Când ţi-l vei forma, dacă nu ţi-l vei forma acum, când te afli la vârsta adolescenţei? Când? Când vei creşte mare?… Să fii sigur, sigură, că nu poate fi vorba să ţi-l formezi atunci. Nici vorbă!
Acestea în ceea ce priveşte vremurile.
Dar corpurile cereşti au fost aşezate şi pentru un al treilea motiv: ca să ne arate zilele, intervalele temporale ale rotaţiilor pământului în jurul axei sale. Vedeţi cât de frumoase le-a făcut Dumnezeu pe toate!… Se face dimineaţă, se înserează, se face dimineaţă, se înserează… şi astfel măsurăm această succesiune a zilelor şi a nopţilor. Ce înseamnă că este zi?
1 Ecclesiastul, 3,7.
174
Că avem apariţia soarelui. Şi ce înseamnă că este noapte? Că avem absenţa luminii solare. Şi, în consecinţă, ce este intervalul zi-noapte? Este o succesiune a zilei şi a nopţii, a luminii şi a întunericului.
în acest fel putem să măsurăm timpul; să măsurăm zilele săptămânii, să deosebim ziua a şaptea, ziua odihnei, precum şi prima a fiecărei luni, prima a fiecărui an, precum şi sărbătorile. Cât de înţelepte sunt toate acestea, pe care le avem de la corpurile cereşti, după cum Dumnezeu le-a aşezat!…
Un al patrulea scop al corpurilor cereşti este să măsoare şi perioadele, ciclurile anuale. Există şi măsurarea selenară a timpului, cu luni selenare şi cu ani selenari, dar nu o utilizăm. Astăzi avem şi utilizăm măsurarea solară, cu anii solari. Iar când spunem un an, este o rotaţie deplină a pământului în jurul soarelui. Anii sunt ca să măsurăm marile intervale de timp. Spunem: Câţi ani au trecut de la acel eveniment? Atâţia ani. Aţi văzut?
De asemenea, este şi ca să facem stabilirea cu exactitate a anotimpurilor anului, a repetiţiei fenomenelor anuale. Spunem: acum avem toamna sau acum avem primăvara şi celelalte. Ca să recunoaştem când avem toamnă, când avem iarnă, când avem primăvară şi când, vară.
Şi încă un alt scop este ca să fie măsurată viaţa omului. Dacă nu exista modul de a măsura lungimea vieţii noastre, am fi fost precum animalele, care se mişcă fără să aibă simţul timpului ca noi. Animalele au un oarecare simţ al timpului,
1 Primele calendare pe care le-a folosit omul au fost cele selenare, deoarece se sprijineau pe observarea schimbării fazelor lunii. Aceste calendare aveau 12 şi la fiecare trei ani 13 luni selenare pe an, deoarece intra şi o lună intercalată. Fiecare lună avea 29 sau 30 de zile, a căror durată era egală cu timpul rotaţiei lunii în jurul pământului. Calendare selenare au utilizat vechii greci, romanii şi evreii. Însă, deja din anul 45 î.Hr. Iulius Caesar a stabilit drept calendar civil al statului roman calendarul solar al astronomului grec Sosigene, aşa-numitul calendar iulian vechiul calendar de astăzi.
175
însă nu ca măsurare. Şi astfel, animalul nu ştie că va muri. Omul, însă, ştie că va muri. în aceasta constă, desigur, şi tragismul său dacă nu crede! Dacă, însă, este credincios, depăşeşte acest tragism. Pentru că, atunci când cineva este credincios, se gândeşte că timpul care i s-a dat este pentru a se pocăi, întrucât din ce în ce se apropie vremea să plece din această viaţă pentru a ajunge în veşnica, nemuritoarea sa patrie: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”1. Cum se va face aceasta? Se va face când vom putea să măsurăm anii vieţii noastre.
Aşa, copii, nu suntem singuri în univers; avem soarele, luna, stelele, care influenţează, aşa cum v-am spus, Pământul nostru în multe feluri. Soarele influenţează binefăcător viaţa planetei noastre prin căldura sa, prin prefacerile chimice pe care le aduce, prin alte fenomene, precum ploaia şi altele. Dar şi luna influenţează prin flux şi reflux şi alte fenomene pe care le provoacă2. Toate acestea au valoarea lor şi dau viaţă şi mişcare planetei noastre, Pământului nostru.
Dar există şi un sens tainic şi al soarelui, şi al lunii. Acesta este faptul că luna este simbolul transformării lucrurilor pământeşti deoarece are faze, aşadar îşi schimbă luminozitatea, în vreme ce soarele este simbolul stabilităţii lucrurilor cereşti.
Aşa vedem foarte frumos în cartea Apocalipsei, în capitolul al doisprezecelea, că „femeia”, care este Biserica şi Maica Domnului, se acoperă cu soarele şi stă cu picioarele pe lună.
1 Evrei 13,14.
2 în acord cu cercetarea care s-a tipărit de curând în revista de ştiinţă, Earth and Planetary Science Letters, luna, în afara faptului de a fi podoaba cerului nostru nocturn, este motivul pentru care viaţa noastră încă este sigură. Cu toate că se află la o depărtare de 384.403 km de noi, oamenii de ştiinţă au descoperit că luna activează amestecul fierului şi al nichelului în nucleul Pământului, menţinând astfel puternic nivelul magnetic al Pământului care protejează viaţa de anumite particule încărcate care vin de la Soare.
176
Aceasta înseamnă că „femeia” păşeşte peste lucrurile trecătoare şi schimbătoare şi pământeşti ca să vină apoi să rămână numai în cele cereşti, în care se şi acoperă, deoarece se acoperă cu soarele.
Aici, copii, încheiem tema creaţiei din ziua a patra, cea cu corpurile cereşti. Mai având puţine minute la dispoziţia noastră şi cu ocazia faptului că această temă este ultima înainte de praznicul Naşterii Domnului, când vom întrerupe lecţiile noastre, aş vrea să vă spun, pe baza a ceea ce am discutat, câteva elemente cu privire la marele eveniment al Naşterii lui Hristos.
Ne amintim din Evanghelii, din Sfânta Scriptură, că Hristos S-a născut noaptea. Ne amintim de acei păstori care păşteau şi păzeau noaptea oile lor, care au văzut acea minunată privelişte, pe îngerii care se ridicau şi coborau pe pământ, şi pe acel înger care le-a spus: „Vi s-a născut azi Mântuitor”1.
Aşadar, era noapte atunci când Hristos S-a născut în Betleem. Noaptea însă, aşa cum am vorbit mai înainte despre corpurile cereşti, este şi un simbol: simbolul păcatului, al neştiinţei şi al idolatriei.
Cu adevărat Hristos S-a născut într-o lume a păcatului, a neştiinţei şi a idolatriei! Gândiţi-vă la aceasta. Hristos a găsit un păcat înfricoşat pe pământ!… atât de mult, încât cineva a zis că, dacă ar mai fi întârziat încă puţin să vină pe pământ, ar fi găsit omenirea realmente ca pe un cadavru!
îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu a condus la idolatrie şi toate acestea în cele din urmă au sfârşit în necunoaşterea lui Dumnezeu, în abisul întunericului necunoaşterii!
însă când a venit Hristos? „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său”2 în lume.
1 Vezi Luca 2,6-18.
2 Vezi Galateni 4,4.
177
Vedem că, atunci când Hristos S-a născut, o stea strălucitoare arăta locul unde Se născuse. Această stea luminoasă, care strălucea mai sus şi mai mult decât toate stelele cerului, este şi aceasta un simbol; ea îl arată pe Hristos, Care este Soarele dreptăţii. Prin urmare, această stea a fost un înaintemergător înainte de înaintemergătorul, de Ioan Botezătorul. înaintemergătorul a fost făclia, a fost lumânarea care a arătat Marea Lumină, Soarele şi a zis: „Acesta este Soarele dreptăţii!… Acesta este Fiul lui Dumnezeu!… Eu cine sunt?… înaintemergătorul Său, o făclie”1.
Aşa şi aici, vine steaua Naşterii să ni-L arate pe Soarele dreptăţii, pe Fiul luiDumnezeu cel întrupat, aşa cum le-a arătat şi magilor drumul ca să I se închine însuşi Soarelui dreptăţii! Cât de frumos le exprimă pe toate acestea troparul Naşterii!…
întreaga creaţie, copii, a fost făcută ca să slujească întrupării. Vă imaginaţi acest lucru? Tot ceea ce spunem până acum despre aşa-numita cosmologie creştină, aşa cum ne-o descrie aici Moisi, toate au fost făcute ca să ajungă Fiul lui Dumnezeu să Se facă om. Da, de aceea a fost creată lumea; ca Fiul lui Dumnezeu să îmbrăţişeze, prin modul întrupării Sale, întreaga Sa creaţie!
Astfel, toate acestea pe care le spunem oferă cadrul, într-un anume fel, ca să vină însuşi Dumnezeu să Se instaureze, prin întrupare, în toată creaţia Sa. Este uimitor!…
Atunci când S-a născut Hristos era noapte şi era linişte, deoarece noaptea toate au linişte. Această linişte este şi ea un simbol: simbolul adunării minţii şi al cufundării în taina care se află corifee peste întreaga creaţie, taina întrupării!
Copii, suntem chemaţi să rămânem în această tăcere a nopţii ca să putem să ne cufundăm în această taină! Aţi
1 Vezi Matei 3,11; Marcu 1,7; Luca 3,16; Ioan 5,35.
178
văzut, Biserica noastră, ca să ajute oarecum exterior, aş zice în mod sensibil, a aşezat Liturghia Naşterii Domnului la ora cinci dimineaţa, când este noapte. Prin aceasta vrea să arate că Hristos S-a născut noaptea şi, în noapte, această atotmare taină a venit să se facă arătată şi să se desfăşoare în faţa ochilor noştri, dar chiar şi în faţa ochilor îngerilor; deoarece, ascultaţi, pentru prima dată în istoria lor îngerii îl vedeau pe Dumnezeu!…
îngerii nu-L văd pe Dumnezeu; ei văd doar slava lui Dumnezeu; de altfel, „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”1. Pentru prima dată îngerii ÎI vedeau pe Dumnezeu în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat şi grăiau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”2. Pentru prima dată! Uimitor!…
Şi noi, în această noapte plină de simţire, să ne transferăm în liniştea duhovnicească, în această taină care s-a descoperit ca să putem să ne cufundăm în ea, să putem s-o trăim şi să înţelegem că Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu este printre noi, Dumnezeu „S-a sălăşluit întru noi”, Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om, „Cuvântul trup S-a făcut”3.
Când înţelegem aceasta, copii, când trăim taina aceasta, atunci Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu ne va învrednici să fim împreună cu El, deoarece ne îndumnezeieşte ca să vedem faţa Lui4 în împărăţia Sa cea fără de sfârşit, care va fi de-acum ziua a opta a creaţiei.
Vă doresc „Sărbători frumoase” şi „La mulţi ani”!
Duminică, 19 decembrie 1982
1 Ioan 1,18. Vezi şi Ioan 6,46; I Ioan 4, 20.
2 Luca 2,14.
3Ioan 1,14. Vezi Leviticul 26, 11; Isaia 7,14; 50,5; 60,1; Iezechiil 37, 27 ş.a.
4 Apocalipsa 22,4: „Şi vor vedea faţa Lui”.
CATEHEZA A ZECEA
Ziua a cincea a creaţiei.
Crearea peştilor şi a păsărilor
Aşa cum poate vă amintiţi, copii, analizasem cea de-a patra zi a creaţiei, unde se făcea menţiune la soare, la lună şi la stele, adică la corpurile cereşti. Acum ajungem la ziua a cincea a creaţiei. Totdeauna ne aflăm la capitolul întâi al Facerii.
„Apoi a zis Dumnezeu: Să scoată apele târâtoare cu suflete vii şi păsări să zboare pe pământ sub tăria cerului! Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu chiţii cei mari din ape şi tot sufletul viu, al târâtoarelor, pe care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea”1. Prin urmare, în ziua a cincea a creaţiei avem crearea vietăţilor din ape şi a păsărilor. Animalele terestre vor fi create în ziua a şasea, la finalul căreia vom avea şi crearea omului, care va fi ultimul cuvânt al întregii creaţii a lui Dumnezeu.
1 Facerea 1,20-23.
180
După cum sesizaţi, în timpul celei de-a cincea zile a creaţiei avem marele moment al creaţiei vieţii animale, după crearea vieţii vegetale, care s-a făcut în ziua a treia, aşa cum vă amintiţi. Este foarte mare acest moment, în care este creată viaţa animală, fenomenul vieţii!… Este cel mai uimitor şi cel mai înţelept element al creaţiei lumii văzute1.
Cum este creată această viaţă?
„Apoi a zis Dumnezeu: Să scoată apele târâtoare cu suflete vii şi păsări să zboare pe pământ, sub tăria cerului”. Şi aşa a fost.
Când zice aici „târâtoare”, aşa cum explică Sfântul Vasile cel Mare, se înţeleg toate animalele acvatice care înoată în apă2.
Să nu vă încurce, aşadar, faptul că avem târâtoare terestre. Târâtoarele terestre, precum şerpii şi alte târâtoare, vor fi făcute în ziua a şasea a creaţiei. Crocodilul a fost făcut în ziua a cincea a creaţiei, pentru că este un animal acvatic; la fel şi broasca. Acestea sunt amfibii întrucât pot trăi şi în afara apei. Avem anumite animale care trăiesc în apă, dar şi în afara apei, şi se numesc „amfibii”, aşa cum cunoaşteţi de la Zoologie.
Aş vrea numai să vă lămuresc faptul că aici, prin cuvântul târâtoare sunt înţelese toate acelea care trăiesc în ape.
Prin urmare, cum este creată viaţa? Auziţi cum este creată: „A zis Dumnezeu: Să scoată apele…” şi celelalte.
Sfântul Vasile cel Mare, în Exaimeronul său, menţionează o teză foarte frumoasă: „Glasul poruncii a fost mic; dar,
1 Este a doua oară când textul evreiesc foloseşte verbul bara, care înseamnă „creez din nimic”, iar aceasta pentru că, într-adevăr, viaţa animală nu a provenit din viaţa anterioară.
2Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron, Omilia VII, ed. cit. p. 147: „Orice vieţuitoare înotătoare, fie de înoată la suprafaţa apei, fie de taie apa în adânc, sunt prin firea lor târâtoare, pentru că îşi târăsc trupul pe apă”.
181
mai bine spus, nici n-a fost glas, ci numai un impuls, o mişcare a voinţei”1 lui Dumnezeu.
Ca să nu creadă Moisi că crearea vieţii acvatice a fost spontană şi întâmplătoare, trebuia mai întâi să asculte un glas, porunca lui Dumnezeu, şi apoi să vadă ceea ce s-a făcut. Aşadar, el consemnează ceea ce aude, adică glasul lui Dumnezeu, însă, în realitate nu a existat deloc glasul, ci numai o puternică voinţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu voieşte să se facă aceasta şi aceasta se face; „câte a voit a făcut”2.
însă fiţi cu luare-aminte aici. Unde este creată această viaţă? Este creată în mijlocul apelor. în vreme ce planeta noastră la început era lipsită de viaţă, era azoică, în ziua a treia Dumnezeu creează plantele, regnul vegetal, iar acum purcede la crearea regnului animal. Astfel, planeta începe să se umple de viaţă. Vom vedea peste puţin că viaţa pe planeta noastră, şi cea vegetală, şi cea animală, literalmente va pulsa!… Deja ceea ce a făcut Dumnezeu în creaţie noi ştim, vedem şi astăzi
că nu există centimetru pătrat de pe planeta noastră care să nu aibă viaţă!… Nici măcar un centimetru pătrat!
Dacă luaţi pământ desigur, nu de la o adâncime foarte mare, ci de la o adâncime mai mică a pământului şi îl veţi observa sub un microscop, veţi vedea microorganisme, microbi şi altele, mii şi milioane de microorganisme!… fie că aparţin regnului vegetal, fie celui animal. Viaţa realmente pulsează!
Mai cu seamă vedem aceasta într-un mod mai palpabil atunci când ieşim puţin mai în afara localităţilor. Dacă mergem la mare, vedem acolo stânci, care, după ce le bate valul, reţin deasupra lor viaţă, fie vegetală, fie animală! De asemenea, de multe ori vedem stâncile din munţi, atunci când plouă
1 Sf. Vasile cel Mare, Ex aimer on, Omilia VII, ed. cit. p. 148.
2 Psalmii 113,11; 134,6.
182
se prinde viaţă pe ele! Dar chiar şi ţiglele clădirilor noastre, copii, ţiglele caselor noastre; le vedeţi că se înverzesc atunci când plouă? De ce se înverzesc? Deoarece acolo sus merge şi se aşază o formă de viaţă, viaţa vegetală1!
Peste tot este viaţă… peste tot! Ceea ce v-am spus şi înainte; cu adevărat viaţa pulsează peste tot; chiar şi într-un singur centimetru pătrat de pe planeta noastră, viaţa, fie vegetală, fie animală, este prezentă!
însă unde a fost creată pentru prima dată viaţa, viaţa animală, regnul animal? Ne spune Sfânta Scriptură că a apărut în ape. Aceasta ne spune şi ştiinţa. Acest lucru este uimitor, faptul că lucrurile pe care le-a observat ştiinţa foarte târziu, cuvântul lui Dumnezeu le descoperise deja. Cu adevărat, prima viaţă animală a fost creată în ape.
Şi altceva, de asemenea, produce o deosebită impresie: faptul că Dumnezeu creează mai întâi animalele marine, adică pe cele ce sunt în ape, în mări. Toate animalele mării se numesc marine. în limba greacă este un cuvânt compus2. Aici însă Sfânta Scriptură, când zice mare, înţelege toate sistemele apelor, fie că sunt lacuri şi râuri, fie mări, adică şi apele dulci, şi apele sărate.
Este, de asemenea, impresionant faptul că crearea vieţuitoarelor marine precedă crearea păsărilor. Un alt punct minunat, care se adevereşte astăzi! Dumnezeu a făcut mai întâi pe cele marine şi apoi zburătoarele.
însă, aici aş vrea să vă spun ceva. Sfânta noastră Scriptură consemnează ordinea creaţiei regnului animal, aşa cum le avem, de la cele mai simple la cele mai complexe. Pentru că
1 înţelege prin acestea muşchii şi lichenii care, în principal pe materialele poroase (ţigle, plăci naturale, ţigle de ciment, toate obiectele din lemn, ţigle metalice, ghips, tencuială, cărămidă, garduri, verande, monumente, bănci ş.a.), împreună cu umezeala şi ploaia, dezvoltă aceste plante parazite.
2 Gr. ivaXia, ceea ce literal ar însemna „pe plaja de lângă mare” (n. tr.).
183
păsările sunt animale mai complexe decât peştii, animalele marine, care sunt în ape, în mări. Şi mai ales animalele din ape sunt nesociabile cu omul. Ele nu au glas sau cel puţin nu auzim noi glasul lor. Foarte probabil însă au, poate ultrasunete. Dar nu se află în legătură cu omul. Aţi văzut vreodată un om care să îmblânzească peşti? Aţi văzut vreodată să aibă drept companie peşti? Niciodată. Nu au comuniune peştii cu omul1. Păsările însă au comuniune şi încă multă. Iar mamiferele, care sunt cele mai complexe vieţuitoare, au încă mai multă comuniune cu omul. în consecinţă, mergem de la cele mai simple la cele mai complexe.
Aceasta însă nu înseamnă, în acord cu faimoasa teorie a evoluţiei, pe care o vom examina cu ajutorul lui Dumnezeu data viitoare, că avem o evoluţie a peştilor care au ieşit pe uscat şi au format păsările. Deoarece ne spune aici limpede că Dumnezeu a creat animalele de la cele mai simple la cele mai complexe, însă totdeauna după fel (specie). Vom vedea data viitoare că există o insuficienţă interpretativă în problema evoluţiei făpturilor. Adică nu putem să dovedim cu exactitate că avem o evoluţie reală, în înţelesul că plecăm de la o specie şi ajungem la alta, de la simplu la complex, în mod evolutiv. Aceasta nu se poate dovedi. Teoria evoluţiei are foarte multe prezumţii, dar nu are probe.
Ceea ce numai aş vrea să vă spun aici este faptul că, în mod clar, Sfânta Scriptură ne descoperă că avem creaţia speciilor dupăfel. Ascultaţi cum spune aceasta: „Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari”. Care sunt aceşti chiţi mari? Sunt toate marile vieţuitoare marine, animale preistorice, peştii, toate marile vieţuitoare din apă, precum sunt astăzi rechinul şi
1 Excepţie fac chiţii marini, numiţi oficial „cetacee”, care nu sunt peşti, ci mari mamifere marine excelent adaptate la mediul lor, între care, printre altele, sunt cuprinse balenele şi delfinii.
184
altele. Astăzi avem balena care desigur reprezintă corifeul chirilor delfinii, focile, care desigur aparţin mamiferelor1.
Aşadar, „şi a făcut Dumnezeu… după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel”. Prin urmare, peştii după fel, păsările după fel. Peştii fac peşti, păsările fac păsări; peştii nu fac păsări! Aţi văzut? Zice aceasta de două ori: peşti dupăfel-, păsări după fel. Ca şi cum am spune că cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă faptul că teoria evoluţiei nu are nici un fel de susţinere.
Şi să nu uităm faptul că oamenii, în cadrul istoriei, de multe ori s-au chinuit cu teoriile, mai ales în istoria ştiinţei. Dar, pe de-o parte, teoriile trec şi una o succedă pe alta, însă cuvântul lui Dumnezeu rămâne totdeauna neclintit deoarece cuprinde adevărul. Acest adevăr este prin descoperire; nici nu l-am născocit, nici nu ni l-am închipuit noi, ci însuşi Dumnezeu ne-a descoperit (revelat) cum a avut loc creaţia.
Prin urmare, nu avem decât un act special creator pentru peşti şi un act special creator pentru păsări. Şi nu avem un amestec al speciilor; fiecare are specia sa, fiecare aparţine speciei sale. Atunci când ar vedea cineva că viaţa iese din apă, ar putea crede că apele au creat de la sine viaţa. Un evoluţionist desigur, adică unul care susţine teoria evoluţiei, ar crede că aceasta spune textul sfânt.
Nu uitaţi că, de multe ori, anumiţi evoluţionişti ce teologhisesc sau teologi care susţin teoria evoluţiei, exact acest lucru acceptă. Există şi teologi care susţin teoria evoluţiei2!
1 Chit este orice vieţuitoare marină cu trup mare. Numele lor provine de la cuvântul xfjroţ, din greaca veche, care înseamnă „prăpastie, mare deschidere”, şi este preluat de la zeitatea mitică KY]TU („Ceto”).
2 Sfântul Paisie Aghioritul, despre care trebuie să se consemneze că în copilărie s-a bucurat de arătarea lui Hristos însuşi tocmai din pricina unei ispite de necredinţă din învăţătura lui Darwin (Ieromonahul Isaac, Viaţa stareţului Paisie Aghioritul, p. 50), spunea: „Acum, la început, ca să nu existe reacţii, spun: Noi nu-L tăgăduim pe Dumnezeu; pur şi simplu, ca să nu pară că noi mergem împotrivă la ceea ce spun marii savanţi, luăm simbolic cuvântul pământ şi zicem că Dumnezeu a luat o maimuţă pentru trup şi i-a insuflat sufletul. Să vedeţi însă în continuare, când vor accepta aceasta mai mulţi creştini, care vor interpreta acestea cu mintea lor, după aceea ne vor spune: Ei, bine acum… i-a insuflat suflet… despre un suflu, despre suflare o să discutăm? Dacă maimuţa era vie, avea şi suflare de viaţă! Acesta este sufletul: viaţa. Iar după câţiva ani, după ce vor accepta şi acest lucru, ne vor spune: Care Dumnezeul lui Adam şi al Evei?… în regulă, spunem că toate s-au făcut de la sine. Există o putere superioară: natura” (Mărturii ale închinătorilor. Stareţul Paisie Aghioritul. 19241994, vol. I, pp. 112-113).
185
Desigur, cum ar putea fi caracterizată o astfel de atitudine, nu ştiu! Însă aceasta vă spun: dacă cineva ar fi citit mai superficial Sfânta Scriptură, poate că i s-ar fi oferit un pretext din ceea ce ar fi văzut acolo, ca apoi să susţină că Sfânta Scriptură vorbeşte despre teoria evoluţiei!
Aşadar, cineva, care ar observa că viaţa iese din ape, ar spune mai întâi că avem creaţie spontană. Despre creaţia spontană v-am vorbit înainte de sărbători. Aceasta susţine că viaţa provine din materia moartă, se face de la sine şi apoi evoluează de la organismele unicelulare la cele mai complexe şi, astfel, avem scara întregului regn vegetal şi animal1.
Însă lucrurile nu stau aşa. Să zicem că un privitor plasat pe suprafaţa pământului vede creaţia fără să audă poruncile lui Dumnezeu. El vede, aşadar, la un moment dat că pământul scoate verdeaţă, iar marea, că scoate peşti. Ce va spune? A, aşadar materia moartă scoate viaţă
1 Teoria abiogenezei sau a creaţiei spontane constituie o premisă pentru teoria evoluţiei. Totuşi, teoria creaţiei spontane nu trebuie să fie confundată cu teoria evoluţiei, care nu explică apariţia primei vieţi, ci propune mecanismul apariţiei diferitelor specii. S-au făcut eforturi ca cele două teorii să fie corelate între ele şi să formeze o interpretare integrală cu privire la apariţia vieţii şi a speciilor pe pământ; cu toate acestea, datele ştiinţifice rămân insuficiente. Chiar dacă însuşi Darwin nu s-a ocupat cu abiogeneza, ci cu evoluţia organismelor vii de la nivelul celulei şi mai sus, totuşi, creaţia spontană a vieţii este premisa necesară pentru ca teoria evoluţiei să stea în picioare, deoarece încearcă să dea o explicaţie faptului cum celula, unitatea de bază şi funcţională a vieţii, a venit în existenţă astfel încât în continuare să poată avea loc evoluţia.
186
Da, dar nu a auzit poruncile lui Dumnezeu, nu a auzit „a zis Dumnezeu” sau nu cunoaşte pentru a rămâne la cuvintele Sfântului Vasile cel Mare -, nu a sesizat impulsul şi mişcarea voinţei lui Dumnezeu, de a se crea viaţa din materia moartă.
Prin urmare, nu avem creaţie spontană; nu creează materia moartă de la sine viaţa; pentru că altfel, materia moartă ar fi înţeleaptă de la sine… materia moartă ar fi dumnezeu! Şi, deoarece oamenii cred oarecum aşa, ajung să adore Pământul şi Soarele pentru că Pământul este fecundat de Soare, prin razele sale şi prin căldura sa, şi scoate viaţa.
Pe baza acestei credinţe se sprijină toate vechile culte de misterii; adică ele cred că pământul mort scoate viaţă. Însă aici este înşelarea, deoarece nu pot să vadă voia şi porunca lui Dumnezeu. Acum însă ne descoperă Moisi că „a zis Dumnezeu” şi s-a făcut viaţă.
Aşadar, din materia moartă se creează viaţa; numai că este creată de Dumnezeu, iar nu de la sine. Prin urmare, nu avem o creare spontană a vieţii, ci act creator, adică avem creaţie. Acest lucru are o mare însemnătate.
Dumnezeu, copii, este atotputernic! Nu a făcut El oare şi materia? Din nimic El a adus Ia existenţă mai întâi materia şi din materie a creat apoi viaţa, dar şi pe om, aşa cum vom vedea mai jos. Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, „luând ţărână din pământ”1. însă El voieşte să-i dea şi o suflare, care va fi sufletul său, care şi acesta nu este necreat. Duhul omului nu estenecreat, nu este Dumnezeire; este creatură; Dumnezeu vrea şi creează duhurile.
„Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”2, spune un psalm. Priviţi: „Cel ce faci”; aici verbul
1 Facerea 2,7.
2Psalmii 103,4. Vezi Evrei 1,7.
187
„a face” (TEOICO) înseamnă „creează” Le face, le plăsmuieşte, le creează. Prin urmare, şi duhurile sunt făpturi create; şi îngerii sunt făpturi create. Dumnezeu face tot ceea ce voieşte. Un singur lucru aş vrea să accentuez, anume că Dumnezeu le face pe toate acestea; nu se fac ele singure. Pe asta insist, după cum sesizaţi, că nu se fac de la sine; pe toate le face Dumnezeu.
Dovada acestui lucru este că s-au făcut mii de experimente ca să repete geneza spontană, adică producerea vieţii din materie moartă, dar nu au izbutit nimic; absolut nimic! Nu au reuşit să reproducă viaţă din nimic.
Oare materia moartă dă viaţă? Oare, pentru o clipă, întâmplător, sub nişte condiţii speciale, aşa cum, de pildă, s-au aflat cândva pe pământ, a scos şi marea peşti? Oare, iarăşi, putem să avem aceeaşi situaţie?
Copii, nici în laborator nu putem să realizăm, prin experimente, dar nici nu s-a observat vreodată geneză spontană!
Iar ca să vedeţi cât de naiv este omul, dar el crede că este înţelept, ascultaţi un exemplu pe care am să vi-l spun.
Ştiţi cum a fost susţinută ştiinţific geneza spontană? Pentru că, desigur, geneza spontană nu este o teorie nouă; credeau în ea toate popoarele vechi, despre care v-am vorbit anterior, adorând misteric Soarele şi Pământul. Dar nu mă voi extinde în acest sens1. Ştiinţific, deja de vreo două-trei secole s-au susţinut pentru geneza spontană următoarele lucruri. Ascultaţi, ascultaţi… Şi aceasta se numea atunci ştiinţă!… Ca să vedeţi ce neghiobii declamă omul în numele ştiinţei!…
1 Potrivit lui Aristotel, era un adevăr direct observabil faptul că afîdele (insecte de plante) se năşteau din umezeala ce cădea peste plante, muştele, din materie putredă, puricii, din paie putrede, crocodilii, din trupurile descompuse de pe fundurile lacurilor… ş.a.m.d. (cf. James Lennox, [2001]. Aristotles Philosophy of Biology: Studies in the Origins of Life Science, NY: Cambridge Press, pp. 229-258).
188
Exista o reţetă pentru a se dovedi că materia moartă scoate viaţă, care spunea: Luaţi un şarpe mort şi îngrop aţi-l în nisipul cald al fluviului Nil… Acum, poate să-l îngroape cineva oriunde; dar, în sfârşit, aceasta spunea reţeta. După puţine zile veţi vedea că există în nisip viermi. Aşadar, unde s-au aflat viermii?… Aşa s-au aflat viermii: i-a născut nisipul cald şi mort alfluviului Nil… Aceasta ar suna ca o glumă dacă ar spune-o cineva astăzi. Iar o altă reţetă spunea: Luaţi busuioc; scuturaţi-l şi puneţi-l între două ţigle, şi veţi vedea că va scoate purici!…
Copii, tema este atât de simplă! Vă amintesc de experimentele lui Pasteur, despre care am vorbit într-o lecţie anterioară, dar şi acea zicere omne vivum ex vivo, pe care v-am spus-o, viaţa provine din viaţă1.
De ce şarpele scoate viermi? Dar dacă a murit, fie că-l îngropăm în pământ, fie că nu, va scoate viermi. Deoarece, pur şi simplu, murind organismul, se strâng acolo foarte multe insecte şi viermi. Acestea se înmulţesc foarte rapid, făcând ouă, iar din ouă se nasc alţi viermi, iar toate acestea împreună încep să mănânce trupul care este îngropat, pornind astfel cunoscutul proces de descompunere2. Aşadar, ce spuneţi? Materia moartă a scos viermii? Aţi văzut ce naivitate? Astfel de lucruri se susţineau, vă rog, şi mai ales din
1 Vezi Cateheza a VII-a, p. 167.
2 Aceste organisme se deosebesc în două categorii principale: saprofage (viermii, artropodele etc.) şi parazite sau saprofite, care sunt alcătuite din bacterii, micete şi alte microorganisme. Multe dintre bacteriile care conduc la descompunerea unui organism mort trăiau înlăuntrul său încă de pe când acesta se afla în viaţă. Microfauna (insecte, viermi) este în proporţie de 90% răspunzătoare pentru activitatea biologică ce are loc în sol. Microartropodele şi viermii joacă un rol important în descompunerea substanţei organice din sol, care trece prin sistemul lor digestiv şi astfel este preluat mai lesne de bacterii şi micete. Toate aceste organisme au un rol însemnat în funcţionarea ecosistemului, dezintegrând materia organică şi transformând-o în anorganică, ce poate fi folosită din nou de către organismele vegetale.
189
punct de vedere ştiinţific! Copiii mei, nici nu s-a repetat ca experiment fenomenul vieţii, şi nici nu s-a repetat în natură geneza spontană a vieţii! O singură dată a zis Dumnezeu să se facă viaţa şi s-a făcut. Şi de la viaţa aceea acum avem perpetuare într-un alt mod. Dumnezeu nu creează din nou viaţă, ci o permanentizează prin seminţe. Fiecare formă de viaţă îşi va depune ouăle/seminţele, îşi va lăsa urmaşi. Toate au ouă/seminţe; şi plantele, şi animalele, chiar şi mamiferele. Prin urmare, de la Dumnezeu pornesc toate, iar nu de la sine; iar în continuare avem perpetuarea vieţii prin seminţe, prin ouă, nu evolutiv, ci după fel (specie), un organism viu din altul.
Restul animalelor terestre va fi creat în ziua a şasea a creaţiei. Nu voi reveni la aceste puncte când vom vorbi despre animalele terestre; vă voi spune câteva lucruri acolo ca să insist puţin mai mult pe teoria evoluţiei. Astăzi am spus doar unele lucruri pentru a pregăti terenul puţin şi din punct de vedere gnoseologic.
Însă printre animale, printre toate animalele, în general, există şi folositoare, şi dăunătoare.
Poate v-aţi întrebat: Când le-a făcut Dumnezeu pe cele dăunătoare? După căderea protopărinţilor sau înainte Deoarece ştim că nocivitatea animalelor, dar şi a plantelor, este primejdioasă pentru om. Aşadar, după cădere au fost făcute acestea? Nu, copiii mei; Dumnezeu le-a făcut şi pe cele folositoare, şi pe cele dăunătoare înainte de căderea protopărinţilor, cu deosebirea numai că înainte nu puteau să-l vatăme pe om. Să vă aduc câteva exemple.
Şarpele, care este veninos, şi-a avut veninul de la început; la fel şi microbii nocivi existau de la început. Omul, însă, era invulnerabil. La început, şarpele nu mergea să-l muşte pe om şi nu-l deranja; nici microbii nu-l vătămau pe om; aşadar,
190
organismul omului era neinfluenţat de prezenţa microbilor. Când omul a păcătuit, atunci s-a îmbolnăvit, adică s-a slăbănogit; slăbănogindu-se, însă, a primit atacul microbilor sau al animalelor vătămătoare, chiar şi al plantelor toxice, dacă le gusta, se înţelege. De exemplu, narcoticele.
Din start trebuie spus că Dumnezeu a făcut narcoticele. Dar asta nu înseamnă, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, că tot ceea ce există în natură trebuie să treacă şi prin pântecele nostru1!… Ascultaţi aceasta! Dumnezeu a făcut foarte multe lucruri, care nu vor trece prin pântecele nostru, fără îndoială. Şi, totuşi, copii, noi vrem ca pe toate să le trecem prin pântecele nostru… adică am vrea ca pe toate să le încercăm, să le gustăm!
Dacă Dumnezeu a făcut opiumul, a făcut, aşadar, acele plante care ne dau narcoticele (drogurile), aceasta înseamnă că ele pot fi folosite pentru o mulţime de scopuri, în afară de acela pe care îl urmărim noi astăzi, să luăm droguri.
De asemenea, Dumnezeu a făcut şi tutunul, planta tutun. Nu înseamnă, însă, că noi trebuie să ne facem ţigări şi să fumăm pentru că ne vom vătăma; este cu totul de la sine înţeles acest lucru. Atunci, pentru ce a făcut Dumnezeu tutunul şi a pus înăuntru nicotină şi celelalte, care sunt otrăvuri? Şi cine v-a spus că otrăvurile nu constituie elemente terapeutice? însă numai elemente terapeutice! Nu sunt alimente, nu sunt de mâncat; nici nu sunt pentru a le face ţigări şi să le fumăm sau altceva de acest fel.
Sesizaţi, vă rog, că şi pe cele nocive, şi pe cele folositoare Dumnezeu le-a făcut atunci când a creat toate făpturile. Animalele, după Sfântul Vasile cel Mare, se împart în patru
1 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Ex aimer on, Omilia V, PSB 17, p. 122: „Ce, dar? Să nu mai mulţumim Creatorului pentru plantele cele folositoare, ci să-L învinuim pentru cele vătămătoare vieţii noastre? Să nu ne gândim oare că nu toate plantele au fost create pentru stomacul nostru?”.
191
categorii: în folositoare, în frumoase, în plăcute şi în didactice. Adică unele dintre animale sunt folositoare pentru muncile noastre, precum calul, sau utile pentru a ne hrăni, precum găina. Alte animale sunt foarte frumoase să le vedem, precum păunul. Altceva este faptul că putem să şi mâncăm un animal foarte frumos. Există însă şi animale care sunt făcute doar ca să le privim, deoarece sunt frumoase, fără ca să le putem mânca, deoarece nu sunt de folos. De ce, însă, aceste animale sunt doar frumoase? Copii, să nu uitaţi că estetica este şi ea hrană pentru suflet! Să nu uitaţi asta!
Oarecând un învăţător rus de-al nostru, care făcuse închisoare în timpul ocupaţiei germane, iar închisoarea avea doar patru ziduri -, ne spunea că avea o dorinţă: ca, dacă ar fi venit un ziar în închisoare dacă ar fi putut, desigur, să vină el, învăţătorul, să scoată pozele din ziar şi să le pună pe zid! Pentru că, atunci când punem imagini pe pereţi şi nu înţeleg prin imagini icoane cu Hristos şi cu Maica Domnului, ci fotografii, picturi după peisaje, portrete, pur şi simplu picturi -, atunci când pictăm zidurile şi celelalte, ce credeţi că este aceasta? Oare un lux? Este o nevoie a sufletului, copii!
Vă va impresiona dacă vă voi spune că omul peşterilor zugrăvea pereţii interiori ai peşterilor în care locuia? Astăzi în peşterile oamenilor troglodiţi, aceia care locuiau în cocioabe sau în peşteri, găsim picturi; zugrăveli vechi, preistorice! Era o nevoie a omului să picteze. Estetica constituie o nevoie a sufletului. Orice ar fi, fie că se numeşte „pictură”, fie că se numeşte „muzică”, tot ceea ce este în general caracterizat ca fiind „frumos” este o nevoie a sufletului.
Astfel, Dumnezeu, ca să satisfacă sufletul omenesc, a făcut şi animalele frumoase. Dar le-a făcut şi pe cele plăcute, şi pe cele didactice. Din păcate însă, a trecut timpul şi nu apuc să vă analizez tot ceea ce am să vă spun.
192
Sunt anumite animale, insecte, păsări, peşti, care au… virtuţi! Dar şi altele care au răutăţi şi patimi! Fireşte, nici unele nu au virtuţi, nici celelalte nu au răutăţi, pentru că şi patimile, şi virtuţile sunt lucrări ale libertăţii şi ale alegerii, pe care le lucrează numai omul, deoarece doar el este liber. însă animalele din fire au fie răutatea, fie virtutea.
Spre pildă, vedeţi pasărea care iubeşte viaţa de familie. Există păsări, aşa cum este barza, care, atunci când moare un soţ şi celălalt rămâne singur, nu se mai împerechează! Ca să te înveţe, aşa cum spune şi Sfântul Vasile cel Mare, că nu trebuie să urmăreşti a doua, şi a treia, şi a patra căsătorie1! Nu! Ţi-a murit femeia? Ţi-a murit bărbatul? Bine este să nu te recăsătoreşti. Aceasta te învaţă un animal, o pasăre2!
Furnicile sunt harnice, ca şi albinele. Greierii, însă, sunt leneşi şi nepăsători. Poate vedea cineva la toate animalele diferite manifestări. Porcul… spală-l, curăţă-l, săpuneşte-l, îndată va merge în mocirlă! Te învaţă şi-ţi spune că tu, când te speli, fii atent, nu merge iarăşi în mocirla păcatului. Pisica… aruncaţi ceva pe ea ca s-o murdăriţi. îndată va începe să se pieptene pentru a se curăţa. Nu suportă nimic pe ea, nici propria ei necurăţie. Cine a învăţat-o pe pisică să fie curată? Şi la toaleta ei este curată pisica! Da, copiii mei, ca să-ţi arate
1 Vezi I Corinteni 7,27: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie”. Sf. Vasile cel Mare, Epistola 199, 1: „Nu există lege privitoare la a treia nuntă, din acest motiv cea de-a treia căsătorie nu-i încheiată după lege. Desigur, eu privesc asemenea practici ca întinăciune pentru Biserică. Dar nici nu arunc asupra lor osândă publică, de aceea le socotim mai de îngăduit decât desfrânarea propriu-zisă”, Epistole, PSB 12, trad Pr. C. Corniţescu şi Pr. T. Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 409.
2Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron, Omilia a VII-a, PSB 17, p. 154: „Aşadar, să afle cei care strică casele străine cu ce fel de târâtoare se aseamănă! Când vă spun acestea, am un singur scop: să zidesc Biserica. Să se înfrâneze, deci, patimile celor desfrânaţi, luând învăţătură din exemplele vieţuitoarelor de pe pământ şi din apă”.
193
că nu trebuie să fii un om necurat! Avem şi multe alte exemple asemănătoare de la animale. Prin urmare, animalele ne învaţă şi în chip pozitiv, şi negativ: ce trebuie să facem, dar şi ce nu trebuie să facem.
îmi veţi spune: Pentru ce a făcut Dumnezeu asta!
A prevăzut că omul va cădea.
Omul are conştiinţă, are sădită în sine legea lui Dumnezeu; nu are nevoie de învăţătura creaţiei. Dar, aşa cum spune Pascal, atunci când vine Dumnezeu şi te învaţă cu pilde ce aparţin regnului animal şi vegetal, aceasta înseamnă, ticăloase şi sărace om, că eşti decăzut… deoarece eşti învăţat de acelea care sunt mai prejos decât tine1! Aşadar, deoarece omul a distrus înlăuntrul său şi a deteriorat legea înnăscută a lui Dumnezeu, legea conştiinţei, de aceea Dumnezeu a pus patimi şi virtuţi în animale, ca să ne înveţe şi ca să ne readucă pe calea cea dreaptă şi corectă. Prin urmare, copii, natura ne foloseşte foarte mult, ne învaţă mult, este suficient să avem ochi curaţi. Sfântul Nicodim Aghioritul spune că atunci când ai ochi curaţi poţi să înveţi multe lucruri din creaţie2.
Ascultaţi ceva extraordinar şi de la Sfântul Isaac sirul. Aceste opinii, şi mai ales pe astfel de teme, întrucât provin de la nevoitori asceţi, au o foarte mare valoare. în cea de-a XXIII-a cuvântare a sa spune:
1 Vezi Blaise Pascal (1623-1662), Cugetări, 580: „Natura are perfecţiuni prin care poate demonstra că este imaginea lui Dumnezeu şi defecte pentru a demonstra că nu e decât o imagine a lui Dumnezeu”, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, Ed. Aion, 1998, p. 394.
2 Războiul nevăzut, Partea I, cap. 21, Athena, 1853, p. 76: „Fii cu luare-aminte, îngrijeşte-te bine să nu-ţi laşi simţurile tale să meargă acolo unde acestea voiesc… ci nevoieşte-te, cât îţi stă în putinţă, să le tragi înapoi şi să le conduci atât de bine, încât să dobândească de la orice făptură şi de la orice obiect sensibil înţelesuri folositoare de suflet şi să le aducă înlăuntrul sufletului… Aşadar, iubitule, dacă faci astfel, poţi să te desfătezi de Dumnezeu prin cele cinci simţuri şi să urci totdeauna de la făpturi la Ziditor, astfel încât făptura creată să devină pentru tine o teologie”.
194
„Citeşte continuu şi cu nesaţ din cărţile învăţătorilor despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că acestea călăuzesc mintea ca să vadă rânduiala făpturilor lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui şi o împuternicesc prin ele şi o pregătesc să dobândească înţelesuri luminoase din subţirimea lor şi o fac să călătorească cu curăţie spre înţelegerea făpturilor lui Dumnezeu”1.
Aţi văzut, vă rog?… Şi eu, la rândul meu, vă voi spune să citiţi tot ceea ce există în natură: citiţi! Nu citiţi romane, reviste şi ziare, din acestea de-a dreptul împuţite care circulă în epoca noastră, ci să citiţi cărţi care se raportează la creaţia lui Dumnezeu. Să aveţi ochi curaţi, inimă curată, şi vă veţi folosi cu adevărat foarte mult. Astfel, veţi putea şi voi înşivă să observaţi toate aceste lucruri din cadrul creaţiei.
Din păcate, timpul a trecut. Aş vrea, însă, să vă dau câteva exemple, care sunt foarte importante, tocmai ca să ne zidim duhovniceşte, iar nu numai să spunem nişte lucruri ca să ne treacă timpul. Cu toate acestea, îngăduiţi-mi să vă vorbesc, foarte pe scurt, despre unele caracteristici ale unor insecte, două-trei numai.
Albina este cunoscută de voi toţi. Această binecuvântată… are doi ochi imenşi compuşi, care sunt alcătuiţi din şase mii de ochi mai mici! Desigur, albina nu vede culori; vede doar alb-negru; dar vede atât de bine, încât am putea invidia noi toţi albina, cu cele şase mii de lentile la fiecare ochi! Poate să miroasă o floricică de măr de la o distanţă de un kilometru; să meargă să o culeagă, să soarbă nectarul din această floare.
1 Sf. Isaac sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul 23, Despre dragostea faţă de Dumnezeu, trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. X, Bucureşti, 1981, p. 128.
2 Din luna mai albinele încep culesul nectarului şi se învârt, în principal, pe o rază de un kilometru, în vreme ce în august, din pricina căldurii care a uscat cele mai multe plante, se îndepărtează cu mult mai mult, ajungând şi la o rază de 12 kilometri.
195
Odată, copii, aici în Larisa, acolo unde locuiam, undeva în zona Inimă Bună, mi-au trimis de acasă, din satul tatălui meu, puţină miere şi puţin susan, şi m-am aşezat să fac o prăjitură la vatra casei. După puţin aud un vuu… Stau un pic să văd de unde vine zumzăitul, şi ce observ? Din horn începuseră să coboare albine! Se ştie, însă, că în interiorul Larisei nu sunt albine. Aşadar, de unde au venit acestea? Se poate să fi venit de la câţiva kilometri depărtare. Le-a mirosit prăjitura pe care o pregăteam!… Nu este impresionant acest lucru, copii?
Albina are o viaţă comunitară foarte bine organizată care, fără îndoială, ar putea fi invidiată de oameni; are legi foarte aspre, are hărnicie, are disciplină. Ştiţi, albina nu are membri în societatea ei care să se numească anarhişti… Albina nu are anarhişti; toate albinele sunt disciplinate, iar asta într-un grad uimitor. Sunt supuse, arată afecţiune faţă de albinuţele tinere, îngrijesc cu atenţie larvele, şi albinuţele, şi celelalte…
Trântorii, albinele masculine care nu fac miere, după ce destinaţia pentru care este nevoie de ei este împlinită, sunt ucişi. Stau paznici dintre lucrătoare acolo, la gura stupului şi nu lasă să intre nici un trântor în stup. Da. Nu-i lasă.
Dar în Suedia, atunci când cineva consumă droguri, la vârsta de 27 de ani, este considerat neputincios, nefolositor, şi-i dau pensie! în stup însă, dacă cineva este nelucrător, trântor nefolositor, nu intră!
Acestea fac albinele şi acelea le fac oamenii. Iată de ce trebuie să ne întoarcem la animale, copii! Dacă nu deschidem Evanghelia, atunci să ne întoarcem în natură ca să primim lecţii de viaţă socială şi de comportament comunitar.
În fagurele de miere care nu este altceva decât un romb hexagonal, aşa cum toţi aţi văzut binecuvântata albină
196
dezleagă o problemă de matematici superioare! Oarecând mi-a căzut şi mie o problemă la examene, după liceu, se înţelege. Este aşa-numita problemă a maximului şi a minimului. Această problemă spune următoarele: cu un minim de materiale să dobândesc un maximum de capacitate; de aceea se numeşte a minimului şi a maximului. Problema aceasta o rezolvă, copii, albina cu aceste celule hexagonale ale fagurilor ei, care dintr-o anumită perspectivă slujesc unui scop pragmatic! Şi află nu am timp să vă spun şi o istorioară cu un tabel de logaritmi şi cu un comandant de navă -, cu adevărat, află şi ultimul minut şi secundă a gradului ca să facă unghiurile corecte, astfel încât să servească planului lor1!
Albina are un uimitor simţ al poziţiei verticale şi orizontale. Dacă rotiţi puţin stupul şi-l lăsaţi aşa, strâmb, albina nu va face fagurele ei strâmb, ci-l va face totdeauna pe baza verticalei! Desigur că pe toate acestea Dumnezeu-Cuvântul le-a dăruit insectelor, şi plantelor, şi animalelor pentru a ne arăta înţelepciunea Sa.
Aceste furnici… o societate întreagă, copii! îmi amintesc cândva, sus în mănăstire, am urmărit pentru câteva ore lupta războinică ce s-a dat între două muşuroaie de furnici. Era un muşuroi într-o parte şi altul în cealaltă parte. Erau furnici diferite: erau din acelea roşii cu capul mare şi altele diferite. Şi au dat o mare luptă preţ de câteva ore! Vedeam, aşadar, cum una o cuprinde pe alta şi cum încearcă una să-i reteze capul celeilalte, exact aşa cum se întâmplă în războiul dintre
1 Studiul problemelor minimului şi maximului datează de foarte de demult; aproximativ înainte cu 25 de secole. Rezolvarea unei astfel de probleme conduce totdeauna la o inegalitate, care exprimă faptul că cantitatea variabilă este mai mică sau egală cu valoarea maximă care este dată de rezolvare. Studiul matematic al problemei sfârşeşte în faptul că forma nu trebuie să fie nici tetraedrică, nici cilindrică, ci hexaedrică, dacă se cere mai puţin timp, energie şi material pentru confecţionarea acesteia. Şi exact această formă o dă albina celulei ei de fagure!
197
oameni! După câteva ore, am văzut pe câmpul de luptă furnici decapitate, cu membre rupte şi altele. Lupta se sfârşise nu ştiu care muşuroi biruise, nu puteam să ştiu asta şi apoi vedeam „brancardieri” din fiecare grupă purtând proprii lor răniţi şi proprii lor morţi în propriul lor muşuroi! Adică ceva uimitor! Aceasta am văzut.
Şi altceva. Nu ştiu dacă aţi văzut că, atunci când avem trandafiri sau zarzavaturi, repede se umplu de mici păduchi de plante. Ştiţi cine îi poartă pe aceşti păduchi? Furnica. De ce? Ia păduchele şi-l duce în vârful plantelor. Puricele de plante suge sucurile vlăstarilor fragezi, eliminând o substanţă lipicioasă ca mierea, o mană. Furnica merge apoi în spatele lui, îl gâdilă şi bea o picăturică de miere deoarece îi plac foarte mult zahărul şi mierea.
Şi se face furnica păstor!… Aşa cum paştem noi vacile şi le mulgem, aşa şi furnica paşte, să zicem, păduchii de plantă, îi transportă pe „locurile de păşunat” ca să-şi obţină mierea!
Să vorbim şi despre liliac? Cu toţii ştiţi ce „radar”1 posedă! Şi despre vultur ceva. Vulturul, copii, rezolvă problema celui mai scurt drum. Aşa cum poate ştiţi, cel mai scurt drum nu este cel drept, ci unul curbat. Şi lumina la fel; la distanţe mari nu urmează drumul drept, ci unul curbat2.
1 Liliecii sunt singurele mamifere care zboară. Ei văd lumea prin intermediul unui simţ extrem de special, al unui radar, prin intermediul unui sonar. Un liliac în zbor este un astfel de aparat cu ultrasunete de o asemenea perfecţiune, încât ar putea să-l invidieze cele mai perfecţionate aparate ale oamenilor. Liliecii trimit în spaţiu unde de ultrasunete (30-70 khz), ce se reflectă în obiecte şi se întorc la ei. Din felul undelor, direcţia de unde vin şi din timpul pe care-l fac până se întorc, ei sesizează dacă există ceva, unde anume se află şi ce este acesta. în simple cuvinte, ei văd cu urechile lor! Nu sunt orbi, dar, datorită sonarului, nu le este atât de necesară vederea.
2 Nicăieri în univers nu există linie dreaptă. în teoria relativităţii generale se consideră că spaţiul-timp se curbează prin prezenţa materiei. Teoria relativităţii generale prevede că parcursul luminii în câmpurile gravitaţionale se curbează. Dar şi în acord cu principiul lui Fermat aşa cum se mişcă lumina, se află de multe ori în dilema despre care anume drum să-l aleagă. Un traseu într-un mediu în care lumina se mişcă cu o viteză foarte mare se curbează; acesta este parcurs de lumină într-un interval temporal mai mic decât ar face-o pe un traseu drept care se încheie la aceeaşi destinaţie, pe care însă lumina s-ar mişca cu o viteză mai mică. Astfel, întrucât lumina alege parcursul cel mai rapid, chiar dacă este uneori mai mare (curbat) şi nu mai mic (drept), atunci când ultimul este mai îndelungat ca timp, putem afirma că lumina nu preferă totdeauna parcursul drept.
198
Dar ce să spună cineva mai întâi?… aşa cum spune şi Sfântul Vasile cel Mare: Ce să vă spun mai întâi… ce să descriu şi ce să rezum1?… Timpul a trecut, şi doar asta am să vă mai spun, copii, că toate acestea cu foarte multă înţelepciune şi cu multă dragoste le-a făcut Dumnezeu ca să ne arate Cine este şi cât de mult ne iubeşte pe noi, oamenii!
Duminică, 9 ianuarie 1983
1 Omilii la Exaimeron, Omilia a V-a, PSB 17, p. 122: „Ce să spun? Ce să trec sub tăcere? în vistieriile cele bogate ale naturii este greu de găsit ceea ce-i de mare preţ, dar este cumplită pagubă să laşi ceva la o parte”.
CATEHEZA A UNSPREZECEA
Crearea animalelor terestre.
Teoria evoluţiei
De-acum intrăm, copii, în ziua a şasea a creaţiei şi ultima, care menţionează crearea animalelor terestre şi crearea omului. Pentru că în ziua a şasea a fost creat şi omul; despre care vom încerca să spunem lucruri mai multe şi mai speciale după ce, terminând Cosmologia creştină, vom intra în Antropologia creştină.
Voi da citire textului sfânt: „Apoi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine”1. Şi după acestea înaintează Dumnezeu la crearea omului.
Aşadar, vedem aici că Dumnezeu vine la un nou act creator, poruncind ca pământul să scoată „suflet viu după fel”, care este alcătuit din patrupede, din târâtoare şi din animalele sălbatice. Desigur, întrucât totdeauna expunerea celor pe care le descrie sfântul scriitor este într-un limbaj popular, din această pricină explicăm următoarele.
Patrupedele sunt şi animalele domestice; fiarele sălbatice nu sunt doar fiarele din junglă sau din păduri, ci pur şi
1 Facerea 1, 24-25.
200
simplu toate acelea care nu sunt domestice; şi târâtoarele sunt cunoscutele noastre târâtoare, adică acelea care nu au picioare, fie au picioare scurte şi dau impresia că se târăsc pe pământ. Un şarpe cu adevărat se târăşte pe pământ. O şopârlă însă, sau un crocodil, care în realitate şi el este o şopârlă mare, nu este ca un şarpe; are picioare, are patru picioare; dar, întrucât sunt foarte scurte picioarele sale, de aceea dă impresia că se târăşte pe pământ.
Aşadar, avem aici trei categorii: animalele domestice, adică domesticite, cele nedomesticite şi târâtoarele, care desigur nu se îmblânzesc; precum nici peştii nu se îmblânzesc, se ştie.
Prin urmare, se închide regnul animal în ziua a şasea prin crearea animalelor terestre.
Desigur, nu aş vrea să insist foarte mult la punctul creării animalelor, aşa cum am făcut data trecută, când v-am vorbit foarte succint ceva despre viaţa insectelor şi a păsărilor, despre albină şi celelalte. Dacă ar trebui să-l amintesc doar pe Sfântul Vasile cel Mare cu expunerea Exaimeron-ului său, adică să povestim diferite împrejurări din regnul animal, ar trebui, realmente, să stăm aici ore în şir şi să descriem animalele.
Este atât de măreaţă alcătuirea lor, au atâtea calităţi minunate, iar viaţa lor este atât de uimitoare, încât cu adevărat ar fi o întâmplare fericită dacă vă place să citiţi şi să studiaţi, în afară de cărţile voastre şcolare, viaţa naturii în general, a plantelor şi a animalelor, a târâtoarelor, a patrupedelor, a păsărilor, a insectelor, a peştilor şi celelalte. Să iubiţi lucrurile acestea.
Să nu vă placă să citiţi alte cărţi, din acelea care distrug şi strică sufletul, în special pe cel tânăr. Să iubiţi să citiţi cărţi care să vă ajute, care să vă dea multe cunoştinţe, să vă facă să
201
vă apropiaţi mai mult de natură, să vă minunaţi de Dumnezeu, de înţelepciunea Lui, de dragostea Lui. Astfel, în acest mod vă veţi cultiva sufletul vostru, simţirea voastră, mintea voastră, simţul vostru de observaţie. Toate acestea sunt elemente foarte importante şi vi le recomand.
Aşadar, nu voi insista pe acestea deoarece vom întârzia; avem foarte multe teme pe care ne propunem să le analizăm şi nu trebuie să insistăm mai mult. Însă, referindu-ne la a şasea zi a creaţiei, crearea animalelor terestre, aş dori să insist doar asupra unui singur punct.
Când citeam textul sfânt, aţi fost atenţi că accentuam cu vocea mea expresia „după fel. Moisi, sfântul autor, care vorbeşte despre crearea animalelor terestre, repetă această expresie de cinci ori în numai trei rânduri. De cinci ori!… Ce înseamnă aceasta?
Să mi se îngăduie să spun că Moisi, ca şi cum ar fi cunoscut ce li se va întâmpla cândva oamenilor şi ce teorii vor domina, într-un anume mod a asigurat în sfântul text răspunsul pentru cele care vor fi spuse cândva de către oameni. Aşadar, el le dă un răspuns capabil să-i amuţească prin faptul că cele susţinute şi ţinute de ei drept teorii nu sunt corecte. înţelegeţi ce vreau să spun; am în vedere aici teoria evoluţiei!
Aceasta este o teorie de la a cărei formulare au trecut peste o sută de ani, aşa cum vom vedea în continuare şi care îşi primeşte răspunsul deja de la cuvântul lui Dumnezeu, deşi pare că ceva ar spune despre aceasta şi Sfânta Scriptură. Acest „după fel”1 este răspunsul; aşadar, faptul că nu avem evoluţie aşa cum o concep evoluţioniştii deoarece Dumnezeu este Cel Ce creează speciile2.
1 Expresia biblică „după fel” ar mai putea fi tradusă şi „după specie”, întrucât cuvântul grecesc ylvoţ înseamnă atât „fel”, cât şi „specie” (n. tr.).
2 La antipodul teoriei evoluţiei se găsesc alte teorii, precum cea a designului inteligent şi a evoluţiei divine sau a creaţiei evolutive. Potrivit primei teorii, cauzele inteligente sunt necesare pentru a explica structura complexă şi bogată în informaţii a biologiei în comparaţie cu un proces care se bazează pe evenimente întâmplătoare, precum selecţia naturală. Trei argumente fundamentale există în teoria designului inteligent: complexitatea ireductibilă, complexitatea specifică şi principiul antropic. Evoluţia divină constituie o încercare de a împăca teoria lui Darwin cu credinţa creştină. Este acceptată teoria evoluţiei ca proces prin care „Dumnezeu îşi împlineşte scopul Său”, dar în locul cauzei întâmplătoare este aşezat Dumnezeu. în acord cu susţinătorii evoluţiei divine, există o origine comună a tuturor speciilor, iar omul este produsul acestui proces, având un strămoş comun cu anumite animale.
202
Şi întrucât această teorie, aşa cum m-a informat cineva, este scrisă în manualul şcolar de Biologie, nu doresc să o dezvolt prea mult deoarece presupun că o cunoaşteţi. Aşa cum, de asemenea, nu aş fi vrut să o dezvolt nici dacă nu ar fi fost scrisă în manual, deoarece în esenţa ei această teorie este depăşită, cu toate că pare a fi în prim-plan.
Aşa, sincer, mi-ar fi fost nesuferit să mă refer la lucruri care în fond sunt depăşite, dar, cu toate acestea, continuă să fie discutate de oameni şi fac pagube. De aceea, învingându-mi această neplăcere, mă voi referi la teoria în cauză numai şi numai pentru a vă preveni să nu acceptaţi lucruri care pot să vă conducă la situaţii pe care nu vi le-aţi fi putut închipui vreodată.
Când spunem teoria evoluţiei, ce înţelegem?
De la început trebuie să vă spun că cel care a formulat-o este Charles Robert Darwin (1809-1882), un englez care a trăit în secolul al XIX-lea. Şi-a formulat teoria într-o carte pe care a editat-o în 1859,cu titlul: Originea speciilor pe baza selecţiei naturale.
Darwin a fost un zoolog şi botanist amator. Nu a fost tocmai un om de ştiinţă, ci un tehnician, am putea spune, pentru plante şi animale. El a făcut multe călătorii, în special în America de Sud. Avea o fermă şi, întrucât avea un spirit de observaţie foarte ascuţit, urmărea iepurii pe care-i deţinea
203
în fermă şi a început să gândească anumite lucruri, la care totdeauna cugetă oamenii. Adică: Toată această varietate a organismelor vii are vreo legătură în interiorul ei? Toate aceste animale pe care le avem oare cum există? Există independent? Sau există vreo legătură între ele? Luaţi mamiferele; vedem că au anumite caracteristici comune. Dar şi peştii între ei, de asemenea. Toate mamiferele au păr pe corp, toate păsările au aripi, iar peştii, solzi. încă, vedem că mamiferele nasc pui pe deplin dezvoltaţi, iar peştii, că depun ouă. Desigur, veţi spune, avem foca, delfinul şi balena care trăiesc în mare, dar care nu depun ouă. Acestea, însă, sunt cetacee; nu sunt peşti. Nu ştiu dacă aţi observat, acestea nasc pui vii.
Foca, de exemplu, iese şi pe uscat, se întinde la soare… Aşadar, foca nu este peşte. Au, de asemenea, o coadă şi înotătoare deoarece trebuie să înoate, pentru că cea mai mare parte a vieţii ei se desfăşoară în apă; dar iese şi pe uscat. Nu are branhii; ea are plămâni; este mamifer, naşte pui vii. Balena, la fel. Balena are capacitatea de a reţine mult aer în plămânii ei şi să rămână destul timp sub apă. Apoi însă, când se termină acest aer, iese la suprafaţă şi respiră pentru că nu posedă branhii aşa cum posedă un peşte.
Broasca, amfibie fiind, are şi branhii, are şi plămâni; ea poate să trăiască la fel de bine şi în apă, şi în aerul atmosferic1.
în afară de aceste excepţii, care merită să fie observate vom vedea puţin mai jos pentru ce -, animalele pot fi clasificate după caracteristicile lor generale. Aşadar, mamiferele au asemănări între ele, dar au şi deosebiri. în esenţă, asemănările sunt mai multe decât deosebirile în fiecare categorie. între ele există însă vreo relaţie?
1 La amfibieni organele respiratorii variază, analog cu stadiul dezvoltării lor. Broasca, de pildă, în stadiul de mormoloc foloseşte pentru respiraţia sa branhiile, în vreme ce broasca matură foloseşte saci pentru aer, adică plămâni imperfecţi.
204
Desigur, Darwin nu a ajuns în punctul de a spune că pisica, câinele, oaia, vaca, capra, care sunt mamifere, care au păr şi nasc pui vii şi pe care îi alăptează, au legătură cu omul. Vaca, mai ales, se află în gestaţie nouă luni; oare are vaca vreo legătură cu femeia, care se află şi ea gravidă tot nouă luni? Aşadar, animalul mamifer are legătură cu omul? Şi omul are păr, aşa cum are mamiferul; avem însă vreo legătură? Avem şi doi ochi, ca şi acelea; avem două urechi, un nas, avem o gură, avem un cap; acestea sunt caracteristici generale, care ne fac să semănăm foarte mult între noi. Avem, aşadar, vreo legătură? Această întrebare totdeauna i-a preocupat pe oameni.
Aşadar, Darwin a început să facă o clasificare a lucrurilor şi să încerce să găsească un capăt ca să răspundă la această temă.
Fiţi atenţi: înainte de a înainta, aş vrea să vă spun că nu o să vă fac o analiză deplină a teoriei evoluţiei. Voi spune doar puţine lucruşoare pentru a avea o imagine generală; nu voi spune multe.
Darwin a observat că în cadrul naturii, între animale, există o luptă pentru existenţă. în calitatea sa de zootehnician acest om avea şi o crescătorie de iepuri în ferma sa, cum am spus. A observat, aşadar (şi observăm şi noi asta; s-a întâmplat oarecând să avem iepuri şi am observat şi eu aceasta când eram mic), că o iepuroaică poate să fete zece iepuraşi. Aceşti iepuraşi nu au toţi aceeaşi construcţie trupească. Aşadar, toţi sunt iepuraşi; însă unul poate să fie mai puternic, în vreme ce altul, mai slăbănog. Aşa cum se poate observa şi la copiii pe care-i naşte o femeie, vedem că nu toţi au aceeaşi sănătate şi aceeaşi putere. Aceşti zece iepuraşi pe care-i fată o iepuroaică deţin o a, b, c, d vitalitate şi energie.
Dacă se presupune că iepuroaică are opt mamele nu spun exact câte mamele are iepuroaică; dau un exemplu
205
acum iar iepuraşii sunt zece, atunci doi dintre aceştia rămân nealăptaţi. Aceştia vor fi cei mai slăbănogi dacă nu vor avea putere să alerge şi să se alăpteze primii. Ceilalţi însă vor avea putere să meargă şi să se avânte spre mameloanele mamei lor, să înceapă să se alăpteze. Ar trebui ca aceştia doi, care vor rămâne pe dinafară, să meargă să dea deoparte pe alţii doi, ca să se alăpteze ei. Dar aceia care au fost daţi de-o parte, cu pofta pe care o au, vor merge, la rândul lor, să-i dea de-o parte pe alţii. în acest fel, se ajunge la o adevărată luptă pentru alăptare.
Şi la pisică poate că aţi văzut acest lucru. Dacă pisica, de pildă, fată cinci pisoiaşi, şi are doar patru mamele, un pisoi este în plus. Acesta ce va face? Va încerca să răzbească şi să se alăpteze.
Aşadar, dacă aceşti doi iepuraşi, care totdeauna rămân ultimii, sunt mai slăbănogi, aşa cum am spus, sunt continuu înlăturaţi de la cele care dau vitalitate. Şi atunci, încet-încet, vor începe să slăbească, nu vor putea niciodată să crească şi la un moment dat vor sucomba.
Aceasta a observat Darwin. S-a gândit, însă, ca orice bun zootehnician, să vină în întâmpinarea acestui fapt şi să spună: lepuroaica mea a fătat zece iepuraşi, dar are opt mamele. Ce voi face? Voi lua eu doi iepuraşi, pe cei mai slabi, pe care îi voi alege eu şi, întrucât sunt netrebnici, îi voi arunca. Fiţi atenţi la ce cuvânt am folosit: îi voi alege, voi face selecţie, îmi amintesc că oarecând au adus la mănăstire vreo două sute de păsări, pui de găină, de o zi-două abia ieşiţi din ou, pe care-i găsise cineva pe drum, în nişte cutii. îi aruncaseră pur şi simplu. Le-au adus sus şi am zis: Oho,păsări!… se poate însă să se fi făcut şi selecţie; poate că aceştia erau cocoşi, nu ştiu, spuneţi ce vreţi. Problema este, copii, că nu a trăit nici unul; au murit toţi puii! Nici unul nu a trăit!… Ştiţi de
206
ce? Au făcut o selecţie artificială. Au făcut selecţia artificială la faţa locului, cunoscând că aceştia nu vor trăi. I-au separat, i-au scos ca să nu aibă nici cu mâncarea vreo pagubă, astfel încât să trăiască doar aceia care sunt sănătoşi. Aceasta se numeşte „selecţie artificială”.
Aşadar, Darwin a spus că: Ceea ce fac eu, selecţia artificială, poate s-o facă natura însăşi; aceasta se numeşte selecţie naturală. Această selecţie naturală se face prin lupta pentru existenţă, care este o luptă pentru ca cineva să trăiască, să existe. în această luptă pentru supravieţuire, pentru a învinge cineva trebuie să aibă caracteristici care să fie mai bune şi mai dinamice decât ale aproapelui său, ale frăţiorului său.
Dar atunci când cineva are anumite caracteristici mai bune, mai puternice decât frăţiorul său aici a făcut Darwin greşeala, deoarece nu era savant, v-am zis, ci zootehnician -, va transmite caracteristicile pe care le are urmaşilor săi. Acela care a rămas în viaţă a dobândit anumite calităţi, pe care le transmite urmaşilor săi, care vor fi îmbunătăţiţi în raport cu el. Iar urmaşii acestuia vor fi mult mai îmbunătăţiţi. Aşadar, din îmbunătăţire în îmbunătăţire, prin această selecţie care se face prin lupta pentru existenţă, începe fiecare animal să dobândească şi anumite însuşiri pe care nu le avea înaintaşul său şi pe care le dă drept moştenire urmaşilor. Şi în acest mod, a spus Darwin, avem crearea noilor specii1.
1 Teza fundamentală a teoriei evoluţiei lui Darwin este transformarea lentă, dar stabilă a tuturor făpturilor vii, de la cele inferioare la cele superioare, de la cele mai simple forme de organism până la cele mai complexe şi terminând cu omul. Ar trebui, aşadar, în acord cu această teorie, să intervină o serie de mici transformări între specia iniţială până la apariţia speciei imediat următoare, succesoarea speciei, deoarece însuşi Darwin exclude transformarea bruscă (prin salturi) de la o specie la alta (de pildă, de la târâtoare la zburătoare). Totuşi, există paleontologi şi biologi contemporani care recunosc nevoia restabilirii relaţiei dintre organismele vii şi a mecanismului apariţiei noilor specii. Principalul motiv al problematizărilor îl constituie faptul că în perioada geologică numită Cambrian se observă apariţia deodată a multor specii, fără ca în arhivă să fie inserate stadii intermediare de fosile. Paleontologii menţionează acest eveniment drept explozia din Cambrian. Apariţia deodată a unei varietăţi de forme de viaţă, dar şi câteva studii contemporane de genetică moleculară, au condus câţiva cercetători evoluţionişti să reconsidere ediţia tradiţională a teoriei darwiniste. Un exemplu elocvent este biologul celular Stuart Newman, care susţinea că este necesar să se afle o nouă teorie a evoluţiei, care să poată explica apariţia deodată a noilor forme de viaţă. Mai exact, el a spus: „Cred că mecanismul darwinist care este folosit pentru a se explica toate schimbările evolutive se va devaloriza, astfel încât să fie considerat numai unul dintre diferitele mecanisme şi probabil nu cel mai important care să vizeze înţelegerea macro-evoluţiei, adică evoluţia în care se observă marile transformări între modelele corpurilor” (Archaeology, „The Origin of Form Was Abrupt Not Gradual”, October 11, 2008 (www.archaeology.org/onlineinterviewsnewman.html), accessed 2232009).
207
Foarte pe scurt am să vă descriu teoria evoluţiei, cu simplitate, şi puţin cu naivitate… Dar să nu vi se pară curios; chiar şi un savant biolog dacă aţi lua, aşa o veţi găsi scrisă, cum v-am spus eu1.
însă, copii, teoria are o naivitate, şi aceasta pentru că Darwin nu cunoştea multe lucruri. De pildă, acelea pe care deja le descoperise Gregor Mendel, adică legile eredităţii, nu le cunoştea. Nu cunoştea nimic, dar nimic din toate acestea, şi a tras astfel aceste concluzii grosolane… care, este de prisos să vă spun, au fost atacate şi, pentru o anumită vreme, această teorie a fost dată de-o parte2.
Desigur că avem şi alte teorii, aşa cum este cea a lui Lamarck, care a voit şi el să spună că animalele capătă însuşiri, capacităţi dobândite care sunt impuse de prezenţa mediului3.
1 Vezi Biologia, anul al III-lea de liceu, cap. 3, „Evoluţia”, Athena, 2012, pp. 119-141.
2 Darwin credea că însuşirile dobândite se moştenesc! Pentru un anumit interval de timp, el a căzut în dizgraţie printre cercetători; dar din 1950, în principal, s-a întâmplat o acceptare generală şi, combinată cu teoria schimbărilor evolutive, ca mecanism al evoluţiei şi al selecţiei naturale, a reuşit să fie astăzi teoria dominantă în Biologie, cunoscută ca teoria sintetică a evoluţiei sau neodarwinismul.
3 Naturalist francez. El credea că animalele dobândesc caracteristici noi pe durata vieţii lor, care în continuare sunt moştenite de urmaşi. Astfel, odată cu trecerea timpului, se acumulează multe schimbări, care conduc la crearea unei specii diferite de cea iniţială.
208
Exemplu. Eu am două mâini. Cu una îmi ţin rasa şi cu cealaltă îmi ţin umbrela. Rasa mea este astfel confecţionată încât trebuie s-o ţin, pentru că, dacă n-o ţin, mă voi împiedica. Plouă, însă, şi-mi ţin cu cealaltă mână umbrela. Dacă presupunem că trebuie să am şi o geantă, nu aş putea s-o ţin şi pe aceasta; ar trebui să am o a treia mână. Acolo, la un moment dat, creşte o a treia mână nu râdeţi! care prinde geanta, pe care am nevoie s-o ridic!
Aceasta spune teoria lui Lamarck: că necesitatea creează organe noi; condiţii noi, situaţii noi. Şi, atunci când voi naşte copii, aceştia se vor naşte cu trei mâini. V-am spus să nu râdeţi! Iată, aşadar, ce înseamnă că se moştenesc însuşirile dobândite.
Dar şi aceste lucruri, copii, sunt foarte neştiinţifice; din această pricină a căzut şi lamarckismul, deoarece pur şi simplu s-a observat că nu este posibil să se întâmple aceasta decât numai în situaţii foarte limitate şi, în final, nu avem transmiterea caracteristicilor dobândite de la o specie la alta.
Dar, ia staţi, copii! îmi veţi spune că noi avem aici o teorie care se numeşte a evoluţiei. Atunci când spunem evoluţie, ce înţelegem? Trebuia să spun aceasta de la început; dar o să vă spun acum.
Avem două cazuri de evoluţie. Una este aceea pe care o vedem în creaţia făpturilor create, fie în regnul vegetal, fie în cel animal, unde mergem de la organismele cele mai simple la cele mai complexe. Dacă aruncăm o privire în cartea Facerii, în capitolul întâi, aşa cum am spus şi aici, nu este deloc anevoie s-o vedem; o vom vedea îndată.
La plante avem mai întâi iarba, verdeaţa să zicem, care nu are trunchi, nu are lemn, adică nelemnoasele. Apoi avem
209
tufele. După aceea avem plantele lemnoase, cu trunchiuri depline, normale. Aşadar, mergem de la plantele mai simple la cele mai complexe. La animale la fel. Mai întâi avem peştii, apoi avem zburătoarele, care sunt mai complexe decât peştii, şi după aceea mamiferele care sunt mai complexe decât păsările. Iată, aşadar, o evoluţie. Aşadar, prima formă de evoluţie este faptul că mergem de la făpturile cele mai simple la cele mai complexe. Tema este clară, anume că în Sfânta Scriptură este menţionată, se pare, este expusă această evoluţie. Fireşte, Dumnezeu creează această evoluţie şi merge de la cele mai simple la cele mai complexe. Acesta este, aşadar, primul caz de evoluţie.
Însă Darwin nu a înţeles această evoluţie şi nici evoluţioniştii de astăzi nu o înţeleg, ci că putem să trecem progresiv şi imperceptibil de la făpturile cele mai simple la cele mai complexe1.
În cele din urmă cine creează? Dumnezeu? Sau există un oarecare alt factor? Sau: Dacă Dumnezeu a făcut peştii, oare a luat vreun peşte şi i-a pus aripi şi l-a făcut pasăre să zboare?…
1 Nici una dintre cele mai multe fosile, care cuprind forme de viaţă nevertebrată, provenite în special din perioada cambriană, nu aparţinea formei tranzitorii. Dar chiar şi la oasele celor mai evoluate forme de viaţă nu s-a găsit nici o formă tranzitorie, care să arate tranziţia de la peşti la amfibii (să arate, de exemplu, cum au devenit înotătoarele picioare), de la amfibii la târâtoare, de la târâtoare la zburătoare sau la mamifere. Aşadar, nu s-au găsit forme tranzitorii ale organelor particulare ale speciei, care să arunce o punte peste uriaşa prăpastie a morfologiei unei specii din alta, a următoarei specii animale din cea anterioară. Ar fi, aşadar, cu totul ciudat să avem o asemenea evoluţie tranzitorie care reclamă, aşa cum susţin adepţii evoluţiei, milioane de ani şi presupune nenumărate forme intermediare, fără ca să se găsească nici una dintre acestea printre nenumăratele specii formate (complete) fosilizate care s-au găsit. Numărul şi plinătatea arhivei fosilelor nu pot constitui elementul doveditor despre tranziţia graduală a speciilor. în acest sens, revista National Geographic, în volumul din noiembrie 2004, cu titlul Greşeşte Darwin? (Was Darwin wrong?), aseamănă arhiva fosilelor „cu filmul din care, la 1000 de cadre, 999 s-au pierdut”!
210
Sau: A făcut peştii cum sunt, dar apoi a făcut un nou act creator pentru păsări, care să nu aibă nici o legătură cu peştii? Cum este mai exact?
Orice ar fi, copii, Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu, în toate situaţiile creaţiei, a făcut toate aceste făpturi „după fel” (specie) şi că nu a trecut de la o specie la alta, chiar şi dacă era dreptul Lui să facă aşa; este tema Lui; puternic este Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte face. Însă vedem că Dumnezeu creează, nu trece de la o specie la alta1.
Trebuie să vă mai spun şi altceva. Cele pe care vi le spun acum despre teoria evoluţiei sunt generale; nu sunt şi despre om. Despre teoria evoluţiei în legătură cu omul vom vorbi atunci când vom ajunge la crearea omului.
Aşadar, copii, vedem că teoria evoluţiei se mişcă prin cel de-al doilea înţeles al evoluţiei; adică strădania de a justifica şi de a explica trecerea de la un animal la altul. Aceasta spune teoria evoluţiei. Şi nu seamănă deloc cu descrierea din Facerea, unde este expusă trecerea succesivă de la cele mai simple la cele mai complexe, totdeauna însă „după fel”.
Desigur, există şi teoria mutaţiilor, a lui De Vries2. Ce să vă spun însă despre toate acestea… sunt foarte multe de zis,
1 Vezi Pierre-Paul Grasse, zoolog francez, Toi, ce petit dieu!, ATIpp. 106,110. „A priori, de la început, făptură vie a fost în mod necesar un lucru compus, care, până la un punct, intră în opoziţie cu ipotetica formare graduală a materiei vii pe care şi-o închipuie evoluţioniştii. Apoi, nu este chiar atât de sigur că animalele pluricelulare sunt urmaşele protozoarelor. Nici o formă tranzitivă, în ciuda studiilor exhaustive, nu a putut să fie găsită interpusă printre protozoarele şi metazoarele de astăzi; o prăpastie adâncă le separă…”.
2 Hugo de Vries (1848-1935), celebru botanist şi biolog olandez, căruia i se atribuie recunoaşterea iniţială a teoriei lui Gregor Mendel despre ereditate. După De Vries, teoria lui Darwin despre naşterea speciilor este neputincioasă deoarece poate fi explicată numai prin perceperea schimbă rilor graduale. Selecţia naturală, susţinea el, stabileşte nu naşterea speciilor, ci distrugerea speciilor neadaptate. El însuşi susţinea o altă concepţie, teoria mutaţiilor, potrivit căreia crearea noilor organisme vii nu se datorează schimbărilor graduale sub influenţa anumitor condiţii, ci salturilor, în calitate de rezultat al unor necunoscute cauze interioare. Despre aceste cauze necunoscute, spunea De Vries, trebuie să continue studiul experimental, iar teoria lui Darwin să nu fie luată drept dogmă.
211
dar v-am spus că nu doresc să mă extind. Doar vă spun că exista şi o teorie oponentă evoluţionismului, pe care o susţinea un anume Paul Buchner.
Această teorie spune că nu este corectă opinia potrivit căreia înaintăm de la ceea ce este mai simplu la ceea ce este mai complex la om. Buchner susţinea contrariul: că maimuţa se trage din om. Şi aceasta s-a întâmplat deoarece omul a degenerat, iar în degenerarea lui a produs maimuţa.
Fireşte, această viziune nu este corectă. Nici maimuţa nu l-a adus pe om teoria evoluţiei lui Darwin nici omul degenerat nu a creat maimuţa teoria lui Buchner. Un lucru este adevărat: neputinţa teoriei de a explica cum avem trecerea de la o specie la alta. Nu putem să explicăm conexiunea speciilor, tranziţia de la o specie la alta. De altfel, aceasta este ceea ce numim teorie. Ştiţi ce este teoriai Este un crez ştiinţific. Fiţi atenţi la acest punct.
Pe acestea aş dori să le reţineţi. Teoria nu este un adevăr ştiinţific. Se sprijină pe anumite observaţii, dar în nici un caz nu este un adevăr ştiinţific. Porneşte de la o presupunere, de la o închipuire, de la o intuiţie a cercetătorului, iar în continuare face o ipoteză. Construieşte o teorie şi încearcă să o demonstreze, prin datele observaţiilor pe care le are sau a intuiţiei pe care o deţine. Dacă aceste date adeveresc teoria, dar o adeveresc în tot locul şi timpul, pretutindeni şi de către oricine, atunci această teorie ştiinţifică devine adevăr ştiinţific şi de-acum nu mai încape îndoială. S-a terminat; nu mai există nici o obiecţie. Dar, până să devină adevăr ştiinţific, este doar o teorie ştiinţifică. Însă, câtă vreme este încă teorie ştiinţifică, poate să fie înlocuită de o altă teorie mai exactă.
212
Şi, cu adevărat, din 1859 şi până astăzi, de când avem teoria lui Darwin, au trecut mai bine 124 1 de ani; au existat epoci în care a fost dată uitării şi altele în care a revenit la suprafaţă. Aceasta arată că nu este un adevăr ştiinţific; în consecinţă, nu putem să spunem că, negreşit, avem originea speciilor într-un mod evolutiv.
Un profesor străin spunea următoarele: „Cineva devine sau nu devine evoluţionist, nu din pricina dovezilor pe care le adună din istoria naturală, ci din pricina ideilor sale filosofice”2.
Ce înseamnă aceasta? Acum fiţi atenţi: aici vom vedea istoria lucrurilor. Ştiaţi că teoria lui Darwin niciodată nu s-a ocupat de tema oml Aceia care au vrut să susţină că omul se trage din maimuţă au descoperit că Darwin nu a spus vreodată că omul se trage din maimuţă3! Nu vă surprinde? Ştiţi, de asemenea, că niciodată Darwin nu a propovăduit faptul că nu crede în Dumnezeu? Atunci, însă, la ce se referă? Să vă spun la ce se referă.
Atunci când în secolul al XIX-lea a fost formulată teoria lui Darwin, se afla în culmea gloriei materialismul. Materialismul este acel sistem filosofic care respinge ideea de Dumnezeu, în consecinţă, şi ideea de creaţie. Admite existenţa unei materii veşnice de sine existentă (autarhică) şi de sine creatoare… adică natura însăşi s-a creat pe sine! Aceasta o afirmă materialismul. Aşadar, materialismul care domina atunci,
1 Calcul efectuat la data la care vorbea stareţul Athanasie (n. tr.).
2 Biologul Yves Delage (1854-1920), adept fanatic al evoluţionismului (Vezi PTrempelas, Studii apologetice, vol. 2, Ed. Sotir, Athena, 1976, p. 191).
3 Darwin a fost un agnostic; ştia însă să-şi pună limite închipuirii sale. Putea să-şi lase închipuirea să plăsmuiască ipoteze despre originea animalelor, dar în cazul omului vedea o mare distanţă, care l-a reţinut atât, încât să pună în circulaţie cartea sa Despre originea omului, cu doisprezece ani după lucrarea Despre originea speciilor. Cartea a făcut doar o scurtă aluzie la ideea că şi omul ar fi putut fi evoluat în acelaşi mod, precum şi celelalte organisme, spunând că „aceasta ar arunca o lumină şi asupra originii şi istoriei omului”.
213
când a văzut această teorie, s-a agăţat de aceasta şi, mai mult, a înaintat chiar dincolo de cele formulate de Darwin.
Şi Ştiţi de ce a făcut aceasta? Ca să demonstreze că, dacă omul se trage din maimuţă, şi maimuţa dintr-un animal mai vechi, şi acesta din altul mai vechi… şi ajungem astfel la un organism monocelular, care acest organism monocelular s-a făcut singur din materia moartă potrivit genezei spontane, despre care am vorbit într-o lecţie anterioară1 -, atunci pur şi simplu nu există Dumnezeu. Iar dacă nu există Dumnezeu, atunci nu avem să dăm socoteală de faptele noastre nimănui. Ca să spun aşa simplu, foarte simplu. Atunci este de prisos să credem că există Rai şi iad.
Copiii mei, ceea ce-l deranjează pe om este această teză metafizică, anume că există Judecată, că există Rai şi iad. Dacă există iad, trebuie să mă conving pe mine însumi că nu există; iar ca să spun că nu există iad, trebuie să spun că nu există Dumnezeu. Când voi spune însă aceasta? Voi spune aceasta când nu voi vrea să-mi schimb viaţa.
Deoarece există două poziţii: sau să-mi schimb viaţa mea faţă de Dumnezeu şi să mă conformez voii Lui, sau să spun că nu există Dumnezeu şi să rămân la voia mea proprie; una din două. Dacă, în cele din urmă, aleg să spun că nu există Dumnezeu, atunci în mod negreşit am nevoie de teoria evoluţiei pentru a susţine că omul se trage din maimuţă şi nu voi mai da socoteală pentru faptele mele nici unui Dumnezeu, dacă şi eu sunt un animal2.
1 Vezi Cateheza a VII-a, p. 72 ş.u.
2 D. Vernet, profesor de Ştiinţe Naturale, în cartea sa Credinţă şi Ateism astăzi (trad, gr. Athena, 1982, p. 13), scrie că adepţii teoriei evoluţiei şi cei ce profită de ea „au hrănit cu argumentele lor ateismul, materialismul dialectic, raţionalismul, scientismul şi anti-religiozitatea”. Scriitorul englez G.B. Shaw a scris foarte nimerit: „Darwin a avut şansa de a-l satisface pe fiecare dintre cei care au vrut să slujească propriului lor interes” (The Origin of Species, Crown Publishers New York, 1979, p. 292).
214
Mai este însă şi altceva. încă şi din perspectiva vieţii sociale nu voi mai avea răspunderi. Este absurd să fiu dus la tribunal pentru că am spart vitrina unei cofetării şi am dat iama printre dulciuri! Dacă mă prinde agentul de pază „Vino aici! Ce faci acolo?” îi voi spune că nu fac nimic mai mult decât face şi o pisică. Sare pe masă, apoi se duce lângă acvariul cu peşti, fură un peşte, deoarece îi era foame; i-a mirosit a peşte şi l-a furat!
Pisica a avut responsabilitate când a mâncat peştele?… Oare va da socoteală de ce l-a mâncat?… Nu, pisica este un animal. Aşadar, dacă şi eu sunt un animal, pentru că mă trag din maimuţă, nu voi mai avea să dau nici un cuvânt în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa tribunalelor, şi a oamenilor, şi a societăţii etc.1
în epoca noastră, desigur, în secolul nostru, al XX-lea, nu se află în culmea gloriei materialismul dialectic, acesta s-a aflat în culmea gloriei în secolul trecut, care, mai ales din perspectivă ştiinţifică, este în stare de faliment. Dar în secolul nostru avem roadele materialismului, care a fost întemeiat teoretic în secolul trecut. Adică astăzi avem viaţă materialistă, modul materialist de a gândi. Şi, întrucât există sisteme, fie sociale, fie filosofice cred că înţelegeţi ce vreau să spun care au o bază materialistă şi îl neagă pe Dumnezeu,
1 Filosoful englez Herbert Spencer (1820-1903), director adjunct la revista The Economist, a încercat să aplice teoria evoluţiei lui Darwin la sociologie, la toate nivelele vieţii umane. A fost atât de mare ataşamentul său faţă de Darwin, încât susţinea că nu trebuie să ne îngrijim de săraci, nici să promovăm grija altarului faţă de copii, nici să ne îngrijim de asistenţa medicală şi spitalicească, pentru că grija faţă de cei bolnavi şi asistenţa socială sunt o încălcare a selecţiei naturale…. Prin toate acestea noi o împiedicăm să-şi exercite buna ei lucrare şi întrerupem parcursul ei binefăcător prin mijloace artificiale. în vreme ce ar fi trebuit să lăsăm lucrurile să evolueze prin legile acesteia!… (Vezi Robert E.D. Clark, Darwin: Before and after, p. 103). în acest fel, teoria evoluţiei oferea oricărui profitor, oricărui exploatator şi făcător de rele uimitoare justificări pentru crimele sale!
215
în mod neîndoielnic au o foarte mare nevoie, ca să se fundamenteze chipurile teoretic, pe teoria evoluţiei1.
Din acest motiv în zilele noastre, iată, acum, în ultimii ani, în Grecia fiţi atenţi, în acest moment despre Grecia vorbesc a fost redescoperită într-un vechi dulap mucegăit această teorie realmente ruginită, a fost împrospătată, a fost retipărită în cărţi noi, cu o hârtie de calitate, cu ilustrate, au pus şi imagini frumoase etc. şi este servită în calitate de ultim cuvânt al ştiinţei!… Deoarece au nevoie să o întărească! Aceasta este teoria evoluţiei; nimic altceva!
Ce altceva să vă mai spun?… Să vă vorbesc despre Haeckel, despre acest german, care a susţinut ascultaţi, ascultaţi! că omul îşi are originea în cutare şi în cutare animal şi a luat, zice-se, embrionii acestor animale diferite, i-a pictat, i-a prezentat în comparaţie cu embrionul uman şi a zis: Poftim de unde se trage omul. Şi atunci anumiţi colaboratori ai săi şi alţi cercetători au constatat şi au descoperit oho, ce greu este aceasta pentru un cercetător! plastografia pe care a făcut-o! Plastografie!… Şi atunci un ziar din Berlin a scris cu litere de tipar despre plastografia lui Haeckel!….
1 Foarte mulţi atei, materialişti şi capitalişti din vremea lui Darwin au prăznuit evenimentul formulării teoriei evoluţiei; însă mai mult a fost impresionat de teoria lui Darwin ateul Karl Marx. Acesta a primit-o ca pe o mană cerească, deoarece lupta pentru existenţă, despre care vorbise Darwin, i-a servit în chip extraordinar pentru ideea ateist-marxistă despre lupta de clasă. Dar şi Nietzsche a luat în serios această teorie; el l-a acuzat pe Darwin că nu a dus teoria lui până la final, cu toate urmările ei logice în societate. De altfel, tot comportamentul fascismului, cu conducători precum Mussolini şi Hitler, era determinat de teoria selecţiei naturale a lui Darwin. Emblematică este cartea lui Hitler, Lupta mea (Mein Kampf), care se sprijină pe această teorie. în şcolile germane din perioada nazismului teoria lui Darwin era o materie de bază. Astăzi, în Franţa, anumiţi oameni de ştiinţă se plasează împotriva lui Darwin, deoarece, aşa cum susţin, el a fost acela care l-a inspirat pe Hitler, iar acesta este iarăşi cel ce inspiră ideologiile extremiste (Vezi P-P. Grasse, „LHomme en Accusation”, Albin Michel, Paris, din rev. Nature, vol. 289,19 februarie, 1981. p. 740).
216
Cui a servit această plastografie a lui? Materialismului1.
Sau să vă spun despre craniul de Pildown, pe care l-au găsit în localitatea Pildown din Anglia, şi era un craniu de om cu falcă de maimuţă! Au spus: am găsit omul-maimuţă… -, gogoşi ştiinţifice! Au stat însă, şi au cercetat mai bine, şi au descoperit că acel craniu era cu totul de om şi, mai mult, era şi relativ contemporan! Au cercetat şi falca mai bine şi au aflat că era falca unei maimuţe! Probabil, au spus: Aceasta a fost o cercetare importantă! Apoi, iarăşi a apărut şi omul de Neandertal, care este în Germania! Şi acolo au găsit un craniu; dar vom vorbi despre asta când vom ajunge la crearea omului.
Şi care este rezultatul? S-a descoperit, copii, cum craniul de Pildown era un fals! Cineva a luat un craniu de om, a luat şi o falcă de maimuţă, le-a pus într-o soluţie acidă, a făcut o finisare chimică, a săpat într-un strat geologic, le-a îngropat undeva acolo şi a zis: Am găsit acest craniul… undeva prin 1912, mi se pare, s-a întâmplat această înşelăciune. Pentru ce oare?
După câteva decenii, abia undeva prin 1960 sau puţin înainte am cu mine decupaje din revistele care au publicat atunci despre eveniment s-a descoperit înşelăciunea. Un profesor de Biologie, Iannis Koumaris, profesor onorific, a scris atunci un articol: „înşelători şi savanţi” şi menţionează, în final, că acel craniu al omului de Pildown a fost un fals!…
1 Ernst Haeckel (1834-1919), filosof, biolog şi scriitor german, care a făcut mai mult propagandă decât ştiinţă, exploatând teoria lui Darwin pentru interese personale. Chestiunea pentru care el este mai mult cunoscut e Fundamentul Legii Liogenetice sau Legea lui Haeckel sau Legea Recapitulării, potrivit căreia ontogeneza recapitulează filogeneza. Aceasta înseamnă că un embrion, după cum se dezvoltă în perioada sarcinii (ontogeneza), traversează în mod rezumativ prin toate stadiile evoluţiei speciei sale (filogeneza). Cu toate că ideile sale au fost importante pentru istoria teoriei evoluţiei, multe dintre ideile pe care le susţinea astăzi sunt considerate greşite. De asemenea, a descris şi a denumit ipotetice microorganisme predecesoare, care însă nu au fost găsite niciodată!
217
De ce oare s-a făcut această înşelăciune? Pur şi simplu ca să servească intereselor materialismului. Atunci când nu există dovezi, există plastografie. Lucruri necinstite1!
Copii, voi încheia. Teoria evoluţiei în acest moment, aşa cum se propune, mai mult încurcă lucrurile decât le explică. Am un articol nou, care se referă la acest punct, şi spune că teoria evoluţiei a creat mai multe probleme decât a rezolvat. Şi până în acest moment a rămas doar o teorie, cu foarte multele ei puncte slabe, fără ca să poată explica în esenţă nimic din cele care-l preocupă pe om. Ea rămâne, o spun iarăşi, o simplă teorie şi nimic mai mult.
Cu toate acestea, aşa cum învăţaţi voi la şcoală sau auziţi în societate, este servită în calitate de adevăr ştiinţific! şi ajung profesorii să vă informeze astfel sau voi să auziţi de la televizor şi radio că omul se trage din maimuţă!… Nimeni nu a putut să demonstreze acest lucru, repet, deoarece constituie doar o teorie ştiinţifică; nimic altceva. Nu este un adevăr ştiinţific; rămâne doar problema, o problemă nerezolvată, pe care însă Sfânta Scriptură ne-o rezolvă astfel: fiecare specie a avut parte de un act special creator din partea lui Dumnezeu. De aceea, nu ezită să scrie continuu şi continuu sfântul autor, Moisi, că Dumnezeu a creat aceea şi aceea, orice lucru, „după fel”2.
1 Filosoful existenţialist francez contemporan Albert Camus notează în acest sens: „Marx i-a scris lui Engels că teoria lui Darwin constituise baza teoriei lor. Pentru a rămâne fără greşeală marxismul, trebuia să fie respinse toate descoperirile biologice de după Darwin. Şi, întrucât s-au întâmplat aceste descoperiri, după teoria mutaţiilor în salturi, pe care a formulat-o De Vries, au introdus, împotriva determinismului, noţiunea de întâmplare în Biologie, apoi i s-a ordonat lui Lisenko să disciplineze cromozomii şi să dovedească iarăşi existenţa celui mai elementar determinism! Aceasta este de râs!…” Albert Camus, Omul revoltat, trad, gr. Athena, 1971, pp. 278-279).
2 Vezi Friedrich von Huene (1875-1969), profesor german de Paleontologie la Universitatea din Tubingen: „Cursul istoriei vieţii, potrivit pe parcursul veacurilor geologice, este creaţia lui Dumnezeu. Evoluţia geologică a lucrurilor ei este exact aceea care este descrisă în mod concis în capitolul întâi al Facerii, ceea ce s-a întâmplat în ziua a cincea şi a şasea”.
218
Prin urmare, copii, fiind vorba să fie susţinut ateismul, urmărindu-se să fie lovită Evanghelia, să fie lovită Sfânta Scriptură şi să fie tăgăduit Dumnezeu, oamenii, din păcate, nu au înlăuntrul lor onestitate şi, din păcate, pun ştiinţa ca slujitoare a unor mulţimi de oportunităţi pentru a servi falsului.
Aşadar, să fim atenţi la falsurile servite ca să putem cu adevărat să aflăm realitatea, dar ca să cunoaştem şi adevărata ştiinţă.
Duminică, 16 ianuarie 1983
CATEHEZA A DOUĂSPREZECEA
Despre dumnezeiasca pronie şi dumnezeiasca guvernare
în lecţiile precedente, copii, am văzut cum anume a făcut Dumnezeu lumea; este marele capitol al aşa-numitei Cosmologii creştine. Am văzut că Dumnezeu a făcut universul, care a fost făcut din lumină, cum a făcut plantele, animalele din ape, păsările, animalele terestre. în ziua a şasea l-a creat şi pe om, despre care vom vorbi cu totul separat.
Dar toată această creaţie, exact aşa cum o vedem şi ne bucurăm de ea, nu are nevoie de păstrare? Dacă ne facem o casă, trebuie s-o păstrăm; dacă avem un automobil, trebuie şi el să fie întreţinut; întreaga creaţie, aşa cum a fost pusă în funcţiune, în mişcare, nu are nevoie de menţinere? în mod neîndoielnic, da. Aşadar, toată această grijă pentru creaţie se numeşte pronia lui Dumnezeu. Este toată acea grijă pentru menţinerea celor pe care Dumnezeu le-a creat.
Ce este, aşadar, pronia lui Dumnezeu sau dumnezeiasca pronie?
Aşa cum ne spune Nemesius al Emesei (secolele al IV-lea-al V-lea d.Hr.), „pronia este îngrijirea ce se face din partea lui Dumnezeu pentru făpturi”; sau „pronia este voinţa lui Dumnezeu de a exista făpturile, în acord cu care sunt create toate câte există… şi se cuvine ca El însuşi să fie şi creator,
220
şi proniator”1. Astfel, pronia lui Dumnezeu este foarte necesară, deoarece în cadrul creaţiei există stricăciunea. Pentru care motiv există stricăciune în cadrul creaţiei, vom vedea aceasta când vom ajunge la crearea omului. Aceasta doar vă spun acum, că Dumnezeu nu a făcut nici stricăciunea, nici moartea. şi stricăciunea, şi moartea sunt fenomene intruzive, ce au pătruns mai târziu în creaţie; şi, fireşte, nu din intenţia lui Dumnezeu, nu fără a voi Dumnezeu, ci Domnul a îngăduit să intre aceste două elemente, al stricăciunii şi al morţii, tocmai deoarece omul a păcătuit. Însă vom vedea aceasta mai târziu. Acum nu este cu putinţă să înţelegem acest lucru, decât numai când vom ajunge la crearea omului şi la căderea lui. Pentru că universul a fost făcut pentru om, iar omul a fost făcut pentru Dumnezeu; nemurirea şi nestricăciunea sunt elemente care i s-ar fi dat omului, iar prin om creaţiei, dacă omul ar fi menţinut relaţia sa de-viaţă-făcătoare cu Dumnezeu. Aşadar, de vreme ce omul a întrerupt relaţia sa cu Dumnezeu, nemurirea şi nestricăciunea nu i s-au dat. Pentru că Dumnezeu este singurul nemuritor. Aceasta ne-o spune Apostolul Pavel în Epistola întâi către Timotei, anume că Dumnezeu este „singurul care are nemurire”2. Creaţia şi omul nu posedă prin sine nemurirea; nici măcar îngerii nu sunt prin sine nemuritori; ci nemurirea o avem de la Dumnezeu.
în consecinţă, deoarece omul a întrerupt cu totul relaţia sa cu Dumnezeu, a intrat moartea; mai întâi a intrat stricăciunea şi apoi moartea. Stricăciunea este ceva, iar moartea, altceva. Stricăciunea este decăderea, declinul, vătămarea ce survine odată cu trecerea timpului. Atunci când cineva se naşte, creşte încet-încet şi îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte,
1 Nemesius al Emesei, Cuvânt de căpătâi despre firea omului. Despre pronie, 41.170-176.
2 1 Timotei 6,16.
221
aceasta se numeşte stricăciune-, însă, atunci când moare, aceasta se numeşte moarte. Prin urmare, ceva este stricăciunea şi altceva este moartea.
Mai notaţi că stricăciunea se depune în făpturile vii în momentul creării lor. Este extraordinar! înlăuntrul seminţei există viaţă, însă, în acelaşi timp există şi stricăciunea, şi moartea. Atunci când un om nou este conceput în pântecele mamei sale, acolo înăuntru unde se seamănă viaţa, în acelaşi timp se seamănă şi moartea! în acelaşi timp! Este un lucru extraordinar! Taina stricăciunii şi a morţii este una dintre cele mai iraţionale şi mai inexplicabile taine; este o notă disonantă în toată armonia creaţiei. Şi este o notă disonantă deoarece tocmai acestea două, aşa cum v-am explicat, nu sunt creaţiile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a creat stricăciunea, Dumnezeu nu a creat moartea1.
încă, întrucât stricăciunea şi moartea au intrat în creaţie, Dumnezeu proniază astfel încât să nu se întoarcă aceasta în nimic, nu, desigur, dar nici să nu decadă într-o stare ineficace, adică o stare în care această frumoasă creaţie nu ar mai putea ajunge la scopul ei final, despre care vom vorbi puţin mai jos. Prin urmare, vedem că Dumnezeu proniază creaţia Lui, Se îngrijeşte de creaţia Lui. Aşadar, Acela Care a făcut lumea, Acelaşi este şi proniatorul lumii.
Menţinerea, pronia, îngrijirea, atenţia sunt inclusiv pentru materia anorganică, adică pentru univers, sunt şi pentru materia organică, adică pentru plante şi animale, în mod special, însă, sunt pentru om. Astfel, Dumnezeu proniază ca toate să se afle la locul lor, toate în rânduiala lor.
1 înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14: „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre a fi şi de mântuire sunt făpturile lumii; şi nu este întru ele lecuire de pieire, nici Iadului împărăţie pe pământ”.
222
Atunci când Dumnezeu a făcut Pământul, l-a făcut într-un asemenea mod, încât să poată exista viaţă pe el. Acesta este un lucru uimitor. Ne aflăm la o anumită distanţă faţă de Soare, exact atâta cât să fie menţinută viaţa. Dacă am fi fost puţin mai departe, aşa cum este Marte, nu ar fi existat viaţă pe planeta noastră. Dacă am fi fost mai aproape, aşa cum este Venus, viaţa iarăşi nu ar fi putut să existe pentru că ar fi fost foarte cald; şi cu mult mai mult dacă ne-am fi aflat în locul planetei Mercur. Aşadar, locul Pământului este astfel plasat încât să nu fie distrusă viaţa1.
încă, avem intervalul zi-noapte, avem anotimpurile şi fenomenele naturii. Toate acestea creează totdeauna, prin alternanţa lor, condiţii ideale pentru menţinerea vieţii. însă, ca să existe acestea, trebuie ca Cineva să poarte de grijă. Pentru că trebuie să vă spun că Dumnezeu nu a creat universul şi apoi l-a părăsit, precum ceasornicarul care a făcut un ceas, l-a întors, l-a aşezat pe perete şi l-a lăsat singur să lucreze. Dumnezeu a aşezat legile naturale, dar nu S-a îndepărtat de creaţia Sa. Nu a zis: Acum am întors creaţia Mea, am pus-o în funcţiune, de-acum funcţionează foarte bine. Am aşezat legile naturale şi nu este nevoie de supraveghere! Nu! Dumnezeu, da, a făcut legile naturale, dar Se îngrijeşte şi de aplicarea lor.
încă vom vedea din teologia noastră că Dumnezeu a pus îngeri în întreaga Sa creaţie pentru a o supraveghea. Fiţi
1 Mercur este plin de cratere, nu are atmosferă şi, întrucât este foarte aproape de Soare, are la suprafaţa sa temperaturi care ating 400C. Venus se roteşte încet în jurul axei sale, iar atmosfera sa densă creează un fenomen de seră extrem, care păstrează temperatura medie a planetei la nivele foarte înalte, chiar şi în perioade în care, din cauza lentei rotaţii în jurul axei sale (243 de zile terestre), nu este luminată de Soare pentru un mare interval de timp. Marte, de asemenea, este o planetă deşertică şi lipsită de apă, aşa cum o cunoaştem astăzi, cu o atmosferă foarte rarefiată, care nu favorizează viaţa, având 95,32% dioxid de carbon, 2,70% azot, 1,60% argon, şi 0,13% oxigen. Cea mai ridicată temperatură a sa este de 20C şi cea mai mică de -87C.
223
atenţi: în întreaga creaţie are îngeri pentru a supraveghea creaţia! Şi o supraveghează nu numai pentru a funcţiona bine, ci şi pentru a o preveni de orice acţiune şi energie rea a satanei, a diavolului. Şi acesta este, desigur, creatură a lui Dumnezeu, în calitate de înger bun cum a fost, dar a căzut şi în continuare unelteşte asupra creaţiei, adică gândeşte şi voieşte distrugerea ei.
Vă amintesc doar o scurtă împrejurare din Sfânta Scriptură, când diavolul a cerut permisiune de la Dumnezeu ca să aducă rele peste Iov. îndată le-a întors pe toate pe dos1! Dacă l-ar fi lăsat îngerii pe diavol liber în creaţie, ar fi întors toate pe dos în câteva minute, ar fi distrus totul! Turbarea lui împotriva creaţiei este atât de mare şi mai ales împotriva omului2. Aşadar, îngerii păzesc creaţia şi împotriva lucrării diavolului.
Sunt toate într-o armonie. Este uimitor faptul cum se mişcă Pământul în jurul Soarelui. în parcursul său, într-o sută de ani poate să piardă o miime de secundă din perspectiva timpului! Şi foarte mult mă tem ca nu cumva instrumentele de măsură, oricât ar fi de perfecte, nu cumva acestea, în cele din urmă, nu pot să redea exactitatea absolută. Uimitor este faptul că ceea ce pierde pământul în o sută de ani, această fracţiune, de o miime dintr-o secundă, o plineşte în următoarea sută de ani, şi astfel rămâne foarte exact în acest loc al său. Mişcarea sa în jurul Soarelui este uimitoare! Dar şi mişcarea în jurul axei sale este de asemenea uimitoare!
Toate acestea nu sunt întâmplătoare, copiii mei, deoarece Dumnezeu este prezent şi în creaţia Sa! Cu toate că a aşezat legile naturale, cu toate că are îngeri care păzesc creaţia Sa, şi
1 Iov 1,14-19.
2 Vezi Ioan 8, 44: „Acela, de la început, a fost ucigaş de oameni”. Vezi şi înţelepciunea lui Solomon 2, 24: „Prin pizma diavolului moartea a intrat în lume”; Matei 13, 28; 39; Apocalipsa 12,9.
224
El însuşi este prezent. Legile naturale exprimă voia lui Dumnezeu fără să înlăture necontenita îngrijire a lui Dumnezeu în chip deist1.
Domnul nostru a grăit: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”2. Ştim că Dumnezeu S-a oprit din lucrurile Sale atunci când l-a făcut pe om3. Dar ce înseamnă „S-a oprit”? înseamnă că a încetat să mai creeze lucruri noi. Aici însă, Domnul zice că Tatăl Său până acum lucrează. Lucrează şi Iisus Hristos: „Şi Eu”, zice, „lucrez”. însă ce anume? Multe lucruri lucrează. în mod fundamental lucrează mântuirea omului, dar are şi grija, supravegherea întregii creaţii.
Astfel, Dumnezeu este foarte aproape; este foarte aproape de creaturile Sale! Le iubeşte, le mângâie într-un anume fel… şi în calitate de univers întreg, dar şi individual, pe fiecare făptură. Amintiţi-vă cuvintele Domnului, Care zice: „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu”4, Dumnezeu ştie şi de aceasta. Dacă ar trebui să dăm exemple, nu ne-ar ajunge timpul. Ce să vă spun… ce să vă spun… A, să vă spun acum o pildă care mi-a venit în minte:
Ştiţi că apa îngheaţă. Dacă, aşadar, ar fi îngheţat râurile şi mările, aşa cum este în Marea Nordului, atunci ar fi îngheţat şi viaţa acolo în interior, tot ceea ce există, peştii şi orice altceva. Ce se întâmplă însă cu apa? După cum ştiţi, toate corpurile,
1 Deismul este o mişcare filosofică şi religioasă a Iluminismului, care se află la antipodul Creştinismului, dar şi a ateismului. Creştinismul susţine credinţa sa în relaţia fără ruptură dintre Dumnezeu şi lume prin intermediul lucrărilor necreate ale lui Dumnezeu, în vreme ce Deismul nu acceptă existenţa unei asemenea relaţii. Ateismul, pe de altă parte, neagă existenţa lui Dumnezeu, în vreme ce Deismul acceptă existenţa unui Dumnezeu creator personal, dar Care însă nu intervine în natură şi în istorie, nici nu are comuniune cu oamenii.
2 Ioan 5,17.
3 Vezi Facerea 2,2-3.
4 Luca 12,6.
225
atunci când îngheaţă, se contractă. Cu apa însă există o excepţie. în timp ce îngheaţă, se contractă şi ea, precum şi celelalte corpuri; dar se contractă până la patru grade Celsius peste zero. însă, de la patru grade în jos începe să se dilate. Adică are o contracţie şi apoi o dilataţie. Din acest motiv în cele din urmă gheaţa pluteşte pe apă. Densitatea relativă a gheţii este mai mică decât densitatea relativă a apei. Dacă presupunem că temperatura este mai scăzută şi apa îngheaţă, aceasta va urca la suprafaţă, va pluti. Aşadar, viaţa se salvează deoarece peştii merg mai în adânc, şi acolo nu îngheaţă.
Este uimitor!… Spuneţi că acesta este un lucru întâmplător? Este pronia lui Dumnezeu în toate acestea. Desigur, pronia aici este în înţelesul că de la facerea lumii se întâmplă aşa, astfel încât să nu se distrugă creaţia. Omul nu poate să distrugă nimic în creaţie, dacă nu îngăduie Dumnezeu; şi, dacă distruge ceva, va fi în dauna lui. Aşadar, Dumnezeu proniază şi Se îngrijeşte, nu numai prin legile naturii, aşa cum v-am spus, ci şi prin prezenţa Sa personală în cadrul creaţiei.
Sunt foarte mişcătoare cuvintele acelea pe care le descrie de-Dumnezeu-insuflatul Solomon. Sunt scrise în cartea înţelepciunea lui Solomon 11, 24-26; ascultaţi:
„Pentru că iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. Şi cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la fiinţă? Dar Tu ierţi tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete”.
Auziţi caracterizare a lui Dumnezeu: „Iubitorule de suflete”!… Tu iubeşti vietăţile, vietăţile pe care le-ai creat. Este uimitor!
Mi-am amintit şi altceva să vă mai spun. însă sunt atât de multe… Doresc să vă mai spun că de la facerea lor făpturile au înlăuntrul lor pronia.
226
V-a impresionat, copii, atunci când aţi văzut cum ies florile şi iarba câmpului primăvara? Veţi vedea peste puţin timp, după o lună-două, vor începe să iasă toate acele ierburi şi flori ale câmpului; zambilele, narcisele, crinii şi celelalte. Toate acestea însă, la sfârşitul lunii mai, în iunie, toate vor fi uscate. Vor face seminţe, seminţele vor cădea desigur în sol, iar ele se vor usca. Dar care sunt acele condiţii care vor face sămânţa să germineze, să odrăslească? Ascultaţi: căldura şi umezeala.
Apare însă o întrebare: dacă toamna avem aceeaşi temperatură şi aceeaşi umezeală ca cea din primăvară, de ce aceste plante şi flori nu odrăslesc şi atunci? Zambilele şi crinii, să zicem, şi toate celelalte care odrăslesc primăvara, cum nu odrăslesc şi toamna, dacă şi atunci condiţiile sunt aceleaşi?
Aceasta se întâmplă pentru că, dacă ar odrăsli şi atunci notaţi acest fapt -, nu vor apuca să-şi arunce sămânţa pe pământ. Pentru că le va ajunge frigul, poate şi un început de zăpadă, şi atunci în primăvara viitoare nu va mai odrăsli nimic. însă de ce odrăslesc numai primăvara şi nu odrăslesc şi toamna, deşi există aceleaşi condiţii, precum v-am spus? Ascultaţi… ascultaţi înţelepciunea lui Dumnezeu!… Cum ar putea să intre cineva şi în interiorul seminţei, să ia o scăriţă şi să intre acolo în interior… sau să intre în atomul materiei, să vadă acolo din tainele creaţiei!… Copii, sămânţa pentru câteva luni, poate aproximativ un an, este neroditoare! De aceea şi inginerii agronomi ne sfătuiesc să nu semănăm în acelaşi an sămânţa pe care am strâns-o vara. Aşadar, dacă scoatem de la o plantă o sămânţă, să nu o semănăm îndată; este neroditoare; nu are în sine fecunditate. Trebuie ca sămânţa să se învechească timp de un an ca să dobândească fertilitate.
Prin urmare, cu toate că avem aceleaşi condiţii în timpul toamnei, nu odrăslesc seminţele florilor din primăvară. Vor
227
odrăsli iarăşi în primăvara anului următor. Lucruri uimitoare!… Uimitoare!
Dar ceea ce este minunat, copii, este pronia deosebită care există pentru om. Ce să spun… ce pot să spun despre pronia lui Dumnezeu faţă de om! Orice ar spune cineva este puţin.
Spune Dumnezeu prin Isaia: „Au doar va uita femeia pruncul său? Sau nu-i va fi milă de fiii pântecelui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia; dar Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul”1.
Mama îşi uită vreodată copilul? Din păcate, însă, există şi mame care-şi uită copiii… sau chiar îi omoară!2… Poate că multe fete nu înţelegeţi ceea ce spun acum; dar vă rog să păstraţi acest lucru în amintire, iar atunci când o să vă măriţi veţi înţelege multe lucruri din răutatea care există în oameni!
Odată, o mamă a mers la cinematograf cu copilul ei. L-a aşezat pe scaunul de alături, iar pruncul a adormit. Femeia, absorbită de film, a plecat după ce s-a terminat, uitându-şi copilul în cinematograf. A urcat în autobuz şi, după o clipă, a scos un ţipăt. Toţi călătorii s-au întors să vadă ce a păţit. A strigat că şi-a uitat copilul în cinematograf!… Pare ciudat, dar e adevărat!
Ce spune, însă, Dumnezeu? Dacă presupunem că mama îşi uită copiii, Eu nu te voi uita! Aţi văzut ce spune Dumnezeu? „Dar Eu nu te voi uita pe tine”!
Pronia lui Dumnezeu se vede şi în acel foarte frumos cuvânt pe care ni l-a grăit Domnul: „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai
1 Isaia 49,15.
2 Vrea să spună prin avorturi şi chiuretaje.
228
mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?”1 Observăm, aşadar, că există cu adevărat această grijă specială a lui Dumnezeu pentru om.
Dar punctul culminant, copii, al grijii lui Dumnezeu pentru om, care ziceţi că este? Este întruparea lui Dumnezeu! O, ce ar putea să spună cineva aici… Când Dumnezeu însuşi Se face Om şi vine printre noi!… Este oare un lucru mic acesta? Dacă vă străduiţi să cuprindeţi cu mintea voastră aceasta, se poate să ajungeţi la hotarele necredinţei!
Ia să vedeţi care sunt aceste hotare ale necredinţei, datorate măreţiei faptului; gândiţi-vă că v-ar spune cineva: Ştii, bunicul tău şi bunica ta, străbunicul şi străbunica ta, au înviat şi se află sus în biserică şi te aşteaptă1!… Măreţia lucrului s-ar putea să vă facă să nu credeţi şi să spuneţi: Oare este cu putinţă!… Desigur, noi ştim că vom învia; dar este un lucru atât de mare, încât preţ de-o clipă ne lasă neîncrezători. Aşa cum neîncrezători s-au arătat şi ucenicii când au auzit de la femeile mironosiţe că a înviat Domnul3.
Ascultaţi cum spune aceasta Nemesius al Emesei: „Creştinii sunt învăţaţi că toate acestea care există ale proniei sunt, iar mai cu seamă lucrarea atotdumnezeiască şi de necrezut şi covârşitoare a proniei celei iubitoare de oameni, care este întruparea cea pentru noi a lui Dumnezeu”4.
Aşadar: pronia este acea atotdumnezeiască lucrare, care, pentru covârşitoarea iubire a lui Dumnezeu, ajunge la hotarele necredinţei „de necrezut”, zice, „lucrare a proniei”! Care? Faptul că Dumnezeu S-a întrupat, că Dumnezeu S-a
1 Matei 9, 11.
2 Vrea să spună aici biserica Sfântului Haralambie, în subsolul căreia se făceau aceste cateheze.
3 Vezi Luca 24,11; Marcu 16,11; Vezi şi Matei 28,17.
4 Nemesius al Emesei, Cuvânt de căpătâi despre firea omului. Despre pronie, 41.19-22.
229
făcut om! Numai aceasta să gândească cineva, şi este suficient să înţeleagă şi să sesizeze măreţia dumnezeieştii pronii şi a iubirii lui Dumnezeu.
Dar să nu credeţi că Dumnezeu Se îngrijeşte doar de natură sau doar de anumiţi oameni; Se îngrijeşte de toţi oamenii şi de mântuirea lor. însă este şi altceva: Dumnezeu intervine şi în istorie. îl aflăm, aşadar, proniator în natură, dar îl aflăm proniator şi în istorie. De altfel, întruparea este pronia Sa în istorie. Dumnezeu cel fără de timp a devenit sub timp, deoarece istoria înseamnă timp, şi El însuşi a devenit Istorie. A intrat în istoria omenească, a intrat în istoria creaţiei ca să vină atât de aproape de noi!
Aşadar, Dumnezeu, copii, intră în istorie! Şi, dacă vreţi, o direcţionează. Aşa vedem la Israil, la poporul Său, cum Dumnezeu intră în istorie şi-l conduce.
Dacă citiţi cărţile Vechiului Testament, veţi vedea cum Dumnezeu, după pervertirea oamenilor, ia un om dintre urmaşii lui Noe, care se numeşte Avraam: îl scoate din vechiul său mediu, din rudeniile lui, îl aşază într-o ţară nouă, iar acolo creează un popor întreg. Are grijă de acest popor, îl mântuieşte din primejdii, aşa cum s-a întâmplat în Egipt şi în pustie, prin multe peripeţii, ca s-o dea pe Născătoarea de Dumnezeu, care în cele din urmă ni-L va da pe Mântuitorul Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Toate acestea nu reprezintă altceva decât intrarea lui Dumnezeu în istorie, care arată pronia Sa pentru noi.
Vedem însă şi altceva. Nu există nici un eveniment istoric din care să lipsească Dumnezeu. Zice: Ai păcătuit? Te voi pedepsi; îţi voi trimite vrăjmaşi să te războiască; dar Eu apoi îi voi pedepsi pe aceia care te vor război pe tine1. Intră şi în evenimentele
1 Vezi Facerea 15, 16-14; Deuteronomul 32,43; 28,45-68; Leviticul 26, 3-10; IRegi 15,2; IIRegi 22,48; Psalmii 17,48; Ieremia 25,12.28,36; Iezechiil 5,15; cp. 6 şi 7; Zaharia 2,13 ş.a.
230
războinice; Dumnezeu intră peste tot şi direcţionează realmente istoria, aşa cum v-am explicat.
încă mai mult, fixează şi hotarele neamurilor; este o lucrare proprie Lui. Dacă Grecia are hotarele pe care le are astăzi, este pentru că Dumnezeu îngăduie ca să aibă aceste hotare. Dacă în urmă cu cincizeci sau o sută de ani a avut alte hotare, Dumnezeu a îngăduit să fie acelea. Amintiţi-vă ce spune Apostolul Pavel în predica lui din Areopag1. Dar este şi în Deuteronomul, în a doua cântare a lui Moisi, în care se spune că Dumnezeu a pus hotare neamurilor şi a pus mai ales şi îngeri care să le păzească2.
Prin urmare, nu există nimic de care să nu Se îngrijească şi să fie proniat de Dumnezeu şi în natură, şi în istorie. Iar dacă Dumnezeu Se îngrijeşte de toate acestea, spuneţi-mi adevărul să privim chestiunea din latura ei practică, cu mult interes pentru ea spuneţi-mi, există posibilitatea întâmplării?… Sau vom vorbi despre pronie, sau vom vorbi despre întâmplare? Dacă Dumnezeu este peste tot de faţă, nu ar putea să existe vreun colţişor în care să stăpânească întâmplarea. Nu putem, aşadar, să credem în destin, în fatalism, în întâmplare, în kişmet3. Dumnezeu este peste tot de faţă; nu-I scapă nimic şi proniază pentru toate.
Dacă m-aţi întreba de ce există rău şi de ce Dumnezeu lasă să existe răul, atunci v-aş spune că Dumnezeu îngăduie să existe răul, deoarece, pur şi simplu există libertatea omului, întrucât prin această libertate a omului este introdus răul în creaţie. Dumnezeu, însă, într-o bună zi va distruge răul, aşa cum a biruit şi stricăciunea, şi moartea prin învierea Sa.
1 Vezi Faptele Apostolilor 17,26.
2 Deuteronomul 32,8.
3 Turcescul kismet arăbescul qismah este destinul, ursitul, scrisul, inevitabilul în ceea ce priveşte cosmoteoria musulmană şi fatalismul oriental.
231
„Căci trebuie”, zice Apostolul Pavel, „ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă”1. Hristos a biruit şi moartea, şi stricăciunea, pe care însă le-a introdus omul prin căderea sa.
Cu toate acestea, prezenţa răului, a stricăciunii şi a morţii în lume creează în oamenii credincioşi prilejuri şi pricini pentru virtute şi sfinţenie.
Sfântul Vasile cel Mare spune în acest sens următoarele: „Căci căpitanul de vas în furtună va fi călit şi încercat, atletul în stadionul sportiv, războinicul în arena de luptă, cel mărinimos în necaz, iar creştinul în ispită va fi cercat”2.
Nu aş vrea însă să zăbovesc prea mult la acest punct; vom înainta la o altă temă care este foarte însemnată, foarte importantă.
Mai mult sau mai puţin, copiii mei, oamenii au sentimentul că Dumnezeu veghează şi proniază creaţia Sa. Puţin credincios să fie omul, înţelege acest lucru, îl vede; Dumnezeu proniază, Dumnezeu Se îngrijeşte. Dar această întreagă creaţie, pe care Dumnezeu a făcut-o şi de care Se îngrijeşte, ce scop are? Unde merge?… Ca şi cum am spune: am un automobil, îl întreţin, îl îngrijesc, dar unde merge acesta? Merge undeva? Are vreun scop? Aşadar, care este scopul creaţiei?
Scopul creaţiei este foarte important. Pentru a ajunge la acest scop al creaţiei, nu este suficient să existe pronia lui Dumnezeu; trebuie să existe şi guvernarea lui Dumnezeu! Acesta este noul element, pe care foarte mulţi oameni nu-l cunosc. Aşadar, Dumnezeu proniază creaţia Sa, dar o
1 I Corinteni 15, 53.
2 „Omilie la vreme de secetă şi foamete”, EPE, vol. 7, p. 144.
232
şi guvernează. O guvernează, însă, pentru un anume scop. Care este acest scop? Aşa cum guvernează făpturile, aşa cum guvernează întregul univers, tot aşa guvernează şi istoria. Da. Nu se întâmplă nimic în istorie fără ca să cunoască aceasta Dumnezeu. Desigur că omul este liber şi creează istoria, evenimentele, dar în cele din urmă pe toate le guvernează Dumnezeu.
Aşadar, care este scopul pentru care Dumnezeu guvernează universul şi istoria?… Este împărăţia lui Dumnezeu! Aceasta este marea temă, copii: împărăţia lui Dumnezeu!
Cu adevărat, întreaga creaţie, creaţia neînsufleţită şi necuvântătoare, adică întreaga zidire nu va dispărea. Când va veni iarăşi Hristos, creaţia întreagă nu va deveni nimic, nici nu va intra într-o scoatere din uz. Există o mulţime de pasaje în Sfânta Scriptură, în Noul şi Vechiul Testament, care ne spun acest lucru.
Evanghelistul Ioan scrie în cartea Apocalipsei: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut”1.
Atunci când spune au trecut, nu spune că au dispărut, că au devenit nimic; pentru că Dumnezeu, toate câte a făcut, le-a făcut desigur din nimic, dar le-a făcut „bune foarte”. Această expresie „bune foarte” este bătătoare la ochi în relatarea creaţiei; este spusă şi repetată. Aşadar, Dumnezeu nu va întoarce făpturile Sale în nimic, însă, întrucât s-au învechit din pricina păcatului, pur şi simplu le va înnoi. „Şi Cel ce şedea pe tron Hristos a grăit: Iată, noi le facem pe
1 Apocalipsa 21,1; II Petru 3,13. Vezi Isaia 65,17: „Pentru că Eu voi face ceruri noi şi pământ nou”; Isaia 66, 22: „Într-adevăr, precum cerul cel nou şi pământul cel nou pe care le voi face, zice Domnul, vor rămânea înaintea Mea, zice Domnul”; IIPetru 3, 13: „Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou”. Vezi şi Evrei 11,10-16; 12,22; Apocalipsa 3,12; 19,7-8; 20,11; 22,19; Galateni 4,26 etc.
233
toate”1! Prin urmare, pământul nostru se va înnoi, cerul, universul se va înnoi, toate vor deveni noi. Se va înnoi şi timpul, se va înnoi şi spaţiul. Acestea două, timpul şi spaţiul înnoite, vor fi veşnica împărăţie a lui Dumnezeu. Dacă citiţi Apocalipsa, veţi vedea că istoria universală se îndreaptă spre final, care este A Doua Venire a Lui Hristos şi împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, întreaga creaţie şi întreaga istorie sunt conduse spre împărăţia lui Dumnezeu.
Ca să înţelegeţi aceasta, am să vă spun o pildă.
Această pildă nu este a mea, dar este semnificativă.
închipuiţi-vă o corabie care călătoreşte. Pe corabie se află pasageri, marinari şi toţi se ocupă cu treburile lor. Urcă şi coboară pe punţi pasagerii, marinarii şi ceilalţi, au distracţia lor… Pe toate le au pe această corabie. Cu toţii sunt foarte mulţumiţi şi au tot ceea ce le este de trebuinţă pentru a trăi bine acolo înăuntru; în general, toate sunt foarte frumoase. Corabia, însă, unde merge? Cu toată această încărcătură a sa, cu oamenii şi celelalte, va fi condusă de către un anume conducător şi undeva va călători. Aşadar, nu e totul numai ce are corabia în ea, dar şi faptul că această corabie este condusă şi îndreptată undeva.
Exact aşa este şi creaţia. Există pronia pentru univers, dar şi guvernarea acestuia. Universul le are pe toate în sine; toate sunt mulţumite; dar şi toate împreună sunt direcţionare spte undeva, spre limanul împărăţiei lui Dumnezeu!
Acest lucru este cu adevărat măreţ. Şi este răspunsul la întrebările care este sensul creaţiei şi de ce a făcut Dumnezeu universul? Acesta este răspunsul: deoarece Dumnezeu a iubit ca toate acestea să se întoarcă la Sine şi să se afle în propria Lui fericire! Ascultaţi ce le zice Apostolul Pavel colosenilor:
1 Apocalipsa 21,5.
234
„Toate prin El şi pentru El s-au făcut”1. Tot ceea ce există, însufleţit şi neînsufleţit, cuvântător şi necuvântător, toate au fost făcute pentru El, de către Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a făcut om, dar şi toate s-au făcut pe socoteala lui Dumnezeu-Cuvântul.
Voi reciti pasajul: „Toate pentru El pe socoteala Lui şi prin El s-au făcut”! Aşadar, toate s-au făcut de către Dumnezeu-Cuvântul şi toate s-au făcut pentru Dumnezeu-Cuvântul şi toate se întorc iarăşi înapoi la Creatorul lor.
Am spus se întorc. Da. Trebuia să se întoarcă prin intermediul omului. însă omul a căzut. Omul însă a căzut în afară, a căzut, a păcătuit. Şi, în vreme ce omul ar fi trebuit să conducă creaţia spre Dumnezeu deoarece creaţia îl urmează pe om, întrucât creaţia a fost făcută pentru el -, omul s-a împiedicat şi a căzut. Şi vine acum Dumnezeu însuşi, intră în mijlocul evenimentelor, intră în creaţie, El însuşi Se face om şi întoarce creaţia iarăşi înapoi la Sine însuşi.
E ceva măreţ, copiii mei!… Acesta este sensul creaţiei universului, aşa cum v-am explicat mai devreme.
Astfel, în cateheza noastră de astăzi am văzut nu numai că Dumnezeu a creat toate, ci şi proniază şi Se îngrijeşte pentru toate. Şi nu numai proniază şi Se îngrijeşte pentru toate, ci le şi guvernează; guvernează natura şi istoria. Iar direcţia spre care conduce şi le direcţionează pe toate este împărăţia Lui. Când toate aceste lucruri foarte măreţe le vom avea în tot momentul înlăuntrul nostru, copii, atunci nu vom simţi că suntem pierduţi în acest univers nemărginit!
Vă imaginaţi însă cum se simt aceia care nu cred în Dumnezeu? Voi, desigur, nu vă puteţi închipui aceasta, fie pentru că veniti şi ascultaţi ceea ce discutăm aici, fie aţi citit, fie le-aţi auzit la voi în casă sau din predici sau studiaţi astfel de
1 Coloseni 1,16.
235
lucruri şi, mult-puţin, aveţi o imagine a acestor lucruri pe care vi le-am spus astăzi, dar şi de fiecare dată când vorbim aici la şcoala noastră catehetică.
Cu toate acestea, nu puteţi să percepeţi, nu puteţi să înţelegeţi cum se simt oamenii care nu cred în Dumnezeu şi care, desigur, nu cred nici în pronia lui Dumnezeu sau cred în Dumnezeu, dar îl numesc simplu o putere superioară, în consecinţă o putere neînsufleţită, iraţională nu ştim exact cum şi-L închipuie sau cum ar putea să-L accepte, ca pe o putere -, care nu intervine în istorie, nu intervine în lucrurile omeneşti, nu intervine în creaţie. Puteţi să vă închipuiţi cum se simt acei oameni?
Se simt îngrozitor! Se simt pierduţi în univers, o părticică infinitezimală a creaţiei! Pierduţi! Şi se gândesc şi zic: Cine sunt eu?… Ştiţi de ce? Pentru că nu cred în Dumnezeul proniator şi guvernator.
Omul credincios, însă, vede micimea sa, dar şi măreţia sa şi zice: Sunt foarte mic în univers; dar şifoarte mare, deoarece sunt chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu a primit să Sefacă om pentru mine! Sunt, aşadar, ceva foarte mare!… Dar, înainte de orice, nu mă simt niciodată singur. Se simt respiraţia, căldura şi îmbrăţişarea lui Dumnezeu! Oriunde s-ar afla, simte că Dumnezeu este foarte aproape de el, aşa cum grăieşte şi minunatul psalm: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?”. Unde să merg? Să merg în cer? Tu acolo eşti! Să mă pogor în iad? Eşti de faţă! Să zbor de la Răsărit la Apus, la marginile mării? Iarăşi acolo eşti! Unde să merg? Oriunde aş merge, Tu eşti de faţă!
Această simţire a atotprezenţei proniei lui Dumnezeu, această simţire a guvernării lui Dumnezeu, această simţire a iubirii lui Dumnezeu îl face pe om să nu simtă deloc singurătatea,
1 Psalmii 138,7.
236
ci să găsească sens în viaţa sa, să dezvolte toate puterile sale, câte i-a dat Dumnezeu, şi să trăiască în dragostea, şi în măreţia, şi în fericirea lui Dumnezeu.
Tema cu privire la dumnezeiasca pronie şi dumnezeiasca guvernare este vastă. Toţi cei care o trăiesc, o experimentează, vor fi cu adevărat fericiţi. Niciodată la uşa inimii lor nu vor bate pesimismul, dezamăgirea sau luaţi aminte! sentimentul distrugerii de sine, al sinuciderii. Niciodată!
Ce zice psalmistul? „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit”1! Pentru ce am a mă teme? Ce am să pătimesc? Nimic. Pentru că Dumnezeu este Părintele meu şi Părintele întregii creaţii.
Duminică, 23 ianuarie 1983
1 Psalmii 22, 1-2.
Cuprins
în loc de prolog 7
I. „întru început” Creaţia spaţiului şi a timpului 11
II. „A făcut” „Dumnezeu” „cerul şi pământul” 29
III. Starea pământului. Sfântul Dumnezeu în Treime creează lumea. Fiul şi Duhul Sfânt 49
IV. Duhul lui Dumnezeu deasupra apelor. Crearea luminii… 67
V. Prima zi a creaţiei. Despre zilele creaţiei. Ziua a opta a împărăţiei lui Dumnezeu 85
VI. Creaţia zilei a treia şi formarea apelor pământeşti. Creaţia vieţii prin apariţia regnului vegetal 103
VII Despre viaţa vegetală. Teorii despre începutul vieţii. Naştere de la sine sau creaţie? 121
VIII. Continuare despre plante. A patra zi a creaţiei. „Să fie luminători…” 141
IX. înţelesul mai înalt al strălucirii şi al căldurii luminii 161
X. Ziua a cincea a creaţiei. Crearea peştilor şi a păsărilor…. 179
XI. Crearea animalelor terestre. Teoria evoluţiei 199
XII. Despre dumnezeiasca pronie şi dumnezeiasca guvernare 219
Comenzi: www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.1000; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Comentariul arhimandritului Athanasie Mytilineos la Hexaemeron (cartea Facerii) are deosebita calitate de a te face martor al felului minunat în care Dumnezeu a creat lumea, iar aceasta nu scolastic, ci făcându-te să simţi adierile creatoare ale Duhului Domnului, recurgând totodată la datele ştiinţelor moderne pentru a le pune în valoare descoperirile sau, dimpotrivă, pentru a le dovedi lipsa de temeinicie, aşa cum se întâmplă în cazul evoluţionismului.
Suntem convinşi că cititorul va admira arta didactică şi metoda limpede de selectare a informaţiilor, care nu îngreunează lectura, ca în cazul cărţilor cercetătorilor contemporani. Din aceste motive, volumul este pe deplin accesibil tuturor celor pasionaţi de o cunoaştere mai profundă a universului.
„De ce a făcut Dumnezeu lumina? Lumina, ştiţi şi voi, este tot ce poate fi mai frumos! Lumina!… O, lumina, o, lumina…! Gândiţi-vă ce ar însemna absenţa ei. Ce am avea fără lumină? Nimic. Ar mai fi putut să apară arta, ştiinţa, ni s-ar fi putut descoperi frumuseţea sau orice altceva? Nimic, în lipsa luminii nu mai avem nimic! Toate sunt prin lumină! De ce, aşadar, a făcut Dumnezeu mai întăi lumina? Şi de ce a pornit întreaga creaţie de la lumină, iar materia s-a format din lumină? Pentru că Dumnezeu este lumină”.
arhim. Athanasie Mytilineos
www.sophia.ro
ISBN 978-630-346-077-2
8630
460772
ARHIMANDRITUL ATHANASIE MYTILINEOS
FACEREA OMULUI
CATEHEZE LA CARTEA FACERII
ARHIMANDRITUL ATHANASIE MYTILINEOS
DESPRE FACEREA OMULUI (ANTROPOLOGIA CREŞTINĂ) Cateheze la Cartea Facerii
Arhimandritul Athanasie Mytilineos (1927-2006), stareţul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa, Grecia, a fost un predicator luminat, care s-a dedicat încă din tinereţe catehizării poporului lui Dumnezeu slujire pentru care a fost supranumit „Noul Gură de Aur” al Greciei. Omiliile sale se adresează tuturor credincioşilor Bisericii, indiferent de nivelul lor cultural, fiind în acelaşi timp simple, profunde şi profetice.
Stareţul a avut pe deplin conştiinţa faptului că în Biserică este nevoie de cateheză ca poporul să dobândească cunoştinţa învăţăturii de credinţă, după cum obişnuia să spună: „Cateheza nu este un lux, nici nu este ceva excepţional sau facultativ; cateheza este ceva foarte necesar. Este o adevărată binecuvântare dacă vom înţelege cândva că trebuie să ne completăm catehizarea noastră după Botez, atunci când ne vom maturiza. Dacă conştientizăm că trebuie să dobândim cunoaşterea conţinutului credinţei noastre, atunci vom alerga să ne completăm cunoaşterea noastră duhovnicească, teologică, creştinească, nu numai la vârsta copilăriei şi a adolescenţei, ci şi în toată viaţa noastră.
Catehezele şi omiliile sale au ajuns să circule în întreaga lume şi să se bucure de un deosebit interes, în special după ce o parte dintre catehezele sale la Apocalipsă, înregistrate audio în limba greacă, au fost traduse şi în limba engleză.
Amintim că fericitul Stareţ Athanasie a lăsat Bisericii o moştenire catehetică impresionantă peste 3000 de cateheze şi omilii înregistrate audio -, în care a explicat în amănunt cărţile Sfintei Scripturi, de la Facere până la a Apocalipsă, fără a ocoli nici o temă importantă din viaţa contemporană a credincioşilor şi a Bisericii.
ARHIMANDRITUL ATHANASIE MYTILINEOS
Despre facerea omului
(Antropologia creştină)
Cateheze la Cartea Facerii
II
Traducere din limba greacă Prof. Ivan Dumitru
Bucureşti
Mulţumim Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa pentru generozitatea de ane fi acordat binecuvântarea pentru traducerea acestei cărţi în limba română.
Coperta: Mona Velciov
Redactor: Diana-Cristina Vlad
Traducere realizată după originalul în limba greacă: APXIMANAPITHS A0ANASIOX MTTIAHNAIOX, Xpitrriavixvi Koapolovla, xaiAyfyanoloyia
© kpâ Movr] Koprpeiou, Koizr]ow; 0EOT6KOU KOU Ayiov Ar)[ZY]Tpiou, Xrdpov Aapio7];, 2017
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ATHANASIE MYTHILINEOS, arhimandrit
Despre facerea omului: cateheze la Cartea Facerii Arhimandritul Athanasie Mytilineos; trad, din lb. greacă: prof. Ivan Dumitru Bucureşti: Editura Sophia, 2026
ISBN 978-630-346-099-4
I, Ivan, Dumitru (trad.)
2
„întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” „Şi a zis Dumnezeu:
Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.”
(Facerea 1,1; 26)
în loc de prolog
Cu harul şi cu binecuvântarea Sfântului Dumnezeu în Treime, frăţia mănăstirii noastre oferă pleromei Bisericii cel de-al doilea volum al Catehezelor înregistrate pe bandă magnetică ale fericitului stareţ Athanasie, referitoare la antropologia creştină şi care au avut ca bază primele trei capitole ale cărţii Facerii.
Ne dorim ca citirea şi studierea acestui volum să-i zidească duhovniceşte pe cititori şi să le întărească viaţa cea întru Hristos.
Consemnăm faptul că limbajul catehezelor fericitului stareţ este actualizat, astfel încât să poată fi înţeles şi de generaţia contemporană.
Mulţumim tuturor acelora care, cu multă râvnă şi în orice chip, au contribuit la pregătirea pentru tipar şi a acestui al doilea volum al Catehezelor la Facere. Domnul să-i binecuvânteze!
Mai 2018
Cuvânt înainte
Stareţul Athanasie Mytilineos este un autor deja cunoscut publicului cititor din România, în special datorită renumitelor sale Cateheze la Apocalipsă, pe care am avut bucuria să le traducem integral în limba română. însă activitatea misionară şi catehetică a părintelui Athanasie nu s-a limitat doar la tâlcuirea Apocalipsei, ci este una extrem de cuprinzătoare, aşa cum am amintit şi în prezentarea catehezelor sale la Apocalipsă. Ne-au rămas de la el, înregistrate, peste trei mii cinci sute de cateheze pe teme teologice de interes general, dar şi tâlcuiri ale multor cărţi biblice, între care şi tâlcuirea cărţii Facerii, mai exact, a primelor trei capitole ale acestei cărţi. De ce această alegere? Pentru că aici este consemnată descoperirea dumnezeiască cu privire la facerea lumii şi a omului. Aceste două teme au fost abordate de părintele Athanasie la cererea unor elevi de liceu, din dorinţa lor de a înţelege care este poziţia Bisericii în legătură cu aceste două subiecte, dar şi pentru lămurirea unor provocări ivite din propagarea în şcoală a unor teorii atee cu privire la apariţia lumii şi a omului. în primul volum al Catehezelor la Facere a fost tratată tema creaţiei lumii din perspectivă ortodoxă, iar în cel de faţă şi cele care vor urma este analizată pe larg învăţătura despre om a Bisericii, adică antropologia creştină, însă într-o confruntare cu ideile curentelor filosofice şi ştiinţifice seculare moderne.
10
Pe parcursul acestor bogate analize la cartea Facerii prezentate, aşa cum am spus, unor elevi de liceu dar la care participau şi persoane adulte -, anume de la Şcoala Catehetică Superioară de Fete, vom avea ocazia să ne reîntâlnim cu acel inconfundabil stil oral al stareţului Athanasie, cu duhul său pătrunzător şi harismatic, meşter în tâlcuirea Scripturilor şi să vedem cum adaptează discursul teologic al Bisericii pentru nivelul de înţelegere al elevilor. Nu putem să nu ne minunăm de extraordinarul său tact pedagogic, care, fără să fie profesor, izbuteşte să simtă modul în care ar trebui explicat şi transmis mesajul Scripturii, pentru a se face cât mai bine înţeles tinerilor.
Problematica abordată în cuprinsul volumului pe care îl ţineţi acum în mână este una interesantă şi actuală, ba chiar totdeauna actuală: omul. Alcătuirea omului, trupul, sufletul, chipul lui Dumnezeu în om reprezintă temele centrale ale acestui volum.
Baza de cercetare de la care porneşte părintele în lămurirea tuturor temelor şi a ramificaţiilor acestora este gândirea inspirată a Sfinţilor Părinţi. Şi aici stareţul Athanasie se dovedeşte a fi un neîntrecut cunoscător al scrierilor patristice din care se şi inspiră şi la care neîncetat se raportează. Vedem aceasta din precizia citatelor sale patristice, din care voi reda doar câteva scurte exemple.
în ceea ce priveşte sufletul, Sfântul Grigorie al Nyssei consemnează următoarea definiţie, în care reuşeşte să surprindă în două rânduri natura acestuia şi raportul său cu trupul şi cu simţurile: „Sufletul este fiinţă creată, fiinţă vie, mintală, fiind în trupul organic şi simţual puterea de viaţă şi receptivitatea simţurilor, până când firea primitoare a acestora va sta împreunată”. Iar în ceea ce priveşte locul unde se duce sufletul, acelaşi sfânt părinte, foarte des citat de stareţul
11
Athanasie, scrie: „Căci nu este ţinut sufletul de către trup, ci acesta ţine trupul; nici nu se află în trup sufletul, precum într-un vas sau într-un burduf, ci mai degrabă trupul în acela”. Acest al doilea citat ar putea fi realmente şocant atât pentru psihologi, cât şi pentru acei teologi care plasează, de regulă, sediul sufletului în trup. Iar despre firea omului Sfântul Grigorie al Nyssei grăieşte: „Nevăzută este firea omului”; adică omul însuşi nu a văzut vreodată cum arată propria-i fire. Un adevăr tulburător pe care părintele Athanasie îl explică cu multă răbdare în cuprinsul acestui volum.
Mai remarcăm faptul că, în ceea ce priveşte temele abordate în aceste cateheze: firea omului, sufletul, chipul lui Dumnezeu în om, acestea au nevoie de lămuriri clare şi competente pentru a fi înţelese, iar nu de emiterea de teorii. Din acest punct de vedere, societatea modernă nu diferă de cele anterioare, întrucât, în ciuda progresului ştiinţelor, se izbeşte de aceeaşi neputinţă în a înţelege pe deplin omul. Iar explicaţia acestei situaţii este una foarte simplă: pentru a se putea cunoaşte pe sine cu exactitate, omul are nevoie de descoperire, de revelaţie, nu de investigaţie, oricât de ştiinţifică şi raţională ar fi aceasta, pentru că tot omenească este.
Cu toate acestea, părintele Athanasie nu este un ignorant al culturii contemporane, ci dimpotrivă, el izbuteşte să facă paralele foarte utile cu datele ştiinţelor profane şi cu filosofia, cu scopul de a lămuri cât mai deplin menirea omului în contextul cultural actual. însă ceea ce este extrem de interesant la acest punct e metoda de abordare a lucrurilor. Părintele Athanasie nu se documentează în spaţiul ştiinţelor profane ca să afle ceva nou sau ceva esenţial, cu atât mai puţin nici ca să-şi formeze, chipurile!, vreo cultură laică, ci doar ca să evidenţieze adevărul, prin comparaţia lucrurilor. Aşadar, pornind totdeauna de la principiile creştine revelate
12
bine asimilate, părintele arată zbaterea de multe ori tragică a cercetătorului profan de a afla adevărurile despre om şi lume, pe care, oricât s-ar strădui, nu poate decât să le interpreteze subiectiv sau să le răstălmăcească. Alcătuirea omului (trup şi suflet), precum şi sensul existenţei sale sunt date revelate de Dumnezeu şi niciodată nu vor putea fi descoperite de cineva prin propriile puteri. Dar, ceea ce poate fi surprinzător pentru unii, nici în ceea ce priveşte materia, cercetătorul nu poate cunoaşte totul, ci are limite determinate pe care nu le poate niciodată depăşi, prin urmare, cu atât mai mult făptura omenească nu poate fi cunoscută prin vreo cercetare de tip ştiinţific. Exemplul care dovedeşte cel mai elocvent neştiinţa omului este furnizat chiar de descoperirile celor mai mari savanţi moderni în Fizică şi Chimie, care vizează lumea intra-atomică, acolo unde în cazul particulelor elementare se vorbeşte de caracterul lor de undă; aşa cum este electronul, de pildă! Nu mai vorbim despre descoperirea antimateriei sau a energiei-materiei întunecate (ce reprezintă 95% din Univers), care sunt elemente cu neputinţă de observat, însă existenţa acestora este dovedită doar prin efectele lor asupra universului vizibil. Prin urmare, cunoaşterea materiei a devenit în prezent o… mare necunoaştere! Din acest motiv, revelaţia este absolut necesară pentru a cunoaşte cu adevărat crearea lumii.
Revenind la antropologie, părintele Athanasie subliniază nu doar importanţa cunoaşterii omului, ci şi a sensului său, care este îndumnezeirea. Acest sens decurge firesc încă de la creaţia sa „după chipul lui Dumnezeu”. Astfel, existenţa omului devine un parcurs dinamic de asemănare către arhetipul său, Hristos; aceasta este calea îndumnezeirii omului. Însă pe acest parcurs se află şi câteva piedici esenţiale, care dacă nu sunt trecute, omul nu poate ajunge la realizarea sensului
13
său. Părintele Athanasie enumeră trei astfel de piedici pe care merită să le menţionăm, întrucât adesea trec nebăgate în seamă de majoritatea dintre noi.
Prima piedică pe care trebuie să-o învingem este răutatea şi păcatul. Pentru a birui această piedică este necesară înţelegerea acestor noţiuni. Adică, răul în calitate sa de non-existenţă lipsită de ipostas este o lipsă a binelui, aşa cum întunericul nu este ceva, ci este doar o lipsă a luminii. Iar păcatul constituie un simplu incident în cadrul creaţiei bune (frumoase) a Ziditorului, de care ne putem lesne slobozi prin credinţa în Mântuitorul Hristos.
Al doilea lucru de care trebuie să ne eliberăm este concepţia ciclică a istoriei. Această concepţie ciclică nu numai că vede istoria într-o nesfârşită repetiţie, ci şi anulează A Doua Venire a lui Hristos. Mesajul stareţului este clar: „însă de aceasta trebuie să ne izbăvim. Hristos va veni iarăşi! Este de o importanţă fundamentală acest lucru, deoarece este criteriul faptelor noastre.”
Şi al treilea factor pe care trebuie să-l învingem este autonomia care există înlăuntrul omului, ca o moştenire rea. „Autonomia sau autonomismul este voinţa omului pentru independenţă faţă de Dumnezeu, adică omul să nu aibă nici un fel de dependenţă faţă de Dumnezeu.” Această autonomie, afirmă părintele, „constituie nucleul păcatului strămoşesc, care a coborât în adâncurile existenţei noastre”, iar acest păcat este înnoit şi repetat sistematic în cadrul istoriei.
Aceste mari piedici mai sunt numite într-un mod foarte inspirat drept factori ai dezorientării faţă de îndumnezeire, aşadar, factori ai dezorientării omului faţă de propriu sens, singurul său sens, dacă doriţi. Toate celelalte sensuri şi scopuri ale vieţii omului, dacă nu se subsumează acestuia, nu reprezintă nimic, nu valorează ceva, ci doar vor veni să
14
îngroaşe rândurile factorilor care dezorientează omul. Poate că prin această prismă se poate înţelege mult mai bine cauza dezorientării în care trăieşte omul modern şi cum ar putea aceasta să fie vindecată.
încheiem aici scurta noastră înainte-cuvântare, fără să fi epuizat nici pe departe bogăţia de idei a acestui volum şi nu înainte de a mulţumi obştii Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa, în special arhimandritului Policarp Sarmaniotis, actualul egumen al mănăstirii, pentru generozitatea de a ne fi acordat binecuvântarea şi sprijinul pentru traducerea în limba română a seriei complete de Cateheze la cartea Facerii a vrednicului de pomenire arhimandrit Athanasie Mythilineos.
Traducătorul
CATEHEZA A TREISPREZECEA
Voia lui Dumnezeu pentru crearea omului.
Specificaţii generale cu privire la zidirea omului
Odată cu ultima noastră cateheză-lecţie, copii, cea de-a douăsprezecea, am completat analiza pe care am făcut-o la crearea făpturilor! Despre toate acelea pe care le-a făcut Dumnezeu cartea Facerii scrie: „Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune (frumoase)”1, a văzut Dumnezeu că toate sunt bune, sunt frumoase.
Prin urmare, nu există nici o creatură care să nu fie bună. Dacă cumva vreuna ni se pare că nu este bună, aceasta se datorează faptului că de-acum ochii noştri omeneşti s-au stricat. Sunt foarte multe acelea pe care nu le vedem că ar fi bune; pentru aceasta este nevoie să dobândim iarăşi ochii pe care i-am avut înainte de cădere, pentru a vedea prin acei ochi creaţia.
De aceea zic Părinţii Bisericii noastre spune şi Sfântul Nicodim Aghioritul aceasta că putem să vedem zidirile
1 Facerea 1, 21; 25. Pentru citatele biblice, cuprinse în acest volum, am utilizat atât ediţia curentă sinodală a Bibliei Ortodoxe, Ed. IBMO, 2018, cât şi ediţia Noului Testament bilingv (grec-român), editată de Mănăstirea Vatoped, 2022, ediţia Bibliei din 1914, precum şi retraduceri punctuale ale unor pasaje sau cuvinte din versetele biblice, acolo unde tâlcuirile patristice sau ale părintelui Athanasie revendicau o mai mare acrivie a traducerii româneşti faţă de textul original al Sfintei Scripturi. Acest lucru a fost valabil în special pentru citatele din Vechiul Testament, întrucât Părinţii Bisericii folosesc, de regulă, Septuaginta în comentariile lor (n.tr.).
16
(făpturile), iar din făpturi putem învăţa multe lucruri, chiar şi despre Dumnezeu1.
Acelaşi lucru zice şi Sfântul Vasile cel Mare, care a scris faimosul său Exaimeron, nouă cuvântări la cele şase zile ale creaţiei (exa-imeron], ale Facerii, cel care realizează o asemenea analiză asupra celor existente, încât pentru epoca lui era ceva foarte înalt şi însemnat, iar observaţiile sale sunt atât de detaliate, încât vor rămâne totdeauna clasice2.
Dar ştiţi ce este ceea ce-i îngăduie omului să vadă făpturile aşa cum au ieşit ele din mâna lui Dumnezeu? Este faptul de a face o lucrare asupra propriului sine: curăţia inimii sale. Ştiţi cât de neserios este atunci când auzim la un moment dat oameni care vorbesc cu atâta uşurinţă şi zic: „Eu am o
1 Sf. NICODIM AGHIORITUL, Carte de sfătuire, cap. I, Ediţie tipărită de Ierotei de Naxios, Mitropolitul Ioanninei, 1801, pp. 30-31: „Pentru că mintea este într-un oarecare fel închisă în partea lată a trupului, ca într-o închisoare întunecată, pentru aceasta au fost făcute de Ziditorul, ca tot atâtea porţi, cele cinci simţuri ale trupului… ca să poată prin mijlocirea acestora, mai înainte de toate şi în principal, să vină la hrana şi la plăcerea mintală (înţelegătoare) proprie lui; adică, mai întâi din simţirea şi înţelegerea acestei creaţii sensibile; în al doilea rând, de la simţirea acesteia, să fie condus prin povăţuirea raţiunii la înţelepciune, bunătate, putere, bucurie, adevăr, dulceaţă şi la celelalte lucrări şi desăvârşiri ale Ziditorului, care se văd în Creaţie; şi, în al treilea rând, de la aceste lucrări şi desăvârşiri, să se ridice, pe cât îi este cu putinţă, şi la cunoaşterea şi duhovniceasca vedere a însuşi Ziditorului Creaţiei şi a Dătătorului Dumnezeieştii Scripturi, aşadar a Celui Ce are toată desăvârşirea”.
2 „Iar Dumnezeu Cel Ce a creat operele Sale mari, dar rânduieşte să fie rostite şi aceste mici cuvinte, să vă dea vouă în tot lucrul înţelegerea adevărului Lui, ca să înţelegeţi din cele văzute pe Cel nevăzut, iar din frumuseţea şi măreţia zidirilor să vă faceţi o idee potrivită despre Cel Ce ne-a zidit că cele nevăzute de la zidirea lumii se văd, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire (Romani 1,20) încât şi de pe pământ, şi din văzduh, şi din apă, şi din noapte, şi din zi, şi din toate cele văzute să luăm evidente dovezi despre Binefăcătorul nostru. Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici vrăjmaşului să nu-i lăsăm loc în inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască în noi, printr-o necontenită aducere-aminte de El” (Sf. VASILE CEL MARE, Omilii la Exaimeron, trad, de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 109).
17
inimă curată”? Noi nici nu putem concepe ce înseamnă „inimă curată”!… Vă spun sincer, nu avem inimă curată. Acela care cunoaşte ce înseamnă inimă curată, numai acela poate înţelege ce înseamnă faptul că trebuie să-mi curăţesc inima, ca să pot privi „drept în ochi”, de-a dreptul, făpturile.
Am să vă spun o mică pildă.
Atunci când noi privim creaţia, de multe ori ne smintim, ni se nasc ispite. Putem să vedem creaţia fără să ne smintim deloc? Putem s-o vedem precum un mic copil, care ar privi-o cu foarte multă simplitate? Putem să vedem formele, iar mintea noastră să nu meargă nicăieri altundeva decât la ceea ce vede? Adică să vedem forma aşa cum este ea, fără să se ducă mintea noastră dincolo de ceea ce văd ochii noştri.
Dacă noi putem să vedem creaţia fără ca mintea noastră să meargă dincolo de ceea ce vedem, atunci putem spune că avem o inimă curată, aşa cum menţionează şi Sfântul Isaac sirul1. Curăţia inimii este o lucrare uriaşă; a fost lucrarea de o viaţă întreagă a tuturor sfinţilor. Aşadar, dacă vom privi cu ochi curaţi, vom îndreptăţi Sfânta Scriptură care zice că atunci când Dumnezeu a văzut creaturile Sale a spus că erau toate bune (frumoase).
Nenorocirea este că noi ajungem să spunem cu totul pe dos: „Dar Dumnezeu a făcut lucruri necurate?!… lucruri anapoda?!… Dar a făcut lucruri care din punct de vedere
1 Cf. Filocalia, vol. 10, Sf. ISAAC SIRUL, Cuvinte despre sfintele nevoinţe. Epistola a III-a, Ed. IBMBOR, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1981, pp. 475-476: „Când, după ce ai petrecut vreme îndelungată în chilia ta în fapte ostenitoare, şi în păzirea celor ascunse, şi în oprirea simţurilor de la orice întâlnire, te va umbri puterea liniştii, întâi te întâmpină o bucurie care te ia în stăpânire din vreme în vreme, fără vreo pricină. Şi atunci se vor deschide ochii tăi ca să vezi tăria zidirii Lui şi frumuseţea făpturilor, după măsura curăţiei tale. Şi, când mintea va fi călăuzită în minunea vederii acesteia, atunci şi noaptea, şi ziua vor fi pentru ea una din minunile cele slăvite ale făpturilor lui Dumnezeu. Şi de atunci e furată din suflet simţirea patimilor în dulceaţa vederii acesteia”.
18
moral ne creează o anumită supărare?! Este cu putinţă ca Dumnezeu să fi făcut aceste lucruri?” Nu este acolo problema, fiilor; problema este cum vedem noi lucrurile!
Prin urmare, Dumnezeu pe toate le-a făcut bune, şi nu există nimic care să nu fie bun.
Fiţi atenţi însă ceea ce scrie: „Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune”. însă puţin mai jos va scrie: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”1. Prin urmare, ceva lipsea aici la început, când a spus „bune”. Ei, desigur că lipsea ceva; lipsea ceva foarte important: lipsea omul!… Când îl va crea şi pe om, atunci, aşa cum limpede grăieşte textul sfânt, va vedea că creaturile Sale sunt foarte bune şi va spune: „iată erau bune foarte”. Acest „foarte” este adăugat acum la „bune” prin crearea omului2. Prin urmare, prin cateheza noastră de astăzi, copii, intrăm în analiza antropologiei. Până acum am vorbit despre cosmologia creştină; acum vom vorbi despre antropologia creştină. Aşadar, urmează de-acum să vedem cum S-a mişcat Dumnezeu la crearea omului.
„Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul Nostru şi după asemănare; şi să stăpânească peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele şi tot pământul şi toate vietăţile cele ce se târăsc pre pământ”3.
în textul pe care l-am citit, vedem, ca să zicem aşa, gândul şi hotărârea lui Dumnezeu de a zidi o creatură nouă, omul.
1 Facerea 1, 31.
2 Cf. Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Cuvânt apologetic la Exaimeron, PG 44, 92BC: Căci adăugarea lui foarte prin potrivita poruncă arată în chip limpede faptul de a nu fi lipsit de desăvârşire”.
3 Facerea 1, 26. Pentru verbul a face, textul ebraic al Facerii utilizează două forme: pe bara (ZpR), pentru creaţia din nimic; şi aş ah pentru fasonarea materialului preexistent. Aici este folosit bara (TpRf pentru a arăta faptul că omul nu a fost creat printr-o simplă fasonare a unei materii preexistente, ci constituie o creaţie nouă. Cf. Cateheze la cartea Facerii, vol. I, Cateheza a doua, Ed. Mănăstirii Komniou, p. 38.
19
Am spus „să zicem” pentru că Dumnezeu nu are nici gând, nici hotărâre. Atunci când zicem gând şi hotărâre, acestea sunt elemente ale procesului mintal omenesc. Dumnezeu, însă, nu are minte, aşa cum are omul, care are nevoie de un proces pentru a gândi, pentru a compara, pentru a se îndoi, pentru a se hotărî şi aşa mai departe. Acestea constituie procese ale cugetării omeneşti. în cazul lui Dumnezeu nu există aceste lucruri. Prin urmare, este o greşeală să spunem că Dumnezeu Se gândeşte sau că Dumnezeu Se hotărăşte1.
De asemenea, în cazul lui Dumnezeu nu există timp. Un element fundamental în procesul cugetării omeneşti este timpul. Dacă pentru Dumnezeu nu există timpul, înţelegeţi că Dumnezeu nu Se gândeşte, nici nu Se hotărăşte, de aceea m-am exprimat prin „să zicem că”…
însă trebuie ca Sfânta Scriptură să înfăţişeze lucrurile potrivit unui mod antropomorfic şi potrivit patimilor firii omeneşti acelea pe care Dumnezeu le creează în cadrul timpului, pentru ca noi să le putem înţelege. Prin urmare, aici este ca şi cum am vedea că Dumnezeu Se gândeşte şi Se hotărăşte să-l creeze pe om.
V-am spus acestea, dorind să vă ajut, ca să depăşim datele construite în mod omenesc şi să nu-I atribuim lui Dumnezeu lucrări, sau reacţii, sau însuşiri omeneşti.
„Şi a zis Dumnezeu: să facem”, să zidim, să creăm. Dar către cine a zis Dumnezeu „să facem”? A zis către El însuşi. Pentru că nu avem mai mulţi dumnezei (zei), încât să gândească împreună, să facă consiliu într-un anume fel zeii, ca să vadă ce vor avea de făcut. Nu există aşa ceva!
1 Cf. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, „Cui au fost adresate cuvintele Să facem om? Cu cine Se sfătuieşte Stăpânul? Nu pentru că are nevoie de sfat şi de gânduri Doamne fereşte! -, ci pentru că voieşte, sub înfăţişarea cuvintelor, să ne arate cinstea covârşitoare ce o dă omului pe care vrea să-l creeze”, traducere de Pr. D. Fecioru, Omilii la Facere, în PSB 21, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, Omilia 8, p. 100.
20
în mod cert, întrucât oamenii posedă cugetarea omenească pentru a lucra cu ea, după cum v-am spus, întreaga mitologie greacă, precum şi toate mitologiile popoarelor au aceste elemente specifice procesului mintal omenesc. Să zicem, vedem în teogonia şi în cosmogonia1 lui Hesiod cum toate acestea se întâmplă potrivit unui mod omenesc; atât de omenesc, încât îi vedem pe zei gândindu-se să pedepsească, să se mişte într-un mod cu totul omenesc. Oamenii nu puteau să înţeleagă această chestiune; cum ar fi fost cu putinţă? Trebuia ca Dumnezeu să Se descopere pe Sine însuşi într-un asemenea mod, încât oamenii să-L poată cunoaşte. Aşadar, aici Dumnezeu nu vorbeşte către alţi dumnezei (zei), ci vorbeşte către Sine însuşi; şi aceasta pentru că zice „şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul Nostru”. Foloseşte numărul plural, dar Se referă la un singur chip. Aici vorbeşte despre un chip. Prin urmare se poate limpede vedea că nu avem mulţi dumnezei (zei), pentru că atunci am fi avut şi multe chipuri.
în acord cu care chip oare l-ar fi făcut Zeus pe om? Pe baza cărui chip l-ar fi făcut? Pe baza chipului său? Al tatălui său, al lui Chronos? Sau al soţiei lui, al Herei? Aici, în cartea Facerii Dumnezeu a zis „să facem om care să fie în acord cu chipul Nostru”; aşadar, un singur chip. Nu zice „în acord cu chipurile Noastre”, ci cu chipul Nostru, cel unul.
Dumnezeu nu Se adresează nici către îngeri; pentru că, ştiţi, există şi această teză. Notaţi faptul că în decursul istoriei omeneşti au fost formulate câteva teze interpretative cu privire la crearea omului, care au fost promovate şi care ar putea să vi se pară ciudate, chiar de necrezut2. Din acest
1 Teogonia înseamnă naraţiunea despre naşterea zeilor, iar cosmogonia este cea despre naşterea lumii, a universului din perspectivă mitologică (n.tr.).
2 Pentru interpretările rabinice la cartea Facerii, verbul „să facem”, acest lucru înseamnă că Dumnezeu a făcut sfat cu adunarea Sa cerească, şi, mai concret spus, împreună cu puterile îngereşti.
21
motiv eu doar am să le menţionez, fără să-mi propun să le dezvolt foarte mult. Voi, dacă doriţi, reţineţi-le, pentru că la un moment dat se poate să vă fie de folos.
Poate că vă întrebaţi: „Este oare cu putinţă ca aici Dumnezeu să Se adreseze către îngeri?…” V-am spus că există şi o teză explicativă eretică, potrivit căreia Dumnezeu a creat lumea împreună cu îngerii. însă acest lucru nu este cu putinţă, deoarece pur şi simplu îngerii sunt creaturi şi nu pot să împreună-creeze cu Dumnezeu.
în lecţiile noastre de până acum, nu ne-am referit deloc la îngeri. însă îngerii sunt spectatori, de vreme ce ei au fost zidiţi mai înainte de creaţia materială. Fiţi atenţi: ei sunt doar spectatori! în ceea ce priveşte întregul act al creaţiei, îngerii doar îl urmăresc; ei nu participă cu nimic. De aceea scrie în cartea lui Iov. „Când s-au făcut stelele, lăuda-tu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei”1. Atunci când au fost făcute stelele, îngerii Mei M-au slăvit. Nimic altceva nu fac ei; privesc şi-L slăvesc pe Dumnezeu. Aşadar, doar Dumnezeu creează2.
însă îngerii sunt martorii creaţiei, iar acest lucru este foarte frumos pentru ei; sunt martori! Nouă, însă, lucrarea creaţiei a trebuit să ne fie descoperită, revelată; pentru îngeri
1 Iov 38,7.
2 Cf. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Opera Omnia, PG 47, pp. 464465: „Nu erau oare îngerii, fiinţele create, împreună-lucrători cu Dumnezeu? Nu, ci numai slujitorii, lăudând, mulţumind, ştiind că se face, că înainte de aceasta nu se făcuse, şi cu duh de bunătate se făcea şi stăteau cu privirea, văzând ce se întâmplă cu ei. Au văzut un cer creat din nimic şi s-au uimit, au văzut o mare despărţită şi s-au minunat, au văzut un pământ împodobit şi s-au înfricoşat”. Vezi, de asemenea, a aceluiaşi, Omilii la Facere-. „Ce spun, dar, iudeii, care au încă voal pe inimile lor şi nu vor să înţeleagă nimic din cele scrise în Scriptură? Ei spun că aceste cuvinte au fost adresate îngerului sau arhanghelului. Ce nebunie! Ce mare neruşinare! Cum poţi gândi, omule, ca Stăpânul să Se sfătuiască cu îngerul, Creatorul cu creatura? Nu le este îngăduit îngerilor să stea la sfat cu Dumnezeu; datoria lor este să stea drept înaintea lui Dumnezeu şi să-L slujească” (traducere de Pr. D. Fecioru, Omilii la Facere, în PSB 21, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, Omilia 8, p. 100).
22
aceasta nu a fost revelată, ci s-a întâmplat în faţa lor, s-a făcut în faţa ochilor lor.
Desigur că Dumnezeu nu Se sfătuieşte cu îngerii pentru crearea lumii; de altfel imediat mai jos zice: „Şi a făcut Dumnezeu pe om”1. Nu zice că Dumnezeu împreună cu îngerii l-au făcut pe om, ci că Dumnezeu, El singur l-a creat pe om.
Ce înseamnă acest plural, care vine, oarecum ca o greşeală de sintaxă, să intre în textul sfânt? Deşi de la început a pornit cu numărul singular, „şi a zis Dumnezeu: să fie lumină”, „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, peste tot îl vedem pe Unul Dumnezeu, iar aici vedem deodată un plural: „să facem”, să creăm!… Ce înseamnă acest plural?
Poate că voi cunoaşteţi de la şcoală faptul că acesta se numeşte pluralul majestăţii. Aşa cum ar spune un împărat despre sine însuşi noi facem… deşi este o singură persoană. Se mai numeşte şi pluralul de reverenţă2.
Nu este exclus să fie şi aşa, nu excludem acest aspect, însă toţi Părinţii Bisericii, prin lumina Noului Testament, văd că aici avem Treimea Dumnezeirii. în consecinţă, atunci când Dumnezeu zice „să facem”, vorbesc cele trei Persoane ale Sfintei Treimi între Ele. Aşadar, este ca şi cum ar gândi împreună, cum să creeze ceea ce voiesc să facă.
Prin urmare, sunt cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: este Tatăl, este Fiul, este Sfântul Duh. Dar Dumnezeu este unul; aici este însăşi taina triadicităţii lui Dumnezeu3.
1 Facerea 1, 27.
2 Cf. TEODORIT AL CYRULUI, Selecţie de nedumeriri din părţile mai grele ale Dumnezeieştilor Scripturi, întrebarea 18, PG 80, 101 A: „… pentru că şi conducătorii şi generalii spun adesea ne rugăm şi vom scrie şi vom proteja şi altele de acest fel”.
3 Această erminie triadologică patristică a lui „să facem” o întâlnim într-o mulţitudine de fragmente patristice. Cf. Sf. VASILE CEL MARE, I despre facerea omului, I, PG 30,13B: „Aşadar, acum [este scris] să facem, pentru ca să cunoşti pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh”, de asemenea, în Omilii la hexaemeron, omilia 8, PG. 23, 205 ABC: „Şi rareori vorbirea la plural este în chip alegoric, arătând numărul persoanelor Treimii”. Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, La cuvintele Scripturii „să facem om după chipul Nostru şi după asemănare” I, PG 44, 260BC: „Nu a zis să fac, ci să facem om, ca să înţelegi stăpânia, pentru ca nu pe Tatăl cunoscându-L, pe Fiul să-L ignori; pentru ca să vezi că Tatăl a făcut prin Fiul, iar Fiul a zidit voia părintească”. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, La Facere, Omilia 8, PG 53,93, vezi şi în PG 53, 71: „N-a spus poruncitor: Fă, ca unui inferior sau ca unuia mai mic după fiinţă, ci ca unuia care este de aceeaşi cinste”, în PSB 21, Omilia 8, p. 101. Sf. TEOFIL AL ANTIOHIEI, Către Autolic, 2, PG 6,1081: „Căci nu alteuiva a spus să facem decât Cuvântului Lui şi înţelepciunii Lui”. TEODORIT AL CYRULUI, Selecţie de nedumeriri din părţile mai grele ale Dumnezeieştilor Scripturi, PG 80, 10IC; VASILE AL SELEUCIEI, La Adam, Cuvântul 2, PG 85, 44C; Sf. ATHANASIE CEL MARE, Cuvânt împotriva elinilor, 46, PG 25, 93 ş.a.
23
Vă amintiţi că v-am explicat într-o lecţie anterioară faptul că la versetul întâi al primului capitol, unde zice „La început a făcut Dumnezeu…”, este Dumnezeu-Tatăl1?
În versetele următoare, unde se spune „şi a zis Dumnezeu…”, este Dumnezeu-Cuvântul. Vă amintesc acel „La început a fost Cuvântul…”2, pe care îl scrie Sfântul Evanghelist Ioan, precum şi ceea ce zice psalmistul, „cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit”3. Dar noi ştim că „fără Acesta fără Iisus Hristos nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”4. în consecinţă, acest „cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit”, adică cu cuvântul Domnului au fost create cerurile, arată faptul că aici este a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Cuvântul. Dar şi în versetul al doilea zice: „şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei”. însă, atunci când vorbeşte despre „Duhul lui Dumnezeu”, nu este Dumnezeu-Tatăl, nu este niciDumnezeu-Cuvântul; este altceva. Acest „Duhul lui Dumnezeu” este a treia Persoană a Sfintei Treimi, este Sfântul Duh.
1 Cf Arhim. ATHANASIE MYTILINEOS, Cateheze la cartea Facerii, vol. 1, Cateheza a treia, Stomio, Larisa, 2017, pp. 70-71.
2Ioan 1,1.
3 Psalmii 32,6.
4 Ioan 1,3.
24
întrucât avem manifestarea celor trei Persoane în Noul Testament1, prin lumina Noului Testament putem acum să vedem Vechiul Testament şi să spunem că acest număr plural nu este doar un plural al reverenţei, al majestăţii, ci exprimă Treimea Dumnezeirii.
Voi reveni la tema acestui număr plural din cartea Facerii. însă ceea ce este uimitor e faptul că, în vreme ce pentru toate creaturile se lasă să se înţeleagă faptul că creează Dumnezeu, în mod special pentru om Se manifestă toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, fie şi numai prin această aluzie a acestui plural. Prin aceasta vrea să arate faptul că omul este creatura tuturor celor trei Persoane ale Sfintei Treimi2!
Acest lucru este cu adevărat plin de măreţie! Eu, omul cel sărac, eu, omul de nimic, eu, cel care am 1,70 m, eu, omul, sunt creatura şi a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh!… De aceea, atunci când trebuie să fiu renăscut, să se facă renaşterea mea, atunci voi fi botezat şi mi se va spune acel „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”3, nu numai ca să se exprime în numele cui mă botez, ci şi pentru că, atunci când am fost creat, m-au creat toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Şi, precum atunci în momentul creaţiei mele au participat toate cele trei Persoane, aşa şi aici, în momentul recreării mele „prin apă şi prin duh”4, după cum spune Scriptura,
1 Cf. Matei 3, 16-17; 28, 19; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22; Ioan 15, 26; Romani 15,30; I Corinteni 8,6; 12,3; II Corinteni 13,13; Efeseni 4,4-6; 1 Petru 1, 2.1 Ioan 5,7-8 ş.a.
2 Cf Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Despre facerea omului, III, EPE 5,36-37: „O, ce minune! Soarele se face, şi nici o voinţă nu precedă; cerul, asemenea; şi nici un lucru din creaţie nu este egal cu altele; această minune se săvârşeşte numai printr-un singur verb, fără ca să consemneze cuvântul nici de unde, nici cum, nici nimic altceva de acest fel. în acelaşi fel şi toate detaliile, eterul, stelele, aerul de la mijloc, marea, pământul, animalele, plantele, toate sunt aduse în existenţă prin cuvânt. Şi numai la crearea omului Făuritorul a toate înaintează cu grijă”.
3 Cf Molitfelnicuf Slujba Sfântului Botez.
4 Ioan, 3,5.
25
iarăşi participă cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. O, ce mare cinste este aceasta!…
Copiii mei, veţi vedea că, pe cât înaintăm, analizând textul sfânt, şi se va desfăşura în faţa noastră ce este omul o, ce este omul!… -, vom rămâne uimiţi… vom merge de la o uimire la alta! Acest plural pe care îl întâlnim la acest punct, „să facem”, nu este singurul. Priviţi şi acest solecism, această greşeală de sintaxă: „şi a zis Dumnezeu: să facem”, deşi ar fi trebuit să scrie: „şi a zis Dumnezeu: să fac”. Avem şi alte trei plurale în cuprinsul întregului Vechi Testament. Acesta despre care vorbim acum este primul.
Al doilea plural este tot în cartea Facerii, atunci când a păcătuit Adam, atunci când a gustat din rodul pe care Dumnezeu i-l interzisese, pentru a cunoaşte binele şi răul. Acolo zice următoarele: „Şi a zis Dumnezeu: iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi”1, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi!
Vom vedea la acel punct concret dacă aceasta este o dispoziţie ironică a lui Dumnezeu faţă de om sau este ceva tragic să mi se îngăduie să spun astfel chiar dacă nu este cea mai corectă formulare pentru omul însuşi. Deoarece, din momentul în care omul îl lasă pe Dumnezeu şi vrea să devină dumnezeu fără Dumnezeu, intră în parcursul, în orbita tragismului. Ştiţi, în cazul credinciosului sau mai bine zis în cazul sfântului, elementul tragic nu există. în tragedia antică poate că voi, fetele mai mari, aţi învăţat cu siguranţă despre acestea la şcoală; dar eu am să fac o analiză mai extinsă potrivit canonului există elementul tragic. în Creştinism acest element tragic nu există. Ceea ce constituie elementul tragic este destinul (moira), ceea ce este scris, inevitabilul. De vreme ce în Creştinism există libertatea absolută în ceea ce priveşte libera alegere (intenţie) a omului, elementul tragic
1 Facerea 3, 22.
26
nu există. însă din momentul în care omul singur îşi va robi alegerea sa patimilor sau mai degrabă când prin însăşi alegerea sa va intra într-o anumită robie, de-aici încolo, fie că înţelege, fie că nu, începe să intre în orbita elementului tragic.
Al treilea plural îl întâlnim în aceeaşi carte a Facerii, la capitolul 11, versetul 7, acolo unde se relatează despre zidirea turnului Babel. în acel loc scrie: „Veniţi şi pogorându-Ne să amestecăm acolo limba lor, ca să nu înţeleagă nici unul glasul aproapelui său. Şi i-a împrăştiat pe ei Domnul”1. La început avem un plural, şi imediat după aceea, un singular. Veniţi, şi după ce Ne vom pogorî, să încurcăm acolo limbile lor, adică să nu se mai poată înţelege între ei; să zică unul ouă, iar altul să înţeleagăpaner „Şi i-a împrăştiat pe ei Domnul”. Fiţi atenţi: nu zice Domnii, ci Domnul, pentru că Dumnezeu este unul. Şi de aici vedem că Dumnezeu este unul, dar este păstrată şi triadicitatea Sa.
Şi al patrulea plural se află la Isaia, la capitolul 6, versetul 8, dar numai potrivit textului ebraic2. Traducerea grecească a Septuagintei nu păstrează acest al patrulea plural, dar îl întâlnim în textul ebraic. Aşadar, acolo zice: „Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?” Aţi văzut? „Pe cine îl voi trimite”, numărul singular, şi imediat după „şi cine va merge pentru Noi?”, numărul plural.
Astfel, copii, vedem că există acest plural, care nu este altceva decât aluzii ale triadicităţii lui Dumnezeu3!
Şi acum, după cele ce ne sunt relatate de Sfânta Scriptură că se află într-un anume fel în gândirea şi în voinţa lui Dumnezeu,
1 Facerea 11,7-8.
2 Acesta se mai numeşte şi textul masor etic, lucrare critică, se presupune, a masoreţilor, a învăţaţilor iudei (din sec. al VII-lea-al XI-lea d.Hr.), care s-au străduit să păzească acest text de modificări şi de alterări.
3 în mod sigur, triadicitatea lui Dumnezeu nu se vede atât de limpede la începutul creării lumii. însă la crearea omului se vede mai mult, pentru a evidenţia, a înălţa importanţa acestei noi făpturi, a omului.
27
să încercăm să vedem însuşirile, care îi sunt date aici printr-o rapidă trasare de condei, acestei noi creaturi care se numeşte om.
Prima însuşire este faptul că această făptură este în acord cu propriul Său chip. Vom vedea în continuare ce este chipul. Este o mare temă aceasta! O, fie ca oarecând să aflăm ce este chipul lui Dumnezeu!… Este o mare temă aceasta, copii! Vom vedea aceasta, în lecţia noastră viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu.
A doua însuşire este asemănarea omului cu Dumnezeu: „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea”. Prin urmare, asemănarea este ceva diferit de chip. Ceva este unul şi altceva este celălalt. Vom vedea şi aceasta.
A treia însuşire este faptul că această făptură, care se numeşte om, va stăpâni peste toate categoriile de vietăţi; mai ales că şi face o analiză: peste „peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele şi vietăţile cele ce se târăsc pre pământ” şi celelalte. Omul va fi stăpânul restului vieţii care va exista pe pământ. Acest să stăpânească, aşa-numitul conducător, autoritatea, este o însuşire foarte importantă şi constituie un element fundamental în om, care provine din chipul lui Dumnezeu în el.
Şi o a patra însuşire. Zice: „să facem om… şi să stăpânească”1! Iarăşi avem aici o formă aparent greşită de sintaxă. Ar fi trebuit să spună „să facem om… şi să stăpânească (la singular); iar nu „şi să stăpânească (la plural2)”. Nu ar fi trebuit să pună numărul plural, de vreme ce cuvântul om este la singular. Ce înseamnă acest lucru? înseamnă că însuşirile acestea pe care Dumnezeu Se gândeşte să i le dea primului om, lui
1 în original pluralul este evident aici, având formă proprie; în limba română însă forma verbului „a stăpâni” de la persoana a III-a singular este identică cu cea de la a III-a plural (n.tr.).
2 Este un plural care este vizibil doar în textul originar al Septuagintei (n.tr.=
28
Adam, vor fi moştenite, le vor avea şi urmaşii săi. Aşadar, în vreme ce pentru animale şi pentru plante a zis Dumnezeu să existe „după fel (specie)” iar acest „după fel (specie)” este spus din belşug în cuprinsul Sfintei Scripturi -, pentru om nu zice „după fel (specie)”, ci pune acest plural „şi să stăpânească”, atât pentru Eva, care peste puţin va fi lângă el, cât şi pentru urmaşii acestei perechi1.
Astfel, oricâte însuşiri va avea Adam vor avea şi urmaşii săi. Nu se vor deosebi schimbându-se, nu se vor diferenţia. Nu va avea Adam ceva mai mult sau mai puţin decât ceea ce voi avea eu, care sunt poate la a o mia generaţie sau chiar la a zecea mia generaţie! Problema este aceea că, oricâţi ani ar pune cineva în trecut, şi oricâţi ar pune în viitor, acela care de fiecare dată este creat este omul, care poartă toate însuşirile înaintaşului său, ale lui Adam. Este acelaşi, adică chipul lui Dumnezeu. Dacă aţi şti cât de important este acest lucru! Dacă aţi sti!…
Astfel, alerg repede să vă spun am să vă spun mai multe mai jos, dar am să vă amintesc de acum. Ştiţi ce urmări antropologice se ivesc din cele pe care le spunem acum, şi la prima vedere par teoretice, care însă determină relaţia omului cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu sine însuşi? Ştiţi cât de
1 Sfântul Grigorie al Nyssei accentuează acest rol stăpânitor într-un mod foarte semnificativ: „Şi să stăpânească peştii mării. A fost creat de-a dreptul, şi stăpân a fost creat” (Despre facerea omului. Cuvântul 5, EPE 91, 376). TEODORIT AL CYRULUI, Selecţie de nedumeriri din părţile mai grele ale Dumnezeieştilor Scripturi, PG 80, 105 B: „Căci peste toate El are stăpânire. Astfel a dat omului stăpânirea asupra vieţuitoarelor necuvântătoare”. Sf. PROCOPIE AL GAZEI, Erminie la cartea Facerii, PG 87A, 120B: „Aşa cum Dumnezeu stăpâneşte peste toate, la fel şi omul stăpâneşte peste toate lucrurile de pe pământ”. Iar Sfântul Vasile cel Mare zice că faptul de a stăpâni nu-şi are sediul în puterile trupeşti ale omului, ci în cele duhovniceşti: „Calitatea noastră stăpânitoare… se cuvine a se socoti [că se află] în latura cuvântătoare, iar nu în alcătuirea trupească” (Despre facerea omului, 1,7, p. 178).
29
importante sunt aceste elemente?… Dacă le veţi învăţa bine, veţi putea să verificaţi orice nouă teorie, care va ieşi, dacă este corectă sau este de lepădat şi dacă este anti-antropologică. O, dacă aţi şti cât de importante sunt aceste elemente!…
Aşadar, vedem că aceste elemente moştenite vor exista la toţi urmaşii lui Adam; adică vor exista şi la bărbat, şi la femeie, pentru că şi femeia este om.
Poate îmi veţi spune: „Dar, oare, pune cineva la îndoială faptul că femeia este om?”… Copii, anumite lucruri care astăzi ni se par de la sine înţelese să nu credeţi că totdeauna au fost de la sine înţelese! Întoarceţi-vă puţin în timp, să vedeţi în ce măsură este cu putinţă ca aceste lucruri să fie de la sine înţelese! Cât de mult înapoi? în principiu, puţini ani, foarte puţini ani, câteva zeci de ani înainte, ca să vedeţi care era locul femeii în cunoscuta noastră societate civilizată! Dacă voiţi, mergeţi câteva sute de ani în urmă, în Grecia antică sau în Roma antică, în vechea lume precreştină, ca să vedeţi ce era femeia. Femeia nu era socotită om, ci res, adică lucru-, iar aceasta nu dintr-o dispoziţiei de subestimare, ci era o linie teoretică, o bază teoretică, care susţinea că femeia nu este om. Aşa cum există şi în epoca noastră opinia că embrionul în vârstă de câteva zile, întrucât nu este format, nu este om! Şi în general există multe lucruri de la sine înţelese pe care societatea noastră le pune la îndoială.
Fac o paranteză. Astăzi de dimineaţă am ascultat la ştiri despre anemia mediteraneeană. S-au spus destule, printre care şi aceasta: că, de vreme ce şi în măsura în care este socotit necesar, ar trebui să se facă avort al embrionului, ca să nu fie perpetuaţi oamenii care să poarte în ei anemia mediteraneeană!1
1 Eugenia este ramura Biologiei care colaborează cu Genetica şi studiază metodele îmbunătăţirii speciei umane. Scopul acesteia este acela de a împiedica înmulţirea oamenilor cu anomalii psihice sau mintale şi îmbunătăţirea neamului omenesc! A fost aplicată de foarte multă vreme şi a fost susţinută de multe personalităţi, precum, în Antichitate, Platon, care zicea că republica ar trebui să controleze reproducerea în clasele conducătoare ale societăţii. Ideile cu privire la selecţie şi la supravieţuirea celui mai puternic şi mai desăvârşit fizic au devenit populare, în special, pe la mijlocul şi la finele anilor 1800, mulţumită lucrării lui Charles Darwin, Despre originea speciilor (1859). Poate că cei mai renumiţi susţinători ai săi au fost naziştii din Germania deceniilor 1930-40; totuşi, ei nu au fost singurii. Churchill şi alte personalităţi proeminente îşi exprimaseră, de asemenea, susţinerea lor. Până în 1941 fuseseră eutanasiate mai mult de 70000 de persoane cu boli psihice, în vreme ce a urmat exterminarea a milioane de oameni în lagărele de concentrare. Neurologul Foster Kennedy, în 1942, scrisese: „Eu sunt pentru eutanasierea acelor oameni nenorociţi şi deznădăjduiţi care ar fi trebuit să nu se nască şi care sunt o greşeală a Naturii”. Tot el susţinea faptul că, atunci când un copil cu deficienţe ar ajunge la vârsta de cinci ani şi dacă consiliul instituit de medici ar susţine că acesta nu mai are nici o nădejde, atunci „ar fi un gest nobil ca el să fie izbăvit de agonia vieţii, deoarece se chinuieşte în mod absurd”!
30
Pe baza căror criterii s-ar putea afirma aşa ceva? Şi de o singură zi dacă ar fi embrionul, este un om deplin!… Pentru că, „dacă este concepţie, este om”! Se pune întrebarea: avem noi oare dreptul de a interveni în ceea ce se numeşte om, fie şi cu argumentul de a îmbunătăţi specia, generaţia, calitatea sau orice altceva? Avem noi acest drept?
Vedeţi ce iese? Şi deşi astăzi se spun acestea în mod relaxat şi sunt discutate cu multă uşurinţă, omul credincios, care posedă revelaţia lui Dumnezeu, adică piatra de Lydia, în orice moment poate să zică: „Nu, domnii mei; voi sunteţi pe dinafară!”… Din nefericire însă, nu mai avem drept criteriu cuvântul lui Dumnezeu, care este de neclintit, ci preferăm elementul dialectic. Şi ştiţi care este acesta? Discutăm, apoi tragem o concluzie. Această concluzie o discutăm iarăşi şi tragem o altă concluzie. Această a doua concluzie o rediscutăm, şi tragem o a treia concluzie. Şi aşa mai departe.
Aceasta este metoda dialectică, pe care unii o pun în aplicare ca să ne conducă acolo unde voiesc ei să ne conducă,
31
contestând pas cu pas tezele noastre. însă, fără să ne dăm seama, ne-am îndepărtat deja de la teza noastră iniţială, de la criteriul nostru iniţial. Ne-am îndepărtat. Astfel, rămânând în cadrul criteriilor subiective, ştiţi unde ajungem? într-o harababură de opinii, iar în cele din urmă ne pierdem şi ouăle, şipascalia noastră1… şi creăm o societate a oamenilor care ajunge în cele din urmă să fie o adevărată junglă.
Ştiţi că peste puţină vreme oamenii în vârstă se vor teme să mai meargă la spital, atunci când încet-încet va fi instituită eutanasia? Va spune omul în vârstă: „Poate să fie şi un oarecare plan sau poate să se dea şi vreo lege încă nu s-a dat… încă! pentru eutanasiere. De unde ştiu eu? Se poate ca statul să spună că un bătrân costă atât; ia să-i facem o injecţie şi să plece în cealaltă lume! Aşadar, de ce să mai merg eu la spital?”… Dar, omule, tu ai o boală; trebuie să mergi la spital! „Mai bine să mor pe patul meu va spune acel om -, fie şi cu boala, decât să mă omoare cu zile la spital”!…
Toate acestea, copii, ştiţi de unde ies? De aici, din aceste lucruri pe care le-am discutat. De aceea, v-am spus faptul că antropologia creştină este fundamentul. Desigur, nu este fundamentul iniţial! Ştiţi care este fundamentul iniţial? Fiţi atenţi: este Dumnezeul Care S-a făcut om. Acesta este; adică Hristologia. Prin urmare, antropologia creştină se sprijină pe Hristologie, pe tema Hristos, pe Iisus Hristos. Numai în acest fel putem să judecăm corect lucrurile.
Ce spuneţi acum, copii, din ceea ce puteţi înţelege? Sunt serioase aceste lecţii? Sunt extraordinar de serioase!
însă revin la tema iniţială. Aceste patru caracteristici vedem că există în hotărârea, să zicem, lui Dumnezeu de a-l crea pe om.
1 Expresie grecească ce semnifică raportarea la principiile cele mai reprezentative şi, în acelaşi timp, cele mai palpabile, ale unei naţiuni ortodoxe (n.tr.).
32
Continuăm cu textul de mai jos: „Şi a făcut Dumnezeu pe om”. Prin urmare, iată: a zis Dumnezeu „să facem”, „şi a făcut Dumnezeu pe om”. Ceea ce Dumnezeu hotărăşte, şi săvârşeşte. Ce spuneţi? Îi pare vreodată lui Dumnezeu rău? îşi schimbă părerea?
în Vechiul Testament avem o expresie sau expresii care arată faptul că lui Dumnezeu îi pare rău1. Nu Se căieşte Dumnezeu, copii! Tot ceea ce face Dumnezeu este bun şi nu Se căieşte de ceea ce a făcut. Expresia este potrivită doar patimilor firii omeneşti. O mamă poate să-i spună copilului ei: „Mă căiesc că te-am născut, pentru că din momentul în care te-ai născut îmi creezi probleme”. Aţi auzit? „Mă căiesc că te-am născut”!… Dumnezeu însă niciodată nu zice: „îmi pare rău, Mă căiesc pentru că te-am creat”. Dacă spune aceasta, o va spune totdeauna într-o dimensiune potrivită patimilor firii omeneşti.
Aşadar, Dumnezeu niciodată nu Se căieşte. Doriţi o dovadă clară? în ceea ce priveşte această creaţie, lumea, acest univers pe care l-a făcut Dumnezeu, şi pe care noi, prin păcatul nostru, l-am predat stricăciunii, Dumnezeu nu S-a căit că l-a creat, ci o să-l facă curat, o să-l facă nestricăcios, o să-l facă nemuritor, şi are să-l facă iarăşi nou. Aceasta va deveni posibil prin înomenirea Sa. Şi, atunci când iarăşi va veni, va spune: „Iată, toate le fac noi”2! Prin urmare, tot ceea ce creează Dumnezeu nu se întoarce în nimic, în nefiinţă, de unde a pornit creaţia, ci o înnoieşte, dacă aceasta va voi să se îndoiască. Şi dacă este vorba despre firea cea neînsufleţită, nu se pune problema, o înnoieşte Dumnezeu fără să întrebe pe cineva; însă, atunci când este vorba despre firea raţională, aşa cum sunt oamenii şi îngerii, acolo lucrurile sunt diferite.
1 Cf. Facerea 6,7; IRegi 15,35; Psalmii 105,45 ş.a.
2Apocalipsa 21,5.
33
Dacă pe de-o parte cineva şi-a creat premisele înnoirii, atunci se află în spaţiul înnoirii, în împărăţia lui Dumnezeu; dacă însă nu fapt uimitor, extraordinar de uimitor! -, atunci Dumnezeu nu-l întoarce în cele ce nu sunt, dar acesta este exact iadul său. Acesta este iadul1! Aşadar, atunci când Dumnezeu va înnoi toate, pe diavol nu-l va nimici; aşa cum nu-i va nimici, după basmele hiliaştilor, nici pe cei păcătoşi. Nu avem nimicire, trecere în nefiinţă. Ştiţi ce basm frumos este să spună cineva: „îmi voi trăi viaţa, şi nu mă mai interesează dacă voi trăi o altă viaţă”!?…
Există o poezie a lui Zaharia Papantoniou, foarte frumoasă, „Rugăciunea celui smerit”, în care îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a văzut răsăriturile, că a văzut apusurile, şi le-a spus bună seara oamenilor simpli, şi altele. Şi încheie: „Acum nu am nimic să arăt sau să păstrez. Nu aştept vreo răsplată; prea mult să fie o astfel de nădejde. Binevoit-a să dispar, fără să mai trăiesc iarăşi…”! Adică nu doresc să trăiesc veşnic. Nu voiesc aşa ceva! Să mor, să nu mai exist vreodată iarăşi2!…
Dar, fie că vrem, fie că nu vrem aceasta, copii, Dumnezeu nu ne va reîntoarce în nimic! Dumnezeu, tot ceea ce creează, creează pentru totdeauna. Nu Se căieşte Dumnezeu pentru ceea ce face. Extraordinar!… Cu adevărat, extraordinar!…
1 Cf. Sf. IUSTIN POPOVICI, OmulşiDumnezeuomul, Ed. Astir, Athenă, 1960, p. 40: „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu însă, prin învierea Sa îi condamnă pe oameni la nemurire”.
2 „Rugăciunea celui smerit”, Dumnezeieştile Daruri Poezii, Ed. Dimitrakos, Athena, 1931:
„Doamne, cum veni seara, îţi grăiesc rugăciunea mea.
Am ascultat dulcea ploaie, apusul l-am privit.
Am salutat perechile ce se plimbau în faptul serii.
Acum nu am nimic de lepădat sau de păstrat.
Nu aştept răsplată, prea mult să fie o astfel de nădejde.
Binevoit-a să dispar, fără să mai trăiesc iarăşi…
Îţi mulţumesc pentru munţii şi pentru câmpiile pe care le-am văzut”.
34
Aşadar, „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei. Şi a făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu”1.
în aceste cuvinte, vedem toată antropologia cea adevărată. şi este lucru demn de nedumerire, cum unii oameni, chiar şi teologi, înainte de toate teologi… cum ajung ei să spună că Vechiul Testament în general, şi în mod special cartea Facerii, sunt cărţi de care nu avem nevoie în educaţie! Se poate ca cineva să se nedumerească şi să se mire! A izbutit diavolul, copii, să arunce atâta cenuşă în ochii oamenilor, încât să spună că nu au nevoie de acestea, care sunt fundamentale, tocmai ca să poată să-şi facă diavolul lucrarea, lucrarea sa ucigaşă împotriva oamenilor! Atâta înţelepciune cuprind aceste cărţi, în care aflăm adevărata noastră omenie, aflăm originea noastră, iar noi le respingem?…
Iar lucrul uimitor ştiţi care este? Că, atunci când omul respinge acele documente care vestesc despre nobila sa origine, atunci urmarea este aceea de a sfârşi în căutarea unor substitute, adică să meargă şi să-şi afle originea în substitute. După cum ştiţi, un astfel de substitut, în cazul de faţă, este teoria evoluţionistă. „Care este originea mea? Ia să caut să văd! Care este originea mea? Din care maimuţă mă trag?”… Acolo năzuiesc, pentru că am lepădat cuvântul lui Dumnezeu şi recurg la teorii omeneşti, ca să aflu de unde mă trag!
Este adevărat că omul e o făptură slăvită… dar şi nenorocită în acelaşi timp! Aceasta au mai spus şi mulţi alţii; nu sunt original în această afirmaţie; de altfel, în nimic nu sunt original. Omul este o făptură atât de însemnată! Iar când mintea sa se perverteşte, el devine o făptură nenorocită2!
1 Facerea 1,27; 2,7.
2 Cf. Psalmii 48, 13; 21: „Omul în cinste fiind pus n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”. Sf. ANDREI CRITEANUL, Canonul cel Mare, cântarea a patra: „După vrednicia împărătească fiind îmbrăcat cu diademă şi cu porfiră, omul cel cu multă avere şi dreptul cel îndestulat de bogăţie şi de dobitoace, degrabă sărăcind de avere, şi de slavă, şi de împărăţie, s-a stins”. ARISTOTEL, Politica, A, 1253a.31-33: aşa după cum omul, în perfecţiunea sa, este cea mai bună dintre vieţuitoare, tot astfel, lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea dintre toate”.
35
Să vedem prima expresie, luând textul cuvânt cu cuvânt: „şi a făcut”.
Prin urmare, omul este făptură, şi nu are părtăşie cu fiinţa dumnezeiască. Atunci când zice că Dumnezeu l-a făcut pe om, nu înseamnă că l-a născut. Zice „a făcut”; ceea ce arată că omul este în afara lui Dumnezeu, adică în afara fiinţei lui Dumnezeu; prin urmare, este o creatură. Chipul lui Dumnezeu nu are nici o legătură cu fiinţa lui Dumnezeu. Câtă legătură poate să aibă o fotografie a noastră cu fiinţa existenţei noastre, tot atâta legătură are şi chipul lui Dumnezeu cu fiinţa lui Dumnezeu.
Deşi omul este chipul lui Dumnezeu, nu are nici o legătură cu fiinţa lui Dumnezeu. Omul nu este o părticică din fiinţa dumnezeiască, pentru că el este creatură, este o făptură. în calitate de făptură, el are un început; şi, dacă are început, înseamnă că nu a preexistat, fie şi în calitate de suflet, aşa cum zice Platon1. Omul nu a preexistat. Unde am fost înainte de a mă naşte? în gândul lui Dumnezeu; dar nu am preexistat. în calitatea mea de existenţă umană nu am preexistat şi, în consecinţă, nu sunt împreună-veşnic cu Dumnezeu. Aşa zicea Platon, anume că sufletele preexistă şi sunt împreună-veşnice cu Dumnezeu. Nu, sufletele nu preexistă!
Dacă voi trăi în veşnicie, cu toate că am avut început, aceasta nu înseamnă că firea mea este nemuritoare numai Dumnezeu este nemuritor, este „singurul care are nemurire”1,
1 PLATON, Phaidon, 73a. 1-2: „Sufletul nostru a existat înainte de a se naşte în acest chip omenesc”. Phaidon, 76c. 11-14: „Aşadar, sufletele noastre existau şi mai înainte, înainte de a fi în acest chip omenesc, fără de trupuri, şi având capacitatea de a cugeta”, ş.a.
36
în vreme ce eu sunt făptură dar voi rămâne nemuritor, pentru că Dumnezeu voieşte aceasta. Dacă în acest moment Dumnezeu voieşte, eu devin nimic. Dacă Dumnezeu voieşte să nu devin nimic (ne-fiinţă), nu devin. Şi cât pot să rămân în existenţă? Cât voieşte Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu voieşte să rămân pentru totdeauna, atunci eu, făptura, am veşnicia; nu însă de la mine însumi, nu prin fire, ci am veşnicia pentru că voieşte Dumnezeu aceasta.
Poate îmi veţi spune: „Oare nici sufletul nu este nemuritor?” Nu, nu este nemuritor prin sine sufletul, ci este nemuritor întrucât aşa voieşte Dumnezeu2.
întrucât timpul a trecut, copii, iar ceea ce discutăm acum are nevoie de mai multă analiză, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom continua duminica viitoare!
Duminică, 30 ianuarie 1983
1 ITimotei 6,16.
2 Potrivit Sfinţilor Părinţi, nemurirea sufletului nu este o însuşire firească a lui, aşa cum afirmau filosofii greci antici (cf. PLATON, Timeu, 42 cd, Fedon, 80b-81c), ci harisma pe care o dă Dumnezeu. Acest adevăr este accentuat de către Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când menţionează faptul că Dumnezeu i-a dăruit omului fiinţa sufletului, deoarece a voit ca făptură Lui să rămână pentru totdeauna nemuritoare (Omilia XXI, la Facere, PG 53, 177: „… fiinţa sufletului Acesta a voit să i-o dăruiască lui [omului] şi este nemuritoare pentru totdeauna”), precum şi Sfântul Irineu al Lyonului, după care firea sufletului este muritoare, dar prin harul lui Dumnezeu este nemuritoare (înfruntarea şi răsturnareagnozei cu nume mincinos, BELIEF 5, 165-166: „căci muritor şi stricăcios fiind (sufletul), nemuritor şi nestricăcios devine, nu din propriul său ipostas, ci potrivit lucrării Domnului, Cel Ce dă nemurirea celui muritor şi nestricăciunea celui pieritor”).
CATEHEZA A PAISPREZECEA
Dumnezeu este creatorul omului întreg. Dumnezeu este creatorul, omul este creatura. Noţiunea de om
Data trecută, copiii mei, am menţionat principalele însuşiri pe care Dumnezeu i le va da acelei făpturi care se va numi om.
Am să vă recitesc textul sfânt, deoarece vom face analiza acestor însuşiri, cu care, aşa cum v-am spus, Dumnezeu împreună cu acestea l-a plăsmuit, l-a creat pe om.
„Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei. Şi a făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu”1.
Sunt cele două versete pentru că avem două relatări cu privire la crearea omului care completează împreună întreaga creaţie a omului. Primul verset, din capitolul întâi, se referă la faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om în acord, în armonie, cu propriul Său chip, şi l-a făcut bărbat şi femeie. Al doilea verset, care se află în capitolul al doilea, ne spune faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om după ce a luat ţărână din pământ şi i-a dat suflare de viaţă. în acest fel omul a devenit „cu suflet viu”.
1 Facerea 1,27; 2,7.
38
Ne-am referit, de asemenea, la expresia „l-a făcut”. Nu am încheiat-o; dar, aşa cum v-am spus, vom continua analiza tuturor acestor caracteristici şi însuşiri.
Continuăm: „Şi a făcut Dumnezeu pe om”. Am explicat faptul că omul este o făptură, şi nu are nici o participare la fiinţa dumnezeiască; el este o creatură, este ceva în afara fiinţei lui Dumnezeu.
Spun aceasta pentru că este posibil ca toate acestea să vă fie acum neînţelese; însă, atunci când mai târziu veţi citi sau veţi asculta ceea ce se spune, vă veţi aminti ceea ce discutăm aici, dacă desigur veţi fi atenţi şi veţi cerceta aceste lucruri; din acest motiv accentuăm aceste puncte.
Poate veţi fi auzit expresia că sufletul omenesc este o scânteie divină sau că este o parte din Dumnezeu1. Dar, atunci când spunem că sufletul este o parte din Dumnezeu, este ca şi cum am spune că este din fiinţa lui Dumnezeu. Însă acest lucru este inacceptabil, pentru că, dacă ar păcătui oricare om, atunci ar fi păcătuit şi însăşi fiinţa Dumnezeirii!… Sau, încă, fiinţa lui Dumnezeu s-ar fi împărţit persoanelor oameneşti particulare! Toate acestea sunt lucruri de neacceptat2.
1 Potrivit gnosticismului, trupurile omeneşti, chiar dacă cuprind răul în materia lor, conţin întru ele şi o scânteie divină sau duh, care îşi are provenienţa în Izvor sau în Nimic, dumnezeiescul izvor al provenienţei tuturor lucrurilor. Gnoza este aceea care, în acord cu concepţiile gnosticilor, ajută scânteia divină să se întoarcă la izvorul din care a provenit.
2 Cf. NICODIM AGHIORITUL, Eortodromion, Ed. Skurteon, Veneţia, 1836, p. 73, însemnarea 1: „Aceasta în acelaşi fel este spusă şi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Mulţi au crezut că acea suflare (aşadar, a lui Dumnezeu) a fost sufletul, şi că din fiinţa lui Dumnezeu a fost dat sufletul trupului; astfel, un asemenea cuvânt nu este doar plin de nebunie, ci şi de necuviinţă. Căci, dacă sufletul este din fiinţa lui Dumnezeu, nu ar trebui să fie într-unul înţelept, iar în altul nebun şi nechibzuit; şi nici în acesta să fie un suflet drept, iar în altul nedrept; că fiinţa lui Dumnezeu nu se împarte; nici nu se schimbă, ci este neschimbabilă”. Vezi şi ISIDOR PELUSIOTUL, Epistole, 124, Către un preot egiptean, Despre suflet, EEIE 4, 208: „Căci socotim că sufletul este dumnezeiesc (nu ca fiind de aceeaşi fiinţă cu firea cea cu totul dumnezeiască şi stăpânească) şi nemuritor, dar nu ca fiind parte din [fiinţa] cea veşnică şi creatoare. Pentru că, dacă ar fi fost parte a acelei firi negrăite, nu ar fi păcătuit, nici nu ar fi fost judecat”. Vezi, de asemenea, Vechiul Testament cu o erminie pe scurt, Ed. Sotir, Athena, 1994, p. 23.
39
însă aceasta învaţă budhismul, care în ultima vreme circulă şi în ţara noastră. Tocmai acest lucru îl susţine budhismul, anume că fiecare suflet omenesc este o bucată, o parte a fiinţei dumnezeieşti! înţelegeţi că aceasta este o învăţătură panteistă, ajungem să cădem în panteism1.
Nu, copii; omul este creatura lui Dumnezeu! Şi sufletul său, şi trupul său, în calitate de făpturi (vom vedea ce este sufletul şi ce este trupul) constituie fiinţe (esenţe) create, cu totul în afara fiinţei necreate a lui Dumnezeu. Nu are nici o legătură omul cu Dumnezeu în ceea ce priveşte fiinţa lor.
Nici chiar chipul lui Dumnezeu despre care am spus că Dumnezeu l-a făcut pe om conform propriului Său chip nu are vreo legătură cu prototipul, cu fiinţa lui Dumnezeu.
Ca să înţelegeţi lucrurile: Eu sunt acesta care sunt, un om, fiinţa mea este aceasta, şi am o fotografie a mea. Însă această fotografie a mea nu are nici o părtăşie cu fiinţa mea; este ceva cu totul în afara mea; aşa şi omul; el este (după) chipul lui Dumnezeu, dar nu are nici o participare la fiinţa lui Dumnezeu. Chipul (icoana) exprimă altceva, aspect pe care îl vom vedea în continuare, poate chiar astăzi.
De asemenea, am spus faptul că omul, în calitate de făptură, are un început; nu a preexistat şi, în consecinţă, el nu
1 Panteismul este concepţia potrivit căreia Dumnezeu este toate şi fiecare, dar şi că fiecare este toate şi Dumnezeu. Panteismul seamănă cu politeismul (credinţa în mulţi dumnezei), dar îl şi depăşeşte, învăţând că toate sunt Dumnezeu. Copacul este Dumnezeu, stânca este Dumnezeu, animalul este Dumnezeu, cerul este Dumnezeu, soarele este Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu, tu eşti Dumnezeu şi aşa mai departe. Panteismul este ipoteza din spatele multor culte şi pseudo-religii, precum budhismul şi hinduismul, diferitele culte care promovează totalitatea şi unitatea, închinătorii la Mama Natură şi altele de acest fel.
40
este împreună-veşnic cu Dumnezeu. Acest lucru îl spunea Platon: anume că sufletele omeneşti sunt veşnice, aşa cum şi Dumnezeu este veşnic; prin urmare sufletele omeneşti sunt împreună-veşnice cu Dumnezeu1.
însă acest lucru este inacceptabil! Nu există nici o creatură care să fie veşnică. Şi, de vreme ce sufletul nostru omenesc, duhul nostru este creatură, este un lucru creat, zidit, care are început, atunci nu poate fi veşnic. Faptul dacă va trăi sufletul omului în veşnicie aceasta se va întâmpla nu pentru că prin firea lui sufletul este nemuritor, ci pentru că Dumnezeu voieşte să fie nemuritor.
Această teză, anume că sufletul este nemuritor, este una platonică. Sufletele prin firea lor nu sunt nemuritoare, de vreme ce sunt creaturi şi au un început. Tot ceea ce are un început are şi un sfârşit. Astfel, dacă sufletul nu are sfârşit, este pentru că aşa voieşte Dumnezeu. Şi dacă lumea, universul nu are sfârşit, este pentru că Dumnezeu voieşte să-I înnoiască, să-l transfigureze, ca să nu se piardă, aşa cum am discutat în lecţiile noastre despre cosmologia creştină. Astfel, creaţia rămâne întrucât Dumnezeu voieşte aceasta, iar nu pentru că ea este prin firea ei nemuritoare2.
în consecinţă, doar Dumnezeu este nemuritor, prin fire nemuritor, aşa cum spune Apostolul Pavel, „singurul care are nemurire”3. Este singurul care posedă nemurirea de la Sine însuşi; prin firea Lui este nemuritor.
în ceea ce ne priveşte pe noi, vedem faptul că Dumnezeu noa creat. Cum ne-a creat? Fiţi atenţi aici la o imagine foarte frumoasă. O, cât este de frumoasă… cât este de frumoasă…! Dumnezeu ne-a făcut cu mâinile Lui!… Dumnezeu nu
1 Cf. Cateheza a treisprezecea, nota 38.
2 Ibidem, nota 40.
3 1 Timotei 6,16.
41
are mâini, nici picioare, nici ochi, nici urechi; El este întreg mâini, întreg picioare, întreg ochi, întreg urechi1!…
Sfânta Scriptură ne spune că ochii lui Dumnezeu sunt de miriade de ori mai luminoşi decât soarele: „Ochii Domnului [sunt] de zeci de mii de ori mai luminoşi decât soarele”2. Dumnezeu le vede pe toate. Nu există nimic pe care să nu-l vadă, nu există nimic pe care să nu-l audă Dumnezeu. „Cel ce a sădit urechea, au nu aude, sau cel ce a plăsmuit ochiul, au nu înţelege?”3, grăieşte Sfânta Scriptură.
Doar insectele dacă le luaţi nu speciile, ci numărul insectelor care există pe pământ -, câţi ochi aţi putea număra?!… Iar dacă fiecare ochi de albină sau de muscă are câte şase mii de faţete sunt ochi compuşi -, atunci Acela Care a făcut ochii făpturilor nu vede?
Da, Dumnezeu este întreg ochi, întreg urechi, întreg mâini, întreg picioare!… Desigur, El nu are nici picioare, nici mâini, nici ochi; acestea sunt expresii antropomorfe. Dumnezeu le înţelege pe toate. Dumnezeiasca Lui fiinţă este cu neputinţă de înţeles. De altfel, aceasta este taina lui Dumnezeu, ceea ce este Dumnezeu. Este Fiinţa cea de necuprins cu mintea.
Fiţi atenţi aici la expresia că Dumnezeu a luat cu mâinile Sale material din materia preexistentă ca să ne plăsmuiască!
1 Cf. CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, Stromata a VII-a, cap. 11: „Fiul lui Dumnezeu nu Se depărtează niciodată de la postul Său de observaţie, nu Se împarte, nu Se desparte, nu Se mută din loc în loc, ci este totdeauna pretutindeni şi nu-i cuprins de nimic; este totul lumină, totul lumină părintească, totul ochi; vede pe toate, aude pe toate, cunoaşte pe toate, cercetează puterile prin puterea Sa”, traducere de Pr. D. Fecioru, în PSB 5, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 478. Sf. EPIFANIE AL CIPRULUI, împotriva ereziilor, împotriva ptolemaiţilor, PG 41, 557A: „fiind întreg gândire, întreg voinţă, întreg minte, întreg ochi, întreg auz, întreg izvor al tuturor bunătăţilor şi fără să cuprindă nici o patimă; căci Dumnezeu este…”
2 înţelepciunea lui Sirah 23,19.
3 Psalmii 93,9.
42
Ce înseamnă aceasta? înseamnă că Dumnezeu ne-a făcut cu mâinile Sale, aşa cum grăieşte foarte frumos Psalmul 118: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au plăsmuit”1! Aici avem minunata figură de stil hendiada, pe care o observăm, adică aceeaşi idee în două expresii. Aţi văzut? „M-au făcut şi m-au plăsmuit”.
Literatura ebraică este foarte bogată în această figură de stil numită hendiadă, şi mulţumită acesteia devine şi mai bogată întrucât foloseşte mai multe verbe şi substantive pentru a reda un înţeles. în acelaşi timp însă, în cadrul acestei mulţiplicităţi există şi o subtilă diferenţiere în expresie, pentru a nu fi exprimat totdeauna acelaşi lucru, ci şi ceva diferit. Această figură de stil, din perspectivă literară, reprezintă un element de bogăţie în cadrul limbii ebraice. Aşadar, mâinile Tale m-au făcut şi m-au plăsmuit. Aceasta ştiţi voi ce altceva mai înseamnă? O, ce înseamnă…! Să vă spun aceasta printr-un exemplu, ca să vedeţi cât de cald este lucrul.
Se poate ca tatăl vostru să vă fi spus cândva: „Ştii, copilul meu, că eu am muncit, şi te-am hrănit, şi te-am crescut?”… Să vă spună şi mama voastră: „Ştii, copilul meu, că eu cu mâinile mele te-am îngrijit?”… Care este diferenţa? Tatăl ne-a adus banii, şi suntem recunoscători. însă mama noastră cu mâinile ei ne-a crescut; cu mâinile ei ne-a hrănit, ne-a spălat, ne-a schimbat, ne-a culcat… Cu mâinile ei! Ştiţi ce denotă acest lucru? Denotă un interes special, denotă o anumită tandreţe, o anumită delicateţe… denotă foarte multe lucruri! De aceea, v-am spus, dacă la un moment dat cineva se adânceşte cu inima în aceste lucruri, va simţi în mod concret o căldură, o fierbinţeală… va simţi ceva special!
Cu această ocazie, am să vă spun ceva. Foarte multe fete, chiar dacă nu toate, ceea ce vă spun acum nu puteţi înţelege
1 Psalmii 118,73.
43
din trăirea voastră. Ştiţi când veţi înţelege toate acestea? Când veţi creşte şi veţi deveni mame.
Oarecând am citit o povestire, La ogorul secerişului, scrisă de Sotos Hondropoulos. Aveam vreo douăzeci şi şapte-douăzeci şi opt de ani. Se spunea în povestire că un preot, părintele Grigoris, avea un băieţel, şi pe acesta, întrucât îi murise preoteasa, l-a crescut singur. La un moment dat, acest băieţel a murit şi el. Era un om necăjit, un om curat, un om cinstit acest părinte Grigoris.
Citeam noaptea această povestire, din noapte în noapte, pentru că îmi rămânea foarte puţin timp peste zi. După ce am terminat de citit această povestire, s-a întâmplat următorul lucru: atât de mult m-am îndurerat de copilaşul părintelui Grigoris pentru că a murit, încât am început să plâng! Pot să vă spun că atunci am simţit un sentiment, sentimentul paternităţii pentru prima dată în viaţa mea… Pentru prima dată în viaţa mea!
Aceasta înseamnă că vine un moment când sentimentele suferă o plinătate, o umplere. Dacă la un moment dat veţi înţelege ce înseamnă faptul că Dumnezeu ne-a făcut cu mâinile Lui, atunci ştiţi ce veţi simţi? Că, pe de-o parte, ne-a făcut cu mâinile Lui, de altfel ne şi spune aceasta, dar, în principal, ne şi ţine în mâinile Lui! Acesta este lucrul cel mai important. Doriţi să vedeţi acest fapt?
Copilul mic are, desigur, simţire; are şi o anumită raţiune, foarte ponderată. Se simte relaxat în mâinile mamei sale. Dacă îl ia vreo femeie străină, începe să plângă. Ştiţi ce înseamnă acest lucru? înseamnă că pruncul înţelege faptul că numai mâinile mamei sale îi oferă siguranţă.
Acelaşi lucru simt şi eu, omul. întrucât ştiu că Dumnezeu m-a făcut cu mâinile Sale, atunci mă aflu şi în mâinile Lui. Dacă mă aflu în mâinile Lui, atunci de ce am a mă teme?
44
Am sentimentul siguranţei. Iar dacă am sentimentul acesta, într-o epocă în care alţi oameni nu-l au, atunci eu sunt un om privilegiat. Şi sunt un om privilegiat pentru că mă simt asigurat şi, prin urmare, sunt fericit.
Ce spuneţi, este un lucru mic acesta?… Copiii mei, este un lucru foarte mare acesta, e de ajuns numai să fie trăit acest lucru! Şi să nu uitaţi faptul că nu înţelegem numai cu mintea noastră, ci înţelegem cu întreaga noastră existenţă, cu toate simţurile noastre, cu întreaga noastră fiinţă. Aceasta vrea să însemne simt prin trăire; nu numai faptul de a înţelege cu mintea, ci şi cu întreaga mea existenţă.
Este atât de frumos acest lucru, anume faptul că Dumnezeu ne-a făcut cu mâinile Sale! Aceasta arată superioritatea omului, excelenţa lui, faptul că Dumnezeu ne-a făcut într-un mod special, deosebit. Aşadar, în vreme ce pentru fiecare creatură Dumnezeu a zis şi s-a făcut („şi a zis Dumnezeu: să fie lumină, şi s-a făcut lumină” şi celelalte), însă, urmând să-l facă pe om, îl face cu mâinile Sale!…
Am analizat expresia „şi a făcut”; acum venim la al doilea punct: „Dumnezeu”.
Când se zice că Dumnezeu l-a făcut pe om, înseamnă că omul este în întregime făptura unui Dumnezeu concret, înseamnă, de asemenea, că Dumnezeu l-a făcut pe omul întreg, iar nu o parte a lui; nu a făcut doar sufletul, nici doar trupul lui. atunci când spune că Dumnezeu a făcut omul, înseamnă că Dumnezeu a făcut omul întreg.
Poate că-mi veţi spune: „De ce? Există situaţia ca să nu fi făcut omul în întregime?”…
Da, da! Există o teză platonică, pe care au preluat-o şi ereticii, gnosticii, şi au făcut-o stindard, şi poate că încă există până astăzi, dar şi în buddhism există această teză, anume că Dumnezeu plăsmuieşte doar sufletele, iar diavolul, trupurile!
45
Să vă spun într-un mod mai rafinat: Dumnezeul cel bun face sufletele, în vreme ce Dumnezeul cel rău, cel întunecos, Dumnezeul materiei creează trupurile1.
Nu, copii; acestea sunt înşelări, sunt învăţături drăceşti! Dumnezeu este Cel Ce l-a creat pe om. Nu există un alt Dumnezeu. Unul şi singurul Dumnezeu l-a făcut pe omul întreg, aşadar a făcut şi sufletul său, a făcut şi trupul său2.
Astfel, dacă Dumnezeu a făcut omul, nu are cum să fie valid acest dualism în firea omenească, anume că sufletul aparţine unui creator, iar trupul, altuia. însă acest lucru are şi o anumită consecinţă: adică, faptul că trupul, dacă este creatura lui Dumnezeu, nu este prin firea lui rău.
însă unii spun că doar sufletul are valoare; iar trupul, nu. „O, sărmane, zic ei, trupul… e nimic!” Sau chiar mai rău, ei zic că trupul este tronul răului, este tronul dorinţelor!
Trupul este tronul răului şi al dorinţelor?… A, copilaşii mei, fiţi atenţi; trupul nu este nici tronul răului, nici nu este rău prin sine însuşi! Răul nu există prin fire; el se află în intenţie, în libera alegere. Tot ceea ce creează Dumnezeu este bun. Dumnezeu nu face fiinţe, făpturi rele3. Diavolul
1 Dualismul sau Diarhia este concepţia filosofică ce admite că lumea sau realitatea se bazează pe existenţa a două principii cu o radicală deosebire şi neasemănate (sensibil-inteligibil sau spiritual-material). în general, este vorba despre orice teorie care desparte lumea în două sfere şi neagă unitatea ei. Sferele în care se desparte realitatea sunt esenţial diferite sau opuse între ele, şi nu există nici un punct de legătură care să le unească şi să înlesnească tranziţia de la una la alta. Astfel, dualismul antropologic desparte omul în două elemente, în trup şi suflet. Orficii, pitagoreicii, Platon şi Plotin au fost adepţii unei astfel de teorii. Etica dualistă se mişcă în antiteza dintre bine şi rău. în general, această teorie filosofică caracterizează învăţăturile filosofilor care explică lumea pe baza a două principii sau puteri antagonice, dintre care una este bună, iar cealaltă este rea.
2 Cf. Numerii 16, 22; 27, 16. „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…” Vezi şi Slujba înmormântării şi a parastasului.
3 Nicăieri în cartea Facerii nu se face referire la crearea răului; tot ceea ce creează Dumnezeu este „bun (frumos) foarte”. Părinţii Bisericii subliniază acest lucru, în vreme ce se întorc împotriva maniheilor, care socoteau că răul este de sine existent. Pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, răul constituie lipsa binelui; el nu este de sine existent, nu are propria sa fire, nici propriul său ipostas (Cf. Despre facerea omului, PG 44, 184C. Vezi şi Sf. VASILE CEL MARE, Că nu Dumnezeu este autorul răului, PG 31, 84lb: „Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existenţei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui… Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui”, traducere de Pr. D. Fecioru, PSB 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 441). Sf. Athanasie cel Mare accentuează faptul că răul nu a preexistat; ci provine în mod secundar (cf. Cuvânt împotriva elinilor, PG 25, 6C). Pricina răului se află în mişcarea liberă (de sine stăpânitoare) a omului către ne-fiinţă. (Cuvânt împotriva arienilor, 1, PG 26, 117B: „Căci, întrucât firea celor născute [create] este schimbabilă…”) Vezi şi Cuvânt împotriva elinilor, PG 25, 8IC: „Căci, firea celor născute (create), aşadar, ca una ce-şi primeşte ipostasul din cele ce nu sunt, se găseşte într-o stare compusă schimbătoare şi neputincioasă, şi muritoare prin sine”. Sfântul Ioan Damaschin asemuieşte răul cu întunericul, în vreme ce binele este asemuit cu lumina. Izvor al luminii există, dar izvor al răului în mod sigur nu (Cf. împotriva maniheilor, PG 94, 1525CD).
46
este făptură, dar nu este o făptură, o fiinţă rea; el s-a transformat însă în răutate prin propria alegere. El însuşi a dorit să fie rău, viclean. A fost înger bun înainte de a deveni rău.
Aşadar, Dumnezeu nu face fiinţe (esenţe, firi) rele; prin urmare, trupul nu este rău.
Acestea pe care vi le spun acum sunt pe de-o parte teoretice, sunt, am putea spune, linia noastră de plutire, de navigare, dar au şi o nesfârşit de mare valoare practică. Să vă explic.
Spunem că femeia se află în timpul perioadei, este necurată. Însă ea este necurată după preceptele legii, iar nu necurată prin fire. Dumnezeu nu face nici o făptură necurată. Ce înseamnă necurată după lege! Dumnezeu, în legea Vechiului Testament, grăia că este necurată atunci când i se întâmplă aceasta sau aceea. Aşadar, după lege, nu dupăfiinţă, dupăfire
1 în Vechiul Testament, în special în Leviticul şi în Deuteronomul, există multe pasaje care se referă la necurăţia femeii din pricina scurgerii lunare de sânge; de altfel, este intensă polaritatea curat-necurat, care probabil este şi un ecou al tradiţiilor popoarelor învecinate, dar şi al concepţiei şi al cunoştinţelor medicale ale epocii cu privire la igienă. Toate acestea sunt codificate şi primesc certificare religioasă în Lege. însă, în Noul Testament, cu toate că este puternic elementul iudaic, distincţia curat-necurat, este anulată. Hristos Se atinge de leproşi, mănâncă în casele vameşilor şi desfrânatelor, o tămăduieşte pe femeia cu scurgere de sânge, care a îndrăznit să se atingă de marginea veşmintelor Sale, acceptă spălarea picioarelor Sale de către femeia păcătoasă, intră în pretoriu în ajunul Paştilor… Toate acestea trimit la întinarea cea după lege şi atrag după ele o pedeapsă în acord cu logica veterotestamentară, care Însă nu mai află teren în noua realitate a harului, în Biserică. (Sursa la: http://ihcologosnaf.blogspot.gr/2017/07blog-post7.html).
47
Sângele nu este niciodată necurat; el este purtătorul vieţii. Este atât de important, încât Dumnezeu a interzis oamenilor să bea sângele animalelor. Desigur, vom vedea că hrana oamenilor a fost din regnul vegetal. Oamenii au mâncat ulterior carne, însă Dumnezeu a iertat acest lucru, pentru că l-a acceptat.
Totuşi El le-a zis oamenilor: „Veţi mânca carnea animalului, dar nu veţi bea sângele animalului, nici crud, nici gătit. Veţi scoate sângele animalului, îl veţi vărsa, pentru că acesta îmi aparţine, întrucât este purtătorul vieţii”1.
Cuvântul lui Dumnezeu a fost Cel Care zicea acestea. Nu este momentul potrivit să vă vorbesc despre aceasta; totuşi, este un element foarte important. Numai aceasta am să vă spun acum: din tot ceea ce dă (concesionează) Dumnezeu, oricât de bogat ar fi ceea ce dă (concesionează), totdeauna păstrează ceva şi pe seama Sa. Aşa cum va spune: „V-am făcut un întreg Paradis; mâncaţi orice doriţi. Fiţi atenţi însă: numai din rodul unui singur pom să nu mâncaţi”2. Totdeauna păstrează ceva pentru Sine!
El zice de asemenea: „în toată vremea mănâncă ceea ce doreşti. Dar în anumite zile nu vei mânca tot ceea ce doreşti; acestea îi aparţin lui Dumnezeu”. însă, atunci când ne spune
1 Cf Facerea 9, 3-4; Leviticul 3,17.7,25.17,14; Fapte 15,29.
2 Cf. Facerea 2,16-17.
48
ca miercurea şi vinerea să nu mâncăm, carne să zicem, nu înseamnă că în ziua aceea carnea este în mod real necurată, ci din perspectivă juridică (legală)1 este necurată, adică porunca Lui ne spune să nu mâncăm2.
De pildă, atunci când femeia naşte, spunem că timp de patruzeci de zile este necurată. Ce vrea să spună prin termenul necurată. Din perspectivă juridică este necurată (legală), iar nu din latura fiinţei. Dumnezeu nu face nimic necurat, şi nici o femeie nu trebuie să aibă vreun sentiment de inferioritate că este necurată3.
Nu este acum momentul să vă fac o analiză deplină a acestei teme; numai acest lucru doresc să vi-l spun, anume că atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, trup şi suflet, înseamnă că tot ceea ce a făcut este curat, este bun, pentru că El însuşi este bun; şi nu este aici loc de vreun dualism, de prezenţa celor două principii dualiste, în ceea ce priveşte facerea omului.
1 Adică din perspectiva legii, a canoanelor bisericeşti (nari).
2 Postul din zilele de miercuri şi vineri, împreună cu postul din Marea Patruzecime (al Paştilor) sunt cele mai vechi şi singurele posturi care au o acoperire universală, adică au fost validate prin Canoanele unui Sinod Ecumenic (69 al Sfinţilor Apostoli, 5 al Sinodului I şi 2,9 şi 89 ale Sinodului VI). Celelalte posturi consacrate ale anului bisericesc se bazează pe Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre, care şi aceasta este puternică şi validă.
3 Cf. Dispoziţiile Apostolice, cartea aVI-a, EPE114,1, cap. 27-30: „Unirea soţilor, lohiile, curgerea lunară şi scurgerea de sămânţă din timpul somnului nu pot întina firea omului şi să-l despartă de Sfântul Duh”. „Pentru aceasta, femeie, să nu te îndeletniceşti cu aceste nebunii, ci totdeauna să-L cinsteşti pe Dumnezeu Care te-a creat şi să I te rogi Lui. Să cercetezi voia Lui şi să nu osândeşti curăţia trupească, unirea dintre soţi, naşterea sau pierderea (fătului). Aceste feluri de observaţii sunt iscodirile oamenilor lipsiţi de minte”. „Nu este curăţirea trupească a femeii lucru de scârbă la Dumnezeu, Care astfel a iconomisit să se întâmple la fiecare treizeci de zile”. „Şi Domnul în Evanghelie nu a alungat-o pe cea cu scurgerea de sânge, ci dimpotrivă, a tămăduit-o, spunându-i: Credinţa ta te-a mântuit”. „Nu căutaţi la cele ale legii şi ale firii, socotind că vă veţi întina prin acestea şi să nu luaţi aminte la învăţăturile iudaice”.
49
încă şi atunci când se spune aici faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om, avem şi o confruntare, o separare, între Dumnezeu şi om; ceva este Dumnezeu şi altceva este omul. Nu se confundă aceste două realităţi. Dumnezeu este Creatorul, iar omul este creatura.
Poate îmi veţi spune: „Ce însemnătate are acest lucru? Are cumva o mare însemnătate?” Da, pentru că astăzi, în materialismul în care am ajuns, se spune şi acest lucru înfricoşător consemnat inclusiv într-un dicţionar, într-un dicţionar materialist -: „Dogma că Dumnezeu l-a făcut pe om este adevărată, dar în sens invers!”… Adică? „Nu Dumnezeu l-a făcut pe om, ci omul L-a făcut pe Dumnezeu; prin fantezia noastră L-am făcut pe El şi altceva nimic!”1
însă adevărul este că Dumnezeu l-a făcut pe om. Iar acum Dumnezeu este înlocuit cu omul; ceva este Dumnezeu şi altceva este omul, Creatorul şi creatura, Ziditorul şi zidirea.
Acestea nu se confundă, aşa cum se confundă în budhismul panteist. Vedeţi, iau toate tezele care circulă, şi pe ale materialismului, şi pe ale panteismului, acestea care sunt susţinute astăzi, astfel încât să fiţi totdeauna informaţi cu privire la tot ceea ce auziţi sau la tot ceea ce citiţi.
Să vedem şi un al treilea punct: „Şi a făcut Dumnezeu pe om”. Ce înseamnă om Adevărata etimologie a cuvântului este necunoscută. Unii spun că provine de la „stau drept” sau „cel ce priveşte spre cele de sus”2; cu toate acestea, se pare că adevărata etimologie a cuvântului este necunoscută3.
1 Cf. Micul Dicţionar Filosofic completat, ROZENTAL Mark M.YUDIN PA vel, Ed. K. Anagnostidis, Athena, 1963.
2 Aici este vorba despre etimologia cuvântului grecesc Mpcrtoţ, care îşi AI ( o posibilă origine în expresia ăvw Spwncw, adică „cel ce priveşte spre cele de sus sau spre cer” (n.tr).
3 Cuvântul „om” (ătâpoynoţ) foarte probabil provine de la ăvrip (genitivul lui ăvfydţl„bărbat”) + witacela care are înfăţişare de bărbat.
Potrivit lui Socrate, cuvântul ăvfycoTtoţ („om”) provine de la ăvafyelâ omite, adică, observă omul cu mare atenţie cele ce a văzut (PLATON, Cratylos, 399c).
50
Fiţi cu luare-aminte ca să vedeţi ceva ce are o foarte mare însemnătate. Etnologii şi lingviştii, după cum ştiţi, au în faţa lor limbile tuturor neamurilor şi examinează multe elemente, iar concluziile lor de multe ori ne sunt foarte utile. în limba unui anumit popor poate să se păstreze ceva important. în cuprinsul unui cuvânt se exprimă uneori un anumit adevăr. De aceea, niciodată să nu trataţi cu indiferenţă limba, oricare limbă. Dacă veţi privi anumite cuvinte din perspectivă lingvistică, veţi vedea că există elemente comune corespondente în alte limbi europene. Să zicem „tată” (patir) pe care îl întâlnim la Homer, în franceză este pere saupater, în engleză father, în germană, în spaniolă şi în italiană, pater. Ceva corespunzător avem şi pentru cuvântul „mamă” (mitir Dar există şi foarte multe cuvinte care, deşi par străine, ele au o provenienţă grecească; nu au venit din afară în Grecia, ci sunt greceşti care au ieşit în afară şi apoi au revenit.
Fiţi atenţi, în ceea ce priveşte acest aspect, în dialectul lakonian femeii i se spunea om (v ăvfycoTEOţ om cu articol feminin). Pe aceia dintre voi care sunteţi filologi vă trimit la dicţionarul Liddell-Scott, ca să vedeţi articolul.
Aşadar, lakonii au modificat acest y dvfycoTEOţ (om), l-au făcut r) ăvfycom) (om cu articol feminin)! la ăvfy corni era femeia. „Aha, prin urmare, femeia este om”!
Pentru noi, acest lucru este de la sine înţeles; însă au existat epoci în care femeia nu era considerată a fi om. Nu în toate epocile istoriei femeia a fost socotită om. Şi v-am vorbit atât de amănunţit, atât cât rezistaţi voi să ascultaţi, tocmai ca să înţelegeţi că şi femeia este om. Aşadar şi bărbatul este om, şi femeia este om.
1 Cf. Marele Dicţionar al Limbii Greceşti Liddell-Scott, ediţia I, Ed. Oxford University Press, 1843, p. 63.
51
Aş vrea să înţelegeţi cât de tardiv au ajuns unii cu feminismul lor să descopere şi să proclame faptul că femeia are drepturi ca şi bărbatul!
Spre groaza lor!… Cu mii de ani înainte, aceste lucruri erau scrise, şi mai ales în cartea pe care ei înşişi o ignoră cel mai mult, în Sfânta Scriptură! Aceste lucruri sunt consemnate în Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură este aceea care păstrează adevăratul feminism, adică adevărata stare a femeii, adică umanitatea ei, faptul că femeia este om.
Vom vedea că Sfânta Scriptură se referă la femeie, şi mai ales, de la cuvântul bărbat ăvfyaţ, o numeşte pe femeie
sau 7] ăvfylţ, adică a bărbatului ăvfytâoţ1. Aceasta arată faptul că şi femeia este tot ceea ce este şi bărbatul din perspectiva noţiunii de om. Voi reveni la această temă, însă v-am spus-o şi acum profitând de ocazie.
Este semnificativ faptul că bărbatul şi femeia au în mod cert diferenţe trupeşti, pentru că acestea trebuie să slujească unor scopuri speciale a ceea ce numim sex, sexul masculin şi sexul feminin. Vă impresionează faptul că limba greacă are cuvântul suflet genul feminin şi pentru bărbat, şi pentru femeie? Eu, care sunt bărbat, voi spune sufletul (genul
1 Desigur că etimologia expusă aici de părintele Athanasie este cea a cuvântului „om” din limba greacă şi nu se acoperă cu cea din limba română, Însă este util să o redăm pentru a înţelege care este perspectiva Sfintei Scripturi asupra omului (n.tr.).
2 Cuvântul „Adam”, în limba ebraică X7D (adam), este un termen neutru care înseamnă „om”, iar nu în mod concret bărbat. în textul ebraic toate referinţele la Adam sunt neutre, până la momentul în care Dumnezeu ia coasta din trupul lui Adam şi face femeia, în ebraică KK77 (ishah). Numai în acest punct Adam este numit bărbat, în ebraică X (ish). Cuvântul ish provine de la rădăcina XW, care înseamnă „putere”, iar cuvântul isha de Li rădăcina XIV, care înseamnă „slăbiciune”. Cuvântul ebraic în (ishah) subînţelege provenienţa sa din cuvântul XW (ish), ceva care se aseamănă în limba greacă cu termenii ăvfyiţ („femeie”) şi ăvfyaţ („bărbat”), precum şi cu cuvintele din limba engleză woman şi man.
52
feminin) meu, dar şi femeia va spune la fel, sufletul (genul feminin) meu. Nu vă impresionează acest lucru?
V-am spus că limba vine să descopere de multe ori multe lucruri. în cuprinsul ei există multe taine, ceea ce numim tainele tradiţiei omenirii; adică cum au înţeles un anumit lucru; sau, încă, cum au început anumite lucruri, anumite situaţii, anumite evenimente, care au trecut în etimologia unor cuvinte. Iar acum noi, prin etimologia unui cuvânt, descoperim rădăcinile şi originea unei situaţii. De aceea Lingvistica este foarte importantă şi trebuie s-o studiem.
Aşadar, bărbatul şi femeia sunt egali, sunt acelaşi lucru, iar în faţa lui Dumnezeu sunt la fel. Am să vă spun doar un lucru, şi să vi-l amintiţi, în practică de-acum, în Creştinism: Nu există Evanghelie bărbătească şi Evanghelie femeiască, ci există Evanghelia. Prin urmare, şi bărbatul, şi femeia în faţa lui Dumnezeu sunt egali1.
1 Cf. Matei 19,4; Marcu 10,6: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?”. Romani 3, 32: „Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire”. Galateni 3, 28: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”. Sf. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântul 37, PG 36,289CD: „Iată cât de dreaptă este legiuirea [dumnezeiască]! Unul este Ziditorul bărbatului şi al femeii, dintr-un trup sunt amândoi, după un singur chip [sunt făcuţi], o singură lege, o singură moarte şi o singură înviere [există pentru amândoi]. De asemenea, din bărbat şi din femeie am fost făcuţi; una este şi datoria pe care feciorii o au faţă de părinţi… Dacă vei cerceta, vei găsi şi lucruri mai rele. A păcătuit femeia? Acelaşi lucru a făcut şi Adam. Pe amândoi i-a făcut şarpele să cadă sub osândă. Nu se arată unul a fi mai slab, iar celălalt mai puternic. Poate şi pe cele mai bune doreşti să le cercetăm? Prin Patima Sa, Hristos pe amândoi îi mântuieşte. S-a întrupat cumva [Hristos] pentru bărbat? Acelaşi lucru s-a făcut şi pentru femeie”, trad, de Nicuşor Deciu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2019, cp. 6-7, pp. 251-252. Sf. COSMA AL ETOLULUI, învăţătura a VII-a: „Aşa cum Ioachim şi Ana nu au preţuit mai mult masculinul decât femininul, aşa şi nobleţea voastră să nu preţuiască mai mult copiii de parte bărbătească decât pe cei de parte femeiască, pentru că toţi făpturile lui Dumnezeu sunt” ş.a.
53
Ne mai impresionează şi altceva. Atunci când Dumnezeu a creat toate făpturile, a zis să se facă peştii, târâtoarele, să se facă zburătoarele, fiarele, dar şi bovinele, adică acelea pe care mai târziu omul le va îmblânzi. Fiţi atenţi însă: nu dă nume nici unui animal, ci le ia în marile categorii, pe care vi le amintiţi din lecţiile despre cosmologie1 pe care le-am făcut. Nu rosteşte nici un nume. Vom vedea mai târziu că Adam a fost chemat să dea nume animalelor; să spună: „tu te vei numi pisică, pe tine te numesc câine, tu leu, tu şarpe…”, şi aşa mai departe2. Ştiţi voi ce valoare are acest lucru? Oho!… Atunci când vom ajunge acolo, veţi vedea ce valoare are acest lucru! însă aici, în mod special pentru om, este dat nume. Care nume? Om. Aţi auzit? Este dat numele de om
Ia spuneţi-mi, vă rog: câte specii de animale avem? Foarte multe. Câte specii de peşti avem? Foarte multe. Câte specii de oameni avem? Nu avem multe specii; avem un singur om; avem omul, şi nimic altceva. Aceasta înseamnă că macroul (peştele) poate nu are nimic de-a face cu plevuşca, dar negrul din Africa are o relaţie directă cu albul Europei; pentru că negrul din Africa este la fel de om ca şi omul din Europa. Ca tine!… Nici mai mult, nici mai puţin! Ce spuneţi? Are aceasta vreo valoare socială? Dacă are o valoare?… Are o valoare extraordinară!… Are o valoare necuprins de mare3!
Aceasta arată, copii, că aici, atunci când Dumnezeu dă numele om, înseamnă că omul are parte de un act creator deosebit, şi toţi oamenii sunt oameni!
1A se vedea Cateheze la Facere, vol. 1 (n.tr.).
2 Cf. Facerea 2, 19-20.
Deosebirile rasiale constituie un fenomen străvechi. Prin acest termen ne referim de obicei la cazurile în care există o criză în relaţiile de convieţuire dintre albi şi negri. Cu toate că acest termen nu se referă doar la o categorie specifică de relaţii, ci la ceea ce este mult mai larg, cum ar fi concepţia cu privire la existenţa discriminării axiologice a unei rase faţă de alta sau a unui neam faţă de altul. Amintim şi opinia despre superioritatea calitativă a rasei ariene care a condus, printre altele, la cel de-al Doilea Război Mondial.
54
într-adevăr, fiţi atenţi, expresia este construită la numărul singular; spune: „să facem om”, şi apoi, priviţi aici ceva ce este incorect sintactic: „Şi a făcut Dumnezeu pe om,… bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” A, prin urmare bărbatul este om, dar şi femeia este om! Şi bărbatul, şi femeia sunt oameni. Şi apoi zice: „şi i-a făcut pe ei”, la numărul plural, i-a făcut pe ei bărbat şi femeie. Însă omul este unul. Această relatare la singular arată faptul că a fost făcut un singur om, Adam. Şi Adam vrea să însemne întâiulplăsmuit1. Dar vom ajunge şi la numele lui, şi vom discuta mai multe aspecte. Deci albul, şi negru, şi galbenul să rămânem la aceste trei rase sunt oameni.
Ştii, noi, albii privilegiaţi… europenii, avem înăuntrul nostru foarte multă mândrie; am creat, în toată istoria, un rasismacesta este un lucru groaznic! Deci, când europenii, odată cu Columb, au mers în America şi au găsit băştinaşii de acolo, cei cu pielea roşie, pe incaşi2, au socotit că aceia sunt alţi oameni, inferiori, şi că aceia trebuiau să slujească rasei albe. După aceea, când europenii s-au stabilit în America, prin acele migraţii succesive din Europa, a început şi comerţul cu sclavi.
Au strămutat negrii din Africa, după ce i-au prins ca pe nişte fiare, pentru care făceau gropi şi în care cădeau de obicei leii şi celelalte animale, şi i-au cărat apoi în calele corăbiilor, în condiţii grele! Dumnezeu ştie cât de puţini
1 Gr. TEpWTdickourTOţ, adică „întâiul plăsmuit”; traducerea consacrată la noi este „protopărintele”, şi arată faptul că Adam este părintele neamului omenesc, în vreme ce termenul original se raportează la actul creaţiei, la primatul zidirii lui Adam (n.tr.)
2 Inca a fost o civilizaţie şi un imperiu din America de Sud din perioada de dinainte de Columb, care s-a prăbuşit odată cu cucerirea Lumii Noi de către spanioli. Avea capitala la Cousco în zona Perului de astăzi. Pe o întindere de la Ecuator până în Chile şi Argentina trăiau mai mult de două sute de neamuri. Imperiul Inca începe în jurul anului 1100 d.Hr. şi ajunge până în secolul al XV-lea, atunci când este cucerit de spaniolul Francisco Pizarro.
55
au mai ajuns în America, că acolo erau îngrămădiţi ca nişte animale, adică i-au zăvorât în calele corăbiilor şi au bătut uşile în cuie… i-au aruncat acolo înăuntru! Boli, foame, sărăcie… I-au dezrădăcinat pe aceşti oameni din pământul lor şi i-au strămutat în America, ca să-i vândă în târgurile de sclavi. Citiţi cartea Coliba unchiului Tom, a lui Harriet Beecher Stowe, ca să vedeţi fresca ticăloşiei rasei albe. Şi ştiţi pentru ce? Pentru că ei credeau că rasa neagră ar trebui să slujească rasei albe!
Dar în America există încă diferenţe rasiale. Auziţi! încă mai există! în special în regiunile sudice, mai exact în statele sudice. Acolo, negrul nu intră în tramvai şi în autobuz, în instituţiile civile ale oraşului, împreună cu albul. Un negru nu poate intra într-un restaurant unde mănâncă un alb! Negrul nu poate merge la universitatea la care merge albul! V-am spus că acest lucru se întâmplă mai ales în statele sudice ale Statelor Unite ale Americii. Negrul nu trebuie să meargă la fântâna satului unde merge albul1!
îmi amintesc de un grec, cleric, şi foarte educat pe deasupra, pe care l-am întrebat odată, oare de ce să nu ia apă negrul de la fântâna (hidrantul) de la care va lua şi albul, şi mi-a răspuns: „Bine, vă bateţi joc de mine? Aceştia sunt nişte oameni împuţiţi!… Purşisimplusuntîmpuţiţi?!”… Din păcate, există această discriminare, care arată cât de mult păcătuim împotriva lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Scriptură spune aici „să facem om”. V-am spus că Sfânta Scriptură este un cod care ne oferă adevărul întreg, în afara părerilor oamenilor. Dumnezeu l-a făcut pe om. Atât negrul, cât şi galbenul şi
1 Trebuie să spunem că aceasta era realitatea epocii în care părintele Athanasie îşi ţinea catehezele, adică în anul 1983. în cotidianul nostru recent lucrurile s-au schimbat radical, mai ales după anul 2013, atunci când a apărut mişcarea progresistă Black Lives Matter (BLM), care aproape că a inversat situaţia descrisă aici de părintele Athanasie (n.tr.
56
albul sunt oameni. Nu poţi spune că aceştia nu sunt oameni. Şi asta, cu adevărat, are o importanţă foarte mare, din punct de vedere practic şi social, aşa cum v-am explicat.
Prin urmare, nu ar trebui niciodată să subestimăm creaţiile lui Dumnezeu. Nu putem spune despre vreun om că este inferior. Nu putem spune să iau lucrurile şi mai particular în spaţiul nostru că noi suntem din capitala ţării, iar alţii sunt nişte ţărani provinciali… că noi suntem superiori, în vreme ce alţii sunt mai de neam prost!
Unul poate avea mai multă cultură decât celălalt, se poate purta mai civilizat; dar acestea nu sunt elemente care ar trebui să-i facă pe oameni să promoveze vreo discriminare între ei, pentru că este un păcat!
Dumnezeu, atunci când S-a făcut om şi a venit pe pământ, a spus ucenicilor Săi: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile”; şi, pentru a nu spune cineva care sunt aceste „neamuri”, adaugă şi completarea „până la marginile pământului”1.
Care sunt aceste „margini ale pământului”? Dacă pământul este rotund, sferic, are marginii Are extremităţi?
Cum să nu aibă?! Dacă mergi sus la Polul Nord, este o margine, sunt laponii. Şi acolo a ajuns Evanghelia! Iar Hristos a spus că trebuie să meargă şi acolo, şi în Alaska trebuie să meargă, şi în Insulele Pacificului trebuie să meargă, şi în Ţara de Foc, mai jos, în America de Sud trebuie să meargă… peste tot trebuie să meargă! De ce? Pentru că toate sunt creaturi ale lui Dumnezeu, toţi sunt oameni şi sunt chipuri ale Mi Dumnezeu, toţi se trag dintr-un singur om, Adam, pentru că din el se trage şi Eva, aşa cum vom vedea în continuare. Toţi sunt creaţii ale unuia şi singurului Dumnezeu şi toţi au drepturi egale în faţa luiDumnezeu.
1 Matei 28,19; Marcu 16,15; Fapte 1, 8.
57
Iată adevăratul umanism! Vedeţi, se tot vorbeşte despre umanism în vremea noastră, dar acest umanism este părtinitor, este mincinos, este filosofic, este fals, este netrebnic, conduce la războaie, conduce la exclusivism, conduce la exploatare. Adevăratul umanism însă vine din cuvântul lui Dumnezeu, din cuprinsul Sfintei Scripturi, acolo se întemeiază umanismul autentic.
Dar, pentru că timpul a trecut, copii, cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua duminica viitoare!
Duminică, 6februarie 1983
CATEHEZA A CINCISPREZECEA
Crearea celor două sexe. Caracterul „după asemănarea” din om. Noţiunea de om
Data trecută, copii, ne-am referit la crearea omului: „Şi a făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-a ftlcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”1.
Aici avem o creaţie, un act creator, special, în care Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. Această formulare ne face o deosebită impresie, anume că Dumnezeu I-a creat pe Om bărbat şi femeie. Aceasta înseamnă că omul se prezintă sub două forme, în două sexe, masculin şi feminin. Însă această realitate exprimă şi acest lucru, anume că şi bărbatul este om, şifemeia este om. Dacă am vedea un bărbat pe stradă, am spune un om-, dacă am vedea o femeie, am spune din nou un om. Deci, bărbatul este şi el om, şi femeia este om.
După cum sesizaţi, această precizare este foarte importantă, deoarece au existat epoci când a fost pus la îndoială faptul că o femeie este făptură umană. Totuşi, vedeţi că aici, în Sfânta Scriptură, deja din secolul al XV-lea î.Hr. şi aceasta este spre cinstea ei, este stabilit faptul că femeia este om.
Dacă citiţi istoria secolelor de dinaintea lui Hristos, ca să nu mai vorbim de istoria epocii Mântuitorului, la cincisprezece secole de la scrierea cărţii Facerii, veţi vedea care era
1 Facerea 1,27.
60
poziţia femeii şi cum era considerată această făptură care se numeşte femeie. Deoarece aceste abuzuri au avut loc tocmai pentru că omul şi-a pierdut destinaţia şi nu a mai avut criteriul revelaţiei lui Dumnezeu, de aceea a privit femeia ca pe un obiect, şi nu ca pe o persoană umană.
Tragedia este aceea că astăzi, deşi Creştinismul a fost cel care a descoperit faptul că şi bărbatul este om, şi femeia este om, în numele acestei egalităţi a celor două sexe am lepădat Creştinismul, de parcă Creştinismul ar spune contrariul!… Şi totuşi, cineva poate vedea cum sunt aşezate aceste lucruri în Creştinism.
Am putea spune că prima dovadă a egalităţii celor două sexe este că ambele sunt oameni, sunt făpturi umane. Acest aspect are multe de spus. O a doua dovadă (pe care nu o voi analiza în acest moment, ci puţin mai jos, dacă vom avea timp) este aceea că şi bărbatul, şi femeia sunt chip al lui Dumnezeu. Exact aici se găseşte egalitatea bărbatului şi a femeii, în aceea că atât bărbatul, cât şi femeia sunt oameni şi că ambii constituie chipul lui Dumnezeu. Acum, din moment ce sexele sunt diferite, vor fi diferite şi rolul, şi poziţia bărbatului şi a femeii; este ceva firesc. De pildă, să presupunem că eu sunt profesor, iar voi sunteţi elevi. Că eu vin şi ocup acest loc aici pe scaun, în timp ce voi staţi în bănci. Ei bine, această diferenţă nu înseamnă că eu sunt ceva mai mult decât voi, iar voi sunteţi ceva mai jos decât mine; pur şi simplu această diferenţiere se referă la un anumit rol, la o anumită poziţie, la o anumită temă, la o anumită slujire.
Totuşi, vezi cât de mult ne-am încurcat când nu avem drept criteriu revelaţia cuvântului lui Dumnezeu? Ajungem să spunem: „Ah, ce poartă bărbatul? Pantaloni; şi eu, femeia, voi purta pantaloni!… Bărbatul îşi tunde părul; şi eu, femeia, mă voi tunde!…
61
Măi, săracă femeie… ai motive să fii distinctă, deosebită, de bărbat. Ai motive, şi sunt tocmai acelea care te fac femeie. La fel şi bărbatul, are motive să se distingă de femeie, şi ele sunt cele care îl fac bărbat.
Vedeţi cât de mult am încurcat lucrurile? şi vedeţi unde se doreşte să ajungem cu aceste egalităţi? La lucruri care sunt literalmente prostii. Credeţi-mă, sunt pure prostii! Dar sunt şi dăunătoare! Dacă ar fi doar nişte prostii, n-ar conta prea mult, ar fi doar prostii, dar sunt şi lucruri dăunătoare, şi aceasta este cu adevărat înfricoşător.
Desigur, şi bărbatul este păgubit în toată povestea aceasta, dar mult mai mult este păgubită femeia. Un bărbat este vătămat că are lângă el o femeie care se poartă ca un bărbat. Ca să nu mai spun că în epoca noastră avem şi bărbaţi care se poartă precum femeile! Şi, dacă se presupune că între bărbat şi femeie există o distanţă de doi metri metaforic vorbind, aceasta se desfiinţează. Femeia spune: „Voi face un pas spre bărbat, un metru, ca să devin un pic bărbat”. Bărbatul spune acelaşi lucru: „Voi face şi eu un pas de un metru spre femeie, ca să fiu puţin feminin…” Drept pentru care, în acelaşi timp, amândoi se întâlnesc, se identifică, şi nu mai există nici o diferenţă, nici o distincţie. De aceea, atât în îmbrăcăminte, cât şi în comportament, vezi că femeile se masculinizează şi bărbaţii se feminizează… Şi asta se numeşte egalitatea între sexe! Totuşi, aceasta nu este egalitatea sexelor, este o caricatură1. Ascultaţi ce am spus: aceasta este o caricatură! Este ceva de neînţeles, ceva groaznic, cu consecinţe atât în viaţa bărbatului, cât şi în cea a femeii.
1 O caricatură (din termenul italian caricatura) este: a) imitarea nereuşită a unui model, b) un plan nereuşit, c) o schiţă care reprezintă persoane sau Lucruri printr-o denaturare comică, astfel încât să provoace râsul şi d) O prezentare comică.
62
Să revenim. Aşadar, Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. Uită-te la ce spune: „Dumnezeu l-a făcut pe om”, pune numărul singular, om, iar apoi: „bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”, pune un plural, adică pe ei.
Ştii ce înseamnă asta? Că, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, El a făcut separat bărbatul şi separat femeia. Aveţi grijă să vedeţi cum este formulat. Totuşi, dacă l-am lua fără pronumele pe ei, atunci am crede că aceeaşi persoană ar fi bărbat şi femeie, de aici spunem bărbatfemeie, adică atât bărbat, cât şi femeie. Cu toate acestea, cu acest plural, „pe ei”, arată că unul este bărbatul şi altul este femeia.
îmi veţi spune: Dar ar fi posibil ca aceeaşi persoană să fie bărbat şi femeie?
Da. Întâlnim aceasta la plante, aşa-numiteleplante monocotiledonate, pe care poate le cunoaşteţi de la Botanică. Nu este vorba de plante dicotiledonate, ci plante monocotiledonate. într-o singură floare există atât caractere masculine, cât şi feminine. Vă amintesc lucruri de la Botanică, este foarte simplu. Când avem pistilul şi ovarul, avem, ca să spunem aşa, partea feminină a plantei. Când avem stamine şi polen, avem partea masculină a plantei. Deci, aceeaşi plantă poartă ambele sexe1.
Cu toate acestea, în timp ce plantele au ambele genuri, la oameni nu există în acelaşi fel. De ce oare nu există?
Aici veţi vedea ceva foarte interesant.
1 Monoica (o singură casă) se numeşte planta care la acelaşi individ prezintă atât flori masculine, cât şi feminine, în aceeaşi plantă (de exemplu, mesteacănul). Dacă florile sunt hermafrodite, se mai numeşte, de asemenea, monocline (un singur pat), adică monoic monocline. Cu toate acestea, dacă florile masculine şi feminine sunt în locuri diferite (întotdeauna pe aceeaşi plantă), se mai numeşte şi dicline (două paturi), adică monoic dicline (o singură casă cu două paturi). O plantă dioică (două case) se numeşte planta care are două părţi diferite pentru fiecare sex; unele sunt masculine şi altele feminine, de ex. kiwi, fisticul etc. Astfel de plante sunt rare.
63
Dumnezeu a separat cele două sexe, pentru a stabili căsătoria, desigur, în perspectiva căderii în păcat, aşa cum vom vedea puţin mai jos, dar şi pentru că a vrut în acest fel să creeze o comuniune a iubirii între doi oameni. Căci, dacă fiecare om ar fi fost suficient sieşi, atunci fiecare om ar fi fost singur. Însă, atunci când este creată nevoia ca două persoane să fie prezente pentru ca o a treia persoană să vină în lume, în acest fel se naşte sentimentul de comuniune, de iubire1!
Ştii cât de mare este acest lucru? Am să vă spun cât de mare este. Desigur, acesta nu este singurul în actul creaţiei omului, dar este foarte vizibil.
Omul, de la comuniunea sa prin căsătorie, ar fi trebuit să aibă o creştere, să se înalţe la o altă comuniune, la comuniunea sa cu Dumnezeu. Din acest motiv, în Vechiul Testament nu mai puţin şi în Noul Testament se spune că Dumnezeu este Mire, în vreme ce poporul Său, Israel, este mireasă, iar în vremurile noastre, mireasă este Biserica. Adică, Biserica este mireasa, iar Hristos este Mirele2.
1 Cf. Arhim. Athanasie MYTILINEOS, Taina Căsătoriei, Ed. Sfânta Mănăstire Komniou, Stomio, Larisa, 2011.
2 în Vechiul Testament, scriitorii sfinţi descriu relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israil prin scene preluate din viaţa conjugală, Dumnezeu este mire şi poporul, mireasă. Prorocul Osie îl descrie pe Dumnezeu ca mire al poporului Său, dar Isaia menţionează în mod caracteristic: „Şi în ce chip locuieşte tânărul cu fata, aşa vor locui fiii tăi cu tine; şi în ce chip se veseleşte mii ele de mireasă, aşa se va veseli de tine Domnul” (65, 5). Cu toate acestea, adevărata relaţie de iubire a lui Dumnezeu cu umanitatea este descrisă într-un mod artistic şi desăvârşit în Cântarea Cântărilor, care exprimă relaţia dintre un tânăr şi o tânără. în Noul Testament, această temă este dezvoltată mult mai mult: Mirele este Cuvânt Care S-a făcut om, iar mireasa Lui este lumea. Primul, înaintemergătorul îl descoperă pe Iisus ca Mire şi pe sine însuşi ca prieten al Mirelui (Ioan 3, 29): „Cel ce are mireasă este mire, iar Prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul Mirelui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit”. în pildele Sale, Iisus arată că prin El Dumnezeu devine Mirele cel aşteptat. în Epistola către Efeseni, Apostolul Pavel caracterizează pentru prima dată Biserica drept mireasa lui Dumnezeu, care constituie un singur trup cu Hristos! Iar în Apocalipsă, sfântul autor descrie Biserica în chip simbolic ca pe o cetate care se coboară din cer îmbrăcată ca o mireasă, care urmează să meargă la Mirele ei. La sfârşitul cărţii există o puternică simbolistică a mirelui ceresc, Iisus, şi a miresei Sale, Biserica, a căror nuntă va fi fără sfârşit, veşnică.
64
Amintiţi-vă de parabola celor zece fecioare: „Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!”1
De aceea Biserica noastră în primele zile ale Săptămânii Mari cântă „Iată, mirele vine în miezul nopţii…” Care mire? Mirele Bisericii, pentru că această relaţie este o relaţie de iubire, o relaţie de comuniune.
Din acest motiv, Apostolul Pavel spune că Taina Căsătoriei se referă la taina unirii lui Hristos şi a Bisericii, pe care o numeşte marea taină-. „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică”2. Tipul3, modelul, acestei taine a unirii lui Hristos cu Biserica este unirea bărbatului şi a femeii în nunta omenească. Prin urmare, această unire, care este o comuniune a iubirii, are scopul nu de a rămâne acolo, ci de a crea o înălţare în iubirea cu Dumnezeu. Pentru că fiecare suflet este o mireasă, mireasă-suflet, care trebuie să fie legată de mirele ei, Hristos.
Observaţi vă rog, cuvântul suflet în limba greacă se construieşte cu genul feminin, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie. Acest lucru arată că sufletul meu şi sufletul tău, indiferent dacă eu sunt bărbat, iar tu eşti femeie, nu se disting după sex. Numai trupul se distinge după sex. Şi suflet se
1 Matei 25,6.
2 Efeseni 5,32.
3 Noţiunile de „typos” sau, mai simplu, „tip” (gr. rvTtoţ), care în sens literar înseamnă „urmă sau semn lăsat pe pământ ca rezultat al unei lovituri”, respectiv „antitypos” „antitip” (gr. avrirvitoţ), care semnifică un „lucru format după acelaşi chip, asemenea cu originalul, cu prototipul, sunt folosite în scrierile patristice, dar şi în Scriptură, pentru desemnarea raporturilor dintre creat şi necreat, Vechiul şi Noul Testament, realitate şi imitaţie a realităţii etc. în cazul de faţă înţelegem faptul că originalul, prototipul Nunţii omeneşti, aşadar al unirii dintre mire şi mireasă este unirea tainică dintre Mirele-Hristos şi Mireasa-Biserică (n.tr.).
65
construieşte cu genul feminin, în calitate de mireasă, ca să arate unirea ei1 cu Mirele Hristos.
Acest lucru este de mare însemnătate, copii, şi ar trebui să-l înţelegem, şi să-l simţim, şi să-l trăim, să aflăm, poate de la o vârstă tânără la care sunteţi şi voi, faptul că nunta nu constituie un scop de bază al vieţii, ci este un mijloc pentru cineva pentru un scop mai mare, pentru un ţel ce ţine de lumea de dincolo.
Foarte mulţi oameni cred că căsătoria constituie un hotar şi un scop în viaţa lor; ei cred că vor avea o plenitudine în viaţa lor şi că îşi vor îndeplini tot ceea ce vor avea de făcut în viaţa lor dacă se căsătoresc şi dacă mai şi reuşesc în latura lor profesională. Dacă realizează aceste două lucruri, cred că au realizat totul. Ei spun: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”2! „De-acum pot să mor, pentru că sunt foarte mulţumit de viaţa mea. Mi-am făcut familie, am făcut copii, I-am crescut, am realizări profesionale… ce altceva îmi mai pot dori în viaţă?”…
Bre, sărmanilor oameni… o, sărmanilor oameni… acestea constituie scopul vieţii, oare aceste lucruri îl constituie?… Dar acestea sunt elemente temporare, ale veacului prezent, şi, aşa cum v-am explicat mai devreme, limitate. Dumnezeu nu a făcut aceste lucruri ca să ne facă să uităm de El, ci le-a făcut ca să fie drept scară, trepte, să urcăm spre El. Adică, avându-l ajutor pe celălalt om, prin căsătorie, să ne ridicăm La O altă relaţie, la relaţia noastră cu Dumnezeu!
O poezie frumoasă a lui Veri tis spune: „împreună vom păşi mână în mână, pe această cale, care la îndumnezeire
1 Aşadar, în limba greacă pronumele de aici „el” este valabil şi pentru suflet (care este de genul feminin) (n. tr.).
2 Luca 2,9.
3 Sf. IOAN DAMASCHIN, EPE 19, 1, 139: „Veacul prezent se numeşte AL FIECĂRUI om… întreaga viaţă prezentă”.
66
ne va duce”1. Asta este!… Ţinându-ne de mână, fie în căsătorie, fie într-o comunitate de oameni, aceasta ne va duce la îndumnezeire! Să ajungem la părtăşia (comuniunea) cu Dumnezeu, pentru că aceasta va rămâne, în timp ce toate celelalte vor trece.
După cum veţi ajunge să cunoaşteţi, odată cu moartea, căsătoria se desface. Acest lucru este bine cunoscut. Aceasta înseamnă că nunta, căsătoria, este o formă2. aşa cum sunt şi fulgii de zăpadă, care au diferite forme geometrice, şi cad pe pământ, şi formează masele de zăpadă. Aceştia sunt formaţi din cristale de gheaţă rece; cunoaşteţi aceasta de la Fizică. Însă, când iese soarele, ei se desfac, se dizolvă şi pier. în acest fel, copiii mei, sunt şi cele despre care discutăm acum!
Această realitate, bărbat-femeie, este o formă a veacului prezent. Dumnezeu cunoştea faptul că această făptură pe care o va face după chipul Său va cădea, va păcătui, va rata ţinta şi va pierde din vedere destinaţia sa şi, în consecinţă, va muri. însă, întrucât universul a fost făcut pentru om, înţelegeţi că întreaga creaţie s-ar fi zădărnicit.
însă Dumnezeu nu voieşte să se zădărnicească ceea ce creează; nu voieşte însă să schimbe nici planul Său iniţial. (Este uimitor la ce măsură ajunge respectul luiDumnezeu faţă de libertatea omului!… Este de-a dreptul uimitor! Este ceva ce nici nu putem concepe.) Dumnezeu nu limitează libertatea, chiar dacă cunoştea faptul că Adam va cădea; dar ce face? Iconomiseşte un alt plan; iconomiseşte forma bărbat-femeie.
Şi, desigur, prin bărbat-femeie începe o întreagă aventură: este aventura istoriei, este ceea ce numim istorie. Ce este istoria?
1 Opera Poetică, „Vom păşi împreună”, Ed. Damascos, Athena, 1982, p. 131: „Această poezie care a fost şi ultima sa poezie se referă la unitatea pe care trebuie să o aibă nevoitorii de pe calea îndumnezeirii. Putem întotdeauna recunoaşte spiritul de luptă creştin în lucrările lui G. Veritis.
2 Cf. I Corinteni 7, 39; Matei 22,30-32.
67
Războaie, învălmăşeli, instabilităţi ale popoarelor, toate acestea… întreaga aventură a istoriei începe de la elementul libertăţii. Dumnezeu nu retrage acest element; îl lasă. Este ceva uimitor! însă forma căsătorie, bărbat-femeie, nu poate să rămână pentru totdeauna; va trece. Din acest motiv, copiii mei, atunci când va avea loc învierea morţilor, iar Dumnezeu va judeca lumea, pe oameni, nu va mai exista căsătorie! De aceea, Domnul a grăit în chip limpede că în împărăţia lui Dumnezeu oamenii nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii1. însă, atunci când spune „precum îngerii”, nu înţelege în mod sigur faptul că nu vom avea trup omenesc precum îngerii, care nu au un astfel de trup; vom avea trup, pentru că acesta va învia însă vom trăi precum îngerii. Şi în vreme ce îngerii nu au sex, pentru că nu au trup precum al nostru, aşa şi noi vom trăi ca şi când nu ar exista sex, adică forma bărbat-femeie, forma căsătorie. în împărăţia lui Dumnezeu acestea nu vor exista.
Aşadar, este vădit faptul că căsătoria este o formă, de vreme ce, după această aventură istorică, ne reîntoarcem la ceea ce Dumnezeu a creat iniţial, dacă omul nu ar fi căzut, adică la faptul de a nu exista căsătorie.
Poate că mă veţi întreba: „Şi atunci cum s-ar mai fi înmulţit oamenii?” Desigur că această întrebare se pune totdeauna prin prisma căderii. Aşa cum, copii, Dumnezeu a făcut primul om, aşa cum l-a făcut şi pe al doilea, ar fi putut să-ii facă şi pe ceilalţi oameni! La fel cum au fost făcuţi şi îngerii. îngerii nu s-au născut unul din altul, ci au fost creaţi direct de Dumnezeu. Există ceva la Dumnezeu care este dificil sau cu neputinţă de realizat? Nu. Prin urmare, dacă oamenii nu ar fi căzut, căsătoria nu ar fi existat2. Iată de ce nu trebuie
1 Cf Matei 22, 30; Marcu 12,25; Luca 20,35-36.
2 Cf. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XV-a, La Facere, PG 53, 123, Tradusă de Pr. D. Fecioru, Omilii la Facere, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 173-174: „Că după călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia (s-au unit); până atunci trăiau în Rai ca îngerii; nu erau aprinşi de poftă, nu erau aşaltaţi de alte patimi, nu erau supuşi nevoilor firii, ci au fost făcuţi cu totul nestricăcioşi şi nemuritori, căci nu aveau nevoie de îmbrăcăminte”. Sf. ATHANASIE CEL MARE, Erminie la Psalmi, 50,7, PG 27, 240CD: „Dar călcarea poruncii a introdus căsătoria prin fărădelegea lui Adam, adică dispreţuind legea dată lui de Dumnezeu”.
68
să ne sprijinim pe această formă şi să spunem că totul în viaţa noastră este căsătoria, de vreme ce este o formă a veacului prezent. Este greşit când facem acest lucru.
Dar încă ceva; ceva care este foarte mare, şi pe care, dacă îl înţelegem, atunci îl vom vedea pe celălalt om, dar şi pe noi înşine, într-un mod foarte diferit. Această uriaşă temă, cea mai centrală, cea mai de bază, fundamentala temă… este faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om dupăpropriul Său chip
„Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”1.
Masculinul şi femininul nu au chiar aşa de mare valoare şi semnificaţie; valoare şi semnificaţie are acest după chipul lui Dumnezeu. Ce înseamnă după chipul? înainte de a vedea ce înseamnă după chipul, să vedem cum îl exprimă aici Sfânta Scriptură, pentru că ceva spune, pe care însă mai jos îl omite. Atunci când, într-un anume fel, Dumnezeu Se hotărăşte să-l facă pe om, zice: „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare”. Aceasta se referă la gândul lui Dumnezeu. Cuvântul „gândul” îl punem aici între ghilimele. Pentru că v-am spus că Dumnezeu nu are gând; este o expresie cu totul antropomorfizată.
Mai jos întâlnim gândului lui Dumnezeu: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”. Iată, aici este menţionat doar „după chipul lui Dumnezeu”! „După asemănarea” nu mai este menţionată. De ce însă? Nu cumva între timp lui Dumnezeu i-a părut rău, şi,
1 Facerea 1,27.
69
în loc să creeze în acord cu aceste două elemente, a pus doar unul şi l-a retras pe celălalt? Nu, copii!
Să vedem aceasta, care este o temă atât de mare şi atât de importantă, ce este acest „după asemănarea”, care s-ar părea că a fost retras. Nu a fost retras, ci pur şi simplu nu este menţionat. Nu este menţionat, întrucât constituie o posibilitate pentru om, astfel încât să lucreze omul însuşi în acest sens. în vreme ce „după chipul” este un dat, fără a fi nevoie ca omul să lucreze asupra acestui aspect.
Ca să înţelegeţi cum stau lucrurile: Tatăl vostru vă dăruieşte un ogor. Acest ogor are posibilitatea să rodească doar dacă voi îl cultivaţi şi îl însămânţaţi. Faptul că vă este dăruit ogorul e ceva ce aparţine tatălui vostru, este problema tatălui vostru; nu v-aţi ostenit voi să-l dobândiţi; însă faptul de a cultiva ogorul şi de a aduce roade este problema voastră. Exact acelaşi lucru face şi Dumnezeu în orice situaţie.
Ştiţi câte exemple, şi din Vechiul, şi din Noul Testament, pot să vă menţionez în acest sens? O mulţime de exemple! Numai una am să vă spun puţin mai jos, din Noul Testament, care este fundamentală. în tot ceea ce Dumnezeu oferă, totdeauna lasă o marjă pentru ca şi omul însuşi să poată să ofere. Aţi auzit de acest important element pedagogic?
Astăzi părinţii vor să le ofere pe toate copiilor lor, iar Copiii să nu ofere nimic! Vai, când văd uneori pe tată înainte de toate pe tată! -, când îl văd că-l duce pe copil la şcoală şi tatăl îi ţine ghiozdanul copilului!…
Bre, tată… bre, omul lui Dumnezeu, dă-i ghiozdanul copilului să-l ţină şi să se bucure de el! Oare nu este de ajuns că i-ai cumpărat ghiozdanul? Acum faptul de a purta ghiozdanul este propria lui problemă; de ce să-l ţii tu?…
Dumnezeu niciodată, dar niciodată nu oferă nimic, fără să ceară şi de la om ceva. Atunci când le dă toate fructele şi
70
toate roadele Paradisului protopărinţilor, ce le spune? „Din acest pom să nu mâncaţi”1. Aşa cum v-am spus, există multe exemple; totuşi, vă voi mai spune unul, din Noul Testament, care este fundamental, central.
Domnul zice: „Eu îţi voi da trupul Meu şi sângele Meu să te împărtăşeşti. Ascultă: trupul Meu şi sângele Meu!… Aceasta este ceva mic? Este înspăimântător de mare! Este minunat! Necuprins de mare! Neconceput de mare!… Totuşi, vreau ceva de la tine: să frămânţi prescură, şi să calci struguri în teasc, în lin, ca să-Mi aduci vin. E greu, faţă de ceea ce îţi dau Eu? Este mult mai uşor şi mult mai mic. Ei, bine, nu-ţi voi da trupul Meu şi sângele Meu, decât dacă-Mi aduci vin şi pâine, pe care te vei osteni tu să le prepari… Te vei osteni!” Ai văzut pildă?
Aşadar: „Eu îţi voi da după chipul, fie că îţi place, fie că nu, iar tu vei lucra pentru după asemănarea. După chipul este pământul pe care ţi-l dăruiesc, este ceea ce vei purta odată cu naşterea ta, este zestrea ta”… Când se naşte un om, este după chipul lui Dumnezeu, fie că vrea, fie că nu vrea.
După asemănarea, însă, este propria noastră problemă; dă omului posibilitatea de a lucra singur pe ogorul lui după chipul, astfel încât să se asemene prototipului său, adică lui Dumnezeu. Aceasta vrea să însemne după asemănarea, să devenim asemenea lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie al Nyssei spune: „Iar ceea ce este după chipul ne este dat nouă prin fire, dar ceea ce este după asemănarea [vine] prin libera alegere şi o izbândim pentru noi înşine mai târziu”2. Pentru că după chipul ne-a fost dat nouă prin fire, în vreme ce după asemănarea o dobândim
1 Facerea 2,17.
2 Despre facerea omului şi la după chipul şi după asemănarea. Omilia I, 29a.-4, Ed. Brill, Leiden, 1972.
71
prin propria voinţă, adică prin libertatea noastră; este ceea ce cere Dumnezeu de la noi.
Această temă este foarte importantă, copii, foarte importantă! în Noul Testament, întâlnim acest aspect în felul următor:
Domnul, în predica Sa de pe munte, grăieşte: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”1. Priviţi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi”; cere de la noi să fim desăvârşiţi, precum Tatăl nostru din cer este desăvârşit. Ce înseamnă acest lucru? înseamnă că trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru.
Prin urmare, după asemănarea este ceva ce Dumnezeu cere cu adevărat de la noi, este lucrarea noastră, depinde de noi să lucrăm cu adevărat din greu în această latură.
Trebuie să vă spun că aceste teme pe care le examinăm au o mare valoare practică. Să nu credeţi că ceea ce spunem aici este doar o simplă teorie! Ceea ce numim parcurs doctrinar, conţinut doctrinar, să nu credeţi că este o secţiune pe care pur şi simplu ar trebui să o cunoaştem şi nimic altceva! Doctrina, dogma este cea care determină acţiunea, fapta; aşa cum teoria este îndrumătoare şi ne arată calea pentru ceea ce SE cuvine să făptuim2.
1 Matei 5,48.
2 „Dogma, pe de-o parte, constituie formularea experienţei îndumnezeirii pe care au avut-o de-Dumnezeu-văzătorii Părinţi şi, întrucât au avut aceeaşi descoperire (revelaţie), de aceea şi atunci când s-au adunat în adunările sinoadelor ecumenice au fost în acelaşi glas şi acord şi în formularea dogmei pe de alta, îi conduce la îndumnezeire-sfinţire pe cei ce o primesc şi devine trăire a lor. Deoarece nu este de ajuns să primim dogma în chip exterior, ci dacă o primim să devină trăire a noastră, adică prin aceasta să ajungem la îndumnezeire-sfinţire şi să avem aceeaşi experienţă-descoperire PE Care au avut-o şi sfinţii. Cu ce ar fi de folos dogma ortodoxă, dacă nu ar conduce pe nimeni la sfinţenie? Prin urmare, dogma nu există doar pentru A fi crezută, ci pentru a fi trăită. Pentru că dogma fără trăire este erezie… în credinţa ortodoxă dogma nu este niciodată rodul gândirii Sfinţilor Părinţi, ci expresia experienţei şi a descoperirii lui Dumnezeu pe care au avut-o sfinţii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii erau teologi-teopţi (de-Dumnezeu-văzători), iar nu filosofi; nici nu au folosit filosofia ca să înţeleagă prin intermediul raţiunii dogma, aşa cum au făcut ereticii” (Din: Dogmatica Empirică a Bisericii Ortodoxe Universale, după învăţăturile prin viu grai ale părintelui Ioannis Romanidis, Mitropolitul Nafpaktosului şi Sf. Vlasie, Ierotheos VLACHOS, vol. I, ed. a doua, pp. 102 şi 269, ed. gr.).
72
Aşadar, atunci când spunem după asemănarea ne aparţine nouă, înţelegeţi ce înseamnă aceasta, copii? Trebuie să ne nevoim, să ne luptăm, ca să ajungem să ne asemănăm cu Dumnezeu, să devenim imitatori lui Hristos, să-I urmăm Lui: „Fiţi următori mie, precum şi eu sunt lui Hristos”1. Aceasta vrea să însemne: mă nevoiesc cu adevărat, ca să ajung la după asemănarea.
Dacă doriţi, având chipul lui Dumnezeu, nu avem asigurată împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că şi cei ce vor fi pedepsiţi vor purta chipul lui Dumnezeu, însă se vor afla în iad. Ceea ce ne asigură împărăţia lui Dumnezeu nu este după chipul, ci după asemănarea. Pentru că după chipul este ceva ce ni s-a dat, iar după asemănarea este ceva ce am lucrat, ceva ce am câştigat.
De aceea, să fim atenţi, copii, toate acestea pe care le auzim să le facem faptă, altfel toate vor rămâne sterpe şi nefolositoare pentru noi!
Ajungem acum la „după chipul lui Dumnezeu”. Ce este „după chipul lui Dumnezeu”? Mai degrabă, la ce se referă?
Aici aş vrea să fiţi foarte atenţi, pentru că este posibil să existe şi o anumită confuzie, mai ales cu cărţile voastre de şcoală; de aceea, vă rog să fiţi mult mai atenţi. Când vorbim despre după chipul la om, trebuie să ştim la ce se referă; pentru că, dacă vedem la ceea ce se referă, poate că ceva vom putea spune despre ceea ce este după chipul. Oare se referă la sufletul omului? Oare se referă la trupul lui? Oare se referă
1I Corinteni 11,1. Cf. I Corinteni 4,16.
73
şi la trupul, şi la sufletul omului? La ce anume, mai exact, se referă?
Acesta este punctul în care de cele mai multe ori noi ne încurcăm. După chipul, copii, constituie o taină, pe care nu putem lesne să-l arătam sau să-l înţelegem, în calitate de taină ce este. Sfântul Grigorie al Nyssei grăieşte: „Nevăzută este firea omului”1. Firea omului este nevăzută, adică nu o putem vedea.
întrebăm un om: „Mă vezi?” El ne răspunde: „Te văd”. îi zicem şi noi: „Te văd şi eu”. Cu toate acestea, noi nu vedem nimic din om. în mod asemănător, avem un obiect, să zicem un metal, o bucată de fier. O vedem? Suntem siguri că o vedem? Noi zicem că o vedem, că este un metal, este fier, dar în realitate nu o vedem, pentru că nu vedem nimic din ceea ce este fierul. Dacă ar trebui să cercetăm ceea ce este cu adevărat, atunci am spune că nu vedem nimic2.
Aşa cum poate ştiţi, toate obiectele materiale sunt constituite din molecule, iar acestea, la rândul lor, din atomi. Astfel şi atomul de fier, care este un element simplu, este alcătuit din nucleu şi electroni care se învârt în jurul nucleului. însă între nucleu şi electroni există nişte goluri foarte mari.
1 Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Despre facerea omului, cap. XI, EPE, vol. 5, hduiri I, Tesalonic, 1987, p. 70.
2 Până la începutul secolului al XX-lea, a existat o înţelegere a naturii lucrurilor, bazată pe principiile care au fost elaborate de Newton, la mijlocul secolului al XVII-lea. Potrivit acestora, particulele de materie au fost considerate sfere, pentru care era posibil să li se măsoare poziţia şi viteza cu precizie absolută, era suficient să dispunem de instrumentele potrivite pentru aceasta. La începutul secolului al XX-lea însă, scena s-a schimbat drastic. Complexitateaunei noi concepţii asupra lumii a impus mecanica cuantică în interpretarea comportamentului particulelor atomice şi subatomice. Teoria în cauză se potriveşte mult mai bine cu datele experimentale ale microcosmosului. Două dintre cele mai importante inovaţii ale mecanicii cuantice, a cărei validitate este acum justificată şi verificată prin numeroase experimente, sunt principiul indeterminării a lui W. Heisenberg şi forma duală a materiei, corpusculară şi ondulatorie.
74
Cu toate acestea, deşi se pare că legătura atomilor este foarte dură pentru că nu putem să spargem uşor o bucată de fier totuşi există o relaţie lejeră din punct de vedere optic între aceştia; aşadar, unul este foarte departe faţă de altul. Ceea ce face un material să fie legat şi dur sunt forţele de atracţie care există între particulele atomice şi subatomice. Pe acestea nu le vedem, nici nu le-am văzut vreodată şi nici nu există posibilitatea să le vedem, pentru că şi microscopul este făcut din materie, şi nu putem ajunge să vedem materia1.
Aşadar, dacă nu putem vedea fierul, despre care noi zicem că-l vedem, copiii mei, vă închipuiţi cu cât mai mult nu-l putem vedea pe om!… Nu vedem nimic din om! Omul însuşi nu se poate judeca pe sine însuşi.
Ştiţi ce spunem noi, oamenii? Există suflet sau nu există? Şi, dacă există, este muritor sau nemuritor? Iar dacă este nemuritor, ce se întâmplă?
Fratele meu, tu, care porţi sufletul, nu înţelegi? Nu ştii ce se poate întâmpla cu tine însuţi? Nu ştim. Iată de ce omul este o taină. Este realmente o taină!
După cum vom vedea, şi trupul său este foarte complex! Omul, oricât s-ar îndeletnici din perspectivă medicală cu trupul omenesc, oricâte lucruri ar învăţa, acesta va rămâne totdeauna o taină. Iar dacă trupul omenesc este o taină, cu
1 O întrebare fundamentală a Fizicii şi a Filosofiei este: „Ce există cu adevărat în natură?” Atomii sunt adevărate sisteme planetare cu un nucleu în mijloc în loc de soare şi electronii la distanţe relativ uriaşe în loc de planete. Dar nici nucleul nu este simplu, ci este alcătuit din protoni şi neutroni; şi acestea iarăşi sunt alcătuite din quarci şi particule volatile, cum ar fi gluoni, W+, W şi Z. Şi nu este exclus ca şi aceste particule elementare să fie alcătuite din alte particule mai mici. Dar particulele materiei ştim că sunt în acelaşi timp şi unde, în acord cu teoria quantică; prezintă fenomene ondulatorii, cum ar fi semnalul şi refracţia sau difracţia şi pot să treacă prin pereţi, aşa cum lumina trece printr-o fereastră de sticlă.
75
cât mai mult este taină omul însuşi, întreg, cu sufletul şi cu trupul său?!
Aşadar, este corect ceea ce a spus Sfântul Grigorie al Nyssei, anume că „nevăzută este firea omului”. Cu adevărat este nevăzută! Nu doar anevoie de văzut, ci nevăzută!… aşadar, nu putem vedea firea omenească. Şi, de vreme ce nu o putem vedea, atunci cum putem să înţelegem ce este chipul lui Dumnezeu în om?
Copii, ştiţi cum cunoaştem că omul are suflet? Ne-a fost descoperit; noi niciodată nu am fi aflat aceasta. Ştiţi cum cunoaştem că sufletul omenesc este nemuritor? şi aceasta ne-a fost descoperit; altfel cine ar fi putut să răspundă dacă avem sau nu avem suflet, şi dacă acest suflet este muritor sau nemuritor? Aceste lucruri ne-au fost descoperite. Nu am fi putut niciodată să le aflăm, dacă nu ni le-ar fi descoperit Dumnezeu. Cine? Dumnezeu! şi de ce Dumnezeu? Pentru că Acela ne-a creat!
în consecinţă, numai Dumnezeu cunoaşte cine sunt eu. Nimeni nu poate să-mi spună cine sunt, decât numai Dumnezeu. Numai Acela poate să vadă firea mea omenească, care Îi e lui cunoscută, mie însă îmi este nevăzută, necunoscută.
Atunci ce este după chipul lui Dumnezeu şi la ce se referă?
La Părinţii Bisericii, şi totdeauna pe baza Sfintei Scripturi, chipul se referă uneori la suflet anume că este partea raţională, este stăpânirea de sine, liberul arbitru -, alteori se referă la trup, în vreme ce alteori se referă la amândouă, aşadar la omul întreg1.
1 Anumiţi Părinţi ai Bisericii caută să identifice după chipul în anumite virtuţi ale sufletului, precum înţelepciunea (Sfântul CLEMENT AL ROMEI, Clementine,BEHEX 1,190), în bine, în facerea de bine a omului, în LUMINĂ (Sfântul FOTIE CEL MARE, Amfilohia, 36, PG101,256BC: „că în măsura înţelepciunii şi a creativităţii şi a nemuririi şi a multora de acest fel purtat după chipul firii [omului]”. Sfântul GRIGORIE AL NYSSEI, în Despre facerea omului (PG 44, 184), zice: „Dacă Dumnezeu este plinătatea bunătăţilor, iar chip al Aceluia este omul, prin urmare chipul are asemănare cu arhetipul în aceea că este deplin în orice bine”, în vreme ce ORIGEN, în Ecloge la Facerea (PG 12, 96), zice: „acţiunile (faptele) caracterizează după chipul, iar nu forma trupului”, dar şi împăratul JUSTINIAN, în Carte împotriva origeniştilor (PG 86, 953), „omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică nu numai mintal şi raţional (cuvântător), ci şi cu suflet nemuritor”. Aproximativ aceleaşi lucruri susţine şi TAŢIAN, în Către elini (PG6,820B), Sf. METODIE AL LYCIEI, în Despre curăţie (PG18,113BC)şi Sf. EPIFANIE AL CIPRULUI, în Panarion (PG4, 1097C). De asemenea, Sf. IOAN GURĂ DE AUR, în Comentariu la Facere (PG 53,201), zice: „Şi ce este chipul omului? Este partea raţională”. Iar Sf. FOTIE CEL MARE, mAmfilohia (PG 101, 252), scrie: „Vezi unde ai după chipul făcut de Dumnezeu? în sufletul cel mintal şi raţional (cuvântător)”. Sf. EPIFANIE AL CIPRULUI, în lucrarea sa împotriva tuturor ereziilor (PG 42, 344), se nedumireşte: „unde este sau unde se împlineşte după chipul, este cunoscut numai lui Dumnezeu, după har dăruindu-se omului după chipul, iar Sf. GRIGORIE PALAMA, în Prosopopia, adică dialogul sufletului cu trupul (PG 150, 1361), subliniază: „Susţin cu tărie că, pornind de la fiziologia omului [consemnată în] Scripturi, nici sufletul, nici trupul nu se numesc om, ci întregul celor două, despre care se spune că este creat după chipul lui Dumnezeu”.
76
Dacă, însă, doriţi să luăm-aminte puţintel la text, acesta ne va spune cum stau lucrurile; ascultaţi-l: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”; şi l-a făcut Dumnezeu pe om în acord cu chipul Său. A, aşadar, pe om l-a făcut după chipul Său! Nu zice că a făcut sufletul omului, nici trupul lui, ci zice că l-a făcut pe omul întreg. A, prin urmare, chipul lui Dumnezeu este în omul întreg1!
1 Vezi Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Despre facerea omului, PG 44, 233B-236A: „însă, de vreme ce unul este omul, alcătuit din suflet şi trup… iar dovadă adevărată a vieţii oamenilor socotim că este faptul de a fi cineva fierbinte şi lucrător şi mişcător”. Sf. PRO COPIE AL GAZEI, Erminie la cartea Facerii, PG 87A, 120B: „Nu fără de trup este numit sufletul chip”. Sf. EPIFANIE AL CIPRULUI, în lucrarea sa împotriva tuturor ereziilor (PG 42, 344B), afirmă: „Dar este demn de crezare faptul că după chipul este în om, mai cu seamă în tot, iar nu simplu [într-un loc]”. Sf. GRIGORIE PALAMA, Prosopopia, PG 150, 1361 BC: „Susţin cu tărie că, pornind de la fiziologia omului [consemnată în] Scripturi, nici sufletul, nici trupul nu se numesc om, ci întregul celor două, despre care se spune că este creat după chipul lui Dumnezeu”. Mai vezi şi Sf. IOAN GURĂ DE AUR, La statui, 11,4, PG 49, 124, precum şi Omilii la Epistola către Efeseni, omilia 21,4, PG 62,154, ş.a.
77
Aceasta în mod cert îi va lăsa perplecşi pe unii dintre voi, dar şi pe unii dintre domnii şi doamnele care eventual au citit şi au auzit ceva mai mult1.
„Aşadar ar putea să zică cineva -, atunci când spune că Dumnezeu l-a făcut pe om în acord cu propriul Său chip, şi zicem că chipul lui Dumnezeu se referă la întregul om, şi la sufletul, şi la trupul lui, atunci Dumnezeu are trup?”…
Aceasta este o nedumerire reală: are Dumnezeu trup?…
Aşadar, Dumnezeu, copii, nu l-a făcu pe om pur şi simplu după chipul Său, ci după chipul Său dumnezeiesc-omenesc!
Aici vă rog să fiţi atenţi.
Cine ne-a făcut? Ne-a făcut Dumnezeu-Cuvântul. „Fără el zice Sfântul Ioan Evanghelistul nu s-a făcut nimic din ce s-a făcut”2; fără El nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut în această lume şi cu atât mai mult omul. Cine ne-a făcut? Dumnezeu-Cuvântul. Şi, atunci când ne-a făcut, ce a avut drept model? Pe Sine însuşi! Pe Sine însuşi S-a avut drept model pe acela pe care îl va asuma cândva, indiferent dacă omul ar fi păcătuit sau nu ar fi păcătuit. Şi care este acest model? Este firea Sa omenească, pe care a luat-o de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. în acord cu această fire omenească l-a făcut pe Adam.
Nu are însemnătate faptul că Adam Ii precedă din punct d vedere istoric lui Hristos. Acest model pe care Dumnezeu Cuvântul l-a avut în mintea Sa, să mi se îngăduie să spun astfel, l-a luat (asumat) mai târziu. Prin urmare, Iisus Hristos nu S-a făcut om după chipul lui Adam, ci Adam a fost făcut după chipul lui Iisus Hristos, după acel model după care Dumnezeu-Cuvântul Se va face om.
1 Şcoala Catehetică Superioară de Fete era urmată şi de mulţi bărbaţi şi mai în vârstă.
2 Ioan 1,3.
78
Iată de ce spunem că chipul lui Dumnezeu se referă la omul întreg. Cu alte cuvinte, copii, noi suntem după chipul lui Iisus Hristos!
Sfântul Apostol Pavel, în a doua Epistolă a sa către Corinteni, zice: „… lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu”1. Aşadar, noi suntem chipul lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, noi ce suntem? Chipul chipului!
Sfânta Scriptură zice că am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Acest fapt cum să-l înţelegem mai exact?
Timpul, însă, copii, a trecut; astfel, aceste detalii le vom observa în duminica viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu! Însă doresc să fiţi cu multă luare-aminte la acest punct, la ce vrea să însemne chipul lui Dumnezeu în om, pentru că vom vedea trei lucruri pe care le vom analiza mai amănunţit: structura omului, originea omului şi destinaţia lui. Acestea sunt lucrurile cele mai mari, extraordinare, care ne arată neamul împărătesc al omului.
Duminică, 13 februarie 1983
1II Corinteni 4, 4. Cf. Coloseni 1, 15: „… care este chipul Dumnezeului Celui nevăzut…”.
CATEHEZA A ŞAISPREZECEA
Caracterul „după chipul” din om.
Structura hristologică a omului: omul este raţional (cuvântător) şi creator
Data trecută, copii, am vorbit despre caracterul „după asemănarea”: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare”, „şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”1.
Noi discutaserăm faptul că în ceea ce priveşte după chipul şi după asemănarea se află într-un anumit fel în hotărârea lui Dumnezeu, dar numai în ceea ce priveşte după chipul există o realizarea hotărârii. Aceasta este însă doar în chip aparent, pentru că după asemănarea există ca posibilitate în om, ca acesta să se asemene cu Dumnezeu. Aceasta (după asemănarea) este depusă negreşit în om, după cum am vorbit şi data trecută.
De altfel, după asemănarea este calea ca omul să ajungă la după chipul, de vreme ce după chipul există în potenţă înlăuntrul său; se cuvine însă să devină lucrare, adică să o activeze, să-i dea viaţă omul, să zicem aşa, să realizeze, să pună în valoare chipul lui Dumnezeu din el. Această punere în valoare, realizarea chipului lui Dumnezeu în om trebuie să se facă prin după asemănarea. Este cu neputinţă ca omul să
1 Facerea 1,27.
80
ajungă să realizeze după chipul, dacă nu realizează după asemănarea. Prin urmare, avem după asemănarea-, aceasta este posibilitatea, este ceea ce noi vom face în calitate de lucrare, în calitate de muncă, pentru a ajunge la după chipul1.
Pe toate acestea le-am spus data trecută.
Iar acum ajungem la după chipul, anume la faptul că Dumnezeu „după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”, adică l-a făcut pe om în acord cu chipul Său. Poate că vă întrebaţi: „Ce este acest după chipul menţionat aici? Oare se referă la suflet? Oare se referă la trup? Sau se referă şi la trup, şi la suflet?” Din manualele voastre aţi învăţat că după chipul se referă la suflet. Această informaţie este însă una incompletă, nu este deplină, pentru că, aşa cum vom vedea în continuare, după chipul se referă la omul întreg.
Desigur, dacă avem după chipul, noi înşine nu ştim aceasta; trebuie să ni se descopere, să ni se reveleze aceasta. Şi unde se află acest caracter după chipul, de asemenea, nu ştim; । şi aceasta trebuie să ni se descopere. Cu adevărat ne-a fost descoperit: ne spune Dumnezeu că ne-a creat după propriul Său chip.
Pentru ca noi să-L cunoaştem pe Dumnezeu, trebuie să cunoaştem chipul Său, pe noi înşine; sau viceversa, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, chipul lui Dumnezeu din
1 Sfântul Grigorie al Nyssei oferă erminia cea mai semnificativă şi cea mai concisă a cugetului de obşte al Părinţilor Bisericii, referitor la această distincţie: „Pe de-o parte după chipul îl avem prin creaţie, iar după asemănarea, prin libera alegere o izbândim” (La cuvintele Scripturii: „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare”, PG 44, 273A). Iar Sfântul Vasile cel Mare face o erminie filosofică a acestei distincţii; el subliniază faptul că după chipul este după asemănarea în potenţă, în vreme ce după asemănarea este după chipul în lucrare: pe de-o parte este, aşadar, cu adevărat în potenţa a
ceea ce este raţional şi mintal întru mine, care şi după chipul lui Dumnezeu mă arată a fi făcut; pe de alta [este] în lucrare, care şi presupune virtutea, şi făptuirea binelui este izbutită, şi astfel se ajunge prin petrecerea cea mai aleasă la după asemănarea lui Dumnezeu” (Despre facerea omului, PG 30, 32C).
81
noi, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Acest al doilea mod, viceversa pe care vi l-am spus, există la Părinţii Bisericii noastre, a Răsăritului, adică la Părinţii Răsăriteni, aşa cum obişnuim să-i numim1.
însă aceasta, anume faptul că chipul lui Dumnezeu este ceva în care trebuie să credem, îl spune Sfântul Epifanie al ciprului în felul următor: „Aşadar, este vrednică de crezare existenţa după chipul în om, mai cu seamă în întreg, iar nu simplu într-o oarecare parte. Şi unde este sau unde le împlineşte după chipul, aceasta este cunoscut numai lui Dumnezeu, Care după har i-a dat omului [caracterul] după Chipul1.
La început Dumnezeu i-a dat în dar omului după chipul Său. Ar fi putut şi să nu i-l dea, aşa cum de altfel nu l-a dat animalelor. Notaţi faptul că noi avem foarte multe însuşiri comune cu animalele, în special cu mamiferele, cu care avem aproape toate comune. Mănâncă acestea, mâncăm şi noi; dorm acestea, dormim şi noi; avem păr pe corp, la fel au şi acestea; avem ochi şi urechi, şi acestea au la fel; ne mişcăm PE picioare, la fel se mişcă şi acestea; nasc acestea, naştem şi
1 Părinţii răsăriteni sunt numiţi Părinţii Bisericii Ortodoxe Răsăritene din secolul al IV-lea d.Hr.. înfruntarea arianismului a fost principala preocupare a teologiei acestui secol. Printre personalităţile care au exprimat această teologie dintre cele mai vizibile şi impunătoare ale Bisericii creştine şi a teologiei ei au fost Sfântul Athanasie cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie al Nyssei, Didim cel Orb, Amfilohie al iconiumului, Epifanie al Ciprului, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Efrem sirul. Accentuarea deofiinţimei dintre Tatăl şi Fiul, neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu prin concepte intelectuale, apofatismul fiinţei Sale, chipul lui Dumnezeu în om, învăţătura despre existenţa omului în calitate de hotar între lumea creată şi cea necreată, distincţia între fiinţă şi lucrări/energii în Dumnezeu, plinătatea şi integritatea firii omeneşti a lui Hristos în cadrul ÎNVĂŢĂTURII antiapolinariene sunt doar câteva dintre problemele de vârf pe care le-au tratat Părinţii răsăriteni, marcând în mod de neclintit înfăţişarea, expresia teologiei creştine.
2 Despre schisma audianonilor, 3.235.20-24, Ed. Hinrichs, Leipzig, 1915.
82
noi… şi aşa mai departe. Avem foarte multe însuşiri şi carac teristici comune.
Aici însă se încurcă oamenii, atunci când nu au desco perire (revelaţie), şi spun că omul este animal, sau a devenit ulterior evoluţiei animalelor; am ajuns la maimuţă, iar de la maimuţă la om. Este foarte uşor să cadă cineva în această greşeală. Ştiţi de ce? Pentru că trebuie să ni se descopere fap tul că omul are o însuşire în plus, pe care animalele nu o au iar această însuşire este după chipul lui Dumnezeu, care i-a fost dăruit doar omului.
Animalele au însuşiri despre care am putea spune că aparţin lumii simţurilor, dar şi lumii raţionale.
Mă veţi întreba: „Animalele au suflet?”
Ştiţi voi că pisica poate să numere până la patru sau cinci Poate şi-i numără pe pisoii ei! Dacă îi lipseşte un pisoiaş, poate să-l caute. Găina însă nu ştie să numere. Dacă ea are douăzeci de puişori, şi-i luaţi unul câte unul, sau chiar pe toţi, şi lăsaţi doar un singur puişor, atunci ea nu are senzaţia că-i lip sesc puişorii; numai dacă i-l luaţi şi pe acesta ultimul, atunci va începe să-i caute. Aşadar, animalele au şi o lume simţuală (senzorială), au delicateţe, au tandreţe, cunosc drumul… au am putea spune, o anumită raţionalitate… au multe însuşiri.
Însă, copii, ceea ce-l face pe om să fie diferit de toate celelalte animale este faptul că a fost plăsmuit după chipul lui Dumnezeu. Numai aceasta, nimic altceva. Pe acesta ni l-a dăruit Dumnezeu, ni l-a hărăzit nouă. Este o problemă de credinţă aceasta; nu de cunoaştere. Trebuie să credem în existenţa lui, pentru că este rodul descoperirii (revelaţiei); şi întrucât este rodul descoperirii (revelaţiei), este şi o chestiu ne de credinţă. Ne descoperă Dumnezeu acest fapt, şi noi primim prin credinţă; exact aşa cum şi părinţii voştri, atunci când vă spun de unde vă trageţi, iar voi îi credeţi.
83
Aţi văzut? Şi aceasta este o chestiune de credinţă. Fiecare om crede că aceştia sunt părinţii lui. Nimeni nu ştie care sunt părinţii lui; pur şi simplu crede ceea ce i se spune. Eu cred că acesta este tatăl meu, iar aceasta este mama mea. De ce cred? Pentru că nu aş putea cunoaşte eu; mi-au spus acest lucru; este o chestiune pe care mi-au arătat-o, mi-au descoperit-o, iar eu o cred. Totdeauna în cadrul unei descoperiri este nevoie de credinţă. Acum, ce este acel ceva care poate să mă convingă că realmente aşa este? Sunt anumite caracteristici. Aşadar, dacă văd că faţa mea seamănă cu cea a tatălui meu şi a mamei mele, am să cred că aşa stau lucrurile. Prin urmare, dacă văd că semăn cu Dumnezeu, atunci voi spune că aşa este cu adevărat, realmente am chipul lui Dumnezeu. şi unde se află acest chip?
Sfântul Epifanie ne-a spus că „este vrednică de crezare existenţa după chipul-ui în om, mai cu seamă în omul întreg, ci nu simplu într-o oarecare parte. Dar unde este sau unde se împlineşte după chipul, aceasta este cunoscut numai lui Dumnezeu, Care după har i-a dat omului [caracterul] după chipul. Numai Dumnezeu singur ştie unde este chipul Său în om; este în trup? Este în suflet? Este în amândouă? Însă, cu toate că constituie o taină, vom vedea că este în omul întreg.
Sfântul Grigorie al Nyssei spune că „nevăzută este firea omului”1; adică omul însuşi nu a văzut firea sa.
Dacă, copiii mei, nu am putut vedea materia, cu atât mai mult pe om! Astăzi cunoaştem acest lucru. Însă în acea epocă nu puteau să-l cunoască. Numai o minte filosofică foarte puternică ar fi putut să ştie sau să înţeleagă ceva. Astăzi, însă, spun că nici măcar materia nu am putea s-o vedem. Ceea ce vă
1 Sf. Grigorie AL NYSSEI, Despre facerea omului, cap. XI, EPE, vol. 5,, Tesalonic, 1987, p. 70.
84
spun nu este ceva pueril, nici, pur şi simplu, o figură de stil, un mod de a spune. Omul nu a văzut nici măcar materia1!
Pentru a pătrunde în materie şi a o vedea în structura ei aşa cum este, am formulat teoriile ştiinţifice corespunzătoare. Numai în teorie ştim că materia este ceea ce este. Deci, noi spunem că este alcătuită din atomii de materie. Atomul de materie este alcătuit din particulele acestea şi acelea, şi există forţe de atracţie între nuclee şi electronii din jurul nucleelor. Dar chiar şi între ei, atomii şi moleculele au un mod de legătură prin forţe de atracţie, care nu le permit să se îndepărteze unul de celălalt.
Vedeţi, merg să tai o bucată de fier şi nu se taie uşor, pentru că atomii lui sunt legaţi prin forţe de atracţie foarte puternice. Cu toate acestea, forţele de atracţie în cazul moleculelor de apă sunt slabe, prin urmare, apa este uşor de mutat şi capătă o formă variată2. Prin urmare, omul nu a văzut direct structura materiei, ci a alcătuit teorii pentru a obţine o imagine din unele date experimentale pe care le are3.
1 Materia, înainte de secolul al XX-lea, era definită în calitate de componentă din care sunt constituite toate obiectele care au masă. Pentru că, totuşi, masa poate apărea din particule cu o masă în repaus practic inexistentă, când acestea capătă viteze mari şi întrucât particulele care au masă şi nu sunt neapărat definite ca materie, deoarece nu pot subzista de sine, materia nu mai este un termen fundamental în Fizica modernă. Cu siguranţă termenul de „materie” este folosit pentru obiectele care sunt formate din atomi, precum şi pentru particulele subatomice (protoni, neutroni şi electroni), care apar, în repaus, fără masă, şi proprietatea de a ocupa volum şi spaţiu. Se pare, de asemenea, că există materie întunecată. Se estimează, de asemenea, că energia-materia totală a universului constă din 4,9% materie cunoscută, 26,8% materie întunecată şi 68,3% energie întunecată.
2 Forţele de atracţie intermoleculare apar atât între molecule asemănătoare, cât şi între cele diferite. Forţele exercitate între molecule similare se numesc forţe de coeziune, în timp ce forţele exercitate între molecule diferite se numesc forţe de afinitate.
3 în secolul al V-lea î.Hr. Leucip şi discipolul său, Democrit au formulat teoria atomistă, adică opinia că materia este formată din atomi şi spaţiu
85
Cu toate acestea, copii, dacă noi nu putem vedea materia şi structura ei, iar definiţia ei este rezultatul unei teorii, sau al unor teorii, cu cât mai mult nu vom putea vedea firea omului! Şi nu mă refer doar la trupul material al omului, despre care vorbim de atâta timp, care este luat din pământ, desigur într-o îmbinare cu fenomenul vieţii, aşadar, care este materie plus viaţă, ci mă refer la trupul său unit cu sufletul. La toate acestea materie, trup, viaţă şi suflet adăugaţi, vă rog, şi tema chipului lui Dumnezeu, şi să vă gândiţi apoi dacă noi putem să vedem ceva!
îngăduiţi-mi să clarific ceva aici. Când am spus trup, materie, viaţă şi suflet, pentru că sufletul dă viaţă omului, am pus cuvântul viaţă între ghilimele. Spun aceasta ca să nu fiu înţeles greşit, pentru că se poate întâmpla ca unii să audă mai multe decât acestea pe care le discutăm aici şi vor socoti că EU cred că firea omului este împărţită în trei părţi! Eu nu cred în împărţirea tripartită a omului, ci în două părţi: trup şi suflet.1
Gol teorie care la începutul secolului al XIX-lea a fost reformulată de Chalton. De atunci, o serie de oameni de ştiinţă au formulat diferite teorii despre structura materiei. Astăzi, teoria predominantă este cea a modelului standard, care este o teorie fizică ce descrie componentele structurale ale materiei şi interacţiunile lor, puternice, slabe şi electromagnetice.
1 în principal, două pasaje din Noul Testament (I Tesaloniceni 5, 23 şi Evrei 4, 12) au fost răstălmăcite de către unii. Doi dintre aceştia sunt Origen (185-251 d.Hr.) şi grecul Apostolos Makrakis (1831-1905), care susţineau că omul este alcătuit din trei părţi: trup, suflet şi duh. Dimpotrivă, părinţii Bisericii au susţinut bipartitismul omului, iar nu tripartitismul său. Nemesiu al Emesei, în lucrarea sa Despre firea omului (PG40, 504A-505C), menţionează: „Omul a fost făcut dintr-un suflet mintal şi un trup, şi aşa este bine, pentru că altfel nu ar fi putut să se facă alcătuirea. Iar unii, printre care se află şi Plotin… sunt de părere că din trei părţi este omul alcătuit: trup, suflet, şi minte… pe care i-a urmat şi Apolinarie viitorul episcop al laodiceei”. De asemenea, Teodor al Mopsuestiei zice că omul a fost plăsmuit cu o dublă natură: trupul său luat din pământ, în vreme ce sufletul său este prin dumnezeiasca insuflare (Cf Fragmente la cartea Facerii, PG 66, 637A).
Acest lucru este subliniat şi de Sfântul Athanasie cel Mare, numai că această unitară fire bipartită a omului se desface prin moartea acestuia (Cf. Cuvânt împotriva elinilor, PG 25,65BC).
86
Dar, dacă fenomenul vieţii este cu neputinţă de cunoscut să zicem, o celulă vie -, atunci întregul om, în calitate de chip al lui Dumnezeu, cât de cu neputinţă de cunoscut este!…
Acestea sunt lucruri cu neputinţă de cunoscut; noi nu le-am văzut niciodată; nici eu la voi, nici voi la mine, dar nici fiecare om nu le vede în sine însuşi. Dacă le-am fi văzut, nu ar mai fi existat opiniile contradictorii, nu s-ar mai fi întrebat cineva dacă există sau nu suflet. Sunt şi oameni care nu cred în existenţa sufletului şi alţii care nu cred că omul este după chipul lui Dumnezeu. Ştiţi ce ne arată aceasta? Că firea omului este cu adevărat nevăzută, aşa cum spune Sfântul Grigorie al Nyssei. Cu toate acestea însă, am putea vedea câteva lucruri, aşa cum ne sunt descoperite de Sfânta Scriptură, şi să înţelegem ce este acest după chipul.
Apostolul Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, grăieşte următoarele cuvinte: „…lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu”1. Iar în Epistola către Coloseni zice: „Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, întâiul-născut a toată zidirea… toate prin El şi înspre El sunt zidite”2.
Aici avem ceva foarte important. Cine este Iisus Hristos? Nu este numai Dumnezeu-Cuvântul; este DumnezeuCuvântul împreună cu firea omenească; în consecinţă este Dumnezeu-om (Theanthropos). Acesta este Iisus Hristos. El „este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”, aşa ne spune Sfânta Scriptură; şi că toate au fost făcute prin Iisus, aşadar, prin Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut om, şi pe seama Lui. Aceasta se referă la firea Lui omenească.
1II Corinteni 4,4.
2 Coloseni 1,15 şi 17.
87
Să observăm puţin acest punct. Noi cunoaştem din Sfânta Scriptură, din cartea Facerii, că omul este după chipul lui Dumnezeu. Aici apostolul zice că Hristos este chipul lui Dumnezeu. Dacă însă Hristos este chipul lui Dumnezeu, atunci omul este după chipul lui Hristos. în consecinţă, omul este chipul chipului. Priviţi: Dumnezeu Hristos omul. Aşadar, dacă Hristos este chipul lui Dumnezeu, atunci omul este chipul lui Hristos; şi când spunem că omul este după chipul lui Dumnezeu, în realitate el este chipul chipului lui Dumnezeu. Aţi înţeles? Foarte frumos ne spune acest lucru Sfântul Irineu al Lyonului…
Este puţin dificilă lecţia de astăzi; însă este necesară, este nevoie de puţină atenţie, pentru că veţi vedea, copii, ce va ieşi din aceasta! Dacă eu aflu, şi cred, şi accept că sunt chipul lui Dumnezeu, aceasta pentru viaţa mea, dar şi pentru mediul meu, pentru modul cum îi voi privi pe ceilalţi oameni, are o foarte mare însemnătate.
Sfântul Irineu al Lyonului spune următoarele lucruri foarte însemnate: „În vremurile de mai înainte se spunea că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, însă nu s-a făcut arătat…”
Aici voi face o mică paranteză. Aţi văzut că avem nevoie de Cele vechi?… Spuneţi-mi, copii binecuvântaţi: dacă nu aţi fi învăţat greacă veche la şcoală, cum aţi fi citit aceste texte?… Îmi veţi spune poate că v-ar fi fost pusă la dispoziţie traduceri. Şi dacă nu vi le-ar fi tradus nimeni1? Atunci?… Pentru că la un moment dat nu are să vă mai traducă nimeni aceste lucruri. Şi apoi, traducerea nu are aceeaşi valoare. Atunci când străinii, europenii, americanii, japonezii da, japonezii!
1 Aici părintele Athanasie vorbeşte despre textele în greacă veche şi necesitatea de a cunoaşte această limbă pentru a afla ceea ce s-a spus ÎN scrierile vechi (n.tr).
88
învaţă greaca veche, pentru a citi originalul şi al Sfintei Scripturi, şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi al scriitorilor greci antici, atunci noi ce am mai putea spune? Traducerea nu ajută din punct de vedere ştiinţific; trebuie să cunoaştem textul original, trebuie să vedem termenul original, formarea lui, înţelesul lui, alcătuirea lui, structura lui. Dacă nu voi afla (învăţa) toate acestea, atunci nu voi afla niciodată înţelesul (noima) lucrurilor. Şi cum le vom înţelege, dacă noi nu cunoaştem greaca veche? Sincer vă spun, este o crimă! Crimă1!… Peste puţin timp, nu veţi mai putea citi un text politonic. Aşa cum nici eu nu pot să citesc un text monotonic.
îmi veţi spune că mă voi obişnui. Eu mă voi obişnui, nici nu are prea mare importanţă; voi însă, care vă veţi obişnui cu textul monotonic, sau chiar atonic (fără nici un accent), şi va trebui să citiţi atâtea cărţi care s-au tipărit până acum în sistem politonic, ce veţi face? Le veţi privi drept nişte ciudăţenii şi de neînţeles. Iar aceasta este o nenorocire. în cele din urmă veţi fi tăiaţi de la rădăcinile limbii noastre, şi ale credinţei noastre, şi ale neamului nostru2. Da, acest aspect are foarte mare însemnătate!
Aşadar, Sfântul Irineu al Lyonului spune: „În vremurile de mai înainte se spunea că omul a fost făcut după chipul
1 Se ştie că în 1976, odată cu aşa-numita reformă educaţională, s-a instituit, la toate nivelurile de învăţământ, limba greacă populară (dimotiki), în vreme ce la liceu predarea limbii greceşti vechi din original a fost înlocuită cu predarea literaturii greceşti antice traduse. Câţiva ani mai târziu, în 1982, s-a decis desfiinţarea sistemului de scriere polifonică (cu spirite şi accente) şi implementarea celui monotonic (cu un singur accent).
2în trecut, a existat o declaraţie a unui agent străin care a spus că poporul grec este greu de guvernat şi, din acest motiv, trebuie să fie profund rănit în multe feluri în privinţa rădăcinilor sale culturale; adică să fie lovit în limba, în religia, în resursele sale spirituale şi istorice. Desigur, nu ştim dacă această afirmaţie este adevărată, dar în ultimele decenii vedem un guvern după altul aliniindu-se spre această direcţie, astfel încât educaţia noastră, dar şi naţiunea se îndreaptă treptat spre deplina ei dezelenizare şi descreştinare.
89
lui Dumnezeu, dar nu s-a făcut arătat; căci nevăzut era cvântul, după al Cărui chip este făcut omul”. Adică: în vremurile mai de demult, în vremurile de dinainte de Hristos, se spunea că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu-, Însă acest lucru nu se vedea, nu era arătat, pentru că Cuvântui era încă nevăzut, adică încă nu Se făcuse om, după chipul Căruia fusese făcut Adam. Deci, Adam a fost făcut după chipul Cuvântului, Care este a doua Persoană a Sfintei Treimi, chiar dacă încă nu Se făcuse om. Cum se poate aceasta? Ascultaţi. Aici aş dori să fiţi puţin atenţi.
Noi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Cu cine semăna El? Cu Adam? Nu; este greşit! Fiul lui Dumnezeu, atunci când a avut în minte să facă lumea, punctul culminant al creaţiei Sale ar fi fost omul. Vârful, piscul să zicem, cel mai de sus, creatura de frunte, va fi fost omul; la acesta ţintea. Când spun că a avut scopul de a-l crea pe om, vreau să spun că a voit să facă o existenţă cu care însuşi Dumnezeu Cuvântul Se va uni, şi, unit cu această făptură a Sa, va comunica cu creaţia Sa. Astfel, Dumnezeul cel nevăzut Se VA fi făcut văzut în creaţia Sa, animalelor şi celorlalte făpturi, şi în mod special unor alte făpturi care îi vor semăna Lui, adică oamenilor.
Prin urmare, nu Hristos a fost făcut după chipul lui Adam, ci Adam a fost făcut în acord cu chipul lui Hristos. Nu are importanţă dacă Adam îi premerge din punct de vedere istoric lui Hristos; nu are absolut nici o importanţă. Aşadar, vedem aici faptul că omul, Adam, a fost făcut pe baza chipului lui Dumnezeu-Cuvântul Care urma să Se întrupeze; din acest motiv, omul a primit chipul lui Hristos. însă, întrucât nu se arătase încă Hristos şi deja începuse scrierea Vechiului testament, de aceea Facerea zice că omul a fost făcut după Chipul lui Dumnezeu, de vreme ce Hristos este şi Dumnezeu.
90
Nu este o greşeală; este acelaşi lucru; cu deosebirea că acolo este spus în mod rezumativ, în vreme ce în Noul Testament este spus în mod analitic. Anume faptul că omul a fost făcut după chipul lui Hristos, Care, în calitate de Cuvânt întrupat, este chipul Dumnezeului celui nevăzut. Aşadar, omul a fost plăsmuit pe baza Persoanei dumnezeieşti-omeneşti fheanthropice) a lui Hristos.
Prin urmare, unde este după chipul în mod neîndoielnic este în omul întreg; este şi în suflet, şi în trup!
Accentuez acest lucru, pentru că, ştiţi, de-a lungul istoriei s-au făcut anumite interpretări greşite.
Poate că va întreba cineva: „Aşadar Dumnezeu este om?… Ii dăm Lui dimensiuni omeneşti?”… Da, desigur!… Pentru că Dumnezeu-Cuvântul „trup S-a făcut”1. Pare ciudat la o primă privire. Da, mai spun încă o dată, pentru că necuprinsul, neînţelesul cu mintea Dumnezeu, necuprinsul Duh, Se face om! Prin urmare, unde este chipul lui Dumnezeu? Este în omul întreg! Uimitor! Uimitor!…
Atunci când Sfântul Simeon Noul Theolog se împărtăşea, nu-L primea pe Hristos precum noi, care spunem simplu doar „astăzi L-am primit pe Hristos”, ci îl vedea întreg în mădularele sale, întreg, cu totul viu! Sfântul are o asemenea analiză în unul dintre poemele sale, pe care nu ar fi momentul potrivit să vi-o înfăţişez acum, tocmai despre cum îl vedea pe Hristos în mădularele lui! în toate mădularele lui îl vedea răspândit pe Hristos! Dar cum L-ar fi primit pe Hristos în toată existenţa sa, dacă el însuşi nu ar fi fost chipul lui Hristos, dacă Hristos nu ar fi fost şi El asemenea, cu firea Lui omenească?
Sfântul Simeon zice în acest poem: „Unde să stau? Unde să mă aşez? Unde să-mi întind picioarele? Unde, mâinile
1 Cf. Ioan 1,14.
91
mele?… Pe toate le văd îndumnezeite, hristificate! Mă sfârşesc, mă ruşinez; unde să mai privesc?…”1 Şi vă rog să nu vă imaginaţi că aceasta ar putea fi doar o simplă literatură. Nu este ca şi cum ar sta cineva să scrie o poezie cu o inspiraţie literară. Sfântul Simeon Noul Theolog trăia în mijlocul luminii necreate a lui Dumnezeu şi vedea aceste lucruri; îşi vedea existenţa în mijlocul luminii Transfigurării (Schimbării la Faţă) lui Hristos!… Acestea sunt taine uluitoare, sunt lucruri uluitoare acestea.
Aşa, copii, mă întorc la Sfântul Irineu, care zice că omul a fost făcut după chipul lui Hristos: „… se spunea că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dar nu s-a făcut arătat; căci nevăzut era Cuvântul, după al Cărui chip este făcut omul; pentru aceasta şi asemănarea lesne a fost lepădată”. Aşadar, se spunea că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu-, acest lucru însă nu se vedea, pentru că încă era nevăzut Cuvântul, după chipul Căruia fusese făcut omul. Din ACEST motiv deoarece omul nu vedea prototipul (modelul) Său. de vreme ce Cuvântul S-a întrupat cu mult mai târziu ■ de aceea şi cu uşurinţă a dat de-o parte pe după asemănarea, Omul nu avea model, astfel încât să caute să i se asemene. Desigur, nu Dumnezeu este responsabil pentru aceasta. Dar nu este acum momentul să vă explic mai multe lucruri.
Şi continuă Sfântul Irineu: „Iar când Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, El pe amândouă le-a întărit”. Aşadar,
1 Sf. SIMEON NOUL THEOLOG, Imnele Iubirii Dumnezeieşti, Imnul 2: Căci odată ce acest cort murdar şi sărăcăcios s-a unit cu trupul Tău neprihănit sângele meu s-a amestecat cu sângele Tău,ştiu că m-am unit cu dumnezeirea Ta şi m-am făcut trupul Tău preacurat mădular mădular cu adevărat sfânt mădular luminos, străveziu şi în strălucitor….Mă cinstesc, am frică de mine, cum Te cinstesc şi am frică de Tine. Nu mai ştiu ce să fac, sfiindu-mă întreg, unde să mă aşez şi de cine să mă apropiişi unde să aplec mădularele Tale…”, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae Ed. IBMO, Bucureşti, 2017, pp. 65-66.
92
când Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, pe amândouă, şi după chipul, şi după asemănarea, le-a confirmat, le-a pecetluit.
„Căci şi chipul cu adevărat l-a arătat şi S-a făcut El însuşi aceasta, care a fost chipul aceluia”. Aşadar, firea omenească a lui Hristos este prototipul facerii omului, facere care constituie şi chipul acestui prototip, adică al lui Hristos. Şi încheie astfel: „Prin aceasta a statornicit cu adevărat după asemănarea, împreună-asemănându-l pe om deplin cu Tatăl cel nevăzut”1. Aşadar, l-a făcut pe om cu totul asemenea cu Dumnezeu cel nevăzut, împreună-asemănându-l pe acesta cu Tatăl cel nevăzut! Cum? Atunci când a zis, în Noul Testament: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este”2. Aceasta este după asemănarea.
Aşadar, copiii mei, poate vedea cineva aici lucruri uimitoare, anume că acest după chipul lui Dumnezeu este foarte important!…
Chipul lui Dumnezeu în om determină trei puncte fundamentale. Primul punct fundamental este structura omului, adică felul în care este făcut omul. Al doilea punct fundamental este destinaţia (menirea) omului, ce sens are existenţa lui, de ce anume există. Al treilea punct fundamental este originea lui, de unde îşi trage omul originea. Pe aceste trei puncte le vom analiza, purcezând încă de astăzi, pentru că avem înainte „multă mămăligă de mâncat”… au un cuprins foarte vast!
Aş dori să vă mai spun câteva cuvinte. Mă exprim puţin mai dificil astăzi, repet aceasta. Fiţi atenţi însă la ceea ce v-am spus la început. Nu voi putea niciodată să cunosc cine sunt
1 Sf. IRINEU AL LYONULUI, înfruntarea şi răsturnarea gnozei cu nume mincinos, 5,16,2, BEEIEE 5,166,11-17.
2Matei 5,48.
93
eu, dacă nu-L cunosc pe Iisus Hristos. Iisus Hristos îmi arată cine sunt eu, eu omul; şi nu numai cine sunt eu în structura şi în alcătuirea mea, ci şi care este destinaţia (menirea) mea.
Noi cunoaştem faptul că omul şi-a pierdut calea sa. Însă omul este chipul lui Hristos şi are prototipul său, modelul său, acela care îi arată cine este. Însă, cunoscând în cele din în ină ce s-a întâmplat cu modelul, ce s-a întâmplat cu modelul Hristos (mă folosesc de acest limbaj pentru a mă face înţeles), cunoaştem ce se va întâmpla în cele din urmă şi cu noi. Hristos ce a făcut? A mers în Cer. Unde este acum? Este în sânul Sfintei Treimi1.
Prin urmare, care este destinaţia, menirea mea? Oare destinaţia mea este să exercit o anumită profesie, să mă fac ofiţer sau ofiţereasă, jandarm sau jandarmeriţă, să mă căsătoresc să fac copii? Şi după aceea? După aceea să mor? Gata, am terminat?… Nu ştiu careeste destinaţia mea. Găsiţi un om care să vă spună dacă ştie, dacă a citit undeva nu să citească în Sfânta Scriptură -, dacă a aflat de undeva, din orice ştiinţă, care este destinaţia omului. Nu ştim! Îndeletnicindu-ne cu cunoaşterea lui Hristos, aflăm destinaţia noastră. Care este aceasta? Să trăim în fericirea Sfintei Treimi, adică a Sfântului Dumnezeu în Treime! Acolo să trăim!
Vedeţi de unde pornim ca să aflăm cine suntem noi? Ce spuneţi? Este important acest lucru? Dacă este un lucru Iportant şi este atât de mare, cred că îl veţi înţelege. Este foarte important.
Acum, în puţinul timp pe care îl avem, copii, vom purcede să vedem structura omului! V-am spus că structura omului este hristologică, de vreme ce omul este chipul lui Hristos. în consecinţă, tot ceea ce este Hristos este şi omul.
Aici avem ceva extrem de însemnat.
1 Cf. fapte 1,10-11. Vezi şi Ioan 1,18.
94
Mai înainte am făcut referire la cuvântul model. Voi îndrepta acest cuvânt; nu-mi place. întâi de toate nu este unul grecesc, şi este folosit şi la alte lucruri. Voi schimba acest cuvânt; l-am spus doar ca să vă ajut. Voi pune în loc un alt cuvânt, pe care probabil nu l-aţi auzit niciodată: cuvântul arhetip. Cuvântul model în limba greacă este arhetip (arhi+typos), tipul primordial, exemplul prim, originalul.
Prin urmare, noi suntem chipul unui arhetip. Care este arhetipul? Hristos, acesta este!
Aşadar, am putea spune că, de vreme ce arhetipul omului este înomenitul Cuvânt al lui Dumnezeu, atunci omul este cuvântător (raţional). Ce am spus? Cuvântător (raţional)!… şi aceasta întrucât a fost creat după chipul lui Hristos, Care Hristos este Cuvântul Tatălui, Care S-a unit cu firea omenească. Să o spun şi altfel? Este Cuvântul ipostatic al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, eu sunt raţional (cuvântător), întrucât Hristos este raţional (cuvântător).
Mai întâi însă, vom spune lucrurile într-o altă manieră; vom spune că Hristos este raţional (cuvântător) întrucât eu sunt raţional (cuvântător). însă nu este corect; nu, nu este! Corect este să spun că, întrucât Hristos este raţional (cuvântător), de aceea şi eu sunt raţional (cuvântător), de vreme ce sunt chipul Său. Astfel, nu merg să-L aflu pe Dumnezeu pe baza sinelui meu, ci dimpotrivă, pe baza lui Dumnezeu Care S-a făcut om ca să mă aflu, să mă cunosc pe mine însumi.
Am menţionat calitatea raţională (cuvântătoare), care este primul element al chipului lui Hristos în om. Ştiţi cum este numit Hristos în firea Lui dumnezeiască? Cuvânt (Logos, Raţiune). în limba greacă Logos este un cuvânt polisemantic, iar una dintre semnificaţiile acestuia este ceea ce spunem în limba noastră drept raţiune, logică. Logos (cuvânt) este şi ceea ce rostesc; însă una dintre principalele semnificaţii ale
95
sale este raţiune. în consecinţă, dacă Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu, Raţiunea Dumnezeiască, atunci eu omul sunt chipul Lui; şi, de vreme ce sunt chipul Lui, am raţiune.
Ce vrea să însemne raţiune? Ca să vă întreb aşa ca să nu avem un monolog; să pun şi câteva întrebări spuneţi-mi, ce înseamnă raţiune, cel puţin la măsurile omeneşti pe care le cunoaştem? Puteţi să-mi daţi o definiţie a raţiunii?
Oricât aţi căuta să aflaţi, copii, nu veţi găsi nimic! Raţiunea este experienţa. O experienţă este raţiunea! Dacă fac ceva pe care nu-l faceţi voi, iar aceasta pare a fi în afara celor patru categorii ale logicii lui Aristotel, care şi acestea sunt empirice (experimentale) pe care le veţi învăţa la şcoală, nu ştiu dacă deja le-aţi învăţat -, atunci sunt numit absurd (panilog, în afara raţiunii), mă numesc nebun. Ce vrea să însemne că sunt nebun? Vrea să însemne că fac ceva care nu ESTE în acord cu experienţa obişnuită.
Ştiţi, a existat o categorie de sfinţi care se numeau „nebuni (pentru Hristos)”, pentru că comportamentul lor părea că este nebunesc1. Dar de ce să recurg la aceştia? Să recurg la un om care trăieşte o viaţă creştinească. Dacă va ieşi şi va spune faptul că trăieşte în viaţa lui cu înfrânare, într-o epocă în care se face publicitate nu neînfrânării, ci curviei, perversiunilor, îl vor scoate retrograd, nebun!
La amiază ascultam la radio o ştire, o recenzie de teatru (mă interesează toate; de multe ori citesc şi în reviste recenzii
1 Nebunia cea pentru Hristos se referă la funcţionarea unei grupe speciale de sfinţi în cadrul trupului Bisericii, care, lucrând într-un mod paradoxal şi departe de formele morale tipice, izbuteau să dobândească sfinţenia şi în timp să readucă o mulţime de lume în sânul Bisericii. Această formă de sfinţenie de multe ori era smintitoare pentru credincioşi şi necredincioşi în istoria Bisericii, însă Biserica a văzut prin mijlocirea acestor sfinţi expresia şi manifestarea unei harisme deosebite a Sfântului Duh, una dintre cele mai frumoase forme ale propovăduirii ei profetice.
96
teatrale şi cinematografice) şi am rămas uimit de ce feluri de perversiuni au intrat în cadrul teatrului şi cinematografului! Am rămas uimit!… Nu este ceva nou; şi alte dăţi am ascultat, şi mi s-a spus, şi am citit aşa ceva; însă asta arată faptul că trăim deja într-o epocă în care este lansată deviaţia, perversiunea! Am auzit şi următoarea frază de neimaginat: anume că nu se problematizează aceia care trăiesc o viaţă de perversiuni, ci se problematizează aceia care trăiesc o viaţă firească, dacă viaţa lor este cum trebuie să fie!… Aceasta pentru că perversiunea într-atât s-a înmulţit, încât am început să inversăm termenii şi să zicem: „Ce este raţional?” V-am relatat aceasta, doar ca să vă dau un exemplu.
Există o piesă de teatru a lui Eugen Ionescu1, care redă această realitate. Cineva, scrie autorul, s-a îmbolnăvit de un soi de gripă şi, întrucât de la aceasta i-a crescut un corn ca de rinocer, se ruşina să iasă în lume. După aceea însă i-a crescut şi altuia, şi unui al treilea… până când, în cele din urmă, toţi cei din oraş au ajuns să arate ca nişte rinoceri, adică şi-au pierdut calitatea lor umană. Aceştia, încet-încet, au început nu numai să nu se ruşineze, ci şi să se simtă a fi fireşti. în cele din urmă a rămas doar unul sănătos, care însă a ales să se ascundă de ruşine, pentru că nu semăna cu ceilalţi!
Este foarte frumoasă această reprezentare alegorică teatrală, care arată faptul că oamenii percep de fiecare dată aspectul raţional. Prin urmare, raţiunea este modul de gândire bazat pe experienţa pe care majoritatea o urmează, şi
1 Eugen Ionescu (Eugene Ionesco, 1909-1994) a fost un scriitor de teatru de origine română, unul dintre cei mai celebri autori de teatru al absurdului, în piesele sale Ionescu ridiculizează situaţiile cele mai comune, în vreme ce ilustrează singurătatea omului şi neînsemnătatea existenţei lui. Ilustrează o lume abrutizată cu caractere manipulate ca nişte marionete. în piesa sa Rinocerii (1959), personajul principal îi observă pe prietenii săi care sunt infestaţi cu un virus al rinoceritei şi că se transformă în rinoceri, rămânând la final singur în faţa acestui val al conformismului.
97
fiecare se străduieşte să facă ceea ce fac ceilalţi. însă, atunci când raţiunea, copii, trece prin diferite faze, unde nu seamănă una cu alta, atunci „ne pierdem apa” (reperul). în realitate, ce este raţiunea (logica, faptul raţional)? Trebuie să luăm originalul (prototipul), pe Iisus Hristos, pentru a compara raţiunea noastră cu raţiunea lui Hristos şi astfel să aflăm ce este raţiunea. Aşadar, iarăşi printr-o experienţă; nu putem să dăm o definiţie raţiunii.
Prin urmare, sunt chipul lui Hristos pentru că am raţiunea (cuvântul) pe care o are şi Acela; sunt alcătuit în acord cu ceea ce este alcătuit şi Acela, Hristos.
Ascultaţi cum spune aceasta Sfântul Athanasie cel Mare: „După propriul Său chip i-a făcut pe aceştia1, dându-le lor şi puterea Cuvântului însuşi, pentru ca acea umbră a Cuvântului având, şi cuvântători (raţionali) făcându-se, să poată să rămână în fericire”2. Aşadar, Dumnezeu i-a făcut pe oameni în acord cu chipul Său, cu Hristos, şi le-a transmis puterea propriului Său Cuvânt, raţiunea, astfel încât prin Umbra Cuvântului, şi făcându-se oamenii raţionali, să poată să rămână în fericirea lui Dumnezeu-Cuvântul.
Vedeţi ce element important este raţiunea?!…
Să trecem la un al doilea element al structurii omului. Umul, zicem noi, este creator. şi el este creator întrucât constituie elementul chipului lui Dumnezeu; întrucât el este chipul Cuvântului Creator prin excelenţă.
Dumnezeu-Cuvântul le-a făcut pe toate. Aşadar, El a pus înlăuntrul omului posibilitatea de a crea şi el. Ce anume să creeze? în principiu, desigur, nu să creeze ceva din nimic, ci din ceea ce există. Dumnezeu le-a făcut pe toate din nimic; însă omul Creează din ceea ce este. Adică ia ceva care există şi
1 Pe oameni (n.tr).
2 Cuvântul al II-lea, Despre întrupare, ETIE 1,234.
98
îi dă formă, confecţionează ceva. Şi ceea ce numim artă este o creaţie. Aţi văzut cum îi zicem? Ii zicem creaţie.
Dar este şi ceva mai adânc decât atât; ascultaţi.
Sfântul Clement al Alexandriei zice următoarele: „Şi în această privinţă omul este chip al lui Dumnezeu, întrucât ca om conlucrează cu Dumnezeu la naşterea omului”1.
Aşadar, omul în aceasta se face chip al lui Dumnezeu: în faptul că împreună-lucrează la naşterea omului, a pruncului.
Extraordinar!… priviţi la aceasta ca să vedeţi: omul prin propria lui lucrare începe şi creează prin naştere un nou om!
Fiţi atenţi! Dumnezeu-Cuvântul l-a făcut pe om şi a sădit înlăuntrul său posibilitatea de a se înmulţi. Însă omul nu se înmulţeşte atunci când nu voieşte. Din momentul în care voieşte omul, el vine spre unirea nupţială, adică se căsătoreşte, şi atunci face copii. Aşadar, ce face acum omul? Dă extensie, prelungire sau valorifică ceea ce deja Dumnezeu Creatorul a sădit înlăuntrul său. Devine şi el creator şi, în consecinţă, împreună-creator! Aşadar, vedeţi că omul este creator pentru că Dumnezeu-Cuvântul este creator?
Să vă ofer o imagine mai evidentă. Dumnezeu l-a făcut pe Adam. Adam nu a fost născut, nici nu a provenit din animale. (Vom vedea mai jos aceasta. Avem foarte multe de spus. Nu le terminăm nici în trei ani, dacă ar trebui să analizăm numai aceste aspecte antropologice!…) Dumnezeu a luat ţărână din pământ, „ţărână luând din pământ”2, zice Scriptura, şi l-a făcut pe om, pe Adam. Acesta este primul mod de creaţie. Apoi, din Adam, din materia vie a lui Adam, a creat-o pe Eva, pe femeie. Acesta este al doilea mod al creaţiei. în ambele situaţii omul nu a participat. îndată ce
1 CLEMENT AL ALEXANDRIEI, Pedagogul, PG 2, 10. 83.2 (traducere de Pr. D. Fecioru, PSB 4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 278.). Cf. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Epistola către Coloseni, Omilia 12, PG62,387.
2 Facerea 2,7.
99
l-a făcut pe om, pe Adam şi pe Eva, pe bărbat şi pe femeie, care amândoi sunt oameni, dă posibilitatea din cei doi să fie creat un al treilea om, Cain. Acest al treilea om a fost făcut prin intervenţia celor doi oameni, şi constituie al treilea mod de creaţie. De aceea Adam, atunci când l-a făcut pe Cain, precum şi Eva, ştiţi ce a zis? „Dobândit-am om prin Dumnezeu”1. A sădit Dumnezeu în om posibilitatea de a creea. Şi astfel Cain este creatura celor doi părinţi ai săi; el a fost făcut din Adam şi Eva. Este uimitor acest lucru. Aşadar, vedeţi că omul este creator, tocmai pentru că Dumnezeu cuvântul este creator?…
Copii, avem şi multe alte lucruri să discutăm în jurul Acestei teme, a caracteristicilor chipului lui Dumnezeu, a lupului lui Iisus Hristos în om! Mai sunt şi alte elemente; dai pe acestea le vom observa data viitoare.
Ceea ce, încheind, aş dori să vă subliniez este că, dacă luăm aminte la aceste elemente, vom spune că nu există o Făptură mai măreaţă decât omul pe pământ!… ca să nu spunem că nu există nici făptură mai ticăloasă pe pământ decât omul2!… Dar aceasta depinde de poziţia pe care o vom lua faţă de ceea ce ne este descoperit de Dumnezeu, adică faţă de cine este omul. Dacă aflăm aceasta, anume cine este omul, Atunci nu vom vedea ticăloşia lui, ci măreţia lui.
Acestea, copii, pentru astăzi!
Duminică, 20februarie 1983
1 Facerea 4,
2 Cf Apoftegmele Părinţilor, în Pr. Kallistos WARE, împărăţia lăuntrică, lb. gr. p. 51: „Fie şi numai un singur suflet, creat după chipul lui Dumnezeu, este mult mai de preţ pentru Dumnezeu decât zece mii de lumi cu întreg cuprinsul lor”. Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Despre facerea omului, EPE, 91, 5, I 114: „Aşadar, în ce constă măreţia omului după cuvântul eclesiastului? Nu constă în asemănarea cu lumea zidită, ci în aceea că a fost făcut după chipul ziditorului firii”. Vezi şi Psalmii 8, 5-9 şi Psalmii 143,3-4.
CATEHEZA A ŞAPTESPREZECEA
După chipul lui Dumnezeu în om. Structura hristologică a omului: omul este suveran, liber, responsabil pentru creaţie, este constituit din trup şi suflet, este şi persoană, şi fire
Ne aflăm, copii, la tema structurii hristologice a omului, şi am spus că omul constituie chipul lui Iisus Hristos, de vreme ce arhetipul său este însuşi Dumnezeu-Cuvântul Care s-a întrupat. Am spus de asemenea faptul că omul, pentru exactitate, nu a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul lui Hristos. Aşa cum grăieşte Sfântul Irineu al Lyomdui, întrucât Cuvântul încă nu Se întrupase atunci când a fost făcut Adam, de aceea în Vechiul Testament scrie că „după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”1. Fireşte, aceasta mi este o greşeală; însă aici este nevoie să fie arătată plenitudinea; pentru că omul nu este doar chipul lui Dumnezeu, ci este chipul ipostasului dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, Indiferent de faptul dacă din punct de vedere istoric Adam precedă înomenirea lui Iisus Hristos.
Am mai văzut că caracteristicile prototipului se află în chipul ce poartă numele om. Tocmai pe aceste caracteristici le analizăm acum. Am văzut, de asemenea, că omul este
1 Sf. IRINEU AL LYONULUI, Înfruntarea şi răsturnarea gnozei cu nume mincinos, 5,16,2.5 Behes 5,166,11-17.
102
Raţional, este şi creator. Este raţional întrucât a fost creat după chipul lui Iisus Hristos, Care este Cuvântul ipostatic, adică personal, al Tatălui. Mai este şi creator, deoarece a fost plăsmuit în acord cu chipul lui Dumnezeu-Cuvântul Creatorul, Care a creat toate.
Ajungem acum la un al treilea aspect. Omul este suveran. Dumnezeu i-a spus să stăpânească creaţia şi să o guverneze: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul; şi-l stăpâniţi pre el”1. Însă această stăpânire, această autoritate integrală (pentru că nu a zis să stăpâniţi, ci să stăpâniţi cu totul2, care înseamnă să nu existe nimic care să se opună stăpânirii omului), stăpânitor (suveran) constituie un element al chipului lui Dumnezeu.
Omul este stăpânitor (suveran), întrucât tocmai Hristos, după chipul Căruia a fost făcut omul, este Atotţiitorul şi împăratul a toate. Aşadar, de vreme ce Dumnezeu-Cuvântul stăpâneşte peste toate, i-a dat şi omului, chipului Său, să stăpânească pământul. Nu pe toate, ci pământul. Există un stih din Psalmi care spune că Dumnezeu a făcut cerul pentru Sine însuşi, iar pământul, pentru oameni3. Acest stih arată exact cum este oglindit chipul lui Dumnezeu în om în relaţie cu Dumnezeu-Cuvântul, Care este prototipul său.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Astfel, a fost rânduit acesta pe pământ, ceea ce Acela este în ceruri”. Aşadar, Dumnezeu l-a rânduit pe om pe pământ să fie tot ceea ce este Dumnezeu în cer; este versetul din Psalmi despre care v-am vorbit. „Căci zicerea Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea, nimic altceva nu înseamnă decât ca şi acesta să
1 Facerea 1, 28.
2 Această formulă este prezentă în originalul Septuagintei (n.tr).
3 Cf. Psalmii 113, 24: „Cerul cerului Domnului, iar pământul l-a dat fiilor oamenilor”.
103
primească stăpânirea asupra celor de pe pământ”1. Deoarece, zicerea Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea, nimic altceva nu înseamnă decât faptul că primeşte şi el stăpânirea; aşadar, i-a dăruit suveranitatea (stăpânirea), de a deveni domnul (stăpânul) pământului.
în privinţa acestui aspect aş vrea să fac un mic comentariu, care, dacă puteţi să-l reţineţi, este foarte important.
Ştiţi că creştinul credincios care cunoaşte foarte bine teologie cunoaşte această antropologie, care nu este nimic altceva decât oglindirea (reflectarea) Hristologiei, şi aceasta pentru că omul este chipul lui Hristos. Aşadar, pentru a cunoaşte antropologia, adică pe om, trebuie să-L cunoaştem pe Hristos, Hristologia, adică tot ceea ce-L priveşte pe Hristos. Atunci când vom cunoaşte foarte bine aceste lucruri, nu vom mai rămâne uimiţi noi, credincioşii, atunci când vedem realizări ştiinţifice, unde oameni ignoranţi, adică aceia care Ignoră teologia creştină, când le văd, se împăunează, iar pe deasupra prostiei lor mai spun o nouă prostie, cum că nu există Dumnezeu!… Dar tocmai de aceea există Dumnezeu, întrucât vedem că se realizează în om calitatea de suveran (stăpânitor). Prin urmare, credinciosul nu este surprins când vede aceste realizări ştiinţifice, precum aceea care a avut un mare ecou, când omul, pentru prima dată în istorie, a mers pe alt corp ceresc! Aceasta a fost cea mai mare realizare a umanităţii… anume că oamenii au mers pe Lună! Atunci toţi au rămas cu gura căscată2!
1 Către Stagiriepustniculdemonizat, Cuvântul I, PG 47,428.
2 Istoria a consemnat faptul că omul a pus piciorul pe Lună pe 21 iulie 1969. Misiunea Apollo 11 făcea parte din programul Apollo al NASA, care avea drept ţintă finală a sa faptul de a duce oameni pe solul Lunii, despre care unii spun cu siguranţă că s-a întâmplat, aşa cum a relatat mass-media din epocă. CU toate acestea, aselenizarea omului a dat apă la moară pentru diverse teorii ale conspiraţiei”, deşi sunt mulţi aceia care pun la îndoială istoricitatea evenimentului şi ei cred, cu argumente, că, în cele din urmă, misiunile Apollo din anii 1960 şi 1970 nu au fost altceva decât o mare fraudă guvernamentală a Administraţiei Naţionale Aeronautice şi Spaţiale (NASA)!
104
Fireşte, în faţa a foarte multe dintre descoperiri sau invenţii, oamenii rămâneau cu gura căscată, precum a fost şi cu energia atomică, şi cu altele! în mod cert, toate aceste realizări ne-au ajutat ca să mergem pe Lună, iar în viitor poate chiar mai departe. Deja nave fără echipaj călătoresc spre alte planete în acest moment, călătoresc spre Marte şi în alte locuri, poate chiar mai departe. Acestea, într-adevăr, sunt realizări foarte mari. însă ateii au spus că aceasta este o dovadă că nu există Dumnezeu!
Voi găsiţi undeva temeiuri pentru această dovadă? Eu nu găsesc nici un temei istoric sau logic; nimic şi nicăieri nu găsesc ceva în acest sens. Şi cineva este nedumerit de aceşti oameni, pentru că, la afirmaţia că nu există Dumnezeu, mai adaugă şi o altă nerozie, aşadar, argumentul că omul a izbândit aceste mari realizări arată că nu există Dumnezeu!… Pentru noi însă, acelaşi argument este valabil din perspectivă inversă; adică, dovedeşte faptul că tocmai din acest motiv există Dumnezeu, deoarece omul este chipul (icoana, imaginea) lui Dumnezeu; şi, aşa cum Dumnezeu este Stăpân (Suveran), aşa şi omul este stăpân (suveran) şi poate să facă lucruri de acest fel, precum şi alte realizări. Am să vă rog să reţineţi aceasta, pentru că ştiinţa este exploatată cu sălbăticie, iar ceea ce fac ateii este ceva cu totul lipsit de minte… este, ca să spun mai simplu, o mare prostie!… Fiţi foarte atenţi cu acest punct de vedere, să vi-l amintiţi.
Ajungem acum la un al patrulea punct: omul este liber. O, această libertate!… ar fi fost nevoie să ţinem o întreagă lecţie despre ceea ce este libertatea. în mod firesc, în acest moment noi nu vom discuta despre libertate, ci numai despre faptul că aceasta constituie un element al chipului lui Hristos un om.
105
Aşadar, întrucât omul este chipul acestei absolute Libertăţi, Care este Hristos, din acest motiv şi este liber. Dumnezeu este liber, face ceea ce voieşte, nu este încătuşat de nimic; şi pe om, pe chipul Său, l-a făcut liber. Astfel, intenţia, voinţa omului este liberă.
Sfântul Grigorie al Nyssei spune despre om faptul că „întru libertatea intenţiei şi a voinţei1 avea asemănarea faţă de Stăpânitorul peste toate”2. Aşadar, omul în libertatea intenţiei intenţia (Ttpooupiţ) este înclinaţia lăuntrică, dorinţa de a face ceva avea asemănarea cu Acela Care stăpâneşte toate.
Cine este acesta? Dumnezeu-Cuvântul. Sau mai exact spus, nu este Dumnezeu-Cuvântul, ci enipostaticul Cuvânt al lui Dumnezeu Care S-a făcut om, aşadar înţelepciunea (nipostatică ce S-a întrupat. Este Cuvântul lui Dumnezeu Cel enipostatic (enipostatic înseamnă personal, acela care este persoană), unde sunt două firi şi o singură persoană. Şi care sunt cele două firi ale Sale? Cea dumnezeiască şi cea omenească.
Hristos, după învierea Lui, a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”3, Mi s-a dat toată puterea, stăpânirea, în cer şi pe pământ. Aici Hristos vorbeşte nu ca Dumnezeu pentru că în calitate de Dumnezeu în mod limpede are stăpânire peste toate -, ci ca Dumnezeu-om. Aşadar, i s-a dat firii Sale omeneşti să stăpânească peste toate cele din cer şi de pe pământ, în faţa Căruia se vor pleca cerul, pământul şi cele de dedesubt: „întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
1 duTEţovtricc rij; npocuplaswţ expresie anevoie de echivalat în limba română: stăpânire de sine, voire liberă, libertate şi Ttpooupiţ WHiHA, alegere, hotărâre, scop, gând.
2 Desprefeciorie, 12, EPE 9, p. 82.
3 Matei 28,18.
106
dedesubt”1, scrie Sfântul Apostol Pavel în a sa Epistolă către Filipeni.
Tot ceea ce voieşte Hristos este liber ca să făptuiască. Tot ceea ce voieşte! Aşadar, după propria Sa realitate plăsmuieşte chipul Său, pe om, şi-l face liber.
Problema libertăţii este ceva abisal, de neînţeles, până la ce grad îl lasă Dumnezeu pe om liber!… Să vă dau o măsură? Atât de liber îl lasă, încât să aleagă el singur iadul, iar Dumnezeu să nu-l împiedice!… O astfel de libertate, pe care nici părinţii nu o dau copiilor lor care se laudă că îi lasă liberi, şi mai cu seamă părinţii independenţi.
Dacă, de pildă, copilul ar zice tatălui său şi mamei sale: „Ştiţi, mamă şi tată, m-am hotărât să mă sinucid”, ce ziceţi, l-ar lăsa pe copilul lor să se sinucidă? Dimpotrivă. Însă, atunci când omul îi zice lui Dumnezeu: „Ştii, Doamne, m-am hotărât să mă sinucid”, Dumnezeu nu Se arată ca să-l împiedice; îl lasă să se sinucidă. „M-am hotărât să-l am drept stăpân al meu pe diavol”. Este dreptul tău!… „Vreau să merg în iad”. Este dreptul tău!… „Nu cred în Tine”. Este dreptul tău!… Este la gradul superlativ neînţeleasă mărimea libertăţii pe care i-a dat-o Dumnezeu omului.
Poate îmi veţi spune: „De ce să ne facă liberi?”
Dacă nu ne-ar fi făcut liberi am fi strigat de ce nu ne-a făcut liberi, ca să putem astfel să păcătuim sau să apostaziem de la credinţă? Aruncaţi o privire la parabola fiului rătăcitor. „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”2. Care este această avere? Este ceea ce-i aparţine omului. în principiu, omului nu-i aparţine nimic; dar voieşte Dumnezeu ca să-i aparţină omului o anumită avere, iar această avere este după chipul. Aceasta este averea noastră.
1 Filipeni 2,10.
2 Luca 15,12.
107
Vedeţi, omul s-a născut gol, şi din perspectiva puterii trupeşti este inferior faţă de multe animale. El nu poartă un acoperământ natural, nu are blană sau puf, ca să poată să se apere de frig. După ce protopărinţii au căzut, Dumnezeu le-a cusut, le-a confecţionat haine de piele. (Vom analiza aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci când vom ajunge acolo, ce anume sunt aceste haine de piele; acestea au o valoare şi însemnătate foarte mari.) Dumnezeu l-a făcut pe om gol, aşadar nu are nici putere musculară atâta câtă au animalele sau alte trăsături impresionante; cu toate acestea, are o avere foarte mare, pe care nu o au animalele: el este după chipul. Aceasta este cerinţa fiului risipitor „dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”.
Şi acum primeşte omul după chipul şi-l cheltuieşte, îşi cheltuieşte averea. A plecat fiul risipitor să trăiască cu oamenii depravaţi departe de tatăl său. Departe; aceasta este apost azia! L-a împiedicat cumva tatăl? Nu. „Ce ai spus? Vrei averea care îţi aparţine? Ia-o!” Nu-l împiedică.
Ce înseamnă faptul că „cheltuiesc averea tatălui”? Cheltuiesc, risipesc, harismele, însuşirile chipului lui Hristos în mine acolo unde Dumnezeu nu voieşte. îmi dă libertatea absolută să-L iubesc pe Dumnezeu? Da; eu însă zic nu, nu te iubesc. îmi dă libertatea să stăpânesc pe pământ? Desigur; eu însă îmi folosesc această caracteristică pentru a-i stăpâni pe oameni şi a-i face robi. îmi dă însuşirea raţiunii? Da; dar eu o iau şi mă fac „născocitor de rele”1, cum să fur, cum în deschid uşile încuiate. Cum să confecţionez bombe ca să ucid, cum, în orice mod, să distrug şi să întorc omenirea pe dos şi universul întreg! Aceasta înseamnă că primesc averea Tatălui, acel după chipul, şi o cheltuiesc, o risipesc departe de Dumnezeu, departe de Tatăl.
1 Romani 1,30.
108
A cincea caracteristică a structurii hristologice a omului. Omul este răspunzător pentru creaţie, dar şi pentru recapitularea ei, şi aceasta pentru că arhetipul său, Iisus Hristos, este Recapitulatorul şi Mântuitorul întregii creaţii.
Să explicăm ce înseamnă aceasta; fiţi foarte atenţi.
Aşa cum poate ştiţi, întreaga creaţie a fost făcută pentru om cu scopul de a-i sluji.
Iată cum spune aceasta Teodor al Mopsuestiei; ascultaţi: „Şi ultimul în ordine, pe om l-a adus în existenţă, după propriul Său chip, astfel încât întreaga creaţie se vede a fi împreună-legată spre folosul omului”1, l-a făcut ultimul în ordinea creaţiei, şi l-a făcut după chipul Său, astfel încât întreaga fire să conlucreze la nevoile omului.
Aşadar, omul a fost făcut cel din urmă pentru a fi slujit de întreaga creaţie. în consecinţă, omul este răspunzător pentru creaţie deoarece exact pentru el a fost făcută. Dacă creaţia nu ar fi fost făcută pentru el, omul nu ar mai fi fost răspunzător pentru tot ceea ce se va întâmpla în natură.
Ce ar putea să se întâmple în creaţie? Iată, ceea ce deja se întâmplă: omul a păcătuit şi a fost condus spre stricăciune şi spre moarte; de aceea şi creaţia, de vreme ce a fost făcută pentru om, a fost condusă spre stricăciune şi spre moarte, din pricina lui.
Ascultaţi cum spune aceasta Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Că şi zidirea însăşi se va elibera de robia stricăciunii, spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată zidirea împreună-suspină şi suferă împreună până acum”2.
întrucât omul nu L-a ascultat pe Dumnezeu, stricăciunea şi moartea au intrat în viaţa lui, iar prin om, în creaţie.
1 Fragmente la cartea Facerii, I, PG 66,633-646.
2 Romani 8, 21-22.
109
Prin urmare, omul a fost răspunzător pentru creaţie, pentru făptură; însă nu a fost cu luare-aminte la ea, şi astfel creaţia l-a urmat pe om în stricăciunea lui.
Cuvântul recapitulare este un cuvânt pe care îl foloseşte Apostolul Pavel; este un termen teologic, pe care îl folosesc şi Părinţii Bisericii noastre, şi înseamnă restaurare, însă în sensul de îndreptare.
Hristos, zice Apostolul Pavel, a venit ca să le recapituleze pe toate, să le îndrepte pe toate, adică să Se facă Mântuitor2.
însă cum va deveni creaţia nouă? Creaţia va deveni nouă întrucât Dumnezeu-omul Iisus Hristos o va înnoi.
La acest fapt omul are vreo părtăşie? Are părtăşie în principal în sine însuşi, în existenţa sa, în trupul său; adică să devină şi el nou. Dacă el nu devine nou duhovniceşte, da, va deveni nestricăcios şi nemuritor, însă pentru iad; nestricăciunea lui şi nemurirea lui vor fi pentruiad. în vreme ce, dacă îl urmează pe Hristos, pe prototipul său, pe arhetipul său, atunci va deveni nou duhovniceşte, şi va fi pentru împărăţia lui Dumnezeu.
1 Sfântul Irineu, episcop al Lugdumului, în lucrarea sa împotriva erezilor, dezvoltă teologia recapitulării tuturor în Hristos, şi după el aceasta devine tradiţie a Bisericii. După Sfântul Irineu, recapitularea este planul dumnezeieştii iconomii şi al mântuirii omului în Hristos. în esenţă, recapitularea este participarea omului la opera răscumpărătoare a lui Hristos în calitate de desăvârşire progresivă, care se iveşte din întruparea lui Dumnezeu cuvântul, Care sfinţeşte firea omenească şi orice latură a ei (Cf. Gheorghe NemIROVSKI. Părinţii Bizantini ai secolului al V-lea, Ed. Pournaras, Tesalonic, B07i pp. 135-136). Printre altele, Sfântul Irineu scrie: „Pentru aceasta şi Domnul nostru la sfârşitul vremurilor recapitulând în Sine pe toate a venit printre noi, nu după cum Acesta avea puterea, ci precum noi avem puterea de a-l cunoaşte” (împotriva ereziilor, 4, 23, 16-20). „Atunci, de ce nu a luat iarăşi dumnezeu din ţărână, ci din Maria a lucrat plăsmuirea naşterii? Pentru că nu trebuia să se plăsmuiască o altă [făptură] care să fie mântuită, nici alţi oameni să fie mântuiţi, ci Acesta [Hristos] pe acela [Adam] să-l recapituleze, păstrând asemănarea” (împotriva ereziilor, 3, 33, 8-11).
2 Cf. Efeseni 1,10.
110
După cum aţi văzut, omul este răspunzător pentru creaţie, dar şi recapitulator al ei, el remediază creaţia, întrucât omul este chip al lui Hristos Mântuitorul şi Recapitulatorul.
Vedeţi faptul că omul repetă jertfa lui Hristos? Desigur, Hristos a murit pe cruce o singură dată. Prin puterea jertfei lui Hristos creaţia devine nouă. Fiţi atenţi însă! Ştiţi cum devine creaţia nouă? în mod ontologic. Ştiţi ce înseamnă ontologic? însăşi constituţia ei (a creaţiei) devine nouă. Situaţia nu este una metaforică, nu este alegorică, nu este simbolică, nici morală (etică), ci este una reală.
Deci, omul acum repetă jertfa lui Hristos fără ca fireşte aceasta să se repete; o singură dată a avut loc jertfa lui Hristos însă o repetă în cadrul timpului, adică o săvârşeşte prin Taina Dumnezeieştii Euharistii. Aşadar, în acest mod se înnoieşte şi pe sine însuşi, şi înnoieşte şi creaţia din jur1.
Iată, aşadar, că omul are şi acest element în structura lui, în calitate de chip al lui Dumnezeu!
A şasea caracteristică a structurii sale hristologice. Omul este alcătuit din suflet şi trup; adică este o fire dublă. Omul este o singură persoană, dar are două firi: pe cea materială şi pe cea duhovnicească; trupul său este material, în vreme
1 Sfântul Apostol Pavel subliniază: „Astfel, dacă este cineva în Hristos, este zidire nouă; cele vechi au trecut, iată s-au făcut noi toate” (II Corinteni 5, 17). Această transfigurare şi înnoire a creaţiei a început odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu şi continuă cu funcţiunea sfinţitoare a tuturor exercitată de Biserică, în calitate de trup al lui Hristos şi se trăieşte înainte de toate în adunarea poporului lui Dumnezeu la săvârşirea Tainei Dumnezeieştii Euharistii. Artosul (pâinea) şi vinul provin pe de-o parte din elementele naturii, însă au fost transformate de om printr-o intervenţie omenească într-o nouă formă. Acestea sunt oferite lui Dumnezeu cu mărturisirea „ale Tale dintru ale Tale”, acţiune care este atribuită ca nici o alta relaţiei primordiale a lui Adam atât cu Dumnezeu, cât şi cu creaţia. Această acţiune euharistică nu constituie doar semnul restaurării acestei relaţii, ci şi pregustarea stării eshatologice a creaţiei (Apocalipsa 21,5: „Iată, pe toate le fac noi”). Astfel, de fiecare dată când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi noi şi întreaga creaţie devenim zidire nouă.
111
ce sufletul său este duhovnicesc. Aceasta înseamnă că omul se găseşte la hotarul dintre două realităţi, se află între două lumi: între lumea materiei şi lumea duhului, a îngerilor.
Lumea materială, creaţia, natura aşa cum o vedem, nu are duh; este doar materie. îngerii nu au materie; ei au doar duh. în consecinţă, omul este la hotarul dintre două lumi; este făptură care uneşte în existenţa ei aceste două lumi, pe cea materială şi pe cea duhovnicească1.
Din acest punct de vedere este mai presus de îngeri, adică este mai bogat decât îngerii. Pentru că îngerul nu are trup ca acela al omului; în consecinţă, acesta nu participă la vreo fire din cele pe care, în general, Dumnezeu le-a creat; în vreme ce omul are înlăuntrul său lumea materială şi pe cea duhovnicească, existenţa lui este constituită din toate câte au fost create de Dumnezeu2.
Aţi înţeles acest lucru? Este ceva foarte însemnat. Aşadar, omul este bogat, foarte bogat! însă fiţi cu luare-aminte aici. Omul, întrucât este puţină materie şi puţin duh, şi este o
1 „Ce este omul? Un duh creat, aşa cum sunt şi îngerii, dar îmbrăcat cu chip. Celelalte duhuri create se deosebesc de om în aceasta, în faptul că nu posedă trupul lui, carnea lui; de aceea se şi numesc netrupeşti, nemateriale. De asemenea, se mai numesc nevăzute, deoarece noi în starea noastră obişnuită de după cădere nu le vedem” (Sf. IGNATIE BRIANCIANINOV, Cuvânt despre duhuri, Rai şi Iad, Ed. Sf. M. Praklitou, Oropos, Attika, 2015, p. 87).
2 Aşadar, fiţi atenţi aici acum: „L-ai făcut pe om puţin mai prejos, o idee mai jos decât pe îngeri”. însă textul ebraic este: „puţin mai prejos decât Dumnezeu”! Aceasta este o expresie mai exactă, pentru că este mai prejos decât prototipul. Însă, întrucât îngerii sunt într-un anume mod chi pul lui Dumnezeu (Cf. Sf. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile dumnezeieşti, cap. IV, 22: „…el (îngerul) este chip al lui Dumnezeu, arătare luminii nevăzute, oglindă clară, străvezie, neslăbită, neprihănită, nepătată, prin care primeşte (de se poate spune) întreaga frumuseţe a formei dumnezeieşti a binelui; îngerii răspândesc luminos şi neamestecat prin ei (precum sunt) bunătatea tăcerii nevăzute”, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, BUCUReşti, 1996, p. 154, este ca şi cum i-ar intercala între om şi Dumnezeu (Arhim.Athanasie MYTILINEOS, Selecţie de Psalmi, vol. II, Omilia a opta, editura Mănăstiri Komniniou, Stomio, Larisa, 2015, pp. 88-89).
112
unitate, o existenţă psihosomatică şi întrucât posedă caracteristicile chipului lui Dumnezeu, este o prescurtare, un rezumat al întregii creaţii zidite, văzute şi nevăzute.
După cum ştiţi, atunci când avem o serie de volume ale unei Enciclopedii, să zicem douăzeci şi patru de cărţi, putem să scriem la sfârşit şi un fel de carte, un volum, care să ia elemente din toate cele douăzeci şi patru de volume, însă în mai puţine cuvinte. Astfel, în loc să recurgem la Enciclopedia cea mare în douăzeci şi patru de volume, mergem la o singură carte, ca să aflăm ceea ce ne interesează. Aceasta se numeşte Enciclopedia prescurtată, adică numai într-un singur tom sunt cuprinse toate elementele, exprimate pe scurt.
Atunci când spunem că omul este creaţia prescurtată, înţelegem faptul că în existenţa lui se concentrează tot ceea ce există în lumea materială şi în cea duhovnicească. Deci omul este creaţia prescurtată! Uimitor! Aşadar, unde se află chipul lui Hristos? Se află în întrupare, în înomenire: Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om. în consecinţă, deşi Hristos este o singură persoană, un singur ipostas, are această bogăţie: este Dumnezeu-Cuvântul, adică Dumnezeirea, este şi Iisus, adică firea Lui omenească, trupul şi sufletul Său. Aşadar, întrucât şi Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut om, este unit prin două firi, materie şi duh însă în mod neamestecat, acestea nu sunt confundate, într-o singură persoană, într-un singur ipostas şi întrucât Dumnezeu-Cuvântul S-ar fi făcut aceasta fie că am fi păcătuit noi, fie că nu, din acest motiv îl face şi pe om chip al Său, adică să fie materie şi duh.
Vă spusesem şi în una dintre dăţile trecute faptul că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi făcut om chiar şi dacă omul nu ar fi păcătuit, pentru că aceasta a fost prima voie a lui Dumnezeu1.
1 în Teologie, întrebarea: „De ce S-a făcut Dumnezeu om? (Cur Deus Homo?)” este cunoscută şi drept întruparea presupusă sau nepresupusă a cuvântului. întruparea presupusă înseamnă faptul că Cuvântul S-a făcut om ca să-l răscumpere (să-l slobozească) pe om din stricăciune şi din moarte; Premisa dumnezeieştii întrupări a fost prezenţa păcatului. Dimpotrivă, Întruparea nepresupusă înseamnă faptul că Dumnezeu-Cuvântul S-ar fi întrupat fără legătură cu căderea în păcat a omului; aşadar, fie că Adam ar fi păcătuit, fie că nu, Fiul lui Dumnezeu S-ar fi făcut om. Răspunsul la această întrebare a fost dat de Tradiţia ortodoxă într-un mod foarte limpede. În multe pasaje din Sfânta Scriptură, precum şi în învăţătura multor Sfinţi Părinţi ai Bisericii noastre (Maxim Mărturisitorul, Isaac sirul, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila ş.a.), aflăm răspunsul, care este formulat în fraza:
Dumnezeu om Se face, ca să facă pe Adam Dumnezeu” (Vezi şi Slava… de la laudele” Buneivestiri).
113
Aş insista puţin pe un anumit aspect pe care se cuvine să-l întăresc; şi este următorul fapt. V-am întrebat la întâlnirea de data trecută unde oare ar putea să fie chipul lui Dumnezeu: în trupul sau în sufletul omului? De obicei în manuale veţi găsi că după chipul se află în suflet. Nu este exact. Chipul lui Dumnezeu se află în omul întreg. Şi, ca să nu vă încurcaţi şi să vă întrebaţi „cum este cu putinţă ca Dumnezeu să fie om?” veţi vedea acest aspect aici, la acest punct. întrucât Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om, de aceea l-a creat pe om în acord cu propriile Sale măsuri, adică să fie părtaş şi duhului, şi materiei. Prin urmare, chipul lui Dumnezeu, al Dumnezeului Care S-a făcut om, pentru exactitate, este în omul întreg, adică şi în trupul său, şi în duhul său1.
Sfântul Anastasie Sinaitul cu privire la acest punct zice: „căci după cum însăşi dumnezeirea Sa lucrează, şi în chip teandric… în acelaşi fel şi sufletul (omului), după chipul şi asemănarea nevăzutului Dumnezeu-Cuvântul fiind, lucrează în chip psihan dric, acesta fiind trup şi suflet, în chipul (după modelul) lui Hristos cel teandric”2.
Ascultaţi, vă rog, aceşti termeni: teandric, firea dumnezeiască împreună cu firea omenească a lui Hristos, şipsihandric,
1 Vezi şi Cateheza a cincisprezecea, nota 98.
2 Sfântul Athanasie Preotul din Muntele Sinai, Despre după chipul, tontul I,PG89,1148D-1149A.
114
adică existenţa psiho-somatică a omului. Omul constituie chipul, icoana lui Hristos cel teandric. Cât de frumos este exprimat aici acest lucru!
Al şaptelea. Omul este două lucruri: fire şi persoană. Animalele sunt doar fire; nu sunt şi persoane. Nu are importanţă dacă pisica mea mă priveşte, mă aude, mă înţelege, trăieşte în mediul meu, astfel încât ea poate să se adapteze. Acestea nu constituie persoana. Persoana constă din conştiinţa de sine.
Atunci când Dumnezeu îi zice lui Moise ascultaţi această frază „Eu sunt Cel ce sunt”1, Eu sunt fiinţa, sunt, acest verb exprimă existenţa, în vreme ce Eu exprimă persoana. Niciodată animalul nu zice eu-, însă omul zice eu, şi Dumnezeu zice Eu. Aşadar, după cum Dumnezeu este fiinţă şi persoană, aşa şi omul este fiinţă şi persoană.
Iisus Hristos, după cum ştiţi, este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi; El este a doua Persoană a Sfintei Treimi. Deci este o persoană, dar are o fiinţă comună cu Tatăl şi Sfântul Duh. Fiinţa este comună, este o singură fiinţă. Ce înseamnă acest lucru? Dumnezeu-Cuvântul este fiinţă şi persoană; dar şi omul este fiinţă şi persoană. Iată, şi aici vedem chipul lui Dumnezeu în om. Nu este ceva uimitor?…
Ce spuneţi, copii? Sunt importante aceste lucruri pe care le discutăm? Ştiţi voi ce urmări au toate acestea, din toate punctele de vedere? Am să vă spun, în ceea ce priveşte ultimul punct, o mică urmare. Numai să vă amintiţi de aceste lucruri, pentru că eu nu pot să ştiu ce împrejurări veţi întâlni în viaţa voastră. Voi să reţineţi bine acestea pe care le ascultaţi şi să le învăţati; bine faceţi că vă luaţi şi notiţe.
Aşadar, fiţi atenţi aici, ascultaţi. în anumite epoci, în principal în epoca noastră, omul nu este recunoscut drept persoană, ci ca masă.
1 Ieşirea 3,14.
115
Auzim adesea cuvântul popor. Fireşte, poporul este alcătuit din mulţi indivizi. Ceva este persoana, şi altceva este individul. Desigur, în limba noastră comună, populară, se amestecă aceste noţiuni; dar, dacă vrem să vorbim cu acrivie, să ştiţi că acestea sunt diferite. Individ este o parte dintr-un întreg, care nu determină şi persoana. Atunci când spunem persoană, are mare semnificaţie; înseamnă că avem un eu particular. Prin urmare, dacă poporul, un oarecare popor, este constituit din indivizi, îi vedem drept persoane particulare, atunci cu certitudine aceasta este consecinţa faptului că recunoaştem chipul lui Dumnezeu în om. Dimpotrivă, atunci când vedem un popor drept o masă în ultima vreme auzim foarte des cuvântul masă… masele, de masă… care înseamnă zdrobirea persoanelor -, atunci nu există persoană, nu există libertate, nu există raţiune, nu există nimic; facem tot ceea ce ne spune masa1.
Unde mai este persoana? Nicăieri. Iar dacă încearcă să se a rate vreo persoană, ia o palmă peste ceafă şi se face iarăşi terci, masă…
vine omul ca să zdrobească, să terciuiască persoanele omeneşti şi să producă elementul monstruos care se numeşte masă. Şi epoca noastră are astfel de maşini şi produce astfel de lucruri… oricine înţelege ceea ce vreau să spun. Se reţineţi bine aceste lucruri. Numai Hristos afirmă persoanele, pentru că acestea sunt chipurile Lui. Şi acestea au trecut, ştiţi şi voi, în sistemele sociale, din păcate; şi, trecând
1 în vocabularul comunist-marxist cuvântul masă, şi derivatele sale, este unul obişnuit. Spre exemplu: „Cheia istoriei este conservatorismul maselor” (Marx), „Dacă nu veţi trage întreaga masă a tinerimii muncitoare şi ţărăneşti la construirea comunismului, nu veţi putea să creaţi societatea comunistă” (I )in cuvântarea lui Lenin la cel de-al treilea Congres al Uniunii Tineretului (iluminist din Rusia, 2-10-1920). „Tinerii ar trebui să înveţe să gândească şi să funcţioneze ca o masă; este ceva criminal să gândească precum nişte Indivizi separaţi” (Che Ghevara).
116
în sistemele sociale, avem nenorocirea de a avea fenomenul masei. Să înaintez? Al optulea? Al nouălea? Al zecelea? Copii, sunt foarte multe elementele chipului lui Dumnezeu, însă nu putem să le epuizăm pe toate. Am spus câte putem noi să cunoaştem, câte putem noi să înţelegem; toate celelalte rămân o taină, în general, chipul lui Dumnezeu în om rămâne o taină.
Dar poate veţi întreba: „De ce a fost făcut omul?” Sfântul Grigorie al Nyssei zice că omul a fost făcut ca să-L vadă pe Dumnezeu1. Aţi auzit ce răspuns… ca să-L vadă pe Dumnezeu!… De ce credeţi voi că Hristos a deschis ochii orbilor? Oare a făcut aceasta ca să vadă lumina soarelui? Nu; a făcut-o ca să-L vadă pe Dumnezeu Cel Ce S-a făcut om, Acela pe Care îl vom vedea în veşnicie!
Sfântul Evanghelist Ioan, în prima sa epistolă sobornicească, ne spune: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, şi încă nu s-a arătat ce vom fi; dar ştim că dacă Se va arăta, asemenea Lui vom fi, căci îl vom vedea precum este”2. Nu ni s-a arătat încă ce vom fi; dar cunoaştem faptul că atunci când Se va arăta Hristos vom fi asemenea cu El, întrucât îl vom vedea aşa cum este. Aşadar, vom avea apropierea chipului de prototip.
Prin urmare, copiile, imaginile îl vor vedea pe prototipul lor! Aceasta este împărăţia lui Dumnezeu; şi aceasta îi va aduce în plus omului o nesfârşită fericire.
îngăduiţi-mi un exemplu.
1 Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Despre pruncii răpiţi mai înainte de vreme, EPE 100,456: „Din acest motiv Scriptura spune că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, astfel încât, socotesc, prin ceea ce se aseamănă să-L vadă pe Cel asemenea. Iar a-L vedea pe Dumnezeu este viaţa sufletului, aşa cum puţin mai înainte am spus”. Cf. Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Despre facerea omului, cap. 8, EPE 91, 50: „Iar poziţia omului este dreaptă şi se aţinteşte spre cer şi priveşte în sus”.
2IIoan 5,2.
117
Ce spuneţi? Doi oameni care se iubesc nu doresc să se vadă?… Doi prieteni, doi soţi, doi fraţi, nu doresc foarte mult să se vadă?… Unde este fericirea? în faptul de a se vedea. în ce altceva? în a se vedea! Ei, această fericire va fi şi în împărăţia lui Dumnezeu; să vedem pe Dumnezeu-Cuvântul Care S-a întrupat!
Cartea Apocalipsei, care descrie punctul culminant al luptei puterilor întunecate împotriva lui Hristos, menţionează faptul că, atunci când se va arăta împărăţia lui Dumnezeu, credincioşii vor vedea faţa lui Hristos: „Şi vor vedea faţa Lui”1!
Vederea feţei celorlalţi oameni, vederea împreună-chipurilor noastre am zice, este vederea feţei lui Dumnezeu.
Aţi observat faptul că la fiecare slujbă în biserică îi tămâicm pe credincioşi? Preotul tămâiază icoanele, dar şi pe credincioşi, pentru că ei sunt chipurile vii ale lui Hristos! îi tămâiem şi pe cei morţi; şi oasele din mormânt le tămâiem! De ce? Pentru că acolo este chipul spart al lui Hristos; este jumătate din acest chip; este doar trupul. Dacă nu ar fi fost şi trupul chip, nu am fi tămâiat oasele în mormânt. Le tămâIem pentru că chipul se va întregi, va fi recapitulat, va fi restaurat prin învierea morţilor2.
Avva Apollo (nevoitor din secolul al IV-lea) spunea această vorbă celebră: „Trebuie să ne închinăm fraţilor celor ce vin la noi; căci nu lor, ci lui Dumnezeu ne închinăm. Căci l-ai văzut pe fratele tău, pe Domnul Dumnezeul tău L-ai văzut”3. Atunci când vin fraţii, să li te închini; pentru că nu te închini
1 Apocalipsa 22,4.
2 CfEfeseni 1,10.
3 Apoftegmele sfinţilor Bătrâni, Despre avva Apollo, 3, PG 65, 136 B. După Sfântul Siluan Athonitul, „fratele nostru viaţa noastră este” (Arhim. Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, Ed. Măn. Sfântul Ioan Botezătorul, ESEX, Anglia, 2003, p. 448). Cf CLEMENT AL ALEXANDRIEI, Stromate, 1. 19.94.5.1 şi 2, 152. 70.5.2. Avva DOROTEI, învăţături ascetice, Cuvântul 300,181, 5.
118
fraţilor, ci lui Dumnezeu I te închini. Pentru că ascultaţi aceasta l-ai văzut pe fratele tău? Pe Domnul Dumnezeul Tău L-ai văzut!… Se află în Istoria Lausiacă această zicere, la paragraful 52. Este celebru acest paragraf… celebru!
O, copilaşii mei… dacă am înţelege în viaţa noastră acest paragraf, cât de diferite ar fi societăţile!…
Patriarhul Iacov, atunci când oarecând plecase singur în surghiun în Mesopotamia, întorcându-se, l-a întâlnit pe fratele său Isav şi i-a zis: „De am aflat har înaintea ta, primeşte darurile din mâinile mele, că pentru aceasta am văzut faţa ta, ca şi cum ar vedea cineva faţa lui Dumnezeu şi-mi va fi mie binevoitor”1. Primeşte aceste daruri pe care le-au făcut mâinile mele; din pricina aceasta am văzut faţa ta, aşa cum cineva ar putea să vadă faţa lui Dumnezeu!
Psalmul 41, la versetul 8, zice: „Abis pe abis cheamă”. Care este acest abis care cheamă pe celălalt abis2? Un abis este abisul tainei chipului care există în om! Şi celălalt abisi Este abisul prototipului, al lui Iisus Hristos! Aşadar, un abis, omul, cheamă celălalt abis, pe Fiul lui Dumnezeu Cel Ce S-a făcut om!
După cum vedeţi, chipul lui Dumnezeu în om îl face pe acesta ceea ce este. Rămâne acum să aflăm şi care este destinaţia acestui chip.
însă, dacă am putea să tragem concluzii practice din toată această istorie, copii, vom putea crea o societate cu adevărat îngerească a oamenilor pe pământ!
Duminică, 27februarie 1983
1 Facerea 33,10.
2 Abisos (a privativ+ bisos, forma poetică a lui bithos, în traducere exactă „fără fund”) este: a) marea, în înţelesul de ocean adânc-haos, şi b) metaforic ceva nemărginit, unde se poate pierde cineva, un haos fără fund sau neapropiat.
CATEHEZA A OPTSPREZECEA
După chipul lui Dumnezeu în om. Destinaţia hristologică a omului. Cele trei moduri de comuniune şi de unire ale lui Dumnezeu
În ultimele două cateheze ale noastre, copii, am analizat după chipul în om şi am văzut care sunt caracteristicile ce constituie sau compun chipul lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos în mod concret, anume că omul este cuvântător (raţional), pentru că Acela Care l-a creat este Dumnezeu(Cuvântul Care S-a făcut om, şi aşa mai departe.
Analiza pe care am făcut-o arată după chipul lui Dumnezeu în om într-un mod oarecum static. Adică am analizat doar aceste caracteristici; asta înţelegem când spunem într-un mod static. Dar după chipul are şi un anumit dinamism, aşadar are un anumit mers, o anumită direcţie; şi această direcţie a lui după chipul determină destinaţia omului.
Oare care este scopul pentru care am fost creat după chipul lui Dumnezeu. Nu cumva după chipul este pentru mine doar un element decorativ, nu un element esenţial în existenţa mea? Şi care este acest element? Care este acest dinamism al după chipului. Aşa. cum v-am spus, copii, nu este altceva decât destinaţia mea, a omului.
Care este această aşa-nnmita destinaţie a omului. Această mare temă o s-o mai găsiţi scrisă şi ca sensul existenţei omului.
120
sau, dacă doriţi, şi drept problema existenţială, despre care în mod sigur aţi citit prin diverse cărţi, până la saturaţie, desigur, în ziare şi în reviste. Este problema omului ca existenţă; adică, pentru ce există şi cum poate să existe el. Această problemă care se referă la om, cea existenţială, este o problemă de căpetenie a lui.
întrucât sunteţi fete mari şi educate, am să vă vorbesc şi despre acest aspect. Există trei chestiuni, trei probleme, care au fost analizate sau studiate de filosofie, despre care se poate spune că determină trei mari perioade temporale.
Prima problemă este aşa-numita chestiune cosmologică sau teologică, aşadar, ce este lumea (cosmosul). Filosofii presocratici, de pildă, erau filosofi cosmologici sau teologici; adică se îndeletniceau cu cercetarea a ce anume este lumea (cosmosul), din ce este alcătuită şi cine a creat-o. Aceasta a fost cosmologia-teologia, desigur teologie în sensul larg al cuvântului „teologie”; nu în sensul religios, creştinesc, al termenului.
După aceea, prin Socrate, este inaugurată o nouă perioadă, aşa-numita perioadă antropologică, care a studiat problema antropologică, adică ce este omul.
Pe templul de la Delphi, poate că ştiţi aceasta, exista o inscripţie care zicea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”1. Aşadar, Socrate zicea că este de prisos ca cineva să se îndeletnicească cu lumea exterioară, atunci când ignoră lumea lui interioară,
1 Expresia „Cunoaşte-te pe tine însuţi” este atribuită lui Heilon Lacedemonul (chiar dacă unii i-o atribuie lui Platon), care s-a născut în jurul anului 600 î.Hr. în Sparta şi care este considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. învăţătura celor şapte înţelepţi, în general, este exprimată prin apoftegme sau în cuvinte neclintite. Heilon a compus versuri elegiace în aproximativ două sute de poeme, din care însă nu s-a păstrat nici unul; cu toate acestea, s-au păstrat câteva foarte importante şi cu înţelepciune cugetate ziceri ale sale. Modul concret de filosofare a fost caracterizat de Platon drept neclintita vorbire lacedemonică. Prin zicerea Cunoaşte-tepe tine însuţi putem spune că s-a descoperit şi s-a născut conştiinţa, care de atunci îl preocupă şi îl guvernează pe omul civilizaţiei noastre occidentale.
121
atunci când nu-l cunoaşte pe om. Adică este ceea ce zicem astăzi: „Pentru ce să trimitem rachete în spaţiu ca să descoperim noi lumi, şi nu ne îngrijim să ne facem viaţa pe pământ mai bună?” Desigur că toate îşi revendică cunoaşterea lor; însă, dintr-un anumit punct de vedere, Socrate avea dreptate. Cu adevărat, Socrate s-a întors spre om, şi astfel a fost creată aşa-numitaproblemă antropologică a filosofiei, să cunoaştem omul, cine este, ce posibilităţi are şi aşa mai departe.
Şi ultima problemă-chestiune, în principal a timpurilor mai noi, este cea numită problema gnoseologică, adică în ce mod vom aborda ceva care este în afara noastră, ca să avem o cunoaştere exactă a acelui obiect. Şi spunem exactă pentru că intervin simţurile şi alte lucruri. Cu această problemă s-a preocupat în special ştiinţa; întrucât aceasta a fost cultivată în timpurile mai noi, de aceea a şi apărut această problemă în filosofie.
Însă, după cum sesizaţi, în ultima vreme observăm o revenire la problemele antropologice, adică la aşa-numitele probleme existenţiale. Ne străduim să cunoaştem omul, să vedem de ce există, unde se îndreaptă şi care este sensul existenţei sale. Aşadar, avem această uriaşă temă, cea antropologică. Din acest motiv facem aceste cateheze-lecţii, copii; ca să dăm un răspuns acelor lucruri care circulă în afară şi ca să ştim ce grăieşte Sfânta Scriptură, ce grăieşte cuvântul lui Dumnezeu cu privire la tema lume cosmologie, şi la tema om antropologie. întrucât se aud multe lucruri, este nevoie să avem o imagine corectă, de vreme ce suntem creştini.
în consecinţă, tema destinaţiei omului, copii, sensul existenţei, acel pentru ce exist, este foarte importantă. Desigur că fiecare om îşi pune lui însuşi această întrebare. Fireşte, este o chestiune la care nu s-a dat răspuns. Da, nu s-a dat, pentru că, dacă s-ar fi dat un răspuns, nu ar mai fi fost un
122
punct de cercetare. Aceasta arată faptul că nu există un răspuns. Desigur că există un răspuns, numai că noi oamenii nu l-am aflat; adică nu l-am aflat cu mintea noastră, prin filosofie; trebuia să ne fie descoperit. Şi ne-a fost descoperit; ne-a fost descoperit de Acela Care ne-a făcut.
Cum să vă spun?… Este ca şi cum am face o plimbare în pădure şi am găsi un obiect, un aparat electric. Finisăm acest aparat, acest obiect, şi ne întrebăm la ce ar putea folosi acest aparat, dar nu putem afla la ce foloseşte. Fireşte, singura persoană autorizată ca să ne explice toate acestea ar fi acela care a confecţionat aparatul, aşadar, să ne spună de ce există şi la ce foloseşte.
Tot aşa şi aici, copii, numai Dumnezeu poate să ne explice pentru ce existăm, pentru ce am fost creaţi şi care este destinaţia noastră.
De multe ori, vă spun adevărul, chiar şi în viaţa noastră cotidiană înţelegem acest fapt. Să zicem că avem un program fixat în viaţa noastră. Ne sculăm de dimineaţă, la o anumită oră, facem aceleaşi mişcări, mergem la şcoală sau la serviciu, ne întoarcem, mâncăm, după-amiaza putem să mergem iarăşi la serviciu sau să facem altceva, şi să se încheie ziua noastră, şi fireşte să mergem la culcare. Acest lucru se poate întâmpla într-un mod foarte intens, adică cu o anumită presiune a timpului, şi, într-un moment de indignare, să spunem: „Bre, fratele meu, în fiecare zi aceeaşi slujbă!… în fiecare zi fac aceleaşi lucruri, aceleaşi mişcări!…. Ca să ajung unde? Pentru ce? Pentru ce alerg necontenit?”…
Dacă veţi urca pe terasa unui bloc de locuinţe, îi veţi vedea jos pe oameni cum merg încoace-şi-ncolo pe străzi. Unde merg toţi aceştia? Unde aleargă? Aleargă, aleargă, merg într-o parte, merg în cealaltă…! Ar putea cineva să dea un răspuns în legătură cu unde merg aceşti oameni? în realitate,
123
aceşti oameni fac o mişcare ciclică. Care este aceasta? Pleacă de la casele lor, merg la serviciile, la treburile lor şi se întorc iarăşi la casele lor. Aceasta este o mişcare ciclică a locuitorilor unui oraş, şi aceasta se întâmplă în fiecare zi.
Dar şi noi, dacă ne observăm propria viaţă, vom vedea că trasăm mişcări ciclice, facem aceleaşi lucruri şi ne aflăm în acelaşi punct. Altceva, dacă ne înşelăm la un moment dat, punându-ne anumite perspective, anumite ţinte, precum studenţii, şi ne punem acolo puterea noastră, să studiem, apoi să deschidem un magazin, să zicem, sau să urmăm un stadiu de cercetare ştiinţifică şi altele, şi altele. Acestea ne înşală pentru moment, deşi în realitate viaţa noastră este iarăşi ciclică.
Şi atunci, întrucât nu aflăm sens în acelea pe care le facem zilnic, zicem: „Şi ce am făcut? M-am născut, trăiesc şi voi muri; aşadar, mă voi întoarce acolo de unde am venit. Din nimic (nefiinţă) m-am ivit, am odrăslit din pământ, şi acum iarăşi dispar”. Lucrurile ne dau o asemenea imagine, că avem şi în destinaţia, în menirea noastră o ciclicitate.
După cum poate cunoaşteţi, filosofia stoică pe aceasta se întemeiază: ea susţine faptul că nu numai creaţia, ci şi omul însuşi nu sunt altceva decât un ciclu, pe care îl completează, şi nimic altceva. Iar omul, chiar dacă posedă un eu concret, se pierde cu siguranţă, în vreme ce creaţia revine şi se repetă. Aşadar, omul împlineşte un ciclu, în vreme ce creaţia, mai multe cicluri, şi mai ales veşnic o mulţitudine de cicluri, nesfârşite, de vreme ce niciodată nu şi-au închipuit un sfârşit al istoriei1.
1 După filosofii stoici, natura omenească este o secţiune din natura lumii, care este condusă şi guvernată de legea universală a raţiunii. îndatorirea omului este aceea de a se aşeza pe sine însuşi în armonie cu universul, care, în calitate de raţional şi bun, îi transmite însuşirile sale. Zeii veghează la ordinea lumii şi constituie emanaţii ale unei fiinţe dumnezeieşti originare cu multe nume, raţionale, desăvârşite şi spirituale (noeros care pătrunde peste tot şi ia caracteristicile oricărui element cu care vine în contact. Legea tuturor lucrurilor este Destinul, o putere organizatorică a lumii în acelaşi timp dumnezeiască şi fizică (naturală), care constituie raţiunea şi legitatea totului, universului, putere care menţine şi se menţine guvernând şi cuprinzând contrariile. în cele din urmă, precum şi la epicurei, posibilitatea nemuririi personale este respinsă.
124
Filosofia nu a descoperit o finalitate a istoriei şi o finalitate a lumii. Acesta este elementul descoperirii, al revelaţiei. Dumnezeu ne descoperă faptul că lumea are sfârşit şi că istoria are sfârşit. Acest lucru omul nu poate să-l înţeleagă de la sine.
Sartre1, un filosof francez existenţialist, ateu însă, spunea că omul nu este decât o ţâşnire de apă, care se iveşte pentru puţin pe suprafaţa liniştită a unui lac, şi cade iarăşi în lac, pentru a deveni iarăşi parte a apei lacului. Aceasta este destinaţia omului; nimic altceva. Astfel, omul încheie doar un singur ciclu; nimic altceva.
Totuşi, unii mai optimişti nu este nou fenomenul; în special în filosofiile orientale, precum în budhism, care din păcate a început să pătrundă şi în patria noastră dau o ceva mai mare nădejde, spunând că omul nu încheie doar un singur ciclu, ci mai multe, parcurge foarte multe cicluri, prin fenomenul reîncarnării!
însă toate acestea nu satisfac, ci devalorizează destinaţia omului! Pentru că, dacă presupunem că suntem o atât
1 Jean-Paul Charles Aymard Sartre, 1905-1980, a fost unul dintre principalii reprezentanţi ai existenţialismului. Existenţialismul aparţine filosofiilor omului şi constituie reacţia creată la filosofia raţionalistă şi a ideilor abstracte. Obiectul ei este existenţa umană în realitatea ei concretă, adică în neîntrerupta ei înregimentare din cadrul vieţii sociale. Pentru Sartre, omul este întâi de toate o existenţă aruncată în lume într-un mod absolut absurd, lipsită de orice însemnătate, abandonată şi condamnată la libertate absolută, însemnătatea, sensul, ipostasul existenţei sale şi-l va da omul însuşi prin acţiunile sale şi prin liberele lui alegeri. Existenţa omenească, pe toată durata vieţii, este nimicul şi este condusă într-un fel de cerc vicios.
125
de înţelept alcătuită făptură şi că suntem însuşi chipul lui Dumnezeu, atunci pentru ce am fost creaţi? Doar pentru un singur ciclu al vieţii, fără să existe continuare?… Pentru care motiv? Pentru a trăi o viaţă plină de mizerie?… Pentru o istorie plină de războaie, de înfometări, de nenorociri, de terori, de frici şi de amărăciuni?… Nu se explică prin aceasta pentru ce trăim, faptul că aceasta ar putea fi raţiunea existenţei noastre.
încă, nici nu se explică, nici dacă se presupune că parcurgem cicluri perpetue şi ne reîntoarcem în existenţă, o dată ca oameni, iar altă dată ca plante, altă dată ca furnici şi altă dată ca păsări, ca broaşte şi ca măgari… să mă iertaţi că recurg la astfel de exemple de transformări prin perpetue reîncarnări… Venim, plecăm, venim, iarăşi plecăm… Pentru ce anume toate acestea?
„Pentru a avea zic aceştia o ameliorare, o îmbunătăţire”!… Şi după aceea? Şi mai ales după ce această existenţă a noastră intră într-o aşa-numită nirvana, adică într-o stare ciudată, într-o fericire în cuprinsul unei inexistenţe, sau, mai bine zis, în cuprinsul unui mare ego, unui ego universal unde propriul nostru ego a dispărut, ce sens există aici1? Nici fericirea, nici nefericirea nu au vreun sens, dacă nu există egoul (eul) personal, dacă nu există această conştiinţă de sine. Dacă, de pildă, eu sunt anesteziat şi-mi fac o operaţie, anesteziat şi medicii mă măcelăresc, eu ce înţeleg? Nimic. De ce?
1 „în budhism, nirvana care constituie încununarea meditaţiei este socotită a fi starea absolută de unde lumina iniţială a Conştiinţei pare să provină din golul ce se află dincolo de diferenţierea între existenţă şi existenţă. Acest termen caracterizează negarea budhistă a oricărei dorinţe lumeşti, a tuturor celor pământeşti, şi dispariţia omului însuşi în nimic, prin trup şi survine eliberarea din suferinţele vieţii şi ale lumii” (Nou Dicţionar enciclopedic, vol. 14, p. 465). Aşadar, nirvana pentru om este o stare de eliminare a suferinţei, din cauza încetării ciclului renaşterilor, nimicirea Individualităţii existenţei şi identificarea cu întregul.
126
Pentru că nu am conştiinţă. Ce înţeles, aşadar, vor avea în cele din urmă toate acestea, dacă eu nu conştientizez sau nu exist?
Copii, v-am menţionat toate acestea, pe care le întâlnim în afara Bisericii cu duiumul! Ca să nu fiţi atraşi şi să nu cădeţi în teze materialiste şi chiar idealiste, şi care nici una dintre acestea nu satisface, vin să vă vorbesc despre destinaţia omului. Desigur, nu vom spune aceste lucruri doar în câteva cuvinte, ci vom face o cât mai bună analiză cu putinţă, pentru nivelul vostru: pentru ce exist. După cum ştiţi, omul este coroana creaţiei biologice; este mai presus decât toate organismele vii; adică se află în vârful piramidei regnului viu. De asemenea, constituie şi o prescurtare a acestei creaţii; adică în om veţi întâlni exact ceea ce veţi întâlni în cuprinsul întregii creaţii. De aceea, omul, atât de către filosofi, cât şi de către oameni de ştiinţă, a fost caracterizat drept un microcosmos. Adică omul este o miniatură a universului1. Însă faptul că este în vârful biologiei, dar şi al întregii creaţii, aceasta nu
1 Viziunea asupra omului ca fiind o lume mică sau un microcosmos este un termen stoic şi nu poate reda valoarea sa reală şi destinaţia sa în calitate de făptură după chipul şi după asemănarea Creatorului său. Sfântul Nicodim Aghioritul, având cunoştinţă despre vechea concepţie filosofică a omului văzut drept microcosmos, se opune acesteia, întrucât socoteşte că în acest fel sunt limitate valoarea şi desăvârşirea omului, care constituie o lume mare înlăuntrul uneia mici. „Aşadar acesta este aşezat, ca lume, nu mică în cea mare, după cum spunea naturalistul Democrit şi după cum îşi dădeau cu părerea alţi filosofi, numind pe om doar microcosmos, foarte mult micşorându-i demnitatea, şi până la lumea aceasta văzută limitând valoarea şi desăvârşire omului. însă Dumnezeu l-a făcut pe om să fie ca pe o oarecare lume mare înlăuntrul celei mici” (Sf. Nicodim Aghioritul, Carte de sfătuire, p. 39. Cf. Sfântul GRIGORIE THEOLOGUL, Cuvântul45,PG36,632A: „[Pe om] îl aşază pe pământ ca pe o altă lume, mare în cea mică”. Acelaşi lucru zice şi Sfântul Grigorie al Nyssei, anume că omul nu este un microcosmos, o miniatură a lumii materiale, pentru că măreţia lui nu se află în asemănarea sa cu lumea creată, „ci în aceea că a fost făcut după chipul Ziditorului firii” (Despre facerea omului, în: Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Opere, EPE 5,24).
127
epuizează destinaţia sa, ci dimpotrivă, constituie punctul de plecare, pornirea, iar nu finalul.
Acestea pe care le spunem aici, copii, nu sunt lucruri teoretice, ci au o aplicaţie practică directă. De aceea, fac o invitaţie atenţiei voastre, ca să cunoaşteţi aceste lucruri foarte bine. Ele par teoretice, însă sunt indicii ale vieţii practice.
Mulţi socotesc drept destinaţie a lor o educaţie, o formare înaltă pentru care atât ne zdrobim şi ne ostenim sau o restaurare biologică, acel lucru comun despre care zicem: „Să mă căsătoresc”… Foarte bine, te-ai căsătorit; şi apoi? „Să fac copii”… Ai făcut copii; după aceea? „Să am şi nepoţi”…. Frumos, ai şi nepoţi; apoi? „Ei, apoi o să mor”… Dar aceasta vizează cele cu privire la neam; nu vizează propria ta persoană. înţelegeţi acest fapt?
Dacă cineva se va căsători şi va face copii, aceasta vizează neamul, neamul omenesc, faptul de a lăsa urmaşi. însă, la întrebarea despre propria mea destinaţie, care este propria mea destinaţie, nu s-a răspuns. Pentru că aceeaşi întrebare va pune şi copilul meu, nepotul meu, şi totdeauna întrebarea va fi amânată, prin faptul de a spune destinaţia mea este să fac copii, iar destinaţia copiilor mei este aceea de a face şi ei copii. în regulă, însă de ce există omenirea? După cum vedeţi, nu avem răspuns la această chestiune, ci o amânare.
încă foarte mulţi mai cred că o ofertă socială din partea lor ar epuiza destinaţia omenească. Faptul de a oferi ceva societăţii, faptul de a deveni buni universitari, şi mai ales cercetători ştiinţifici, pentru a descoperi microbi şi a ajuta omenirea, dacă găsesc apoi şi medicamentele potrivite, faptul de a descoperi ce este cancerul să zicem, ca să salveze omenirea, sau faptul de a fi filantropi în mediul lor, mari făcători de bine, lucru care creează fără îndoială o satisfacţie specială în sufletul omenesc, nu constituie destinaţia noastră.
128
Nimic din toate acestea nu determină destinaţia omului, nici chiar oferta socială.
Aceste trei lucruri, pe care vi le-am menţionat mai sus, sunt socotite, din păcate, de foarte mulţi oameni, că reprezintă destinaţia vieţii lor. Am auzit pe mulţi că spun: Mi-am căsătorit copiii… toţi copiii meu au făcut şcoli au poziţii bune copiii mei… Ce altceva să îmi mai doresc?…
Ce altceva să mai vrei?… Fratele meu, omule, oare ţi-ai atins destinaţia?
„Da, aceasta a fost destinaţia mea. Ce altceva ar putea să fie? Am fost un om bun, am făcut fapte bune în viaţa mea, i-am ajutat pe cei din jurul meu”…
Oare nu sunt acestea lucrurile care se spun frecvent? Sunt. Dar acestea constituie destinaţia, menirea omului? Faptul că ele constituie un punct de plecare, da; însă acestea nu împlinesc destinaţia omului.
Nicolae Cabasila, scriitor bizantin, zice: „Căci setea sufletelor omeneşti are lipsă de o oarecare apă nesfârşită, iar lumea aceasta trecătoare cum ar fi cu putinţă să i-o astâmpere?”1 Aşadar, zice că setea sufletului omenesc are nevoie de o anumită apă care să nu se termine niciodată, să fie nesfârşită, însă această lume, cu toate bunurile ei, este trecătoare, are limite; cum ar putea fi suficientă?
Acestea amintesc ceea ce oarecând acel dregător, acel tânăr, apropiindu-se de Domnul, L-a întrebat: „Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Iar Domnul i-a răspuns: „Să păzeşti poruncile”. „Pe acestea le păzesc din pruncie; ce altceva să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”2 Şi noi, la sărbătorile noastre, ne urăm unul altuia „La mulţi ani!” Ne trimitem urări la sărbători şi la zilele de naştere…
1 Sf. NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, Cuvântul II, 66, EPE, Filocalia 22, Tesalonic, p. 376.
2 Cf. Luca 18,18-23.
129
Ce am spus? Zile de naştere… în mod intenţionat am spus-o. Am să fac o mică digresiune aici.
Ascultaţi. Creştinii nu sărbătoresc zilele de naştere, întrucât zilele de naştere sunt aniversări ale naşterii noastre naturale. Însă pe creştin nu-l interesează aniversarea naşterii sale naturale, ci aniversarea renaşterii sale duhovniceşti, care este atunci când s-a botezat şi a primit numele. Vedeţi, când prăznuim noi un sfânt, pe toţi sfinţii, când îi prăznuim? Atunci când s-au născut sau atunci când au fost martirizaţi? în chip vădit, atunci când au fost martirizaţi sau, în general, atunci când au adormit, adică atunci când au murit, când s-au săvârşit, când s-au întregit. Excepţie fac Hristos, Născătoarea de Dumnezeu şi Sfântul Ioan Botezătorul. Numai la aceste trei persoane prăznuim şi zilele de naştere. Există o raţiune pentru aceasta; nu vreau să mă întind prea mult. Aceasta înseamnă că ziua renaşterii noastre este cea mai însemnată, cea mai importantă, cea pe care se cuvine s-o prăznuim.
Copii, nu sărbătoriţi zilele de naştere! Persoanele idolatre îşi sărbătoreau zilele de naştere. Irod, zice Scriptura, avea ziua sa de naştere, atunci când a dansat Salomeea şi celelalte, şi celelalte1. A avut ziua lui de naştere; aţi remarcat?… Aşadar, vă rog să nu vă aniversaţi zilele de naştere! Cunosc problema, este ceva foarte la modă. Noi însă nu serbăm ziua de naştere, ci prăznuim ziua de nume. Şi cum ar trebui să fie prăznuită aceasta? Ar trebui să vă pregătiţi în mod corespunzător şi să mergeţi să vă împărtăşiţi. Faptul de a prăznui şi de a nu vă împărtăşi nu are nici un sens. Este oare îngăduit să primesc un nume nou pentru veşnicie, şi să nu mă împărtăşesc2?… Puteţi primi şi vizite dacă doriţi, după-amiaza.
1 Cf. Marcu 6,14-29.
2 Aici este evocată cartea lui Constantin-Virgil Gheorghiu, Cum am ajunssă mă fac sfânt, care descrie dorinţa sa din copilărie de a deveni sfânt, de a-şi sfinţi numele, de a se îndumnezei.
130
Nu însă cu dansuri, şi chefuri, şi lucruri păcătoase; doar să vină musafirii şi să vă felicite, colegii şi alţi prieteni, în mod cuviincios, şi să nu intre în opoziţie cu ceea ce aţi făcut de dimineaţă, adică atunci când v-aţi împărtăşit. Este ceva foarte simplu şi de la sine înţeles.
închid paranteza şi revin la tema noastră. Aşadar, trimitem urări, şi o felicitare, şi spunem „La mulţi ani!” Cât de mulţi ani?… Unii mai fac şi urarea „Să ajungi suta!”, în sfârşit, este limita naturală; alţii mai fac şi acea urare utopică, „Să trăieşti o mie de ani!”
Copilaşii mei, să vă spun ceva? Eu nu aş vrea să mi se ureze să ajung suta, nici să trăiesc o mie de ani, ci să trăiesc veşnic… Nu voiesc să mor! De ce? Pentru că nu am fost plăsmuit ca să mor; am fost plăsmuit ca să trăiesc în veşnicie; numai aceasta îmi va ostoi setea.
Şedem şi facem sau plănuim pentru viaţa noastră cutare sau cutare, spunem să facem asta sau cealaltă şi, bineînţeles, când dezamăgirea bate la uşa sufletului nostru, spunem: „Totul este frumos. Dar, de vreme ce există moarte… de vreme ce există sfârşit…!”
Prin urmare, omul, când îşi pune sieşi un sfârşit şi acest sfârşit este nemilos -, nu se simte bine; el ar vrea să nu aibă sfârşit; el ar vrea ceea ce numim veşnicie.
însă nu cumva acest dor pentru veşnicie este ceva înnăscut în om? Fără îndoială, pentru că acesta constituie un element al chipului lui Dumnezeu; întrucât şi Dumnezeu-omul, Cuvântul întrupat, este în veşnicie; nu moare. Fiţi atenţi! Şi firea omenească este în cer; nu moare: „nu mai moare după înviere, nprAth.1 moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”2, zice Apostolul Pavel. însă Hristos este
1 Nota părintelui Athanasie (n.tr.).
2 Romani 6,9.
131
arhetipul meu, adică este Dumnezeu-Cuvântul întrupat, şi de aceea îmi deschide mie calea. Aşadar, întrucât şi eu voiesc să trăiesc, Hristos îmi deschide calea ca să trăiesc; precum Acela trăieşte, aşa şi eu voiesc să trăiesc.
Omul, copii, nu este doar un animal raţional (cuvântător)! De câte ori nu am auzit această expresie?!
Fiţi atenţi, să clarificăm câteva lucruri. Atunci când spunem animal (gr. zoon), înţelegem ceea ce trăieşte, vietate. Când ocărâm un om şi-i zicem animalule fireşte, este ceva rău că-i zicem aşa -, îl dispreţuim. Acum şi aici nu înţelegem acest lucru, ci înţelegem ceea ce trăieşte. De altfel, la Pavecerniţa Mare veţi vedea că ne referim la serafimii cei cu şase aripi şi-i numim vietăţi, animale (gr. zoon)1. De asemenea, vedem şi aşa-numitele patru vietăţi din Apocalipsă care sunt în jurul tronului lui Dumnezeu2. Aşadar, vietate, animal (gr. zoon) este acela care are viaţă, şi nu are nici o legătură cu ceea ce noi numim dobitoc. Ceva este dobitocul şi altceva este vietatea, vieţuitorul (gr. zoon). Dobitocul este vietate deoarece trăieşte; omul, de asemenea, este vietate, deoarece trăieşte. Astfel, vietate (gr. zoon) este acela care trăieşte.
Omul nu este doar un vieţuitor raţional (gr. zoon logikon), sau, cum zicea Aristotel, vieţuitor politic3 (gr. zoon
1 Ceaslovul Mare, Ed. Apostoliki Diakonia a Bisericii Greciei, ed. a II I-a, 1995, p. 208: „Vieţuitorii (gr. zod) cei cu câte şase aripi, serafimii, cu neîncetate glasuri pe Tine Te preaînalţă.”
2 Cf. Apocalipsa 4,6-9 ş.a.
3 Definiţia lui Aristotel potrivit căreia omul este un animal politic, işu cum s-a împământenit, nu trebuie înţeleasă ca referindu-se la vocaţia politică a omului sau numai la politică, în accepţiunea actuală a termenului. Deci sensul expresiei este acela de vieţuitor politic care trăieşte în cetate, în numitul polis, aşadar, omul este acea făptură care trăieşte într-o cetate, iar nu aiurea precum animalele, şi de aceea dezvoltă o civilizaţie citadină. Aceasta este caracteristica unui om civilizat aşadar care trăieşte în cetate polis), spre deosebire de barbarii şi migratorii necivilizaţi din toate epocile care nu trăiau în cetate (polis) (n.tr.).
132
politikon1), aşadar, un animal care iubeşte să facă o societate să creeze civilizaţie, ci, aşa cum zice Sfântul Grigorie Theologul, un animal, vieţuitor îndumnezeit (gr. zoon theoumenon2). Deci acesta este omul!
Dar, atunci când zicem vieţuitor raţional (gr. zoon logikon), este un element al chipului lui Dumnezeu, şi încă atunci când am zice vieţuitor politic (gr. zoon politikon) şi acesta este un element al chipului lui Dumnezeu. Însă, atunci când zicem animal, vieţuitor îndumnezeit (gr. zoon theoumenon), vieţuitor care se îndumnezeieşte, înseamnă că această imagine are din însăşi facerea ei o direcţie, are un parcurs, are o destinaţie, despre care de atâta timp vorbim; care? Faptul de a trăi acest chip în Dumnezeu, faptul de a se îndumnezei omul, de a ajunge la îndumnezeire. De aceea omul, dincolo de a fi un animal politic sau raţional, este un animal, un vieţuitor îndumnezeit.
Dacă omul este un animal îndumnezeit, aceasta arată că el este o fiinţă teologică, adică o existenţă teologică; din acest motiv el scapă cercetării şi analizei ştiinţifice înguste.
Dacă Medicina îl ia pe om şi-l analizează, prin acelea pe care ni le spune, fără îndoială nu este epuizat fenomenul numit om. Dacă pe om îl cercetează Biologia sau Fizica chiar dacă el însuşi este pasibil a se supune oricărui fel de forţe şi legi, biologice sau fizice, şi participă la fenomene care au legătură cu electricitatea, cu mişcarea, cu mecanica, sau cu căldura şi restul însă tot ce ne vor spune nu epuizează
1 „Omul este prin firea sa un vieţuitor politic (al cetăţii)” (ARISTOTEL, Politica, A 1253a 1-4). „întrucât este vădit de ce omul este o vietate mai socială decât orice albină şi orice vietate gregară” (ARISTOTEL, Politica, A 1253a 10-11). „Aşadar, omul este prin firea sa un vieţuitor politic (al cetăţii)” (ARISTOTEL, Politica, r 1278b, 9).
2Sf. GRIGORIE THEOLOGUL, Cuvânt la Teofanii,PG36,324B: „Omul este un animalvieţuitor care navighează spre Dumnezeu, însă un animal vieţuitor îndumnezeit”. Vezi şi Cuvânt la Sfintele Paşti, PG 36, 632BC.
133
fenomenul numit om. De ce nu-l epuizează? Pentru că, pur şi simplu, multe elemente ale naturii, ale firii omului scapă cercetării ştiinţifice.
Omul nu este o existenţă naturală, ci o existenţă teologică! Toţi cei care cercetează omul fac o mare greşeală dacă nu au în vedere şi acest aspect, aşadar, că omul este o existenţă teologică. Ştiţi ce înseamnă aceasta? înseamnă că omul are legătură cu Dumnezeu; aceasta vrea să însemne existenţă teologică. Ce fel de relaţie are cu Dumnezeu? Are înlăuntrul său premisele de a se apropia şi de a trăi întru Dumnezeu. Şi ştiţi care sunt aceste premise? Este după chipul, pe care însuşi Dumnezeu l-a sădit, cu scopul de a exista această înclinaţie, această direcţie spre Dumnezeu. De aceea v-am spus că om înseamnă animal îndumnezeit.
Am spus faptul că omul a fost creat pe baza unui prototip. Atunci când spunem chip, totdeauna înţelegem acest lucru. Vă rog, imaginaţi-vă un pictor care are drept model faţa unui om pe care să o numim arhetip -, iar lângă el are o muşama şi începe să picteze! Priveşte la model, la arhetip, şi îl pictează pe muşama. După ce termină, vedem ceea ce a pictat pe muşama, vedem şi modelul, arhetipul, şi zicem: „Priveşte, este chiar faţa aceea!”… Fireşte că seamănă, dar nu se identifică, pentru că una este ceva viu, celălalt însă este doar pictură, este pe muşama; aceasta este deosebirea.
Ce înseamnă arhetip! Modelul originar, ceea ce numim model. Am să-l numesc prototip pentru că model nu este un cuvânt grecesc -, adică acela pe care îl luăm drept exemplu. Cuvântul arhetip ne va ajuta mult, pentru că este un cuvânt consacrat, şi este foarte, foarte însemnat1.
1 mulţi Părinţi ai Bisericii noastre în lucrările lor de exegeză la Facere folosesc până la saturaţie termenul de arhetip. în mod semnificativ amintim: Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI: „…a primit ca pecete în firea sa de la Creatorul pe Duhul Sfânt, adică suflarea de viaţă, prin care a luat chipul frumuseţii Arhetipului şi s-a făcut după chipul Creatorului, fiind întărit prin puterea Duhului sălăşluit în el spre toată forma virtuţii”, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, PSB 41, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 618. TEODORIT AL CYRULUI, Selecţie de nedumeriri din părţile mai grele ale Dumnezeieştilor Scripturi, PG 80, 105 B: „Căci peste toate El are stăpânire. Astfel a dat omului stăpânirea asupra vieţuitoarelor necuvântătoare. Aşa există şi altele care pot fi găsite ca semne ale arhetipului. Căci şi omul creează, după imitarea lui Dumnezeu, case, ziduri, oraşe, corăbii… şi o mulţitudine de alte lucruri”. Iar Sfântul Grigorie al Nyssei, zice: „Că dacă Dumnezeu este plinătatea bunătăţilor, iar acesta [omul] este chip al Aceluia, adică chipul ARE ASEMĂNARE faţă de arhetip în aceea că este plin de orice bine. în consecinţă, ÎNTRU NOI EXISTĂ orice idee de bine, întreaga virtute şi înţelepciunea şi peste tot ceea ce este socotit a fi mai bun”, Despre facerea omului, în Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Opere, EPE 5, p. 120..
134
Prin urmare, aici vedem faptul că omul, adică chipul lui Hristos, al Dumnezeului întrupat, seamănă cu arhetipul său şi are un anumit parcurs, are o anumită direcţie spre acesta. Această direcţie este destinaţia, menirea chipului, adică a omului.
Dar cine este arhetipul? O vom spune încă o dată: Nu este Dumnezeu, ci Hristos; nu simplu Dumnezeu, ci Dumnezeu cel întrupat. Aceasta este învăţătura centrală a Apostolului Pavel, aşadar este o învăţătură biblică, scripturistică.
Poate mă veţi întreba: „Dar de ce ne grăieşte acolo Vechiul Testament ceea ce citim şi analizăm acum în cartea Facerii Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul Nostru şi după asemănare?”
Aşa cum v-am citit la penultima cateheză şi v-am şi explicat, Sfântul Irineu al Lyonului zice că în vechime se spunea despre om că este după chipul lui Dumnezeu pentru că încă nu Se arătase Cuvântul cel întrupat. Cuvântul cel întrupat, Iisus Hristos, S-a arătat după Adam; însă El îl precedă pe Adam în potenţă. Iar Cuvântul cel întrupat nu S-a făcut copiindu-l pe Adam, ci Dumnezeu l-a făcut pe Adam în acord cu ceea ce Se va face El însuşi prin înomenirea Sa, aşadar, aşa cum va fi Iisus Hristos. Aţi înţeles cum stau lucrurile?
135
Prin urmare, noi suntem chipul lui Iisus Hristos. întrucât, aşa cum grăieşte Sfânta Scriptură, Iisus Hristos ca om este chipul nevăzutului Dumnezeu, dar şi El însuşi ca Dumnezeu este chipul Tatălui, de aceea şi noi suntem chipul chipului lui Dumnezeu. în consecinţă, de vreme ce suntem chipul lui Hristos, suntem chip al chipului1.
Deci, Acesta Hristos este arhetipul nostru.
Are vreo însemnătate faptul de a cunoaşte acest lucru? Are însemnătate, pentru că nu este suficient să spunem că suntem după chipul lui Dumnezeu lucru care ne conferă o incomensurabilă valoare -, deoarece eliminăm ceea ce discutăm de atâta timp: destinaţia, menirea. Dacă aflăm care este arhetipul nostru, atunci vom pune în valoare după chipul, adică vom da o destinaţie existenţei noastre, îi vom da un parcurs.
Arhetipul constituie conţinutul ontologic al lui după chipul-, adică arhetipul nostru, Hristos, este conţinutul a ceea ce
1 Părinţii Bisericii accentuează în mod deosebit faptul că omul nu este un chip natural al lui Dumnezeu. Chip natural şi identic al lui Dumnezeu este doar Fiul Unul-Născut. Sfântul Vasile cel Mare, atribuind o semnificaţie triadologică în caracterizarea Fiului drept chip al Dumnezeului celui nevăzut (Cf. Coloseni 1,15; II Corinteni 4,4; Evrei 1,3), corelează chipul natural atât CU prototipul lui, cât şi cu oricare alt chip (icoană) (împotriva lui Eunomie 2, 16, PG 29, 604C-605A: „Şi să se înţeleagă chip al Dumnezeului celui nevăzut, nu ca şi cum ar fi confecţionat mai pe urmă pe baza unui prototip, precum aceste chipuri (imagini) confecţionate, întrucât acesta coexistă şi subzistă împreună cu prototipul care i-a dat existenţă, împreună cu existenţa prototipului există, şi nu este întipărit prin imitare; întreaga fire a Tatălui ca printr-o oarecare pecete este întipărită în Fiul”). întrucât Cuvântul este chipul Tatălui, de aceea şi Cuvântul cel întrupat, Hristos, este chipul Tatălui.
Dar şi prin transmiterea însuşirilor, şi Cuvântul cel întrupat, aşadar, firea omenească a lui Hristos, este şi aceasta chipul Tatălui datorită întrupării. (unul, desigur, este numit chipul lui Dumnezeu, însă în mod abuziv. în sensul strict al cuvântului, omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar nu chipul lui Dumnezeu (Din Dogmatica Empirică a Bisericii Ortodoxe Universale, după învăţăturile prin viu grai ale părintelui Ioannis Romanidis, Mitropolitul Nafpaktosului şi Sf. Vlasie, Ierotheos VLACHOS, vol. II, ed. gr.).
136
suntem noi. Aşadar, ca să vedem ce trebuie să fim noi şi să descoperim acest lucru, trebuie să privim la arhetipul nostru, la Iisus Hristos.
Aceasta înseamnă că omul nu poate să trăiască sau să fie pus în valoare în afara arhetipului său, Iisus Hristos. Eventuala lui autonomie, adică să nu-şi aibă omul drept arhetip al său pe Iisus Hristos, îl lasă fără destinaţie.
Şi ce vrea să însemne autonomiei Nu cred în Hristos, nu-L accept; doresc să fiu autonom, să nu am nici o dependenţă de Hristos. Aceasta constituie în fapt şi păcatul strămoşesc. Aceasta au vrut şi protopărinţii: autonomie. Atunci când diavolul le-a sugerat gândul de a trăi fără Dumnezeu, de a deveni cunoscători („gustaţi”, le-a zis, „din acest rod”1), să se facă cunoscători fără mijlocirea lui Dumnezeu, să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu, aceasta au ales.
Când omul devine autonom şi nu-şi are drept arhetip pe Iisus Hristos, atunci rămâne fără destinaţie! De aceea v-am spus de la începutul catehezei noastre faptul că omul, în cadrul istoriei, necunoscându-L pe Hristos, nu a putut să-şi găsească destinaţia reală; este aşadar un fapt acesta, îl poate vedea oricine foarte limpede. Atunci când omul nu este dependent de Hristos, aşadar, nu-şi are propriul său arhetip în faţa sa şi nu îl vede, atunci, dorind să dea un sens vieţii sale, creează înlocuitori ai destinaţiei, ai menirii sale. Care sunt aceşti înlocuitori? „Să mă căsătoresc, să studiez, să devin bogat, să primesc cinstire, să ofer societăţii tot ceea ce pot şi apoi să mor”, şi s-a terminat! Aţi văzut ce sărăcie?…
înainte de a vedea cuprinsul îndumnezeirii, trebuie să spunem câteva cuvinte despre modul îndumnezeirii, aşa rapid, în puţinele minute care ne-au mai rămas.
1 Cf Facerea 3,4-5.
137
în ce mod ne vom apropia de Dumnezeu; cum ne vom îndumnezei? Aceasta este întrebarea.
Copii, există trei moduri de comuniune şi unire cu Dumnezeu! Aici este puţin dificil; fiţi atenţi, vă explic cum stau lucrurile! Există modul după fiinţă, modul după ipostas şi modul după lucrare. Şi să vă tâlcuiesc:
Care este modul după fiinţă. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt unite după fiinţă, adică este o singură fiinţă. O singură fiinţă şi trei Persoane; aşa zicem. Acest mod este deţinut numai de Sfânta Treime, de către Dumnezeu, şi nu există nicăieri altundeva. Aşadar, un singur Dumnezeu, o singură fiinţă şi trei Persoane; aceasta este unirea dupăfiinţă.
Al doilea mod al unirii este după ipostas ipostas înseamnă persoană. Atunci când Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om, S-a unit cu firea omenească, cu creaţia zidită, după ipostas. Dumnezeirea a luat creaţia zidită în forma omului. Aceasta însă nu înseamnă că există două persoane, persoana lui Dumnezeu-Cuvântul şi persoana omului Iisus; ci două fiinţe, cea dumnezeiască şi cea omenească, s-au unit doar într-o singură persoană. De aceea Iisus Hristos nu este în două persoane, cea omenească şi cea dumnezeiască, ci este o singură persoană; una, doar una. Aceasta este unirea după ipostas-, adică S-a unit Dumnezeu cu creaţia Sa! Acesta este un lucru foarte mare.
Şi al treilea mod de unire este unirea după lucrare. Acesta ne interesează foarte mult pe noi. Acesta este modul în care Dumnezeu comunică cu întreaga creaţie, prin urmare, şi cu omul. Când zicem îndumnezeire, înţelegem faptul că omul primeşte această lucrare nezidită a lui Dumnezeu cu toate cele ce decurg de-aici. Aşadar:
Vă amintiţi la Schimbarea la Faţă cum au primit cei trei ucenici slava lui Dumnezeu? Ei nu au văzut pur şi simplu
138
o slavă, o lumină dumnezeiască, ci această slavă era purtătoarea întregii fericiri a lui Dumnezeu. Când Apostolul Petru a zis: „Bine este să fim noi aici”1, este bine pentru noi să fim aici, a zis ceea ce ar spune cineva care ar merge în împărăţia lui Dumnezeu pentru că ucenicii au trăit o parte din împărăţia lui Dumnezeu: „Bine este în împărăţia lui Dumnezeu!”….
Dar unde se face referire la frumuseţe? Numai în lumină? Avem şi lumina zidită, care ne satisface vederea, avem şi ochii noştri; avem şi lumina lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu lumină este”2, lucrarea lui Dumnezeu lucrarea luiDumnezeu; nu fiinţa! care este purtătoarea întregii fericiri; a păcii, a bucuriei, a dragostei şi celelalte, şi celelalte.
Prin urmare, atunci când dorim să ne îndumnezeim, atunci când chipul lui Dumnezeu merge spre prototipul său, spre arhetipul său, spre Iisus Hristos, şi ne îndumnezeim, atunci primim lucrarea lui Dumnezeu, care este această întreagă fericire. Iar această întreagă fericire, într-un cuvânt, se numeşte îndumnezeire.
în concluzie, aceasta este destinaţia omului? Da, copii, aceasta este destinaţia, menirea omului: îndumnezeirea, faptul de a intra omul înlăuntrul fericirii lui Dumnezeu!
Aici ne vom opri, pentru că timpul a trecut, însă cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua data viitoare. Doar v-aş ruga să nu vă dezamăgiţi dacă aceste lucruri sunt puţintel mai grele. Nu deranjează; aici este o şcoală; aceasta ca să urcaţi mai sus; este de mare folos.
Duminică, 6 martie 1983
1 Matei 17,4; Marcu 9, 5; Luca 9,33.
2loan 1, 5.
CATEHEZA A NOUĂSPREZECEA
Destinaţia hristologică a omului. Conţinutul îndumnezeirii.
Factori ai dezorientării faţă de îndumnezeire:
a) răul şi păcatul
Am vorbit, copii, despre faptul că după chipul lui Dumnezeu în om are o anumită destinaţie, iar această destinaţie a omului este îndumnezeirea!.
Acum venim să examinăm care poate fi conţinutul îndumnezeirii. Deoarece de multe ori zicem toate aceste lucruri, dar nu avem o percepţie corespunzătoare a lor; şi înţelegeţi că noi trebuie să avem o percepţie clară atunci când spunem ceva. Aşadar, care este conţinutul acestei îndumnezeiri?
Am spus faptul că omul este atras de arhetipul său, care este Iisus Hristos, şi prin această atracţie se realizează, este pus în valoare, acest după chipul, pe care omul îl are, din perspectiva alcătuirii sale, de la Dumnezeu.
Sfântul Nicolae Cabasila, autorul bizantin al unor cărţi duhovniceşti la care ne-am referit şi cu alte ocazii, scrie:
1 Teofil al Antiohiei se pare că este primul care foloseşte termenul îndumnezeire, însă el a limitat înţelesul acestuia doar la nemurire. Sfântul Irineu al Lyonului a corelat înţelesul îndumnezeirii cu întruparea Cuvântului. Însă, probabil că cea mai cunoscută definiţie pentru îndumnezeire provine de la Sfântul ATHANASIE CEL MARE: „Căci Acesta S-a făcut om, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască” (Cuvânt despre întruparea Cuvântului, PG 25. 192BC).
140
„Aşadar, pentru omul cel nou a fost alcătuită firea omului dintru început, şi mintea, şi dorinţa spre Acela au fost zidite, şi raţiune ni s-a dat, pentru ca pe Hristos să-L cunoaştem, dorinţa, ca spre El să alergăm, iar aducerea-aminte am dobândit-o, ca să-L purtăm în noi, întrucât Acesta a fost arhetipul după care s-au zidit făpturile”. Aşadar: Pentru Noul Adam, Iisus Hristos, a fost creată firea omenească. Pentru ce are omul minte (nous). Ca să-L înţeleagă pe Hristos. Pentru ce omul are dorinţă? Pentru a-L dori pe Hristos. Pentru ce avem raţiune? Ca să-L cunoaştem pe Hristos. De ce Hristos a sădit dorinţa înlăuntrul nostru? Ca să alergăm spre Hristos. Avem memoria, ca să ne putem aduce aminte de El, pentru că Hristos este arhetipul tuturor creaturilor, în special al oamenilor. Toate aceste caracteristici constituie chipul Său.
Aş dori să mai adaug şi altceva. Pentru ce Hristos a deschis ochii orbilor, exact aşa cum îi va deschide mai târziu ştiinţa medicală cât ar putea să deschidă, se înţelege? Pentru care motiv, ziceţi voi, a făcut El aceasta? Aşa, pur şi simplu, ca să vadă lumina zilei? Nu; a deschis ochii orbilor ca să-L vadă pe Cuvântul întrupat! Pentru ce i-a tămăduit pe şchiopi, pe surzi şi pe muţi, adică pe aceia care nu puteau să audă şi să vorbească? A făcut aceasta pentru ca ei să-L audă pe Cuvântul întrupat! Şi de ce i-a făcut bine pe cei bolnavi? Ca să poată să stea aşa cum i-a făcut Dumnezeu-Cuvântul la început înainte de întrupare, şi care acum, din pricina păcatului, au ajuns să aibă ceea ce numim boală.
Prin urmare, cu adevărat, omul a fost făcut ca să aibă chemarea, atracţia către arhetipul său, către Iisus Hristos. Din acest motiv, continuă Nicolae Cabasila şi zice: „Căci nu cel vechi a fost model pentru cel nou, ci Adam cel nou a fost lucrare pentru cel vechi”1. Nu pentru că vechiul Adam constituie
1 Sf. NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, Cuvântul VI, PG 150,680A.
141
paradigma noului Adam, a lui Hristos aşa este numit Hristos: noul Adam -, ci vechiul Adam îşi trage modelul de la noul Adam, de la Hristos, chiar şi dacă din punct de vedere istoric Adam Ii premerge lui Hristos. Aşadar, pe baza lui Iisus Hristos, a fost făcut vechiul Adam1.
Astfel, vedem faptul că după chipul, care există în om, această temă faimoasă, aceea care-l face pe om om, constituie pentru noi o bogăţie şi o destinaţie. Este bogăţia noastră, dar şi destinaţia noastră, pentru că după chipul arată exact acest lucru, care este destinaţia, menirea noastră. Atraşi spre prototipul nostru, spre arhetipul nostru, Iisus Hristos, înaintăm să ajungem la fericirea Lui. Aceasta este destinaţia omului, aceasta constituie îndumnezeirea, adică faptul că intrăm în viaţa Dumnezeu-omului Iisus Hristos.
Aş vrea să insist puţin pe cuvântul bogăţie. De multe ori observ animalele aceasta pentru că mi se oferă prilejul şi văd cum acestea au anumite elemente superioare în raport cu omul. Astăzi după-amiază am observat, fireşte nu pentru prima dată, nişte raţe pe care le avem la mănăstire. Acestea au trei posibilităţi de mişcare: pot să meargă, pot să zboare, pot şi să înoate. Desigur că raţele înoată extraordinar, plutesc! Fac şi anumite scufundări în apă în mod uimitor! Omul nici nu zboară, nici nu înoată precum o raţă, ci trebuie să înveţe să înoate; în principal el merge. Vedeţi, raţele, dar şi toate animalele, au un veşmânt minunat. Aşa cum au aceste păsări penajul, nu răcesc, nici nu au nevoie să meargă la croitori şi croitorii… nu e nevoie de nimic din toate acestea; omul însă se naşte gol. Observaţi, de asemenea, raţele, şi în general păsările, îşi au ochii unul la dreapta şi altul la stânga.
1 Caracterizarea noul Adam sau al doilea Adam sau Adam cel de pe urmă provine de la I Corinteni (15, 45-49), acolo unde este comparat Adam cu Hristos.
142
în timp ce oamenii pot vedea doar într-un câmp vizual de cel mult o sută optzeci de grade, păsările văd la aproximativ trei sute şaizeci de grade, adică, o sută optzeci de grade cu fiecare ochi. Deci, pasărea vede un orizont dublu faţă de ceea ce vede omul.
De asemenea, observăm că alte animale au o mare viteză de deplasare… şi aşa mai departe. Aşadar, multe animale, în comparaţie cu omul, au foarte multe atribute. Omul vine ca un vieţuitor gol în cadrul creaţiei. Şi totuşi el are o bogăţie la care nu ajunge nici unul dintre celelalte animale; aceasta este după chipul-, aceasta este marea lui avere, minunata lui bogăţie! Doriţi să vedeţi cum este această avere?
Atunci când Domnul nostru, în parabolafiului risipitor1, a spus că fiul mai tânăr a cerut de la tatăl său partea de avere care i se cuvenea, ei bine, aceasta este acea avere, după chipul. Pe acesta, din păcate, fiul risipitor de aceea se numeşte risipitor -, de vreme ce a luat-o şi a cheltuit-o, a risipit-o. Iar tatăl, aţi văzut? I-a dat-o; nu a refuzat să i-o dea; pentru că, din perspectiva structurii sale, omul poartă această avere.
Ce înseamnă faptul că a cheltuit această bogăţie, această avere? A risipit-o, copii, acolo unde Dumnezeu nu ar fi voit… a risipit-o în ceea ce nu este destinaţia lui! Aşadar, deşi această bogăţie, după chipul, arată destinaţia omului, care este dată pentru ca el să ajungă la Hristos, omul ia această avere şi o cheltuie în ne-destinaţia lui, în destinaţia lui greşită. Astfel, el însuşi risipeşte această avere dată pe seama sa, departe de Dumnezeu, departe de prototipul său, de Iisus Hristos, tocând această avere părintească.
Şi ştiţi cum o toacă? Are cugetarea, mintea, raţiunea, care i-au fost date ca să cunoască Cuvântul, pe DumnezeuCuvântul, aşa cum spune Nicolae Cabasila, şi acum omul îl
1 Luca 15,11-32.
143
tăgăduieşte pe Dumnezeu-Cuvântul şi rămâne la propriul său cuvânt, la propria sa raţiune; omul este îndrăgostit de sine însuşi; el trăieşte într-un soi de narcisism, acesta este narcisismul-, îndrăgostirea de sine însuşi începe să se oglindească în propria sa raţiune, şi să se îndrăgostească de ea, şi să-şi pună în valoare propria raţiune, propriul cuvânt, totdeauna pe seama sa. Şi vedeţi, îşi foloseşte propria sa raţiune în lucruri care sunt pentru însăşi distrugerea lui. Este ceea ce numeşte Apostolul Pavel „născocitori de rele”1, atunci când născoceşte cu mintea lui răul, ca să i-l facă altuia.
Luaţi ca exemplu pe făcătorii de rele. Vedem modul în care unii oameni tâlhăresc, fură, cum intră prin efracţie undeva, cât de uimitor este. Poate să zică cineva: „Oho, ia te uită, la ce s-au gândit!… Ce s-au gândit să facă!” Oare unde îşi folosesc ei acum raţiunea? Pentru a face o crimă. E ceva înfricoşător! Aceştia, după Apostolul Pavel, se numesc născocitori de rele. Dar mai rău decât toate acestea este folosirea raţiunii în raţionalism. Ştiţi ce este acest raţionalism. Faptul ca prin raţiunea mea, cu care am fost chemat să-L recunosc pe Dumnezeu-Cuvântul, pe arhetipul meu, să nu-L recunosc, ci să-L resping. Aceasta se numeşte raţionalism2.
Aceasta este o mare boală a raţiunii mele. şi nu doar o mare boală, ci şi o îngrozitoare denaturare! Din acest motiv,
1 Romani 1,30.
2 Raţionalismul este curentul filosofic care învaţă că adevărata natură A realităţii poate să se facă cunoscută exclusiv prin intermediul dreptei raţiuni, a recta ratio, potrivit expresiei latine a filosofilor epocii. Chiar dacă raţionalismul se îndeletniceşte în principal cu cunoaşterea, originea şi cucerirea ei de către om, totuşi nu se limitează la domeniul gnoseologic, ci se extinde la planul metafizicii şi al ontologiei. în acord cu filosofii raţionalişti, întrucât realitatea are o structură intrinsecă raţionalistă, există adevăruri pe care mintea poate să le sesizeze fără mijlocirea simţurilor. Aşadar, raţionalismul acceptă faptul că baza cunoaşterii este raţiunea, dreapta raţiune, şi nu este experienţa sau revelaţia dumnezeiască. Astfel, sfintele tradiţii şi cele referitoare la Sfânta Scriptură pot fi foarte bine explicate prin raţiune.
144
oriunde veţi vedea acest raţionalism, să fiţi foarte atenţi, pentru că este vorba de necredinţă, este denaturare. Şi nu numai de aceste elemente de avere ale sale omul abuzează, ci şi de toate celelalte: memoria sa, judecata minţii sale, voinţa sa, creativitatea sa, duhul său stăpânitor. Din păcate, pe toate acestea omul le foloseşte în chip greşit şi se întoarce împotriva lui însuşi, dar şi împotriva lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat. în toate acestea, aşa cum v-am explicat, se face acea cheltuire a averii noastre, adică a după chipului pe care ni l-a dat Dumnezeu. Acesta este cu adevărat mare lucru.
Parabolafiului risipitor îl înfăţişează pe fiul risipitor care se pocăieşte. Acesta este cu adevărat un mare lucru. Desigur, am putea spune, în general să zicem, în general… omul arată o oarecare pocăinţă sau, cel puţin, poate la un moment dat să se pocăiască; diavolul însă nu poate să se pocăiască, pentru că acesta s-a împietrit în rău. Nu este momentul acum să vă spun de ce s-a împietrit răul în diavol. De aceea, i s-a şi oferit omului mântuirea; pentru că are posibilitatea de a se mântui.
Cu adevărat, aţi întrebat vreodată ca un fel de aporie1, de ce Iisus Hristos nu a voit să-i mântuiască şi pe draci? Mai cu seamă întrucât înomenirea Lui are ca obiectiv întreaga creaţie. în plus, înomenirea Fiului lui Dumnezeu întăreşte sfinţenia îngerilor, aşadar o statorniceşte; acesta este mare lucru! Pentru ce, dacă întăreşte sfinţenia îngerilor, totuşi, să nu producă nici o pocăinţă dracilor? Da, aşa stau lucrurile, întrucât, pur şi simplu, dracii nu se pot pocăi. Acesta este martiriul lor. Nu pot! Din acest motiv mântuirea este îndreptată către om. Tema aceasta este una foarte adâncă, dar este şi acest aspect, anume că mântuirea este îndreptată către om, deoarece el poate să se mântuiască2.
1 Mirare, nedumerire, interogaţie filosofică (n.tr.).
2 Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa Despre numirile dumnezeieşti, zice că îngerii erau anevoie de mişcat spre rău, nu însă nemişcaţi spre rău. După învierea lui Iisus Hristos, au devenit în întregime nemişcaţi spre rău, nu prin fire, ci după har. Pentru aceştia mântuirea este neschimbabilitatea, care îi face să nu se teamă de transformarea spre mai rău şi de pierzania care urmează acesteia. în acelaşi fel, Sfântul Ioan Damaschin, în cartea împotriva Maniheilor, menţionează faptul că firea îngerilor este raţională, mintală, de sine stăpânitoare, schimbătoare după voinţă, de vreme ce fiecare făptură creată este şi schimbătoare. El mai zice că dracii, după căderea lor, nu se pocăiesc, şi nici îngerii nu mai păcătuiesc acum; amândouă categoriile au dobândit neschimbabilitatea.
145
Aşadar şi fiul risipitor din parabolă se pocăieşte. De aceea, copii, tema pocăinţei se pune în tot momentul. Pocăinţa… este un mare capitol pentru om, care aduce restaurarea averii! Priviţi ceea ce se spune acolo în parabolă: „Scoateţi veşmântul cel dintâi şi îmbrăcaţi-l”1. Care este acest „veşmânt dintâi”? întrucât veşmântul lui a fost destrămat, trebuie să-şi pună iarăşi ceea ce a purtat la început. „Veşmântul cel dintâi” mai cu seamă acum puţintel mă îndepărtez de temă este slava, dumnezeiasca slavă pe care o avea Adam în Rai. Ştiţi ce dumnezeiască slavă avea Adam? Ascultaţi: aceea pe care a avut-o Iisus Hristos pe muntele Tabor2! Cum L-au văzut ucenicii pe Iisus Hristos sus pe muntele Tabor? L-au văzut înlăuntrul unei străluciri. Această strălucire, dumnezeiasca slavă, această lumină nezidită a avut-o şi Adam. Această lumină nezidită era văzută şi de animale, şi aveau evlavie faţă de Adam, şi erau prietenoase cu Adam, şi era întreaga creaţie supusă lui Adam. însă, atunci când Adam a păcătuit, s-a simţit pe sine însuşi gol.
Atunci când vom ajunge la acest punct, vom discuta mai multe. însă, nu ştiu când. Poate anul viitor, poate chiar mai târziu. Să fim sănătoşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să analizăm
1 Aşa cum subliniază Sfântul Grigorie Palama (în Omilia 41, Ed. Patriarhiei Ierusalimului, Ierusalim, 1857, p. 95), Adam, înainte de cădere, participa la dumnezeiasca strălucire şi luminare. Pe aceasta o purta „ca pe un veşmânt al slavei”. Astfel, el nu era gol, „căci nici o urâţenie nu se afla în faptul că era gol”, ci dimpotrivă, era cu mult mai strălucitor decât aceia care sunt împodobiţi cu diademe din aur şi din pietre preţioase.
2 Cf. Matei 17,1-9.
146
aceste teme ale primelor trei capitole din cartea Facerii, atunci când Dumnezeu va confecţiona hainele de piele ca să se îmbrace protopărinţii. Vom vedea exact ce sunt acestea, îl vom vedea acolo pe Adam că spune: „Sunt gol!” „Dar!”… Va spune Dumnezeu: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din rodul din care ţi-am spus să nu mănânci?…”
Aşadar, prin călcarea poruncii, în acelaşi timp s-a pierdut şi îndumnezeirea. Această îndumnezeire era unirea lui Adam cu Dumnezeu-Cuvântul în tot momentul; pentru că Dumnezeu-Cuvântul îl vizita pe Adam continuu „umblând prin Rai în fapt de seară”, zice textul1. Adam avea vizite! Adam avea teofanii, arătări dumnezeieşti. Acesta este veşmântul cel dintâi-. îndumnezeirea.
Şi ce grăieşte tatăl din parabola fiului risipitori „Scoateţi veşmântul cel dintâi şi îmbrăcaţi-l pe el”. Prin pocăinţă şi prin Botez ne reîntoarcem la vechea noastră destinaţie, care este aceea de a pune în valoare după chipul nostru, să dobândim iarăşi averea noastră, să o punem pe calea cea bună şi corectă şi să ajungem la îndumnezeire.
Aceasta este, copii! Priviţi ce avere există! Vedeţi cât de sărac este să spunem că destinaţia omului este să studieze şi să aibă o profesie, să se căsătorească şi să facă familie? Sunt lucruri foarte sărace, nu-i aşa? Acum socotesc că înţelegeţi ceea ce v-am spus. Sunt lucruri foarte ieftine!
Dar, să mergem mai departe! Cum se va realiza această îndumnezeire? Cum am putea să facem realitate această îndumnezeire? Pentru că faptul de a vorbi aşa teoretic este un discurs. însă cum vom ajunge să facem toate acestea realitate? în principiu trebuie să spunem că scopul primului om, al lui Adam, în ciuda căderii pe care a avut-o, rămâne totdeauna acelaşi. Acelaşi scop, aceeaşi destinaţie.
1 Facerea 3, 8.
147
Sfântul Grigorie Theologul zice: „să redăm chipului după chipul” adică să redăm după chipul chipului. Cine este acest chip!
Este Hristos. Deoarece Hristos este chipul Tatălui celui nevăzut2. Prin urmare, de vreme ce Hristos este chipul Tatălui celui nevăzut, şi noi suntem chipul lui Hristos. Aşadar, trebuie să redăm propriul nostru chip chipului acela după Care am fost creaţi, aşadar lui Hristos. Ce înseamnă faptul că trebuie să redăm chipul nostru chipului, arhetipului nostru? înseamnă să realizăm ceea ce vorbim de atâta timp: îndumnezeirea. Aici şi acum, copii, aş dori să fiţi foarte atenţi la ceva foarte important, pe care de obicei îl ignorăm! Este posibil ca nici la şcoală să nu vă fi predat aceasta, sau chiar este cu putinţă ca nici la predici să nu fi auzit de acest aspect.
înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, în mod negreşit, nu se reduce la răscumpărarea omului, care are un caracter negativ aşa cum este biruinţa împotriva morţii, biruinţa împotriva diavolului şi biruinţa împotriva păcatului -, ci se extinde şi într-o latură pozitivă, adică la îndumnezeire, care este zidirea cea nouă a omului. Să vă explic cum stau lucrurile.
Spuneţi-mi: de ce Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om? îmi veţi răspunde: „Ca să-l biruiască pe diavol, păcatul şi moartea”. Acestea însă nu sunt suficiente. Ele sunt corecte, dar constituie doar o latură, şi mai cu seamă o latură negativă.
Dacă Cuvântul întrupat a venit numai ca să le biruiască pe acestea trei rele, atunci mie, întrucât de toate acestea trei aş fi fost păgubit, mi-ar fi dat vindecarea, tămăduirea. Atunci întruparea nu ar fi avut decât un caracter tămăduitor. Dar nu se epuizează aici scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu,
1 Sf. GRIGORIE THEOLOGUL, La Sfintele Paşti, Cuvântul 1, EPE 18,1,68.
2 Cf. Mitropolitul Nafpaktosului şi Sf. Vlasie, Ierotheos VLACHOS, Dogmatica Empirică a Bisericii Ortodoxe Universale, după învăţăturile prin viu grai ale părintelui Ioannis Romanidis, vol. II, ed. gr.
148
întrucât aceasta este doar o faţă negativă. Faptul de a mă vindeca, aceasta este doar o latură. Există şi ceva mai mult, cealaltă latură, cea pozitivă. Şi care este aceasta? Este aceea să pot să ajung la îndumnezeire.
Aşadar: Planul lui Dumnezeu-Cuvântul nu a fost ca să Se întrupeze pentru a-l birui pe diavol, păcatul şi moartea. Voia iniţială a lui Dumnezeu a fost să Se întrupeze DumnezeuCuvântul fie că omul păcătuia, fie că nu păcătuia1.
De multe ori, privind în natură, poate vedea cineva anumite lucruri şi se bucură de ele. Mai înainte v-am povestit despre raţe. Pentru că astăzi după-amiază am avut ocazia să văd cum se mişcă raţele în apă; a fost ceva foarte frumos.
Am aruncat porumb în apă, într-un mic bazin pe care-l avem, destul de adânc, cu multă apă care curge din munte, şi raţele, întrucât voiau să prindă porumbul de pe fundul bazinului, au făcut nişte scufundări extraordinare… A fost o adevărată desfătare! Aşadar, cum se scufundau raţele şi râdeam, ne bucuram, am spus ceva ce am mai spus de multe ori: „Eu râd şi mă veselesc când văd raţele cum se mişcă; oare când Dumnezeu-Cuvântul a făcut raţele şi le-a văzut scufundându-se în apă, ce va fi făcut?” Am putea spune simplu: ar fi râs, S-a fi bucurat!
Se spun acestea în Sfânta Scriptură, în capitolul opt al Pildelor. „Eu, înţelepciunea, Care am fost cu Tatăl Meu şi am creat împreună, am fost fericită… M-am bucurat atunci când am creat”2. Dar, este cu putinţă ca Acela Care a făcut aceste lucruri minunate în creaţie, de care noi făpturile, păcătoşii, oameni trecători, ne bucurăm să le vedem, este
1 Vezi şi Cateheza 17, nota 1.
2 Cf. Pildele lui Solomon 8, 12-31. „Eu înţelepciunea… când (Domnul) gătea cerul cu dânsul eram… eram la dânsul tocmind, eu eram de care se bucura, şi în toate zilele mă veseleam înaintea feţei Lui în toată vremea. Când se veselea lumea săvârşind, şi se veselea întru fiii oamenilor”.
149
vreodată cu putinţă să nu Se fi bucurat şi Dumnezeu-Cuvântul, atunci când le-a creat pe toate?… Este cu putinţă vreodată ca El să nu Se bucure?
Copii, planul iniţial al lui Dumnezeu-Cuvântul a fost acesta: să Se întrupeze, să rămână în creaţia Sa şi după ce Se va îmbrăca în creaţia Sa ca să folosesc expresia Sfântului Isaac sirul1 -, să fie împreună cu făpturile pe care le-a făcut şi să aibă fiţi atenţi la expresie o comuniune empirică. Să aibă o comuniune empirică şi să Se bucure.
Ce vrea să însemne o comuniune empirică? Ştiţi care este distanţa dintre Dumnezeu şi făpturi? Dumnezeu este nezidit; El este Duh absolut şi nemărginit. Făpturile ce sunt? Sunt lucrurile Sale. Şi ştiţi cât de departe este fiinţa lui Dumnezeu de fiinţa zidirilor? O, distanţa este de neînchipuit! Prin urmare, da, pe de-o parte Dumnezeu-Cuvântul Se bucura de toate acestea pe care le-a făcut, însă are lipsă în ceva, dacă am putea spune aceasta despre Dumnezeu. în ce are lipsă? Iată, chiar în această experienţă empirică; El avea, aşa cum am spune, o cunoaştere teoretică în această experienţă empirică.
Dumnezeu cunoaşte păcatul? Desigur! Dumnezeu are experienţa păcatului? Nu! Experienţa păcatului o am eu omul, care am păcătuit. însă Dumnezeu are o cunoaştere teoretică a păcatului, iar nu una empirică, pentru că El este fără de păcat. Aşadar, cum Dumnezeu, Care este Creatorul, ar putea să aibă experienţa creaţiei Sale?
1 „De aceea tot cel ce s-a îmbrăcat în haina în care s-a arătat, în trupul pe care l-a îmbrăcat Ziditorul, s-a îmbrăcat în Hristos însuşi. Pentru că asemănarea în care S-a arătat zidirii Sale şi a petrecut cu ea, a dorit să O îmbrace în omul Său dinlăuntru şi în ea S-a arătat celor împreună robi cu El. Şi în loc să Se îmbrace într-o haină de cinste şi de slavă pe dinafară, S-a împodobit cu ea înlăuntru”, Sf. ISAAC SIRUL, Cuvântul XX, Filocalia românească, vol. 10, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 106-107.
150
Aici este acea „taină cea ţinută sub tăcere din vremurile veşnice”1, despre care vorbeşte Apostolul Pavel. Acea „taină cea ţinută sub tăcere” este faptul că Dumnezeu-Cuvântul S-ar fi întrupat, S-ar fi făcut om, ca să dobândească această experienţă, experiere, a creaturilor şi să Se bucure înlăuntrul creaţiei Sale! Uimitor!… Aceasta este latura pozitivă a întrupării. Şi înseamnă faptul că Dumnezeu, intrând prin întruparea Sa şi rămânând în cadrul creaţiei Sale, Se va bucura de noi, şi noi de El!… însă, întrucât omul a căzut, a păcătuit, a fost modificat modul îndumnezeirii noastre, şi a fost creat episodul crucii, astfel încât prin cruce Dumnezeu-Cuvântul Care S-a întrupat să ne tămăduiască; iar dacă ne-a tămăduit, va înainta în continuare, spre latura pozitivă, să ne îndumnezeiască.
Aţi înţeles, copii? Este foarte important acest lucru… cu adevărat foarte important!
Prin urmare, întruparea lui Dumnezeu nu se limitează doar la faţeta negativă, la vindecare, la terapie, ci se extinde şi la latura pozitivă, care este îndumnezeirea. Din acest motiv, conţinutul îndumnezeirii omului nu este nimic altceva decât hristificarea lui. Aşa cum, am putea spune, avem întruparea Cuvântului, avem şi hristificarea omului. Dumnezeu-Cuvântul Se pogoară, iar omul urcă şi se întâlnesc. Dumnezeu-Cuvântul Se întrupează, iar omul se hristifică.
Această hristificare, faptul de a deveni Hristos alter Christus, un alt Hristos -, aceasta este îndumnezeirea. Apostolul Pavel, ca să arate că îndumnezeirea nu este literatură, ci este o realitate, foloseşte anumite expresii, care se află în principal în Epistola către Efeseni. Ascultaţi ceea ce zice, pentru ca omul să ajungă la hristificare.
în primul rând, el zice faptul că Hristos este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, că este mai întâi născut decât toată
1 Romani 14,24.
151
făptură, şi-l cheamă pe orice om să creadă în Hristos şi să se facă desăvârşit în Hristos1.
Al doilea, plinit întru El aşadar, plin de Iisus Hristos.
Al treilea, să ajungă la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”3, aşadar, să devină om desăvârşit, să ajungă la măsura desăvârşirii duhovniceşti şi morale a staturii lui Hristos.
Al patrulea, omul este chemat să dobândească „mintea lui Hristos”4, gândirea lui Hristos. Oho, mintea lui Hristos!… Şi încă, inima lui Hristos! Fiţi atenţi: nu minte creştinească, nu inimă creştinească, ci mintea lui Hristos şi inima lui Hristos! Cu alte cuvinte, să se facă o identificare a minţii omului cu mintea lui Hristos, a inimii lui cu inima lui Hristos, să aibă tot ceea ce are şi Hristos, adică să se hristifice. Este un lucru extraordinar! Este ceva uriaş, copii, acest lucru!
Astfel, acea viaţă în Hristos, faptul de a trăi înlăuntrul lui Hristos, Părinţii Bisericii l-au numit îndumnezeire. Aceasta este îndumnezeirea. Nu ştiu dacă prin această analiză am reuşit să mă fac înţeles. Ca să pricepem, copii, înţelesul îndumnezeirii, ar trebui să învingem câteva piedici care îl dezorientează pe om şi nu-l lasă să înţeleagă după chipul, mai cu seamă atât de mult, încât să ajungă să zică: „Ce vrea să însemne că eu sunt după chipul lui Dumnezeu? Resping acest lucru înainte de orice discuţie”!
Dacă spuneţi oamenilor din jurul vostru, colegilor voştri, că ei sunt după chipul lui Dumnezeu, vă vor spune pur şi simplu: „A, astea sunt cele scrise prin cărţile de religie?”…
Adică tu, omule, nu ai înţeles că eşti chipul lui Hristos? Tu ai impresia că aceasta reprezintă o temă pe care o înveţi
1 Coloseni 1,15,16,28.
2Colosem 2,10.
3 Efeseni 4,13.
4 II Corinteni 2,16.
152
tot aşa cum învăţăm faptul că la Polul Nord există gheaţă? Ai impresia că aceasta este o temă ce constituie numai o înaltă cunoştinţă goală, şi nu este ceva care va intra în cuprinsul vieţii tale, şi să descoperi din ce raţiune posezi acest lucru?
Oamenii nu cunosc această realitate; şi este o nenorocire, o mare nenorocire! Aceasta înseamnă că aceşti factori, despre care vom vorbi puţin mai jos, îl dezorientează pe om, care în cele din urmă nu mai poate să-şi afle propriul sine, să afle după chipul, să-l pună în valoare, să sesizeze care este destinaţia sa şi astfel să ajungă la îndumnezeire.
Care sunt aceşti factori pe care trebuie să-i învingem? Aceştia sunt trei. Am să vi-i spun ca titluri; însă astăzi voi analiza doar unul dintre ei, pentru că timpul deja a trecut.
Primul, pe care trebuie să-l învingem, este răutatea, păcatul. Al doilea lucru de care trebuie să ne eliberăm este concepţia ciclică a istoriei. Şi al treilea factor pe care trebuie să-l învingem este autonomia care există înlăuntrul omului, ca o moştenire rea. Această autonomie constituie nucleul păcatului strămoşesc, care a coborât în adâncurile existenţei noastre. Şi pornesc de la primul factor, răul şi păcatul, realităţi pe care trebuie să le înfrângem şi să ne slobozim de ele. încă de la început trebuie să spunem că, oricât de mare ar fi păcatul, nu încetează să fie decât un incident, o întâmplare; în vreme ce întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum v-am spus mai înainte, este voia cea mai înainte de veacuri a lui Dumnezeu şi, în consecinţă, păcatul a fost biruit cu totul cu mult timp înainte.
Păcatul este un incident, un simplu incident! Precum o împuşcătură de pistol într-o sală de concert este un zgomot neplăcut, exact aşa şi păcatul şi răul au constituit un zgomot neplăcut în cadrul creaţiei, cu cunoscutele lor consecinţe, stricăciunea şi moartea.
153
Ce este moartea, acest lucru de neînţeles, pe care desigur, nu Dumnezeu a făcut-o1? Un lucru de neînţeles, absurd! A venit Dumnezeul cel întrupat şi a biruit moartea! Moartea este un vrăjmaş nepoftit, un intrus; a intrat şi l-a distrus pe om şi creaţia. Este un vrăjmaş nepoftit! însă „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea”, grăieşte Apostolul Pavel; şi puţin mai jos, în aceeaşi epistolă, strigă: „Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa?”2 Moarte, unde este boldul tău cel otrăvit?… Iadule, unde este biruinţa ta, care i-a adunat pe toţi?…
Sfântul Diadoh al Foticeii (Foticeea este o fostă regiune a Epirului) zice că răul este ne-fiinţă, răul nu are fiinţă, nu există3.
Unii spun că diavolul este o fiinţă a răului. Diavolul nu este fiinţa răului, pentru că Dumnezeu este Cel Care l-a creat. însă nu l-a creat ca fiinţă rea, ci ca o fiinţă bună. Răul nu există nicăieri în calitate de fiinţă. Dar atunci unde se află răul? Răul ca incident se găseşte în libera intenţie (voinţă) a unei existenţe raţionale, a diavolului în acest caz, şi a omului după aceea. Aşadar, se află în intenţie, în libera voinţă. Eu voiesc şi am libertatea de a realiza răul4.
1 Cf. înţelepciunea lui Solomon 1,13.
2ICorinteni 15,26, 55. Cf. Osie 13,14.
3 Sfântul DIADOH AL FOTICEII, Cuvânt ascetic, III, „Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, Atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de-al doilea nu este, decât numai în faptul că se face”, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. 1, Sibiu, 1947, pp. 335-336.
4Sf. IOAN DAMASCHINUL, împotriva maniheilor, PG 94, 1517: „Răul desăvârşit nu se vede printre cele existente. Pentru că nici Dumnezeu, Cel care este cu adevărat existent şi cauză a existenţei nu este răul şi nici un lucru dintre cele create nu este, în ceea ce priveşte zidirea lui, rău, ci binele este acolo cauza tuturor şi a toate cele create, de aceea sunt bune. Şi toate cele ce sunt, de El au fost aduse de la nefiinţă la existenţă şi toate sunt bune, şi bune foarte; iar răul nu este altceva decât lepădarea şi lipsirea de bunăvoie de către unele dintre [Făpturile] cărora Dumnezeu le-a dăruit o fire raţională, aşa cum sărăcia este lepădarea bogăţiei”. Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Capete despre dragoste, IV, 14: „Răul nu se contemplă ca stând în legătură cu fiinţa făpturilor, ci în legătură cu mişcarea lor greşită şi neraţională”, traducere de Pr. D. Stăniloae, în Filocalia, vol. 2, Ed. IBMO, Bucureşti, 2008.
154
Aşadar, răul nu subzistă ca fiinţă şi este lesne biruit cu totul. în calitate de fiinţă nu subzistă decât binele. Dumnezeu este fiinţă şi mai cu seamă fiinţă bună. Binele în calitate de fiinţă există şi în cadrul creaţiei, şi în afara acesteia; este în Dumnezeu. Creaţia nu a fost făcută nici rea, nici bună, ci receptivă şi la bine, şi la rău, analog cu folosirea intenţiei, a liberului arbitru. De vreme ce omul a dovedit o rea folosire a intenţiei, a liberului său arbitru, îndată şi răul a luat formă în creaţie. Dar răul, vă spun încă o dată, este ne-fiinţă, nu are fiinţă şi, în consecinţă, poate fi lesne biruit cu totul. Hristos a biruit păcatul în chip desăvârşit. Pe diavol l-a zdrobit; la fel şi pe moarte, copii! Hristos a zdrobit păcatul şi diavolul pe crucea Sa, în vreme ce pe moarte a desfiinţat-o prin învierea Sa. Dar trebuie să înţelegem că păcatul va fi biruit de noi, dacă ni-L vom însuşi pe Hristos, dacă ne vom aţinti privirea şi întreaga existenţă spre Hristos.
Amintiţi-vă de şarpele de aramă atârnat pe un lemn în formă de cruce în pustie, care a fost antitipul1 lui Hristos şi al crucii. Ce a spus Dumnezeu? Oricine va privi la şarpele de aramă înălţat pe lemn, nu va muri de la muşcăturile şerpilor din pustie2. Aşa acum şi aici: oricine îşi fixează privirea spre Hristos, Care este prototipul, dar şi la crucea Lui, nu moare, adică biruieşte păcatul. Prin urmare, trebuie să credem în Hristos. S-ar putea ca atunci să fi zis vreun evreu,
1 Antitipul, adică preînchipuirea unui eveniment care constituie prototipul (n.tr.).
2Numerii 21, 8-9. Cf. Ioan 3,14.
155
în pustie, lui Moise: „Ce spui? Ce lucruri sunt acestea?… Faptul că eu văd un şarpe de aramă atârnat pe un lemn, va birui acesta veninul şarpelui, al viperei care m-a muşcat?… Are vreo legătură una cu alta?… De ce era nevoie atunci? De credinţă. Dar s-ar putea ca şi astăzi să întrebe cineva: „Acela Care S-a răstignit pe cruce are putere asupra mea ca să-mi biruiască păcatul?”… De ce este iarăşi nevoie? De credinţă?
Atunci s-au salvat în pustie? Desigur! Şi acum mă salvez, mă mântuiesc, dacă mă sprijin pe Hristos Care Se află pe cruce. Aşadar, când accept că El este Dumnezeu cel întrupat, Care a pătimit şi a murit pentru mine, atunci mi-L însuşesc pe Hristos, şi astfel biruiesc cu totul păcatul.
Să nu uităm faptul că păcatul orbeşte! Dacă ai păcate nu poţi să vezi nici după chipul tău, nici nimic; patimile încătuşează, leagă. De aceea asceza, nevoinţa este foarte necesară. Vedeţi, în curând intrăm în Postul Mare. Ce sunt aceste prilejuri pe care le oferă Biserica noastră? Desigur, ea oferă prilejuri în fiecare zi. Dar, întrucât oamenii sunt trândavi, leneşi duhovniceşte, de aceea, în anumite intervale de timp din cuprinsul anului, Biserica face câteva invitaţii la asceză şi zice: „Acum avem Postul Mare!”
Ce înseamnă aceasta? Trebuie să ne nevoim, trebuie să alungăm patimile noastre, trebuie să alungăm păcatele noastre, cu harul lui Dumnezeu, să ne slobozim din robie, tocmai ca să putem să ne aţintim privirea spre Hristos, să-I dedicăm mântuirea noastră. Hristos cu adevărat a biruit păcatul, pentru ca eu omul să încep să văd după chipul pe care mi l-a dat Dumnezeul cel întrupat. Omul este chipul Său, şi trebuie ca acest chip să fie atras de arhetipul său, eu omul să fiu atras de arhetipul meu.
Însă doar atunci se va întâmpla aceasta, când eu încep să înţeleg înlăuntrul meu cine sunt şi deschid drumul spre
156
Hristos. Atunci voi deveni precum este fierul care este atras de magnet, însă doar când nu intervine vreun material care nu are proprietăţi magnetice şi prezintă o inerţie magnetică, aşa cum este arama. Aşadar, dacă între magnet, care este Hristos, şi fier, care sunt eu, este intercalată arama, adică păcatul, fierul nu este atras. Trebuie să fie înlăturată arama, ca să fie atras fierul de către magnet; trebuie înlăturat de la mijloc păcatul, pentru a fi atras chipul meu de către prototipul său, de către Hristos.
Aceasta, copii, este prima premisă pentru a ajunge la îndumnezeire: faptul de a birui păcatul.
Despre celelalte două premise, care sunt faptul de a depăşi concepţia ciclică a istoriei, dar şi faptul de a ne elibera de autonomie chestiuni foarte importante, care vor deschide drumul pentru îndumnezeirea noastră -, vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, copii, duminica viitoare, în Duminica Ortodoxiei!
După cele pe care le vom discuta, voi ajunge la acel punct în care zice „ţărână luând din pământ Dumnezeu”, când a luat Dumnezeu ţărână din pământ şi a făcut trupul lui Adam, apoi a suflat în nările lui şi i-a dat şi sufletul. Vom vorbi despre trupul omenesc, ce anume este acesta, precum şi despre sufletul omenesc. Aşadar, avem teme antropologice cu adevărat importante.
Duminică, 13 martie 1983
CATEHEZA A DOUÂZECEA
Factori ai dezorientării faţă de îndumnezeire:
b) concepţia ciclică a istoriei
După cum poate vă amintiţi, la ultima noastră lecţie-cateheză am discutat despre factorii care se constituie drept piedici în calea realizării îndumnezeirii, pentru că aceasta reprezintă şi adevărata noastră destinaţie. Am spus, de asemenea, că omul care nu sesizează adevărata sa destinaţie este un om care trăieşte în această lume U întâmplare, este… un nimic, în vreme ce trebuie să înţeleagă care este destinaţia sa şi, în plus, trebuie să o şi pună în lucrare, aşadar, să ajungă la îndumnezeire. Am explicat ce este îndumnezeirea; aşadar, având în firea noastră acest după chipul, să ajungem la după asemănarea, adică să semănăm cu Dumnezeu, să devenim hristoformi, să devenim teoformi. Aceasta trebuie noi să devenim1. Şi vom deveni după măsura Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut om. Avem modelul: Iisus Hristos Care este arhetipul nostru; către El trebuie să tindem. Din acest motiv este promovat în toate Iisus Hristos, Care este măsura îndumnezeirii noastre.
Şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, copii, aşa a vieţuit, încât a ajuns la această înălţime culminantă… şi vedem unde poate să ajungă omul! Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, întrucât constituie o imitare a prototipului ei, poate
1 Cf. Efeseni 5, 1: „Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi”.
158
fi şi pentru noi o persoană de imitat. Dar şi toţi sfinţii, deoarece prin viaţa lor L-au urmat, L-au imitat pe Hristos, pe arhetipul lor, de aceea ne pot ajuta şi pe noi în strădania noastră de a ne asemăna cu Hristos; întocmai precum copilul se străduieşte să-i imite pe tatăl său şi pe mama sa sau elevul, pe învăţătorul său.
Desigur, nici tatăl, nici mama, nici profesorul nu sunt încununarea perfecţiunii! Cu toate acestea, este necesar ca copilul mic, copilul needucat, să-şi imite părinţii şi profesorii. Acest lucru ajută foarte mult, pentru că, atunci când îi imită, îi şi poate depăşi. Aş zice, imitaţi-i pe sfinţi şi depăşiţi-i dacă puteţi!… Dar ar fi ceva foarte fericit şi numai dacă i-am imita, i-am urma, sau măcar să punem începutul de a-i urma.
Spun aceasta pentru că sfinţii nu numai că nu se intercalează între şi ne acoperă arhetipul nostru, pe Iisus Hristos, ci dimpotrivă, ne ajută şi ne arată arhetipul nostru. Nici un sfânt nu ar zice „imitaţi-mă pe mine, iar nu pe Hristos”. Aceasta zice şi Apostolul Pavel: „Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos”1, să vă faceţi imitatori ai mei, aşa cum şi eu m-am făcut imitator al lui Hristos.
Am explicat data trecută faptul că prima piedică pe care trebuie s-o biruim cu totul o constituie păcatul şi răutatea, pe care am şi analizat-o. O a doua piedică, de care trebuie să ne eliberăm, este concepţia ciclică a istoriei. Noi trebuie să ne izbăvim nu doar de păcat, ci şi de anumite concepţii pe care se poate să le avem.
Am să vă dau un exemplu.
Atunci când îi explicăm unui om ceva, îi explicăm un anume subiect, de multe ori vedem că ascultătorul nostru nu îl înţelege. Se poate să avem şi noi o vină; poate că nu avem
1 I Corinteni 11,1. Cf. Filipeni 3,17: „Faceţi-vă următori ai mei, fraţilor”.
I Tesaloniceni 1, 6: „Şi voi v-aţi făcut următori ai noştri şi ai Domnului”.
159
capacitatea de a explica. însă de cele mai multe ori neînţelegerea i se datorează ascultătorului nostru. într-o mare măsură, atunci când cineva nu înţelege ceva, am să vă spun cui anume i se datorează.
Să zicem că-i explicăm cuiva drumul pe care să meargă: „Ştiţi, domnule îi zicem noi -, veţi înainta de-aci, veţi merge pe-acolo…” Acela, în momentul în care noi îi vorbim, are în mintea lui altceva, adică are o concepţie proprie pregătită despre subiectul pe care vrea să-l lămurească, şi nu este izbăvit de această concepţie, ca să asculte ceea ce-i spunem. Astfel, acesta pe de-o parte se străduieşte să ne asculte, fără însă să se fi eliberat de propria lui concepţie. Rezultatul este că acesta nu înţelege nimic, iar în cele din urmă încurcă lucrurile.
Ceea ce v-am spus este foarte important. De aceea este necesar să se izbăvească cineva de o anumită concepţie, astfel încât să înţeleagă alte lucruri pe care le ascultă.
în cadrul ştiinţei, adevăratul om de ştiinţă, pentru a înţelege ceva, trebuie să se elibereze de toate concepţiile care există, să le dea de-o parte nu le leapădă; le dă de-o parte pentru moment ca să deschidă calea pentru o nouă cercetare. Dacă rămâne la vechile concepţii, niciodată nu va înţelege ceea ce caută să afle. Aşadar, trebuie ca la un moment dat să schimbe o anumită concepţie concretă.
Aşa şi aici. în lumea în care trăim de la tradiţiile noastre, tradiţiile omeneşti, provenite de la oameni, care spun acum atât de multe şi de toate suntem sufocaţi într-o mulţime de concepţii şi trebuie să ne eliberăm de acestea. Una dintre aceste concepţii ale noastre este şi faptul că istoria este ciclică.
Aici şi acum aş dori să fiţi cu luare-aminte, şi veţi vedea câtă însemnătate are acest aspect. Este posibil să formulăm lucrurile printr-o terminologie puţin mai dificilă, însă în
160
realitate acestea sunt lucruri pe care le întâlnim zilnic. Fiţi atenţi ca să vedeţi ce este această concepţie ciclică a istoriei.
Se pune întrebarea: Istoria are sau nu are sfârşit? Se sfârşeşte cândva istoria sau nu se sfârşeşte niciodată?
Dacă istoria nu are sfârşit, atunci aceasta este ciclică; precum sunt şi anotimpurile, care se succed unul celuilalt, aşadar sunt ciclice. Vedeţi, acum este primăvară, aceasta nu înseamnă faptul că numai anul acesta avem primăvară, pentru că ne reîntoarcem prin ciclul anotimpurilor în acelaşi punct. Atunci când fac cicluri, trasee ciclice, nu sfârşesc niciodată; deoarece deasupra ciclului, a circumferinţei lui, nu există nici început, nici sfârşit. Dimpotrivă, dacă spunem că istoria se sfârşeşte, atunci negreşit aceasta este liniară (rectilinie), aşadar nu se reîntoarce în acelaşi punct.
Exact acest lucru este predat în Creştinism, anume faptul că istoria are sfârşit; am să vă explic acest aspect în continuare. De vreme ce are sfârşit, istoria este liniară. Iar sfârşitul nu este nimic altceva decât recapitularea întregii lumi, a universului întreg, de către recapitulatorul Iisus Hristos. Deci, Hristos va restaura lumea coruptă prin stricăciune la sfârşitul istoriei. Aşadar, lumea se va sfârşi, va fi îndreptată, va fi făcută nestricăcioasă şi va trăi în veşnicie1.
Dar, ca să trăiască în veşnicie, lumea, universul, creaţia Lui zidită, văzută şi nevăzută2, ar trebui ca mai întâi să se termine istoria.
1 Cf. Apocalipsa 21,5: „Şi a zis Cel ce şedea pe tron: Iată, pe toate le fac noi”. IIPetru 3,13: „După făgăduinţa Lui, noi aşteptăm ceruri noi şi pământ nou, în care sălăşluieşte dreptatea”, Isaia 65, 17.
2 în univers, în afară de materia-energia cunoscută de noi (5%), există şi materia-energia întunecată (nevăzută), care este 95%. Prin termenul de materie întunecată ne referim la particule ipotetice cu o compoziţie necunoscută până în prezent, care nu interacţionează cu nici una dintre cele patru interacţiuni fundamentale (gravitaţională, nuclear slabă, electrică şi nuclear puternică), în afară de cea a gravitaţiei. Nu emite lumină sau orice altă radiaţie nedetectabilă, astfel încât oamenii de ştiinţă nu o pot vedea şi măsura. Existenţa ei poate fi constatată indirect doar din efectele gravitaţionale asupra materiei vizibile (galaxii, stele). Energia întunecată, de asemenea, este un tip ipotetic de energie care susţine întregul univers şi se consideră că aceasta poate explica expansiunea accelerată a universului. Ea este, de asemenea, invizibilă. Nu interacţionează cu lumina şi alte fenomene electromagnetice. Existenţa sa este dovedită doar prin efectul gravitaţional asupra universului vizibil.
161
Ştiţi ce este istoria? Sunt evenimentele, sunt întâmplările, sunt ştirile pe care le ascultăm la radio; vom citi ziarele pentru a afla diferite evenimente, împrejurări, ce este aceasta şi ce este aceea; astăzi avem aceasta, mâine avem alta, ieri am avut aceea… acestea se numesc întâmplări. în istorie există întâmplările.
Dar fiţi cu luare-aminte: în împărăţia lui Dumnezeu nu avem întâmplări! Acolo avem nesfârşita fericire, care nu este statică, ci dinamică. Aşadar, nu este o fericire aşa cum este nirvana, o stare de băltire şi de nemişcare, nu, ci un dinamism. în cuprinsul acestui dinamism oamenii vor exista întregi, cu trupurile şi cu sufletele lor; întregi, pentru că va fi avut loc învierea morţilor. Va exista un dinamism, în principiu în ceea ce priveşte vederea feţei lui Iisus Hristos, dar şi în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Această cunoaştere a lui Dumnezeu va fi necontenită; se va adăuga şi se va îmbogăţi încontinuu. Prin urmare, vedem că nu există ceva static în împărăţia lui Dumnezeu; există dinamism, fără întâmplări, fără evenimente.
Astfel, acceptăm faptul că istoria este liniară, şi Iisus Hristos, la sfârşitul istoriei, le va îndrepta pe toate.
Iată cum El însuşi zice aceasta: „Eu sunt Alfa (A) şi Omega (11). Este Alfa (A) grecească, care înseamnă început, şi Omega (12), ultima literă a alfabetului grecesc, care înseamnă sfârşit. Atunci când Hristos zice pentru Sine Însuşi că este Alfa (A) şi Omega (12) înseamnă că în Hristos există începutul
162
creaţiei, în Hristos există şi sfârşitul creaţiei. Prin urmare, El a început lumea, El o va şi încheia.
Mai zice Acelaşi: „Iată, pe toate le fac noi Aceasta o va spune la sfârşitul istoriei. „Pe toate le fac noi”…1
Aceasta este poziţia Evangheliei, copii, în ceea ce priveşte istoria! Cu toate acestea, dintre oameni, unii datorită unei concepţii filosofice, alţii din pricina unei concepţii populare, socotesc istoria a fi ciclică, adică statică şi repetitivă, în ciuda unicelor şi irepetabilelor întâmplări, şi care nu are nici început, nici sfârşit2.
însă o asemenea concepţie asupra istoriei ştiţi ce face? Eternizează conflictele oamenilor, creează nesfârşite întâmplări care nu se sfârşesc niciodată, de vreme ce sunt ciclice şi dă falsa impresie că omul atunci se va elibera de istorie, când va pleca de pe pământ şi va merge undeva în univers.
Copii, aici nu este doar curiozitatea care există în om de a cunoaşte ce există în afara pământului; este şi nădejdea sa, nădejdea sa ascunsă, nădejdea inconştientă, că poate să scape de univers şi să se izbăvească de acest ciclu repetitiv al istoriei!
Aceasta am să vi-o arăt printr-un exemplu obişnuit şi foarte simplu. în cuprinsul săptămânii trăim evenimentele, ale lucrărilor noastre, ale şcolii noastre şi celelalte, în mod
1 Apocalipsa 21,5.
2 Aristotel şi stoicii socoteau timpul a fi cu desăvârşire ciclic, influenţaţi în chip vădit de revenirea ciclică a anotimpurilor. Plutarh descrisese cum puterile zeilor se schimbă din bune în rele la fiecare 3000 de ani, precum la un pendul. Platon, pentru a salva Divinul, l-a definit ca fiind eliberat de sub teroarea timpului. El a vorbit despre ciclul anotimpurilor şi a descris lumea văzută drept imitaţie a celei veşnice, care urmează legea numerelor. Evoluţia umană a definit-o în raport cu parcursul evolutiv sau nu al sufletului. însă, odată cu zorii ştiinţei, timpul devine un aliat al omului. Motivele ciclice, care îl imobilizează în cursa stării sale statice, nu-l mai satisfac, şi începe să înţeleagă evoluţia timpului şi a istoriei în mod liniar. Această tendinţă a fost consolidată de concepţia iudeo-creştină cu privire la evoluţia timpului de factură liniară, ne-reversibilă.
163
ciclic. Mergem de dimineaţă la şcoală şi o încheiem seara; în ziua următoare de dimineaţă, iarăşi la şcoală şi terminăm iarăşi seara. Acelaşi lucru facem totdeauna şi la sfârşitul zilei obosim. Vine ziua de joi, a şasea, a şaptea zi, obosim şi ne dorim o ieşire, dorim o oprire, să spargem fenomenul ciclului, şi chiar să plecăm de la casa noastră undeva, poate într-o vizită la ţară. Ce credeţi, cum se explică faptul că mulţi oameni pleacă şi mai cu seamă că acum au şi propriile lor automobile, au şansa de a pleca de la casa lor foarte uşor şi relaxat, ce credeţi voi că este aceasta? Este o fugă dintr-o formă ciclică a vieţii lor. Aceasta face omul şi în marea istorie:
vrea să fugă, să scape de istorie.
Aceasta este însă o falsă senzaţie, pentru că, oriunde ar merge, omul îşi va purta sinele său şi concepţia sa cu sine. Şi pe lună dacă ar merge, şi oriunde altundeva dacă ar merge să locuiască, va purta aceleaşi lucruri pe care le are şi aici pe pământ. Aceasta veţi vedea că o spune şi lumea într-un mod simplu: „Nu te nelinişti… totdeauna aşa s-au întâmplat lucrurile… şi totdeauna aşa vor continua să se întâmple…!” Ştiţi ce înseamnă aceasta? Că Hristos nu va veni iarăşi1. Dacă îi ascultaţi pe oameni că spun acum vorbesc într-un mod practic, poporul nostru aşa spune „Nu te îngrijora… totdeauna aşa s-a întâmplat… lumea nu se sfârşeşte, Hristos nu mai vine încă o dată”, înseamnă că oamenii aceştia cred într-o formă ciclică a istoriei. De aceasta trebuie să ne izbăvim, copii! Hristos va veni iarăşi! Este de o importanţă fundamentală acest lucru, deoarece este criteriul faptelor noastre.
Ia priviţi: este foarte simplu. Dacă ştiu că istoria se va sfârşi şi voi fi judecat pentru faptele mele, îmi voi armoniza corespunzător viaţa şi purtarea faţă de Dumnezeu şi faţă de
1 Cf. IIPetru 3, 3-9: „….zicând: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii, toate aşa rămân de la începutul zidirii”. Vezi şi Matei 24,28; Luca 12,45.
164
ceilalţi. Dacă însă nu cred în Judecata finală, atunci nu-mi pasă, oricum mi-aş regla relaţiile mele. Nu-mi pasă deloc, când ştiu că nu voi fi judecat şi nu voi da socoteală niciodată nimănui. Aşadar, pentru care motiv să am relaţii bune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni?
Dar şi în cadrul istoriei. Zicem: „Grecia trebuie să trăiască”. Aşadar, vom face tot ceea ce este cu putinţă să trăiască. Ce? Vom face războaie?… războaie puternice?… însă, când ştim faptul că istoria se va sfârşi la un moment dat, atunci vom înţelege că multe lucruri pe care ne străduim să le izbândim nu sunt chiar atât de importante, şi ne ostenim în zadar1. Sau în ceea ce priveşte cultura şi civilizaţia, pentru progresul cărora aşa de mult ne trudim, încât să zicem: „Până unde va ajunge civilizaţia2?” Şi astfel există o alergare, un zbucium. Dar nu suntem conduşi nicăieri; ne aflăm într-un impas, şi nimic mai mult.
Istoria, copii, se va sfârşi; lumea se va schimba!
Există însă şi o altă considerare a istoriei, nu ca întâmplări, ca evenimente, ci ca o evoluţie biologică a omului, potrivit teoriei lui Darwin. Aceasta este în felul următor:
Teoria lui Darwin afirmă faptul că omul a fost mai întâi maimuţă. Acum, în ce măsură a spus Darwin aceasta este un fapt contestat. V-am mai spus că Darwin nu a afirmat acest lucru; au afirmat aceasta teoreticienii de după el, care au răstălmăcit teoria lui3. Darwin niciodată nu a spus că
1 Aici părintele Athanasie nu se plânge de actul de apărare al patriei, ci de grija noastră exagerată şi unilaterală pentru aceasta, plasând aceasta drept scopul suprem al vieţii noastre, în locul altor domenii mai duhovniceşti, potrivit zicerii apostolului: „căci nu avem aici cetate care rămâne, ci pe cea viitoare o căutăm” (Evrei 13, 14).
2 Termenul grecesc noXiTitrţtâţ înseamnă în acelaşi timp cultură şi civilizaţie (n.tr).
3 Darwin a fost un agnostic; ştia însă să-şi limiteze închipuirea. Se poate să-şi fi lăsat fantezia să facă ipoteze despre originea animalelor, însă în cazul omului vedea că există o mare distanţă, care l-a reţinut atât încât să pună în circulaţie cartea sa Despre originea omului cu doisprezece ani mai târziu faţă de Despre originea speciilor. Cartea a făcut doar o scurtă aluzie la ideea că şi omul ar putea să fi evoluat în acelaşi fel, precum şi celelalte organisme, spunând că „va arunca o lumină asupra originii şi istoriei omului”. Cf. Facerea, vol. I, Cateheza-Lecţie 11, Ed. Sfintei Mănăstiri Komniou, Stomio, Larisa, 2017, pp. 261-262.
165
omul îşi are originea în maimuţă; aceasta este marea descoperire din teoria lui Darwin. Să fie însă aşa; să luăm teoria răstălmăcită, aşa cum ni se livrează, anume că omul îşi trage originea din maimuţă. Aceasta înseamnă însă că omul a fost imperfect. Astăzi are forma unei anumite perfecţiuni. Prin urmare, el evoluează.
Cine însă ne încredinţează că el se va opri în punctul în care se află acum? Şi de ce să se oprească? De vreme ce omul are o continuă evoluţie, atunci necontenit se va îmbunătăţi. Şi, de vreme ce omul se va îmbunătăţi, mâine va fi mai desăvârşit; ceea ce el nu cunoaşte astăzi, va cunoaşte mâine; şi ceea ce nu înţelege astăzi, va înţelege mâine.
Şi totuşi, copii, nu avem o evoluţie a cugetării, a gândirii omeneşti dinspre latura calităţii, decât numai fiţi foarte atenţi dinspre latura cultivării ei! Ca să înţelegeţi acest aspect, am să vă spun o pildă.
Avem un bolovan de aur curat. Orice am face din acesta, este aur. Însă, pentru a spori valoarea acestui aur, putem să-l prelucrăm şi să-l facem podoabe, bijuterii. Dar şi podoabe dacă îl vom face, aurul tot aur rămâne; nu-şi schimbă calitatea.
Aşa şi cu cugetarea omenească. Mintea omenească, mintea mea, este astăzi aşa cum era şi a lui Adam. Ca să nu spun că mintea lui Adam era mai bună; am să vă dovedesc aceasta atunci când vom ajunge la acel punct.
Prin urmare, nu avem nici o evoluţie.
Poate că mă veţi întreba: „ Adam cunoştea cele pe care le cunoaştem noi astăzi?”
166
în mod sigur, nu! însă aceasta este problema cultivării şi a învăţării. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu un om care stă în banca de la şcoală ca să înveţe carte. Mintea lui este la fel ca a celorlalţi; doar că a lui este în procesul de cultivare. Calitatea minţii rămâne totdeauna aceeaşi. Aşadar, luăm aurul şi-l facem podoabe; însă aurul este totdeauna aur.
V-am spus înainte de a începe lecţia noastră că Adam a dat nume animalelor. Dumnezeu, zice cartea Faceriii, a adus animalele să defileze, iar Adam le-a dat nume1. Ştiţi ce înseamnă aceasta? Faptul că mintea omenească, aşadar, mintea lui Adam, era ceea ce este astăzi şi propria mea minte. Deoarece, dând nume animalelor, arată faptul că avea capacitatea de a se mişca în cadrul celor cunoscute de noi (de la cateheza-lecţie despre raţiune vă reamintesc acum) patru categorii ale logicii lui Aristotel, aşadar să construiască noţiuni şi altele. Aceasta înseamnă că mintea omenească, aşa cum ne-o înfăţişează Sfânta Scriptură, a fost totdeauna aceeaşi. Acest aspect îl vom vedea şi din perspectivă culturală. Dacă vom deschide o carte ştiinţifică de arheologie arhitecturală, care cuprinde elemente mai vechi şi mai noi, vom vedea aceasta foarte bine.
Am în vedere un studiu de arhitectură de nivel universitar, politehnic, care arată parcursul artei construcţiilor. La început, arată o colibă preistorică în formă circulară, apoi Colosseum-ul din Roma, apoi clădirea Rotondei din Tesalonic şi, la final, o clădire uriaşă a Naţiunilor Unite în formă circulară, precum este şi Pentagonul, să zicem, sau ansamblul de clădiri al ONU. Putem observa că, în liniile lor generale, construcţiile sunt aceleaşi. Sau vedem o casă veche de formă pătrată. Oamenii făceau o casă pătrată cu ferestre şi uşă. La aceasta până astăzi nu s-a adăugat nimic. Să nu-mi
1 Cf. Facerea 2, 19-20.
167
spuneţi că astăzi uşa se face automată, apăsăm un buton şi uşa se deschide, sau că avem în interior lucruri preţioase etc.; aceasta este o cultivare specială a lucrului; însă concepţia minţii omeneşti este totdeauna aceeaşi, deoarece se mişcă în cadrul aceloraşi patru categorii ale logicii (raţiunii) lui Aristotel. Prin urmare, nu avem evoluţia minţii omului; nu avem nici un fel de evoluţie.
Ideea de roată, de asemenea, a existat şi la primul om. Nu are însemnătate faptul că primul om putea să aibă o roată şi s-o rostogolească, nu ştiu cum; însă faptul că a conceput ideea de roată are cea mai mare însemnătate. Acum, dacă ideea de roată făcută astăzi a fost introdusă, de pildă, în ceas, care este plin de roţi dinţate, sau în vreun mecanism complicat, sau în orice altceva, aceasta nu are importanţă. Baza tuturor acestor mecanisme, oricât de complicate ar fi acestea, se află acolo, la roată.
Dar şi ideea încătuşării energiei, aşa cum este lumina, exista din vechime la om. Care animal a încătuşat vreodată energia? Nici unul! Omul însă a încătuşat focul, aşadar a încătuşat energia. Iar astăzi, fie că avem foc, fie că avem electricitate, fie că avem energie nucleară, ideea încătuşării energiei rămâne totdeauna aceeaşi. Prin urmare, nu există nici un fel de evoluţie.
Evoluţioniştii zic că omul va ajunge la un moment dat să evolueze, şi, evoluând, să creeze o lume din ce în ce mai bună! Însă, dacă această lume devine cu adevărat mai bună, o vedem şi singuri, dacă aruncăm o privire sinceră în cuprinsul istoriei… Prin urmare, şi această teorie a evoluţiei biologice a minţii omeneşti este nefondată… realmente nefondată!
Mai avem şi o altă considerare a istoriei. De către mulţi oameni istoria este văzută, este privită, şi ca o evoluţie dia lectică aceasta este o teorie contemporană, specifică
168
epocii noastre potrivit concepţiei materialismului istoric şi dialectic. în acord cu această teorie şi din ciocnirea diverselor sisteme sociale, este aşteptată o îmbunătăţire socială.
Ce am spus mai înainte? îmbunătăţire biologică, după teoria lui Darwin. Acum ce zicem? îmbunătăţire socială. Şi cum va surveni această îmbunătăţire socială? Va surveni prin metoda dialectică.
Nu doresc să mă extind prea mult în ceea ce priveşte metoda dialectică, ci aş vrea să vă spun câteva cuvinte, foarte puţine, întrucât este o problemă cu totul şi cu totul contemporană. în realitate însă nu este exclusiv contemporană; este mai veche; este din secolul al XIX-lea şi… miroase a mucegai! însă omul lipsit de minte scoate la un moment dat din cufărul de vechituri toate aceste lucruri şi le oferă ca şi cum ar fi noi, pentru că în acest fel îi dictează interesul. De aceea zic că este cu totul nouă tema; este nouă pentru voi.
îmi amintesc, atunci când eram şi eu ca voi sau puţin mai mare, că se discuta despre toate acestea în ceea ce priveşte Grecia, cel puţin în calitate de ediţii ale secolului trecut… şi, mai cu seamă, despre editurile Lojei Fexis, care se aflau în piaţa Kanigos din Athena; adică lucruri vechi de optzeci până la o sută de ani.
Acestea, în vremea mea, nu mai existau, se sfârşiseră, dispăruseră de mult timp… şi acum, cu câţiva ani înainte, au apărut iarăşi în vitrine, retipăriri, coperte noi, policromie, titluri în relief etc.! Cineva poate spune: „Ia te uită… Ei le scot de parcă ar fi ultimul cuvânt al ştiinţei, ultimul cuvânt al filosofiei”… pentru că sunt astfel susţinute! Cu toate acestea, ele sunt lucruri vechi. Şi, totuşi, materialismul este depăşit, cu adevărat depăşit, şi din punct de vedere ştiinţific, şi din punct de vedere filosofic! Aţi auzit ceea ce am spus?
169
Dar să vedem la ce ne referim când spunem materialism istoric sau materialism dialectic. Am să vă spun câteva cuvinte pe care să le aveţi în vedere.
Dialectic înseamnă acela care vorbeşte, care are un dialog cu cineva, în consecinţă, se produce un dialog. Totuşi, transferaţi acest dialog la evenimente, nu la două persoane care vorbesc, ci la evenimente sau la fenomene.
Dar ce este materialismul dialectic? Copii, sunt acele lucruri care se fac în materie într-un mod dialectic, adică într-un mod în care ajung la antiteză şi apoi la sinteză; la fel ca atunci când doi oameni dialoghează, care vorbesc, se ceartă, sunt de acord; din nou nu sunt de acord, iarăşi sunt de acord… şi aşa mai departe. Astfel, conform materialismului dialectic, materia nu se mişcă mecanic singură, adică nu se mişcă singură într-un mod mecanic, ci şi într-un mod dialectic. Ce vrea să însemne aceasta? Lucrurile, fenomenele din natură, se schimbă deoarece conţin contrarii, opoziţii.
Avem apa, avem şi soarele. Am putea spune că apa este opusul căldurii soarelui. Aşadar, aceste două lucruri sunt în opoziţie. Soarele încălzeşte apa şi o evaporă. Apoi avem un nou fenomen, ploaia. De unde avem ploaia? Avem ploaia din opoziţia a două fenomene, adică dialectica lor, ca şi cum s-ar prinde într-o conversaţie, într-un anumit fel… aceasta este din metoda lui Hegel1; dar să nu vă aduc într-o confuzie
1 Marele filosof dialectic Georg Wilhelm Friedrich Hegel, 1770-1831, a proclamat la începutul secolului al XIX-lea, în celebra sa carte Ştiinţa logicii, legea mişcării, schimbării şi unităţii dialectice a contrariilor. Potrivit acestuia, toate ideile ascund în ele o mişcare, o vivacitate, o fluiditate şi, negându-şi determinările, acestea se schimbă în contrariile lor, schimbându-şi caracteristicile lor. Pe această mişcare a obiectelor el a numit-o dialectică, în vreme ce punctele în care aceste contrarii apar uneori le-a numit momente. Rezultatul mişcării şi schimbării contrariilor este anularea lor ca momente separate, iar unirea şi fuziunea lor într-o formă nouă, este sinteza care include caracteristicile ambelor. Adică în sinteza dialectică înţelesul este anulat, dar nu dispare. Îşi păstrează esenţa sa în noul înţeles, ca sămânţa unei plante, care atunci când germinează se distruge, dar odată cu crearea noii plante îşi păstrează esenţa (puterea de perpetuare) în noua sămânţă.
170
prea mare au intrat în conflict şi au creat un al treilea lucru, un alt fenomen.
Deci, ce spune materialismul dialectic? Faptul că fenomenele din natură nu sunt altceva decât produse ale contrariilor fenomenelor sau ale luptei fenomenelor. Aceasta spune materialismul dialectic. Aceasta se întâmplă în natură.
Dacă luăm materialismul dialectic şi îl aplicăm în cadrul istoriei în acord cu teoria conform căreia Marx şi Engels i-au formulat teza considerării istoriei1 -, atunci observăm că un nou eveniment istoric este rezultatul a două contradicţii istorice, a două opoziţii, a două evenimente opuse. Aşadar, avem antiteza a două evenimente şi este creat un al treilea, în calitate de sinteză.
Aşa a fost născocit materialismul istoric. Totuşi, aceasta înseamnă că începem să interpretăm istoria într-un mod materialist, adică vedem în istorie toate evenimentele ei, totul, mişcându-se doar de la mobilele materialiste şi nimic altceva.
Să zicem că avem nişte servitori-sclavi care se află în robia stăpânilor lor. Acum ei suferă de foame, fac frigul, pătimesc din această cauză; de aceea, ei se revoltă împotriva stăpânilor lor, se eliberează şi astfel trăiesc mai bine. Ceea ce au făcut a fost rezultatul unei motivaţii biologice, materialiste, adică
1 Chiar dacă Hegel este filosoful care a fundamentat principalele caracteristici ale dialecticii ca ştiinţă, nu înseamnă că dialectica lui Marx şi Engel se identifică cu aceea a lui Hegel. Mai precis, Marx şi Engels au adoptat din metoda dialectică hegeliană nucleul sistemului, dezvoltând în acelaşi timp dialectica într-un conţinut ştiinţific contemporan, ceva care îi lipsea lui Hegel. Esenţa materialismului istoric nu ar putea fi exprimată mai bine decât de către Marx cu bine-cunoscuta lui zicală: „Nu conştiinţa poporului este cea care determină existenţa lor, ci, dimpotrivă, existenţa socială este cea care le determină conştiinţa” (Karl MARX, din Prologul la Critica economiei politice. Opere alese ale lui Marx-Engels, vol. I, p. 424).
171
au făcut-o pentru că sufereau frigul, pentru că le era foame, pentru că libertatea lor era încătuşată şi aşa mai departe.
Pentru materialismul istoric deci, lupta de clasă în cadrul societăţii întotdeauna este cea care creează încet-încet progresul, iar acest progres va face lumea mai bună1.
Să luăm de exemplu Revoluţia de la 1821 2. După cum ştiţi, este un eveniment controversat, de aceea iau acest exemplu. Revoluţia de la 1821 ce motivaţii şi resorturi a avut? A avut resorturi de clasă? Cu alte cuvinte, vom vedea Revoluţia de la 1821 cu ochiul materialismului istoric? Sau o vom vedea cu alt ochi, în sensul că a fost produsă de nişte resorturi mai înalte? Şi care sunt aceste resorturi superioare? Este dragostea pentru libertate! în timp ce lupta de clasă este: de ce ar trebui să mănânci tu, şi eu nu….
Deci, ce a provocat Revoluţia de la 1821? Până acum, copii, am spus că Revoluţia de la 1821, în toate semnele ei şi în toate dimensiunile ei, este artileria grea împotriva teoriei materialismului istoric, tocmai pentru că resorturile şi motivaţiile sale au fost nobile, au fost superioare, au fost spirituale! Adică, grecii aveau idealuri. Şi a fost, ca să spunem aşa, răspunsul la materialismul istoric, care explică în mod materialist toate fenomenele din istorie.
Totuşi, văzând astăzi că Revoluţia de la 1821 stă ca un spin în coastă, marxiştii distorsionează istoria şi spun că
1 Expresia lupta de clasă, sau lupta dintre clase, exprimă o fundamentală relaţie-funcţionare a societăţilor omeneşti din Antichitate până în prezent; de asemenea, exprimă antagonismul (lupta) dintre indivizii care deţin bogăţia şi proprietatea mijloacelor de producţie (pământ, lucrări, capital etc.) în fiecare societate şi acei oameni care trăiesc din munca lor şi devin obiect de exploatare al proprietarilor de avere şi al mijloacelor de producţie. Lupta de clasă şi economia constituie pentru marxism motorul real al procesului istoric (materialismul istoric), care determină direct sau indirect evoluţia societăţilor.
2 Este vorba despre Revoluţia de la 1821 din Grecia, de eliberare de sub dominaţia otomană (n.tr).
172
Revoluţia de la 1821 a fost o revoluţie de clasă!… şi că s-a îndreptat împotriva moşierilor, a turcilor şi a Bisericii… pentru că atunci toţi aceştia au vrut să ţină poporul legat, ca să nu mănânce bine, ci să fie sărac!
Când auzi aceste lucruri, înţelegi cât de teribilă este denaturarea istoriei! Ştiţi ce este aceasta? Este o tentativă şi constituie un exemplu caracteristic de a interpreta fenomenul Revoluţiei greceşti de la 1821 prin datele materialismului istoric1. Oricine interpretează fenomenul Revoluţiei de la 1821 cu aceste date este materialist, trăieşte într-un circuit îngust numit pântece-intestine-mâncare… şi iar pântece-intestine-mâncare! Adică un ciclu biologic-materialist, nimic altceva, iar ideal, zero! Deci, dacă vedem istoria în această formă ciclică, în interpretarea sa, care este guvernată
1 Revoluţia din 1821 a fost pur şi simplu o revoltă naţională doar a grecilor, în ciuda faptului că iniţiatorii ei au încercat să ridice şi alte naţiuni asuprite de otomani. A fost o revoltă universală, în care nu a existat absolut nici un element de revendicare, de luptă de clasă. S-au răsculat toţi grecii, fie că erau bogaţi, fie că erau săraci. în special pe mare, mai ales, revoluţia s-a manifestat inclusiv în insulele care deţineau o mare bogăţie, cu locuitori care trăiau în lux, aşa cum au fost Hydra şi Spetses, precum şi acolo unde se bucurau de mari privilegii de la statul otoman, precum în Chios, în Samos şi în Symi. Este într-adevăr demn de remarcat faptul că armatorii greci bogaţi, care au concentrat întregul comerţ maritim în mâinile lor, şi-au pus de bunăvoie navele lor la dispoziţia Luptei, ei înşişi au condus revoluţia ca amirali, doar pentru a se trezi, după eliberare, fără bani şi complet ruinaţi! Theodoros Kolokotronis a spus: „Lângă preot era mireanul, şezând pe un scaun, patriarhul şi ciobanul, marinarul şi cel ştiutor de carte,medici, căpetenii de hoţi, demnitari şi negustori” (Th. KOLOKOTRONIS, Relatări despre evenimente ale neamului grecesc, Ed. Papyros, Athena, p. 29). „Copiii mei… trebuie să vă păstraţi credinţa şi să o întăriţi, pentru că, atunci când am luat carele de luptă, am strigat întâi pentru credinţă şi apoi pentru ţară” (Din discursul istoric al aceluiaşi, în Pnyka). Istoricul din secolul al XIX-lea Christos Byzantios notează: „Nobilii, clericii, păcătoşii şi hoţii, cărturarii şi bogaţii, s-au înţeles sau mai degrabă au conspirat şi, în cele din urmă, s-au răzvrătit împotriva stăpânirii turceşti” (Istoria armatei regulate, p. 265. Vezi P. GEORGANDZIS, Arhiereii şi anul douăzeci şi unu, Xanthi, 1985, p. 189).
173
de materialismul istoric sau dialectic, nu este niciodată posibil, copii, să ajungem să credem că Hristos va veni din nou şi va face o lume nouă!
Dacă îi veţi spune unui materialist că Hristos va veni iarăşi, va râde, i se va părea ciudat. De altfel, materialiştii nu cred că Hristos este Dumnezeu. Dacă îi veţi spune că nu vom mânca în lumea nouă în care ne vom afla, acesta va râde iarăşi, pentru că acesta aşteaptă, după o luptă de clasă, o lume mai bună, în care să mănânce mai bine şi mai bine, cu linguri de aur!
Aşadar, spuneţi-mi, vă rog, după toate câte vi le-am relatat, dacă nu ne vom izbăvi de aceste concepţii, este cu putinţă să ajungem vreodată la îndumnezeire? Este cu neputinţă! Aţi auzit ce am zis: este cu neputinţă! Cu totul cu neputinţă!
Toate aceste teorii pe care le-am examinat, copii, această considerare ciclică a istoriei, încă şi evoluţia biologică a omului care va îmbunătăţi lucrurile, totdeauna spre ceva lumesc, fără sfârşit, prin urmare ciclic -, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale conform materialismului istoric, şi aceasta iarăşi ciclic şi fără sfârşit toate aceste consideraţii conduc la o fundătură şi la o împotmolire, adică fără putinţa de eliberare din această situaţie.
În vreme ce după chipul din om… O, acest după chipul… aceasta este cheia Aţi văzut cât am insistat şi la câte cateheze-lecţii v-am vorbit despre acesta? Aceasta este cheia Acest după chipul din om ne duce la prototipul nostru, la Hristos, Care va veni la sfârşitul veacurilor, la sfârşitul istoriei, ca să le facă pe toate noi şi să trăim în veşnicie, în împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta, copii, este măsura pe care o dă Hristos!
Sesizaţi că este nevoie să ne eliberăm din cârligul altor concepţii şi să începem încet-încet să adoptăm poziţia Evangheliei,
174
considerarea liniară a istoriei este necesar acest lucru şi-l vom înţelege doar dacă vom începe să fim mai puţin trupeşti.
în epoca lui Noe oamenii credeau că nu era cu putinţă ca lumea să se sfârşească, pentru că doar ce începuse. Şi totuşi, pentru aceia lumea atunci s-a terminat. Fiţi atenţi la ceea ce am spus: pentru generaţia lui Noe lumea s-a terminat; pentru că s-au înecat toţi. Ar fi crezut ei aşa ceva? Şi-ar fi închipuit ei vreodată că se va sfârşi istoria omenească cu generaţia lor? Cu toate acestea, s-a terminat! Aceasta înseamnă că potopul este tipul şi modelul pentru faptul că la un moment dat istoria se va termina definitiv. De aceea, întrucât nu vedeau sfârşitul istoriei, ci vedeau doar lucrurile ciclice, oamenii ziceau: să mâncăm şi să bem Din acest motiv au ajuns adoratori ai trupului.
Astfel, copii, avem caracterizarea generaţiei lui Noe de către însuşi Dumnezeu: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”1! Nu va rămâne zice Duhul Meu cel Sfânt în aceştia, pentru că sunt oameni trupeşti! Trupeşti!… Se ridică Duhul lui Dumnezeu de la oameni şi vine distrugerea, vine sfârşitul.
Şi ştiţi ce este uimitor? Hristos pentru sfârşitul istoriei a invocat drept pildă evenimentul potopului lui Noe, precum şi evenimentul distrugerii Sodomei şi Gomorei, când nu a rămas nimeni viu, în afară de familia lui Lot2.
Ştiţi ce a grăit? „Şi precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: Mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi fără de veste a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau,
1 Facerea 6, 3.
2 Cf. Facerea 19,24.
175
sădeau şi zideau adică viaţă nepăsătoare, îmbunătăţire a vieţii sociale, cum să ne dezvoltăm, aşadar, teoria ciclică a istoriei (n.pr.Ath.) -, iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi, la fel va fi în ziua în care Se va arăta Fiul Omului”1.
Aţi văzut? Aceleaşi lucruri s-au întâmplat şi atunci! Aşadar, atunci când va urma să vină Hristos, oamenii vor vedea istoria în mod ciclic, fără sfârşit; se vor îngriji numai să mănânce şi să bea.
Vedeţi astăzi ce luptă se duce, Orientul să înghită Occidentul, iar Occidentul să înghită Orientul?… Nordul să înghită Sudul, iar Sudul să înghită Nordul? Toate acestea Ştiţi ce sunt? O strădanie ca să trăiesc eu! Tu dacă nu trăieşti, nu-mi pasă!
Prin urmare, şi atunci oamenii se vor mişca în acelaşi mod: să mâncăm, să bem, să zidim, să ne căsătorim, săfacem, cât mai multe cu putinţă să facem… Şi apoi, când va urma să vină Hristos pentru a doua oară, atunci va veni fără veste distrugerea, pentru că istoria s-a terminat, fie că ne place, fie că nu ne place.
Ştiţi de ce am zis fie că ne place, fie că nu ne place! Pentru că, pur şi simplu, toate concepţiile lumii sunt nişte teorii, în vreme ce toate acestea pe care le spunem aici nu sunt deloc teorii, ci evenimente, fapte. Deoarece şi potopul2 a avut loc, şi Hristos a murit şi a înviat, şi, în consecinţă, avem valabilitatea
1 Cf. Luca 17,26-30.
2 Relatarea biblică, tradiţiile istorice, dar şi multele descoperiri arheologice din Mesopotamia ne încredinţează că potopul nu este doar un simplu mit sau vreo închipuire a oamenilor din vechime, ci este un eveniment istoric, care este determinat undeva înainte de debutul marilor civilizaţii ale Babilonului, Egiptului şi Indiei, şi imediat după aşa-numita epocă mezolitică, probabil în jurul anului 3500 î.Hr. Aceasta susţin specialiştii F.A.Filby, M.F.Unger, B.L.Ramm şi alţi savanţi. Cf. Werner Keller, Biblia ca istorie a popoarelor şi civilizaţiilor (Cuvânt înainte de Manolis Andronikos, traducere de Anna Papadimitriou), Athena, 1968, p. 640.
176
cuvântului lui Dumnezeu. Acesta ne încredinţează că există în mod real Dumnezeu, ne vesteşte despre adevăr şi ne asigură de valabilitatea evenimentelor şi a persoanei lui Hristos1.
Acestea, copii, am avut să vi le spun astăzi cu privire la teoria concepţiei ciclice a istoriei şi am discutat faptul că trebuie să ne eliberăm de această concepţie! Ne mai rămâne încă o piedică de examinat, care este foarte importantă.
Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe aceasta o vom discuta duminica viitoare.
Duminică, 27martie 1983
1 Cf. I Timotei 4,9.
CATEHEZA A DOUĂZECI ŞI UNA
Factori ai dezorientării faţă de îndumnezeire: c) autonomia.
Alcătuirea trupului omenesc (I)
Am discutat, copii, duminica trecută faptul că, fiind vorba să ajungem la îndumnezeire, aşadar, la adevărata noastră destinaţie, la recunoaşterea vredniciei lui după chipul pe care îl avem în existenţa noastră, trebuie să trecem peste trei obstacole. Primul am spus că este păcatul. Al doilea este concepţia ciclică a istoriei, de care trebuie să ne eliberăm. în acord cu această concepţie, nu există un capăt, un sfârşit al istoriei şi nu aşteptăm ca la finalul ei să vină iarăşi Hristos. însă, potrivit concepţiei liniare a istoriei, timpul se sfârşeşte, şi mai cu seamă se sfârşeşte exact în momentul în care va veni Hristos; aşadar, prin cea de-a Doua Venire a lui Hristos avem sfârşitul istoriei.
Cu adevărat, acesta este un element important pentru viaţa noastră duhovnicească, atunci când credem că Hristos va veni iarăşi. în afara faptului că acesta constituie un clement inseparabil al credinţei noastre, reprezintă şi un punct de o însemnătate fundamentală în ceea ce priveşte viaţa şi spiritualitatea noastră; deoarece, dacă nu aşteptăm să vină Hristos ca Judecător, dar şi ca Mire, Care ne va primi în împărăţia Lui, atunci în mod sigur nu putem nici să ne armonizăm, să ne reglementăm viaţa. Pe toate acestea, copii.
178
le-am discutat data trecută! Avem însă şi o a treia piedică; aceasta este autonomia, de care trebuie să ne eliberăm, pentru a ni se deschide calea, să ajungem la destinaţia noastră, la realizarea destinaţiei noastre, îndumnezeirea.
Ce este autonomia
Autonomia sau autonomismul este voinţa omului pentru independenţă faţă de Dumnezeu, adică omul să nu aibă nici un fel de dependenţă faţă de Dumnezeu. Cu toate că astăzi avem foarte mulţi creştini, totuşi ei trăiesc în această autonomie. Iar aceasta nu este nimic altceva decât păcatul strămoşesc, înnoit şi repetat în cadrul istoriei.
Şi, ştiţi aceasta, este primul păcat omenesc. Adam şi Eva nu au făcut nici un alt păcat în Rai decât pe acesta singur, păcatul autonomiei, când, la sugestia diavolului, au voit să se îndumnezeiască fără Dumnezeu.
Ce le-a zis diavolul? „V-a spus oare Dumnezeu să nu gustaţi din rodul pomului, v-a dat o poruncă, tocmai ca să vă împiedice de la a deveni dumnezei?”1 Minciună!… De aceea şi Domnul a spus că diavolul este mincinos dintru început, dar şi tatăl minciunii2, aşadar, acela care naşte minciuna. şi apoi le sugerează protopărinţilor să guste din rodul pomului, să încalce porunca lui Dumnezeu, adică să nu depindă de Dumnezeu, astfel încât să reuşească să-şi deschidă, chipurile!, ochii, adică să se îndumnezeiască. După cum poate înţelegeţi, copii, această situaţie, adică faptul de a dori cineva să se îndumnezeiască fără Dumnezeu, se numeşte autonomie şi acesta ieste acel păcat strămoşesc despre care vorbim!
în acest păcat strămoşesc, copii, cădem şi noi! De multe ori ne şi exprimăm nedumerirea, spunând: „Cum este cu putinţă?… Atât de lipsiţi de minte au fost protopărinţii, încât
1 Cf. Facerea 3, 1-5.
2CfIoan 8,44.
179
să încalce o poruncă atât de simplă şi să piardă Paradisul?”… Desigur, este o lipsă de minte aici, nu se pune problema, dar această lipsă de minte, acest păcat, îl repetăm şi noi! Şi nu este un păcat care a fost făcut o singură dată şi s-a terminat, ci este un păcat repetat, nu în anumite epoci sau de anumite generaţii, ci de toate neamurile, în toate epocile, până când se va sfârşi lumea şi, din păcate, este repetat de majoritatea oamenilor. Şi nu-i am în vedere pe aceia care nu L-au cunoscut pe Hristos, ci pe aceia care L-au cunoscut. Din nefericire, sunt mulţi acei creştini care cred că pot avea o anumită autonomie faţă de Dumnezeu, aşadar, să fie independenţi.
Altul îţi spune: „Eu nu sunt ateu ascultaţi acest punct de vedere-, eu nu sunt ateu; eu cred în Dumnezeu. Dumnezeu, însă, este în cer, iar eu sunt pe pământ. Acela priveşte tot ceea ce se vede în cer, iar eu privesc tot ceea ce se vede pe pământ. Tot ceea ce voi reuşi, voi reuşi eu singur”. în consecinţă, de vreme ce zice că el singur va reuşi tot ceea ce va reuşi, el nu se mişcă în jurul lui Dumnezeu, ci în jurul propriului său ego. Avem aşa-zisul antropocentrism. Iar antropocentrismul nu este nimic altceva decât păcatul protopărinţilor. Exact acelaşi lucru a căutat şi Adam să-l facă: să se autonomizeze, să se îndumnezeiască fără Dumnezeu. Nu-L vreau pe Dumnezeu, nu am nevoie de Dumnezeu!…
Şi omul modern, vorbind despre epoca noastră, este un om autonom. Şi nu vorbesc despre atei, o spun din nou, ci despre cei care cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă nici o legătură cu Dumnezeu, să nu le reglementeze viaţa Dumnezeu, ci ei înşişi. Totuşi, cel care trăieşte în autonomie are sentimentul, sau mai bine zis iluzia, că este un om liber. Aici este partea tragică: deşi îi este creată această falsă impresie, că este un om liber, de fapt, el este un sclav al propriului său eu. Pentru a dobândi adevărata libertate, aceea pe care ne-o
180
dă Dumnezeu, Care cunoaşte în mod real alcătuirea noastră şi ne iubeşte pentru că suntem copiii Lui, ca să putem să dobândim adevărata măsură a libertăţii ar trebui să ne izbăvim de autonomie, adică de această percepţie falsă asupra libertăţii, pentru a deveni cu adevărat liberi.
Un om liber este cel care se află sub Dumnezeu, pentru că Dumnezeu eliberează, nu înrobeşte. De aceea spune Apostolul Pavel: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei”1. în libertatea pe care v-a dăruit-o Hristos să rămâneţi statornici şi să nu intraţi iarăşi sub jugul robiei. Iar acest jug al robiei are multe forme; una dintre acestea este şi autonomia.
Ar trebui să vă spun că acela care se supune voinţei lui Dumnezeu nu înseamnă că ar putea să cadă într-o stare de heteronomie2. Heteronomia vrea să spună că există cineva deasupra noastră, care să ne impună legile sale, iar noi să ne mişcăm totdeauna potrivit voinţei lui, astfel încât să nu mai avem propria libertate de voinţă. Aceasta se numeşte heteronomie. Şi nu este ascultarea, ci supunerea, exact aşa cum se supuneau robii în faţa stăpânilor lor în Antichitate.
Dar ce înseamnă asta? Pentru a nu fi în autonomie, trebuie să cădem în heteronomie? Adică altcineva să conducă viaţa noastră? Nu; pentru că, atunci când Dumnezeu îmi guvernează viaţa, nu o va guverna în absenţa libertăţii mele. Eu însumi aş vrea să fiu sub dragostea lui Dumnezeu şi, prin urmare, sub legea Lui. Precum un copil, prin faptul că supunându-se părinţilor săi, pentru că îi iubeşte şi ei îl iubesc, nu simte că este desfiinţată libertatea lui, ci se simte liber pentru că el însuşi se supune părinţilor săi.
1 Galateni 5,1.
2 Situaţie, acţiune caracterizată prin faptul că este guvernată nu de legi proprii, ci de legi situate sau impuse din afară.
181
Dovada că Dumnezeu nu ne supune la robie, nu ne subjugă, este faptul că omul în orice moment poate spune nu îl primesc pe Dumnezeu şi să îl părăsească. El poate face asta în orice moment. Un exemplu semnificativ în acest sens sunt protopărinţii înşişi.
Protopărinţii au primit o poruncă. însă puteau să facă tot ceea ce voiau în continuare, erau liberi. Ei puteau, cu libertatea lor, să spună: vom asculta de Dumnezeu. Puteau, de asemenea, cu libertatea lor, să spună: nu vom asculta de Dumnezeu. Ei au preferat ultima variantă şi nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Aşadar, nu înseamnă că, atunci când cineva se află sub ascultarea lui Dumnezeu, el se află într-o stare de heteronomie, adică într-o subjugare, unde voinţa lui, dorinţa lui este înrobită şi nu poate face nimic altceva.
Să facem lucrurile puţin mai clare. Dacă la un moment dat, în viaţa noastră duhovnicească, simţim că aceasta vrea Dumnezeu, dar noi nu suntem mulţumiţi, noi nu voim, aici nu este vorba despre supunere, pentru că la început noi înşine am vrut să trăim viaţa creştinească.
Noi vrem, spre exemplu, să mergem dimineaţa la biserică, dar ne-am plictisit. Ce ar trebui să facem? Pentru că Dumnezeu vrea să mergem la biserică, dar noi nu vrem.
Fiţi atenţi; chiar nu vrem, cu adevărat, să mergem la biserică? Sau doar ne plictisim? Dacă am avea vreo modalitate de a fi în biserică, am dori; nu avem nici o obiecţie. Ce este ceea ce ne împiedică? Nu este faptul că nu vrem să mergem la biserică, ci este o moleşeală a trupului nostru. Nu a sufletului, ci a trupului. Uneori poate să fie şi a sufletului; dar în adâncul sufletului noi dorim să mergem.
Ce ar trebui să facem acum şi aici? Trebuie să-l silim pe acest eu leneş al nostru, să-l împingem. De aceea ascultaţi acest aspect, pentru că este foarte folositor Hristos a spus:
182
„… până acum împărăţia cerurilor se ia cu silire şi cei ce silesc o răpesc”. împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin silinţă! Are nevoie de silinţă!… Şi aceia care se silesc o răpesc grabnic.
Aşadar, împărăţia lui Dumnezeu se ia cu silire, iar aceia care se silesc pe ei înşişi o câştigă.
însă ce anume vom lua cu silire? Hristos a spus că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru1, porneşte dinlăuntrul nostru, din interioritatea noastră; începe subiectiv, pentru a se încheia în mod obiectiv; va deveni şi în afara noastră împărăţia lui Dumnezeu. Fiţi atenţi la ceea ce am spus: este din interiorul nostru şi va fi şi în afara noastră; pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este numai întru noi, adică nu este doar o stare duhovnicească, ci va fi şi o creaţie materială, care va fi în jurul nostru.
Unii spun, din păcate deşi nu acesta este subiectul nostru -, că iadul şi împărăţia lui Dumnezeu sunt stări spirituale, duhovniceşti… Greşit! Aceasta fiindcă omul are şi trup, şi atunci inclusiv cu trupul se va găsi în amândouă: şi în iad, şi în împărăţia a lui Dumnezeu. Prin urmare, împărăţia lui Dumnezeu şi iadul vor exista atât în mod subiectiv, cât şi în mod obiectiv vor fi şi întru noi, vor fi şi în afara noastră.
Pentru ca noi să ajungem la instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, trebuie să ne silim sinele leneş. Şi ce ar trebui să-i spunem? Ridică-te!… Scoală-te repede!… Ridică-te din pat şi mergi la biserică!… Dacă ne-am îngreunat să ne rugăm, să ne spunem nouă înşine: Ridică-te şi roagă-te!… Aşadar, trebuie să exercităm o silire faţă de sinele nostru pentru a ne ruga.
Dar şi în problemele vieţii biologice trebuie să ne silim pe noi înşine; aşa cum se întâmplă cu mersul la şcoală. Eu îmi amintesc că am citit toată viaţa. Oh, o viaţă întreagă… aşa
1 Luca 7,2.
183
cum se spune! Când eram adolescent, apoi tânăr, o perioadă atât de frumoasă, primăvara, mergeam să dăm examene… Desigur că pe vremuri erau alte sisteme de învăţământ, aveam multe examene şi lecturi şi aşa mai departe. Aşa că priveam natura şi ziceam: Ce frumos este afară!… Şi eu să fiu închis în casă şi să citesc… Când se va termina povestea asta? Sunt închis de o viaţă şi nu mă bucur de această primăvară!… Atunci când sfârşeam examenele, se sfârşea şi primăvara. Fireşte, la un moment dat s-au terminat studiile şi examenele, drept pentru care după aceea am putut să mă bucur de primăvară.
Cine mă ţinea înăuntru? Eu însumi. De ce? M-am silit pe mine însumi să stau şi să studiez, să dau examene şi să reuşesc. Nimeni nu m-a obligat; eu singur m-am silit pe mine însumi; în consecinţă, sunt liber. Aşa şi aici, copii, nu mă supun voinţei lui Dumnezeu în mod involuntar, ci mă supun de bunăvoie, pentru că socotesc că este în interesul meu!
După cum înţelegeţi, faptul de a nu cădea în păcatul autonomiei nu înseamnă neapărat să cădem în heteronomie, adică în robia lui Dumnezeu, nu, ci vom fi în ascultarea de Dumnezeu, cu toată libertatea noastră, şi singuri trebuie să ne silim pe noi înşine în această problemă.
Aş vrea să vă mai spun că, din păcate, există multe sisteme filosofice, în special cele existenţiale sau cele existenţialiste, ca să spunem aşa -, care îi atrag foarte mult pe oameni astăzi şi mai cu seamă tinerimea noastră trăieşte acum consecinţele acestor sisteme filosofice existenţiale. Care sunt mai exact?
Aceste sisteme filosofice existenţialiste, aşadar care se referă la existenţa omenească, au un fundament antropocentric, îl pun în centru pe om, şi astfel repetă păcatul strămoşesc. Care este argumentul? Libertatea absolută.
Aţi auzit ce am spus? Libertatea absolută! La urma urmei, asta le-a spus diavolul protopărinţilor. „Voi aveţi o constrângere,
184
o încătuşare. Pentru că da, toate sunt ale voastre, dar v-a spus Dumnezeu să nu gustaţi vreun fruct din grădină, din Rai? Foarte viclean este diavolul!… Nu, zice Eva, dar ne-a interzis să gustăm doar din acest pom. Ca şi cum le-ar fi spus că Dumnezeu interzice totul1!
Oare nu acelaşi lucru ne zic şi oamenii? Ne spun: „Tu eşti creştin? Toate îţi sunt interzise!” Care toate îmi sunt interzise?… Iar noi spunem: „Iată, numai acestea sunt interzise; imoralitatea este interzisă, drogurile sunt interzise; lenevia este interzisă, minciuna este interzisă”.
„Ah, sărmanii de voi”… zice acum diavolul către protopărinţi, „v-a poruncit Dumnezeu aceasta ca să nu se deschidă ochii voştri”! Adică le sugerează libertatea absolută. Şi aici, aceste sisteme filosofice existenţialiste, antropocentrice, exact acelaşi lucru sugerează: libertatea absolută. Atunci când copilul ajunge să spună „eu nu recunosc nici un fel de autoritate, nici a învăţătorului meu, nici a profesorului meu, nici a preotului, nici a tatălui meu, nici a mamei mele… nu există autoritate”, atunci cine reprezintă autoritatea? Eu sunt Şi cine reprezintă pentru fiecare autoritatea? Stăpânirea lui!… Aceasta este autoritatea pentru fiecare! Însă, dacă eu sunt autoritatea pentru mine însumi, atunci simt libertatea absolută.
Aşadar, deviza este libertatea absolută. Fiţi atenţi la acest aspect! Dar, atunci când urmez deviza libertăţii absolute, în realitate am fost înrobit, am devenit rob, am devenit sclav. Oare nu sunt eu liber ca să fumez? Da, sunt liber. Dar când fumez devin rob al ţigării. Sunt eu liber să consum droguri? Da, sunt liber. Dar, dacă le voi consuma, devin rob al drogurilor. Şi-i vedeţi pe sărmanii tineri, aceste victime ale libertăţii absolute, creati de aceste sisteme filosofice existenţialiste, îi
1 Cf. Facerea 3,1-3.
185
vedeţi că vă roagă şi vă spun nu toţi, din păcate, pentru că nu pot, ci aceia cărora le-a mai rămas puţină judecată -, vă roagă şi vă spun: „Izbăviţi-ne, izbăviţi-ne… Vrem să ne izbăvim de droguri, dar nu putem! Luaţi-ne, duceţi-ne undeva, faceţi-ne dezintoxicare, vrem să ne izbăvim!”… De ce, copilul meu? Nu cumva eşti rob şi ceri libertate? Dar nu în numele libertăţii ai început să iei droguri? Cum de zici acum „salvează-mă, izbăveşte-mă”? Prin urmare, aceasta arată faptul că libertatea absolută pe care ai ales-o te-a condus la sclavie.
Apoi este imoralitatea. Să mă iertaţi, copilaşii mei, dar cunoaşteţi aceste lucruri mai bine decât noi; aşadar, să mă îngăduiţi! Atunci când începeţi încă din gimnaziu să aveţi prieteni le vorbesc fetelor acum şi spuneţi „eu sunt o fată liberă…!”. Ascultaţi este la modă în epoca noastră acest lucru, să spui „sunt o fată liberă!” Mai demult îi ziceam „fată emancipată”; astăzi se numeşte „fată liberă”, aceea care face tot ceea ce vrea ea! Acestea cad chiar şi victime ale crimelor. Mai înainte însă ele au căzut victimă propriului lor eu. Aceste fete sunt nişte făpturi nefericite! Prin urmare, libertatea absolută, în final, conduce la ratarea sensului existenţei noastre, la pierderea destinaţiei noastre. Nu mai putem fi conduşi spre îndumnezeire; ne pierdem destinaţia noastră. Şi ştiţi unde ajungem? în iad!
Ştiţi cum descrie acest lucru Sartre, acesta care a stricat tineretul Europei? „Celălalt om este iadul meu”1.
1 Lenfer, c’est les autres (iadul meu sunt ceilalţi). Faimoasa zicere a filosofului francez provine din piesa de teatru Huis dos (Cu uşile închise). De către mulţi, Sartere (Jean-Paul Charles Aymard Sartre, 1905-1980) este socotit cel mai mare filosof din secolul al XX-lea. Este cel mai cunoscut reprezentant al curentului Existenţialist. A fost de asemenea literat, critic literar şi filosof angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filosofică. în anul 1964 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, dar acesta l-a refuzat. A fost editorul revistei Les Temps Modernes (Timpurile Moderne) în anul 1945, redactându-şi manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. în 1946 ţine la Sorbona o celebră conferinţă intitulată „Existenţialismul este un umanism” (L,existentialisme est un humanisme). A susţinut Partidul Comunist Francez, din care s-a retras în 1956 (odată cu evenimentele din Ungaria) rdând un interviu răsunător. Susţine mişcarea studenţească de protest din vara anului 1968, recunoscându-i importanţa politică şi morală. A avut o uriaşă influenţă şi a cunoscut o mare glorie în vremea lui; însă opera lui astăzi are un foarte mic ecou.
186
V-am povestit, cu câteva lecţii în urmă, că Părinţii Bisericii ne spun că, atunci când îl vezi pe celălalt om, este ca şi cum L-ai vedea pe Dumnezeu, este chipul lui Hristos. „L-ai văzut pe fratele tău zic ei -, L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău”1! Ascultaţi aici; şi Creştinismul este existenţialist, aşadar, se referă la existenţă, dar este teocentric. Toate celelalte sisteme sunt existenţialiste, adică se referă la existenţa omului, dar sunt sisteme antropocentrice. Creştinismul, care este interesat de existenţă, conduce la Dumnezeu: „L-ai văzut pe fratele tău, L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău”.
Oare nu aşa a grăit şi patriarhul Iacov către Isav atunci când l-a întâlnit? „Am văzut faţa ta, ca şi cum ar vedea cineva faţa lui Dumnezeu, aşa de binevoitor mi-ai fost”2.
Omul este fericit în comuniunea celorlalţi oameni. Aţi auzit? Numai în dragostea şi în comuniunea feţelor celorlalţi oameni este fericit omul!
Existenţialismul, egocentrismul, unde conduce? La însingurare. Aşadar, el nu recunoaşte nici o persoană; eu sunt autoritatea şi numai eu! Prezenţa celuilalt pentru mine este iadul. Aţi auzit? Iadul! în cele din urmă, mă însingurez şi sunt nefericit. Vedeţi unde conduce unul şi unde conduce celălalt? De aceea, avem astăzi iadul din oameni înainte de iad. înlăuntrul sufletului lor s-a instaurat iadul, iar oamenii
1 Cf. Cateheza 17, n. 158: „Căci l-ai văzut pe fratele tău, pe Domnul Dumnezeul tău L-ai văzut”. Apoftegmele sfinţilor Bătrâni, Despre avva Apollo, 3, PG 65,136 B.
2 Facerea 33,10.
187
se simt nefericiti. Aşadar, această libertate absolută, aşa cum aţi văzut limpede, copii, conduce la această stare de robire! Din această stare de robire trebuie să ne eliberăm, şi astfel să se deschidă în mod real calea, ca să putem ajunge la îndumnezeire. Deci acestea trebuie să fie înlăturate.
După cum aţi înţeles, în epoca noastră avem multe piedici. Eu vi le-am prezentat rezumativ, ca să le vedeţi pe un fundament teoretic, pentru a şti cum să vă mişcaţi şi să nu cădeţi în cursă, aşa cum protopărinţii au căzut în cursă.
Aici, copii, încheiem un mare capitol, pe care, pe cât ne-a fost cu putinţă, l-am analizat în multe moduri: este după chipul lui Dumnezeu. Toate aceste cateheze-Iecţii pe care le-am ţinut până astăzi, s-au referit la după chipul-, adică ce este după chipul şi cum poate omul să găsească recunoaşterea valorii sale în arhetipul său, care este Iisus Hristos, şi astfel să ajungă la după asemănarea, să se asemene cu Dumnezeu.
Iar acum ajungem la o nouă temă.
Cartea Facerii, copii, şi mai ales primele trei capitole, este carte cu necuprinse, şi mari, şi adânci teme, într-o redare foarte concentrată, şi toate acestea scrise cu multă simplitate, pentru a putea oamenii, chiar şi cei mai simpli, să le înţeleagă.
Se poate ca un om simplu să nu dea definiţii, poate să nu vorbească cum vorbim noi aici şi acum, dar să trăiască aceste lucruri, să le înţeleagă şi să zică foarte simplu: „Vreau să fiu aproape de Dumnezeu”; nimic altceva. „Eu singur nu pot să trăiesc, eu singur nu pot să ajung la Dumnezeu; trebuie să fiu cu Dumnezeu ca să ajung la Dumnezeu”. Spune aşa în mod simplu; este acelaşi lucru. Din acest motiv Sfânta Scriptură este scrisă într-un mod foarte simplu, este pentru toţi; şi pentru omul simplu şi needucat prin şcoli, şi pentru cel educat care ştie multă carte; înţeleaptă Biblie a lui Dumnezeu
188
este pentru toţi. Şi acestea, vă rog, sunt din Vechiul Testament, care este atacat în epoca noastră, şi zic unii că Vechiul Testament este o carte mitică… sau doar, potrivit cu capitolele şi cu cărţile ei, această carte descrie istoria evreilor, care pe noi nu ne interesează! Şi, totuşi, istoria evreilor, tocmai întrucât evreii sunt un popor tipologic, aşadar un popor care constituie un tip1, un exemplu, un model, le vizează pe toate popoarele pământului, şi nu este doar istoria unui popor care nu ne interesează. Deoarece din acest popor a survenit mântuirea universală.
Aşadar, ajungem acum la o nouă temă.
„Şi a făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu”2. Şi l-a plăsmuit Dumnezeu pe om, după ce a luat ţărână din pământ a suflat în faţa lui suflare de viaţă (puţin mai jos ne va spune că a suflat în nările lui) şi a fost făcut omul cu suflet viu. Suflet aici înseamnă două lucruri, aşadar, şi viaţă, dar şi ceea ce denumim în limbajul nostru suflet. Despre tema sufletului vom vorbi în mod special. Nu ştiu dacă apucăm anul acesta; probabil că da. Prin urmare, Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, după ce a luat ţărână din pământ, a suflat în faţa lui, şi i-a dat viaţă, i-a dat suflet. în acest fel a fost plăsmuit primul om.
Aşadar, primul om nu s-a născut, ci a fost creat în modul în care am văzut. Dar să observăm acest mod al creării primului om.
Sfânta Scriptură foloseşte o expresie antropomorfică şi zice că Dumnezeu l-a făcut pe primul om, după ce a luat ţărână (humă) din pământ şi a suflat în faţa lui şi celelalte; şi pentru toate acestea Dumnezeu foloseşte într-un anumit mod şi
1 Vezi mai sus la nota 3, p. 64, înţelesul noţiunii de tip în teologia ortodoxă (n.tr).
2 Facerea 2,7.
189
mâinile Sale, fără ca desigur să aibă mâini aşa cum avem noi. Prin această expresie antropomorfică Sfânta Scriptură arată grija specială a lui Dumnezeu pentru om, atât pentru făurirea trupului, cât şi pentru făurirea sufletului său. Ceea ce vedem, la o primă privire, este faptul că trupul omenesc a fost făurit din materia care deja exista. Dumnezeu a făcut universul, aşa cum am spus în cadrul cosmologiei creştine, a făcut şi pământul, pe care găsim toate elementele cunoscute de noi, acelea pe care le cunoaştem şi de la Fizică sau de la Chimie. Din aceste elemente, pe care Sfânta Scriptură le numeşte printr-un singur cuvânt ţărână, humă, este creat omul.
Desigur, aici fac o mică paranteză, pentru că este de folos. Cuvântul om (gr. aşa cum v-am spus, nu cunoaştem cu exactitate ce înseamnă din punct de vedere etimologic. în limba latină om se spune homo, şi exprimă foarte bine ceea ce este omul. în realitate, cuvântul latinesc homo provine din limba greacă, de la cuvântul (hous), care înseamnă ţărână, humă, pentru că limba latină a preluat multe cuvinte din limba greacă. Astfel homo, ceea ce noi traducem prin om, etimologic înseamnă din pământ, pământesc, deoarece rădăcina cuvântului este grecească1.
Unii afirmă: „Este cu putinţă ca omul să fie din pământ?”… Dar este foarte simplu; acel „pământ eşti şi în pământ te vei
1 în ceea ce priveşte materia din care Dumnezeu modelează omul, adică „ţărână din pământ”, în textul ebraic există o formă diferită; Joc de cuvinte între cuvintele „om” (adham) şi „ţărâna pământului” (adhama). Similară este şi caracterizarea Apostolului Pavel despre Adam ca fiind pământesc (I Corinteni 15, 45-47), precum, de asemenea, şi a Părinţilor Bisericii care comentează versetul şi-l caracterizează pe Adam drept provenit din pământ şi pământesc. (Cf. TEODORIT AL CYRULUI, Selecţie de nedumeriri din părţile mai grele ale Dumnezeieştilor Scripturi, PG 80, întrebarea VII, col. 165a. De asemenea, PROCOPIE AL GAZEI, Erminie la cartea Facerii, PG 87, 129c. TEODOROS PRODROMU, Epigrame sau tetrastihuri la Vechiul Testament, PG 133, 1104a: „Pământ este fiul Adam, domn al pământului, lucrător de pământ…” DIODOR AL TARSULUI, Fragmente din seriile la Facere, PG 33, Ed. Apostoliki Diakonia a Biseiricii Greciei, p. 347, vol. 81: „Iar Adam este pământ roşu…”).
190
întoarce”1 este deja un lucru atât de obişnuit. Nu aveţi decât să priviţi un om care a murit şi îl înmormântăm, şi, dacă mergem după câţiva ani ca să-l dezgropăm, acesta se va fi descompus, se va fi făcut pământ; în consecinţă, s-a reîntors în ceea ce a fost. Nu există adevăr mai evident. Numai un naiv nu va crede că suntem din pământ, din ţărână. Cu deosebirea că este o ţărână care poartă pecetea vieţii, aşadar este o materie moartă care a devenit vie.
Iar aceasta, faptul cum materia moartă a devenit vie, constituie şi o mare taină pentru ştiinţă, care până acum nu a rezolvat-o. Nu ştiu dacă o va rezolva, şi nici nu are prea mare însemnătate; problema este că Dumnezeu din materie moartă a făcut materie vie. Faptul că „a suflat” arată că Dumnezeu a făcut un act creator special; nu precum un olar, un ceramist, care face un obiect din lut, un om din lut, care la exterior are formă de om, dar este argilă seacă, şi nimic mai mult. Omul este cu totul altceva; este pe de-o parte lut, dar a primit şi viaţă, este un lut viu.
Ca să vedeţi cât de pământeşti suntem şi că nu trebuie să ne mândrim cu autoritatea noastră, să vă spun din ce materii suntem alcătuiţi. în mod cert, Dumnezeu ne-a făcut foarte simpli, săraci, dar şi foarte importanţi şi bogaţi. A luat o materie săracă şi ne-a făcut, încât pe de-o parte să zicem şi ce suntem noi1… şi ce este omul!… iar pe de altă parte ne-a făcut importanţi. Aşadar, să nu ne mândrim, să ne amintim că suntem oameni pământeşti2.
1 Expresie preluată din Slujba înmormântării.
2 După Sfântul Grigorie al Nyssei, numele Adam îi este dat omului pentru a i se aminti firea sa şi pentru a-l ţine chibzuit şi smerit. Subliniază că trebuie să reflecteze la săraca şi materiala să existenţă, atunci când gândurile sale îl trag spre slava deşartă: „Aşadar, când ţărână auzi, educarea spre purtarea cu măsură este; să nu cugeţi cele măreţe despre tine. Iar când năvălesc asupra ta gândurile, umflându-ţi inima, făcându-ţi-se aprinsă, să-ţi aduci în amintire zidirea, cum ai fost creat” (Despre facerea omului, PG 30, 53b).
191
Dacă doriţi, ascultaţi din ce suntem noi alcătuiţi, în linii generale. Să presupunem că un om, trupul său cântăreşte şaizeci şi cinci de kilograme. De la această bază pornim şi zicem: Din întreaga lui greutate, patruzeci şi cinci de kilograme este apă. Vedeţi câtă apă bem? Omul nu poate să trăiască fără apă. Fără mâncare poate să trăiască patruzeci de zile, chiar şi mai mult; fără apă însă, mai mult de cincisprezece zile nu poate să trăiască; moare din pricina deshidratării, pentru că celulele lui, într-o cantitate copleşitoare, sunt apă. Bărbatul înoată literalmente în apă! Deci, patruzeci şi cinci de kilograme din şaizeci şi cinci sunt apă.
Are suficientă grăsime, pentru a face şapte săpunuri de lux! Atâta carbon, cărbune, încât să se confecţioneze capetele a nouă mii de creioane. Are suficient fosfor pentru a face două mii de chibrituri. Are magneziu cât pentru o doză de laxativ. Are şi fier. Aţi auzit, de multe ori, când spunem că „îţi lipseşte fierul, să mănânci linte”? Desigur, nu îi spunem cuiva să mănânce fier… Lintea, însă, spanacul şi alte alimente conţin fier. Deci este nevoie de fier. Dacă ne lipseşte fierul, se produc boli grave. Deci ştiţi cât fier avem? Cât un cui. Avem şi puţin cupru. Iar dacă ne lipseşte cuprul sau avem un exces cu această ocazie vă spun şi asta -, vom avea probleme serioase cu sistemul nervos. Avem şi calciu, cam cât să albim peretele unei încăperi foarte mici1. Avem şi alte metale, cum ar fi: potasiu, sodiu, crom, iod, zinc şi altele, dar şi oligoelemente, cum ar fi: fluor, siliciu, seleniu, mangan, magneziu şi aşa mai departe. Unele dintre acestea sunt disponibile în cantităţi mari, în timp ce altele sunt în cantităţi mai mici2.
1 Pentru exactitate, calciul [Ca] se găseşte unit cu oxigenul [O] în var, sau de obicei var, adică oxidul de calciu [CaO]. Acesta reacţionează apoi rapid cu apa, dându-ne varul hidratat [Ca(OH)2], pe care îl folosim pe scară largă în industria construcţiilor.
2 în trupul nostru, până acum au fost localizate 60 de metale; cu toate acestea, sunt considerate esenţiale doar cele care joacă un rol important în menţinerea vieţii, dezvoltarea normală, reproducerea şi reglarea proceselor corpului. Metalele reprezintă 4-5 din greutatea corporală, sau între 2,8 kg şi 3,5 kg la adulţi, femei şi, respectiv, bărbaţi.
192
După cum înţelegeţi, copii, din aceste elemente suntem alcătuiţi, acesta este omul! întreaga sa structură, corpul lui, care ocupă un anumit spaţiu, dacă ar putea fi atât de comprimat încât să se atingă electronii de nucleul atomilor, ar trebui să devină ceva foarte, foarte mic, deoarece se ştie că materia este foarte aerată, adică are goluri foarte mari.
Dacă iau un atom de materie, ştiţi cât de departe sunt electronii de nucleul atomului? Luaţi în considerare că avem un atom de hidrogen; aici este nucleul şi dincolo este electronul său, care se învârte în jurul nucleului. Dacă electronul are dimensiunea unei mingi de fotbal, atunci ar fi la fel de departe ca Larisa de Voios1! Există, aşadar, o distanţă extraordinară între nucleu şi electron, în raport cu, se înţelege, greutăţile şi cu volumele lor. Dacă am putea să comprimăm aceste lucruri lucru foarte dificil -, atunci am face un material care ar fi foarte greu, dar foarte mic în volum2. Dacă am putea comprima corpul uman astfel încât să nu existe goluri între elementele construcţiei lui nu spun de celule, pentru că celulele sunt foarte complexe şi foarte mari -, atunci acest lucru care ar rezulta ar ajunge cât un cap de ac!
Veţi spune: Oho… acesta este omul?… Copii, acesta este omul…! El, care îndrăzneşte şi îşi ridică capul să spună Cerului: „Tu nu exişti, Doamne!”… Acesta este omul: o mână de
1 în linie dreaptă, distanţa dintre aceste două localităţi este de 50 de km.
2 Materie cu astfel de proprietăţi se găseşte în stelele neutronice, acolo unde materia se găseşte într-o formă hiperdensă, în principal de la neutronii rezultaţi din combinaţie de protoni şi electroni. în mod semnificativ, cuprinsul unei linguriţe de dulceaţă din materialul unor astfel de stele va cântări cel puţin 80 de milioane de tone! Cu o compresie mai mare, o stea neutronică se poate transforma într-o gaură neagră. Dacă ar fi posibil ca întregul Pământ să se prăbuşească şi să se transforme într-o gaură neagră, ar avea o rază de doar un centimetru, adică tot ar avea dimensiunea unei cireşe!
193
ţărână… şi el îi zice Creatorului său, Dumnezeului său: „Tu nu exişti!”… Cât de sărac este omul! Fie acela care strânge aur… fie acela care face, şi împodobeşte, şi drege, şi se arată, şi se trufeşte…!
Omule, ce eşti tu? Un pumn de ţărână!… Nu crezi aceasta? Foarte aproape este dovada. Mergi la cimitir ca să vezi ce au devenit oamenii, şi acolo vei afla şi ceea ce eşti tu. în afară de faptul dacă tu crezi că nu vei muri!…
Şi totuşi, copii… omul este foarte frumos! Nu priviţi la felul cum l-a făcut păcatul… că se nasc de multe ori copii invalizi, cu anomalii, ciudaţi; dar el însuşi ajunge să fie aşa din pricina bolilor şi a bătrâneţii… Alcătuirea omului, aşa cum a ieşit el din mâinile lui Dumnezeu, a fost o lucrare frumoasă, a fost o capodoperă!
Sfântul Chiril al Ierusalimului, în a patra sa cateheză, zice: „Dar ce acuzaţie aduc acestui trup minunat? Ce-i lipseşte oare în frumuseţe? Ce nu este iscusit în alcătuirea sa?”1 Ce este ceea ce au găsit rău şi au osândit acest minunat trup al omului? Ce-i lipseşte în frumoasa alcătuire? De ce bun este lipsit? Ce are deasupra lui care să nu fie cu îndemânare alcătuit în el? Toate sunt foarte importante.
Cartea Pildelor, din Vechiul Testament, ne spune următoarele: „Mare este omul”2. Adică mare creatură este omul! Mare!…
Şi Cartea lui Iov grăieşte: „Că ce este omul, că l-ai mărit pre el? Sau că iei aminte spre el?”3 Ce este omul, că l-ai făcut mare şi iei aminte la el?
în Psalmul 8 se zice: „înmicşorat-ai pe dânsul puţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste ai încununat pe el adică
1 Cateheze către cei ce au să se lumineze, IV, 22, EPE 124, 156; vezi şi traducere de Pr. D. Fecioru Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 61.
2 Pilde 20,6.
3 Iov7,17.
194
pe om şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale”1. Aşadar, l-ai făcut pe om puţin mai jos decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai rânduit peste toate lucrurile mâinilor Tale2.
S-ar cuveni să spunem la acest punct că expresia „micşorat-ai pe dânsul puţin oarece decât îngerii” nu se referă la chestiunea alcătuirii, a construcţiei, ci la o altă temă. Iată ce am să vă spun acum:
Omul este mai bogat decât îngerii, pentru că îngerii sunt doar duhuri, nu sunt şi trupuri. Nu există materie la îngeri; ei participă doar la lumea duhovnicească. Omul participă şi la lumea duhovnicească, şi la cea materială, şi este între hotare (pe3iptov adică este acela care uneşte lumea duhovnicească cu cea materială. Aşadar, de vreme ce omul are în cuprinsul său şi trupul-materie, şi duhul, le are pe amândouă, prin urmare, din acest punct de vedere, omul este mai bogat decât îngerii.
Să mi se îngăduie să spun faptul că omul, din acest punct de vedere, este mai bogat îndrăzneţ lucru este ceea ce am să spun acum şi decât însuşi Dumnezeu! însă Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea omenească, în aceea pe care a creat-o, şi astfel am devenit chipul Său; aşadar, bogat este Acela, bogaţi suntem şi noi.
Prin urmare, alcătuirea omenească are valoare, desigur! Are o extraordinar de mare valoare, aşa cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, copii, vom vedea în cateheza de duminica viitoare!
Duminică, 3 aprilie 1983
1 Psalmii 8,6-7.
2 Vezi şi Cateheza a şaptesprezecea, nota 150.
CATEHEZA A DOUĂZECI ŞI DOUA
Alcătuirea trupului omenesc (II)
Am discutat, copii, data trecută despre alcătuirea trupului omului, anume că „Şi a făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ”. Am menţionat faptul că omul este alcătuit din elemente materiale pe care le întâlnim în natură, în pământ, şi că în mod real el este ţărână, humă; am dat şi câteva analize ale alcătuirii lui.
Deşi la prima vedere pare să aibă o anumită sărăcie, o puţinătate aşadar, cu toate acestea, trupul omenesc am spus că a fost alcătuit pentru veşnicie. Aceasta este ceea ce face ca existenţa omului, trup şi suflet, să aibă o foarte mare valoare.
Cu adevărat, are o atât de mare valoare, încât pentru acest om, trup şi suflet, au fost trimişi prorocii, a fost întins cerul, înstelatul nostru cer, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur1, dar a venit însuşi Fiul lui Dumnezeu, tocmai ca să arate marea valoare a creaturii om, şi, în consecinţă, şi a trupului lui.
1 „Nu dispreţuiesc pe om; oricum ar fi el, este om, făptura cea mai iubită a lui Dumnezeu… Chiar de este rob eu nu-l dispreţuiesc. Nu mă uit la rang, ci la virtute; nu mă uit la stăpânie, nici la robie, ci la suflet. Oricum ar fi el, este om, şi pentru el s-a întins cerul, luminează soarele, aleargă luna, a fost răspândit aerul, izvorăsc izvoarele, a fost întinsă marea, au fost trimişi prorocii, s-a dat legea. Dar pentru ce-i nevoie să le spun pe toate? Pentru el S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu”, P(748,1029,23-34. Vezi şi traducerea de Pr. D. Fecioru, Omilii la săraculLazăr, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 127-128.
196
Trupul este, aşadar, o parte a firii umane, fără de care omul nu poate fi numit om şi a fost făurit, aşa cum v-am explicat, pentru veşnicie. Aceasta este o dogmă fundamentală a credinţei noastre, care, desigur, nu a fost concepută vreodată de om şi de nici una dintre religiile naturale. Religia naturală se numeşte religia după născocirea minţii omeneşti, adică, aşa cum şi-au imaginat-o oamenii, cum au construit-o oamenii. Creştinismul nu este o religie după născocirea minţii omeneşti; ci este prin revelaţie.
Ne spune cartea înţelepciunea lui Solomon, în capitolul 2: „Că Dumnezeu a zidit pre om spre nestricăciune, şi după chipul Său l-a făcut pre el; Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume”1. Prin urmare, Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie nemuritor. Aţi văzut? Zice „spre nestricăciune”!
Trebuie să vă spun că există deosebire între nestricăciune şi nemurire. Nestricăciunea se referă la transformarea trupului omenesc, precum spre exemplu faptul că eu cresc, faptul că mă îmbolnăvesc, că îmi este foame sau faptul că sunt sătul; toate aceste transformări ale trupului se numesc stricăciune. Faptul că sunt tânăr şi îmbătrânesc, aceasta nu se referă la mortalitate, ci la stricăciune (coruptibilitate). Hristos însă a biruit şi moartea, şi stricăciunea.
Astfel, vedem faptul că trupul omenesc, omul în general, a fost făurit să fie nestricăcios, şi faptul că moartea (despre care vom vorbi în mod special, poate anul viitor) este cel mai mare intrus din cadrul creaţiei, şi s-a ivit din invidia diavolului; aşadar, diavolul le-a indus protopărinţilor neascultarea, iar neascultarea a născut moartea.
Moartea, după cum puteţi limpede vedea, nu este o creaţie a lui Dumnezeu; moartea nu este un fenomen natural. Aţi auzit aceasta, copii? O să mai spun o dată: moartea
1 înţelepciunea lui Solomon 2,23-24.
197
nu este un fenomen natural) Nu este ceea ce în mod obişnuit spun mulţi: „Ce să facem?… De vreme ce ne-am născut, vom şi muri… Asta este, să şi murim…!”
Nu este deloc aşa! Moartea e lucrul cel mai nefiresc, cel mai absurd şi cea mai mare disonanţă, falsitate şi caricatură din creaţie. Moartea este suprimată şi biruită cu totul de moartea şi învierea lui Hristos. Toţi oamenii vor învia.
Prin urmare vedem limpede că Dumnezeu nu a creat moartea, ci l-a creat pe om pentru a fi nemuritor.
Dacă, acum, trupul omenesc (despre care vorbim necontenit, chiar dacă atingem puţin şi tema sufletului de care avem nevoie ca să ne ajutăm şi, bineînţeles, că vom vorbi şi în mod separat de acesta), dacă acum trupul omenesc este comparat cu universul, copiii mei, şi cu toate creaturile care există în creaţie, vedem că alcătuirea omenească are o superioritate considerabilă.
Poate că în unele puncte concrete animalele vor fi superioare. De exemplu, există animale care au un spectru mai mare al auzului, cum ar fi câinele, care aude până la treizeci de mii de cicluri pe secundă, în timp ce omul poate auzi în jur de cincisprezece, optsprezece, cel mult douăzeci de mii de cicluri pe secundă. De asemenea, avem şi animale care aleargă mai repede decât omul. Avem şi animale care văd mai bine decât omul, cum ar fi pisica, care vede foarte bine, dar şi păsările, care pot avea un câmp vizual de aproximativ 360 de grade. în timp ce omul are dificultăţi să acopere chiar şi 180 de grade, deoarece ochii lui, întrucât sunt în faţă, nu au capacitatea de a vedea lateral şi trebuie să se întoarcă puţin la stânga, puţin la dreapta pentru a se apropia de cele 180 de grade vizuale. Aşadar, am putea spune că este mai lipsit în unele privinţe din punct de vedere al structurii fizice, în comparaţie cu unele animale.
198
Dar lucrurile nu stau aşa, pentru că vom admira animalele, care şi acestea sunt creaţii ale lui Dumnezeu. Putem spune că alcătuirea umană excelează pentru faptul că omul poate să creeze ceea ce nu creează animalele, chiar dacă acestea ar avea un creier ca al omului. Pentru că mădularele omului, mâinile, ochii lui etc. sunt astfel făurite, încât el să poată construi, nu numai pentru că are creier, ci şi pentru că aceste mădulare sunt corespunzătoare acestui scop.
Desigur, şi animalele creează. Rândunica, de exemplu, îşi construieşte cuibul cu ciocul, luând noroi cu ciocul ei. Avem extraordinare cuiburi de animale. Mai avem albina, care îşi face fagurele într-un mod de-a dreptul uimitor, cu ajutorul gurii şi al picioruşelor. Însă animalele nu ştiu să facă altceva, pentru că membrele lor sunt alcătuite doar pentru asta şi nimic altceva, chiar şi dacă ar avea raţiune. în timp ce mâinile şi ochii omului, aşa cum sunt aşezate şi alcătuite, pot construi orice… o întreagă civilizaţie!
în general, am putea spune că toate mădularele omului sunt într-un asemenea fel făurite, încât să exprime şi arhetipul său, care nu este altul decât însuşi Dumnezeu Creatorul, Dumnezeu-Cuvântul. Alcătuirea umană, aşa cum am spus, are ca arhetip chipul lui Dumnezeu-Cuvântul, al lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat, iar pe acesta îl purtăm noi oamenii. Cu toate acestea, prin mădularele omului aşa cum sunt ele alcătuite, avem arta, avem artele frumoase, avem ştiinţa, avem tehnica… toate arată unde poate să ajungă omul!
Dar alcătuirea umană, adică trupul omului, are o valoare specială. în afară de abilitatea mădularelor sale de a construi ceea ce construieşte, marea valoare a trupului omului se află în altă parte, este în alte puncte. Aş dori în mod special să acordaţi atenţie acestor aspecte, pentru că cunoaşterea lor ne va face să avem o atitudine diferită faţă de trupul nostru.
199
Un prim aspect este acela că trupul omenesc este făcut să fie templul lui Dumnezeu! Chestiunea aceasta ridică trupul foarte sus. Gândiţi-vă, adică, că Dumnezeu, din toată creaţia Sa, alege doar omul ca să vină şi să locuiască întru el!
Zice Apostolul Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, capitolul 6, versetul 19: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?”
Iar în altă parte Domnul grăieşte: „Şi vom veni la el şi vom face locaş la el”1. Despre cine este vorba atunci când spune „şi vom veni”? „Eu şi Tatăl şi Sfântul Duh”, zice, Sfânta Treime; de aceea vorbeşte la numărul plural. Şi completează: „şi vom face locaş”. Aşa cum spunem sfânta mănăstire2, acelaşi lucru este înţeles şi aici, adică locaş sfânt. Aşadar, Sfânta Treime va veni şi va face locaş în om!
Este cu neputinţă de înţeles acest lucru… este de neconceput!… nu ar fi putut niciodată omul singur să conceapă să devină vreodată locaş al lui Dumnezeu! în religiile naturale omul îl plasa pe Dumnezeu sus, fie pe muntele Olimp, fie în cer, în orice loc înalt… totuşi, niciodată înlăuntrul său, în însăşi existenţa sa. Putea să creadă că Dumnezeu îl vede, dar niciodată că va putea să locuiască în el, în însăşi existenţa lui. Totdeauna omul a simţit sărăcia, micimea lui. Este minunat faptul că acest adevăr ne este descoperit de Dumnezeu însuşi, Care ne spune că vine să locuiască înlăuntrul nostru.
De asemenea, în Vechiul Testament este reînnoit faptul şi în Noul Testament Dumnezeu grăieşte: „Voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru. Voi fi Tatăl vostru, iar voi, copiii Mei, fiii Mei şi fiicele Mele. Şi Eu voi umbla întru voi, voi veni şi voi umbla întru existenţele
1 Ioan 14,23.
2 în textul grecesc, „lăcaş” este redat prin substantivul povvjv, care înseamnă totodată şi „mănăstire”. Noi avem, de asemenea, şi „locaş”, şi expresia „lăcaş de cult”, care este biserica (n.tr.).
200
voastre1”. Nu în sufletele voastre, ci în existenţele voastre! Aceasta arată un anumit dinamism, anume că Dumnezeu vine să locuiască în mod dinamic, iar nu pasiv. Acest „voi umbla” arată un dinamism, anume că Dumnezeu locuieşte înlăuntrul nostru şi că lucrarea dumnezeiască lucrează înlăuntrul nostru.
Fiţi atenţi aici, că am să fac o distincţie cu totul esenţială. Atunci când spun că Dumnezeu locuieşte înlăuntrul nostru, nu înţeleg desigur că fiinţa lui Dumnezeu locuieşte înlăuntrul nostru. Fiinţa lui Dumnezeu nu este cu putinţă ca vreodată să se unească, să se potrivească, cu creaţia zidită. Aceasta există numai în persoana lui Iisus Hristos; oriunde altundeva, atunci când spunem că Dumnezeu există, Se află, locuieşte, înseamnă că activează prin lucrările Sale, iar nu prin fiinţa Sa.
Să vă dau un exemplu. Atunci când zicem că soarele a pătruns prin fereastra noastră şi îl avem în camera noastră, desigur că nu a venit soarele, în calitate de corp ceresc, ca să intre înăuntrul camerei noastre, pentru că nu încape, nu este cu putinţă; ne-ar arde, ar fi cu neputinţă, ar fi de neconceput! Vine lumina soarelui, şi zicem că avem soarele în casa noastră, adică lucrarea lui.
Aşa şi aici, lucrarea necreată a lui Dumnezeu vine şi locuieşte înlăuntrul nostru. Care însă lucrareenergie necreată este trimisă şi de Tatăl şi de Fiul şi de Sfântul Duh, pentru că este o singură fiinţă; tocmai de aceea zice „vom veni”. Niciodată nu vine doar Tatăl sau doar Fiul sau doar Sfântul Duh. Că în mod real îl primim pe Dumnezeu, nu numai în sufletul nostru, ci şi în trupul nostru, este dovedit prin faptul că, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în mod firesc nu deschidem gura noastră duhovnicească
1 Leviticul 26,11-12; II Corinteni 6,16-18.
201
aceasta, într-un mod foarte realist! -, ci această gură a noastră de aici, cu dinţii noştri şi cu limba noastră, o deschidem ca să-L primim pe Iisus Hristos? Aceasta înseamnă că-L primim ca existenţă integrală, şi trupeşte, şi duhovniceşte, şi în trupul nostru, şi în sufletul nostru. Acesta este un mare adevăr. Prin urmare, vedeţi că omul, realmente, este locuinţă, templu al lui Dumnezeu?!
Există însă un al doilea mare adevăr despre trupul omenesc, care ridică foarte mult valoarea omului. Acesta este faptul că trupul omenesc este mădular al Trupului lui Hristos!
Apostolul Pavel, în acelaşi capitol, din aceeaşi epistolă, zice: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?”1, adică ale trupului lui Hristos?
Aţi văzut? Nu zice „sufletele voastre”, ci zice „trupurile voastre”! Este ceva firesc acest lucru, pentru că, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, le primim şi cu trupul nostru, şi cu sufletul nostru, cu întreaga noastră existenţă. Aici, desigur, este promovat în mod special trupul, pentru că Apostolul Pavel are motive să-l promoveze; motive morale şi de înfrânare. Nu putem să ne cheltuim trupul în imoralităţi. Este promovat trupul pentru a arăta că omul întreg, aşadar şi trupul lui, devine mădular al Trupului lui Hristos. Se uneşte într-un asemenea mod cu Hristos, încât nu am putea să avem nici o altă unire mai desăvârşită decât aceasta pe care o avem.
Sfântul Nicolae Cabasila, într-o carte importantă a sa, Despre viaţa în Hristos, zice că hainele pe care le purtăm ne pot fi luate, dar şi oricare alt obiect pe care îl avem în posesia noastră ne poate fi luat, pentru că unirea pe care o avem cu obiectele noastre este una mecanică. Se poate chiar, într-un eventual martiriu, să ne jupoaie, adică să ne ia pielea, care
1 1 Corinteni 6,15.
202
este foarte strâns unită cu noi, sau alte mădulare ale trupului nostru, chiar să ni se ia şi capul! Se poate şi să ne junghie, să ne scoată oasele, să ne zdrobească… dar nu ne pot despărţi de Iisus Hristos!… Noi rămânem uniţi cu El într-un mod uimitor1!
Ştiţi de ce moaştele sfinţilor sunt făcătoare de minuni? Pentru că, atâta timp cât au trăit, ei s-au unit cu Iisus Hristos. Orice le-am face noi, să le ardem, să le destrămăm, să le aruncăm… nu le putem despărţi de unirea lor cu Hristos; ele sunt mădulare inseparabile ale Trupului lui Hristos. Iar când oamenii vor învia, atunci se vor arăta cu adevărat mădulare ale Trupului lui Hristos, pentru că vor fi în Biserica Lui cea biruitoare, adică în împărăţia Lui. Vedeţi ce legătură poate să aibă omul cu Iisus Hristos?… Este o legătură cu mult peste aceea pe care eu o pot avea chiar eu cu pielea mea. Nu zic cu hainele mele, ci cu însăşi pielea mea!… Este o legătură foarte strânsă. Acest lucru aţi văzut cât de mult îl ridică pe om; îl face foarte important, foarte mare.
Vom spune încă o dată v-am mai spus acest lucru atunci când am vorbit despre chipul lui Hristos în noi că trupul nostru este precum Trupul lui Hristos. Trupul lui Hristos nu este precum trupul nostru, ci noi suntem precum Trupul
1 „Atunci paşii noştri şi mâinile noastre desigur nu se vor mai îndrepta spre cele rele, câtă vreme ştim că ele sunt mădulare sfinte, mădulare ale lui Hristos, că Domnul umblă prin ele aşa cum sângele Lui stă în potir. Ba, mai mult încă, noi înşine suntem îmbrăcaţi în Mântuitorul, şi anume nu numai ca într-o cămaşă şi nici precum pielea care ne acoperă trupul, ci şi mai strâns decât ele, căci îmbrăcarea noastră în Hristos este mai strânsă şi decât este strânsă carnea pe os. Pentru că pe acestea poate să ni le taie cineva şi fără voia noastră, de Hristos însă nicidecum nu pot fi dezbrăcaţii aceia care L-au îmbrăcat, cum spune Apostolul Pavel, nici de oameni, nici de demoni, nici de cele de acum, nici de cele viitoare, nici de puterile înălţimii şi nici de cele ale adâncului şi nici de altă făptură (Romani 8, 38-39) oricât de puternică ar fi”, Despre viaţa în Hristos, Cuvântul VI, 13, coll. Filokalia, Tesalonic, vol. 22, p. 522; vezi şi traducere de Pr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, pp. 166-167.
203
lui Hristos. Pe baza acestui element am fost făcuţi noi. De aceea, alcătuirea omului primeşte această incalculabilă valoare, deoarece am fost făcuţi cu tiparul, cu arhetipul Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut om. Dumnezeu nu S-a făcut altceva, ci S-a făcut om, ceea ce suntem noi; aceasta ne dă valoare. Noi primim această valoare deoarece Dumnezeu S-a făcut ceea ce suntem noi.
Ştiţi, copii, dacă cândva vom conştientiza toate aceste lucruri, vom începe să avem o anumită evlavie faţă de trupul nostru; îl vom avea la mare evlavie! De aceea, atunci când înmormântăm un om, aprindem lumânări în jurul sicriului său şi îl tămâiem pe cel mort. Dar şi pe omul viu îl tămâiem. De ce? Pentru că este chipul lui Dumnezeu întrupat şi pentru că are o foarte mare valoare! Nu-şi poate imagina cineva, nu poate concepe valoarea trupului… Nici eu nu pot s-o înţeleg, nici voi; este o taină, atât de mare este valoarea sa. Ştiţi când vom vedea valoarea omului Numai când vom pleca din lumea prezentă, copii, şi ne vom afla la învierea de obşte, în împărăţia lui Dumnezeu; numai atunci vom înţelege ce valoare are existenţa omenească!
Trebuie să mai spunem faptul că trupul, ca alcătuire, nu a fost făcut de Dumnezeu ca să întemniţeze sufletul, aşa cum spun învăţăturile platonice1. Aşadar, atunci când Dumnezeu a făcut sufletul, nu a venit să-l închidă în trupul omenesc, aşa cum şi-au închipuit oamenii şi şi-au dat ei cu părerea. Nu! Pentru că pur şi simplu sufletul este cealaltă jumătate a existenţei omului, şi nu este considerat cineva om atunci
1 Potrivit lui Platon, sufletul poate părăsi lumea ideilor şi poate intra în lumea simţurilor prin intermediul trupului omului. Din acel moment, trupul este echivalent cu o placă mortuară, cu un mormânt, cu o închisoare a sufletului. De aceea, sufletul caută constant să evadeze din trup („şi noi poate că suntem morţi; aşa am auzit odată vorbind pe un învăţat, că acum noi suntem morţi, iar trupul este mormântul nostru”, Gorgias, 493. a).
204
când nu are trup sau când nu are suflet. Aşadar, nu este om în principal sufletul, nici trupul său nu este închisoarea sa.
Spun aceasta deoarece acum, prin budhismul care a pătruns în Occident, dar şi în Grecia, astfel de învăţături este posibil să le mai auziţi; anume că vezi, Doamne! omul, prin reîncarnări succesive, traversează diferite stadii ale purificării, ca să devină în final un spirit (duh) pur!1
Nu există învăţătură mai drăcească decât aceasta, anume că omul va ajunge să fie un spirit (duh) pur… Deoarece, în acest caz avem tăgăduirea întrupării lui Dumnezeu. Aşadar, dacă omul ajunge să fie un spirit (duh) pur, izbăvit de factorul material, trupul, cum este cu putinţă atunci ca Dumnezeu să vină şi să intre într-un trup omenesc, care este considerat ca fiind ceva necurat?… Dacă merge cineva la budhişti să propovăduiască întruparea Fiului lui Dumnezeu, va fi pentru aceia ceva de neînţeles, de neconceput.
Nenorocirea este faptul că creştinii, mai ales ortodocşi, acceptă teze budhiste! Chiar şi aici în Larisa au încropit ceva şi, într-adevăr, pregătesc şi o prelegere la Biroul Comercial şi Industrial local. Ar trebui să se întrebe cineva cum pot fi unii creştini şi în acelaşi timp să fie atraşi în acel loc!…
Cum se explică?
1 Conform acestei teorii care a fost formulată mai întâi de orfici şi apoi de către Platon sufletele oamenilor au fost iniţial spirite (duhuri), au căzut pe pământ din spaţiul ceresc, unde trăiau şi au fost înveşmântate cu un corp fizic. Astfel, materia şi desfătarea lumii materiale este considerată ca fiind ceva păcătos şi necurat, trupul omenesc este închisoarea sufletului, din care el trebuie să se elibereze, pentru a se încadra din nou în lumea cerească, în lumea de dincolo. Ciclul reîncarnărilor nu continuă la infinit. Când sufletul parcurge toate etapele evoluţiei sale spirituale, nu va mai exista nici o nevoie să se încarneze din nou; atunci se va realiza unirea sa cu Principiul Universal (Dumnezeu), scopul va fi îndeplinit. Doctrina reîncarnării în gândirea occidentală nu se mişcă în cadrul unei simple credinţe autonome, dar este o învăţătură de bază a Ocultismului, a Teosofiei şi a Spiritismului, care constituie cele trei axe ale sistemului sincretic panreligios al Af-ului.
205
Nu avem altă explicaţie decât că există o profundă ignoranţă. Dacă am fi ştiut ce este omul şi cât de sus este aşezat, care este alcătuirea umană, fără îndoială că nu am fi ajuns la acest punct. Poate că puteţi discerne aici marea valoare a lecţiilor-cateheze pe care le facem şi actualitatea lor. Subliniez acest lucru: actualitatea lor
Trupul omenesc, copii, se va bucura de bunătăţile împărăţiei lui Dumnezeu, sau de pedeapsa iadului, împreună cu sufletul. Aceasta este urmarea, deoarece pe pământ trupul şi sufletul au fost unite, dar şi după înviere vor rămâne unite.
Ce vrea să însemne viaţă şi ce înseamnă moarte? Vă citesc din cuvintele păstrate ale Sfântului Antonie cel Mare; ascultaţi ce zicere frumoasă: „Viaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi dupădesfacere”1.
Ce este viaţa. Este unirea şi împreunarea sufletului cu trupul. Şi ce este moartea Nu este pierderea celor ce au fost unite, ci este despărţirea lor, este desfacerea cunoştinţei lor. Pentru Dumnezeu, amândouă părţile acestea, care nu mai au legătură între ele, sufletul şi trupul, sunt salvate şi după desfacerea lor. De aceea, Dumnezeu va aduce şi învierea morţilor; El este singurul Care poate să facă aceasta.
Este atât de mare taina aceasta, încât mintea omului nu o poate cuprinde. însă avem certitudinea de la evenimentul învierii lui Hristos. Hristos este „întâiul născut din morţi”2, El este primul Care a înviat, Care nu mai moare, ci trăieşte în vecii vecilor. Atunci când noi vom învia, ne vom înfăţişa şi cu trupul nostru în faţa tronului Dreptului Judecător. îi
1 Sf. ANTONIE CEL MARE, învăţături despre viaţa morală, în Filocalia, vol. 1, trad, de Pr. D. Stăniloae, Sibiu, 1947, cp. 93, p. 21.
2Coloseni 1, 18; Apocalipsa 1, 5.
206
vom da răspuns lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am făcut, nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul nostru. Am postit? Voi primi laudă. Am curvit? Voi primi pedeapsa, care aceasta se referă la trup. De aceea, zice şi Apostolul Pavel: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său”1. Aţi văzut unde păcătuieşte? Păcătuieşte „în însuşi trupul său”! Deci, Îi voi da răspuns lui Dumnezeu şi pentru ceea ce am lucrat cu trupul meu, fie bine, fie rău.
Aceasta este o dogmă a credinţei noastre, anume că vom da răspuns lui Dumnezeu şi cu trupul, şi cu sufletul. Dacă m-am ostenit pentru dragostea lui Hristos trupeşte, am asudat, am obosit, m-am îmbolnăvit pentru dragostea lui Hristos, voi avea laudă şi în trupul meu; cum? Va fi slăvit şi acela.
Am în ti ţi-vă de trupul cel slăvit al lui Hristos de la Schimbarea la Faţă. A grăit Hristos: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”2. Drepţii vor străluci ca soarele atunci când vor învia cu trupul. Dar şi în iad, cei păcătoşi vor fi cu trupul lor. Aceasta înseamnă că şi aceştia vor da răspuns şi cu trupul lor. Şi vor fi chinuiţi în vecii vecilor şi cu trupul lor; nu numai cu sufletul lor. După cum vedeţi, copii, trupul are şi el valoarea lui!
Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, zice următoarele: „aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru”3, aşteptăm cu nerăbdare răscumpărarea trupului nostru! Să nu uităm că întregul edificiu al Creştinismului este mântuirea întregului om, şi a sufletului său, şi a trupului său.
Se pune întrebarea: „Ce poziţie trebuie să adoptăm faţă de trupul nostru, după ce am aflat aceste elemente?”
1 I Corinteni 6, 18.
2 Matei 13,43.
3 Romani 8,23.
207
Mai întâi, aş dori să vă arăt ce poziţie adoptă lumea, acei oameni care nu au nici o cunoştinţă cu privire la toate câte le-am discutat noi, sau care se poate să aibă cunoştinţă, dar o dispreţuiesc şi nu-i dau nici o importanţă, adică ei nu cred.
Fără să recurg la datele contemporane, voi merge la cartea înţelepciunea lui Solomon, din capitolul 2, versetele 1-11, unde se menţionează într-un mod exemplar, clasic, felul cum vorbesc oamenii păcătoşi, cei necredincioşi, care nu au nici o cunoştinţă sau care nu vor să aibă vreo cunoştinţă a tainelor lui Dumnezeu. Am să vă citesc doar un fragment. şi am să vă şi comentez ceva; ascultaţi:
„Că au zis întru sine cugetând nedrept: puţină este şi cu necaz viaţa noastră, şi nu este lecuire împotriva morţii omului, şi nu s-a cunoscut cel ce s-au întors de la iad”1. Aşadar, oamenii păcătoşi şi necredincioşi au grăit în sinea lor, desigur nu în chip drept: Puţină şi cu întristări este viaţa noastră, şi nu există tămăduire pentru sfârşitul omului, atunci când vine ceasul morţii lui, şi nu există cineva cunoscut care să se fi întors din iad.
Ce au spus aceştia? Că viaţa lor este scurtă şi plină de întristări, şi că nu există vreo tămăduire a răului atunci când ajung să moară, nu se mai pot întoarce, şi nu cunosc pe nimeni care să se fi întors înapoi atunci când a murit şi s-a pogorât în iad. Nimeni nu s-a întors de-acolo! Ce observaţii fac ei? Unele cu totul naturale. De ce? Le lipseşte cunoaşterea cauzei pentru care omul a ajuns să moară. Le lipseşte cunoaşterea învierii morţilor. Aceleaşi lucruri le auzim şi în viaţa noastră cotidiană. Câţi nu sunt aceia care zic: „Şi cine s-a întors de dincolo, ca să ne spună ce există acolo jos?”… Spun aceasta ironic, ca şi cum ar fi vorba de nişte lucruri cu care putem să ne jucăm… în vreme ce acestea sunt lucruri foarte serioase.
1 înţelepciunea lui Solomon 2,1.
208
Ei continuă să zică: „Că din nimic ne-am făcut”1. Vai-vai… Aţi văzut? „Că din nimic ne-am făcut”!… adică am fost făcuţi aşa la nimereală, la voia întâmplării! Dacă ar trebui să formulăm aceasta printr-un termen modern, am spune că omul a fost produs din materia moartă în mod automat, de la sine. Este cunoscuta teorie generării automate şi a plantelor, şi a animalelor, şi a oamenilor2.
Cu alte cuvinte, moleculele materiei s-au răsucit şi s-au învârtit, s-au răsucit şi s-au învârtit… şi au făcut viaţa! şi de acolo au început să se întoarcă şi să se răsucească din nou, şi au făcut organismele imperfecte! Şi de acolo s-au răsucit şi s-au răsucit iarăşi şi l-au făcut pe om! Atât de aleatoriu, totul vine la întâmplare! Care Dumnezeu ne-a creat?!… Nu ne-a creat nimeni! Vedeţi cum a spus aici: „Din nimic ne-am făcut”!
„Şi după aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost”; şi după aceasta vom fi ca şi cum n-am fi existat niciodată.
Sartre3, filosoful francez existenţialist-nihilist, zicea: „Ce este omul? Precum pe suprafaţa liniştită a apei la un moment dat se iveşte pe neaşteptate o mică fântână arteziană, adică o parte de apă care capătă vitalitate, capătă ipostas, şi apoi cade iarăşi în unde şi se pierde, şi iarăşi se linişteşte suprafaţa apei, aşa zice el este omul!”… Din materie se ridică omul, se iveşte, recade în materie şi se pierde. Aţi văzut cum ziceau cei de demult, în epoca împăratului Solomon? „Şi după aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost”;
„…că fum este răsuflarea în nările noastre, şi cuvântul scânteie care mişcă inima noastră”4, aşadar, nu există suflet, ziceau aceştia.
1 înţelepciunea lui Solomon 2, 2.
2 Cf Arhim. ATHANASIE MYTILINEOS, Cateheze la cartea Facerii, vol. 1, Cateheza a şaptea, Stomio, Larisa, 2017, p. 162.
3 Vezi Cateheza a optsprezecea, n. 165.
4 înţelepciunea lui Solomon 2,2.
209
Ce spune doctrina materialistă? Dacă deschideţi Micul Dicţionar Filosofic1, care este materialist, veţi vedea ce spune că este sufletul. Se afirmă acolo că sufletul este o lucrare a materiei, o formă a materiei; nu este nimic altceva. Este precum curentul electric într-un bec electric, în care avem lumină doar atunci când curentul traversează becul, nu se aprinde altfel becul şi este nefolositor; sau precum focul într-o sobă, care, dacă se stinge, soba devine nefolositoare. Aşa zice că este sufletul omenesc: o lucrare a trupului, o formă a materiei, pentru că noi ştim că lucrarea este o formă a materiei.
Dar acesta este sufletul?… „Da, acesta este sufletul!” Prin urmare, vedeţi care este poziţia materialiştilor.
„Care stingându-se, cenuşă se va face trupul şi duhul se va vărsa ca aerul cel moale”2. Aşadar, când se stinge se duce această energie, încetează definitiv viaţa omului şi se face cenuşă, se face ţărână; nimic altceva. Se pierde această energie şi „duhul se va vărsa ca aerul cel moale”; se răspândeşte, se împrăştie această energie în cadrul creaţiei precum vântul; nimic altceva.
„Şi numele nostru se va uita cu vremea”, şi numele noastre se vor pierde cu timpul, vor fi uitate, „şi nimeni nu-şi va aduce aminte de lucrurile noastre, şi va trece viaţa noastră ca urma norului, şi se va risipi ca negura”3.
„Că umbră trecătoare este viaţa noastră, şi nu este întoarcere sfârşitului nostru, că s-au pecetluit şi nimeni nu se va întoarce”4, nimeni nu se mai întoarce; lucrurile aşa au fost create, aşa au fost alcătuite, au fost pecetluite şi nimeni nu se mai întoarce înapoi.
1 Cf. Micul Dicţionar Filosofic completat, ROZENTAL Mark M.YUDIN Pavel, Ed. K. Anagnostidis, Athena, 1963, pp. 613-614.
2 înţelepciunea lui Solomon 2, 3.
3 înţelepciunea lui Solomon 2,4.
4 înţelepciunea lui Solomon 2, 5.
210
Noi, însă, ştim că ne întoarcem, că avem învierea morţilor. Aşa vorbeau materialiştii din secolul al X-lea înainte de Hristos!… Şi astăzi tot aşa vorbesc! Aţi sesizat similaritatea ideilor?…
„Veniţi dar”… Acum începe purtarea practică! Vedeţi? Aşa cum te vei situa în filosofia ta, şi viaţa ta va fi în mod corespunzător. Ce va spune creştinul care cunoaşte valoarea trupului? Cele ce decurg din credinţa lui. Ascultaţi ce zic materialiştii: „Veniţi dar, şi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum, şi să ne slujim cu făptura, ca şi cu tinereţile degrab”1; aşadar, veniţi să ne folosim de bunurile pe care le avem, să ne desfătăm de tot ceea ce există în creaţie, ca nişte oameni tineri, să ne distrăm, să mâncăm şi să bem!…
„De vin de mult preţ şi de miruri bine mirositoare să ne umplem”, să ne îmbătăm de vin de mult preţ şi să ne umplem de mirodenii, „şi să nu ne treacă floarea vremii”2; să nu treacă ceva pe care să nu-l miroasă nările noastre, şi să nu ne lipsim de nici una dintre florile primăverii, „să ne încununăm cu flori de trandafir până nu se veştejesc”3, să ne încununăm cu flori de trandafir înainte de a se veşteji, dar şi înainte de a ne veşteji şi noi.
„Nimeni dintru noi să nu fie neîmpărtăşit îngâmfării noastre”. Vedeţi, aceştia fac şi prozelitism! Aţi văzut aici prozelitismul? „Veniţi; suntem şi noi, veniţi şi voi…” Aşadar, să nu rămână nepărtaş la trufia noastră! Şi ştiţi până unde ajunge această îngâmfare Până la moarte! îngâmfare este şi mândria eutan asiei.
Eutanasia este faptul de a muri cu demnitate. Atunci când de pildă vedem că suferim de parkinson, suferim de
1 înţelepciunea lui Solomon 2,6.
2 înţelepciunea lui Solomon 2,7.
3 înţelepciunea lui Solomon 2, 8.
211
cancer, suferim de boli în care ne pierdem mintea sau de alte „boii”, înainte de a se întâmpla acestea, veniţi să ne luăm singuri viaţa! Argumentul oamenilor pentru sinucidere este moartea demnă).
De curând, vice-preşedintele unei organizaţii s-a sinucis, celebrul filosof ungar Koestler s-a sinucis împreună cu soţia lui1. De ce te-ai sinucis, faimosule filosof Koestler? „Pentru că trebuie să trăim şi să murim cu demnitate!”… Cu demnitate!… Prin urmare, în numele demnităţii se sinucid! Aţi văzut îngâmfare! „Veniţi, veniţi, să luaţi parte şi voi la propria noastră îngâmfare!”
„Pretutindeni să lăsăm semne de veselie, că aceasta este partea noastră, şi soarta aceasta”2.
„Să asuprim pre săracul cel drept”, să ne facem stăpâni peste sărac şi peste omul cel drept.
„…şi să nu ne fie milăde văduvă, nici de cărunteţile bătrânului cele de mulţi ani să nu ne ruşinăm”3, aşadar, lipsă de respect, lipsă de evlavie. Adică? Fapte antisociale! Ei, desigur… urmări sunt!
„Şi tăria noastră să ne fie nouă lege dreaptă”. A, aşadar, dreptul celui mai puternic, care este şi în junglă! Leul mănâncă maimuţa, pentru că este mai puternic, „…că ce este slab de nici o treabă nu este”4; pentru că slăbiciunea este nefolositoare. „Tu nu însemni nimic. Eu te mănânc, pentru că tu nu eşti nimic…” Este validat întru totul dreptul celui puternic.
Prin urmare, ajunge să fie şi moral? Desigur, ajunge să fie şi moral; este concepţia despre viaţă care survine din concepţia materialistă despre lume a lor, despre poziţia pe care o adoptăm faţă de trup, faţă de om; „omul nu înseamnă
1 Koestler s-a sinucis pe 1 martie 1983.
2 înţelepciunea lui Solomon 2,9.
3 înţelepciunea lui Solomon 2,10.
4 înţelepciunea lui Solomon 2, 11.
212
nimic”, zic aceştia „de vreme ce s-a pomenit că a apărut la voia întâmplării”!
Noi, însă, copii, nu! Noi ştim faptul că trupul omenesc este creatura lui Dumnezeu; acest fapt are o necuprins de mare valoare şi însemnătate. Acest trup, care este chipul lui Iisus Hristos, acest trup subliniez acest lucru! va învia şi se va bucura împreună cu sufletul de vederea lui Dumnezeu. Vom vedea iarăşi cu ochii trupului faţa Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut om1!
Noi aşa suntem de părere şi aşa trebuie să ne poziţionăm. Să ne păzim trupul. Să-l păzim de păcat, de păcatul de toate felurile, dar în principal de imoralitate. în principal de imoralitate! Nu ne vom prinde cu prieteni şi prietene! Nu vom face păcate trupeşti! Nu ne vom deda Ia abuzuri, să bem băuturi spirtoase, sau să fumăm, sau să luăm droguri şi să ne distrugem trupul! Trupul nostru are o mare valoare. Dacă se îmbolnăveşte fără vina noastră, vom răbda; dacă însă ne facem noi înşine pricină a bolii noastre, atunci avem răspundere. Dacă alergăm cu mare grăbire să ne ucidem, avem răspundere. în general, trebuie să avem evlavie şi respect faţă de trupul omenesc, deoarece va moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Acestea, copii, în ceea ce priveşte alcătuirea trupului omenesc! Acum nu ne rămâne decât să vedem şi alcătuirea sufletului omenesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, duminica viitoare.
Duminică, 10 aprilie 1983
1 Cf. Ioan 3, 3; Apocalipsa 22,4.
CATEHEZA A DOUĂZECI ŞI TREIA
Alcătuirea sufletului omenesc (I). Teorii despre facerea sufletului
Deja am analizat, copii, tema creării trupului omenesc în ultimele două cateheze-lecţii pe care le-am ţinut; acum trebuie să vedem şi crearea sufletului omenesc.
Zice textul sfânt: „Şi a făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu”1. Şi l-a făcut Dumnezeu pe om, după ce a luat humă din pământ; şî a suflat în faţa lui o altă variantă zice în nările lui suflare de viaţă, şi a fost făcut omul cu suflet viu, i-a dat omului viaţă.
Vedem că pentru crearea trupului omenesc Dumnezeu ia elementele materiale din creaţia Sa, din cele ce deja existau, adică din cele ce sunt. Dimpotrivă, pentru suflet nu ia nici un element material, ci săvârşeşte o acţiune: insuflă, suflă înăuntru, „suflat în”, zice Scriptura. Aceasta înseamnă că urmând Dumnezeu să facă sufletul purcede la o acţiune creatoare specială. De altfel, acel „şi a făcut Dumnezeu” se referă la întregul om: „Şi a făcut Dumnezeu pe om”. Nu zice „a făcut Dumnezeu trupul omului”, ci „a făcut Dumnezeu pe om”2. în consecinţă, atât trupul, cât şi sufletul sunt creaturi ale lui Dumnezeu.
1 Facerea 2,7.
2 Sfântul Ioan Damaschin, opunându-se antropologiei dualiste elenistice, care vrea ca sufletul să preexiste trupului, subliniază în mod tăios: „Trupul şi sufletul au fost făcute simultan şi nu numai întâi unul şi apoi celălalt” (Dogmatica, trad, de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 59), iar Sfântul Grigorie Palama consemnează: „Căci nu doar trupul, nici doar sufletul se numeşte om, ci amândouă împreună, aşadar se numeşte făptura care după chipul lui Dumnezeu a fost plăsmuită” (PG 150,136IC).
214
Ceea ce are o deosebită însemnătate este faptul că sufletul este făptură, zidire, creatură, nu însă din materia preexistentă. Fiţi atenţi la acest aspect, deoarece are o foarte mare însemnătate. Mulţi cred vom vedea puţin mai jos de ce că sufletul este ceva spiritual, este imaterial, dar că nu este creatură1.
Copii, sufletul este creatură; precum şi îngerii sunt duhuri, dar sunt creaturi! Zice în chip limpede Sfânta Scriptură: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri”2. Aţi văzut ce verb foloseşte? „Cel Ce face, Cel Ce plăsmuieşte3”. Verbul a face, a plăsmui înseamnă a alcătui-, nu înseamnă a naşte, îngerii nu sunt din fiinţa lui Dumnezeu; nici sufletul nu este din fiinţa lui Dumnezeu, aşa cum vom vedea mai jos.
Aşadar, sufletul este zidire, este făptură, însă, subliniez aceasta iarăşi, nu este din materia preexistentă. Sufletul nu are nici o legătură cu lumea materială din care a fost făcut trupul omenesc. Subliniez acest lucru, deoarece materialiştii socotesc că sufletul omenesc a cărui existenţă o şi pun la îndoială este rezultatul materiei, o formă a materiei, aşa cum este şi energia. Ce este energia? Este o altă formă a materiei4. Aşadar, aceştia spun că sufletul şi conştiinţa sunt o manifestare a materiei, o formă a materiei, aşadar este energie şi nimic altceva. însă aici, cuvântul lui Dumnezeu ne
1 Cf. Cateheza a şaptesprezecea, n. 149.
2 Psalmii 104,4.
3 Gr. o Ttoiv s-ar traduce mai exact prin „Cel ce plăsmuieşte”; verb care este şi mai expresiv în ceea ce priveşte facerea (n.tr).
4 în univers, materia şi energia sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Conform teoriei relativităţii speciale, există o relaţie de echivalenţă între materie şi energie, unde energia este egală cu masa înmulţită cu pătratul vitezei luminii (E=m-c2). Vezi şi Cateheza a douăzeci şi doua.
215
spune că sufletul omenesc nu este nici vreo formă de materie, nici vreo energie.
în spiritism, adică la medium, acolo unde merg, din păcate, unii oameni să întrebe aşa-numitele duhuri despre viitor, despre ce ar trebui ei să facă şi aşa mai departe, acolo desigur sunt anumite duhuri; sunt însă duhuri viclene, sunt demonii!… Pe demoni îi întreabă aceia care merg la spiritism! Fiţi atenţi: aceia sunt demoni în toată regula, fără excepţie! Niciodată Dumnezeu nu va coborî la un asemenea nivel, să meargă oamenii la prezicători şi să-L întrebe acolo pe Dumnezeu. Care Dumnezeu?… Oare Dumnezeu Se coboară acolo?… La prezicător Se coboară El? Să ajungă să Se coboare la nivelul prezicătorului? Să ne păzească Dumnezeu să credem aşa ceva! Demonii îi slujesc pe prezicători. Iar atunci când oamenii merg să-l întrebe pe medium despre diferite probleme şi lucruri de-ale lor, spun încă o dată, pe demoni îi întreabă. Vedem că spiritismul este o religie. Iar nenorocirea este că sunt exploatate elementele credinţei noastre, pe care în mod sigur nu o acceptă. în realitate, spiritiştii resping Creştinismul şi interpretează lucrurile aşa cum aceştia socotesc.
De pildă. Vorbesc despre Sfântul Nectarie, că îl invocă am citit într-o revistă a lor -, iar în sala în care l-au invocat, s-au arătat, zic aceştia, scântei!… Aceasta aminteşte de acel experiment al lui Hertz îl cunoaşteţi de la Fizică care printr-un aparat a produs curenţii electrici de înaltă frecvenţă, iar la obiectele din cameră au apărut scântei, deoarece s-a produs un transfer de energie. Poate că ştiţi. De altfel, pe acest fenomen, pe acest experiment se sprijină telecomunicaţiile radio, transmisiunile fără fir şi altele în general telecomunicaţiile fără fir1. Oarecum astfel plasează şi
1 Foarte cunoscute şi impresionante sunt, de asemenea, experimentele efectuate de Nikolai Tesla în Colorado Springs cu privire la transmisia wireless a energiei (Wireless Transmission of Energy). în aceste demonstraţii, Tesla s-a folosit pe sine drept cobai pentru experiment şi a fost lăsat singur ca să fie inundat de un curent de mii de volţi, astfel încât corpul său a fost înconjurat de scântei de electricitate! Fotografiile tipărite îl arată pe inventator stând calm pe un scaun în mijlocul laboratorului său, în timp ce fulgere artificiale şi descărcări electrice izbucneau deasupra lui!
216
prezenţa Sfântului Nectarie la adunările lor!… Iar acest lucru a fost socotit drept o mare binecuvântare, zic ei, faptul că Sfântul Nectarie s-a arătat sub forma unor scântei la cercul lor de spiritism! Acestea sunt ciudăţenii drăceşti!
Sufletul, copii, nu este vreo oarecare energie, ca să se înfăţişeze prin scântei, aşa cum s-ar manifesta energia electrică peste obiectele metalice! Este ca şi cum am avea o vreme furtunoasă şi atmosfera este încărcată cu electricitate sau saturată cu sarcini electrice, când vedeţi cum obiectele metalice sunt electrizate1. Astfel de lucruri nu există în cazul sufletului. De aceea, v-am explicat şi insist pe acest punct, ca să nu fiţi atraşi niciodată spre înşelare. Sufletul, spun aceasta a cincea oară, nu are nici o legătură cu materia, doar trupul are legătură cu materia; duhul, sufletul, nu are nici o legătură cu materia. De altfel, verbul „a suflat în” aceasta vrea să arate, aşa cum spune Teodoret al Cyrului: „firea sufletului”2, vrea să arate firea sufletului, anume că este altceva3.
1 Vezi şi faimosul experiment cu zmeul al lui Benjamin Franklin.
2 Culegere de diferite nedumeriri din Sfânta Scriptură, întrebarea 23, PG 80,121AB. Cf TEODOR AL CYRULUI Fragmente la cartea Facerii, 1,PG 66,637A: „Iar prin aceea că a insuflat suflarea de viaţă, sufletul este înfăţişat”.
3 Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că această insuflare i-a dăruit trupului omenesc energia vitală, şi mai ales faptul că din această insuflare este creată constituţia fiinţei sufletului. Omilii la cartea Facerii, 12, PG 53, 107: „Mai întâi din ţărână trupul este creat, iar după aceasta îi este dată acestuia puterea de viaţă, care este fiinţa sufletului”. O interpretare analogă oferă şi Sfântul Ioan Damaschin; insuflarea dumnezeiască este aceea care îi dă omului sufletul mintal şi raţional (Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, PG 94, 920B: „A făcut trupul din pământ, iar sufletul raţional şi mintal i l-a dat prin insuflarea Sa proprie, aşadar, ceea ce numim chipul dumnezeiesc”. Cf Sf. EUSTATIE AL ANTIOHIEI, Comentariu laExaimeron, PG 18, 749BC: „Dumnezeu l-a întocmit pe om din pământ şi i-a dat acestuia suflet raţional”.
217
Dacă întrebaţi care este firea sufletului, am putea răspunde: nu cumva am descoperit care este fiinţa trupului?!… Este ştiut faptul că nu cunoaştem ce este materia; am spus aceasta şi la una dintre catehezele noastre anterioare, la cosmologia creştină1. Noi nu cunoaştem, copii, ce lucru este materia! Adică, omul nu ştie ce este. Iar atunci când zicem atom de materie şi chiar şi atunci când vorbim despre elemente subatomice, adică acelea care constituie atomul materiei, precum protonul sau electronul eu iau aceste elemente fundamentale ale unui atom şi nu ştim exact ce sunt acestea. Când spunem proton sau electron, nu ştim exact ce sunt aceste lucruri. Adică natura, atât a materiei, cât şi a energiei, ne este necunoscută2.
Aţi auzit ceea ce am zis: natura materiei, esenţa ei; nu comportamentul sau manifestarea ei. Manifestarea ei este un lucru simplu, o vedem. într-adevăr, fenomenele care ne
1 Cateheze la Facere, vol 1, Cateheza a noua
2 Problema structurii şi naturii materiei, în ciuda tuturor dezvoltărilor rapide ale ştiinţei şi a descoperirilor succesive de până astăzi, nu a fost rezolvată. De la fizica clasică, de la Newton şi Maxwell, am avansat la fizica cuantică, la Plank şi Einstein, care au acceptat cuantele în calitate de componentă a radiaţiei electromagnetice, pe care le-au numit fotoni. Fotonilor, adică luminii, li s-au acordat proprietăţi de undă, precum şi proprietăţi de particulă. Această natură duală a fotonilor a fost generalizată de savantul Louis de Broglie la alte particule, spre pildă electronilor, dar şi celorlalte particule subatomice, prin formularea unei teorii a undei-particulă, care în cele din urmă atribuie materiei şi comportament de undă. Pe de altă parte, caracterul de undă al electronului a fost determinat experimental prin studiul fenomenelor de difracţie şi a condus la puternica dezvoltare a fizicii mecanicii cuantice, cu ajutorul lui Schroedinger şi Heisenberg (prin principiul indeterminării a confirmat neputinţa cunoaşterii), care propune modelul mecanic cuantic pentru atom. Problema, însă, se complică de o manieră labirintică. Mai târziu, Anderson, în radiaţiile cosmice, descoperă pozitronul, o particulă la fel ca electronul, dar cu o sarcină pozitivă. Acolo unde căutam natura şi structura materiei, s-a ivit şi o materie suplimentară, nouă şi necunoscută până atunci, pe care oamenii de ştiinţă au numit-o antimaterie. în anii care au urmat, evoluţiile în fizica particulelor elementare au fost dramatice, iar descoperirile de noi particule de materie şi antimaterie sunt furtunoase. Deci ce este materia? Nu cumva problema naturii ei nu este atât de simplă, aşa cum a părut de la început?
218
înconjoară în natură se datorează comportamentului materiei. Dar esenţa, constituţia materiei ne este necunoscută; nu ştim exact ce este. Cel mai probabil, omul nu va cunoaşte niciodată natura, esenţa materiei. Aşadar, copii, dacă, aceea pe care o putem folosi drept obiect al cercetării, materia, o ignorăm, nu o cunoaştem, cu atât mai mult nu vom cunoaşte fiinţa sufletului, a duhului! Ce este duhul, spiritul? Nu ştim! Ce este materia? Nu ştim! Dacă cineva vă va spune că ştie ce este materia, este un impostor; aceasta vă aduc la cunoştinţă; cu mult mai mult dacă susţine că el ştie ce este duhul, spiritul.
în Sfânta Scriptură, copii, termenii suflet şi duh sunt folosiţi alternativ; uneori este folosit termenul suflet, iar alteori, termenul duhCuvântul duh1 este polisemantic. Consemnaţi faptul că duh înseamnă şi vânt. „Vântul (pnevma) grăieşte Domnul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce”. Adică duhul, vântul, suflă acolo unde voieşte. însă glasul lui îl sesizăm din mişcarea frunzelor, aşa cum spune şi filosoful Socrate în Amintirile lui Xenofon2. Percepem vântul prin mişcarea obiectelor, a copacilor şi a altor lucruri. Vântul suflă acolo unde voieşte; parcursul său, direcţia sa, o înţelegem, zice Domnul; dar de unde a pornit să sufle şi unde va sfârşi vântul, aceasta nu cunoaştem. Aşadar, aici, cuvântul duh (pnevma) are înţelesul de vânt.
Apoi, avem Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi. După aceea, este şi duhul omului; dar există o multitudine
1 Gr. Ttvevpa (pnevma, pneuma).
2 Xenophontis opera omnia. Memorabilia, vol. 2,2nd edn. Ed. Clarendon Press, Oxford, 1921: iar aceste vânturi nu sunt vizibile, şi care ni se arată nouă astfel, şi le simţim prezenţa; dar nu este ca sufletul omenesc sau ca şi altceva dintre cele ale oamenilor, ce părtăşie are cu divinul, pentru că stăpâneşte în noi, vădit fiind, dar nu se vede”.
3 în limba greacă, cuvântul „suflet” (ţrvgrj), etimologic, provine de la verbul „a respira”, pvgco. Aşa cum în limba română „suflet” vine foarte probabil de la verbul „a sufla” sau „a răsufla” (n.tr.).
219
de noţiuni, despre care nu este momentul potrivit să discutăm. Şi cuvântul suflet este polisemantic. Uneori înseamnă stare morală, alteori înseamnă viaţă. Atunci când zicem, de pildă, că floarea are suflet, ud-o, înseamnă că are viaţă. Sărăcuţa furnică, de ce ai omorât-o? Este şi ea un suflet, adică are viaţă.
Prin urmare, sunt cuvinte polisemantice, şi duh, şi suflet.
Când vorbim despre sufletul omenesc, dacă i-am spune uneori într-un fel, iar alteori altfel, nu are însemnătate. Am să iau spre exemplificare două pasaje din Sfânta Scriptură.
Zice Domnul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”1. Vedeţi? Cuvântul suflet este luat în sensul propriu al termenului, aşadar, unul dintre cele două elemente ale existenţei noastre.
Al doilea exemplu: însuşi Domnul grăieşte: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”2. Ce înţelege prin duh aici? înţelege iarăşi sufletul. Aşadar, vedem că aceste două cuvinte sunt identice semantic şi sunt folosite în mod aleatoriu.
Expresia de aici, din textul sfânt, unde se zice suflet viu, s-ar părea că este pleonasm. Deoarece sufletul, mai ales dacă are înţelesul de viaţă, aşa cum am spus şi mai înainte, este şi viu; aşadar, ca şi cum am spune viaţă care este vie… Dar niciodată nu zicem că viaţa este vie şi nu ar putea să se înţeleagă ca viaţa să nu fie vie… prin urmare, suflet viu am putea spune la prima vedere că este pleonasm.
însă, copii, nu este pleonasm! Ştiţi de ce? Deoarece, în vreme ce animalele au acest suflet doar în sensul de viaţă zice acolo „să scoată pământul suflet viu”3 -, însă pentru om sufletul este în acelaşi timp şi viaţă. Aşadar, nu este doar viaţa
1 Matei 10,28.
2 Matei 26,41.
3 Facerea 1, 24.
220
mea, ci este duhul, care îmi dă mie viaţă. S-ar fi putut să am două lucruri: să am şi duhul, să am şi viaţa aceea pe care o au animalele, de vreme ce şi eu mă mişc cum se mişcă animalele, mă hrănesc cum se hrănesc şi ele, dorm aşa cum dorm şi ele, mor aşa cum mor şi ele, şi aşa mai departe; aşadar, avem elemente comune.
Viaţa, ca să existe, ca să se păstreze, are nevoie de premise, are nevoie de o anumită temperatură. Dacă o depăşesc mai sus sau mai în jos, nu mai pot să trăiesc. Dacă temperatura urcă la 60, 70, 80, 90 Celsius, nu voi putea să trăiesc; voi muri. Dacă temperatura scade la -40, -50, -60, -80 Celsius, nu voi putea să trăiesc; voi muri. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu un animal. Însă ceea ce mă face să trăiesc nu este ceva separat de duhul meu; este acelaşi lucru.
Aşadar, atunci când zice „şi s-a făcut omul cu suflet viu”, este sufletul, duhul, care în acelaşi timp dă şi viaţă trupului nostru, care suflet nu are nici o legătură cu sufletul animalelor, adică cu viaţa animalelor, la animale este doar viaţă, în vreme ce la om este duhul care cuprinde şi viaţa. Şi trupul luiAdam a fost făcut de Dumnezeu cu mâinile Sale, după ce a luat ţărână din pământ şi a făcut alcătuirea omului; după aceea, a suflat în faţa lui, aşadar, nu a luat materie şi i-a dat apoi duhul omenesc. Aşa a fost creat Adam, protopărintele nostru.
Eu, însă, cum am fost creat? Oare a suflat Dumnezeu în alcătuirea mea ca să se facă sufletul meu? Eu am fost în mama mea şi în tatăl meu; oare Dumnezeu a venit acolo şi m-a creat suflând? Cu alte cuvinte, cum a fost creat după aceea un suflet? Priviţi câte suflete avem; avem miliarde de suflete care au trecut pe planeta noastră!… Toate aceste suflete cum s-au făcut?
Pe de-o parte şi trupul omenesc ştim cum se face: precum la animale şi la plante. Avem sămânţa; şi, având sămânţa,
221
dobândim planta cea nouă sau animalul cel nou. Avem oul, şi dobândim o găină nouă. Deci, există sămânţa, spermatozoidul, în toate vieţuitoarele, şi în acest fel avem înmulţirea lor. Dar cum este creat sufletul? Oare se înmulţeşte? Cum este făcut mai exact sufletul?
Cu privire la această întrebare, copii, s-au formulat diverse teorii; ascultaţi-le, pentru că tema aceasta constituie o taină, iar nedumerirea este binecuvântată aici!
Există teoria decurgerii. Decurgere, sau scurgerea, este curgerea unei esenţe de undeva, adică ceea ce se scurge când pleacă de undeva, curge de undeva.
Ca să înţelegeţi, iau un fagure plin de miere şi care are o anumită autonomie. (Exemplul nu este al meu; este foarte vechi.) Presez fagurele şi din el începe să curgă miere. Spunem că mierea curge sau se scurge. Ceea ce am acum în farfurie este scurgerea din fagurele pe care l-am presat.
Aşadar, prin presarea unui lucru a ieşit altceva. Poate că atunci când Dumnezeu a „insuflat”, a suflat în faţa lui Adam (despre tema feţei ştiţi câte lucruri am putea spune?… dar vom face aceasta la anul, dacă vom fi sănătoşi), a pus ceva din El Însuşi şi i l-a dat omului?
Dacă presupunem că sufletul este scurgerea lui Dumnezeu, aşa cum mierea este scurgerea din fagure, atunci ar trebui ca sufletul meu să fie o părticică a Dumnezeirii, pentru că şi Dumnezeu Se numeşte duh, şi eu mă numesc duh. Nu cumva este aceasta? Dacă ar fi fost aceasta, copii, atunci ar fi trebuit ca Dumnezeu să Se fragmenteze!… Adică, noi oamenii, cu cât devenim mai mulţi, să luăm bucăţele, bucăţele din Dumnezeire!… Însă duhul nu se fragmentează, nu se fărâmiţează, nu este cu putinţă acest lucru. Şi încă ceva: dacă eu păcătuiesc, atunci va păcătui şi o părticică din Dumnezeire!… Dar Dumnezeirea nu păcătuieşte niciodată! Dumnezeu
222
este neschimbatul, fără schimbare, nu Se transformă niciodată dumnezeiasca Lui fiinţă.
Dacă, aşadar, acceptăm că insuflarea a fost ceva ce a ieşit din Dumnezeu, adică din fiinţa Lui, şi a venit în om, atunci înseamnă că crearea sufletului este rezultatul curgerii, adică vine din fiinţa lui Dumnezeu!
Însă aceasta este ceea ce învaţă panteismul. Pentru că, dacă eu am o părticică din Dumnezeire, eu sunt Dumnezeu. Dacă tu ai o bucăţică din Dumnezeu, eşti şi tu Dumnezeu. Noi toţi care constituim firea omenească suntem părticele ale Dumnezeirii, şi atunci întreaga fire omenească este Dumnezeu. însă panteismul este propovăduit şi de budhism. Şi trebuie să fim foarte atenţi, pentru că fructul budhismului a ajuns şi în patria noastră, aşa cum se întâmplă şi cu alte produse care sunt promovate prin intermediul comerţului. Astăzi şi religiile sunt propagate comercial; religiile idolatre înainte de toate. Prin urmare, şi budhismul a ajuns în Grecia1, din păcate nu cu puţine victime, şi cu toate ramificaţiile sale. Budhismul are multe, să zicem aşa, expresii, pentru că fiecare guru, fiecare învăţător, are propriul său sistem şi propriul conţinut al învăţăturii prin care învaţă budhismul. Aşadar, budhismul nu este o temă închisă, ci o altă temă deschisă. însă, repet, budhismul este panteism, în consecinţă, teoria că sufletele au curs din fiinţa dumnezeiască, chipurile prin suflarea pe care a făcut-o Dumnezeu, este de lepădat şi condamnabilă2.
1 Trebuie să spunem că invazia religiilor idolatre, între care budhismul se află probabil în frunte, s-a produs mai întâi în SUA şi în ţările Europei Occidentale, însă acum asistăm la acelaşi fenomen şi în fostele ţări comuniste din Est, adică inclusiv la noi. Budhismul este prezent nu numai în forma sa religioasă, ci mai ales diseminat şi integrat, în majoritatea sistemelor psihologice şi psihoterapeutice existente pe piaţă (n.tr.],
2 Cf. TEODORIT AL CYRULUI, Selecţie de nedumeriri din părţile mai grele ale Dumnezeieştilor Scripturi, întrebarea 23, PG 80, 121AB: „Dacă sufletul a venit din suflarea dumnezeiască, este el oare din fiinţa lui Dumnezeu şi răspunde: „O asemenea idee este necredinţa cea mai de pe urmă şi o blasfemie. Căci de aceea şi dumnezeiasca Scriptură a arătat uşurinţa creaţiei, în acest înţeles şi firea sufletului este lăudată, căci duhul este zidit (făptură), nevăzută şi mintală, izbăvit de grosimea trupurilor”.
223
La tema creaţiei sufletului, cu multă exactitate sfântul autor pune verbul „a suflat în”. Cu adevărat, atunci când eu suflu cu gura mea, nu dau nimic din fiinţa mea, absolut nimic; trag aer şi redau aer. Aerul tras şi aerul redat nu au nici o legătură cu propria mea fiinţă. Prin urmare vedem că în mod corect a pus aici verbul „a sufla”, ca să arate în acelaşi timp două lucruri: primul, că sufletul nu este din fiinţa dumnezeiască, şi al doilea, că nu este din materia preexistentă, ci există un mod creator special pentru suflet.
Există şi o a doua teorie: fiţi atenţi, vă rog!
Atunci când avem creaţia unui om, atunci când avem concepţia unui embrion în pântecele mamei lui, acolo ce există? Există trupul său? Fără îndoială că da, pentru că nu ar putea fi înţeleasă concepţia. Există şi sufletul său? Ei, aici este problema!… Poate că veţi spune că acestea pe care le discutăm sunt lucruri teoretice, şi nu are însemnătate dacă le cunoaşteţi sau nu. Pentru a vedea însă cât de practice şi cât de actuale sunt acestea, este suficient să vă ofer un punct de vedere, şi veţi înţelege că acestea nu sunt deloc teoretice. Aşa că vă menţionez problema avortului. Sunteţi şi fete aici şi s-ar putea să vă aflaţi în această poziţie dificilă.
Este promovată tema avortului; adică faptul de a lepăda embrionul, adică să întrerupem sarcina, fie pentru că nu ne mai dorim un alt copil, fie pentru că există vreun motiv medical. Să zicem că există o boală contagioasă, scarlatină, rujeolă şi, după cum ştiţi, o tânără, când rămâne însărcinată şi nu a trecut de aceste boli, există un anume risc pentru făt de a păţi ceva rău; aţi auzit astfel de lucruri, le cunoaşteţi.
224
Aşa că ei sfătuiesc să faci un avort, să expulzezi fătul. Dar nu este aici un om pe care îl vom ucide? „Nu, spun unii, pentru că, până la trei luni, nu numai femeia nu riscă ceva de la avort” însă ea riscă şi încă foarte mult! -, „dar nici fătul nu este o fiinţă umană!” Ascultaţi: nu este fiinţă umană!… Nu este fiinţă umană?… Atunci ce este? „Este doar o existenţă corporală”, spun ei, „dar nu are suflet!”
Dacă presupunem că precedă trupul şi urmează sufletul, atunci avem teoria darwinistă; anume faptul că omul se naşte mai întâi ca un animal, şi mai târziu dobândeşte sufletul şi devine om. Care este deosebirea dintre maimuţă şi om?
Faptul că maimuţa nu are suflet raţional (cuvântător). Nu cumva omul în pântecele maicii sale trece prin anumite stadii de formă şi de viaţă animală şi apoi devine om? S-a afirmat şi aceasta, chipurile în mod ştiinţific. Pentru acurateţe, Haeckel a susţinut acest lucru şi alţi oameni de ştiinţă, însă sunt falsificatori ai ştiinţei1! Dacă acceptăm că fătul nu are suflet până la trei luni sau chiar mai mult, atunci acceptăm teoria luiDarwin, că omul trece mai întâi prin starea animală. Dar acest lucru, din punct de vedere evanghelic, este inacceptabil. Zice în chip limpede textul sfânt că Dumnezeu l-a făcut pe om: „şi a făcut Dumnezeu pe om”2. Nu are nici o legătură cu animalele. Animalele au fost făcute cu mult mai înainte, printr-un alt act creator, cu totul alt act.
Dar dacă sufletul precedă şi trupul urmează? Există şi această teorie? Bineînţeles că există! Aceasta este teoria platoniciană
1 Biologul, filosoful şi artistul german Ernst Haeckel (1834-1919), care a făcut mai multă propagandă decât ştiinţă, modificând teoria lui Darwin din motive personale, a formulat Legea biogenetică fundamentală, sau Legea recapitulării, conform căreia ontogeneza recapitulează filogeneza. Aceasta înseamnă că un embrion, pe măsură ce se dezvoltă în timpul sarcinii (ontogeneză), trece prin toate etapele evoluţiei speciei sale (filogeneza). Cf. Cateheze la cartea Facerii, vol. 1, cateheza a 1 1-a.
2 Facerea 1,26-27; 2,7 şi 15 ş.a.
225
despre preexistenţa sufletelor; anume că sufletele nu sunt create, ci preexistă, sunt necreate. Aţi auzit aceasta? Sunt necreate, atemporale! Ele au păcătuit, zice această teorie, într-un spaţiu al cerului, iar, ca să le pedepsească, Dumnezeu închide aceste suflete în trupuri. Atunci când un om este conceput, Dumnezeu ia un suflet dintre cele care sunt în ceruri, îl pune într-un făt şi devine fiinţă umană. Astfel, în calitate de om, sufletul îşi va ispăşi păcatul, iar apoi sufletul va pleca din nou pentru a merge din nou în cer1.
Aceasta este concepţia platonică despre preexistenţa sufletelor. Dacă acceptăm că sufletul a fost făcut primul şi trupul a fost făcut mai târziu, atunci vorbim despre preexistenţa sufletelor, pe care Biserica noastră a condamnat-o. Este o poziţie eretică şi în nici un punct Sfânta Scriptură nu vorbeşte despre aşa ceva.
Aşadar, atunci ce s-a întâmplat? A fost făcut mai întâi sufletul şi apoi trupul? Sau mai întâi trupul şi apoi sufletul?
Nici una, copii, nici cealaltă teorie nu este cea corectă! Ascultaţi: „Dacă este zămislire (concepţie), este om”; aşadar, sufletul şi trupul coexistă din aceeaşi clipă, deodată. Sufletul şi trupul sunt create în acelaşi timp, astfel încât să nu fie omul „mai bătrân decât el însuşi sau mai tânăr”2, aşa cum
1 în renumitele sale dialoguri, Platon susţine distincţia dintre trupul muritor şi sufletul nemuritor, adoptând totodată învăţătura orfică sau pitagoreică a reîncarnării sufletului într-un trup nou. Pentru nemurirea sufletului şi reîncarnarea lui într-un alt trup pledează şi miturile sale eshatologice. Atât în mitul Eroului (în Republica), cât şi în miturile lui Phedon (din Phaidros, Timeu şi Legile), Platon vorbeşte despre judecata sufletelor după moarte, despre pedepsirea celor nelegiuiţi şi premierea celor drepţi, dar şi despre reîntoarcerea la o nouă formă de viaţă. Cf. Evrei 9, 27: „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata”.
2 PG 44, 233-240. Cf. ANASTASIE SINAITUL: „Că nici trupul nu subzistă înaintea sufletului, nici sufletul înaintea trupului” (PG 89, 724). Sf. IOAN SINAITUL (SCĂRARUL), „… despre suflet, care nici n-a preexistat trupului, nici nu vine la existenţă după trup, ci se creează şi el odată cu Dumnezeu, de-atunci de când S-a odihnit de lucrările Sale, nu a mai creat nici un atom de materie. Dar nici nu urmează să nimicească sau să dispară fie şi numai un singur trup” (Scara, cuvântul XXVI, traducere de Pr. D. Stăniloae, Filocalia, vol. IX, Bucureşti, 1980, n. 764, pp. 346-347). Şi: „om adevărat este acela [constituit] din suflet raţional şi din trup” (Hotărâre a Sinodului al IV-lea Ecumenic, după IOANNIS KARMIRIS, Monumentele dogmatice şi simbolice ale Bisericii Ortodoxe, Athena, 1952, p. 165).
226
zice Sfântul Grigorie al Nyssei, adică să nu fie omul nici mai bătrân, nici mai tânăr decât el însuşi. Nu; nu precedă nici trupul, nici sufletul; acestea două coexistă deodată.
În mod practic ştiţi ce înseamnă zicerea „dacă este concepţie, este om”? înseamnă că, dacă faci un avort, atunci aceasta este crimă, cu toate consecinţele! Aşa cum ţi-ai ucide copilul în leagăn, ca şi cum ai întinde mâinile ca să-l sufoci!… La fel este! Sau pe copilul tău cel mai mare să-l îneci; aşa cum şi voi sunteţi fete mari acum, tata, mama să vă înece!… Este aceeaşi crimă, cu aceleaşi dimensiuni, fără nici un factor atenuant, ca atunci când am ucide embrionul ce se află în pântecele mamei, chiar şi dacă are vârsta de o secundă!…
O spun aşa, chiar şi de o secundă ce altceva să mai spun -, ca să înţelegeţi şi să vă amintiţi că fătul este fiinţă umană completă! Completă! Aşa cum sămânţa este o plantă deplină, care se va desfăşura încet, la fel şi embrionul, încet se va desface ca un boboc de floare; în potenţă el este un om deplin. Prin urmare, atunci… oare, Dumnezeu creează, totuşi, fiecare suflet în mod separat?
Nu, copii; deoarece, dacă Dumnezeu creează continuu suflete, Se poartă ca şi cum nu Şi-ar fi încheiat creaţia! Sfânta Scriptură însă ne-a spus limpede că, atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, atunci Şi-a încheiat creaţia, adică a închis, Şi-a terminat creaţia1.
1 Cf. Facerea 2,1-3.
227
atom de materie. Acest fapt îl cunoaştem chiar din cercetările ştiinţei1. Prin urmare, dacă Dumnezeu creează suflete noi, înseamnă că nu Şi-a încheiat creaţia, ci continuă să creeze.
Dar încă, dacă presupunem că Dumnezeu creează în mod separat fiecare suflet în parte, atunci nu se explică moştenirea păcatului strămoşesc. Aşadar, pentru care motiv fiecare suflet nou să poarte păcatul strămoşesc?… De vreme ce este nou, de ce să îl poarte? Aşadar, nici aici lucrurile nu pot fi puse în acord, astfel încât să putem concluziona că este posibil ca Dumnezeu să creeze sufletele separat.
Există, de asemenea, cazul în care o uniune de căsătorie nu este binecuvântată2 de Dumnezeu şi avem aşa-zişi copii nelegitimi (din afara căsătoriei). Dacă Dumnezeu creează şi dă suflet acestor copii, atunci El devine slujitorul oamenilor nelegitimi; adică El contribuie la facerea unor oameni noi, ai căror părinţi s-au mişcat în afara legii Lui. în acest caz însă, Dumnezeu devine slujitor al faptelor nelegiuite, al situaţiilor nelegiuite.
Deci vedeţi, copii, că toate acestea nu ne conduc la a accepta că Dumnezeu creează fiecare suflet în mod separat!
Atunci ce putem spune despre crearea unui nou suflet?
Există aşa-numita teorie a transplantării (traducianismul). Fiţi atenţi la acest punct! După cum poate ştiţi, există multe plante care nu se înmulţesc prin seminţe, ci prin
1 Indestructibilitatea materiei este definită de obicei ca o axiomă a ştiinţelor fizice în special a chimiei conform căreia nimic material nu începe de la zero şi nici nu se termină la zero. De fapt, axioma are o relaţie directă cu expresia „nimic [nu este] din nimic” ex nihilo nihil fit, care constituie una dintre axiomele pe care le-a formulat Parmenide, conform căreia nimic nu se naşte din nimic şi nimic nu duce la nimic. Ideea este legată de indestructibilitatea materiei, principiul conservării masei şi principiul conservării energiei. Conform formulării chimistului Antoine Lavoisier, nimic nu se creează, nimic nu se distruge, totul se transformă (Rien ne se cree, rien ne seperd, tout se transform). Cf. Isaia 66,22.
2 în sensul că acel cuplu nu a participat la Taina Căsătoriei (n.tr.).
228
butaşi. Adică îndoim o ramură a unei plante şi o cufundăm în pământ. Când prinde rădăcină, tăiem această ramură din planta-mamă şi avem o nouă plantă. Am putea spune că aceasta este teoria butăşitului sau a transplantării.
Însă în mod fundamental însufleţirea embrionului constituie o taină. Dar există câteva aluzii în Sfânta Scriptură pentru a susţine această teorie. După cum ştiţi, Dumnezeu a dat poruncă şi binecuvântare protopărinţilor: „creşteţi şi vă înmulţiţi”1. Adică?
Aşa cum spune Sfântul Athanasie cel Mare, „…deşi Adam a fost plăsmuit singur, întru acesta erau raţiunile succesiunii întregului neam”2. Ce înseamnă „întru acesta”? întru însuşi Adam erau raţiunile (oi layot) succesiunii, adică ale moştenirii, pentru a scoate noi urmaşi. Aşadar, raţiunile (oi loyoi) succesiunii erau întru acesta, în Adam, deoarece aşa se explică acel „creşteţi şi vă înmulţiţi”. Cui a spus Dumnezeu „înmulţiţi-vă”? A spus aceasta protopărinţilor. Aşadar, nu contribuie acum Dumnezeu la înmulţirea lor, ci oamenii înşişi. în omul însuşi este posibilitatea acestei înmulţiri a sufletelor, aşa cum este şi înmulţirea trupurilor.
Faptul că lucrurile stau aşa îl vedem şi dintr-un alt punct, în Epistola către Evrei citim următoarele: „Prin Avraam, a dat zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam, când l-a întâmpinat Melchisedec”3.
Poate că ştiţi despre războiul dus de Avraam pentru a alunga anumiţi regi care s-au oştit împotriva uniunii de cinci cetăţi a Sodomei, Gomorei şi a altora trei, ca să-l elibereze pe nepotul său Lot4.
1 Facerea 1, 28.
2 împotriva arienilor. Cuvântul al II-lea, EPE 11, 2, 350; vezi şi trad, de Pr. Dumitru Stăniloae, PSB 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 285.
3Evreii, 9-10.
4 Cf. Facerea 14,1-24.
229
După victoria pe care Avraam a repurtat-o împreună cu cei trei sute optsprezece „oameni ai săi de casă”, după ce a mers spre nord ca să-i alunge, se întoarce înapoi şi-l întâmpină Melchisedec. Melchisedec era rege al Salemului. Salemul este Ierusalimul, care exista atunci când Avraam a venit din Mesopotamia în Canaan, şi era cetate a iebuseilor.
Melchisedec, regele cetăţii Salemului, a ieşit să-l întâmpine. Şi atunci Melchisedec i-a oferit lui Avraam pâine şi vin, iar Avraam i-a oferit o zecime din prăzi lui Melchisedec. Prin urmare, Avraam a dat zeciuială, iar Melchisedec a primit o zecime din prăzi.
Dar fiţi atenţi! Psalmul 109 ne spune că Mesia nu va fi după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec1. în consecinţă, Melchisedec, în calitate de preot, rege şi proroc, este mai presus de Aaron, fratele lui Moise, care va veni mult mai târziu. Prin urmare, Aaron a dat zeciuială lui Melchisedec. Dar Aaron încă nu se născuse. Aaron trăieşte la cincişase sute de ani după Avraam… aşadar, el încă nu se născuse! Desigur, zice Apostolul Pavel, era în coapsele, în mijlocul strămoşului său, Avraam. Aşadar, atunci când Avraam a plătit zeciuială lui Melchisedec, a fost ca şi cum i-ar fi plătit-o Aaron.
însă, după cum se ştie, cele unsprezece seminţii îi plăteau lui Aaron zeciuială, aşadar leviţilor. Levi însă, acum Aaron, plăteşte zeciuială lui Melchisedec. Iar după cum spune Apostolul Pavel: „Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare”2. Nu poate cel mai mic să-l binecuvânteze pe cel mai mare, ci cel mai mare îl binecuvântează pe cel mai mic; nici cel mai mic să-l impoziteze pe cel mai mare, ci să fie impozitat de cel mai mare. Aşadar, dacă Avraam
1 Psalmii 109,4. Vezi şi Evrei 6, 10.
2 Evrei 7,7.
230
a dat zeciuială lui Melchisedec, Aaron, care avea preoţia, este mai jos decât Melchisedec. Şi întrucât Mesia este după rânduiala lui Melchisedec, prin urmare Iisus Hristos îi este superior lui Aaron.
Nu ştiu dacă aţi înţeles explicaţia. Nu voi insista foarte mult decât asupra acestui aspect. Unde se afla Aaron care este născut la mult timp după Melchisedec atunci când Avraam îi plătea zeciuială lui Melchisedec? Se afla în coapsele, în mijlocul înaintaşului său, al lui Avraam. Evreii socoteau faptul că sămânţa omului era undeva în zona rinichilor; acest lucru chiar nu are importanţă. în consecinţă, de vreme ce Aaron se afla în mijlocul înaintaşului său, al lui Avraam, a plătit şi zeciuială.
Deci Aaron se afla în coapsele înaintaşului său. Prin urmare, unde sunt oamenii? Toată această omenire care există aici, şi voi, şi eu, toţi aceia care au existat, care există şi vor exista, unde am fost? în coapsele lui Adam; aşadar, de acolo am ieşit. Cum aceste suflete, deşi sufletul este duh, cum poate fiecare suflet să aibă alcătuire, integralitate şi personalitate proprie, aceasta, copii, constituie realmente o taină!
însă, copii, timpul s-a scurs! întrucât, aşa cum vedeţi, există un mare interes în jurul acestor teme, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom continua duminica viitoare.
Duminică, 17 aprilie 1983
CATEHEZA A DOUĂZECI ŞI PATRA
Alcătuirea sufletului omenesc (II)
Continuăm, copii, analiza cu privire la sufletul omenesc, anume ce este sufletul. Am văzut data trecută faptul că Dumnezeu a insuflat, „a suflat în” faţa lui Adam. în realitate, prin faţă este înţeles sufletul; nu este ceea ce astăzi numim faţă şi este constituită din ochi, din nas, din gură şi celelalte. De aceea, foarte bine zice textul că a suflat în nările lui Adam, în orificiile nazale, ceea ce arată foarte frumos că într-adevăr faţă este sufletul, iar nu ceea ce vedem la exterior1. Sufletul se exprimă în mod cert prin tot trupul, se exprimă însă în mod special prin ceea ce numim faţă, înfăţişare. Dumnezeu a suflat, nu a luat din materia preexistentă.
Dar ce este sufletul?
Sfântul Grigorie al Nyssei zice: „Sufletul este fiinţă creată, fiinţă vie, mintală, fiind în trupul organic2 şi simţual puterea de viaţă şi receptivitatea simţurilor, până când firea primitoare a acestora va sta împreunată”3. Vom lua câteva puncte din ceea ce zice Sfântul Grigorie al Nyssei şi le vom analiza.
1 Cf. Cateheza 23. TEODOR AL MOPSUESTIEI, Fragmente la cartea Facerii, PG 66, 637A: „Iar prin aceea că a insuflat suflarea de viaţă, sufletul este înfăţişat”.
2 în sensul că trupul este un organism organizat (n.tr.).
3 Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Dialog despre suflet şi înviere, EPE 1, 46, p. 228.
232
Ce este sufletul? Sufletul, zice el, este o fiinţă, o existenţă . Nu este ceva care se cugetă, cu toate că se numeşte mintală (vocpâ), ci este o oarecare fiinţă. Această fiinţă a sufletului este creată, adică este zidită. Nu este nezidită; pentru că, dacă ar fi fost nezidită, ar fi fost însăşi Dumnezeirea. Şi, aşa cum v-am mai spus data trecută, atunci când Dumnezeu a suflat în Adam, nu înseamnă că a plecat ceva din El însuşi pentru a fi creat sufletul. Sufletul nu este o părticică din Dumnezeire, deoarece atunci fiecare suflet care ar păcătui ar fi fost Dumnezeirea care ar fi păcătuit, lucru care este o adevărată utopie.
Aşadar, sufletul, în afară de faptul că este o fiinţă creată, zidită, este şi o fiinţă vie, adică o fiinţă care are viaţă şi care dă viaţă. Un lucru este sufletul animalelor în acestea este doar viaţă şi alt lucru este sufletul oamenilor, care este mintal, el este alcătuit în mod special, şi în acelaşi timp dă şi trupului viaţă. De aceea zice cu multă exactitate în textul sfânt „şi a fost făcut omul cu suflet viu”1, suflet care va da viaţă trupului omenesc.
De asemenea, sufletul este mintal2, adică nu este material. Se află într-un trup, pe care îl foloseşte drept organ al său, şi dobândeşte percepţia lumii prin simţurile trupului. Acestea ne sunt spuse de către Sfântul Grigorie al Nyssei despre suflet.
Poate vă face impresie faptul că Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că sufletul are mădulare; am să vă explic însă. După cum trupul omenesc are mădulare, adică mâinile lui, picioarele lui, ochii lui, urechile lui şi aşa mai departe, întocmai şi sufletul are mădularele lui.
1 Facerea 2,7.
2 Gr. voepă (noera), care ţine de minte, adică de „elementul” cel mai profund al sufletului, care nu se reduce la raţiune (n.tr).
233
însă nu este vorba despre mădulare în acest caz, întrucât fiinţa sufletului este simplă, nu este una compusă, aşa cum este trupul, care este constituit din diferite elemente ce pot fi analizate şi, în consecinţă, pot fi desfăcute. De vreme ce este suflet, el este simplu, cum de are mădulare?
Este o expresie care doreşte să arate următoarele. Ascultaţi ceea ce zice Sfântul Macarie: „Aşa cum mădularele trupului, multe fiind, sunt numite [sunt socotite a fi] un singur om, în acelaşi fel şi mădularele sufletului sunt multe, aşadar: minte, conştiinţă, voinţă, cugete care acuză şi cugete care apără; toate însă sunt atribuite unui singur gând şi mădulare ale sufletului [sunt socotite a fi], iar sufletul unul este, omul cel dinlăuntru”1.
Cu alte cuvinte, numim simţirea, mintea, conştiinţa, voinţa, cugete care acuză şi cugete care apără-, însă toate acestea sunt atribuite unui singur gând şi sunt mădulare ale sufletului; însă sufletul este unul: omul lăuntric. Aşadar, sufletul este simplu. Aşa cum v-am spus data trecută, toate acestea sunt feţe ale unuia, simplului şi necompusului suflet.
Ceea ce noi observăm, copii, şi ne face o deosebită impresie, este faptul că există o relaţie specială între suflet şi trup! Este suficient să vă spun faptul că ea constituie un element al cercetării ştiinţifice, şi al Psihologiei, şi al Medicinei.
Nu trebuie să ne îndeletnicim doar cu sufletul sau doar cu trupul. Vom avea doar omul pe jumătate, dacă examinăm doar trupul său pe care trebuie să-l tămăduim; sau vom avea jumătate de om, dacă vom avea doar sufletul său pe care trebuie să-l tămăduim. Nu ar trebui ca medicul să vadă doar trupul celui bolnav, nici psihiatrul sau psihologul să vadă doar sufletul, ci omul întreg.
1 Sf. MACARIE EGIPTEANUL, Omilii duhovniceşti. Omilia 7, 8, PG 34,
528B.
234
Ceea ce creează problemele, care devin obiectul cercetării şi terapiei de către ştiinţa medicală, este relaţia acestor două: sufletul şi trupul. Atunci când avem o relaţie armonioasă, avem sănătate; însă, când avem o relaţie dizarmonică, atunci nu avem sănătate.
La un congres al medicineipersonalităţii, din oraşul Bossy din Elveţia (Collex-Bossy), s-au spus următoarele: anume că boala este ceva mai mult decât prezenţa unui microb; este dizarmonia dintre suflet şi trup. Aşa cum şi sănătatea este ceva mai mult decât absenţa unui microb: este armonia dintre suflet şi trup1.
Ascultaţi cum spune aceasta Sfântul Grigorie al Nyssei. Este foarte important, şi vă rog, insist, să fiţi foarte atenţi la acest aspect, dacă doriţi să aveţi totdeauna, aşa cum spunem de obicei, o sănătate psiho-somatică bună. Trebuie să fim cu luare-aminte! în trupul nostru subzistă stricăciunea acestei lumi; iar dacă se îmbolnăveşte, am putea dori măcar să se îmbolnăvească din pricina prezenţei unui microb. Sufletul să nu se îmbolnăvească: să fie sănătos şi să nu ne creeze probleme. Fiţi atenţi la acest aspect!
Aşadar, zice Sfântul Grigorie al Nyssei: „Căci nu este ţinut sufletul de către trup, ci acesta ţine trupul; nici nu se află în trup sufletul, precum într-un vas sau într-un burduf, ci mai degrabă trupul în acela”2. Aşadar, sufletul nu este
1 Medicina personalităţii care a fost propusă în jurul anului 1940 de medicul elveţian Paul Tournier (1898-1986) este, în esenţă, o nouă formă de medicină, i oferă a) cunoştinţe despre făptură umană şi b) abordarea şi tratarea personalităţii pacientului de la medic. Medicina personalităţii consideră omul ca fiind spiritual şi nu-şi epuizează interesul său la corp, din punctul de vedere al diagnosticului şi al terapiei, ci merge şi mai departe. Apoi, el cercetează caracterul pacientului, ce fel de persoană este, după cum a spus Hipocrate, şi, vindecând trupul, trece la restaurarea spirituală a pacientului, pentru a putea face faţă bolii acestuia.
2Sf. GRIGORIE AL NYSSEI, Despre suflet. Cuvântul I, PG45,217B.
235
cuprins în trup, ci acesta cuprinde trupul. Nici nu se află sufletul în trup ca într-un vas sau ca într-un burduf, ci, mai degrabă, trupul se află înlăuntrul sufletului1.
Aceasta este ceva ce probabil nu ne-am închipuit niciodată, deoarece de obicei noi spunem că sufletul este cuprins, este închis în trup. Nu; sufletul cuprinde trupul, iar nu trupul cuprinde sufletul! Sufletul conţine trupul, iar nu trupul conţine sufletul conţine să însemne că îl ţine, îl susţine. Sufletul ţine trupul, iar nu trupul sufletul.
Acesta este un punct extrem de însemnat. Aşadar, poate vedea cineva poziţia importantă a sufletului în om.
Să întreb acum: Unde este sufletul? Poate este în degetul meu? Dar, dacă îmi tai degetul, nu încetez să am propria conştiinţă de sine, personalitatea mea, eul meu, adică sufletul meu. Oare este în mâna mea? în piciorul meu? Nu cumva este în însăşi inima mea? Potrivit psihologiei ebraice, sufletul este în inimă. Însă aceasta este o imagine, este o expresie. Dacă, să presupunem, fac un transplant de inimă, oare îmi voi schimba personalitatea? Fără îndoială că nu! Au fost făcute transplanturi de inimă; nu cumva pacienţii şi-au schimbat personalitatea? Au primit cumva un alt suflet2? Nu!
1 Acest lucru este afirmat şi de Sfântul Vasile cel Mare: „Admiră pe meşter, pentru chipul minunat în care a legat puterea sufletului tău cu trupul, astfel încât sufletul să se întindă până la extremităţile trupului, făcând unitare mădularele cele mai deosebite ale trupului” (La cuvântul „Ia aminte de tine însuţi”PG 31, 216B, vezi şi traducere de Pr. D. Fecioru, în PSB 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 374), dar şi Sfântul Ioan Damaschin: „Iar sufletul este legat în întregime cu întreg trupul şi nu parte cu parte. Nu este cuprins de el, ci îl cuprinde…” (Expunerea exacta a credinţei ortodoxe, PG 94, 853A), spunând că trupul însufleţit seamănă cu fierul cuprins de foc. Aceasta se întâmplă pentru că firea cea netrupească „nu are formă, ca să fie circumscrisă în mod trupesc, şi nu este circumscrisă în chip trupesc, ci cu mintea (VOJJTY (PG94, 852A).
2 Raţionamentul părintelui Athanasie este corect: Aceşti pacienţi, în mod cert, nu au primit un alt suflet, însă trebuie menţionat şi faptul că există mărturii ale unor schimbări emoţionale ale persoanei care a suferit transplantatul, întrucât orice organ, chiar dacă nu conţine sufletul, primeşte pecetea sufletului omului de la care a fost prelevat, cu atât mai mult inima (n.tr)).
236
Şi noi acceptăm aceasta în mod convenţional şi spunem că sufletul se află în inimă. Însă aceasta constituie o anumită tehnică mai ales pentru rugăciunea minţi (sau a inimii, sau a lui Iisus)1. Nu voi insista aici mai mult, pentru că aceasta este o altă temă.
Aşa cum şi în Fizică, cândva acceptam faptul că electricitatea pornea de la polul pozitiv, de la plus, şi mergea la polul negativ, la minus. Acest fapt era unul convenţional; nu era real. După aceea, am descoperit în mod experimental faptul că electronii pleacă de la minus şi merg la plus.
Desigur că aceasta nu a împiedicat cu nimic lucrurile în ceea ce priveşte studiul electricităţii. V-aş spune, aşa, din proprie experienţă2, faptul că manualele tehnice mai noi aveau concepţia nouă, anume că de la minus mergem la plus,
1 Rugăciunea minţii şi a inimii, în acord cu Părinţii neptici (trezvitori), este concentrarea minţii în principal în inima noastră, şi fără să grăim cu gura, numai cu cuvântul lăuntric, să rostim această scurtă şi de-un-singur-gând rugăciune: Doamne, Iisuse Hristo ase, miluieşte-mă! Părinţii Bisericii, uneori, îi recomandă începătorului să recurgă la metoda tehnică de introducere a minţii în inimă. Astfel dând o poziţie corespunzătoare trupului său şi înclinându-şi capul spre piept, rosteşte cu mintea rugăciunea, inspirând în mod liniştit aerul, prin cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase (Fiul lui Dumnezeu), miluieşte-mă (pe mine, păcătosul!). Însă reaua utilizare a unei tehnici exterioare poate să vatăme sănătatea începătorului şi să-i tulbure echilibrul mintal; de aceea, este nevoie de un povăţuitor experimentat. Dacă nu există un astfel de povăţuitor, este mai bine ca începătorul să se limiteze la simpla rostire a Rugăciunii lui Iisus, fără să se intereseze deloc de ritmul respiraţiei sale sau de bătăile inimii sale. Pentru toţi învăţătorii isihasmului esenţial nu este controlul exterior al respiraţiei, ci chemarea lăuntrică şi tainică a numelui lui Iisus Hristos.
2 în tinereţe, părintele Athanasie a urmat cursurile şi laboratoarele de radiotehnică de la Centrul de studii Electronice Radio-Karayanni din Athena. După aceea, a studiat la recunoscuta de stat Şcoală Radiotehnică din Athena, de la care a luat diploma de radio-tehnician, în vreme ce, mai târziu, a luat de la aceeaşi şcoală şi diploma de radio-electrician.
237
iar manualele clasice de Fizică de la Universitate o aveau pe cea contrară. Încet-încet, acum s-au schimbat. Nu aveau însă cu nimic să împiedice studiul electricităţii.
Aşa şi aici. Faptul de a spune că sufletul este în inimă deoarece am dezvoltat o tehnică ce ne va ajuta la rugăciune sau la orice altceva, sau ceea ce zice Domnul, anume că din inimă ies gândurile viclene şi celelalte, şi celelalte1, nu ne păgubeşte cu nimic faptul de a spune că inima este sau nu este tronul, sediul sufletului.
Dar nu cumva sufletul este în creier?
Copii, sufletul este o taină; nu ştim unde se află! El susţine, conţine trupul, îl ţine, nu este conţinut de acesta. Iar unirea lor este uimitoare; o vom vedea puţin mai jos. Ceea ce are o deosebită însemnătate este faptul că între suflet şi trup există o relaţie şi o influenţare reciprocă.
Sfântul Vasile cel Mare zice următoarele: „Pe de-o parte sufletul primeşte viaţa de la suflet, iar sufletul primeşte durerea de la trup”2.
Să analizăm un pic acest lucru, mai simplu, prin exemple.
Dacă presupunem că sufletul meu este trist, adică mă preocupă ceva care este o chestiune pur duhovnicească, să zicem că am făcut un păcat, atunci cad în atimie3. Această atimie înrâureşte asupra sufletului meu; se poate să ajung să mă îmbolnăvesc, chiar să şi mor. Invers: dacă mă necăjeşte o boală în trup mă doare un dinte, mă doare capul, mă doare continuu -, aceasta înrâureşte sufletul şi mă face trist, fără dispoziţie. Aceasta arată că un factor influenţează pe celălalt factor.
1 Cf. Matei 15,19; Marcu 2,6; 7,21; Luca 2,35; 3,15 ş.a.
2La cuvântul „Ia aminte de tine însuţi”, EPE 6, 5,240; 10.
3 Atimia este o stare de mâhnire, dar şi de lipsă de voinţă de a întreprinde ceva. Această stare pătimaşă este analizată foarte bine de Sfântul Ioan Gură de Aur în renumitele sale scrisori către diaconiţa Olimpiada (n.tr).
238
Prin urmare, dacă păcătuiesc se poate să ajung să mă îmbolnăvesc? Da. Vă amintiţi de acel stih din Paraclis? „Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu…”1 Dar păcatul este în suflet; cum se îmbolnăveşte trupul? Se îmbolnăveşte întrucât există această influenţare reciprocă. Plecând grabnic de la acest punct, copii, aş vrea, din cele câte aţi ascultat despre suflet, să fiţi foarte atenţi la acest punct, la această nemijlocită înrâurire a sufletului şi a trupului!
Am ajuns să spunem că starea bună sau rea a trupului înrâureşte şi viaţa noastră duhovnicească. Să zicem că un om este cuprins de trândăvie. Trândăvia este o chestiune a sufletului, aşadar este un păcat. Lenevia este o problemă duhovnicească; sufletul are akedia, leneveşte. Totuşi, dacă cercetăm, se poate să găsim că pricina se află şi în însuşi trupul nostru.
Am citit în acest sens faptul că poate să lipsească ceva din trup; să lipsească cuprul, fierul sau vreo oarecare vitamină, să lipsească vreun alt element, pe care îl avem în interiorul trupului nostru în cantităţi mici, şi să provoace astfel de stări trupeşti, încât în cele din urmă omul să nu aibă poftă să facă nimic. Şi să zicem: „Bre, omule leneş… bre, leneşule… de ce nu lucrezi nimic?…”, şi să fie de vină lipsa unui oarecare element din organismul acelui om.
Numai, fiţi atenţi, să nu luaţi aceasta drept pretext şi să vă leneviţi vreodată, şi să spuneţi: „îmi lipseşte un oarecare element din organism!”… Să fiţi foarte atenţi la acest aspect! Deoarece de multe ori avem aceasta drept scuză ca să ne îndreptăţim vreo oarecare stare păcătoasă, că ceva este de vină pentru faptul că noi nu suntem răspunzători pentru ceea ce facem. Să aveţi în vedere faptul că oamenii cu voinţe
1 Vezi Megalinariile de la Paraclisul Mic al Maicii Domnului.
239
puternice au izbutit să biruiască cu totul astfel de stări. Ştiţi voi câţi oameni bolnavi au făcut fapte măreţe?
Pavel, apostolul neamurilor, marele Sfânt Pavel a fost bolnav, şi a străbătut în lung şi-n lat bazinul Mediteranei1, chiar dacă era împiedicat de anumite boli ale sale, care nu ştim exact ce au fost. Ne spune el însuşi cum îl ruga pe Domnul, o dată, şi de două, şi de trei ori, să-l izbăvească de ceea ce avea.
Domnul însă nu l-a izbăvit, ci i-a zis: „îţi este de ajuns harul pe care ţi l-am dat: pentru că puterea Mea se întregeşte şi se vădeşte desăvârşită în propria ta boală”2. „Şi aceasta, ca să nu spună oamenii că tu eşti omul cel mai înţelept, cel mai sănătos, cel mai oţelit şi din acest motiv ai izbutit să reuşeşti ceea ce ai reuşit… nu! Ci ca să se vădească harul Meu, care te-a întărit şi ai izbutit să săvârşesti lucruri mari şi minunate”.
Iar Apostolul Pavel rămâne bolnav! Pilda Apostolului Pavel, copii, să o avem în faţa ochilor noştri, pentru a ne aminti că putem să biruim stările, precum acestea care se datorează influenţelor reciproce dintre suflet şi trup!
Modul în care sufletul este unit cu trupul, copii, este o taină, aşa cum v-am spus mai înainte! Aşa cum taină este şi despărţirea sufletului de trup. Pentru că nu cunoaştem în ce mod se poate despărţi unul de celălalt. Este o taină! Stă şi Sfântul Ioan Damaschin în faţa acestei taine, şi se minunează, şi este nedumerit, şi teologhiseşte, şi spune: „Cum este cu putinţă să se întâmple aceasta?”3 Se află întru neştiinţă; nu cunoaşte cum. Este cu adevărat o taină. Am putea spune că, din vremea când a intrat păcatul în viaţa oamenilor, a protopărinţilor, de atunci a pătruns şi moartea.
1 Părintele Athanasie se referă la bogata activitate misionară a Apostolului Pavel, cu cele patru călătorii misionare ale sale din lumea idolatră.
2 Cf. II Corinteni 12,7-9.
3 Cf. Slujba înmormântării. „O, minune! Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea?”
240
Vă aduc la cunoştinţă că despre păcat, dar şi despre alte elemente, precum hainele de piele, mâncarea rodului pomului cunoştinţei, Raiul şi celelalte, vom discuta anul viitor, dacă vom trăi până atunci, şi suntem sănătoşi, şi vrea Dumnezeu. Vă spun de-acum despre acestea ca să vă stârnesc interesul, pentru că realmente există un mare interes, după cum aţi văzut şi din temele de anul acesta.
Aşadar, din vremea când a intrat păcatul în om, a intrat şi moartea. Avem de-acum despărţirea sufletului de trup. Şi aşa cum grăieşte Sfânta Scriptură, „este lăsat oamenilor să moară o singură dată”1, oamenilor le este dat să moară doar o singură dată.
Copii, voi ştiţi că toţi vom muri? Fiţi atenţi: vom muri toţi, fără excepţie!… Ca să fiu foarte exact, nu va muri doar generaţia acelor oameni care vor trăi când va veni a doua oară Hristos în lume. Aceia nu vor muri, ci vor fi schimbaţi, aşa cum ne spune Apostolul Pavel; aceştia vor fi schimbaţi de la stricăciune la nestricăciune şi de la caracterul muritor al existenţei lor la nemurire2. Însă, de vreme ce încă nu a venit Hristos şi de vreme ce noi creştem şi îmbătrânim, fără îndoială că vom muri. Acest lucru să nu-l pierdem din vedere.
Ce înseamnă că noi vom muri? înseamnă că sufletul meu se va despărţi de trup. Iar sufletul unde se va găsi? Unde va merge?
Spunem că sufletul este nemuritor, iar trupul este muritor. însă această expresie nu este corectă. Moartea pur şi simplu desparte sufletul de trup. Şi, întrucât trupul este compus, se desface în părţile din care este constituit; sufletul însă, întrucât nu este compus, ci simplu şi nu se desface, este nemuritor.
1 Evrei 9,27.
2Cf. I Corinteni 15,51-55; I Tesaloniceni 4,13-17.
241
însă sufletul merge în locul său casnic. Care este acest loc casnic al său? Este Hadesul1, copii! Hadesul, după prima venire a lui Hristos, are două cămări; sufletele credincioase merg în cămara care se numeşte Rai, Paradis.
Atunci când Hristos a mers în Hades (Şeol), a luat sufletele drepţilor Vechiului Testament, precum şi al tâlharului, şi atunci o parte a Hadesului s-a transformat în Paradis. Desigur, acesta nu este vechiul Paradis, cu pomi şi celelalte, nu este Paradisul material; ci este inteligibil, înţeles cu mintea; acolo sunt lumina lui Dumnezeu, lucrarea nezidită a lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu. Iar sufletele se desfată în parte de această slavă nezidită; doar în parte2.
Cealaltă parte a Hadesului (Şeolului) a rămas aşa cum a fost şi mai înainte, este întunecată şi constituie pregustarea iadului.
Atunci când Hristos va veni a doua oară, sufletele vor pleca din Paradis şi din Hades, se vor deşerta Hadesul şi Paradisul, şi ne vom reuni cu trupurile noastre cele nestricăcioase, acelea pe care le vom fi lăsat în mormânt, chiar dacă s-au
1 Hades, Şeol, locuinţa morţilor, acesta însă nu este iadul! Iadul va primi ipostas abia după Judecata Universală; aşa cum împărăţia lui Dumnezeu nu este Raiul, ci împreună-vieţuirea omului cu Hristos tot după Judecata Universală (n.tr.).
2 Sfântul Athanasie cel Mare ne spune faptul că drepţii după moartea lor gustă o desfătare în parte, în vreme ce păcătoşii gustă o pedeapsă în parte. „Aşadar, ce? Au primit cei drepţi bunătăţile, iar păcătoşii au primit pedeapsa? Nicidecum. Totuşi, această bucurie este stăpânită de sufletele sfinţilor; şi este aceasta o desfătare în parte (parţială), ca şi întristarea, pe care o au păcătoşii, care este o pedeapsă în parte (parţială)”(PG28,609, 20-25, întrebarea 20). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind pasajul „pentru ca să nu ia fără de noi desăvârşirea (Evrei 11, 39-40), susţine faptul că drepţii, care s-au mutat în cealaltă viaţă, nu au încă desfătarea bunătăţilor vieţii veşnice, pentru că ne aşteaptă pe noi. „Aceştia au luat-o mai înainte în ceea ce priveşte luptele, dar nu au luat-o mai înainte în ceea ce priveşte cununile; pe aceia nu i-a nedreptăţit, ci ne-a cinstit pe noi, dar şi aceia îi aşteaptă pe fraţi” (Tâlcuire la Epistola către Evrei, Cuvântul 26, EPE 93,25,242).
242
făcut praf, chiar dacă au fost arse sau au fost mâncate de peşti sau de fiarele pământului, sau orice altceva s-ar fi făcut cu ele. Le va învia Hristos. Dumnezeu este puternic să facă aceasta!
Şi atunci trupurile acelea vechi nu le va mai guverna nici o lege biologică, ci numai Sfântul Duh, de aceea se şi numesc trupuri duhovniceşti. Să vă amintiţi de acest aspect, de aceea se numesc duhovniceşti-, nu întrucât vor fi imateriale, ci întrucât vor fi conduse de Sfântul Duh. Nu vor mai fi conduse de legile biologice, ca acum, când ca să trăiesc trebuie să mănânc, sau pentru a mă înmulţi trebuie să mă căsătoresc, şi aşa mai departe. Aşadar, atunci sufletul se va reuni cu vechiul său trup, va fi judecat omul întreg, cu trupul său şi cu sufletul său, şi atunci pe de-o parte cel credincios, cu sufletul şi cu trupul, va intra în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe de altă parte cel necredincios, cu sufletul şi cu trupul, va fi judecat şi va intra în iadul cel veşnic.
Acesta este parcursul sufletului nostru, copii, adică viitorul sufletului nostru, după despărţirea lui de trup! însă această stare este una temporară, pentru că se va reuni iarăşi cu vechiul său trup, odată cu învierea morţilor.
V-am spus mai înainte că sufletul este nemuritor. Da, dar nu este prin firea lui nemuritor! Aici vă rog să fiţi cu luare-aminte la un anumit aspect, pentru că de multe ori se creează o anumită răstălmăcire.
Sufletul este creatură, zidire, Şi, de vreme ce este creatură, nu este cu putinţă să fie nemuritor; el este muritor. Orice lucru care are început are şi sfârşit. Dar ce se întâmplă aici?
Sufletul spunem că este nemuritor, nu prin firea fiinţei sale, ci întrucât aceasta este voia lui Dumnezeu, ca el să fie nemuritor. Aşadar, sufletul nu este de la sine însuşi, propriu-zis, nemuritor; Dumnezeu voieşte să fie nemuritor, şi el rămâne nemuritor. Dacă Dumnezeu zice: „nu voiesc ca
243
sufletul să fie nemuritor”, atunci acesta va deveni muritor, încă, dacă Dumnezeu va zice „voiesc ca sufletul să se facă nimic”, atunci acesta se va întoarce în nimic, în cele ce nu sunt. Numai Dumnezeu, vă spuneam mai demult, când discutam temele cosmologice, numai Dumnezeu are relaţie cu nimicul1. Ceea ce este cu adevărat tragic pentru omul păcătos ştiţi ce este? Faptul că nu se poate desfiinţa pe sine însuşi! Oricât de mult şi-ar dori, oricât de mult ar tânji să moară şi să nu mai existe iarăşi…
Există o poezie dintre multele foarte frumoase ale lui Zaharia Papantoniou care zice: „Văzut-am apusuri şi răsărituri de soare, i-am salutat pe lucrătorii pământului, pe oamenii săraci… Nu-mi mai rămâne nici o nădejde, nici nu cer ceva, nu voiesc de-acum aş vrea să o sfârşesc2.
Sărace Papantoniou!… Eşti un poet talentat, scrii frumos… Dar, sărmane Papantoniou oricât de mult ţi-ai dori să te desfiinţezi pe tine însuţi, nu vei putea! Aceasta este drama celor păcătoşi… dar şi a demonilor; şi demonii şi-ar dori să devină nimic. De aceea, şi prinde basmul hiliaştilor (milenariştilor), care susţin că păcătoşii vor fi întrebaţi de către Hristos dacă doresc să rămână în existenţă sau nu! Acestea sunt basme. Hristos tot ceea ce a adus în existenţă nu va întoarce în nimic, în nefiinţă3. Din acest motiv se şi chinuie omul, atunci când se îndepărtează de Ziditorul său. V-am spus, aceasta este osândirea oamenilor păcătoşi4.
1 Cf. Cateheze la cartea Facerii, vol. I, Cateheza a doua.
2 „Rugăciunea celui smerit”, Dumnezeieştile Daruri Poezii, Ed. Dimitrakos, Athena, 1931 Cf. Cateheza a treisprezecea, nota 35.
3 Cf Isaia 66,22.
4 Este demn de admirat jocul de cuvinte al Sfântului Iustin Popovici despre ateii care L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, în cartea sa Omul şi Dumnezeu-omul (Ed. Astir, Athena, 1969, p. 40): „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu însă, prin învierea Sa, îi condamnă pe oameni la nemurire”!
244
Aşadar, nemuritor este numai Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Timotei, zice: „Cel ce singur Dumnezeu, se înţelege are nemurire”1.
în una dintre catehezele sale, Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că sufletul este nemuritor, „prin Dumnezeu făcându-se nemuritor”2. Adică, întrucât Dumnezeu voieşte ca sufletul să devină nemuritor, de aceea şi este nemuritor3.
Dar, atunci când sufletul pleacă, unde se duce? V-am spus acest lucru. Cu toate acestea, aceasta ne spune Hristos, ne-o descoperă Sfânta Scriptură. Există însă şi diverse teorii care ne spun ce se întâmplă cu omul atunci când moare. Aş vrea să le cunoaşteţi, pentru că ele circulă şi ca să puteţi să le verificaţi. Acestea se numesc teorii pentru că nimeni nu a mers să vadă şi să se întoarcă, ca să cunoaştem despre ce este vorba, decât numai ceea ce ne descoperă Dumnezeu.
Prima teorie este aceea care acceptă faptul că sufletul moare împreună cu trupul, iar aceştia sunt aşa-numiţii tnitopsihici4. Drept pentru care, a murit trupul, a murit şi sufletul, s-a
1 ITimotei 6,16.
2 Cateheze către cei ce au să se lumineze, IV, 18: „Cunoaşte că sufletul este liber, este opera cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, după chipul Făcătorului. Este nemuritor datorită lui Dumnezeu, Care l-a făcut nemuritor”, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 59.
3 Pentru Părinţii Bisericii, nemurirea sufletului nu este o însuşire naturală, ce ţine de firea sufletului, aşa cum susţineau filosofii greci (PLATON, Timeu, 42 cd, Phaidon, 80b-8 Ic), ci o harismă pe care o dă Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează faptul că nemurirea sufletului i-a fost dăruită de Dumnezeu omului, întrucât El a dorit ca făptura Sa să rămână nemuritoare pentru totdeauna (Omilii la Facere, PG 53, 177: „fiinţa sufletului de Acesta a fost dăruită, voind El ca să fie şi nemuritoare pentru totdeauna”). Sfântul Irineu al Lyonului acceptă faptul că sufletul este prin fire muritor, însă prin harul lui Dumnezeu este făcut să fie nemuritor (înfruntarea şi răsturnarea gnozei cu nume mincinos, PG 7, 325). Iar părintele Ioannis Romanidis a vorbit despre „nemurirea după har” a sufletului (Cf Pr. Gheorghios METALLINOS, Corespondenţa dintre pr. Ioannis S. Romanidis prof. P.N. Trempelas, Armos, 2009, pp. 224,239-246).
4 Cuvânt compus din „moarte” şi „suflet” (n.tr.).
245
terminat totul! De pildă, soba are lemne; s-au ars lemnele, s-a stins focul. Dacă, să presupunem că focul este sufletul, s-au ars lemnele, s-au făcut cenuşă, s-a stins focul. A murit trupul, a murit şi sufletul. Aceştia se numesc tnitopsihici1.
O altă teorie acceptă faptul că pe de-o parte sufletul este nemuritor, însă după despărţirea lui de trup cade într-un fel de letargie, într-un fel de somn; sufletele, după moartea trupului, dorm! Şi această teorie e necesar să vă spun că nu este corectă. Nici prima teorie, în mod cert nici cea de-a doua teorie nu sunt corecte. Nu este corectă cea de-a doua teorie, deoarece sufletul are o deplină conştiinţă a propriului sine şi cunoaşte mai bine tot ceea ce a fost împreună cu trupul aici pe pământ.
Despre faptul că sufletul trăieşte şi are o deplină conştiinţă a propriului sine, ascultaţi, vă rog, câteva argumente din Sfânta Scriptură!
Atunci când saducheii L-au provocat pe Domnul pe tema învierii morţilor, ştiţi ce pasaj a luat Acela din Sfânta Scriptură, din Ieşirea, ca să le dovedească faptul că, deşi oamenii mor, sufletul lor trăieşte? El a luat următorul exemplu:
Când Moisi se afla în faţa rugului aprins care ardea, dar nu se mistuia, atunci a auzit glasul lui Dumnezeu care îi grăia: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”2. Domnul
1 Democrit (sec. al V-lea-al IV-lea î.Hr.) şi Epicur (sec. al Iv-lea-al III-lea î.Hr.) propovăduiau faptul că sufletul „este stricăcios, împreună-stricăcios [fiind] cu trupul” (Pseudo-Plutarh, Despre dogmele îndrăgite ale filosofilor naturalişti, 899c), anume că sufletul moare împreună cu trupul. De aici înainte, această învăţătură a fost adoptată în secolul al III-lea d.Hr. de către tnitopsihici, o erezie arabă care a înfăţişat inovaţii în lucrurile învăţăturilor Creştinismului (Cf EUSEBIU AL CEZAREEI, Istoria Bisericească, cartea a VI-a, cap. 37, PG 20, 597B). Urmaşii spirituali ai acestora sunt astăzi o seamă de eretici, precum Adventiştii de ziua a şaptea, Martorii lui Iehova ş.a.
2 Ieşirea 3,6.
246
acum, Iisus Hristos, ia acest eveniment drept argument şi zice: „Dacă Dumnezeu i-a grăit lui Moisi că El este Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor. Cum dar Dumnezeu S-ar fi numit Dumnezeul lui Avraam, dacă Avraam nu ar fi existat?”1 Cu alte cuvinte, cum putem spune că noi suntem deţinătorii unei case, care a ars, a fost distrusă, care deja nu mai există? Pentru ca Dumnezeu să spună că El este Domnul şi Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, recurge la faptul de a spune că aceşti trei patriarhi există, sunt vii, chiar dacă au murit. Acesta este un argument.
Amintiţi-vă încă ceva. La Schimbarea la Faţă a lui Hristos s-a arătat prorocul Ilie, care activase în epoca împăratului Ahab, cu aproximativ o mie de ani înainte de Hristos, dar care nu cunoscuse moartea aceasta este iarăşi o altă temă mare… fiind înaintemergătorul învierii trupurilor. S-a arătat, de asemenea, şi Moisi, care trăise cu o mie cinci sute de ani înainte de Hristos. Aceasta arată faptul că sufletele au simţire, au o conştiinţă deplină, nu se află într-o stare de letargie după moarte.
Aş mai vrea să vă amintesc şi de acel dialog din parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Bogatul din parabolă îi vede pe Avraam şi pe Lazăr în Rai şi zice: „Te rog, părinte Avraam, trimite-l pe Lazăr în casa tatălui meu adică să învieze pentru că am cinci fraţi, care… să nu vină şi aceia în acest loc de chin şi să fie chinuiţi precum sunt şi eu”. Iar Avraam îi răspunde: „Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele…” şi celelalte2. Prin urmare, există un dialog între suflete! Prin urmare, acestea pot să-şi amintească sau pot să recunoască persoane!
1 Cf. Matei 22,31-32; Marcu 12,26-27.
2 Cf. Luca 16,19-31.
247
Aşadar, sufletele au o deplină simţire şi o deplină memorie a lucrurilor. Ceea ce astăzi nu ne amintim datorită faptului că creierul s-a distrus sau a îmbătrânit, sufletul eliberat atunci de organul său, creierul, poate să-şi amintească în integralitate, toate. Aceasta este memoria… înfricoşătoarea memorie… atunci când vom voi să uităm, însă… în această lume putem să uităm; dincolo însă nu vom putea să uităm1!
Amintiţi-vă şi de tâlharul de pe cruce, căruia Domnul i-a zis „astăzi vei fi cu Mine în Rai”2. Ca să-i spună aceasta, înseamnă că sufletul tâlharului nici într-o stare de letargie nu va cădea, nici nu va muri.
Există şi o a treia teorie, aceea a reîncarnării. Este o teorie iraţională, despre care v-am mai vorbit şi cu altă ocazie, care susţine că sufletul merge din trup în trup ca să devină mai bun3! Care este scopul, vă rog, dacă merge şi în trupuri de animale, şi în trupuri de plante? Dar animalul nu
1 mulţi oameni, atunci când sunt grav bolnavi sau se află aproape de moarte, trăiesc aşa-numitele experienţe de după moarte, având o deplină conştiinţă a evenimentelor. Atunci când revin la starea de dinainte, ei menţionează faptul că s-au desprins de trupul lor şi puteau să se vadă de la înălţime pe ei înşişi, în vreme ce ei puteau să-şi readucă în memorie ceea ce li se întâmplase în împrejurarea concretă sau chiar şi atunci când mureau. Unii dintre ei au şi o retrospecţie asupra vieţii lor, iar la un moment dat o vedere panoramică a celor ce le făcuseră, din timpul copilăriei lor şi până în acel moment. în aceste experienţe există şi un paradox ştiinţific. Din cercetările care au fost făcute, cunoaştem faptul că, atunci când creierul pătimeşte o traumă, prima pierdere este cea a memoriei; bolnavii îşi pierd memoria înainte şi după. însă, în mod paradoxal, în intervalul dintre, acolo unde trăiesc experienţele lor de după moarte, memoria lor este foarte limpede şi este păstrată pentru tot restul vieţii lor. Aşadar, se pare că există o perioadă de creştere a conştientizării, un mod aparent, în care creierul, deşi se află în afara funcţionării sau este în chip excepţional distrus, conştiinţa rămâne crescută, amintirile sunt înregistrate. Aceasta însă se opune înţelegerii noastre ştiinţifice contemporane şi ne forţează să reconsiderăm opiniile noastre în legătură cu influenţele reciproce dintre creier şi minte, dintre trup şi suflet.
2 Luca 23,43.
3 Cf. Cateheza a 22-a.
248
are conştiinţă, nu are un eu cum ar fi vreodată cu putinţă ca sufletul să se îmbunătăţească şi să devină mai virtuos, atunci când va intra într-o găină, într-un măgar sau într-o capră?… Să mă iertaţi că vă spun toate acestea astfel… dar este de tot râsul ca cineva să afirme toate aceste nerozii! Dar a revenit, şi este la modă acum această teorie a reîncarnării.
Toate aceste teorii pe care le-am menţionat, copii, încearcă să explice ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte!
Aş mai vrea să vă spun faptul că sufletul nu poartă cu sine nici un păcat în afară de păcatul strămoşesc.
Vă amintiţi de acel om din Evanghelie care s-a născut orb, iar ucenicii lui Hristos au întrebat: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Iar Domnul a răspuns: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el”. în acea vreme credeau evreii, şi în mod special fariseii, că, dacă părinţii păcătuiau, copilul se va naşte nu doar orb, sau surd, sau oricum altcumva, dar şi păcătos. De aceea, atunci când fariseii l-au interogat pe orbul tămăduit, i-au spus: „Tu în păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?! Şi toate acestea pentru că s-a născut orb! Omul, însă, nu se naşte păcătos; el are doar păcatul strămoşesc. Orice fel de păcat se săvârşeşte numai prin propria sa voie, prin libera sa alegere. Omul păcătuieşte el singur, pentru că voieşte să păcătuiască.
De asemenea, nu există suflet feminin şi suflet masculin. Şi sufletul bărbatului, şi sufletul femeii sunt la fel; nu există deosebiri.
Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Sufletul este nemuritor. Toate sufletele, şi ale bărbaţilor, şi ale femeilor, sunt la fel; numai mădularele corpului sunt deosebite. Nu există suflete care prin fire păcătuiesc, şi alte suflete care prin fire
1 Cf. Ioan 9,1-34.
249
săvârşesc cele drepte, ci toate se săvârşesc prin liberul arbitru, deoarece fiinţa sufletelor este aceeaşi în toate”1. Toate sufletele, şi ale bărbaţilor, şi ale femeilor, sunt la fel; numai mădularele trupului sunt diferite.
Poate că îmi veţi spune că există o psihologie feminină şi o psihologie masculină. Nu am vreme să analizez foarte mult chestiunea. Însă trupul, analog cu alcătuirea lui, dacă este bărbat sau femeie, înrâureşte şi sufletul, ca să se manifeste ceea ce numim psihologia feminină sau masculină; sau cum afirmă un psiholog mai nou, animus şi anima, ca şi cum am spune suflet şi „sufletâ”.. de la cuvintele latine: animus şi anima. Dar aceasta este doar o teorie2.
În realitate, sufletul este unul singur; caracteristicile trupului, într-un anume fel, colorează sufletul, sau, mai exact, comportamentul său. Între altele, sufletul şi al bărbatului, şi al femeii este unul singur. Acest punct este foarte important.
Aş mai vrea să vă spun, copii, faptul că sufletul are o extraordinar de mare valoare! Şi omul întreg are o foarte mare valoare. Domnul Hristos nu a stat să dovedească dacă există sau nu există suflet; El ne-a vorbit despre valoarea lui. A spus: „Căci ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă, dacă va fi păgubit de sufletul său?”3 Aceasta arată faptul
1 Cateheze către cei ce au să se lumineze, IV, 20, EPE 124, 1, 152; vezi şi traducere de Pr. D. Fecioru Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 60.
2 întemeietorul psihologiei analitice a fost psihologul şi medicul elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961). De un interes special se bucură studiul său cu privire la psihologia bărbaţilor şi a femeilor. C.G. Jung menţionează diferenţierea inconştientului masculin de cel feminin, susţinând că în inconştientul feminin există un element masculin, pe care l-a numit animus din latinescul animus-suflet), care este personificat în vise sub formă masculină. în mod corespunzător, în inconştientul masculin există anima
care se reflectă printr-o imagine feminină. în cele din urmă, el consideră că atracţia erotică dintre bărbat şi femeie survine ca urmare a atracţiei reciproce a perechilor contrariilor, animus şi anima.
2 Marcu 8,36-37.
250
că sufletul este nepreţuit. întregul univers nu valorează atât cât valorează un suflet de om! Pentru însuşi sufletul omenesc, pentru însăşi persoana omenească mai exact, pentru însăşi existenţa omenească, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Aceasta este o temă uriaşă şi de necuprins cu mintea.
Sfântul Apostol Pavel zice, dar şi Părinţii Bisericii: „Cum de sminteşti un alt om, pentru care a murit Hristos?… Cum de faci un alt om să păcătuiască, pentru care S-a răstignit Hristos?”1 Aşadar, sufletul omenesc are o mare valoare.
Noi avem o foarte mare valoare, copii, avem cu adevărat o comoară! Problema este însă să o punem în valoare.
Ştiţi, atunci când scoatem dintr-o mină diamante, desigur că acestea sunt diamante, desigur că au valoare, diamantele au o foarte mare valoare, dar numai atunci vor putea străluci, când aceste diamante le vom şlefui, le vom face feţe, şi în acest fel vor putea să reflecte lumina, şi astfel să descompună culorile curcubeului. Cu alte cuvinte, şi sufletul este o comoară, este un diamant; trebuie însă să fie cultivat, să fie educat, este nevoie de o instruire a sufletului. De aceea, noi trebuie să facem totul pentru a avea o corectă instrucţie a sufletului. şi care este corecta instrucţie a sufletului? Sunt,
virtuţile, credinţa, nădejdea şi dragostea… este întreaga lege evanghelică, care face sufletul frumos, îl face graţios (plin de har). Ce înseamnă graţios (plin de har)? înseamnă că are harul lui Dumnezeu!
Poetul antic Menandru spunea: „Cât de graţios este omul, atunci când este om”2…
Aşadar, atunci când sufletul a devenit frumos, când a fost cultivat, atunci el este om.
1 Cf. 1 Corinteni 8,11-13; Romani 14,16; II Corinteni 11, 29 ş.a.
2„Cât de graţios este omul, atunci când este om!” (Comicorum Atticorum fragmenta, 484, vol. 3, ediţia Teubner, Leipzig, 1888).
251
Ceea ce astăzi numim psihagogia1 nu este nimic altceva decât instruirea sufletului. Nu ştiu însă cum de au decăzut astfel lucrurile, încât să distrugem, să umblăm prin mocirlă şi să ne călcăm în picioare sufletul, prin ceea ce astăzi numim psihagogia (în sensul de distracţie). Orice altceva este înţeles decât ceea ce-i spune numele ei psihagogia (în sensul de distracţie).
Sfântul Ioan Gură de Aur, în una dintre omiliile sale, zice: „Nimic decât sufletul nu-ţi este mai propriu (mai apropiat)”2, nimic nu este mai aproape de tine, mai propriu decât sufletul tău. Şi într-o altă omilie a sa, iarăşi, zice: „Căci în adevăr, de unde cunoaştem noi că avem suflet?” „Deci, de unde pot eu să ştiu că tu ai suflet de om, când azvârli cu picioarele ca măgarii, când eşti răutăcios precum cămila, când muşti ca urşii, când răpeşti ca lupii, când furi ca vulpile, când eşti veninos şi viclean ca şarpele, când eşti neruşinat ca câinele?”
În vreme ce mai sus se întreabă: „Deci, de unde pot eu să ştiu că tu ai suflet de om?”.. „Din aceea că mergi pe cale? Dar pe cale merg şi animalele necuvântătoare. Din aceea că mănânci, şi bei, şi dormi? Dar aceasta o fac şi fiarele sălbatice”3.
1 La început termenul psihagogia (care în limba neogreacă de astăzi a ajuns să însemne: distracţie, divertisment, amuzament, recreere, şi care este un cuvânt compus, format din psihe-suflet şi agoge-instrucţie, educaţie, este un exemplu de depreciere semantică a unor cuvinte odinioară extrem de semnificative, n.tr) descria practicile de rechemare a morţilor în actul de ghicire prin invocarea sufletelor morţilor (necromanţia), cu scopul de a cunoaşte viitorul. Practica (necromanţiei) consta în ascensiunea sufletului din Hades, cu respectarea unui anumit ritual (Cf. Odisseea, cântul 30, versurile 10-605), cunoscut drept Nekvia. Odată cu trecerea timpului, în special în perioada Imperiului Roman, necromanţia, care era exercitată de către specialişti necromanţi sau psihagogi, a cunoscut o deosebită înflorire (Cf. Lexiconul Souda).
2 Omilii la Evanghelia după Matei, Omilia 35, EPE10,38, 502.
3 Omilii la II Corinteni, Omilia a VI-a, EPE 19, 81,188.
252
Ştiţi voi din ce înţelegem că cineva este om? Din măreţia virtuţilor sale!
Copii, pe acest suflet pe care ni l-a dat Ziditorul nostru, Iisus Hristos, avem datoria de a-l şlefui, de a-l face să strălucească, avem datoria de a-l curăţi, de a-l îngriji, de a-l creşte în virtuţi, de a-l îmbogăţi! Dacă doriţi, vă pot spune şi aceasta… doar pe acest suflet împodobit îl vom lua cu noi! Din tot ceea ce ne înconjoară în această lume, nimic nu vom lua cu noi, nimic… nici bogăţia, nici artele, nici preţuirea şi dragostea oamenilor, nici demnităţile… Nu vom lua nimic, decât numai acest suflet, acest suflet propriu (apropiat), sufletul nostru, pe care îl vom fi cultivat aşa cum Hristos voieşte.
Dacă vă întrebaţi ce este Evanghelia, dacă întrebaţi ce este Creştinismul, v-aş răspunde că este acel manual care ne spune cum să ne pregătim sufletul, cum să ne facem sufletul foarte frumos, astfel încât să-l înfăţişăm Ziditorului său aşa cum Acela ar vrea să fie cu adevărat. De aceea şi este înfăţişat sufletul ca mireasă1, iar Hristos, ca Mire.
Foarte frumos se încheie cartea Apocalipsei, cu un dialog. Zice Iisus Hristos: „Iată, vin degrabă”. Mireasa (sufletul fiecărui credincios, dar şi Biserica) şi Duhul (Sfântul Duh Care rămâne în fiecare suflet, dar şi în Biserică) răspund: „Vino”, hai, vino, Doamne Iisuse, Tu Care eşti Mirele meu! Şi atunci Domnul, Mirele, grăieşte iarăşi: „Da, vin degrabă”. Şi iarăşi mireasa şi Duhul răspund: „Amin! Da, vino, Doamne Iisuse!”2
Prin acest Amin, copii, încheiem şi noi catehezele noastre de anul acesta! Mă rog ca Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Duminică, 24 aprilie 1983
1 Sufletul, în limba greacă, în care avem şi originalul Scripturii, este de genul feminin, de aceea îl şi avem înfăţişat ca mireasă.
2Apocalipsa 22,12-20.
Cuprins
În loc de prolog 7
Cuvânt înainte 9
XIII. Voia lui Dumnezeu pentru crearea omului. Specificaţii generale cu privire la zidirea omului 15
XIV. Dumnezeu este creatorul omului întreg. Dumnezeu este creatorul, omul este creatura. Noţiunea de om 37
XV. Crearea celor douăsexe. Caracterul „după asemănarea” din om. Noţiunea de om 59
XVI. Caracterul „după chipul” din om. Structura hristologică a omului: omul este raţional (cuvântător) şi creator 79
XVII. După chipul lui Dumnezeu în om. Structura hristologică a omului: omul este suveran, liber, responsabil pentru creaţie, este constituit din trup şi suflet, este şi persoană, şi fire 101
XVIII. După chipul lui Dumnezeu în om. Destinaţia hristologică a omului. Cele trei moduri de comuniune şi de unire ale lui Dumnezeu 119
XIX. Destinaţia hristologică a omului. Conţinutul îndumnezeirii. Factori ai dezorientării faţă de îndumnezeire: a) răul şi păcatul 139
XX. Factori ai dezorientării faţă de îndumnezeire: b) concepţia ciclică a istoriei 157
XXI Factori ai dezorientării faţă de îndumnezeire: c) autonomia. Alcătuirea trupului omenesc (I) 177
XXII. Alcătuirea trupului omenesc (II) 195
XXIII. Alcătuirea sufletului omenesc (I). Teorii despre facerea sufletului 213
XXIV. Alcătuirea sufletului omenesc (II). 231
Comenzi: www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.1000; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
„86303
460994
www.sophia.ro
ISBN 978-630-346-099-4
Problematica abordată în acest volum de părintele arhimandrit Athanasie Mytilineos este extrem de interesantă şi actuală: omul, trupul său, sufletul, chipul lui Dumnezeu. La baza înţelegerii textului biblic se află gândirea insuflată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi, părintele dovedindu-se un remarcabil cunoscător al scrierilor patristice, din care se inspiră constant şi la care face neîncetat referire.
„Prin ce se face cunoscută adevărata valoare a omului? Prin măreţia virtuţilor sale!
Sufletul pe care ni l-a dat Ziditorul nostru, Iisus Hristos, avem datoria de a-l şlefui, de a-lface să strălucească, de a-l curăţi, de a-l îngriji, de a-l creşte în virtuţi, de a-l îmbogăţi! Căci, din tot ce ne înconjoară în această lume, nimic nu vom lua cu noi, nimic… nici bogăţia, nici artele, nici preţuirea şi dragostea oamenilor, nici demnităţile… doar acest suflet îl vom lua cu noi: de aceea suntem datori să-l împodobim şi să-l înfrumuseţăm prin virtuţi!
Dacă m-aţi întreba ce este Evanghelia, ce este creştinismul, v-aş răspunde că e manualul de neînlocuit care ne spune cum să ne pregătim sufletul, cum să-l înveşmântăm în frumuseţe, astfel încât să-l înfăţişăm Ziditorului său aşa cum Acela ar vrea să fie cu adevărat. Prin urmare, nu e întâmplător că în Scriptură sufletul este înfăţişat ca mireasă, iar Hristos ca Mire.”
arhim. Athanasie Mytilineos