SF. GRIGORIE CEL MARE, DIALOGURI. COMENTARIU LA CANTAREA CANTARILOR

SFÂNTUL GRIGORIE CEL MARE
DIALOGURI
COMENTARIU LA CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
doxologia
Sfântul Grigorie cel Mare
DIALOGURI
COMENTARIU LA CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
Colecţia Patristica Editori coordonatori:
Dragoş DÂscĂ şi Pr. Dragoş BAHRIM
Referenţi ştiinţifici:
Vasile Bîrzu (Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)
John Behr (University of Aberdeen, Aberdeen)
Paul Gavrilyuk (University of Saint Thomas, Minnesota)
Alexis Torrance (University of Notre Dame, Indiana)
Josiah Trenham (Sts. Cyril and Athanasius Institute for Orthodox Studies, San Francisco)
Ştefan Munteanu (Institut de Theologie Orthodoxe Saint-Serge, Paris)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GRIGORIE CEL MARE, sfânt
Dialoguri: Comentariu la Cântarea Cântărilor Sfântul Grigorie cel Mare;
trad, din lb. latină şi note de Lăcrămioara Tofan; studii introductive şi bibliografie de Florin Crîşmăreanu; carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Iaşi: Doxologia, 2026
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-630-301-281-0
I. Tofan, Lăcrimioara (trad.; note)
II. Crîşmăreanu, Florin (pref.; bibliogr.)
2
Imagine copertă: Sfântul Grigorie cel Mare, ilustraţie din Manuscrisul Walters W.536, folio 72v, sec. XIII.
Redactor: Dragoş Dâscă
Corectori: Alina Munteanu, Cristi Reuţ
Tehnoredactor: Ştefan Adăscăliţe
Design copertă: Ştefan Pintilie
Prepress: Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, str. Cuza Vodă nr. 51, cod poştal 700038, IAŞI
Tel.: +40 374 704 804
Editura Doxologia
Comenzi:
http://editur adoxologia. ro
Email: comenzi@edituradoxologia.ro
Tel.: +40 724 550 463
© DOXOLOGIA, 2026
ISBN: 978-630-301-281-0
Sfântul Grigorie cel Mare
DIALOGURI
COMENTARIU LA CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
Traducere din limba latină şi note de LĂCRĂMIOARA TOFAN
Studii introductive şi Bibliografie de FLORIN CRÎŞMĂREANU
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXOLOGIA Iaşi, 2026
CUPRINS
Abrevieri 12
Notă asupra traducerii 13
I Studiu introductiv la Dialoguri (Florin Crîşmăreanu) 15
II. Dialoguri 29
Cartea I 31
I. Despre Honoratus, abatele mănăstirii din Fundis 34
II. Despre Libertinus, prepozitul mănăstirii din Fundis 35
III. Despre monahul grădinar al mănăstirii de mai sus 39
IV. Despre Equitius, abatele mănăstirii din ţinutul Valeria 41
V. Despre Constantius, paracliserul Bisericii „Sfântul Ştefan” din apropierea cetăţii Ancona 48
VI. Despre Marcellinus, episcopul cetăţii Ancona 50
VII Despre Nonnosus, iconomul mănăstirii de pe muntele numit Soracte 51
VIII. Despre Anastasius, abatele mănăstirii numite Subpentoma 53
IX. Despre Bonifatius, episcopul cetăţii Ferentis 55
X. Despre Fortunatus, episcopul cetăţii Todi 61
XI. Despre Martyrius, monah în ţinutul Valeria 67
XII. Despre Severus, preot în ţinutul de mai sus 68
Cartea a II-a 71
I. Despre ciurul spart şi reparat 72
II. Despre ispita trupească biruită 74
III. Despre potirul de sticlă spart prin semnul crucii 75
IV. Despre monahul cu mintea rătăcitoare readus pe calea mântuirii 79
V. Despre apa pe care a scos-o din stâncă, pe vârful muntelui 80
VI. Despre lama care s-a întors din adâncul apei în mâner 81
VII Despre ucenicul său care a umblat cu picioarele pe apă 81
VIII. Despre pâinea otrăvită, aruncată departe de un corb 82
IX. Despre o stâncă uriaşă ridicată prin rugăciunea sa 86
X. Despre incendiul imaginar al bucătăriei 86
XI. Despre copilul slujitor al lui Dumnezeu zdrobit în prăbuşire şi vindecat 86
XII. Despre slujitorii lui Dumnezeu care au mâncat contrar rânduielii 87
XIII. Despre fratele monahului Valentinianus care a făcut ca mai sus 87
XIV. Despre prefăcătoria regelui Totila dejucată 89
XV. Despre profeţia făcută despre acest rege Totila 89
XVI. Despre omul eliberat de demon 90
XVII. Despre profeţia distrugerii mănăstirii sale 93
XVIII. Despre butoiaşul furat şi descoperit prin duh 93
XIX. Despre batistele primite de un slujitor al lui Dumnezeu 94
XX. Despre cum a cunoscut cu duhul gândul de mândrie al unui monah tânăr 94
XXI Despre două sute de măsuri de făină găsite în faţa mănăstirii în vreme de foamete 95
XXII. Despre planurile mănăstirii din Terracina trasate într-un vis 96
XXIII. Despre slujitoarele lui Dumnezeu care, după moarte, au fost readuse la comuniune prin Jertfa sa 97
XXIV. Despre tânărul monah pe care pământul l-a aruncat afară după ce a fost îngropat 99
XXV. Despre monahul care, împotriva voinţei lui Benedict, părăseşte mănăstirea şi este întâmpinat pe drum de un balaur.. 100
XXVI. Despre leprosul vindecat 100
XXVII. Despre ajutorul minunat acordat unui datornic 100
XXVIII. Despre vasul de sticlă aruncat pe nişte stânci fără să se spargă 101
XXIX Despre butoiul gol umplut cu ulei 102
XXX. Despre monahul eliberat de demon 102
XXXI. Despre ţăranul legat pe care l-a eliberat doar cu privirea sa 103
XXXII. Despre învierea unui mort 104
XXXIÎI. Despre minunea surorii sale Scolastica 105
XXXIV. Despre sufletul surorii sale pe care l-a văzut cum a ieşit din corp 107
XXXV. Despre întreaga lume adunată înaintea ochilor săi şi despre sufletul lui Germanus, episcopul cetăţii Capua 107
XXXVI. Despre scrierea unei rânduieli monahale 109
XXXVII. Despre profeţia morţii sale către fraţi 110
XXXVIII. Despre o femeie nebună vindecată în peştera sa 110
Cartea a III-a 113
I. Despre Paulinus, episcopul cetăţii Nola 113
II. Despre papa Ioan 116
III. Despre papa Agapitus 117
IV. Despre Datius, episcopul cetăţii Mediolanum 118
V. Despre Sabinus, episcopul cetăţii Canusium 119
VI. Despre Cassius, episcopul cetăţii Narnia 120
VII Despre Andrei, episcopul cetăţii Fundis 121
VIII. Despre Constantius, episcopul cetăţii Aquinum 123
IX. Despre Frigdianus, episcopul cetăţii Lucania 124
X. Despre Sabinus, episcopul cetăţii Placentia 125
XI. Despre Cerbonius, episcopul cetăţii Populonia 126
XII. Despre Fulgentius, episcopul cetăţii Utriculum 127
XIII. Despre Herculanus, episcopul cetăţii Perusia 128
XIV. Despre Isaac, slujitorul lui Dumnezeu 129
XV. Despre Euthicius şi Florentius, slujitorii lui Dumnezeu 134
XVI. Despre Martinus, de pe Muntele Marsicum 139
XVII. Despre monahul din Muntele Argentarius care a înviat un mort 142
XVIII. Despre monahul Benedict 145
XIX. Despre biserica Preafericitului Zenon din cetatea Verona… 146
XX. Despre Ştefan, preot în provincia Valeria 147
XXI Despre monahia la a cărei poruncă un om a fost eliberat de diavol 148
XXII. Despre preotul din provincia Valeria care a reţinut un hoţ lângă mormântul său 149
XXIII. Despre abatele din Muntele Praeneste şi preotul său 150
XXIV. Despre Theodorus, paracliser al Bisericii „Sfântul Petru” din Roma 151
XXV. Despre Acontius, paracliser al bisericii de mai sus 152
XXVI. Despre Menas pustnicul 153
XXVII. Despre patruzeci de ţărani omorâţi de longobarzi fiindcă nu au vrut să mănânce carnea jertfită idolilor 155
XXVIII. Despre mulţimea de prizonieri omorâţi fiindcă nu au vrut să venereze capul unei capre 155
XXIX. Despre orbirea unui episcop arian 156
XXX. Despre o biserică ariană din Roma consacrată dreptei-credinţe 157
XXXI. Despre regele Herminigildus, fiul regelui vizigot Leuvigildus, omorât de tatăl său pentru dreapta-credinţă 159
XXXII. Despre episcopii africani a căror limbă a fost tăiată de vandalii arieni pentru a nu mai mărturisi dreapta-credinţă 161
XXXIII. Despre Eleutherius, slujitorul lui Dumnezeu 162
XXXIV. Câte sunt chipurile de căinţă 164
XXXV. Despre Amantius, preot în provincia Tuscia 166
XXXVI. Despre Maximianus, episcopul cetăţii Siracusa 167
XXXVII. Despre Sanctulus, preot în provincia Nursia 168
XXXVIII. Despre vedenia lui Redemptus, episcop al cetăţii Ferentium 174
Cartea a IV-a 177
I. Cele ce sunt veşnice şi duhovniceşti sunt mai puţin crezute de cei trupeşti fiindcă ei nu cunosc deloc prin experienţă lucrurile despre care aud 177
II. Fără credinţă nici cel necredincios nu poate trăi 178
III. Sunt trei duhuri de viaţă 179
IV. Despre părerea lui Solomon în care se spune:
Una este pierirea omului şi a dobitoacelor 180
V. Despre faptul că sufletul iese în chip nevăzut:
dacă [putem spune că] există ceva care nu poate fi văzut 183
VI. Aşa cum viaţa sufletului care rămâne în trup este recunoscută din mişcarea mădularelor, tot astfel viaţa sufletului după [despărţirea de] trup trebuie recunoscută, în cazul sfinţilor, prin puterea minunilor 185
VII Despre ieşirile sufletelor 185
VIII. Despre ieşirea sufletului lui Germanus, episcopul de Capua 186
IX. Despre ieşirea sufletului monahului Speciosus 186
X. Despre sufletul unui oarecare [pustnic] zăvorât 186
XI. Despre ieşirea abatelui Spes 186
XII. Despre ieşirea sufletului preotului din Nursia 188
XIII. Despre sufletul lui Probus, episcopul cetăţii Reatina 189
XIV. Despre trecerea [la cele veşnice a] Gallei, roaba lui Dumnezeu 190
XV. Despre trecerea [la cele veşnice a] lui Servulus paraliticul 191
XVI. Despre trecerea [la cele veşnice a] Romulei, roaba lui Dumnezeu 193
XVII. Despre trecerea [la cele veşnice a] Tarsillei, sfânta fecioară 195
XVIII. Despre trecerea [la cele veşnice a] copilei Musa 195
XIX. Că multor copii mici le este închisă de către părinţi intrarea în împărăţia cerurilor, când sunt crescuţi rău de aceştia, şi despre copilaşul care hulea 196
XX. Despre trecerea [la cele veşnice a] lui Ştefan, slujitorul lui Dumnezeu 197
XXI. Că uneori vrednicia sufletului nu este arătată chiar în momentul ieşirii sale [din trup], ci este vădită după aceea 198
XXII. Despre cei doi monahi ai abatelui Valentio 198
XXIII. Despre trecerea [la cele veşnice a] abatelui Suranus 199
XXIV. Despre trecerea [la cele veşnice a] diaconului bisericii din ţinutul marsilor 199
XXV. Despre moartea bărbatului lui Dumnezeu care fusese trimis la Bethel 200
XXVI. Dacă sufletele celor drepţi sunt primite în cer înainte de restaurarea [învierea] trupurilor 200
XXVII. În ce fel cei care mor prezic anumite lucruri; şi despre moartea avocatului Cumquodeus, despre descoperirea primită de monahii Gerontius şi Mellitus, despre moartea slujitorului Armentarius şi despre felurimea limbilor 202
XXVIII. Despre moartea comitelui Theophanius 205
XXIX. Trebuie să credem că, aşa cum sufletele celor desăvârşiţi sunt în ceruri, tot astfel, după nimicirea trupului, sufletele celor nedrepţi sunt în iad 206
XXX. Prin ce raţiune trebuie crezut că focul trupesc poate să reţină duhurile netrupeşti 207
XXXI. Despre moartea lui Theodoricus, regele arian 208
XXXII. Despre moartea lui Reparatus 209
XXXIII. Despre moartea unui curial al cărui mormânt a fost cuprins de flăcări 210
XXXIV. Dacă cei buni îi recunosc pe cei buni în împărăţie, iar cei răi pe cei răi în osândă 211
XXXV. Despre un oarecare om evlavios aflat pe moarte, care i-a văzut pe proroci 213
XXXVI. Că uneori chiar şi sufletele necunoscute se recunosc între ele la ieşirea [din trup], ele urmând să primească fie chinuri pentru vinovăţii, fie răsplăţi asemănătoare pentru faptele bune; şi despre moartea lui Ioan şi a lui Ursus, a lui Eumorphius şi a lui Ştefan 213
XXXVII. Despre cei care par a fi luaţi din trup ca din greşeală, despre chemarea şi rechemarea monahului Petru, despre moartea şi învierea lui Ştefan şi despre vedenia unui anumit soldat 216
XXXVIII. Despre Deusdedit, a cărui casă a fost văzută construindu-se sâmbăta 220
XXXIX. Despre pedeapsa Sodomei 221
XL. Despre faptul că sufletele unora, aflate încă în trup, văd ceva din pedepsele duhurilor, despre băiatul Theodorus, despre moartea lui Crisaurius şi a unui anumit monah isaurian 221
XLI. Dacă după moarte există un foc curăţitor 224
XLII. Despre sufletul diaconului Paschasius 226
XLIII. De ce în timpurile din urmă ies la iveală atât de multe lucruri despre suflete, care înainte erau tăinuite 227
XLIV. Unde trebuie să credem că se află iadul 228
XLV. Dacă focul gheenei este unul singur sau sunt mai multe 229
XLVI. Dacă cei osândiţi la văpaia gheenei vor arde veşnic 229
XLVII. În ce fel se spune că sufletul este nemuritor, dacă este sigur că acesta este pedepsit cu osânda morţii 231
XLVIII. Despre un anumit bărbat sfânt care, ajungând în pragul morţii, s-a înfricoşat 232
XLIX. Despre faptul că unii sunt întăriţi prin descoperire pentru a nu se teme în pragul morţii şi despre monahii Antonius, Merulus şi Ioan 232
L. Dacă trebuie să se dea crezare viselor şi câte feluri de vise există 233
LI. Despre cel căruia i s-a promis în vis o viaţă lungă, dar care a murit într-un timp scurt 235
LII. Dacă le este de folos sufletelor ca trupurile morţilor să fie înmormântate în biserică 235
LIII. Despre o anumită femeie închinată lui Dumnezeu, înmormântată în biserica Fericitului Mucenic Laurentius, care s-a arătat arsă pe jumătate 235
LIV. Despre înmormântarea patricianului Valerianus 236
LV. Despre trupul răposatului Valentinus care a fost aruncat afară din biserică după moarte 236
LVI. Despre trupul unui vopsitor înmormântat în biserică şi care, după aceea, n-a mai fost găsit 237
LVII. Ce anume îi poate ajuta pe oameni după moarte pentru a primi dezlegarea sufletelor şi despre preotul din Centumcellae, căruia i s-a cerut de către sufletul cuiva să fie ajutat după moarte prin Sfânta Jertfă, şi despre sufletul monahului Iustus 237
LVIII. Despre viaţa şi trecerea [la cele veşnice a] episcopului Cassius 241
LVIX. Despre un om înrobit de duşmani, ale cărui lanţuri se desfăceau în ceasul Jertfei, şi despre corăbierul Baraca, izbăvit din naufragiu prin Jertfa mântuitoare 241
LX. Despre puterea şi taina Jertfei mântuitoare 243
LXI. Despre smerirea inimii în timpul Sfintelor Taine şi despre paza minţii după căinţă 244
LXII. Despre iertarea greşelilor altora, pentru ca şi ale noastre să fie iertate 244
III. Studiu introductiv la Comentariu la Cântarea Cântărilor
(Florin Crîşmăreanu) 247
IV. Comentariu la Cântarea Cântărilor 263
Bibliografie (Florin Crîşmăreanu) 297
Indice de referinţe scripturistice 307
Indice de nume proprii 313
Abrevieri
CCSL Corpus Christianorum, Series Latina, Turnhout, 1953.
EIBMO Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti
EIBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
PG Patrologiae cursus completus. Series graeca, ed. J.-P. Migne, 1-161, Paris, 1857 1866
PL Patrologiae cursus completus. Series latina, ed. J.-P. Migne, 1-221, Paris, 1844 1864
PSB Părinţi şi scriitori bisericeşti, Bucureşti, 1977
SC Sources Chretiennes, Paris, 1941
Notă asupra traducerii
Pentru traducerea Dialogurilor am folosit textul latin din ediţiile Sources Chretiennes 260, 265 (ediţie critică şi note de Adalbert de Vogtie, traduceri de Paul Antin, Editions du Cerf, 1979, 1980), iar pentru Comentariul la Cântarea Cântărilor, volumul 314 (traducere de Rodrigue Belanger, Editions du Cerf, 1984). De asemenea, am folosit aceleaşi ediţii pentru o parte dintre notele explicative.
în redarea numelor proprii s-a adoptat următorul principiu: numele de origine biblică sunt redate în formele consacrate de tradiţia traducerilor româneşti ale Sfintei Scripturi. În cazul celorlalte nume proprii, s-a păstrat, de regulă, forma atestată în textul latin de bază. Se face excepţie pentru numele lui Grigorie şi al lui Benedict, care au fost redate în formele lor consacrate în uzul teologic şi cultural românesc. La note, numele personalităţilor au fost redate conform variantelor uzuale din teologia şi istoriografia românească.
LĂCRĂMIOARA TOFAN
Sfântul Grigorie Dialogul
(Frescă din Biserica „Sfântul Nicolae” din Tesalonic, sec. al XV-lea)
Miezul hristologic al Dialogurilor papei Grigorie cel Mare
I. În pofida vremurilor tulburi în care a păstorit Biserica lui Hristos, ca episcop al Romei, papa Grigorie I (540-604) a găsit răgazul să scrie texte ample şi foarte profunde despre diferite teme extrase din Scriptură şi Tradiţia Bisericii, precum densele comentarii la cărţile Scripturii1, dar şi celebrele sale Dialoguri2,
în acest studiu preiau unele idei şi fragmente din introducerea pe care am realizat-o în 2016 pentru Dialoguri (Sfântul Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinţilor italieni, traducere din limba latină de Elena Sima, ediţie îngrijită, introducere şi note de Florin Crîşmăreanu, Editura Doxologia, col. Viaţa în Hristos, Mărgăritare, 6, Iaşi).
1 Gregorius Magnus, Moralia in lob, ed. M. Adriaen, 3 vol., Brepols, CCSL 143, 143A, 143B, Turnhout, 1979,1985; Gregorius Magnus, In Canticum canticorum. In librum primum Regum, ed. Patricius Verbraken, Brepols, CCSL 144, Turnhout, 1963. Comentariul la Cântarea Cântărilor este tradus în acest volum.
2 Traducere integrală, bilingvă: Grigore cel Mare, Dialoguri, ediţie bilingvă; traducere din limba latină de Cristina Horotan; notă introductivă, tabel cronologic şi plan al tratatului de Alexander Baumgarten; note de Cristina Horotan şi Alexandru Daroni, Editura Polirom, col. Biblioteca Medievală, Iaşi, 2017; o ediţie parţială: Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinţilor italieni, traducere din limba latină de Elena Sima, ediţie îngrijită, introducere şi note de Florin Crîşmăreanu, Editura Doxologia, col. Viaţa în Hristos, Mărgăritare, 6, Iaşi, 2016. La începutul anului 2018 a fost (re)publicat volumul în care este tradusă doar cartea a IV-a a Dialogurilor: Sfântul Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, traducere de George Bogdan Ţâră, Editura Sophia, Bucureşti, 2018 (reeditare a textului din 1998, Editura Amarcord, Timişoara). Cartea a II-a a Dialogurilor este privilegiată, deoarece se bucură deja de încă două traduceri în limba română: Sfântul Grigorie cel Mare, Viaţa Sfântului Benedict de Nursia, traducere de Pr. Constantin Necula, Editura Sophia, Bucureşti, 2008; Sfântul Grigorie cel Mare, Viaţa Sfântului Benedict din Nursia, traducere, studiu introductiv şi note de Lăcrămioara Tofan, EIBMO, Bucureşti, 2012; vezi şi Patericul Sfântului Grigorie Dialogul, ediţie îngrijită, traducere din limba latină şi postfaţă de Prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, din a cărui Postfaţă, pp. 191-193, aflăm că Dialogorum Libri IV. De vita et miraculis Patrum italicorum, et de aeternitate animarum a fost tradusă la Mănăstirea Căldăruşani, după versiuni greceşti, încă de la începutul secolului al XIX-lea, cel mai probabil de învăţatul ierarh Grigorie Dascălul (1765-1834).
16
multiple omilii3 şi o bogată corespondenţă4.
Această personalitate absolut remarcabilă a Bisericii nedespărţite, alături de alt papă al Romei, Leon I (440-461), cărora posteritatea le-a atribuit, doar lor, supranumele de „cel Mare”, merită o atenţie specială din partea celor care se ocupă de textele fundamentale ale spiritualităţii creştine.
Grigorie cel Mare este, fără nicio îndoială, din mai multe puncte de vedere, una dintre cele mai notabile personalităţi din istoria Bisericii5. Viitorul mare papă s-a născut, cel mai probabil, în anul
3 Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, traducere din limba latină de Elena Sima şi Ileana Ingrid Bauer, Editura Doxologia, col. Patristica, Traduceri, 8, Iaşi, 2014.
4 Din câte cunosc, epistolele lui Grigorie cel Mare (Registrum Epistularum, ed. Dag Norberg, 2 vol., Turnhout, CCSL140,140A, Brepols, 1982) nu sunt traduse în limba română. Pentru o privire de ansamblu asupra receptării papei Grigorie în literatura autohtonă, amintesc aici încă o traducere: Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, trad, de Pr. prof. Alexandru Moisiu, EIBMBOR, Bucureşti, 19962, şi câteva studii care i-au fost dedicate: Mihai losu, „Grigorie cel Mare (Dialogul) Exigenţe pastorale (I şi II)”, în Revista teologică, 2,2010, pp. 154-165 şi 3, 2010, pp. 29-40; Vieţile episcopilor Romei socotiţi sfinţi în Biserica Ortodoxă, traducere din latină de Aurel Lupu şi Sorin Dan Damian, Editura Herald, Bucureşti, 2009, pp. 94-98. Nu trebuie uitat importantul studiu semnat de Ioan-Aurel Pop („Receptarea moştenirii Sfântului Grigore cel Mare în Biserica Răsăriteană de pe teritoriul României”, în Biserică, societate, identitate. In honorem Nicolae Bocşan, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, pp. 45-50), singurul, după cunoştinţa mea, care inventariază textele autorilor români despre Grigorie cel Mare.
5 Frederick Homes Dudden, Gregory the Great: His Place in History and Thought, vol. I, Longmans, Green and Co., Londra, 1905, p. V. Pentru viaţa lui Grigorie şi epoca sa, vezi A. Markus, Gregory the Great and His Word, Cambridge University Press, Cambridge, 1997; vezi şi Pierre Riche, Petite vie de saint Gregoire le Grand (560-604), Desclee de Brouwer, Paris, 1995; pentru formarea sa intelectuală, vezi, inter alia, John Moorhead, Gregory the Great, Routledge, col. The Early Church Fathers, New York, 2005; vezi, de asemenea, Claude D’agens, Saint Gregoire le Grand: culture et experiences chretiennes, Etudes Augustiniennes, Paris, 1977; vezi şi Jacques Fontaine et alii (ed.), Gregoire le Grand, Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1986. Bibliografia referitoare la personalitatea şi opera Sfântului Grigorie cel Mare este uriaşă. Până în anul 1989, bibliografia gregoriană a fost sistematizată de Robert Godding, Bibliografia di Gregorio Magno 1890-1989 (Opere di Gregorio Magno, Complementi, 1), Cittă Nuova, Roma, 1990. Pentru o bibliografie actualizată, vezi şi Bronwen Neil şi Matthew Dal Santo (ed.), A Companion to Gregory the Great, Brill, Leiden, 2013.
17
540, la Roma, într-o familie bogată de patricieni; tatăl său, senator şi foarte posibil notar regional, se numea Gordianus, iar mama, Silvia6. Grigorie a avut trei surori şi, după unele surse, un frate, încă din copilărie, Grigorie a beneficiat de o educaţie aleasă, şi-a însuşit de timpuriu cunoştinţe de gramatică foarte apreciată în acea epocă7 -, retorică, dialectică, matematică, muzică, astronomie şi s-a specializat în studii juridice. Pe scurt, a primit cea mai bună educaţie pe care o putea avea un tânăr în acea vreme, fiind astfel pregătit pentru o carieră în vârful administraţiei publice8. Aşadar, ca urmare a educaţiei sale temeinice, Grigorie devine foarte repede înalt funcţionar public, fiind numit în anul 572 prefect al Romei. Către anul 575 îmbrăţişează viaţa monahală9 şi transformă casa părintească în mănăstire. După moartea tatălui său, foloseşte o parte importantă din averea moştenită pentru a construi alte şase mănăstiri în Sicilia, pe terenurile familiei.
Tânărul Grigorie este hirotonit diacon de papa Pelagius al II-lea şi este trimis la Constantinopol în anul 579 ca apocrisiar10; unde
6 Pentru viaţa Sfântului Grigorie cel Mare, vezi, inter alia, The Earliest Life of Gregory the Great, by an Anonymous Monk of Whitby, ed. B. Colgrave, Cambridge University Press, LondraNew YorkNew Rochelle, 1985; vezi şi F.H. Dudden, op. cit., vol. I.
7 În pofida rolului major pe care l-a jucat gramatica în epocă, într-una din epistolele sale, Grigorie considera că este „foarte scandaloasă reducerea cuvintelor Revelaţiei cereşti la autoritatea regulilor lui Donat” (Monumenta Germaniae Historica, Gregorii I papae Registrum epistolarum. Libri 1-VII, ed. Paulus Ewald et Ludovicus Hartmann, Berlin, Weidmann, 1891 [retip. 1957], p. 357: „quia indignum vehementer existimo, ut caelestis oraculi restringam sub regulis Donati”).
8 F.H. Dudden, op. cit., pp. 69-79.
9 în vremea lui Grigorie cel Mare, „monahismul era mai mult un mod de viaţă şi mai puţin o structură organizată […] călugării erau încă laici” (Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, II 2: De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu, traducere de Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 160).
10 în cuvintele lui Grigorie, perioadă în care a fost „trimis la împărat spre împlinirea unor sarcini ale Bisericii” (III, XXXII, 3); sau: „mă aflam, la porunca pontifului meu, în slujba unor sarcini bisericeşti în palatul cetăţii Constantinopol” (III, XXXVI, 1).
18
rămâne, cel mai probabil, până în primăvara anului 586 11. După cei şase ani petrecuţi la Constantinopol, odată întors la Roma, devine consilier al papei Pelagius al II-lea, care moare, răpus de ciumă, pe 7 februarie 590. Contrar voinţei sale, Grigorie este ales papă prin aclamarea clerului şi a poporului, devenind, la 3 septembrie 590, cel de-al 64-lea papă al Romei. După un pontificat ce s-a întins pe mai bine de treisprezece ani, Grigorie cel Mare moare pe 12 martie 604 12. Pentru unii exegeţi, viaţa lui se poate rezuma astfel: „senator cu o puternică vocaţie monahală, care, împotriva voinţei sale, a devenit episcop al Romei într-o conjunctură tragică”13.
Pontificatul său a fost în vremuri foarte tulburi, marcate prin calamităţi naturale14, epidemie de ciumă, invazii ale barbarilor şi pericolul reprezentat de erezii (în special, cea donatistă şi maniheistă) pentru mântuirea sufletelor creştinilor. Aşadar, mulţi dintre creştinii acelor timpuri aveau motive serioase să creadă că sfârşitul lumii era aproape15. Cădea în sarcina păstorului Grigorie să ducă cu bine corabia cu sufletele credincioşilor la mal prin
11 Pentru perioada în care Grigorie este prezent la Constantinopol, vezi F.H. Dudden, op. cit., pp. 123-157.
12 De la Grigorie cel Mare s-au păstrat următoarele scrieri: Dialogorum libri IV miraculis patrum italicorum (SC 251,260, 2650; Homiliae in Evangelia (CCSL 141); Homiliae in Hiezechielem (CCSL 142); In canticum canticorum (CCSL 144); In I librum Regum (CCSL 144); Moralia in lob (CCSL 143,143A, 143B); Registrum epistolarum (CCSL 140,140A); Regula pastoralis (SC 381, 382).
13 J. Fontaine, R. Gillet et S. Pellistrandi (eds.), Preface de Gregoire le Grand, Colloque International n 612 du Centre National de la Recherche Scientifique, Chantilly, 16-19 septembre 1982, Editions du Centre National de la Recherche Scientifique. Paris, 1986, p. 18.
14 în timpul unor inundaţii din acele timpuri, „papa a fost nevoit să intervină pe teren […], pentru a astupa breşele care se deschideau continuu” (C. Moreschini, E. Norelli, op. cit., p. 159).
15 Pentru credinţa că „sfârşitul lumii” este aproape, vezi în special Cartea a III-a, XXXVII, 22; XXXVIII, 1; XXXVIII, 3: „Şi nu ştiu ce se petrece în alte părţi ale lumii, dar în acest pământ în care trăim, deja lumea nu-şi mai vesteşte sfârşitul, ci şi-l arată”; vezi în acest sens Claude D’agens, „La fin des temps et lEglise selon saint Gregoire le Grand”, în Recherches en Sciences Religieuses, 58,1970, pp. 273-288.
19
această mare învolburată16. Poate paradoxal, într-un astfel de context social extrem de complicat se poate găsi un loc şi pentru Dialoguri, scrise de episcopul Romei tocmai în acest sens: să-şi întărească turma în confruntarea cu aceste teribile încercări din viaţa de zi cu zi.
II. Dintre scrierile păstrate de la Grigorie cel Mare, textul cu cea mai mare notorietate în rândul credincioşilor îl reprezintă, fără îndoială, Dialogurile, structurat în patru cărţi, cel mai probabil după modelul celor patru Evanghelii17. Acest aspect i-a făcut pe unii cercetători să afirme că, „în pofida conţinuturilor nonbiblice din legendara lucrare a Dialogurilor, Biblia joacă, din nou, un rol determinat. Modelele biblice sunt cheia pentru înţelegerea corectă a structurii poveştilor-minuni”18.
în ceea ce priveşte autenticitatea acestui text, Francis Clark este autorul care a criticat, încă din anii 80 ai secolului trecut, atribuirea acestor Dialoguri papei Grigorie. Pe scurt, pentru acest exeget, Dialogurile în forma care a ajuns până la noi nu sunt în întregime originale, ci sunt scrise în anul 670 de un falsificator anonim care a lucrat în cancelaria papală, la 60 de ani după moartea lui Grigorie cel Mare. Acest „falsificator”, plecând de la fragmentele autentice şi publicate ale Dialogurilor, a editat şi interpolat fragmente de text nepublicate, găsite în scrinium-ul papal. Pentru F. Clark, acest „falsificator” a intenţionat să arate că şi Biserica Apuseană este împodobită cu sfinţi şi făcători de minuni, precum
16 Bisericii păstorite de Grigorie îi revenea „rolul de unică societate organizată într-o lume în descompunere” (C. Moreschini, E. Norelli, op. cit., p. 160).
17 Cu privire la Dialogurile lui Grigorie, pe lângă volumul 251 din colecţia Sources Chretiennes, se pot consulta cu folos şi lucrările semnate de Joan Margaret Petersen, The „Dialogues” of Gregory the Great in Their Late Antique Cultural Background, Pontifical Institute of Mediaeval Studies, col. Studies and Texts, 69, Toronto, 1984; şi Michael Fiedrowicz, Das Kirchenverstdndnis Gregors des Grossen: Eine Untersuchung seiner Exegetischen und Homiletischen Werke, Herder, Basel Wien Freiburg, 1995.
18 Stephan C. Kessler, „Gregory the Great (540-604)”, în Charles Kannengiesser (ed.), Handbook of Patristic Exegesis The Bible in Ancient Christianity, vol. II, Brill, Leiden Boston, 2004, p. 1342.
20
Biserica Răsăriteană19. În opinia mea, argumentul lui F. Clark este uşor de demontat, de vreme ce, pentru omul secolului al VI-lea, nu exista conturată clar ideea existenţei a două Biserici. Cu atât mai puţin este valabil acest lucru în rândul maselor, puţin educate, cărora le sunt dedicate, în definitiv, Dialogurile.
Francis Clark îşi bazează demersul pe faptul că, încă din secolul al XVI-lea, unii savanţi au avut îndoieli asupra autenticităţii Dialogurilor gregoriene; în acest sens, el îl menţionează pe umanistul Huldreich Coccius, dar mai ales pe protestanţii Martin Chemnitz şi Andrew Rivetus, precum şi pe anglicanii Robert Cook şi William Cave. Francis Clark, pe lângă invocarea acestor personaje care au avut rezerve cu privire la autenticitatea Dialogurilor gregoriene, aduce şi o serie de trei argumente în sprijinul tezei sale: mai întâi, Grigorie nu aminteşte niciodată Dialogurile în Epistolele sale, aşa cum face cu celelalte scrieri ale sale; în al doilea rând, contemporanul papei Grigorie, Isidor de Sevilla, în lucrarea sa De viris illustribus, enumeră lucrările lui Grigorie pe care le cunoaşte, nu şi Dialogurile; în fine, în al treilea rând, documente din Spania vizigotă care amintesc scrierile lui Grigorie nu consemnează nicio referire la Dialoguri înainte de secolul al VII-lea. Se pare că Iulian de Toledo, în scrierea sa Prognosticon futuri saeculi, care datează din anii 688-689, citează pentru prima dată pasaje din Dialoguri20.
III. Pentru un cercetător avizat precum Pierre Batiffol, „Dialogurile sunt Cetatea lui Dumnezeu rescrisă pentru cei simpli”21,
19 Francis Clark, „The authenticity of the Gregorian Dialogues: a reopening of the question?”, în Gregoire le Grand, Colloque International n 612 du Centre National de la Recherche Scientifique, Chantilly, 16-19 septembre 1982, Editions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1986, pp. 429-441; vezi şi idem., The „Gregorian” Dialogues and the Origins of Benedictine Monasticism, Brill, col. Studies in the History of Christian Thought, 108, Leiden Boston, 2003; pentru o discuţie asupra acestei chestiuni, vezi şi M. Dunn, „Gregory the Great, the Vision of Fursey, and the Origins of Purgatory”, în Peritia, 14,2000, pp. 238-254.
20 Pentru o prezentare a dovezilor pro şi contra autenticităţii Dialogurilor gregoriene, vezi şi Melissa De Vos, „Songes et visions dans les Dialogues de Gregoire le Grand (original latin et version francaise)”, disertaţie susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii din Gent în anul 2007, în special pp. 24-27.
21 Pierre Batiffol, Saint Gregoire le Grand, Gabalda, Paris, 1928, p. 149.
21
rustici (ţărani) fără nimic peiorativ aşa cum apar uneori sub pana lui Grigorie (spre exemplu, în Cartea a III-a sunt menţionaţi cei 40 de rustici ucişi de longobarzi pentru tăria credinţei lor III, XXVII). În acest pasaj este amintită lucrarea lui Dumnezeu şi prin cei simpli (rustici), care, uneori, nici măcar nu ştiu să citească Scriptura. În acest sens, Grigorie menţionează un „bărbat vrednic de cinste, Sanctulus, [care] nu ştia bine nici literele. Nu ştia poruncile legii, dar fiindcă împlinirea legii este iubirea22, ţinu toată legea în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, şi tot ce nu cunoştea în afară, trăia înlăuntru în iubire. Şi el, care poate că nu citise niciodată ce a spus Apostolul Ioan despre Răscumpărătorul nostru: Fiindcă Acela şi-a pus sufletul Său pentru noi, aşa şi noi trebuie să ne punem sufletul pentru fraţi23, cunoscuse această poruncă apostolică atât de înaltă mai mult împlinind-o decât ştiind-o” (III, XXXVII, 19). Cu alte cuvinte, în acest fragment este vorba despre „neştiinţa lui plină de învăţătură” a acestui bărbat sfânt şi „ştiinţa noastră fără de învăţătură” (III, XXXVII, 20). Pare destul de limpede că întâlnim aici un alt tip de cunoaştere, o docta ignorantia, cum ne spune însuşi Grigorie în Cartea a III-a24. Aşadar, unii interpreţi ai operei gregoriene consideră că Dialogurile sunt destinate maselor, motiv pentru care s-au bucurat de o mare popularitate printre creştinii din toate timpurile. Pe de altă parte, pentru un reputat cercetător precum Adalbert de Vogue, „caracterul popular atribuit Dialogurilor este, în mare parte, iluzoriu”25.
Pentru majoritatea exegeţilor, perioada în care Sfântul Grigorie cel Mare şi-a scris Dialogurile poate fi determinată cu o oarecare precizie din două surse principale: fie din corespondenţa purtată de episcopul Romei cu diverse personalităţi ale timpului, fie plecând de la menţiunile pe care însuşi Grigorie le face în Dialogurile sale cu privire la câteva evenimente istorice la care a fost, direct
22 Cf. Rom. 13,10.
23 Cf. I In 3,16.
24 Vezi în acest sens Claude D’agens, „Gregoire le Grand et la culture: de la sapientia huius mundi ă la docta ignorantia”, în Revue des etudes augustiniennes, 14,1968, pp. 17-26.
25 SC 251, p. 42.
22
sau indirect, martor26. Ceea ce înseamnă că această scriere nu ar data mai devreme de iulie 593 şi nici mai târziu de noiembrie 594. În acest interval de aproximativ cincisprezece luni şi-a redactat papa Grigorie Dialogurile.
Interlocutorul Sfântului Grigorie este diaconul Petru27, un personaj deloc lipsit de importanţă în epocă, ce aparţinea elitei romane, cel mai probabil, vicar al papei în Sicilia, aşa cum arată Adalbert de Vogue28. Această lucrare, Dialogurile, este construită în genul literar al întrebărilor şi răspunsurilor (cQCOTaTTOKQLOEK;)29, o manieră de a scrie frecvent întâlnită mai ales în literatura greacă a timpului său.
Obiectivul Dialogurilor este indicat clar la finalul Prologului Cărţii I, fiind formulat într-o manieră interogativă: mai există taumaturgi în Italia? Totuşi, în spatele acestui obiectiv declarat, credem că alta era miza lui Grigorie: salvarea a cât mai multor suflete din vâltoarea timpurilor pe care le trăiau. În termenii Sfântului papă, „viaţa, şi nu minunile trebuie cercetate” (I, XII, 6)30.
26 Informaţiile despre datarea Dialogurilor lui Grigorie şi multe alte informaţii despre această scriere se regăsesc în volumul SC 251, în special pp. 25-29. Pentru o vedere de ansamblu şi o înţelegere a mulţiplelor faţete ale Dialogurilor gregoriene, vezi integral volumul SC 251.
27 „Preaiubitul meu fiu, diaconul Petru, care este strâns legat de mine în legăturile de prietenie, din prima floare a tinereţii, şi părtaş cu mine la cercetarea cuvântului sfânt” (I, Prolog, 2).
28 Pentru detalii privind interlocutorul lui Grigorie, diaconul Petru, vezi SC 251, pp. 44-45.
29 Cartea I, Prolog, 7; pentru acest mod de a scrie textele, vezi Gustave Bardy, „La litterature patristique des Quaestiones et Responsiones sur l’ecriture Sainte”, în Revue Biblique, 41,1932, pp. 216-236 şi 341-369; vezi, de asemenea, Herbert Hunger, „Erotapokriseis”, în Lexikon des Mittelalters, III, Artemis Verlag, MunchenZurich, 1986, p. 2183; vezi şi Annelie Volgers, Claudio Zamagni (ed.), Erotapokriseis: Early Christian Question-and-Answer Literature in Context, Peeters, LeuvenParis, 2004; vezi, de asemenea, Marie-Pierre Bussieres (ed.), La litterature des questions et reponses dans lAntiquitepdienne et chretienne: delenseignement ă lexegese. Actes dă colloque tenu a Iuniversite dOttawa les 25 et 26 septembre 2009, Brepols, Turnhout, 2013.
30 Un reputat exeget, precum Adalbert de Vogue, pare a nu sesiza această miză gregoriană, atunci când afirmă că „Les miracles des saint edifient le peuple chretien” (SC 251, p. 47).
23
Minunile relatate de Grigorie sunt, sau ar trebui să fie, modele, exemple pentru creştinii dintr-o perioadă dificilă a creştinismului peninsular, greu încercat, printre altele, de năvălirea barbară, epidemii şi calamităţi naturale.
Prologul Cărţii I este, în mare parte, autobiografic: Grigorie ne spune că a renunţat la viaţa contemplativă şi s-a dedicat celei practice, impuse de sarcina pastorală. Dialogurile conţin şi destule referinţe scripturistice, tâlcuite de episcopul Romei, care, aşa cum este amintit de la bun început, a trebuit să-şi întrerupă comentariul la Scriptură, preocupare constantă a lui, pentru a relata minunile diverşilor Părinţi. Altfel, dimensiunea teoretică, contemplativă, presupusă de tâlcuirea Scripturii, se împleteşte fericit cu dimensiunea practică, existenţială, spre care conduce mesajul minunilor relatate.
Structura lucrării, în ansamblul său, nu este una întâmplătoare: în Cartea I apar 12 personaje, iar în Cartea a III-a sunt menţionate 37. Acestora li se adaugă personalitatea Sfântului Benedict, din Cartea a II-a, ceea ce înseamnă un număr cu o semnificaţie specială: cincizeci, simbolul odihnei potrivit legii iudaice a jubileului, sărbătorit o dată la cincizeci de ani31.
Primele trei cărţi ale Dialogurilor Sfântului Grigorie prezintă similitudini cu o lucrare având acelaşi titlu, atribuită lui Sulpiciu Sever (cca 360-420)32. Totuşi, Dialogurile papei reprezintă, într-o anumită măsură, un pateric italian33, după modelul celui egiptean coroborat cu Dialogurile lui Sulpiciu Sever. Ca orice alt Părinte al Bisericii, Grigorie cel Mare s-a inspirat, fără îndoială, din scrieri anterioare în care erau descrise vieţile şi minunile sfinţilor.
IV. Dialogurile lui Grigorie cel Mare se remarcă nu doar prin mulţitudinea temelor abordate şi prin profunzimea analizei lor,
31 SC 251, p. 53.
32 Pentru asemănări şi deosebiri între cele două scrieri cu acelaşi nume, vezi SC, pp. 114-115; p. 117. Pentru alţi cercetători, este posibil ca papa Grigorie să fi „folosit ca model pentru opera sa Historia Philothea a lui Teodoret al Cirului, cu intenţia de a scrie o serie de Vieţi ale Părinţilor Italiei, aşa cum scrierea lui Teodoret era o culegere de Vieţi ale Părinţilor Siriei” (C. Moreschini, E. Norelli, op. cit., p. 164).
33 Aşa cum a şi fost receptat în spaţiul creştinismului răsăritean, iar de aici, prin traducere, inclusiv în literatura autohtonă (vide supra, n. 2).
24
ci şi prin aparatul conceptual utilizat. Uneori, sub pana sa îşi fac apariţia termeni relativi noi, abia intraţi în uzul limbii latine. De exemplu, în Cartea a III-a a Dialogurilor, Grigorie foloseşte un termen cu o semnificaţie specială, adjectivul modernus (ad modernos patres III, XXV, 3)34. Astăzi, pentru acest concept, modernus, referinţa clasică este dicţionarul Gaffiot, care trimite la Priscianus, Acc., 528, 18 şi Cassiodorus, Var. 4, 5135.
Modernus traduce grecescul vcdncpoc;, derivat din rădăcina vcoq, care înseamnă „nou”, „tânăr”. Totuşi, pentru antici, termenul „modern” nu exista, iar „acest gol îl umple termenul de neotericus”36, neologism grec care se va aplica în secolele V-VI chiar Părinţilor Bisericii37. Ernst Robert Curtius afirmă că „abia în secolul al VI-lea apare fericita inovaţie terminologică modernus”38. Pe de altă parte, cei mai mulţi exegeţi consideră că termenul modernus apare în secolul al V-lea. Este foarte probabil ca el să fi circulat şi mai devreme, însă prima atestare scrisă a adjectivului modernus apare în două epistole ale papei Gelasius I (492-496),
34 Nota introductivă (pp. 5-17) semnată de Alexander Baumgarten, care însoţeşte traducerea Dialogurilor publicată în 2017, la Editura Polirom, pune în evidenţă termenul modernus. Redau aici o secvenţă discursivă din recenzia pe care am făcut-o la ediţia publicată la Polirom, 2017 („Despre Dialogurile lui Grigorie cel Mare”, în Convorbiri literare, nr. 4 [268], 2018, pp. 164-166).
35 Este vorba, aşadar, despre lucrarea gramaticianului Priscianus, De accentibus tam nominum quam uerborum, şi cea a lui Cassiodorus, Variarum Libri XII (ed. James W. Halport, Brepols, Turnholt, 1973, p. 51). În detaliu, de istoria termenului modernus s-au ocupat, printre alţii, medievişti, teologi, precum M.-C. Chenu, „Antiqui, Moderni”, în Revue des sciences philosophiques et theologiques 17,1928, pp. 82-94. Walter Freund, Modernus und andere Zeitbegriffe des Mittelalters, Bohlau Verlag, col. Neue Miinsterische Beitrâge zur Geschichtsforschung, 4, Koln Graz, 1957. Elisabeth Gossmann, Antiqui und Moderni im Mittelalter: eine geschichtliche Standortbestimmung, F. Schoningh, Munchen, 1974. Albert Zimmermann (Hg.), Antiqui und Moderni. Traditionsbewufitsein und Fortschrittsbewufitsein im spăten Mittelalter, Walter de Gruyter, col. Miscellanea Mediaevalia, 9, Berlin, 1974.
36 Ernst Robert Curtius, Literatură europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 290.
37 Ibidem, p. 291.
38 Ibidem, p. 293.
25
din 494-495 39. În aceeaşi perioadă, în scrierile lui Magnus Felix Ennodius (473-521), termenii modernus şi novus sunt folosiţi ca
sinonimi40.
Urmărind istoria acestui termen, putem constata că Dialogurile papei Grigorie reprezintă doar o mărgea poate mai sclipitoare decât altele pe firul lung al tradiţiei ţesute în jurul adjectivului modernus. Ulterior, trecând prin scrierile lui Beda Venerabilul, termenul modernus cunoaşte o frecventă utilizare în perioada carolingiană: seculum modernum, cum spunea Walahfrid Strabo (Poetae, II, 271).
V. Pe de altă parte, pentru omul modern, Dialogurile papei Grigorie nu pot provoca, în opinia unui editor al textului gregorian, decât „un zâmbet de neîncredere şi compasiune”41. Probabil, aşa stau lucrurile pentru omul zilelor noastre: aceste dialoguri dintre Grigorie şi Petru, în care sunt descrise minunile săvârşite de unii Părinţi italieni, pot părea prea simpliste, poate chiar naive, însă pentru oamenii cărora Grigorie le scrie, aceste dialoguri aveau un cu totul alt sens, deoarece aşteptările lor erau cu totul altele decât cele ale omului din secolul XXI într-o epocă în care creştinii din jurul păstorului Romei erau afectaţi de dezastre naturale şi invazii ale barbarilor, astfel de relatări aveau un rol important în întărirea credinţei. Minunile săvârşite de sfinţi pot umple, într-o anumită măsură, golul acestor aşteptări.
Dar ce sunt minunile în jurul cărora este construit dialogul dintre Grigorie şi Petru? Rolul minunilor pare a fi unul simplu: ne fac să gustăm încă de aici, in via, „bunătatea Atotputernicului Dumnezeu faţă de noi, ale Cărui minuni atât de mângâietoare se săvârşesc pentru noi” (III, XXII, 4). Aşadar, minunile nu sunt
39 Este vorba despre Epistolele 4 (PL 59, col. 424B) şi 14 (PL 59,440D); vezi, de asemenea, Jean-Robert Armogathe, „Postface”, în Anne-Marie Lecoq (ed.), La querelle des anciens et des modernes (XVII-e-XVIIIe siecles), Gallimard, col. Folio classique, 3414, Paris, 2001, p. 802.
40 Sven Trakulhun, Ralph Weber (ed.), Delimiting Modernities: Conceptual Challenges and Regional Responses, Lexington Books, Lanham, 2015, p. X.
41 Umberto Moricca, Gregorii Magni Dialogi, Istituto Storico Italiano, Roma, 1924, p. LXIV.
26
altceva decât lucrarea lui Dumnezeu42, care confirmă viaţa îmbunătăţită, virtuoasă a unui om sfânt (I, Prolog)43. În tot cazul, astfel de pilde, de vieţi exemplare, nu reprezintă altceva decât o hrană duhovnicească pentru cei flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu. Minunea nu ţine doar de puterile omeneşti, ea este o conlucrare, o sinergie între lucrarea divină şi cea umană, este un act teandric, în termeni dionisieni.
Nimeni nu se îndoieşte de faptul că învierea unui mort reprezintă minunea prin excelenţă. Petru afirmă în acest sens că „minunea aceasta, în care morţii se întorc la viaţă şi sufletele sunt rechemate în trup dintr-un loc tainic, este mai puternică decât toate minunile” (III, XVII, 6), la care Grigorie răspunde: „de luăm seama la cele văzute, aşa trebuie să credem. Iar de le cântărim pe cele nevăzute, este limpede, fără îndoială, că mai mare este minunea de a întoarce la credinţă un păcătos prin cuvântul propovăduirii şi prin ajutorul rugăciunii decât aceea de a învia un mort în trup. Căci în această minune este înviată carnea care va muri din nou, iar în aceea este înviat sufletul ce va trăi în veci” (III, XVII, 7). Aşadar, în optica papei Grigorie, minunea convertirii, a întoarcerii la Dumnezeu, este mai mare decât minunea învierii unui mort, deoarece nu doar trupul este recâştigat pentru o vreme, ci sufletul este câştigat pentru veşnicie.
Dar au fost oare aceste minuni relatate de episcopul Romei adevărate? Despre Dialoguri, un exeget afirmă că „această lucrare conţine probabil un amestec de istorie şi legendă, fapte reale şi imaginare”44. Aşa să fie? Fără nicio îndoială, tradiţia orală joacă un rol dominant în transmiterea acestor minuni pe care Grigorie le aşterne în scris, preluate de la oameni demni de încredere, bătrâni, clerici care au fost martori ai acestor fapte, unii dintre ei
42 În cuvintele lui Grigorie, „lucrarea, Petru, este din dar, nu darul din lucrare; altminteri harul deja nu mai este har (Rom. 11, 6)” (I, IV, 9).
43 Asemenea oricăruia dintre noi, diaconul Petru se întreabă, la un moment dat, dacă „în clipa de faţă nu se mai pot găsi astfel de bărbaţi?” (I, XII, 4); la care Grigorie răspunde că „adevărata valoare a vieţii constă în puterea lucrării, nu în arătarea minunilor” (I, XII, 4).
44 SC 151, p. 140.
27
fiind încă în viaţă în perioada scrierii lor. Pentru un credincios, este mai puţin important dacă ele au fost sau nu presărate cu anumite elemente legendare. Cred că ceea ce contează cu adevărat pentru oamenii din epoca respectivă este finalitatea acestor relatări, adică dacă ele şi-au atins scopul: acela de a contribui la mântuirea sufletelor, deoarece „viaţa şi nu minunile trebuie cercetate” (I, XII, 6).
VI. Prin vieţile şi minunile relatate, autorul Dialogurilor doreşte să evidenţieze faptul că Părinţii din Italia secolului al VI-lea, „oamenii lui Dumnezeu”, nu sunt cu nimic mai prejos decât monahii din pustiul Egiptului care au vieţuit cu două veacuri în urmă. Asemenea altor cărţi ce descriau viaţa îmbunătăţită a monahilor, dialogurile dintre Petru şi Grigorie au avut un mare succes, fiind citite, de-a lungul timpului, în toată lumea creştină. Odată cu traducerea acestei scrieri în limba greacă de către papa Zaharia (741-752), Grigorie va primi supranumele de „Dialogul”; dobândind foarte repede respectul şi preţuirea creştinilor răsăriteni. Sunt indicii că cel puţin unele idei din Dialogurile lui Grigorie circulau în mediul elenofon şi înainte de traducerea lor în greacă. Spre exemplu, Ioan Moshu (t 619), în al său Limonariu sau Livadă duhovnicească (la capitolul 192), menţionează o „povestire despre un oarecare monah din mănăstirea dumnezeiescului Grigore papa: în ce chip a fost iertat după moarte de afurisire”45. De fapt, este vorba despre un fragment extras din Dialoguri, Cartea a IV-a (LVII, 8-16).
Pe de altă parte, ceva mai târziu, la popularitatea acestei scrieri gregoriene în lumea bizantină a contribuit în mod decisiv şi un foarte cunoscut florilegiu bizantin din secolul al XI-lea, Everghetinosul, care foloseşte din plin Dialogurile Sfântului papă Grigorie46.
45 Limonariu sau Livadă duhovnicească, traducere de T. Bodogae şi D. Fecioru, Editura Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, col. Isvoare duhovniceşti, Alba Iulia, 1991, pp. 185-186.
46 Acest florilegiu bizantin din secolul al XI-lea, Everghetinosul, foloseşte pe larg Dialogurile Sfântului Grigorie, contribuind şi el, în bună măsură, la popularitatea acestei scrieri în lumea bizantină. Pentru receptarea lui Grigorie în tradiţia bizantină, vezi, inter alia, Andrew Louth, „Gregory the Great in the Byzantine Tradition”, în Bronwen Neil şi Matthew Dal Santo (ed.), A Companion to Gregory the Great, Brill, Leiden, 2013, pp. 343-358. Pentru asemănări între hagiografia greacă şi cea latină, vezi SC 251, pp. 120-122.
28
V. În încheierea acestor rânduri prin care nu ne-am propus decât să surprindem în parte bogăţia temelor prezente în Dialogurile papei Grigorie înclinăm să credem că fondul acestei opere, chiar dacă nu întotdeauna evident, este unul hristologic. În cuvintele unui exeget, „traversând întreaga lucrare ca o manifestare a harului şi a puterii lui Hristos, sfinţii şi minunile lor dispar în ultimele capitole (ale Dialogurilor) pentru a lăsa lectorul faţă în faţă cu Hristos însuşi”47. În definitiv, intenţia fundamentală a lui Grigorie este una pedagogică48, aceea de a-l conduce pe credincios, prin mijlocirea sfinţilor, „templele lui Dumnezeu” (I, IX, 9), la Hristos, al Cărui nume este chemat de Grigorie în repetate rânduri în Dialogurile sale. Aşadar, toate aceste relatări despre minunile săvârşite de sfinţi au, în cele din urmă, un rol pedagogic, de a-l călăuzi pe credincios la Hristos. În cuvintele lui Petru, interlocutorul sfântului papă, „deşi ne aflăm în mari zbuciumări, minunile acestea de negrăit ale Domnului pe care le aud mărturisesc că nu suntem totuşi dispreţuiţi întru totul de Ziditorul nostru” (III, XXX, 7). Grigorie cel Mare doreşte să arate în paginile acestei scrieri că Dumnezeu lucrează în lume prin mijlocirea sfinţilor, că Hristos este cu noi, în pofida tuturor necazurilor care se abat asupra creştinilor. Din cauza „slăbiciunii oamenilor” (III, XIX, 5), credincioşii acelor vremuri aveau nevoie de cuvintele păstorului lor, menite să-i întărească.
Florin Crîşmăreanu
47 SC 251, pp. 76-77.
48 Vide infra, Studiul introductiv la Comentariu la Cântarea Cântărilor.
Sfântul Papă Grigorie I, scriind sub insuflarea Sfântului Duh (Miniatură din Manuscrisul Registrum Gregorii, cca 983 d.Hr. [Mss. 171a], Stadtbibliothek, Trier)
Cele patru cărţi ale Dialogurilor Papei Grigorie despre minunile părinţilor din Italia
Începe Cartea întâi
[1.] într-o zi, fiind întristat de prea multele tulburări ale unor mireni, de care suntem siliţi adesea să găsim rezolvare pentru treburile lor, deşi, cu siguranţă, nu le datorăm aceasta, m-am îndreptat spre un loc retras, prielnic întristării, unde să mi se arate în chip lămurit tot ce îmi displăcea din îndeletnicirea mea şi să îmi vină, fără oprelişte, dinaintea ochilor adunate la un loc toate cele ce obişnuiau să-mi pricinuiască durere.
2. Şi astfel, pe când şedeam eu acolo foarte abătut şi multă vreme tăcut, sosi preaiubitul meu fiu, diaconul Petru, care este strâns legat de mine în legăturile de prietenie din prima floare a tinereţii şi părtaş cu mine la cercetarea cuvântului sfânt. Acesta, văzând că sunt tulburat de o grea lâncezeală a inimii, îmi grăieşte: „Oare s-a întâmplat ceva nou, de te ţine întristarea mai mult ca de obicei?”.
3. Iar eu îi zic: „Petru, întristarea pe care o sufăr zi de zi, pe de o parte, îmi este totdeauna veche, prin obişnuinţă şi, pe de altă parte, îmi este totdeauna nouă, prin sporire. Fireşte, nefericitul meu suflet, fiind vătămat de rana îndeletnicirii sale, îşi aminteşte cum a fost cândva în mănăstire, cum toate cele trecătoare erau sub sine şi ce mult se înălţa peste toate lucrurile ce îl frământau, că nu obişnuia să se gândească la nimic altceva în afară de cele cereşti,
32
că, deşi reţinut în trup, trecea deja prin contemplaţie dincolo de înseşi hotarele cărnii şi că iubea chiar şi moartea, ce este mai pentru toţi o pedeapsă, ca pe un început al vieţii şi ca pe o răsplată a ostenelii sale.
4. Şi acum, cu prilejul purtării de grijă pastorale, suferă lucrurile mirenilor şi, după o aşa de frumoasă înfăţişare a liniştii sale, este mânjit de praful îndeletnicirii pământeşti. Şi fiindcă s-a risipit spre cele din afară, coborându-se spre multe, chiar şi atunci când le caută pe cele dinlăuntru se întoarce fără îndoială mai mic la acestea. Şi astfel, cântăresc ce îndur, cântăresc ce am părăsit şi, când privesc ce am pierdut, se face şi mai grea povara pe care o duc.
5. Căci, iată, acum sunt clătinat de talazurile acestei mări nemărginite, iar în corabia minţii sunt strivit de furtunile unei vijelii cumplite şi, când îmi aduc aminte de viaţa mea de dinainte, suspin ca şi cum, privind în urmă, aş vedea ţărmul. Încă şi mai greu este următorul lucru: atunci când, tulburat fiind, sunt dus de valuri năprasnice, abia mai pot vedea portul pe care l-am lăsat în urmă. Căci aşa sunt căderile minţii, încât îşi pierde mai întâi binele pe care îl are, dar îşi aminteşte totuşi ce a pierdut şi, după ce s-a depărtat şi mai mult, uită chiar şi însuşi binele pe care l-a pierdut şi se face ca după aceea să nu mai vadă nici prin aducereaminte ce avea mai înainte prin înfăptuire. De unde se întâmplă ce am spus mai înainte, că, atunci când plutim tot mai departe, deja nu mai vedem nici portul liniştii pe care l-am lăsat în urmă.
6. Uneori, se adaugă la sporirea durerii mele faptul că îmi readuc aminte viaţa unora care au lăsat în urmă din tot cugetul veacul de faţă, iar când zăresc înălţimea acestora, aflu cât de jos zac eu însumi. Cei mai mulţi dintre aceştia au plăcut Ziditorului printr-o viaţă mai retrasă. Şi Atotputernicul Dumnezeu nu a voit ca ei să se mai ocupe cu treburile acestei lumi, ca să nu se învechească prin îndeletniciri omeneşti de la înnoirea minţii.
7. Dar lămuresc mai bine cele pe care le-am prezentat deja dacă separ, numai printr-o indicare a numelor, lucrurile ce se spun prin întrebare şi răspuns”.
Petru: Nu am ştiut că şi în Italia viaţa unora a strălucit foarte mult prin minuni. Aşadar, nu îi cunosc pe cei din a căror comparare
33
cu tine te-ai înflăcărat. Desigur, nu mă îndoiesc că au fost bărbaţi buni şi pe acest pământ, dar totuşi socotesc fie că nu au săvârşit deloc semne şi minuni, fie că aşa au fost cufundate în tăcere până acum, încât să nu ştim de s-au făcut.
8. Grigorie: De ţi-aş istorisi, Petru, numai cele pe care eu, un biet om, le-am aflat despre bărbaţi desăvârşiţi şi dovediţi, fie adeverindu-mi-le oameni buni şi credincioşi, fie aflându-le eu însumi, va înceta ziua, după cum cred eu, înaintea cuvântului meu.
9. Petru: Aş vrea să-mi povesteşti şi mie, deoarece vreau să aflu câte ceva despre ei şi să nu ţi se pară că îţi întrerup această râvnă mare pentru tâlcuire, fiindcă şi din amintirea minunilor ia naştere aceeaşi zidire. Fireşte, din tâlcuire aflăm cum trebuie dobândită şi păstrată virtutea, dar prin povestirea minunilor descoperim cum se vădeşte, odată ce a fost găsită şi păstrată. Şi sunt unii pe care mai mult pildele decât vorbele îi aprind spre dragostea patriei cereşti. Iar de cele mai multe ori, prin pildele părinţilor se face un ajutor îndoit în sufletul celui ce le ascultă, fiindcă, prin compararea lui cu înaintaşii, se aprinde de dragostea vieţii ce va să vină, iar de crede deja că este ceva, se şi smereşte când va cunoaşte lucruri mai bune despre alţii.
10. Grigorie: îţi povestesc fără zăbavă cele pe care le-am aflat din povestirea unor bărbaţi vrednici de cinste, după pilda Sfintei Scripturi, căci pentru mine e mai limpede ca lumina că nu au învăţat din văzute, ci din auzite Evanghelia pe care au scris-o Marcu şi Luca. Dar ca să le iau cititorilor orice prilej de îndoială, le voi dezvălui ce autori mi-au destăinuit fiecare minune în parte din cele pe care le voi înfăţişa. Şi vreau să ştii că voi păstra în unele povestiri doar înţelesul, iar în altele şi cuvintele [autorilor] împreună cu înţelesul, fiindcă, de-aş fi vrut să păstrez în mod deosebit şi înseşi cuvintele tuturor persoanelor, stilul celui ce le scrie nu şi-ar fi însuşit în chip potrivit cele ce au fost istorisite în grai popular.
Ce îţi povestesc am aflat din relatarea unor bătrâni foarte vrednici de cinste.
I. [1.] în părţile Samniumului1 se afla cândva moşia patricianului Venantius. Aici, un fermier al său avea un fiu pe nume
1 Regiune muntoasă între Campania şi Marea Adriatică.
34
Honoratus2 ce s-a aprins, prin înfrânare, de dragostea patriei cereşti încă din anii copilăriei. Iar pe când era puternic printr-o vieţuire atât de înaltă şi se înfrâna deja mult de la orice vorbă deşartă şi, după cum am mărturisit mai înainte, îşi supunea trupul prin înfrânare, părinţii săi făcură într-o zi un ospăţ pentru vecinii lor, pregătind felurite cărnuri pentru a se ospăta. Dar când Honoratus refuză din dragoste pentru înfrânare să se atingă de acestea şi să mănânce, părinţii lui începură să-l ia în râs şi să-i zică: „Mănâncă împreună cu noi! Oare îţi vom aduce peşte în munţii aceştia?”. Căci în locul acela, de obicei, doar se auzea de peşte, dar nu se vedea.
2. Şi pe când Honoratus era luat în râs cu astfel de vorbe, se sfârşi îndată apa pentru servirea la ospăţ. Un sclav porni spre izvor cu o găleată de lemn, după cum este obiceiul acolo, şi, în timp ce scotea apă, intră un peşte în găleată. Întorcându-se sclavul, vărsă, sub privirile celor ce stăteau la masă, apa laolaltă cu peştele ce ar fi putut să-i ajungă lui Honoratus pentru hrana întregii zile. Şi, mirându-se toţi, încetă toată luarea în râs din partea părinţilor. Căci au început să cinstească în Honoratus înfrânarea pe care o luau în derâdere mai înainte; şi astfel, peştele din munte îndepărtă ocările luării în râs de la omul lui Dumnezeu.
3. Pe când creştea Honoratus în mari virtuţi, stăpânul său, despre care am pomenit mai înainte, îi dărui libertatea. Şi construi o mănăstire în locul ce se numeşte Fundis3, în care a fost părinte cam pentru două sute de monahi, şi acolo viaţa sa a dat pretutindeni pildă de aleasă trăire monahală.
4. Într-o zi, s-a desprins din muntele ce se înălţa spre văzduh în faţa mănăstirii lui o piatră uriaşă care, prăvălindu-se pe coasta abruptă a muntelui, ameninţa cu strivirea întregii mănăstiri şi cu uciderea tuturor fraţilor. Sfântul bărbat, văzând piatra prăbuşindu-se, chemă în ajutor numele lui Hristos, strigându-L de mai multe ori şi, întinzând îndată mâna dreaptă, făcu semnul crucii înaintea ei; şi aşa a pironit piatra ce se prăvălea pe coasta abruptă a muntelui, după cum mărturiseşte credinciosul bărbat Laurentius. Şi pentru
2 Prăznuit pe 16 ianuarie, Sfântul Honoratus (sec. VI) a fost un monah benedictin, ctitor şi întâistătător al Mănăstirii din Fundis.
3 Cetate în sudul Latiumului; azi, Fondi, aproape de Lazio.
35
că nu era niciun loc în care piatra s-ar fi putut prinde, aşa se vede până în clipa de faţă, încât le pare celor ce privesc muntele că atârnă şi este cât pe ce să cadă.
5. Petru: Să socotim că acest bărbat atât de deosebit, pentru a ajunge mai apoi învăţătorul ucenicilor, a avut el însuşi mai înainte un învăţător?
6. Grigorie: Nu am auzit ca acesta să fi fost ucenicul cuiva, însă darul Duhului Sfânt nu este stăvilit de lege. Desigur, obiceiul unei drepte vieţuiri monahale este ca nu cumva să îndrăznească să conducă cel ce nu va fi învăţat să se supună şi să nu le poruncească supuşilor ascultarea pe care el însuşi nu a ştiut cum este să o arate mai marilor săi. Dar, totuşi, uneori unii sunt învăţaţi lăuntric prin povăţuirea Duhului, încât, deşi le-ar lipsi învăţătura povăţuirii omeneşti din afară, nu le-ar lipsi judecata aspră a unui învăţător lăuntric. Totuşi, libertatea vieţii acestora nu trebuie luată ca pildă de cei slabi, ca nu cumva, cât timp cineva presupune la fel că este umplut de Duhul Sfânt, să dispreţuiască a fi ucenicul unui om şi să se facă învăţător al greşelii. Iar mintea ce este plină de Duhul Sfânt are în chip foarte vădit semnele sale, adică virtuţile şi smerenia, iar dacă şi una şi cealaltă se întâlnesc în chip desăvârşit într-un singur suflet, este clar că aduc ca mărturie prezenţa Duhului Sfânt.
7. Fireşte, aşa se citeşte [în Sfânta Scriptură] că şi Ioan Botezătorul nu a avut un învăţător şi că nici însuşi Adevărul, Care i-a învăţat pe apostoli prin prezenţa trupească, nu l-a alăturat trupeşte pe acesta [în ceata] ucenicilor săi, ci îl învăţa lăuntric, iar în afară îl lăsa ca într-o libertate a sa. Aşa şi Moise, fiind povăţuit în pustie, învăţă de la înger porunca pe care nu a cunoscut-o prin om. Dar, după cum am spus mai înainte, acestea trebuie cinstite de cei slabi, nu imitate.
8. Petru: îmi place mult ce spui. Dar te rog să-mi zici dacă acest părinte atât de mare a lăsat vreun ucenic care să-l imite.
II. [1.] Grigorie: Preacinstitul bărbat Libertinus care a fost prepozitul4 aceleiaşi mănăstiri din Fundis, în vremea regelui
4 Funcţie care, în acest caz, este echivalenta celei de iconom în monahismul răsăritean; ajutor al întâistătătorului mănăstirii.
36
Totila5, a îmbrăţişat viaţa monahală şi a fost povăţuit ca ucenic de acesta [Honoratus]. Deşi istorisirea vrednică de crezare a foarte mulţi oameni despre Libertinus a scos la iveală numeroase minuni ale sale, totuşi, Laurentius, bărbatul credincios despre care am pomenit mai înainte, ce se află în viaţă şi a fost foarte apropiat de dânsul chiar în vremea aceea, obişnuia să-mi spună multe despre el. Din acestea îţi voi povesti câteva pe care mi le aduc aminte.
2. Sfântul bărbat Libertinus a făcut o călătorie spre folosul mănăstirii în provincia Samnium, pe care am pomenit-o mai sus. Şi când Darida, comitele goţilor, veni în acel ţinut cu armata, slujitorul lui Dumnezeu fu azvârlit de oamenii aceluia de pe calul pe care şedea. Iar Libertinus, îndurând cu bucurie paguba pierderii animalului de povară, le oferi prădătorilor chiar şi biciul pe care îl ţinea, zicând: „Luaţi-l, ca să aveţi cum să mânaţi calul”. Şi zicând acestea, începu să se roage îndată. Iar armata comandantului, despre care am vorbit mai înainte, ajunse printr-o goană năpraznică la râul cu numele Vulturnum6. Acolo începură cu toţii să-şi bată caii cu lăncile şi să-i însângereze cu pintenii. Dar totuşi caii, loviţi cu vergile şi însângeraţi de pinteni, au putut îndura istovirea [bătăii], dar nu putură fi mişcaţi din loc şi aşa se spăimântau să se apropie de apa râului, ca de o prăpastie a morţii.
3. Şi pe când toţi călăreţii erau istoviţi, fiindcă îi loviseră mult timp, unul dintre ei ajunse la concluzia că din pricina nedreptăţii pe care i-o făcură pe cale slujitorului lui Dumnezeu îndurau acele întârzieri în călătoria lor. Întorcându-se îndată, îl găsiră pe Libertinus în urma lor, plecat la pământ în rugăciune. Şi zicându-i: „Ridică-te, ia-ţi calul!”, acela răspunse: „Mergeţi cu bine, nu am trebuinţă de cal”. Iar ei, coborând, îl ridicară fără voie pe calul de pe care îl dăduseră jos şi plecară imediat. Apoi caii lor trecură într-o goană atât de mare râul pe care nu putuseră să-l treacă înainte, ca şi cum albia râului nu ar fi avut apă deloc. Şi se făcu
5 Totila, rege al ostrogoţilor (541-552). Sub conducerea sa, goţii au cucerit de sub stăpânirea Imperiului Bizantin aproape întreaga Italie de astăzi, cu excepţia Ravennei.
6 Râu în Campania.
37
aşa încât toţi [caii] să fie recăpătaţi de dânşii, de fiecare în parte, abia când i s-a înapoiat slujitorului Domnului singurul său cal.
4. Tot atunci veni în părţile Campaniei Buccellinus7 cu francii. Şi se zvonise despre mănăstirea robului lui Dumnezeu, despre care am pomenit mai înainte, că ar avea multe avuţii. Intrând în capelă, francii începură furioşi să-l caute pe Libertinus şi să-l strige chiar în locul unde şedea dânsul, fiind plecat la pământ în rugăciune. Dar ce lucru preaminunat! Francii, căutându-l furioşi şi intrând, se împiedicau de el şi nu puteau să-l vadă. Şi aşa, fiind înşelaţi de orbirea lor, s-au întors de la mănăstire fără nimic.
5. Altă dată, Libertinus porni spre Ravenna8 pentru o cauză a mănăstirii, [fiind trimis] la porunca abatelui ce urmase la conducerea mănăstirii după învăţătorul său, Honoratus. Şi din dragoste faţă de vrednicul de cinste Honoratus, Libertinus obişnuia să poarte totdeauna în sân o sandală a lui oriunde mergea. Şi astfel, pe când porni la drum, se întâmplă ca o femeie să aducă trupuşorul fiului ei mort. Aceasta, când îl văzu pe slujitorul lui Dumnezeu, aprinsă de dragostea pentru fiul ei, îi apucă căpăstrul calului şi îi zise, jurându-se: „Nu vei pleca de aici în niciun chip, de nu-l vei învia pe fiul meu”.
6. Şi acela, socotind mai presus de fire o asemenea minune, se spăimântă de jurământul din ruga ei. Vru să o îndepărteze pe femeie, dar nefiind deloc în stare, şovăia în sufletul său. Şi îmi place să cuget ce fel şi cât de mare va fi fost lupta în pieptul lui… Fireşte, se luptau acolo între ele smerenia vieţii monahale şi mila faţă de mamă, teama de a cuteza lucruri mai presus de fire şi
7 „Acest Bucellinus, după ce a devastat şi a jefuit aproape întreaga Italie, trimiţând regelui său daruri bogate din prăzile de război, şi după ce se stabilise în Campania ca să petreacă iarna, în cele din urmă, în locul numit Tannetum, a fost învins de Narses într-o bătălie cumplită şi apoi a fost ucis”, Paulus Diaconus, Istoria longobarzilor II.2, traducere, notă introductivă, note şi postfaţă de Emanuel Grosu, Editura Polirom, col. Biblioteca medievală, Iaşi, 2011, pp. 71-72. Expediţia condusă de Bucellinus (Butilin) despre care aminteşte Sfântul Grigorie cel Mare a avut loc după moartea regelui franc Theudepert (548).
8 Oraş situat la sud de gurile padului, lângă Marea Adriatică.
38
durerea că nu-i poate veni în ajutor femeii lipsite de fiu. Dar spre o mai mare slavă a lui Dumnezeu, mila învinse acel piept al virtuţii, care tocmai de aceea a fost puternic, fiindcă a fost biruit. Căci nu ar fi fost un piept al virtuţii, dacă mila nu ar fi învins în el. Şi astfel, coborî, îşi îndoi genunchii, îşi întinse mâinile spre cer, scoase sandala din sân şi o aşeză pe pieptul copilului mort. Şi pe când se ruga, sufletul copilului se întoarse în trup. Îl apucă de mână şi îl înapoie viu mamei care plângea. Apoi porni la drumul pe care îl începuse.
7. Petru: Oare ce să spunem că înseamnă aceasta? Vrednicia lui Honoratus sau ruga lui Libertinus a avut puterea de a săvârşi o minune atât de mare?
Grigorie: In arătarea unui semn aşa de minunat, puterea amândurora s-a întâlnit cu credinţa femeii şi tocmai de aceea sunt de părere că Libertinus a putut acestea, fiindcă a învăţat să se încreadă mai mult în puterea învăţătorului decât în puterea sa. Căci a aşezat sandala acestuia pe pieptul trupuşorului mort şi a socotit că sufletul învăţătorului va dobândi fără îndoială ce îi cerea. Căci şi Elisei, aducând mantia învăţătorului său şi venind la Iordan, lovi o dată şi nu despărţi apele în niciun chip. Dar când zise îndată: „Unde este Dumnezeul lui Ilie chiar şi acum?”9, a lovit râul cu mantia învăţătorului şi îşi făcu drum între ape. Îţi dai seama, Petru, ce mare putere are smerenia în săvârşirea minunilor? Abia atunci putu [Elisei] să dea la iveală minunea învăţătorului, când îşi readuse aminte numele învăţătorului. Căci întorcându-se la smerenie, [şi socotindu-se] mai prejos de învăţătorul său, el însuşi a făcut ce făcuse învăţătorul.
8. Petru: îmi place mult ce spui. Dar, te rog, oare mai este şi altceva să ne povesteşti despre el spre zidirea noastră?
Grigorie: Sigur că este, dar de-ar fi şi cine să voiască să-l imite. Iar eu consider virtutea răbdării mai mare decât semnele şi minunile. Într-o zi, cel ce cârmuia mănăstirea după moartea cinstitului Honoratus, se aprinse de o aşa furie cumplită împotriva
9IV Rg. 2,14.
39
cinstitului Libertinus, încât se năpusti cu pumnii asupra lui. Şi fiindcă nu găsi nicio nuia ca să-l poată lovi, apucând un scăunel de picioare, îi lovi capul şi faţa de îi lăsă tot chipul umflat şi învineţit. Libertinus, fiind groaznic lovit, se retrase tăcut în aşternutul său.
9. Iar pentru a doua zi fusese stabilit să se facă un lucru în folosul mănăstirii. Aşadar, după ce se sfârşiră cântările Utreniei, Libertinus veni la patul abatelui şi îi ceru cu smerenie să se roage pentru dânsul. Iar acela, ştiind cât de mult era cinstit Libertinus de toţi şi cât de mult era iubit şi socotind că vrea să plece din mănăstire pentru nedreptatea pe care i-o pricinuise, îl întrebă, zicând: „Unde vrei să mergi?”. Şi Libertinus îi răspunse: „Părinte, a fost stabilit un lucru pentru mănăstire pe care nu pot să-l evit, fiindcă ieri am făgăduit că mă voi duce astăzi; acolo am rânduit să merg”.
10. Atunci acela, cugetând pe de o parte la asprimea şi cruzimea sa, iar pe de altă parte, la smerenia şi blândeţea lui Libertinus, sări din pat, îi prinse picioarele şi îi mărturisi că greşise şi că este vinovat, deoarece îndrăznise să pricinuiască o jignire aşa cumplită unui bărbat atât de mare. Şi dimpotrivă, Libertinus, aruncându-se la pământ şi prăvălindu-se la picioarele abatelui, zicea că fusese din vina sa tot ce îndurase şi nu din pricina cruzimii lui. Şi aşa se săvârşi ca părintele să fie adus la o mare blândeţe, iar smerenia ucenicului să se facă povăţuitoare a povăţuitorului.
11. După ce ieşi spre rânduirea lucrului în folosul mănăstirii, mulţi bărbaţi vestiţi şi de neam nobil, ce îl preacinsteau totdeauna, mirându-se grozav, îl întrebau cu îngrijorare ce păţise de avea faţa aşa de vânătă şi umflată. Dar Libertinus zicea: „Ieri, pe înserate, pentru păcatele mele, m-am împiedicat de un scăunel şi am păţit aceasta”. Astfel, sfântul bărbat, păstrând în inimă şi cinstea adevărului şi a povăţuitorului, nici nu dădu la iveală patima părintelui, nici nu căzu în păcatul minciunii.
12. Petru: Să socotim, oare, că bărbatul acesta vrednic de cinste, Libertinus, despre care ai istorisit atâtea semne şi minuni, nu a lăsat într-o obşte aşa de mare pe cineva care să-l imite în virtuţi?
III. [1.] Grigorie: Fericitul ce se numea Corvus, pe care tu însuţi l-ai cunoscut bine şi care a fost de curând prepozitul aceleiaşi
40
mănăstiri, îmi povestea multe întâmplări minunate despre fraţii mănăstirii acestuia. Las la o parte unele din cele ce îmi vin în minte, fiindcă mă grăbesc spre altele, dar îţi voi spune ceva ce mi-a fost povestit de el, despre care cred că nu trebuie trecut cu vederea în niciun chip.
2. În aceeaşi mănăstire, un monah cu vieţuire înaltă era grădinar. Iar un hoţ obişnuia să vină, să urce gardul şi să ia pe ascuns legume. Şi pe când acela planta multe legume, pe care nu le mai găsea deloc şi le vedea pe unele călcate în picioare, iar pe altele smulse, înconjurând toată grădina, găsi drumul pe unde obişnuia să vină hoţul. Şi, plimbându-se prin grădină, găsi chiar un şarpe şi, poruncindu-i, îi zise: „Urmează-mă!”. Ajungând la locul pe unde intra hoţul, monahul îi porunci şarpelui, spunând: „în numele lui Iisus îţi poruncesc să păzeşti intrarea aceasta şi să nu îngădui ca hoţul să intre aici”. Şi îndată şarpele se întinse tot în drum, de-a curmezişul. Iar monahul se întoarse la chilie.
3. Şi pe când se odihneau toţi la vremea amiezii, veni hoţul ca de obicei, urcă gardul şi, când să pună jos piciorul în grădină, văzu dintr-odată că şarpele întins îi închisese calea şi, înfricoşându-se, căzu pe spate la pământ, prinzându-şi piciorul cu încălţămintea într-un ţăruş al gardului. Şi atârnă aşa, cu capul în jos, până se întoarse grădinarul.
4. Grădinarul veni la ceasul obişnuit şi îl găsi pe hoţ atârnând în gard. Şi îi spuse şarpelui: „Slavă lui Dumnezeu! Ai împlinit ce ţi-am poruncit. Acum du-te!”. Şi acela plecă imediat. Apoi, ajungând la hoţ, îi grăi: „Ce înseamnă aceasta, frate? Dumnezeu mi te-a încredinţat. De ce ai cutezat să furi de atâtea ori din osteneala monahilor?”. Şi zicând acestea, îi dezlegă piciorul din gardul în care se prinse şi i-l dădu jos fără nicio vătămare. După care îi spuse: „Urmează-mă”. Şi îl duse pe hoţul care îl urma la poarta grădinii şi îi dădu cu dragă inimă legumele pe care el căuta să le ia prin furt, zicând: „Du-te şi după asta să nu mai furi, ci, când ai nevoie, intră aici la mine şi eu îţi voi da de bună voie cele pe care tu te osteneşti să le iei cu păcat”.
5. Petru: După cum aflu, în zadar credeam până acum că nu au fost în ţinuturile Italiei părinţi care să fi făcut minuni…
41
Grigorie: Ce-ţi voi povesti acum am aflat atât din istorisirea cinstitului bărbat Fortunatus, abatele mănăstirii numite Balneum Ciceronis10, cât şi de la alţi bărbaţi vrednici de cinste.
IV. [1.] în părţile Valeriei11, un bărbat preasfânt, pe nume Equitius12, era ţinut la mare cinste de toţi cei de acolo pentru vrednicia vieţii sale. Iar Fortunatus l-a cunoscut îndeaproape. Fără îndoială, pentru marea sa sfinţenie, Equitius a fost părintele multor mănăstiri din acelaşi ţinut. În vremea tinereţii sale, pe când aţâţările trupului îl istoveau printr-o luptă aprigă, înseşi strâmtorările ispitei l-au făcut mai iscusit în îndeletnicirea rugăciunii. Şi, în timp ce căuta prin rugăciuni neîncetate să dobândească de la Atotputernicul Dumnezeu un leac în această privinţă, într-o noapte se văzu fiind castrat în prezenţa unui înger şi i s-a arătat în vedenie că i s-a tăiat toată mişcarea din mădular, iar din clipa aceea a fost atât de străin de ispită, ca şi cum nici nu ar fi avut mădularul în trup.
2. Bizuindu-se pe această virtute dobândită prin ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, aşa cum înainte povăţuise bărbaţi, tot astfel începu după aceea să povăţuiască şi femei. Dar totuşi, nu înceta să-i îndemne pe ucenicii lui să nu se încreadă prea lesne în pilda sa în această privinţă şi să nu încerce un dar pe care nu l-au primit, fiindcă vor cădea.
3. Iar în vremea aceasta, când au fost prinşi vrăjitorii în Roma, Basilius, care era cel dintâi în lucrările vrăjitoreşti, fugind sub chip de monah, se îndreptă spre Valeria. Şi pornind spre preacinstitul bărbat Castorius, episcopul cetăţii Amitemum13, nădăjduia ca acesta să-l lase în grija abatelui şi să-l încredinţeze mănăstirii lui ca să se tămăduiască. Atunci veni episcopul la mănăstire, îl aduse cu sine pe monahul Basilius şi îl rugă pe robul lui Dumnezeu, Equitius, să-l ia în obşte pe acel monah. Bărbatul sfânt, privindu-l îndată, grăi: „Părinte, eu nu-l văd pe acesta pe care mi-l încredinţezi că
10 „Baia lui Cicero”.
11 District al Pannoniei Inferioare, între Dunăre şi Drava.
12 Sfântul Equitius (cca 490-570) a fost un mare ascet, întemeietor al multor mănăstiri în regiunea Valeria (în apropierea Romei).
13 Cetate în ţara sabinilor.
42
este monah, ci diavol”. Dar episcopul îi răspunse: „Cauţi prilej să nu împlineşti ce ţi se cere”. Iar robul lui Dumnezeu îi spuse îndată: „Desigur, eu te înştiinţez ce văd că este acesta. Totuşi, ca să nu fii de părere că nu voiesc să mă supun, fac ce porunceşti”. Şi astfel fu primit în mănăstire.
4. Însă, nu după multe zile, robul lui Dumnezeu plecă puţin mai departe de mănăstire pentru a-i îndemna pe credincioşi spre dorirea lui Dumnezeu. Şi plecând el, se întâmplă într-o mănăstire a fecioarelor, în care veghea purtarea de grijă a părintelui, ca una dintre ele, ce părea frumoasă după stricăciunea cărnii, să înceapă să aibă febră şi să se neliniştească grozav, şi să strige deja nu cu ţipete, ci cu răcnete: „Voi muri acum, de nu va veni monahul Basilius să mă facă din nou sănătoasă prin îngrijirea sa atentă”. Dar în lipsa părintelui Equitius, ce era atât de mare, niciunul dintre monahi nu cuteza să intre în obştea fecioarelor; cu atât mai puţin cel ce sosise de curînd, a cărui viaţă era încă necunoscută de obştea fraţilor.
5. Au trimis îndată şi i-au vestit robului lui Dumnezeu că acea fecioară închinată lui Dumnezeu se încinse de friguri cumplite şi căuta cu nelinişte vizita monahului Basilius. Auzind aceasta, sfântul bărbat zâmbi dispreţuitor şi grăi: „Oare n-am zis eu că-i drac acesta, nu monah? Mergeţi şi alungaţi-l din mănăstire. Însă, pentru slujnica lui Dumnezeu ce este chinuită de tulburarea frigurilor, să nu vă faceţi griji, fiindcă din ceasul acesta nici nu va mai fi muncită de friguri, nici nu-l va mai căuta pe Basilius”.
6. Se întoarse monahul şi află că fecioara lui Dumnezeu se însănătoşise chiar în ceasul acela în care robul lui Dumnezeu, Equitius, aflat departe, spusese că se va tămădui. Fireşte, în ceea ce priveşte puterea minunii, a urmat pilda învăţătorului, Care, fiind chemat la fiul unui slujitor regesc, l-a tămăduit numai prin cuvânt, aşa încât, întorcându-se tatăl, află că fiul său s-a reîntors la viaţă chiar în ceasul în care a auzit din gura Adevărului că este viu14. Iar toţi monahii, împlinind porunca părintelui, l-au alungat pe Basilius din lăcaşul mănăstirii. Şi fiind alungat, zicea adesea că
14 Cf. In 4, 46-53.
43
însăşi chilia lui Equitius fusese spânzurată în văzduh prin meşteşuguri vrăjitoreşti şi că el nu ar fi putut totuşi să vatăme pe vreun monah al părintelui. Dar nu după mult timp, fiindcă se aprinse râvna poporului creştin în cetatea Romei, Basilius a fost ars în foc.
7. Într-o zi, o roabă a lui Dumnezeu din aceeaşi mănăstire a fecioarelor intră în grădină. Văzând o lăptucă, o pofti şi, uitând să o binecuvinteze cu semnul crucii, a muşcat cu lăcomie, dar căzu imediat la pământ, fiind cuprinsă de diavol. Şi pe când era scuturată, i se vesti în grabă părintelui Equitius să vină repede şi să alerge ca să se roage. Intrând îndată părintele în grădină, însuşi diavolul ce o cuprinse începu să strige prin gura ei, ca şi cum s-ar fi dezvinovăţit, zicând: „Eu ce am făcut? Eu ce am făcut? Şedeam pe o lăptucă. A venit aceea şi m-a muşcat”. Iar bărbatul lui Dumnezeu îi porunci cu mare mânie să se ducă şi să nu mai sălăşluiască în roaba Atotputernicului Dumnezeu. Acesta se îndepărtă îndată şi nu mai putu să se atingă de ea după aceea.
8. Apoi, un nobil al provinciei Nursia15, pe nume Felix, tatăl lui Castorius, ce zăboveşte acum cu noi în cetatea Romei, văzând că cinstitul bărbat Equitius nu are binecuvântare şi că aleargă prin fiecare loc în parte şi propovăduieşte cu mare râvnă, merse într-o zi la el şi, cu îndrăzneala prieteniei, îi zise: „Cum de îndrăzneşti să propovăduieşti tu, care nu ai binecuvântare şi nu ai primit îngăduinţa de a propovădui de la pontiful roman, sub autoritatea căruia te afli?”. Fiind constrâns de întrebarea dânsului, bărbatul sfânt îi destăinui cum primi îngăduinţa de a propovădui, spunând: „Şi eu însumi chibzuiesc în sinea mea la cele pe care mi le zici. Dar într-o noapte, mi-a stat alături, printr-o vedenie, un tânăr frumos la vedere şi a aşezat pe limba mea o unealtă de fier medicinală, adică un bisturiu, zicând: Iată, am aşezat cuvintele mele în gura ta. Du-te să propovăduieşti!”. Şi din ziua aceea, chiar de aş fi vrut, nu aş fi putut să tac în cele despre Dumnezeu.
9. Petru: Aş vrea să aflu însăşi lucrarea acestui părinte despre care se spune că a dobândit astfel de daruri.
15 în prezent Norcia, în sud-estul Umbriei.
44
Grigorie: Lucrarea, Petru, este din dar, „nu darul din lucrare; altminteri harul deja nu mai este har”16. Fireşte, darurile vin mai înainte de toată lucrarea, deşi însuşi darurile sporesc din lucrarea ce urmează. Ca să nu fii totuşi păgubit de cunoaşterea vieţii lui, [iată că] preacinstitul bărbat Albinus, întâistătătorul Bisericii din Reatina17, a ştiut-o bine şi încă trăiesc mulţi ce au putut să o cunoască. Dar de ce cauţi să afli mai mult din lucrare, de vreme ce curăţia vieţii se potrivea cu îndeletnicirea propovăduirii?
10. Fireşte că o râvnă atât de mare îl înflăcără pe acela să adune sufletele lui Dumnezeu, pentru ca, după cum era la conducerea mănăstirilor, tot aşa să alerge pe la biserici, prin cetăţui, prin sate şi chiar prin casele fiecăror credincioşi de pretutindeni şi să înflăcăreze inimile celor care îl ascultau spre dragostea patriei cereşti. Iar el era foarte neînsemnat în hainele sale şi aşa de dispreţuit, încât, de nu l-ar fi ştiut poate cineva, fiind salutat de el, ar fi dispreţuit chiar şi să-i răspundă la salut. Şi ori de câte ori se îndrepta spre alte locuri, obişnuia să şadă pe un animal de povară ce putea fi în mănăstire mai dispreţuit decât toţi caii; şi pe cal folosea un căpăstru în loc de frâu şi pieile berbecilor în loc de şa. Iar pe cal, de-a dreapta şi de-a stânga, purta scrierile sfinte aşezate în săculeţi de piele şi, oriunde ar fi ajuns, deschidea izvorul Scripturilor şi uda păşunile minţilor.
11. Faima propovăduirii lui ajunsese cunoscută chiar şi în cetatea Romei. Şi, aşa cum este limba linguşitorilor care, înlănţuind, omoară sufletul ascultătorului, clericii din vremea aceasta s-au plâns întâistătătorului scaunului apostolic, linguşindu-l şi zicând: „Cine este bărbatul acesta necioplit care şi-a luat singur dreptul de a propovădui şi a cutezat să-şi însuşească, neînvăţat fiind, îndatorirea stăpânului nostru apostolic? Aşadar, de-ţi este pe plac, trimite pe cineva care să-l aducă aici ca să afle cine are împuternicirea de a cârmui Biserica”. Însă, aşa cum se întâmplă de obicei, ca linguşirea să se strecoare grozav într-un suflet ocupat cu multe, de nu ar fi alungată cât mai repede de la uşa inimii, pontiful,
16 Rom. 11, 6.
17 În prezent Rieti, în regiunea Sabina.
45
fiind sfătuit de clerici, a încuviinţat ca Equitius să fie adus la Roma şi să afle care îi era măsura.
12. Totuşi, trimiţându-l atunci pe apărătorul18 Iulianus, care a fost după aceea la conducerea episcopiei Bisericii Sabine, îi porunci să-l aducă pe Equitius cu mare cinste, ca nu cumva robul Domnului să simtă vreo nedreptate din citaţia respectivă. Iulianus, vrând să se supună degrabă dorinţelor clericilor cu privire la Equitius, alergă în grabă la mănăstirea lui. Însă, nefiind Equitius acolo, îi găsi pe scriitorii de manuscrise şi-i întrebă unde este abatele. Iar ei îi ziseră: „Coseşte fân în valea aceasta ce se află la poalele mănăstirii”.
13. Dar Iulianus avea un sclav foarte trufaş şi îndărătnic pe care el însuşi abia putea să-l stăpânească. Aşadar, îl trimise pe acesta să i-l aducă pe Equitius în grabă. Porni sclavul şi, intrând îndată pe pajişte cu sufletul fără de ruşine şi privindu-i pe toţi care tăiau fânul acolo, a întrebat cine era Equitius. Şi, de îndată ce auzi cine era, îl privi pe când se afla încă departe. Şi, fiind cuprins de o teamă cumplită, începu să se înfricoşeze, să fie sleit de puteri şi abia mai putea să se ducă pe sine, mergând şovăitor. Tremurând, ajunse la omul lui Dumnezeu şi, sărutându-i genunchii, îi strânse în braţe cu smerenie şi îl anunţă că stăpânul său venise la dânsul. Răspunzându-i la salut, robul lui Dumnezeu îi porunci, zicând: „Ridică fânul verde şi cară nutreţul pentru caii pe care aţi venit. Iată, vin şi eu din urma ta, după ce îmi termin treaba, fiindcă a mai rămas puţin”.
14. Însă apărătorul Iulianus se mira grozav că sclavul pe care îl trimise zăbovea a se întoarce, când, iată, îl zări înapoindu-se şi ducând pe grumaji fânul de pe pajişte. Mâniindu-se cumplit, începu să strige, zicând: „Ce înseamnă asta? Eu te-am trimis să-mi aduci un om, nu să cari fân!”. Iar sclavul îi răspunse: „Priveşte, cel pe care îl cauţi vine din urmă”. Iată, bărbatul lui Dumnezeu, încălţat cu sandale, venea ducând coasa de fân pe grumaz. Sclavul îi dezvălui stăpânului său că acesta care se afla încă departe era însuşi cel pe care îl căuta. Iar Iulianus, îndată ce îl văzu pe robul
18 Defensor poate fi tradus şi ca apologet, avocat, dar în mediul ecleziastic desemna un reprezentant al Bisericii numit pentru soluţionarea unor litigii.
46
lui Dumnezeu, îl dispreţui pentru înfăţişarea sa şi se gândea în mintea sa fără de ruşine cum ar trebui să i se adreseze. Dar îndată ce slujitorul lui Dumnezeu se apropie, o frică de nesuportat cuprinse sufletul lui Iulianus, aşa încât tremura şi abia mai putea să-şi mişte limba ca să-i dea de înţeles pentru ce venise. Alergă îndată cu duhul smerit la genunchii lui Equitius, ceru să se roage pentru dânsul şi îi dezvălui că părintele său, pontiful apostolic, ar vrea să-l vadă.
15. Însă cinstitul bărbat Equitius începu să-I aducă mari mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu, spunând că l-a cercetat harul dumnezeiesc prin preaînaltul pontif. Chemă îndată fraţii, porunci să fie pregătiţi caii chiar în clipa aceea şi începu să-l preseze foarte tare pe executorul său să plece imediat. Dar Iulianus îi grăi: „în niciun chip nu se poate să facem asta, deoarece, fiind obosit din pricina călătoriei, nu pot să plec astăzi”. Atunci Equitius îi răspunse: „Mă întristezi, fiule, căci de nu plecăm chiar azi, mâine nu vom mai pleca”. Şi astfel, robul lui Dumnezeu, fiind silit de oboseala executorului său, zăbovi în noaptea aceea în mănăstirea sa.
16. Când, iată, a doua zi, la ivirea zorilor, veni la Iulianus un sclav, calul istovindu-i-se cumplit în goană, cu o scrisoare în care i se porunci să nu îndrăznească să-l atingă pe slujitorul lui Dumnezeu sau să-l mişte din mănăstire. Pe când acela îl întreba pe sclav de ce îşi schimbase pontiful părerea, află că în aceeaşi noapte în care însuşi executorul fusese trimis acolo, pontiful se speriase grozav printr-un vis în care i se reproşase de ce cutezase să trimită ca să i se înfăţişeze omul lui Dumnezeu.
17. Iulianus se ridică îndată şi, încredinţându-se rugăciunilor cinstitului bărbat, îi grăi: „Părintele vostru vă roagă să nu vă mai osteniţi să veniţi”. Şi după ce robul lui Dumnezeu auzi aceasta, zise întristat: „Oare nu ţi-am spus ieri că de nu vom porni imediat, nu ni se va mai îngădui să pornim deloc?”. Atunci, pentru a-şi arăta dragostea, îl opri puţin pe executorul său în mănăstire şi îi dădu acestuia, deşi era silit şi se împotrivea, răsplata pentru osteneala sa.
18. Află, aşadar, Petru, în ce mare pază a lui Dumnezeu sunt cei care au ştiut să se dispreţuiască pe ei înşişi în viaţa aceasta; cu
47
aceşti cetăţeni se numără în cinste cei care înlăuntrul lor nu se ruşinează că sunt dispreţuiţi de oameni în afară; fiindcă, dimpotrivă, zac foarte jos în ochii lui Dumnezeu cei care se umflă pe sine în ochii lor şi în ochii aproapelui prin pofta de slavă deşartă. De aceea şi Adevărul le spune unora: „Voi sunteţi cei care vă faceţi pe voi drepţi în faţa oamenilor. Însă Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”19.
19. Petru: Tare mă miră că un pontif atât de mare ar fi putut să fie amăgit în privinţa unui astfel de bărbat.
Grigorie: Ce te miri, Petru, că ne înşelăm noi, care suntem oameni? Ai uitat oare că David, care avea de obicei duhul profeţiei, a dat o sentinţă împotriva fiului nevinovat al lui Ionatan, deoarece a ascultat cuvintele unui sclav care minţea?20 Pe de o parte, socotim drept acest lucru, fiindcă s-a făcut prin David, prin judecata ascunsă a lui Dumnezeu, şi totuşi, pe de altă parte, prin judecata omenească nu înţelegem în ce chip va fi fost drept. Aşadar, ce este de mirare dacă noi, care nu suntem proroci, suntem duşi uneori în eroare de gura celor care mint? Este foarte adevărat că mulţimea grijilor răvăşeşte mintea oricărui arhiereu. Iar când sufletul se împarte spre multe, se face mai mic la fiecare în parte şi cu cât este ocupat cu mai multe pe îndelete, cu atât este amăgit într-un singur lucru.
Petru: Sunt foarte adevărate cele pe care le spui.
20. Grigorie: Nu trebuie să trec sub tăcere ce am aflat despre bărbatul acesta, Equitius, din povestirea abatelui meu de odinioară, preacinstitul Valentio21. Acesta spunea că, pe când trupul părintelui Equitius era îngropat în capela Fericitului Mucenic Laurentius, un ţăran aşeză deasupra mormântului său o ladă cu grâu, neavând grijă să chibzuiască ce mare şi ce fel de bărbat zăcea acolo şi să-l cinstească. Şi se făcu dintr-odată un vârtej din cer:
19 Lc. 16,15.
20 Cf. II Rg. 19-20.
21 Valentio, singurul abate al mănăstirii de pe Clivus Scauri despre care Grigorie spune că a fost „abatele său”, a condus mai întâi o mănăstire în Valeria (IV, 22,1). El nu mai este în această lume (III, 22,1)”, cf. SC 260, p. 56, n. 20.
48
toate lucrurile rămaseră acolo, la locul lor, dar luă lada ce fusese aşezată deasupra mormântului său şi o aruncă departe, ca să cunoască toţi în chip lămurit de ce mare vrednicie era cel al cărui trup zăcea acolo.
21. Iar pe acestea pe care le adaug acum le-am aflat din istorisirea bărbatului vrednic de cinste Fortunatus, despre care am pomenit mai înainte, şi care îmi place foarte mult prin vârsta, lucrarea şi simplitatea sa. Intrând longobarzii în provincia Valeria22, monahii au fugit din mănăstirea preacinstitului bărbat Equitius în capela despre care am vorbit mai înainte, la mormântul său. Şi după ce intrară longobarzii furioşi în capelă, începură să-i târască afară pe monahi, fie ca să-i zdrobească prin chinuiri, fie ca să-i omoare cu săbiile. Unul dintre ei gemu şi, cutremurându-se de o aprigă durere, strigă: „Vai, Sfinte Equitius, îţi place să fim târâţi şi să nu ne aperi?”. La glasul acestuia, un duh necurat îi cuprinse îndată pe cruzii longobarzi. Aceştia, prăbuşindu-se la pământ, atât au fost scuturaţi, până şi-au dat seama toţi, chiar şi longobarzii ce erau afară, că nu trebuie să cuteze să mai pângărească locul sfânt. Şi astfel, sfântul bărbat, în timp ce îşi apăra ucenicii, fu răspunzător chiar şi pentru ajutorarea multora care fugiseră acolo după scăpare.
V. [1.] Ce îţi povestesc acum am aflat din istorisirea unui coleg de-al meu, episcop, ce a vieţuit vreme de mulţi ani, în chip monahal, în cetatea Ancona23; iar vorbele îi sunt adeverite chiar şi de unii dintre ai noştri cu o vârstă deja înaintată, ce sunt tot din părţile acelea.
2. În apropierea acestei cetăţi se află Biserica Fericitului Mucenic Ştefan, în care slujea un bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, pe nume Constantius, ce îndeplinea slujba de paraclisier. Zvonul sfinţeniei lui ajunsese cunoscut oamenilor în lung şi în lat, fiindcă acel bărbat, dispreţuind cu totul cele pământeşti, se înflăcăra cu toată strădania sufletului numai spre cele cereşti. Iar într-o zi, când lipsea uleiul în biserică şi robul lui Dumnezeu, despre care am pomenit mai înainte, nu mai avea cum să aprindă candelele, umplu cu apă toate candelele bisericii şi le aşeză, ca de obicei,
22 Această invazie a longobarzilor este datată între 571-574.
23 Oraş pe coasta Mării Adriatice.
49
fitilul în mijloc. Şi aducând focul, le aprinse şi astfel apa arse în candele, ca şi cum ar fi fost ulei. Aşadar, judecă şi tu, Petru, ce vrednicie va fi avut bărbatul acesta care, fiind împins de nevoie, schimbă firea unui element.
3. Petru: Este foarte minunat ce aud, dar aş vrea să aflu cât de smerit putea fi înlăuntrul său, dacă în afară era la o asemenea înălţime.
Grigorie: Pe bună dreptate cauţi să afli starea sufletului printre virtuţi, deoarece este foarte posibil ca minunile ce se fac în afară să vatăme mintea lăuntric, prin ispitirea sa. Dar de vei auzi ce faptă a făcut cinstitul Constantius, vei afla îndată cât de smerit a fost.
Petru: După ce ai zis o asemenea minune făptuită de dânsul, mai rămâne să mă zideşti şi cu privire la smerenia sufletului său.
4. Grigorie: Fiindcă zvonul sfinţeniei sale crescuse grozav, mulţi oameni din diferite ţinuturi doreau cu însetare să-l vadă. Iar într-o zi, veni un ţăran dintr-un loc îndepărtat ca să-l vadă. Şi din întâmplare, se făcu în acea clipă ca sfântul bărbat să stea pe scările de lemn şi să lucreze, reparând candelele. Însă Constantius era foarte scund, cu o înfăţişare slăbănoagă şi de dispreţuit. Şi când ţăranul care venise să-l vadă întrebă cine era Constantius şi cerea stăruitor să-i fie arătat, cei care îl cunoşteau i-au spus cine era. Dar aşa cum minţile proaste măsoară vrednicia unui om după înfăţişarea trupului, ţăranul, văzându-l pe acesta micuţ şi de dispreţuit, începu să nu dea crezare că acesta este însuşi Constantius. Căci în mintea sa necioplită se făcuse un fel de gâlceavă între ce auzise şi ce vedea şi nu credea că acesta, atât de scund la vedere, poate fi cel pe care îl socotea uriaş prin faima sa. De vreme ce i se adeveri de mai mulţi că acela este însuşi Constantius, îl dispreţui şi îl luă în râs, zicând: „Eu am crezut că este un om mare, însă nu are nimic dintr-un om”.
5. Când bărbatul lui Dumnezeu, Constantius, auzi aceasta, lăsând îndată bucuros candelele pe care le repara, coborî repede şi se aruncă în braţele ţăranului şi, din prea multă dragoste, începu să-l strângă în braţe, să-l sărute şi să-i aducă mari mulţumiri fiindcă gândise asemenea lucruri despre sine, zicând: „Tu eşti singurul care ai avut ochii deschişi în privinţa mea”.
50
6. Din această întâmplare trebuie să apreciem ce smerenie avea Constantius, care l-a iubit şi mai mult pe ţăranul ce l-a dispreţuit. Căci o jignire adusă cuiva dovedeşte ce ascunde fiecare întru sine. Şi aşa cum cei mândri se fericesc de onoruri, tot aşa, de cele mai multe ori, cei smeriţi se fericesc de dispreţuirea lor. Şi de aceea se bucură când se văd neînsemnaţi şi în ochii celorlalţi, fiindcă înţeleg că judecata lor întăreşte ceea ce şi ei înşişi au socotit întru sine despre ei.
Petru: După cum aflu, bărbatul acesta a fost mare în minuni în afară, dar şi mai mare înlăuntru prin smerenia inimii.
VI. [1.] Grigorie: Şi Marcellinus24, întâistătătorul Bisericii cetăţii Ancona, a fost un bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, dar mersul i se şubrezise din pricina unei dureri cumplite de gută, iar apropiaţii săi îl aduceau pe braţe oriunde ar fi fost nevoie. Iar într-o zi, din pricina neglijenţei, cetatea Ancona luă foc. Şi pe când ardea grozav, au alergat cu toţii laolaltă ca să stingă focul. Dar, aruncând aceia apă pe întrecute, aşa creştea flacăra, încât părea că ameninţa deja cu nimicirea întregii cetăţi. Pe când focul cuprindea unele locuri mai apropiate de dânsul şi mistuise deja nu o mică parte din cetate şi nu îi era cu putinţă nimănui să-i stea împotrivă, veni episcopul, adus pe braţe şi, fiind silit de nevoia unei primejdii atât de mari, le porunci apropiaţilor săi ce îl purtau, zicând: „Aşezaţi-mă în faţa focului!”.
2. Se făcu aşa şi fu aşezat în locul acela, unde se părea că se abate toată puterea flăcărilor. Însă, în chip de mirare, începu să se întoarcă focul întru sine, ca şi cum năvala văpăii ar fi urlat, prin întoarcerea sa, că nu poate să treacă de episcop. Şi se făcu astfel ca flacăra văpăii, înfrânată de hotarul acela, să se răcească în sine şi să nu mai cuteze să se atingă de vreo clădire. Îţi dai seama, Petru, de ce sfinţenie va fi fost, dacă omul acesta bolnav, şezând şi rugându-se, a împins flăcările înapoi?!
Petru: îmi dau seama şi încremenesc de uimire.
24 Sfântul Marcelin (t cca 577), episcopul Anconei, din familia nobiliară Bocccamiori. Este prăznuit chiar de ziua adormirii sale, pe 9 ianuarie, ca mare ascet, vindecător de boli şi apărător împotriva incendiilor.
51
VII [1.] Grigorie: îţi voi povesti acum ceva despre un loc învecinat, lucru pe care l-am aflat atât din istorisirea unui cinstit bărbat, episcopul Maximianus, cât şi din povestirea bătrânului monah Laurio, pe care l-ai cunoscut şi tu; atât unul, cât şi celălalt sunt încă în viaţă. Fireşte, Laurio a fost călăuzit de preasfântul bărbat Anastasius în mănăstirea ce se cheamă Subpentoma, din apropierea cetăţii Nepe25. Şi fără îndoială, Anastasius, ce avea o viaţă vrednică de cinste, era strâns legat de Nonnosus26, prepozitul mănăstirii ce se află în Muntele Soracte27, atât prin apropierea dintre cele două locuri, cât şi prin măreţia obiceiurilor şi râvna pentru virtuţi. Iar Nonnosus vieţuia sub conducerea preaasprului părinte al mănăstirii sale, dar îndura totdeauna obiceiurile lui cu un calm de mirare şi aşa era în blândeţe cel dintâi dintre fraţi, după cum, prin smerenie, îmblânzea adesea mânia părintelui.
2. Mănăstirea lui era pe cel mai înalt vârf al muntelui şi fraţii nu aveau un loc neted unde să cultive o mică grădină. Pe coasta muntelui se vedea însă un teren foarte îngust pe care se afla o stâncă uriaşă, plăsmuită de natură. Într-o zi, cinstitul bărbat Nonnosus se gândi că locul acela putea fi potrivit cel puţin pentru cultivarea verdeţurilor şi legumelor, dacă nu ar fi fost ocupat de piatra aceea, dar chibzui că nici măcar cincizeci de perechi de boi nu ar fi putut să mişte greutatea aceea. Şi după ce deznădăjdui în puterea omenească, se încredinţă ajutorului dumnezeiesc şi începu să se roage acolo în tăcerea nopţii. Când se iviră zorii, fraţii veniră în locul acela şi aflară că piatra aceea nemaipomenit de grea şi de mare se retrăsese undeva mai departe şi, prin mutarea ei, le dădu fraţilor un teren.
3. Altă dată, pe când bărbatul vrednic de cinste spăla candelele de sticlă în capelă, îi căzu din mâini una ce s-a spart în nenumărate cioburi. Acesta, temându-se cumplit de furia părintelui mănăstirii, adună îndată toate cioburile lămpii, le aşeză înaintea altarului
25 întemeiată încă de pe timpul etruscilor.
26 Sfântul Nonnosus (cca 500-560), prăznuit în calendarul roman în ziua de 2 septembrie.
27 Munte situat la aproximativ 9 km nord de Roma, înalt de 700 m, cântat de poetul Horatiu în oda Ad Thaliarchum.
52
şi începu să se roage cu suspin greu. Şi după ce îşi înălţă capul de la rugăciune, află candela întreagă, pe care înainte, cu mare teamă, o adunase ciob cu ciob. Şi astfel, în cele două minuni, Nonnosus i-a imitat pe cei doi părinţi: în mutarea stâncii a imitat fapta lui Grigorie, ce a mişcat muntele din loc, iar în lipirea candelei a imitat minunea lui Donatus, ce a făcut ca potirul spart să fie din nou întreg ca înainte.
4. Petru: După cum văd eu, avem minuni noi după pilde vechi.
Grigorie: N-ai vrea oare să mai afli ceva din lucrarea lui Nonnosus? De pildă, cum l-a imitat şi pe Elisei?
Petru: Vreau şi îmi doresc cu nesaţ.
5. Grigorie: într-o zi, pe când era lipsă de ulei vechi în mănăstire şi veni deja vremea culesului măslinelor, dar în măslini nu se vedea niciun rod, părintele mănăstirii socoti de cuviinţă ca fraţii să pornească în împrejurimi pentru a munci la culesul măslinilor din afara mănăstirii, pentru ca din plata muncii lor să aducă în mănăstire măcar puţin ulei. Nonnosus, bărbatul Domnului, s-a împotrivit cu mare smerenie acestui lucru, pentru ca nu cumva fraţii, ieşind din mănăstire, să se păgubească sufleteşte în timp ce caută să câştige ulei. Şi fiindcă se vedea că în copacii mănăstirii simt câteva măsline, porunci să fie adunate, să fie duse în teasc şi să i se aducă oricât de puţin ulei ar fi putut să iasă.
6. Se făcu aşa şi fraţii îi aduseră robului Domnului, Nonnosus, uleiul pus într-un vas micuţ. El însuşi îl aşeză îndată înaintea altarului şi, ieşind toţi, se rugă. Apoi, le porunci fraţilor chemaţi să ia uleiul pe care i-l aduseră şi să-l împartă, vărsând câte puţin prin toate vasele mănăstirii, ca să se vadă că toate fuseseră stropite prin binecuvântarea aceluiaşi ulei. Şi făcu îndată ca acestea să fie închise, aşa goale cum erau. Iar a doua zi, când fură deschise, au fost găsite toate pline de ulei.
Petru: Noi dovedim că în fiecare zi se împlinesc cuvintele Adevărului Care grăieşte: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”28.
28 In 5,17.
53
VIII. [1.] Grigorie: Tot în vremea aceea, cinstitul bărbat Anastasius, despre care am pomenit mai înainte, a devenit secretarul Sfintei Biserici din Roma, căreia îi slujesc şi eu, Dumnezeu fiindu-mi călăuzitor. Acesta, dorind să I se dedice numai lui Dumnezeu, părăsi arhivele, îşi alese o mănăstire în locul acesta pe care l-am pomenit mai înainte, ce se numeşte Subpentoma, şi a condus această mănăstire cu o purtare de grijă iscusită.
2. În acest loc se înălţa o stâncă uriaşă şi dedesubt era o prăpastie adâncă. Într-o noapte, după ce Atotputernicul Dumnezeu hotărâse deja să răsplătească ostenelile vrednicului de cinste Anastasius, se făcu un glas din stânca înaltă ce îl striga printr-un sunet prelung, zicând: „Anastasius, vino!”. Şi după ce a fost chemat el, au mai fost strigaţi pe nume chiar şi alţi şapte fraţi. Însă glasul acesta ce strigase tăcu pentru o clipă şi îl chemă apoi pe al optulea frate. Când obştea auzi limpede aceste glasuri, nu fu nicio îndoială că se apropiase sfârşitul celor ce fuseseră chemaţi.
3. Aşadar, în câteva zile, cel dintâi muri cinstitul bărbat Anastasius, iar ceilalţi fură scoşi din trup în ordinea în care fuseseră strigaţi din vârful stâncii. Însă fratele acela, în privinţa căruia glasul a tăcut puţin înainte de a-l striga, şi astfel fusese chemat pe nume, mai trăi câteva zile după ce muriră ceilalţi şi abia atunci îşi sfârşi viaţa, ca să se arate lămurit că tăcerea ce intervenise în acea strigare va fi însemnat un mic răstimp de a trăi.
4. Dar se petrecu un lucru minunat, fiindcă, atunci când să iasă din trup cinstitul bărbat Anastasius, era în mănăstire un frate ce nu voia să trăiască mai mult decât dânsul. Şi căzând la picioarele lui, începu să-i ceară stăruitor cu lacrimi, grăind: „Prin Acela, la Care te duci, să nu fac şapte zile mai mult decât tine în lumea aceasta!”. Şi aşa, înainte de ziua a şaptea, muri chiar şi cel ce nu fusese totuşi chemat printre ceilalţi în noaptea aceea, ca să se arate în chip lămurit că a putut să-şi dobândească sfârşitul numai prin mijlocirea vrednicului de cinste Anastasius.
5. Petru: De vreme ce fratele respectiv nici nu fusese chemat printre ceilalţi şi totuşi a fost luat din viaţa aceasta prin mijlocirea sfântului bărbat, ce altceva ne este dat să înţelegem, decât că aceştia,
54
ce sunt de o mare vrednicie în faţa Domnului, pot dobândi uneori chiar şi cele ce nu au fost hărăzite?
Grigorie: în niciun chip nu pot fi dobândite cele ce nu au fost hărăzite, dar acestea ce s-au împlinit prin rugăciunea sfântului bărbat, aşa au fost hărăzite încât să fie dobândite prin rugăciuni. Căci însuşi hărăzirea împărăţiei veşnice aşa a fost rânduită de Atotputernicul Dumnezeu, încât cei aleşi să ajungă la aceasta prin osteneală, pentru ca, cerând cu stăruinţă, să se învrednicească să primească ceea ce Atotputernicul Dumnezeu a rânduit mai înainte de veci să li se dăruiască.
6. Petru: Aş vrea să îmi dovedeşti mai lămurit dacă hărăzirea poate fi ajutată prin rugăciuni.
Grigorie: Petru, acest lucru pe care eu l-am adus [în discuţie] poate fi demonstrat îndată. Cu siguranţă ştii că Domnul a spus către Avraam: „în Isaac se va chema ţie sămânţă”29. Acestuia îi spusese chiar şi: „Părinte a multor neamuri te-am rânduit”. Şi iarăşi i-a făgăduit, zicând: „Te voi binecuvânta şi voi înmulţi sămânţa ta precum stelele cerului şi ca nisipul care este pe ţărmul mării”30. Este limpede din acestea că Atotputernicul Dumnezeu hărăzise ca sămânţa lui Avraam să se înmulţească prin Isaac. Şi totuşi s-a scris: „L-a rugat Isaac pe Domnul pentru soţia sa, fiindcă era stearpă. Acesta l-a auzit pe el şi i-a dat Rebecăi să zămislească”31. Prin urmare, dacă înmulţirea neamului lui Avraam a fost hărăzită prin Isaac, de ce a primit o soţie stearpă? Dar este limpede, fără nicio îndoială, că hărăzirea se împlineşte prin rugăciuni, de vreme ce Isaac, în care Dumnezeu hărăzise să se înmulţească sămânţa lui Avraam, a dobândit prin rugăciune să poată avea fii.
7. Petru: Fiindcă lămurirea ta a desluşit taina aceasta, nu mi-a mai rămas nicio îndoială.
Grigorie: Vrei să-ţi povestesc ceva din părţile Tusciei32, ca să afli ce fel de bărbaţi au vieţuit aici şi cât de apropiaţi erau de cunoaşterea Atotputernicului Dumnezeu?
29 Fc. 21,12.
30 Fc. 22,17.
31 Fc. 25, 21.
32 Regiune în centrul Italiei; azi, Toscana.
55
Petru: Vreau cu orice preţ şi te rog stăruitor.
IX. [1.] Grigorie: Era un bărbat cu o viaţă vrednică de cinste pe nume Bonifatius, ce a fost episcop în cetatea ce se numeşte Ferentis33, şi care avea numeroase bune obiceiuri. Iar preotul Gaudentius, ce se află încă în viaţă, povesteşte multele minuni ale dânsului. Apoi, fiindcă Gaudentius s-a format în slujba lui, cu atât mai mult poate să ne adeverească orice lucruri despre Bonifatius, cu cât s-a întâmplat să şi ia parte la ele.
2. Era sărăcie lucie în biserica sa, ceea ce, pentru inimile bune, este, de obicei, un paznic al smereniei şi nu avea nimic altceva în tot venitul său decât o vie. Dar, năvălind grindina într-o zi, aşa fu pustiită, încât abia au mai rămas în ea, pe câţiva lăstari, nişte struguri mici şi rari. După ce intră în vie preacinstitul bărbat, episcopul Bonifatius, despre care am pomenit mai înainte, îi aduse mari mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu, fiindcă aflase că este încă strâmtorat în sărăcia sa. Dar când vremea cerea deja ca şi ciorchinii ce rămaseră să se coacă, puse, ca de obicei, un paznic la vie şi îi porunci să o vegheze cu iscusită luare-aminte.
3. Într-o zi, îi porunci preotului Constantius, nepotul său, să pregătească în casa episcopală toate vasele de vin şi toate butoaiele unse cu smoală, aşa cum se obişnuia înainte. Auzind aceasta, nepotul său, preotul, se mira grozav că îi poruncise lucruri aproape nebuneşti: să facă în aşa fel să fie pregătite vasele de vin, deşi nu avea vin deloc. Nici nu îndrăzni totuşi să întrebe de ce i-a poruncit astfel de lucruri, ci, dând ascultare poruncilor, le pregăti pe toate, după obicei. Atunci, bărbatul lui Dumnezeu, intrând în vie, adună ciorchinii, îi duse în teasc şi porunci să iasă toţi de acolo, rămânând singur în locul acela cu un copilaş. Îl aşeză în teasc şi făcu în aşa fel încât foarte puţinii ciorchini să fie călcaţi în picioare. Şi pe când se scurgea puţin vin din ciorchini, bărbatul lui Dumnezeu începu să-l ia cu mâinile sale într-un vas micuţ şi să-l împartă prin toate butoaiele şi prin toate vasele ce fuseseră pregătite pentru binecuvântare, aşa încât toate vasele păreau abia stropite cu acel vin.
33 întemeiată de etrusci în nordul Latiumului.
56
4. Şi după ce puse puţin din licoarea vinului în toate vasele, chemând preotul, porunci îndată să fie aduşi săracii. Atunci începu să se înmulţească vinul în teasc, aşa încât se umplură toate vasele pe care le aduseseră săracii. După ce văzu că şi-a împlinit datoria faţă de ei în chip potrivit, porunci să iasă copilul din teasc, închise crama şi o lăsă pecetluită cu propriul sigiliu, întorcându-se degrabă la biserică. Iar a treia zi, îl chemă pe preotul Constantius, despre care am pomenit mai înainte, şi, făcând o rugăciune, deschise crama. Şi găsi vasele, în care vărsase foarte puţină licoare, dând pe de lături vin din belşug, aşa încât vinurile care sporiseră ar fi cuprins toată podeaua, dacă episcopul ar fi intrat puţin mai târziu.
5. Atunci îi porunci cu asprime preotului să nu dezvăluie nimănui minunea aceasta cât timp va trăi în trup, speriindu-se, de bună seamă, ca nu cumva, fiind împins de slava omenească pentru minunea făcută, din această pricină să devină gol înlăuntru, deoarece le-ar apărea oamenilor mare în afară. Urmă chiar şi pilda învăţătorului, Care, pentru a ne deprinde pe calea smereniei, le-a poruncit ucenicilor cu privire la Sine însuşi să nu spună nimănui acestea pe care le văzuseră, până când Fiul Omului va învia din morţi.
6. Petru: Fiindcă s-a ivit un prilej potrivit, mi-ar plăcea să te întreb ce înseamnă oare că Răscumpărătorul nostru, când a redat lumina celor doi orbi, le porunci să nu spună nimănui şi „aceia plecând l-au vestit pe Acesta în tot pământul acela”34? Oare, într-adevăr, Fiul Unul-Născut, dimpreună veşnic cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit în aceasta ceva ce nu a putut să împlinească, de vreme ce minunea pe care a vrut să fie ţinută sub tăcere nu putu fi deloc tăinuită?
7. Grigorie: Tot ce a săvârşit Răscumpărătorul nostru prin trupul muritor ne-a oferit spre pildă de purtare, pentru ca, urmând paşii Lui după măsura puterilor noastre, să străbatem calea vieţii cu piciorul neîmpiedicat al lucrării de faţă. Căci, făcând minunea, a poruncit să fie ţinută sub tăcere şi, pe de altă parte, nu a putut
34 Mt. 9,31.
57
fi totuşi tăinuită, pentru ca şi aleşii Săi, urmând pildele învăţăturii Lui, să voiască să se ascundă în privinţa lucrurilor mari pe care le fac, dar să fie date la iveală fără voia lor, ca să le fie altora de folos. Şi apoi, pe de o parte, să le fie de mare smerenie faptul că ei înşişi caută ca faptele lor să fie ţinute sub tăcere, iar pe de altă parte, să fie de mare folos că acestea nu pot fi ţinute sub tăcere. Prin urmare, nu Domnul a voit să se facă ceva şi nu a putut, ci ne-a dat ca pildă de învăţătură spre povăţuire ce ar trebui să vrea mădularele Lui sau ce se poate face în privinţa acestora, chiar şi împotriva propriei lor voinţe.
Petru: îmi plac cele pe care le zici.
8. Grigorie: De vreme ce am pomenit de episcopul Bonifatius, voi povesti în continuare cele ce au mai rămas despre lucrarea sa. Altă dată, se apropia ziua de naştere a Fericitului Mucenic Proculus35. În acel loc vieţuia un bărbat de neam nobil, pe nume Fortunatus. Acesta îi ceru stăruitor cu mari rugăminţi bărbatului vrednic de cinste, pe când săvârşea slujba Liturghiei la fericitul mucenic, să vină şi în casa sa pentru a-i da binecuvântarea. Iar bărbatul lui Dumnezeu nu putu să tăgăduiască ceea ce iubirea din inima lui Fortunatus îi ceru cu atâta stăruinţă. Terminându-se, aşadar, slujba Liturghiei, după ce veni la masa lui Fortunatus, despre care tocmai am vorbit, chiar înainte să rostească o rugăciune lui Dumnezeu, apăru dintr-odată înaintea uşii un bărbat cu o maimuţă, aşa cum obişnuiesc unii să-şi câştige hrana prin meşteşugul de a juca şi lovi chimvalele. Sfântul bărbat, dispreţuind sunetul, zise: „Vai, vai, este mort nenorocitul acesta, este mort nenorocitul acesta. Eu am venit la masa odihnei şi nici nu am deschis încă gura spre lauda lui Dumnezeu şi acela, venind cu maimuţa, a lovit chimvalele”. Adăugă totuşi, grăind: „Mergeţi şi din dragoste daţi-i mâncare şi băutură. Totuşi, să ştiţi că este mort”.
9. Acest bărbat nefericit, după ce primi pâine şi vin din acea casă, vru să iasă pe uşă, dar căzu dintr-odată din acoperiş o piatră
35 Probabil este vorba despre unul dintre cei trei ucenici (Procul, Efiv şi Apolonie) ai Sfântului Valentin, Episcopul Umbriei, martirizaţi împreună cu sfinţitul părinte în anul 273 şi cinstiţi în calendarul ortodox pe data de 30 iulie.
58
uriaşă şi îi veni drept în creştet. Doborât la pământ de lovitură, fu ridicat pe braţe doar pe jumătate viu. Iar a doua zi, după prezicerea bărbatului lui Dumnezeu, îşi sfârşi viaţa. Din această întâmplare, trebuie să chibzuim, Petru, ce teamă mare trebuie să avem faţă de bărbaţii sfinţi, fiindcă sunt templele lui Dumnezeu. Şi când este provocat să se mânie un bărbat sfânt, cine altcineva este stârnit să se mânie, dacă nu Locuitorul templului acestuia? Prin urmare, cu atât mai mult trebuie să fie de temut mânia drepţilor, cu cât este limpede că în inimile lor este de faţă Acela Ce nu este lipsit de putere să aducă pedeapsa pe care ar voi-o.
10. Altă dată, preotul Constantius, nepotul său, despre care am pomenit mai înainte, îşi vându calul cu doisprezece bani de aur pe care, punându-i în propria ladă, plecă să împlinească un lucru oarecare. Dar sosind pe neaşteptate săracii la episcopie şi cerându-i pomană sfântului bărbat, adică episcopului Bonifatius, cu rugăminţi greu de suportat, trebuia să li se dăruiască ceva spre alinarea sărăciei lor. Dar bărbatul lui Dumnezeu, deoarece nu avea ce să le dea, începu să se frământe în cugetul său [ce ar fi putut să le dăruiască] pentru ca săracii să nu iasă fără nimic de la dânsul, îşi aminti dintr-odată că preotul Constantius, nepotul său, îşi vânduse calul pe care şedea de obicei şi că avea în lada sa însuşi preţul calului. Şi fiindcă nepotul său nu era de faţă, se apropie de ladă şi, cu o putere grozavă, dar plin de cucernicie, zdrobi încuietorile lăzii, luă cei doisprezece bani de aur şi îi împărţi celor nevoiaşi, după cum socoti de cuviinţă.
11. Dar întorcându-se preotul Constantius de la treaba sa, descoperi lada spartă şi nu mai găsi preţul calului său, pe care îl pusese acolo. Începu să răcnească şi să strige cumplit cu furie: „Toţi trăiesc aici, numai eu nu pot să trăiesc în casa aceasta!”. Fără îndoială că la strigătele sale au venit episcopul şi toţi care erau prezenţi în casa episcopală. Deşi bărbatul lui Dumnezeu voi să-l potolească, vorbindu-i cu blândeţe, acela începu să-i răspundă cu gâlceavă, zicând: „Toţi trăiesc împreună cu tine, numai eu nu pot să trăiesc aici înaintea ta. Dă-mi banii înapoi!”.
12. Tulburat de aceste strigăte, episcopul intră în biserica Fericitei Maria, Pururea Fecioară, şi, înălţându-şi mâinile şi având
59
veşmântul întins, stând în picioare, începu să se roage ca să i se dea banii înapoi, pentru a putea să îmblânzească nebunia preotului furios. Şi pe neaşteptate, când îşi întoarse privirea spre veşmânt, între braţele sale întinse, găsi dintr-odată în sân doisprezece bani de aur, aşa strălucind, de parcă ar fi fost scoşi din foc chiar în clipa aceea.
13. Ieşind îndată din biserică, îi azvârli în pieptul preotului furios, zicând: „Iată, ai banii pe care i-ai căutat. Dar să ştii ceva, că după moartea mea tu nu vei fi episcopul acestei biserici din pricina zgârceniei tale!”. Din prorocia sa adevărată, se înţelege că preotul pregătea acei bani pentru a dobândi rangul de episcop. Dar cuvântul bărbatului Domnului a fost mai puternic; iar Constantius şi-a sfârşit viaţa în starea de preot.
14. Altă dată, veniră la dânsul doi goţi pentru a fi ospătaţi, zicând că se grăbesc spre Ravenna. Şi el însuşi le oferi cu mâna sa un vas mic de lemn, plin cu vin, ce ar fi putut să le ajungă în drumul lor poate până la prânz. Din văsuleţul de lemn ei au băut ca goţii până ce au ajuns în Ravenna. Dar au zăbovit în aceeaşi cetate câteva zile şi tot mai aveau în folosinţă, în fiecare zi, vinul pe care îl primiseră de la sfântul bărbat. Şi aşa se întâmplă până ce se întorseseră în Ferentis, la acelaşi părinte vrednic de cinste, deşi nu încetaseră să bea în nicio zi şi totuşi vinul său din acel văsuleţ nu le lipsea niciodată, ca şi cum în acel vas de lemn pe care îl dăduse episcopul vinul nu sporea, ci izvora.
15. Chiar de curând, sosi din părţile aceluiaşi loc un cleric bătrân, care povesteşte despre episcopul Bonifatius fapte ce nu trebuie tăinuite. Şi spune că, într-o zi, episcopul Bonifatius, intrând în grădină, află că era împânzită de o grămadă de omizi. Văzând că se prăpădesc toate legumele, zise, întorcându-se spre omizi: „Vă conjur, în numele Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, duceţi-vă de aici şi nu mâncaţi legumele acestea!”. La cuvântul bărbatului Domnului, au ieşit îndată toate omizile, aşa încât nu mai rămase niciuna în preajma grădinii.
16. Dar ce-i de mirare că povestim aceste lucruri din vremea episcopatului său, de vreme ce Bonifatius crescuse deja totodată în faţa Atotputernicului Dumnezeu atât în rang, cât şi în virtuţi,
60
când ar trebui să ne mire mai mult cele pe care acest cleric bătrân le mărturiseşte că le-a făcut Bonifatius pe când era încă un copilaş? Iar clericul zice că, în vremea în care copilul locuia cu mama sa, ieşind din casă, se întorcea uneori fără veşmântul de dedesubt, ba chiar adesea şi fără tunică, fiindcă, îndată ce găsea pe cineva dezbrăcat, îl îmbrăca, dezgolindu-se pe sine ca să se îmbrace înaintea ochilor lui Dumnezeu cu răsplata Lui. Mama sa obişnuia să-l ocărască adesea, zicând că nu era drept ca, el însuşi fiind în lipsuri, să-şi dăruiască veşmintele săracilor.
17. Într-o zi, intrând ea în hambar, descoperi că aproape tot grâul pe care şi-l pregătise ca provizie pentru întregul an fusese dat de fiul ei săracilor. Şi pe când se lovea cu palmele şi cu pumnii pentru că îşi pierduse aproape toată agoniseala anului, sosi pe neaşteptate copilul lui Dumnezeu, Bonifatius, şi începu să o mângâie prin ce fel de cuvinte putu. Şi fiindcă mama sa nu primea nicio mângâiere, o rugă să iasă din hambarul în care se descoperise ce puţin rămase din tot grâul lor. Iar copilul lui Dumnezeu începu să se roage îndată acolo. Ieşind după puţin timp, şi-a readus mama în hambar, pe care îl găsi atât de plin de grâu, cum nu fusese nici înainte, când ea se bucura că îşi adunase grâu pentru hrana întregului an. Însăşi mama, văzând minunea aceasta şi căindu-se, începu deja să-l îndemne ea însuşi să dăruiască, de vreme ce putuse să primească atât de repede cele pe care le ceruse.
18. Apoi, aceasta obişnuia să-şi crească găinile în vestibulul36 casei sale, dar o vulpe din vecinătate i le lua. Şi într-o zi, pe când stătea copilul Bonifatius în acelaşi vestibul, veni vulpea ca de obicei şi luă o găină. Iar copilul intră degrabă în biserică şi, aruncându-se la pământ la rugăciune, spuse cu glas lămurit: „îţi place, Doamne, că nu putem să mâncăm din ce a crescut mama mea? Căci, iată, vulpea mănâncă găinile pe care le creşte”. Ridicându-se de la rugăciune, ieşi din biserică. Iar vulpea se întoarse îndată, îi dădu drumul găinii pe care o ţinea în gură şi ea însăşi murind, căzu la pământ înaintea ochilor săi.
36 Spaţiul închis dintre linia străzii şi uşa casei.
61
19. Petru: Foarte minunat că Dumnezeu binevoieşte să asculte rugăciunile celor ce nădăjduiesc întru El, chiar şi în lucruri mărunte.
Grigorie: Aceasta, Petru, se săvârşeşte din marea iconomie a Ziditorului nostru, pentru ca prin cele foarte mici pe care le dobândim, să le nădăjduim pe cele mai mari. Căci şi acest copil sfânt şi simplu a fost ascultat în lucruri neînsemnate, ca să înveţe în cele mici cât de mult ar trebui să cuteze la Dumnezeu în rugile mari.
Petru: îmi place ce spui.
X. [1.] Grigorie: în aceleaşi părţi, a trăit şi un alt bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, pe nume Fortunatus37, întâistătător al Bisericii din Tuder38, ce era puternic în izgonirea duhurilor prin harul unei puteri nemăsurate, aşa încât alunga uneori legiunile demonilor din trupurile posedate şi, arzând de râvna rugăciunii neîncetate, învingea mulţimile acestora ce se năpusteau asupra sa. Un om foarte apropiat de acest bărbat a fost Iulianus, apărătorul Bisericii noastre, ce a murit nu cu mult timp înainte, în această cetate. Am aflat din istorisirea lui chiar aceasta, pe care ţi-o voi povesti. Fiindcă luase parte adesea la faptele lui Fortunatus prin îndrăzneala prieteniei şi amintindu-şi de dânsul, păstra în gură o dulceaţă ca mierea când ne învăţa acestea.
2. În părţile învecinate Tusciei, o matroană de neam nobil avea o noră care, la scurt timp după ce se măritase, fusese invitată cu soacra sa la târnosirea capelei Fericitului Mucenic Sebastian. Iar în noaptea de dinaintea zilei în care avea de gând să meargă la târnosirea capelei despre care am pomenit mai înainte, fiind biruită de plăcerea trupului, nu putu să se înfrâneze de la bărbatul său. Şi, făcându-se dimineaţă, pe când desfătarea cărnii ce se săvârşise îi înfricoşa conştiinţa, iar ruşinea îi poruncea să meargă la târnosire, ruşinându-se mai mult de privirea oamenilor decât
37 Originar din Poitiers, Sfântul Fortunatus (t 537) s-a făcut remarcat prin viaţa sa pustnicească şi săvârşirea a multe minuni. La insistenţa poporului, a fost numit episcop de Tuder în 528. Conform tradiţiei, a salvat cetatea de la a fi nimicită de goţi. În calendarul roman este prăznuit pe data de 14 octombrie.
38 Străveche cetate din centrul Italiei; azi, Todi.
62
să se teamă de judecata lui Dumnezeu, ieşi cu soacra sa la târnosirea capelei. Şi îndată ce moaştele Fericitului Mucenic Sebastian fură aduse în capelă, un duh rău o cuprinse pe nora matroanei, despre care am pomenit mai înainte, şi începu să o scuture cu putere în faţa întregului popor.
3. Iar preotul capelei, când văzu că este scuturată cumplit, aduse îndată Sfântul Epitaf din altar şi o acoperi, dar, în acelaşi timp, diavolul l-a cuprins dintr-odată. Fiindcă voi să cuteze ceva peste puterile sale, fu silit să cunoască în zbaterea sa ce se întâmpla. Iar cei ce fuseseră de faţă au dus-o pe tânără, purtând-o în braţe, din capelă la casa ei.
4. Şi pe când vechiul vrăjmaş o zdrobea grozav, făcând-o să se zbată neîncetat, apropiaţii săi, iubind-o trupeşte şi vătămând-o printr-o astfel de iubire, au încredinţat-o vrăjitorilor ca să dobândească leacul izbăvirii, aşa încât îi ucideau de tot sufletul şi încercau să-i fie de folos trupului acesteia pentru o vreme prin meşteşuguri vrăjitoreşti. Şi astfel fu dusă la râu şi cufundată în apă şi acolo vrăjitorii se sileau, prin îndelungi descântece, să facă în aşa fel încât să iasă diavolul ce o cuprinse. Dar prin judecata minunată a Atotputernicului Dumnezeu, atunci când un [diavol] fu alungat din dânsa prin meşteşugul viclean, intră dintr-odată în ea o legiune [de diavoli]. Din această pricină, tânăra începu să se zbată, mişcându-se fără oprire, făcând larmă prin atâtea ţipete şi strigăte, de câte duhuri era cuprinsă.
5. Atunci, începând să se sfătuiască, părinţii ei mărturisiră vina necredinţei lor şi au dus-o la episcop, adică la bărbatul vrednic de cinste Fortunatus, lăsând-o la dânsul. După ce o luă, începu să se roage multe zile şi nopţi şi cu o şi mai multă strădanie s-a dat pe sine la rugăciune, când a aflat că într-un singur trup stătea împotriva sa linia de luptă a unei întregi legiuni [de diavoli]. Şi nu după multe zile, le-a dat-o înapoi aşa de sănătoasă şi de nevătămată, ca şi cum diavolul nu ar fi avut niciodată drept asupra ei.
6. Altă dată, acelaşi bărbat, rob al Atotputernicului Dumnezeu, a scos un duh necurat dintr-un om posedat. Acest duh rău, după ce se înserase deja, întrezărind un ceas în care nu erau oameni, prefăcându-se că este un străin, începu să înconjoare marile străzi ale cetăţii şi să strige: „O, bărbatul sfânt, episcopul Fortunatus!
63
Ştiţi ce a făcut? A izgonit un om străin din casa lui. Caut un loc unde să mă odihnesc şi nu găsesc în cetatea sa”. Chiar atunci, un bărbat oarecare ce şedea cu soţia sa şi cu fiul micuţ în casă, în faţa focului, auzind glasul acestuia şi întrebând ce îi făcuse episcopul, îl chemă înăuntru şi îl invită să şadă cu ei lângă foc. Şi pe când pălăvrăgeau unul cu celălalt câte ceva, acelaşi duh rău cuprinse fiul micuţ al gazdei şi îl azvârli în foc şi acolo îi scoase îndată sufletul. Fiind lipsit de fiul său, acest nenorocit află atât pe cine primise el însuşi, cât şi pe cine izgonise episcopul.
7. Petru: Ce să zicem, oare, că înseamnă aceasta, că vechiul vrăjmaş a cutezat să ucidă în casa celui ce-l invitase pentru a-l găzdui, socotindu-l un străin?
Grigorie: Multe, Petru, par bune, dar nu sunt, fiindcă nu se fac cu gând bun. De unde şi Adevărul spune în Evanghelie: „Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat”39, deoarece, atunci când este vicleană intenţia ce o precedă, toată lucrarea ce urmează este greşită, deşi pare că este dreaptă. Şi eu, unul, consider că acest bărbat ce fu lipsit de fiul său pe când îi oferea oarecum găzduire aceluia, nu a fost încântat de săvârşirea unei fapte bune, ci de defăimarea episcopului. Căci pedeapsa ce a urmat i-a arătat că acea primire a străinului ce a precedat-o nu a fost lipsită de vină. Fiindcă sunt unii care tocmai de aceea se străduiesc să facă fapte bune, ca să umbrească harul lucrării altuia şi ei nici măcar nu se hrănesc cu binele pe care îl fac, ci cu lauda binelui prin care îi apasă pe ceilalţi. Din acest lucru, eu sunt de părere că bărbatul ce l-a primit spre găzduire pe duhul rău a tins mai degrabă spre aparenţă decât spre fapta cea bună, ca să se vadă că el făcuse fapte mai bune decât episcopul, deoarece el însuşi îl luase pe acesta pe care îl izgonise Fortunatus, bărbatul Domnului.
Petru: Aşa este, precum spui. Fiindcă sfârşitul lucrării dovedeşte că nu a fost intenţie curată în fapta sa.
8. Grigorie: Iar altădată, când cineva îşi pierduse lumina ochilor, fiind adus la dânsul, îi ceru să mijlocească pentru tămăduirea sa şi o dobândi. Căci, rugându-se bărbatul lui Dumnezeu,
39 Mt. 6, 23.
64
pe când îi însemna ochii cu semnul crucii, li se dădu înapoi lumina, depărtându-se îndată de la ei noaptea orbirii.
9. Apoi, calul unui soldat turbase, aşa încât abia putea fi ţinut în frâu de mulţi, şi dacă ar fi putut să atace vreun om, i-ar fi sfâşiat mădularele cu muşcăturile sale. Atunci, fiind legat în fel şi chip de mulţi oameni, a fost adus la bărbatul lui Dumnezeu. Acesta, întinzând mâna spre capul calului, îi făcu semnul crucii şi preschimbă toată turbarea lui în blândeţe, aşa încât era mai blând decât fusese înainte de turbarea aceea.
10. Atunci, soldatul hotărî să-i dăruiască sfântului bărbat calul său, pe care îl văzuse preschimbat din turbare, prin puterea preagrabnică a minunii. Pe când Fortunatus se împotrivea să ia calul, iar însuşi soldatul stăruia în rugăminţi să nu-i fie dispreţuită ofranda, bărbatul sfânt, ţinând calea de mijloc dintre cele două părţi, a şi ascultat cererea soldatului, dar a şi refuzat să ia darul pentru minunea săvârşită. Căci, mai întâi, îi oferi preţul cuvenit şi după aceea primi calul ce i se dădea. Făcu acest lucru fiindcă văzuse că soldatul s-ar fi întristat de nu l-ar fi luat şi, silindu-l iubirea de aproapele, a cumpărat ceva de care nu avea nevoie.
11. Nu trebuie să trec sub tăcere nicio altă minune despre care am aflat cam acum douăsprezece zile. Căci un bătrân sărac fu adus la mine şi, aşa cum întotdeauna convorbirea cu bătrânii obişnuieşte să-mi facă plăcere, îl întrebai cu mare râvnă de unde era. Şi îmi răspunse că este din cetatea Tuder. Iar eu îi zisei: „Te rog, părinte, l-ai cunoscut pe episcopul Fortunatus?”. Şi el îmi grăi: „L-am cunoscut. Şi l-am cunoscut bine”. Atunci am adăugat: „Spune-mi, te rog, de ai cunoscut cumva minunile lui şi dezvăluie-mi ce fel de bărbat a fost, deoarece sunt dornic să aflu”.
12. Bătrânul îmi grăi: „Omul acela a fost departe de oamenii aceştia pe care îi vedem acum. Căci orice lucru cerea de la Atotputernicul Dumnezeu, aşa şi dobândea pe când cerea. Îţi voi povesti această singură minune a sa ce îmi vine în minte în clipa de faţă. Într-o zi, veniră aproape de cetatea Tuder nişte goţi ce se grăbeau spre părţile Ravennei, dar luară doi copilaşi de pe o proprietate ce aparţinea cetăţii Tuder, despre care am pomenit mai înainte.
65
13. După ce i se vesti aceasta preasfântului bărbat Fortunatus, trimise îndată ca aceiaşi goţi să fie chemaţi la dânsul. Şi adresându-se goţilor cu vorbă blândă, se strădui mai întâi să le potolească asprimea şi după aceea aduse [în discuţie], zicând: Vă voi da ce preţ voiţi şi daţi-mi înapoi copilaşii pe care i-aţi luat. Oferiţi-mi acest dar ca o favoare a voastră. Atunci, cel ce părea că este mai-marele lor, răspunse, grăind: Suntem gata să facem orice altceva porunceşti, dar pe copiii aceştia nu ţi-i dăm înapoi în niciun chip. Iar bărbatul vrednic de cinste îl ameninţă cu blândeţe, zicând: Mă întristezi şi nu-l asculţi pe părintele tău. Nu mă întrista, ca să-ţi fie bine. Dar gotul, stăruind în cruzime în inima sa, se duse făgăduind.
14. A doua zi, fiind gata să plece, veni iarăşi la episcop. Şi episcopul îl rugă din nou, cu aceleaşi cuvinte, pentru copilaşii despre care am pomenit mai înainte. Şi de vreme ce nu voi în niciun chip să se învoiască să-i dea înapoi, episcopul întristat îi zise: Ştiu că nu-ţi este de folos că pleci, dacă eu sunt mâhnit. Gotul dispreţui cuvintele sale şi, întorcându-se la adăpostul lui, trimise înainte, pe cai, cu oamenii săi, copiii despre care era vorba. Şi el însuşi, urcând imediat pe cal, îi urmă. Şi după ce ajunse în aceeaşi cetate, înaintea Bisericii Fericitului Apostol Petru, îi alunecă piciorul calului său. Se prăbuşi împreună cu calul şi i se frânse coapsa îndată, aşa încât osul i se despică în două. Atunci, fiind ridicat pe braţe, a fost adus din nou la adăpostul său. Trimise în grabă şi îi aduse înapoi pe copiii pe care îi dăduse înainte apropiaţilor săi şi îi transmise bărbatului vrednic de cinste, zicând: Te rog, părinte, trimite la mine pe diaconul tău.
15. Când diaconul său ajunse la cel ce zăcea, rănitul aduse în mijloc copiii pe care făgăduise cu totul să-i dea înapoi episcopului şi îi înapoie diaconului, grăind: Du-te şi spune-i domnului meu episcop: fiindcă m-ai blestemat, iată, am fost vătămat; dar primeşte copiii pe care i-ai cerut şi, te rog, mijloceşte pentru mine. Şi astfel, diaconul îi aduse înapoi la episcop pe copilaşii luaţi, iar vrednicul de cinste Fortunatus îi dădu imediat apă binecuvântată, zicând: Du-te mai repede şi arunc-o pe trupul celui ce zace. Aşa a pornit diaconul şi, intrând la got, a împrăştiat apa binecuvântată pe
66
mădularele sale. Lucru minunat şi nemaipomenit! îndată ce apa binecuvântată atinse coapsa gotului, toată ruptura aşa se prinse şi coapsa se tămădui, încât gotul se ridică din pat în aceeaşi clipă şi, urcând pe cal, a început să-şi urmeze drumul, ca şi cum n-ar fi suferit niciodată vreo vătămare a trupului. Şi s-a făcut aşa încât cel ce nu voi să înapoieze copiii în schimbul banilor, să îi dea, silit de pedeapsă, fără niciun preţ, supunându-se şi dându-i ascultare sfântului bărbat Fortunatus”.
16. Sfârşindu-şi istorisirea, bătrânul se străduia să mai povestească şi altele despre episcopul Fortunatus. Dar fiindcă erau unii de faţă şi eu eram ocupat să-i povăţuiesc şi era deja un ceas cam târziu al zilei, nu am putut să mai ascult mult timp faptele vrednicului de cinste Fortunatus, pe care aş vrea, de s-ar putea, să le ascult mereu.
17. Dar într-o altă zi, acelaşi bătrân îmi povesti un lucru şi mai minunat despre Fortunatus, zicând: „în aceeaşi cetate, Tuder, locuia cu cele două surori ale sale un oarecare Marcellus, bărbat cu bună purtare. Acesta, pătimind o suferinţă a trupului, muri în însăşi preasfânta sâmbătă a Paştelui, când deja se înserase. Trupul său nu putu fi îngropat în aceeaşi zi, pentru că trebuia să fie dus undeva mai departe. Şi fiindcă era târziu pentru împlinirea datoriei înmormântării, surorile sale, zdrobite de moartea lui, alergară plângând la vrednicul de cinste Fortunatus şi începură să-i strige cu glas mare: Ştim că urmezi viaţa apostolilor, că îi cureţi pe cei leproşi şi că îi luminezi pe cei orbi. Vino şi înviază mortul nostru. Acesta, de îndată ce află că fratele lor este mort, începu să plângă şi el de moartea aceluia şi le răspunse, grăind: Duceţi-vă şi nu mai spuneţi acestea, deoarece este porunca Atotputernicului Dumnezeu, Căruia nu-i poate sta împotrivă niciun om. Şi astfel, plecând acelea, episcopul rămase mâhnit din pricina morţii lui Marcellus.
18. Însă, în ziua următoare, duminică, înainte de ivirea zorilor, chemând doi diaconi ai săi, porni spre casa mortului, se apropie de locul unde zăcea trupul neînsufleţit şi începu să se roage acolo. Apoi, sfârşindu-şi rugăciunea, se ridică, şezu lângă trupul mortului şi îl chemă pe nume, însă nu cu glas tare, zicând: Frate
67
Marcellus!. Iar acela, ca şi cum ar fi dormit uşor şi s-ar fi trezit la o chemare din apropiere, deşi abia şoptită, deschise îndată ochii şi, întorcându-şi privirea spre episcop, îi zise: O, ce ai făcut? O, ce ai făcut?. Şi episcopul îi răspunse, zicând: Ce am făcut?. Iar el îi grăi: Ieri au venit doi care, scoţându-mă afară din trup, m-au dus într-un loc bun. Dar azi a fost trimis unul ce mi-a zis: Duceţi-l înapoi pe acesta, fiindcă episcopul Fortunatus a venit în casa lui. Sfârşind aceste cuvinte, se însănătoşi degrabă din slăbiciune şi rămase mai mult timp în această viaţă”.
19. Nici nu trebuie totuşi să credem că a pierdut locul pe care îl primise, deoarece nu este nicio îndoială că a putut să trăiască mai bine după moarte, prin rugăciunile mijlocitorului său, de vreme ce şi înainte de moarte s-a străduit să-I placă Atotputernicului Dumnezeu. Dar de ce să mai spunem atât de multe despre viaţa lui, de vreme ce avem acum atâtea pilde de minuni petrecute la trupul său? Fireşte că, aşa cum în timpul vieţii obişnuia să-i dezlege pe cei demonizaţi şi să-i vindece pe cei bolnavi, ori de câte ori i se cerea cu credinţă, a continuat să facă aceasta neîncetat şi la osemintele sale.
20. Dar mi-ar plăcea, Petru, să readuc cuvintele povestirii mele spre părţile provinciei Valeria, de unde s-a întâmplat să aud minuni foarte deosebite din gura vrednicului de cinste Fortunatus, despre care am pomenit mult mai înainte. Acesta, venind la mine de multe ori până acum, mă îndestulează cu o nouă hrană când îmi povesteşte faptele celor de demult.
XI. [1.] în provincia Valeria a trăit un rob cu totul devotat Atotputernicului Dumnezeu, pe nume Martyrius, ce a dat următorul semn de mărturie a puterii sale. Într-o zi, când fraţii lui făceau pâine coaptă sub cenuşă şi uitară să-i facă semnul crucii, aşa cum se obişnuieşte în această provincie ca pâinile crude să fie însemnate cu un lemn, încât par că sunt împărţite în patru pătrate, sosi robul lui Dumnezeu şi, după ce îi povestiră cele întâmplate, îşi dădu seama şi el că pâinea nu fusese însemnată. Dar pe când pâinea aceea era deja în jăratic şi acoperită cu cenuşă, le zise: „De ce nu aţi însemnat deloc pâinea?”. Spunând acestea, făcu semnul crucii cu degetul în faţa jăraticului. Şi însemnând-o, pâinea scoase îndată
68
un trosnet cumplit, ca şi cum o oală imensă ar fi pocnit în foc. Apoi, când pâinea a fost scoasă coaptă din foc, a fost găsită însemnată cu această cruce, pe care nu o făcuse prin atingere, ci prin credinţă.
XII. [1.] Chiar în locul acesta se află o vale căreia i se spune Interorina, numită de mulţi printr-un cuvânt din popor Interocrina, unde trăia un bărbat cu o viaţă preaminunată, pe nume Severus, preot al bisericii Fericitei Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara. Odată, când un tată de familie ajunse în cea din urmă zi a vieţii sale, fiind trimişi repede vestitori la preot, îl rugară să vină la dânsul cât mai degrabă şi să mijlocească, prin rugăciunile sale, pentru păcatele lui, pentru ca, pocăindu-se de faptele sale rele, să iasă din trup dezlegat de vină. Dar se întâmplă pe neaşteptate ca preotul să fie ocupat la curăţarea viei şi să le spună celor ce veniseră la sine: „Mergeţi înainte căci, iată, vă urmez şi eu îndată”. Şi văzând că mai este ceva de făcut la treaba sa, întârzie puţin ca să termine lucrul foarte mărunt ce-i rămase. Şi terminând, porni spre bolnav. Iar cei ce veniseră mai înainte, întâmpinându-l pe drum în timp ce mergea la bolnav, îi ieşiră în cale, zicând: „De ce ai întârziat, părinte? Nu te mai obosi, fiindcă a murit deja”. Auzind aceasta, preotul se cutremură şi începu să strige cu glas mare că el este ucigaşul aceluia.
2. Şi aşa a ajuns plângând la trupul celui mort şi cu lacrimi se aruncă la pământ, în faţa patului aceluia. Şi pe când plângea cumplit şi se bătea cu capul de pământ şi striga că el este vinovat de moartea lui, dintr-odată, cel care fusese mort şi-a redobândit sufletul. mulţi dintre cei ce stăteau împrejur, când au văzut aceasta, scoţând strigăte de mirare, au început să plângă şi mai mult de bucurie. Şi pe când îl întrebau pe bărbat unde fusese sau cum se întorsese, le grăi: „Erau oameni foarte înfricoşători care mă duceau, iar din gura şi din nările lor ieşea un foc pe care nu puteam să-l suport. Şi ducându-mă prin locuri întunecoase, ne apăru pe neaşteptate în cale, pe când mergeam împreună cu alţii, un tânăr cu o înfăţişare frumoasă ce le zise celor care mă târau: Aduceţi-l înapoi pe acela, fiindcă plânge preotul Severus. Căci Domnul i l-a dăruit pentru lacrimile sale”.
69
3. Fireşte că Severus se ridică îndată de la pământ şi îi oferi ajutorul mijlocirii sale celui ce se pocăia. Şi pocăindu-se bolnavul înviat timp de şapte zile pentru păcatele făptuite ieşi bucuros din trup în a opta zi. Judecă şi tu, te rog, cât de mult a luat seama Domnul la iubitul Severus, cel despre care vorbim, dacă nu a suferit să fie întristat nici câtuşi de puţin.
4. Petru: Preaminunate sunt acestea despre care aflu că mi-au rămas necunoscute până acum. Dar ce să zicem, oare, că în clipa de faţă nu se mai pot găsi astfel de bărbaţi?
Grigorie: Eu unul, Petru, sunt de părere că mulţi astfel de bărbaţi nu lipsesc în veacul acesta nici în clipa de faţă. Căci, deşi nu fac astfel de semne [minunate], nu înseamnă că, din această pricină, nu sunt de felul acesta. Fiindcă adevărata valoare a vieţii constă în puterea lucrării, nu în arătarea minunilor. Căci sunt foarte mulţi care, deşi nu fac minuni, nu sunt totuşi deosebiţi de cei care le fac.
5. Petru: De unde, te rog, ar putea să mi se dovedească aceasta, că sunt unii care nu fac minuni şi totuşi nu sunt diferiţi de cei care le fac?
Grigorie: Oare nu ştii că Apostolul Pavel este frate cu Petru, cel dintâi dintre apostoli, în întâietatea apostolică?
Petru: Sigur că ştiu; nu-i nicio îndoială că, deşi este cel mai mic dintre toţi apostolii, s-a ostenit totuşi mai mult decât toţi.
Grigorie: îţi aminteşti bine că Petru a mers pe mare40, iar Pavel a suferit un naufragiu pe mare41. Uite că, deşi este vorba despre unul şi acelaşi element al naturii, Pavel nu a putut să meargă nici măcar în corabie pe unde Petru a mers cu propriile picioare. Aşadar, este limpede că, deşi puterea unuia şi a celuilalt a fost diferită în această minune, totuşi, în cer, vrednicia lor este aceeaşi.
6. Petru: Mărturisesc că îmi place întru totul ce spui. Iată, am cunoscut în chip lămurit că viaţa, iar nu semnele [minunate] trebuie cercetate. Dar pentru că înseşi minunile care se fac aduc mărturia unei vieţi bune, te rog, de mai sunt şi altele, să le istoriseşti, ca prin pildele celor buni să mă hrăneşti şi pe mine, cel ce flămânzesc.
40 Cf. Mt. 14, 29.
41 Cf. Fapte 27.
70
7. Grigorie: Aş vrea să-ţi povestesc, spre slava Răscumpărătorului, unele dintre minunile lui Benedict, bărbat vrednic de cinste, dar văd că timpul zilei de astăzi nu poate să-mi fie de-ajuns ca să le sfârşesc. Aşadar, am vorbi mai nestingherit acestea, de le-am începe altă dată.
Sfârşitul Cărţii întâi
Începe Cartea a II-a
Despre viaţa şi minunile cinstitului părinte Benedict
[1.] A fost un om cu o viaţă vrednică de cinste, Benedict1 după nume şi har, ce avu inimă de bătrân încă din vremea prunciei sale. Căci întrecându-şi vârsta prin bunele obiceiuri, Benedict nu-şi robi sufletul niciunei plăceri, ci, cât timp se află încă pe acest pământ, de care s-ar fi putut bucura fără nicio oprelişte pentru un răstimp, dispreţul deja ca pe o uscăciune lumea cu floarea ei. Născut dintr-o familie nobilă din Nursia, fusese trimis la Roma pentru studii alese liberale2. Dar când văzu că din cauza lor mulţi merg pe căile prăpăstioase ale patimilor, îşi retrase piciorul cu care abia păşise în lume, ca nu cumva, atingându-se de ceva din ştiinţa ei, să alunece după aceea şi el însuşi cu totul în prăpastia nesfârşită [a păcatului]. Şi astfel, dispreţuind studiile literelor, lăsând casa şi avuţia părintească, voind să-I placă numai lui Dumnezeu, Benedict căută să dobândească chipul sfintei vieţuiri monahale. Aşadar, se retrase din lume ştiutor fără ştiinţă şi înţelept neînvăţat.
1 Mare ascet şi făcător de minuni, întemeietor al ordinului monahal care îi poartă numele, Sfântul Benedict de Nursia a trăit între anii 480-543. Biserica Ortodoxă îi face prăznuirea în ziua de 14 martie.
2 Liberalibus studiis, adică studierea celor şapte „arte liberale”: retorica, gramatica, logica, astronomia, aritmetica, geometria şi muzica. Pentru o prezentare succintă a preluării acestui concept din paideia greacă de cultura romană, apoi de creştinism, vezi Henri-Irenee Marrou, Sfîntul Augustin şi sfârşitul culturii antice, traducere de Dragan Stoianovici şi Lucia Wald, Editura Humanitas, col. Istoria ideilor, 1997, în special pp. 163-231.
72
2. Eu însumi n-am cunoscut toate faptele lui, dar puţinele lucruri pe care le povestesc le-am aflat de la patru ucenici ai săi ce mi le-au istorisit, şi anume: Constantinus, bărbat preacinstit, ce-i urmă la conducerea mănăstirii; Valentinianus, ce a fost vreme de mulţi ani întâistătător al mănăstirii din Lateran; Simplicius, ce păstori obştea [Sfântului Benedict] al treilea după el, şi Honoratus, care păstoreşte şi în prezent mănăstirea în care mai înainte se călugări.
I. [1.] Şi astfel, după ce renunţă la studiile literelor şi hotărî să meargă în pustie, îl însoţi numai doica sa, ce-l iubea foarte mult. Iar după ce au ajuns într-un loc ce se numeşte Effide, fiindcă mulţi bărbaţi de cinste îl opriră cu dragoste acolo, zăbovi în Biserica Sfântului Petru. Iar doica lui, despre care am vorbit mai înainte, le ceru unor femei din vecinătate să-i împrumute ciurul ca să cureţe grâul, pe care îl lăsă din neatenţie pe masă, şi căzând din întâmplare, s-a spart, aşa încât fu găsit rupt în două. Întorcându-se doica, de îndată ce-l găsi, începu să plângă amarnic, deoarece vedea că s-a spart vasul pe care-l împrumutase.
2. Iar Benedict, fiind un copil evlavios şi blând, când o văzu pe doica lui plângând, i se făcu milă de suferinţa ei şi, luând cele două părţi ale ciurului spart, începu să se roage cu lacrimi. Şi ridicându-se de la rugăciune, astfel găsi vasul întreg lângă dânsul, încât nu se mai putea vedea pe el nicio urmă a spărturii. Apoi, mângâindu-şi doica cu blândeţe, îi înapoie ciurul întreg, pe care îl luase stricat. Această minune a fost cunoscută de toţi oamenii din locul acela şi fu atât de mult cinstită, încât locuitorii acelui ţinut au atârnat însuşi ciurul acesta la intrarea în biserică, pentru ca şi cei de faţă şi toţi care vor urma să ştie de la câtă desăvârşire îşi începu copilul Benedict viaţa duhovnicească. Iar ciurul stătu atârnat acolo, în văzul tuturor, timp de mulţi ani şi atârnă deasupra uşii bisericii până în vremea invaziei longobarzilor.
3. Dar Benedict, voind [mai bine] să îndure greutăţile acestei lumi decât laudele şi mai degrabă să se ostenească slujindu-L pe Dumnezeu decât să se înalţe prin onorurile acestei lumi, fugi pe ascuns de doica sa şi se duse într-un loc retras din pustie ce se numeşte Sublacus, aflat cam la 40 de mile distanţă de Roma, de unde izvorăsc ape reci şi limpezi. Fireşte, acest noian de ape se adună mai întâi acolo, într-un lac imens, iar în cele din urmă se varsă într-un râu.
73
4. Şi fugind Benedict, pe când se îndrepta spre Sublacus, fu găsit pe cale de un monah pe nume Romanus, ce-l întrebă încotro merge. După ce află dorinţa sa, Romanus nu numai că-i păstră taina, dar îl şi sprijini, îi încredinţă portul sfintei vieţi monahale şi-l ajută cât putu. Ajungând în locul acesta, bărbatul lui Dumnezeu se adăposti într-o peşteră foarte îngustă şi vreme de trei ani nu fu ştiut de niciun om, în afară de monahul Romanus.
5. Acest Romanus vieţuia într-o mănăstire, sub rânduiala părintelui Adeodatus, nu departe de [peştera lui Benedict]. Din bunătate, Romanus mai înşela din când în când privirea părintelui său şi-i aducea lui Benedict, în anumite zile, pâinea pe care putea s-o furişeze din cea pe care o primea de mâncare. Iar de la mănăstirea lui Romanus şi până la peşteră nu era niciun drum, căci o stâncă înaltă se ridica de jos până deasupra ei; iar de pe stâncă, Romanus obişnuia să-i trimită jos pâinea legată cu o sfoară foarte lungă, de care prinse şi un clopoţel, pentru ca, la sunetul clopoţelului, bărbatul lui Dumnezeu să ştie când îi aduce Romanus pâinea şi, ieşind, să o ia. Dar vechiul vrăjmaş, fiind invidios pe dragostea unuia şi pe hrana celuilalt, într-o zi, pe când vedea că se coboară pâinea, aruncă o piatră şi strică clopoţelul. Totuşi, Romanus nu încetă să-l ajute, găsind alte mijloace potrivite.
6. Pentru că Atotputernicul Dumnezeu voi ca Romanus să nu se mai trudească şi ca viaţa lui Benedict să li se descopere oamenilor drept pildă ca să le strălucească tuturor celor ce se află în casa Domnului precum străluceşte făclia într-un sfeşnic, binevoi să i se arate în vis unui preot ce vieţuia într-un loc mai îndepărtat şi îşi pregătea mâncarea pentru praznicul Paştelui, zicând: „Tu-ţi pregăteşti bunătăţi, iar robul Meu se chinuie de foame în locul acela”. Acesta se sculă îndată şi se duse acolo chiar în ziua praznicului Paştelui cu bucatele pe care le pregătise pentru sine şi-l căută pe omul lui Dumnezeu prin prăpăstiile munţilor, prin scorburile văilor, prin crăpăturile pământului şi îl găsi ascuns în peşteră.
7. După ce se rugară şi îl binecuvântară pe Atotputernicul Dumnezeu, se aşezară şi, după ce grăiră vorbe dulci despre viaţă, îi zise preotul ce venise la el: „Ridică-te şi hai să mâncăm, căci
74
astăzi este Paştele!”. Iar bărbatul lui Dumnezeu îi răspunse, spunând: „Ştiu că este Paştele, fiindcă m-am învrednicit să te văd”. Căci aflându-se departe de oameni, n-ar fi ştiut că în acea zi este praznicul Paştelui [de n-ar fi venit părintele]. Iar cinstitul preot îi răspunse, zicând: „Într-adevăr, astăzi este ziua Paştelui, duminica învierii Domnului. În niciun chip nu se cade să posteşti, căci eu de asta am fost trimis, ca să mâncăm împreună darurile Atotputernicului Dumnezeu”. Aşadar, binecuvântând pe Domnul, începură să mănânce. Iar după ce terminară de mâncat şi de vorbit, preotul se întoarse la biserică.
8. În acelaşi timp, nişte păstori l-au găsit pe Benedict, ce stătea ascuns în peşteră. Când îl văzură prin tufişuri îmbrăcat în piei de animal, crezură că-i vreo fiară sălbatică, dar cunoscând că este slujitorul Domnului, mulţi dintre ei se preschimbară din mintea cea dobitocească la harul dreptei credinţe. Şi astfel, numele lui deveni cunoscut în toate locurile din împrejurime şi din clipa aceea începu să fie căutat de mulţi care, aducându-i bucate pentru trup, primeau în suflet din gura lui hrana vieţii.
II. [1] într-o zi, pe când era singur, veni ispititorul. O pasăre mică şi negricioasă, ce în popor e numită mierlă, începu să zboare în jurul feţei sale şi stăruia cu atâta obrăznicie pe chipul său, încât, dacă acest bărbat sfânt ar fi vrut s-o prindă, ar fi putut s-o apuce cu mâna. Dar făcându-şi semnul crucii, pasărea dispăru. Iar după ce dispăru pasărea, urmă o aşa ispită trupească, cum sfântul bărbat nu mai avuse niciodată. Odinioară, văzuse o femeie pe care duhul cel rău i-o aduse înaintea ochilor minţii şi cu aşa foc i se aprinse sufletul robului Domnului din pricina frumuseţii aceleia, încât cu greu izbuti să stăpânească flacăra patimii din sufletul său şi, fiind biruit de pofta aceasta, era deja cât pe ce să se hotărască să părăsească pustia.
2. Fiind păzit de harul lui Dumnezeu, Benedict îşi veni deodată în fire şi, văzând că în apropiere creşteau nişte tufe dese de urzici şi mărăcini, se dezbrăcă de veşmânt şi se aruncă gol în spinii mărăcinilor şi în văpaia urzicilor; iar după ce se tăvăli mult timp acolo, ieşi cu tot trupul rănit, iar prin rănile pielii şi-a scos din trup rana sufletului, căci preschimbară pofta în durere; şi pe când
75
ardea în afară drept bună pedeapsă, a stins ceea ce înlăuntru său ardea în chip nepermis. Şi astfel a învins păcatul, fiindcă şi-a mutat văpaia [dinlăuntru în afară].
3. Şi aşa cum le mărturisi el însuşi mai târziu ucenicilor săi, ispita trupească fu potolită în el din clipa aceea, în aşa fel încât n-o mai simţi niciodată. Apoi, mulţi începură să se lepede de lume şi să alerge la povăţuirea lui. Căci, eliberat de patima ispitei, deveni, pe bună dreptate, învăţător al virtuţilor. De aceea se recomandă prin Moise ca leviţii să slujească de la vârsta de douăzeci şi cinci de ani sau chiar mai mult, iar de la vârsta de cincizeci de ani să fie paznici ai vaselor sfinte.3
4. Petru: înţelesul mărturiei aduse [din Sfânta Scriptură] m-a lămurit cât de cât, dar îţi cer totuşi să-mi explici mai pe larg!
Grigorie: Petru, e limpede că la tinereţe te înfierbântă ispita trupească, dar de la cincizeci de ani fierbinţeala trupului se potoleşte. Iar sufletele celor credincioşi sunt vase sfinte. Prin urmare, când cei aleşi sunt încă în ispită, trebuie să se smerească şi să slujească, să se ostenească prin muncă şi ascultare; iar când fierbinţeala ispitei s-a potolit la vârsta liniştii sufletului, sunt paznici ai vaselor sfinte, căci devin doctori ai sufletelor.
Petru: îţi mărturisesc că-mi place mult ce zici. Dar pentru că ai lămurit înţelesul mărturiei aduse [din Sfânta Scriptură], te rog să continui cele pe care le-ai început despre viaţa dreptului Benedict!
III. [1.] Grigorie: Aşadar, după ce trecu ispita, bărbatul lui Dumnezeu, asemenea unui pământ muncit şi curăţit de spini, rodi din belşug prin holda virtuţilor. Iar faptele sale vrednice de laudă şi aleasa vieţuire monahală îi făcură numele cunoscut pretutindeni.
2. Nu departe [de peştera Sfântului Benedict] se afla o mănăstire al cărei părinte muri şi întreaga obşte de acolo veni la cinstitul Benedict, cerându-i cu mari rugăminţi să le fie întâistătător. Dar el îi refuză multă vreme, tăgăduind şi zicându-le dinainte că obiceiurile fraţilor acelora nu se potrivesc cu ale sale, dar, în cele din urmă, fiind biruit de rugăminţile lor, încuviinţă.
3 Cf. Num. 8, 24-25.
76
3. Pe când veghea asupra bunei rânduieli a vieţii din mănăstire, neîngăduind nimănui să se abată nici la stânga, nici la dreapta de pe calea vieţii monahale prin fapte necuviincioase, fraţii pe care îi luase în grijă, fiind orbiţi de mânie, începură mai întâi să se acuze pe ei înşişi că i-au cerut lui Benedict să îi păstorească, fiindcă, de bună seamă, nedreptatea lor se lovea de rânduiala dreptăţii sale. Iar când văzură că sub păstorirea lui nu le sunt îngăduite fapte necuviincioase, fraţii se mâhniră să renunţe la cele cu care erau deprinşi şi le era greu, deoarece erau siliţi să cugete cele noi în mintea lor veche, aşa cum celor desfrânaţi le este întotdeauna greu să urmeze viaţa celor buni, şi încercară să plănuiască ceva pentru a-l ucide.
4. Aceştia, după ce se sfătuiră, îi turnară otravă în vin. Şi când potirul de sticlă în care se afla băutura cea vătămătoare îi fu adus părintelui ce stătea la masă ca să-l binecuvânteze după obiceiul mănăstirii, Benedict, întinzând mâna, făcu semnul Sfintei Cruci, iar potirul ce era ţinut mai la distanţă s-a spart la semnul crucii; şi astfel, se făcu ţăndări, ca şi cum, în acel vas al morţii, în loc de semnul crucii, ar fi aruncat cu o piatră. Bărbatul lui Dumnezeu înţelese îndată că potirul conţinea băutura morţii, de vreme ce nu putu să îndure semnul vieţii şi se ridică chiar atunci de la masă şi, cu chipul senin şi sufletul împăcat, li se adresă fraţilor chemaţi, zicându-le: „Atotputernicul Dumnezeu să aibă milă de voi, fraţilor! De ce-aţi voit să-mi faceţi una ca asta? Oare nu v-am spus de la început că felul meu de a vieţui nu se potriveşte cu al vostru? Mergeţi şi vă căutaţi părinte după obiceiurile voastre, căci, după cele întâmplate, nu mă mai puteţi avea pe mine.
5. Se întoarse atunci în locul iubitei pustii şi vieţui singur, cu sine însuşi, sub privirea Celui ce ne priveşte de sus.
Petru: Nu înţeleg prea limpede ce înseamnă: a vieţuit cu sine însuşi.
Grigorie: Sfântul bărbat, voind să-i ţină multă vreme uniţi sub păstorirea lui pe fraţii ce se deosebeau atât de mult de vieţuirea sa şi unelteau împreună împotriva lui, îşi mai pierdu poate din tăria şi măsura liniştii sufleteşti şi îşi întoarse ochiul sufletului de la lumina contemplaţiei. Istovit zi de zi de neîndreptarea lor, se îngrijea mai puţin de ale sale, uitând poate de sine
77
însuşi, şi nici nu-i câştigă. Căci, ori de câte ori ne ducem prea mult cu gândul în afara noastră, pe de o parte suntem noi, dar pe de altă parte nu mai suntem cu noi înşine, fiindcă, nemaivăzându-ne deloc pe noi înşine, rătăcim pe altundeva.
6. Oare putem spune că a fost cu sine însuşi cel ce a plecat într-o ţară îndepărtată, care şi-a risipit partea de moştenire primită şi s-a lipit de un om din cetatea aceasta să-i pască porcii, pe care îi vedea mâncând roşcove, iar el flămânzea? Totuşi, când începu apoi să se gândească la bunătăţile pe care le-a pierdut, s-a scris despre dânsul; „întorcându-se în sine, a zis: Câţi argaţi [nu] sunt îndestulaţi de pâini în casa tatălui meu?”4. Aşadar, dacă a fost cu sine, de unde s-a întors la sine?
7. Prin urmare, am spus că acest bărbat vrednic de cinste vieţuia cu sine însuşi căci, fiind totdeauna atent la paza sa şi văzându-se mereu dinaintea ochilor Ziditorului, se cerceta necontenit şi nu-şi abătea ochiul minţii în afara sa.
8. Petru: Aşadar, ce înseamnă ce s-a scris despre Apostolul Petru, când a fost scos afară din temniţă de înger, că acesta, întorcându-se întru sine, a zis: „Acum ştiu cu adevărat că a trimis Domnul îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toate câte aştepta poporul iudeilor”5?
9. Grigorie: Petru, prin două feluri suntem duşi în afara noastră, căci fie cădem sub noi înşine prin alunecarea cugetului, fie ne înălţăm deasupra noastră prin harul contemplaţiei. Şi astfel, cel ce păscu porcii căzu sub sine însuşi prin rătăcirea minţii şi necurăţie, iar acesta pe care-l eliberă îngerul şi a cărui minte fu răpită în extaz a ieşit dintru sine, dar s-a înălţat deasupra sa. Aşadar, şi unul, şi celălalt s-au întors întru sine atunci când, pe de o parte, acela s-a adunat întru inima sa din păcat, iar acesta s-a întors dintru înălţimea contemplaţiei la ceea ce a fost şi înainte prin cunoaşterea obişnuită. Prin urmare, cinstitul Benedict vieţui în acea pustietate cu sine însuşi şi se păzi cât de mult cu putinţă în închizătorile
4 Lc. 15,17.
5 Fapte 12,11.
78
cugetului. Căci, ori de câte ori l-a răpit râvna contemplaţiei întru înălţime, s-a aşezat, fără îndoială, pe sine sub sine.
10. Petru: E limpede ce zici. Dar te rog să-mi răspunzi dacă ar fi trebuit ca [Sfântul Benedict] să-i părăsească pe fraţii pe care îi luase cândva în grija sa.
Grigorie: Petru, după cum socotesc eu, acolo trebuie suportaţi cu răbdare cei răi adunaţi laolaltă, unde se află printre ei şi unii buni care să fie ajutaţi. Căci acolo unde lipseşte cu desăvârşire rodul din partea celor buni, se întâmplă până la urmă să fie zadarnică osteneala pentru cei răi, mai ales dacă li se cere de către aproapele prilejuri de a putea să-I aducă lui Dumnezeu un rod mai bun. Dar pentru cine să fi rămas sfântul bărbat să-i poarte de grijă, dacă vedea că-l prigoneau cu toţii deopotrivă?
11. Se petrece adesea în sufletul celor desăvârşiţi un lucru ce nu trebuie trecut sub tăcere: atunci când socotesc că osteneala lor este lipsită de rod, se duc în alt loc pentru ca truda lor să fie roditoare. De aceea, şi vestitul propovăduitor ce voieşte „să se despartă de trup şi să fie împreună cu Hristos”, pentru care „a vieţui este Hristos şi a muri este un câştig”6 şi care nu numai că şi-a dorit chinurile prigoanelor, ci i-a îndemnat şi pe alţii să le îndure, atunci când fu prigonit în Damasc, ca să poată scăpa, s-a urcat într-un coş de care a legat o funie şi a coborât zidul pe ascuns7. Oare putem spune că s-a temut Pavel de moarte, despre care mărturiseşte că şi-o doreşte din dragoste pentru Iisus? Dar când a văzut că în locul acela îi era rodul mai mic şi osteneala grea, că munca lui istovitoare era lipsită de roade în cetatea aceea, şi-a salvat viaţa pentru a se trudi cu folos în altă parte. De fapt, viteazul ostaş al Domnului nu a voit să rămână închis, ci a căutat câmpul de luptă.
12. De vrei să mă asculţi, afli îndată că şi cinstitul Benedict, el însuşi fiind viu, de aceea îi părăsi pe fraţii îndărătnici, ca să învieze din moartea sufletului cât mai mulţi oameni.
Petru: Aşa este, precum înveţi; atât lămurirea clară, cât şi mărturia potrivită [din Sfânta Scriptură] adusă de tine o dovedesc.
6 Filip. 1, 21.
7 Cf. Fapte 9, 24-25.
79
Dar te rog să revii la şirul povestirii despre viaţa acestui părinte atât de mare.
13. Grigorie: Pe când sporea sfântul bărbat în pustie în virtuţi şi minuni, se adunară mulţi în locul acela spre a-L sluji pe Atotputernicul Dumnezeu, aşa încât, cu ajutorul Preaputernicului Domn al nostru Iisus Hristos, s-au construit douăsprezece mănăstiri, în care [Sfântul Benedict] rândui câte doisprezece monahi sub păstorirea unor întâistătători şi numai pe câţiva îi păstră cu el, despre care socoti că se pot zidi mai mult în prezenţa sa.
14. Începură atunci să alerge la el nobili şi credincioşi din Roma ca să-şi încredinţeze fiii spre a-i călăuzi în slujba Atotputernicului Dumnezeu. Atunci îşi lăsară în grija lui mlădiţele bunei nădejdi: Euthicius, pe [fiul său] Maurus8, iar patricianul Tertullus, pe Placidus9. Dintre aceştia, Maurus, care era mai tinerel şi-i întrecea pe ceilalţi prin bunele obiceiuri, deveni sprijinul povăţuitorului său; iar Placidus era încă la vârsta copilăriei.
IV. [1] Într-una din mănăstirile pe care le zidise în împrejurime se afla un monah ce nu putea sta la rugăciune, ci, de îndată ce fraţii erau înclinaţi spre râvna rugăciunii, el însuşi ieşea şi, cu mintea rătăcită, se îndeletnicea cu tot felul de lucruri pământeşti şi trecătoare. După ce fu mustrat adesea de abatele său, a fost dus la bărbatul lui Dumnezeu, care-l certă cu asprime pentru neghiobia lui; întors la mănăstire, acest frate cu greu ţinu seama de mustrarea bărbatului lui Dumnezeu timp de două zile, căci a treia zi se întoarse la obiceiul său şi începu din nou să hoinărească la vremea rugăciunii.
2. După ce i se înştiinţă acest lucru robului Domnului de către părintele acelei mănăstirii pe care el însuşi îl rânduise, a zis: „Vin şi-l îndrept eu însumi pe acesta”. După ce veni bărbatul lui Dumnezeu la mănăstire, la ceasul rânduit, după ce se termină cântarea de psalmi, iar fraţii începură să se roage, Benedict văzu că pe acest
8 Sfântul Maurus (1 ianuarie 512-15 ianuarie 584) este prăznuit pe data de 15 ianuarie.
9 în calendarul roman, Sfântul Placidus este prăznuit în ziua de 5 octombrie. Unele izvoare îi atribuie greşit şi anacronic calitatea de martir în timpul invaziei sarazinilor în Spania.
80
monah, ce nu putea să rămână la rugăciune, îl trăgea din biserică de poala veşmântului un băieţandru negricios. Atunci Benedict i-a spus în taină părintelui mănăstirii, ce se numea Pompeianus, şi robului Domnului, Maurus: „Oare nu vedeţi cine este cel ce-l scoate afară pe monahul acesta?”. Iar ei, răspunzând, i-au zis: „Nu”. Dar [Sfântul Benedict] le grăi: „Să ne rugăm ca să-l vedeţi pe cel pe care-l urmează monahul acesta!”. După ce se rugară timp de două zile, monahul Maurus îl văzu, dar Pompeianus, părintele mănăstirii, nu putu să-l vadă.
3. A treia zi, după ce se sfârşi rugăciunea, bărbatul lui Dumnezeu, ieşind din biserică, îl găsi pe monah stând afară şi-l lovi cu o nuia pentru orbirea inimii sale. Din ziua aceea, nu mai împlini îndemnul băieţandrului negricios, ci rămase neclintit la săvârşirea rugăciunii şi aşa vechiul vrăjmaş nu îndrăzni să mai pună stăpânire pe cugetul său, ca şi cum el însuşi ar fi fost lovit cu nuiaua.
V. [1] Iar dintre aceste mănăstiri ce se zidiră în ţinutul acela, trei se aflau sus, pe stâncile muntelui, şi le era foarte greu fraţilor să coboare mereu la izvor ca să scoată apă, mai ales că se temeau să coboare panta abruptă a muntelui, fiindcă era foarte primejdios. Atunci, toţi fraţii din cele trei mănăstiri veniră la robul Domnului, Benedict, şi-i ziseră: „Ne este greu să coborâm zi de zi după apă până la izvor, şi de aceea trebuie ca mănăstirile să fie mutate din locul acela”.
2. Mângâindu-i cu blândeţe, îi trimise înapoi şi chiar în aceeaşi noapte urcă panta muntelui cu un copilaş pe nume Placidus, despre care am pomenit mai înainte, şi se rugă mai mult timp acolo; după ce sfârşi rugăciunea, puse ca semn trei pietre în locul acela şi se întoarse la mănăstirea sa, fără ca nimeni să ştie că fusese plecat.
3. A doua zi, după ce fraţii despre care am vorbit mai înainte s-au întors la el, deoarece aveau trebuinţă de apă, le zise: „Mergeţi şi săpaţi puţin în stânca aceea pe care veţi găsi trei pietre aşezate una lângă alta. Căci Atotputernicul Dumnezeu poate să binevoiască să izvorască apă din acel vârf al muntelui, ca să vă scutească de osteneala unui drum atât de greu”. Aceştia, mergând la stânca
81
muntelui despre care le-a zis mai înainte, o găsiră deja picurând şi, după ce făcură o adâncitură în ea, se şi umplu îndată de apă; şi atâta apă izvorî, încât nu doar că le era de-ajuns, ci curge şi acum din belşug din acel vârf al muntelui până la poalele sale.
VI. [1.] Altă dată, veni să se călugărească un got sărac cu duhul, pe care bărbatul Domnului, Benedict, îl primi foarte bucuros, într-o zi, Benedict porunci să i se dea o unealtă de fier ce se numeşte cosor, datorită asemănării sale cu o coasă, ca să taie mărăcinii dintr-un loc, fiindcă trebuia să se facă acolo grădină. Iar locul pe care-l primi gotul să-l curăţe de mărăcini se afla chiar pe malul lacului. Pe când se străduia din răsputeri să taie mulţimea de mărăcini, îi sări lama cosorului din mâner şi căzu în lac, unde apa era aşa de adâncă, încât nu mai avea nicio nădejde să găsească unealta de fier.
2. Astfel, după ce pierdu lama cosorului, gotul alergă tremurând la monahul Maurus şi-l înştiinţă de paguba pe care o făcuse, căindu-se de greşeala sa. Iar monahul Maurus avu grijă să-i dezvăluie îndată aceasta robului lui Dumnezeu, Benedict. Aşadar, bărbatul Domnului, Benedict, auzind acestea, veni acolo, luă mânerul din mâna gotului şi-l aruncă în lac, iar lama cosorului se întoarse îndată din adâncul apei şi intră în mâner. Benedict îi dădu imediat înapoi cosorul gotului, zicând: „Iată-l, lucrează şi nu mai fi mâhnit!”.
VII [1.] într-o zi, pe când acelaşi cuvios Benedict se afla în chilie, copilul Placidus, despre care am pomenit mai înainte, monah al sfântului bărbat, ieşi să scoată apă din lac. Dar scăpă din greşeală în apă vasul pe care-l avea şi, căzând, se duse după el. Valul îl smulse îndată şi-l trase de pe ţărm în larg cam cât ar fi cursul unei săgeţi. Bărbatul lui Dumnezeu, aflat în chilie, cunoscu îndată aceasta şi-l chemă repede pe Maurus, zicând: „Frate Maurus, aleargă, căci copilul acela ce s-a dus să scoată apă căzu în lac, iar talazul îl trage deja şi mai departe!”.
2. Lucru minunat şi nemaipomenit, urmând Apostolului Petru: cerând şi primind binecuvântarea, Maurus, la porunca părintelui său, porni în grabă şi, socotind că merge pe uscat, alergă pe apă până în locul în care copilul fusese dus de talaz, îl prinse de păr
82
şi se întoarse în mare goană. Acesta, de îndată ce păşi pe uscat, întorcându-se şi privind în urmă, pe de o parte îşi dădu seama că alergase pe apă, iar pe de altă parte se şi înfricoşă, minunându-se de această faptă pe care nici n-ar fi putut cuteza să o facă.
3. Întorcându-se la părintele său, Maurus îi povesti întâmplarea petrecută. Iar cinstitul bărbat Benedict începu să pună această minune nu pe seama vredniciei sale, ci pe seama ascultării lui Maurus. Şi dimpotrivă, Maurus zicea că minunea s-a petrecut doar din porunca părintelui său şi că nu este părtaş la această minune pe care o săvârşi fără să îşi dea seama. Dar în această luptă prietenească a smereniei celor doi, interveni ca martor copilul ce fusese scos din apă; căci el spunea: „Pe când eram scos din apă, am văzut deasupra capului meu pielea de oaie a abatelui meu şi credeam că mă scoate chiar el din apă”.
4. Petru: Foarte mari sunt cele pe care le povesteşti şi folositoare pentru zidirea multora. Eu însă, cu cât sorb mai mult minunile acestui bărbat bun, cu atât însetez mai tare.
VIII. [1.] Grigorie: Pe când aceleaşi ţinuturi se înflăcărau deja în lung şi-n lat de dragostea Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, iar mulţi se lepădau de viaţa cea lumească şi îşi înjugau grumazul inimii la jugul cel uşor al Răscumpărătorului, preotul unei biserici din vecinătate pe nume Florentius, bunicul ipodiaconului nostru Florentius, după cum obişnuiesc cei răi să invidieze la alţii binele virtuţii, fiindcă ei înşişi nici nu râvnesc să le aibă, fiind aţâţat de răutăţile vechiului vrăjmaş, începu să pizmuiască râvna sfântului bărbat şi să-i clevetească până şi vieţuirea monahală, fiind în stare chiar să-i oprească pe unii ce voiau să-l cerceteze.
2. Şi pe când vedea că nu poate să împiedice sporirea faptelor sale, că faima vieţuirii lui monahale creştea pe zi ce trece şi că, prin însăşi răspândirea faimei lui, mulţi erau chemaţi neîncetat la starea unei vieţi mai bune, aprinzându-se tot mai mult de focul invidiei, el însuşi devenea mai rău, deoarece râvnea să aibă el lauda vieţuirii monahale [a Sfântului Benedict], dar nu voia să aibă o viaţă vrednică de laudă. Orbit de întunericul invidiei faţă de dânsul, Florentius ajunse până într-acolo încât i-a trimis slujitorului
83
Atotputernicului Dumnezeu o pâine otrăvită ca pentru binecuvântare. Bărbatul lui Dumnezeu primi pâinea, mulţumindu-i, dar nu-i era necunoscut ce năpastă se ascundea în pâine.
3. La ceasul mesei sale, un corb dintr-o pădure învecinată obişnuia să vină şi să ia pâine din mâna lui. După ce sosi corbul ca de obicei, omul lui Dumnezeu aruncă înaintea păsării pâinea pe care i-o trimise preotul, zicând: „în numele Domnului Iisus Hristos, ia pâinea aceasta şi arunc-o într-un asemenea loc unde să nu poată fi găsită de niciun om!”. Atunci corbul, deschizând pliscul şi întinzându-şi aripile, începu să se învârtească în jurul pâinii şi să croncănească, de parcă ar fi zis în chip lămurit că voieşte să i se supună, dar totuşi nu poate să-i împlinească porunca. Iar bărbatul lui Dumnezeu îi porunci iar şi iar, zicând: „Ridic-o, ridic-o fără teamă şi arunc-o acolo unde să nu poată fi găsită!”. Corbul zăbovi o clipă şi, până la urmă, luă pâinea în plisc, o ridică şi se duse. Aruncă pâinea şi după vreo trei ceasuri se întoarse, primindu-şi ca de obicei porţia de hrană din mâna omului Domnului.
4. Cinstitul părinte, văzând că sufletul acelui preot se aprinse împotriva vieţii sale, se întristă mai mult pentru dânsul decât pentru sine. Dar Florentius, despre care am pomenit mai înainte, fiindcă nu izbuti să-l ucidă trupeşte pe învăţător, se înflăcără să-i ucidă sufleteşte pe ucenicii lui, aşa că le trimise în grădina mănăstirii în care se afla Benedict, chiar dinaintea ochilor, şapte fete dezbrăcate care, ţinându-se de mână una pe alta şi jucând mai multă vreme în faţa lor, să le aprindă sufletele spre pofta desfrânării.
5. Sfântul bărbat, privind aceasta din mănăstire şi temându-se mai ales de căderea ucenicilor mai tineri şi chibzuind că aceasta se făcu numai pentru prigonirea sa, a părăsit locul ce stârnea invidia, poruncind ca toate lăcaşurile de rugăciune pe care le zidise să rămână sub călăuzirea întâistătătorilor pe care îi rânduise şi, grupând fraţii în obşti, luă cu sine doar câţiva monahi şi plecă să vieţuiască în altă parte.
6. Şi îndată, bărbatul lui Dumnezeu se feri cu smerenie de ura preotului Florentius, pe care Atotputernicul Dumnezeu îl lovi în chip groaznic. Căci preotul despre care am pomenit mai înainte, stând pe terasă, când află de plecarea lui Benedict şi
84
sălta de bucurie, însăşi terasa pe care stătea se prăbuşi, în timp ce tot restul casei rămase neclintită, iar vrăjmaşul lui Benedict muri strivit.
7. Iar ucenicul bărbatului lui Dumnezeu, pe nume Maurus, socoti că trebuie să-i vestească îndată această întâmplare cinstitului său părinte, care abia dacă se afla la zece mile de locul acela, şi-i zise: „întoarce-te, căci preotul care te prigonea a murit!”. Bărbatul lui Dumnezeu, auzind acestea, începu să se tânguie cu mare plânset, atât pentru că-i murise vrăjmaşul, dar şi pentru că ucenicul se bucura de moartea vrăjmaşului şi, din această pricină, îi porunci lui Maurus să se căiască fiindcă a îndrăznit să se bucure când i-a vestit astfel de lucruri despre moartea vrăjmaşului.
8. Petru: Minunate şi foarte uimitoare sunt cele pe care le spui. Căci în apa izvorâtă din piatră îl văd pe Moise, iar în fierul pe care îl întoarse din adâncul apei îl văd pe Elisei, în mersul pe apă îl văd pe Petru, în supunerea corbului, pe Ilie, iar în jelirea morţii vrăjmaşului, pe David. După cum socotesc eu, bărbatul acesta fu plin de duhul tuturor drepţilor.
9. Grigorie: Petru, bărbatul lui Dumnezeu, Benedict, avu duhul Celui ce este singur Unul, al Celui care, prin harul răscumpărării binevoite, a umplut inimile tuturor celor aleşi. Despre Care zice Ioan: „Era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în această lume”10; şi despre Care iarăşi s-a scris: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat”11. Căci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au putut să aibă de la Domnul puterea de a face minuni, dar nu s-o încredinţeze şi altora. Acela însă le-a dat celor supuşi semnele puterii Celui Care le-a făgăduit celor potrivnici că li se va trimite semnul lui Iona; căci binevoi să moară în faţa celor mândri şi să învieze în faţa celor smeriţi, pentru ca şi aceia să vadă ce au dispreţuit, iar aceştia ce îl cinsteau să vadă ce ar fi trebuit să iubească. Prin taina aceasta s-a făcut ca cei smeriţi să primească slava puterii asupra morţii, pe când cei mândri privesc moartea cu nepăsare.
10 In 1, 9.
11 In 1,16.
85
10. Petru: Te rog să-mi dezvălui în ce loc se mută sfântul bărbat după aceste întâmplări sau de mai săvârşi vreo minune acolo.
Grigorie: Sfântul bărbat, mutându-se în altă parte, îşi schimbă locul, nu şi vrăjmaşul. Şi cu cât purta mai multe lupte grele, cu atât dădea şi mai mult de tartorul răutăţii, ce lupta făţiş împotriva sa. Cetatea ce se numeşte Casinum se afla pe versantul unui munte înalt. De bună seamă, acest munte adăposteşte cetatea într-o mare adâncitură, după care urcă trei mile în înălţime, ca şi cum şi-ar întinde vârful până la cer. Acolo se afla un templu foarte vechi în care era cinstit zeul Apollo de un popor netrebnic de ţărani, după obiceiul străbunilor. Iar de jur împrejurul templului, crescură crânguri închinate demonilor, în care mulţimea aceea nebună de necredincioşi asuda, aducându-le sacrificii nelegiuite până în vremea aceea.
11. Când ajunse bărbatul lui Dumnezeu acolo, zdrobi idolul, nimici altarul, reteză copacii din crânguri şi construi chiar în templul lui Apollo un paraclis în cinstea Fericitului Martinus, iar unde fusese altarul lui Apollo, zidi un paraclis în cinstea Sfântului Ioan şi chema la credinţă printr-o propovăduire neîncetată mulţimea ce locuia în împrejurimi.
12. Dar vechiul vrăjmaş, nesuferind aceasta în tăcere, i se înfăţişă părintelui nu pe ascuns ori în somn, ci chiar dinaintea ochilor, printr-o arătare vădită şi se plângea cu mari răcnete că este prigonit, încât până şi fraţii îi auzeau ţipetele, deşi nu vedeau nimic. Căci, după cum le zicea cinstitul părinte ucenicilor săi, vechiul vrăjmaş i se arăta dinaintea ochilor trupeşti foarte înfricoşător şi cuprins de flăcări şi, înfuriindu-se, părea că-i ies flăcări din ochi şi din gură. Aşadar, toţi auzeau ce-i zicea vrăjmaşul. Mai întâi îl striga pe nume. Dar fiindcă omul lui Dumnezeu nu-i răspundea, izbucnea îndată cu ocări faţă de el. Şi pe când striga la dânsul, zicând: „Benedict, Benedict!”, şi vedea că nu-i răspunde în niciun chip, adăuga îndată: „Blestematule, nu binecuvântatule, ce ai cu mine, de ce mă prigoneşti?”.
13. Dar vechiul vrăjmaş uneltea deja noi lupte împotriva robului Domnului. Şi voind să lupte cu sfântul bărbat, îi dădu fără să vrea prilej să câştige.
86
IX. Într-o zi, pe când fraţii zideau chiliile mănăstirii, se afla în mijlocul terenului o piatră, pe care se hotărâră s-o ridice ca s-o folosească la zidire. Pentru că doi sau trei fraţi nu putură s-o urnească din loc, se adunară mai mulţi, dar piatra aşa rămase nemişcată, ca şi cum ar fi avut rădăcini în pământ, încât se dădea de înţeles în chip lămurit că însuşi vechiul vrăjmaş stătea pe ea, de vreme ce braţele atâtor bărbaţi nu izbutiră s-o clintească. Aşadar, ivindu-se acest impas, au trimis la bărbatul lui Dumnezeu să vină, pentru ca, rugându-se, să alunge vrăjmaşul şi să poată ridica piatra. Acesta sosi îndată şi, făcând o rugăciune, le-a dat binecuvântarea, iar piatra fu ridicată aşa de repede, de parcă n-ar fi fost grea deloc.
X. [1.] Atunci bărbatul lui Dumnezeu socoti potrivit să se sape pământul în locul acela. Dar pe când săpau fraţii tot mai adânc, găsiră acolo un idol de bronz. Şi fiind aruncat din întâmplare în bucătărie, căci fusese terminată de zidit, se văzu dintr-odată ieşind foc dintr-însul, iar aceasta se arătă în faţa tuturor monahilor.
2. Pe când făceau zarvă mare, aruncând apă ca şi cum ar fi stins focul, veni bărbatul Domnului împins de gălăgia lor. Dându-şi seama că numai dânşii văd focul, iar el nu, îşi plecă îndată capul la rugăciune, descoperindu-le fraţilor că au fost înşelaţi de diavol şi că focul era doar o închipuire; îi făcu să-şi vină în fire, aşa încât să vadă că bucătăria era neatinsă şi că flăcările pe care le plăsmuise vechiul vrăjmaş de fapt nu se vedeau.
XI. [1.] Apoi, pe când fraţii zideau un perete puţin mai înalt, căci aşa cerea lucrarea, bărbatul lui Dumnezeu zăbovea în râvna rugăciunii în chilia zăvorâtă. Acestuia i se arătă vechiul vrăjmaş, batjocorindu-l şi vădindu-i că se va duce la fraţii ce lucrau. Bărbatul lui Dumnezeu îi anunţă grabnic pe fraţi printr-un slujitor, zicând: „Fraţilor, fiţi cu luare-aminte, căci vine la voi duhul cel rău chiar în ceasul acesta!”. Nici nu-şi termină bine vorba cel care le aduse la cunoştinţă îndemnul, că duhul cel rău şi dărâmă peretele ce se zidea şi, prăbuşindu-l, strivi sub dărâmături un băiat monah, fiul unui decurion12. Se mâhniră toţi şi se tânguiau amarnic nu din
12 Demnitar dintr-o colonie sau municipiu.
87
pricina surpării zidului, ci datorită strivirii fratelui. Şi cu grea durere se străduiră să-l anunţe grabnic pe cinstitul părinte Benedict.
2. Atunci părintele porunci să i se aducă băiatul strivit, pe care fraţii nu putură să-l care decât într-o pătură, căci pietrele peretelui care se surpase îi zdrobiră nu doar măruntaiele, ci şi oasele. Bărbatul lui Dumnezeu îl luă îndată în chilia sa pe împletitura de rogoz, ce în grai popular se numeşte rogojină, pe care obişnuia să se roage, îi trimise pe fraţi afară şi închise uşa. Începu să se roage mai stăruitor ca de obicei. Şi ce minune! Chiar în ceasul acela îl trimise din nou la muncă pe băiat nevătămat şi la fel de sănătos ca mai înainte, pentru ca el însuşi să termine de zidit peretele împreună cu fraţii. Iar vechiul vrăjmaş crezu că-l batjocoreşte pe Benedict prin uciderea băiatului…
3. Pe lângă acestea, bărbatul lui Dumnezeu începu să se împuternicească şi prin duhul profeţiei, prevestind cele ce vor veni şi descoperindu-le celor de faţă cele petrecute la depărtare.
XII. [1.] Era rânduiala mănăstirii ca, ori de câte ori fraţii ieşeau cu vreo însărcinare, să nu mănânce şi să nu bea nimic în afara mănăstirii. În zilele în care se respecta cu stricteţe această rânduială, nişte fraţi ieşiră într-o zi cu o ascultare şi fură siliţi să zăbovească acolo până la un ceas târziu. Aceştia cunoşteau o femeie credincioasă ce locuia în apropiere şi, intrând în casa ei, stătură la masă.
2. După ce s-au întors mai târziu la mănăstire, au cerut, ca de obicei, binecuvântarea părintelui. Iar el îi întrebă îndată, zicând: „Unde aţi mâncat?”. Şi ei îi răspunseră: „Nicăieri”. Dar el le grăi: „De ce minţiţi aşa? Oare n-aţi intrat în casa femeii cutare? Oare n-aţi mâncat şi una şi alta? Oare n-aţi băut atâtea pahare de vin?”. Pe când le spunea cinstitul părinte şi gazda, şi felurile de mâncare, şi câte pahare de vin băuseră, fraţii, recunoscând toate câte făcură, căzură înfricoşaţi la picioarele lui, mărturisind că greşiră. Îi iertă îndată, socotind că nu vor mai face nimic rău în lipsa lui, ştiind că el este de faţă cu duhul.
XIII. [1] Fratele monahului Valentinianus, despre care am pomenit mai înainte, era mirean, dar credincios. Şi în fiecare an obişnuia să vină postind din ţinutul său la mănăstire ca să-şi vadă fratele şi să primească rugăciunea slujitorului Domnului. Aşadar,
88
într-o zi, pe când se îndrepta către mănăstire, se alătură unui alt drumeţ ce-şi luase mâncare cu dânsul la drum. Fiindcă se făcu târziu, drumeţul îi zise: „Vino, frate, să mâncăm ca să nu ne ostenim pe drum!”. Iar fratele monahului Valentinianus îi răspunse: „Departe de mine, frate, nu mănânc, căci totdeauna obişnuiesc să vin postind la cinstitul părinte Benedict”. Primind acest răspuns, însoţitorul său tăcu pentru o clipă.
2. Dar după ce mai străbătură o parte din drum, îl îndemnă iar să mănânce. Şi nu se învoi, căci hotărî să ajungă la mănăstire postind. Cel care-l invitase să mănânce tăcu şi se învoi să mai postească puţin împreună cu dânsul. După ce străbătură cale lungă şi erau osteniţi, călătorind până la o oră foarte târzie, găsiră în drumul lor o pajişte, un izvor şi cele ce puteau părea numai bune pentru întremarea trupului. Atunci drumeţul îi grăieşte: „Iată izvorul, iată pajiştea, iată un loc plăcut în care putem mânca şi să ne odihnim puţin, ca apoi să ne putem încheia teferi călătoria!”. Aşadar, pentru că aceste vorbe îi încântau auzul, iar priveliştea, privirea, fratele monahului Valentinianus, fiind convins de cel de-al treilea îndemn al drumeţului, se învoi şi mâncă.
3. Iar seara ajunse la mănăstire. Înfăţişându-se cinstitului părinte Benedict, îi ceru rugăciunea. Dar sfântul bărbat îl mustră îndată pentru ce făcu pe drum, zicând: „Ce-i asta, frate? Vrăjmaşul rău, ce ţi-a grăit prin însoţitorul tău, nu a izbutit să te înduplece nici prima, nici a doua oară, dar a treia oară te-a convins, biruindu-te să-i faci voia”. Atunci acela, dându-şi seama de greşeala săvârşită din pricina slăbiciunii sufletului său, îi căzu la picioare şi începu cu atât mai mult să-şi plângă păcatul şi să se ruşineze, cu cât află că păcătuise sub privirea părintelui Benedict, chiar dacă nu era de faţă.
4. Petru: Văd că în inima sfântului bărbat sălăşluia duhul Prorocului Elisei, ce se afla lângă ucenicul său, deşi era departe13.
Grigorie: Petru, ar trebui să nu mai zici nimic între timp, ca să afli lucruri şi mai minunate!
13 Cf. IV Rg. 5, 26.
89
XIV. [1.] în vremea goţilor, când regele lor, Totila, auzi că sfântul bărbat are duhul profeţiei, se duse la mănăstirea lui şi, oprindu-se puţin mai departe, îl anunţă că va sosi. De îndată ce primi poruncă din mănăstire să vină, aşa viclean cum era, vru să pună la încercare dacă bărbatul Domnului are într-adevăr duhul profeţiei. Îi dădu încălţămintea sa unui sutaş al său pe nume Riggo, îl îmbrăcă în veşminte împărăteşti şi-i porunci să meargă la omul lui Dumnezeu ca şi cum ar fi fost el însuşi. Trimise cu acela şi trei însoţitori pe care obişnuia să-i ţină lângă dânsul în suita sa, mai presus de ceilalţi, şi anume: Vultericus, Rudericus şi Blindinus, pentru ca, stând de-a dreapta şi de-a stânga lui Riggo, să-l facă pe robul Domnului să creadă că el este regele. Aşadar, îi dădu suită şi ostaşi ca să se creadă că Riggo este regele, atât după suită, cât şi după veşmintele purpurii.
2. Când Riggo intră în mănăstire împodobit cu veşminte împărăteşti şi însoţit de mare alai, bărbatul lui Dumnezeu şedea undeva mai departe. Văzându-l pe cel ce venea, îi strigă de îndată ce-ar fi putut să-l audă, zicând: „Dă-ţi jos, fiule, dă-ţi jos veşmântul pe care-l porţi! Nu este al tău!”. Riggo căzu îndată la pământ şi se spăimântă, fiindcă îndrăznise să-şi bată joc de un bărbat atât de mare, şi toţi cei ce veniră cu el la omul lui Dumnezeu i se plecară la pământ. Iar după ce se ridicară, nu cutezară deloc să se apropie de dânsul, ci, întorcându-se la regele lor, îl anunţară înfricoşaţi cât de repede au fost descoperiţi.
XV. [1.] Atunci, însuşi regele Totila se duse la omul lui Dumnezeu. Iar când îl zări şezând undeva departe, nu cuteză să se apropie de dânsul, ci se aruncă la pământ. De vreme ce omul lui Dumnezeu îi zise de două-trei ori: „Ridică-te!”, dar el însuşi nu îndrăznea să se ridice înaintea lui, Benedict, robul Domnului nostru Iisus Hristos, binevoi să se apropie de regele plecat la pământ, îl ridică de la pământ, îl dojeni pentru faptele sale şi-i prevesti în câteva vorbe cele ce urmau să vină, zicând: „Multe rele faci şi ai făcut. Dar într-o bună zi vei înceta să mai faci nedreptate. Într-adevăr, vei intra în Roma, vei trece marea şi vei domni nouă ani, iar în al zecelea vei muri”.
90
2. Auzind acestea, regele se spăimântă grozav şi, cerându-i rugăciunea, se duse şi din clipa aceea nu mai fu aşa de crud. La scurt timp după aceea, intră în Roma, porni apoi spre Sicilia, iar în cel de-al zecelea an al domniei sale îşi pierdu, prin judecata Atotputernicului Dumnezeu, şi viaţa, şi împărăţia.
3. Printre alţii, şi episcopul Bisericii din Canusina obişnuia să vină la robul Domnului; iar bărbatul lui Dumnezeu îl preţuia mult pentru vrednicia vieţii sale. Şi astfel, pe când episcopul avea o discuţie cu Sfântul Benedict despre invazia regelui Totila şi nimicirea Romei, îi zise: „Prin regele Totila se va distruge această cetate, încât va rămâne cât de curând pustie”. Iar bărbatul lui Dumnezeu îi răspunse: „Roma nu va fi nimicită de barbari, ci, istovită de fulgere, vijelii şi cutremure, se va stinge ea singură”. Tainele profeţiei sale ni s-au desluşit deja mai limpede ca lumina, căci vedem în această cetate ziduri dărâmate, case prăvălite, biserici distruse de vijelie şi clădirile sale ostenite de-a lor vechime, zăcând la pământ într-un morman crescând de ruine.
4. Deşi ucenicul său, Honoratus, din istorisirea căruia ştiu acestea, spune că nu a auzit nicidecum aceste vorbe din gura părintelui său, mărturiseşte totuşi că i s-a spus de către fraţi ce zise Sfântul Benedict.
XVI. [1.] în vremea aceea, un cleric al Bisericii din Aquinum era chinuit de diavol şi fu trimis de cinstitul bărbat Constantius, episcopul bisericii sale, în multe locuri unde se aflau moaştele mucenicilor ca să se poată vindeca. Dar mucenicii Sfântului Dumnezeu nu voiră să-i dăruiască sănătatea, ca să se arate cât har avea Sfântul Benedict. Şi astfel, fu dus la Benedict, robul Atotputernicului Dumnezeu, care, aducând rugăciuni Domnului Iisus Hristos, îl izgoni îndată pe vechiul vrăjmaş din omul posedat. [Sfântul Benedict] îi porunci clericului vindecat, zicând: „Du-te, iar de acum încolo să nu mai mănânci carne şi să nu îndrăzneşti să mai intri vreodată în rândul clericilor! Căci în ziua în care vei cuteza să mai pângăreşti sfânta slujire, te vei robi din nou satanei”.
2. Aşadar, clericul plecă sănătos şi, aşa cum o suferinţă abia trecută înspăimântă de obicei sufletul, păzi între timp cele poruncite de bărbatul Domnului. Iar după mulţi ani, când toţi mai-marii
91
săi se mutară din viaţa aceasta şi vedea că cei mai mici decât el au un statut superior în treptele bisericeşti, uitând de vorbele bărbatului Domnului, ca şi cum ar fi fost spuse cu foarte mult timp în urmă, le neglijă şi intră iar în treapta de cleric. Iar diavolul ce-l lăsase odinioară, îl cuprinse îndată şi nu conteni să-l scuture până ce nu-i smulse sufletul.
3. Petru: După cum văd eu, bărbatul acesta a pătruns chiar şi tainele lui Dumnezeu, prevăzând că acel cleric de aceea fu încredinţat diavolului, ca să nu cuteze să mai intre vreodată în rândul clericilor.
Grigorie: Cum să nu cunoască tainele lui Dumnezeu cel ce păzeşte poruncile Lui, de vreme ce s-a scris: „Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El”14?
4. Petru: Dacă se face un singur duh cu Domnul cel ce se lipeşte de Domnul, ce înseamnă ceea ce marele propovăduitor zice din nou: „Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine s-a făcut Lui sfetnic?”15. Căci pare cu neputinţă ca cel ce s-a făcut una cu El să nu-I cunoască gândul.
5. Grigorie: Sfinţii bărbaţi, cât sunt una cu Dumnezeu, îi cunosc gândul. Căci zice acelaşi apostol: „Cine dintre oameni ştie cele ce sunt ale omului, decât numai duhul omului ce este într-însul? Aşa şi pe cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât numai Duhul lui Dumnezeu”16. Apostolul, ca să ne arate că el cunoaşte cele ce sunt ale Domnului, adaugă: „însă noi n-am primit duhul acestei lumi, ci Duhul ce este din Dumnezeu”17. Apoi iarăşi spune: „Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au urcat, pe acestea le-a pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe El, iar nouă ni le-a descoperit prin Duhul Său”18.
6. Petru: Prin urmare, dacă cele ce sunt ale lui Dumnezeu i-au fost descoperite apostolului prin Duhul Domnului, cum de spune înainte de cele pe care tocmai le-am citat: „O, adâncul bogăţiei
14 1 Cor. 6,17.
15 Rom. 11, 34.
16 1 Cor. 2,11.
17 1 Cor. 2,12.
18 1 Cor. 2, 9-10.
92
înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de neînţelese judecăţile Lui şi de nepătrunse căile Lui”19! Nici n-am terminat bine de spus acestea, că îmi vine o altă întrebare. Prorocul David îi grăieşte Domnului, zicând: „Cu buzele mele am rostit toate judecăţile gurii Tale”20. Dar fiindcă a cunoaşte este mai puţin decât a rosti, de ce Apostolul Pavel susţine că judecăţile Domnului sunt neînţelese, iar David mărturiseşte nu doar că le cunoaşte pe toate acestea, ci şi că le-a mărturisit cu buzele sale?
7. Grigorie: Mai înainte ţi-am răspuns pe scurt la cele două întrebări, spunându-ţi că sfinţii bărbaţi, atât cât sunt cu Dumnezeu, îi cunosc gândul. Căci toţi care-L urmează cu devotament pe Domnul sunt cu Acesta prin devotamentul lor, dar când sunt îngreunaţi de povara trupului supus ispitei, nu mai sunt cu Dumnezeu. Şi astfel, atât cât sunt uniţi cu Domnul, îi cunosc judecăţile ascunse; dar când se despart de El, nu I le mai cunosc. Şi deoarece nu-I mai pătrund cu desăvârşire tainele, mărturisesc că judecăţile Lui sunt de neînţeles. Iar de sunt uniţi în duh cu El, tocmai prin această unire îi află gândul, atât cât primesc, fie prin cuvintele Sfintei Scripturi, fie prin revelaţii tainice, şi le cunosc, şi le rostesc. Aşadar, ei nu ştiu judecăţile pe care Dumnezeu le ţine ascunse, ci le ştiu numai pe cele pe care El le grăieşte.
8. De aceea şi Prorocul David când spune: „Cu buzele mele am rostit toate judecăţile”, adaugă îndată „gurii Tale”, ca şi cum ar zice în chip lămurit: „Am putut să cunosc şi să rostesc acele judecăţi pe care le-am aflat că le-ai spus Tu. Iar pe cele pe care nu le vei fi grăit le ţii, fără îndoială, ascunse cunoaşterii noastre”. Aşadar, se potriveşte mărturisirea prorocului cu a apostolului, pentru că judecăţile Domnului sunt şi de neînţeles, dar totuşi cele ce ies din gura Lui pot fi rostite de buze omeneşti, fiindcă, de sunt descoperite de Domnul, pot fi ştiute de oameni şi nu pot fi tăinuite.
9. Petru: Prin răspunsul la mica mea întrebare s-a vădit explicaţia ta. Dar, te rog, de mai ştii ceva despre minunile acestui bărbat, povesteşte mai departe!
19 Rom. 11, 33.
20 Ps. 118,13.
93
XVII. [1.] Un bărbat nobil, pe nume Theopropus, ce se convertise prin îndemnurile părintelui Benedict, se bucura de mare încredere din partea lui datorită vredniciei vieţii sale. Într-o zi, când Theopropus intră în chilia părintelui, îl găsi plângând amarnic. Rămânând multă vreme acolo şi văzând că lacrimile nu-i conteneau şi că bărbatul lui Dumnezeu nu plângea totuşi ca de obicei pe când se ruga, ci se tânguia, îl întrebă din ce pricină se întristase atât de tare. Iar bărbatul lui Dumnezeu îi răspunse îndată: „întreaga mănăstire pe care am zidit-o şi toate câte le-am pregătit fraţilor au fost încredinţate barbarilor prin judecata Atotputernicului Dumnezeu. Cu greu am izbutit să primesc să mi se lase sufletele din locul acesta”.
2. Însă noi înţelegem acum cuvântul pe care-l auzi atunci Theopropus, fiindcă ştim că mănăstirea fu distrusă de curând de neamul longobarzilor. Căci în timpul nopţii, când fraţii se odihneau, năvăliră îndată longobarzii acolo, distrugând tot, dar nu putură să prindă niciun frate, ci Atotputernicul Dumnezeu împlini ce-i făgădui credinciosului rob Benedict: ca el să păstreze sufletele ucenicilor, dacă toate lucrurile vor fi încredinţate barbarilor. Văd din întâmplarea aceasta că Benedict avu aceeaşi soartă ca Sfântul Apostol Pavel, care, îndurând într-un naufragiu pierderea tuturor lucrurilor de pe corabie, primi ca mângâiere viaţa tuturor celor care-l însoţeau21.
XVIII. Altă dată, Exhilaratus al nostru, pe care l-ai cunoscut după ce s-a convertit, fu trimis de stăpânul lui ca să-i ducă bărbatului Domnului la mănăstire două văsuleţe de lemn pline cu vin, ce în popor se numesc butoiaşe. Acesta îi aduse doar unul, iar pe celălalt îl ascunse pe drum în timp ce se îndrepta spre dânsul. Dar bărbatul Domnului, căruia nu i se putea ascunde nici faptele săvârşite la depărtare, luă singurul butoiaş cu vin, mulţumind, şi-l îndemnă pe copilul care tocmai pleca, zicând: „Vezi, fiule, să nu bei din butoiaşul pe care l-ai ascuns, ci varsă-l cu grijă şi vei găsi ce are înăuntru!”. Acesta, fiind foarte tulburat, ieşi de la omul lui Dumnezeu şi, pe când se întorcea, vrând să vadă de-i adevărat
21 Cf. Fapte 27, 22-24.
94
ce auzise, după ce aplecă butoiaşul, ieşi îndată din el un şarpe. Atunci, Exhilaratus, copilul despre care tocmai am pomenit, din cauza a ceea ce găsi în vin, se înfricoşă de răul pe care l-a săvârşit.
XIX. [1.] Nu departe de mănăstire era un sat în care mare mulţime de oameni s-a întors de la închinarea la idoli la credinţa în Dumnezeu, prin propovăduirea lui Benedict. Acolo se aflau nişte femei închinate lui Dumnezeu, iar robul Domnului, Benedict, avea grijă să-i trimită adesea pe fraţi în locul acela pentru a le întări duhovniceşte. Într-o zi, trimise, ca de obicei, un monah acolo, dar cel ce fusese trimis, după ce ţinu cuvântul de încurajare, fiind rugat de femeile închinate lui Dumnezeu, primi nişte şerveţele pe care le-a ascuns în sân.
2. De îndată ce se întoarse, bărbatul lui Dumnezeu începu să-l mustre cu mare asprime, zicând: „Cum a intrat nedreptatea în sânul tău?”. Monahul încremeni şi, uitând ce făcuse, nu ştia de ce era mustrat. Iar [Sfântul Benedict] îi grăi: „Oare nu eram de faţă acolo când ai primit şerveţelele de la roabele Domnului şi le-ai pus în sân?”. Acesta i se aruncă îndată la picioare, se căi fiindcă se purtase prosteşte şi aruncă şerveţelele pe care le ascunse în sân.
XX. [1.] Într-o zi, pe când cinstitul părinte cina la ceas de seară, un monah, ce era fiul unui apărător [al Bisericii], îi ţinea lampa dinaintea mesei. Pe când bărbatul lui Dumnezeu mânca, iar monahul îi stătea alături tăcut, slujindu-l cu lampa, începu să fie frământat în mintea sa de duhul mândriei şi să zică în gândul său: „Ce înseamnă asta? Să stau eu lângă dânsul când mănâncă, să-i ţin lampa şi să-i fiu slugă? Cine sunt eu ca să-l slujesc?”. Dar bărbatul lui Dumnezeu, întorcându-se îndată spre el, începu să-l mustre grozav, zicând: „însemnează-ţi inima [cu semnul crucii], frate! Ce înseamnă ceea ce vorbeşti? însemnează-ţi inima [cu semnul crucii]!”. Şi chemându-i îndată pe fraţi, dădu poruncă să i se ia lampa din mâini, apoi porunci să fie dezlegat de ascultare şi să stea liniştit în ceasul acela.
2. Fiind întrebat de fraţi ce se petrecu în inima lui, monahul le povesti pe rând cât se umflase de duhul mândriei şi, deşi tăcea, ce vorbe grăia în gândul lui împotriva bărbatului lui Dumnezeu.
95
Atunci se lămuriră toţi că nimic nu-i poate fi ascuns cinstitului Benedict, dacă putea auzi chiar şi vorbele spuse în gând.
XXI. [1.] Altă dată, năvăli foametea în ţinutul Campaniei şi toţi erau strâmtoraţi de o mare lipsă de hrană. Iată că şi mănăstirea lui Benedict ducea lipsă de grâu şi aproape că se terminară toate pâinile, aşa încât fraţii nu puteau găsi la ceasul mesei mai mult de cinci pâini. Cinstitul părinte, când îi văzu mâhniţi, se strădui să le îndrepte puţinătatea inimii dojenindu-i cu blândeţe şi zicând: „De ce s-a întristat sufletul vostru din pricina lipsei de pâine? Azi e mai puţină, dar mâine veţi avea din belşug”.
2. A doua zi, s-au găsit două sute de baniţe de făină în saci la poarta mănăstirii, pe care Atotputernicul Dumnezeu îi trimisese prin cei ce i-au adus, dar nici până acum nu se ştie cum se petrecu aceasta. Iar când fraţii văzură sacii, mulţumind lui Dumnezeu, au învăţat să nu se îndoiască de belşug nici în vreme de sărăcie.
3. Petru: Spune-mi, te rog: oare trebuie să credem că duhul profeţiei era mereu în robul Domnului, sau îi umplea sufletul numai din când în când?
Grigorie: Petre, duhul profeţiei nu luminează totdeauna sufletele prorocilor, căci, după cum s-a scris despre Duhul Sfânt că „suflă unde voieşte”22, tot aşa trebuie ştiut că [Duhul Sfânt] insuflă atunci când voieşte. De aceea se întâmplă ca Natan, când fu întrebat de rege dacă poate să zidească templul, la început zise că da, iar apoi se răzgândi. Tot de aceea se întâmplă ca Elisei, când văzu o femeie plângând şi nu ştia din ce pricină, îi spuse slujitorului, ce voia s-o oprească: „Las-o, căci în amărăciune este sufletul ei şi Domnul a ascuns de mine şi nu mi-a dezvăluit”23.
4. De aceea, Atotputernicul Dumnezeu, din marea Sa iubire, rândui să dea uneori duhul prorociei, iar alteori să-l retragă, ca să şi înalţe sufletele prorocilor pe cele mai înalte culmi, dar să le şi păzească în smerenie, aşa încât, primind duhul prorociei, să afle ce sunt ei de la Dumnezeu şi iarăşi, când nu mai au duhul prorociei, să cunoască ce sunt prin ei înşişi.
22 In 3, 8.
23IV Rg. 4, 27.
96
5. Petru: Aşa este aceasta, precum zici, lunga ta lămurire o dovedeşte. Dar te rog să-mi povesteşti în continuare orice îţi vine în minte despre cinstitul părinte Benedict!
XXII. [1.] Grigorie: Altă dată, fu rugat de un bărbat credincios să-şi trimită ucenicii ca să zidească o mănăstire pe un teren al său din apropierea cetăţii Terracina24. Părintele îl încuviinţă pe cel care-l rugă şi, după ce numi câţiva fraţi, le rândui un părinte şi cine să le fie prepozit25. Iar când plecară, le făgădui, zicând: „Mergeţi şi, în ziua aceea în care voi veni, vă voi arăta în ce loc trebuie să zidiţi biserica, în ce loc trapeza fraţilor, în ce loc casa de primire a oaspeţilor şi toate câte mai sunt de trebuinţă!”. Primind binecuvântarea, aceştia se duseră acolo şi, aşteptând cu tot sufletul ziua rânduită, pregătiră toate câte li se păreau că sunt necesare pentru cei care ar fi putut să vină cu un părinte atât de mare.
2. Dar în aceeaşi noapte, înainte de a se lumina de ziua făgăduită, bărbatul Domnului [Benedict] îi apăru în vis acelui slujitor al lui Dumnezeu pe care îl numise părinte şi prepozitului acestuia, arătându-le cu de-amănuntul unde şi ce ar fi trebuit să zidească în fiecare loc în parte. După ce se deşteptară amândoi din vis, îşi povestiră unul altuia ce văzură. Dar nedând crezare în niciun chip acelei vedenii, îl aşteptau pe bărbatul lui Dumnezeu, după cum făgăduise că va veni.
3. Şi fiindcă bărbatul lui Dumnezeu nu veni nicidecum în ziua rânduită, fraţii se întoarseră mâhniţi la dânsul, zicând: „Te-am aşteptat, părinte, să vii, aşa cum ne-ai făgăduit, să ne arăţi unde şi ce ar trebui să zidim, dar n-ai venit!”. Iar el însuşi le grăi: „De ce, fraţilor, de ce spuneţi asta? Oare n-am venit, aşa cum am făgăduit?”. Şi întrebându-l fraţii: „Când ai venit?”, acesta le răspunse: „Oare nu v-am apărut şi unuia şi celuilalt când dormeaţi şi nu v-am arătat fiecare loc în parte? Duceţi-vă şi aşa zidiţi toate locaşurile mănăstirii, precum aţi auzit prin vedenie!”. Auzind aceasta, fraţii se mirară grozav şi se întoarseră în locul pomenit mai
24 Veche aşezare din sudul Italiei.
25 Vezi Cartea I, nota 4.
97
înainte şi zidiră toate locaşurile mănăstirii aşa cum aflară prin descoperire.
4. Petru: Aş vrea să mă lămureşti cum a putut face să meargă aşa departe ca să le zică răspunsul celor ce dormeau, încât ei înşişi îl auziră prin vedenie şi-l recunoscură?
Grigorie: Ce înseamnă asta, Petru, de tot iscodeşti în ce chip se petrecu întâmplarea şi te îndoieşti? E limpede, fără îndoială, că sufletul este prin firea lui mai rapid decât trupul. Căci ştim sigur, martor fiind Sfânta Scriptură, că un proroc, fiind ridicat din Iudeea, fu lăsat jos dintr-odată în Caldeea împreună cu prânzul cu care îl ospătă pe un alt profet şi îndată s-a aflat iarăşi în Iudeea. Aşadar, dacă Avacum a putut să meargă trupeşte într-o clipă atât de departe şi să-i ducă prânzul, ce-i de mirare dacă părintele Benedict dobândi să meargă cu duhul şi să le spună sufletelor fraţilor ce se odihneau cele necesare [pentru zidirea mănăstirii]? Căci, aşa cum Avacum a mers trupeşte pentru hrana trupului, tot aşa părintele Benedict a mers cu duhul spre rânduirea vieţii duhovniceşti.
5. Petru: îţi mărturisesc că mâna răspunsului tău mi-a îndepărtat îndoiala din minte. Dar aş vrea să ştiu cum grăia de obicei bărbatul acesta.
XXIII. [1.] Grigorie: Petru, vorba îi era plină de har, căci inima lui se afla întru cele de sus şi nu-i ieşea din gură niciun cuvânt fără de folos. Iar de grăia vreodată ceva nu hotărât, ci ameninţător, cuvântul lui avea atâta putere, ca şi cum n-ar fi vorbit cu îndoială ori şovăială, ci printr-o sentinţă.
2. Nu departe de mănăstirea lui, două femei de neam nobil, care se făgăduiseră lui Dumnezeu, trăiau într-un loc al lor, fiind slujite în cele trebuincioase vieţii materiale de un bărbat cucernic. Dar cum, în cazul unora, nobleţea neamului dă la iveală, de obicei, josnicia sufletului, la fel şi aceste femei care se făgăduiseră lui Dumnezeu, despre care am pomenit mai înainte, cu atât se dispreţuiau mai puţin pe ele însele în lumea aceasta, cu cât îşi aminteau că au fost cândva mai presus de alţii şi încă nu-şi înfrânau limba în chip desăvârşit, potrivit felului în care vieţuiau, şi-l mâniau adesea cu vorbe spuse cu neluare de seamă pe acel bărbat cucernic ce le slujea în cele trebuincioase.
98
3. Şi de vreme ce îndura acestea de multă vreme, el se duse la omul lui Dumnezeu şi-i povesti cât de multe ocări îi aduseră acele femei. Iar bărbatul lui Dumnezeu, auzind acestea despre acele femei, le-a poruncit îndată, zicând: „îndreptaţi-vă limba, că de nu vă îndreptaţi, nu vă mai împărtăşesc!”. Fireşte, el nu voia să aplice acea poruncă de oprire de la Sfintele Taine, ci să le ameninţe.
4. Însă acelea nu se lepădară de vechiul lor obicei, iar în câteva zile muriră şi fură îngropate în biserică. Dar pe când se ţinea slujba Sfintei Liturghii în aceeaşi biserică şi diaconul a strigat ca de obicei: „De nu se împărtăşeşte careva, să plece!”, doica lor, ce obişnuia să-I aducă Jertfă lui Dumnezeu pentru acestea, le-a văzut ridicându-se din mormânt şi ieşind din biserică. Şi pe când doica vedea acest lucru tot mai des, că la glasul diaconului ce striga, cele două femei ieşeau afară şi nu puteau să rămână în biserică, îşi aminti ce le poruncise bărbatul lui Dumnezeu pe când se aflau încă în viaţă. Căci le-a zis că le va lipsi de împărtăşanie de nu-şi vor îndrepta purtarea şi felul de a vorbi.
5. Atunci i se vesti cu mare tristeţe robului Domnului [ce se petrecea]. Iar acesta le dădu îndată Jertfă cu mâna sa, zicând: „Mergeţi şi oferiţi Domnului această Jertfă pentru ele şi după aceea nu vor mai fi date afară!”. Iar după ce se aduse Jertfă pentru ele şi diaconul strigă, ca de obicei, să iasă din biserică acei ce nu se împărtăşesc, nu mai fură văzute ieşind din biserică. Din această întâmplare, e limpede, fără îndoială, că, după ce au fost scoase din rândul celor ce nu primesc Sfânta împărtăşanie, cele două femei primiră din nou împărtăşirea cu Dumnezeu datorită slujitorului Domnului.
6. Petru: Este foarte de mirare că bărbatul acesta vrednic de cinste şi preasfânt, vieţuind totuşi încă în trupul acesta stricăcios, putu să slobozească sufletele ce se înfăţişară deja la Judecata cea nevăzută.
Grigorie: Petru, oare nu se afla încă în trup cel ce auzi: „Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri?”26. În prezent, harul acestuia
26 Mt. 16,19.
99
de a lega şi de a dezlega îl primesc, la rândul lor, cei ce se află la cârma Sfintei Biserici datorită credinţei şi vieţii lor curate. Dar pentru ca omul să aibă atâta putere pe pământ, Făcătorul cerului şi al pământului veni din cer pe pământ şi, pentru ca şi carnea să poată judeca sufletele, binevoi să-i dăruiască aceasta, Dumnezeu făcându-Se trup pentru oameni, căci de aici slăbiciunea noastră s-a înălţat mai presus de sine, fiindcă tăria lui Dumnezeu s-a coborât pe sine.
Petru: Aşadar, felul de a vorbi [al Sfântului Benedict] se potrivea întocmai cu harul facerii de minuni.
XXIV. Grigorie: într-o zi, un copilaş ce era monah, iubindu-şi părinţii mai mult decât se cuvenea şi ducându-se acasă la ei, ieşi din mănăstire fără binecuvântare şi chiar în ziua aceea muri de îndată ce ajunse la aceia. După ce fu îngropat, a doua zi trupul său fu găsit azvârlit afară din mormânt. Părinţii se îngrijiră să-l îngroape din nou, dar în ziua următoare îl găsiră iarăşi aruncat afară şi neîngropat ca mai înainte.
2. Atunci, alergând în mare grabă la părintele Benedict, îi căzură la picioare şi, plângând amarnic, îi cerură să binevoiască să-i dea copilului binecuvântarea. Bărbatul lui Dumnezeu le dădu îndată cu mâna sa Sfânta împărtăşanie27, zicând: „Mergeţi şi-i puneţi pe piept Trupul Domnului, apoi îngropaţi-l aşa!”. După ce se făcu aceasta, pământul îi primi trupul şi nu i-l mai aruncă afară. Îţi dai seama, Petru, de câtă vrednicie se bucura bărbatul acesta în faţa Domnului Iisus Hristos, dacă şi pământul azvârli trupul celui ce nu avea binecuvântarea sa?
27 în primele secole, mirenilor li se permitea să primească în mâini Sfintele Taine şi chiar să le păstreze în casele lor. Practica de a aşeza ostia consacrată pe trupurile celor care mureau în uniune cu Biserica era chiar obişnuită în vremea Sfântului Benedict, cf. A. Rush, Death and Burial in Christian Antiquity (Washington 1941), 99-101″, în Saint Gregory the Great, Dialogues, translated by Odo John Zimmerman, OSB, The Catholic University of America Press, col. The Fathers of The Curch, nr. 39,1959, Washington, 1983 (ed. a II-a), 94, n. 55. Pentru o dovadă din Răsăritul creştin a acestei practici, vezi Ioan Moshu, Marea şi minunata minune a Sfintei Euharistii, petrecută în timpul lui Dionisie, episcopul Seleuciei, în Limonariul sau Livada duhovnicească, traducere de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, la pp. 101-102.
100
Petru: îmi dau seama foarte bine şi mă mir grozav.
XXV. [1.] Grigorie: Un monah al său deveni nestatornic în cugetul său şi nu mai voia să rămână în mănăstire. Deşi bărbatul lui Dumnezeu îl mustra cu asprime şi-l sfătuia adesea, el însuşi nu încuviinţa în niciun chip să rămână în obşte şi-l tot sâcâia cu rugăminţi apăsătoare să-l lase să plece. Şi într-o zi, cinstitul părinte, fiind scârbit de prea multele [rugăminţi], se mânie şi-i porunci să plece.
2. Dar îndată ce ieşi monahul din mănăstire, găsi în drum un balaur ce-i stătea în cale cu gura căscată. Fiindcă balaurul ce-i apăru voia să-l înghită, monahul, tremurând şi zbătându-se, începu să strige cu mari răcnete: „Alergaţi, alergaţi, căci balaurul acesta vrea să mă înghită!”. Şi alergând fraţii, nu văzură niciun balaur şi l-au dus înapoi în mănăstire pe monahul ce tremura şi se zbătea. Făgădui îndată că nu va mai pleca din mănăstire şi din ceasul acela stărui în făgăduinţa sa, deoarece îşi dădu seama că datorită rugăciunilor sfântului bărbat îi ieşise în cale balaurul pe care înainte îl urma fără să-l vadă.
XXVI. Dar nu pot să trec sub tăcere nici următoarea întâmplare pe care am aflat-o din istorisirea vestitului bărbat Aptonius. Acesta zicea că un sclav al tatălui său se îmbolnăvi de lepră, aşa încât îi căzu părul, i se umflă trupul şi nu-şi putea ascunde puroiul ce nu contenea să sporească. Sclavul fu trimis de tatăl lui Aptonius la omul lui Dumnezeu şi se însănătoşi îndată, aşa cum fusese mai înainte.
XXVII. [1.] Nu voi trece sub tăcere nici întâmplarea aceea pe care obişnuia să mi-o povestească ucenicul său, pe nume Peregrinus: într-o zi, un bărbat credincios, împins de nevoia de a plăti o datorie, socoti că singura lui scăpare va fi să meargă la bărbatul lui Dumnezeu şi să-i destăinuie ce mare nevoie de a plăti datoria îl apăsa. Şi astfel, veni la mănăstire şi-l găsi pe robul Atotputernicului Dumnezeu, căruia îi mărturisi că este hărţuit cumplit de creditorul său pentru douăsprezece monede de aur. Iar cinstitul părinte îi răspunse că nu are douăsprezece monede de aur, dar îl mângâie pentru lipsa [banilor], zicându-i cu blândeţe: „Du-te şi întoarce-te peste două zile, căci nu am astăzi ce ar trebui să-ţi dau!”.
101
2. Iar în cele două zile se rugă neîncetat după cum îi era obiceiul. Şi a treia zi, când se întoarse cel împovărat de nevoia de a plăti datoria, se găsiră îndată treisprezece monede de aur deasupra lăzii mănăstirii ce era plină cu grâu. Bărbatul lui Dumnezeu porunci să i se aducă banii şi-i dădu celui împovărat care-i ceruse, zicând să-i dea înapoi [creditorului] douăsprezece monede, iar pe una s-o aibă pentru propriile cheltuieli.
3. Voi reveni acum la cele pe care le-am aflat de la ucenicii săi, pe care i-am pomenit la începutul acestei cărţi. Un bărbat era chinuit de o invidie cumplită faţă de duşmanul său şi această ură îl împinse până într-acolo încât să-i pună pe ascuns otravă în băutură. Deşi otrava nu putu să-l ucidă, îi schimbă totuşi culoarea pielii în aşa fel încât părea că are lepră. Dar fiind adus la omul lui Dumnezeu, îşi recăpătă imediat sănătatea de mai înainte. Căci de îndată ce-l atinse părintele, îi făcu să dispară toate petele pielii.
XXVIII. [1.] în vremea aceea în care lipsa de hrană chinuia cumplit ţinutul Campaniei, bărbatul lui Dumnezeu le dădu săracilor tot ce avea în mănăstire, încât aproape că nu-i mai rămase nimic în cămară în afară de puţin ulei într-o sticlă. Atunci veni la mănăstire un ipodiacon pe nume Agapitus, care-i ceru stăruitor să-i dea puţin ulei. Iar bărbatul Domnului, care era hotărât să le dea pe toate pe pământ ca să le aibă în ceruri, porunci să i se dea celui ce-i cerea puţinul ulei ce mai rămase. Însă monahul ce se îngrijea de cămară auzi porunca ce i s-a dat, dar nu voi s-o împlinească.
2. La scurt timp, părintele îl întrebă pe monah dacă i-a dat ipodiaconului ce i-a poruncit, iar acesta îi răspunse că nu, fiindcă, de i-ar fi dat uleiul, fraţii n-ar mai fi rămas cu nimic. şi atunci, mâniindu-se, Sfântul Benedict le porunci altor fraţi să arunce pe fereastră sticla în care mai era puţin ulei, ca să nu rămână nimic în mănăstire din neascultare. Aşa se făcu. Iar sub fereastră se întindea o prăpastie adâncă, în care se aflau stânci mari şi ascuţite. Sticla aruncată căzu pe o stâncă, dar rămase aşa întreagă, ca şi cum nici n-ar fi fost aruncată, căci nici nu se sparse şi nici uleiul nu putu să curgă din ea. Bărbatul Domnului porunci să fie luată sticla şi i-o dădu întreagă, aşa cum era, ipodiaconului care-i ceruse [ulei]. Apoi îi chemă
102
pe toţi fraţii şi în faţa lor îl mustră pe monahul neascultător pentru necredinţa şi mândria sa.
XXIX. [1.] După ce sfârşi mustrarea, Benedict începu să se roage împreună cu fraţii. Şi chiar în locul acesta în care se ruga cu obştea se afla un butoi lipsit de ulei şi acoperit [cu un capac]. Dar, pe când stăruia sfântul bărbat în rugăciune, începu să se ridice capacul butoiului din pricina uleiului ce tot sporea. Fiind ridicat şi dat la o parte capacul, uleiul ce crescu până la gura butoiului a curs pe dinafară, inundând podeaua încăperii în care se plecară la rugăciune. Când bărbatul Domnului văzu aceasta, sfârşi îndată rugăciunea, iar uleiul încetă să mai curgă pe podea.
2. Atunci îl sfătui pe îndelete pe monahul necredincios şi neascultător să înveţe să aibă credinţă şi smerenie. Iar fratele ce fu mustrat cu asprime se ruşină, fiindcă cinstitul părinte i-a arătat prin minuni puterea Atotputernicului Dumnezeu de care-i aminti prin avertismentul său. Şi nu mai era nimeni care să se poată îndoi de făgăduinţele lui, căci într-o clipă, în locul unei sticle aproape goale, le dădu un butoi plin de ulei.
XXX. [1.] Într-o zi, pe când Sfântul Benedict se îndrepta spre biserica Sfântului Ioan, care se afla în vârful muntelui, îi ieşi în cale vechiul vrăjmaş sub chipul unui veterinar ce purta cu sine un com şi o sfoară cu trei laţuri28. Iar după ce-l întrebă, zicând: „Unde mergi?”, acela îi răspunse: „Iată, merg la fraţi să le dau un leac!”. Şi astfel, cinstitul Benedict se duse la rugăciune şi, după ce sfârşi, se întoarse repede la mănăstire. Iar duhul cel rău îl găsi pe un monah mai în vârstă scoţând apă şi intră îndată într-însul, aruncându-l la pământ şi scuturându-l cu putere. Iar bărbatul lui Dumnezeu ce se întoarse de la rugăciune, pe când vedea ce cumplit se chinuia monahul, îi dădu numai o palmă şi duhul cel rău ieşi îndată dintr-însul, aşa încât nu mai îndrăzni după aceea să se întoarcă vreodată în el.
2. Petru: Aş vrea să ştiu dacă Sfântul Benedict dobândea totdeauna minuni atât de mari prin puterea rugăciunii ori le săvârşea doar uneori, când voia?
28 Lat. tripedicum. Era un instrument folosit pentru a imobiliza piciorul unui animal de povară.
103
Grigorie: Cei ce nu-şi dezlipesc mintea de Domnul, închinându-I-o Lui, obişnuiesc să săvârşească minuni în două feluri, fie de câte ori este nevoie, aşa încât uneori fac minuni prin rugăciune, fie alteori prin puterea lor. De vreme ce Apostolul Ioan zice: „însă oricâţi L-au primit pe Acesta, le-a dat putere să se facă fiii lui Dumnezeu”29, şi dacă sunt fiii lui Dumnezeu prin puterea [dată de El], ce-i de mirare că pot face semne prin această putere?
3. De asemenea, [Apostolul] Petru ne dovedeşte că minunile se pot săvârşi în ambele feluri atunci când a înviat-o pe Tavita prin rugăciune şi i-a încredinţat morţii printr-o mustrare pe Anania şi Safira care minţiră. Căci noi nu citim [în Sfânta Scriptură] că Petru s-a rugat pentru moartea lor, ci doar i-a mustrat pentru păcatul pe care-l săvârşiseră. Aşadar, este limpede că minunile se săvârşesc uneori prin puterea [dată de Dumnezeu], iar alteori prin rugăciune, de vreme ce Petru luă viaţa celor doi mustrându-i, iar Tavitei i-o dădu înapoi rugându-se.
4. Îţi voi povesti acum două fapte ale credinciosului rob al lui Dumnezeu, Benedict, din care se vede clar că pe una putu s-o săvârşească prin puterea dată de Dumnezeu, iar pe cealaltă, prin rugăciune.
XXXI. [1.] în vremea regelui Totila, un got, pe nume Zalla, ce era din erezia ariană, se aprinse de o aprigă cruzime împotriva creştinilor Bisericii universale, aşa încât, de-i ieşea în cale vreun cleric ori monah, nu mai scăpa viu din mâinile sale. Iar într-o zi, arzând de patima lăcomiei sale şi râvnind să fure ceva, pe când schingiuia cu cruzime un ţăran şi-l sfâşia prin tot felul de chinuri, ţăranul, fiind biruit de durere, mărturisi că-i încredinţase toate bunurile sale lui Benedict, robul Domnului, pentru ca, fiind crezut de cel care-l tortura, să nu mai fie schingiuit şi să capete câteva clipe de viaţă.
2. Atunci Zolla încetă să-l mai schingiuiască pe ţăran şi, legându-i braţele cu nişte curele zdravene, începu să-l silească să meargă înaintea calului său, ca să-i arate cine era Benedict, care-i luase bunurile. Mergând înainte cu braţele legate, ţăranul îl duse
29 In 1,12.
104
la mănăstirea sfântului bărbat, pe care-l găsi stând singur dinaintea uşii chiliei sale şi citind. Iar ţăranul i-a zis crudului Zalla ce venea din urma sa: „Iată, acesta este cel despre care ţi-am spus: părintele Benedict!”. Cu duhul fierbând de mânie, Zalla îl privi ca un nebun cu mintea pervertită şi, crezând că se va purta cu [sfântul] la fel de crud precum era obişnuit, începu să urle cu mari răcnete, zicând: „Ridică-te, ridică-te şi dă-i înapoi ţăranului acestuia cele pe care le-ai primit de la dânsul!”.
3. La strigătul său, bărbatul Domnului îşi ridică îndată privirea de la citit şi, uitându-se la el, îl observă numaidecât şi pe ţăranul ce era ţinut legat. Dar când îşi aruncă privirea spre braţele sale, curelele ce-i legau braţele începură să se desfacă în chip minunat aşa de repede, încât nici măcar un om n-ar fi izbutit să le dezlege cu atâta iuţime. Iar când cel ce venise legat începu dintr-odată să fie dezlegat, Zalla, înfricoşat de forţa unei asemenea puteri, căzu la pământ şi, plecându-şi grumazul robit de cruzime la picioarele sale, se încredinţă rugăciunilor dânsului. Sfântul bărbat nu se ridică însă de la citit, ci le porunci fraţilor chemaţi să-l ia înăuntru ca să primească binecuvântarea. Apoi, fiind adus înapoi la el, îl sfătui să înceteze din nebunia unei asemenea cruzimi. Şi ducându-se abătut, nu mai cuteză să-i ceară nimic ţăranului pe care bărbatul lui Dumnezeu îl dezlegă numai cu privirea, fără să-l atingă.
4. Iată, Petru, că este aşa cum ţi-am zis, că acei ce-L slujesc cu sârguinţă pe Atotputernicul Dumnezeu pot săvârşi uneori minuni prin puterea [ce li s-a dat]. Căci cel care, şezând, potoli cruzimea înfricoşătorului got şi dezlegă doar cu privirea curelele şi nodurile legăturilor ce-i frângeau mâinile acelui om nevinovat, prin repeziciunea acestei minuni arată că sfântul primi să săvârşească ceea ce făcuse prin putere [dată de Dumnezeu]. Pe de altă parte, îţi voi povesti ce mare minune putu să dobândească prin rugăciune.
XXXII. [1.] într-o zi, [Sfântul Benedict] ieşi cu fraţii să muncească la câmp. Iar un ţăran ce purta în braţe trupul fiului său mort veni la mănăstire copleşit de durerea pierderii fiului, căutându-l pe părintele Benedict. Când i s-a zis că părintele întârzie cu fraţii la câmp, ţăranul lăsă îndată trupul neînsufleţit al fiului său la poarta
105
mănăstirii şi, răvăşit de durere, fugi în mare goană să-l găsească pe cinstitul părinte.
2. Dar chiar în ceasul acela, bărbatul lui Dumnezeu se întorcea deja cu fraţii de la munca din câmp. De îndată ce-l zări, ţăranul ce-şi pierdu fiul începu să strige: „Dă-mi fiul înapoi, dă-mi fiul înapoi!”. Iar bărbatul lui Dumnezeu se opri la strigătul său, zicând: „Oare eu ţi-am luat fiul?”. Dar ţăranul îi răspunse: „Este mort. Vino şi-l învie!”. De îndată ce robul lui Dumnezeu auzi aceasta, se întristă grozav şi grăi: „Duceţi-vă, fraţilor, duceţi-vă! Aceste lucruri nu ne stau nouă în putinţă, ci Sfinţilor Apostoli! De ce voiţi să punem pe umerii noştri poveri pe care nu le putem duce?”. Dar ţăranul ce era silit cu totul de durere stăruia în cererea sa, jurând că nu va pleca de nu-i va învia fiul. Robul Domnului îl întrebă îndată pe ţăran, zicând: „Unde-i?”. Şi acela răspunse: „Iată, trupul lui zace la poarta mănăstirii!”.
3. Când bărbatul lui Dumnezeu ajunse acolo cu fraţii, îşi plecă genunchii, se aplecă deasupra trupuşorului copilului, apoi se ridică şi, înălţându-şi mâinile la cer, zise: „Doamne, nu te uita la păcatele mele, ci la credinţa acestui om care mă roagă să-i înviez fiul şi trimite înapoi în trupuşorul acesta sufletul pe care l-ai luat!”. Nici nu-şi termină bine rugăciunea că, întorcându-i-se sufletul, aşa se cutremură tot trupuşorul copilului, încât se văzu, sub privirea tuturor celor ce erau de faţă, că, tremurând, se cutremură printr-o scuturare grozavă. Apoi îl luă îndată de mână şi i-l dădu tatălui său viu şi nevătămat.
4. E limpede, Petru, că minunea aceasta nu i-a stat în putinţă, ci s-a rugat în genunchi ca s-o poată săvârşi.
Petru: Este cât se poate de clar că toate sunt aşa cum zici şi ai dovedit prin fapte vorbele pe care le-ai spus mai înainte. Dar te rog să-mi dezvălui dacă bărbaţii sfinţi pot [să facă] tot ceea ce vor şi dacă primesc cele pe care doresc să le dobândească.
XXXIII. [1.] Grigorie: Petru, oare cine va fi mai mare în viaţa aceasta decât Apostolul Pavel, care L-a rugat de trei ori pe Domnul să-i ia ghimpele din trup şi totuşi nu a putut să dobândească ce voia? De aceea, trebuie să-ţi povestesc despre cinstitul părinte Benedict că a fost ceva ce a voit, dar n-a izbutit să împlinească.
106
2. Sora lui, pe nume Scolastica, ce I se făgăduise Atotputernicului Dumnezeu chiar din vremea prunciei, obişnuia să vină la el o dată pe an, iar bărbatul lui Dumnezeu cobora la dânsa într-un locaş aflat în proprietatea mănăstirii, ce nu se afla departe de poartă. Într-o zi, aceasta veni ca de obicei, iar cinstitul ei frate coborî la dânsa împreună cu ucenicii. Şi petrecând toată ziua lăudându-L pe Dumnezeu şi vorbind despre cele sfinte, când se înseră, cinară împreună. Stând la masă şi vorbind despre cele sfinte, se făcu deja târziu, iar evlavioasa lui soră îl rugă, zicând: „Te rog să nu te duci de la mine în noaptea aceasta, ca să vorbim până în zori despre bucuriile vieţii cereşti!”. Dar acela îi răspunse: „Ce tot spui, soro? Nicidecum nu pot să rămân în afara mănăstirii”.
3. Iar cerul era atât de senin, încât nu se vedea niciun nor în văzduh. Dar femeia închinată lui Dumnezeu, când auzi vorbele fratelui ce o refuza, îşi puse mâinile pe masă, apoi, împreunându-şi degetele şi sprijinindu-şi capul de mâinile sale, se rugă Atotputernicului Dumnezeu. Şi ridicându-şi capul de pe masă, se iscară tunete şi fulgere cumplite şi o ploaie deasă, încât nici cinstitul Benedict şi nici fraţii ce erau cu dânsul nu putură să facă niciun pas din pragul locului în care şedeau. De bună seamă, femeia închinată lui Dumnezeu, plecându-şi capul în palme, vărsase şiroaie de lacrimi pe masă, prin care aduse ploaia pe cerul senin. Căci la scurt timp după ce sfârşi rugăciunea, urmă ploaia torenţială şi aşa fu o potrivire atât de mare între rugăciunea ei şi ploaie, încât, de îndată ce Scolastica îşi înălţă capul de pe masă, a şi început să tune, astfel că în una şi aceeaşi clipă îşi înălţă capul şi începu să plouă.
4. Atunci, bărbatul lui Dumnezeu, văzând că nu se poate întoarce la mănăstire din pricina tunetelor, fulgerelor şi a ploii ce cădea din belşug, începu să se tânguiască, întristat fiind, şi să zică: „Să te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soră! Ce-ai făcut?”. Iar aceea îi răspunse: „Iată, te-am rugat ceva şi n-ai voit să mă asculţi. L-am rugat pe Domnul meu şi m-a ascultat. Acum, întoarce-te la mănăstire, dacă poţi, şi lasă-mă aici!”. Dar neputând să mai plece din acel locaş, rămase în locul acela fără de voie, dacă nu voi să rămână de bunăvoie şi se făcu aşa încât îşi petrecură toată
107
noaptea priveghind şi săturându-se unul pe altul de sfintele vorbe despre viaţa duhovnicească.
5. De aceea am zis că Sfântul Benedict voi ceva, dar nu putu deloc să dobândească, deoarece, de-i cercetăm cugetul, nu-i nicio îndoială că voise ca şi la întoarcere cerul să fie la fel de senin ca atunci când coborâse. Dar se petrecu o minune împotriva voinţei lui, prin puterea Atotputernicului Dumnezeu din inima acelei femei. Nu-i de mirare că acea femeie care dorea să-şi vadă fratele mai mult timp avu în clipa aceea mai multă putere [decât dânsul]. Căci, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Ioan, „Dumnezeu este iubire”30, aceea avu mai multă putere pe bună dreptate, fiindcă iubi mai mult.
Petru: îţi mărturisesc că îmi place mult ce zici.
XXXIV. [1.] A doua zi, după ce femeia vrednică de cinste se întoarse la mănăstirea ei, bărbatul lui Dumnezeu s-a întors şi el la mănăstire. Şi iată că, după trei zile de când se întoarse la mănăstire, înălţându-şi privirea la cer, văzu sufletul surorii sale ce ieşise din trup şi străpungea locurile tainice ale văzduhului în chip de porumbel. Acesta se bucură nespus de slava ei atât de mare şi-I mulţumi Atotputernicului Dumnezeu cu psalmi şi laude, iar apoi le vesti fraţilor moartea ei.
2. Îi trimise îndată să-i aducă trupul la mănăstire şi să-l depună în mormântul pe care şi-l pregătise pentru sine. Şi făcându-se aşa, se întâmplă ca nici măcar îngropăciunea să nu le despartă trupurile, dacă sufletul le-a fost mereu unul în Dumnezeu.
XXXV. [1.] Altă dată, Servandus, diaconul şi abatele unei mănăstiri ce fusese zidită în Campania de patricianul Liberio, veni ca de obicei în vizită la el. Fiindcă şi bărbatul acesta era plin de învăţătura harului ceresc, se ducea des la mănăstirea lui ca să-şi spună unul altuia vorbe duioase despre viaţă şi, suspinând, să guste câtuşi de puţin hrana cea dulce a împărăţiei cereşti, căci, bucurându-se, nu puteau încă să facă aceasta în chip desăvârşit.
2. Iar când veni vremea să se odihnească, cinstitul Benedict s-a culcat în partea de sus a turnului, iar diaconul Servandus în
30 1 In 4, 8,16.
108
partea de jos, cele două locuri fiind unite printr-o scară pe care se putea urca şi coborî. Iar în faţa turnului era un locaş mai mare, în care dormeau ucenicii amândurora. După ce începu mai devreme rugăciunile de seară, Benedict, bărbatul lui Dumnezeu, era la priveghere în timp ce fraţii încă se odihneau şi, pe când stătea la fereastră şi se ruga Atotputernicului Dumnezeu, s-a uitat afară în toiul nopţii şi a văzut că o lumină ce se revărsa şi strălucea izgonise tot întunericul nopţii şi că lucea cu atâta strălucire, încât lumina aceea ce strălucea în bezna nopţii întrecea lumina zilei.
3. Un lucru preaminunat urmă în contemplarea aceasta, căci, după cum povesti el însuşi după aceea, i se înfăţişă dinaintea ochilor toată lumea, ca şi cum ar fi fost adunată sub o singură rază de soare. Cinstitul părinte, îndreptându-şi şi aţintindu-şi privirea spre strălucirea luminii sclipitoare, văzu că sufletul lui Germanus, episcopul de Capua31, era purtat la cer de îngeri într-un cerc de foc.
4. Atunci, voind să cheme un martor la o minune aşa de mare, îl strigă cât de tare putu pe diaconul Servandus de două sau de trei ori. Fiind tulburat de strigătul neobişnuit al părintelui, Servandus urcă, privi [pe fereastră] şi văzu doar o licărire din acea lumină. Bărbatul lui Dumnezeu îi povesti pe rând diaconului cele petrecute, acesta fiind uimit de o asemenea minune, apoi îi porunci evlaviosului bărbat Theopropus, din cetatea Casino, să meargă în cetatea Capua chiar în noaptea aceea, ca să afle şi să-i vestească apoi ce se petrecuse cu episcopul Germanus. Aşa se făcu şi cel ce fu trimis îl găsi deja mort pe preacinstitul episcop Germanus şi, cercetând cu de-amănuntul, află că murise chiar în clipa în care bărbatul Domnului îl văzu urcând la ceruri.
5. Petru: Lucru preaminunat şi nemaipomenit! Dar cum adică toată lumea i s-a înfăţişat dinaintea ochilor, ca şi cum ar fi fost adunată sub o singură rază de soare? De vreme ce nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, eu nu ştiu să-mi explic în ce
31 Sfântul Germanus de Capua (cca 470-541) a participat la discuţiile care au dus la soluţionarea Schismei acachiene dintre Răsărit şi Apus. În calendarul roman este prăznuit pe data de 30 octombrie.
109
chip se poate face ca întreaga lume să fie văzută laolaltă de un singur om?
Grigorie: Petru, ţine minte ce-ţi spun, că pentru sufletul ce-L vede pe Creator, toată creaţia este foarte mică. Deşi el nu a văzut decât puţin din lumina Creatorului, tot ce a fost creat se micşoră în faţa lui, fiindcă prin însăşi lumina contemplaţiei lăuntrice i se lărgi sânul minţii şi se întinse aşa de mult spre Dumnezeu, încât se înălţă deasupra lumii. Aşadar, se întâmplă ca sufletul celui ce contemplă să se înalţe mai presus de sine. Atunci când este răpit deasupra sa în lumina lui Dumnezeu, sufletul sporeşte în cele dinlăuntru, iar când priveşte sub sine, înălţat fiind, înţelege cât de mici sunt cele pe care nu le putea cuprinde cu mintea atunci când se afla jos. Prin urmare, sfântul bărbat ce văzu cercul de foc şi îngerii întorcându-se în cer, fără îndoială că n-ar fi putut vedea acestea decât în lumina lui Dumnezeu. Aşadar, ce-i de mirare că văzu toată lumea adunată dinaintea lui, dacă, înălţat fiind în lumina sufletului, se află deasupra lumii?
7. Dar când am spus că i se adună toată lumea dinaintea ochilor, asta nu înseamnă că cerul şi pământul se micşorară, ci faptul că spori sufletul celui ce vedea aceasta, căci, fiind răpit întru Domnul, putu să vadă cu uşurinţă tot ce-i mai jos de El. Prin urmare, în lumina aceea ce-i străluci dinaintea ochilor fu şi lumina lăuntrică din cugetul său ce-i arătă sufletului ce privea cât de mici erau toate cele de jos, fiindcă fusese răpit la cele de sus.
8. Petru: Mi se pare că a fost de folos că n-am înţeles cele pe care le-ai zis, de vreme ce din pricina încetinelii minţii mele s-a întins atât de mult lămurirea ta. Dar acum, deoarece m-ai făcut să pricep limpede acestea, te rog să te întorci la şirul povestirii minunilor Sfântului Benedict.
XXXVI. Grigorie: Mi-ar plăcea, Petru, să-ţi spun încă multe despre cinstitul părinte Benedict, dar trec sub tăcere cu tot dinadinsul unele întâmplări, fiindcă mă grăbesc să-ţi povestesc faptele altora. Însă nu vreau să-ţi rămână necunoscut că, printre atâtea minuni prin care străluci în lume, bărbatul lui Dumnezeu străluci la fel de mult şi prin cuvântul învăţăturii sale. Căci a scris o
110
rânduială pentru monahi32 fără de seamăn prin simplitatea lor într-un grai lămurit. Iar de vrea careva să afle mai multe despre viaţa şi firea lui, poate să găsească toate faptele acestui povăţuitor chiar în învăţătura rânduielii sale, căci sfântul bărbat n-ar fi putut în niciun chip să înveţe altfel decât a vieţuit.
XXXVII. [1]Iar în acelaşi an în care urma să plece din viaţa aceasta, le vesti ziua preasfintei sale morţi unor ucenici ai săi ce vieţuiau împreună cu dânsul şi altora ce locuiau departe, spunându-le celor de faţă să ţină sub tăcere cele auzite şi vădindu-le celor de departe ce semn se va face când sufletul său va ieşi din trup.
2. Cu şase zile înainte de moartea sa, Sfântul Benedict porunci să i se deschidă mormântul. Şi fiind cuprins îndată de friguri, începu să fie istovit de o febră cumplită. Deşi slăbiciunea i se agrava pe zi ce trece, făcu în aşa fel încât în cea de-a şasea zi să fie dus de ucenicii săi în biserică şi acolo se întări prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi pe când mădularele sale lipsite de vlagă erau ţinute în braţele ucenicilor, stătu cu mâinile înălţate la cer şi îşi dădu ultima suflare printre cuvintele rugăciunii.
3. Iar în aceeaşi zi, la doi dintre fraţi unul ce zăbovea la mănăstire, iar celălalt ce se afla departe li s-a arătat una şi aceeaşi vedenie. Văzură că dinspre răsărit se întindea de la chilia lui şi până la ceruri un drum acoperit de covoare şi luminat de nenumărate făclii. Şi stând pe acest drum un bărbat cu chip vrednic de cinste şi luminos, îi întrebă al cui era drumul pe care-l vedeau. Iar aceia îi mărturisiră că nu ştiu. Iar el le grăi: „Aceasta este calea pe care urcă la cer preaiubitul Domnului, Benedict”. Atunci, aşa cum ucenicii ce erau de faţă văzură moartea sfântului bărbat, la fel şi cei de departe o aflară prin semnul ce li s-a prezis.
4. A fost înmormântat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, pe care o zidise el însuşi după ce a dărâmat altarul zeului Apollo.
XXXVIII. [1.] Sfântul Benedict străluceşte până acum şi prin minunile pe care le săvârşeşte în peştera din Sublacus în care
32 Pentru textul rânduielii în limba română, vezi Sfântul Benedict din Nursia, Rânduielile vieţii monahale, traducere, studiu introductiv şi note de Lăcrămioara Tofan, EIBMBO, Bucureşti, 2012.
111
vieţui la început, dacă îi sunt cerute cu credinţă. De curând se petrecu o minune pe care ţi-o voi povesti: o femeie cu mintea rătăcită, pierzându-şi cu totul judecata, rătăcea zi şi noapte prin munţi şi prin văi, prin păduri şi pe câmpuri, oprindu-se numai acolo unde o silea oboseala să se odihnească. Iar într-o zi, pe când rătăcea în neştire, ajunse la peştera fericitului părinte Benedict şi, intrând fără să-şi dea seama, rămase acolo. Şi făcându-se dimineaţă, ieşi cu mintea aşa sănătoasă din peşteră, ca şi cum n-ar fi fost niciodată cuprinsă de nebunie. Şi toată viaţa ei stărui în sănătatea pe care o dobândi.
2. Petru: Oare cum explicăm faptul că de cele mai multe ori astfel se întâmplă cu ajutorul [pe care ni-l oferă] martirii, încât aceştia nu arată atât de multe binefaceri prin trupurile lor, pe cât arată prin moaştele lor şi acolo se fac semne mai mari unde ei nu se află trupeşte?
3. Grigorie: Nu-i nicio îndoială, Petru, că acolo unde se află sfinţii martiri prin moaştele lor pot să arate multe semne, aşa cum şi fac, dând la iveală nenumărate minuni celor ce-i caută cu inimă curată. Dar fiindcă sufletele slabe se pot îndoi dacă martirii sunt prezenţi ca să-i asculte acolo unde este limpede că nu sunt prezenţi trupeşte, este nevoie ca acolo să arate semne mai mari, unde un suflet slab se poate îndoi de prezenţa lor. Cei al căror suflet este alipit de Dumnezeu au un merit al credinţei cu atât mai mare, cu cât ştiu că aceia [sfinţii], deşi nu sunt acolo în trup, totuşi nu întârzie să le asculte rugăciunile.
4. De aceea şi însuşi Adevărul, ca să sporească credinţa ucenicilor, le-a zis: „De nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi”33. Căci, întrucât este cert că Duhul Mângâietor purcede întotdeauna de la Tatăl şi de la Fiul, oare de ce spune Fiul că Se va retrage pentru ca să vină Acela, Care niciodată nu Se desparte de Fiul? Dar fiindcă ucenicii erau însetaţi să-L vadă pe Domnul în trup, privindu-L mereu cu ochi trupeşti, drept li s-a spus: „De nu Mă voi duce Eu, nu va veni Mângâietorul”, ca şi cum s-ar spune în chip lămurit: „De nu Mă retrag trupeşte, nu vă arăt care este
33 In 16, 7.
112
iubirea Duhului, şi de nu veţi înceta să Mă vedeţi trupeşte, nu veţi învăţa niciodată să Mă iubiţi duhovniceşte”.
5. Petru: îmi place mult ce zici.
Grigorie: De ne îndreptăm spre istorisirea minunilor altora, trebuie totuşi să ne oprim puţin din vorbit, ca între timp să ne refacem prin tăcere puterile vorbirii.
Sfârşitul Cărţii a doua
Cartea a III-a
îndreptându-mi atenţia spre părinţii foarte apropiaţi de vremurile noastre, trecusem cu vederea faptele celor de odinioară, aşa încât se pare că am uitat de minunea lui Paulinus, episcopul cetăţii Nola1, ce-i întrecu pe mulţi dintre cei pe care i-am amintit atât prin vrednicie, cât şi prin vremea în care a trăit. Dar mă întorc acum la cele de odinioară şi le înfăţişez cât mai pe scurt îmi este cu putinţă. Căci, aşa cum faptele celor buni se fac de obicei mai repede cunoscute celor asemenea lor, tot aşa numele vestit al bărbatului vrednic de cinste, despre care am vorbit mai înainte, li se făcu, aşadar, cunoscut bătrânilor noştri ce se călăuzeau după pildele drepţilor şi lucrarea minunată a lui a tins spre întărirea râvnei lor. A fost nevoie să mă încred în vârsta lor înaintată, fiind atât de sigur de mărturiile lor, încât este ca şi cum aş fi văzut cu ochii mei cele pe care le spuneau ei.
I [1.] în vremea cruzilor vandali2, când Italia fusese pustiită în părţile Campaniei şi mulţi fură duşi din acest pământ în ţinutul african, bărbatul Domnului, Paulinus, le dărui celor robiţi şi celor nevoiaşi toate pe care putu să le aibă în folosinţa episcopiei. Şi pe când nu mai era deja nimic din ce ar fi putut să le dea celor ce îi cereau, sosi într-o zi o văduvă ce îi dezvălui că fiul ei fusese dus în robie de ginerele regelui vandalilor3 şi îi ceru cu stăruinţă bărbatului Domnului preţul de răscumpărare a fiului ei, în caz că stăpânul aceluia ar fi binevoit să primească preţul acesta şi să-i îngăduie să se întoarcă în propriile meleaguri.
1 Sfântul Paulin de Nola (353-431), prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 22 iunie şi 23 ianuarie.
2 în anul 429, vandalii se stabilesc în Africa, iar începând cu anul 455 fac campanii în Peninsula Italică
3 Este vorba despre Genseric, regele vandalilor şi al alanilor între 428-477
114
2. Dar bărbatul lui Dumnezeu, cercetând cu mare strădanie ce ar fi putut să-i dea de la sine femeii care îi cerea, nu găsi nimic altceva decât propria persoană şi îi răspunse femeii ce îi cerea, spunând: „Femeie, nu am ce aş putea să-ţi dau, dar ia-mă pe mine; mărturiseşte că sunt slujitor în stăpânirea ta şi, ca să-ţi recapeţi fiul, lasă-mă în robie în locul lui”. Femeia, auzind lucrul acesta din gura unui bărbat atât de mare, crezu mai degrabă că este o luare în râs decât o compătimire. Şi acela, cum era bărbat foarte priceput la vorbă şi deosebit de învăţat şi în studiile laice, convinse îndată femeia neîncrezătoare în cele auzite, ca să nu se îndoiască să-l lase pe episcop în robie pentru a-şi redobândi fiul.
3. Aşadar, trecură amândoi în Africa. Şi ieşind ginerele regelui ce îl avea pe fiul acesteia, i se înfăţişă văduva ca să-l roage, cerându-i mai întâi să-i dăruiască fiul. Pe când bărbatul barbar, plin de orgoliul mândriei şi umflat de bucuria bunăstării trecătoare, dispreţuia nu doar să facă aceasta, ci şi s-o asculte, văduva adăugă, zicând: „Iată, ţi-l dau pe omul acesta în schimb şi arată-mi câtuşi de puţină bunătate şi dă-mi înapoi singurul meu fiu”. După ce ginerele regelui îl văzu pe episcop plăcut la chip, îl întrebă ce meşteşug cunoaşte. Iar bărbatul Domnului, Paulinus, îi răspunse, zicând: „Ei bine, nu ştiu un meşteşug anume, dar mă pricep să cultiv bine grădina”. Bărbatul de neam străin se bucură nespus când auzi că este priceput la cultivarea legumelor. Şi îl luă astfel pe el ca rob, iar văduvei ce îl ruga îi dădu fiul înapoi. După ce-şi primi fiul, văduva plecă din ţinutul african.
4. Paulinus primi sarcina de a cultiva grădina. Şi pe când ginerele regelui intra adesea în grădina sa şi-l întreba unele lucruri pe grădinar şi vedea că este un om foarte înţelept, începu să îşi părăsească prietenii apropiaţi şi să stea de vorbă mai des cu grădinarul său şi să se desfăteze cu vorbele lui. şi în fiecare zi, Paulinus obişnuia să-i aducă la masă ierburi verzi şi bine mirositoare, întorcându-se la îngrijirea grădinii după ce îşi primea pâinea.
5. Întâmplându-se deseori aceasta, într-o zi, Paulinus îi grăieşte stăpânului său ce vorbea cu dânsul mai deoparte: „Vezi ce faci şi îngrijeşte-te din timp cum ar trebui rânduită împărăţia vandalilor, fiindcă regele va muri degrabă”. Auzind aceasta ginerele
115
regelui, ce era iubit de rege mai presus de ceilalţi, nu tăcu, ci îi dezvălui ce aflase de la grădinarul său, bineînţeles, bărbat înţelept. Când regele auzi aceasta, îi răspunse îndată: „Eu aş vrea să-l văd pe omul acesta despre care vorbeşti”. Iar ginerele lui, stăpânul vremelnic al vrednicului de cinste Paulinus, îi răspunse, zicând: „De obicei îmi aduce ierburi la prânz. Voi face să-mi aducă ierburile aici, la masă, ca să afli cine este cel ce mi-a spus acestea”.
6. Şi aşa se făcu. Iar când regele se aşeză la masă ca să prânzească, veni Paulinus, aducând din munca sa unele ierburi verzi şi bine mirositoare. Şi pe neaşteptate, după ce regele îl văzu, începu să tremure şi îi dezvălui stăpânului străin al lui Paulinus, înrudit cu el prin fiica sa, un lucru tainic pe care îl ţinuse ascuns mai înainte, zicând: „Este adevărat ce ai auzit. Căci în noaptea aceasta am văzut în vis judecători şezând în faţa mea pe divane de judecată, între care şedea totodată şi acesta, iar biciul pe care îl primisem cândva îmi era luat prin judecata lor. Dar să cercetăm oare cine este. Căci eu, unul, bănuiesc că acesta, de o vrednicie atât de mare, nu este un bărbat oarecare, aşa cum pare”.
7. Atunci ginerele regelui îl luă pe Paulinus deoparte şi îl întrebă cine este. Iar bărbatul Domnului îi răspunse: „Sunt robul tău pe care l-ai luat în schimbul fiului văduvei”. Şi pe când acela îl silea să-i dezvăluie nu ce era, ci ce fusese în ţara sa şi tot cerea să-i răspundă, întrebându-l stăruitor, bărbatul Domnului, fiind constrâns de mari rugăminţi şi nefiindu-i cu putinţă să mai tăgăduiască ce era, îi mărturisi că fusese episcop. Stăpânul său, auzind aceasta, se înspăimântă grozav şi îi propuse cu smerenie, grăind: „Cere ce vrei, ca să te întorci în ţara ta cu mare dar de la mine”. Iar bărbatul Domnului, Paulinus, îi zise: „O singură binefacere poţi să-mi faci: să-i eliberezi pe toţi cei robiţi din cetatea mea”.
8. După ce toţi aceştia au fost căutaţi îndată în ţinutul african, au fost sloboziţi în alaiul cinstitului bărbat Paulinus, dându-i-se şi corăbii încărcate cu grâu spre despăgubirea lui. Iar nu după multe zile răposă regele vandalilor şi, rânduind Domnul, îşi pierdu biciul pe care îl primise, spre pieirea sa, pentru pedepsirea creştinilor. Şi se făcu aşa încât robul Atotputernicului Dumnezeu,
116
Paulinus, să prezică lucruri adevărate şi, deşi el singur se încredinţase în robie, să se întoarcă împreună cu mulţi din robie la libertate, imitând, de bună seamă, pe Acela Ce a luat chip de slujitor, pentru ca noi să nu mai fim slujitori ai păcatului. Urmând paşii Lui, Paulinus singur s-a făcut de bunăvoie rob până la o vreme, pentru ca după aceea să fie liber împreună cu mulţi4.
9. Petru: Când se întâmplă să aud ceva ce nu îmi este cu putinţă să imit, mi se pare mai cuvenit să plâng decât să spun ceva.
Grigorie: Chiar şi despre moartea lui Paulinus s-a scris în biserica lui, că, lovit de o durere în coastă, ajunse la capătul vieţii. Şi în timp ce toată casa lui era neclintită, se făcu un cutremur şi numai camera de dormit în care zăcea bolnavul se zgudui, şi toţi ce erau acolo de faţă au fost cutremuraţi de o spaimă cumplită. Şi aşa se dezlegă de trup acel suflet sfânt şi se întâmplă să-i cuprindă o frică mare pe cei ce putură să vadă moartea lui Paulinus.
10. Dar fiindcă această minune a lui Paulinus, pe care am spus-o mai înainte, este una mai tainică, să ne întoarcem acum, de îţi place, la minunile mai cunoscute, deoarece, pe de o parte, sunt deja ştiute de mulţi şi, pe de altă parte, le-am aflat din istorisirea unor bărbaţi atât de credincioşi, încât nu aş putea deloc să mă îndoiesc în privinţa lor.
II. [1.] în vremea goţilor, când preafericitul bărbat Ioan, pontiful Bisericii Romane5, se porni spre împăratul Iustinus cel Bătrân6, sosi în părţile Corintului. Şi era nevoie să i se caute un cal pentru a şedea în timpul călătoriei. Iar un bărbat de neam nobil de acolo, auzind aceasta, îi oferi calul pe care obişnuia să şadă soţia sa, fiindcă era foarte blând, dar i-l dădu cu condiţia să i-l trimită înapoi pentru soţia lui, de îndată ce ar fi putut să-şi găsească un cal potrivit când ar fi ajuns în alte locuri. Aşa se făcu şi preafericitul bărbat Ioan, despre care am vorbit mai înainte, fu
4 Cf. filip. 2, 5-11.
5 Sfântul papă Ioan I (523-526) a pus capăt Schismei acachiene (484-519), reunind astfel Bisericile Răsăriteană şi Apuseană prin restabilirea păcii între papalitate şi împăratul bizantin Iustin. Este prăznuit pe data de 18 mai.
6 Iustin I, împărat al Imperiului Bizantin între 518-527.
117
adus până într-un anumit loc purtat de acel cal. Şi de îndată ce găsi alt cal, îl trimise înapoi pe cel pe care îl primise.
2. Dar după ce soţia bărbatului de neam nobil, despre care am vorbit mai înainte, vru să şadă pe cal ca de obicei, nu mai putu, deoarece calul refuză să mai poarte o femeie după ce şezuse pe el un pontif atât de mare. Şi începu să arate suflând greu, nechezând şi mişcându-şi necontenit tot trupul, ca şi cum ar fi dispreţuit-o, că nu poate să mai poarte femeia după ce a purtat trupul pontifului. Bărbatul ei, privind aceasta cu înţelepciune, îl trimise îndată înapoi bărbatului vrednic de cinste, cerându-i cu mari rugăminţi să stăpânească el calul pe care i-l împrumutase ca să şadă pe dânsul.
3. Despre preafericitul bărbat Ioan se obişnuieşte să se povestească de bătrânii noştri şi următoarea minune: ajungând în cetatea Constantinopol, la poarta ce se numeşte „de aur”, îi ieşiră în întâmpinare mulţimi de noroade, şi în faţa tuturor a redat lumina unui orb ce-l ruga; şi, punând mâna pe dânsul, alungă întunericul ochilor lui.
III [1.] Nu după multă vreme, fiind silit de pricina goţilor, şi preafericitul bărbat Agapitus7, pontiful Sfintei Biserici Romane, căreia, rânduind Dumnezeu, îi slujesc şi eu, sosi la împăratul Iustinianus8. Într-o zi, în părţile Greciei, pe când se îndrepta încă spre împărat, i se aduse deja ca să-l vindece pe un om mut şi şchiop ce nu putea să scoată vreun cuvânt şi nici să se ridice vreodată de la pământ. După ce apropiaţii lui i l-au adus plângând, bărbatul Domnului îi întrebă cu grijă dacă au credinţă că se va vindeca.
2. Spunându-i că au nădejde neclintită în puterea lui Dumnezeu şi în ajutorul lui Petru că acela se va izbăvi, cinstitul bărbat se încredinţă îndată rugăciunii şi, începând slujba Liturghiei, aduse Jertfă în faţa Atotputernicului Dumnezeu. După ce se sfârşi Sfânta Liturghie şi ieşi din altar în faţa poporului ce-i stătea
7 Sfântul papă Agapet I (535-536), prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 17 aprilie.
8 Sfântul Iustinian I, împărat al Imperiului Bizantin între 527-565. Este prăznuit pe 14 noiembrie.
118
alături şi-l privea, Agapitus îl luă de mână pe şchiop şi-l ridică îndată de la pământ pe propriile picioare. Şi când îi dădu Trupul Domnului, limba aceea de mult timp mută se dezlegă să vorbească. Mirându-se toţi, începură să plângă de bucurie, iar frica şi evlavia cuprinseră îndată minţile lor, când văzură ce putu să facă Agapitus prin puterea Domnului şi cu sprijinul lui Petru.
IV. [1] Tot în vremea aceluiaşi împărat, când Datius, episcopul cetăţii Mediolanum9, porni spre cetatea Constantinopol, fiind nevoit să meargă acolo din pricina credinţei, ajunse în Corint, în timp ce căuta pentru găzduire o casă încăpătoare ce ar fi putut să-i cuprindă tot alaiul, şi aproape că nu găsea, zări de departe o casă de mărime potrivită şi porunci să-i fie pregătită pentru găzduire. Şi pe când locuitorii aceluiaşi loc spuneau că nu poate să rămână în ea, fiindcă diavolul sălăşluia deja acolo de mulţi ani şi de aceea rămase goală, bărbatul vrednic de cinste Datius răspunse, zicând: „Dimpotrivă, tocmai de aceea trebuie să ne găzduim în această casă dacă duhul cel rău a cuprins-o şi i-a alungat din ea pe oamenii ce o locuiau”. Aşadar, dădu poruncă să-i fie pregătită casa şi intră fără grijă, gata să rabde luptele vechiului vrăjmaş.
2. Şi astfel, în liniştea din toiul nopţii, pe când bărbatul lui Dumnezeu se odihnea, vechiul vrăjmaş începu să imite, cu glasuri nesfârşite şi cu strigăte cumplite, răgetul leilor, behăitul oilor, răcnetul măgarilor, şuierăturile şerpilor, grohăiturile porcilor şi chiţăitul şoarecilor. Trezit dintr-odată de glasurile atâtor fiare, Datius se ridică grozav de mâniat şi începu să strige cu mare glas împotriva vechiului vrăjmaş, zicând: „Bine ţi s-a întâmplat, nenorocitule! Tu, cel ce ai spus: Voi aşeza scaunul meu la miazănoapte şi voi fi asemenea Celui Preaînalt10, iată, prin mândria ta te-ai făcut asemenea porcilor şi şoarecilor. Şi tu, care ai vrut să-L imiţi cu nevrednicie pe Dumnezeu, iată, eşti vrednic să imiţi fiarele”.
3. La aceste vorbe ale dânsului, duhul cel rău, ca să spun aşa, se ruşină de înjosirea sa. Oare nu s-a ruşinat, dacă nu a mai intrat în casa aceea pentru a-i întruchipa pe monştrii pe care obişnuia
9 Vechea denumire a oraşului Milano.
10 Is. 14,13-14.
119
să-i înfăţişeze? Şi astfel, casa se făcu după aceea sălaş credincioşilor, fiindcă atunci când a intrat în ea un om cu adevărat credincios, a ieşit îndată duhul mincinos şi necredincios.
4. Dar trebuie să trecem deja sub tăcere cele de altădată. Căci este nevoie să ne întoarcem la cele ce s-au petrecut în zilele noastre.
V. [1.] Unii bărbaţi credincioşi, cunoscuţi în părţile provinciei Apulia11, obişnuiesc să mărturisească despre Sabinus, episcopul cetăţii Canusium12, următoarea întâmplare ce s-a răspândit peste tot, în lung şi în lat, ajungând la cunoştinţa multora: acest bărbat de o bătrâneţe îndelungată îşi pierduse lumina ochilor, încât nu mai vedea deloc. Iar regele goţilor, Totila, auzind că are duhul profeţiei, nu crezu nicidecum, ci se strădui să pună la încercare ce auzi.
2. După ce Totila ajunse în părţile acelea, bărbatul Domnului îl rugă să vină la prânz. Şi după ce sosi la masă, regele nu voi să se aşeze, ci şezu de-a dreapta bărbatului vrednic de cinste Sabinus. Iar când ucenicul părintelui îi oferi, ca de obicei, paharul cu vin, regele întinse mâna în tăcere, luă cupa şi i-o dădu el însuşi episcopului, în locul slugii, ca să vadă dacă, fiind înainte-văzător cu duhul, deosebeşte cine îi oferă paharul. Atunci, bărbatul lui Dumnezeu, primind paharul, dar nevăzând totuşi slujitorul, grăi: „Să trăiască însăşi mâna aceasta!”. Regele se ruşină, bucurându-se de cuvântul acesta, fiindcă, deşi el însuşi fu prins, află totuşi în bărbatul lui Dumnezeu ce căuta.
3. Dar pe când viaţa acestui bărbat vrednic de cinste se prelungea într-o bătrâneţe îndelungată spre pilda vieţii celor ce vor urma, arhidiaconul său, aprinzându-se de ambiţia dobândirii rangului de episcop, plănui să-l otrăvească. După ce întină sufletul paharnicului ca să-i dea paharul cu vin amestecat cu otravă la ceasul mesei, când bărbatul lui Dumnezeu se aşeză deja la masă ca să mănânce, slujitorul, corupt cu răsplăţi, îi întinse paharul cu otravă pe care îl primise de la arhidiacon. Dar episcopul vrednic de cinste îi zise imediat: „Bea tu paharul pe care mi-l dai
11 Regiune din sud-estul Italiei.
12 Veche cetate în Apulia, întemeiată de greci, vestită pentru culoarea roşcată a lânii pe care o comercializau.
120
să-l beau”. Slujitorul, cutremurându-se şi simţind că fu prins, preferă să bea ca să moară decât să îndure chinurile pentru vina unei asemenea ucideri. Şi pe când îşi ducea cupa la gură, bărbatul Domnului îl opri, zicând: „Să nu bei! Dă-mi mie, beau eu! Dar du-te şi spune-i celui ce ţi-a dat paharul acesta: Desigur, eu beau otrava, dar tu episcop nu vei fi!”.
4. Aşadar, făcând semnul crucii, episcopul bău fără grijă otrava şi chiar în ceasul acela, într-un alt loc în care se afla, arhidiaconul muri ca şi cum otrava aceea ar fi trecut prin gura episcopului direct în măruntaiele arhidiaconului. Bineînţeles, în provocarea morţii lui trupeşti lipsi otrava, dar în faţa Judecătorului cel Veşnic l-a ucis otrava răutăţii sale.
5. Petru: Minunate şi de negrăit sunt acestea în vremurile noastre. Dar viaţa unui astfel de bărbat se dă la iveală pentru ca cine află felul său de a vieţui să nu se mire de puterea lui.
VI. [1.] Grigorie: Petre, nu voi ţine sub tăcere nici următoarea întâmplare, pe care mulţi din cetatea Namia13, ce sunt acum aici de faţă, mi-o mărturisesc cu sinceritate. Tot în vremea goţilor, după ce veni în Narnia regele Totila, despre care am vorbit mai înainte, îi ieşi în întâmpinare Cassius14, bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, episcopul acestei cetăţi. Dar, fiindcă episcopului obişnuia să i se înroşească totdeauna faţa din pricina firii sale, regele Totila nu crezu că este aşa din pricina firii, ci dintr-o beţie necontenită, şi-l dispreţui cu totul.
2. Dar Atotputernicul Dumnezeu, ca să arate cât de mare era cel dispreţuit, chiar în câmpul din Namia, unde sosise regele, duhul cel rău l-a cuprins în faţa întregii armate pe scutierul său şi începu să-l scuture cu cruzime. Şi după ce fu adus la bărbatul vrednic de cinste Cassius, acesta, în faţa regelui, îi făcu rugăciunea, iar bărbatul Domnului îl izgoni pe diavol din acela cu semnul crucii. Iar duhul cel rău nu mai cuteză să intre în el şi
13 Cetate în Umbria, pe râul Nar.
14 Sfântul Cassius a păstorit cetatea Narniei între 537-558; a fost episcop căsătorit, iubitor al Sfintei Liturghii şi nevoitor. A trecut la Domnul chiar de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, după ce a săvârşit Liturghia şi i-a împărtăşit pe credincioşi. Este prăznuit pe 29 iunie.
121
se făcu aşa încât chiar din ziua aceea regele barbar să-l cinstească din inimă pe slujitorul lui Dumnezeu pe care îl judecase după faţă, dispreţuindu-l grozav. Şi când îl văzu pe sfântul bărbat cu atâta putere, mintea aceea sălbatică încetă să se mai umfle de dispreţul trufiei faţă de el.
VII [1.] Dar, iată că, povestind faptele bărbaţilor puternici, îmi veni dintr-odată în minte ce făcu mila dumnezeiască pentru Andrei, episcopul cetăţii Fundi15. Îmi doresc mult ca această întâmplare să le fie totuşi de folos cititorilor în următoarea privinţă: cei care îşi dedică trupul înfrânării să nu cuteze să locuiască împreună cu femeile, ca nu cumva prezenţa chipului dorit să slujească pofta cea rea, ducând dintr-odată la căderea minţii. Nici întâmplarea aceasta pe care o voi povesti nu este îndoielnică, deoarece cam tot atât de mulţi sunt martorii ei, pe cât sunt şi locuitorii acestui loc.
2. Acest bărbat vrednic de cinste, pe când îşi ducea viaţa plină de multe virtuţi şi se păzea în fortăreaţa înfrânării sub paza arhierească, nu voi să alunge din adăpostul episcopiei sale o femeie închinată lui Dumnezeu, pe care o avusese cu sine mai înainte, ci, sigur de înfrânarea sa şi a ei, îngădui să locuiască împreună cu el. Şi din acest lucru se ivi ca vechiul vrăjmaş să scotocească în sufletul lui o cale de intrare a ispitei. Şi începu să-i întipărească înfăţişarea aceleia în ochii minţii, ca să gândească nelegiuiri în cugetul său.
3. Într-o zi, un iudeu, venind din părţile Campaniei la Roma, străbătea calea Appia. Ajungând la poalele cetăţii Fundi, pe când vedea că amurgea deja şi nu găsea deloc unde ar fi putut să se abată, ajunse lângă templul lui Apollo şi se duse să rămână acolo. Iudeul, înspăimântându-se de însăşi nelegiuirea acelui loc, deşi nu avea credinţa în Sfânta Cruce, avu totuşi grijă să se întărească prin semnul crucii.
4. Dar la miezul nopţii, tulburat de frica pustietăţii, zăcea priveghind şi, uitându-se, văzu dintr-odată o mulţime de duhuri rele, ca şi cum ar fi mers înainte în alaiul unei puteri, iar cel ce
15 Oraş în sudul Latiumului, renumit pentru viile sale.
122
îi conducea pe ceilalţi şezu împreună cu dânşii în mijlocul acelui loc. Şi începu să discute pricinile şi faptele fiecărui duh ce îi era supus, ca să afle câtă ticăloşie săvârşise fiecare în parte.
5. Şi pe când fiecare duh înfăţişa la întrebarea lui ce lucrase împotriva celor buni, sări unul în mijloc ce le dezvălui ce mare ispită trupească stârnise în sufletul episcopului Andrei, prin înfăţişarea femeii închinate lui Dumnezeu ce locuia în episcopia lui. Pe când duhul acesta rău ce era stăpânitor asculta cu nesaţ şi credea câştigul ce i se făcuse cu atât mai mare, cu cât înclina sufletul unui bărbat mai sfânt spre alunecarea în pierzanie, duhul acela ce mărturisea acestea adăugă că şi în ziua ce tocmai trecuse, la un ceas de seară, i-a atras mintea acestuia până într-atât, încât, ademenindu-l, să dea o palmă peste dosul acelei femei închinate lui Dumnezeu. Atunci, duhul rău şi vechi vrăjmaş al neamului omenesc îl îmboldi ademenitor să ducă până la capăt ce începuse, pentru ca dintre toţi el să câştige singura ramură de palmier16 prin prăbuşirea episcopului Andrei.
6. Dar pe când iudeul ce sosise stătea de veghe şi privea aceasta, tremurând de nelinişte şi de o spaimă grozavă, duhul ce era la conducerea tuturor celor ce îi erau supuşi acolo le porunci să cerceteze oare cine era cel ce cutezase să şadă culcat în acel templu. Duhurile rele, pornind spre dânsul şi uitându-se fix la el, văzură că este însemnat cu semnul crucii şi grăiră miraţi: „Vai, vai, un vas gol şi pecetluit!”17 După ce i-au dat acest răspuns toată ceata de duhuri rele dispăru.
7. Iar iudeul ce văzu acestea se ridică îndată şi sosi în grabă la episcop. Găsindu-l în biserica lui, îl luă deoparte şi îl întrebă de ce ispită era chinuit. Episcopul ruşinat nu voi să-i destăinuie ispita sa. Dar pe când iudeul îi spunea că îşi aruncase ochii iubirii depravate asupra acelei roabe a lui Dumnezeu şi episcopul încă tăgăduia, adăugă, zicând: „De ce tăgăduieşti ce eşti întrebat, dacă aseară ai fost dus până într-acolo, încât să-i dai aceleia o palmă
16 Folosită la premierea învingătorului, după obiceiul grecesc.
17 „Vas gol”, deoarece acel om era nebotezat; „pecetluit”, fiindcă totuşi se însemnase cu semnul Sfintei Cruci şi era astfel apărat de primejdia posedării de către demoni.
123
la fund?”. La aceste cuvinte, episcopul, văzând că fără îndoială fusese prins, îi destăinui cu smerenie ce tăgăduia mai înainte cu înverşunare.
8. Iudeul, luând seama la prăbuşirea şi la ruşinea episcopului, îi dezvălui cum aflase acestea şi ce auzise despre el în adunarea duhurilor rele. Iar episcopul, aflând aceasta, se plecă îndată la pământ la rugăciune şi izgoni imediat din sălaşul său nu doar acea roabă a lui Dumnezeu, ci şi toate femeile ce vieţuiau acolo în slujba sa, iar în acel templu al lui Apollo făcu îndată o capelă a Fericitului Apostol Andrei şi se lipsi cu desăvârşire de toată acea ispită trupească.
9. Iar pe acel iudeu, prin vedenia şi dojana căruia fu izbăvit, l-a atras spre izbăvirea cea veşnică. După ce a fost iniţiat în tainele credinţei şi curăţit cu apa botezului, fu adus la sânul Sfintei Biserici. şi se făcu aşa încât iudeul, de vreme ce luă seama la izbăvirea altuia, să ajungă el însuşi la izbăvirea sa, şi de aici să-l aducă Atotputernicul Dumnezeu pe unul la viaţa cea bună, de vreme ce îl păzise pe celălalt în viaţa cea bună.
10. Petru: Această întâmplare pe care am auzit-o îmi pricinuieşte şi teamă, şi nădejde.
Grigorie: Cu siguranţă, aşa trebuie: să ne şi încredem totdeauna în milostivirea lui Dumnezeu, dar şi să ne fie frică de slăbiciunile noastre. Căci, iată, am auzit că un cedru al Raiului a fost clătinat, dar nu smuls, ca să se nască în noi, cei slabi, şi temere din clătinarea lui, şi încredere din neclintirea sa.
VIII. [1.] Constantius, bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, a fost episcopul Aquinumului18; acesta muri de curând, în vremea înaintaşului meu de fericită pomenire, papa Ioan. Mulţi care putură să-l cunoască îndeaproape mărturisesc că acesta avusese duhul profeţiei. Iar bărbaţi credincioşi şi grăitori de adevăr ce au fost de faţă la faptele sale povestesc, printre multe altele, următoarea întâmplare: în ziua sfârşitului său, când acest părinte atât de plăcut urma să se ducă, aşa cum este firesc, era jelit cu foarte multă amărăciune de cetăţenii ce-i stăteau în jur şi îl întrebau
18 în Latium, azi Aquino.
124
plângând: „Pe cine vom avea, părinte, după tine?”. Şi părintele însuşi le-a răspuns prin duhul profeţiei, zicând: „După Constantius, va urma vizitiul şi după vizitiu, curăţitorul de haine. O, tu, Aquinum, doar atât vei avea!”.
2. Rostind aceste cuvinte ale profeţiei, îşi dădu duhul. Murind Constantius, luă grija pastorală a Bisericii sale diaconul acestuia, Andrei, ce supraveghease odinioară la staule îngrijirea cailor şi, murind el, fu chemat la rangul de episcop Iovinus, ce fusese curăţitor de haine în aceeaşi cetate. Şi pe când acesta era încă în viaţă, toţi locuitorii acelei cetăţi fură nimiciţi de săbiile barbarilor şi de furia ciumei, încât, după moartea lui, nu ar fi putut să se găsească nici cine să se facă episcop, nici pentru cine să se facă. Şi aşa se împlini prorocia bărbatului lui Dumnezeu încât, după moartea celor doi care i-au urmat, Biserica sa nu mai avu deloc păstor.
IX. [1.] Dar nu voi ţine sub tăcere nici următorul lucru, pe care l-am aflat din întâmplare acum două zile, povestindu-mi-l preacuviosul bărbat Venantius, episcop de Luna19. Acesta îmi povesti că Frigdianus20, episcopul Bisericii din Lucania21, ce era foarte apropiat de el, a fost un bărbat cu o putere minunată.
2. El mărturiseşte că se aminteşte acolo de toţi locuitorii o minune foarte vestită a dânsului. Râul Ausarit, care curgea pe lângă zidurile acelei cetăţi, inundând adesea şi ieşindu-i cursul din albie, obişnuia să se reverse pe ogoare şi să doboare orice găsea semănat sau plantat. Şi pe când se petrecea aşa adesea şi o mare nevoie chinuia vieţuitorii acelui loc, dându-şi ei osteneala, încercară să devieze râul prin alte locuri. Dar, deşi se munciră mult timp, cursul râului nu putu fi abătut din propria albie.
3. Atunci, bărbatul Domnului, Frigdianus, îşi făcu o greblă micuţă, se apropie de albia râului şi începu să se roage de unul singur; apoi, poruncindu-i râului să-l urmeze, trase grebla pe pământ
19 Situată pe coasta Etruriei, azi Sarzana.
20 Sau Fridianus (t cca 588). Conform unor izvoare, a fost fiul unui rege al Ulaidului (Irlanda de Nord); este posibil să fi fost un sfânt toscan local al cărui cult a fost adoptat de pelerinii irlandezi de mai târziu în Italia. Calendarul roman îl prăznuieşte în ziua de 18 martie.
21 Ţinut în sudul Italiei.
125
prin locurile ce i se păreau potrivite. Şi, lăsându-şi propria albie, toată apa râului îl urmă, aşa încât părăsi de tot locul cursului său obişnuit şi îşi revendică albia acolo unde bărbatul Domnului făcu semn cu grebla trasă pe pământ, nemaivătămând după aceea nimic din ceea ce era semănat sau plantat ce avea să fie de folos spre hrana oamenilor.
X. [1.] Am aflat şi o altă minune tot din istorisirea bărbatului vrednic de cinste, episcopul Venantius, ce s-a petrecut în cetatea Placentia22. Şi Ioan, un bărbat foarte grăitor de adevăr, locţiitor de prefect în Roma, născut şi crescut în cetatea Placentia, ne adevereşte că aşa se petrecu această întâmplare, precum o istoriseşte episcopul.
2. Iar ei mărturisesc că în cetatea aceasta a fost un episcop pe nume Sabinus, cu o putere de mirare. Într-o zi, când diaconul său îi vesti că Padul îşi ieşise din albia cursului şi puse stăpânire pe ogoarele bisericii şi că apa râului inundase acolo toate locurile ce aveau să le fie de folos oamenilor spre a se hrăni, episcopul Sabinus, cel cu viaţă vrednică de cinste, îi răspunse, grăind: „Du-te şi spune-i: ţi-a poruncit episcopul să te opreşti şi să te întorci în propria albie”. Auzind diaconul porunca aceasta, o dispreţui şi o luă în râs.
3. Atunci, bărbatul Domnului, chemând secretarul, îi dictă, zicând: „Sabinus, slujitorul Domnului Iisus Hristos, îndrumare scrisă către Pad. Îţi poruncesc, în numele Domnului Iisus Hristos, să nu mai ieşi din albia ta în locurile acestea, nici să cutezi să vatămi pământurile Bisericii”. Şi îi adăugă secretarului, zicând: „Du-te, scrie aceasta şi arunc-o în apa râului”. Aşa se făcu. Primind porunca sfântului bărbat, apa râului se retrase îndată de pe pământurile Bisericii şi, întorcându-se în propria albie, nu cuteză să mai iasă în acele locuri.
4. Prin această întâmplare, Petru, ce altceva se tulbură decât învârtoşarea oamenilor neascultători, de vreme ce, prin puterea lui Iisus, chiar şi un element lipsit de judecată s-a supus poruncilor sfântului bărbat?
22 Cetate ridicată lângă râul Pad; azi Piacenza.
126
XI [1.] Şi Cerbonius23, bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, episcopul Populoniei24, ne-a dat în zilele noastre o mare dovadă a sfinţeniei sale. Căci, pe când era foarte înflăcărat de râvna găzduirii străinilor, într-o zi, trecând soldaţii, îi adăposti. Şi sosind goţii pe neaşteptate, îi ascunse şi tăinuindu-i, le salvă viaţa de ticăloşia acelora. Iar când i se vesti aceasta lui Totila, regele necredincios al goţilor, aprinzându-se de sminteala unei cruzimi cumplite, porunci să fie adus într-un loc numit Merolis, la opt mile de această cetate, unde se afla atunci cu armata, şi să fie aruncat la urşi pentru a fi sfâşiat într-un spectacol pentru norod.
2. După ce regele necredincios se aşeză la spectacol, năvăli mulţimea de popor ca să privească moartea episcopului. Atunci episcopul fu aşezat în mijloc, iar pentru uciderea lui a fost adus un urs preacumplit ce sătura sufletul sălbaticului rege în timp ce smulgea cu cruzime mădularele omeneşti. Şi astfel, ursul fu slobozit din cuşcă. Aţâţat şi repezit, se îndreptă spre episcop, dar uitând dintr-odată de sălbăticia sa, îşi plecă grumazul şi, lăsându-şi capul în jos cu smerenie, începu să lingă picioarele episcopului, ca să le dea de înţeles tuturor în chip lămurit că faţă de acel bărbat al lui Dumnezeu şi inimile oamenilor erau ca de fiare, iar ale fiarelor ca de oameni.
3. Atunci, poporul ce venise la spectacolul morţii se întoarse cu strigăt mare spre cinstirea şi preţuirea lui. Însuşi regele fu mişcat să-l cinstească şi să-l respecte, fiindcă se făcu prin judecata Celui de Sus ca Totila, chiar dacă nu voise să-L urmeze mai înainte pe Dumnezeu în ocrotirea vieţii episcopului, să urmeze măcar fiara în blândeţe. Dintre cei care au fost de faţă atunci la întâmplare, unii încă se află în viaţă şi mărturisesc că văzură acolo aceasta împreună cu tot poporul.
4. Am mai aflat despre acest bărbat şi o altă minune pe care mi-a povestit-o Venantius, episcopul de Luna. Aşadar, episcopul Cerbonius îşi pregăti mormântul în biserica din Populonia, al cărei
23 Sfântul Cerbonius (cca 493-575) era de origine din Africa de Nord. Unele tradiţii afirmă că ar fi fost, de fapt, episcop de Massa Maritima. Calendarul roman îl prăznuieşte în ziua de 10 octombrie.
24 Cetate în regiunea Toscanei.
127
păstor era. Dar după ce veni în Italia neamul longobarzilor şi pustii totul, episcopul se retrase în insula Elba25. Însă, agravându-i-se boala şi ajungând în clipa morţii, le porunci clericilor săi şi celor ce îi erau supuşi, zicând: „ Aşezaţi-mă în mormântul meu pe care mi l-am pregătit în Populonia”. Şi pe când aceia îi spuneau: „Cum putem să-ţi ducem trupul înapoi acolo, când ştim că acele locuri sunt invadate de longobarzi ce cutreieră pretutindeni, dintr-o parte în alta?”, el însuşi le răspunse: „Duceţi-mă înapoi fără grijă. Nu vă temeţi, ci îngrijiţi-vă să mă îngropaţi repede. Dar îndată ce trupul meu va fi îngropat, plecaţi îmediat din locul acela”.
5. Au urcat, aşadar, într-o corabie trupul mortului. Şi pe când se îndreptau spre Populonia, se înnoră şi izbucni o ploaie năvalnică. Dar ca să se descopere tuturor trupul cărui bărbat era purtat de corabia aceea, pe tot întinsul mării, ce se afla pe o distanţă de 12 mile din insula Elba şi până în Populonia, ploaia vijelioasă se coborî pe laturile corăbiei, de jur împrejur, de o parte şi de alta, dar nicio picătură de ploaie nu căzu în corabie.
6. Aşa au ajuns clericii în locul acela şi îngropară trupul episcopului. Apoi, păzind poruncile sale, s-au întors în grabă la corabie. Şi îndată ce putură să intre în corabie, sosi crâncenul conducător al longobarzilor, Gumari, chiar în acelaşi loc unde fusese îngropat bărbatul Domnului. Iar din sosirea lui se adeveri că bărbatul lui Dumnezeu avusese duhul profeţiei, dacă poruncise ca slujitorii lui să părăsească în grabă locul îngropării sale.
XI I. [1.] însă această minune, despre care am povestit că s-a săvârşit prin ploaia ce s-a despărţit, s-a arătat şi spre cinstirea altui episcop.
2. Un cleric bătrân, ce se află încă în viaţă, mărturiseşte că a fost de faţă la acelaşi lucru, zicând: „Episcopul Fulgentius, ce păstorea Biserica din Utriculum26, îl avea potrivnic în orice chip pe cumplitul rege Totila. Atunci când Totila s-a apropiat cu armata de acele ţinuturi, episcopul avu grijă să-i trimită prinoase prin clericii săi, voind să îmblânzească prin daruri, de s-ar fi putut, furia
25 Insulă din Marea Mediterană, aparţinând Arhipelagului Toscanei.
26 Oraş umbrian situat la aproximativ 22 km nord de Roma.
128
lui nebună. Iar Totila, când văzu acestea, le respinse îndată şi le porunci mâniat oamenilor lui să-l lege strâns pe episcop, cu toată asprimea, şi să-l păzească până îl va cerceta în persoană. După ce sălbaticii goţi, slujitori ai cruzimii lui, îl prinseră pe episcop, încercuindu-l, îi porunciră să stea într-un loc şi îi trasară un cerc pe pământ, în afara căruia să nu cuteze nicidecum să-şi întindă piciorul.
3. Şi pe când bărbatul lui Dumnezeu stătea într-un soare cumplit, înconjurat de aceiaşi goţi şi închis de linia cercului, izbucniră dintr-odată fulgere, tunete şi o ploaie atât de năprasnică, încât aceştia, care primiseră poruncă să-l păzească, nu putură să îndure năvălnicia ploii. Şi pe când se făcea inudaţie cumplită, în semnul cercului în care stătea bărbatul lui Dumnezeu, Fulgentius, nu căzu, desigur, nicio picătură de ploaie. Când i se vesti aceasta preacrudului rege, mintea lui sălbatică se întoarse spre preacinstirea episcopului, de pedepsirea căruia era însetat mai înainte cu o furie de nesăturat”.
4. Astfel, Atotputernicul Dumnezeu înfăptuieşte prin cei dispreţuiţi minunile puterii Sale împotriva minţilor trufaşe ale celor trupeşti, pentru ca, de se vor înălţa cu mândrie împotriva poruncilor Adevărului, Adevărul să le plece grumazul prin cei smeriţi.
XIII. [1.] Şi episcopul Floridus, cu o viaţă vrednică de cinste, povesti de curând o minune ce merită foarte mult să fie amintită, zicând: „Preasfântul bărbat Herculanus27, povăţuitorul meu, a fost episcopul cetăţii Perusia28, fiind adus din vieţuirea monahală la harul rangului de episcop. Însă, în vremea necredinciosului rege Totila, armata goţilor asedie cetatea respectivă timp de şapte ani la rând, mulţi dintre cetăţeni fugind de acolo, fiindcă nu putură să îndure primejdia foametei. Nu se încheie încă cel de-al şaptelea an, când armata goţilor intră în cetatea asediată.
2. Atunci, comitele ce era la conducerea armatei trimise soli la regele Totila, întrebându-l ce porunceşte să facă în privinţa
27 Sfântul Herculanus a fost schingiuit şi martirizat de Totila, regele arian al ostrogoţilor, în 549. Este prăznuit în calendarul roman pe data de 7 noiembrie şi pe 1 martie.
28 Situată între lacul Trasimenus şi Tibru; azi, Perugia.
129
episcopului şi poporului. Acela îi porunci, zicând: Ia-i mai întâi episcopului o fâşie de piele din creştet până la călcâi şi apoi taie-i capul! Iar pe tot poporul ce se găseşte acolo, omoară-l cu sabia!. Aşadar, după ce bărbatul vrednic de cinste, episcopul Herculaneus, fu adus deasupra zidului cetăţii, comitele îi reteză capul şi apoi, pe când era deja mort, îi smulse pielea din creştet până la călcâi, ca să se vadă fâşia de piele luată din trupul lui, şi-i azvârli îndată trupul în afara zidului. Atunci unii, fiind îmboldiţi de bunătatea omeniei, aşezară capul tăiat lângă grumaz şi îngropară lângă zid trupul episcopului împreună cu un copilaş ce fusese găsit acolo ucis.
3. Dar în a patruzecea zi de după măcel, regele Totila porunci ca cetăţenii acelei cetăţi, împrăştiaţi peste tot, să se întoarcă fără nicio grijă. Şi cei care fugiseră mai înainte de foamete s-au întors, primind îngăduinţa de a trăi. Dar, amintindu-şi de viaţa celui ce fusese episcopul lor, căutară unde fusese îngropat trupul lui ca să-l înmormânteze aici, în biserica Fericitului Apostol Petru, după cinstea datorată. Şi după ce au mers la mormânt, săpând pământul, găsiră trupul copilaşului îngropat laolaltă cu dânsul, aşa cum este deja firesc în cea de-a patruzecea zi, stricat de putrezire şi plin de viermi, iar trupul episcopului era ca şi cum ar fi fost îngropat în aceeaşi zi. Şi ce mai trebuie încă preacinstit este că aşa îi era capul unit cu trupul, ca şi cum nu ar fi fost deloc tăiat şi, desigur, aşa era, încât nu se vedea nicio urmă a retezării. Iar pe când îl întorceau şi cu spatele, cercetând de s-ar fi putut cumva arăta vreun semn chiar şi de la o altă tăietură, tot trupul fu găsit aşa de întreg şi nepângărit, ca şi cum nicio tăietură a săbiei nu l-ar fi atins”.
4. Petru: Cine nu s-ar minuna de astfel de semne ale morţilor ce se fac spre deşteptarea celor vii?
XIV. [1.] în vremurile de mai înainte ale goţilor, a trăit lângă cetatea Spoletium29 un bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, pe nume Isaac, ce a ajuns până aproape în vremurile din urmă ale goţilor. mulţi dintre noi l-am cunoscut pe acesta şi, îndeosebi, fecioara închinată lui Dumnezeu, Gregoria, ce locuieşte acum în cetatea Romei, lângă biserica Fericitei Maria, Pururea Fecioară.
29 în regiunea Umbria, azi Spoleto.
130
În vremea tinereţii sale, când i se stabili deja căsătoria, aceasta fugi în biserică şi căută să dobândească viaţa cea închinată lui Dumnezeu. Apărată de sfântul bărbat şi ocrotită de Domnul, fu adusă la chipul monahal pe care şi-l dorea. Şi fiindcă fugi de mire pe pământ, se învrednici să aibă Mire în cer. Am aflat însă multe lucruri despre acest bărbat, pe care mi le-a povestit cinstitul bărbat Eleutherius30, care l-a şi cunoscut îndeaproape, dar şi viaţa sa dădea crezare cuvintelor lui.
2. Aşadar, acest Isaac vrednic de cinste nu s-a născut în Italia, dar eu povestesc minunile sale pe care le-a săvârşit vieţuind în Italia. De îndată ce veni din părţile Siriei31 în cetatea Spoletium, intrând în biserică, le ceru paznicilor să-i îngăduie să se roage cât ar voi el şi să nu-l silească să iasă la ceasurile de taină. Se aşeză îndată la rugăciune şi petrecu toată ziua rugându-se, continuând şi în noaptea ce a urmat. Chiar şi a doua zi, cu tot cu noaptea ce urmă, stărui fără încetare în rugăciuni. Asemenea, şi în a treia zi se uni cu Domnul în rugăciune.
3. Dar pe când unul dintre paznici, umflat de duhul mândriei, vedea aceasta, de unde ar fi trebuit să se folosească, de acolo a ajuns să slăbească şi să se păgubească. Fiindcă începu să spună că Isaac e un făţarnic, strigând cu un cuvânt grosolan că e un şarlatan ce se arată în faţa oamenilor că se roagă trei zile şi trei nopţi. Şi aşa paznicul alergă îndată şi îl pălmui pe bărbatul lui Dumnezeu ca să iasă cu ocări din biserică, precum un făţarnic ce pretindea că duce o viaţă evlavioasă. Dar un duh răzbunător îl cuprinse dintr-odată şi-l doborî la tălpile bărbatului lui Dumnezeu, începând apoi să strige prin gura aceluia: „Isaac mă izgoneşte! Isaac mă izgoneşte!”. Fireşte că bărbatul străin nu era cunoscut după numele cu care fusese strigat, ci numele său fu dat la iveală de duhul acela ce striga că poate fi izgonit de el. Iar bărbatul lui Dumnezeu se întinse îndată deasupra trupului celui scuturat şi duhul cel rău ce-l cuprinse fu dus.
30 Sfântul Eleutherius (t 585) a fost un monah benedictin, mare ascet şi făcător de minuni. Deşi odinioară stareţ al Mănăstirii „Sfântul Marcu” de lângă Spoleto, spre bătrâneţe s-a retras ca simplu monah în Mănăstirea „Sfântul Apostol Andrei” din Roma.
31A nu se confunda acest personaj cu Sfântul Isaac Sirul, care a trăit între cca 613640-700.
131
4. Atunci în întreaga cetate se răspândi îndată [zvonul despre] ce se petrecuse în biserică. Bărbaţi şi femei de neam nobil şi de rând începură să alerge laolaltă şi se străduiau pe întrecute să-l găzduiască în casele lor, deşi el se împotrivea. Unii voiau, cu mari rugăminţi, să-i dăruiască bărbatului Domnului ţarini pentru zidirea unei mănăstiri, alţii bani, iar alţii orice ajutoare puteau, dar slujitorul Domnului Atotputernic, neprimind nimic de la dânşii, ieşi din cetate şi găsi în apropiere un loc pustiu, făcându-şi acolo un locaş umil.
5. De vreme ce mulţi i se alăturară lui, datorită pildei sale de vieţuire începură să se aprindă de dorirea vieţii veşnice şi s-au dat pe ei înşişi, sub povăţuirea lui, în slujba Domnului Atotputernic. Şi deşi ucenicii stăruiau deseori cu smerenie să primească bunurile ce li se ofereau spre folosinţa mănăstirii, acela, paznic atent al sărăciei sale, îşi ţinea tare părerea, zicând: „Monahul ce caută vreun bun pe pământ, nu este monah”. Fireşte că aşa se temea că îşi va pierde siguranţa sărăciei sale, precum bogaţii avari obişnuiesc să-şi păzească bogăţiile ce vor pieri.
6. Şi astfel, prin duhul profeţiei şi prin mari minuni, viaţa lui deveni cunoscută acolo, în lung şi în lat, tuturor locuitorilor. Iar într-o zi, spre seară, dispuse să fie aruncate în grădina mănăstirii unelte de fier pe care noi le numim de obicei hârleţe. Apoi le spuse ucenicilor săi: „Aruncaţi atâtea hârleţe în grădină şi întorceţi-vă îndată”. Iar în aceeaşi noapte, când se sculă ca de obicei împreună cu fraţii să-i aducă laude Domnului, porunci, zicând: „Mergeţi şi pregătiţi mâncarea pentru lucrătorii noştri, ca mâine dis-dedimineaţă să fie gata”. Făcându-se dimineaţă, porunci să fie adusă mâncarea pe care o ceruse să fie pregătită şi, intrând în grădină cu fraţii, găsi tot atâţia lucrători muncind acolo câte hârleţe poruncise să fie aruncate. Fireşte că intraseră hoţii, dar schimbându-li-se gândul prin Duhul, luară hârleţele pe care le găsiră şi, din ceasul în care intrară până să vină la ei bărbatul Domnului, cultivară toate locurile grădinii ce fuseseră necultivate.
7. Iar bărbatul Domnului le grăi îndată ce intră: „Bucuraţi-vă, fraţilor, aţi muncit mult, acum odihniţi-vă!”. Le dădu imediat bucatele pe care le aduse, întremându-i după istovirea unei munci
132
atât de mari. Însă, după ce îşi recăpătară puterile îndeajuns, le grăi: „Să nu mai faceţi rău. Ori de câte ori vreţi ceva din grădină, veniţi la poarta grădinii, cereţi în linişte, luaţi-le cu binecuvântare şi opriţi-vă din fărădelegea de a fura”. Porunci îndată să fie încărcaţi cu legumele culese şi s-a făcut aşa încât cei care veniră la grădină pentru a face rău să se întoarcă de acolo cu răsplata muncii lor, încărcaţi de legume de către acesta şi nevinovaţi.
8. Altă dată au venit la dânsul nişte străini, cerându-i stăruitor milostenie, având hainele rupte şi fiind acoperiţi de zdrenţe, aşa încât păreau aproape goi. Şi pe când îi cereau veşminte, bărbatul Domnului asculta tăcut vorbele lor. Apoi Isaac îl chemă îndată în taină pe unul dintre ucenicii săi şi-i porunci, zicând: „Du-te în pădurea aceea, în cutare loc, cercetează scorbura copacului şi adu veşmintele pe care le vei găsi acolo!”. Şi după ce plecă ucenicul, căută copacul, aşa cum îi fusese poruncit, găsi veşmintele şi le aduse pe ascuns învăţătorului. Luând hainele, bărbatul lui Dumnezeu le arătă şi le înmână străinilor goi cerşetori, grăind: „Veniţi, fiindcă sunteţi goi, iată, luaţi şi vă îmbrăcaţi”. Aceia, uitându-se la veşminte, le recunoscură ca fiind cele pe care le aşezaseră acolo şi se buimăciră de o mare ruşine. Iar ei, care căutau să dobândească prin înşelăciune veşmintele altuia, le-au recăpătat nedumeriţi pe ale lor.
9. Altă dată, cineva, încredinţându-se rugăciunilor sale, îi trimise printr-un sclav două coşuri pline cu bucate. Iar sclavul fură unul din coşuri şi îl ascunse pe drum, iar pe celălalt i-l aduse omului Domnului, transmiţându-i cererea celui ce i se încredinţase prin acel prinos. Bărbatul Domnului, luând coşul cu bunăvoinţă, îl îndemnă pe sclav, zicând: „îţi mulţumim. Dar vezi, să nu cutezi să te atingi cu neluare de seamă de coşul pe care l-ai ascuns pe drum, deoarece un şarpe a intrat în el. Aşadar, fii atent să nu fii muşcat de şarpe, de ai voi cumva să-l iei cu nebăgare de seamă!”. Sclavul, fiind foarte nedumerit de aceste cuvinte, desigur, săltă de bucurie că scăpase de moarte, dar se întristă puţin, fiindcă, deşi suferi o pedeapsă ce l-a salvat, a îndurat totuşi şi ruşinea sa. Întorcându-se la coş, luă seama, fiind prudent şi atent, însă, aşa cum prezise bărbatul lui Dumnezeu, un şarpe îl avea deja în stăpânirea lui.
133
10. şi astfel, deşi Isaac era înzestrat fără de asemănare cu virtutea înfrânării, cu dispreţuirea lucrurilor trecătoare, cu duhul profeţiei şi cu trezvia rugăciunii, era un singur lucru ce părea că-i poate fi reproşat: era uneori în el o veselie aşa de mare încât, de nu ar fi ştiut aceia că este plin de atâtea virtuţi, nu ar fi crezut în niciun chip.
11. Petru: Spune-mi, te rog, ce înseamnă asta? îşi slobozea frâiele veseliei de bună voie sau, fiind puternic prin atâtea virtuţi, sufletul lui era atras uneori la bucuria clipei de faţă, chiar şi împotriva propriei voinţe?
12. Grigorie: Petru, mare este iconomia Atotputernicului Dumnezeu şi se întâmplă de cele mai multe ori ca acelora cărora li s-au încredinţat virtuţi mai mari să nu li se dea unele mai mici, pentru ca sufletul lor să aibă totdeauna de unde să se mustre pe sine. Aşa încât, atunci când râvnesc să fie desăvârşiţi şi nu pot şi se ostenesc în aceasta pe care nu au primit-o, chiar dacă se străduiesc, totuşi nu sunt în stare să o dobândească, pentru a nu se trufi deloc în cele pe care le-au primit, ci să înveţe că nu au virtuţile mai mari de la ei înşişi, dacă nu pot să învingă în dânşii patimile mici şi din urmă.
13. Tot din această pricină, după ce poporul Israel a fost adus în pământul făgăduinţei, Domnul omorî toţi duşmanii tari şi preaputemici ai acestuia, dar îi păstră mai mult timp pe filisteni şi cananeeni, după cum s-a scris, ca „prin aceştia să fie încercat Israel”32; fiindcă, aşa cum am spus, chiar dacă le-a dat daruri mari, le-a lăsat şi unele mici mustrări, ca să aibă totdeauna împotriva cui să poarte război. Iar după ce au biruit duşmani mari, să nu se trufească, de vreme ce şi duşmanii mai mici îi istoveau. Şi astfel se face în chip minunat ca unul şi acelaşi suflet şi să fie puternic în virtute şi să se ostenească din pricina slăbiciunii, pentru ca, pe de o parte, să se zidească şi, pe de altă parte, să vadă că se dărâmă, aşa încât, deşi caută să dobândească virtutea pe care nu poate să o aibă, să păstreze cu smerenie ceea ce are.
32 Jud. 3,1-4.
134
14. Dar ce este de mirare că spunem aceasta despre om, dacă patria cerească a suferit, pe de o parte, pagube în rândul cetăţenilor săi, iar pe de altă parte a stat cu tărie, aşa încât duhurile îngerilor aleşi, văzând că alţii au căzut prin mândrie, ele însele au rămas neclintite cu atât mai trainic, cu cât au stat mai cu smerenie? Prin urmare, chiar şi pierderile sale au fost de folos patriei cereşti, fiindcă din prăbuşirea sa a fost şi mai trainic întărită pentru starea veşniciei. Aşadar, la fel se petrece şi cu fiecare suflet în parte, ca, prin paza smereniei şi din paguba cea mai mică, să fie păstrat uneori pentru câştigurile cele mai mari.
Petru: îmi place mult ce spui.
XV. [1.] Grigorie: Nu voi ţine sub tăcere nici următoarea întâmplare pe care am cunoscut-o din povestirea preotului Sanctulus33, bărbat vrednic de cinste din acelaşi ţinut, de cuvintele căruia nu te îndoieşti nici tu, deoarece îi ştii foarte bine viaţa şi credinţa.
2. Chiar în vremea aceea, în părţile provinciei Nursia, locuiau doi bărbaţi în viaţa şi în chipul sfintei trăiri monahale, dintre care unul se numea Euthicius, iar celălalt Florentius34. Euthicius sporea în înflăcărarea duhovnicească şi râvna pentru virtuţi şi, propovăduind, se zbătea să aducă sufletele multora la Dumnezeu, iar Florentius ducea o viaţă închinată simplităţii şi rugăciunii. Însă, nu departe, era o mănăstire ce rămase fără păstor din cauza morţii întâistătătorului său. Iar monahii de aici au vrut să fie păstoriţi de acest Euthicius. Şi el, ascultând de rugăminţile lor, păstori mulţi ani mănăstirea şi deprinse sufletele ucenicilor cu râvna sfintei vieţuiri monahale. Şi ca să nu-i rămână singură capela în care vieţuise mai înainte, îl lăsă acolo pe bărbatul vrednic de cinste Florentius.
3. Pe când locuia Florentius singur acolo, într-o zi, se aruncă la pământ la rugăciune şi îi ceru Domnului Atotputernic să binevoiască să-i dăruiască un ajutor pentru a putea locui acolo. Şi îndată ce îşi termină rugăciunea, ieşind din capelă, găsi un urs stând
33 Sanctulus (t cea 593) a fost un preot cu viaţă îmbunătăţită. În calendarul roman este prăznuit în ziua de 15 decembrie.
34 Tradiţia aghiografică afirmă că aceşti doi monahi nevoitori şi făcători de minuni au fost întâistătătorii unei mănăstiri din Valcastoria, Italia. Sunt prăznuiţi în calendarul roman în ziua de 23 mai.
135
înaintea uşilor. Plecându-şi capul la pământ şi nearătând nimic din sălbăticie în mişcările sale, dădea de înţeles în chip lămurit că venise spre slujirea bărbatului lui Dumnezeu. Şi bărbatul Domnului înţelese îndată aceasta şi, fiindcă rămaseră la capelă patru sau cinci oi şi lipsea cu totul cine să le pască şi să le păzească, îi porunci ursului, zicând: „Du-te şi scoate la păscut oile astea, iar la ceasul al şaselea întoarce-te!”.
4. Şi aşa începu să se petreacă aceasta neîncetat. Grija păstorului era lăsată în seama ursului şi fiara nemâncată păştea oile pe care obişnuise până atunci să le mănânce. Când bărbatul Domnului voia să postească, îi poruncea ursului să se întoarcă împreună cu oile la ceasul al nouălea, iar când nu voia, la al şaselea. Şi aşa ursul dădea ascultare poruncii bărbatului lui Dumnezeu în toate, încât nici nu se întorcea la ceasul al şasela când i se poruncea la al nouălea, nici nu se întorcea la ceasul al nouălea când i se poruncea la al şaselea.
5. Şi pe când se săvârşea aceasta de multă vreme, începu să se răspândească acolo, în lung şi în lat, zvonul minunii atât de mari. Dar fiindcă vechiul vrăjmaş, de unde vede că cei buni încep să strălucească spre slavă, de acolo îi răpeşte prin invidie pe cei vicioşi spre pedeapsă, patru bărbaţi dintre ucenicii vrednicului de cinste Euthicius, fiind grozav de invidioşi că învăţătorul lor nu făcea minuni şi că acesta ce fusese lăsat singur de el strălucea prin această minune atât de mare, întinseră o cursă şi omorâră ursul.
6. Şi deoarece ursul nu s-a întors la ceasul poruncit, bărbatul lui Dumnezeu, Florentius, deveni bănuitor. Îl aşteptă până amurgi şi începu să se mâhnească, fiindcă ursul acesta, pe care obişnuia din multă simplitate să-l numească frate, nu se mai întorcea deloc. Iar a doua zi porni spre câmp, ca să caute ursul cu oile. Pe urs îl găsi ucis şi cercetând cu grijă, află îndată de cine fusese omorât. Atunci începu să se tânguiască, deplângând mai mult răutatea fraţilor decât moartea ursului.
7. Adus la el, cuviosul Euthicius încercă să-l mângâie, dar acel bărbat al Domnului fiind aţâţat de imboldurile unei mari dureri, blestemă în faţa lui, zicând: „Nădăjduiesc în Atotputernicul Dumnezeu ca în viaţa aceasta, în faţa tuturor, să-şi primească pedeapsa
136
pentru răutatea lor cei care mi-au ucis ursul ce nu-i vătăma cu nimic!”. Şi răzbunarea dumnezeiască urmă îndată glasul lui: cei patru monahi ce omorâră ursul fură loviţi dintr-odată de lepră, aşa încât pieriră, putrezindu-le membrele.
8. Bărbatul lui Dumnezeu, Florentius, se spăimântă grozav şi aşa se înfricoşă că i-a blestemat pe fraţi, încât plângea în toată vremea vieţii sale fiindcă îi fusese ascultat blestemul şi striga că este crud, că el este ucigaşul şi că e vinovat de moartea lor. Şi credem că Atotputernicul Dumnezeu de aceea a făcut aceasta, ca bărbatul cu o simplitate de mirare, oricât de mult ar fi suferit, să nu mai cuteze să arunce suliţa blestemului.
9. Petru: Oare, într-adevăr, să credem că este foarte grav dacă, stârniţi de furie, am blestema cumva pe cineva?
Grigorie: De ce mă iscodeşti pe mine despre păcatul acesta, dacă este greu, de vreme ce Pavel spune: „Nici blestemătorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”35? Aşadar, ia seama cât de greu este păcatul acesta ce ne separă de împărăţia vieţii.
10. Petru: Ce se întâmplă dacă un om aruncă asupra aproapelui cuvântul blestemului poate nu din răutate, ci din neglijenţa limbii?
Grigorie: Petru, dacă la asprul Judecător este osândită o vorbă deşartă, cu atât mai mult e osândită una vătămătoare. Aşa că ia seama cât de vrednică de osândă este vorba ce nu este lipsită de răutate, dacă se pedepseşte şi acea vorbă care este lipsită de bunătatea folosului36?
Petru: Sunt de acord.
11. Grigorie: Acelaşi bărbat al lui Dumnezeu mai săvârşi o minune ce nu ar trebui ţinută sub tăcere. Pe când marea faimă a lui se răspândea în lung şi în lat, un diacon aflat departe se strădui să ajungă la el ca să se încredinţeze rugăciunilor sale. Dar venind la chilia lui, găsi tot locul plin, de jur împrejur, de nenumăraţi şerpi. După ce se spăimântă grozav, strigă, zicând: „Slujitorule al Domnului, roagă-te pentru mine!”. Şi cerul era
35 1 Cor. 6,10.
36 Cf. Mt. 12, 36.
137
atunci nespus de senin. Dar ieşind Florentius, îşi întinse palmele şi ochii spre cer, pentru ca Domnul să îndepărteze năpasta aceea aşa cum ar şti. La glasul său, cerul tună dintr-odată şi acelaşi tunet nimici toţi şerpii aceia ce puseseră stăpânire pe locul acela.
12. În timp ce bărbatul lui Dumnezeu, Florentius, privea şerpii nimiciţi, grăi: „Iată, Doamne, i-ai ucis. Dar cine îi ia de aici?”. Iar la vorba aceasta, veniră îndată tot atâtea păsări câţi şerpi fuseseră ucişi. Acestea, cărând fiecare şarpe în parte şi aruncându-i undeva mai departe, curăţară cu totul de şerpi locul chiliei sale.
13. Petru: Ce minune! Şi de ce vrednicie spunem că a fost, dacă Atotputernicul Dumnezeu S-a făcut atât de apropiat gurii lui?37
Grigorie: Petru, în faţa curăţiei neasemuite a Atotputernicului Dumnezeu şi a firii Sale simple, mult au putere curăţia inimii omeneşti şi simplitatea. Apoi, mai este şi faptul că robii Săi, lepădându-se de lucrurile pământeşti, nu ştiu să vorbească deşertăciuni. Şi fiindcă se feresc să-şi împrăştie şi să-şi întineze mintea prin cuvinte, dobândesc înaintea celorlalţi ascultarea Ziditorului lor, cu Care se potrivesc deja ca printr-o oarecare asemănare, atât cât este cu putinţă, prin însăşi curăţia şi simplitatea cugetului.
14. Dar noi, amestecându-ne cu mulţimea poporului, când spunem adesea vorbe deşarte şi câteodată chiar grav vătămătoare, gura noastră cu atât se îndepărtează mai mult de Atotputernicul Dumnezeu, cu cât se apropie de lumea aceasta. Căci ne ducem mult în jos când ne amestecăm în vorbirea neîncetată cu mirenii.
15. Aşa cum bine a făcut Isaia, care, după ce-L văzu pe Regele, Domnul oştirilor, s-a mustrat amarnic pe sine şi s-a căit grăind: „Vai, mie, că am tăcut, că eu sunt om cu buze spurcate”38. De ce a dat la iveală că are buze spurcate când a adăugat: „în mijlocul poporului ce are buze spurcate locuiesc”39? Căci s-a îndurerat că are spurcăciunea buzelor, dar a dezvăluit de unde a dobândit-o când a scos la iveală că locuieşte în mijlocul poporului ce are buze spurcate.
37 Adică Dumnezeu răspundea grabnic rugăciunilor sale.
38 Is. 6, 5.
39 Is. 6, 5.
138
16. Căci este foarte greu ca limba mirenilor să nu întineze mintea pe care o atinge, fiindcă, de cele mai multe ori, atunci când ne coborâm să vorbim unele lucruri cu ei, noi, fiind puţin deprinşi cu această vorbire ce-i nevrednică de noi, o ţinem chiar cu plăcere, încât nu ne mai place să ne întoarcem de la aceasta la care venim fără de voie, ca într-o coborâre. Şi aşa se face că ajungem de la cuvinte deşarte la cuvinte vătămătoare, de la cuvinte uşoare la cuvinte mai grele şi gura noastră este deja cu atât mai puţin ascultată la rugăciune de Domnul cel Atotputernic, cu cât se întinează mai mult de vorbirea deşartă, deoarece aşa cum s-a scris: „[Pentru] cel ce-şi întoarce urechea să nu asculte legea, rugăciunea lui va fi urâciune”40.
17. Prin urmare, ce-i de mirare dacă, cerând ceva stăruitor, suntem ascultati târziu de Domnul, dacă şi noi fie îl ascultăm târziu, fie nu-L ascultăm deloc pe Domnul când ne porunceşte? Şi ce-i de mirare dacă Florentius a fost ascultat mai repede în rugăciunea sa, dacă şi el L-a ascultat mai repede pe Domnul în poruncile Sale?
Petru: Nu este nimic ce aş putea să răspund lămuririi tale clare.
18. Grigorie: Iar Euthicius, ce fusese părtaş cu Florentius pe calea lui Dumnezeu, străluci mai mult după moarte prin puterea semnelor. Deşi cetăţenii acelei cetăţi obişnuiesc să povestească multe minuni despre el, totuşi mai deosebită este cea pe care Atotputernicul Dumnezeu o binevoi să se împlinească necontenit prin veşmântul lui Euthicius până în aceste vremuri ale longobarzilor. Căci ori de câte ori nu ploua şi seceta îndelungată pârjolea pământul printr-o arşiţă cumplită, cetăţenii acelei cetăţi, adunaţi într-un loc, obişnuiau să-i înalţe tunica şi s-o închine cu rugăciuni Domnului. Şi în timp ce se rugau şi porneau pe câmpuri cu aceasta, li se dădea dintr-odată o ploaie ce putea să sature pe deplin pământul.
19. Din această întâmplare s-a văzut limpede ce putere avea înlăuntru sufletul său şi de ce vrednicie era, dacă şi în afară, prin arătarea hainei sale, se întorcea mânia Ziditorului.
40 Pilde 28, 9.
139
XV I. [1.] De curând, în părţile Campaniei, îşi duse viaţa pustnicească în Muntele Marsicum un bărbat preavrednic de cinste pe nume Martinus, şi mulţi ani fu închis într-o peşteră foarte îngustă. Mulţi dintre ai noştri l-au cunoscut şi au fost de faţă la faptele sale. Eu însumi am aflat multe despre el, povestindu-mi-le atât papa Pelagius41, predecesorul meu de fericită pomenire, cât şi alţi bărbaţi foarte credincioşi.
2. Cea dintâi minune a dânsului a fost următoarea: de îndată ce s-a refugiat în deschizătura muntelui, despre care am vorbit mai înainte, chiar din piatra ce îngusta peştera în scobitura sa ţâşni o picătură de apă ce-i era de-ajuns robului lui Dumnezeu, Martinus, spre folosinţa de zi cu zi şi nici nu-i era de prisos, nici nu-i lipsea pentru nevoile sale. Prin aceasta, Atotputernicul Dumnezeu arătă cât de mult îi purta de grijă robului Său, căruia, după o veche minune, îi dăruia în pustie apă de băut din tăria pietrei42.
3. Dar vechiul vrăjmaş al neamului omenesc, pizmuind puterile sale, plănui să-l alunge din peştera aceasta printr-un meşteşug obişnuit: intrând într-o fiară prietenă lui, adică şarpele, încercă, înfricoşându-l, să-l izgonească din acel locaş. Şi începu şarpele să vieţuiască singur cu el în peşteră şi, atunci când se ruga Martinus, se întindea înaintea lui şi când acesta se culca şi şarpele se culca laolaltă cu el. Dar sfântul bărbat, neînfricat deloc, îşi întindea mâna sau piciorul spre gura acestuia, zicând: „De ai primit îngăduinţa să mă muşti, eu nu te împiedic”.
4. Petrecându-se aceasta neîncetat timp de trei ani, într-o zi, vechiul vrăjmaş, fiind biruit de tăria lui atât de mare, zvâcni şi şarpele se aruncă în prăpastie pe coasta muntelui şi arse toţi copacii din locul acela cu flacăra ce ieşea din el. Şi, prin faptul că mistui toată coasta muntelui, fu silit de Atotputernicul Dumnezeu să arate ce putere avea el, cel care se duse învins. Ia seama, te rog,
41 Papa Pelagius II (570-590) a fost unul dintre cei mai remarcabili pontifi ai Antichităţii târzii: i-a convins pe longobarzi să abandoneze asediul Romei, a întărit relaţiile cu Constantinopolul (facilitând încheierea păcii cu longobarzii) şi, sub păstorirea sa, vizigoţii din Peninsula Iberică s-au convertit de la arianism la creştinismul ortodox.
42 Cf. Num. 20,10-13.
140
pe ce culme a minţii a stat bărbatul acesta al Domnului, care a dormit nevătămat cu şarpele timp de trei ani.
Petru: Mă înspăimânt când aud acestea.
5. Grigorie: Bărbatul acesta cu viaţă vrednică de cinste hotărî, în cea dintâi vreme a închiderii sale în peşteră, să nu mai vadă femei de atunci încolo, nu pentru că ar fi dispreţuit partea femeiască, ci fiindcă se temea că-l va năpădi patima ispitei din contemplarea chipului ei. O femeie, auzind aceasta, urcă muntele cu îndrăzneală şi năvăli cu neruşinare în peştera lui. Şi acela, privind de departe şi zărind îmbrăcămintea femeiască a celei ce venea la el, începu să se roage, plecându-şi faţa la pământ şi zăcu acolo culcat până când neruşinata femeie plecă istovită de la fereastra chiliei lui. Dar în aceeaşi zi, îndată ce coborî muntele, femeia muri, ca să se dea de înţeles din sentinţa morţii ei că Atotputernicului Dumnezeu i-a displăcut foarte mult că l-a întristat pe robul Său prin îndrăzneala necinstită.
6. Altă dată, în timp ce mulţi alergau la el din evlavie, iar cărarea ce-i ducea pe cei ce se grăbeau la chilia sa era îngustă, un copil micuţ, păşind cu neluare de seamă chiar în coasta abruptă a muntelui, căzu şi se prăbuşi până în valea ce se află la poalele muntelui, ce arată ca o prăpastie. Fireşte că, în locul acela, însuşi muntele crescuse atât de înalt, încât până şi copacii semeţi ce ies la iveală din aceeaşi vale le par celor ce privesc de pe munte ca nişte tufişuri. şi aşa se tulburară toţi care veneau atunci la dânsul şi se întrebau cu înfrigurare de s-ar putea cumva găsi trupul copilului ce alunecase. Şi oare cine mai credea altceva, decât că murise? Sau cine ar fi bănuit că trupul i-ar fi ajuns întreg pe pământ, când putea fi sfâşiat în bucăţi de stâncile înfipte în munte pretutindeni? Dar căutând copilul în vale, fu găsit nu doar viu, ci şi nevătămat. Atunci li se făcu tuturor cunoscut în chip lămurit că de aceea nu a putut fi vătămat, fiindcă rugăciunea lui Martinus l-a purtat în căderea sa.
7. În peştera lui atârna o stâncă mare care, deşi părea pironită de o mică parte a muntelui, întinzându-se în chilia lui Martinus, ameninţa zi de zi să cadă şi să-l nimicească, fiind cât pe
141
ce să se prăbuşească. Iar Mascator, nepotul ilustrului bărbat Armentarius, venind cu mare mulţime de ţărani la Martinus, îl ruga pe bărbatul lui Dumnezeu să binevoiască să iasă din peşteră, ca să poată să smulgă el însuşi stânca ce era cât pe ce să se desprindă din munte, iar robul lui Dumnezeu să poată să vieţuiască fără grijă în peştera sa. Deşi bărbatul lui Dumnezeu nu încuviinţa deloc acest lucru, porunci totuşi să se facă ce se poate şi el însuşi se retrase într-o parte mai îndepărtată a chiliei sale. Dar totuşi, de s-ar fi prăbuşit stânca aceea uriaşă, nu era nicio îndoială că ar fi distrus şi peştera, şi totodată l-ar fi ucis şi pe Martinus.
8. Şi astfel, în timp ce mulţimea care venise încerca, de s-ar fi putut, să ridice piatra aceea uriaşă care se întindea deasupra peşterii, fără să-l pună în pericol pe bărbatul lui Dumnezeu, s-a întâmplat dintr-odată, în văzul tuturor celor care vedeau aceasta, un lucru preaminunat: însăşi stânca masivă pe care încercau să o smulgă, fiind dezrădăcinată dintr-odată de cei care se osteneau, făcu un salt ca să nu atingă acoperişul peşterii lui Martinus, ca şi cum ar fi fugit de vătămarea slujitorului lui Dumnezeu, şi căzu undeva mai departe. Cine crede cu credinţă că toate sunt rânduite prin iconomia dumnezeiască, înţelege că această minune s-a săvârşit la porunca Atotputernicului Dumnezeu prin slujirea îngerească.
9. Martinus, când s-a retras la început în acelaşi munte, nelocuind încă în peştera închisă, şi-a legat piciorul cu un lanţ de fier, pe care îl pironi de o piatră din partea cealaltă, ca să nu-i fie îngăduit să înainteze mai mult decât se întindea lanţul acela. Auzind aceasta, Benedict, bărbatul cu viaţă vrednică de cinste despre care am pomenit mai înainte, avu grijă să-i transmită printr-un ucenic al său: „De eşti slujitorul lui Dumnezeu, să nu te ţină un lanţ de fier, ci lanţul lui Hristos”. La acest cuvânt, Martinus îşi dezlegă îndată legătura, dar niciodată după aceea nu şi-a întins piciorul dezlegat mai departe de locul în care obişnuia să-l întindă când era legat şi îl ţinu în frâu fără lanţ în tot atâta spaţiu în cât fusese legat înainte.
142
10. După aceea, când s-a închis în peştera din acelaşi loc, începu să aibă chiar şi ucenici care, vieţuind separat de peştera lui, obişnuiau să scoată apă dintr-un puţ pentru cele trebuincioase vieţii. Dar funia de care atârna găleata pentru scos apă se rupea adesea. De aceea, s-a întâmplat ca ucenicii să-i ceară acelaşi lanţ pe care bărbatul Domnului îl dezlegase de la piciorul său, pentru a-l înădi la funie, legând găleata de el. Şi aşa se făcu de atunci ca funia să se scufunde zi de zi în apă şi să nu se mai rupă deloc. Şi fiindcă funia atinse lanţul bărbatului lui Dumnezeu, ea însăşi a absorbit în sine tăria fierului ca să îndure apa.
Petru: îmi plac faptele acestea deoarece sunt minunate, dar îmi plac şi mai mult fiindcă s-au petrecut de curând.
XVII. [1.] Grigorie: în vremurile noastre, a trăit un ipodiacon al Bisericii din Baxentium, pe nume Quadragesimus, ce obişnuia să-şi pască turma de oi în părţile Aureliei43. Minunea ce s-a petrecut acolo în ascuns a devenit cunoscută prin povestirea acestui bărbat întru totul grăitor de adevăr. După cum am spus mai înainte, pe când acesta avea grijă de turma sa în Aurelia, a trăit în zilele lui un bărbat din muntele ce se numeşte Argentarius44, cu o viaţă vrednică de cinste, ce desăvârşea prin obiceiurile sale chipul monahului pe care îl arăta prin înfăţişare. Şi astfel, acesta obişnuia să vină în fiecare an din Muntele Argentarius la biserica Fericitului Petru, cel dintâi dintre apostoli, şi se abătea pentru găzduire la cel pe care l-am pomenit mai înainte, ipodiaconul Quadragesimus, după cum povestea el însuşi.
2. Iar într-o zi, când veni spre găzduire în casa ipodiaconului ce nu era departe de biserică, muri în apropiere soţul unei femei sărmane. Şi fiindcă se lăsase seara, nu putură să-l îngroape, deşi fusese spălat după obicei, îmbrăcat cu veşminte şi înfăşurat într-o pânză de in. Aşadar, lângă trupul mortului şedea femeia rămasă văduvă care, petrecându-şi noaptea în mari bocete, îşi mulţumea durerea prin ţipetele nesfârşite ale tânguirilor.
43 Via Aurelia făcea legătura între Roma şi Pisa.
44 Munte din vestul Italiei.
143
3. Şi pe când se întâmpla aceasta de mult timp, iar femeia nu înceta deloc să plângă, bărbatul lui Dumnezeu care fusese primit în gazdă, fiind îndurerat, îi grăieşte ipodiaconului Quadragesimus: „Sufletul meu este părtaş la durerea acestei femei. Te rog, ridică-te şi hai să ne rugăm”. Aşadar, porniră şi unul, şi celălalt spre biserica din vecinătate şi începură să se roage împreună. Iar după ce se rugară mai mult timp, slujitorul lui Dumnezeu îi ceru ipodiaconului Quadragesimus să încheie rugăciunea. Rugăciunea fiind încheiată, adună praf de pe soclul altarului şi, împreună cu Quadragesimus, se apropie de trupul mortului, începând să se roage în acelaşi loc.
4. Şi după ce se rugă mai mult timp, nu mai voi ca rugăciunea să fie încheiată de ipodiacon, precum făcuse mai înainte, şi dădu el însuşi binecuvântarea; apoi, se ridică imediat şi, fiindcă ţinea în mâna dreaptă praful adunat, cu mâna stângă dădu la o parte învelitoarea cu care era acoperită faţa mortului. Când femeia văzu că face asta, începu să se împotrivească grozav şi să se mire de ce voia să facă. Şi astfel, dând învelitoarea la o parte, frecă acolo mult timp faţa mortului cu praful pe care îl adunase. Acesta, după ce a fost frecat mai mult timp cu praful de pe soclul altarului, îşi redobândi sufletul, căscă, deschise ochii şi, ridicându-se în şezut, s-a mirat de ce se petrecea, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn greu.
5. Pe când femeia istovită de tânguiri privea aceasta, începu să plângă mai mult de bucurie şi să ţipe şi mai tare. Bărbatul Domnului o potoli, oprind-o cu blândeţe şi grăind: „Taci, taci, iar de v-ar întreba cineva cum s-a petrecut, spuneţi numai aceasta, că Domnul Iisus Hristos a făcut aceasta prin lucrarea Sa”. Spuse acestea şi ieşi din casa aceea, lăsându-l îndată pe ipodiaconul Quadragesimus şi nu mai apăru după aceea în locul acela. Căci, fugind de cinstea trecătoare, făcu aşa încât să nu mai fie văzut niciodată în viaţa aceasta de cei de care fusese văzut în atâta putere.
6. Petru: Nu ştiu ce cred alţii. Dar eu sunt de părere că minunea aceasta, în care morţii se întorc la viaţă şi sufletele sunt rechemate în trup dintr-un loc tainic, este mai puternică decât toate minunile.
144
7. Grigorie: De luăm seama la cele văzute, aşa trebuie să credem. Iar de le cântărim pe cele nevăzute, este limpede, fără îndoială, că mai mare este minunea de a întoarce la credinţă un păcătos prin cuvântul propovăduirii şi prin ajutorul rugăciunii, decât aceea de a învia un mort în trup. Căci în această minune este înviată carnea care va muri din nou, iar în aceea este înviat sufletul ce va trăi în veci.
8. Şi fiindcă ţi-i propun pe cei doi [Lazăr şi Saul], în care dintre ei crezi că s-a făcut minunea printr-o putere mai mare? Pe Lazăr, despre care credem deja că a fost credincios, Domnul l-a înviat în trup, iar pe Saul în suflet. După învierea trupului, se tace în privinţa virtuţilor lui Lazăr. Dar după învierea sufletului, neputinţa noastră nu poate să cuprindă câte se spun despre virtuţile lui Pavel în Sfânta Scriptură: 9. că acele cugete de cruzime ale sale au fost preschimbate în cele mai adânci simţăminte de blândeţe şi bunătate, că a dorit să moară pentru fraţii de moartea cărora se bucura mai înainte; 10. că, plin fiind de ştiinţa întregii Scripturi, socotea că nu ştie nimic „decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit”45; că este bătut bucuros cu vergile pentru Hristos, pe care odinioară îl urmărea cu săbiile46; că este mare prin cinstea apostoliei, dar totuşi se face de bunăvoie cel mai mic în mijlocul apostolilor47; 11. că este dus până în locurile tainice ale celui de-al treilea cer şi totuşi, prin compasiune, îşi întoarce ochiul minţii spre rânduirea intimităţii celor căsătoriţi, zicând: „Bărbatul să-i dea soţiei ce îi datorează şi soţia bărbatului”48; că se amestecă în contemplaţie cu cetele îngerilor şi totuşi nu dispreţuieşte să gândească şi să rânduiască faptele celor trupeşti; 12. că se bucură în neputinţe şi că-i place în ocări49; că pentru el „a trăi este Hristos şi a muri un câştig”50, că este deja cu totul în afara trupului însăşi aceasta pe care a trăit-o în trup51.
45 1 Cor. 2,2.
46 Cf. II Cor. 11,25.
47 Cf. I Tes. 2, 7.
48 Cf. I Cor. 7, 3.
49 Cf. II Cor. 12,10.
50 Cf. Filip. 1, 21.
51 Cf. Gal. 2,20.
145
13. Iată cum a trăit cel ce s-a întors din iadul sufletului la o viaţă de evlavie. Prin urmare, este un lucru mai mic a readuce pe cineva la viaţă în trup, dacă nu cumva prin învierea trupului este adus înapoi la viaţa sufletului, astfel încât, printr-o minune exterioară, să fie înviat lăuntric prin convertire.
14. Petru: Crezusem că este mult mai prejos lucrul acesta despre care am aflat acum că este fără de seamăn, că este superior. Dar te rog, continuă cele pe care le-ai început, ca să nu treacă niciun ceas fără zidire, cât mai avem răgaz.
XVIII. [1.] Grigorie: Un frate ce vieţuia cu mine în mănăstire, foarte râvnitor în Sfânta Scriptură, care era mai în vârstă decât mine, obişnuia să mă zidească din multe întâmplări pe care eu nu le ştiam. Şi aşa aflai din povestirea lui că a trăit cineva în părţile Campaniei, la 40 de mile de cetatea Romei, pe nume Benedict52, fireşte, tânăr în ce priveşte vârsta, dar bătrân în obiceiuri, care păzea cu toată tăria rânduiala sfintei vieţuiri monahale.
2. În vremea regelui Totila, după ce-l găsiră goţii, se apucară să-i dea foc laolaltă cu chilia. Au pus focul, dar au ars toate de jur împrejur, numai chilia lui nu putu fi mistuită de foc. Goţii văzând aceasta, înfuriindu-se şi mai mult şi scoţându-l din locaşul lui, zăriră în apropiere un cuptor încins ce era pregătit pentru coacerea pâinii şi-l aruncară în el, apoi au închis cuptorul. Dar a doua zi fu găsit atât de nevătămat, încât nu numai că trupul nu i-a fost pârjolit de flăcări, dar nici măcar veşmintele cele mai din afară nu i-au fost atinse de foc.
3. Petru: Aud vechea minune a celor trei tineri care, fiind aruncati în foc, nu au fost vătămaţi53.
Grigorie: După cum socotesc eu, minunea aceea se petrecu oarecum în chip diferit. Cei trei tineri, fiind atunci legaţi de mâini şi de picioare, au fost aruncaţi în foc şi, căutându-i regele a doua zi, îi găsi plimbându-se în cuptor cu hainele nevătămate. Din acest lucru ne dăm seama că focul în care fuseseră aruncaţi, deşi nu le atinse veşmintele, totuşi le mistui lanţurile, aşa încât, în slujirea drepţilor, flacăra avu, în acelaşi timp, putere să-i ajute, dar nu avu putere să-i chinuiască.
52 Nu este vorba despre Sfântul Benedict, ci despre un alt monah.
53 Cf. Dan. 3, 23-25.
146
XIX. [1.] O întâmplare asemănătoare acestei minuni atât de vechi avu loc în zilele noastre, dar cu un element opus focului. De curând, tribunul Ioan mă învăţă din povestirea lui că un comite, Pronuulfus, după ce fu de faţă acolo, la minune, mărturisi că a fost prezent la aceasta împreună cu regele Authari54 chiar în clipa şi în locul în care se petrecu şi că el însuşi o văzu cu ochii săi.
2. Tribunul despre care am pomenit mai înainte povesti că, înainte cu vreo cinci ani, când Tibrul ieşi din albia sa în cetatea Romei şi crescu atât de mult încât valurile sale se revărsau peste zidurile cetăţii, inundând cele mai întinse regiuni, în cetatea Verona, umflându-se râul Atesis, ajunse până la biserica Fericitului Mucenic şi Ierarh Zenon. Cu toate că uşile acestei biserici erau deschise, apa nu intră deloc în ea. Şi crescând râul în scurt timp, ajunse până la ferestrele bisericii, care erau foarte aproape de acoperiş; şi stând apa aşa, blocase intrarea bisericii, ca şi cum elementul acela lichid s-ar fi preschimbat în stană de piatră.
3. Mulţi se aflau înăuntru, dar fiindcă biserica era înconjurată de potopul apelor, nu aveau pe unde să iasă şi se înfricoşau că vor pieri acolo de foame şi de sete; veneau la uşa bisericii să ia apă de băut căci, după cum am spus mai înainte, crescuse până la ferestre şi totuşi nu se scurgea în biserică. Şi astfel, apa putea fi luată pentru băut, dar nu curgea în biserică. Stând apa înaintea uşii ca să se arate tuturor vrednicia mucenicului, pe de o parte, le era de folos celor din biserică, iar pe de altă parte, era ca şi cum apa nu s-ar fi aflat acolo ca să inunde locul.
4. Şi într-adevăr, minunea pe care tocmai am spus-o nu a fost diferită de vechea minune a focului amintită mai înainte, ce n-a atins veşmintele celor trei tineri, dar le-a ars lanţurile.
5. Petru: Sunt foarte minunate faptele sfinţilor pe care le istoriseşti şi grozav de uimitoare pentru slăbiciunea de faţă a oamenilor. Dar fiindcă aud că au fost de curând în Italia atât de mulţi bărbaţi cu o putere vrednică de cinste, aş vrea să ştiu dacă s-a întâmplat ca ei să nu fi suferit nicio cursă a vechiului vrăjmaş sau totmai din curse să fi sporit?
Grigorie: Fără osteneala luptei nu există ramura de palmier a victoriei. Aşadar, pentru ce să fie învingători, dacă nu au luptat
54 Rege al longobarzilor între anii 584-590.
147
împotriva curselor vechiului vrăjmaş? Căci duhul cel rău ne urmăreşte totdeauna gândul, vorba şi lucrarea, numai de ar găsi cumva ceva de unde să ne învinuiască la cercetarea veşnicului Judecător. Vrei să ştii cum ne stă mereu în preajmă ca să ne prindă?
XX. [1.] Unii care sunt acum cu noi mărturisesc întâmplarea pe care o povestesc: a fost un preot al provinciei Valeria, bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, pe nume Ştefan, rudă foarte apropiată din partea tatălui cu Bonifatius, diaconul nostru şi prepozitul bisericii. Într-o zi, întorcându-se preotul acasă dintr-o călătorie, îi porunci robului său, grăind cu nebăgare de seamă şi zicând: „Vino, diavole, descalţă-mă!” La vorba acestuia, curelele încălţămintei au început îndată să se desfacă în cea mai mare grabă, ca să fie limpede că însuşi diavolul ce fusese chemat i se supuse să-i scoată încălţămintea.
2. Îndată ce preotul văzu aceasta, se spăimântă grozav şi începu să strige cu mare glas, zicând: „Du-te, nenorocitule, du-te! Căci nu ţie, ci sclavului meu i-am vorbit”. şi la cuvântul lui s-a dus imediat. Iar curelele au rămas în mare parte desfăcute, aşa cum erau. Dă-ţi şi tu seama din întâmplarea aceasta prin cât de multe curse urmăreşte vechiul vrăjmaş cugetele noastre, dacă este atât de prezent în faptele trupeşti.
3. Petru: Este foarte istovitor şi îngrozitor să fii totdeauna cu luare-aminte împotriva curselor potrivnicului şi să stai neîncetat ca pe un câmp de luptă.
Grigorie: Nu va fi istovitor dacă ne încredinţăm paza nu nouă, ci harului de sus, aşa încât şi noi înşine să veghem totuşi, pe cât putem, sub ocrotirea harului. Însă, dacă începem să-l izgonim din minte pe vechiul vrăjmaş, se face de cele mai multe ori din dumnezeiasca mărinimie ca nu doar să nu ne mai temem de el, ci el însuşi să se înfricoşeze de puterea celor care trăiesc bine55.
55 Ecou al conceptului stoic latin bene vivere: a trăi în chip armonios/virtuos; evident, aici a trăi în chip cuvenit cu poruncile Evangheliei. Pentru o prezentare concisă despre preluarea unor principii stoice în creştinism, vezi: Richard Sorabji, „Stoic First Movements in Christianity”, în Steven K. Strange şi Jack Zupko, Stoicism Traditions and Transformations, Cambridge University Press, 2004, pp. 95-107.
148
XXI [1.] Martor la următoarea întâmplare pe care o voi povesti a fost preasfântul bărbat Eleutherius56, bătrânul părinte despre care am pomenit mai înainte, ce avu grijă să-mi împărtăşească şi mie acestea. În cetatea Spoletium, o fată deja de măritat, fiica unuia de prim-rang, se aprinse de dorirea vieţii cereşti şi tatăl încercă să-i stea împotrivă. Dar ea, nesocotindu-şi tatăl, luă chipul vieţii monahale. Şi se făcu din această pricină ca tatăl s-o dezmoştenească de avuţia sa şi să nu-i dăruiască nimic altceva decât şase uncii dintr-o mică proprietate. Iar multe fete de neam nobil, fiind îndemnate de pilda ei, începură să se convertească şi să-I slujească Domnului Atotputernic, închinându-I fecioria.
2. Într-o zi, acel abate Eleutherius, bărbat cu viaţă vrednică de cinste, sosi la dânsa pentru încurajare şi zidire şi şedea vorbind cu ea despre cuvântul lui Dumnezeu, când veni dintr-odată, de pe ţarina pe care o primise de la tată în cele şase uncii, un ţăran cu un prinos. Acesta, pe când stătea înaintea lor, căzu, fiind cuprins de duhul cel rău şi începu să se istovească prin ţipete cumplite şi behăituri.
3. Atunci femeia închinată lui Dumnezeu se ridică şi, cu chipul mâniat, îi porunci cu mare glas, zicând: „Ieşi din el, nenorocitule! Ieşi din el, nenorocitule!”. La cuvântul ei, diavolul răspunse îndată prin gura celui scuturat, zicând: „Şi dacă ies din el, în cine voi intra?”. Din întâmplare, păştea în apropiere un porc micuţ. Atunci femeia închinată lui Dumnezeu îi dădu poruncă, spunând: „Ieşi din el şi intră în porcul acesta!”. Iar diavolul ieşi imediat din om, cuprinse porcul ce-i fusese poruncit, îl ucise şi se duse.
4. Petru: Aş vrea să ştiu dacă ar fi trebuit să-i fie îngăduit duhului necurat chiar şi un porc.
Grigorie: Rânduielile aşezate pentru purtarea noastră sunt faptele Adevărului. Căci însuşi Răscumpărătorului nostru I s-a spus de către legiunea ce-l ţinea pe om: „Dacă ne alungi, trimite-ne în turma de porci”57. Iar Mântuitorul a şi izgonit legiunea din om, dar i-a şi îngăduit să se ducă în porci şi să-i înece. Din acest lucru
56 Vide supra, p. 130.
57 Mt. 8, 31.
149
ne dăm seama că, fără îngăduinţa Atotputernicului Dumnezeu, duhul cel rău nu ar avea nicio putere împotriva omului, fiindcă el nu a putut să intre în porci decât dacă i s-a îngăduit. Prin urmare, este nevoie ca noi să ne supunem de bunăvoie Aceluia Căruia şi toate cele potrivnice I se supun fără de voie, ca să fim cu atât mai puternici decât vrăjmaşii noştri, cu cât ne facem prin smerenie una cu Ziditorul tuturor.
5. Însă ce-i de mirare dacă cei aleşi, aflându-se în trup, pot face multe în chip minunat, de vreme ce înseşi osemintele lor moarte trăiesc adesea prin multele minuni?
XXII. [1.] Tot în provincia Valeria s-a petrecut următoarea întâmplare pe care o voi povesti, aflând-o din istorisirea abatelui meu de fericită pomenire, Valentio58. Era acolo un preot vrednic de cinste care, închinându-se cu obştea sa laudelor lui Dumnezeu şi bunelor lucrări, îşi ducea sfânta vieţuire monahală. Dar venind pe neaşteptate ziua chemării, muri şi fu îngropat în faţa bisericii. Iar de biserică era prins un ţarc de oi şi locul în care a fost îngropat era călcat de cei care se duceau la oi.
2. Iar într-o noapte, pe când obştea cânta psalmi în biserică, venind un hoţ, intră în ţarc la furat, luă un berbec şi ieşi în grabă. Dar când ajunse în locul unde fusese îngropat bărbatul Domnului, rămase dintr-odată pironit şi nu mai putu să-şi mişte piciorul. Lăsă jos berbecul de pe grumaz şi vru să-i dea drumul, dar nu putu să-şi desfacă mâna. Aşadar, nenorocitul începu să stea cu prada sa, învinuit şi legat. Voia să dea drumul berbecului, nu putea. Voia să iasă cu berbecul, nu putea. Şi astfel, în chip minunat, hoţul ce se temuse să fie văzut de cei vii, era ţinut de un mort şi, după ce i-au înţepenit mâinile şi picioarele, continuă să rămână nemişcat.
3. Făcându-se dimineaţă, după ce au săvârşit laudele lui Dumnezeu, obştea ieşi din biserică şi îl găsi pe omul necunoscut ţinând berbecul în mână. Lucrul acesta le dădu de bănuit: le lua sau le aducea berbecul? Dar învinuitul le dezvălui îndată pedeapsa păcatului său. Şi se mirară toţi, fiindcă hoţul ce intrase
58 Vide supra, p. 47.
150
stătea legat de prada sa prin vrednicia bărbatului lui Dumnezeu. Aceştia începură îndată să se roage pentru dânsul şi abia putură să primească prin rugăciunile lor ca hoţul ce venise să le răpească bunurile să se învrednicească măcar să iasă fără nimic. şi astfel, hoţul, care stătuse mult timp pironit cu prada, ieşi mai devreme sau mai târziu fără nimic şi liber.
4. Petru: Se vede limpede cât de mare este bunătatea Atotputernicului Dumnezeu faţă de noi, ale Cărui minuni atât de mângâietoare se săvârşesc pentru noi.
XXIII. [1.] Grigorie: Deasupra cetăţii Praeneste59 se înalţă un munte în care se află mănăstirea bărbaţilor lui Dumnezeu, închinată Fericitului Apostol Petru. S-a întâmplat ca, fiind încă în mănăstire, să aud din istorisirea lor această mare minune pe care o povestesc, iar monahii mănăstirii mărturisesc că au cunoscut-o. În mănăstirea aceasta a trăit un părinte cu viaţă vrednică de cinste care, povăţuind un monah, îl ajută să înainteze până la cinstitele cinuri. Şi văzând că a sporit în teama de Domnul, făcu atunci să fie rânduit preot în aceeaşi mănăstire.
2. Iar după rânduirea sa în preoţie, i se dezvălui printr-o descoperire că sfârşitul nu-i este departe. Aşadar, îi ceru părintelui mănăstirii, despre care am vorbit mai înainte, să-i îngăduie să-şi pregătească mormântul. Iar părintele îi răspunse: „Desigur, voi muri înaintea ta, dar du-te totuşi şi pregăteşte-ţi mormântul aşa cum vrei!”. Prin urmare, s-a dus şi l-a pregătit. Nu după multe zile, bătrânul părinte, fiind cuprins pe neaşteptate de febră, ajunse la capătul vieţii şi îi porunci preotului ce-i stătea alături, grăind: „Aşează-mă în mormântul tău!”. Dar pe când acela îi spunea: „Ştii că eu voi urma acum. Nu poate să ne cuprindă şi pe unul şi pe celălalt”, abatele i-a răspuns îndată, zicând: „Fă aşa cum am spus, deoarece mormântul tău ne cuprinde pe amândoi!”.
3. Aşadar, muri şi fu aşezat în acelaşi mormânt pe care preotul Şi-l pregătise. În curând îl urmă şi pe preot o slăbiciune a trupului şi crescând slăbiciunea aceasta, preotul îşi sfârşi grabnic viaţa. Iar după ce trupul său fu adus de fraţi la mormântul pe care şi-l
59 Cetate în Latium, la sud-est de Roma; azi, Palestrina.
151
pregătise, fiind deschis mormântul, văzură toţi ce erau de faţă că nu era loc unde să poată fi aşezat, fiindcă trupul părintelui mănăstirii, care fusese aşezat acolo mai înainte, ocupa tot mormântul acela. Şi pe când fraţii ce aduseră trupul preotului vedeau greutatea pricinuită de îngropare, unul dintre ei strigă, zicând: „Ei, părinte, unde este ce ai spus, că mormântul acesta vă cuprinde pe amândoi?”.
4. Pe neaşteptate, la cuvântul său, văzură cu toţii că trupul abatelui ce fusese înhumat acolo mai înainte şi zăcea întins pe spate, se întoarse pe o parte şi lăsă liber un loc în mormânt ca să îngroape trupul preotului. Astfel, mort fiind, a împlinit, după cum făgăduise când trăia, că locul acela îi va cuprinde şi pe unul, şi pe celălalt.
5. Dar fiindcă minunea aceasta pe care am spus-o mai înainte se petrecu lângă cetatea Praeneste, în mănăstirea Fericitului Apostol Petru, nu vrei, oare, să auzi ceva despre paznicii bisericii acesteia, unde a fost aşezat trupul preasfânt al său?
Petru: Vreau şi te implor să-mi povesteşti!
XXIV. [1.] Grigorie: încă mai sunt în viaţă unii care l-au cunoscut pe paznicul acestei biserici, Theodorus. Din povestirea lui deveni cunoscut un lucru vrednic de a fi amintit ce i s-a întâmplat acestuia: într-o noapte, sculându-se mai devreme ca să îmbunătăţească luminile candelelor de lângă uşă, aşezând, ca de obicei, scara de lemn sub candele, stătea şi înviora lumina acestora, când, dintr-odată, apăru jos, pe podea, Fericitul Apostol Petru îmbrăcat în veşmânt alb şi-i zise: „Frate, de ce te-ai sculat aşa devreme?”.
2. Zicând aceasta, dispăru din ochii paznicului ce-l privea, dar îl cuprinse o frică grozavă de-l părăsi toată puterea trupului şi multe zile nu putu să se ridice din aşternutul său. Prin aceasta, ce altceva a voit fericitul apostol să le arate celor ce îi slujeau, decât prezenţa purtării sale de grijă, deoarece orice săvârşeau ei spre cinstirea lui, el însuşi vedea pentru a-i răsplăti?
3. Petru: Mie nu mi se pare aşa de mirare că a fost văzut Sfântul Apostol Petru, ci că paznicul ce-l văzu zăcu bolnav, deşi era sănătos.
152
Grigorie: De ce te miri, Petru, în privinţa acestui lucru? Oare, într-adevăr, ai uitat că Prorocul Daniel, când a văzut acea mare şi înfricoşătoare vedenie, s-a cutremurat chiar din pricina acestei vedenii şi a adăugat imediat: „şi eu sleit am fost de putere şi am zăcut bolnav vreme de foarte multe zile?”60. Căci nu-i este cu putinţă trupului să cuprindă cele ce sunt ale duhului61 şi de aceea, când mintea omenească este dusă să vadă dincolo de sine, se întâmplă uneori ca văsuleţul acesta de carne, ce nu poate să poarte greutatea talantului, să se îmbolnăvească.
Petru: Lămurirea ta clară a îndepărtat încurcătura gândirii mele.
XXV. [1.] Grigorie: Cu puţin timp înainte, după cum povestesc bătrânii noştri, fu numit acolo un alt paznic al bisericii, Acontius, bărbat de mare smerenie şi seriozitate, slujind cu atâta credinţă Atotputernicului Dumnezeu, încât însuşi Fericitul Apostol Petru îi arăta prin semne câtă preţuire avea faţă de el. Căci o fată paralizată ce zăbovea în biserică, târându-se pe pământ cu mâinile, deoarece avea şoldurile dislocate, îi cerea de mult timp Fericitului Apostol Petru să o învrednicească să se însănătoşească; iar într-o noapte, i se arătă printr-o vedenie Sfântul Apostol Petru şi îi spuse: „Du-te la paraclisierul Acontius şi roagă-l să te vindece şi el însuşi te va vindeca”.
2. Şi fiindcă fata era încredinţată de această vedenie atât de mare, dar nu ştia cine era Acontius, începu să se târască încoace şi încolo prin locurile bisericii ca să cerceteze cine era Acontius. Şi dintr-odată îi ieşi în cale chiar cel pe care îl căuta şi-i zise: „Te rog, părinte, arată-mi cine este paznicul Acontius”. Iar el îi răspunse: „Eu sunt”. Şi fata îi zise: „Păstorul şi povăţuitorul nostru, Fericitul Apostol Petru, m-a trimis la tine să mă slobozeşti de neputinţa asta!”. Şi el îi răspunse: „De ai fost trimisă de Sfântul Apostol Petru, ridică-te!”, şi [apoi] o luă de mână şi o ridică îndată la înălţimea sa. Şi astfel, din clipa aceea s-au întărit în trupul ei toţi nervii şi membrele, de n-a mai rămas niciun semn al dislocării lor.
60 Dan. 8, 27.
61 Cf. Rom. 8, 5-13.
153
3. Şi dacă am cunoscut toate cele petrecute în biserica lui, să încercăm să trecem la altele şi să ne oprim deja, fără nicio îndoială, din povestirea tuturor acestora. Aşadar, este nevoie ca povestirea noastră să se întoarcă la părinţii din vremurile noastre, a căror viaţă a strălucit în ţinuturile Italiei.
XXVI. [1.] De curând, în provincia Samnium62, un bărbat cinstit, pe nume Menas, ducea o viaţă pustnicească şi, fiind cunoscut de mulţi dintre noi, muri cam acum zece ani. În ceea ce priveşte istorisirea lucrării lui, nu aduc niciun autor, fiindcă aproape toţi atâţia îmi sunt martori la viaţa lui, câţi au cunoscut provincia Samnium.
2 Şi astfel, el nu stăpânea nimic altceva spre folosinţa sa decât câţiva stupi de albine. După ce un longobard voi să-i prade stupina, fu mai întâi mustrat cu vorba de acelaşi bărbat şi îndată fu scuturat de un duh rău la picioarele lui Şi se făcu din această întâmplare ca numele său să ajungă vestit chiar şi la neamul barbar, dar şi la toţi locuitorii din Samnium, şi ca nimeni să nu cuteze să mai intre în chilia lui decât smerit.
3. Adesea, venind urşii din pădurea vecină, încercau să-i mănânce albinele. Prinzându-i, îi lovea cu nuiaua pe care obişnuia să o poarte în mână. Iar în faţa loviturilor sale, preacumplitele fiare răgeau şi fugeau, şi, deşi abia se puteau înfricoşa de săbii, se speriau de lovitura nuielei din mâna lui.
4. Râvna lui a fost să nu aibă nimic în lumea aceasta, să nu caute să dobândească nimic şi să-i aprindă de dorirea vieţii veşnice pe toţi care veneau la sine pentru milostenie; însă, de afla vreodată păcatele cuiva, nu îl cruţa niciodată de dojană, ci, aprins de focul iubirii, se străduia prin limba sa să-l pedepsească. Iar vecinii sau vieţuitorii din acel ţinut, aflaţi departe, îşi făcură obiceiul ca, în anumite zile pe săptămână, fiecare să-i trimită ofrandele sale, ca să aibă ce să le poată dărui celor care veneau la el.
5. Oarecând, un proprietar pe nume Carterius, fiind biruit de o poftă necurată, răpi o femeie închinată lui Dumnezeu şi se
62 Regiune muntoasă străbătută de Apenini, între Campania şi Marea Adriatică.
154
uni cu ea în căsătorie în chip neîngăduit. De îndată ce bărbatul Domnului află aceasta, îi transmise prin cine putu ce merita să audă Şi fiindcă acela cu bună ştiinţă se temea de nelegiuirea sa şi nu cuteza în niciun chip să mai vină la bărbatul lui Dumnezeu ca nu cumva să-l întărâte, precum obişnuia să-i mustre pe cei ce păcătuiau, pregăti ofrandele sale şi le trimise între darurile altora ca măcar să le ia fără să ştie că sunt ale sale.
6. Dar după ce ofrandele tuturor au fost aduse în faţa sa, bărbatul lui Dumnezeu şezu tăcut, se strădui să le cerceteze pe fiecare în parte şi, alegându-le pe toate celelalte şi aşezându-le deoparte, cunoscu prin duh darurile pe care i le trimisese Carterius, le respinse şi le azvârli, zicând: „Mergeţi şi spuneţi-i: Tu i-ai luat Domnului cel Atotputernic ofranda Sa şi mie îmi trimiţi ofrandele tale? Eu nu primesc ofranda ta, deoarece i-ai înstrăinat-o lui Dumnezeu pe a Sa”. Şi se întâmplă ca din lucrul acesta să-i cuprindă şi pe cei ce erau de faţă o mare teamă, fiindcă bărbatul Domnului judecase în cunoştinţă de cauză despre cei ce nu erau de faţă.
7. Petru: Bănuiesc că mulţi dintre ei ar fi putut să sufere mucenicia, de i-ar fi prins vremea prigoanei.
Grigorie: Petru, sunt două felurile de mucenicie: unul ascuns şi altul făţiş. Căci şi de-ar lipsi prigoana în afară, vrednicia muceniciei este în ascuns, când în suflet arde puterea gata de pătimire.
8. Că poate fi şi o mucenicie fără pătimire făţişă, o aduce mărturie Domnul în Evanghelie, când le spune fiilor lui Zevedeu, care, din pricina slăbiciunii minţii, căutau încă să dobândească cele dintâi locuri ale şederii: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl voi bea?”63 De bună seamă, după ce i-au răspuns: „Putem”, El le grăi şi unuia, şi celuilalt: „Fireşte, paharul Meu îl veţi bea, însă a sta de-a dreapta Mea sau de-a stânga nu este al Meu să vă dau vouă”64. Dar ce înseamnă cuvântul pahar dacă nu potirul pătimirii? Şi fiindcă este limpede, fără îndoială, că Iacob şi-a dat duhul în pătimire, iar Ioan a adormit în pacea Bisericii, ne dăm seama fără şovăire că este mucenicie şi fără o pătimire făţişă, de vreme ce
63 Mt. 20, 22.
64 Mt. 20, 23.
155
s-a spus că şi acela va bea paharul Domnului, deşi nu a murit în prigoană.
9. Dar de ce să spunem despre astfel de bărbaţi atât de mari, despre care am pomenit mai sus, că de ar fi existat vremea prigoanei, ar fi putut fi mucenici dacă, suportând cursele tainicului vrăjmaş şi iubindu-şi duşmanii în lumea aceasta, şi rezistând tuturor poftelor trupeşti, au fost mucenici chiar în vreme de pace tocmai prin aceasta, că s-au jertfit în inimă Atotputernicului Dumnezeu de vreme ce şi acum, în vremurile noastre, se întâmplă că, dacă se iveşte prilejul, chiar şi oamenii cu o viaţă de rând şi lumească, despre care se părea că nu pot cuteza nimic din slava cerească, pot să ajungă la cununa muceniciei?
XXVII. Cam acum cincisprezece ani, după cum mărturisesc cei ce au putut să ia parte la această întâmplare, patruzeci de ţărani prinşi de longobarzi au fost siliţi să mănânce cărnurile jertfite idolilor. Pe când se înfrânau grozav şi nu voiau să se atingă de mâncarea nelegiuită, au început longobarzii ce îi ţineau să-i ameninţe cu moartea, dacă nu mănâncă jertfele idolilor. Dar ei, iubind mai degrabă viaţa veşnică decât pe cea de faţă şi trecătoare, stăruiră în credinţă şi fură ucişi toţi odată în statornicia lor. Aşadar, ce au fost aceştia dacă nu mucenicii Adevărului, de vreme ce, pentru a nu-L supăra pe Ziditorul lor mâncând ce este oprit, au ales să-şi sfârşească viaţa prin sabie?
XVIII. [1.] Tot atunci, când longobarzii au luat cam alţi patru sute de prizonieri, au jertfit diavolului, după obiceiul lor, un cap de capră, alergând de jur împrejur şi închinându-i-l [diavolului] printr-un cântec ticălos. Şi pe când îl proslăveau ei înşişi pe diavol, plecându-şi mai întâi grumazul, îi sileau şi pe cei pe care îi prinseră să-l proslăvească la fel. Dar cei mai mulţi dintre prizonieri, alegând mai degrabă să moară şi să tindă spre viaţa cea nemuritoare, decât să-l proslăvească [pe diavol] pentru a-şi păstra viaţa muritoare, nu voiră să asculte poruncile nelegiuite şi dispreţuiră să-şi plece unei creaturi grumazul pe care şi-l plecară totdeauna Ziditorului. Din această pricină se întâmplă ca duşmanii care îi prinseră să se aprindă de o grea furie şi să-i omoare cu săbiile pe toţi cei care nu erau părtaşi la păcatul lor.
156
2. Aşadar, ce este de mirare dacă, izbucnind vremea prigoanei, ar fi putut ajunge mucenici cei care au ţinut calea îngustă a muceniciei, supunându-se totdeauna la cazne chiar şi în pacea Bisericii, de vreme ce, năvălind vremea prigoanei, s-au învrednicit să primească ramura de palmier a muceniciei chiar şi cei ce păreau că urmează căile late ale veacului acestuia în timpul păcii Bisericii?
3. Totuşi, nici nu putem generaliza în privinţa tuturor celor pe care le-am spus despre aceşti bărbaţi aleşi. Căci, atunci când năvăli vremea prigoanei făţişe, aşa cum pot suferi mucenicia foarte mulţi dintre cei care, în timp de pace pentru Biserică, păreau că sunt de dispreţuit, aşa se prăbuşesc uneori în frica slăbiciunii cei despre care, mai înainte, în timp de pace pentru Biserică, se credea că stau cu tărie.
4. Dar mărturisim cu încredere că aceştia despre care am vorbit mai înainte ar fi putut să se facă mucenici, fiindcă ne dăm deja seama de aceasta din sfârşitul lor. Căci n-ar fi putut să cadă în prigoana făţişă, de vreme ce este limpede că au stăruit, până la sfârşitul vieţii, în puterea ascunsă a sufletului.
5. Petru: Aşa este, precum spui. Dar mă mir de iconomia milei dumnezeieşti faţă de noi, nevrednicii, deoarece aşa ţine în frâu cruzimea longobarzilor, încât nu îngăduie deloc ca preoţii lor nelegiuiţi, care văd că aproape i-au biruit pe cei credincioşi, să prigonească credinţa dreptcredincioşilor.
XXIX. [1.] Grigorie: Petru, foarte mulţi au încercat să facă aceasta, dar minunile de sus au stat împotriva cruzimii lor. De aceea îţi şi povestesc o minune pe care am aflat-o acum trei zile de la Bonifatius, monah al mănăstirii mele, care a fost cu longobarzii până acum patru ani.
2. Un episcop al longobarzilor, bineînţeles arian, după ce veni în cetatea Spoletium şi nu găsi acolo loc unde să-şi săvârşească slujba, începu să-i ceară biserica episcopului acestei cetăţi ca s-o închine păcatului său. Şi fiindcă episcopul tăgăduia aceasta cu îndârjire, arianul ce veni zise că a doua zi va intra cu forţa în biserica Fericitului Apostol Pavel, ce se afla acolo, în apropiere. Paznicul bisericii, auzind aceasta, alergă iute, închise biserica şi o zăvorî.
157
Şi înserându-se, stinse toate candelele, apoi se ascunse în cele mai dinlăuntru.
3. Iar a doua zi, chiar în zori, după ce se adună mulţimea, episcopul arian sosi pregătit să spargă uşile închise ale bisericii. Dar dintr-odată, zguduindu-se de la Domnul toate porţile împreună, zăvoarele fiind aruncate deoparte, se deschiseră, iar toate închizătorile bisericii se descuiară cu zgomot mare. Şi, revărsându-se o lumină de sus, se aprinseră toate candelele care fuseseră stinse, iar episcopul arian ce venise să silnicească fu lovit de o orbire bruscă65 şi fu adus înapoi la casa lui pe braţele altora.
4. Când toţi longobarzii din ţinut aflară aceasta, n-au cutezat în niciun chip să mai întineze locurile dreptcredincioşilor de pretutindeni. Iar acest lucru se petrecu în chip minunat, fiindcă fuseseră stinse candelele în biserica Fericitului Pavel din pricina episcopului arian, astfel că simultan el însuşi îşi pierdu lumina ochilor, iar în biserică se întoarse lumina.
XXX. [1.] Dar nu voi ţine sub tăcere nici următoarele întâmplări: în urmă cu doi ani, bunătatea Celui de sus se arătă şi în cetatea noastră spre osândirea ereziei ariene; fireşte, dintre cele pe care le povestesc, pe una a aflat-o şi poporul, iar pe celelalte le mărturisesc preotul şi paznicii bisericii, zicând că le văzură şi auziră.
2. Se socoti de cuviinţă ca biserica arienilor ce se afla în cartierul Romei numit Subura66, după ce fusese închisă până acum doi ani, să fie închinată dreptei-credinţe, fiind aduse acolo moaştele mucenicilor: ale Fericitului Sebastian şi ale Sfintei Agatha. Se făcu aceasta. Şi venind cu mare alai de popor şi cântând laude Domnului cel Atotputernic, am intrat în biserică.
3. Şi pe când se săvârşea deja în aceasta slujba Sfintei Liturghii şi mulţimea poporului se înghesuia din pricina îngustimii locului, unii dintre ei, ce stăteau în afara altarului, au simţit dintr-odată că un porc67 alerga dintr-o parte în alta, încoace şi încolo, printre picioarele lor. Şi în timp ce fiecare îl simţea şi dezvăluia acest lucru şi celor ce stăteau lângă el, acelaşi porc se îndreptă
65 Cf. Fapte 13,11.
66 Cartier în Roma, între colina Caelius şi Esquilin.
67 Simbol al impurităţii; cf. Mt. 8, 31.
158
spre uşile bisericii şi le stârni mirarea tuturor celor printre care trecu, dar nu putu fi văzut nicidecum, deşi putu fi simţit. De aceea, bunătatea dumnezeiască arătă aceasta, ca să li se descopere tuturor că locuitorul cel necurat a ieşit din acel loc.
4. Aşadar, sfârşindu-se slujba Sfintei Liturghii, ne-am retras. Dar, chiar în aceeaşi noapte, se făcu vuiet mare pe acoperişul bisericii, ca şi cum rătăcind cineva, ar fi alergat dintr-o parte în alta, în noaptea următoare, zgomotul crescu şi mai tare. Iar după ce răsună dintr-odată, iscând o groază aşa de mare, ca şi cum toată biserica s-ar fi fost prăbuşit din temelii, zgomotul dispăru brusc şi nu mai apăru acolo nicio tulburare a vechiului vrăjmaş, iar prin zgomotul groazei pe care îl făcu le arătă tuturor cât de silit ieşea din locul pe care îl stăpânise mult timp.
5. Iar după câteva zile, când văzduhul era foarte senin, coborî din cer un nor deasupra altarului aceleiaşi biserici şi îl acoperi cu vălul său, umplând toată biserica de o înfiorare aşa de mare şi de dulceaţa miresmei, încât, uşile fiind deschise, nu cuteză nimeni să intre acolo. Iar preotul, paznicii şi cei ce veniseră la săvârşirea Sfintei Liturghii vedeau aceasta, dar nu puteau deloc să intre şi inspirau dulceaţa miresmei minunate.
6. A doua zi, pe când în biserică atârnau candelele fără lumină, au fost aprinse de o lumină trimisă de Domnul şi iarăşi, după câteva zile, sfârşindu-se slujba Sfintei Liturghii şi candelele fiind stinse, după ce paznicul ieşi din biserică, intră puţin după aceea şi descoperi luminând candelele pe care le stinsese. Crezu că nu le stinse cu băgare de seamă şi apoi le-a stins mai cu grijă. Ieşind acesta, închise biserica, dar, întorcându-se după trei ceasuri, găsi luminând candelele pe care le stinsese, ca să se arate în chip lămurit din lumina însăşi că locul acela venise de la întuneric la lumină.
7. Petru: Deşi ne aflăm în mari zbuciumări, minunile acestea de negrăit ale Domnului pe care le aud mărturisesc că nu suntem totuşi dispreţuiţi întru totul de Ziditorul nostru.
8. Grigorie: Chiar de mă hotărâsem să povestesc numai cele petrecute în Italia, oare n-ai vrea totuşi, pentru arătarea osândirii
159
ereziei ariene, să trecem prin cuvânt în Hispania şi de aici să ne întoarcem prin Africa în Italia?
Petru: Porneşte încotro îţi este pe plac. Căci eu bucuros mă duc, bucuros mă întorc.
XXXI. [1.] Grigorie: După cum am aflat din istorisirea multora ce vin din părţile Hispaniei, regele Herminigildus68, fiul regelui vizigoţilor Leuvigildus, se converti de curând de la erezia ariană la credinţa catholică prin propovăduirea episcopului din Hispal69, preacinstitul bărbat Leandrus70, de multă vreme strâns legat de mine în legăturile de prietenie.
2. Ca să-l întoarcă la aceeaşi erezie, tatăl arian încercă şi să-l convingă cu răsplăţi, şi să-l sperie cu ameninţări. Şi pe când acela îi răspundea foarte statornic că nu poate părăsi niciodată adevărata credinţă odată ce a aflat-o, tatăl, mâniat, îl lipsi de împărăţie şi îl dezmoşteni de toată avuţia. Iar după ce nici aşa nu putu să slăbească puterea sufletului său, încuindu-l într-o temniţă strâmtă, îi ferecă gâtul şi mâinile cu fier. Şi aşa începu tânărul rege Herminigildus, dispreţuind împărăţia pământească şi căutând cu puternică dorire pe cea cerească, să zacă încătuşat în veşminte din păr de capră şi să verse rugăciuni Atotputernicului Dumnezeu ca să se întărească şi să dispreţuiască slava lumii trecătoare, cu atât mai mult cu cât aflase că şi ferecat nu era nimic ce putea să-i fie luat.
3. Sosind ziua sărbătorii Paştelui, tatăl necredincios trimise la dânsul, în liniştea din toiul nopţii, un episcop arian ca să primească din mâna lui împărtăşania nelegiuitei închinări şi, prin aceasta, să se învrednicească să se întoarcă în graţiile tatălui. Dar bărbatul dăruit lui Dumnezeu îi aduse reproşuri, aşa cum trebuia,
68 Sfântul Mucenic Erminingheld, care a mărturisit dreapta-credinţă înaintea tatălui său Liuvingheld (569-586), fiind ucis din porunca acestuia pe data de 13 aprilie 585. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 1 noiembrie.
69 Cetate din Hispania; azi, Sevilla.
70 Sfântul Leandru, episcop de Sevilla (cca 534-600/601), unul dintre cei mai importanţi episcopi iberici, socotit de unii istorici „Apostolul Spaniei”. Pentru viaţa şi scrierile sale, vezi: Sfântul Leandru, Arhiepiscopul Sevillei, Despre rânduiala fecioarelor şi dispreţuirea celor lumeşti, traducere, studiu introductiv şi note de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, col. Patristica. Traduceri 13, Iaşi, 2016.
160
episcopului care venise şi respinse cu vrednice mustrări necredinţa acestuia fiindcă, deşi în afară zăcea legat, în sine stătea totuşi fără de primejdie pe culmea înaltă a sufletului.
4. Şi astfel, întorcându-se episcopul, tatăl arian fremătă de furie şi-i trimise imediat pe uşierii săi ca să-l ucidă pe preastatornicul mărturisitor al lui Dumnezeu acolo unde zăcea. şi aşa se făcu. De îndată ce intrară, întingând securea în craniul său, îi luară viaţa trupului şi prin aceasta le-a fost cu putinţă să omoare în el ceea ce era limpede că şi cel care fusese omorât a dispreţuit întru sine.
5. Dar pentru a se arăta adevărata slavă a lui, nu lipsiră nici minunile de sus. Căci începu să se audă în liniştea nopţii cântare de psalmi la trupul aceluiaşi rege şi mucenic şi de aceea era cu adevărat trupul unui rege, fiindcă era trupul unui mucenic. Unii chiar mărturisesc că, în timpul nopţii, apăreau acolo candele aprinse. Din această pricină se făcu, aşadar, ca trupul său să fie pe bună dreptate cinstit ca al unui mucenic de către toţi credincioşii.
6. Iar tatăl necredincios şi ucigaş de fiu, cutremurat de căinţă, se îndureră că făcu aceasta, dar totuşi nu până la dobândirea mântuirii. Află că dreapta-credinţă era cea adevărată, dar fiind îngrozit de frica de neamul său, nu se învrednici să se convertească. Îmbolnăvindu-se şi ajungând la capătul vieţii, se îngriji să-l încredinţeze episcopului Leandrus pe care înainte îl supusese grozav la cazne pe fiul său, regele Reccharedus, pe care îl lăsa în erezia lui, ca să facă în el chiar astfel de schimbări precum cele pe care le săvârşise prin îndemnurile sale în fratele aceluia. Sfârşindu-şi încredinţarea, muri.
7. După moartea lui, regele Reccharedus71, urmându-şi nu tatăl necredincios, ci fratele mucenic, se converti de la strâmbătatea ereziei ariene şi aşa aduse tot neamul vizigoţilor la adevărata credinţă, încât nu îngădui să fie vreunul în slujba împărăţiei sale care să nu se teamă că este vrăjmaş împărăţiei lui Dumnezeu prin necredinţa eretică.
71 Apărător al credinţei niceene, Reccared a condus regatul vizigot al Hispaniei între 586-601.
161
8. Şi nu-i de mirare că s-a făcut propovăduitor al adevăratei credinţe cel ce este fratele mucenicului. Chiar şi vrednicia fratelui său îl ajută să-i readucă pe atât de mulţi în sânul Atotputernicului Dumnezeu. Trebuie să luăm seama din cele petrecute că toate acestea nu ar fi putut niciodată să se săvârşească dacă regele Herminigildus n-ar fi murit pentru adevăr. Căci, aşa cum s-a scris: „Dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ nu va muri, rămâne doar el însuşi; însă, dacă va muri, aduce rod mult”72, vedem că în mădulare se face ceea ce ştim că s-a făcut în cap. Căci şi în neamul vizigoţilor, unul singur a murit pentru ca mulţi să trăiască şi, de vreme ce un singur grăunte a căzut întru credinţă spre dobândirea credinţei, s-a ridicat recoltă multă de suflete.
Petru: întâmplare minunată şi de negrăit pentru vremurile noastre.
XXXII. [1.] Grigorie: Şi în vremea împăratului Iustinianus, pe când prigoana ariană iscată de vandali împotriva creştinilor catholici devenise grozavă nebunie în Africa, unii episcopi, stăruind cu tărie în apărarea adevărului, au fost aduşi la judecată. Regele vandalilor73, neputând să-i întoarcă la necredinţă prin cuvinte şi daruri, crezu că poate să-i nimicească prin chinuiri. Pe când regele le impunea să tacă în apărarea adevărului, iar ei înşişi nu tăcură împotriva necredinţei ca să nu pară că, poate tăcând, l-au încuviinţat, fiind orbit de furie, porunci să le fie tăiate limbile din rădăcină. Lucru minunat şi cunoscut multor bătrâni, că aşa vorbeau după aceea spre apărarea adevărului chiar şi fără limbă, precum obişnuiau să vorbească mai înainte cu limba.
2. Petru: Foarte minunat şi de negrăit!
Grigorie: S-a scris, Petru, despre Unul-Născut al Tatălui Preaînalt: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”74. Despre puterea Lui se adaugă şi că: „Toate prin El însuşi s-au făcut”75. Aşadar, de ce ne mirăm
72 Cf. In 12, 24.
73 Este vorba despre uzurpatorul Gelimer (530-534).
74 In 1,1.
75 In 1, 3.
162
dacă însuşi Cuvântul, Care a făcut limba, a putut rosti cuvinte fără limbă?
Petru: îmi place mult ce spui.
3. Grigorie: Şi astfel, fiind episcopii surghiuniţi în vremea aceasta, veniră în cetatea Constantinopol. Atunci când eu însumi am fost trimis la împărat spre împlinirea unor sarcini ale Bisericii, am aflat un episcop bătrân ce mărturisea că el chiar a văzut gurile lor vorbind fără limbi, aşa încât strigau cu gurile deschise: „Iată, vedeţi că nu avem limbi şi vorbim”. Căci aşa cum mărturiseau cei care i-au privit, [ei] vedeau că, limbile fiind tăiate din rădăcină, li se deschidea în gât ca un fel de prăpastie şi totuşi în gura goală se formau în întregime cuvinte depline.
4. Dar unul dintre aceştia, alunecând acolo în desfrânare, fu îndată lipsit de darul minunii prin judecata cea dreaptă a Atotputernicului Dumnezeu, pentru ca, cine nu a luat seama să păstreze înfrânarea cărnii, să nu aibă cuvintele virtuţii fără limbă de carne. Dar să fie de-ajuns că am spus acestea spre osândirea ereziei ariene. Să ne întoarcem acum la semnele ce s-au săvârşit de curând în Italia.
XXXIII. [1.] Eleutherius, despre care am pomenit mai înainte, părinte al mănăstirii Fericitului Evanghelist Marcu, ce se află între zidurile cetăţii Spoletium, vieţui mult timp cu mine în această cetate, în mănăstirea mea, şi acolo muri. Ucenicii săi mărturiseau că el, rugându-se, a înviat un mort. Dar acest bărbat era de o simplitate şi de o căinţă aşa de mare, încât nu era nicio îndoială că lacrimile acelea, izvorâte dintr-un suflet atât de smerit şi de simplu, ar fi putut să dobândească multe de la Atotputernicul Dumnezeu. Prin urmare, îţi povestesc o minune a sa, pe care el însuşi mi-o mărturisea cu simplitate, când îl cercetam.
2. Într-o zi, pe când străbătea un drum, se înseră şi, fiindcă nu avea unde să se adăpostească, ajunse la o mănăstire de fecioare, în care era un copil micuţ, pe care duhul cel rău obişnuia să-l scuture toată noaptea. Iar femeile închinate lui Dumnezeu, când îl primiră pe bărbatul lui Dumnezeu, îl rugară, zicând: „Părinte, să rămână cu tine copilul acesta în noaptea asta”. Primi copilul cu bunătate şi-i îngădui să doarmă cu dânsul în acea noapte.
163
3. Făcându-se dimineaţă, femeile închinate lui Dumnezeu începură să-l întrebe cu luare-aminte pe acelaşi părinte dacă îi făcuse ceva copilului pe care i-l dăduseră în aceeaşi noapte. Acesta, mirat de ce îl cercetau aşa, răspunse: „Nimic”. Atunci, acelea îi dezvăluiră pricina copilului şi îi destăinuiră că duhul cel rău nu se desprindea de el în nicio noapte, cerându-i stăruitor să-l ia cu dânsul la mănăstire, fiindcă ele nu mai puteau să vadă zbaterea lui. Bătrânul încuviinţă şi duse copilul la mănăstire.
4. După ce a stat copilul multă vreme în mănăstire, iar vechiul vrăjmaş nu mai cutezase deloc să se apropie de el, sufletul bătrânului a fost atins de o bucurie fără de măsură pentru izbăvirea copilului. Căci le zise fraţilor aflaţi de faţă: „Fraţilor, diavolul râdea de surorile acelea. Şi, într-adevăr, când a venit la slujitorul lui Dumnezeu, nu a mai cutezat să se apropie de copilul acesta”. După aceste cuvinte, chiar în ceasul şi în clipa aceea, copilul fu scuturat în faţa tuturor fraţilor, cuprinzându-l diavolul.
5. Văzând aceasta, bătrânul începu să se tânguiască îndată. Pe când fraţii căutau să-l mângâie, deoarece jelea de mult timp, el le răspunse, zicând: „Credeţi-mă că nu va intra astăzi pâine în gura niciunuia dintre voi, de nu va fi smuls de la demon copilul acesta!”. Atunci se plecă la rugăciune cu toţi fraţii şi se rugară acolo fără încetare, până a fost tămăduit copilul de zbatere. Şi chiar se tămădui cu desăvârşire, încât duhul cel rău nu mai îndrăzni să se apropie după aceea de el.
6. Petru. Eu cred că, fiindcă se strecurase puţină mândrie în dânsul, Atotputernicul Dumnezeu a vrut ca ucenicii lui să-l ajute în săvârşirea minunii sale.
Grigorie: Aşa este! Căci nu putu să poarte singur povara minunii. A împărţit-o cu fraţii şi aşa a purtat-o.
7. Apoi, am încercat eu însumi ce mare putere avea rugăciunea acestui bărbat. Căci într-o vreme, pe când mă aflam în mănăstire şi a trebuit să pătimesc incizii la viscere, iar prin desele crize mă apropiam de moarte clipă de clipă, suferinţă pe care medicii o numesc în grai grecesc sincopă, şi de nu m-ar fi întremat adesea fraţii cu mâncare, se părea că duhul de viaţă îmi era luat cu totul
164
din măruntaie76, sosi ziua Paştelui. Fiindcă în preasfânta Sâmbătă în care posteau toţi, chiar şi copiii micuţi, eu nu puteam să postesc, începui să fiu mai mult mâhnit decât istovit de slăbiciune.
8. Dar sufletul meu întristat găsi îndată un plan: să-l duc în ascuns pe bărbatul lui Dumnezeu în capelă şi să-i cer ca, prin rugăciunile sale către Domnul cel Atotputernic, să dobândească să-mi fie dată putere să postesc în ziua aceea. Şi aşa se făcu. Îndată ce am intrat în capelă, l-am implorat cu smerenie şi începu să se roage cu lacrimi pentru mine, iar după puţin timp, încheindu-se rugăciunea, ieşi. Dar la glasul binecuvântării lui, stomacul meu primi o putere atât de mare, încât mâncarea şi boala mi s-au şters cu totul din minte.
9. Începui să mă mir cum eram atunci şi cum fusesem, fiindcă, atunci când îmi aminteam de slăbiciunea mea, nu recunoşteam în mine nimic din ea, ci doar mi-o aduceam aminte. Şi pe când mintea îmi era ocupată cu rânduiala mănăstirii, uitam cu totul de boala mea. Iar de mi-aş fi amintit de boală, precum am zis mai înainte, mă simţeam atât de puternic, încât mă miram că nu am mâncat. Şi venind la mine spre seară, am aflat că sunt atât de puternic, încât, de aş fi vrut, aş fi putut să prelungesc postul până a doua zi. Şi s-a făcut aşa încât să dovedesc prin mine însumi că sunt adevărate chiar şi acele lucruri ce se spun despre el, la care eu nu am luat parte.
10. Petru: Deoarece ai spus că acel bărbat fu de o mare căinţă, aş vrea să aflu mai pe larg câte ceva despre puterea lacrimilor. Şi cu acest prilej, te rog să-mi explici câte feluri de căinţă sunt.
XXXIV. [1.] Grigorie: Căinţa se împarte în multe feluri, după cum fiecare păcat în parte este plâns de cei ce se pocăiesc. De unde
76 Se pare că Sfântul Grigorie suferea de o boală grea de stomac, după cum reiese şi din mărturia sa din epistola prefaţatoare a vastei sale opere Moralia: „Au trecut mulţi ani de când tot sunt chinuit de dureri frecvente la intestine, iar puterile stomacului meu nimicite fiind mă lasă pradă slăbiciunii în orice clipă şi anotimp; şi respir cu greu sub apăsarea febrei lente, dar neîncetate” (Epistola către Leandru 5, în Gregoire le Grand, Morales sur Job, Livres I-II, Premiere partie, Introduction et notes par Dom Robert Gillet, o.s.b., Traduction par Dom Andre de Gaudemaris, o.s.b., Editions du Cerf, col. Sources Chretiennes, 32, Paris, 1975, p. 130).
165
şi Ieremia grăieşte prin glasul celor ce se pocăiesc: „Şuvoaie de ape a adus ochiul meu”77.
2. Dar, în principal, sunt două feluri de căinţă, fiindcă sufletul însetat de Dumnezeu se pocăieşte mai întâi de teamă, apoi din dragoste. Mai întâi se mâhneşte în lacrimi, deoarece, atunci când îşi aduce aminte de faptele sale rele, se îngrozeşte neîncetat de chinurile veşnice pentru relele săvârşite. Şi când frica va fi mistuită de lunga nelinişte a mâhnirii, se naşte deja o oarecare siguranţă din bănuirea iertării şi sufletul se înflăcărează de iubirea bucuriilor cereşti şi acela care mai înainte plângea să nu fie dus la cazne începe apoi să plângă amarnic, fiindcă este ţinut departe de împărăţie. Căci mintea contemplă care sunt corurile îngerilor, care este adunarea duhurilor fericite, care este măreţia vederii lăuntrice a lui Dumnezeu şi plânge cu atât mai mult că este lipsit de bunurile cele nepieritoare, decât lăcrima mai înainte, când se temea de chinurile veşnice. Şi astfel se face că o căinţă desăvârşită, izvorâtă din frică, încredinţează sufletul unei căinţe din iubire.
3. Aceasta este bine descrisă în Sfânta şi adevărata Scriptură printr-o simbolică povestire, care spune că Acsa, fiica lui Caleb, şezând pe asin, a suspinat. Iar tatăl său i-a spus: „Ce ai?” şi aceea a răspuns: „Dă-mi binecuvântare! Mi-ai dat pământ la miazăzi şi uscat, adaugă şi unul udat. Şi i-a dat acesteia tatăl său izvorul de sus şi izvorul de jos”78.
4. Acsa şezu pe asin când sufletul conduse mişcările fără de judecată ale trupului său. Suspinând, ceru de la tată pământ udat, căci harul lacrimilor trebuie căutat să fie dobândit de la Ziditorul nostru cu mare suspin. Căci sunt unii care au primit deja în dar să vorbească liber pentru dreptate, să-i ocrotească pe cei asupriţi, să-şi împartă avuţia săracilor, să aibă râvna credinţei, dar să nu aibă încă harul lacrimilor. Aceştia, fără îndoială, au pământul arid de la miazăzi, dar duc încă lipsă de cel udat. Fiindcă, aflându-se în bune lucrări, în care sunt mari şi plini de râvnă, trebuie ca, fie de teama chinurilor, fie din dragoste pentru împărăţia cerească, să-şi plângă şi faptele rele pe care le-au săvârşit înainte.
77 Plâng. 3,48.
78 Ios. 15,18-19.
166
5. Însă, după cum am spus, de vreme ce sunt două feluri de căinţă, tatăl său i-a dat izvorul de sus şi izvorul de jos. Fireşte, sufletul primeşte izvorul de sus când se mâhneşte în lacrimi din dorirea împărăţiei cereşti, iar pe izvorul de jos îl primeşte când, lăcrimând, se înspăimântă de caznele iadului. Şi, desigur, i s-a dat mai întâi izvorul de jos şi apoi cel de sus, dar fiindcă prin valoare este mai presus căinţa din dragoste, a fost nevoie să fie amintit mai întâi izvorul de sus şi apoi izvorul de jos.
6. Petru: îmi place mult ce spui. Dar după ce ai zis de ce vrednicie a fost Eleutherius cu viaţa lui cinstită, mi-ar plăcea să te întreb dacă ar trebui să credem că mai sunt acum în lume unii ca el.
XXXV. [1.] Grigorie: Nu este necunoscut iubirii tale de ce adevăr şi sfinţenie este episcopul Floridus de Tifemum, pe Tibru. Acesta mi-a povestit că este la el un preot pe nume Amantius, bărbat de o simplitate deosebită, ce dovedeşte că are puterea, după pilda apostolilor, de a-şi aşeza mâna peste bolnavi şi de a-i tămădui; şi oricât de grozavă ar fi boala, dispare la atingerea lui.
2. Episcopul Floridus a adăugat că preotul Amantius a săvârşit şi următoarea minune: găsi într-un loc un şarpe grozav de fioros, îl însemnă îndată cu semnul crucii şi îl omorî, aşa încât, rupându-i-se măruntaiele, muri prin puterea crucii pe care bărbatul lui Dumnezeu o însemnase cu degetul. Dacă vreodată un şarpe fugea de el într-o gaură, el binecuvânta gura găurii cu semnul crucii şi imediat şarpele era scos mort din gaură.
3. Şi eu însumi m-am îngrijit să-l văd pe bărbatul acesta de o putere atât de mare şi, fiind adus la mine, am vrut să rămână câteva zile în casa bolnavilor, unde, de ar fi avut cumva harul tămăduirii, ar fi putut să se dovedească mai repede. Iar acolo zăcea, printre alţi bolnavi, unul care îşi pierduse minţile, pe care medicina îl numeşte în grai grecesc frenetic79. Într-o noapte, acesta, adică nebunul, ţipând cumplit, îi tulbura pe toţi bolnavii cu urlete nesfârşite, aşa încât pe nimeni nu-l putea lua somnul acolo. Şi se petrecea un lucru foarte jalnic că, dacă unul se simţea rău, din acea pricină toţi se simţeau şi mai rău.
79 Care delirează, furios, nebun.
167
4. Însă, după cum aflai cu de-amănuntul mai înainte de la preacinstitul episcop Floridus, ce zăbovea atunci acolo cu preotul despre care am vorbit deja, şi apoi de la o slugă ce îi slujea pe bolnavi în acea noapte, preotul vrednic de cinste, ridicându-se din propriul aşternut, se apropie în linişte de patul freneticului şi, punând mâinile pe dânsul, se rugă. Şi îndată, văzând că se simţea mai bine, îl luă şi îl duse cu sine în capelă, în partea de sus a casei. Acolo începu să se roage mai nestingherit pentru el şi imediat îl aduse înapoi, la patul său, cu totul sănătos, de n-a mai scos niciun ţipăt şi nici n-a mai tulburat pe vreunul dintre bolnavi cu niciun strigăt. Şi astfel, n-a mai sporit boala altuia, fiindcă el îşi redobândise cu desăvârşire judecata.
5. Doar din această minune a sa am învăţat să credem toate cele auzite despre el.
6. Petru: Este de mare folos duhovnicesc ca în viaţă să vezi oameni făcând astfel de minuni şi să priveşti pe pământ Ierusalimul ceresc prin cetăţenii săi.
XXXVI. [1.] Grigorie: Socotesc că nu trebuie ţinută sub tăcere nici minunea aceasta pe care Atotputernicul Dumnezeu a binevoit să o arate peste robul Său, Maximianus80, acum episcopul Siracusei, dar, pe atunci, părinte al mănăstirii mele. Căci, în timp ce mă aflam, la porunca pontifului meu, în slujba unor sarcini bisericeşti în palatul cetăţii Constantinopol, Maximianus cel vrednic de cinste veni cu fraţii acolo, la mine, împins de iubire frăţească.
2. Iar acesta, pe când se întorcea la Roma, la mănăstirea mea, fiind prins de o furtună cumplită pe Marea Adriatică, a cunoscut şi mânia, şi harul Atotputernicului Dumnezeu faţă de dânsul şi faţă de toţi cei ce se aflau cu el prin dumnezeiască iconomie şi printr-o minune de negrăit. Căci, pe când talazurile înălţate de forţele nestăpânite ale vânturilor se porneau cu furie spre omorârea lor, desprinzându-se cuiele din corabie, fu smuls un catarg şi, pânzele fiind azvârlite în valuri, întreaga corabie se desfăcu din toate încheieturile, fiind scuturată de talazuri grozave.
80 Sfântul Maximian (t 594), episcopul Siracuzei, a fost un prieten apropiat al Sfântului papă Grigorie I. Originar din Sicilia, s-a călugărit la Roma şi a fost al doilea abate al Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei” de pe Colina Celiană. Prăznuirea sa se face în ziua de 9 iunie.
168
3. Şi astfel, crăpăturile fiind larg deschise, a intrat apa mării şi a umplut corabia până la scândurile de mai sus, aşa încât nu se mai vedea corabia între valuri, ci se vedeau deja valurile că sunt în corabie. Atunci, cei ce erau în corabie, tulburându-se nu de apropierea morţii, ci de însăşi prezenţa şi vederea ei, îşi dădură toţi sărutarea păcii şi primiră Trupul şi Sângele Răscumpărătorului, încredinţându-se fiecare în parte lui Dumnezeu ca să le ia cu bunăvoinţă sufletele, dacă le lăsase trupurile într-o moarte atât de înspăimântătoare.
4. Dar Atotputernicul Dumnezeu, Cel Ce a înfricoşat în chip minunat sufletele lor, le-a salvat viaţa şi mai minunat. Căci timp de opt zile, corabia plină de ape până la scândurile de mai sus, străbătându-şi drumul, a traversat marea plutind. Iar în a noua zi ajunse în portul cetăţii Cotronensis. Şi ieşiră nevătămaţi toţi care navigaseră cu vrednicul de cinste Maximianus, despre care am vorbit mai înainte.
5. După ce ieşi în urma lor şi Maximianus, corabia se scufundă îndată în adâncul portului, ca şi cum, pentru a-i uşura, i-ar fi lipsit de povară pe cei ce coborâră. Corabia plină de oameni purtase apele în largul mării şi plutise, dar, coborând Maximianus cu fraţii săi, nu mai putu să ducă în port apele fără oameni, pentru ca Atotputernicul Dumnezeu să arate din aceasta că El însuşi o ţinuse plină de oameni cu mâna Sa, dacă, goală fiind şi fără oameni, nu putu să rămână deasupra apelor81.
XXXVII. [1.] Cam acum patruzeci de zile l-ai văzut la mine pe cel despre care am pomenit mai înainte, preotul cu viaţă vrednică de cinste, pe nume Sanctulus, ce obişnuieşte să vină la mine din provincia Nursia în fiecare an. Dar acum trei zile veni din aceeaşi provincie un monah ce mă tulbură, mâhnindu-mă cu veşti rele, căci mă anunţă că Sanctulus82 murise. Prin urmare, deşi nu îmi aduc aminte fără suspine de bunătatea sa, totuşi îţi voi povesti fără frică minunile acestui bărbat, pe care le-am aflat de la preoţii din apropierea lui, ce sunt mai presus de alţii prin sinceritatea
81 Cf. Fapte 27, 24-44.
82 Vezi supra, p. 134.
169
nemaipomenită şi prin simplitatea lor. Şi aşa cum familiaritatea izvorâtă din iubire frăţească pricinuieşte o mare îndrăzneală între sufletele ce se iubesc, chiar el, fiind de cele mai multe ori silit de mine, de dragul prieteniei, îmi mărturisea unele din faptele de pe urmă săvârşite de dânsul.
2. Odată, longobarzii presau măslinele în teasc ca să se prefacă în ulei. Şi aşa cum era el plăcut şi la chip, şi la suflet, îşi aduse burduful gol la teasc, îi salută cu chipul vesel pe longobarzii care munceau, le întinse burduful şi, mai degrabă poruncind decât cerând, le spuse să i-l umple. Dar bărbaţii de neam străin, fiindcă munciseră deja toată ziua şi nu putură să scoată ulei din învârtirea măslinelor, primiră cu supărare vorbele sale şi îl copleşiră cu jigniri. Iar bărbatul lui Dumnezeu, cu chipul şi mai vesel, le răspunse, zicând: „Aşa să vă rugaţi pentru mine. Umpleţi-i lui Sanctulus burduful acesta şi aşa se va întoarce vouă!”. Şi pe când aceia luau seama că nu se scurge ulei din măsline şi vedeau că bărbatul lui Dumnezeu stăruie să-i fie umplut burduful, aprinzându-se grozav, începură să-l alunge cu vorbe de ocară şi mai grozave.
3. Dar bărbatul lui Dumnezeu, văzând că nu iese în niciun chip ulei din teasc, ceru să i se dea apă, pe care a binecuvântat-o în văzul tuturor şi a aruncat-o în teasc cu mâinile sale. Şi îndată izvorî din această binecuvântare atâta belşug de ulei83, încât longobarzii ce munciră înainte mult timp în zadar, nu numai că îşi umplură toate văsuleţele lor, ci chiar şi burduful pe care-l adusese bărbatul lui Dumnezeu, şi i-au adus mulţumiri, fiindcă cel ce venise să ceară ulei, binecuvântând, le-a dat el însuşi ceea ce le cerea stăruitor.
4. Altă dată, o foamete grozavă se abătu pretutindeni, iar biserica Fericitului Mucenic Laurentius fusese arsă de longobarzi. Bărbatul lui Dumnezeu, voind să o refacă, tocmi numeroşi meşteri şi mai mulţi lucrători care să fie în slujba lor. Şi era nevoie ca plata de zi cu zi să fie dată muncitorilor fără întârziere, dar, din pricina foametei, le lipsea până şi pâinea. Şi începură muncitorii
83 Cf. IV Rg. 4,1-7.
170
să ceară cu stăruinţă să-şi primească hrana, fiindcă, din pricina lipsei ei, nu aveau putere de muncă. Auzind aceasta, bărbatul lui Dumnezeu pe faţă îi mângâia cu vorbe, făgăduindu-le ce le lipsea, dar în sinea sa el însuşi se neliniştea grozav, nefiindu-i cu putinţă să procure mâncarea pe care o făgăduia.
5. Umblând neliniştit încoace şi încolo, ajunse la un cuptor în care femeile din apropiere copseseră pâine cu o zi înainte şi, aplecându-se, se uita dacă nu cumva ar fi rămas vreo pâine de la cele care au copt. Şi, dintr-odată, găsi o pâine de o mărime de mirare şi de o albeaţă nemaivăzută. O luă, dar nu voi s-o ducă meşterilor, ca nu cumva să fie a altcuiva şi să săvârşească vreun păcat, chiar de avea bună intenţie. Şi astfel, duse pâinea pe la toate femeile din apropiere şi le-o arătă tuturor, întrebând dacă nu i-a rămas această pâine în cuptor uneia dintre ele. Însă toate care copseseră pâine cu o zi înainte tăgăduiră că este a lor şi mărturisiră că şi-au adus înapoi de la cuptor toate pâinile.
6. Atunci, bărbatul Domnului porni vesel spre meşterii numeroşi cu o singură pâine, îi îndemnă să aducă mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu şi le dezvălui că le procurase porţia de pâine. Invitându-i la masă, le aşeză îndată dinainte pâinea găsită. Şi după ce s-au îndestulat, Sanctulus a adunat mai multe bucăţi decât avusese pâinea însăşi. Chiar şi a doua zi le-a adus bucăţile de pâine la masă, iar ce a rămas din ele întrecea chiar bucăţile ce le fuseseră aşezate cu o zi înainte84.
7. Şi aşa s-a făcut ca, timp de zece zile, toţi meşterii şi lucrătorii să se sature dintr-o singură pâine, să o mănânce în fiecare zi şi să rămână zi de zi din ea ceva ce ar fi putut mânca în ziua următoare, ca şi cum bucăţile din pâinea aceea creşteau prin mâncat şi gurile celor ce mâncau reînnoiau mâncarea.
8. Petru: Lucru minunat şi de negrăit, ca pildă a lucrării Domnului.
Grigorie: El însuşi, Petru, i-a hrănit pe cei mulţi dintr-o singură pâine prin slujitorul [Sanctulus], El Care a săturat cinci mii de oameni din cinci pâini; Care a înmulţit câteva boabe de seminţe
84 Cf. Mt. 14,14-22.
171
în grâul fără de număr al holdelor; Care a scos din pământ chiar şi seminţele şi, în acelaşi timp, le-a creat pe toate din nimic.
9. Dar ca să nu te mai miri de ce a făcut în afară, întru puterea Domnului, ascultă cum a fost lăuntric cinstitul bărbat Sanctulus, prin puterea Sa.
10. Într-o zi, un diacon, fiind prins de longobarzi, era ţinut legat şi cei ce îl ţineau se gândeau să-l ucidă. Şi amurgind, Sanctulus, bărbatul lui Dumnezeu, le ceru longobarzilor să fie eliberat diaconul şi să-i fie îngăduit să trăiască. Dar ei tăgăduiră cu totul că pot face aceasta. Şi pe când îi vedea că plănuiesc uciderea lui, le ceru ca diaconul să-i fie încredinţat ca să-l păzească. Iar longobarzii i-au răspuns îndată: „Desigur, ţi-l dăm să-l păzeşti, dar cu o condiţie: de ar fugi, să mori tu însuţi pentru el”. Bărbatul Domnului, primind învoiala cu bucurie, îl luă pe încrederea sa pe bărbatul despre care am vorbit mai înainte.
11. La miezul nopţii, văzând toţi longobarzii cufundaţi într-un somn greu, îl trezi pe diacon şi îi grăi: „Ridică-te şi fugi degrabă! Să te scape Atotputernicul Dumnezeu!”. Dar diaconul, neuitând de făgăduinţa lui, îi răspunse, zicând: „Nu pot, părinte, să fug, fiindcă dacă eu voi fugi, sigur tu însuţi vei muri pentru mine”, însă Sanctulus, bărbatul Domnului, îl sili să fugă, spunând: „Scoală-te şi du-te! Să te scape Atotputernicul Dumnezeu! Căci eu sunt în mâna Lui; şi atât pot ei să facă împotriva mea, cât le va îngădui El însuşi”. Şi astfel, diaconul fugi, iar el rămase în mijlocul lor, ca un chezaş înşelat.
12. Făcându-se dimineaţă, veniră longobarzii ce îi dădură diaconul să-l păzească şi i-l cerură pe cel pe care i-l dădură. Dar cinstitul preot le răspunse că fugise. Atunci aceia i-au zis: „Tu însuţi ştii mai bine ce am stabilit”. Iar slujitorul Domnului le grăi fără teamă: „Ştiu”. Şi ei i-au zis: „Eşti om bun. Nu vrem să mori schingiuit prin felurite chinuri. Alege-ţi ce moarte vrei”. Dar bărbatul Domnului le răspunse, grăind: „Sunt în mâna lui Dumnezeu. Ucideţi-mă cu moartea prin care El însuşi va fi îngăduit să fiu ucis”. Atunci toţi longobarzii ce erau acolo socotiră de cuviinţă că ar trebui să-i fie tăiat capul, ca să-i pună capăt vieţii printr-o moarte mai iute, fără chin greu.
172
13. Şi astfel, aflându-se că trebuia să fie ucis Sanctulus, ce era ţinut la mare cinste în rândul lor, respectându-l pentru sfinţenia sa, toţi longobarzii ce se aflau acolo se adunară bucuroşi la spectacolul morţii, precum sunt ei, de o cruzime cumplită. Şi au stat de jur împrejur oştirile longobarzilor. Iar bărbatul Domnului fu adus în mijloc şi, dintre toţi, fu ales unul foarte puternic, în privinţa căruia nu era nicio îndoială că i-ar fi tăiat capul dintr-o singură lovitură.
14. Aşadar, cinstitul bărbat, fiind adus între longobarzii înarmaţi, alergă îndată la armele sale. Căci le ceru să-i îngăduie să se roage puţin. Şi fiindu-i îngăduit, se plecă la pământ şi se rugă. Şi pe când se ruga puţin mai mult, ucigaşul ce fusese ales îl împinse cu călcâiul ca să se ridice, zicând: „Scoală-te, îngenunchează şi întinde-ţi grumazul!”. Bărbatul Domnului se ridică, îngenunche şi întinse grumazul. Şi se mărturiseşte că, întinzând gâtul şi uitându-se la spada scoasă împotriva sa, zise doar atât în faţa tuturor: „Sfinte Ioan, primeşte capul meu!”.
15. Atunci călăul ce fusese ales, ţinând sabia scoasă din teacă, printr-o sforţare grozavă îşi înălţă braţul întru înălţime ca să-l lovească, dar nu mai putu deloc să-l lase jos. Căci încremeni dintr-odată şi braţul îi rămase nemişcat cu sabia ridicată în văzduh. Atunci toată mulţimea longobarzilor ce era de faţă la acel spectacol al morţii începu să se mire, întorcându-se la aclamaţii de laudă şi cinstindu-l pe bărbatul lui Dumnezeu cu teamă, fiindcă se lămuriră de ce sfinţenie era Sanctulus, care legase în văzduh braţul călăului său.
16. Îi porunciră să se ridice şi se ridică; apoi îi cerură cu stăruinţă să tămăduiască braţul călăului său, dar Sanctulus tăgădui, zicând: „Eu nu mă voi ruga pentru el în niciun chip, ci numai de mi-ar jura înainte să nu mai ucidă cu mâna aceasta niciun om creştin”. Atunci, longobardul care, ca să zic aşa, întinzând braţul împotriva lui Dumnezeu, şi-l pierduse deoarece vina sa o ceru, fu silit să jure că nu va mai ucide niciodată un creştin. Atunci bărbatul Domnului îi porunci, zicând: „Lasă mâna jos!”. Şi el o lăsă imediat. Apoi adăugă îndată: „Pune la loc sabia în teacă!”. Şi o puse imediat la loc.
173
17. Aşadar, aflând toţi că este un om cu o putere atât de mare, voiau pe întrecute să-i ofere în dar boii şi animalele de povară pe care le luaseră ca pradă. Bărbatul Domnului se împotrivi să primească un astfel de dar, însă căută să dobândească darul plăţii celei bune, zicând: „De vreţi să îmi îngăduiţi ceva, daţi-mi toţi prizonierii pe care îi aveţi, ca să am pentru ce să mă rog pentru voi”. Aşa se făcu, iar toţi prizonierii fură lăsaţi să plece cu dânsul; şi rânduind harul de sus, când el se dădu morţii de bună voie pentru un singur om, îi scăpă pe mulţi de la moarte.
18. Petru: Ce lucru minunat! Deşi îl ştiam şi eu de la alţii, îţi mărturisesc cu adevărat că, ori de câte ori mi se povesteşte, descopăr ceva nou în el.
Grigorie: Să nu te mire nimic în ceea ce-l priveşte pe Sanctulus, ci cugetă, dacă poţi, ce duh a fost acela ce şi-a păstrat mintea atât de simplă şi s-a ridicat pe o culme atât de mare a puterii! Unde a fost sufletul său când hotărî cu atâta statornicie să moară pentru aproapele? Iar pentru viaţa vremelnică a unui singur frate, îşi dispreţui propria viaţă, întinzându-şi grumazul sub sabie! Aşadar, ce forţă a iubirii cuprinse inima lui, care nu se înspăimântă de moartea sa spre izbăvirea unui singur om?
19. Apoi, ştim sigur că bărbatul vrednic de cinste Sanctulus nu ştia bine nici literele. Nu ştia poruncile legii, dar fiindcă „împlinirea legii este iubirea”85, ţinu toată legea în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, şi tot ce nu cunoştea în afară, trăia înlăuntru în iubire. Şi el, care poate că nu citise niciodată ce a spus Apostolul Ioan despre Răscumpărătorul nostru: „Fiindcă Acela Şi-a pus sufletul Său pentru noi, aşa şi noi trebuie să ne punem sufletul pentru fraţi”86, cunoscuse această poruncă apostolică atât de înaltă mai mult împlinind-o decât ştiind-o.
20. Să comparăm, dacă vrei, neştiinţa lui plină de învăţătură cu ştiinţa noastră fără de învăţătură; unde zace această învăţătură a noastră şi unde se înalţă învăţătura lui? Noi, goi fiind, vorbim despre virtuţi şi, ca şi cum ne-am afla între pomi roditori, mirosim fructele şi nu le mâncăm. Dar el aflase cum să mănânce roadele virtuţilor, deşi nu ştia să le miroasă în cuvinte.
85 Rom. 13,10.
86 1 In 3,16.
174
21. Petru: Spune-mi, te rog, oare de ce oamenii buni sunt luaţi din lumea aceasta, iar cei ce ar fi putut să trăiască spre zidirea multora fie nu se mai găsesc deloc, fie se răresc de tot?
Grigorie: Răutatea celor ce au rămas în lume merită ca aceştia ce puteau să le fie de folos să fie luaţi în grabă şi, de vreme ce se apropie sfârşitul lumii, cei aleşi sunt luaţi ca să nu vadă unele şi mai rele. Căci de aceea grăieşte prorocul: „Dreptul piere şi nu este nimeni care să cugete în inima sa; şi bărbaţii milei sunt adunaţi, fiindcă nu este cine să înţeleagă”87.
22. De aceea iarăşi s-a scris: „Deschideţi, ca să iasă cei ce o calcă în picioare; luaţi pietrele de pe cale”88. De aceea Solomon grăieşte: „[Este] vreme de a arunca pietrele şi vreme de a le aduna”89. Aşadar, de aceea este aproape sfârşitul lumii şi din această pricină este nevoie ca pietrele vii să fie adunate la clădirea cerească, pentru ca Ierusalimul nostru să crească la măsura zidirii sale. Totuşi, nici nu credem că toţi cei aleşi sunt luaţi din lume, încât să rămână numai cei păcătoşi, deoarece ei nu s-ar întoarce niciodată la plânsul pocăinţei, de n-ar fi pildele celor buni, care să le atragă sufletul spre pocăinţă.
23. Petru: în zadar mă plâng că cei buni sunt luaţi din lume, de vreme ce văd că şi cei răi pier cu grămada.
XXXVIII. [1.] Grigorie: Petru, să nu te miri deloc de lucrul acesta. Iubirea ta frăţească l-a cunoscut pe Redemptus90, episcopul de Ferentium91, bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, care s-a mutat din lumea aceasta cam acum şapte ani. Fiind foarte strâns legat de mine în legăturile de prietenie, pe când mă aflam încă în mănăstire, îl întrebam şi chiar el îmi povestea următorul lucru despre sfârşitul lumii, pe care îl aflase în vremea predecesorului meu, Ioan cel Tânăr92, aşa cum fusese cunoscut în lung şi în lat.
87 Is. 57,1.
88 Ier. 50, 26.
89 Eccl. 3, 5.
90 Despre acest episcop se ştie că a murit în 586-587. Biserica Romană îl sărbătoreşte pe 8 aprilie.
91 Cetate în Latium.
92 Papa Ioan al III-lea Catelinus, care a păstorit între 17 iulie 561 şi 13 iulie 574.
175
2. Redemptus zicea că, într-o zi, pe când făcea, ca de obicei, înconjurul parohiilor sale, a ajuns la biserica Fericitului Mucenic luticus93. Şi amurgind, voi să i se pregătească aşternutul lângă mormântul mucenicului şi se odihni acolo după osteneală. Dar la miezul nopţii, după cum spunea el, când nici nu dormea, nici nu putea să fie cu totul treaz, ci, aşa cum se întâmplă de obicei când te afunzi în somn, dar sufletul rămâne treaz, Redemptus era îngreunat de o oarecare povară, iar înaintea lui stătu Fericitul Mucenic luticus, zicând: „Redemptus, eşti treaz?”. Atunci el îi răspunse: „Sunt treaz”. Şi Fericitul Mucenic luticus îi grăi: „Vine sfârşitul pentru tot trupul!94 Vine sfârşitul pentru tot trupul! Vine sfârşitul pentru tot trupul!”. Iar după cel de-al treilea glas, vedenia mucenicului ce se arătase ochilor sufletului său dispăru. Atunci bărbatul Domnului se sculă şi cu tânguire se dărui rugăciunii.
3. Şi în curând urmară acele semne îngrozitoare pe cer, încât se văzură suliţe şi oştiri de foc de la miazănoapte. Şi în curând tot neamul cel sălbatic al longobarzilor, fiind scos din teaca locaşului său, s-a năpustit asupra grumazului nostru, iar neamul celor ce se ridicaseră în acest pământ ca o holdă mănoasă datorită mulţimii sale, fiind secerat, se uscă. Fiindcă oraşele fură pustiite, cetăţile nimicite, bisericile arse din temelie, iar mănăstirile monahilor şi monahiilor fură distruse. Moşiile au fost părăsite de oameni şi pământul a rămas pustiu, în paragină, lipsit de orice lucrător. Fiarele au pus stăpânire pe locurile pe care mai înainte le stăpânea mulţimea de oameni. Şi nu ştiu ce se petrece în alte părţi ale lumii, însă, în acest pământ în care trăim, deja lumea nu-şi mai vesteşte sfârşitul, ci şi-l arată.
4. Aşadar, cu atât mai mult trebuie să căutăm cu sârguinţă să le dobândim pe cele veşnice, cu cât vedem că cele vremelnice au fugit grabnic de la noi. În vremurile înfloritoare, lumea aceasta trebuia dispreţuită de noi chiar de ne-ar fi ispitit, chiar de ne-ar fi dezmierdat sufletul. Şi după ce este apăsată de atâtea chinuri şi istovită de o aşa vitregie şi sporeşte asupra noastră atâtea dureri zi de zi, ce altceva ne strigă decât să nu o iubim?
93 Cunoscut şi ca Sfântul EutihieEuticus, martirizat la Ferentis de romani, în timpul lui Claudius (41-54).
94 Cf. Fc. 6,13; adică pentru fiecare om.
176
5. Mai erau multe de povestit despre faptele celor aleşi. Dar le stăvilesc prin tăcere, fiindcă mă grăbesc spre altele.
Petru: Ce mulţi, cred eu, sunt cei care, deşi sunt în sânul Sfintei Biserici, se îndoiesc de viaţa sufletului după moartea trupului! Te rog să spui, spre zidirea multora, fie cele ce îţi sunt la îndemână din raţiune, fie de îţi vin cumva în minte pildele unor suflete, pentru ca cei ce au bănuieli să afle că sufletul nu se sfârşeşte odată cu trupul.
Grigorie: Foarte istovitoare este o asemenea lucrare, mai ales pentru sufletul meu ocupat şi care se îndreaptă spre altele. Dar de sunt unii cărora le-ar putea fi de folos, sigur că las la o parte voia mea spre folosul aproapelui şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi demonstra, pe cât îmi va fi cu putinţă în acest al patrulea volum care urmează, că sufletul trăieşte după moartea trupului.
Sfârşitul Cărţii a treia
Începe Cartea a IV-a
I. [1.] Grigorie: După ce primul părinte al neamului omenesc a fost alungat din bucuriile raiului, fiindcă vina sa o ceru, veni în suferinţa acestui exil şi a orbirii pe care o îndurăm, deoarece, împrăştiindu-se prin păcătuire în afara lui însuşi, nu mai putu să vadă acele bucurii ale patriei cereşti pe care înainte le contempla. Fireşte, în rai, omul se deprinsese să se bucure de-a pururi de cuvintele lui Dumnezeu şi să fie între duhurile fericiţilor îngeri prin curăţia inimii1 şi prin înălţimea vederii. Dar după ce căzu aici, se depărtă de acea lumină a minţii de care era umplut2.
2. De bună seamă, din carnea lui ne-am născut în orbirea acestui exil şi, desigur, auzim că există o patrie cerească, auzim că îngerii lui Dumnezeu sunt cetăţenii ei şi auzim că duhurile drepţilor desăvârşiţi sunt însoţitorii aceloraşi îngeri. Dar cei trupeşti, deoarece nu pot pricepe că acelea nu se pot vedea prin experienţă, au îndoieli dacă există ceea ce nu văd cu ochii trupeşti. Bineînţeles, această îndoială nu putu să existe la primul nostru părinte, fiindcă, şi izgonit din bucuriile raiului, îşi aducea aminte de acesta pe care îl pierduse, pentru că îl văzuse. Însă ei nu pot să simtă sau să-şi aducă aminte cele auzite, deoarece nu au, precum acela, nici măcar o experienţă a celor din trecut.
3. Căci şi o femeie însărcinată, de ar fi trimisă într-o temniţă3, iar acolo şi-ar naşte copilul, acesta, după ce s-a născut, ar fi hrănit şi ar creşte în temniţă; iar dacă mama ce i-a dat naştere poate i-ar numi soarele, luna, stelele, munţii şi câmpurile, păsările ce zboară şi caii ce aleargă, iar copilul ce a fost născut şi hrănit în temniţă
1 Cf. Mt. 5, 8.
2 Cf. Fc. 3,17-24.
3 Urmează o analogie evidentă cu mitul peşterii din Platon, Republica VII
178
nu ar şti nimic altceva decât întunericul temniţei, dar, desigur, ar auzi că ele există, însă, deoarece nu le-a cunoscut prin experienţă, într-adevăr, ar fi neîncrezător că există. Tot aşa oamenii, născuţi în această orbire a exilului lor, când aud că există cele preaînalte şi nevăzute, au îndoieli dacă sunt adevărate, fiindcă le-au cunoscut doar pe acestea, pe cele mai de jos, văzute, în care s-au născut.
4. Din această pricină s-a făcut ca însuşi Ziditorul celor nevăzute şi celor văzute, Unul-Născut al Tatălui, să vină spre răscumpărarea neamului omenesc4 şi să trimită Sfântul Duh în inimile noastre5 pentru ca, însufleţiţi fiind prin Acesta, să credem cele pe care nu le putem cunoaşte încă prin experienţă. Aşadar, oricâţi am primit acest Duh6, chezaş al moştenirii noastre, nu ne îndoim de viaţa celor nevăzute.
5. Însă oricine nu este tare în această credinţă, trebuie să dea crezare, fără nicio îndoială, spuselor strămoşilor şi să creadă în aceştia ce au deja, prin Duhul Sfânt, experienţa celor nevăzute. Căci este prost copilul dacă socoteşte că mama îl minte în privinţa luminii, fiindcă el însuşi nu a cunoscut nimic altceva decât întunericul din temniţă.
6. Petru: îmi place foarte mult ce spui. Dar cel care nu crede că există cele nevăzute, cu siguranţă este necredincios. Iar cel ce este necredincios, nu credinţă caută în aceasta de care se îndoieşte, ci raţiune.
II [1.] Grigorie: Spun cu îndrăzneală că nici necredinciosul nu trăieşte fără credinţă. Căci, de aş voi să iscodesc un necredincios ce tată sau ce mamă va fi avut, mi-ar răspunde îndată: „Pe acela şi aceea”. Iar de l-aş întreba imediat dacă ar şti, oare, când a fost zămislit sau de va fi văzut când s-a născut, va mărturisi fie că nu a cunoscut, fie că nu a văzut nimic din acestea şi totuşi crede ce nu a văzut.
2. Petru: Mărturisesc că nu am ştiut până acum că şi necredinciosul ar avea credinţă.
4 Cf. In 1,14.
5 Cf. Gal. 4, 6; In 16, 7.
6 Cf. Rom. 8,15; I Cor. 2,12.
179
Grigorie: Chiar şi necredincioşii au credinţă, dar, o, de ar fi în Dumnezeu! Oricum, dacă ar fi avut-o, nu ar mai fi fost necredincioşi. Dar de aici trebuie combătuţi în necredinţa lor, de aici trebuie chemaţi la harul credinţei, fiindcă, dacă despre însuşi trupul lor văzut cred ce nu au văzut deloc, de ce nu cred în cele nevăzute, ce nu pot fi văzute fizic?
3. Iar că sufletul trăieşte după moartea trupului, o arată limpede raţiunea, dar îmbinată cu credinţa.
III. [1.] Fireşte că Atotputernicul Dumnezeu a creat trei duhuri de viaţă: unul ce nu este acoperit de carne; altul care este acoperit de carne, dar nu moare odată cu carnea; şi al treilea ce este acoperit de carne şi moare odată cu carnea. Aşadar, există un duh ce nu este acoperit de carne, al îngerilor; un duh ce este acoperit de carne, dar nu moare odată cu carnea, al oamenilor; şi un duh ce este acoperit de carne şi moare odată cu carnea, al tuturor dobitoacelor şi al animalelor sălbatice.
2. Şi astfel, omul, aşa cum a fost creat la mijloc, de vreme ce este inferior îngerului şi superior animalului, are ceva comun cu cel mai presus de sine şi ceva comun cu cel mai prejos de sine. Bineînţeles, [are în comun] cu îngerul nemurirea duhului, iar [în comun] cu animalul mortalitatea trupului până ce slava învierii va absorbi însăşi mortalitatea trupului, iar trupul, fiind strâns legat de duh, va fi păstrat în veşnicie, ca şi însuşi duhul, fiind strâns legat [de Dumnezeu], să fie păstrat în Dumnezeu. Totuşi, nici în privinţa celor osândiţi, trupul acesta nu piere desăvârşit în chinuri, fiindcă, deşi piere, subzistă totdeauna, aşa încât cei care au păcătuit cu duhul şi cu trupul, deşi, prin faptul că subzistă, trăiesc totdeauna, mor fără de sfârşit şi cu trupul, şi cu duhul.
3. Petru: Toate pe care le spui plac raţiunii celor credincioşi. Dar, te rog, de vreme ce deosebeşti printr-o distincţie atât de fină duhul oamenilor de cel al dobitoacelor, ce înseamnă ce grăieşte Solomon: „Am spus în inima mea despre fiii oamenilor ca Dumnezeu să-i încerce şi să arate că sunt asemenea fiarelor, deoarece aceeaşi este pierirea omului şi a dobitoacelor şi egală [este] condiţia şi a unuia şi a celuilalt”7? Acesta, urmând încă subtil aceeaşi părere
7 Eccl. 3,18-19.
180
a sa, adaugă: „Precum moare omul, aşa mor şi acelea. La fel respiră toate şi nimic nu are omul mai mult decât dobitoacele”8. La aceste cuvinte, adaugă şi o observaţie generală, grăind: „Toate sunt supuse deşertăciunii şi toate se îndreaptă spre acelaşi loc. Din pământ au fost făcute şi în pământ se întorc deopotrivă”9.
IV. [1.] Grigorie: Cartea lui Solomon în care s-au scris acestea a fost numită Ecclesiastul, însă Ecclesiastul înseamnă, la propriu, orator. Iar oratorul îşi rosteşte părerea în adunarea poporului, prin care să oprească revolta zgomotoasă a mulţimii, iar când cei mulţi au păreri diferite, oratorul îi aduce la o singură părere prin argumentarea sa. Aşadar, de aceea i se spune acestei cărţi Oratorul, fiindcă Solomon a folosit în ea un fel de a gândi precum al unei mulţimi agitate, aşa încât prin întrebare să spună cele pe care poate le-ar gândi prin ispitire o minte nepricepută. Şi câte păreri a stârnit prin întrebare, cam tot atâtea personaje10 diferite îşi asumă.
2. Dar oratorul grăitor de adevăr, ca şi cum şi-ar întinde mâna, potoleşte tulburarea tuturor şi îi readuce la o singură părere, când grăieşte în finalul aceleiaşi cărţi: „Să ascultăm cu toţii laolaltă sfârşitul cuvântării: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, căci pentru aceasta este tot omul”11. Iar dacă în aceeaşi carte nu şi-ar fi însuşit mai multe personaje prin felul de a vorbi, de ce la sfârşitul cuvântării îi îndeamnă pe toţi să asculte împreună cu el? Aşadar, [când] acesta spune la sfârşitul cărţii: „Să ascultăm cu toţii laolaltă”, el însuşi îşi este martor, fiindcă, asumându-şi multe personaje, [este] ca şi cum nu a vorbit singur.
3. De aceea, în aceeaşi carte, sunt şi unele lucruri ce sunt iscate prin întrebare şi altele ce sunt discutate pe larg, prin argumentare; unele pe care le aduce din sufletul celui ispitit şi încă dedat desfătărilor acestei lumi, iar altele în care le înfăţişează pe cele ce sunt ale raţiunii, oprind sufletul de la desfătare. Căci grăieşte acolo: „Şi astfel mi s-a părut bun acest lucru, ca cineva să mănânce şi să
8 Eccl. 3,19.
9 Eccl. 3,19-20.
10 Roluri.
11 Eccl. 12,13.
181
bea şi să se bucure cu veselie din osteneala sa”12. Şi mult mai jos adaugă: „Mai bine este a merge în casa plângerii decât în casa ospăţului”13.
4. Căci, dacă este bine să mănânci şi să bei, se pare că ar fi fost mai bine să te îndrepţi spre casa ospăţului decât spre casa plângerii. De aici ni se arată că primul lucru a fost adus în [discuţie] din perspectiva persoanei celor slabi, iar pe al doilea l-a adăugat dintr-o judecată a raţiunii. Şi dă la iveală îndată înseşi motivele raţiunii şi ne arată care este folosul din casa plângerii, zicând: „Căci în aceea se avertizează sfârşitul tuturor oamenilor şi cel viu cugetă ce va fi”14.
5. Şi iarăşi s-a scris acolo: „Veseleşte-te, tinere, în tinereţea ta”15. Şi puţin după, se adaugă: „Căci tinereţea şi plăcerile sunt deşarte”16. Acesta, de vreme ce acuză după aceea că este deşertăciune lucrul pe care părea că mai înainte îl dădea drept îndemn, arată clar că aduse [în discuţie] acele cuvinte ca dintr-o poftă trupească, iar pe celelalte le adăugă din adevărul judecăţii.
6. Prin urmare, aşa cum mai înainte, exprimând desfătarea celor trupeşti, declară că, lăsând la o parte grijile, este bine să mănânci şi să bei, [lucru] pe care îl dezaprobă totuşi după aceea dintr-o judecată raţională, când spune că este mai bine să mergi în casa plângerii decât în casa ospăţului; şi aşa cum propune, ca dintr-o chibzuire a celor trupeşti, că tânărul trebuie să se veselească în tinereţea sa, dar a combătut totuşi apoi [această idee] prin exprimarea părerii că tinereţea şi plăcerea sunt deşarte, chiar oratorul nostru înfăţişează opinia bazată pe o presupunere omenească, precum din mintea celor slabi, când spune: „Una este pierirea omului şi a dobitoacelor şi aceeaşi este condiţia şi a unuia şi a celuilalt. Precum moare omul, aşa mor şi acelea. La fel respiră toate şi nimic nu are omul mai mult decât dobitoacele”17.
12 Eccl. 5,17.
13 Eccl. 7, 3.
14 Eccl. 7, 3.
15 Eccl. 11, 9.
16 Eccl. 11,9.
17 Eccl. 3,19.
182
7. Totuşi, oratorul îşi înfăţişează după aceea părerea pe care i-o indică raţiunea, zicând: „Ce are înţeleptul mai mult decât prostul şi ce [are] săracul decât să pornească acolo, unde este viaţă”18? Aşadar, cel ce a spus: „Nimic nu are omul mai mult decât dobitoacele”19, chiar el preciză iarăşi că înţeleptul nu numai că are ceva mai mult decât dobitoacele, ba chiar şi decât omul prost, adică faptul că „porneşte acolo unde este viaţa”20. Prin aceste cuvinte arată, în primul rând, că viaţa oamenilor nu este aici, ci mărturiseşte că este altundeva. Prin urmare, omul are mai presus de dobitoace tocmai acest lucru, că acelea nu trăiesc după moarte, iar el începe să trăiască chiar atunci când îşi sfârşeşte viaţa aceasta văzută prin moartea trupului.
8. Acesta spune şi mult mai jos: „Orice poate să facă mâna ta, să lucreze cu hotărâre, fiindcă nici lucrare, nici raţiune, nici ştiinţă, nici înţelepciune nu va fi în cele de jos, spre care tu te grăbeşti”21. Prin urmare, cum de este una pieirea omului şi a dobitocului, şi egală este condiţia şi a unuia, şi a celuilalt, sau cum de omul nu are nimic mai mult decât dobitoacele, de vreme ce dobitoacele nu trăiesc după moartea cărnii, iar duhurile oamenilor care, după moartea cărnii, sunt duse în infern pentru faptele lor rele, nici prin moarte nu mor? Totuşi, prin ambele opinii, atât de diferite, se demonstrează că oratorul grăitor de adevăr a şi desluşit-o pe cea dintâi din ispitirea cărnii, dar a şi definit apoi pe cealaltă din adevărul duhovnicesc.
9. Petru: Mă bucur că nu ştiam ce căutam iniţial, deoarece s-a întâmplat să învăţ printr-o fineţe atât de mare ce nu ştiam. Dar, te rog, să mă suporţi cu răbdare dacă, în faţa ta, chiar şi eu însumi voi interpreta rolul celor slabi, după obiceiul Ecclesiastului nostru, ca să pot să le fiu de folos mai îndeaproape celor slabi, [încât să fie] ca şi cum te-ar întreba ei înşişi.
10. Grigorie: De ce să nu te suport cu răbdare dacă te cobori la slăbiciunea aproapelui, de vreme ce Pavel spune: „M-am făcut
18 Eccl. 6, 8.
19 Eccl. 3,19.
20 Eccl. 6, 8.
21 Eccl. 9,10.
183
toate pentru toţi, ca să-i mântuiesc pe unii”22? Chiar şi tu însuţi, de vreme ce vei face aceasta, coborându-te din dragoste faţă de aproapele, cu atât trebuie să fii şi mai mult preţuit, cu cât imiţi obiceiul propovăduitorului fără de seamăn.
V. [1.] Petru: S-a întâmplat să fiu de faţă când muri un frate. Şi astfel, pe când vorbea, îşi dădu dintr-odată suflarea de viaţă. Şi pe cel pe care îl vedeam mai înainte vorbind cu mine, îl văzui că s-a stins deodată. Dar nu am văzut dacă sufletul acestuia a ieşit sau nu a ieşit şi pare foarte greu de crezut că există un lucru pe care nu poate nimeni să-l vadă.
2. Grigorie: Ce-i de mirare, Petru, dacă nu ai văzut sufletul ieşind, pe care nu-l vezi nici dacă rămâne în trup? Oare acum, când vorbeşti cu mine, fiindcă nu poţi să-mi vezi sufletul în mine, de aceea crezi că sunt lipsit de suflet? Fireşte că firea sufletului este nevăzută şi aşa iese din trup, în chip nevăzut, după cum rămâne în trup în chip nevăzut.
3. Petru: Dar pot să recunosc viaţa sufletului ce rămâne în trup din înseşi mişcările trupului, deoarece, dacă sufletul nu ar fi fost prezent în trup, membrele aceluiaşi trup nu ar fi putut să se mişte; iar după moartea trupului, cum văd viaţa sufletului în unele mişcări şi în unele lucrări, aşa încât să deduc din lucrurile văzute că există ceea ce nu pot vedea?
4. Grigorie: De fapt, eu nu spun la fel, ci altfel: aşa cum puterea sufletului dă viaţă şi pune trupul în mişcare, tot aşa puterea dumnezeiască umple toate pe care le-a creat; şi pe unele, insuflându-le, le dă viaţă, altora le dă să trăiască, iar altora doar le dă să fie. Şi fiindcă nu te îndoieşti că este un Dumnezeu, Care creează şi conduce, umple şi înconjoară, transcende şi susţine, nemărginit şi nevăzut, tot aşa nu trebuie să te îndoieşti că-Şi are alaiurile nevăzute [de slujitori]. Fireşte, trebuie ca acestea care îi slujesc să tindă spre asemănarea cu El, Căruia îi slujesc, aşa încât nu este nicio îndoială că [acestea] care se află în slujba Celui nevăzut sunt nevăzute. Şi ce credem însă că sunt acestea, dacă nu sfinţii îngeri şi duhurile drepţilor? Prin urmare, aşa cum, cercetând mişcarea trupului,
22 1 Cor. 9, 22.
184
deduci din ceva foarte mic viaţa sufletului ce rămâne în trup, tot aşa trebuie să deduci din ceva foarte înalt viaţa sufletului ieşind din trup, fiindcă [sufletul] ce trebuie să rămână în alaiul Ziditorului nevăzut poate să trăiască în chip nevăzut.
5. Petru: Drept este tot ce spui. Dar mintea refuză să creadă ceea ce nu poate să vadă cu ochii trupeşti.
Grigorie: Când Pavel spune: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”23, într-adevăr tâlcuieşte că sunt de crezut cele ce nu se pot vedea. Căci nu se mai pune deja problema să fi crezut ceea ce poate fi văzut.
6. Totuşi, ca să te fac să îţi îndrepţi atenţia asupra ta, [îţi spun că] niciunele văzute nu sunt văzute decât prin cele nevăzute. Căci, iată, ochiul trupului tău le priveşte pe toate cele trupeşti şi totuşi nici însuşi ochiul trupesc nu ar vedea ceva trupesc, dacă un lucru netrupesc nu i-ar da agerime să vadă. Căci ia mintea ce nu se vede şi în zadar este deschis ochiul care vedea [înainte]. Ia sufletul din trup: fără îndoială, ochii rămân deschişi în trup; aşadar, dacă vedeau prin ei înşişi, de ce, ieşind sufletul, nu mai văd nimic? Prin urmare, dă-ţi seama de aici că şi înseşi cele văzute sunt văzute numai prin cele nevăzute.
7. Să ne închipuim că se zideşte o casă, că sunt ridicate greutăţi imense şi că mari coloane atârnă în scripeţi. Cine, te rog, înfăptueşte lucrarea aceasta: trupul văzut, ce trage greutăţile acelea cu mâinile, sau sufletul nevăzut ce dă viaţă trupului? Căci, ia ce nu se vede în trup şi în curând rămân nemişcate toate corpurile de piatră văzute, care înainte se vedeau că se mişcă.
8. Din acest lucru trebuie să ne dăm seama că şi în lumea aceasta văzută nimic nu poate fi orânduit decât prin creaţia nevăzută. Căci, aşa cum Atotputernicul Dumnezeu, însufleţindu-le24 sau umplându-le, le dă viaţă şi le pune în mişcare pe acestea nevăzute, care sunt cu raţiune, tot aşa şi înseşi cele nevăzute, umplându-le [pe cele văzute], le pune în mişcare şi le dă simţire trupurilor din carne, ce sunt văzute.
23 Evr. 11,1.
24 Cf. Fc. 2, 7.
185
9. Petru: Mărturisesc că, bucuros fiind învins de aceste argumente, sunt silit să socotesc că acestea văzute sunt aproape nesemnificative, deşi mai înainte, însuşindu-mi rolul celor slabi, mă îndoiam de cele nevăzute. Şi astfel, îmi plac toate cele pe care le spui. Dar totuşi, aşa cum eu cunosc viaţa sufletului cât timp rămâne în trup din mişcarea trupului, tot aşa doresc să cunosc viaţa sufletului după ce iese din trup, prin unele lucruri clare ce pot fi dovedite.
VI. [1.] Grigorie: în ce priveşte lucru acesta, de-ţi găsesc inima pregătită şi binevoitoare, nu mă voi osteni deloc în privinţa argumentului. Oare Sfinţii Apostoli şi Mucenici ai lui Hristos, dispreţuind viaţa de faţă, şi-ar fi supus sufletele la moartea trupului, de nu ar fi ştiut că urmează o viaţă mai sigură a sufletelor? Iar tu însuţi vei zice că afli viaţa sufletului, cât rămâne în trup, din mişcările trupului. Şi, iată, aceştia care şi-au supus sufletele la moarte şi au crezut că există viaţa sufletelor după moartea cărnii, strălucesc în fiecare zi prin minuni. Căci şi bolnavii ce se află în viaţă vin la trupurile moarte ale acestora şi se însănătoşesc, vin sperjurii şi sunt scuturaţi de diavol, vin demonizaţii şi sunt eliberaţi, vin leproşii şi se curăţă, se aduc morţii şi sunt înviaţi.
2. Aşadar, judecă şi tu cum trăiesc sufletele acestora acolo unde trăiesc, dacă trupurile lor, chiar şi moarte, trăiesc aici prin atâtea minuni. Prin urmare, dacă tu cunoşti viaţa sufletului cât rămâne în trup din mişcările membrelor, de ce nu recunoşti viaţa sufletului şi dincolo de trup, [ce se arată] chiar prin oasele moarte în puterea de a săvârşi minuni?
3. Petru: După cum socotesc eu, nicio raţiune nu se poate opune acestui argument, în care şi din lucrurile văzute suntem siliţi să credem ce nu vedem.
VII. Grigorie: Puţin mai sus, te-ai plâns că nu ai văzut ieşind sufletul unuia ce murise. Dar chiar aici ai fost de vină, că ai căutat să vezi cu ochi trupeşti un lucru nevăzut. Căci mulţi dintre ai noştri, curăţindu-şi ochiul minţii prin credinţă curată şi rugăciune bogată, au văzut adesea suflete ieşind din trup. De aceea, trebuie să-ţi povestesc acum cu de-amănuntul fie în ce chip au fost văzute sufletele ieşind, fie câte au văzut ele însele pe când ieşeau,
186
pentru ca pildele să sfătuiască sufletul celui şovăielnic, lucru ce raţiunii nu îi este cu putinţă pe deplin.
VIII. În Cartea a doua a acestei lucrări am mărturisit deja, după cum aflasem de la credincioşii săi ucenici, că bărbatul vrednic de cinste Benedict, aflându-se departe de cetatea Capua, a zărit în miez de noapte sufletul episcopului aceleiaşi cetăţi, Germanus, purtat de îngeri la cer într-un glob de foc. Acesta, privind sufletul strălucitor urcând [la cer] şi lărgindu-i-se sânul minţii, a văzut toată lumea adunată în ochii săi ca sub o singură rază de soare25.
IX. Povestindu-mi chiar ucenicii lui, am aflat că doi bărbaţi de neam nobil şi erudiţi în studiile laice, fraţi buni, dintre care unul se numea Speciosus, iar celălalt Grigorie, se încredinţaseră rânduielii lui în sfânta vieţuire monahală. Şi părintele vrednic de cinste Benedict rândui ca ei să locuiască în mănăstirea pe care o construise în apropierea cetăţii Terracina26.
2. Unul dintre ei, adică Speciosus, fusese trimis pentru folosul mănăstirii în apropiere de cetatea Capua. Şi într-o zi, fratele său Grigorie, stând cu fraţii la masă şi mâncând împreună, fiind înălţat cu duhul, privi şi văzu că sufletul fratelui său bun Speciosus, ce se afla atât de departe de el, iese din trup. Le dezvălui îndată fraţilor aceasta, alergă şi îl găsi deja îngropat pe fratele său, despre care află totuşi că ieşise din trup chiar în ceasul acela, în care îl văzuse.
X. Iar un bărbat evlavios şi foarte credincios, aflându-se încă în mănăstire, îmi povesti că nişte oameni din părţile Siciliei, îndreptându-se spre Roma, călătorind cu o corabie şi aflându-se în mijlocul mării, văzură că este purtat la cer sufletul unui slujitor al lui Dumnezeu, ce fusese pustnic în Samnium. Aceştia, coborând pe uscat şi cercetând lucrurile dacă aşa s-a întâmplat, aflară că robul lui Dumnezeu murise în ziua aceea în care ei cunoscuseră că urcase spre împărăţia cerească.
XI. [1.] Fiind încă în mănăstirea mea, aflai din istorisirea unui preacinstit bărbat lucrul pe care îl voi spune acum. Zicea că un cinstit părinte, pe nume Spes, a ridicat mănăstiri într-un loc ce
25 Cf. Dialoguri II, 35,2-3.
26 Oraş în Latium.
187
se numeşte Cample şi care se află cam la şase mile depărtare de vechea cetate Nursia. Atotputernicul şi Milostivul Dumnezeu îl ocroti de osânda cea veşnică chinuindu-l, şi păstră pentru el şi cea mai mare asprime, şi [cel mai mare] har al iconomiei Sale. Şi cât de mult îl iubea, mai întâi chinuindu-l, îi arătă, după aceea, tămăduindu-l desăvârşit. Căci timp de patruzeci de ani îi apăsă ochii prin întunericul unei orbiri neîncetate, neputând zări nicio lumină sau vreun lucru oricât de mic.
2. Dar fiindcă nimeni nu poate îndura loviturile Aceluia dacă îl părăseşte harul şi dacă Acelaşi Părinte Milostiv, Ce impune pedeapsa, nu ne-ar da răbdare, pedepsirea păcatelor ne-ar spori îndată păcatul din pricina nerăbdării şi s-ar face în chip jalnic ca vina noastră, de unde ar fi trebuit să-şi afle sfârşitul, de acolo să sporească. Şi de aceea Dumnezeu, văzând slăbiciunile noastre, îmbină paza cu pedepsele Sale şi El drept este acum, dar cu milă, în pedepsirea fiilor aleşi, pentru ca după aceea să fie cei de care trebuie să aibă milă pe drept. De aceea, pe când îl apăsa pe cinstitul bătrân cu întunericul din afară, nu îl lipsi niciodată de lumina lăuntrică. Şi pe când era istovit prin chinul trupului, avea mângâierea inimii prin paza Duhului Sfânt.
3. Iar după ce se sfârşi vremea celui de-al patruzecelea an de orbire, Domnul îi înapoie lumina ochilor, îi vesti sfârşitul apropiat şi îl îndemnă să propovăduiască cuvântul vieţii în mănăstirile construite în împrejurimi, pentru ca, recăpătându-şi lumina trupului, să deschidă lumina inimii în fraţii pe care avea să-i viziteze în împrejurimi. Şi dând ascultare îndată celor poruncite, străbătu de jur-împrejur mănăstirile de obşte ale fraţilor şi le propovădui poruncile vieţii pe care el le învăţase săvârşindu-le.
4. Aşadar, sfârşindu-şi propovăduirea, se înapoie la mănăstirea sa în a cinsprezecea zi şi acolo, stând în mijlocul fraţilor chemaţi, se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului şi începu îndată împreună cu ei cântecele tainice ale psalmilor. Şi pe când aceia cântau psalmi, el, rugându-se, îşi dădu sufletul. Iar toţi fraţii ce erau de faţă văzură că ieşi din gura lui un porumbel care, sub privirile fraţilor, zburând îndată prin acoperişul deschis al capelei, străpunse cerul. De aceea trebuie să credem că sufletul său le apăru fraţilor
188
sub chip de porumbel, pentru ca Atotputernicul Dumnezeu să arate din însăşi această înfăţişare cu ce inimă simplă l-a slujit bărbatul acela.
XI I. [1.] Dar nu voi ţine sub tăcere nici următoarea întâmplare pe care cinstitul bărbat, avva Ştefan, mi-o povestea că s-a întâmplat tot în provincia Nursia. Iar Ştefan, pe care eu însumi l-am cunoscut bine, a murit nu cu mult timp înainte în cetatea aceasta.
2. Ştefan zicea că un preot chivernisea acolo biserica ce-i fusese încredinţată cu mare teamă de Domnul. Şi din vremea primirii preoţiei, iubind-o pe preoteasa sa ca pe o soră, dar păzindu-se de ea ca de un duşman, nu-i îngăduia niciodată să stea lângă dânsul şi, nepermiţându-i cu niciun prilej să se apropie, tăiase cu totul orice relaţie familială dintre ei. Fireşte, sfinţilor bărbaţi le este propriu acest lucru: pentru a fi totdeauna departe de cele neîngăduite, le îndepărtează de cele mai multe ori de la sine chiar şi pe cele îngăduite. De aceea, bărbatul, ca să nu cadă prin ea în vreun păcat, refuza să fie ajutat de aceasta chiar şi în cele necesare.
3. Prin urmare, acest preot vrednic de cinste, împlinind o vârstă îndelungată, în al patruzecelea an de la hirotonire, a fost cuprins de o febră cumplită şi a fost adus la cele din urmă clipe ale vieţii. Dar pe când preoteasa lui îl privea, iar membrele îi erau deja slăbite şi aproape trăgea să moară, aşezându-şi urechea la nările lui, se îngriji să deosebească de mai este încă în el suflu de viaţă. Iar preotul simţind aceasta, deşi avea răsuflarea foarte firavă, cu o sforţare cât de mică, putu să vorbească şi, înflăcărându-i-se duhul, îşi recăpătă glasul şi izbucni, zicând: „Du-te de la mine, femeie. Scânteia este încă vie. Îndepărtează paiul!”.
4. Aşadar, depărtându-se aceea şi crescându-i puterea trupului, preotul începu să strige cu mare veselie, grăind: „Bine aţi venit, domnii mei! Bine aţi venit, domnii mei! Cum de-aţi binevoit să veniţi împreună la un biet slujitor al vostru atât de mic? Vin. Vin. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc”. Şi pe când tot repeta aceasta, cunoscuţii săi, ce stăteau în jurul lui, îl întrebau cui vorbea. Şi acela, mirându-se, le răspunse, grăind: „Oare chiar nu vedeţi că Sfinţii Apostoli au venit aici împreună? Nu-i vedeţi pe Fericiţii
189
Petru şi Pavel, cei dintâi dintre apostoli?”. Şi întorcându-se iarăşi spre ei, spunea: „Iată, vin! Iată, vin!”. Rostind aceste cuvinte, îşi dădu sufletul şi, urmându-i, chiar aduse mărturie că într-adevăr îi văzuse pe Sfinţii Apostoli.
5. De cele mai multe ori, li se întâmplă drepţilor ca la moartea lor să primească să-i vadă pe sfinţii de dinainte, ca să nu se înfricoşeze de sentinţa grea a morţii, ci, în timp ce se înfăţişează sufletului acestora compania cetăţenilor dinlăuntru [împărăţiei cereşti], să se dezlege de legătura trupului fără istovirea durerii şi a fricii.
XIII. [1.] Tot despre aşa ceva nu voi ţine sub tăcere nici următorul lucru, pe care Probus, robul Atotputernicului Dumnezeu, ce este acum prezent în această cetate, în mănăstirea numită „a lui Renatus”, mi-l povestea despre unchiul său după tată, Probus, episcopul cetăţii Reatina27. Şi zicea că, apropiindu-se sfârşitul vieţii unchiului său, îl apăsa o boală cumplită. Tatăl său, pe nume Maximus, trimiţându-şi servitorii în toate părţile, se strădui să adune medici, de-ar fi putut cumva să-i vină în ajutor suferinţei lui. Dar medicii adunaţi din locurile vecine şi de pretutindeni anunţară la atingerea venei că sfârşitul lui va fi cât de curând.
2. Dar sosind deja vremea mesei şi ajungându-se la un ceas destul de târziu al zilei, cinstitul episcop, îngrijorat mai degrabă de sănătatea lor decât de a sa, îi îndemnă pe aceştia ce erau de faţă să urce împreună cu bătrânul său tată în partea de sus a reşedinţei sale şi, luând masa, să se refacă după osteneală. Aşadar, urcară toţi în casă. Şi rămase cu el numai un copil micuţ, iar Probus, despre care am vorbit mai înainte, adevereşte că acesta este în viaţă chiar şi acum.
3. Copilul, stând lângă patul celui ce zăcea, văzu dintr-odată intrând la bărbatul lui Dumnezeu nişte bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, ce întreceau prin lumina chipurilor chiar şi albul strălucitor al hainelor28. Orbit de lumina strălucirii lor, începu să
27 Cetate la nord-est de Roma; azi, Rieti. Prieten apropiat al Sfântului papă Grigorie I, Sfântul Probus a trecut la cele veşnice în 571. În calendarul roman este prăznuit în ziua de 15 ianuarie.
28 Cf. Mt. 17, 2.
190
strige cu glas slobod, întrebându-i cine sunt. Chiar şi episcopul Probus, tresărind la ţipătul acesta, îi văzu pe cei ce intrau, îi recunoscu şi începu să-l mângâie pe micuţul copil ce ţipa şi scâncea, zicându-i: „Nu te teme, căci au venit la mine Sfinţii Mucenici Iuvenalis29 şi Eleutherius30″.
4. Acela însă, neîndurând o vedenie atât de mare şi nemaipomenită, fugi repede afară şi vesti tatălui episcopului şi medicilor pe cine văzuse. Coborâră în grabă, dar îl găsiră deja mort pe bolnavul pe care îl lăsaseră, deoarece aceia, a căror vedere nu putu fi îndurată de copil, îl luară cu ei pe cel ce rămăsese aici.
XIV. [1.] Totodată, sunt de părere că nu trebuie ţinută sub tăcere nici aceasta, pe care am aflat-o din istorisirea unor persoane serioase şi de încredere. În vremea goţilor, Galla31, o fată de neam foarte nobil a acestei cetăţi, fiica patricianului şi consulului Symmachus, fiind încredinţată soţului de tânără, rămase văduvă în răstimpul unui singur an, prin moartea acestuia. Deşi bogăţiile şi vârsta o chemau să se recăsătorească, bogăţia lumii aţâţând-o, a ales să se unească mai degrabă cu Dumnezeu prin nunta cea duhovnicească, ce începe cu jale, dar duce la bucuriile veşnice, decât să se supună nunţii trupeşti, ce începe totdeauna cu veselie şi se sfârşeşte cu jale.
2. Însă, fiindcă avea o fire foarte aprinsă a trupului, medicii începură să-i spună că, de nu se va întoarce la relaţiile conjugale, va avea barbă, împotriva firii, din pricina căldurii prea mari [a trupului]; lucru ce s-a şi întâmplat după aceea. Dar sfânta femeie nu se temu de urâţenia cea din afară, ci, iubind frumuseţea Mirelui
29 Sfântul Iuvenalis (t 3 mai 369-377) a fost episcop al cetăţii Narnia din Umbria, dar nu a pătimit mucenicia.
30 Sfântul Eleutherius sau Elefterie (EAEU0EOIOC;) a pătimit mucenicia în sec. II, în timpul împăratului Hadrian. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 15 decembrie. Conform tradiţiei, moaştele sale au fost aduse la Rieti de episcopul Primus, în sec. V-VI.
31 Sfânta Galla din Roma (f cca 549) s-a remarcat prin numeroasele sale fapte de milostenie; a întemeiat chiar şi un aşezământ pentru îngrijirea celor bolnavi şi o mănăstire lângă Bazilica Sfântului Petru. Biserica o prăznuieşte în ziua de 6 aprilie.
191
lăuntric, nu i-a fost frică de urâţirea a ceea ce Mirele Cel ceresc oricum nu ar fi iubit la ea.
3. Prin urmare, curând după ce-i muri soţul, lepădând chipul lumesc, se încredinţă slujirii Atotputernicului Dumnezeu la biserica Fericitului Apostol Petru şi, dăruindu-se acolo vreme de mulţi ani curăţiei inimii şi rugăciunii, înfăptui mari lucrări de milostenie pentru cei săraci. Şi după ce Atotputernicul Dumnezeu hotărî să dea ostenelilor sale plata cea nepieritoare, fu lovită de rana cancerului la sân. Însă, pe timp de noapte, avea de obicei în faţa patului două sfeşnice care luminau, căci, fiind prietenă a luminii, ura nu doar întunericul duhovnicesc, ci şi pe cel fizic.
4. Şi pe când zăcea într-o noapte, istovită din pricina aceleiaşi slăbiciuni, văzu că Fericitul Apostol Petru stătea înaintea patului său, între cele două sfeşnice. Nu se temu, nici nu se înfricoşă, ci, luându-şi îndrăzneală din dragoste, tresăltă de bucurie şi spuse: „Ce este, domnul meu? Mi s-au iertat păcatele?”. Iar acela, aşa cum este cu chipul foarte binevoitor, înclinându-şi capul, îi făcu semn că da, zicând: „Ţi s-au iertat. Vino!”. Dar fiindcă o iubea, mai presus de celelalte, pe o femeie închinată lui Dumnezeu din aceeaşi mănăstire, Galla adăugă îndată: „Te rog să vină cu mine sora Benedicta”. Dar acela îi răspunse: „Nu, ci cutare maică să vină cu tine. Iar cea pe care o ceri te va urma în a treizecea zi”. Şi sfârşind aceste vorbe, dispăru vedenia apostolului ce stătea în faţa ei şi-i vorbea.
5. Dar ea rugă să fie de îndată chemată întâistătătoarea întregii obşti şi îi dezvălui ce văzuse şi ce auzise. Apoi a treia zi muri împreună cu sora aceasta, ce fusese poruncită. Iar cea pe care o ceruse străruitor ea însăşi, o urmă în a treizecea zi. Faptul acesta a rămas până acum în amintirea mănăstirii şi fecioarele mai tinere închinate lui Dumnezeu, ce sunt acum în obşte, obişnuiesc să-l povestească acolo atât de amănunţit, aşa cum li s-a transmis de la maicile de dinainte, ca şi cum ar fi fost atunci de faţă şi ele însele la minunea aceasta atât de mare.
XV. [1.] Dar între toate acestea, trebuie ştiut că adesea, când sufletele celor aleşi ies din trup, izvorăşte dulceaţa laudei cereşti,
192
pentru ca, în timp ce acelea ascultă cu bucurie, să nu li se îngăduie să simtă deloc dezlegarea trupului de suflet.
2. Cu acest prilej, îmi amintesc că am povestit deja şi în omiliile la Evanghelie că în acest portic, ce se află în drumul celor ce merg la biserica Fericitului Clement, era un om oarecare, pe nume Servulus, de care nu mă îndoiesc că îţi aminteşti chiar şi tu. Desigur, acesta, pe care îl nimicise o boală îndelungată, era sărac în lucruri, dar bogat în virtuţi; căci, din cât am putut să-l ştim, zăcu paralizat până la sfârşitul vieţii. Ce să mai spun că nu-i fu cu putinţă să stea vreodată în picioare, că nu putea niciodată să se ridice din patul lui sau să şadă, că niciodată nu putu să-şi ducă mâna la gură şi să se întoarcă pe altă parte?
3. Iar pe el îl slujeau mama cu fratele lui şi împărţea săracilor prin mâinile lor orice ar fi putut să primească din milostenie. Nu cunoştea deloc literele, dar îşi cumpărase scrierile Sfintei Scripturi şi, găzduind credincioşi, îi punea să le citească cu luare-aminte în faţa lui. Şi se strădui să înveţe toată Sfânta Scriptură prin felul său [de a învăţa] deoarece, după cum am spus, nu ştia deloc literele. Se nevoia totdeauna să aducă mulţumiri în durere, iar zilele şi nopţile se dedica imnurilor şi laudelor lui Dumnezeu.
4. Dar fiindcă era deja vremea când ar fi trebuit să fie răsplătită răbdarea lui atât de mare, durerea membrelor se întoarse spre organele vitale. Şi când află că este foarte aproape de moarte, îndemnă pelerinii găzduiţi să se ridice şi să cânte psalmi împreună cu el în aşteptarea sfârşitului său. Şi pe când cânta psalmi împreună cu ei, însuşi cel ce era pe moarte întrerupse dintr-odată glasurile lor ce cântau psalmi, strigând cu mare înfiorare şi spunând: „Tăceţi! Oare nu auziţi ce laude mari răsună în cer?”. Şi pe când îşi îndrepta urechea inimii spre laudele pe care le auzise înlăuntru, acel suflet sfânt se dezlegă de trup.
5. Şi fireşte că, ieşind sufletul acesta, se răspândi acolo o mireasmă atât de mare, încât toţi cei ce erau de faţă se umplură de o dulceaţă de negrăit, ca să se afle prin aceasta, în chip lămurit, că laudele îl primiseră în cer. La această întâmplare luă parte şi un monah al nostru, ce se află şi acum în viaţă şi obişnuieşte
193
să ne adeverească cu mare plânset că mireasma aceea nu dispăru din nările lor până ce fu îngropat trupul aceluia.
XVI. [1.] îmi amintesc că am povestit în aceleaşi omilii şi următoarea întâmplare pe care o adeveri, când am istorisit-o, fratele meu întru preoţie, Speciosus, care a cunoscut-o bine. Căci în vremea aceea, în care m-am îndreptat spre mănăstire, o bătrânică oarecare, pe nume Redempta32, ce se închinase lui Dumnezeu în chipul monahal, zăbovea în cetatea aceasta, lângă biserica Fericitei Maria, Pururea Fecioara. Iar Redempta fusese ucenica acelei Herundo, despre care se aduce mărturie că, împuternicindu-se prin mari virtuţi, a dus o viaţă pustnicească pe creasta munţilor din Praeneste.
2. Iar Redempta avea două ucenice în acelaşi chip cu ea: una pe nume Romula şi o alta, ce trăieşte şi acum şi pe care, desigur, o cunosc după chip, dar nu o ştiu după nume. Şi astfel, locuind împreună cele trei într-un singur lăcaş, duceau, fireşte, o viaţă plină de bogăţiile virtuţilor, dar totuşi sărăcăcioasă în cele materiale, însă aceasta, pe care am numit-o Romula, o întrecea pe cealaltă pomenită mai înainte, sora sa de ucenicie, printr-o mare vrednicie a vieţii sale. Era, fireşte, de o răbdare de mirare şi de cea mai mare ascultare, fiind paznic al tăcerii gurii sale şi foarte râvnitoare în practicarea rugăciunii neîncetate.
3. Dar fiindcă de foarte multe ori aceştia pe care oamenii îi consideră deja desăvârşiţi au încă în ochii Celui mai mare Creator ceva nedesăvârşit, aşa cum noi adesea, oameni nepricepuţi, privim statuile sculptate încă nedesăvârşit şi deja le lăudăm ca şi cum ar fi desăvârşite, deşi meşterul încă le cercetează şi le şlefuieşte, şi chiar de-ar auzi că sunt deja lăudate, n-ar înceta să le cizeleze, îmbunătăţindu-le, aceasta, pe care am pomenit-o mai înainte, Romula, fu lovită de o grea suferinţă trupească, pe care medicii o numesc în grai grecesc paralizie şi, stând culcată mulţi ani într-un pătuţ, zăcea aproape părăsită de toată puterea membrelor sale. Totuşi, nici aceste chinuri nu aduseră sufletul ei la nerăbdare. Căci ea făcuse din pierderea membrelor sale o sporire a virtuţilor, fiindcă
32 Cunoscută şi ca Sfânta Redempta de la Biserica Santa Maria Maggiore. A murit în jurul anului 580. În calendarul roman este prăznuită în ziua de 23 iulie, împreună cu Sfânta Romula, amintită mai jos.
194
Romula cu atât sporea mai cu grijă în practicarea rugăciunii, cu cât nu putea deloc să facă altceva.
4. Aşadar, într-o noapte, o chemă pe Redempta, pe care am pomenit-o la început şi care le creştea pe amândouă ucenicele sale ca pe nişte fiice, zicând: „Maică, vino! Maică, vino!”. Aceasta se ridică îndată împreună cu cealaltă fată, sora de ucenicie a Romulei, după cum au povestit amândouă, iar acest lucru pe care ele l-au mărturisit se făcu multora cunoscut şi chiar şi eu l-am aflat în aceeaşi vreme.
5. Iar la miezul nopţii, pe când stăteau lângă pătuţul celei ce zăcea, se ivi dintr-odată o lumină din cer ce umplu toată chilia aceleia şi lucea atât de splendid şi strălucitor, încât înfioră cu o frică de negrăit inimile celor ce stăteau lângă ea. Şi aşa cum povesteau chiar ele după aceea, tot trupul le înţepeni şi rămaseră dintr-odată încremenite. Căci începu să se audă un zgomot, ca şi cum ar fi intrat o mulţime mare, şi să se zguduie uşa chiliei, ca şi cum ceata celor ce intrau ar fi împins-o şi, după cum spuneau, simţeau mulţimea celor ce intrau. Dar nu putură să-i vadă de prea multă spaimă şi lumină, fiindcă, pe de o parte, frica făcu ochii lor să se plece, iar, pe de altă parte, strălucirea luminii atât de mari îi împiedică să se deschidă. După această lumină urmă îndată o mireasmă minunată, aşa încât dulceaţa parfumului înviora sufletul lor, deoarece lumina ce strălucise îl înfricoşase.
6. Dar pentru că ele nu putură să îndure puterea acelei străluciri, Romula începu să o mângâie cu glas blând pe învăţătoarea bunelor sale obiceiuri, Redempta, ce stătea lângă ea şi tremura, zicând: „Nu te teme, maică. Nu mor acum”. Şi pe când repeta aceasta, lumina ce străluci se duse puţin câte puţin, dar rămase mireasma ce îi urmă şi aşa trecu a doua şi a treia zi, încât parfumul înmiresmat se tot răspândea.
7. Aşadar, în a patra noapte o chemă iarăşi pe povăţuitoarea sa. Şi venind aceasta, ceru împărtăşania de dinaintea morţii şi o primi. Iar Redempta şi cealaltă ucenică a ei nu se depărtară încă de pătuţul celei ce zăcea şi iată că dinaintea uşii chiliei au stat dintr-odată două coruri ale celor ce cântau psalmi şi, aşa cum spuneau ele că deosebiră vocile bărbăteşti de cele femeieşti, bărbaţii
195
cântau psalmii, iar femeile răspundeau. Şi pe când cortegiile funerare cereşti se arătară înaintea uşilor chiliei, sufletul acela sfânt se dezlegă de trup. Şi fiind dusă în cer, cu cât corurile celor ce cântau psalmi urcau mai întru înălţime, cu atât începu să se audă mai încet cântările psalmilor, până ce sunetul cântecului psalmilor şi dulceaţa îndelungată a parfumului se sfârşiră.
XVII. [1.] Dar, uneori, însuşi Făcătorul şi Răsplătitorul vieţii obişnuieşte să-i apară spre mângâiere sufletului ce iese din trup. Cu acest prilej voi povesti din nou următoarea întâmplare despre mătuşa mea, Tarsilla, pe care îmi amintesc că am spus-o şi în omiliile la Evanghelie33. Ea sporise, între alte două surori ale sale, până la culmea sfinţeniei, prin puterea rugăciunii neîncetate, prin asprimea vieţii şi printr-o înfrânare fără de seamăn. Acesteia îi apăru într-o vedenie strămoşul meu Felix, întâistătător al Bisericii Romane, şi îi arătă un locaş de o strălucire nepieritoare, zicând: „Vino, căci te iau în acest locaş al luminii”.
2. Fiind cuprinsă de o febră ce urmă curând, ajunse la cea din urmă zi a vieţii şi, aşa cum mulţi se adună la femeile şi bărbaţii de neam nobil ce sunt pe moarte ca să-i mângâie pe apropiaţii lor, mulţi bărbaţi şi femei stăteau în jurul patului chiar în clipa sfârşitului ei. Când, dintr-odată, uitându-se Tarsilla în sus, îl văzu venind pe Iisus şi începu să le grăiască tare, foarte mustrător, celor ce stăteau în jurul său, zicând: „Daţi-vă la o parte! Daţi-vă la o parte! Vine Iisus”.
3. Şi când i-au dezgolit trupul ca să fie spălat după obiceiul morţilor, i se găsi pielea crescută învârtoşat la coate şi la genunchi ca la cămile, din pricina săvârşirii rugăciunii îndelungate şi, astfel, carnea moartă aducea mărturie despre ce săvârşise totdeauna duhul ei pe când trăia.
XVIII. [1.] Dar nu voi ţine sub tăcere nici următoarea întâmplare, pe care robul lui Dumnezeu, Probus, de care am pomenit mai înainte, îmi povestea despre sora sa, o fetiţă pe nume Musa. Probus spunea că, într-o noapte, îi apăru Musei într-o vedenie Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, şi îi arătă fete
33 Cf. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Evanghelie 38,15, vezi SC 265, p. 69, n. 1.
196
de aceeaşi vârstă cu dânsa, îmbrăcate în haine albe. Şi pe când dorea să se amestece şi ea printre ele, dar totuşi nu cuteza să li se alăture, fu întrebată de glasul Fericitei Fecioare Maria dacă ar vrea să fie cu ele şi să trăiască sub ascultarea ei. Şi fata răspunzându-i: „Vreau”, primi îndată poruncă de la ea să nu mai săvârşească după aceea niciun lucru uşuratic şi copilăresc, să se înfrâneze de la râs şi glume, ştiind prin toate acestea că, în a treizecea zi, va veni în alaiul ei, între fecioarele pe care le văzuse.
2. Văzând acestea, fata se schimbă în toate obiceiurile sale şi lepădă de la sine, cu mâna cea mare a asprimii, toată uşurătatea vieţii copilăreşti. Şi pe când părinţii ei se mirau că se schimbase, întrebând-o de ce, le povesti ce-i poruncise Născătoarea de Dumnezeu şi în ce zi îi dezvălui că va merge în alaiul ei.
3. Iar după cea de-a douăzeci şi cincea zi fu cuprinsă de febră. Şi în a treizecea zi, după ce se apropiase ceasul sfârşitului ei, văzu că vine la ea Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu fetele pe care le văzuse în vedenie. Începu chiar să-i răspundă acesteia, ce o chema şi, plecându-şi ochii cu cucernicie, strigă cu glas limpede: „Iată, Stăpână, vin! Iată, Stăpână, vin!”. Şi chiar când striga aceasta, îşi dădu duhul şi ieşi din trupul feciorelnic pentru a sălăşlui împreună cu sfintele fecioare.
Petru: Fiindcă neamul omenesc este supus multor şi nenumăratelor patimi, socotesc că Ierusalimul ceresc, în cea mai mare parte34, poate fi umplut de copii mici sau de prunci.
XIX. [1.] Grigorie: Deşi trebuie crezut că toţi pruncii botezaţi şi care mor în pruncie intră în împărăţia cerească35, totuşi nu trebuie crezut că toţi copiii mici care, bineînţeles, pot deja vorbi, intră în împărăţiile cereşti, deoarece unor copii intrarea în împărăţia cerului le este închisă chiar de părinţi, dacă îi cresc rău.
2. Căci acum trei ani, un bărbat foarte cunoscut de toţi în această cetate avea un fiu cam de cinci ani, după cum cred eu. Şi iubindu-l prea mult trupeşte, îl creştea fără nicio oprelişte, iar micuţul, de îndată ce i se împotrivea ceva sufletului său, obişnuia, lucru
34 Cf. Evr. 12, 22.
35 Cf. In 3, 5.
197
ce este greu de spus, să hulească măreţia lui Dumnezeu. Dar fiind lovit de ciumă, în epidemia de acum trei ani, ajunse în pragul morţii.
3. Şi aşa cum mărturisesc cei ce erau de faţă, pe când tatăl său îl ţinea la piept, copilul, văzând cu ochii tremurânzi că duhurile rele au venit la el, începu să strige: „Împotriveşte-te, tată! împotriveşte-te, tată!”. Şi strigând acestea, îşi întorcea faţa ca să se ascundă de ei în sânul tatălui. Pe când acela îl întreba pe copilul ce tremura oare ce vedea, copilul adăugă, zicând: „Au venit mauri36 ce vor să mă ia”. Şi după ce spuse aceasta, huli îndată numele măreţiei lui Dumnezeu şi îşi dădu sufletul.
4. Şi pentru ca Atotputernicul Dumnezeu să arate pentru ce vină fusese copilul încredinţat unor astfel de executori, fiindcă tatăl său nu voi să-l îndrepte pe când trăia, îngădui să repete această hulă când muri. Aşa încât hulitorul ce trăise mult timp prin răbdarea divinităţii, odată şi odată, prin judecata lui Dumnezeu, tot huli şi muri, pentru ca tatăl său să-şi afle vina, de vreme ce, neglijând sufletul micuţului său fiu, crescuse pentru flăcările gheenei un păcătos deloc micuţ.
5. Dar să lăsăm deoparte această întâmplare tristă şi să ne întoarcem la cele vesele, pe care începusem să le povestesc.
XX. [1.] Următoarea întâmplare despre cinstitul părinte Ştefan, pe care am avut grijă să o dezvălui şi ascultătorilor în omiliile la Evanghelie, am aflat-o de la Probus, despre care am pomenit mai înainte, după ce alţi bărbaţi credincioşi i-au povestit-o şi lui. Era un bărbat, după cum mărturisesc atât Probus, cât şi mulţi alţii, ce nu stăpânea nimic în lumea aceasta şi nu căuta să dobândească nimic, iubind numai sărăcia cu Dumnezeu şi îmbrăţişând totdeauna răbdarea în necazuri, ce fugea de adunările celor lumeşti şi dorea să se îndeletnicească totdeauna cu rugăciunea. Dar voi istorisi o singură pildă a virtuţii sale, pentru ca din aceasta singură să se poată aprecia multe alte virtuţi ale lui.
2. Într-o zi, după ce duse pe un loc liber recolta secerată pe care o semănase cu mâna sa şi, împreună cu ucenicii săi, nu [mai]
36 în original, mauri homines, adică îi descrie pe demoni ca fiind asemănători unor bărbaţi de culoare neagră; practic, echivalentul „egiptenilor/arapilor” din luptele duhovniceşti relatate de Părinţii pustiei în Pateric.
198
avea nimic altceva ca agonisire pentru tot anul, un bărbat cu gând viclean, aţâţat de imboldurile vechiului vrăjmaş, punând foc dedesubt, dădu foc recoltei, aşa cum era în acel loc. Iar altul, privind aceasta, alergă la robul lui Dumnezeu şi îi vesti [fărădelegea]. Apoi, după ce îi dezvălui întâmplarea, adăugă, zicând: „Vai, vai, părinte Ştefan, ce ţi s-a întâmplat!”. Dar acela, cu chipul şi mintea liniştită, îi răspunse îndată: „Vai, ce i s-a întâmplat celui ce-a făcut aceasta. Căci mie ce mi s-a întâmplat?”.
3. Din cuvintele sale ni se arată pe ce culme a virtuţii şedea, dacă a pierdut cu o minte atât de calmă singurul lucru pe care îl avea ca provizie pentru lumea aceasta, iar el mai mult era îndurerat de cel ce săvârşise păcatul decât de sine, cel care îndura pagubele acelui păcat, şi nu socotea ce pierdea el însuşi în afară, ci cât de mult pierdea înlăuntru cel vinovat de acest păcat.
4. Şi astfel, pe când ziua morţii îl silea să iasă din trup, se adunară mulţi ca să-şi încredinţeze sufletele unui suflet atât de sfânt ce pleca din lumea aceasta. Şi pe când toţi aceştia, ce se adunaseră, stăteau lângă patul său, unii văzură îngeri intrând, dar nu putură în niciun chip să spună ceva, iar alţii nu văzură nimic, dar toţi ce erau de faţă aşa se îngroziră de o spaimă preacumplită încât, ieşind acel suflet sfânt, nu putu nimeni să stea acolo. Prin urmare, şi cei care văzuseră, şi cei care nu văzuseră nimic fugiră cu toţii, îngroziţi şi înfricoşaţi de aceeaşi spaimă, ca să se dea de înţeles în chip lămurit ce putere era cea care luase sufletul acela când a ieşit şi nimeni dintre muritori nu a putut să-i îndure ieşirea.
XXI. Dar între toate acestea, trebuie ştiut că, uneori, vrednicia unui suflet nu se arată la ieşirea din trup, ci se vădeşte mai sigur după moarte. De aceea şi sfinţii mucenici au îndurat multe cruzimi de la necredincioşi, dar, totuşi, după cum am spus mai înainte, strălucesc zi de zi prin osemintele lor moarte prin semne şi minuni.
XXII. [1]Căci Valentio, cel cu viaţă vrednică de cinste, care după aceea a fost întâistătătorul meu şi al mănăstirii mele în această cetate a Romei, după cum ştii, mai înainte şi-a păstorit propria mănăstire în provincia Valeria. După cum am aflat din povestirea lui, când cruzii longobarzi veniră la mănăstirea sa din Valeria, spânzurară doi monahi de-ai lui de ramurile unui copac. Şi fiind spânzuraţi, muriră în aceeaşi zi. Însă, când amurgi, duhurile lor, şi al unuia
199
şi al celuilalt, începură să cânte acolo psalmi cu glasuri cristaline şi clare, aşa încât chiar şi cei care îi uciseră, după ce se mirară, se înfricoşară grozav auzind glasurile celor ce cântau psalmi.
2. Fireşte că toţi prizonierii ce erau acolo de faţă auziră glasurile lor şi au fost după aceea mărturisitori ai cântării lor de psalmi. Dar de aceea voi Atotputernicul Dumnezeu ca aceste glasuri ale duhurilor să ajungă la urechile trupurilor, pentru ca cei care trăiesc în trup să înveţe că, de s-ar strădui să-I slujească lui Dumnezeu, ar trăi mai adevărat după moartea trupului.
XXIII. [1.] Fiind încă în mănăstire şi adeverindu-mi şi unii bărbaţi credincioşi, aflai că în vremea longobarzilor, în apropiere de provincia ce se numeşte Sura, a trăit un părinte al mănăstirii, cu o viaţă vrednică de cinste, pe nume Suranus37, ce le dăruia prizonierilor scăpaţi, ce soseau la dânsul şi fugeau de prădarea longobarzilor, tot ce părea că are în mănăstire. Şi după ce isprăvi cu milosteniile toate veşmintele sale şi pe ale fraţilor şi cămara de provizii, le dărui orice putea să aibă în grădină.
2. Şi după ce dăduse tot, veniră pe neaşteptate longobarzii la el, l-au prins şi au început să-i ceară aurul. Şi pe când le spunea în toate felurile că nu are nimic, a fost dus de ei în muntele din vecinătate, în care se afla o pădure foarte deasă. Iar acolo se ascundea în scorbura unui copac un prizonier ce fugise. Când unul dintre longobarzi, scoţând sabia, îl ucise pe cinstitul bărbat, despre care tocmai am vorbit, trupul său căzu la pământ şi tot muntele şi pădurea se zguduiră îndată, ca şi cum pământul ce se cutremurase ar fi spus că nu poate să îndure greutatea sfinţeniei lui.
XXIV. [1.] Şi a mai fost altul în provincia marsilor38, diacon cu o viaţă preavrednică de cinste, pe care îl prinseră longobarzii după ce îl găsiră. Iar unul dintre ei, scoţând sabia, îi tăie capul, dar pe când trupul lui se prăbuşea la pământ, însuşi acela ce îi retezase capul, fiind cuprins de un duh necurat, se prăbuşi la picioarele sale şi, fiind încredinţat duşmanului Domnului, i se arătă că ucisese un prieten al lui Dumnezeu.
37 Sfânt neidentificat. Numele său înseamnă, pur şi simplu, „locuitor al Surei”.
38 Neam din Latium, în ţinutul păduros din jurul lacului Fucinus.
200
2. Petru: Spune-mi, te rog, ce înseamnă aceasta, că Atotputernicul Dumnezeu îngăduie ca unii să moară aşa, dar totuşi, după moartea lor, nu suferă să fie ţinuti întru ascuns de ce sfinţenie vor fi fost.
Grigorie: Fiindcă s-a scris: „De orice moarte va fi ajuns dreptul înainte de vreme, dreptatea lui nu se va lua de la el”39, ce le dăunează celor aleşi, care fără îndoială tind spre viaţa fără de sfârşit, dacă mor într-un chip puţin mai dur? Şi poate că există uneori un păcat al lor, chiar şi unul foarte mic, ce ar trebui ispăşit printr-o astfel de moarte.
3. De aceea se întâmplă ca unii ce sunt osândiţi să primească putere împotriva sfinţilor ce sunt în viaţă, dar murind ei, mai aspru vor fi pedepsiţi că au primit puterea cruzimii lor împotriva celor buni; aşa cum acelaşi călău ce avuse încuviinţarea să-l omoare pe cinstitul diacon ce era în viaţă, nu avu totuşi încuviinţarea să se bucure de moartea aceluia. Chiar şi Sfintele Scripturi mărturisesc aceasta40.
XXV. [1.] Un bărbat al lui Dumnezeu fusese trimis împotriva Samariei şi fiindcă din neascultare mâncă pe drum, un leu l-a ucis pe acelaşi drum, dar s-a scris îndată că a stat leul lângă asin şi „nu a mâncat leul din leş”41. Din aceasta se arată că păcatul neascultării îi fusese iertat prin moartea însăşi, deoarece leul cuteză să-l ucidă pe acela ce se afla în viaţă, dar nu cuteză să se atingă de el după ce fusese ucis. Căci leul ce avuse îndrăzneala de a-l ucide, nu primi îngăduinţa de a mânca din leşul celui ucis, fiindcă acesta ce fusese vinovat în viaţă, de vreme ce i se pedepsi neascultarea, prin moarte era deja drept. Aşadar, leul, care mai înainte curmase viaţa păcătosului, păzi după aceea leşul dreptului.
2. Petru: îmi place ce spui. Dar aş vrea să ştiu dacă sufletele drepţilor ar putea fi primite în cer acum, înainte de învierea trupurilor.
XXVI. [1.] Grigorie: Nici nu putem mărturisi aceasta despre toţi drepţii, dar nici nu o putem tăgădui în privinţa tuturor.
39 înţ. Sol. 4, 7.
40 Cf. Iov 24,12.
41 III Rg. 13,28.
201
Căci sufletele unor drepţi sunt încă ţinute în anumite sălaşuri, departe de împărăţia cerească. Din această pagubă a amânării, ce altceva se arată, decât faptul că nu au avut cu totul dreptatea desăvârşită? Şi totuşi, este mai limpede ca lumina că sufletele drepţilor desăvârşiţi sunt primite în sălaşurile cereşti de îndată ce ies din încuietorile trupului. Fapt pe care însuşi Adevărul îl mărturiseşte, spunând: „Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii”42, fiindcă unde este însuşi Răscumpărătorul cu trupul, acolo, fără îndoială, se adună şi sufletele drepţilor.
2. Şi Pavel doreşte să „se dezlege” de trup şi „să fie împreună cu Hristos”43. Prin urmare, cel ce nu se îndoieşte că Hristos este în cer nu tăgăduieşte nici că sufletul lui Pavel este în cer. Acesta chiar spune despre dezlegarea de trupul său şi locaşul patriei cereşti: „Ştim că de s-ar desface casa noastră pământească a acestui locaş, o avem pe aceea, zidire de la Dumnezeu, casă ce nu este făcută de mână, ci veşnică în ceruri”44.
3. Petru: Aşadar, dacă sufletele drepţilor sunt acum în cer, ce mai primesc în ziua judecăţii pentru răsplata dreptăţii lor?
Grigorie: Fără îndoială că la judecată li se adaugă aceasta, că acum se bucură deplin numai de fericirea sufletelor, iar după aceea se vor bucura deplin şi de fericirea trupurilor, ca să se bucure şi în însăşi carnea în care au răbdat durerile şi chinuirile pentru Domnul. Fireşte că pentru această slavă îndoită a lor s-a scris: „în pământul său le vor stăpâni pe amândouă”45.
4. De aici s-a scris despre sufletele sfinţilor înainte de ziua învierii: „Li s-a dat acelora câte un veşmânt alb şi li s-a spus să se odihnească încă puţin timp, până se va împlini numărul celor împreună-slujitori şi al fraţilor lor”46. Şi astfel, cei care acum au primit câte un singur veşmânt, vor avea la judecată câte două veşminte, fiindcă acum se veselesc numai de slava sufletelor,
42 Mt. 24, 28.
43 Filip. 1, 23.
44II Cor. 5,1.
45 Is. 61, 7.
46 Apoc. 6,11.
202
însă atunci se vor veseli, în acelaşi timp, de slava sufletelor şi a trupurilor.
5. Petru: Sunt de acord. Dar aş vrea să ştiu cum se face că foarte mulţi ce sunt pe moarte prezic multe.
XXVII. [1.] Grigorie: Uneori însăşi puterea sufletelor prevede ceva prin agerimea sa, însă alteori sufletele ce urmează să iasă din trup cunosc prin descoperire cele ce vor veni, iar alteori, când se apropie clipa să-şi părăsească trupul, fiind insuflate de Dumnezeu, îşi trimit ochiul nematerial al minţii în tainele cereşti.
2. Faptul că puterea sufletului cunoaşte uneori cele ce vor veni prin agerimea sa se vede limpede din următoarea întâmplare: avocatul Cumquodeus, ce muri acum două zile în această cetate din pricina pleureziei47, cu puţin timp înainte să moară îşi chemă slujitorul şi îi porunci să-i pregătească veşmintele ca să iasă. De vreme ce slujitorul îl privea ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile şi nu se supunea deloc poruncilor lui, se ridică, îşi îmbrăcă hainele şi spuse că va ieşi pe Calea Appia, la biserica Fericitului Syxtus.
3. Şi fiindcă în câteva clipe i se agravă suferinţa şi muri, se hotărî că trupul lui ar trebui depus pe Calea Praenestina, lângă Fericitul Mucenic Ianuarius. Dar totuşi, aceasta li se păru departe celor ce se îngrijiseră de funeraliile lui şi, născându-se pe neaşteptate un plan şi ieşind cortegiul funerar pe Calea Appia, neştiind ce spusese acela, l-au depus chiar în biserica pe care o menţionase mai înainte. Şi cum noi ştiusem că acel bărbat fusese legat de grijile lumeşti şi nesătul de câştiguri pământeşti, de unde a putut să prezică aceasta, dacă nu însăşi puterea şi agerimea sufletului prevedeau aceasta ce avea să se întâmple cu trupul său?
4. Dar se întâmplă adesea chiar prin descoperiri să se ştie dinainte cele ce vor fi de către cei ce sunt pe moarte; şi ne putem da seama de aceasta din cele pe care noi le ştim că s-au petrecut în mănăstiri. Căci şi în mănăstirea mea, acum un deceniu, a trăit un frate căruia i se spunea Gerontius, care, după ce fusese apăsat de o grea suferinţă a trupului, văzu într-o vedenie de noapte că bărbaţi îmbrăcaţi în alb48 şi cu totul luminoşi la înfăţişare coboară
47 Lateris dolore.
48 Cf. Mc. 16, 5; Fapte 1,10.
203
din cele mai de sus în însăşi mănăstirea aceasta. Pe când ei stăteau în faţa patului celui care zăcea, unul dintre ei spuse: „Pentru aceasta venim, ca să trimitem la oaste pe unii fraţi din mănăstirea lui Grigorie”, şi dându-i poruncă altuia, adăugă: „Scrie: Marcellus, Valentinianus, Agnellus” şi pe alţii de care acum chiar nu îmi aduc aminte. Şi acestea fiind săvârşite, adăugă, zicând: „Scrie-l chiar şi pe acesta ce ne priveşte”.
5. După ce fusese înştiinţat prin această vedenie, fratele despre care am pomenit mai înainte, făcându-se dimineaţă, le dezvălui fraţilor că vor muri cutare şi cutare din aceeaşi mănăstire, anunţându-i că el însuşi îi va urma. Iar a doua zi începură să moară fraţii despre care am vorbit mai înainte şi urmară la moarte în aceeaşi ordine în care fuseseră numiţi în descrierea lui. Iar la sfârşit s-a dus şi însuşi cel ce văzuse dinainte că vor muri fraţii respectivi.
6. De asemenea, în vremea epidemiei de ciumă ce pustii acum trei ani cetatea aceasta printr-un măcel cumplit, era în mănăstirea cetăţii Portus un monah numit Mellitus, care, deşi se afla încă la anii tinereţii, era un bărbat de o simplitate şi de o smerenie de mirare şi, apropiindu-se ziua chemării, fiind lovit de aceeaşi urgie, a ajuns la clipele din urmă ale vieţii. Auzind aceasta, Felix, episcopul cetăţii Portus, bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, care mi-a şi povestit acestea, se strădui să ajungă la el şi să-l întărească prin cuvinte convingătoare, zicându-i că nu ar trebui să se teamă de moarte. Chiar începu să-i făgăduiască, din milostivirea dumnezeiască, o viaţă mai îndelungată.
7. Dar la aceste vorbe, Mellitus răspunse că i s-a sfârşit cursul vieţii, zicând că îi apăruse un tânăr şi i-a adus scrisori, grăindu-i: „Deschide şi citeşte!”. Şi susţinea că, deschizând scrisorile, găsi scris acolo cu litere de aur atât numele lui, cât şi al tuturor celor ce fuseseră botezaţi în aceeaşi vreme, de sărbătoarea Paştelui, de episcopul despre care am vorbit mai înainte. Desigur, după cum spunea, i se descoperi mai întâi numele său şi apoi al tuturor celor botezaţi în vremea aceea. Din această vedenie ştia sigur că şi el, şi aceia se vor muta cu repeziciune din viaţa aceasta.
8. Şi se întâmplă ca în aceeaşi zi să moară însuşi Mellitus şi după el urmară toţi cei care fuseseră botezaţi, aşa încât, în câteva
204
zile, niciunul dintre ei nu rămase în viaţă. În privinţa acestora, este limpede, fără îndoială, că robul lui Dumnezeu, Mellitus, despre care am vorbit mai înainte, tocmai de aceea îi văzuse pe dânşii scrişi cu aur, fiindcă strălucirea cea veşnică avea numele lor statornicite întru sine.
9. Şi astfel, aşa cum aceştia au putut să cunoască cele ce vor veni prin descoperiri, tot aşa sufletele ce urmează să iasă din trup pot chiar pregusta uneori tainele cereşti nu prin somn, ci treze fiind. Căci l-ai cunoscut bine pe Ammonius, monahul mănăstirii mele. Acesta, pe când se afla în chip lumesc, primind-o în căsătorie pe fiica după trup a avocatului Valerianus din această cetate, îl slujea cu sârguinţă şi fără încetare şi cunoştea oricâte se săvârşeau în casa lui.
10. Ammonius, pe când se afla deja în mănăstire, povesti că în epidemia de ciumă ce urgisi grozav cetatea aceasta în vremurile patricianului Narses, era în casa lui Valerianus, despre care am vorbit mai înainte, un slujitor, Armentarius, de o simplitate şi de o smerenie deosebită. Iar pe când era urgisită de aceeaşi năpastă şi casa avocatului, acel slujitor fu lovit de ciumă şi ajunse la capătul vieţii.
11. Acesta, fiind luat în grabă de cei ce erau de faţă, îşi reveni şi rugă să-i fie chemat stăpânul, căruia i-a grăit: „Eu am fost în cer şi am aflat care vor muri din casa aceasta. Acela, acela şi acela vor muri. Iar tu să nu te temi, fiindcă nu vei muri în vremea aceasta. Şi ca să ştii că-ţi mărturisesc adevărul că am fost în cer, iată, am primit acolo să vorbesc în toate limbile. Oare nu ştiai că nu am cunoscut deloc limba greacă? Şi totuşi voi vorbi greceşte, ca să cunoşti dacă este adevărat ce mărturisire fac, că am primit [putere] să grăiesc în toate limbile”.
12. Atunci, stăpânul său îi vorbi greceşte şi acela aşa îi răspunse în aceeaşi limbă, încât toţi cei ce erau de faţă se mirară. În această casă locuia şi un scutier bulgar al lui Narses, despre care am vorbit mai înainte. Scutierul, fiind adus în grabă la bolnav, îi vorbi în limba bulgară. Iar servitorul acela, ce fusese născut şi crescut în Italia, îi răspunse în acelaşi grai barbar, ca şi cum s-ar fi zămislit din acelaşi neam. Se mirară toţi care îl auzeau şi,
205
din dovada celor două limbi despre care ştiau că nu le cunoscuse mai înainte, crezură despre toate pe care nu puteau deloc să le dovedească.
13. Moartea lui a fost amânată timp de două zile, dar a treia zi, prin nu se ştie ce judecată ascunsă, şi-a sfâşiat mâinile şi antebraţele şi braţele cu dinţii, şi aşa ieşi din trup. Iar după ce muri, toţi aceia despre care prezise au fost luaţi îndată din viaţa aceasta şi în acel timp nu muri niciunul din casa aceea, care nu fusese anunţat de glasul său.
14. Petru: Este groaznic că, deşi se învrednicise să dobândească un astfel de dar, fu pedepsit chiar după aceea cu o asemenea pedeapsă.
Grigorie: Cine ştie judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu? Trebuie mai mult să ne temem decât să vorbim despre cele pe care nu le putem înţelege în cercetarea dumnezeiască.
XXVIII. [1.] însă, ca să continuăm cele pe care le începusem despre sufletele ce ies din trup, care cunosc multe dinainte, nu trebuie ţinută sub tăcere nici aceasta, pe care am aflat-o despre Theophanius, comite al cetăţii Centumcellae49. Acesta era un bărbat milostiv, preocupat de săvârşirea faptelor bune şi îndeletnicindu-se îndeosebi cu găzduirea străinilor. Desigur, fiind ocupat cu grijile comitatului, săvârşea lucruri pământeşti şi trecătoare, dar, după cum se adeveri după aceea la sfârşit, le săvârşea mai mult din datorie decât din proprie voinţă.
2. Apropiindu-se vremea morţii lui, o furtună cumplită cuprinse văzduhul şi se împotrivea să poată fi dus la groapă, astfel că soţia sa l-a întrebat cu un plâns jalnic, zicând: „Ce voi face? Cum te voi scoate să te îngrop, dacă nici nu pot să ies pe uşa casei din pricina furtunii prea mari?”. Iar acela îi răspunse: „Nu plânge, femeie, fiindcă îndată ce voi muri, chiar în clipa aceea se va însenina văzduhul”. Cuvântul său fu urmat îndată de moartea sa, iar moartea îi fu urmată de înseninarea văzduhului.
3. Iar semnul acesta fu însoţit chiar şi de alte semne. Căci mâinile şi picioarele sale, fiind umflate de lichidul podagrei, fuseseră
49 Oraş şi port în Etruria; azi, Civitavecchia.
206
pline de răni şi, curgându-i puroiul, erau larg deschise. Dar în timp ce trupul îi era dezgolit ca să fie spălat, după obicei, i-au găsit mâinile şi picioarele aşa de sănătoase, ca şi cum nu ar fi avut niciodată vreo rană.
4. Şi astfel, fu dus şi îngropat, iar în a patra zi, soţiei sale i se păru potrivit să fie schimbată marmura ce fusese aşezată deasupra mormântului. Însă, când fu îndepărtată marmura ce fusese aşezată deasupra trupului său, a emanat din trupul lui o mireasmă atât de mare, un parfum nemaipomenit, ca şi cum în carnea celui ce putrezea fierbeau plante aromate în loc de viermi.
5. Dar când am povestit această întâmplare în omilii, unii slabi în credinţă au fost bănuitori. Şi într-o zi, pe când şedeam într-o adunare de nobili, se înfăţişară chiar meşterii ce schimbaseră marmura la mormântul aceluia, ca să mă roage ceva personal. Iar eu îi întrebai în faţa clerului, nobililor şi plebei despre acea minune. Şi mărturisiră că se umplură în chip minunat de mireasmă şi parfum şi adăugară, spre sporirea minunii, şi alte lucruri despre acelaşi mormânt, dar sunt de părere că durează prea mult să ţi le povestesc acum.
6. Petru: Văd că mi s-a răspuns deja mulţumitor la întrebare. Dar mai este încă ceva ce-mi tulbură sufletul într-o chestiune şi anume că, de vreme ce s-a spus mai sus că sufletele sfinţilor sunt deja în cer, rămâne de crezut fără îndoială că şi sufletele celor nedrepţi sunt numaidecât în iad. Şi nu cunosc ce socoteşte Adevărul despre lucrul acesta. Căci, după socoteala omenească, nu se poate ca sufletele păcătoşilor să fie chinuite înainte de judecată.
XXIX. [1.] Grigorie: De ai crezut în adeverirea Sfintei Scripturi, că sufletele sfinţilor sunt în cer, trebuie ca prin toate acestea să crezi şi că sufletele celor nedrepţi sunt în iad, fiindcă prin însăşi răsplata dreptăţii veşnice, aşa cum drepţii sunt deja slăviţi, este nevoie prin toate ca şi cei nedrepţi să fie supuşi la chinuri. Căci aşa cum fericirea îi bucură pe cei aleşi, tot aşa este nevoie să crezi că focul îi pârjoleşte pe cei nelegiuiţi din ziua sfârşitului lor50.
50 Cf. Mt. 25, 34, 41.
207
2. Petru: Şi din ce motiv trebuie crezut că focul material poate să ţină un lucru nematerial?
XXX. [1.] Grigorie: Dacă duhul nematerial este ţinut în trupul omului ce este viu, de ce, după moarte, deşi duhul este nematerial, să nu fie ţinut chiar şi de focul material?
Petru: De aceea duhul nematerial este ţinut în trup în oricine este viu, fiindcă dă viaţă trupului.
2. Grigorie: Petru, dacă duhul nematerial poate fi ţinut în acesta căruia îi dă viaţă, de ce să nu fie ţinut ca pedeapsă şi acolo unde este făcut să moară? Şi spunem însă că duhul este ţinut prin foc, pentru ca în chinul focului să trebuiască să vadă şi să simtă focul. Căci prin însăşi aceasta suferă în foc, pentru că îl vede, şi este ars, deoarece priveşte cum este ars. Şi aşa se face ca un lucru material să pârjolească unul nematerial, de vreme ce din focul văzut se trag arşiţa şi durerea nevăzută, ca prin focul material mintea nematerială să fie chinuită chiar de văpaia nematerială.
3. Deşi putem să înţelegem din spusele Evangheliei că sufletul nu suferă văpaia doar văzând-o, ci şi îndurând-o. Căci s-a spus prin glasul Adevărului că bogatul mort este îngropat în iad. Iar faptul că sufletul său este ţinut în foc este mărturisit chiar de glasul bogatului ce îl imploră pe Avraam, spunând: „Trimite pe Lazăr să întingă vârful degetului său în apă şi să răcorească limba mea, fiindcă mă chinuiesc în văpaia aceasta”51. Prin urmare, de vreme ce Adevărul îl înfăţişează pe bogatul păcătos osândit în flăcări, oare ce înţelept ar tăgădui că sufletele osândiţilor sunt ţinute în flăcări?
4. Petru: Iată cum sufletul este întors la credinţă prin această lămurire şi mărturie din Sfânta Scriptură, dar, după ce a fost liniştit, revine iarăşi la rigoare. Căci nu cunosc în ce chip un lucru nematerial poate fi ţinut şi supus la cazne de un lucru material.
Grigorie: Spune, te rog, ce presupui, că duhurile apostate, alungate din slava cerească, sunt materiale sau nemateriale?
Petru: Ce înţelept sănătos ar spune că duhurile sunt materiale?
51 Lc. 16, 22-24.
208
Grigorie: Mărturiseşti că focul gheenei este nematerial sau material?
Petru: Nu mă îndoiesc că focul gheenei este material, în care este sigur că se chinuiesc cele materiale.
5. Grigorie: Sigur Adevărul le va spune la sfârşit celor osândiţi: „Mergeţi în focul veşnic ce a fost pregătit pentru diavol şi îngerii lui”52. Aşadar, dacă diavolul şi îngerii lui, deşi sunt nemateriali, trebuie să fie chinuiţi de focul material, ce-i de mirare dacă sufletele pot simţi chinurile trupeşti şi înainte de a-şi redobândi trupurile?
Petru: Lămurirea ta o arată limpede, sufletul nu trebuie să se îndoiască mai departe de această chestiune.
XXXI. [1.] Grigorie: După ce cu greu ai crezut, sunt de părere că merită osteneala să-ţi povestesc aceste lucruri ce mi-au fost istorisite de bărbaţi credincioşi. Iulianus, al doilea apărător al Bisericii Romane, căreia îi slujesc şi eu, Dumnezeu fiindu-mi călăuzitor, muri cam acum şapte ani. Şi venea adesea la mine pe când mă aflam încă în mănăstirea mea, obişnuind să vorbim despre cele folositoare sufletului.
2. Şi aşa îmi povesti într-o zi, grăind: „în vremurile regelui Theodoricus53, tatăl socrului meu încasase impozitul în Sicilia şi se întorcea deja spre Italia. Dar corabia lui fu împinsă de valuri spre insula ce se numeşte Liparis54 şi, fiindcă vieţuia acolo un bărbat pustnic de o mare virtute, i se păru potrivit tatălui socrului meu, despre care am pomenit mai înainte, să pornească spre bărbatul lui Dumnezeu şi să se încredinţeze rugăciunilor sale, cât timp corăbierii reparau ustensilele corăbiei.
3. După ce bărbatul Domnului îi văzu, pe când vorbea cu ei, le spuse, între altele: Ştiţi că regele Theodoricus a murit?. Dar aceia îi răspunseră îndată: Nu este cu putinţă. L-am lăsat în viaţă şi nu ni s-a vestit nimic de felul acesta despre el până acum. Iar robul lui Dumnezeu adăugă, zicând: Chiar a murit. Ieri,
52 Mt. 25, 41.
53 Teodoric cel Mare, rege al ostrogoţilor (471-526) şi conducător al Italiei (493-526) după moartea lui Odoacru (433-493).
54 Cea mai mare dintre Insulele Eoliene.
209
la ceasul al nouălea, stând între papa Ioan şi patricianul Symmachus, fiind dezlegat de cingătoare, descălţat şi adus cu mâinile legate, a fost aruncat în craterul vulcanului din vecinătate.
4. Aceia, auzind acestea, însemnară cu grijă ziua şi, întorcându-se în Italia, aflară că regele Theodoricus murise în această zi, în care le fusese dezvăluit de robul lui Dumnezeu despre sfârşitul şi cazna sa”. Şi fiindcă regele îl ucisese pe papa Ioan, supunându-l la cazne în temniţă, şi îl omorâse cu fierul chiar şi pe patricianul Symmachus, li se păru drept să fie trimis în foc de aceia pe care îi judecase nedrept în viaţa aceasta.
XX XII. [1.] în vremea în care aveam cele dintâi năzuinţe spre viaţa monahală, un bătrân cinstit, pe nume Deusdedit, prieten bun cu nobilii acestei cetăţi, era foarte apropiat şi de mine în cele ce ţin de prietenie.
2. Bătrânul Deusdedit îmi povestea, zicând: „în vremea goţilor, un bărbat respectabil, pe nume Reparatus, era pe patul de moarte. Şi pe când zăcea deja de mult timp mut şi ţeapăn, se văzu dintr-odată că suflarea de viaţă ieşi cu totul din el şi că trupul îi rămase neînsufleţit. Şi pe când cel ce murise era jelit şi de familie, şi de mulţi care se adunaseră, se întoarse dintr-odată din morti şi lacrimile tuturor celor ce plângeau se preschimbară într-o mirare grozavă.
3. Reîntors în trup, le grăi: Trimiteţi mai repede un slujitor la biserica Fericitului Mucenic Laurentius, ce se numeşte astfel, a lui Damasus, după numele ctitorului său, ca să vadă ce se săvârşeşte acolo de către preotul Tiburtius şi să-mi aducă răspunsul în grabă. De bună seamă, se zvonea că Tiburtius era supus atunci poftelor trupeşti, iar Florentius, preotul de acum al acestei biserici, încă îşi aminteşte bine de viaţa şi obiceiurile sale.
4. După ce porni slujitorul, acest Reparatus povesti, când îşi veni în simţiri, ce aflase despre Tiburtius acolo unde fusese dus, zicând: Se pregătise un rug uriaş. Şi fiind adus preotul Tiburtius, fu aşezat pe rug şi, punându-se foc dedesubt, a fost ars cu totul. Se pregătea şi un alt rug, al cărui vârf părea că se întinde de la pământ la cer. Şi răsunând un glas, întrebă cu tărie al cui era
210
acesta…. Aşadar, fiind spuse acestea, Reparatus muri îndată. Iar slujitorul ce fusese trimis la Tiburtius, îl găsi deja mort”.
5. De bună seamă, Reparatus, fiind dus în locurile de chin, după ce le văzu, se întoarse, povesti şi muri, ca să se arate în chip lămurit că nu pentru sine văzuse acelea, ci pentru noi, cărora, cât timp ne este încă lăsat să trăim, ne este îngăduit să ne îndreptăm de faptele rele. Iar Reparatus văzu că se clădeşte rugul nu fiindcă în iad ar arde lemne pentru a se face focul, ci ca să le povestească celor vii că văzuse lemnele acelea pentru arderea desfrânaţilor, deoarece din lemne se întreţine, de obicei, focul material la cei vii şi astfel, cei ce ascultă să înveţe prin lucruri fireşti motivul pentru care ar trebui să se teamă de cele mai presus de fire.
XXXIII. [1.] Episcopul Siracusei, Maximianus55, bărbat cu o viaţă vrednică de cinste, ce păstori mult timp mănăstirea mea în cetatea aceasta, mi-a povestit un lucru îngrozitor ce se petrecuse chiar în provincia Valeria, zicând: „în preasfânta sâmbătă a Paştelui, un decurion boteză acolo pe fiica tinerică a cuiva. Şi întorcându-se acasă, după post şi îmbătat de mult vin, ceru ca fiica sa [duhovnicească] să rămână cu sine şi în acea noapte, lucru ce nici nu este îngăduit a fi spus, o duse la pierzanie.
2. Făcându-se dimineaţă, după ce se sculă, vinovatul începu să se gândească să meargă la baie, ca şi cum apa băii ar fi spălat pata păcatului. Aşadar, se duse, se spălă şi începu să se frământe dacă să intre în biserică, fiindcă, de n-ar fi mers la biserică într-o zi atât de mare, i-ar fi fost ruşine de oameni, iar de-ar fi mers, se înfricoşa de judecata lui Dumnezeu. Şi astfel, învinse ruşinea faţă de oameni. Se duse la biserică, dar începu să stea acolo tremurând şi speriat, întrebându-se clipă de clipă în care ceas va fi încredinţat duhului necurat şi scuturat în faţa întregului popor. Şi temându-se grozav, nu i se întâmplă nimic potrivnic când se săvârşi acea Liturghie.
3. Ieşi vesel, iar a doua zi intră deja în biserică fără nicio grijă. Şi aşa se întâmplă ca timp de şase zile la rând să meargă la biserică bucuros şi fără nicio grijă, crezând fie că Domnul nu văzuse
55 Despre acest sfânt, vezi supra, Cartea a treia, XXXVI, pp. 167-168.
211
nelegiuirea lui, fie că iertase din milostivire ce văzuse. Iar în a şaptea zi, muri printr-o moarte fulgerătoare. Şi după ce fu îngropat, văzură cu toţii cum ieşi multă vreme o văpaie din mormântul său şi arse cu totul osemintele lui, până ce mistui tot mormântul, iar pământul ce fusese adunat în movilă deasupra mormântului părea surpat”.
4. De bună seamă, făcând aceasta, Atotputernicul Dumnezeu arătă ce îndură în ascuns sufletul decurionului, dacă trupul i-a fost mistuit de văpaie în faţa ochilor omeneşti. Şi prin aceasta a binevoit să ne dea, celor ce ascultăm, o pildă de temut, ca să ne dăm seama din cugetarea la această întâmplare ce suferă pentru vina sa sufletul ce este viu şi cu simţire, dacă şi osemintele fără de simţire sunt arse cu totul în chinul cumplit al focului.
5. Petru: Aş vrea să ştiu fie dacă cei buni îi recunosc pe cei buni în împărăţie, fie dacă cei răi îi recunosc pe cei răi în chin.
XXXIV. [1.] Grigorie: Răspunsul la această întrebare a fost lămurit mai limpede ca lumina în cuvintele Domnului, pe care le-am înfăţişat deja mai sus. Unde, după ce s-a spus: „Era un om bogat şi se îmbrăca în purpură şi în in fin şi petrecea în fiecare zi în chip strălucit. Şi era un sărac, pe nume Lazăr ce zăcea la poarta lui plin de bube, dorind să se sature din fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului şi nimeni nu-i dădea aceluia; dar şi câinii veneau şi lingeau bubele lui”56, s-a adăugat că „Lazăr, mort, a fost purtat de îngeri în sânul lui Avraam şi bogatul mort a fost îngropat în iad57.
2. Acesta, înălţând ochii săi, pe când era în chinuri, a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sânul lui, şi el însuşi strigând, a spus: Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimite pe Lazăr să întingă vârful degetului său în apă şi să răcorească limba mea58. Iar Avraam îi spune: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea pe cele rele”59. Bogatul însă, nemaiavând nădejde de izbăvire în privinţa lui însuşi, se întoarce să
56 Lc. 16,19-21.
57 Lc. 16, 22.
58 Lc. 16, 23-24.
59 Lc. 16, 25.
212
câştige izbăvirea alor săi, zicând: „Te rog, părinte, să-l trimiţi pe acesta în casa tatălui meu căci am cinci fraţi -, să le ducă mărturie, ca să nu vină şi ei în acest loc al chinurilor”60.
3. Prin aceste cuvinte se arată în chip lămurit că şi cei buni îi cunosc pe cei buni, şi cei răi îi cunosc pe cei răi. Aşadar, dacă Avraam nu l-ar fi cunoscut pe Lazăr, nu i-ar fi vorbit deloc bogatului aflat în chinuri despre suferinţa trecută a acestuia, spunând că le-a primit pe cele rele în viaţa sa. Şi dacă cei răi nu i-ar fi cunoscut pe cei răi, bogatul aflat în chinuri nu şi-ar fi amintit în niciun chip de fraţii săi, chiar dacă nu erau de faţă. Aşadar, cum n-ar fi putut să-i cunoască pe acei ce sunt de faţă cel care avuse grijă să se roage cu stăruinţă pentru pomenirea celor ce nu sunt de faţă?
4. Prin această întâmplare se arată şi ceva ce tu însuţi nu ai întrebat deloc: că şi cei buni îi cunosc pe cei răi şi cei răi îi cunosc pe cei buni. Căci şi bogatul, căruia i s-a spus: „Ai primit cele bune în viaţa ta”61 este cunoscut de Avraam, iar Lazăr cel ales a fost cunoscut de bogatul osândit, de vreme ce îl cere pe nume să-i fie trimis, zicând: „Trimite pe Lazăr, ca să întingă vârful degetului său în apă şi să răcorească limba mea”62. De bună seamă, în această recunoaştere sporeşte mărimea răsplăţii şi într-o parte, şi în cealaltă; căci, aşa cum cei buni se bucură şi mai mult când văd că cei pe care i-au iubit se veselesc împreună cu ei, aşa şi cei răi, în timp ce se chinuiesc împreună cu cei pe care i-au îndrăgit în această lume, dispreţuindu-L pe Dumnezeu, sunt mistuiţi nu doar de chinul lor, ci şi de al acestora.
5. Dar cu cei aleşi se petrece un lucru şi mai minunat: că îi recunosc nu doar pe cei pe care i-au cunoscut în lumea aceasta, ci îi recunosc şi pe cei buni pe care nu i-au văzut niciodată ca pe cei pe care i-au văzut şi i-au cunoscut. Căci atunci când îi vor vedea pe părinţii din vechime în acea veşnică moştenire, nu le vor fi necunoscuţi la vedere, de vreme ce i-au cunoscut totdeauna prin lucrare. Şi fiindcă acolo toţi îl văd pe Dumnezeu într-o strălucire
60 Lc. 16, 27-28.
61 Lc. 16, 25.
62 Lc. 16, 24.
213
comună, ce lucru ar putea să nu ştie ei într-un loc unde îl ştiu pe Cel Atotştiutor?
XXXV. Un bărbat al nostru credincios, cu o viaţă preavrednică de laudă, muri acum patru ani şi, după cum mărturisiră alţi credincioşi ce fuseseră de faţă, în ceasul sfârşitului său începu să-i vadă pe Prorocii Iona, Iezechiel şi Daniel şi să-i strige pe nume ca pe nişte stăpâni ai săi. Iar pe când zicea că au venit la dânsul şi, plecându-şi privirea, le arăta smerenie şi evlavie, fu scos din trup. Din această întâmplare ni se dă de înţeles în chip lămurit ce fel de cunoaştere va fi în viaţa aceea nestricăcioasă, dacă bărbatul acesta, aflându-se încă în trup stricăcios, îi recunoscu pe sfinţii proroci, deşi, fireşte, nu-i văzuse niciodată.
XXXVI. [1.] însă, de cele mai multe ori, se întâmplă ca sufletul ce urmează să iasă din trup să-i recunoască chiar şi pe aceia cu care trebuie să fie trimis în acelaşi locaş, fie pentru că sunt vinovaţi de aceleaşi păcate, fie pentru că sunt vrednici de aceleaşi răsplăţi. Bătrânul Eleutherius, bărbat cu viaţă cinstită, despre care am povestit multe în cartea de dinainte, ne dezvălui că îl avu în mănăstirea sa pe fratele său bun, pe nume Ioan, care le-a prezis fraţilor sfârşitul său înainte cu paisprezece zile.
2. Şi pe când socotea zilnic zilele ce treceau, înainte cu trei zile de a fi chemat din trup, fu cuprins de febră. Şi ajungând în ceasul morţii, primi Taina Trupului şi Sângelui Domnului şi porunci fraţilor chemaţi să cânte psalmi în faţa sa şi el însuşi intonă împreună cu dânşii un antifon chiar despre el, zicând: „Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi, intrând într-însele, voi lăuda pe Domnul. Aceasta [este] poarta Domnului, drepţii vor intra printr-însa”63.
3. Şi pe când fraţii ce stăteau lângă el cântau psalmi în faţa lui, dintr-odată slobozindu-i-se şi lungindu-i-se glasul, strigă, zicând: „Ursus, vin!”. De îndată ce grăi aceasta, fiind scos din trupul muritor, îşi sfârşi viaţa. Şi se mirară fraţii, deoarece nu cunoşteau ce strigase fratele când muri. Şi murind el, se făcu tristeţe mare în mănăstire.
63 Ps. 117,19-20.
214
4. Dar a patra zi, trebuia ca unii dintre fraţi să treacă pe la o altă mănăstire ce se afla departe. Aşadar, mergând fraţii acolo, îi găsiră foarte trişti pe toţi monahii acelei mănăstiri. Şi întrebându-i: „Ce aveţi de sunteţi copleşiţi de o tristeţe atât de mare?”, monahii le răspunseră, zicând: „Ne tânguim de singurătatea acestui loc, fiindcă astăzi este a patra zi de când un frate, ce ne ţinea laolaltă în această mănăstire cât era în viaţă, fu luat din lumina acestei lumi”.
5. Şi pe când fraţii ce veniseră întrebau cu mare râvnă cum îl chema, le răspunseră: „Ursus”. Aceştia, cercetând cu de-amănuntul ceasul chemării lui, aflară că ieşise din trup chiar în clipa în care fusese strigat de Ioan, care murise la ei.
6. Din această întâmplare se înţelege că vrednicia amândurora a fost aceeaşi şi că li s-a dat să trăiască împreună în aceeaşi locuinţă, ei cărora le-a fost dat să părăsească împreună şi trupul.
7. Dar nu voi ţine sub tăcere nici următorul lucru pe care l-am aflat din întâmplare de la nişte vecini ai mei, pe când încă trăiam ca mirean şi locuiam în casa mea, ce-mi revenise în cetatea aceasta ca moştenire din partea tatălui. În apropiere de mine locuia o văduvă ce se numea Galla. Iar ea avea un fiu tânăr, pe nume Eumorphius, şi nu departe de el locuia un oarecare Ştefan, care a avut funcţia de adjutant de centurion.
8. Dar Eumorphius, ajungând la capătul vieţii, îl chemă pe slujitorul său şi îi porunci, zicând: „Du-te mai repede şi spune-i lui Ştefan, adjutantul de centurion, să vină degrabă, căci, iată, a fost pregătită corabia ce trebuie să ne ducă în Sicilia”. Şi pe când slujitorul credea că acesta îşi pierduse minţile şi refuza să i se supună, Eumorphius începu să se impună grozav, zicând: „Du-te şi vesteşte-i aceluia ce spun, fiindcă nu mi-am pierdut minţile”.
9. Slujitorul ieşi şi porni spre Ştefan. Dar, după ce ajunse la mijlocul drumului, îi apăru în cale un altul ce-l întrebă, spunând: „Unde te duci?”. Iar slujitorul îi răspunse: „Am fost trimis de stăpânul meu la adjutantul Ştefan”. Şi acela îi zise îndată: „De la el vin, însă a murit chiar în faţa mea, în ceasul acesta”. Slujitorul se întoarse la stăpânul său Eumorphius, dar îl găsi deja mort. Aşadar, aşa se petrecu: când celălalt îi ieşise în cale, slujitorul
215
se întoarse din mijlocul drumului; şi din durata de timp dintre cele două fapte ne putem da seama că şi unul, şi celălalt fuseseră chemaţi în aceeaşi clipă.
10. Petru: Este foarte înfricoşător ce spui. Dar, te rog, de ce îi apăru o corabie sufletului ce ieşea din trup sau de ce muribundul prezisese că se duce în Sicilia?
11. Grigorie: Sufletul nu are nevoie de vreun vehicul, dar nu-i de mirare dacă, aflându-se încă în trup omenesc, i-a apărut ceva ce obişnuise să vadă prin trup, ca prin aceasta să i se dea de înţeles unde putea fi dus sufletul său în chip nematerial.
12. Şi fiindcă mărturisi că se duce în Sicilia, ce altceva putem înţelege decât faptul că, mai mult decât în toate celelalte locuri, în insulele acestui pământ se văd limpede craterele [vulcanilor] cum revarsă focul chinurilor? Iar aceste cratere, după cum obişnuiesc să povestească cei care le-au văzut, cresc zi de zi, lărgindu-şi sânurile. Aşa cum, apropiindu-se sfârşitul lumii, cu atât este mai sigur că acolo vor fi adunaţi mai mulţi din cei ce trebuie pârjoliţi, cu cât se poate vedea că acele locuri ale chinurilor se deschid mai mult. Iar Atotputernicul Dumnezeu a vrut să se arate aceasta spre îndreptarea celor ce trăiesc în lumea aceasta, pentru ca minţile necredincioşilor ce nu cred că există chinurile iadului să şi vadă locurile chinurilor, dacă refuză să creadă cele auzite.
13. Iar faptul că atât cei aleşi, cât şi cei osândiţi, ce au săvârşit fie aceleaşi virtuţi, fie aceleaşi păcate, sunt aduşi la un loc, ne-o dovedesc cuvintele Adevărului, chiar dacă lipsesc pildele în această privinţă. Căci însuşi [Adevărul] spune în Evanghelie, pentru cei aleşi: „în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”64. Iar dacă în acea veşnică fericire răsplata fiecăruia nu ar fi fost diferită, ar fi existat mai degrabă un singur locaş decât mai multe. Prin urmare, sunt multe locaşuri în care cetele celor buni se veselesc, şi separat, şi împreună, pentru virtuţile pe care le au în comun. Şi totuşi primesc acelaşi dinar toţi cei care se ostenesc, deşi sunt separaţi în multe locaşuri, deoarece, pe de o parte, fericirea pe care o dobândesc
64 In 14, 2.
216
acolo una este, iar pe de altă parte, natura răsplăţii este diferită, fiindcă o dobândesc prin lucrări diferite.
14. Fără îndoială, când Adevărul prevesteşte ziua judecăţii Sale, grăieşte acestea: „Atunci voi spune secerătorilor: Pliviţi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardeţi”65. Fireşte, îngerii semănători leagă neghina în snopi ca s-o ardă, atunci când îi adună la un loc, în chinuri asemănătoare, pe cei de un fel cu cei de acelaşi fel, pentru ca cei mândri să ardă cu cei mândri, desfrânaţii cu desfrânaţii, zgârciţii cu zgârciţii, înşelătorii cu înşelătorii, invidioşii cu invidioşii, necredincioşii cu necredincioşii. Prin urmare, cei cu acelaşi păcat sunt duşi la aceleaşi chinuri, fiindcă îngerii îi trimit în locurile de osândă, ca şi cum ar lega snopii de neghină ca să-i ardă.
XXXVII. [1.] Petru: Prin felul explicaţiei tale ai răspuns mulţumitor la întrebarea mea. Dar, spune-mi, te rog, ce înseamnă, oare, faptul că unii sunt scoşi din trup ca din greşeală, aşa încât, după ce mor, se întorc şi fiecare din ei spune că a auzit că nu era el cel ce fusese poruncit să fie adus?
2. Grigorie: De chibzuim bine, Petru, când se petrece aşa ceva, nu este o greşeală, ci o avertizare. Căci Dumnezeu, din marea bunătate a milostivirii Sale, a rânduit ca unii să se întoarcă deodată în trup, chiar după moartea lor, pentru a se înfricoşa de chinurile iadului pe care nu le crezuseră când au auzit de ele.
3. Un monah din Iliria66, ce vieţuia împreună cu mine în mănăstire, la Roma, îmi povestea următoarea întâmplare: într-o vreme, pe când zăbovea încă în pustie, află despre un monah, Petru, născut în ţinutul Iberiei, ce se statornicise într-o pustietate nemărginită, numită Evasa67. Şi, după cum îi povesti chiar Petru, află că, înainte de a pleca în pustie, i se ivi o suferinţă a trupului şi muri. Dar fiind trimis îndată înapoi în trup, mărturisi că văzuse caznele iadului şi nenumărate locuri ale văpăilor. Mai povesti că îi văzuse
65 Mt. 13,30.
66 Regiune situată în partea de vest a Peninsulei Balcanice, de-a lungul coastei răsăritene a Mării Adriatice; azi, Croaţia, Bosnia-Herţegovina.
67 Insulă situată în estul Spaniei; azi, Ibiza.
217
chiar şi pe unii puternici ai veacului acestuia spânzuraţi în aceleaşi văpăi.
4. Dar mărturisi că, după ce fusese dus în văpaie şi când să se afunde şi el într-însa, îi apăru dintr-odată un înger cu chip strălucitor ce-l opri să se cufunde în foc, ba chiar îi zise: „Ieşi şi ia seama cu foarte mare grijă cum trebuie să trăieşti după acestea”. După glasul acesta, i se reîncălziră membrele puţin câte puţin şi, deşteptându-se din somnul morţii veşnice, povesti toate câte se petrecură în jurul său. Şi după aceea, se înfrână cu atâtea posturi şi privegheri, încât, chiar de i-ar fi tăcut limba, felul său de a vieţui mărturisea că văzuse chinurile iadului şi se înspăimântase, căci i se întâmplase, fireşte, prin mărinimia minunată a Atotputernicului Dumnezeu, ca în moarte să nu moară.
5. Dar fiindcă inima omenească este de o împietrire grozavă, chiar şi arătarea chinurilor iadului nu este la fel de folositoare pentru toţi. Căci vestitul bărbat Ştefan, pe care l-ai cunoscut bine, îmi povestea despre el şi că, zăbovind în cetatea Constantinopol dintr-un motiv oarecare şi venindu-i pe neaşteptate o suferinţă a trupului, muri. Dar căutându-se un doctor şi un îmbălsămător ca să-l deschidă şi să-l îmbălsămeze, nu putură fi găsiţi în aceeaşi zi, iar în noaptea ce urmă trupul îi zăcu neîngropat.
6. Şi, fiind dus în locurile iadului, văzu multe pe care le auzise înainte, dar nu le crezuse. Dar după ce se înfăţişă acolo Judecătorului ce prezida, nu fu primit de Acesta, aşa încât îi spuse: „Nu am poruncit să fie adus acesta, ci fierarul Ştefan”. Iar dânsul a fost readus imediat în trup şi fierarul Ştefan, ce locuia lângă el, muri chiar în ceasul acela. Şi astfel se dovedi că au fost adevărate cuvintele pe care le auzise, de vreme ce săvârşirea morţii lui Ştefan le adeveri.
7. Iar în urmă cu trei ani, în vremea molimii ce pustii Roma printr-un măcel cumplit, în care se vedeau chiar şi cu ochii trupeşti săgeţile [morţii] ce veneau din cer şi străpungeau pe fiecare în parte, după cum ştii şi tu, a murit Ştefan. Iar un soldat, fiind lovit [de molimă] în cetatea noastră, ajunse la capătul [vieţii]. Şi, fiind scos din trup, zăcu neînsufleţit, dar se întoarse curând şi povesti ce se petrecuse cu el.
218
8. Şi zicea soldatul, aşa cum mulţi aflară atunci această întâmplare, că era un pod sub care curgea un râu negru şi întunecos ce răspândea o negură de o duhoare de nesuportat. Însă, după ce treceai podul, erau pajişti verzi şi încântătoare, împodobite cu florile plăcut mirositoare ale ierburilor, unde se vedeau mici adunări de oameni îmbrăcaţi în alb. Şi în acelaşi loc era un parfum atât de plăcut şi de dulce, încât însăşi mireasma dulceţii îi sătura pe cei ce se plimbau şi locuiau acolo.
9. Iar acolo erau locaşurile68 unor diferiţi [oameni], fiecare sălaş în parte fiind plin de o lumină strălucitoare. Tot acolo se zidea o casă de o măreţie uimitoare ce părea că este zidită din cărămizi de aur, dar nu putu afla a cui era. Iar pe malul râului despre care am vorbit mai înainte erau nişte sălaşuri, dar unele erau atinse de negura duhorii ce se ridica, iar pe altele nu le atingea deloc duhoarea ce se înălţa din râu.
10. Iar la podul amintit anterior era următoarea încercare: orice nedrept ar fi voit să-l treacă, aluneca în râul întunecos şi urât mirositor, iar drepţii cărora nu le stătea împotrivă vreo vină îl treceau cu mers sigur şi slobod, ajungând în locurile încântătoare.
11. Apoi ne dezvălui că îl văzu acolo, jos, aflat în locuri foarte înfricoşătoare, legat şi împovărat de o mare greutate de fier, chiar şi pe Petru, mai-marele personalului clerical, ce murise în urmă cu patru ani. Şi întrebând de ce era aşa, soldatul zise că auzise despre dânsul cele pe care şi noi ni le amintim despre el, ştiindu-i faptele, de vreme ce l-am cunoscut în mediul acesta bisericesc. Căci i s-a zis: „De aceea suferă aceste chinuri, fiindcă, dacă i se poruncea ceva pentru pedepsirea cuiva, slujea în împlinirea pedepselor mai mult din pofta cruzimii decât din ascultare”. Că aşa a fost, nimeni din cei ce l-au cunoscut nu era în necunoştinţă de cauză.
12. Apoi soldatul mărturisi că îl văzuse acolo şi pe un preot străin care, ajungând la podul despre care am pomenit mai înainte, l-a trecut cu atâta autoritate cu câtă curăţie a şi trăit. Ne-a mai dat o 9
68 Cf. In 14,2.
219
mărturie că îl recunoscu la acelaşi pod chiar şi pe acest Ştefan, pe care l-am pomenit mai înainte. Iar acesta, când voi să-l treacă, îi alunecă piciorul şi, fiindcă deja alunecase de pe pod de la mijlocul trupului, începu să fie tras în jos de coapse de nişte bărbaţi preaînfricoşători ce se iviseră din râu şi, în acelaşi timp, să fie ridicat de braţe de bărbaţi foarte frumoşi la vedere şi îmbrăcaţi în alb. Şi pe când era bătălia aceasta, încât duhurile bune îl trăgeau în sus, iar cele rele în jos, însuşi cel ce vedea acestea se întoarse în trup şi nu mai află ce se petrecu, până la urmă, cu acela.
13. Prin această întâmplare ni se dă de înţeles despre viaţa lui Ştefan că în el se războiau cele rele ale trupului cu înfăptuirea milosteniilor. Căci din faptul că era tras în jos de coapse, iar de braţe era tras în sus, se vede limpede că iubise milosteniile, dar şi că nu se lepădase desăvârşit de patimile cărnii ce îl trăgeau în jos. Însă ce va fi învins în acesta, în cercetarea judecătorului cel ascuns, ne rămâne necunoscut şi nouă, şi celui ce l-a văzut, fiindcă a fost chemat înapoi în trup.
14. Totuşi, este limpede că Ştefan, după cum am povestit mai sus, chiar dacă a şi văzut locurile infernului şi s-a întors în trup, nu şi-a îndreptat viaţa în chip desăvârşit, dacă după mulţi ani ieşi din trup ca să se zbată încă în lupta dintre viaţă şi moarte. Din acest lucru ne dăm seama că şi dezvăluirea chinurilor iadului se face pentru unii spre ajutor, iar pentru alţii doar spre mărturie, pentru ca unii să vadă relele de care să se păzească, iar ceilalţi să fie şi mai mult pedepsiţi acolo, deoarece nu au vrut să se ferească de caznele iadului, chiar dacă le-au văzut şi cunoscut.
15. Petru: Spune-mi, te rog, ce înseamnă, oare, că se vedea că se zideşte casa cuiva din cărămizi de aur în locuri încântătoare? Este foarte ridicol de credem că în viaţa aceea am avea încă nevoie de astfel de metale.
16. Grigorie: Ce om înţelept la minte ar înţelege aceasta astfel? şi oricine ar fi cel căruia i se zideşte acest locaş, se dă de înţeles în chip lămurit din ce s-a arătat acolo ce este ce lucrează el aici. Şi fiindcă îşi va câştiga răsplata luminii veşnice din mulţimea milosteniilor69, este limpede fără îndoială că îşi zideşte
69 Cf. Lc. 12, 33.
220
sălaşul din aur. Însă am uitat să spun mai sus că soldatul ce văzuse acestea povestea că bătrâni şi tineri, fete şi băieţi, aduceau cărămizile de aur la zidirea casei. Din acest lucru se înţelege că aceştia cărora li s-a făcut aici milostenie de către acela, acolo erau văzuţi că sunt lucrătorii lui.
XXXVIII. [1.] Tot aşa, locuia chiar în apropiere de noi un om credincios, pe nume Deusdedit, ce era cizmar. Despre acesta cineva văzu printr-o descoperire că i se zidea casa, dar zidarii săi erau văzuţi lucrând la casă doar în ziua sâmbetei. Şi cercetând după aceea cu de-amănuntul viaţa acelui bărbat, află că obişnuia să aducă în zi de sâmbătă la biserica Fericitului Petru câte ceva din cele pe care le făcea în fiecare zi, orice putea să-i prisosească din hrană şi îmbrăcăminte şi să le împartă celor nevoiaşi. Dă-ţi seama din lucrul acesta că nu pe nedrept casa lui se înălţa prin zidire sâmbăta.
2. Petru: Sunt mulţumit. Văd că prin aceasta mi-ai răspuns în chip potrivit la întrebare. Dar, te rog, ce spunem că înseamnă faptul că locaşurile unora erau atinse de negura duhorii, iar ale altora nu puteau fi atinse? Sau ce înseamnă că a văzut podul şi râul?
3. Grigorie: Petru, din imaginile acestor lucruri înţelegem virtuţile sau patimile. Fireşte, soldatul văzu că drepţii trec pe un pod spre locuri încântătoare, fiindcă „foarte îngustă este cărarea ce duce la viaţă”70 şi mai văzu curgând râul ce duhnea, deoarece aici, în cele mai de jos, se scurge zi de zi putregaiul patimilor trupeşti.
4. Şi negura duhorii atingea sălaşurile unora, iar ale altora nu puteau fi atinse, fiindcă sunt foarte mulţi care fac multe fapte bune, dar totuşi sunt încă atinşi în desfătarea cugetului de patimile trupeşti şi este foarte drept ca acolo să-i împresoare negura duhorii pe aceia pe care aici încă îi desfată duhoarea trupească. De unde şi fericitul Iov, văzând că desfătarea trupului este în duhoare, grăi următoarea sentinţă despre desfrânat şi depravat, zicând: „Dulceţa acelui vierme”71. Însă, fără îndoială, este limpede că
70 Mt. 7,14.
71 Iov 24, 20.
221
locaşurile celor ce îşi descotorosesc cu desăvârşire inima de toată desfătarea trupească nu sunt atinse de negura duhorii.
5. Şi trebuie să luăm seama că duhoarea şi negura au fost văzute acolo căci, neîndoielnic, desfătarea trupului întunecă mintea, otrăvind-o, ca să nu vadă strălucirea adevăratei lumini şi deoarece se desfată cufundându-se tot mai jos, de aceea suferă întunecimea în cele de sus.
6. Petru: Am putea oare socoti că se poate dovedi prin autoritatea Sfintei Scripturi că păcatele trupeşti sunt pedepsite cu pedeapsa duhorii?
XXXIX. Grigorie: Putem. Căci din mărturia Cărţii Facerii aflăm că Domnul a plouat deasupra sodomiţilor foc şi pucioasă72, pentru ca şi focul să-i ardă, şi duhoarea pucioasei să-i omoare. Şi fiindcă ei arseseră de dragostea neîngăduită a cărnii stricăcioase, au pierit în acelaşi timp prin văpaie şi duhoare, ca să cunoască în pedeapsa lor că prin desfătarea duhorii lor s-au încredinţat morţii celei veşnice.
Petru: Mărturisesc că nu mi-a mai rămas nicio nelămurire în privinţa acestora în care am fost îndoielnic.
XL. [1.] Grigorie: Mai trebuie ştiut că, uneori, sufletele aflate încă în trupurile lor văd pedepsele duhurilor, fapt care se întâmplă de obicei spre zidirea lor sau spre zidirea celor ce ascultă.
2. Cel despre care îmi amintesc că am povestit deja în omilii, în faţa poporului73, a fost un copil foarte neastâmpărat, pe nume Theodorus, care l-a urmat pe fratele său în mănăstirea mea mai mult de nevoie decât din proprie voinţă. Fără îndoială, îi era greu de i-ar fi vorbit cineva ceva pentru mântuirea sa şi nu numai că nu putea să le facă pe cele bune, dar nici măcar să le audă. Jurându-se, mâniindu-se şi luându-ne în râs, mărturisea că nu va veni niciodată la chipul sfintei vieţi monahale.
3. Însă, în molima ce nimici de curând mare parte din poporul cetăţii Romei, Theodorus, fiind străpuns de boală în partea de sub pântece, ajunse în pragul morţii. Şi, pe când îşi dădea
72 Cf. Fc. 19,24.
73 Cf. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Evanghelie 38,16; 19,7, vezi SC 265, pp. 140-141, n. 2.
222
cea din urmă suflare, se adunară fraţii, pentru ca, rugându-se, să ocrotească ieşirea lui. Iar trupul său murise deja în privinţa mădularelor; numai în piept încă mai sufla căldura de viaţă. Însă toţi fraţii cu atât au început să se roage mai stăruitor pentru el, cu cât vedeau că se duce deja în grabă.
4. Când, dintr-odată, începu să strige fraţilor ce stăteau lângă el şi să întrerupă cu mari ţipete rugăciunile acestora, zicând: „Duceţi-vă! Iată, am fost dat balaurului să mă devoreze, care din pricina prezenţei voastre nu poate să mă înghită. Mi-a înhăţat deja capul în gura sa. Făceţi-i loc, ca să nu mă chinuiască şi mai mult, ci să facă mai repede ce este pe cale să facă. Dacă i-am fost dat să mă mănânce, de ce să sufăr întârziere din pricina voastră?”. Atunci fraţii începură să-i spună: „Ce vorbeşti, frate? însemnează-te cu semnul Sfintei Cruci!”. Iar acela le răspunse cu mari strigăte, zicând: „Vreau să mă însemnez, dar nu pot, fiindcă sunt apăsat de solzii acestui balaur!”.
5. Auzind fraţii aceasta, se aruncară la pământ şi începură să se roage şi mai stăruitor cu lacrimi pentru slobozirea lui. Şi, iată, începu dintr-odată bolnavul să strige cu glas mare, zicând: „Mulţumiri lui Dumnezeu! Iată, balaurul ce mă primise ca să mă mănânce a fugit. A fost izgonit de rugăciunile voastre, nu a putut să stea. Mijlociţi acum pentru păcatele mele, fiindcă sunt gata să mă convertesc şi să las cu totul viaţa cea lumească”. Aşadar, după cum deja s-a spus, omul ce murise înainte cu mădularele trupului, fiind păstrat în viaţă, se întoarse la Dumnezeu cu toată inima. Şi după ce şi-a schimbat mintea, fiind mult timp zdrobit de chinuri, atunci sufletul i se dezlegă de trup.
6. Pe de altă parte, după cum îmi povestea Probus, despre care am pomenit mai sus, un apropiat al său, Crisaurius, era un bărbat foarte bogat în lumea aceasta, dar pe atât de plin de patimi, pe cât era plin de avuţii, umflat de mândrie, supus plăcerilor cărnii şi aprins de focul zgârceniei în agonisirea lucrurilor. Dar după ce Domnul hotărî să pună capăt atâtor rele, îl lovi cu o suferinţă trupească.
223
7. Ajungând la capătul vieţii, chiar în ceasul în care era cât pe ce să iasă din trup, având ochii deschişi, văzu că duhuri înfricoşătoare şi foarte negre stăteau în faţa sa şi stăruiau grozav să-l răpească în temniţele iadului. Începu să tremure, să se îngălbenească, să asude, să le ceară păsuire cu mare glas şi să-l cheme cu strigăte cumplite şi tulburătoare pe fiul său, pe nume Maximus, pe care eu însumi, fiind deja monah, l-am văzut monah, zicând: „Maximus, aleargă! Niciodată nu ţi-am făcut vreun rău. Păzeşte-mă cu credinţa ta!”.
8. Maximus, tulburat, sosi îndată. Familia se adună, jelind şi făcând larmă. Însă ei nu puteau să vadă duhurile rele pe care acela cu greu le suporta şi care stăruiau asupra sa, dar le vedeau prezenţa în mărturia, în paloarea şi în tremuratul celui ce era muncit de ele. Se întorcea încoace şi încolo în pat de frica înfăţişării înspăimântătoare a lor. Zăcea culcat pe partea stângă: nu putea să îndure vederea lor. Se întorcea la perete: erau acolo de faţă. Şi pe când îşi pierduse nădejdea că poate fi scăpat, fiind înşfăcat de duhurile rele, începu să strige cu mari ţipete: „Păsuiţi-mă chiar şi până mâine. Păsuiţi-mă chiar şi până mâine”. Dar pe când striga acestea, fu smuls din locaşul cărnii sale chiar în aceste ţipete.
9. Cât despre toate acestea, este limpede, fără îndoială, că pentru noi le văzuse, nu pentru sine, pentru ca vedenia lui să ne fie nouă de folos, pe care răbdarea cea dumnezeiască ne aşteaptă încă îndelung răbdătoare. Căci la ce îi folosi aceluia că văzu înaintea morţii duhuri înfricoşătoare şi că le ceru păsuire, dacă nu primi păsuirea pe care o ceru?
10. Apoi, este chiar acum la noi Athanasius, preot în Isauria74, ce povesteşte că în zilele sale se petrecu un lucru îngrozitor în cetatea Iconium75. Căci acolo, după cum spune el, se află o mănăstire numită „Ton Galathon”, în care un monah era ţinut la mare cinste. Fireşte, părea că avea obiceiuri bune şi că era cu rânduială în toată purtarea sa, dar, după cum se văzu clar din sfârşitul său, era de departe altfel decât părea. Căci, deşi dovedea
74 Ţinut muntos in Asia Mică, în apropierea Munţilor Taurus.
75 Capitala Lycaoniei; azi, Konya.
224
că postea cu fraţii, pe ascuns obişnuia să mănânce. Iar fraţii nu ştiau deloc această patimă a lui. Dar venindu-i pe neaşteptate o suferinţă a trupului, fu adus la capătul vieţii.
11. Şi pe când era deja spre sfârşit, făcu să se adune la dânsul toţi fraţii ce se aflau în mănăstire. Iar aceia, după cum socoteau ei, crezură că la moartea unui astfel de bărbat vor auzi de la el ceva măreţ şi desfătător. Dar el însuşi, căznindu-se şi tremurând, fu silit să le dezvăluie cărui vrăjmaş era încredinţat, fiind silit să iasă. Şi le zise: „Când credeaţi că eu postesc cu voi, mâncam pe ascuns. Şi, iată, acum am fost încredinţat balaurului să mă devoreze, ce mi-a legat laolaltă genunchii şi picioarele cu a sa coadă şi, vârându-şi capul în gura mea, îmi soarbe duhul, scoţându-l cu forţa”.
12. Spunând acestea, muri îndată şi nu fu aşteptat să se pocăiască pentru a se putea elibera de balaurul pe care îl văzuse. Este limpede, fără îndoială, că văzuse balaurul doar spre folosul celor ce ascultă, dacă, pe de o parte, îl făcu fraţilor cunoscut, dar, pe de altă parte, nu scăpă de vrăjmaşul căruia îi fusese încredinţat.
13. Petru: Aş vrea să aflu dacă trebuie crezut că după moarte există un foc curăţitor.
XL I. Grigorie: în Evanghelie, Domnul spune: „Umblaţi cât timp aveţi lumină”76. Chiar şi prin proroc grăieşte: „La vreme plăcută te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”77. Apostolul Pavel, înfăţişând aceasta, spune: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii”78.
2. Chiar şi Solomon grăieşte: „Orice poate mâna ta să facă, lucrează cu stăruinţă, fiindcă nici lucrare, nici raţiune, nici înţelepciune, nici ştiinţă nu va fi la cele de jos, unde tu te grăbeşti”79. Chiar şi David grăieşte: „Căci în veac [este] mila Lui”80.
3. Este limpede, fără îndoială, din aceste sentinţe că, precum iese fiecare de aici, astfel se înfăţişează la judecată. Dar totuşi, în
76 In 12, 35.
77 Is. 49, 8.
78II Cor. 6,2.
79 Eccl. 9,10.
80 Ps. 117,4.
225
privinţa unor păcate mai uşoare, trebuie crezut că există înainte de judecată un foc curăţitor, pentru aceasta fiind ceea ce spune Adevărul: „De va fi spus cineva blasfemie împotriva Sfântului Duh, nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în acel ce va să fie”81, în această sentinţă se dă de înţeles că unele păcate pot fi dezlegate în veacul acesta, iar altele în veacul ce va să fie. Căci înţelegerea logică ne arată limpede că ce este tăgăduit în privinţa unui singur păcat, este îngăduit în privinţa altor păcate.
4. Dar totuşi, după cum am spus mai înainte, trebuie crezut că se poate face aceasta doar în privinţa păcatelor mici şi foarte mici, precum este necontenita vorbire deşartă, râsul fără de măsură, păcatul grijii de avuţia familiei, ce cu greu se săvârşeşte fără de vină chiar şi de cei care ştiu cum ar trebui să evite păcatul acesta sau greşeala neştiinţei în lucruri nu atât de grave. Acestea toate ne îngreunează chiar şi după moarte dacă, aflându-ne încă în viaţa aceasta, nu vor fi fost cu totul iertate.
5. Pentru că şi Pavel spune că Hristos este Temelia şi adaugă: „De va fi zidit cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, pai, focul va dovedi ce fel este lucrarea fiecăruia. De va fi rămas lucrarea cuiva pe care a zidit-o deasupra, plată va primi. De va fi ars lucrarea cuiva, pagubă va suferi, însă el însuşi va fi mântuit aşa, totuşi, ca prin foc”82. Deşi se poate înţelege acest lucru despre focul chinuirii ce ne este vădit în viaţa aceasta, totuşi, de şi-ar însuşi cineva aceste cuvinte despre focul curăţirii ce va să fie, trebuie să ia seama cu mare grijă că Pavel a spus că poate fi mântuit prin foc nu cel ce zideşte pe această temelie fier, aramă sau plumb, adică păcate mai mari şi, de aceea, mai grele şi deja de nedezlegat atunci, ci cel ce va zidi pe această temelie lemne, fân, pai, adică păcate foarte mici şi foarte uşoare, pe care focul să le mistuie cu uşurinţă.
6. Totuşi, mai trebuie ştiut şi lucrul acesta, că acolo nu va căpăta nimeni curăţire nici măcar în privinţa păcatelor foarte mici, ci
81 Mt. 12, 32; Mc. 3, 29.
82 1 Cor. 3,11,12-15.
226
numai dacă, aflându-se încă în viaţa aceasta, ar merita s-o dobândească acolo prin faptele sale bune.
XLII. [1.] Pe când eram încă tinerel şi în chip de mirean, am auzit că se povestea de cei mai în vârstă şi de cei care ştiu că Paschasius, diacon al acestui scaun apostolic, ale cărui cărţi foarte drepte şi clare despre Sfântul Duh sunt la noi, a fost un bărbat de o sfinţenie minunată, îndeletnicindu-se foarte mult cu faptele de milostenie, fiind iubitor de săraci şi dispreţuitor de sine. Dar în gâlceava ce se făcu aici între Symmachus şi Laurentius, prilej ce înflăcără râvna credincioşilor, îl alese pentru rangul de episcop pe Laurentius şi, după ce acesta fu învins în unanimitate, stărui totuşi în părerea sa până aproape de ziua sfârşitului său, iubindu-l şi preferându-l pe acela pe care Biserica îl refuzase, prin judecata episcopilor, să fie la conducerea ei.
2. Şi astfel, în vremea întâistătătorului scaunului apostolic Symmachus, după ce muri Paschasius, un demonizat atinse dalmatica83 acestuia, aşezată deasupra raclei, şi se izbăvi imediat.
3. Iar după multă vreme, doctorii îi prescriseră episcopului Germanus din Capua, despre care am pomenit mai înainte, să se îmbăieze pentru sănătatea trupului în termele din Angulus. Acesta, intrând în terme, îl găsi pe diaconul Paschasius, despre care am vorbit mai înainte, stând şi slugărnicind în baia de aburi. Episcopul, văzându-l, se sperie grozav şi îl întrebă ce face acolo un bărbat atât de mare. Iar el îi răspunse: „Din nicio altă pricină n-am fost trimis în acest loc de pedeapsă, ci numai pentru că am votat de partea lui Laurentius, împotriva lui Symmachus. Dar, te rog, să-L implori pe Domnul pentru mine şi prin aceasta vei cunoaşte că ai fost ascultat dacă, întorcându-te aici, nu mă vei mai găsi”.
4. Bărbatul Domnului, Germanus, se rugă cu înflăcărare pentru dânsul şi se întoarse după câteva zile, dar nu-l mai găsi în locul acela pe Paschasius, despre care am vorbit mai înainte. Şi fiindcă Paschasius nu păcătuise din răutate, ci din greşeala neştiinţei84, a putut să fie curăţit de păcat după moarte.
83 Tunică albă, lungă, cu mâneci largi, tivită cu purpură.
84 Cf. I Tim. 1,13.
227
5. Dar trebuie totuşi crezut că pentru mulţimea milosteniilor sale a putut atunci să-şi dobândească iertarea, când deja nu mai putea face nimic.
XLIII. [1.] Petru: Spune-mi, te rog, ce înseamnă că, în aceste vremuri din urmă, se desluşesc atât de multe lucruri despre suflete, ce erau necunoscute înainte, încât se pare că veacul ce va să vie ni se înfăţişează şi ni se descoperă prin revelaţii făţişe şi prin arătări?
2. Grigorie: Aşa este. Cu cât veacul de faţă e pe sfârşite, cu atât se apropie deja veacul ce va să vie şi ni se descoperă prin semne şi mai vădite. Fiindcă în veacul acesta nu ne vedem deloc cugetele unii altora, iar în veacul acela ne privim unii pe alţii în inimi, ce altceva aş putea numi veacul acesta decât noapte şi ce altceva pe veacul acela ce va să vie decât zi? Dar aşa cum atunci când noaptea începe să se sfârşească, iar ziua să se ivească şi, înainte de răsăritul soarelui, întunericul s-a amestecat în acelaşi timp, într-un fel anume, cu lumina, până ce rămăşiţele nopţii ce se depărtează se prefac desăvârşit în lumina zilei ce urmează, tot aşa sfârşitul lumii acesteia se împreunează deja cu începutul veacului ce va să vie şi însuşi întunericul rămăşiţelor acestuia se luminează printr-un amestec al lucrurilor duhovniceşti. Şi multe sunt cele ale lumii acesteia, pe care deja le vedem, dar nu le cunoaştem încă desăvârşit, deoarece le vedem ca înainte de răsăritul soarelui, ca într-un crepuscul al minţii.
3. Petru: îmi place ce spui. Dar acest lucru despre Paschasius, un bărbat atât de mare, stârneşte sufletul către o întrebare: de ce, după moarte, a fost dus într-un loc de chin, dacă prin atingerea veşmântului raclei sale duhul cel rău a putut fi alungat din bărbatul posedat?
4. Grigorie: în acest lucru mare trebuie să recunoaştem rânduiala Atotputernicului Dumnezeu, cât de complexă este, dacă prin judecata Lui s-a săvârşit ca acelaşi bărbat, Paschasius, şi să pătimească înlăuntru pentru un timp oarecare, de vreme ce păcătuise, şi să se facă totuşi, după moartea sa, înaintea ochilor omeneşti minuni prin trupul său, fiindcă înainte de moartea sa săvârşise binefaceri chiar şi celor cunoscuţi; aşa încât nici aceştia care văzuseră
228
faptele sale bune să nu se fi înşelat în preţuirea milosteniilor lui şi nici lui să nu i se slobozească fără de pedeapsă păcatul, chiar dacă nici nu crezu că este un păcat [ceea ce făcuse] şi de aceea nu putu să-l stingă cu lacrimi.
5. Petru: Chibzuiesc la cele pe care le zici. Şi totuşi, fiind constrâns de această pricină, mă silesc să-mi fie deja frică nu doar de păcatele pe care le ştiu, ci chiar şi de cele pe care nu le ştiu în mine.
6. Dar, spune-mi, te rog, fiindcă puţin mai sus s-a discutat despre locurile de chin ale iadului, oare unde să socotim că este iadul? Ar trebui să credem că este pe acest pământ sau sub pământ?
XLIV. [1.] Grigorie: Nu îndrăznesc să hotărăsc în privinţa acestui lucru fără şovăială. Unii au socotit că iadul este într-o parte oarecare a pământului, iar alţii sunt de părere că se află sub pământ. Dar totuşi cuvântul acesta zbuciumă sufletul, căci îi spunem iad85 fiindcă se află mai jos şi pentru că aşa cum este pământul faţă de cer, aşa trebuie să fie iadul faţă de pământ. De unde poate că se şi spune prin psalmist: „Ai slobozit sufletul meu din iadul cel mai de jos”86, încât se pare că este un iad deasupra pământului şi un iad sub pământ.
2. Şi glasul lui Ioan se potriveşte cu această judecată. Pe când spunea că a văzut „cartea pecetluită cu şapte peceţi, fiindcă nimeni nu a fost găsit vrednic nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ să deschidă cartea şi să dezlege peceţile ei”87, adăugă: „Şi eu plângeam mult”88. Totuşi, spune după aceea că această carte este deschisă printr-un „leu din seminţia lui Iuda”89.
3. Fireşte, cât priveşte cartea aceasta, ce altceva înseamnă decât Sfânta Scriptură, pe care numai Răscumpărătorul nostru a deschis-o? Acesta, făcându-Se om, murind, înviind şi înălţându-Se la cer, a scos la iveală toate tainele ce fuseseră închise în ea. şi nimeni nu a fost găsit vrednic: nimeni în cer, nici măcar un înger; nimeni
85 Infemus (3), adj.= de jos, dintr-o regiune inferioară; inferna, -orum = părţile de jos, infernul.
86 Ps. 85,12.
87 Apoc. 5,1-5.
88 Apoc. 5,4.
89 Apoc. 5,5.
229
pe pământ, nici măcar un om trăitor în trup; nimeni sub pământ: nici sufletele dezbrăcate de trupurile lor nu au putut să ne descopere tainele Sfintei Scripturi, în afară de Domnul. Prin urmare, din moment ce se spune că nimeni din cei ce se află sub pământ nu a fost socotit vrednic să deschidă cartea, nu văd ce împiedică pe cineva să creadă că iadul se află sub pământ.
XL V. [1.] Petru: Spune-mi, te rog, ar trebui să credem că focul gheenei este unul singur, sau trebuie să socotim că au fost pregătite tot atâtea văpăi după câte feluri de păcate vor fi fost?
2. Grigorie: Bineînţeles că focul gheenei este unul singur, dar nu îi chinuieşte la fel pe toţi păcătoşii. Ci, cât cere vina fiecăruia, atât se va simţi pedeapsa acolo. Căci aşa cum în lumea aceasta mulţi stau laolaltă sub acelaşi soare şi totuşi nu simt la fel arşiţa acestuia, deoarece unul se încinge mai mult şi altul mai puţin, aşa şi acolo, într-un singur foc, nu este un singur fel de pârjolire, fiindcă, aşa cum aici trupurile sunt felurite, tot aşa şi acolo păcătoşii sunt feluriţi, încât, pe de o parte, au acelaşi foc, dar, pe de altă parte, îl pârjoleşte pe fiecare în chip diferit.
XLVI. [1.] Petru: Spune-mi, te rog, oare într-adevăr să zicem că aceştia, odată afundaţi acolo, vor fi arşi pentru totdeauna?
Grigorie: Cu totul limpede şi fără nicio îndoială este adevărat că, aşa cum nu este sfârşit pentru bucuria celor buni, tot aşa nu va fi sfârşit pentru chinul celor răi, de vreme ce Adevărul spune: „Vor merge aceştia la chinul veşnic, iar drepţii la viaţa veşnică”90. Şi fiindcă este adevărat ce a făgăduit Dumnezeu, fără îndoială că nu va fi neadevărat ce ne-a ameninţat.
2. Petru: Ce ar fi dacă ar spune cineva: de aceea i-a ameninţat pe păcătoşi cu pedeapsa veşnică, doar ca să-i oprească de la săvârşirea păcatelor?
Grigorie: Dacă este neadevărat ce ne-a ameninţat, ca să ne îndrepte din nedreptate, atunci ne-a promis chiar şi lucruri neadevărate ca să ne cheme la dreptate. Dar cine, chiar şi nebun, ar cuteza să spună aceasta? Şi dacă ne-a ameninţat ce nu avea de gând să facă, atunci când vrem să afirmăm că este milostiv,
90 Mt. 25, 46.
230
suntem siliţi să-L socotim mincinos, lucru ce nici nu este îngăduit a fi spus.
3. Petru: Aş vrea să ştiu cum este drept ca un păcat, care a fost săvârşit într-o durată limitată de timp, să fie pedepsit fără sfârşit.
Grigorie: Drept ar fi ce spui dacă un judecător aspru nu ar cântări inimile oamenilor, ci faptele. Însă cei nedrepţi de aceea au greşit într-o durată limitată de timp, fiindcă au trăit pentru o durată limitată de timp. Căci sigur ar fi vrut, de ar fi putut, să trăiască fără sfârşit, ca să poată păcătui fără sfârşit. Şi dovedesc că voiesc să trăiască totdeauna în păcat cei ce nu încetează niciodată să păcătuiască atât timp cât trăiesc. Prin urmare, ţine de marea dreptate a Celui ce judecă să nu fie niciodată lipsiţi de caznă cei care, în viaţa aceasta, nu au voit niciodată să se lipsească de păcat.
4. Petru: Dar niciun drept nu se hrăneşte din cruzime şi de aceea stăpânul cel drept porunceşte să fie bătut slujitorul ce greşeşte, ca să se îndrepte din nedreptate. Aşadar, pentru aceasta este bătut, ca să trebuiască să se îndrepte. Însă cei nedrepţi, încredinţaţi flăcărilor gheenei, dacă nu ajung la îndreptare, cu ce scop vor arde pentru totdeauna?
5. Grigorie: Atotputernicul Dumnezeu, fiindcă este bun, nu Se hrăneşte din chinuirea celor nenorociţi. Însă, deoarece este drept, nu se potoleşte în veac din pedepsirea celor nedrepţi. Dar toţi cei nedrepţi, trimişi la chinul cel veşnic, sunt osândiţi, desigur, din pricina nedreptăţii lor şi vor arde totuşi pentru un scop: pe de o parte, ca toţi drepţii să vadă în Dumnezeu bucuriile pe care le dobândesc, pe de altă parte, să-şi întoarcă privirea spre acele cazne de care au scăpat. Pentru ca ei cu atât mai mult să cunoască faptul că în veac sunt datori harului dumnezeiesc, cu cât în veac privesc că sunt pedepsite relele pe care le-au învins cu ajutorul Lui.
6. Petru: Şi cum se face că sunt sfinţi, dacă nu se vor ruga pentru duşmanii lor, pe care i-ar vedea atunci arzând, de vreme ce este sigur că li s-a spus: „Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri”91?
7. Grigorie: Se roagă pentru duşmanii lor în vremea aceasta, în care ar putea să întoarcă inimile lor la o căinţă roditoare şi
91 Mt. 5, 44.
231
să-i izbăvească prin însăşi întoarcerea lor. Însă pentru ce altceva trebuie să ne rugăm pentru duşmani, decât pentru ceea ce spune apostolul: „Să le dea Dumnezeu pocăinţă ca să cunoască adevărul şi să scape din cursele diavolului, de care sunt prinşi spre a-i face voia”92? Şi cum se vor ruga atunci pentru ei, dacă deja nu mai pot fi întorşi în niciun chip din nedreptate la faptele dreptăţii?
8. Şi astfel, din aceeaşi pricină nu se vor ruga atunci pentru oamenii osândiţi la focul cel veşnic, pentru care nici acum nu se roagă pentru diavol şi îngerii lui, trimişi la chinul cel veşnic.
9. Iar dacă acum, chiar în viaţă fiind, drepţilor nu le este deloc milă de cei nedrepţi morţi şi osândiţi, de vreme ce ei înşişi au ştiut că vor fi judecaţi în privinţa celor trupeşti, cu atât mai mult se vor uita atunci mai aspru la chinuirile celor nedrepţi, fiindcă ei înşişi, fiind lepădaţi de toată patima stricăciunii, se vor lega mai îndeaproape şi mai strâns de dreptatea însăşi. Fireşte, aşa va absorbi puterea asprimii minţile lor, prin faptul că s-au alipit de Judecătorul Preadrept, încât nu le-ar plăcea în niciun chip să se abată cu ceva de la dreptatea rânduielii lăuntrice a Lui.
XLVII. [1.] Petru: Lămurirea ta clară nu mai are nevoie de niciun răspuns. Dar acum îmi frământă mintea următoarea întrebare: cum de se spune că sufletul este nemuritor, dacă este limpede că moare în focul veşnic?
2. Grigorie: Fiindcă se spune că viaţa este de două feluri, trebuie să înţelegem că şi moartea este de două feluri. Căci una este să trăim în Dumnezeu, iar alta să trăim în trupul acesta cu care am fost zidiţi sau creaţi; adică una este să trăieşti în chip fericit şi alta să exişti. Şi astfel, se înţelege că sufletul este şi muritor, şi nemuritor: fireşte, este muritor deoarece pierde viaţa fericită, însă este nemuritor fiindcă nu încetează niciodată să existe şi nu poate să-şi piardă viaţa firii sale nici când va fi osândit la moartea veşnică. Căci, aflându-se acolo, sufletul pierde existenţa fericită, dar nu pierde existenţa93. De aceea este silit totdeauna să sufere şi moartea
92 Cf. II Tim. 2, 25-26.
93 Acest întreg pasaj este un exemplu al încreştinării distincţiei pe care filosofii antici, în special stoicii, o trasau între TO ELVCU şi to să ELVCU, „a trăi” pur şi simplu şi „a trăi fericitarmonios/virtuos”.
232
fără de moarte, şi stingerea fără de stingere, şi sfârşitul fără de sfârşit, pentru ca şi moartea să-i fie nemuritoare, şi stingerea nestinsă, şi sfârşitul nesfârşit.
3. Petru: Cine nu s-ar înfricoşa de această sentinţă atât de necunoscută a osândirii, oricare ar fi lucrarea lui, când, ajungând în clipa morţii, deşi a cunoscut deja ce a săvârşit, încă nu ştie totuşi cât de riguros îi vor fi judecate faptele?
XLVIII. [1.] Grigorie: Aşa este, precum zici, Petru. Însă, de cele mai multe ori, numai însăşi frica aceea curăţeşte de păcatele foarte mici sufletele drepţilor când ies din trup, aşa cum ai auzit adesea, împreună cu mine, ce se povesteşte despre un bărbat sfânt, că, ajungând în clipa morţii, s-a temut grozav, dar după moarte le-a apărut ucenicilor în veşmânt alb şi le dezvălui cât de strălucit fu primit.
XLIX. [1.] Iar uneori, Atotputernicul Dumnezeu întăreşte mai înainte sufletele fricoşilor prin unele descoperiri, ca să nu se mai înfricoşeze deloc în clipa morţii.
2. Căci vieţuia cu mine în mănăstire un frate, pe nume Antonius, ce năzuia la bucuriile patriei cereşti, vărsând multe lacrimi zi de zi. Şi pe când cugeta la Sfintele Scripturi, plin de râvnă şi cu mare înflăcărare a doririi, nu cerceta în ele cuvintele ştiinţei, ci plânsul căinţei, ca prin acestea mintea râvnitoare a lui să se înflăcăreze şi, părăsindu-le pe cele de jos, să zboare prin contemplaţie spre ţinutul patriei cereşti.
3. Şi i se grăi printr-o vedenie de noapte: „Fii pregătit şi, fiindcă a poruncit Dumnezeu, mută-te!”. Şi pe când acela spunea că nu are bani de cheltuială pentru a se muta, auzi îndată răspunsul, zicându-i-se: „Dacă este vorba de păcatele tale, ţi s-au iertat”. După ce auzi prima oară aceasta şi încă tremura grozav de frică, şi în cealaltă noapte fu îndemnat prin aceleaşi cuvinte. Iar după cinci zile, fu cuprins de febră şi, pe când toţi fraţii plângeau şi se rugau, Antonius muri.
4. În aceeaşi mănăstire, era un alt frate ce se numea Merulus, dedându-se cu totul lacrimilor şi milosteniilor, iar cântarea psalmilor nu obişnuia să înceteze din gura sa aproape nicio clipă, decât atunci când dădea hrană trupului sau când îşi odihnea mădularele. Acestuia îi apăru într-o vedenie de noapte că o cunună de
233
flori albe cobora din cer pe capul său. Şi curând, fiind luat în stăpânire de o suferinţă a trupului, muri cu mare linişte a sufletului şi voioşie.
5. Iar la mormântul aceluia, după paisprezece ani, atunci când Petru, cel care conduce în prezent mănăstirea, voi să-şi pregătească locul de îngropare, după cum zice el, a izvorât din acelaşi mormânt o mireasmă nemaipomenită şi o dulceaţă ca şi cum s-ar fi adunat acolo laolaltă parfumurile tuturor florilor. Şi prin aceasta se arătă lămurit cât de adevărat a fost ce văzu în vedenia de noapte.
6. În aceeaşi mănăstire mai era un tânăr, numit Ioan, de o mare înzestrare a firii, ce-şi întrecea vârsta prin înţelepciune şi smerenie, prin bunătate şi seriozitate. Îmbolnăvindu-se acesta şi ajungând la capătul vieţii, îi apăru printr-o vedenie de noapte un bătrân ce-l atinse cu o nuia şi-i zise: „Ridică-te! Căci nu vei muri acum din pricina acestei suferinţe. Dar fii pregătit, fiindcă nu vei mai petrece mult timp aici”. Iar el, când nu mai primea deja nicio nădejde de la doctori, se însănătoşi dintr-odată şi prinse puteri, povesti ceea ce văzuse şi, timp de doi ani, se dovedi în slujirea lui Dumnezeu peste anii vârstei sale, precum am spus mai înainte.
7. Însă, înainte de cel de-al treilea an, după ce muri un frate şi fu îngropat de noi în cimitirul mănăstirii, când am ieşit cu toţii din cimitir şi plecam, l-am găsit acolo pe Ioan, fiind palid şi tremurând, ce ne destăinui că fu chemat din mormânt de fratele ce tocmai murise. Şi însuşi sfârşitul ce i-a urmat curând ne-a adeverit aceasta. Căci după zece zile, fiind cuprins de friguri, se slobozi din legăturile trupului.
L. [1.] Petru: Aş vrea să fiu învăţat dacă cele ce se arată prin vedeniile de noapte ar trebui luate în seamă.
2. Grigorie: Trebuie ştiut, Petru, că chipurile viselor ating sufletul în şase feluri. Uneori visele sunt iscate de plinătatea sau de goliciunea pântecelui, iar alteori vin prin nălucire, uneori sunt iscate în acelaşi timp de cugetare şi nălucire, alteori vin prin descoperire, însă uneori vin în acelaşi timp prin cugetare şi descoperire. Dar pe cele două, pe care le-am spus cele dintâi, le cunoaştem cu toţii din experienţă. Însă pe următoarele patru le găsim în paginile Sfintelor Scripturi.
234
3. Iar dacă visele n-ar veni, de cele mai multe ori, prin nălucire de la vrăjmaşul cel ascuns, înţeleptul bărbat nu ne-ar fi înştiinţat în niciun chip aceasta, zicând: „Căci pe mulţi i-au făcut visele să greşească şi au căzut cei ce nădăjduiesc în ele94″ sau, desigur: „Nu faceţi ghicituri, nici nu luaţi în seamă visele”95. Negreşit, prin aceste cuvinte ni se arată cât trebuie să dispreţuim tot ce are legătură cu prezicerea viitorului.
4. Apoi, dacă visele nu ar fi provenit uneori atât din cugetare, cât şi din nălucire, înţeleptul bărbat nu ar mai fi spus: „Visele vin după grijile multe”96. Iar dacă uneori visele nu s-ar fi ivit din taina unei descoperiri, Iosif nu ar fi văzut în vis că va fi preferat faţă de fraţii săi şi nici îngerul nu l-ar fi îndemnat prin vis pe logodnicul Mariei ca, luând copilul, să fugă în Egipt.
5. Şi iarăşi, dacă visele nu ar fi venit uneori atât din cugetare, cât şi din descoperire, Prorocul Daniel, tâlcuind o vedenie a lui Nabucodonosor, n-ar fi început în niciun chip de la obârşia cugetării, spunând: „Tu, împărate, ai început să gândeşti în aşternutul tău ce va să fie după acestea şi Cel Ce descoperă tainele ţi-a arătat cele ce vor veni”97, iar puţin după aceea adaugă: „Priveai şi, iată, ca o statuie mare. Statuia aceea falnică şi înaltă stătea înaintea ta”98 şi celelalte. Şi astfel, de vreme ce Daniel îl şi lămureşte respectuos că visul se va împlini, dar îi şi dezvăluie din ce cugetare se ivi, se arată limpede că visele vin, de cele mai multe ori, atât din cugetare, cât şi din descoperire.
6. Dar, fără îndoială, când visele se tot schimbă rând pe rând, în fel şi chip, cu atât trebuie să credem mai greu în ele, cu cât nu se lămureşte mai lesne din ce imbold vin. Însă bărbaţii sfinţi, printr-un anumit simţ lăuntric, deosebesc între năluciri şi descoperiri înseşi glasurile sau chipurile vedeniilor, încât ştiu fie ce primesc de la duhul cel bun, fie ce suferă din nălucire. Căci, de n-ar fi mintea prudentă faţă de acestea, s-ar cufunda în multe deşertăciuni
94 înţ. Sir. 34, 7.
95 Lev. 19, 26.
96 Eccl. 5, 2.
97 Dan. 2,29.
98 Dan. 2, 31.
235
prin duhul cel amăgitor, care obişnuieşte să prezică uneori multe lucruri adevărate, pentru ca la sfârşit să poată prinde sufletul în mreajă dintr-o singură înşelăciune.
LI. După cum este sigur că i s-a întâmplat de curând unui cunoscut al nostru; de vreme ce tare mai lua în seamă visele, i se făgădui printr-un vis viaţă lungă. Iar după ce agonisi multe averi ca provizii pentru o viaţă îndelungată, muri dintr-odată, încât au rămas toate neatinse şi el însuşi nu luă cu sine nimic din bunătăţile sale.
LII. Petru: îmi amintesc cine este acela. Dar, te rog, să continuăm cele pe care le-am început. Să socotim oare că le este cumva de folos sufletelor dacă, după moarte, trupurile le-ar fi îngropate în biserici?
Grigorie: Dacă pe morţi nu-i apasă păcate grele, le-ar fi de folos dacă ar fi îngropaţi în biserici. Fiindcă cei apropiaţi ai lor, ori de câte ori vin în acele locuri sfinte, îşi amintesc de ai lor şi, văzându-le mormintele, se roagă Domnului pentru ei. Dar în cazul celor pe care îi apasă păcate grele, trupurile lor sunt aşezate în biserici nu spre iertare, ci mai degrabă spre sporirea osândei. Dar arătăm mai bine lucrul acesta de povestim pe scurt cele ce s-au petrecut în zilele noastre.
LIII. [1.] Felix, bărbat cu viaţă cinstită, episcopul de Portus”, a fost născut şi crescut în provincia sabină. Acesta mărturiseşte că era în locul acela o femeie închinată lui Dumnezeu care, desigur, îşi înfrână trupul, dar nu se feri de neobrăzarea limbii şi de cleveteală. Aşadar, muri şi fu îngropată în biserică.
2. Dar în aceeaşi noapte, paznicul bisericii o văzu printr-o descoperire că, fiind adusă înaintea Sfântului Altar, era tăiată în două din mijlocul trupului, şi o parte era arsă cu totul în foc, însă cealaltă parte rămase neatinsă. Şi după ce se sculă, când le povestea dimineaţă fraţilor aceasta şi voia să le arate locul în care fusese mistuită de foc, le apăru pe lespezile de marmură dinaintea altarului însăşi arsura văpăii, ca şi cum femeia ar fi fost arsă acolo de un foc material.
99 Localitate situată pe malul râului Tibru; azi, Porto.
236
3. Din această întâmplare ni se dă de înţeles în chip lămurit că aceştia, cărora nu le vor fi fost iertate păcatele, nu pot fi ajutaţi după moarte de locurile sfinte pentru a scăpa de judecată.
LIV. [1.] Ioan este un om nemaipomenit, locţiitor de prefect în cetatea aceasta, cunoscut pentru sinceritatea şi seriozitatea sa. Acesta îmi mărturisi că în cetatea ce se numeşte Brixa100 muri patricianul Valerianus. Iar episcopul cetăţii, după ce primi preţul, îi oferi un loc în biserică, unde ar fi trebuit să fie îngropat. De bună seamă, acest Valerianus fu până la o vârstă înaintată uşuratic şi desfrânat şi nesocoti să pună măsură depravării sale.
2. Iar în aceeaşi noapte în care fu îngropat, Fericitul Mucenic Faustinus, în a cărui biserică fusese înhumat trupul aceluia, îi apăru paznicului său, zicând: „Du-te şi spune-i episcopului să azvârle de aici cărnurile ce duhnesc, pe care le-a aşezat aici, fiindcă, de nu va face asta, el însuşi va muri a treia zi”. Paznicul se temu să-i dezvăluie episcopului vedenia aceasta şi, deşi fu iarăşi avertizat, se feri să-i zică. Dar a treia zi, la ceas de seară, după ce episcopul cetăţii se întoarse la aşternutul său sănătos şi nevătămat, muri printr-o moarte neaşteptată.
LV. [1.] Chiar şi acum se află aici, la noi, cinstitul frate Venantius, episcopul de Luna101, şi marele Liberius, bărbat foarte nobil şi grăitor de adevăr, ce mărturisesc că ştiu sigur că şi oamenii lor au luat parte la această întâmplare, despre care povestesc că se petrecu de curând în cetatea Genua102.
2. După cum spun ei, muri acolo apărătorul Bisericii din Mediolanum, pe nume Valentinus, bărbat preadesfrânat, ce se îndeletnicea cu toate uşurătăţile, iar trupul său fu îngropat în biserica Fericitului Mărturisitor Syrus. Dar la miezul nopţii se iscară glasuri în biserică, de parcă cineva ar fi fost alungat cu forţa de acolo şi târât afară. Fără îndoială că la aceste glasuri paznicii alergară laolaltă şi văzură două duhuri foarte înfricoşătoare, ce îi legară strâns picioarele lui Valentinus şi îl trăgeau afară din
100 în nordul Italiei; azi, Brescia.
101 Cetate ridicată pe coasta Etruriei; azi, Sarzana.
102 Situată în golful Liguriei; azi, Genova.
237
biserică, timp în care striga şi răcnea foarte tare. De bună seamă, paznicii se înapoiară speriaţi la aşternuturile lor.
3. Dar făcându-se dimineaţă, au deschis mormântul în care fusese aşezat Valentinus şi nu mai găsiră trupul său. Şi pe când căutau în afara bisericii unde fusese aruncat, îl găsiră aşezat într-un alt mormânt, cu picioarele încă legate, aşa cum fusese târât din biserică.
4. Dă-ţi seama, Petru, că în cazul celor pe care îi apasă păcate grele, de mai cer să fie îngropaţi şi într-un loc sfânt, rămâne să fie judecaţi chiar şi pentru îndrăzneala lor, aşa încât locurile sfinte să nu-i izbăvească, ci chiar să-i învinovăţească pentru păcatul cutezanţei lor.
LVI. [1.] Foarte mulţi dintre vopsitorii ce locuiesc aici mărturisesc următoarea întâmplare, ce s-ar fi petrecut chiar în cetatea aceasta: un oarecare, cel dintâi în meşteşugul vopsitorilor, după ce muri, fu îngropat de soţia sa în biserica Fericitului Mucenic Ianuarius, lângă poarta Sfântului Laurentius. Dar în noaptea următoare, din acelaşi loc de îngropare, auzind şi paznicul, începu să strige duhul acestuia: „Ard, ard”. Şi după ce strigă mult timp aşa, paznicul îi vesti aceasta soţiei lui.
2. Iar soţia aceluia îi trimise la biserică pe colegii de breaslă ai soţului ei ca să cerceteze cu de-amănuntul, voind să afle în ce fel era trupul lui în mormânt, din care se strigau astfel de lucruri. Aceştia, deschizând mormântul, descoperiră veşmintele neatinse, ce se păstrează până acum în aceeaşi biserică drept mărturie pentru acea întâmplare, dar nu găsiră nicicum trupul lui, ca şi cum nici n-ar fi fost aşezat în acel mormânt.
3. Din această întâmplare trebuie să ne dăm seama la ce chin fu osândit sufletul său, dacă până şi trupul i-a fost azvârlit din biserică. Aşadar, la ce le folosesc locurile sfinte celor îngropaţi în ele, de vreme ce aceştia care sunt nevrednici sunt azvârliţi în chip dumnezeiesc din locurile sfinte?
LVII. [1.] Petru: Prin urmare, ce ar putea fi spre folosul sufletelor morţilor?
2. Grigorie: După moarte, dacă păcatele nu sunt de nedezlegat, Sfânta Liturghie a Jertfei mântuitoare ajută, de obicei, mult
238
sufletele chiar şi după moarte, încât se pare că înseşi sufletele răposaţilor o cer uneori cu stăruinţă.
3. Episcopul Felix, despre care am vorbit mai înainte, spune că a aflat următoarea întâmplare de la un preot cu o viaţă vrednică de cinste, ce a trăit până acum doi ani şi a locuit în eparhia cetăţii Centumcellae, păstorind biserica Fericitului Ioan, ce este situată într-un loc numit Tauriana103. şi, ori de câte ori îi cerea nevoia trupului, acel preot obişnuia să se spele în acelaşi loc, unde apele calde fac foarte mulţi aburi.
4. Iar într-o zi, când intră acolo, găsi un bărbat necunoscut, pregătit spre slujirea lui, ce îi scotea încălţămintea din picioare, îi lua veşmintele, îi dădea prosoape când ieşea din baia de aburi şi împlinea toată slujirea cu mare devotament.
5. Petrecându-se deseori aceasta, intenţionând într-o zi să meargă la băi, preotul îşi zise: „Nu trebuie să-i par nerecunoscător bărbatului aceluia ce obişnuieşte să mă slujească la spălat cu atâta râvnă, ci este nevoie să-i duc ceva în dar”. Atunci aduse cu sine două pâini sfinţite ca pomană. Acesta, de îndată ce ajunse în locul acela, îl găsi pe om şi, ca de obicei, se folosi de slujirea dânsului în toate. Şi astfel, se spălă, se îmbrăcă şi, când vru să iasă, îi oferi bărbatului ce îi slujea, în chip de binecuvântare, ceea ce adusese cu sine, cerându-i să ia cu bunăvoinţă ceea ce îi dăruia pentru iubirea de aproapele.
6. Acela, mâhnindu-se şi întristându-se, îi răspunse: „De ce-mi dai astea, părinte? Pâinea aceasta este sfântă; eu nu pot să o mănânc. Căci eu, aşa cum mă vezi, am fost cândva stăpânul acestui loc, dar pentru păcatele mele am fost trimis aici după moarte, însă, de vrei să-mi fii de ajutor, dăruieşte Atotputernicului Dumnezeu pâinea aceasta pentru mine, ca să mijloceşti pentru păcatele mele. Şi atunci vei cunoaşte că ai fost ascultat, când vei veni aici ca să te speli şi nu mă vei mai găsi”. Grăind aceste cuvinte, dispăru. Deşi părea că este om, când dispăru dezvălui că a fost duh.
103 Oraş antic situat în sudul Calabriei.
239
7. Iar preotul, cu inimă zdrobită, plânse pentru acela o săptămână întreagă, îi aduse în fiecare zi Jertfă de mântuire şi, întorcându-se după aceea la baie, deja nu-l mai găsi. Din această întâmplare ni se arată cât de mult le foloseşte sufletelor Jertfa Sfintei Liturghii, de vreme ce chiar şi duhurile morţilor o cer de la cei vii şi le dezvăluie semnele din care să se vadă că au fost iertaţi prin aceasta.
8. Dar sunt de părere că nu trebuie ţinută sub tăcere nici această întâmplare, pe care mi-o amintesc că s-a petrecut în mănăstirea mea acum trei ani. Un monah, pe nume Iustus, fusese instruit în meşteşugul medicinei, obişnuind să-mi slujească şi mie cu sârguinţă, când mă aflam în aceeaşi mănăstire, şi să vegheze la bolile mele necontenite. Şi astfel, fiind cuprins înainte de vreme de o neputinţă a trupului, ajunse la capătul vieţii. Iar lui îi slujea, în suferinţa sa, chiar fratele său bun, pe nume Copiosus, ce îşi câştigă chiar şi acum existenţa în această viaţă trecătoare în Roma tot prin meşteşugul medicinei.
9. Dar Iustus, despre care am vorbit mai înainte, cunoscând că ajunse la capătul vieţii, îi destăinui fratelui său Copiosus că avea ascunşi trei bani de aur. Fără îndoială, acest lucru nu a putut fi ascuns fraţilor şi, răscolind cu de-amănuntul şi scotocind toate leacurile sale, îi găsiră cei trei bani de aur ascunşi într-un leac.
10. De îndată ce mi se vesti aceasta, nu am putut să îndur cu seninătate un rău atât de mare din partea unui frate ce vieţuise laolaltă cu noi, fiindcă fusese dintotdeauna rânduiala mănăstirii noastre ca toţi fraţii aşa să vieţuiască laolaltă, încât să nu i se îngăduie niciunuia să aibă vreun lucru propriu. Atunci, fiind cuprins de o mâhnire cumplită, începui să mă gândesc fie ce să fac spre curăţirea celui ce era pe moarte, fie ce măsuri să iau spre pilda fraţilor ce erau în viaţă.
11. Aşadar, i-am spus lui Pretiosus, prepozitul mănăstirii, pe care l-am chemat la mine: „Du-te şi niciunul dintre fraţi să nu stea lângă cel ce este pe moarte şi nici să primească vreun cuvânt de mângâiere din gura niciunuia dintre ei. Iar când cel aflat pe moarte i-ar căuta pe fraţi, fratele său după trup să-i spună că din pricina monedelor de aur pe care le avuse în ascuns este dispreţuit de toţi fraţii, pentru ca măcar în clipa morţii să-i fie străpunsă
240
inima de amărăciune pentru vina sa şi să se curăţească de păcatul pe care l-a săvârşit. Iar când va muri, trupul lui să nu fie aşezat împreună cu trupurile fraţilor, ci faceţi undeva o săpătură la groapa de gunoi şi azvârliţi-i trupul în ea şi aruncaţi acolo deasupra lui cei trei bani de aur pe care i-a lăsat, strigând toţi odată: Banii tăi să fie cu tine spre pierzanie104 şi aşa acoperiţi-l cu pământ”.
12. Prin cele două porunci, atât prin una, cât şi prin cealaltă, am voit ca una să-i fie de folos celui ce era pe moarte, iar cealaltă să le folosească fraţilor ce erau în viaţă, pentru ca, pe de o parte, amărăciunea din ceasul morţii să-l slobozească pe acela de vina sa, iar, pe de altă parte, o osândire atât de mare a zgârceniei să-i împiedice pe fraţi să se amestece în păcatul acesta.
13. Şi aşa se făcu. Iar după ce monahul ajunse în ceasul morţii şi căuta cu nelinişte să se încredinţeze rugăciunilor fraţilor şi niciunul dintre fraţi nu binevoi să i se alăture şi să-i vorbească, fratele după trup îi dezvălui de ce era dispreţuit de toţi. Şi îndată suspină greu pentru învinuirea sa şi ieşi din trup în însăşi tristeţea aceasta. Iar dânsul aşa fu îngropat, după cum spusesem. Iar toţi fraţii, fiind tulburaţi de hotărârea lui, începură, fiecare în parte, să aducă în mijloc orice lucruri foarte mici şi neînsemnate ce le fusese totdeauna îngăduit, după rânduială, să le aibă, fiindu-le grozav de frică să nu fie vreun lucru la ei din pricina căruia ar fi putut să fie mustraţi.
14. Iar când trecură deja treizeci de zile de la moartea lui, sufletul meu începu să se milostivească de fratele răposat, cugetând cu grea durere la chinurile sale şi căutând de ar fi cumva vreo soluţie pentru slobozirea lui. Atunci i-am spus cu tristeţe lui Pretiosus, prepozitul mănăstirii noastre, pe care îl chemasem să vină la mine: „Este mult timp de când fratele acela ce a murit se chinuie în foc. Noi trebuie să împlinim pentru el o faptă de iubire şi, pe cât de mult putem, să-l ajutăm să fie izbăvit. Aşadar, du-te şi străduieşte-te da de azi să aduci [Domnului] jertfă105 pentru el treizeci de zile la rând, încât să nu treacă nicio zi în care să nu se aducă
104 Fapte 8, 20.
105 Adică să fie pomenit la Sfânta Liturghie.
241
Jertfă de mântuire pentru iertarea lui”. Acesta se duse îndată şi se supuse.
15. Însă noi ne-am îngrijit de altele şi nu am numărat zilele ce s-au scurs. Dar fratele ce murise îi apăru într-o noapte printr-o vedenie fratelui său bun, Copiosus. După ce Copiosus îl văzu, îl întrebă, zicând: Ce este frate? Cum eşti?. Şi el însuşi îi răspunse: „Până acum mi-a fost rău, dar în clipa de faţă sunt bine, fiindcă astăzi am primit împărtăşania”.
16. Copiosus, pornind îndată spre mănăstire, le dezvălui fraţilor acest lucru. Iar fraţii socotiră zilele cu grijă şi era chiar ziua în care se împlinise cea de-a treizecea Jertfă pentru dânsul. Şi, de vreme ce, pe de o parte, Copiosus nu ştia ce săvârşeau fraţii pentru acela, iar fraţii nu cunoscuseră ce văzuse Copiosus despre acela, în unul şi acelaşi timp, când Copiosus află ce săvârşiseră ei şi ei cunoscură ce văzuse el, potrivindu-se totodată vedenia şi Jertfa, se desluşi în chip lămurit că fratele ce murise scăpase de chin prin Jertfa cea mântuitoare.
17. Petru: Preaminunate sunt cele pe care le aud şi mult îmbucurătoare.
LVIII. [1.] Grigorie: Dar ca să nu fim bănuitori faţă de cuvintele celor morţi, ni le adeveresc chiar faptele celor vii. Un bărbat cu viaţă vrednică de cinste, episcopul Cassius al Narniei106, ce obişnuia să-i aducă Jertfă lui Dumnezeu în fiecare zi şi se jertfea în lacrimi întru cele tainice ale jertfei, primi poruncă de la Domnul, prin vedenia unui preot al său, zicându-i-se: „Săvârşeşte ce săvârşeşti, lucrează ce lucrezi. Să nu înceteze piciorul tău, să nu înceteze mâna ta. Vei veni la Mine de sărbătoarea apostolilor şi îţi voi da în schimb plata ta”.
2. Acesta ieşi din trup după şapte ani, chiar în ziua de prăznuire a apostolilor, după ce termină Sfânta Liturghie şi primi taina Sfintei împărtăşanii.
LIX. [1.] Am mai auzit şi următoarea întâmplare: un om oarecare fusese luat în robie la duşmani şi legat în lanţuri, iar soţia sa obişnuia să-i aducă Domnului Jertfă pentru el în anumite zile. Şi întorcându-se la soţie după vreme îndelungată, îi dezvălui în
106 Oraş în Umbria, pe râul Nar.
242
ce zile fuseseră dezlegate lanţurile lui şi soţia recunoscu îndată că acelea au fost zilele în care aducea jerfă Domnului pentru el. Apoi, un alt lucru ce se petrecu în urmă cu şapte ani ne adevereşte cu tărie aceasta.
2. După cum mărturisiră şi încă mărturisesc mulţi bărbaţi credincioşi şi evlavioşi, pe când era poruncă în vremea predecesorului meu107 de fericită amintire ca Agathon, episcopul de Panormitanos108, să vină la Roma, îndură o furtună năpraznică pe mare, încât îşi pierdu nădejdea că poate să scape dintr-o primejdie atât de mare a valurilor. Iar corăbierul său, pe nume Baraca, ce îndeplineşte acum slujba de preot al aceleiaşi biserici, cârmuia barca în urma corăbiei. Dar rupându-se funia, dispăru dintr-odată în noianul de valuri cu barca pe care o vâslea. Iar corabia, la cârma căreia era episcopul, ajunse în cele din urmă în insula Ustica109, după multe primejdii şi sfărâmată de talazuri.
3. A treia zi, pe când episcopul nu-l vedea nicăieri în largul mării pe corăbierul ce fusese smuls din barca de lângă el, îl crezu mort şi se întristă grozav. Dar prin slujirea iubirii, înfăptui ce i se datora unui mort, aşa încât porunci să i se aducă Atotputernicului Dumnezeu ofranda jertfei mântuitoare pentru iertarea sufletului său. Jertfa fiind adusă şi corabia refăcută, porni spre Italia. Şi după ce ajunse în portul Romei, îl găsi âcolo pe corăbierul pe care îl socotise mort. Atunci se bucură, fiind cuprins de o neaşteptată veselie, şi îl întrebă cum putu să supravieţuiască atâtea zile în acea primejdie cumplită a mării.
4. De bună seamă, îi dezvălui că ori de câte ori se răsturna cu barca pe care o cârmuia în talazurile acelei furtuni, plutea cu ea plină de apă, şi că ori de câte ori era întors de valuri sub corabie, era ridicat, şezând apoi deasupra ei, adăugând în ce ordine îl izbăvise mila dumnezeiască pe când se petreceau acestea zile şi nopţi fără încetare, chiar şi după ce puterea îi pierise cu totul de foame şi totodată de osteneală.
107 Papa Pelagiu al II-lea, care a murit în 590. Este amintit de Sfântul Grigorie în Cartea III, 16,1 şi 36,1.
108 Actualul Palermo.
109 Insulă mică, pe coasta de vest a Siciliei.
243
5. Chiar şi până acum se mărturiseşte un lucru pe care îl destăinui corăbierul, zicând: „Ostenindu-mă în talazuri şi fiind slăbit, am fost dintr-odată îngreuiat de o apăsare a minţii, aşa încât nici nu eram cuprins de somn, dar nici nu credeam că sunt treaz. Când, iată că, aflându-mă în largul mării, îmi apăru cineva ce îmi dădu pâine ca să mă hrănesc. Şi îndată ce am mâncat-o, mi-am recăpătat puterile. La scurt timp după aceea, sosi o corabie ce trecea pe acolo şi mă luă din acea primejdie a valurilor, aducându-mă la ţărm”. Bineînţeles că, auzind aceasta, episcopul îl întrebă în ce zi fu salvat şi descoperi că era chiar acea zi în care preotul aduse pentru el Domnului Atotputernic Jertfa Sfintei Euharistii în insula Ustica.
6. Petru: Şi eu am aflat cele pe care le povesteşti, când eram în Sicilia.
Grigorie: De aceea cred că se săvârşeşte acest lucru atât de lămurit cu cei vii şi care nu ştiu [că se aduce Sfânta Jertfă pentru ei], ca să se arate tuturor, şi celor ce săvârşesc [Sfânta Jertfă], şi celor ce nu ştiu [că se săvârşeşte pentru ei] că, de nu vor fi fost păcate de nedezlegat, Jertfa Sfintei Liturghii le poate fi de folos spre iertare chiar şi celor morţi. Dar trebuie ştiut că Sfintele Jertfe le folosesc celor morţi, doar dacă prin viaţa lor s-au învrednicit să fie ajutaţi chiar şi după moarte de cele bune ce se fac aici pentru ei de către alţii.
LX. [1.] însă, între toate acestea, trebuie să ne gândim că ar fi mai sigură calea ca fiecare să săvârşească pentru el însuşi, cât timp trăieşte, binele pe care îl nădăjduieşte că i se va săvârşi de alţii după moartea sa. Dar, fireşte, mai fericit este să ieşi liber [din trup], decât să cauţi să capeţi libertatea după ce ai fost înlănţuit. Aşadar, trebuie să dispreţuim cu tot sufletul veacul prezent şi, fiindcă vedem că deja s-a scurs, să-I aducem Domnului jertfele de zi cu zi ale lacrimilor, jertfele de zi cu zi ale Trupului şi Sângelui Său.
2. Jertfa aceasta izbăveşte îndeosebi sufletul de moartea veşnică, ce reînnoieşte pentru noi în taină moartea Celui Unul-Născut Care, deşi „înviind din morţi, nu mai moare şi moartea nu-L va mai stăpâni după aceea”110, totuşi, trăind în Sine nemuritor
110 Rom. 6, 9.
244
şi nestricăcios, Se jertfeşte iarăşi pentru noi în taina aceasta a Sfintei Jertfe. Fireşte, acolo se ia Trupul Acestuia, care se împarte spre mântuirea poporului, şi Sângele Său nu se mai varsă în mâinile necredincioşilor, ci în gurile credincioşilor.
3. Prin urmare, de aici să apreciem ce fel este pentru noi Jertfa aceasta, care pentru iertarea noastră imită totdeauna Pătimirea Fiului Cel Unul-Născut. Însă, cine dintre credincioşi poate să aibă vreo îndoială că la glasul preotului se deschid cerurile chiar în ceasul jertfei, că la taina aceea a lui Iisus Hristos sunt de faţă corurile îngerilor, că cele de jos se unesc cu cele de sus, că pământul se uneşte cu acele cereşti, că una se fac cele văzute şi nevăzute?
LXI. [1.] Dar este nevoie ca, atunci când săvârşim aceasta, să ne aducem jertfă pe noi înşine lui Dumnezeu întru zdrobirea inimii, fiindcă, de săvârşim Tainele Pătimirii Domnului, trebuie să imităm ce săvârşim. Aşadar, atunci se va aduce cu adevărat jertfă lui Dumnezeu pentru noi, când ne vom face pe noi înşine jertfă.
2. Însă trebuie să ne străduim, chiar după vremea rugăciunii, pe cât de mult putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne păstrăm sufletul în virtutea şi puterea sa, ca nu cumva după aceea cugetul cel nestatornic să se împrăştie, ca nu cumva veselia cea deşartă să se strecoare în minte şi sufletul să piardă câştigul căinţei prin neglijenţa cugetului nestatornic. Fireşte, aşa se învrednici Ana să dobândească tot ce ceruse cu stăruinţă, deoarece după lacrimi, s-a păstrat în aceeaşi putere a cugetului. Fără îndoială, s-a scris despre aceasta: „Privirile ei nu se îndreptară după aceea spre felurite lucruri”111. Aşadar, fiindcă nu uită că a cerut, nu fu lipsită de darul pe care îl ceru cu stăruinţă.
LXII. [1.] Dar între toate acestea, trebuie să ştim că acela cere în chip cuviincios iertare pentru greşeala sa, care iartă mai întâi ce i se greşeşte. Căci nu este primit darul, decât dacă este alungată mai întâi vrajba din suflet, precum spune Adevărul: „Dacă aduci darul tău la altar şi îţi vei fi adus aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te
111 1 Rg. 1,18.
245
mai întâi, împacă-te cu fratele tău şi atunci, venind, adu darul tău”112. De vreme ce tot păcatul este dezlegat prin dar, trebuie să ne dăm seama cât de greu este păcatul vrajbei, din pricina căruia nici darul nu este primit. Şi astfel, trebuie să ne ducem cu gândul la aproapele, oricât de departe s-ar afla şi oricât de înstrăinat ar fi de noi, să ne supunem sufletul său, să-l potolim cu smerenie şi bunătate, şi bineînţeles că Ziditorul nostru, când va fi văzut o faptă aşa plăcută a gândului nostru, ne va dezlega de păcat, deoarece primeşte darul nostru pentru păcat.
2. Însă noi am învăţat, precum ne adevereşte glasul Adevărului, că slujitorul ce era dator cu zece mii de talanţi, fiindcă se căise, primi de la Domnul iertarea datoriei, dar pentru că nu îi iertă datoria celui dimpreună-slujitor cu el, ce îi datora o sută de dinari, se porunci să i se ceară şi ce îi fusese deja iertat113. De bună seamă, este limpede din aceste cuvinte că, de nu iertăm din inimă ce ni se greşeşte, ni se va cere iarăşi socoteală şi pentru cele de care ne bucurăm că ni s-au iertat deja prin pocăinţă.
3. Aşadar, cât timp ne este îngăduit prin răstimpul vremii îngăduinţei, cât timp Judecătorul rabdă, cât timp Cel Care cercetează păcatele aşteaptă întoarcerea noastră, să plângem împreună cu lacrimi învârtoşarea inimii, să cultivăm harul bunătăţii faţă de aproapele şi spun cu încredere că după moarte nu vom duce lipsă de Jertfa cea mântuitoare, dacă înainte de moarte vom fi fost noi înşine jertfă lui Dumnezeu.
S-a sfârşit Cartea a patra a Dialogurilor
112 Mt. 5, 23-24.
113 Cf. Mt. 18, 24-34.
Comentariul la Cântarea Cântărilor.
Un exemplu de hermeneutică alexandrină în lumea latină
I. Comentariul la Cântarea Cântărilor1 al papei Grigorie cel Mare este mai puţin cunoscut publicului larg în comparaţie cu alte scrieri ale sale, precum Dialogurile, Comentariul la Cartea Iov, Omiliile la Profetul Ezechiel sau Epistolele, spre exemplu.
De la primele rânduri, Comentariul pe care îl avem în vedere pare destinat mai ales celor care au ales viaţa monahală2 şi care îşi doresc, atât cât se poate, un mod de viaţă contemplativ. Potrivit ipotezei lui Paul Meyvaert3, acceptată de majoritatea exegeţilor, acest comentariu a fost scris între anii 594 şi 598. Din datele biografice, dar şi din scrierile sale, reiese că Grigorie cel Mare a căutat toată viaţa un echilibru între viaţa activă, pe de o parte, impusă de calitatea sa de înalt funcţionar, şi, mai ales, de păstor al Bisericii lui Hristos, şi, pe de altă parte, viaţa contemplativă, spre care tânjea dintotdeauna sufletul său. În opinia unor exegeţi, episcopul Romei a realizat la un moment dat acest ideal, sub forma unei
1 Gregorius Magnus, In Canticum canticorum. In librum primum Regum, ed. Patricius Verbraken, Brepols, CCSL144, Turnhout, 1963, pp. 3-46; Gregoire le Grand, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, Texte critique de Patrick Verbraken, Introduction, traduction, notes et index par Rodrigue Belanger, Les Editions du Cerf (SC 314), Paris, 1984.
2 Multă vreme, chiar şi în Occident, filosofia adevărată era asociată cu viaţa monahală; vezi, în acest sens, J. Leclercq, „Pour l’histoire de l’expresion philosophic chretienne”, în Melanges de sciences religieuse, tome IX, 1952, pp. 221-226.
3 Paul Meyvaert, „The Date of Gregory the Greats Commentaries on the Canticle of Canticles and on I Kings”, în Sacri Erudiri, 23,1978-1979, pp. 192-220.
248
„vieţi mixte”4. Acest ideal al sinergiei dintre viaţa activă şi cea contemplativă cu origini în Scriptură (cuplul Lia Rahila; Marta Maria etc.), va avea o viaţă lungă în perioada medievală occidentală5.
În ceea ce priveşte sursa principală pentru comentariul lui Grigorie cel Mare la Cântarea Cântărilor, exegeţii cad de acord că aceasta se regăseşte în scrierile lui Origen, în special acelea care au ajuns în lumea latină prin intermediul traducerilor lui Ieronim şi Rufin (după 404 publică comentariul alexandrinului la Cântarea Cântărilor)6. Scrierile lui Augustin şi Aponius (de la care s-a păstrat un amplu şi interesant Comentariu la Cântarea Cântărilor)7 fac, de asemenea, parte dintre sursele folosite de papa Grigorie, dar în acest comentariu se regăsesc şi unele teze din propria scriere Moralia in Job, ceea ce întăreşte ideea autenticităţii Comentariului la Cântarea Cântărilor8. Totuşi, Grigorie cel Mare a preluat datele tradiţiei într-un mod deosebit de personal, astfel încât sursele pe care le utilizează în scrierile sale nu sunt foarte uşor de identificat.
9
4 Claude D’agens, Saint Gregoire le Grand: culture et experiences chretiennes, Etudes Augustiniennes, Paris, 1977, p. 136; vezi şi Introducerea la SC 314, pp. 11-13. Hugo de Saint-Victor considera că înţelepciunea desăvârşită constă în unirea celor două, jubilarea contemplaţiei cu fecunditatea acţiunii (PL 175, coll. 514 D-515A); vezi şi Dominique Poirel, „Lunite de la sagesse chez Hugo de Saint-Victor”, în Vers la contemplation: etudes sur la synderese et les modalites de la contemplation de lAntiquite ă la Renaissance, textes reunis par Christian Trottmann, Honore Champion Editeur, Paris, 2007, pp. 81-119.
5 în termenii lui Hugo de Saint-Victor, „duo enim sunt genera hominum secundum has duas exercitationes licitas, aedificantes ad contemplativos, sustentantes ad activos. Hae sunt duae vitae, et duo populi, et duo testamenta: Lia et Rachel, Jacob et Israel, Sion et Jerusalem, Petrus et Joannes, Martha et Maria, sinistra et dextra, lana et linum, hordeum et frumentum, aqua et vinum, etc” (Miscellanea, PL 177, col. 483 BC); vezi, în acest sens, şi Richard de SaintVictor, Les Douze Patriarches (Beniamin Minor), Introduction, notes et index par Jean Longere, texte critique et traduction par Jean Châtillon et Monique Duchet-Suchaux, Les Editions du Cerf (SC 419), Paris, 1997, pp. 19-29.
6 Pentru influenţa lui Origen asupra lui Grigorie cel Mare, vezi în special Henri de Lubac, Exegese medievale, 11, pp. 198-257 et passim.; vezi, de asemenea, Introducerea la SC 314, pp. 43-49.
7 Text publicat în colecţia Sources Chretiennes, nr. 420, 421 şi 430.
8 Pentru sursele folosite de Grigorie în acest comentariu, vezi Introducerea la SC 314, pp. 30-49.
249
II. „înainte să fie o ştiinţă speculativă, teologia este un travaliu hermeneutic.”9 Spre deosebire de Dialoguri (Dialogorum libri quatuor de miraculis patrum italicorum), care sunt o colecţie hagiografică despre vieţile şi minunile văzute sau auzite de episcopul Romei şi unde dimensiunea hermeneutică nu este în prim-plan -, interpretarea Cântării Cântărilor (Expositio in Canticis Canticorum) este o lucrare prin excelenţă exegetică a lui Grigorie10, iar pentru o mai bună înţelegere a acesteia este necesară schiţarea unei tradiţii de la care el s-a revendicat.
Rădăcinile hermeneuticii biblice coboară până la Origen părintele acestui tip de hermeneutică care considera că una dintre cheile11 pentru buna înţelegere a Scripturii se găseşte în Pildele lui Solomon 22,20: „ecce descripsi earn tibi tripliciter in cogitationibus et scientia” (Vulgata)12. Plecând de la acest verset, alexandrinul menţionează în Despre principii, Cartea a IV-a, trei sensuri: corporal, pnevmatic şi spiritual13. Această trihotomie corespunde atât diviziunii testamentare, cât şi celei adoptate de Filon Alexandrinul, care preia în scrierile sale tripartiţia platoniciană între corp, suflet şi spirit. Interpretarea alegorică, pentru care Origen este atât de cunoscut, dar şi blamat, este preluată tot de la predecesorul
9 David Bentley Hart, Frumuseţea infinitului. Estetica adevărului creştin, traducere de Vlad (Nectarie) Dărăban, Editura Polirom, col. Plural M Religie, Iaşi, 2013, p. 77.
10 Grover A. Zinn, „Texts within Texts. The Song of Songs in the Exegesis of Gregory the Great and Hugh of St. Victor”, în Studia Patristica, XXV, 1993, pp. 209-215.
11 Motivul „cheii” pare să însoţească dintotdeauna destinul hermeneuticii biblice; vezi în acest sens: Luca 11,52 şi Apocalipsa 3,7; pentru alte referinţe, vezi şi Henri de Lubac, Histoire et esprit. L’intelligence de l’ecriture d’apres Origene, Aubier-Montaigne, Paris, 1950, p. 167.
12 „Şi scrie-ţi-le de trei ori, pentru sfat şi cunoaştere, pe tăbliţa inimii tale” (traducere de Bartolomeu Anania).
13 Vezi, de asemenea, şi Homilia in Leviticum V, 5: „triplicem namque in scripturis divinis intelligentiae invertiri saepe diximus modum: historicum, moralem, mysticum; unde et corpus inesse ei et animam ac spiritum intelleximus” (traducere de A. Muraru: „în Scrierile divine se găseşte un întreit mod al înţelegerii: istoric, moral şi mistic, de unde am înţeles că se află în ea şi trup, şi suflet, şi duh”, în Origen, Omilii şi adnotări la Levitic, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 191).
250
său alexandrin. Totuşi, în opinia mea, exegetul creştin se deosebeşte de Filon în privinţa alegoriei, întrucât, de cele mai multe ori, el propune o interpretară puternic marcată de dimensiunea hristologică, aceasta, evident, lipsind la gânditorul iudeu. Lectura Scripturii la Origen în cheie hristologică este justificată prin întruparea Logos-ului în literele Scripturii: „Domnul nostru, Iisus Hristos, este unul prin substanţa Sa şi nu este nimic altceva decât Fiul lui Dumnezeu; El este totuşi arătat prin preînchipuirile şi prin formele Scripturilor în moduri diferite şi variate”14.
însă, în practica exegetică, la Origen, cele trei sensuri ale Scripturii se reduc, de fapt, la două: cel literal, istoric, şi cel spiritual, mistic15. Mai mult decât atât, în prologul Comentariului său la Cântarea Cântărilor, Origen consideră că epoptica (inspectiva)16 ar corespunde acestei cărţi „în care se găseşte chintesenţa învăţăturii spirituale a Scripturii”17. În cuvintele papei Grigorie cel Mare, care redau destul de fidel tradiţia origenistă, descrisă succint în rândurile de mai sus, „această Carte a lui Solomon este aşezată a treia între micile sale opere. Căci cei din vechime au spus că sunt trei feluri de viaţă: morală, după fire şi contemplativă, vieţi pe care grecii le-au numit etică, fizică şi meditativă. În Pilde este exprimată viaţa morală când se spune: Fiul meu, ia aminte la înţelepciunea mea şi la sfatul meu cel bun pleacă urechea ta18. Iar în Ecclesiastul este exprimată viaţa cea după fire; desigur, acolo se are în vedere faptul că toate tind spre sfârşit, când se spune: Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciuni19. Iar în Cântarea Cântărilor este exprimată viaţa contemplativă când este dorită sosirea şi vederea Domnului însuşi, când se spune prin
14 Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, traducere de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 403.
15 Henri de Lubac, Exegese medievale, 11, p. 201.
16 Acest termen tehnic, pe care Rufin îl redă prin inspectiva, se regăseşte chiar în scrierile lui Origen şi sub denumirea de sens mistic, teologie, theoria (Henri de Lubac, Exegese medievale, 11, p. 205, n. 6).
17 Henri de Lubac, Exegese medievale, 1I, p. 205.
18 Pilde 5,1.
19 Eccl. 1,2.
251
glasul Mirelui: Vino din Liban, vino!20. Chiar viaţa celor trei patriarhi Avraam, Isaac şi, bineînţeles, Iacob a însemnat aceste feluri de viaţă” (9). Cel puţin din aceste fragmente, reprezentative pentru Comentariul la Cântarea Cântărilor, „în pofida incontestabilei de mari influenţe a gândirii lui Augustin asupra scrierilor sale, Grigorie modifică practica exegetică a Antichităţii târzii prin întoarcerea la tradiţia origenistă”21.
Similar tradiţiei de la care se revendică, Grigorie susţine că „cei din vechime au spus că sunt trei feluri de viaţă: morală, după fire şi contemplativă, vieţi pe care grecii le-au numit etică, fizică şi meditativă” ( 9). Pentru creştini, această listă a celor „din vechime” este deschisă de Origen, în Comentariul la Cântarea Cântărilor22. Tradiţia este continuată, printre alţii, de Evagrie Ponticul, în ale sale Scolii la Pilde23 şi Olimpiodor din Alexandria, în Comentariul la Ecclesiastul24. Totuşi, această tripartiţie nu este de sorginte creştină, ci stoică. Potrivit lui Pierre Hadot, „împărţind filosofia în logică, fizică şi etică, stoicii reiau, probabil, o clasificare anterioară, dar îi conferă un sens cu totul nou”25. Creştinii vor modifica această tripartiţie. Spre exemplu, pentru Clement Alexandrinul, „Dumnezeu
20 Cânt. 4, 8.
21 Stephan C. Kessler, „Gregory the Great (540-694)”, în Charles Kannengiesser (ed.), Handbook of Patristic Exegesis The Bible in Ancient Christianity, vol. II, Brill, Leiden Boston, 2004, p. 1337.
22 Origene, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, tome I, Texte de la version latine de Rufin. Introduction, traduction et notes par Luc Bresard et Henri Crouzel, avec la collaboration de Marcel Borret, Les Editions du Cerf (SC 375), Paris, 1991, pp. 128,132. Interesant este faptul că, în pofida influenţei majore pe care a avut-o alexandrinul asupra papei Grigorie, în tot corpusul gregorian, Origen este citat explicit doar o singură dată: In Librum primam regum expositio, lib. 2,157-178 (CCSL 144, p. 203).
23 Evagre le Pontique, Scholies aux Proverbes, Introduction, texte critique, traduction, notes, appendices et index par Paul Gehin, Les Editions du Cerf (SC 340), Paris, 1987, p. 342.
24 Olimpiodor din Alexandria, Commentarii in Ecclesiasten, în PG 93, col. 477 C.
25 Pierre Hadot, „La division des parties de la philosophic dans lAntiquite”, în Museum Helveticum, 36,1979, pp. 201-223; reluat în Studii de filosofie antică, traducere de Constantin Jinga, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2016, pp. 133-164, aici p. 143.
252
este fără de început, începutul desăvârşit al universului, Creatorul începutului. Întrucât este existenţă, este începutul lumii naturale; întrucât este bun, este începutul lumii morale; şi iarăşi, întrucât este minte, este începutul lumii raţionale şi cugetătoare. Din pricina asta numai Cuvântul este învăţătorul, Fiul al minţii Tatălui, Cel ce educă pe om”26. Abia odată cu Origen se aplică această tripartiţie urcuşului duhovnicesc. „Pentru el, cele trei cărţi ale lui Solomon corespund celor trei părţi ale filosofiei: Pildele asigură purificarea etică, Ecclesiastul, care începe prin Vanitas Vanitatum, ne relevă deşertăciunea lumii fizice, iar Cântarea Cântărilor ne introduce în epoptică.”27 în acele vremuri, epoptica nu este decât un alt nume pentru teologie28.
III. În ceea ce priveşte Comentariul la Cântarea Cântărilor al lui Grigorie cel Mare, acesta a ajuns până la noi într-o formă incompletă, episcopul Romei tâlcuind doar primele opt versete ale cărţii biblice amintite. Un Prolog destul de amplu îl familiarizează pe cititor cu modul de interpretare al Cântării Cântărilor, cartea cel mai dificil de înţeles din întreg corpusul scripturistic. Comentariul lui Grigorie ne-a parvenit incomplet, fie din cauza faptului că acesta nu a finalizat niciodată acest text, fie a reuşit acest lucru şi restul comentariului s-a pierdut în negura timpului29. Bineînţeles, forma schematică a textului care a supravieţuit şi anumite carateristici ce ţin de oralitate (regăsite cu precădere
26 Clement Alexandrinul, Stromatele IV, 25, 162, 5, traducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, PSB 5, Bucureşti, 1982, p. 300.
27 Pierre Hadot, „La division des parties…”, trad, cit., pp. 158-159.
28 Vezi, în acest sens, şi Studiul introductiv la Sfântul Dionisie al Alexandriei, (Pseudo) Maxim Mărturisitorul, (Pseudo) Ioan Gură de Aur, Comentarii şi catene la Ecclesiast, traducere din greaca bizantină de monahia Parascheva Enache, Introducere, note, bibliografie, indici, ediţie de Pr. Dragoş Bahrim şi Florin Crîşmăreanu, Editura Doxologia, col. Viaţa în Hristos, Teologie Bizantină, 4, Iaşi, 2023, pp. 9-43.
29 Vezi şi Introducerea la SC 314, pp. 21-22. Plecând de la o scrisoare pe care Colomban o adresează în jurul anului 600 Sfântului Grigorie, dar şi de la o informaţie furnizată de Ildefonsus de Toledo (De virorum illustrium scriptis), în anii 60 ai secolului trecut, Pierre-Patrick Verbraken considera că papa Grigorie a comentat integral Cântarea Cântărilor, doar că acest text nu s-a păstrat (P.-P. Verbraken „La tradition manuscrite du Commentaire de saint Gregoire sur le Cantique des cantiques”, în Revue Benedictine, 73,1963, pp. 277-288).
253
în 37) ne poate duce cu gândul la ipoteza potrivit căreia avem de-a face cu o variantă pregătitoare a comentariului, care urma să fie dezvoltată ulterior.
Destul de târziu în Comentariul la Cântarea Cântărilor, 39, Grigorie anunţă ceea ce ar putea fi o structură dublă a demersului său: pe de o parte, perspectiva generală, referitoare la Biserică, şi, pe de altă parte, cea specială, privitoare la sufletul individual („în general, despre toată Biserica în acelaşi timp, şi, îndeosebi, ce trebuie gândit despre fiecare suflet în parte” 39).
Grigorie îşi începe comentariul cu precizarea că „neamul omenesc a fost izgonit din bucuriile raiului” (1). Or, această stare în care au ajuns oamenii, ca urmare a căderii, le-a îngroşat simţurile şi capacitatea de a vedea dincolo de simbolurile care se arată mai întâi simţurilor noastre. De aceea, este nevoie de un exerciţiu, de o interpretare care să depăşească ceea ce ne apare în primă instanţă. Pentru Grigorie, alegoria este necesară „pentru sufletul aflat departe de Dumnezeu” ( 2).
Adusă în discuţie încă de la începutul comentariului, pare destul de limpede că antinomia paulină dintre literă şi spirit este cheia interpretării Cărţii Cântării Cântărilor. Dumnezeu, din infinita Sa milă pentru noi, este dispus să Se coboare până la acest limbaj necizelat, carnal, reprezentat de literă, pentru a-l ridica pe om „de la dragostea noastră ruşinoasă” la „aprinderea inimii de înflăcărarea dragostei sfinte” ( 3). Prin urmare, Grigorie pledează pentru necesitatea unei lecturi alegorice a Cântării Cântărilor, o lectură care se îndepărtează de acest sens prim al cuvântului, pentru a-l investi cu un sens nou, figurat. Mai mult, pentru Grigorie, alegoria este asemenea unui scripete (quandam machinam) care ridică sufletul la Dumnezeu („alegoria se face pentru sufletul aflat departe de Dumnezeu ca un scripete prin care să fie înălţat la Dumnezeu” 2)30.
Chiar dacă simţurilor noastre li se arată mai întâi, în mod cronologic, sensul literal, atenţia noastră trebuie să se îndrepte către sensul spiritual. Grigorie spune, în acest sens: „non verbum
30 Pentru acest subiect, vezi şi Stephan C. Kessler, art. cit., p. 1343.
254
ex verbo, sed sensum ex senso transferte”31, formulare care nu face decât să reia spusa lui Ieronim din Epistola 57, 5 (ad Pammachium): „non verbum e verbo, sed sensum exprimere de sensu”32. La rigoare, interpretarea alegorică nu înseamnă nimic altceva decât o rescriere a textului iniţial. Este adevărat că, alegorizând un text, îi atribui o semnificaţie pe care în mod evident el nu o are; textul trebuie pus în relaţie cu altceva. Chiar dacă are putere poate chiar să ucidă33 -, litera nu este de ajuns, trebuie completată (sau desăvârşită) de interpretarea în Duh, convertire asemănătoare prefacerii pâinii în Euharistie.
Grigorie cel Mare aparţine unei tradiţii exegetice bine conturate, care în acele timpuri era, într-o oarecare măsură, comună Răsăritului şi Apusului creştin, dar ale cărei rădăcini coboară până la creştinismul primar din Alexandria. Doctrina celor patru interpretări, care se hrănea din scrierile lui Origen34, trecuse pe deplin în Apus şi se regăsea plenar la Sfântul Ioan Cassian: „ştiinţele teoretice sunt două, şi anume interpretarea istorică şi înţelegerea duhovnicească […]. Iar ramurile ştiinţei duhovniceşti sunt trei: tropologia, alegoria şi anagogia”35.
Chiar dacă nu pare evident întotdeauna, în centrul preocupărilor lui Grigorie stă lectura şi înţelegerea Sfintei Scripturi. La un moment dat, el împrumută din Psalmi (118,140: „Cuvântul Tău este foc”) ideea Cuvântului (verbis Dei) ca un foc, care îl mistuie pe cel care se apropie de textul Scripturii (există în perioada patristică o anumită circularitate între Logos şi literele Scripturii, pe care nu o vom detalia aici). Episcopul Romei spune textual: „fiindcă Sfânta Scriptură, pe cine îl umple duhovniceşte, îl aprinde de
31 Grigorie cel Mare, Epistola prima. Ad universos episcopos Siciliae 28 (PL 77, col. 441A-443B).
32 Ieronim, Epistulae 1-70, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Eatinorum (CSEL) 54, p. 503 sq.
33II Cor. 3, 6.
34 Vezi, în special, Origen, De Principiis 4.2.4 (SC 268, pp. 310-312).
35 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti 14, 8, traducere de Vasile Cojocaru şi David Popescu, EIBMBOR, PSB 57, Bucureşti, 1990, p. 555.
255
focul dragostei” ( 5)36. Mai mult, în optica lui Grigorie, „Aşa este Sfânta Scriptură, în cuvinte şi în înţelesuri, precum o pictură în culorile sale şi în lucrurile pictate: şi este prea nătâng cel care aşa se leagă de culorile unei picturi, încât să ignore lucrurile ce au fost pictate. Iar noi, de ne lipim de cuvintele ce sunt spuse în afară şi le nesocotim înţelesurile, precum cei ce ignoră lucrurile ce au fost pictate, reţinem doar culorile. Căci s-a scris: Litera ucide, iar duhul dă viaţă37. Şi litera aşa acoperă duhul, precum paiul înveleşte grâul. Dar dobitoacelor le este în fire a se hrăni cu paie, iar oamenilor cu grâne” ( 4). De aici trebuie plecat atunci când se doreşte o cercetare a exegezei gregoriene38. Distincţia paulină dintre literă şi duh ghidează întregul demers gregorian, nu doar pe cel cuprins în acest comentariu. Mai mult, Grigorie cel Mare, în Omilii la Profetul Iezechiel I, IX, 30, construieşte o metaforă foarte potrivită atunci când se referă la dihotomia literal-spiritual: „sulul de carte al textului sfânt a fost scris înăuntru prin alegorie, iar în afară, prin istorisire. Înăuntru, prin înţelegerea duhovnicească, în afară, prin sensul simplu al literei, potrivit cu înţelegerea celor slabi”39.
Vincenzo Recchia a evidenţiat deja faptul că, la Grigorie, întâlnim o distincţie între cuvântul luat în sine însuşi şi cuvântul ca simbol40. Cuvântul-simbol este asemenea unei nuci, a cărei
36 Importanţa Bibliei pentru Grigorie este arătată, printre altele, şi în Regula Pastorală (Regula Pastoralis) (Stephan C. Kessler, art. cit., p. 1340); vezi, de asemenea, Bruno Judic, „La Bible miroir des pasteurs dans la Regie pastorale de Gregoire le Grand”, în Jacques Fontaine et Charles Pietri (dir.), Le monde latin antique et la Bible, Beauchesne, col. Bible de tous les temps, 2, Paris, 1985, pp. 455-473.
37II Cor. 3, 6.
38 Pentru acest subiect, vezi şi Introducerea la SC 314, pp. 50-62.
39 Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, traducere din limba latină de Elena Sima şi Ileana Ingrid Bauer, Editura Doxologia, col. Patristica, Traduceri, 8, Iaşi, 2014, p. 220.
40 Vincenzo Recchia, Lesegesi di Gregorio Magno al Cântico dei Cantici, Societă Editrice Internazionale, Torino, 1967, p. 51. Cercetătorul italian Vincenzo Recchia, unul dintre cei mai importanţi autori care s-au ocupat de exegeza gregoriană, ne-a lăsat, pe lângă acest erudit studiu dedicat Comentariului la Cântarea Cântărilor, şi alte texte relevante în acest sens, precum: Le omelie di Gregorio Magno su Ezechiele 1-5 (Bari, 1974); Gregorio Magno papa ed esegeta biblico (Bari, 1996); Lettera e profezia nellesegesi di Gregorio Magno (Bari, 2003).
256
coajă trebuie spartă pentru a avea acces la miezul comestibil41. Doar astfel poate fi tălmăcit limbajul atipic, erotic, al Cântării Cântărilor, pentru a ajunge la tipologia frecvent acceptată Hristos-Mirele, Biserica-Mireasa. În definitiv, Biserica-Mireasa, ca instituţie divino-umană, nu poate fi înţeleasă decât întro cheie hristologică, fiind indisoiubil legată de Persoana Mântuitorului Hristos, de totus Christus42. Altfel, am putea înţelege unitatea tuturor credincioşilor („ca toţi să fie una”43) aspect asupra căruia Grigorie revine în mai multe rânduri în comentariul său şi relaţia acestora cu Capul Bisericii, Care nu este altcineva decât Hristos: „Te-am logodit cu Mine în dreptate şi credinţă”44. Pentru Grigorie cel Mare, „noi trebuie să venim la această nuntă sfântă a mirelui şi a miresei” ( 4). Iar câteva pagini mai departe, el explică astfel: „mireasa este însăşi Biserica desăvârşită; Mirele, Domnul” ( 10,). Dimensiunea hristologică, despre care am discutat şi în cadrul studiului care însoţeşte Dialogurile (vide supra), este o constantă a gândirii lui Grigorie, care nu se rezumă doar la componenta sa hermeneutică.
IV. În opinia unor exegeţi, „alegoria devine, într-un fel, instrumentul prim al acestei iniţiative pedagogice”45. Acest aspect se regăseşte şi în alte scrieri ale papei Grigorie. De pildă, în Omilii la Profetul Iezechiel I, X, 5, el evidenţiază chiar rolul pedagogic al lui Hristos în înţelegerea Scripturii, deoarece „datorită slăbiciunii noastre nu suntem capabili de a pricepe cuvintele cereşti, El însuşi ne hrăneşte, Cel care potriveşte pentru noi, la vreme, măsura grâului. Odată ce din cuvântul sfânt astăzi înţelegem ceea ce ieri nu ştiam şi mâine vom înţelege ceea ce astăzi nu ştim, suntem hrăniţi prin harul iconomiei dumnezeieşti cu alimentul de zi cu zi.
41 Grigorie foloseşte metafora „paiului care înveleşte grâul” ( 4).
42 Augustin, In Iohannis evangelium tractatus, 21, 8 (PL 35, col. 1568: „Plenitude ergo Christi, caput et membra. Quid est, caput et membra? Christus et Ecclesia”).
43 In. 17,21.
44 Os. 2, 21.
45 Vezi Introducerea la SC 314, p. 54.
257
Dumnezeul Atotputernic întinde mâna în acest mod de atâtea ori către gura inimii noastre, de câte ori deschide înţelegerea noastră şi pune hrana textului sfânt în simţurile noastre. Ne hrăneşte, aşadar, şi pe noi cu sulul (de carte), când deschide pentru noi prin iconomie sensul Sfintei Scripturi şi ne umple cugetele cu dulceaţa ei”46.
Rădăcinile pedagogiei divine coboară până în Scriptură, unde citim că „Domnul Dumnezeul tău te-a purtat tot drumul ce l-aţi străbătut până ce aţi sosit la locul acesta, cum poartă un om pe fiul său”47. Mai mult, în drumul spre Emaus, „ Hristos se face pedagog”48, El îi învaţă, le tâlcuieşte Scripturile celor doi însoţitori. Aşadar, Logosul este „unic exeget al lui Dumnezeu EriyrjaaTO (In 1,18) de a interpreta Scripturile pe care Dumnezeu le-a insuflat pentru a-L vesti oamenilor”49.
Ideea se regăseşte şi la autorii creştini din primele secole. Spre exemplu, Clement Alexandrinul vorbeşte despre faptul că „Logos-ul învăţător este dezvăluitor şi descoperitor în chestiuni dogmatice”50. La rândul său, Origen spune în acest sens: „Cuvântul îl formează (verbul morphoun) pe credincios aşa cum Iisus, încă în sânul Maicii Sale, merge, purtat de ea, să-l formeze pe Ioan, pe când acesta se afla în pântecele Elisabetei”51. Hristos nu Se formează în mod egal în toţi credincioşii, ci în funcţie de capacitatea fiecăruia de a-L primi. Aici intervine ceea ce mai târziu a fost
46 Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, trad, cit., p. 229.
47Deut. 1,31.
48 Jean-Luc Marion, Despre raţionalitatea Revelaţiei şi iraţionalitatea credincioşilor, traducere de Maria-Cornelia Ică jr.. Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 220. Potrivit traducerii utilizate de Jean-Luc Marion, „le-a făcut în toate Scripturile hermeneutica celor privitoare la El” (Lc. 24, 27: „birjQpijvEUEV oanoic, EV ndiuau; raîţ YQacpaîţ râ nspi sauTov”).
49 Ibidem, p. 222.
50 Clement Alexandrinul, Paedagogus I, 2.1 (SC 67, p. 111).
51 Origen, Commentarium in Joannem VI, 49 (30), pp. 252-256; vezi şi Henri Crouzel, S.J., Origen, personajul exegetul omul duhovnicesc teologul, traducere de Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 155.
258
numit principiul tantum quantum52. Maxim Mărturisitorul adeptul unei „pedagogii spre adeverirea celor veşnice”53 vorbeşte chiar despre o remodelare (dvdTTÂacru;) a omului după modelul Hristos54.
Fără nicio îndoială, interpretarea gregoriană aparţine tradiţiei schiţaţe mai sus, fiind parte a unui proces pedagogic. Or, această manieră pedagogică a interpretării, întâlnită în textele papei Grigorie, respectă principiul hermeneutic al acomodării, potrivit căruia „Scripturile sunt ajustate pe măsura capacităţii oamenilor
52 Potrivit unor autori din primele secole ale creştinismului, întruparea Logos-ului divin este exprimată prin formula de tipul „atât cât” (tantum quantum), adică Logos-ul S-a făcut până într-atât ceea ce noi, oamenii, suntem, cât să ne facă pe noi ceea ce este El (vezi în acest sens, spre exemplu: Irineu al Lyonului, Adversus haereses III, 19,1 [SC 211, pp. 370-374]; Atanasie cel Mare, De incarnatione Verbi 54. 3 [SC 199, p. 458]). Locus classicus pentru formula tantum-quantum se găseşte în Ambiguum 10 (PG 91, col. 1113 BC) al Sfântului Maxim Mărturisitorul. Relevantă pentru acest context mi se pare traducerea latină a lui Eriugena: „dicunt enim inter se inuicem esse paradigmata Deum et hominem, et tantum homini Deum per misericordiam humanari, quantum homo seipsum Deo per caritatem confortatus consecrauit, et tantum a Deo hominem secundum animum rapi ad incognitum, quantum homo inusibilem natura Deum per virtutes fecit manifestum” (Ambigua ad lohannem Maximi Confessoris iuxta Iohannis Scotti Eriugenae latinam interpretationem, edidit Edouard Jeauneau, Brepols, CCSG 18, Turnhout, 1988, pp. 48-49.140-145, subl. n.). În traducerea părintelui Stăniloae, textul maximian este redat astfel: „căci se zice că Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cît de mult omul, întărit prin iubire, s-a făcut pe sine dumnezeu, lui Dumnezeu; şi aşa de mult a fost răpit omul prin minte de Dumnezeu spre cunoaştere, pe cît de mult omul a făcut arătat pe Dumnezeu, Cel prin fire nevăzut, prin virtuţi” (Ambigua, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 165-166).
53 Maxim Mărturisitorul, Epistola 1 (către Gheorghe, eparh al Africii); traducere de D. Stăniloae, în Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, EIBMO, Bucureşti, 2012, p. 26). Pentru dimensiunea pedagogică întâlnită în scrierile maximiene, vezi în special Paul Marion Blowers, Exegesis and Spiritual Pedagogy in Maximus the Confessor. An Investigation of the Quaestiones ad Thalassium, University of Notre Dame Press, col. Christianity and Judaism in Antiquity, 7, Notre Dame, Indiana, 1991.
54 Maxim Mărturisitorul, Ambigua ad lohannem 42 (PG 91, col. 1348 D); termenul ăvanXaoK; este folosit mai înainte şi de Grigorie de Nazianz, în Oratio XXXI, 29 (SC 250, p. 322).
259
de a le accepta şi înţelege”55. De regulă, într-o ierarhie a interpretării, exegetul trebuia să aibă în vedere cele trei scrieri atribuite lui Solomon. Mai întâi, într-o etapă destinată începătorilor, se interpreta Cartea Proverbelor; apoi, cei care reuşeau să ajungă la un nivel mediu se ocupau de tâlcuirea Ecclesiastului; şi, în cele din urmă, exegeţii avansaţi aveau în vedere Cântarea Cântărilor. În oricare din scrierile sale, „interpretarea alegorică a textelor biblice devine la Grigorie un sinonim pentru exegeza spirituală”56.
V. Pentru un cititor cultivat, este destul de clar faptul că „o Scriptură pură de orice interpretare este, la drept vorbind, de negăsit”57. Cu toate acestea, încă din prima parte a secolului al III-lea, Origen ne avertiza că nu există o înţelegere deplină a textelor, ci doar „prilejuri de a înţelege” (occasiones intelligentiae)58. Fundamentală în acest sens mi se pare formularea gregoriană potrivit căreia „Scrierile dumnezeieşti cresc odată cu cel care le citeşte” (divina eloquia cum legente crescunt)59, considerată de cardinalul
55 Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică din Evul Mediu pînă în secolul al XVIII-lea, traducere de Walter Fotescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 187; vezi şi p. 16: „revelaţia şi alte instituţii divine erau constant adaptate capacităţii omului din diferite epoci de a le primi şi înţelege” et passim.
56 Stephan C. Kessler, art. cit., p. 1352.
57 Paul Ricoeur, „Experienţă şi limbaj în discursul religios”, în Jean-Louis Chretien, Michel Henry, Jean-Luc Marion, Paul Ricoeur, Fenomenologie şi teologie, prezentare de Jean Francois Courtine, traducere de Nicolae Ionel, postfaţă de Ştefan Afloroaei, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 20.
58 Origen, Omilii la Cartea Numeri XIV, 1. 2 (traducere de A. Muram, Editura Polirom, Iaşi, 2022, p. 649). Pentru alte referinţe, vezi Henri Crouzel, S.J., Origen, personajul exegetul omul duhovnicesc teologul, trad, cit., p. 129, n. 41.
59 Grigorie, Homiliae in Ezechielem I, VII, 8 (CCSL142, p. 87.145-147: „Divina eloquia cum legenta crescunt”); trad, cit., p. 148: „Scrierile dumnezeieşti cresc odată cu cel care le citeşte”. Formula gregoriană este foarte apropiată ca sens unei alte formulări celebre: „Scriptura humane loquitur” (vezi, în acest sens, Amos Funkenstein, op. cit., pp. 187-228; vezi, de asemenea, Stephen D. Benin, The Footprints of God: Divine Accommodation in Jewish and Christian Thought, State University of New York Press, col. SUNY Series in Judaica: Hermeneutics, Mysticism, and Religion, Albany, 1993). Textul esenţial dedicat exegezei acestei secvenţe gregoriene rămâne cel semnat de Pier Cesare Bori, L’interpretation infime. L’hermeneutique chretienne ancienne et ses transformations, trad. Francois Vial, Les Editions du Cerf, col. Passages, Paris, 1991; vezi, de asemenea, Idem, „Circolarită e sviluppo nellinterpretazione spirituale „Divina eloquia cum legente crescunt” (Gregorio M., In Hiez. I, vii, 8)”, în Annali di Storia dellEsegesi 2,1985, pp. 263-274, vezi şi Stephan C. Kessler, art. cit., pp. 1336-1368.
260
Henri de Lubac unul dintre fundamentele exegezei creştine60. Grigorie îmbrăţişează astfel o perspectivă dinamică de tâlcuire a Scripturii, ceea ce înseamnă că înţelegerea textului sfânt poate presupune niveluri diferite, în funcţie de capacitatea intelectuală şi spirituală a cititorului61.
Influenţa lui Grigorie a fost decisivă şi asupra manierei de a interpreta textul Scripturii în Apus62, motiv care l-a determinat pe Henri de Lubac să-l considere pe Grigorie cel Mare „părintele exegezei biblice medievale”63. O bună perioadă de timp, lucrurile au stat astfel, însă s-au schimbat radical şi în ceea ce priveşte destinul hermeneuticii. Treptat, „principiul medieval al acomodării divine a fost transformat acum într-un principiu al creativităţii omeneşti”64, iar această metamorfoză este uşor de sesizat, cel puţin în hermeneutica lui Schleiermacher, care adaugă, pe lângă interpretarea literală (considerată insuficientă pentru recuperarea unui sens originar), şi dimensiunea psihologică. Aşadar, cercul deschis de Apostolul Pavel (deosebirea între literă şi duh: „litera ucide, iar duhul face viu”65) se închide după aproximativ 1800 de ani prin distincţia lui Schleiermacher între interpretarea literală şi cea psihologică. Consecinţa acestor metamorfoze nu este deloc neglijabilă: din practica exegetică dispar aproape în totalitate două dintre cele patru sensuri ale interpretării şi, implicit, acest principiu al acomodării. În posteritatea lui Schleiermacher, textul Scripturii devine autoreferenţial, nemaifiind nevoie de rolul esenţial al luminării divine pentru buna înţelegere a textului sacru.
Or, la Grigorie cel Mare, nu doar în Comentariul la Cântarea Cântărilor, întâlnim o dimensiune teandrică a interpretării, el afirmând în mod explicit că fiecare suflet „doreşte să fie luminat prin
60 Henri de Lubac, L’ecriture dans la Tradition, Aubier, Paris, 1966, p. 284.
61 Pentru această chestiune, vezi şi Stephan C. Kessler, art. cit., p. 1355.
62 Rene Wasselynck, „L’influence de lexegese de S. Gregoire le Grand sur Ies commentaires bibliques medievaux”, în Recherches de theologie et philosophie medievales, 32,1965, pp. 157-204.
63 Henri de Lubac, Exegese medievale 11, p. 187, pp. 537-548; vezi şi p. 1358.
64 Amos Funkenstein, op. cit., p. 228.
65II Cor. 3, 6.
261
harul dumnezeiesc ca să înţeleagă” ( 15). Pentru creştini, interpretarea Scripturii nu este un act doar uman aşa cum este perceput mai ales în hermeneutica post-schleiermacheriană -, ci unul divino-uman, teandric. Aşadar, „exegeza, ca parte integrantă a activităţii teologice a Bisericii, este un proces teandric, o lucrare divino-umană bazată pe sinergia sau cooperarea dintre Duhul Sfânt şi interpretul omenesc”66. Interpretarea alegorică, duhovnicească, prin colaborarea cu Duhul Sfânt, devine, aşadar, pentru noi, oamenii, o pedagogie divină, deoarece „Scrierile dumnezeieşti cresc odată cu cel care le citeşte, întrucât cu atât mai înalt este sensul pe care îl percepe cineva, cu cât caută mai la înălţime. Dar rotile nu se ridică, dacă nu se ridică fiinţele. Dacă minţile cititorilor nu se înalţă spre cele de sus, cuvintele dumnezeieşti rămân am putea spune la pământ, nefiind înţelese în profunzime”67.
Florin Crîşmăreanu
66 John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E. Herghelegiu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 44.
67 Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, trad, cit., p. 148.
Sfântul Grigorie cel Mare
Comentariu la Cântarea Cântărilor
În numele Domnului începe Comentariul la Cântările Cântărilor1 al stăpânului Grigorie, Papă al cetăţii Roma, reconstituit de la capăt din note
1. După ce neamul omenesc fu izgonit din bucuriile raiului, venind în această peregrinare a vieţii de faţă, are inima oarbă în înţelegerea duhovnicească. Dacă glasul cel dumnezeiesc i-ar fi zis acestei inimi oarbe: „Urmează-L pe Dumnezeu!” sau „Iubeşte-L pe Dumnezeu!”, aşa cum i s-a spus în Lege, odată ce-a fost alungată şi s-a răcit prin amorţeala nesimţirii, nu ar pricepe ce ar auzi. De aceea, cuvântul dumnezeiesc îi vorbeşte sufletului amorţit şi răcit prin anumite simboluri despre lucruri pe care le-a cunoscut şi îi strecoară pe ascuns dragostea pe care nu a cunoscut-o.
2. Căci alegoria se face pentru sufletul aflat departe de Dumnezeu ca un scripete prin care să fie înălţat la Dumnezeu. Iar prin mijlocirea simbolurilor, cât timp cineva recunoaşte în cuvinte ceva bine-cunoscut, înţelege apoi în sensul cuvintelor ce nu-i este cunoscut şi prin cuvinte pământeşti se separă de pământ. Şi prin faptul că cineva nu are aversiune pentru ce este cunoscut, înţelege ce este necunoscut. Căci dumnezeieştile înţelesuri se îmbracă în lucruri ce ne sunt cunoscute [şi] prin care se săvârşesc alegoriile şi, recunoscând cuvintele din afară, ajungem la priceperea lor lăuntrică.
1 Sfântul Grigorie cel Mare vorbeşte la plural în anumite locuri despre această carte biblică, intitulând-o Cântările Cântărilor în loc de Cântarea Cântărilor.
266
3. De aceea se face că în această carte intitulată „Cântarea Cântărilor” sunt folosite cuvinte ca ale unei dragoste trupeşti: pentru ca sufletul redeşteptat să se înfierbânte iarăşi din amorţeala sa prin vorbe ce-i sunt obişnuite şi, prin cuvintele unei dragoste ce este mai prejos, să fie îmboldit spre o dragoste superioară. În această carte se pomeneşte de sărutări, de sâni, de obraji, de coapse, însă nu trebuie să râdem de sfânta descriere făcută prin aceste cuvinte, ci trebuie să înţelegem mila şi mai mare a lui Dumnezeu: fiindcă, numind mădularele trupului şi chemându-ne astfel la dragoste, trebuie să luăm seama ce minunat şi milostiv se lucrează cu noi dacă, pentru a ne aprinde inima de înflăcărarea dragostei sfinte, ajunge până la cuvintele dragostei noastre ruşinoase. Dar de unde Se smereşte pe Sine vorbind acestea, de acolo ne ridică pe noi întru înţelegere: fiindcă învăţăm din vorbele acestei dragoste cu ce putere să ne înflăcărăm în dragostea de Dumnezeu.
4. Însă noi trebuie să luăm seama cu iscusinţă când auzim cuvintele dragostei din afară, ca să nu rămânem la cele ce trebuie simţite în afară şi ca însuşi scripetele ce a fost pus să ne înalţe să nu ne apese şi mai mult, împiedicându-ne să ne înălţăm. Căci trebuie să căutăm în aceste cuvinte trupeşti, în cuvintele din afară, orice este lăuntric, iar cele ce vorbesc despre trup să devină ca şi cum ar fi în afara trupului. Noi trebuie să venim la această nuntă sfântă a mirelui şi a miresei cu înţelegerea iubirii lăuntrice, adică cu haină de nuntă. Este nevoie să fim îmbrăcaţi cu haină de nuntă, adică cu o vrednică pricepere a iubirii, ca să nu fim alungaţi de la acest ospăţ al nunţii în întunericul din afară, adică în orbirea neştiinţei. Trebuie ca prin aceste cuvinte ale patimii să trecem la virtutea nepătimirii. Căci aşa este Sfânta Scriptură, în cuvinte şi în înţelesuri, precum o pictură în culorile sale şi în lucrurile pictate: şi este prea nătâng cel care aşa se leagă de culorile unei picturi, încât să ignore lucrurile ce au fost pictate. Iar noi, de ne lipim de cuvintele ce sunt spuse în afară şi le nesocotim înţelesurile, precum cei ce ignoră lucrurile ce-au fost pictate, reţinem doar culorile. Căci s-a scris: „Litera ucide, iar duhul dă viaţă”2. Şi litera aşa acoperă duhul, precum paiul înveleşte grâul. Dar dobitoacelor le este în fire a se
2 II Cor. 3, 6.
267
hrăni cu paie, iar oamenilor cu grâne. Aşadar, cel ce se foloseşte de judecata omenească azvârle paiele dobitoacelor şi se grăbeşte să mănânce grânele duhului. Bineînţeles că la aceasta foloseşte ca tainele literei să fie învelite în învelitori, pentru ca înţelepciunea căutată să aibă şi mai mult gust. De aceea s-a scris: „înţelepţii îşi ţin ascunsă înţelepciunea”3: fiindcă, fără îndoială, priceperea duhovnicească este acoperită de învelişul literei. De aceea, iarăşi se spune în aceeaşi carte: „Slava lui Dumnezeu [este] să ascundă cuvântul”4. Căci Dumnezeu cu atât îi apare mai slăvit sufletului ce îl caută, cu cât îl cercetează mai pătrunzător şi mai lăuntric ca să-i apară. Dar oare nu trebuie să cercetăm ce ascunde Dumnezeu în taine? Sigur că trebuie, deoarece urmează: „Şi slava regilor [este] să cerceteze cuvântul”5. Căci sunt regi cei ce au învăţat deja să cerceteze şi să-şi cârmuiască trupurile lor ori pornirile cărnii. Prin urmare, slava regilor este să cerceteze cuvântul: fiindcă este lauda celor ce trăiesc bine6 să cerceteze tainele poruncilor lui Dumnezeu. Aşadar, auzind aceste cuvinte din viaţa omenească, trebuie să ne lepădăm de cele omeneşti: căci, de ascultăm în chip omenesc cele ce se spun, nu putem să simţim nimic din dumnezeirea celor pe care trebuie să le auzim. Pavel voia ca ucenicii lui să nu mai fie deja ca ceilalţi oameni şi le zicea: „Căci de vreme ce este între voi invidie şi ceartă, oare nu oameni sunteţi?”7. Iar Domnul nu-i mai socotea deja pe ucenicii Săi ca pe nişte oameni când le spunea: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?”8. Şi după ce ucenicii i-au răspuns ce ziceau oamenii, Domnul adăugă îndată: „însă voi cine spuneţi [că sunt] Eu?”9. Deoarece, atunci când spune mai sus „oamenii” şi apoi adăugă „însă voi”, a făcut o oarecare deosebire între oameni şi ucenici: fiindcă este limpede că, descoperindu-le cele dumnezeieşti, îi făcea să fie deasupra oamenilor. Iar apostolul grăieşte: „Căci, dacă este cineva în Hristos, [este] o
3 Pilde 10,14.
4 Pilde 25, 2.
5 Pilde 25, 2.
6 Vezi n. 55 de la p. 147.
7 1 Cor. 3, 3-4.
8 Mt. 16,13.
9 Mt. 16,15.
268
făptură nouă, cele vechi s-au dus”10. Şi ştim că la învierea noastră aşa va fi unit trupul cu duhul, încât orice patimă a avut, şi-o însuşeşte puterea duhului. Prin urmare, cel ce îl urmează pe Dumnezeu trebuie să imite zi de zi învierea Sa. Pentru ca, aşa cum atunci nu va avea în trup nimic pătimaş, la fel şi acum să nu aibă în inimă nimic pătimaş; ca să fie deja o făptură nouă după omul lăuntric şi să calce în picioare orice lucru vechi îi va răsuna [în minte], căutând să descopere în cuvintele vechi doar tăria înnoirii.
5. Fiindcă Sfânta Scriptură este un munte din care Domnul vine în inimile noastre ca să o înţelegem. Munte despre care se spune prin proroc: „Dumnezeu va veni din Liban şi Cel Sfânt din muntele cel cu umbra deasă şi pomi mulţi”11. Muntele acesta este şi cu pomi mulţi, prin învăţături, şi cu umbra deasă, prin alegorii. Dar trebuie ştiut că, atunci când glasul Domnului răsună în munte, ni se porunceşte să ne spălăm veşmintele şi să ne curăţim de toată întinăciunea trupului, de ne grăbim să ajungem la munte. Fireşte, s-a scris că, dacă fiara ar atinge muntele, va fi ucisă cu pietre12. Căci fiara atinge muntele când cei dedaţi patimilor neraţionale se apropie de înălţimea Sfintei Scripturi şi nu o înţeleg aşa cum trebuie, ci o răstălmăcesc în chip neraţional ca să înţeleagă în ea propria plăcere. Şi de va fi văzut în jurul acestui munte tot cel fără dreaptăjudecată ori sărac cu duhul, va fi ucis de sentinţe foarte necruţătoare, ca de pietre. Căci arde muntele acesta: fiindcă Sfânta Scriptură, pe cine îl umple duhovniceşte, îl aprinde de focul dragostei. De aceea s-a scris: „Cuvântul Tău este de foc”13. De aceea, când umblau unii pe cale şi auzeau cuvintele lui Dumnezeu, au zis: „Oare, nu ardea inima noastră în noi când ne tălmăcea Scripturile?”14. De aceea, se spune prin Moise: „în dreapta Lui, legea de foc”15. Iar de-a stânga lui Dumnezeu sunt primiţi cei nedrepţi, ce nu trec în partea dreaptă; de-a dreapta lui Dumnezeu sunt cei aleşi, ce
10II Cor. 5,17.
11 Av. 3,3.
12 Cf. Evr. 12, 20.
13 Ps. 118,140.
14 Lc. 24, 32.
15 Deut. 33, 2.
269
sunt separaţi de cei din stânga. Prin urmare, la dreapta lui Dumnezeu se află legea de foc: fiindcă în inimile celor aleşi, ce trebuie aşezaţi la dreapta, ard poruncile dumnezeieşti şi s-au aprins de râvna iubirii. Aşadar, focul acesta mistuie în noi rugina şi toată vechimea din afară: ca să aducă mintea noastră spre contemplarea lui Dumnezeu ca pe o ardere de tot.
6. Nu degeaba trebuie să luăm aminte că această carte nu se cheamă „Cântarea”, ci „Cântarea Cântărilor”. Căci aşa cum în Vechiul Testament unele sunt sfintele, şi altele Sfintele Sfintelor, unele [sunt] sâmbetele, şi altele sâmbetele sâmbetelor, la fel şi în Sfânta Scriptură unele sunt cântările, şi altele Cântările Cântărilor, în cort erau cele sfinte şi cele care se săvârşeau în afară, sâmbetele erau cele care se sărbătoreau şi în fiecare săptămână; dar Sfintele Sfintelor erau luate printr-o cinstire mai tainică şi sâmbetele sâmbetelor erau cinstite numai la sărbătorile lor. Aşa şi în Cântarea Cântărilor este ceva tainic şi de o sfinţenie mai profundă.
7. Trebuie ştiut şi faptul că, în Sfânta Scriptură, unele sunt cântările de biruinţă, altele cântările de îndemn şi de mărturisire, altele sunt cântările de bucurie, altele cântările de ajutor şi altele cântările de unire cu Dumnezeu. Cântarea de biruinţă este cea pe care Maria, trecând Marea Roşie, a cântat-o, zicând: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit; pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat”16. Cântarea de îndemn şi de mărturisire este cea pe care Moise le-a spus-o israeliţilor ce se apropiau de pământul făgăduinţei: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi. Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele”17. Cântarea de bucurie este cea pe care Ana, prevăzând rodnicia Bisericii ce va izvorî din ea, a cântat-o, zicând: „Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul”18. Şi ea însăşi a descoperit în chip simbolic rodnicia Bisericii ce va urma, când spune: „Cea stearpă a născut foarte mulţi fii, iar ceea ce avea mulţi fii a slăbit”19. Cântarea de ajutor a cântat-o David după luptă, zicând: „iubi-Te-voi,
16 Ieş. 15,21.
17 Deut. 32,1.
18 I Rg. 2,1.
19 1 Rg. 2, 5.
270
Doamne, virtutea mea”20. Iar cântarea unirii cu Dumnezeu, anume Cântarea Cântărilor, este cântarea ce se cântă la nunta Mirelui şi a miresei, şi cu atât este mai înaltă decât toate cântările, cu cât se şi cântă la o nuntă de o solemnitate mai înaltă. Căci prin acele cântări sunt evitate patimile, iar prin acestea fiecare se îmbogăţeşte în virtuţi; prin acelea vrăjmaşul se păzeşte, iar prin acestea Domnul este îmbrăţişat printr-o dragoste lăuntrică.
8. Şi trebuie să luăm seama că Domnul Se numeşte uneori pe Sine în Sfânta Scriptură Stăpân, alteori Părinte, alteori Mire. Căci El Se numeşte Stăpân când voieşte să fie temut; Părinte, când voieşte să fie cinstit, şi Mire, când voieşte să fie iubit. El însuşi spune prin proroc: „Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? Dacă Eu sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să-Mi daţi?”21. Şi iarăşi zice: „Te-am logodit cu Mine în dreptate şi credinţă”22. Sau: „Mi-am adus aminte de ziua logodirii tale în pustie”23. Şi, desigur, la Domnul nu există când şi când; ci, fiindcă voieşte ca mai întâi să ne temem de El, ca să-L cinstim şi după aceea să-L cinstim, ca să ajungem la dragostea faţă de El. Se numeşte pe Sine şi Stăpân, pentru teamă, şi Părinte, pentru cinste, şi Mire, pentru dragoste. Ca prin teamă să se ajungă la cinste, iar prin cinste să se ajungă la dragostea faţă de El. Prin urmare, cu cât este mai vrednică cinstea decât teama, cu atât mai mult Se bucură Dumnezeu să I se spună Părinte decât Stăpân şi cu cât îi este mai dragă dragostea decât cinstea, cu atât mai mult Se bucură Dumnezeu să I se spună Mire, decât Părinte. Aşadar, în această carte, Domnul şi Biserica nu sunt numiţi „Stăpânul” şi „Slujnica”, ci „Mirele” şi „Mireasa”: ca să fie slujit nu doar din teamă, nu doar din respect, ci chiar din dragoste şi prin aceste cuvinte din afară să fie aprinsă lăuntrica iubire. Când Se numeşte Stăpân, dezvăluie că am fost creaţi; când Se numeşte Părinte, dezvăluie că am fost înfiaţi; când Se numeşte Mire, dezvăluie că ne-am unit cu El. Însă mai de preţ este că ne-am unit cu Dumnezeu decâţ că am fost creaţi şi înfiaţi. Prin urmare, în această
20 Ps. 17, 2.
21 Mal. 1, 6.
22 Os. 2, 21.
23 Ier. 2,2.
271
carte în care este numit Mire, ni se dezvăluie ceva mai înalt când ni se arată legământul unirii. Aceste nume sunt amintite printr-o deasă repetare în Noul Testament (fiindcă a fost celebrată unirea deja împlinită a Cuvântului şi a trupului, a lui Hristos şi a Bisericii). De aceea Ioan spune când vine Domnul: „Cel ce are mireasă este mire”24. De aceea şi Domnul zice acelaşi lucru: „Nu vor posti fiii Mirelui, cât timp Mirele este cu ei”25. De aceea i se spune Bisericii: „V-am logodit pe voi cu un singur Bărbat, fecioară curată să vă înfăţişez lui Hristos”26. Şi iarăşi spune: „Ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, ce nu are pată sau încreţitură”27. Şi iarăşi se zice în Apocalipsa lui Ioan: „Fericiţi cei ce au fost chemaţi la cina nunţii Mielului!”28. Şi din nou se spune în acelaşi loc: „Şi am văzut Mireasa ca de curând căsătorită coborând din cer”29.
9. Nu este în contradicţie cu marea taină nici faptul că această Carte a lui Solomon este aşezată a treia între micile sale opere. Căci cei din vechime au spus că sunt trei feluri de viaţă: morală, după fire şi contemplativă, vieţi pe care grecii le-au numit etică, fizică şi meditativă. În Pilde este exprimată viaţa morală când se spune: „Fiul meu, ia aminte la înţelepciunea mea şi la sfatul meu cel bun pleacă urechea ta”30. Iar în Ecclesiastul este exprimată viaţa cea după fire; desigur, acolo se are în vedere faptul că toate tind spre sfârşit, când se spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciuni”31. Iar în Cântarea Cântărilor este exprimată viaţa contemplativă, când este dorită sosirea şi vederea Domnului însuşi, când se spune prin glasul Mirelui: Vino din Liban, vino!32. Chiar viaţa celor trei patriarhi Avraam, Isaac şi, bineînţeles, Iacob a însemnat aceste feluri de viaţă. Fireşte că Avraam, supunându-se, a păzit viaţa morală. Iar Isaac a prefigurat viaţa cea
24 In 3, 29.
25 Mt. 9,15.
26II Cor. 11, 2.
27 Ef. 5, 27.
28 Apoc. 19, 9.
29 Apoc. 21,2.
30 Pilde 5,1.
31 Eccl. 1,2.
32 Cânt. 4, 8.
272
după fire, săpând puţuri: căci a săpa puţuri în cele mai de jos înseamnă a cerceta, sondând, prin cugetarea cea după fire, toate care sunt jos. Iar Iacob a ţinut viaţa contemplativă, fiindcă a văzut îngeri urcând şi coborând. Însă, de vreme ce cugetarea cea după fire nu este adusă la desăvârşire decât dacă este ţinută mai întâi viaţa morală, pe drept Ecclesiastul este aşezat după Pilde. Şi deoarece nu poate exista cugetarea la cele dumnezeieşti dacă nu sunt dispreţuite cele de jos, trecătoare, pe drept Cântarea Cântărilor este aşezată după Ecclesiastul. Fireşte, mai întâi trebuie să-ţi formezi bunele obiceiuri, după aceea să le consideri pe toate ce sunt de faţă ca şi cum nu ar fi de faţă; iar în al treilea rând, să priveşti cele lăuntrice şi cele dumnezeieşti cu privirea curată a inimii. Şi astfel, prin aceste trepte ale cărţilor, [Solomon] a făcut un fel de scară spre contemplarea lui Dumnezeu: pentru ca, fiind mai întâi bine îndeplinite cele cinstite în veacul acesta, să fie dispreţuite apoi chiar şi cele cinstite ale veacului, şi la sfârşit să fie privite chiar cele lăuntrice ale lui Dumnezeu. Însă, în această lucrare, aşa este aşteptată de toţi vestirea sosirii Domnului prin glasul Bisericii, încât fiecare suflet în parte să privească intrarea lui Dumnezeu în inima sa ca intrarea mirelui în cămara de nuntă.
10. Şi trebuie ştiut că în această carte sunt introduse patru persoane care vorbesc: desigur, Mirele şi mireasa, tinerele cu mireasa şi cetele de tovarăşi cu Mirele. Căci mireasa este însăşi Biserica desăvârşită; Mirele, Domnul, iar tinerele ce sunt cu mireasa sunt sufletele începătoare şi care cresc prin noua râvnă; iar tovarăşii Mirelui sunt fie îngerii ce le-au apărut adesea oamenilor şi care au fost trimişi de El însuşi, fie, cu siguranţă, sunt unii bărbaţi desăvârşiţi în Biserică, ce au ştiut să le vestească oamenilor Adevărul. Dar aceştia, fiecare în parte, tinerele ori tovarăşii, sunt toţi în acelaşi timp mireasa, deoarece toţi sunt în acelaşi timp Biserica. Deşi toate aceste trei nume ar putea fi primite şi după fiecare în parte. Căci omul ce îl iubeşte deja desăvârşit pe Dumnezeu este mireasa; cel care îl propovăduieşte pe Mire îi este tovarăş; cel care, nou fiind, încă urmează calea celor buni, este tânăra. Aşadar, suntem invitaţi să fim mireasa; iar de nu suntem încă în stare de aceasta, să fim tovarăşii, şi de nu suntem capabili nici de aceasta,
273
măcar să venim ca tinerele la cămara de nuntă. Aşadar, fiindcă am spus că Mirele şi mireasa sunt Domnul şi Biserica, să ascultăm cuvintele Mirelui ca tinerele sau ca prietenii [Săi], să ascultăm cuvintele miresei şi din cuvintele lor să învăţăm râvna dragostei [de Dumnezeu].
11. Şi astfel, Sfânta Biserică, aşteptând mult timp venirea Domnului, însetând mult timp după Izvorul vieţii, dezvăluie în ce chip năzuieşte să vadă prezenţa Mirelui său, în ce chip îl doreşte.
12. Să mă sărute cu sărutările gurii sale33. Domnul i-a trimis îngeri, patriarhi şi proroci, care i-au adus daruri duhovniceşti, dar ea caută să dobândească prinoasele singură, nu prin slujitorii Mirelui, ci caută să-L dobândească deja pe Mirele însuşi. Să ne închipuim tot neamul omenesc, de la începutul până la sfârşitul lumii, adică Biserica toată, că este o singură mireasă ce dobândise prin Lege zăloguri ca dar duhovnicesc, dar, totuşi, ea căuta prezenţa Mirelui său, pentru că spune: Să mă sărute cu sărutările gurii sale34. Şi suspinând Sfânta Biserică după sosirea Mijlocitorului lui Dumnezeu şi al oamenilor, după sosirea Răscumpărătorului său, a rostit către Tatăl cuvintele rugii sale: să-L trimită pe Fiul şi să o lumineze prin prezenţa Sa, să i se adreseze deja aceleiaşi Biserici nu prin gura prorocilor, ci prin gura Sa. De aceea s-a şi scris în Evanghelie despre Mire, când şedea în munte şi rostea cuvintele înaltelor porunci: „Deschizând însă Iisus gura Sa, a spus”35. Ca şi cum ar zice: „Atunci a deschis Iisus gura Sa, care mai înainte deschisese gurile prorocilor spre povăţuirea Bisericii”.
13. Dar iată, în timp ce suspină şi îl caută ca şi cum ar fi absent, îl simte dintr-odată de faţă. Căci harul Ziditorului nostru are această putere ca, atunci când îl căutăm şi vorbim despre El, să ne bucurăm deplin de prezenţa Lui. De aceea s-a scris în Evanghelie că, pe când Cleopa şi celălalt vorbeau despre El în drumul lor, s-au învrednicit să-L vadă dintr-odată de faţă. Prin urmare, când Sfânta Biserică doreşte Mirele încă absent, ce urmează să Se întrupeze, îl simte dintr-odată de faţă şi adaugă: Fiindcă mai buni sunt sânii tăi decât
33 Cânt. 1,1-2.
34 Cânt. 1,1.
35 Mt. 5,2.
274
vinul şi parfumul mirurilor tale mai presus de toate miresmele36. Vinul a fost ştiinţa Legii, ştiinţa prorocilor. Dar venind Domnul, deoarece a voit să-Şi propovăduiască înţelepciunea prin trup, a făcut oarecum ca aceasta să se prefacă în lapte în sânii trupului: [adică] ceea ce n-am putut să cuprindem cu mintea în [taina] dumnezeirii Sale, să aflăm în întruparea Lui. De aceea, pe bună dreptate sunt lăudaţi sânii Lui: căci prin coborârea şi propovăduirea Lui a săvârşit în inimile noastre ceea ce învăţătura Legii nu a putut nicidecum să săvârşească, fiindcă mai mult ne-a hrănit propovăduirea Domnului după ce S-a întrupat, decât învăţătura Legii. Să spună, prin urmare: Mai buni sunt sânii tăi decât vinul37.
14. Întărind încă aceasta, adaugă, zicând: Şi parfumul mirurilor tale, mai presus de toate miresmele38. Mirurile Domnului sunt virtuţile; Duhul Sfânt a fost mirul Domnului, despre care se spune prin proroc: „Te-a uns pe tine Dumnezeu, Dumnezeul tău, cu untdelemnul veseliei, mai mult decât pe părtaşii tăi”39. Atunci a fost uns Mântuitorul cu untdelemnul acesta, când S-a întrupat: căci nu a fost mai întâi om şi după aceea a primit Duhul Sfânt; dar, fiindcă a mijlocit Duhul Sfânt, S-a întrupat: atunci a fost uns cu acest untdelemn, când S-a făcut om. Prin urmare, parfumul mirului Său este căldura arzătoare a Duhului Sfânt, căldură care, astfel purcezând, a rămas în El. Parfumul mirurilor Acestuia este căldura arzătoare a virtuţilor pe care le-a lucrat. Însă Biserica izvorăşte miresme: deoarece a avut multe daruri ale Duhului care să reverse în casa Domnului, adică în adunarea sfinţilor, parfumul bunului renume şi să vestească dulceaţa Mijlocitorului ce va să fie. Dar spune: Parfumul mirurilor tale mai presus de toate miresmele40, fiindcă mireasma virtuţilor Mirelui ce a izvorât prin întruparea Lui biruieşte propovăduirea Legii dată de Mire ca zălog. Fireşte, cu atât mai mult a crescut Biserica în înţelegere, cu cât s-a învrednicit să se lumineze prin harul unei vederi mai mari. Acele miresme
36 Cânt. 1,1-3.
37 Cânt. 1,1
38 Cânt. 1,2.
39 Ps. 44,9.
40 Cânt. 1,2.
275
ale Legii au fost răspândite prin înger, însă mirul acesta a fost dat prin prezenţa Mirelui. Însă, fiindcă virtuţile Legii pe care le credeam înalte au fost întrecute de strălucirea prezenţei Lui, pe drept să se spună: Parfumul mirurilor tale mai presus de toate miresmele41.
15. Dar ce am spus despre toată Biserica în general, să gândim acum despre fiecare suflet în particular. Să ne închipuim că un suflet caută cu mare râvnă darurile şi dobândeşte priceperea dintr-o propovăduire străină; că el însuşi doreşte să fie luminat prin harul dumnezeiesc, ca să înţeleagă cândva chiar prin acesta; că socoteşte că nu înţelege nimic decât prin cuvintele propovăduitorilor; şi să spună: Să mă sărute cu sărutarea gurii sale42. „El însuşi să mă atingă lăuntric, ca să dobândesc înţelegerea şi să nu mă mai bucur deja de glasurile propovăduitorilor, ci de atingerea harului lăuntric al Său”. [Este] ca şi cum Domnul îl săruta pe Moise cu sărutarea gurii Sale când îi oferea cunoaşterea prin chezăşia harului lăuntric. De aceea s-a scris: „Dacă ar fi fost proroc, i-aş fi vorbit în somn şi nu precum robului Meu, Moise: căci îi vorbesc acestuia gură către gură”43. Fireşte, a vorbi gură către gură este precum a săruta şi precum a atinge mintea cu priceperea lăuntrică.
16. Urmează: Fiindcă mai buni sunt sânii tăi decât vinul44. Sânii lui Dumnezeu sunt, aşa am spus mai înainte, preasmeritele propovăduiri ale întrupării Lui. Însă înţelepciunea veacului este ca un fel de vin: deoarece îmbată mintea, fiindcă o face străină de înţelegerea smereniei. Filosofii sunt îmbătaţi ca de un fel de vin când se înalţă deasupra mulţimii de rând prin înţelepciunea lumească, înţelepciune pe care Sfânta Biserică trebuie să o dispreţuiască şi să râvnească întruparea preasmerită a propovăduirii Domnului; căci mai mult îi este spre înţelepţire că se hrăneşte prin slăbiciunea cărnii Lui, decât că lumea aceasta se înalţă prin trufia unei false înţelepciuni; şi să spună: Fiindcă mai buni sunt sânii tăi decât vinul45. Adică „preasmerita propovăduire a întrupării Tale covârşeşte
41 Cânt. 1,2.
42 Cânt. 1,1.
43 Num. 12, 6-8.
44 Cânt. 1,1.
45 Cânt. 1,1.
276
înţelepciunea trufaşă a lumii”. De aceea s-a scris: „Ce este slab al lui Dumnezeu, mai tare este decât omul: iar ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept este decât omul”46.
17. Însă, deoarece înşişi înţelepţii veacului acestuia par uneori că se îndeletnicesc cu unele virtuţi (căci la vedere [toţi par] că au iubire, că păstrează blândeţea, că arată o cinste în afară faţă de toţi: virtuţi pe care totuşi le înfăţişează nu ca să placă lui Dumnezeu, ci ca să placă oamenilor, şi de aceea nu sunt virtuţi, fiindcă nu râvnesc să placă lui Dumnezeu), [aceste virtuţi] miros totuşi în nările omeneşti, de vreme ce, după judecata omenească, le dau un bun nume. Dar să fie comparate acestea cu adevăratul parfum al Răscumpărătorului nostru, să fie comparate cu adevăratele virtuţi şi să spună: Parfumul mirurilor tale mai presus de toate miresmele47. Adică: „Mireasma virtuţilor Tale întrece tot felul virtuţilor înţelepţilor lumii, căci, de bună seamă, covârşeşte din adevăr imaginile plăsmuite ale acestora”.
18. De vreme ce am spus că, în al doilea rând, se poate gândi ceea ce s-a zis şi în privinţa fiecărui suflet în parte, să urmărim, dacă putem, cu ajutorul Domnului, şi mai amănunţit acelaşi înţeles. Tot sufletul care se teme de Dumnezeu este deja sub jugul Lui, dar se află încă departe, deoarece se teme. Şi cu atât înaintează fiecare spre Dumnezeu, cu cât pierde chinul fricii şi dobândeşte de la Acela harul iubirii. Să ne închipuim sufletul cuiva ales ce se aprinde de o nesfârşită dorire în dragostea de a-L vedea pe Mirele. Şi fiindcă nu-i este cu putinţă să o dobândească desăvârşit în viaţa aceasta, contemplă înălţimea Lui şi se căieşte din dragoste [faţă de El]. Şi însăşi căinţa ce izvorăşte prin iubire, ce se aprinde din dorire, este ca un fel de sărutare. Şi de atâtea ori sufletul îl sărută pe Dumnezeu, de câte ori se căieşte în dragostea faţă de El. Căci sunt mulţi care, desigur, au deja teamă de Domnul şi primesc deja buna-lucrare; dar încă nu-L sărută, fiindcă nu se căiesc deloc în dragostea faţă de El. Acest lucru a fost bine însemnat în relatarea ospăţului fariseului care, după ce L-a primit pe Domnul şi a judecat-o
46 1 Cor. 1, 25.
47 Cânt. 1,1.
277
în inima sa pe femeia ce-I săruta picioarele, a auzit: „Am intrat în casa ta, sărutare nu Mi-ai dat: aceasta însă, de când a intrat, nu a contenit să sărute picioarele Mele”48. Oricine face deja milostenie, oricine se îndeletniceşte deja cu bune lucrări, este ca şi cum îl primeşte pe Hristos la ospăţ; şi-L hrăneşte pe Hristos cel ce nu încetează să-L poarte în mădularele sale. Dar, de nu se căieşte prin dragoste, nu-I sărută încă tălpile. Aşadar, este pusă mai presus femeia care îi sărută picioarele, decât cel ce-L hrăneşte: fiindcă este pus mai presus cel ce înlăuntrul minţii se căieşte cu ardoare în dorirea Domnului, decât cel care îi dă cele din afară ale sale. Dar bine s-a spus: „Nu a contenit să sărute picioarele Mele”49. Căci nu este de ajuns în dragostea faţă de Dumnezeu ca să te căieşti o dată şi să te potoleşti, ci trebuie şi să fie căinţă, şi să sporeşti. Şi de aceea este lăudată femeia, fiindcă nu a încetat să-I sărute picioarele, adică nu a contenit deloc să se căiască. De aceea se şi spune prin proroc: „Orânduiţi zi de sărbătoare în adunări numeroase până la cornul altarului”50. Ziua de sărbătoare este pentru Domnul căinţa inimii noastre. Atunci se orânduieşte ziua de sărbătoare în număr mare, când mintea este mişcată necontenit spre lacrimi datorită dragostei faţă de El. Apoi, ca şi cum i-am spune: „Până când vom săvârşi acestea? Până când ne vom zbuciuma?”, a adăugat imediat termenul până când ar trebui să se facă aceasta, zicând: „Până la cornul altarului”51. Fireşte, cornul altarului este înălţarea jertfei lăuntrice: iar când vom fi ajuns la ea, nu mai este deloc nevoie să facem zi de sărbătoare Domnului din tânguirea noastră. Prin urmare, sufletul ce doreşte să se căiască prin dragostea faţă de Domnul, ce râvneşte să contemple deja vederea Mirelui său, să spună: Să mă sărute cu sărutarea gurii sale52.
19. Sau, cu siguranţă, sărutarea gurii Lui este însăşi desăvârşirea păcii lăuntrice, iar când vom ajunge la ea, nu ne va mai rămâne nimic de căutat. De aceea se şi adaugă în chip potrivit:
48 Lc. 7, 44-45.
49 Lc. 7, 45.
50 Ps. 117,27.
51 Ps. 117, 27.
52 Cânt. 1,1.
278
Fiindcă mai buni sunt sânii tăi decât vinul53. Căci vinul este ştiinţa lui Dumnezeu pe care am primit-o, aflându-ne în viaţa aceasta. Atunci îmbrăţişăm sânii Mirelui, când îl contemplăm deja prin îmbrăţişarea prezenţei Sale în patria cea veşnică. Să spună, prin urmare: Mai buni sunt sânii tăi decât vinul54. Ca şi cum ar zice: „Desigur, mare este ştiinţa pe care mi-ai încredinţat-o despre Tine în viaţa aceasta; mare este vinul cunoaşterii Tale cu care mă îmbeţi, dar sânii Tăi sunt mai buni decât vinul55: deoarece atunci se covârşeşte prin felul şi prin înălţimea contemplaţiei orice se ştie acum despre Tine prin credinţă”.
20. Şi parfumul mirurilor tale, mai presus de toate miresmele56. Sfânta Biserică are miresme aici, cât timp este puternică prin virtutea cunoştinţei, prin virtutea curăţiei, prin virtutea milei, prin virtutea smereniei, prin virtutea iubirii. Dacă viaţa sfinţilor nu ar fi avut parfumul miresmelor din virtuţi, Pavel nu ar fi zis: „Suntem mireasma cea bună a lui Hristos în tot locul”57. Însă cu mult mai mult este mai înaltă acea ungere a contemplării lui Dumnezeu, spre care trebuie să fim duşi odată şi odată; mai înalt este parfumul mirurilor lui Dumnezeu decât miresmele virtuţilor noastre: chiar dacă deja sunt mari cele pe care le-am primit, totuşi cu mult mai puternice sunt cele pe care le vom primi din contemplarea Ziditorului nostru. De aceea, să năzuiască sufletul şi să spună: Parfumul mirurilor tale mai presus de toate miresmele58. Adică: „Acele bunuri, pe care le pregăteşti prin contemplarea Ta, covârşesc toate aceste prinosuri ale virtuţilor pe care ni le-ai dat în viaţa aceasta”.
21. Să spunem acestei Biserici, să spunem acestui suflet care aşa iubeşte, care aşa se aprinde în dragostea faţă de Mirele său: de unde a dobândit o dorire atât de mare, de unde a căpătat cunoaşterea dumnezeirii Lui? Dar, iată, ea însăşi ne lămureşte de
53 Cânt. 1,1.
54 Cânt. 1,1.
55 Cânt. 1,1.
56 Cânt. 1, 2.
57II Cor. 2,15.
58 Cânt. 1, 2.
279
unde şi spune: Mirul vărsat este numele tău59. Mirul revărsat este dumnezeirea întrupată. Căci de ar fi mirul în sticluţă, ar răspândi mai puţin parfum în afară; iar de se revarsă, parfumul revărsat al mirului se răspândeşte. Prin urmare, numele lui Dumnezeu este mirul revărsat: fiindcă S-a deşertat de imensitatea dumnezeirii Sale spre a lua firea noastră şi, din nevăzut, S-a făcut văzut. Căci de nu S-ar fi deşertat, nu ni S-ar fi făcut cunoscut în niciun chip. S-a deşertat pe Sine Mirul când S-a şi păstrat pe Sine Dumnezeu, dar S-a şi întrupat. Deşertare despre care Pavel spune: „Care, pe când era în chip de Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi El egal cu Dumnezeu; ci S-a golit pe Sine însuşi, primind chip de slujitor”60. Ce a spus Pavel, „s-a golit”, aceasta a spus Solomon prin „s-a revărsat”. Prin urmare, fiindcă Domnul S-a făcut pe Sine cunoscut neamului omenesc prin smerenia întrupării, să I se spună Acestuia: Mirul revărsat este numele Tău61.
22. Urmează: De aceea tinerele te-au iubit pe tine62. Cum interpretăm aici, cine sunt tinerele, dacă nu sufletele celor aleşi, reînnoite prin botez? Fireşte, viaţa păcatului aparţine omului vechi, iar viaţa dreptăţii, celui nou. Prin urmare, deoarece mirul se varsă în afară, le-a făcut pe tinere să ardă în dragostea faţă de El: a înfăţişat sufletele reînnoite, înflăcărate de dorirea Lui. Vârsta de copil nu este încă potrivită cu dragostea, iar cea de bătrân a sfârşit cu dragostea. Şi este copil cel ce nu a început încă să se îndeletnicească cu viaţa arzătoare; este bătrân cel ce, desigur, a început, dar a încetat. Prin urmare, fiindcă nici nu se înflăcărează în Domnul cei care încă nici n-au început, nici cei ce au început deja, dar s-au răcit, lăsând la o parte viaţa de copil sau cea de bătrân, se spune că aleargă tinerele, adică acele suflete ce sunt în înflăcărarea dragostei [de Dumnezeu].
23. Totuşi, mai putem înţelege aceasta altfel. Tinereţea se poate referi la slăbiciune. Fireşte că vârsta tinerilor simbolizează ceata îngerilor ce nu au fost biruiţi de nicio neputinţă, ce nu au fost
59 Cânt. 1,2.
60 Filip. 2, 6-7.
61 Cânt. 1,2.
62 Cânt. 1, 2.
280
întrecuţi de nicio slăbiciune. Prin urmare, să se spună: Mirul revărsat este numele tău: de aceea tinerele te-au iubit pe tine63. Adică: „Fiindcă prin întruparea Ta ai revărsat cunoaşterea Ta, de aceea sufletele slabe sunt în stare să [Te] iubească prin firea omenească. Fireşte că acele virtuţi preaînalte, întocmai ca vârstele tinerilor, chiar acolo Te iubesc, unde nu Te-ai golit: deoarece şi acolo Te văd unde eşti cuprins în starea dumnezeirii Tale. Prin urmare, [Tu] Care nu eşti văzut golit de cetele preaînalte [ale îngerilor] ca de tineri, Te goleşti pentru oameni, ca să fii iubit chiar de tinere, adică de minţile slabe”.
24. Urmează: „Trage-mă [la tine]!”64. Tot cel care este tras este dus fără voie, fie pentru că nu poate, fie pentru că nu vrea [să se împotrivească]. Dar cel ce spune Trage-mă!65 are ceva ce voieşte, are ceva ce nu poate singur. Firea omenească voieşte să-L urmeze pe Dumnezeu; dar, fiind biruită de obişnuinţa slăbiciunii, nu este în stare să-L urmeze aşa cum trebuie. Prin urmare, vede că în sine este ceva spre care tinde, că în sine este ceva ce nu poate. Şi pe drept spune: Trage-mă!66. Pavel se văzuse pe sine voind [să-L slujească] şi neputând, spunea: „Cu mintea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului”67; şi: „Văd altă lege în mădularele mele ce se împotriveşte legii sufletului meu”68. Aşadar, fiindcă este în noi altceva ce ne aţâţă, altceva ce ne îngreunează, să spunem: Trage-mă [la Tine]!69.
25. Vom alerga după tine în parfumul mirurilor tale70. Alergăm în parfumul mirurilor lui Dumnezeu când, insuflaţi de darurile Sale duhovniceşti, suntem plini de râvnă în dragostea de a-L vedea. Dar trebuie să ştim că oamenii îl urmează pe Dumnezeu uneori umblând, alteori alergând, alteori fugind cu iuţime. Umblă într-un
63 Cânt. 1,2.
64 Cânt. 1,3.
65 Cânt. 1,3.
66 Cânt. 1,3.
67 Rom. 7, 25.
68 Rom. 7,23.
69 Cânt. 1,3.
70 Cânt. 1,3.
281
fel după Dumnezeu cel ce îl urmează în mare zor; aleargă cel ce îl urmează cu înflăcărare; aleargă desăvârşit cel ce îl urmează cu stăruinţă. Căci inima era de neclintit să-L urmeze pe Dumnezeu şi nu voia să umble după El când a sosit Domnul în lume şi a mişcat sufletele omeneşti din împietrirea lor nesimţitoare. De aceea s-a scris: „Picioarele Lui au stat şi pământul s-a mişcat”71. Însă aici nu se spune „mişcare”, ci „alergare”: deoarece nu este de ajuns să-L urmăm, decât dacă am alerga dorindu-L. Şi fiindcă nici să se alerge nu este de ajuns, decât dacă s-ar alerga desăvârşit, Pavel spune: „Alergaţi aşa ca să-l luaţi”72. Şi unii, în timp ce aleargă prea tare, se împrăştie în lipsa de discernământ: căci ei cugetă mai mult decât este nevoie şi se pun deja pe sine mai presus de Cel pe Care îl urmau, când aleg propriile lor virtuţi şi lasă la o parte judecăţile Acestuia pe Care îl urmau. De aceea, pe când se spunea „alergăm”, s-a adăugat „după Tine”. Căci aleargă după Dumnezeu cei ce iau seama la judecăţile Lui şi pun mai presus de sine voinţa Lui şi îşi doresc cu ardoare să ajungă la El prin vrednica lucrare de a discerne. De aceea prorocul, luând seama la voinţa lui Dumnezeu şi urmându-L, grăieşte: „Ţinutu-s-a strâns sufletul meu după Tine”73. De aceea i se spune lui Petru, când îi dă sfat [Domnului]: „Mergi înapoia Mea, satană! Căci nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”74. Aşadar, fiindcă sufletele desăvârşite cercetează cu cea mai mare luare-aminte judecăţile lui Dumnezeu şi nu cutează să o ia înainte nici prin amorţeală, nici prin înflăcărare fără de discernământ, bine se spune: După tine alergăm în parfumul mirurilor tale75. Căci atunci „alergăm după Tine”, când Te şi urmăm, iubindu-Te, şi nici nu o luăm înainte, temându-ne de judecăţile dumnezeieşti.
26. Regele m-a dus în odaia sa. Vom sălta şi ne vom veseli întru tine76. Biserica lui Dumnezeu este ca o casă a regelui. Şi casa aceasta are
71 Avac. 3, 6.
72 1 Cor. 9, 24,
73 Ps. 62, 8.
74 Mt. 16, 23.
75 Cânt. 1,2.
76 Cânt. 1,3.
282
poartă, are scară, are încăpere în care se ia masa, are odăi. Oricine are credinţă înlăuntrul Bisericii a intrat deja pe poarta acestei case: fiindcă, după cum poarta deschide intrarea în celelalte încăperi ale casei, aşa şi credinţa deschide poarta celorlalte virtuţi. Oricine are nădejde înlăuntrul Bisericii ajunge deja la scara casei: căci nădejdea înalţă inima ca să râvnească cele înalte şi să le părăsească pe cele mai de jos. Oricine se află în casa aceasta şi are iubire, este ca şi cum s-ar plimba în încăperea în care se ia masa: căci largă este iubirea ce se întinde până la dragostea faţă de duşmani. Oricine se află în Biserică şi cercetează deja tainele cele înalte şi ia seama la judecăţile ascunse, este ca şi cum a intrat în odaie. Cineva spunea despre poarta acestei case: „Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi, intrând în ele, voi lăuda pe Domnul”77. Iar despre scara nădejdii spunea: „A rânduit urcuş în inima lui”78. Şi despre largile încăperi ale acestei case în care se ia masa, se spune: „Largă este porunca Ta foarte”79. Prin porunca largă este simbolizată în special iubirea. Despre odaia regelui vorbea cel ce spunea: „Taina mea [este] pentru mine”80; şi în altă parte: „Am auzit cuvinte tainice, care nu sunt îngăduite oamenilor a vorbi”81. Aşadar, prima intrare a acestei case este poarta credinţei, a doua etapă, scara speranţei, a treia, lărgimea iubirii şi a patra este deja iubirea desăvârşită spre cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu. Prin urmare, fiindcă Sfânta Biserică, în mădularele sale desăvârşite, în sfinţii povăţuitori, în cei ce sunt deja plini şi înrădăcinaţi în cele tainice ale lui Dumnezeu, ajunge oarecum la tainele cele înalte şi, deşi se află încă în viaţa aceasta, le pătrunde deja pe acelea, grăieşte: M-a dus pe mine regele în odaia sa82. Căci Biserica intrase deja în odaia acelui rege prin proroci, prin apostoli, prin povăţuitorii care, deşi se aflau în viaţa aceasta, pătrundeau deja tainele înalte ale acelei vieţi.
77 Ps. 117,19.
78 Ps. 65, 6.
79 Ps. 118,96.
80 Is. 24,16.
81II Cor. 12, 4.
82 Cânt. 1, 3.
283
27. Şi trebuie să luăm bine seama că nu spune: „în odaia mirelui”, ci „în odaia regelui”. Căci, numindu-l rege, voieşte să arate cinstirea tainelor: fiindcă, pe cât este odaia de însemnată, cu atât mai mare este cinstirea ce trebuie arătată faţă de cel la care se intră. Aşadar, pentru ca fiecare să nu se trufească şi să nu alunece în mândrie când cunoaşte tainele lui Dumnezeu, când cercetează judecăţile ascunse şi când se înalţă la cele înalte ale contemplaţiei, se spune că intră în cămara regelui. Adică: cu cât sufletul este dus mai mult spre cunoaşterea tainelor Lui, cu atât mai mare cinstire trebuie să I se arate Acestuia, pentru ca fiecare ce înaintează, fiind deja înălţat prin har şi ajungând la tainele cele înalte, să ia seama la sine şi să se smerească şi mai mult din însăşi sporirea sa. De aceea şi Iezechiel, ori de câte ori este dus să contemple cele înalte, este numit „fiul omului”, ca şi cum i s-ar spune: „Ia seama ce eşti: şi să nu te trufeşti din pricina celor la care eşti înălţat”.
28. Dar în Biserica aceasta sunt puţini cei ce pot să cerceteze şi să înţeleagă judecăţile înalte şi ascunse ale lui Dumnezeu. Totuşi, de vreme ce vedem că bărbaţii puternici pot să ajungă la o înţelepciune atât de mare încât să contemple tainele lui Dumnezeu în inimile lor, şi noi, cei mici, să avem încredere că, odată şi odată, vom ajunge la iertare, că, odată şi odată, vom ajunge la harul Său. De aceea se adaugă şi prin cuvintele tinerelor: Vom sălta şi ne vom veseli întru tine83. De vreme ce Biserica intră în odaia regelui prin cei ce sunt desăvârşiţi, tinerele îşi făgăduiesc nădejdea bucuriei: fiindcă, de vreme ce acei puternici ajung să contemple cele înalte, cei slabi îşi iau nădejdea de iertare a păcatelor.
29. M-a dus pe mine regele în odaia sa. Vom sălta şi ne vom veseli întru tine, amintindu-ne de sânii tăi mai mult decât de vin. Cei drepţi te iubesc pe tine84. Are sâni Mirele Acesta, Ce este numit chiar rege spre cinstirea Lui. Îi are ca sâni pe sfinţii bărbaţi, ce se leagă de El cu inima. Sânii sunt aşezaţi în cutia pieptului: din hrana dinlăuntrul acestuia ei trag spre cei pe care îi hrănesc în afară. Prin urmare, sfinţii bărbaţi sunt sânii Mirelui: deoarece trag din cele dinlăuntru
83 Cânt. 1, 3.
84 Cânt. 1,3.
284
şi hrănesc în afară. Sânii Lui sunt apostolii, sânii Lui sunt toţi propovăduitorii Bisericii. Vinul, după cum am spus mai înainte, a fost în proroci; vinul a fost în Lege. Dar, fiindcă mai mari sunt poruncile date prin apostoli decât cele ce au fost date prin proroci, se spune: Amintindu-ne de sânii tăi mai mult decât de vin85, fiindcă cei ce pot să împlinească cele ce au fost poruncite în Noul Testament depăşesc, fără îndoială, acea ştiinţă a Legii.
30. Totuşi, putem înţelege aceasta şi altfel: Amintindu-ne de sânii tăi mai mult decât de vin86. Sunt mulţi care au, desigur, vinul înţelepciunii, dar nu au cunoştinţa smereniei: iar ştiinţa îi umflă, deoarece iubirea nu îi zideşte87. Dar sunt mulţi care aşa au vinul ştiinţei, încât ştiu să ia seama la darurile învăţăturii, la darurile harului duhovnicesc: căci darurile harului duhovnicesc sunt ca nişte sâni în piept, ce slujesc cu fineţe tainicelor mişcări duhovniceşti şi hrănesc. Prin urmare, se spune Amintindu-ne de sânii tăi mai mult decât de vin88: fiindcă cei ce ştiu să cerceteze darurile harului Tău astfel încât să nu-şi atribuie lor că sunt înţelepţi şi să nu se trufească de înţelepciunea pe care au primit-o, se înalţă peste cei ce se trufesc de înţelepciunea lor. Căci mai mult este a fi înţelept cu smerenie, decât a fi înţelept; căci nici nu se poate să fii înţelept cu adevărat, dacă nu eşti înţelept cu smerenie. Aşadar, se spune „Amintindu-ne de sânii tăi mai mult decât de vin”89: fiindcă cei ce ştiu să ia seama la darurile harului duhovnicesc îi întrec pe cei care au ştiinţă, dar nu au cunoştinţă în amintirea darurilor. Prin urmare, se spune limpede: „Amintindu-ne de sânii tăi mai mult decât de vin”90: deoarece mai tare este smerenia decât ştiinţa. Căci vinul este ştiinţa ce ameţeşte; amintirea sânilor este cea care îmbată, care ne recheamă la cunoştinţa darurilor. Aşadar, se spune „Amintindu-ne de sânii tăi mai mult decât de vin”91: fiindcă smerenia biruieşte mulţimea ştiinţei.
85 Cânt. 1,3.
86 Cânt. 1,3.
87 1 Cor. 8,1.
88 Cânt. 1,3.
89 Cânt. 1,3.
90 Cânt. 1,3.
91 Cânt. 1,3.
285
31. Cei drepţi te iubesc pe tine92. Ca şi cum ar spune: „Cei ce nu sunt drepţi încă se tem”. „Cei drepţi te iubesc pe tine”93. Fiindcă oricine săvârşeşte faptele bune din teamă, deşi este drept în lucrare, în dorire nu este drept: căci ar voi să nu existe Cel de Care se teme şi să nu facă faptele bune. Iar cel ce săvârşeşte faptele bune din dragostea [de Dumnezeu], drept este şi în lucrare, şi în dorire, însă dulceaţa dragostei de Dumnezeu este ascunsă celor ce se tem. De aceea s-a scris: „Cât de mare este mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor ce se tem de Tine şi ai desăvârşit-o celor ce nădăjduiesc în Tine”94. Căci dulceaţa lui Dumnezeu nu le este cunoscută celor ce se tem de Dumnezeu, iar celor ce-L iubesc li se face cunoscută. Prin urmare, iubirea desăvârşită este a celui ce s-a străduit să fie drept din dragoste [de Dumnezeu]: încât nu se teme de Judecătorul ce va veni şi nu se înfricoşează de orice va fi auzit despre chinurile veşnice. De aceea şi Pavel spune, în timp ce aştepta venirea Judecătorului, în timp ce căuta răsplăţile vieţii veşnice: „Cele pe care le-a pregătit Dumnezeu nu doar mie, ci şi tuturor celor ce iubesc venirea Lui”95. Căci răsplăţile veşnice sunt pregătite de Judecător celor ce-L iubesc: fiindcă cel care ştie că săvârşeşte fapte rele se teme de venirea Judecătorului, iar cel ce are curaj din faptele sale doreşte venirea Judecătorului. Prin urmare, răsplăţile sunt pregătite pentru cei ce aşteaptă şi iubesc venirea lui Dumnezeu: deoarece doar cei care au îndrăzneală din lucrarea lor iubesc venirea Judecătorului. Dar toată siguranţa dreptăţii este în iubire şi de aceea pe drept se spune: Cei drepţi te iubesc pe tine96.
32. Neagră sunt, dar frumoasă, fiice ale Ierusalimului, precum corturile lui Chedar, precum o piele97 a lui Solomon. Nu vă uitaţi la mine,
92 Cânt. 1,3.
93 Cânt. 1,3.
94 Ps. 30,19.
95 II Tim. 4, 8.
96 Cânt. 1,3.
97 Pieile tăbăcite erau frecvent utilizate în construirea corturilor şi în acoperirea vaselor de cult.
286
că sunt negricioasă: fiindcă soarele m-a ars98. Ştim că, în ceea ce priveşte rădăcinile Bisericii, când a fost propovăduit harul Răscumpărătorului nostru, unii din Iudeea au crezut, alţii nu au crezut; dar cei care au crezut au fost dispreţuiţi de cei necredincioşi şi, suferind prigonire, au fost judecaţi ca şi cum s-ar fi abătut în calea neamurilor99. De aceea Biserica strigă împotriva celor ce nu s-au convertit: Neagră sunt, dar frumoasă, fiice ale Ierusalimului100. „Desigur, neagră după judecata voastră, dar frumoasă prin strălucirea harului”. În ce chip neagră? Precum corturile lui Chedar101. Chedar se tălmăceşte „întuneric”, iar Chedar a fost al doilea din neamul lui Ismail102, şi corturile lui Chedar au fost ale lui Esau. Aşadar, în ce chip neagră? Precum corturile lui Chedar103: căci în faţa voastră am fost judecată după asemănarea cu neamurile, adică după asemănarea cu păcătoşii. În ce chip frumoasă? Precum o piele a lui Solomon104. Se istoriseşte că Solomon, când a zidit templul, a acoperit toate acele vase ale templului cu piei tăbăcite. Însă, fără îndoială, pieile lui Solomon trebuia să fie frumoase ca să fie potrivite pentru cort. Şi dacă au fost în cortul lui, nu puteau fi frumoase decât în slujba regelui. Dar fiindcă Solomon se tălmăceşte „Făcătorul de pace”, noi să înţelegem însuşi adevăratul Solomon, deoarece toate sufletele legate de Dumnezeu sunt precum pieile lui Solomon, care se tăbăcesc singure şi se potrivesc în slujba regelui păcii. „Iar în judecata voastră sunt precum corturile lui Chedar, fiindcă sunt judecată ca şi cum m-am abătut în calea neamurilor; dar, după adevăr, sunt precum pieile lui Solomon, deoarece sunt legată în slujba regelui”.
33. Nu vă uitaţi la mine că sunt negricioasă, fiindcă soarele m-a ars105. Partea aceea ce nu crezuse susţinea că este păcătoasă chiar
98 Cânt. 1, 4-5.
99 Mt. 10, 5.
100 Cânt. 1, 4.
101 Cânt. 1, 4.
102 Cf. Fc. 25,13.
103 Cânt. 1, 4.
104 Cânt. 1, 4.
105 Cânt. 1, 5.
287
acea parte care crezuse în Hristos. Dar să spună ea: Nu vă uitaţi la mine, că sunt negricioasă, fiindcă soarele m-a ars106. „Soarele, însuşi Domnul, venind El însuşi, mi-a schimbat culoarea”. El a arătat prin poruncile Sale că nu a fost frumoasă în poruncile Legii. Iar soarele, pe cine îl atinge mai straşnic, îl arde. Aşa şi Domnul, venind, i-a schimbat culoarea omului pe care l-a atins mai adânc cu harul Său: fiindcă, apropiindu-ne mai mult de har, mai mult cunoaştem că suntem păcătoşi. Să-l vedem pe Pavel venind din Iudeea, schimbat la culoare în soare: „Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi”107. Cel ce se află pe sine păcătos în Hristos, se află pe sine schimbat la culoare în Soare.
34. Dar, iată, partea din Iudeea ce a crezut a suferit prigonire de la iudeii necredincioşi, fiind chinuită şi apăsată de multe zbuciumări. De aceea urmează: Fiii maicii mele au luptat împotriva mea108, deoarece fiii sinagogii care au stăruit în necredinţă au purtat războiul prigoanei împotriva credincioşilor sinagogii.
35. Dar cât timp suferă prigonire, partea aceasta dintre iudei ce a venit la credinţă a ieşit la propovăduirea neamurilor: a părăsit Iudeea şi a venit la propovăduirea neamurilor. De aceea şi urmează: M-au pus pe mine paznic la vii, via mea nu am păzit-o109, „fiindcă, în timp ce mă prigonesc aceştia ce sunt în Iudeea, m-au făcut paznic la biserici. Via mea nu am păzit-o110: fiindcă am părăsit Iudeea”. De aceea şi Pavel spune, de aceea şi apostolii spun: „Nouă ne fusese trimis cuvântul lui Dumnezeu; dar fiindcă v-aţi judecat nevrednici, iată, mergem la neamuri”111. Ca şi cum ar spune: „Noi voim să păzim via noastră; dar, deoarece voi înşivă ne-aţi respins, ne trimiteţi la păzirea viilor străine”.
36. Acestea pe care le-am spus despre sinagoga întoarsă la credinţă să le spunem acum despre Biserica chemată la credinţă:
106 Cânt. 1, 5.
107 Gal. 2,17.
108 Cânt. 1,5.
109 Cânt. 1,5.
110 Cânt. 1, 5.
111 Fapte 13, 26,46.
288
Neagră sunt, dar frumoasă, fiice ale Ierusalimului112. Biserica, venind dintre neamuri, ia seama la sufletele credincioşilor pe care le găseşte, pe care le numeşte fiice ale Ierusalimului. Fireşte, Ierusalim înseamnă vederea păcii. Ia seama ce a fost, ce s-a făcut: şi mărturiseşte vinile trecute ca să nu fie trufaşă, mărturiseşte viaţa prezentă ca să nu fie nerecunoscătoare şi spune: Neagră sunt, dar frumoasă113. Neagră prin merit, frumoasă prin har; neagră prin viaţa trecută, frumoasă prin convertirea ce a urmat. În ce chip neagră? Precum corturile lui Chedar114. Corturile lui Chedar au fost cele ale neamurilor, au fost corturile întunericului, căci s-a spus neamurilor: „Altădată eraţi întuneric, iar acum [sunteţi] lumină întru Domnul”115, în ce chip frumoasă? Precum o piele a lui Solomon116. Căci ne-am tăbăcit prin pocăinţă. Trupul mortificat prin pocăinţă este adus ca pielea în slujba regelui. Toţi cei ce s-au supus la chinuri prin pocăinţă se fac mădularele lui Hristos. Prin urmare, mădularele lui Hristos chinuite prin pocăinţă sunt pielea lui Solomon, fiindcă se fac trup mortificat.
37. Însă, iată, erau în Iudeea credincioşi ce socoteau nedemn ca neamurile să vină la credinţă. De aceea l-au învinovăţit şi pe Petru că îl primise pe Corneliu117. De aceea se adaugă în ceea ce priveşte Biserica neamurilor: Nu vă uitaţi la mine că sunt negricioasă118. „Nu dispreţuiţi păgânismul necredinţei mele, nu dispreţuiţi păcatele de mai înainte, nu luaţi aminte la ce am fost”. De ce? Fiindcă soarele m-a ars119. Soarele pe acesta îl arde, în care se imprimă mai straşnic şi mai aspru. Iar Dumnezeu, când ţine o judecată aspră, este ca şi cum înfăţişează mai mult asprimea Sa; şi ne arde când mai mult străluceşte, deoarece când [Domnul] îşi arată mai straşnic asprimea, cu asprime osândeşte. Iar El ca soarele îşi reţine razele Sale,
112 Cânt. 1, 4.
113 Cânt. 1, 4.
114 Cânt. 1, 4.
115 Ef. 5, 8.
116 Cânt. 1, 4.
117 Cf. Fapte 11, 2-3.
118 Cânt. 1,5.
119 Cânt. 1, 5.
289
când ia seama la faptele noastre cu îngăduinţă; şi este ca şi cum ar înfăţişa cu asprime puterea Sa, când ne cântăreşte cu asprime faptele noastre. Prin urmare, să spună Biserica: „De aceea sunt negricioasă, de aceea păcătoasă, fiindcă soarele m-a ars: fiindcă, atunci când m-a părăsit Ziditorul meu, eu am alunecat în greşeală”.
38. Dar, o, tu, aşa chinuită, aşa părăsită, ce ai meritat? Ce ai căpătat din dar? Fiii maicii mele au luptat împotriva mea120. Fiii maicii sunt apostolii: căci mama tuturor este Ierusalimul de sus121. Ei înşişi au luptat împotriva Bisericii când au străpuns-o ca şi cu nişte lănci prin propovăduirile lor, ca s-o aducă de la necredinţă la credinţă. De aceea şi Pavel, ca un luptător, spune: „Sfaturile cugetelor nimicind şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu”122. Şi fiindcă a nimicit înălţarea, cu siguranţă este un luptător. Prin urmare, aceşti luptători, aceşti fii ai maicii Ierusalim, s-au războit cu Biserica pentru greşeala ei, ca s-o statornicească întru dreptate. Fiii maicii mele au luptat împotriva mea123. Şi ce au făcut luptând? M-au pus pe mine paznic la vii124. Viile Bisericii sunt virtuţile ce rodesc: deoarece, „atunci când patimile duc luptă în mine, [este] ca şi cum mă atacă din relele mele. Mi-au dat rodnicia şi râvna virtuţilor: m-au făcut paznic la vii ca să aducă rodire”. După luptă să spună îndeosebi: Via mea nu am păzit-o125. Via Bisericii este vechea obişnuinţă a greşelii: şi, fiind pusă paznic la virtuţi, a făcut ca via aceea să se lepede de vechea obişnuinţă a greşelii sale.
39. Am vorbit despre sinagoga ce a venit la credinţă, am vorbit despre păgânismul ce s-a convertit. Să vorbim acum, în general, despre toată Biserica în acelaşi timp şi, îndeosebi, ce trebuie gândit despre fiecare suflet în parte. Ascultătorii de rea-credinţă obişnuiesc să nu ţină cont de ceea ce sunt povăţuitorii lor, ci de ceea ce au fost; iar povăţuitorii drepţi şi mărturisesc ce au fost, şi arată ce sunt: ca nici să se ascundă [că sunt] păcătoşi, dar nici să tăgăduiască
120 Cânt. 1,5.
121 Gal. 4, 26.
122II Cor. 10,4-5.
123 Cânt. 1,5.
124 Cânt. 1,5.
125 Cânt. 1,5.
290
darurile, ca nişte nerecunoscători. Aşadar, să spună Biserica prin ei: Neagră sunt, dar frumoasă126. „Neagră prin mine, frumoasă prin dar; neagră din trecut, frumoasă din aceasta ce m-am făcut în viitor”. În ce chip neagră? în ce chip frumoasă? Neagră precum corturile lui Chedar127, frumoasă precum o piele a lui Solomon128. Nu este drept ca cineva să fie judecat după viaţa din trecut şi să nu se ţină cont mai mult de ce a fost, ci de ce este. De aceea se adaugă: Nu vă uitaţi la mine că sunt negricioasă, fiindcă soarele m-a ars129. Uneori, în Sfânta Scriptură, soarele semnifică văpaia foarte mare a doririlor pământeşti. Prin urmare, de unde negricioasă? „Fiindcă soarele m-a ars130 şi în faţa Mirelui m-a ars ardoarea iubirii pământeşti, adică m-am făcut urâtă în faţa regelui”.
40. Fiii maicii mele au luptat împotriva mea131. În toată creaţia au fost zidite două făpturi înzestrate cu raţiune: făptura omenească şi cea îngerească. Dar îngerul a căzut şi a convins şi omul. Iar mama întregii făpturi este bunăvoinţa şi puterea lui Dumnezeu. Prin urmare, noi şi îngerii avem o legătură de frăţietate, deoarece am fost zidiţi cu raţiune. Însă, fiindcă îngerii au fost zidiţi de aceeaşi putere de care şi noi am fost zidiţi şi, totuşi, căzând, duc război zi de zi împotriva noastră, să spună: Fiii maicii mele au luptat împotriva mea132. Iată, când luptă aceste duhuri raţionale, aceste duhuri fii ai maicii, când luptă împotriva sufletului, fac ca el să se dedea lucrurilor pământeşti, să se ocupe cu faptele lumeşti, să caute lucrurile trecătoare. De aceea şi adaugă: M-au pus pe mine paznic la vii, via mea nu am păzit-o133. Iar viile sunt faptele pământeşti. Ca şi cum ar spune: „M-au pus pe mine paznic la faptele pământeşti”. Şi ce înseamnă aceasta? „Via mea, adică sufletul meu, viaţa mea, mintea mea, am neglijat să le păzesc, fiindcă, de vreme ce m-am învăluit
126 Cânt. 1, 4.
127 Cânt. 1,4.
128 Cânt. 1,4.
129 Cânt. 1 5.
130 Cânt. 1,5.
131 Cânt. 1, 5.
132 Cânt. 1, 5.
133 Cânt. 1, 5.
291
în afară în împlinirea lucrurilor pământeşti, am alunecat din paza lăuntrică”. Foarte mulţi se cercetează pe ei înşişi prin cele ce sunt [importante] pentru ei înşişi, nu prin ceea ce sunt ei de fapt. Iar pentru ei sunt [mai de preţ] demnităţile ori slujirile din afară şi, când păzesc ce au [mai important] potrivit lor, neglijează să se păzească pe ei înşişi. Prin urmare, să spună: M-au pus pe mine paznic la vii, via mea nu am păzit-o134. Adică: „Cât timp slujesc pazei din afară în lucruri lumeşti, am pierdut grija pazei lăuntrice”.
41. Dar, iată, sufletul readus la harul Ziditorului său să-L iubească deja, să cerceteze deja unde să-L găsească pe Răscumpărătorul său. De aceea urmează: „Arată-mi pe cine iubeşte sufletul meu: unde paşti, unde te odihneşti la amiază”135. La amiază soarele este mai arzător. Oricine se înfierbântă în credinţă, în dragostea doririi se înfierbântă. Mirele, ce este numit mai jos pui de cerb136, paşte în inima lor verdeaţa virtuţilor, în inima lor se odihneşte la amiază, în înflăcărarea iubirii. „Arată-mi, pe cine iubeşte sufletul meu: unde paşti, unde te odihneşti la amiază”137.
42. „De ce întrebi aşa: unde paşte, unde se odihneşte?” Şi a lămurit pricina întrebării sale: Să nu încep să rătăcesc după turmele tovarăşilor tăi138. Tovarăşii lui Dumnezeu sunt prietenii, apropiaţii, precum sunt toţi cei care trăiesc bine. Dar mulţi par că sunt tovarăşi şi totuşi nu sunt tovarăşi. Căci mulţi povăţuitori, pe când propovăduiau învăţătura pervertită, desigur, păreau tovarăşi, dar erau vrăjmaşi. Pe când erau încă învăţători Arie139, Sabelie140, Montanus141, păreau ca nişte tovarăşi; însă, când au fost cercetaţi
134 Cânt. 1, 5.
135 Cânt. 1, 6.
136 Cânt. 2,17.
137 Cânt. 1, 6.
138 Cânt. 1, 6.
139 Arie (256-336), preot creştin eretic din Alexandria, părintele arianismului. Acesta susţinea că Fiul lui Dumnezeu nu este de aceeaşi fire cu Tatăl, fiind o creatură superioară tuturor creaturilor.
140 Originar din Cirenaica. A fost cel mai reprezentativ promotor al antitrinitarismului modalist, numit şi sabelianism, pe care l-a răspândit în Libia şi Roma la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea.
141 Fost preot al zeiţei Cibele şi fondator al montanismului, mişcare sectară apărută în Frigia în secolul al II-lea, care anunţa Parusia, coborârea Ierusalimului ceresc şi instaurarea împărăţiei de o mie de ani.
292
riguros, s-au dovedit vrăjmaşi. De cele mai multe ori, sufletele credincioase, când se leagă de cuvântul lui Dumnezeu, când îl iubesc în povăţuitorii datorită cărora ar trebui să înainteze, nu ştiu să se păzească de cuvintele povăţuitorilor pervertiţi şi pier din pricina gurii lor. Şi ce multe sunt popoarele care s-au încrezut în tovarăşi şi, urmându-i, au rătăcit prin turmele acelora! Aşadar, spune: Arată-mi unde paşti, unde te odihneşti la amiază, să nu încep să rătăcesc după turmele tovarăşilor tăi142. Ca şi cum ar spune: „Arată-mi în inimile cărora Te odihneşti cu adevărat, ca să nu încep să rătăcesc după turmele celor ce par tovarăşii Tăi, adică ce sunt crezuţi apropiaţii Tăi, şi nu sunt”. Cât după chip, toţi preoţii, toţi povăţuitorii sunt tovarăşii lui Dumnezeu; dar după viaţă, mulţi nu-I sunt tovarăşi, ci potrivnici.
43. Şi înseşi acestea pe care le-am spus despre învăţătorii eretici putem să le spunem, în general, despre dreptcredincioşii ce nu făptuiesc bine. Căci în Biserică mulţi credincioşi mici râvnesc să vieţuiască bine, voiesc să ţină viaţa dreptăţii şi iau seama la viaţa preoţilor ce sunt puşi în fruntea lor. Iar când preoţii înşişi nu trăiesc bine, când cei puşi la conducerea lor nu trăiesc drept, cei care îi urmează cad în greşeală. De aceea, Biserica spune ca prin cei mici şi credincioşi: Arată-mi pe cine iubeşte sufletul meu: unde paşti, unde te odihneşti la amiază143. „Arată-mi viaţa celor ce cu adevărat îţi slujesc, ca să ştiu unde paşti verdeaţa virtuţilor, ca să ştiu unde Te odihneşti la amiază, adică unde Te odihneşti în înflăcărarea iubirii; ca nu cumva, când privesc turmele tovarăşilor Tăi, eu însumi să încep să rătăcesc, neştiind în seama cui mă las în cuvinte şi învăţături”. Căci orice ascultător trebuie să fie cu luare-aminte, oricine este slab să ia seama în cuvintele căruia ar trebui să se încreadă, de povăţuirea cui ar trebui să se folosească, pe ale cărui pilde ar trebui să le urmeze.
44. Şi iată, cuvintele Mirelui sunt date [ca răspuns] către mireasă: Dacă nu te cunoşti pe tine, o, frumoasă între femei, ieşi şi pleacă după urmele turmelor şi paşte iezii tăi lângă corturile păstorilor144. Orice
142 Cânt. 1, 6.
143 Cânt. 1, 6.
144 Cânt. 1, 7.
293
suflet de nimic n-ar trebui să se îngrijească mai mult decât să se cunoască pe sine. Iar cel ce se cunoaşte pe sine ştie că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Şi dacă a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu ar trebui să urmeze asemănarea cu dobitoacele şi să se împrăştie fie în desfrânare, fie în pofta din clipa de faţă. Neştiinţă despre care se spune altundeva: „Omul, pe când era în cinste, nu a înţeles: asemănatu-s-a cu dobitoacele fără de înţelepciune şi s-a făcut asemenea lor”145. Urmele turmelor sunt faptele popoarelor care, cu cât sunt multe, cu atât sunt năucitoare, cu atât sunt pervertite. Prin urmare, să i se spună Bisericii: Dacă nu te cunoşti pe tine, o, frumoasă între femei, ieşi şi pleacă după urmele turmelor şi paşte iezii tăi lângă corturile păstorilor146. „O, tu, ce [eşti] urâtă prin necunoaştere, prin credinţă te-ai făcut frumoasă între sufletele celorlalţi!” Ceea ce, evident, este spus Bisericii celor aleşi. „Dacă nu te cunoşti pe tine147: adică, de [nu cunoşti] însăşi aceasta, că ai fost făcută după chipul Meu, ieşi; adică, du-te. Iar de nu cunoşti de cine ai fost făcută, ieşi şi pleacă, mergi după urmele turmelor148: nu urma pildele Mele, ci pildele popoarelor. Şi paşte iezii tăi lângă corturile păstorilor”149. Iezii noştri sunt mişcările trupului, iezii noştri sunt ispitele neîngăduite. Pleacă după urmele turmelor150: adică, rătăceşte după pildele popoarelor. Şi paşte iezii tăi151: adică, hrăneşte mişcările trupului, nu simţurile duhovniceşti, ci mişcările trupului. Du-te lângă corturile păstorilor. Dacă ai fi păscut miei, ai fi păscut în corturile păstorilor: adică, în învăţăturile învăţătorilor, în învăţăturile apostolilor, în învăţăturile prorocilor. Iar de paşti iezi, paşte lângă corturile păstorilor, ca să fii numită creştină prin credinţă, şi nu prin fapte, fiindcă pari că trăieşti lăuntric prin credinţă, iar nu prin fapte. De vreme ce, iată, ai mustrat şi
145 Ps. 48,12.
146 Cânt. 1, 7.
147 Cânt. 1, 7.
148 Cânt. 1, 7.
149 Cânt. 1, 7.
150 Cânt. 1, 7.
151 Cânt. 1, 7.
294
ai învinovăţit (de ce nu spui ce ai lucrat deja cu bunăvoinţă în ea?), spune limpede!”.
45. Urmează: Te-am asemănat pe tine, prietena mea, cavaleriei mele, între carele lui Faraon152. Toţi care slujesc fie desfrânării, fie trufiei, fie zgârceniei, fie invidiei, fie înşelătoriei încă sunt sub carul lui Faraon: sunt ca nişte cai sub carul lui Faraon, adică sub cârmuirea diavolului. Iar oricine se înflăcărează în smerenie, în curăţie, în învăţătură, în iubire, a devenit deja calul Ziditorului nostru, a fost aşezat deja la carul lui Dumnezeu, îl are deja călăreţ pe Dumnezeu. De aceea i se spune cuiva pe care îl conducea deja Domnul: „Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”153. Ca şi cum ar zice: „Eşti calul Meu: deja nu mai poţi să-ţi ridici călcâiele împotriva Mea, deja Eu te conduc pe tine”. Despre aceşti cai spune altundeva: „Ai trimis în mare caii Tăi, tulburând ape multe”154. Prin urmare, are care Dumnezeu, Cel Ce conduce sufletele sfinte şi străbate de jurîmprejur sufletele sfinte. De aceea s-a scris: „Carele lui Dumnezeu [sunt] mii de mii, mii sunt cei ce se bucură”155. Are care Faraon: cele care s-au scufundat totuşi în Marea Roşie156, fiindcă mulţi păcătoşi s-au schimbat prin botez. Prin urmare, să spună Mirele: Te-am asemănat pe tine, prietena Mea, cavaleriei Mele, între carele lui Faraon157. Adică: „Pe când tu erai încă în carele lui Faraon, pe când slujeai încă lucrărilor diavoleşti, Eu te-am asemănat cavaleriei Mele: deoarece am luat aminte ce voi fi făcut în tine prin hărăzire şi te-am asemănat cailor Mei”. Căci Dumnezeu îi vede pe mulţi încă fiind în slujba desfrânării, încă fiind în slujba zgârceniei; şi totuşi ia seama în tainica judecată ce a lucrat deja în privinţa lor: fiindcă Dumnezeu are cai, dar vede că sunt încă mulţi cai ai lui Faraon.
46. Şi fiindcă ia seama printr-o judecată ascunsă, printr-o hărăzire ascunsă la cei ce trebuie preschimbaţi în bine, ia deja aminte
152 Cânt. 1,8.
153 Fapte 9, 5.
154 Av. 3,15.
155 Ps. 67,18.
156 Cf. Ieş. 14, 28.
157 Cânt. 1, 8.
295
la ei asemenea cailor Săi, deoarece vede că îi va duce la carul Său pe cei care mai înainte slujeau la carul lui Faraon. Iar aici trebuie cercetate judecăţile ascunse: fiindcă mulţi par că sunt caii lui Dumnezeu prin propovăduire, prin înţelepciune, prin curăţie, prin dărnicie, prin îndelungă-răbdare; şi, totuşi, prin judecata ascunsă a lui Dumnezeu, sunt asemănaţi cailor lui Faraon. Şi mulţi par că sunt caii lui Faraon prin zgârcenie, prin trufie, prin invidie, prin desfrânare; şi, totuşi, prin judecata ascunsă a lui Dumnezeu, sunt asemănaţi cailor lui Dumnezeu: fiindcă îi şi vede pe aceia că se întorc de la bine la cele rele, şi îi vede pe aceştia că sunt aduşi înapoi de la rău la cele bune. Aşadar, după cum, prin deosebire, mulţi care par caii lui Dumnezeu sunt caii lui Faraon, prin viaţa de osândă care le urmează, tot aşa, prin bunătate, mulţi care par caii lui Faraon sunt aleşii Lui, prin viaţa sfântă pe care o vor păstra până la sfârşitul lor şi sunt asemănaţi cailor lui Dumnezeu. De aceea, Mirele mângâie şi spune: Te-am asemănat pe tine, prietena Mea, cavaleriei Mele, între carele lui Faraon158. Adică: „Tu slujeai încă înjugată la carele lui Faraon, alergai sub jugul patimilor; dar Eu am luat aminte la ce am făcut din tine prin hărăzire. Te-am asemănat cavaleriei Mele: adică am luat seama la tine asemenea aleşilor Mei”.
158 Cânt. 1,8.
Bibliografie
Ediţii critice:
Gregorius Magnus, In Canticum canticorum. In librum primum Regum, ed. Patricius Verbraken, Brepols (col. Corpus Christianorum, Series Latina 144), Turnhout, 1963.
Gregorius Magnus, Homiliae in Hiezechielem prophetam, M. Adriaen, Brepols (col. Corpus Christianorum, Series Latina 142), Turnhout, 1971.
Gregorius Magnus, Moralia in lob, ed. M. Adriaen, 3 vol., Brepols (col. Corpus Christianorum, Series Latina 143) 143A, 143B, Turnhout, 1979,1985.
Gregorius Magnus, Registrum Epistularum, ed. Dag Norberg, 2 vol., Brepols (col. Corpus Christianorum, Series Latina 140), 140A, Turnhout, 1982.
Gregorius Magnus, Homiliae in Evangelia, ed. Raymond Etaix, Brepols (col. Corpus Christianorum, Series Latina 141), Turnhout, 1999.
Gregoire le Grand, Dialogues, tome I, Introduction, bibliographic et cartes par Adalbert de Vogiie, Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes 251), Paris, 1978.
Gregoire le Grand, Dialogues, tome II (Livres I-III), Texte critique et notes par Adalbert de Vogiie, traduction par Paul Antin, Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes 260), Paris, 1979.
Gregoire le Grand, Dialogues, tome III (Livres IV), Texte critique et notes par Adalbert de Vogiie, traduction par Paul Antin, Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes 265), Paris, 1980.
Gregoire le Grand, La Regie pastorale, tome I (Livres I-II), Introduction, notes et index par Bruno Judie, Texte critique par Floribert Rommel, o.s.b., Traduction par Charles Morel, s.j.. Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes 381), Paris, 1992.
298
Gregoire le Grand, La Regie pastorale, tome II (Livres III-IV), Introduction, notes et index par Bruno Judic, Texte critique par Floribert Rommel, o.s.b., Traduction par Charles Morel, s.j., Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes 382), Paris, 1992.
Dialoguri, traduceri în limba română:
Sfântul Grigorie cel Mare, Viaţa Sfântului Benedict de Nursia, traducere de Pr. Constantin Necula, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.
Sfântul Grigorie cel Mare, Viaţa Sfântului Benedict din Nursia, traducere de Lăcrămioara Tofan, EIBMO, Bucureşti, 2012.
Sfântul Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinţilor italieni, traducere din limba latină de Elena Sima, ediţie îngrijită, introducere şi note de Florin Crîşmăreanu, Editura Doxologia (col. Viaţa în Hristos, ser. Mărgăritare, 6), Iaşi, 2016.
Grigore cel Mare, Dialoguri, ediţie bilingvă; traducere din limba latină de Cristina Horotan; notă introductivă, tabel cronologic şi plan al tratatului de Alexander Baumgarten; note de Cristina Horotan şi Alexandru Daroni, Editura Polirom (col. Biblioteca Medievală), Iaşi, 2017.
Sfântul Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, traducere de George Bogdan Ţâră, Editura Sophia, Bucureşti, 2018 (reeditare a textului din 1998, Editura Amarcord, Timişoara).
Patericul Sfântului Grigorie Dialogul, ediţie îngrijită, traducere din limba latină şi postfaţă de Prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR, Bucureşti, 2007.
Alte traduceri din opera papei Grigorie cel Mare:
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere de Pr. Prof. Alexandru Moisiu, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.
299
Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, traducere din limba latină de Elena Sima şi Ileana Ingrid Bauer, Editura Doxologia (col. Patristica, ser. Traduceri, 8), Iaşi, 2014.
Literatură secundară:
I. Cărţi:
Batiffol, Pierre, Saint Gregoire le Grand, Gabalda, Paris, 1928.
Benin, Stephen D.z The Footprints of God: Divine Accommodation in Jewish and Christian Thought, State University of New York Press (col. SUNY Series in Judaica: Hermeneutics, Mysticism, and Religion), Albany, 1993.
Blowers, Paul Marion, Exegesis and spiritual pedagogy in Maximus the Confessor. An investigation of the. Quaestiones ad Thalassium, Ind.: University of Notre Dame Press (col. Christianity and Judaism in Antiquity, 7), Notre Dame, 1991.
Bori, Pier Cesare, [Interpretation infinie. Lhermeneutique chretienne ancienne et ses transformations, trad. Francois Vial, Le Cerf (col. Passages), Paris, 1991.
Breck, John, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, traducere de Monica E. Herghelegiu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999.
Bussieres, Marie-Pierre (ed.), La litterature des questions et reponses dans PAntiquite pdienne et chretienne: de lenseignement â Texegese. Actes du colloque tenu â Puniversite dOttawa Ies 25 et 26 septembre 2009, Brepols, Turnhout, 2013.
Clark, Francis, The „Gregorian” Dialogues and the Origins of Benedictine Monasticism, Brill (col. Studies in the History of Christian Thought, 108), LeidenBoston, 2003.
Curtius, Ernst Robert, Literatură europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
Crouzel, Henri, S.J., Origen, personajul exegetul omul duhovnicesc teologul, traducere de Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 1999.
300
D’agens, Claude, Saint Gregoire le Grand: culture et experiences chretiennes, Etudes Augustiniennes, Paris, 1977.
Dionisie al Alexandriei, (Pseudo) Maxim Mărturisitorul, (Pseudo) Ioan Gură de Aur, Comentarii şi catene la Ecclesiast, traducere din greaca bizantină de monahia Parascheva Enache, Introducere, note, bibliografie, indici, ediţie de Pr. Dragoş Bahrim şi Florin Crîşmăreanu, Editura Doxologia (col. Viaţa în Hristos, ser. Teologie Bizantină, 4), Iaşi, 2023.
de Lubac, Henri, Exegese medievale. Les quatre sens de l’ecriture, Premiere pârtie, Aubier, Paris, 1959.
de Lubac, Henri, L’ecriture dans la Tradition, Aubier, Paris, 1966.
De Vos, Melissa, „Songes et visions dans les Dialogues de Gregoire le Grand (original latin et version francaise)”, disertaţie susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii din Gent în anul 2007.
Dudden, Frederick Homes, Gregory the Great: his Place in History and Thought, vol. I, Longmans, Green and Co., Londra, 1905.
Evagre le Pontique, Scholies aux Proverbes, Introduction, texte critique, traduction, notes, appendices et index par Paul Gehin, Paris, Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes, 340), Paris, 1987.
Fontaine, Jacques, et alii (eds.), Gregoire le Grand, Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1986.
Fiedrowicz, Michael, Das Kirchenverstăndnis Gregors des Grossen: Eine Untersuchung seiner Exegetischen und Homiletischen Werke, Herder, Basel Viena Freiburg, 1995.
Funkenstein, Amos, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea, traducere de Walter Fotescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
Godding, Robert, Bibliografia di Gregorio Magno 1890-1989, Cittă Nuova (col. Opere di Gregorio Magno, Complementi, 1), Roma, 1990.
Gregoire le Grand, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, Texte critique de Patrick Verbraken, Introduction, traduction, notes
301
et index par Rodrigue Belanger, Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes, 314), Paris, 1984.
Hadot, Pierre, Studii defilosofie antică, traducere de Constantin Jinga, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2016.
Hart, David Bentley, Frumuseţea infinitului. Estetica adevărului creştin, traducere de Vlad (Nectarie) Dărăban, Editura Polirom (col. Plural M Religie), Iaşi, 2013.
Limonariu sau Livadă duhovnicească, traducere de T. Bodogae şi D. Fecioru, Editura Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia (col. Isvoare duhovniceşti), Alba Iulia, 1991.
Lecoq, Anne-Marie (ed.), La querelle des anciens et des modernes (XVIIe-XVIIIe siecles), Gallimard (col. Folio classique, 3414), Paris, 2001.
Marion, Jean-Luc, Despre raţionalitatea Revelaţiei şi iraţionalitatea credincioşilor, traducere de Maria-Cornelia Ică jr.. Editura Deisis, Sibiu, 2014.
Markus, Robert Austin, Gregory the Great and His Word, Cambridge University Press, Cambridge, 1997.
Meyvaert, Paul, „The Date of Gregory the Greats Commentaries on the Canticle of Canticles and on I Kings”, în Sacri Erudiri, 23,1978-1979, pp. 192-220.
Moorhead, John, Gregory the Great, Routledge (col. The Early Church Fathers), New York, 2005.
Moreschini, Claudio, Norelli, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, II 2: De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu, traducere de Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Moricca, Umberto, Gregorii Magni Dialogi, Istituto Storico Italiano, Roma, 1924.
Neil, Bronwen, and Dal Santo, Matthew, (eds.), A Companion to Gregory the Great, Brill, Leiden, 2013.
Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, traducere de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
302
Origen, Omilii şi adnotări la Levitic, traducere de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
Origen, Omilii şi adnotări la Numere, traducere de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2022.
7 9 7
Origene, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, tome I, Texte de la version latine de Rufin. Introduction, traduction et notes par Luc Bresard et Henri Crouzel, avec la collaboration de Marcel Borret, Les Editions du Cerf (col. Sources Chretiennes, 375), Paris, 1991.
Petersen, Joan Margaret, The „Dialogues” of Gregory the Great in Their Late Antique Cultural Background, Pontifical Institute of Mediaeval Studies (col. Studies and Texts, 69), Toronto, 1984.
Recchia, Vincenzo, Lesegesi di Gregorio Magno al Cântico dei Cantici, Societă Editrice Internazionale, Torino, 1967.
Riche, Pierre, Petite vie de saint Gregoire le Grand (560-604), Desclee de Brouwer, Paris, 1995.
The Earliest Life of Gregory the Great, by an Anonymous Monk of Whitby, ed. B. Colgrave, Cambridge University Press, LondraNew YorkNew Rochelle, 1985.
Vieţile episcopilor Romei socotiţi sfinţi în Biserica Ortodoxă, traducere din latină de Aurel Lupu şi Sorin Dan Damian, Editura Herald, Bucureşti, 2009.
7 9 7
Volgers, Annelie, Zamagni, Claudio (eds.), Erotapokriseis: Early Christian Question-and-Answer Literature in Context, Peeters, Leuven-Paris, 2004.
Zimmermann, Albert (Hg.), Antiqui und Moderni. Traditionsbewufitsein und Fortschrittsbewufitsein im spdten Mittelalter, Walter de Gruyter (col. Miscellanea Mediaevalia 9), Berlin, 1974.
IL Articole:
Bardy, Gustave, „La litterature patristique des Quaestiones et Responsiones sur l’ecriture Sainte”, în Revue Biblique, 41, 1932, pp. 216-236 şi 341-369.
303
Bori, Pier Cesare, „Circolarită e sviluppo nellinterpretazione spirituale „Divina eloquia cum legente crescunt” (Gregorio M., In Hiez. I, vii, 8)”, în Annali di Storia dellEsegesi 2, 1985, pp. 263-274.
Clark, Francis, „The authenticity of the Gregorian Dialogues: a reopening of the question?”, în Gregoire le Grand, Colloque International n 612 du Centre National de la Recherche Scientifique, Chantilly, 16-19 septembre 1982, Editions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1986, pp. 429-441.
Chenu, Marie-Dominique, „Antiqui, Moderni”, în Revue des sciences philosophiques et theologiques 17,1928, pp. 82-94.
D’agens, Claude, „Gregoire le Grand et la culture: de la sapientia huius mundi ă la docta ignorantia”, în Revue des etudes augustiniennes, 14,1968, pp. 17-26.
D’agens, Claude, „La fin des temps et lEglise selon saint Gregoire le Grand”, în Recherches en Sciences Religieuses, 58, 1970, pp. 273-288.
Dunn, Marilyn, „Gregory the Great, the Vision of Fursey, and the Origins of Purgatory”, în Peritia, 14,2000, pp. 238-254.
Iosu, Mihai, „Grigorie cel Mare (Dialogul) Exigenţe pastorale (I şi II)”, în Revista teologică, 2, 2010, pp. 154-165 şi 3, 2010, pp. 29-40.
Judic, Bruno, „La Bible miroir des pasteurs dans la Regie pastorale de Gregoire le Grand”, în Jacques Fontaine et Charles Pietri (dir.), Le monde latin antique et la Bible, Beauchesne (col. Bible de tous les temps, 2), Paris, 1985, pp. 455-473.
Kessler, Stephan C., „Gregory the Great (540-694)”, în Charles Kannengiesser (ed.), Handbook of Patristic Exegesis The Bible in Ancient Christianity, vol. II, Brill, Leiden Boston, 2004, pp. 1336-1368.
Leclercq, Jean, „Pour l’histoire de 1expresion philosophic chretienne”, în Melanges de sciences religieuse, tome IX, 1952, pp. 221-226.
304
Louth, Andrew, „Gregory the Great in the Byzantine Tradition”, în Bronwen Neil and Matthew Dal Santo (eds.), A Companion to Gregory the Great, Brill, Leiden, 2013, pp. 343-358.
Poirel, Dominique, „Lunite de la sagesse chez Hugo de SaintVictor”, în Vers la contemplation: etudes sur la synderese et les modalites de la contemplation de lAntiquite a la Renaissance, textes reunis par Christian Trottmann, Honore Champion Editeur, Paris, 2007, pp. 81-119.
Pop, Ioan-Aurel, „Receptarea moştenirii Sfântului Grigore cel Mare în Biserica Răsăriteană de pe teritoriul României”, în Biserică, societate, identitate. In honorem Nicolae Bocşan, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, pp. 45-50.
Verbraken, Pierre-Patrick, „La tradition manuscrite du Commentaire de saint Gregoire sur le Cantique des cantiques”, în Revue Benedictine, 73,1963, pp. 277-288.
Zinn, Grover A., „Texts within Texts. The Song of Songs in the Exegesis of Gregory the Great and Hugh of St. Victor”, în Studia Patristica, XXV, 1993, pp. 209-215.
Wasselynck, Rene, „L’influence de lexegese de S. Gregoire le Grand sur Ies commentaires bibliques medievaux”, în Recherches de theologie et philosophic medievales, 32, 1965, pp. 157-204.
Indice de referinţe scripturistice
Vechiul Testament
Facerea Iosua
2,7-184
3,17-24 -177 15,18-19 -165
6,13 -175 Judecătorii
19, 24-221
21,12 54 3,1-4 -133
22,17-54 I Regi
25,13-286 1,18 244
25,21-54 2,1 269
2, 5 269
Ieşirea
14, 28 294 II Regi
15, 21 269 19-20-47
Leviticul III Regi
19, 26-234 13, 28 200
Numerii IV Regi
8, 24-25 75 2,14 38
12, 6-8 275 4,1-7-169
20,10-13 -139 4,27-95
5, 26 88
Deuteronomul
1, 31 257
32,1-269
33, 2 268
Iov
24,12 200
24,20-220
308
Psalmi
17, 2 270
30,19 285
44, 9 274
48,12-293
62, 8 281
67,18 294
83,6-282
85,12 228
117, 4 224
117,19-282
117,19-20 213
117, 27 277
118,13 92
118, 96 282
118,140 268 Cântarea Cântărilor
1,1 273-278
1,1-3 274
1, 2 274-275, 278-281
1, 3 280-285
1,4-286,288,290
1, 5 286-291
1, 6 291-292
1,7-292-293
1, 8 294-295
2,17-291
4,8-251, 271
Isaia
6, 5 -137
14,13-14-118
24,16 282
Pildele lui Solomon
5,1 250, 271
10,14 267
25,2-267
28, 9 -138 49, 8 224 57,1 -174 61,7-201
Ieremia
2,2-270
Ecclesiastul 50, 26 -174
1,2-250,271
3, 5 -174
3,18-19 -179
3,19 -180-182
3,19-20 -180
5,2-234
5,17-181
6, 8 -182
7, 3 -181
9,10 182, 224
11,9-181
12,13 -180 Daniel
2, 29 234
2, 31 234
3, 23-25 -145
8,27-152
Osea
2,21-256,270
Avacum
3, 6 281
309
Maleahi
1, 6 270
înţelepciunea lui Solomon
4,7-200
înţelepciunea lui Isus Sirah
34,7-234
Noul Testament
Matei
5, 2 273
5, 8 -177
5, 23-24-245
5,44-230
6, 23 63
7,14-220
8, 31 -148,157
9,15-271
9, 31 56
10, 5 286
12, 32 225
12, 36 -136 13,30-216
14,14-22 -170
14, 29 69
16,13-267
16,15 267 16,19-98
16,23-281
17, 2 -189
20, 22 -154
20, 23 -154 24,28-201
25, 34 206
25, 41 206, 208
25, 46 229
Marcu
3, 29 225
16,5-202
Luca
7, 44-45 277
7,45-277
12,33-219
15,17-77
16,15-47
16,19-21-211
16, 22 211
16, 22-24 207 16,23-24-211
16,24-212 16,25-211-212
16, 27-28 212
24,27-257
24, 32 268
Ioan
1,1 -161
310
1, 3 -161 7, 25 280
1, 9 84 8, 5-13 -152
1,12-103 8,15 -178
1,14 -178 11,6-26,44
1,16 84 11, 33 92
1,18 257 11, 34 91
3, 5 -196 13,10 21,173
3, 8 95
3,16 21,173 I Corinteni
3, 29 271 1, 25 276
4, 8 -107 2, 2 -144
4, 46-53 42 2, 9-10 91
5,17-52 2,11-91
12, 24 -161 2,12-91,178
12,35-224 3, 3-4-267
14,2-215,218 3,11 225
16,7-111,178 3,12-15 225
6,10 -136
Faptele Apostolilor 6,17-91
1,10 202 7, 3 -144
8, 20 240 8,1 284
9,5-294 9, 22 -183
9, 24-25 78 9, 24 281
11, 2-3-288
12,11 77 II Corinteni
13,11 -157 2,15-278
13, 26 287 3, 6 254-255, 260, 266
13, 46 287 5,1 201
27-69 5,17-268
27,22-24-93 6, 2 224
27, 24-44 -168 10,4-5-289
11, 2 271
Romani 11, 25 -144
6, 9 243 12, 4 282
7, 23 280 12,10 -144
311
Galateni
2,17 287
2, 20 -144
4, 6 -178
4,26-289 II Timotei 2,25-26-231
4, 8 285
Evrei
11,1 -184
Efeseni
5,8-288
5,27-271 12, 20 268
12, 22 -196
I Ioan
Filipeni
1, 21 78,144
1, 23-201
2,5-11-116
2,6-7-279 3,16-21,173
4, 8 -107
4,16 -107
Apocalipsa
5,1-5 228
5,4 228
I Tesaloniceni
2,7-144 5,5-228
6,11-201
19, 9 271
I Timotei 21, 2 271
1,13-226
Indice de nume
A
Acontius, mirean -152
Adeodatus, abatele monahului Romanus -73
Agapitus, papa -117-118
Agapitus, ipodiacon în Campania 101-102
Agatha, sfântă -157
Agathon, episcop de Panormitanos 242-243
Agnellus, monah la Mănăstirea „Sfântul Andrei” din Roma -203
Albinus, episcop de Reatina 44
Amantius, preot în Tifernum 166-167
Ammonius, monah la Mănăstirea „Sfântul Andrei” din Roma
-204
Anania, personaj biblic 103
Anastasius, monah la Subpentoma 51, 53-54
Andrei, episcop de Fundis 121-123
Andrei, apostolul -123
Antonius, monah la Mănăstirea „Sfântul Andrei” din Roma
-232-233
Apollo, zeul 85,110,121,123
Armentarius, mirean ilustru -141
Armentarius, slujitor 204
Athanasius, preot în Isauria 223
Authari, rege longobard 146
Avraam, patriarhul 54, 207, 211-212, 251, 271
Acsa, fiică lui Caleb, personaj biblic -165
B
Basilius, vrăjitor 41-43
Benedict de Nursia 70-111,141,186
Benedicta, monahie la Roma -191
Blindinus, comite got 89
314
Bonifatius, episcop de Ferentis 55-60
Bucellinus, duce franc 37
C
Caleb, personaj biblic 165
Carterius, personaj laic 260-261
Cassius, episcop de Narni 120-121, 241
Castorius, episcop de Amiternum 41
Castorius, slujitorul papei Grigorie la Roma 43
Cerbonius, episcop de Populonia 126-127
Clement, sfânt -192
Constantinus, abate la Monte Cassino 72
Constantius, episcop de Aquinum 90-91,123-124
Constantius, personaj laic 60-61
Constantius, preot, nepotul episcopului Bonifatius 55-56, 58-59
Constantius, paraclisier la Biserica „Sfântul Ştefan” din Ancona
-48-50
Copiosus, medic şi fratele lui Iustus 239, 241
Crisaurius, rudă cu Probus 222
Cumquodeus, avocat la Roma 202
D
Damasus, papa 209
Daniel, profetul -152, 213, 234
Datius, episcop de Mediolanum -118
David, regele 47, 84, 92, 224, 269-270
Deusdedit, cizmar 209, 220
E
ElefterieEleutherius, mucenic -190
Eleutherius, monah sfânt -130,148-149,162-166, 213
Equitius, abate în provincia Valeria 41-48
Eumorphius, fiul văduvei Galla -214
Euthicius, abate în provincia Nursia 134-135,138
Euthicius, tatăl lui Maurus 79
Exhilaratus, monah în mănăstirea de la Roma a Sf. Grigorie
93-94
F
Faustin, mucenic 236
315
Felix (al III-lea), papă 195
Felix, episcop de Portus 203, 235
Felix, nobil din Nursia 43
Florentius, abate în provincia Nursia 134-138
Florentius, preot la Sublacus, bunicul ipodiaconului Florentius 82-84
Florentius, preot la Biserica Fericitului Mucenic Laurentius 209
Floridus, episcopul de Tifernum -128,166-167
Fortunatus, abate la „Balneum Ciceronis” 41, 48-49
Fortunatus, episcop de Tuder 61-67
Fortunatus, mirean 57
Frigdianus, episcop de Lucania 124
Fulgentius, episcop de Utriculum 127-128
G
Galla, sfântă, fiica lui Symmachus -190-191
Galla, văduvă romană 214
Gaudentius, preot 55
Germanus, episcop de Capua 108,186, 226
Gerontius, monah 202
Gregoria, fecioară -129
H
Herculanus, episcop de Perusia 128
Herminigildus, sfânt prinţ vizigot 159-161
Herundo, pustnică în Munţii Praeneste 193
Honoratus, abate la Fundis 34-38, 72, 90
I
Iacob, apostolul -154, 251, 271-272
Ianuarius, fericitul martir 202, 237
Iezechiel, profetul 372-373
Ilie, profetul 38, 84
Ioan I, papa -116-117,123, 209
Ioan al III-lea, papa 174
Ioan Botezătorul 35, 85,102,110,172, 238, 257, 271
Ioan din Placentia, prefect al Romei -125
Ioan, apostolul 21, 84,103,107,154,173, 228, 271
Ioan, prefect în Portus 415
Ioan, tribun la Roma 246
316
Iona, profetul 213
Ionathan, personaj biblic 47
Iovinus, episcop de Aquinum 124
Irod, regele 77
Isaac, monah din Spoleto -129-133
Isaac, patriarhul 251, 271
Isaia, profetul -137
Iulianus, apărător al Bisericii Romei 61, 208
Iulianus, episcopul Bisericii Sabine 45-46
Iustin, împărat bizantin 116
Iustinian, împărat bizantin -117,161
Iustus, monah şi medic -239
Iuvenalis, sfânt martir 190
L
Laurentius, antipapă 226
Laurentius, mirean 34-36
Laurentius, mucenic 47,169, 209, 237
Laurio, monah la Subpentoma 51
Lazăr, personaj biblic -144, 207, 211-212
Leandru, episcop de Sevilla 159-160
Leuvigildus, rege vizigot -159
Liberius, nobil roman 236
Libertinus, abate la Fundis 35-39
Luca, apostolul 33
M
Marcellinus, sfânt episcop de Ancona 50
Marcellus, monah 203
Marcellus, mirean 66-67
Marcu, apostolul 33,130 n.30,162
Martinus, pustnic -139-141
Martin, sfânt 85
Martyrius, monah 67-68
Mascator, mirean -141
Maurus, ucenicul Sfântului Benedict 79, 80-82, 84
Maximianus, episcop al Siracusei 51,167,168, 210
Maximus, fiul lui Crisaurius 223
Maximus, tatăl episcopului Probus -189
Mellitus, monah 203-204
317
Menas, pustnic -153
Merulus, monah 232
Moise, profet 35, 75, 84, 268-269, 275
Musa, sora episcopului Probus 195
N
Nabucodonosor, rege 234
Narses, patrician 204
Natan, personaj biblic 95
Nonnosus, prepozit la Soracte -51-52
P
Paschasius, diacon papal 226
Paulinus, episcop de Nola -113-116
Pavel, apostolul 69, 78, 92-93, 105, 120 n.14, 136, 144, 156-157,
182,184,189, 201, 224-225, 260, 267, 278-281, 285, 287, 289
Pelagius (al II-lea), papă -17-18,139
Peregrinus, ucenicul lui Benedict -100
Placidus, ucenicul lui Benedict -158-159
Petru, apostolul 77,120 n.14,151,189
Petru, monah în Iberia 216
Pompeianus, abate la Sublacus 80
Pretiosus, prepozit la Mănăstirea „Sfântul Andrei” din Roma
239-240
Probus, episcop la Reatina -189-190
Probus, monah la Roma -189,195,197, 222
Proculus, mucenic 57
Pronuulf, comite longobard 146
Q
Quadragesimus, ipodiacon la Baxentium 142-143
R
Rebeca, personaj biblic 54
Reccharedus, rege vizigot -160
Redempta, monahie la Roma -193-194
Redemptus, episcop la Ferenti -175
Reparatus, mirean 209-210
Riggo, spătar got 89
Romanus, ucenicul lui Benedict 73
318
Romula, ucenica Redemptei 193-194
Rudericus, comite got 89
S
Sabinus, episcop de Canusium 119
Sabinus, episcop de Placentia 125
Satira, personaj biblic 103
Sanctulus, preot din Nursia 21,134,168-173
Scolastica, sora Sfântului Benedict -106-107
Sebastian, mucenic 61-62,157
Servandus, abate în Campania 107-108
Servulus, mirean -192
Severus, preot în Interorina 68
Simplicius, abate la Monte Cassino 72
Solomon, rege -174,179-180, 224, 249-250,252, 259, 271-272, 279,
285-286, 288, 290
Speciosus, monah la Terracina -186,193
Spes, monah 86
Suranus, abate în provincia Sura 199
Symmachus, patrician 209
Symmachus, papă 226
Syxtus, fericitul 202
ş
Ştefan, abate la Roma 188,197-198
Ştefan, adjutant de centurion 214-215
Ştefan, mucenic -48
Ştefan, fierar 217
Ştefan, monah 217-219
Ştefan, preot în Valeria 147
T
Tavita, personaj biblic 103
Tarsilla, mătuşa Sfântului Papă Grigorie -195
Tertullus, patrician 79
Theodorus, monah 221-222
Theodorus, paznic al bisericii din Praeneste -151
Theodoricus, rege got 208
Theophanius, comite la Centumcellae 205
Theopropus, mirean 93
319
Tiburtius, preot la Roma 209
Totila, rege got-36, 89-90,103,119-120,126-129,145
U
Ursus, monah 213-214
V
Valentinus, apărător al bisericii din Mediolanum 236-237
Valentinianus, abate la Lateran 72
Valentinianus, monah la mănăstirea „Sfântul Andrei” din Roma 87-88
Valentio, abate la Mănăstirea „Sfântul Andrei” din Roma
-47,149,198
Valerianus, avocat la Roma 204
Valerianus, patrician roman 236
Venantius, episcop de Luna 124-125, 236
Venantius, patrician roman 33
Vultericus, comite got 89
Z
Zalla, got arian -103-104
Zenon, papă -146
Zevedeu, personaj biblic -154
în colecţia Patristica, seria Traduceri, au apărut:
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov
3. Sfântul Roman Melodul, Imne teologice
4. Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi
5. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, 24 de Cuvinte despre viaţa duhovnicească
8. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel
9. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel (vol. I)
10. Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credinţă. Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului
11. Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor (voi. I)
13. Sfântul Leandru al Sevillei, Despre rânduiala fecioarelor şi dispreţuirea celor lumeşti
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele şapte cuvântări encomiastice în cinstea Apostolului Pavel
15. Sfântul Efrem Şirul, Erminii scripturistice
16. Sfântul Efrem Şirul, Despre cea de-a Doua Venire a Domnului nostru Hsus Hristos
17. Sfântul Efrem Şirul, Cuvântări de laudă la sfinţi
18. Sfântul Efrem Şirul, Cuvântări către monahii din Egipt. 50 de cuvântări parenetice
19. Sfântul Efrem Şirul, Cuvântări despre virtute şi despre pocăinţă
20. Sfântul Efrem Şirul, Despre smerenie. Cuvântări către monahi
23. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări praznicale şi morale
24. Sfântul Nil al Ancirei, Epistole
25. Fericitul Augustin, Despre răbdare. Despre adulter
26. Sfântul Grigorie de Nazianz, Hristos pătimind. Operă dramatică la Pătimirile cele mântuitoare ale Domnului nostru Hsus Hristos
27. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistola către Romani
28. Fericitul Augustin, Predici despre virtuţile creştine
29. Fericitul Augustin, Predici despre martiri
30. Fericitul Teodoret al Cirului, Eranistes Cerşetorul
31. Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi
32. Sfântul Chirii al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi
33. Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre credinţă şi virtuţi
34. Fericitul Augustin, Predici despre milostenie, nevoinţă şi frica de Dumnezeu
35. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov (ediţia a doua)
36. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi (ediţia a doua)
38. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor (volumul II)
39. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la Ieremia şi Daniel
40. Sfântul Grigorie cel Mare, Dialoguri. Comentariu la Cântarea Cântărilor
In curs de apariţie:
Sfântul Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului, Despre pocăinţă
în seria Studii, au apărut:
1. Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus
2. Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice
3. Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere
4. Ioannis G. Kourembeles, Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul. Opinia istorico-dogmatică contemporană şi teologia poetică
5. Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor bizantini şi sirieni
6. Pr. dr. Roger Coresciuc, Omiliile Sfântului Grigorie Palama. Analiză omiletică
7. Pr. Stephane Bigham, Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă. Respingerea unor ipoteze teologice moderne
8. Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Şirul
9. Alexis Torrance, Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la Părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine (cca 400-650 d.Hr.)
10. Greg Peters, Sfântul Petru Damaschinul monah bizantin şi teolog duhovnicesc
11. Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă
12. Paul L. Gavrilyuk, George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă
13. Pr. John Anthony McGuckin, Dicţionar de teologie patristică
14. George P. Bithos, Sfântul Metodic al Constantinopolului. Studiu asupra vieţii şi scrierilor sale
15. Norman Russell, învăţătura despre îndumnezeire în tradiţia patristică greacă
16. Augustine Casiday, Tradiţie şi teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian
17. Dimitrios Tselenghidis, Har şi libertate în tradiţia patristică a sec. al XIV-lea
18. Daniel J. Sahas, Sfântul Ioan Damaschinul despre Islam „erezia ismaelitilor”
19. Jean-Claude Larchet, Viaţa şi opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul
20. Pr. John Behr, Ascetism şi antropologie la Sfântul Irineu de Lyon şi Clement Alexandrinul
21. Nestor Kawadas, Pneumatologia Sfântului Isaac Şirul
22. Pr. Josiah Trenham, Căsătorie şi feciorie în opera Sfântului Ioan Gură de Aur
23. Hans Urs von Balthasar, Liturghia cosmică. Universul în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul
24. Stephen J. Shoemaker, Fecioara Maria în credinţa şi evlavia creştină primară
25. Eirini A. Artemi, învăţătura despre Sfânta Treime a Sfântului Isidor Pelusiotul şi influenţa sa asupra teologiei Sfântului Chirii al Alexandriei
26. Paul L. Gavrilyuk, Cateheză şi catehumenat în primele veacuri ale Bisericii
27. Laurence Decousu, Pierderea Duhului Sfânt şi redobândirea Sa în Biserica primară. Reprimirea ereticilor şi a penitenţilor în Apus din secolul al III-lea până la Sfântul Grigorie cel Mare
28. Paul C. Dilley, Mănăstirile şi viaţa duhovnicească în Antichitatea târzie. Cunoaştere şi practică
29. Georges Florovsky, Scrieri esenţiale
30. Brian E. Daley, Nădejdea în viaţa de apoi în Biserica Primară manual de eshatologie patristică
31. Norman Russell, Sfântul Grigorie Palama şi naşterea palamismului în perioada modernă
32. Susan R. Holman, „Săracii mor de foame.” Părinţii capadocieni despre filantropie
33. George E. Demacopoulos, Modele de îndrumare duhovnicească în Biserica Primară
34. Daniel Lemeni (editor), Ascetism şi hagiografie în Antichitatea târzie
35. John Travis, Sfântul Patriarh Nichifor, apărător al credinţei patristice. Viaţa şi opera
36. Cristopher A. Hali, Părinţii Bisericii despre teologie
37. David Bradshaw, Metafizica energiilor divine şi Schisma Bisericii
38. Norman Russell, învăţătura despre îndumnezeire în tradiţia patristică greacă (ediţia a doua)
în curs de apariţie:
Pr. Joseph Lucas, Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi
Paul Evdokimov, Ortodoxia
Tipar executat la Tipografia Doxologia Str. Cuza-Vodă, 51, 700038, Iaşi Telefon: +40 757044471
E-mail: tipografia@mmb.ro https:tipografiadoxologia.ro
traduceri
„Oare de ce oamenii buni sunt luaţi din lumea aceasta, iar cei ce ar fi putut să trăiască spre zidirea multora fie nu se mai găsesc deloc, fie se răresc de tot?
Răutatea celor ce au rămas în lume merită ca aceştia ce puteau să le fie de folos să fie luaţi în grabă şi, de vreme ce se apropie sfârşitul lumii, cei aleşi sunt luaţi ca să nu vadă unele şi mai rele Căci de aceea grăieşte prorocul: „Dreptul piere şi nu este nimeni care să cugete în inima sa; şi bărbaţii milei sunt adunaţi, fiindcă nu este cine să înţeleagă” (Is 57,1)
Cu atât mai mult trebuie să căutăm cu sârguinţă să le dobândim pe cele veşnice, cu cât vedem că cele vremelnice au fugit grabnic de la noi în vremurile înfloritoare, lumea aceasta trebuia dispreţuită de noi chiar de ne-ar fi ispitit, chiar de ne-ar fi dezmierdat sufletul Şi după ce este apăsată de atâtea chinuri şi istovită de o aşa vitregie şi sporeşte asupra noastră atâtea dureri zi de zi, ce altceva ne strigă decât să nu o iubim?”
Sfântul Grigorie cel Mare,
Dialoguri III, 37
doxologia
edituradoxologia.ro
9 786303 012810

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *