SFÂNTUL NIKON BELIAEV
JURNALUL ULTIMULUI DUHOVNIC DE LA OPTINA
Viu este Domnul şi viu este sufletul tău
SFÂNTUL NIKON BELIAEV
Viu este Domnul şi viu este sufletul tău
Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina
SFÂNTUL NIKON BELIAEV
Viu este Domnul şi viu este sufletul tău
Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina
în româneşte de Boris Buzilă
Bucureşti
Redactor: Anca Fantaziu
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Traducerea a fost făcută după originalul în limba rusă: Ieromonah Nikon, Dnevnikposlednego duhovnika Optinoipustini, Minsk, Luci Sofii, 2002.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NIKON, ieromonah
Viu este Domnul şi viu este sufletul tău: jurnalul ultimului duhovnic de la Optina Sfântul Nikon Beliaev; în româneşte de Boris Buzilă Bucureşti: Editura Sophia; Făurei: Editura Siluana, 2020
ISBN 978-973-136-758-3
ISBN 978 606-95028-2-2
I Buzilă Boris (trad.)
PARTEA ÎNTÂI
Jurnalul Stareţului Nikon
28-29 ianuarie 1907
Acum mi-am pus în gând pentru întâia dată să postesc cu adevărat, cunoscând totodată şi însemnătatea postului. Abia acum am priceput toată trebuinţa, sfinţenia şi măreţia acestor două taine: pocăinţa şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Prorocii, apostolii şi însuşi Hristos Mântuitorul şi înaintemergătorul Său, Ioan Botezătorul cu toţii şi-au început propovăduirea rostind acelaşi cuvânt: „Pocăiţi-vă!” Cu anevoie îţi este atunci când îţi simţi conştiinţa împovărată şi îţi dai seama de păcatele pe care le-ai săvârşit. Se cuvine a ne pocăi şi a ne mărturisi păcatele şi tot ceea ce ne împovărează, şi atunci totul se face mai uşor. însuşi Domnul nostru Iisus Hristos este Cel ce ne primeşte mărturisirea. El este milostiv, şi ne iubeşte, şi are puterea de a ne ierta păcatele. Ne va despovăra de cumplita povară a păcatului, va aduce pace cugetului nostru şi ne va întări. Iată ce primim de la această taină, numai de ne vom mărturisi în chip nefăţarnic vinovăţia şi ne vom căi sincer pentru greşelile noastre. Şi să nădăjduim la milostivirea lui Dumnezeu, căci El îl primeşte la Sine pe tot cel păcătos, oricât ar fi el de ticălos şi de cufundat în păcate, numai să vină către Dânsul cu inimă smerită, să-şi mărturisească păcătoşenia şi să cadă la Hristos cu pocăinţă adevărată şi nefăţarnică. Dacă vom privi astfel pocăinţa, va trebui ca atunci când ne apropiem de ea să
7
pricepem cât de slăvită este această taină şi să ne pregătim cum se cuvine pentru ea.
Pregătirea pentru Taina Pocăinţei trebuie să se întemeieze pe o adâncă cercetare de sine, pe post şi pe rugăciune. Pentru a-ţi mărturisi nevrednicia înaintea lui Dumnezeu şi a-ţi vedea greşelile şi întinăciunea vieţii tale, trebuie să pătrunzi adânc în tine însuţi spre a-ţi cerceta toate faptele tale. Totodată, avem nevoie de post pentru a ne omorî trupul, pentru a ne desprinde de cele pământeşti şi a ne îndrepta mintea către cele cereşti, către Dumnezeu.
Bine zice proverbul: „Cu cât mănânci mai mult, cu atât îţi va creşte şi pofta.” Dacă ne vom potoli foamea şi setea şi ne vom îndeletnici cu munca ori cu rugăciunea, pântecele nu ne va mai zădărnici lucrarea noastră. Eu însumi m-am încredinţat de aceasta din cercare. Atunci începi a simţi că temeiul vieţii nu stă în mâncare şi nici în cele pământeşti, oricare ar fi ele, ci în cele de sus, în lumea cea duhovnicească a omului. Nu în împlinirea patimilor, ci în năzuinţa către lumină, către adevăr, către Dumnezeu.
Strădania de a cunoaşte adevărul este cel dintâi semn al vieţii duhovniceşti a omului, fără de care acesta piere duhovniceşte. Dacă ne vom lăsa pradă poftelor trupului, dorinţele acestuia vor spori cu o repeziciune de neînchipuit, până când vor înăbuşi orice mişcare duhovnicească a sufletului. Vom deveni nesimţitori la nevoile duhovniceşti cele înalte, iar preocuparea noastră se va îndrepta pe de-a-ntregul numai asupra celor pământeşti: către împlinirea patimilor şi a poftelor trupului. Atunci omul se face vrednic de plâns, cu toate că de cele mai multe ori nici măcar nu-şi dă seama de aceasta. Dimpotrivă, omul care
8
cinsteşte postul sporeşte în virtuţi. De bună seamă, dacă postul nu este însoţit de rugăciune şi de o lucrare duhovnicească, fireşte că nu preţuieşte aproape nimic.
Postul nu este ţelul, ci un mijloc, o unealtă care ne înlesneşte rugăciunea şi desăvârşirea cea duhovnicească. Atunci când este săvârşită întru adevăr, rugăciunea are o mare putere. însuşi Iisus Hristos ne vorbeşte despre puterea rugăciunii săvârşite cu credinţă: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da.” (In. 16, 23) şi „Adevărat zic vouă, că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare… fi-va lui.” (Mc. 11, 23) Noi, nefiind în stare a săvârşi de la sine lucrul cel bun, trebuie, în neputinţa noastră, să ne îndreptăm către rugăciune ca la singura unealtă mântuitoare.
Eu însumi am cercat aceasta: voiesc, dar nu pot. Vreau să fac binele, dar fac de fapt răul. Nici măcar nu pot deosebi albul de negru şi binele de rău. O stare vrednică de plâns, îngrozitoare, în care numai rugăciunea mai poate fi de vreun folos rugăciunea săvârşită cu pocăinţă.
Iată, singura cale de ieşire din starea în care mă aflu este pocăinţa şi împărtăşirea cu Sfintele Taine! Mai întâi trebuie să mă curăţesc prin pocăinţă, după care să primesc Trupul şi Sângele lui Hristos. Mare taină este pocăinţa, dar şi mai slăvită şi mai sfântă este Dumnezeiasca împărtăşire. Prin ea îl primesc întru mine pe însuşi Iisus Hristos, Preacuratul Său Trup, Sângele Său, Dumnezeirea Sa. Mă unesc cu El, chiar în unire trupească. însuşi Mântuitorul grăieşte: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El.” (In. 6, 56) Cât de însemnată şi de trebuitoare ne este această taină vedem din cuvintele
9
Mântuitorului, şi anume că numai cel ce mănâncă Trupul Său şi bea Sângele Său are parte de viaţă, iar cel ce nu săvârşeşte aceasta nu are viaţă întru sine. Pe cât de mare şi de trebuitoare ne este această Sfântă Taină, pe atât este de înfricoşătoare. Cum mă voi apropia eu, cel nevrednic şi păcătos, de Sfântul Potir, de vreme ce nu spre viaţă îmi va fi împărtăşirea, ci spre osândă?! Căci „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă sieşi mănâncă şi bea”. (I Cor. 11, 29) Cu adevărat, înfricoşător lucru este!
Pentru aceasta va trebui ca întreaga săptămână, începând de luni, să merg la biserică şi să mă rog şi acasă, iar după ce mă voi cerceta cu temeinicie şi îmi voi mărturisi nevrednicia, să mă apropii către Taina Pocăinţei, cu dorirea curată de a mă îndrepta şi de a-mi schimba viaţa. Apoi, fiind oarecum curăţit, să merg pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos, cu smerenie şi fără a mă înfricoşa. De bună seamă, aceasta îmi va întări râvna de a fi om adevărat şi poate că îmi va deschide întrucâtva şi ochii.
Nu simt viaţă întru mine. Acum pricep din ce pricină nu am postit niciodată, nu m-am spovedit şi nu m-am împărtăşit. Niciodată! E cutremurător ceea ce grăiesc! Ce mi-a folosit să postesc o dată pe an? Ce rost avea un asemenea post? Anul trecut m-am rugat, chipurile, atunci când m-am apropiat de Potir, dar aceasta nu a fost nici pe departe îndeajuns.
îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost să mă despart de lume, de desfătările ei trupeşti, mai ales că nici măcar nu-mi doream să mă lepăd de ele. Se poate numi oare aceasta pocăinţă? Nicidecum! Era doar ceva de formă, căci săvârşeam doar cele din afară. Aşa ceva nu trebuie să se mai
10
petreacă! Acum m-am hotărât să mă îndrept, să mă schimb şi îmi pare că sunt sincer. Dacă e aşa, înseamnă că postul poate avea un folos pentru mine, căci sunt hotărât să postesc cu adevărat, aşa cum se cuvine. Nădăjduiesc că aceasta va pune temelie vieţii şi lucrării mele ce va urma. încă din Postul Crăciunului voiam să postesc, dar m-am trândăvit, iar cugetele şi năzuinţa de acum nu se născuseră încă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine de fapt, chiar astăzi mă voi duce la părintele să-i vorbesc şi poate mă va lămuri şi mă va povăţui, ca un Bătrân ce este şi, pare-se, tare în credinţă.
29-30 ianuarie 1907
Ieri am zis că trăsătura de căpetenie a vieţii duhovniceşti este strădania de a cunoaşte adevărul, însă deodată am început a mă îndoi: Şi dacă nu este aşa? Am cugetat la aceasta şi îmi dau seama că este adevărat ceea ce am spus ieri.
în antichitate, Socrate, cel mai învăţat filosof, a rostit pe patul morţii: „Tot ceea ce ştiu este că nu ştiu nimic.” Da, adevărul este cu neputinţă de cuprins. Pe măsură ce te apropii de el, ţi se pare că te îndepărtezi ori, cel puţin, el îţi apare deasupra ta, din ce în ce mai sus şi mai sus. Faţă de el, gândirea noastră devine tot mai firavă şi mai neînsemnată. Cu adevărat, Aşa este!
Dar Socrate a trăit înainte de Hristos, iar adevărul rostit de El i-a rămas necunoscut. Nouă însă ni s-a descoperit. Da, am aflat unde să-l căutăm. Se află doar în Iisus Hristos. Şi totuşi, adevărul rămâne cu neputinţă de cuprins. Noi nu putem decât să ne apropiem de el mai mult sau mai puţin. Adevărul nu ni se descoperă niciodată de la sine dacă noi nu voim aceasta.
11
Calea către cunoaşterea adevărului este anevoioasă, nespus de anevoioasă, mai cu seamă pentru unul ca mine şi pentru toţi cei păcătoşi asemenea mie. Anevoioasă este însă doar la început, căci mai apoi ea se face mai îmbietoare. Calea către cunoaşterea adevărului înseamnă virtute, dragoste şi vieţuire potrivit conştiinţei şi credinţei în Dumnezeu. Greu este a merge pe această cale, întrucât ea ne cere jertfire de sine şi să fim totdeauna gata a înfrunta tot ceea ce se iveşte. Cel smerit poate umbla pe această cale, nu însă şi cel mândru. Tocmai pe o asemenea cale către cunoaşterea adevărului se întemeiază viaţa cea duhovnicească a omului, iar cel ce nu străbate această cale este lovit de moartea cea duhovnicească.
N-am mai fost la părintele din pricină că am mers la priveghere. Am început să postesc. Pentru Liturghie ne-am dus la Catedrala Maicii Domnului din Kazan. Este foarte plăcut acolo, căci Liturghia începe în jurul orei 10 şi se slujeşte destul de frumos. Voi merge şi mâine la Liturghie. Trebuie să mă rog, să mă rog cât mai mult şi cât mai cu râvnă.
8 iunie 1907
De mai multe ori am vrut să scriu rândurile pe care le aştern acum. Când am fost împreună cu Vania fratele meu în Pustia Optinei cu gândul de a intra în obşte, am fost siliţi de împrejurări să ne întoarcem din nou la familie. Toţi călugării, îndeosebi cei mai bătrâni, ne-au sfătuit să rămânem în lume, iar părintele arhimandrit n-a voit să ne primească pe fiecare în parte. Ne hotărâsem să ne întoarcem acasă, când… ne-a trimis vorbă să trecem pe la el pentru a ne lua rămas bun. Ne-am dus. Ne-a dat câteva
12
sfaturi despre rugăciune şi despre viaţă, iar după ce i-a binecuvântat pe călugări, a grăit către mine aceste cuvinte care mi s-au întipărit în minte în chip deosebit:
Te binecuvântez, Nicolae Mitrofanovici, spre bucuria părinţilor, a celor de aproape ai tăi şi spre folosul sufletului tău!
Grăind acestea, m-a binecuvântat cu o iconiţă a Maicii Domnului Grabnică Ajutătoare a celor păcătoşi. Nu-mi dau seama din ce pricină, dar am ţinut neapărat să scriu aceasta.
10 ianuarie 1908
Am ajuns aici anul trecut, pe 23 februarie, iar din Moscova am plecat pe 22 februarie. Era sâmbătă după-amiază, în jurul orei patru, iar a doua zi era Duminica Lăsatului sec de brânză.
Am petrecut în lume vreme de opt luni, dar mergeam din când în când la Optina. Ultima oară când am fost acolo, între 5 şi 9 decembrie, am plecat de la Moscova pe 4 decembrie, de prăznuirea Sfintei mari muceniţe Varvara, şi ne-am întors pe 10, într-o zi de luni. De la gară ne-am dus de îndată la paraclisul cu hramul icoanei Maicii Domnului din Iviria, iar de acolo la vlădica Trifon şi abia după aceea acasă. Când am fost aici, pe 7 decembrie, de pomenirea Sfântului Ambrozie, zi în care stareţul Ambrozie îşi sărbătorea ziua de nume, acesta a hotărât să ne primească în schit. în ziua aceea, atât în Evanghelia citită la Liturghie, cât şi în Apostol şi în psalmii care s-au rostit la slujbă se vorbea despre lepădarea de cele ale lumii. „Despre voi este vorba aici!”, ne-a zis părintele Varsanufie după ce ne-a primit.
13
Ne-a dat binecuvântare să mergem acasă şi să ne punem lucrurile în rânduială.
Când totul a fost gata, am primit şi binecuvântarea vlădicăi: „Vă dau ca binecuvântare câte o cruce, căci pe cruce aţi ales să urcaţi. Dumnezeu să vă ajute!”
Apoi am primit binecuvântare şi de la mama, care ne-a dăruit câte o icoană cu Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Am plecat de la Moscova pe 22 decembrie, am ajuns la Optina pe 23, iar pe 24 ne-am aşezat fiecare în chilia sa, unde s-a slujit o sfeştanie, după care s-a stropit cu agheasmă. Astfel, în ajunul praznicului Naşterii Domnului Hristos am intrat în schit.
Anul trecut, când am prins a râvni către o viaţă întru Hristos, vreme de vreo două luni n-am citit decât Evanghelia şi Calea spre mântuire a episcopului Teofan.
Pe 2 februarie 1907 am avut dorirea de a mă spovedi şi împărtăşi cu Sfintele lui Hristos Taine, cunoscând totodată pentru întâia dată şi însemnătatea acestor două taine. Nu ştiu în ce măsură am făcut aceasta în chip nefăţarnic. Ştiu numai că am avut această dorire. Astfel, aş putea spune că am pus început bun în ziua întâmpinării Domnului.
Ajută-mă, Doamne, să duc la bun sfârşit ceea ce am început!
Cred că părintele mă priveşte cu ochi buni, aş zice că e de o mare bunătate şi blândeţe. în câteva rânduri mi-a adus mângâiere prin a sa vorbă şi povaţă. Dă-i, Doamne, mântuire!
îmi este cu neputinţă să scriu totul în amănunt, căci nici măcar n-am ţinut minte chiar tot, ci numai câteva sfaturi:
14
Străduiţi-vă să faceţi voi înşivă tot ceea ce puteţi, fără a le cere celorlalţi să vă slujească. Nu ţineţi în chilie nimic de mâncare şi mergeţi la trapeză la ora mesei, căci Dumnezeu binecuvântează mâncarea cea simplă şi o face să fie gustoasă. Luaţi seama că monahii şi fraţii începători care nu luau masa la obşte, în trapeză, ci mâncau de sine, s-au îmbolnăvit, iar unii dintre ei au şi murit din această pricină. A merge la biserică unde să vă străduiţi să fiţi mereu printre cei dintâi şi să rămâneţi până la sfârşitul slujbei este o datorie care se cuvine a fi împlinită. Utrenia este socotită drept una din cele mai grele îndatoriri ale vieţii călugăreşti, dar are totodată o mare putere… Să vă ţineţi de cele cinci sute de închinăciuni ca de un stâlp puternic, căci şi întru ele se află o mare putere. Din ce pricină? Pentru că este o taină, o lege duhovnicească a vieţii călugăreşti. Ceaiul să vi-l beţi în chilie, fără a umbla prin chiliile fraţilor, iar dacă vă va chema cineva, să nu mergeţi. Să nu beţi în chilie mai mult de trei ceşti de ceai. La trapeză mâncaţi până vă astâmpăraţi foamea, iar nu până la preasăturare. Postul şi înfrânarea ne vor fi de mare trebuinţă, dar rămân deocamdată la alegerea voastră.
11 ianuarie 1908
Aseară a trebuit să mă desprind în grabă de jurnalul meu pentru a mă duce la părintele. Am avut o lungă discuţie de la opt până la unsprezece noaptea. Părintele a vorbit mult şi cu miez, dar nu am cum să înfăţişez tot ceea ce a grăit. Voi scrie din nou pe scurt, spicuind câteva din poveţele sale.
Piatra cea din capul unghiului a vieţii călugăreşti este smerenia. Smerenia şi ascultarea te ajută să dobândeşti
15
numeroase virtuţi, îndeosebi cele care ţin de înfrânarea trupului. Trufia însă este curată pierzare! Aşadar, pe de o parte este trufia, patima cea mare care duce la pieire, iar pe de alta, smerenia, care duce la mântuire. Către cine vei privi? Către cel blând şi smerit, care cinsteşte cuvintele Domnului…
Călugăria este ca o mare întinsă, fără de margini, pe care nu o poţi nici seca şi nici trece înot. Aceasta însă nu o poate pricepe cel ce n-a păşit pe această cale, căci avem trebuinţă de cercare. Vouă vă stă înainte ceva ca un văl uriaş, care va începe a se ridica uşor începând de la capătul de jos. Toată înţelepciunea cea pământească şi adevărurile care au drept ţel, mai înainte de toate, înlesnirea unor desfătări ale vieţii pământeşti, dacă ar fi să le punem alături de călugărie, nu sunt altceva decât nimicnicie ori, mai bine zis, sunt asemenea unei copeici faţă de un miliard de ruble.
Un cunoscut de-al meu, o persoană cu o înaltă educaţie, căci studiase la universităţile din Moscova, Londra şi Paris, intrând în mănăstire, i-a scris prietenului său rămas în lume, fost coleg de studii, că şi-a dat seama că până atunci nu izbutise să priceapă încă nimic. Atât de adâncă şi de minunată este taina călugăriei, iar chemarea călugărului este încă şi mai mare!
Sfântul apostol Pavel spune că în viaţa cea de apoi vor fi felurite trepte ale fericirii: „Alta este strălucirea soarelui, şi alta strălucirea lunii, şi alta strălucirea stelelor, căci stea cu stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41) Asemenea trepte se pot număra cu miliardele dacă le privim după înţelegerea cea omenească, dar în rândul acestei nemărginiri, călugării se află printre cei dintâi. Cei ce au îmbrăcat
16
schima cea mare, schimonahii de bună seamă, cei ce duc o viaţă vrednică de această chemare -, se vor număra printre serafimi. Iată cât de slăvită este chemarea călugărului!
Cu câtă osârdie trebuie să-I mulţumiţi Domnului pentru că v-a adus aici, la schit! Nici o clipă să nu vă treacă prin minte că din proprie voire aţi venit! „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl.” (In. 6, 44) Dumnezeu ne dăruieşte libertatea, iar a noastră este doar voia liberă. Voi nu aţi făcut decât să nu vă împotriviţi Lui atunci când v-a luat de mână şi v-a adus aici. Domnul este Cel ce ne mântuieşte, iar nu noi. El, Cel multmilostiv, ne mântuieşte dacă şi noi voim aceasta. Aduceţi mulţumită lui Dumnezeu pentru că v-a adus aici, la mănăstire, în schitul nostru liniştit şi primitor. Da! Această cale strâmtă şi cu necazuri nu poate fi străbătută decât cu ajutorul lui Dumnezeu. La prima vedere, pare a fi o oarecare nepotrivire: pe de o parte, calea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu este uşoară şi aduce fericire, iar pe de alta, este strâmtă şi plină de necazuri. Da, este strâmtă şi plină de necazuri pentru cei ce păşesc pe ea şi o urmează fie silindu-se pe sine, fără a avea vreo chemare lăuntrică pentru aceasta, fie pentru că urmăresc alte ţeluri decât mântuirea sufletului. Pentru aceştia este anevoioasă, însă pentru cei care intră în cinul călugăresc cu dorirea curată şi cu râvna nefăţarnică de a-I sluji Domnului Dumnezeu în duh şi în adevăr, ea este uşoară.
Iată că şi dumneata, Nikolai Mitrofanovici, vei sta aici doi-trei ani, iar dacă Domnul Se va milostivi spre tine, vei cunoaşte ce fericire înseamnă viaţa călugărească. Poate că deja ţi-ai şi dat seama cât de grabnic trece timpul aici. Vor
17
trece ani, poate chiar zeci de ani, şi ţi se va părea că abia ai venit cu o zi în urmă.
L-am întrebat odată pe un călugăr care vieţuia în mănăstire de cincizeci de ani: „Ţi s-a părut îndelungată vremea petrecută în mănăstire?” „Nu!, mi-a răspuns. Mi se pare că sunt aici de cincizeci de zile, iar nu de cincizeci de ani. Ba nici măcar de cincizeci de zile, ci de cincizeci de minute.”
Da, timpul în mănăstire trece foarte iute… Să nu laşi niciodată pe nimeni să intre în chilia ta fără a rosti rugăciunea: pe cel ce vine la tine pune-l mai întâi să rostească rugăciunea, şi abia apoi să-i îngădui să intre. Când intri şi ieşi din chilie, fă, după rânduială, patru închinăciuni, cu rugăciunile cuvenite şi deprinde-te a rosti întotdeauna Rugăciunea lui Iisus. De vei întâlni în cale vreun frate oarecare, întotdeauna să-i faci tu cel dintâi închinăciune, iar de la ieromonahi să ceri binecuvântare. Smereşte-te, smereşte-te, smereşte-te!
Acum, atâta vreme cât n-ai intrat încă în obişnuita rânduială a ascultărilor, îndeletniceşte-te cu citirea cărţilor, căci atunci nu vei mai avea timp de citit… Lectura cărţilor îţi va întări voia. Evanghelia este descoperirea tuturor tainelor. Numai că unuia i se deschide, să zicem, preţ de unul până la o sută de centimetri, iar altuia până la o sută de verste. Unuia mult, altuia puţin, dar şi celui ce i se dă puţin, chiar şi numai a suta parte îi poate fi îndeajuns pentru întreaga viaţă. în viaţa noastră se fac lucrătoare credinţa, nădejdea şi dragostea, căci fără de ele nu ne putem mântui. în Evanghelie, cel ce se vădeşte a fi cel mai tare în credinţă este apostolul Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
18
Celui viu” (Mt. 16, 16), mărturiseşte el atunci când toţi afară de apostoli îl socoteau pe Hristos un simplu om. Dar chiar şi între apostoli el ni se înfăţişează ca fiind pildă de credinţă. întru cele ale dragostei se arată a fi mai bogat decât ceilalţi apostolul şi evanghelistul Ioan Teologul, iar pildă de nădejde este apostolul Iacov. De aceea, atunci când a voit să-şi arate slava Sa, Hristos S-a schimbat la Faţă înaintea acestor ucenici.
încerc să-ţi arăt şi să-ţi lămuresc ce este călugăria, a cărei piatră din capul unghiului este, aşa cum ţi-am mai grăit, smerenia.
Părintele ne-a mai vorbit, printre altele, despre un călugăr care era dăruit nu numai cu smerenie, ci şi cu alte virtuţi, precum răbdarea şi neîncetata rugăciune rostită cu inima. Un alt călugăr, văzând un stâlp de foc deasupra trapezei, a intrat înăuntru şi l-a văzut pe acest monah rugându-se în genunchi, fiind întru totul cuprins de o văpaie. Pe acest călugăr, care se numea Teodot, l-a cunoscut şi îşi aminteşte de el un monah de la schit:
S-a aflat nu demult în pustia Glinsk un rasofor pe nume Teodot. Mai înainte fusese ostaş în armată şi întrucât era foarte înalt şi puternic cu trupul, la intrarea în mănăstire l-au pus să care lemne şi apă pentru bucătărie, ascultare pe care avea s-o împlinească până la sfârşitul vieţii sale. Cu toţii se purtau cu dânsul cu dispreţ, căci dormea pe unde se nimerea când pe duşumea, când pe o grămadă de lemne. Nimeni nu-l lua în seamă şi aşa a trăit până pe la vreo şaptezeci de ani.
Odată, părintele arhimandrit Iliodor, om cu viaţă îmbunătăţită, întorcându-se de la Liturghie, s-a aşezat în faţa
19
ferestrei deschise, aşteptând să i se aducă samovarul. Rezemându-se de speteaza scaunului, a aţipit şi i s-a arătat o grădină fără seamăn de frumoasă, ce nu părea a fi pământească. Şi văzduhul era altul, şi iarba, iar pomii şi fructele erau altele decât cele de pe pământ. într-un cuvânt, o grădină de o negrăită frumuseţe. Şi iată că părintele .Iliodor îl vede pe părintele Teodot şezând chiar în mijlocul acelei grădini. „Tu eşti, părinte Teodot?” „Eu sunt, părinte.” „Aici te-ai sălăşluit?” „Da. Aici mi-a fost rânduit.” „Şi ceea ce văd ce este?” „E raiul.” „Ai putea să-mi dai din aceste fructe?” „Aş putea.” In acea clipă, părintele Iliodor şi-a văzut tatăl umblând prin rai şi, aruncând fructele pe care i le dăduse Teodot, a alergat către el.
Atunci s-a auzit de afară, din curte, un strigăt, iar părintele Iliodor s-a trezit şi tot ceea ce văzuse a pierit. Uitându-se în curte, l-a văzut pe bucătar alergând cu un băţ în mână după părintele Teodot şi lovindu-l în spate. Părintele Iliodor i-a venit în ajutor părintelui Teodot, l-a slobozit din mâna bucătarului şi i-a poruncit aceluia să nu-l mai lovească, izbăvindu-l astfel pe bietul om de necaz. Apoi, chemându-l pe Teodot la sine în chilie, părintele Iliodor l-a întrebat unde fusese până atunci. „La bucătărie!, i-a răspuns acela. N-am aşezat lemnele cum se cuvine şi din această pricină mă luase bucătarul la bătaie. Dar puţin lucru e acesta, căci sunt cu adevărat vinovat. Si nici n-am simtit durere, căci mi-am încordat muşchii, aşa încât băţul aluneca şi nu se prindea nicidecum de mine. Nu m-a durut defel.” „Lasă asta, părinte Teodot. Spune-mi mai bine unde ai fost până acum o clipă…” „Unde să fiu? La bucătărie!” „Aşază-te, părinte Teodot,
20
în genunchi înaintea icoanelor şi am să îngenunchez şi eu cu dumneata. Sunt duhovnicul tău. Spune-mi unde ai fost până acum?” „Bine, dacă-i aşa, făgăduiţi-mi în fata lui Dumnezeu că n-o să destăinuiti nimănui ceea ce vă voi mărturisi, până ce voi muri.” Acela a făgăduit. „Am fost în rai şi te-am văzut şi pe dumneata acolo.” Atunci părintele Iliodor a priceput că ceea ce văzuse nu fusese un vis oarecare, ci se învrednicise să vadă cu adevărat raiul. „Crezi oare, părinte Teodot, că aş fi putut rămâne cu fructele pe care mi le-ai dat?” „Fireşte, dar pare-se că Dumnezeu a hotărât altfel.”
Părintele Teodot avea smerenie, răbdare şi neîncetata rugăciune a minţii, o rugăciune de care abia dacă ne putem da seama ce înseamnă ea. Să luăm aminte că toţi sfinţii care s-au învrednicit de vederea raiului ni l-au înfăţişat ca pe o grădină de o frumuseţe de nedescris şi de negrăit. Se pare că părintele Teodot era cu mult mai sporit decât părintele Iliodor, cu toate că cel dintâi nu era decât frate de mănăstire, iar celălalt arhimandrit. Nu are însemnătate ascultarea pe care o are unul ori altul, ci felul în care şi-o împlineşte fiecare, cu smerenie, cu răbdare şi cu rugăciune.
N-am ţinut minte toate cele pe care mi le-a grăit părintele. înainte de a ne despărţi, stareţul Varsanufie şi-a amintit de părintele Anatolie, stareţul său, de la care oricine îşi putea însuşi bogate învăţăminte. Părintele Varsanufie întotdeauna pomeneşte cu mare evlavie de stareţul şi povăţuitorul său.
Am început să slăbesc mi-a spus părintele în cele din urmă. Puterile mă părăsesc şi presimt că nu mai am mult de trăit. Doar pentru un lucru mă rog lui Dumnezeu:
21
ca să vă întărească şi să vă văd stând pe propriile voastre picioare. Să ne rugăm…
A prins a se ruga pentru noi doi, rugându-ne şi noi dimpreună cu dânsul, după care ne-a binecuvântat şi ne-am despărţit. Un stareţ mare şi sfânt! Când am ajuns în chilie, m-am rugat Domnului celui multmilostiv ca Dumnezeu să-i dăruiască lungime de zile părintelui Varsanufie şi să ne pună pe picioare şi pe noi, ucenicii săi, şi să ne întărească, aşa cum însuşi părintele se rugase. Miluieşte-l, Doamne, şi-l mântuieşte! Este pentru întâia dată când mi se întâmplă să întâlnesc un asemenea om. Niciodată n-am avut prilejul de a purta asemenea discuţii.
13 ianuarie 1908
Astăzi am luat parte la Liturghie şi la vecernie, iar cealaltă parte a vremii mi-am petrecut-o citind din viaţa stareţului Macarie. Aşa om, mai zic şi eu! Iar eu, păcătosul, de-aş putea să mă asemăn câtuşi de puţin acestuia! Am isprăvit de citit întreaga viaţă, iar de acum încolo se pare că nu voi mai citi multă vreme.
Părintele mi-a dat binecuvântare ca de mâine, dacă voi mai fi în viaţă, să intru sub ascultare şi să las deoparte celelalte lecturi. Astăzi am un răgaz de o oră, în care voi căuta să-mi aduc aminte câte ceva din cele grăite de părintele.
Ascultarea este mai mare decât postul şi rugăciunea. Să nu te tulburi dacă ţi se va întâmpla să nu ajungi la vreme la vreo slujbă bisericească ori chiar să lipseşti. Caută să-ţi dai în vileag toate cugetele, mai cu seamă cele despre care ştii că nu te vei izbăvi uşor şi te vor urmări vreme îndelungată. Caută a te apropia puţin câte puţin de felul de vieţuire călugăresc.
22
Aceasta este ştiinţa ştiinţelor. Ca orice altă ştiinţă, trebuie să o cercetezi şi să ţi-o însuşeşti călăuzit fiind de o persoană mai mult sau mai puţin cercată în această ştiinţă. Drept aceea, trebuie să faci ascultare de ceea ce-ţi spune stareţul tău. Dar se cade a cerceta un singur povăţuitor, căci altminteri se poate ivi dezbinarea duhovnicească.
15 ianuarie 1908
Trebuie să scriu şi ceea ce mi-a grăit părintele despre Evanghelie şi credinţă.
Fără credinţă nimic nu poţi săvârşi. Din ce pricină oare o persoană oarecare să zicem chiar fratele dumitale vrea să se facă medic? Pentru că el crede în medicină. Fiecare învăţat crede în ştiinţa sa. Aşa stau lucrurile pretutindeni şi în toate. întocmai şi cu viaţa creştinului. El trebuie să creadă în Dumnezeu, în Hristos, în Evanghelie. Nu putem crede zic unii -, pentru că nu avem dovezi. Cu ştiinţa e altceva, căci acolo totul se întemeiază pe dovezi. Să zicem că este aşa, dar înainte de a lepăda ceva, trebuie să cercetezi lucrul acela şi să-l pui la încercare. Sfântul Ioan Teologul grăieşte limpede că trebuie să cercăm noi înşine duhul, (cf. I In. 4, 1) Să vieţuieşti potrivit învăţăturii evanghelice şi să afli din cercare dacă este sau nu adevărat că cei săraci cu duhul sunt fericiţi, că şi cei blânzi sunt fericiti şi celelalte. Dacă n-ai cercat tu însuţi aceasta, nu poţi lepăda credinţa, zicând că Evanghelia este un lucru fără de noimă. Sunt mulţi care spun aceasta, însă la înfricoşătoarea judecată asemenea oameni vor fi întrebaţi: „Aţi citit Evanghelia?” Iar ei nu vor putea da decât trei răspunsuri: 1. Nu! 2. întrucâtva. 3. Am citit-o,
23
fireşte, dar n-am priceput nimic. Da, fără îndoială, nu vor putea fi decât aceste trei răspunsuri.
Mi se stinge lampa şi nu mai pot scrie…
17 ianuarie 1908
Pe 15 ianuarie mi-am întrerupt jurnalul pentru că mi s-a isprăvit gazul din lampă. Voi mai continua puţin acum, pentru a sfârşi.
La cel dintâi răspuns, am putea spune că ei înşişi au fost vinovaţi. Nimeni nu i-a oprit să citească, ci dimpotrivă, au fost îndemnată să o facă. Acelaşi lucru putem spune şi în ceea ce priveşte cel de-al doilea răspuns. Al treilea răspuns însă ne stârneşte un interes deosebit. Ar părea că acestora din urmă se cade a le aduce îndreptăţire. N-au putut înţelege Evanghelia, aşadar nici să creadă n-au fost în stare, cu toate că acolo se află cheia înţelegerii: „Cercaţi duhurile.” (I In. 4, 1) Din ce pricină n-au vrut să le pună la încercare, să le cerce? înseamnă că prin aceasta ei înşişi se fac vinovaţi. Drept aceea, nici ei nu au vreo îndreptăţire.
20 ianuarie 1908
Părintele este bolnav, dar a început a se simţi parcă mai bine, cu toate că nu se poate mişca decât ajutat. Ce ne va mai da Dumnezeu mâine? Căci îmi aduc aminte ce-mi spunea că nu mai are mult de trăit.
Mi-am mai amintit din poveţele sale:
Dacă petreci o viaţă lipsită de bună cuviinţă, nimeni nu te atinge cu nimic, însă dacă începi a trăi frumos, se ivesc numaidecât necazurile, ispitele şi defăimările.
24
Prin aceasta voia să ne spună că trebuie să răbdăm cu smerenie defăimările care ne vin de la ceilalţi şi, îndeobşte, necazurile de tot felul.
Toţi călugării îndeobşte şi fraţii noştri totodată sunt şi ei oameni şi este firesc să fie supuşi patimilor şi neputinţelor. Unul este mândru, altul rău, al treilea desfrânat şi aşa mai departe. Toţi aceşti oameni au venit aici ca la un spital, fiecare cu boala lui, pentru a se tămădui şi se tămăduiesc cu ajutorul lui Dumnezeu. Îţi grăiesc aceasta pentru că vei începe a băga de seamă păcatele fraţilor, dar trebuie să te străduieşti să nu-i judeci: aceasta este datoria noastră. Toţi oamenii sunt neputincioşi, căci cu toţii avem patimi, însă noi suntem datori să-i iertăm.
22 ianuarie 1908
Mă frământa un gând: Cear fi dacă părintele, chiar bolnav fiind, m-ar chema la el să mai stăm de vorbă?
Şi, într-adevăr, părintele m-a chemat azi dimineaţă la şapte să bem ceaiul împreună şi m-am dus la dânsul pe la zece. După ce am stat puţin de vorbă, mi-a spus pricina pentru care mă chemase: „Mi se cam urâse să stau singur. L-aş fi chemat pe părintele Kukşa, dar bănuiesc că încă mai doarme. Aşa se face că te-am chemat pe tine.”
Pare-se că părintele m-a îndrăgit, cu toate că nu sunt vrednic de aceasta. Mă voi strădui să scriu ceea ce am reţinut din convorbire. Cred că a început prin a mă întreba cum stau cu ascultarea, iar apoi a spus:
Poate că tu, părinţii dumitale sau chiar cineva dintre rudeniile mai îndepărtate să fi avut o oarecare evlavie ori a săvârşit vreo faptă bună înaintea Sfântului Ioan Botezătorul,
25
de vreme ce el v-a primit la sine aici. îţi aduci aminte de ceva?
Am răspuns că nu.
Iată cum s-a petrecut cu mine! Mă aflam în oraşul Kazan şi mi-am pus în gând odată să postesc în vremea Postului Mare, dar n-am izbutit să fac aceasta întregul post. Mai rămăseseră doar trei zile de post şi mi-am zis să le ţin măcar pe acelea. Mă întrebam la ce duhovnic să mă duc pentru a mă spovedi şi a mă împărtăşi. N-aş fi voit să merg la duhovnicul regimentului nostru, dar unde? Deodată însă aflu o mănăstire săracă, neîngrijită şi pe jumătate dărăpănată, cu vieţuitori care păreau a fi în pragul deznădejdii. „Ce mănăstire este aceasta?” „Una cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul.” „Ei bine, m-aş putea spovedi şi eu aici?” „Fireşte, cu drag!” Acolo m-am spovedit şi m-am împărtăşit după ce am ţinut post, iar apoi am început a merge mai des la slujbe. Odată stăteam şi cugetam întru sine: „Iată cât de micuţă şi de slinoasă este candela aceea! Cumpără una nouă, mai frumoasă!” M-am dus de am cumpărat una şi îmi era mai mare dragul să o privesc. Apoi am cumpărat un chivot pentru o icoană mare. Aşa a început să-mi placă mănăstirea şi să o îndrăgesc tot mai mult. Cu adevărat, unde îţi este comoara ta, acolo îţi va fi şi inima. Ce mare bucurie am simţit după ce m-am mărturisit şi am primit Sfintele Taine! Iată pentru ce fapte neînsemnate m-am învrednicit de sălăşluirea în schitul Sfântului Ioan Botezătorul! Atunci când am intrat pentru întâia dată în mănăstirea din Kazan, am întrebat, printre altele: „Cine este stareţ aici?” „Egumenul Varsanufie.” Abia mai târziu aveam să descopăr tâlcul acestei întâmplări.
26
în această mănăstire mică şi părăginită mi-am văzut chipul propriei stări duhovniceşti. După mulţi ani, atunci când mi s-a încredinţat ocârmuirea schitului în care ne aflăm, am fost întrebat: „Cum crezi că vei putea chivernisi schitul?” Am răspuns că nu-mi fac nici o grijă şi că nu cutez a mă socoti stăpân, căci stăpânul este altul. Eu nu sunt decât ispravnicul Sfântului Ioan Botezătorul.
23 ianuarie 1908
Astăzi, după utrenie, la şapte dimineaţa s-a slujit Te-Deum pentru sănătatea fraţilor din schit, îndeosebi a celor bolnavi. E lucru de mirare că mulţi s-au îmbolnăvit dintr-odată, începând cu părintele stareţ şi sfârşind cu fraţii începători. Ce-ar putea oare să însemne aceasta? Poate că e o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru îndreptarea noastră. Părintele încă nu-i primeşte pe fraţi pentru blagoslovenie. Altceva vrednic de pomenit nu s-a petrecut.
Despre masa de la trapeză aş dori să scriu că este foarte gustoasă. Mâncărurile atât de simple precum borşul de varză, gătit cu untdelemn, şi terciul de hrişcă, par mai gustoase decât tot ceea ce am mâncat până acum acasă, la Moscova. îmi aduc aminte că anul trecut, de Paşti, când am plecat de aici, cugetam: „Ce gustoşi mi se vor părea cozonacii şi pasca de acasă!” Dar de unde? Cu mai mare plăcere am mâncat aici brânză de vaci cu smântână, cu sare şi cu pâine neagră. Eu însumi mă minunez de ceea ce mi se întâmplă. Mâncarea de aici, destul de simplă, este mult mai gustoasă decât cea de acasă, de la Moscova. Cred că aici însuşi Domnul drege mâncarea şi o face mai bună. Până acum nu am întâmpinat vreo nemulţumire din pricina
27
hranei, ci dimpotrivă, îi aduc mulţumită lui Dumnezeu pentru toate.
O, de-aş putea mărturisi acelaşi lucru şi despre ceea ce simt în adâncul inimii!
29 ianuarie 1908
Astăzi este o zi deosebită pentru mine şi pentru Ivanuşka. Am fost îmbrăcaţi în straie călugăreşti. De va voi Dumnezeu, voi scrie totul în amănunt mâine, de praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi. Astăzi se face pomenirea Sfântului Ignatie purtătorul de Dumnezeu Teoforul. Iată în ce zi ne-a învrednicit Dumnezeu să ne numărăm în turma celor aleşi ai Săi! Slavă şi mulţumită lui Dumnezeu!
30 ianuarie 1908
Aşadar, ieri dimineaţă, de ziua Sfântului Ignatie Teoforul, la ora opt, ne-am înfăţişat înaintea părintelui pentru a lua blagoslovenie să îmbrăcăm straiele călugăreşti, iar la ora nouă ne-am dus să primim binecuvântare şi de la părintele arhimandrit Xenofont. După ce ne-a binecuvântat şi dânsul, ne-am îndreptat către cimitir, unde odihnesc stareţii cei trecuţi la Domnul. Am luat blagoslovenie şi de la aceştia şi ne-am rugat, iar de acolo ne-am dus la magazie, unde am îmbrăcat hainele călugăreşti cu rugăciune, şi am mers din nou pentru blagoslovenie la mormintele stareţilor şi la părintele arhimandrit. Ne-am întâlnit pe cale şi cu părintele Teodosie, care ne-a binecuvântat şi el.
Ajungând la schit, am bătut trei metanii mari înaintea sfintelor porţi şi am intrat la părintele. Aici am fost felicitaţi
28
şi de ucenicii săi de chilie, precum şi de cei care s-au întâmplat să fie acolo. Apoi am intrat în chilia părintelui, am bătut o metanie mare înaintea icoanelor, după care i-am făcut părintelui închinăciune până la pământ. Dânsul ne-a blagoslovit, ne-a sărutat şi a început a se ruga. S-a rugat cu glas tare, aşa încât îmi pot aduce aminte câte ceva din ceea ce a rostit: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor, (cf. Mt. 11, 25; Lc. 10, 21) Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că i-ai adus aici pe aceşti doi fraţi, Nicolae şi Ivan.” Apoi s-a rugat pentru ca Domnul să ne învrednicească a urma calea vieţii călugăreşti şi să ajungem a ne împlini ţelul către care am râvnit. Ne-a dăruit şi metanii, zicându-ne:
Să vă întrarmaţi cu acestea şi să loviţi cu ele fără de cruţare în vrăjmaşii cei nevăzuţi. Dar mai întâi de toate să aveţi frică de Dumnezeu, fără de care nimic nu veţi putea dobândi. Acum va începe o nouă viaţă pentru voi. Chiar dacă aţi mai petrecut o vreme în schit, de acum încolo va fi cu totul altfel. Dracii vor grăi pretutindeni: „Aproape că îi puteam socoti ca fiind ai noştri, dar iată-i veniţi la mănăstire să se mântuiască! Cum a fost cu putinţă aşa ceva!?” etc., etc. Să nu vă înfricoşaţi! Mă simt dator a vă mărturisi ceva despre mine însumi: pe vremea când încă mă aflam la Kazan, dar hotărâsem deja să renunţ pentru totdeauna la slujbă şi îmi dădusem demisia, m-am dus să-i fac o vizită unui camarad chiar înainte de plecare. Mergând cu o birjă într-acolo, am trecut pe lângă o biserică cu hramul Sfintei Treimi, care avea zugrăvită pe un perete dinafară o icoană mare a Mântuitorului, cu braţele deschise.
29
Altădată obişnuiam să mă închin cu evlavie şi să trec mai departe, dar de astă dată m-am cufundat în gânduri, cu capul plecat. Ridicându-mi privirea, am văzut dintr-odată acea icoană şi mi s-a părut că aud un glas care îmi şoptea în lăuntrul inimii mele: „Acum eşti al Meu!” Aveam simţământul că însuşi Hristos îmi grăia: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Mt. 11, 28) Până atunci, acea icoană nu-mi mai lăsase niciodată acest simţământ. M-a cuprins o stare de umilinţă şi mi-au dat lacrimile. Birjarul se îndepărtase mult, însă eu încă aveam înaintea ochilor acea icoană. Această întâmplare mi s-a întipărit în minte pentru întreaga viaţă.
Apoi părintele ne-a dat amândurora trei cărţi: Sfârşitul Dreptului. Scrisoarea Claudiei Procula, soţia lui Pilat, Matericonul. Culegere de poveţe ale lui Avva Isaia către maica Teodora, de episcopul Teofan Zăvorâtul şi Despre ţinuta, buna cuviinţă şi buna purtare a fraţilor de mănăstire începători, a episcopului Ignatie Briancianinov.
Vi le dăruiesc la amândoi, căci trebuie să fiţi uniţi.
Apoi părintele ne-a întrebat despre ceea ce am făcut la magazie şi la părintele arhimandrit, însă noi nu izbutisem să vorbim cu părintele arhimandrit, căci tocmai murise fără de veste părintele Ioan, ucenicul său de chilie. La auzul acestei veşti, părintele a întrebat degrabă:
Ce spuneţi?
Am repetat.
Da… Se pare că s-a adeverit ceea ce presimţeam. Chiar şi aşa, bătrân cum sunt, mi se mai descoperă câte ceva. Aseară a trecut pe la mine părintele Ioan. Ca părinte duhovnicesc, cunoşteam totul despre el. în ultima vreme, diavolul
30
se năpustea asupra lui, băgându-i în cap să plece în lume. A venit la mine şi mi-a zis: „Binecuvântează-mă să plec!” I-am răspuns: „Cum aş putea oare să-ţi dau blagoslovenie pentru aşa ceva? închipuie-ţi că mergi cu un vapor în vreme de noapte. Marea este învolburată din pricina furtunii, iar vasul se clatină puternic unduit de valuri, ca şi cum ar zbura. Iar tu vii acum şi-mi spui: Daţi-mi binecuvântare să mă arunc în vâltoare şi-n întuneric!… Poţi să-mi spui că nu este aşa?” „Da, părinte, nu este aşa…” „Este şi mai rău! Cugetă tu însuţi. Cu sănătatea ta, nu vei mai avea mult de trăit. Ce-a fost a trecut. Rămâi aici!”
Şi acum iată ce s-a întâmplat! întotdeauna se petrece Aşa. Dracii au văzut că nu mai avea mult de trăit şi din această pricină s-au străduit să-l scoată din mănăstire, nădăjduind că îl vor putea împinge în prăpastie măcar în pragul morţii. însăşi călcarea jurământului este socotită a duce către pierzare.
A mai fost aici o întâmplare asemănătoare. Fiul unui milionar oarecare, care mai înainte trăise în desfrânare, a intrat în schit. A stat cât a stat, după care i s-a făcut silă de viaţa călugărească şi a plecat. Ce viaţă credeţi că duce acum nefericitul? Se preumblă de-a lungul bulevardului Nevski, purtând un joben pe cap şi învârtind un baston. Atât şi nimic mai mult. Dar părintele Ioan slavă Domnului! s-a săvârşit pe cruce şi sunt încredinţat că s-a mântuit.
Ne-am rugat pentru odihna sufletului celui răposat. Părintele citea rugăciuni, iar noi ascultam şi ne rugam.
Ei, acum mergeţi la trapeză! Daţi mulţumită lui Dumnezeu că v-aţi învrednicit de o Aşa mare milostivire de
31
la Dânsul. Astăzi este o zi însemnată: pomenirea Sfântului Ignatie de Dumnezeu purtătorul. Pace vouă!
Am dat fuga la chiliile noastre, apoi ne-am dus la trapeză. Toţi fraţii aflaţi acolo ne-au făcut urări de bine, iar după ce am mâncat, părintele Nectarie ne-a zis în vreme ce ne îndreptam către ieşire:
Vă doresc să umblaţi pe această cale întru smerenie, răbdare şi mulţumire. Apoi a luat-o la goană, pierind dinaintea ochilor noştri. îmi este drag părintele Nectarie, numai că este un om ciudat, nespus de ciudat.
în timpul slujbei de priveghere purtam deja dulame, îmbrăcămintea fraţilor de mănăstire, iar părintele ne-a chemat la sine, dăruindu-ne fiecăruia câte un halat de casă şi un borcan cu dulceaţă, drept mângâiere în zi de praznic. Dă-i, Doamne, mântuire! Ne-a povestit şi de fericiţii Ivanuşka şi Anuşka, pe care îi cunoscuse, dar astăzi nu pot scrie mai mult.
6februarie 1908
Astăzi am fost la părintele şi am putut sta de vorbă vreo 20-25 de minute. Pentru a nu uita, mă voi strădui să scriu din ceea ce am vorbit. Când am intrat în chilie, părintele m-a binecuvântat, iar eu am îngenuncheat lângă divanul pe care stătea dânsul.
Am îndoieli, părinte, mă luptă gândurile…
îndoielile să le priveşti cu nepăsare şi tot aşa şi gândurile de hulă şi de desfrânare. Nu lua aminte la ele. Leapădă-le, iar vrăjmaşul se va îndepărta de la tine, căci el este mândru şi nu rabdă dispreţul. însă de vei intra în vorbă cu el căci gândurile de desfrânare, hula şi îndoielile nu sunt
32
ale voastre, ci diavolul vi le bagă în cap te va doborî şi te va ucide. Omul credincios, iubitor de Dumnezeu, nu este în stare să hulească, dar totodată ţine seama că în el lucrează două stări potrivnice: iubeşte, dar şi huleşte. Se află, de bună seamă, o oarecare putere a răului care ne insuflă îndoielile. Luaţi aminte. Acestea vin de la îngerii cei căzuţi. Drept aceea, nu este de mirare că se pot stârni în noi îndoieli şi încă ce îndoieli!… Nu le luaţi în seamă.
Gândiţi-vă câţi oameni nefăţarnici şi credincioşi au trecut prin cumplite suferinţe din pricină că au socotit aceste îndoieli în credinţă vrednice de luat în seamă. Şi-au cercetat îndoielile şi le-au analizat în amănunţime, întorcându-le pe toate feţele. De pildă, dintre scriitorii noştri, Belinski: ce deosebire între prima şi a doua jumătate a vieţii sale! Lermontov, o minte atât de strălucită, Turgheniev şi atâţia alţii… Iată din ce pricină Se cade a lepăda îndoielile, aplecarea spre hulă şi cugetele cele desfrânate. Atunci nu vă vor mai vătăma, mai cu seamă dacă le veţi mărturisi înaintea unui stareţ, a unui duhovnic care să vă povăţuiască. însă acestea nu trebuie mărturisite cu de-amănuntul, căci altminteri pot aduce vătămare şi celui ce le mărturiseşte, şi duhovnicului, mai cu seamă atunci când este vorba de cugete şi fapte de desfrânare. Se cuvine ca gunoiul din groapa cea urât mirositoare şi plină de necurăţii să fie acoperit, iar nu să se scormonească în el. Ce te frământă acum? Ce îndoieli, ce gânduri, ce dorinţe?
Iată, părinte, nu pot să nu bag de seamă că un frate săvârşeşte o faptă pe care nu s-ar cuveni să o facă, altul alta…
Să ştii că diavolul întotdeauna lucrează în acest chip. Se întâmplă ca el să ni-l înfăţişeze pe fratele nostru altfel
33
decât este el cu adevărat. Ai simţământul că fratele acela s-a uitat la tine cu vrăjmăşie, că a vrut să te jignească, dar de fapt n-a fost nicidecum aşa. Diavolul ne poate face să vedem totul în chip mincinos. Să vă povestesc o întâmplare. Au fost odată aici un ieromonah, părintele Benedict, şi un călugăr cu viaţă cuvioasă, părintele Arsenie. Din pricina bolii sale, părintele Arsenie nu ieşea aproape niciodată din chilie, ci ducea o viaţă singuratică. îndreptându-se odată spre chilia sa şi trecând pe lângă cerdacul părintelui Anatolie, părintele Benedict l-a văzut stând acolo pe părintele Arsenie. Se uita la el cu o privire rece, plină de vrăjmăşie, şi nici nu s-a apropiat de el pentru a lua binecuvântare. Părintele Benedict l-a privit şi a trecut mai departe, mirându-se foarte întru sine. Dar de îndată ce s-a întors, îndreptându-se către biserică, i-a ieşit înainte părintele Arsenie. Avea chipul vesel şi s-a apropiat de el pentru blagoslovenie. Părintele Benedict, cuprins de o şi mai mare uimire, l-a întrebat:
Unde ai fost?
La părintele Timon.
Cum aşa? Tocmai te-am văzut acum câteva clipe lângă cerdacul părintelui Anatolie.
Ţi s-a părut. Vezi bine din ce parte vin.
Atunci părintele Benedict s-a dus la părintele Anatolie pentru a desluşi cele petrecute.
Pentru ce te minunezi? Doar eşti ieromonah… Nu-ţi dai seama ce-a fost? Nimeni altul decât necuratul sub chipul părintelui Arsenie!, i-a zis părintele Anatolie.
Da, adesea se petrec astfel de întâmplări. Mirenii nici măcar nu au cunoştinţă de ele, însă noi, aici, nu ne îndoim de acestea. Şi ce te mai frământă?, m-a întrebat părintele.
34
Sunt din cale-afară de mândru şi iubitor de slavă.
Dar cine nu este mândru? Sfântul Macarie cel Mare spune că până şi sfinţii sunt luptaţi de mândrie. Iată cât de adânc lucrează întru noi această patimă. Doar îngerii nu sunt luptaţi de mândrie, căci ei sunt fără de prihană, mai cu seamă cei ce se înalţă de aici, de pe pământ, la cer. Mândria însă ne luptă pe toţi. De ajuns pentru astăzi. Restul, altădată. Îţi voi lămuri puţin câte puţin.
7februarie 1908
Am cărat lemne pentru încălzirea chiliilor dimpreună cu lucrătorii schitului. Când m-am înfăţişat înaintea părintelui împreună cu toţi fraţii, pentru binecuvântare, mi-a dat o cărticică Livada duhovnicească îndemnându-mă să o citesc. De tipărirea acestei ediţii s-a îngrijit protoiereul Mihail Ivanovici Hitrov. Nu-mi este cunoscut, cu toate că a fost şi scriitor. Părintele Varsanufie mi-a spus că în 1899, atunci când a aflat de moartea părintelui Mihail, a plâns.
Promitea multe, dar se pare că aceasta a fost voia lui Dumnezeu.
Apoi a adăugat:
De mai multe ori m-am tot gândit să te întreb dacă te-ai aflat vreodată de-a lungul vieţii tale în vreo împrejurare cu totul deosebită.
Da, m-am aflat, i-am răspuns. Şi fără a-mi da seama de ce, mi-am amintit de o întâmplare petrecută în îndepărtata mea copilărie.
Gândeşte-te puţin şi povesteşte-mi şi mie cum a fost.
Este una foarte simplă.
35
Dacă o socoteşti a fi deosebită, înseamnă că n-a fost chiar simplă.
Vreau să spun că n-am pentru ce cugeta asupra sa, căci este simplă.
Dacă-i Aşa, e bine.
Pe când aveam vreo cinci anişori, am început eu, m-am îmbolnăvit de angină difterică parcă aşa se numeşte o boală care vatămă gâtul. Eram deja fără de suflare, mă învineţisem şi chiar începuse a mi se răci trupul. Tata mă credea deja mort şi o ruga pe mama să mă lase în pace şi să nu mă mai ungă cu alifii, căci nu-mi mai ajută la nimic. Mama însă nu-şi pierduse nădejdea şi nu contenea a mă unge şi a mă fricţiona, rugându-se Sfântului Nicolae făcătorul de minuni pentru viaţa mea. Şi minunea s-a petrecut, căci am început a respira, iar de atunci starea sănătăţii mele a fost întotdeauna bună.
întâmplarea pe care mi-ai povestit-o este cu adevărat deosebită, dar mă întreb dacă poate fi socotită doar o simplă întâmplare, căci nimic din ceea ce se petrece cu noi nu este în zadar. Ţie ţi-a fost dăruită viaţa. Mama dumitale s-a rugat Sfântului Nicolae făcătorul de minuni, iar Domnul, ca Unul Atotcunoscător, a ştiut că vei intra în mănăstire şi ţi-a dăruit viaţa. şi crede-mă, vei rămâne călugăr până la sfârşitul vieţii tale. Ar fi bine să-i scrii mamei dumitale pentru a te ajuta să desluşeşti tâlcul acestei întâmplări.
Aş fi vrut să plec, dar înainte de a ne despărţi l-am întrebat pe părintele despre Rugăciunea lui Iisus. N-am putea oare s-o rostim mai pe scurt? Părintele însă n-a îngăduit aceasta, spunând că Bătrânii noştri ne-au lăsat poruncă
36
s-o rostim în întregime, întărind în chip deosebit ultimul cuvânt: „păcătosul”.
Mie nu-mi reuşeşte nicidecum…
Te vei deprinde cu vremea!, mi-a zis părintele.
Acum, când scriu despre discuţia cu privire la acea întâmplare din viaţa mea, mă întreb cum se face că am uitat cu desăvârşire de ea şi nu mi-am adus aminte decât acum. Dintr-odată, fără a-mi da seama, am spus lucrurilor pe nume şi abia acum încep a le vedea altfel. Cred că n-a fost o simplă întâmplare lipsită de însemnătate, aşa cum mă obişnuisem a o socoti. Este adevărat, am şi aveam şi mai înainte o mai mare evlavie către Sfântul Nicolae faţă de ceilalţi sfinţi. Trebuie să-i scriu mamei. îl voi întreba de va voi Dumnezeu pe părintele cum să-i scriu. în acest chip voi avea putinţa de a cerceta în amănunt înţelesul pe care i l-am dat astăzi acelui fapt.
8februarie 1908
Când am mers la părintele pentru binecuvântare, dânsul m-a întrebat dacă am făcut ceva cu privire la scrisoarea pe care aveam de gând să i-o trimit mamei.
Chiar aşa să-i scrii, că prin ceea ce s-a petrecut atunci s-a arătat limpede că ai fost hărăzit vieţii călugăreşti.
înseamnă că am înţeles bine.
înainte însă de a-mi vorbi despre scrisoare, părintele m-a întrebat:
Cum te simţi, ce mai ai pe suflet? Ai început a rosti Rugăciunea lui Iisus?
Mă străduiesc, dar de multe ori uit să o fac.
Acesta este de fapt ţelul: să avem pururea pomenirea lui Dumnezeu în cuget. Pentru aceasta rostim Rugăciunea
37
lui Iisus. Dar să nu te mire faptul că ţi se întâmplă adesea să uiţi: trebuie să te sileşti. Ia seama că nu te-ai dus dintr-odată la universitate, ci a trebuit să înveţi mai întâi alfabetul, nu?! Avva Dorotei spune că la început îi era totuna dacă vedea o carte ori o făptură necuvântătoare, însă mai apoi nu s-a mai putut lipsi de citirea cărţilor. Poate că începuse prin a citi cărţi laice, trecând mai apoi la cele duhovniceşti, căci întotdeauna se petrece aşa.
La mănăstirea de pe ostrovul Soloveţ vieţuia un schimonah pe nume Cleopa. Acesta a trăit vreme de patruzeci de ani în singurătate, pe o insulă nelocuită, unde i se aducea mâncare de la mănăstire şi era cercetat de duhovnic. Mai apoi însă şi-a arătat dorinţa de a se întoarce în mănăstire. Nimeni nu ştia cum se nevoise el până atunci, câte grozăvii pătimise de la puterea cea diavolească şi care era lucrarea sa. Când s-a întors, părintele arhimandrit l-a întrebat de faţă cu duhovnicul său: „Spune-ne, mie şi duhovnicului tău, care a fost lucrarea ta duhovnicească şi în ce măsură ai sporit în duh.” Iar el a răspuns doar atât: „Rugăciunea lui Iisus. Ea mi-a ţinut loc de slujbe şi de acatiste, căci încă nu am deprins tot alfabetul. Abia de buchisesc primele litere.” Iată care este adâncimea sa! Nici nu ne putem da seama cum lucrează Rugăciunea lui Iisus întru noi. Nu ai pentru ce să te miri. Este cu neputinţă să ţi-o însuşeşti într-o singură zi, cu toate că se poate petrece şi aşa, dar de cele mai multe ori nu este cu putinţă.
10 februarie 1908
Se apropie Postul Mare… La utrenie au început a răsuna stihirile de pocăinţă şi cântările cele pline de umilinţă
38
care mai înainte vestesc: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă…” „La râul Babilonului” şi celelalte. Astăzi este Duminica Fiului risipitor. Cât de adâncă este această pildă! Şi tâlcul acesteia!
Părintele m-a primit astăzi cu multă dragoste. M-a întrebat cum mă simt.
Sunt bine, slavă lui Dumnezeu! Sufletul mi-e împăcat.
Da. Vreme de doi ani m-am bucurat şi eu de pace sufletească. Dar pe urmă, mai pe urmă… N-o să-ţi spun prin câte scârbe am trecut. Noian de gânduri negre mă împresura, dar de vreme ce întrezăream o luminiţă, mă sârguiam să merg într-acolo şi să las în urmă uliţa cufundată în întunericul cel de nepătruns. Când s-a săvârşit părintele Anatolie, m-am pomenit lipsit de orice sprijin.
Se vede că părintele a îndurat multe. Mi-a zis de câteva ori:
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l faci de îndată ce te trezeşti din somn este să te închini, să-ţi faci cruce, iar primele cuvinte să-ţi fie Rugăciunea lui Iisus.
Mi s-a dat o ascultare pe care trebuie s-o împlinesc cât mai degrabă: să transcriu scrisorile stareţului Ambrozie, pentru a fi tipărite din nou cu îndreptări şi adăugiri.
11 februarie 1908
Astăzi, după ce am primit binecuvântare de la părintele, am putut sta de vorbă vreo cinci minute.
Spuneţi-mi, părinte, se cade a folosi întotdeauna metaniile atunci când ne rugăm?
Numaidecât! Metaniile să nu-ţi lipsească din mâini nici la slujbele din biserică, nici în vreme ce îţi săvârşeşti
39
pravila. Chiar dacă se uită la tine unul ori altul, nu trebuie să te tulburi, ci să răsfiri bob cu bob şi să rosteşti cu mintea Rugăciunea lui Iisus. în timpul Liturghiei, ia aminte la ceea ce se grăieşte şi se cântă, iar rugăciunea să o încetezi. La slujbele de noapte, atunci când nu înţelegi bine ceea ce se citeşte, poţi răsfira boabele. Când te afli la ascultare, este cu neputinţă să te rogi întrebuinţând metaniile. De vei scrie ori vei citi în chilie, metaniile trebuie să stea prinse la cingătoare. De vei sta locului, să te rogi folosind metaniile. Chiar şi atunci când vorbeşti cu cineva poţi zice întru sine: „Doamne miluieşte”, ba chiar şi Rugăciunea lui Iisus.
Am înţeles că ori de câte ori este cu putinţă, trebuie să rostesc Rugăciunea lui Iisus folosind metaniile, iar de nu se poate, se cuvine a o rosti în gând, fără metanii.
12februarie 1908
Astăzi părintele ne-a dat binecuvântare la amândoi să citim din Psaltire la o slujbă ce s-a săvârşit în biserica schitului, pentru sănătate şi pentru liniştea sufletească. Puteam să dau şi eu un pomelnic cu 12 nume, ca toţi fraţii începători.
Părintele mi-a zis că a trecut odată pe la el fiica generalului Cerneaiev, cunoscut pentru lupta în războiul cu turcii.
Este o tânără foarte învăţată şi mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu ea. îmi este drag să vorbesc cu astfel de oameni cu inimă curată şi sufletul deschis, care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu. Mai târziu avea să-mi scrie că ceea ce a simţit aici, la Optina, nu i s-a mai petrecut niciodată,
40
nicăieri. Nu se aştepta la aşa ceva şi nici nu-şi închipuia că ar putea simţi vreodată aceasta. Ei i se pare de neînţeles, însă eu sunt încredinţat că harul lui Dumnezeu a lucrat. Astăzi am primit de la ea icoana Maicii Domnului de la Kazan. De ce crezi că tocmai această icoană, şi nu alta? Eu sunt de obârşie chiar din oraşul Kazan. Iată, astăzi este 12 februarie. De ce mi-o fi trimis-o chiar în această zi? Mai înainte, tot pe 12 februarie, am mai primit ca binecuvântare o icoană de la Lavra Cuviosului Serghie de Radonej. Ce potrivire!
18februarie 1908
Ieri nu am putut scrie. După ce am citit din Psaltire, m-am dus să primesc binecuvântare, iar părintele a început a mă întreba de una, de alta. I-am zis:
Gândurile nu-mi dau pace…
De acestea nu te vei putea izbăvi nicicând. Mintea nu poate rămâne fără a cugeta, aşa cum omul nu poate trăi fără a respira. Este o trebuinţă a sa. Dar la ce ţi-ar putea sta oare gândul? Uneori îţi pot trece prin minte închipuiri ale unor fapte desfrânate, desfătându-te cu acestea. Dar ştii totodată că ai venit aici pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Cu toţii îl caută pe Dumnezeu. Ţelul vieţii călugăreşti este să-L aflăm pe Dumnezeu.
Părintele mi-a mai spus că poţi vieţui în mănăstire, dar să nu fii călugăr cu adevărat.
Toţi îl caută pe Dumnezeu. Şi cei ce s-au afierosit artei, poeziei, picturii ori mai cu seamă muzicii. Cu toţii voiesc să-L afle pe Dumnezeu, dar nu în chipul acesta se cade a-L căuta. Cum se cuvine, dar, să-L cauţi pe Dumnezeu?
41
Să-I împlineşti poruncile, îndeosebi pe cea a smereniei, să intri într-o mănăstire… Ei însă nu vor să împlinească poruncile şi mai ales nu voiesc să se smerească, ci ar fi bucuroşi să urmeze căile cele mai scurte şi mai la îndemână. Despre întreaga-înţelepciune abia dacă ştiu ceva. Iată, de pildă, Byron ori Rafael cu anevoie putea fi aflat un om mai desfrânat decât el, dar a pictat Madonna. Sau poezia lui Puşkin, Prorocul. O ştii, nu? Acolo zice: „M-am cufundat în deşertăciunea întunericului celui de nepătruns…” De fapt, nu s-a „cufundat”, ci s-a bălăcit de bunăvoie! Mai departe: „Şi serafimi cu şase aripi, la răscruce mi s-au ivit.” Să se fi gândit oare poetul la el însuşi, zicând aceasta? Mă îndoiesc că i se puteau arăta lui însuşi. Puşkin înfăţişează mai departe rânduiala sfinţirii prorocilor din Vechiul Testament, care par a fi atins şi cele înalte, dar şi cele mai de dedesubt, cunoscând atât „zborul cel înalt al heruvimilor”, cât şi „colcăiala balaurilor din adâncurile mării”. îngerii sunt fără de prihană şi închipuie înţelepciunea cea mai înaltă, însă noi suntem luptaţi şi de năvălirea balaurilor din adâncurile mării. Aceste două puteri lucrează întru noi în acelaşi timp. Trebuie să tindem doar către înţelepciunea cea mai înaltă, dar ea nu poate fi dobândită dintr-odată. Năvala balaurilor din adâncurile mării se va domoli puţin câte puţin, iar în cele din urmă va spori şi râvna noastră către cele bune, şi aceştia se vor ascunde în întunericul cel de nepătruns ori vor pieri cu desăvârşire. Ne stă în putinţă a dobândi o asemenea stare şi din această pricină vă îndemn fără de contenire: Smeriţi-vă! Smeriţi-vă! Smeriţi-vă! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
42
Părintele totdeauna îmi aduce mângâiere mie, celui nevrednic de dragostea sa, în vreme ce eu sunt foarte trândav în ceea ce priveşte împlinirea poruncilor sale, căci îmi petrec viaţa în nepăsare. Ieri, după ceaiul de dimineaţă, nu m-am sculat din pat aproape întreaga zi şi n-am citit nimic. Părintele pe toate le acoperă cu dragostea sa şi nu se află nimic rău care ar putea fi pus pe seama sa. De câte ori nu mi-a spus că trebuie să mă trezesc înainte de slujbă şi chiar mai înainte de a se trage clopotele!?
Dangătul clopotelor este asemenea glasului arhanghelului. Fericiţi sunt cei ce îl ascultă! Trebuie să te scoli devreme, să te pregăteşti şi să te speli. Şi mai cu seamă să te îngrijeşti să ai mâinile curate. Cum ai putea lua, de pildă, anafură cu mâinile murdare, după Liturghie?! Apoi, după ce te-ai pregătit, aşteaptă să bată clopotele pentru începerea slujbei şi ieşi de îndată din chilie. Să mergi la biserică înainte de a se trage clopotele de Liturghie, după ce vei fi isprăvit de citit rugăciunile de dimineaţă.
Însă mie, celui netrebnic, cu anevoie îmi este a mă trezi şi, îndeobşte, mă trândăvesc a împlini poveţele părintelui.
În curând va începe Postul Mare, Păresimile, şi trebuie să mă îndrept, cu rugăciunile părintelui şi cu mila lui Dumnezeu. De va voi Dumnezeu, îmi voi întocmi o pravilă de viaţă şi de purtare, pe care să mi-o însuşesc, ţinând seamă de poveţele părintelui şi de scrierile Sfinţilor Părinţi.
23 februarie 1908
Mâine se împlineşte un an de când am venit pentru întâia dată la Optina. Va fi şi Duminica iertării, începutul
43
Postului Mare. Acum nu-mi mai rămâne vreme de scris, dar am de gând să povestesc doar o convorbire cu părintele care a avut loc pe 21 februarie, una care m-a luat pe neaşteptate. Aseară am terminat de citit Psaltirea la nouă şi jumătate şi m-am dus direct la părintele pentru binecuvântarea de dinainte de odihnă. Părintele m-a primit, căci abia plecase de la el fratele meu, cu care stătuse de vorbă până atunci. După ce l-a slobozit pe ucenicul de chilie, părintele s-a aşezat pe divan şi a început a-mi grăi:
Cu cât vei petrece mai mult în mănăstire, cu atât vei învăţa mai multe. Aceasta se petrece puţin câte puţin. Fireşte că Dumnezeu îl poate face bogat pe orice sărac într-o clipită. Au fost situaţii când mintea s-a luminat dintr-odată, de sus. Dar una este mintea, şi alta judecata, înţelegerea, care este un dar de la Dumnezeu, după cum dar este tot ceea ce ne vine de la Dumnezeu. înţelegerea este însă ceva mai presus de toate darurile şi nu se dobândeşte dintr-odată. Un om poate fi foarte învăţat, dar întru totul lipsit de înţelepciune şi aplecat către împlinirea celor mai josnice porniri, petrecând în desfrânare şi lepădându-se cu desăvârşire de Dumnezeu. Sunt şi oameni trupeşti, care trăiesc doar pentru pântece şi pentru a curvi. Sunt şi oameni fireşti, care sunt mai presus decât cei ce se supun doar poftelor trupului. în sfârşit, sunt şi oameni duhovniceşti.
Mare este deosebirea dintre omul firesc şi omul duhovnicesc, căci grăieşte apostolul: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie.” (I Cor. 2, 14) El poate să cunoască toată înţelepciunea omenească, toată filosofia lumii, dar să nu aibă
44
înţelegere duhovnicească. Părintele a pomenit şi de altă zicere a apostolului: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Cor 1, 18)
Da, pentru ei este nebunie, însă pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Ia seama, se spune „cei ce ne mântuim”, iar nu „cei mântuiţi” şi „cei ce pier”, nu „cei pieriţi”. Unii nu vor lua seama dintr-odată la această deosebire, însă cu vremea vor lua aminte la ea. Toţi avem putinţa de a ne mântui, dar nu putem şti dacă ne vom mântui cu adevărat ori nu. Aşijderea şi despre cei ce pier: şi aceştia se pot întoarce, chiar dacă stau să se prăbuşească, aflându-se pe marginea prăpastiei.
Se făcuse deja unsprezece, iar părintele era obosit.
în fiecare zi se săvârşeşte o minune a milostivirii lui Dumnezeu asupra mea, a păcătosului. Sunt bătrân, căci am aproape 70 de ani, dar slavă Domnului! am îndeajunsă putere pentru fiecare zi. Atunci când m-am îmbolnăvit, am crezut că nu mă voi mai ridica din pat, dar iată că m-am ridicat cu rugăciunile celor ce s-au rugat pentru mine. în multe locuri au fost săvârşite rugăciuni pentru mine, îndeosebi în mănăstirile de maici.
Apoi părintele a început a-mi grăi despre stăreţie:
Rânduiala stăreţiei a pierit cu desăvârşire. Acum lipseşte de peste tot, şi numai la noi, la Optina, mai arde o slabă flăcăruie a acesteia, care stă să se stingă. Către nimic nu-şi arată diavolul o mai înverşunată pornire ca faţă de hrana cea duhovnicească primită de la un stareţ. Prin aceasta i se destramă lui mrejele! Oriunde pâlpâie o asemenea luminiţă, este gata a se năpusti spre a o stinge şi
45
în cele din urmă o stinge cu adevărat! Sunt monahi care petrec o viaţă cuvioasă, dar lucrarea stareţilor, cea de mărturisire a gândurilor şi a faptelor omului, le este cu desăvârşire necunoscută. Din această pricină, în multe mănăstiri, nemaifiind stareţi, viaţa călugărească mai dăinuie doar prin chipul său cel dinafară. Arareori se mai îndeletniceşte vreun monah cu Rugăciunea lui Iisus, şi ce călugăr poate fi acela fără Rugăciunea lui Iisus?!
Sub stăpânirea Ecaterinei a II-a, vrăjmaşul a dezlănţuit o prigoană asupra stareţilor. Ecaterina nu pregeta a închide mănăstirile, iar stareţii şi ucenicii lor şi-au aflat adăpostire fiecare pe unde au putut: unii în Muntele Athos, alţii în ţările ortodoxe din Apus. Cuviosul Paisie Velicikovski, unul dintre aceşti stareţi, a fugit în Muntele Athos, iar după ce Ii s-a îngăduit să se întoarcă în Rusia, ucenicii săi au căutat să reînvie tradiţia stareţilor, atât la noi, cât şi în alte locuri, şi astfel a început a înflori din nou aşezământul stăreţiei. Acum însă s-a stins de pretutindeni şi a fost dat uitării. Vrăjmaşul începe a ne ispiti cu lucruri nevinovate, după care ne trage în păcate mari. Din această pricină îi urăşte pe stareţi, urăşte locurile unde se săvârşeşte în fiece zi mărturisirea gândurilor şi a dorinţelor şi urăşte şi glasurile prin care se lucrează acestea.
Cu adevărat, părinte! Am băgat de seamă că de îndată ce îmi notez ceea ce am de gând să vă mărturisesc, mă simt mai uşurat.
Da. Numai ce scrii, iar vrăjmaşul deja se îndepărtează.
Acum se săvârşeşte slujba privegherii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi scrie mai târziu ce-mi mai amintesc din ceea ce a grăit părintele. Mă voi odihni un sfert de oră,
46
căci sunt obosit. N-am dormit astăzi decât vreo patru ore.
Privegherea din noaptea aceasta va fi prima de când am intrat în cel de-al doilea an după ce am sosit pentru întâia dată la Optina. Anul trecut pe vremea aceasta tocmai plecam de la Moscova, după ce îmi luasem rămas bun de la ea pentru totdeauna. Dumnezeu a hotărât aşa. Acum suntem la Optina, la schit. Slavă Domnului!
25februarie 1908
Astăzi este cea dintâi zi a Postului Mare. Acest răstimp sfânt este întâmpinat şi petrecut aici foarte frumos. Slujbele din Postul Mare ne aduc multă mângâiere şi pace. Nu s-ar putea spune că se cântă cu măiestrie, dar, îndeobşte, totul se săvârşeşte în bună rânduială.
Pentru ca puterile să nu ni se slăbească întru totul, avem o hrană rece, simplă, dar îndestulătoare pentru a ne păstra o stare bună. în loc de ceai, bem apă fiartă sau un fel de ceai cu mentă îndulcit cu miere, care ni se dă o dată pe zi. De voieşti, poţi trăi foarte bine aici, aducând mulţumită pentru tot ceea ce primeşti. Trebuie doar să iei aminte la tine însuţi, fără a te îngriji de ceea ce fac ceilalţi, însă de vei lua seama la neputinţele altora şi vei începe a te mândri în cugetul tău şi a te înfăţişa drept pildă înaintea celorlalţi, se cade a-i răspunde acestui gând diavolesc, zicând: „Sunt cel mai păcătos dintre toţi!” Aşa m-a sfătuit părintele şi trebuie să săvârşesc aceasta, chiar dacă nu simt din toată inima ceea ce grăiesc.
Părintele mi-a mai zis că vrăjmaşul obişnuieşte să ne lupte dintr-o singură latură, stăruind asupra uneia dintre
47
patimile noastre. De pildă, dacă ne ştie robi ai pântecelui, nu ne va mai lupta prin iubirea de arginţi, căci aceasta n-ar face decât să-i zădărnicească lucrarea. Sau dacă ne ştie iubitori de arginţi, nu ne va mai lupta prin desfrânare, căci nu va avea izbândă.
Luând aminte la mine însumi, am băgat de seamă că de când am început a-i mărturisi părintelui gândurile mele despre armată şi despre tunderea în monahism, acestea nu mă mai tulbură. îmi amintesc că însuşi părintele mi-a zis că mă voi izbăvi de ele atunci când va voi Dumnezeu. Cu adevărat, aşa s-a şi petrecut! Acum însă îmi pătrund în cuget alte gânduri, care nu stau sub puterea rugăciunilor părintelui.
Se pare că anul acesta mi-a fost mai uşor să stau la slujbe şi să mă trezesc dimineaţa, cu toate că şi anul trecut mi-a fost oarecum bine. Slavă Domnului!
2 martie 1908
Iată că a trecut cea dintâi săptămână a Sfântului şi Marelui Post şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia îi dau slavă, am petrecut-o uşor şi chiar am avut parte de mângâiere duhovnicească. Cu cât mănânci mai puţin, cu atât îţi piere şi pofta. Eu însumi m-am încredinţat de aceasta din cercare. Am băgat de seamă, de asemenea, că pe măsură ce ascultam tot mai mult din slujbele bisericeşti, începeau să-mi placă şi mai vârtos. Am prins a înţelege acum şi însemnătatea postului. Atât trupul, cât şi sufletul încep a se simţi mai bine. Simt că începe să-mi placă din ce în ce mai mult aici, aşa cum mi-a plăcut, de pildă, şi privegherea de ieri, îndeosebi prima parte, vecernia, unde am ascultat cu
48
încântare stihirile la „Doamne, strigat-am”. Mi-a plăcut în chip deosebit şi citirea celor şase psalmi, săvârşită în lumina cea liniştitoare a amurgului.
Am citit din Psaltire, iar după ce am isprăvit, îndreptându-mă spre chilie, m-am simţit cum nu se poate mai bine. După rugăciune, se aşterne pacea în suflet şi o linişte asemenea celei care înconjoară această minunată noapte cu lună, cu cerul senin şi stelele strălucitoare şi zăpada scânteietoare din jurul brazilor seculari. Mi-e bine, slavă Domnului, Celui plin de milosârdie, Care m-a adus pe mine, cel păcătos, aici, sub acoperământul Maicii lui Dumnezeu şi al prorocului Său, Ioan Botezătorul. Mi-e bine pretutindeni, însă cel mai bine mă simt atunci când sunt singur în chilie.
Din chilie nu plec nicăieri fără vreun rost, ci doar la biserică pentru a-mi săvârşi pravila, la ascultare ori la trapeză, iar în altă parte nicicând şi niciunde. Dacă se iveşte vreo trebuinţă, mă duc, însă de este cu putinţă, uneori le mai şi amân. Nici la mănăstire nu-mi prea place să merg: e prea mult zgomot şi zarvă. Obişnuiesc să ies din curtea schitului numai atunci când mă duc după apă la „Fântâna lui Ambrozie”.
Domnul îmi aduce mângâiere în toate privinţele, iar viaţa în schit ca frate de mănăstire nu mi se pare nicidecum împovărătoare. Nu-mi doresc nimic mai mult: nici mâncare, nici alte înlesniri. Aşa îmi dau seama că îmi este bine aici.
5 martie 1908
Aseară, pe la opt, am isprăvit de citit Psaltirea şi m-am dus la părintele pentru binecuvântare. După ce au plecat
49
ceilalţi, rămânând doar noi doi, am reuşit, ca de obicei, să stăm de vorbă. Părintele mi-a spus să iau loc pe un scaun sub ceasornicul de pe perete şi să aştept în linişte, iar dânsul a ieşit din chilie. Peste o vreme, dar destul de curând, s-a întors şi a ridicat perdeaua de la fereastră. îndărătul copacilor strălucea luna, pe un cer senin. Fuseseră trei-patru nopţi în şir tot atât de frumoase precum le-am descris ceva mai înainte. Părintele m-a îndemnat să privesc:
Iată ce frumuseţe!
Da, părinte! în vreme ce mă întorc în chilie, după ce isprăvesc de citit Psaltirea, sunt încântat de tot ceea ce văd în jurul meu: şi luna, şi zăpada… Cu toate acestea, ajungând în chilie, mă simt şi mai bine acolo.
Aşa e, în chilie ne este cel mai bine.
Părintele a început a-mi grăi despre părintele Teodul, un călugăr din mănăstirea noastră.
Un călugăr cum nu se poate mai simplu, căci era neştiutor de carte şi îşi ducea veacul pe la bucătărie. Nimeni nu ştia nimic despre dânsul. Nici măcar părintele arhimandrit nu ştia ce agonisise acest om în sufletul său. Eu însă, ca părinte duhovnicesc, ştiam totul. în toată vremea tăcea şi avea Rugăciunea lui Iisus. Cu toţii vedeau că avea mereu la sine metaniile în necontenită mişcare, dar nimănui nu-i trecea prin minte ce tăinuia în sufletul său. îşi însuşise într-atât rugăciunea rostită, încât a putut trece la rugăciunea cea lăuntrică. N-am stat de vorbă cu el decât de câteva ori, dar atunci când am avut acest prilej, m-am învrednicit de o negrăită stare de linişte. S-a îmbolnăvit şi a fost dus la bolniţă, iar în prima săptămână, când m-am dus să primesc mărturisirea fraţilor din bolniţa mănăstirii,
50
am trecut să-l văd şi am stat de vorbă. L-am întrebat dacă duce lipsă de ceva.
Nu, părinte, de nimic.
Am repetat întrebarea:
Poate că, totuşi, ţi-ai dori ceva…
Nu… Ceva acrişor, dacă se poate, părinte…
Bine!, i-am zis.
A doua zi i-am adus două mere şi două portocale şi s-a bucurat nespus. Cât de puţin îi trebuie călugărului!… Nu ca în lume. L-am mai întrebat:
Cum te simţi?
Mi-e urât aici, părinte.
Dar unde crezi că este veselie?
Acolo, de mă vor primi.
Te-ai pregătit?
Asta e, că nu sunt încă gata… Sunt păcătos. Cel mai mare dintre toţi.
A doua zi am trecut din nou pe la el şi l-am întrebat:
Chiar nu mai ai nevoie de nimic?
Nu, părinte, de nimic. De un singur lucru însă am trebuinţă: de dezlegare şi să fiu cu Hristos. Rugaţi-vă pentru mine, părinte! Lungă şi necunoscută cale mi se arată înainte. Binecuvântaţi-mă, părinte, înainte de plecare!
Domnul să te blagoslovească! Du-te! Când vei sta înaintea tronului lui Dumnezeu, pomeneşte-mă şi pe mine, părintele tău duhovnicesc.
Bine. Te voi pomeni dacă mă voi învrednici de aceasta.
De bună seamă, dacă te vei învrednici.
Astăzi vine la mine un frate şi-mi spune că părintele Teodul s-a săvârşit din viaţă. Cred că s-a sălăşluit în
51
locaşurile raiului. Iată, aşa cum mor aici, aşa mor şi în lume. Iar la Judecata cea de apoi se va vădi care au fost mai înţelepţi: profesorii, savanţii, artiştii ori asemenea oameni simpli precum părintele Teodul?
După ce părintele a isprăvit de povestit, m-a chemat lângă el pe divan, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
încă de la început te-am îndrăgit şi cred că acest simţământ va dăinui atâtea zile cât mi-au mai rămas de trăit. Vei fi călugăr aici pentru tot restul vieţii tale. Smerenia stă la temelia vieţii călugăreşti. De vei avea smerenie, vei avea de toate, dacă nu, nimic nu vei avea. Şi numai cu smerenia te poţi mântui, fără a mai avea trebuinţă de nimic altceva.
Atunci când m-am îmbolnăvit, am crezut că nu mă voi mai ridica din pat niciodată… Au început a se săvârşi rugăciuni pentru mine şi mi s-a mai îngăduit o vreme… O fericită femeie a avut un vis. Se făcea că, apropiindu-se de schit, m-a văzut ieşind pe sfânta poartă împreună cu un bărbat şi cu o femeie, care parcă veniseră să mă scoată. I-a întrebat femeia:
Unde îl duceţi pe părintele?
La mănăstire.
Pentru ce îl duceţi la mănăstire? Doar călugării care mor sunt scoşi din schit şi duşi la mănăstire, la cimitir. Părintele trebuie să rămână la schit, căci avem trebuinţă de el aici. Lăsaţi-l!
Nicidecum!
Atunci am prins a-i ruga cu lacrimi în ochi:
Lăsaţi-l, vă rog! Bărbatul şi femeia au început a se sfătui între ei şi au hotărât să-l lase, ducându-l înapoi în schit prin sfânta poartă.
52
Acest vis nu mi l-a povestit mie, ci părintelui Nil. I l-a istorisit când încă mă simţeam bine, cu puţină vreme înainte de a mă îmbolnăvi, iar el a înţeles că urmează să mi se întâmple ceva.
Martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toţi şi v-aş aduce pe toţi în inima mea, căci este îndeajuns loc, dar ce pot face? Unii nu vor şi nici măcar nu-şi arată dorinţa de a veni. Nu-i învinuiesc pentru aceasta, căci tot lucrarea diavolului este. Nu sunt ei de vină. Am fost prigonit, dar Domnul le-a rânduit pe toate aşa cum este mai bine… Acum ce citeşti?
Tocmai am isprăvit de citit avva Dorotei. Binecuvântaţi să încep a citi din scrierile Sfântului Petru Damaschinul?
Bine, bine, începe. în această carte sunt şi lucruri tainice, cu anevoie de înţeles. Vei afla de acolo cum au început sfinţii a pricepe înţelesul lumii celei văzute. Ei nu au nimic de-a face cu lucrurile cele văzute, simţite, dar le înţeleg însemnătatea.
Da, părinte, după cum grăieşte şi psalmul: „Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Ps. 150, 6)
Da, fireşte, dar nu zidirea în sine îl laudă pe Domnul. Cum îl va lăuda, de pildă, zăpada pe Domnul? Prin ea însă se vădeşte slava şi înţelepciunea Făcătorului. Aşijderea şi focul, vântul, ploaia ori grindina nu-L laudă ele însele pe Domnul, ci doar vădesc printr-însele slava, puterea şi înţelepciunea Sa. Numai omul îl poate slăvi pe Dumnezeu cu bună ştiinţă, cel care, cunoscând lucrarea lui Dumnezeu, îi aduce slavă. în acest chip putem tâlcui cuvintele: „Toată făptura să laude pe Domnul!”
53
I-am spus părintelui:
Dar unii poeţi grăiesc aşa de pildă, Lermontov: „Când freamătă lanul ce bate în galben…”
Da, e bine că mi-ai amintit de această poezie… Aşa este. în această privinţă se poate spune că făptura vorbeşte. Păsările cântă în graiul lor, lucru de care şi unii savanţi s-au încredinţat. Şi privighetoarea, atunci când cântă, îl slăveşte neîndoios pe Dumnezeu.
6martie 1908
Atunci când îmi mai rămâne ceva vreme, vreau să scriu ce-am mai reţinut.
Acum, creştinismul este privit peste tot cu ură. Că ar fi pasămite un jug care îl împiedică pe om să trăiască liber, să săvârşească nestingherit păcatul. Goethe ar fi grăit despre creştinism în chipul acesta: „Nimic nu urăsc mai mult decât două lucruri: ploşniţele şi creştinismul.” Iată ce batjocură, ce hulă?! Dar atunci când i-a venit ceasul cel din urmă, a strigat: „Lumină, mai multă lumină!”
Cumplite cuvinte! înseamnă că a fost cuprins de îndată de întunericul cel de nepătruns al iadului. Şi astăzi creştinismul este defăimat şi urât, dar cei ce săvârşesc aceasta se duc după moarte în adâncurile iadului. Aici însă, la noi, ne căutăm mântuirea în pace, precum părintele Teodul, de pildă.
Tot despre Teodul, părintele îmi spusese ceva şi mai înainte:
Chipul său era întocmai aşa precum se grăieşte în Evanghelie despre chipul lui Hristos, care era ca de ceară atunci când a intrat în Ierusalim, căci nu mai cugeta nimic
54
din cele lumeşti, întrucât se lepădase de tot ceea ce era lumesc.
Am mai întâlnit acest chip şi la unii scriitori. De pildă, într-o seară, când Maikov şi Polonski citeau din scrierile lor, Maikov a căpătat o înfăţişare deosebită în clipa insuflării sale scriitoriceşti. Dar o deplină schimbare la faţă o întâlnim mai adesea la călugări.
7 martie 1908
I-am vorbit părintelui despre uneltirile diavoleşti, amintindu-i totodată de ceea ce îmi grăise mai demult, iar dânsul mi-a răspuns:
Iată că ai putut vedea ceea ce mai înainte nu băgai de seamă şi cu cât te vei strădui mai mult să petreci o viaţă călugărească, cu atât mai vârtos vei fi ispitit.
îmi amintesc că având acea închipuire diavolească, mi s-a făcut frică şi am început a rosti fără a-mi da seama Rugăciunea lui Iisus, şi chiar la cel dintâi cuvânt rostit, „Doamne”, totul s-a năruit de îndată. Cu toate că poate a durat ceva vreme. Nu-mi mai amintesc acum.
Da. S-au înfricoşat de puterea rugăciunii…
Mai notez şi din poveţele pe care mi le-a dat la spovedanie:
Când vei avea vreo închipuire diavolească, să ştii că nu stă în puterea ta să o alungi de la tine, ci se cade a o risipi lovind-o cu Piatra, care este numele lui Hristos Rugăciunea lui Iisus. Nu te trufi şi nu căuta slava cea lumească nici în sinea ta, nici înaintea altora. Scris este să nu trâmbiţezi nici înaintea ta şi nici înaintea celorlalţi (cf. Mt. 6,1-2), ci să te socoteşti ca fiind cel mai rău dintre toţi
55
şi cel mai păcătos dintre păcătoşi. Obişnuieşte-te cu gândul că eşti osândit la muncile iadului, că eşti vrednic de acestea şi că nu te poţi izbăvi de ele decât prin milostivirea lui Dumnezeu. Nu este nicidecum lesne a împlini aceasta, căci la o asemenea stare ajung doar sfinţii, cei ce se socotesc vrednici de chinurile iadului şi cred că nu se află nimeni mai păcătos decât ei.
Astăzi este praznicul icoanei Maicii Domnului „Ajutătoarea celor păcătoşi”. Sărbătoare este şi la mine în chilie, căci părintele mi-a dat ca binecuvântare tot o icoană a Maicii Domnului „ Ajutătoarea celor păcătoşi”.
Mi-am adus aminte ce mi-a grăit părintele despre desăvârşirea oamenilor şi a duhurilor.
În măsura în care se vor desăvârşi, oamenii îl vor putea cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, dar mai cu seamă în viaţa cea viitoare. în ceruri, toate duhurile cele fără de trup se desăvârşesc fără de contenire, cele mai de jos căutând a lua pildă de la cele mai de sus. Duhurile cele mai înalte sunt serafimii, dar nici acestea nu-L văd pe Dumnezeu aşa cum este El cu adevărat, cu toate că nu trece o clipă fără ca ele să nu se desăvârşească cu o negrăită repeziciune, urmându-I lui Dumnezeu pe cât le stă în putinţă. Heruvimii îi au drept pildă pe serafimi şi aşa mai departe, iar în cele din urmă, omul urmează pilda îngerilor. Şi astfel, luând pildă unii de la alţii, cu toţii năzuiesc către desăvârşire, către cunoaşterea lui Dumnezeu, cu toate că niciodată nu vor fi în stare să-L cunoască şi să-L vadă, întrucât Dumnezeu este Fiinţă Nemărginită, în vreme ce toate celelalte fiinţe plăsmuite de El sunt mărginite.
56
O singură încercare a avut loc, nu numai de a se socoti deopotrivă cu Dumnezeu, ci chiar de a fi mai presus decât El, fapt care s-a sfârşit prin căderea acelui înger, care a fost aşezat pe locul cel mai de jos, căpătând dintr-odată toate trăsăturile cele rele din pricina trufiei şi a îndrăznelii sale. Cu cât vei petrece mai multă vreme aici, cu atât mai vârtos te vei încredinţa că Domnul caută numai către cei blânzi şi smeriţi. Drept aceea, să urăşti trufia, căci este o însuşire diavolească.
Dacă Domnul va voi, de pildă, să-ţi vestească ceva, îşi va face cunoscută voia Sa serafimilor, iar aceştia heruvimilor şi aşa mai departe, încât cel care îţi va spune să nu pleci din Optina, ci să rămâi aici, va fi îngerul tău păzitor. Dar ceea ce îţi va spune el va fi neîndoios din voia lui Dumnezeu.
-Da, i-am răspuns. Un călugăr m-a întrebat odată: „Cum ţi s-a ivit dorinţa de a intra în mănăstire?” Eu însă nici nu-mi dau seama cum. Ţin minte doar că am început a merge mai des la biserică, a citi Evanghelia şi altele asemenea. Dar cum s-a născut această dorire n-aş putea spune întocmai.
A fost sădită sămânţa întru tine, dar cum creşte şi se dezvoltă aceasta în pământ nimeni nu ştie şi nu poate spune.
îmi amintesc, de asemenea, că părintele mi-a zis că omul trebuie să împlinească porunca cea dumnezeiască: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt.” (I Ptr. 1,16)
10 martie 1908
Am început a citi din scrierile Sfântului Petru Damaschinul. îmi place cum scrie. Este o carte cu anevoie de înţeles şi plină de adâncime şi n-aş putea s-o citesc la repezeală. I-am zis aceasta şi părintelui şi mi-a dat dreptate:
57
Este maiplinădeînţelesuri decât cartea AvveiDorotei, care poate fi socotită abecedarul vieţii călugăreşti, căci mereu poţi afla lucruri noi din ea, aşa încât ceea ce citeşti se potriveşte de cele mai multe ori stării tale sufleteşti. Este ca un liman de la care poţi porni în larg sau te poţi cufunda în mare, mai întâi până la genunchi, apoi tot mai adânc. Cealaltă carte însă te aruncă dintr-odată în afund.
Să mai notez câteva poveţe.
Să-ţi spun o mică taină: pentru a te trezi lesne dimineaţa, înainte de utrenie, fără a picoti, se cade a nu-i mai judeca pe cei care moţăie ori întârzie. Dacă nu-i vei mai judeca pe ceilalţi, îţi va fi mai uşor. Pentru a merge la Liturghie, trebuie să te trezeşti cel puţin cu o oră mai devreme. Cred că o jumătate de oră îţi va fi îndeajuns pentru a te spăla, a te îmbrăca şi a-ţi săvârşi rugăciunea de dimineaţă, iar de îndată ce vei auzi clopotul, să începi a citi sinaxarul. Deprinde-te să nu mai ieşi din chilie după miezonoptică, căci îţi va fi greu mai târziu. îi poţi spune aceasta şi fratelui dumitale.
Ieri a murit părintele Pahomie, ucenicul de chilie al părintelui Iosif. Este al doilea călugăr care s-a săvârşit din viaţă după venirea noastră. Ieri, părintele mi-a mai spus cu acest prilej:
Aici, la Optina, cel dintâi semn că omul va muri curând este că i se naşte dorinţa de a pleca la rude ori de a părăsi Optina pentru totdeauna.
16 martie 1908
Nu mai găsesc vreme pentru a scrie. începând de ieri, mi s-a dat mult de lucru la bibliotecă. Zilele trecute, când
58
m-am dus pentru a lua blagoslovenie, părintele mi-a mai grăit câte ceva. întrebându-l ce crede despre frica care mă cuprinde uneori fără vreo pricină anume, dar mai cu seamă pe întuneric, mi-a răspuns că este de la vrăjmaşul.
Alungă-l de la tine cu cuvintele psalmistului, aşa cum ne-au învăţat Bătrânii: „De la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu.” (Ps. 63, 1) Citeşte cărţi, dar nu încerca să pătrunzi în adâncimea lor, nu începe a le cerceta în amănunţime, ci roagă-te lui Dumnezeu să-ţi lumineze mintea. Întrebându-l odată pe părintele Anatolie pentru ce trebuie să facem aşa, mi-a răspuns: „O să te zăpăceşti!” îţi spun şi dumitale la fel.
Când m-am îmbrăcat pentru întâia dată în dulamă şi m-am înfăţişat aşa înaintea părintelui Anatolie, dânsul mi-a zis: „Ei, frate Pavele!…” Mi-a răsunat în urechi ca o cântare fără de seamăn. Adică eu, cel ce m-am târât de bunăvoie în mocirla cea urât mirositoare a lumii, în murdărie, în tină, îi eram acum frate! Acest mare stareţ mă socotea fratele său. Acum este rândul meu să te numesc frate Nicolae, iar Nicolae Mitrofanovici a rămas dincolo de poartă. Unui călugăr toată bucuria îi este pricinuită de smerenie. Smerenie şi simplitate.
17 martie 1908
De când a început postul, am primit ascultare ca ajutor de bibliotecar, iar acum avem foarte mult de lucru la bibliotecă. Iată cum mă întăreşte Domnul pe mine, nevrednicul, căci postul nu mă împovărează nicidecum şi nu mai râvnesc către o hrană mai bună. Trecutul îmi mai apare în minte, mă mai frământă gândurile, dar numai pentru
59
o clipă, şi nu mă mai simt atât de tulburat. Mă străduiesc să fiu cu luare-aminte la slujbe, dar nu prea izbutesc, căci sunt foarte împrăştiat.
Mai înainte îi osândeam pe călugări, dar acum, după ce eu însumi am intrat în mănăstire, îmi dau seama cât de anevoios este să fii călugăr cu adevărat. Nu m-am schimbat defel, ci am rămas acelaşi om pătimaş, cu păcatele şi cu relele obiceiuri cu care am venit din lume, singura deosebire fiind aceea că acum trăiesc într-o chilie. Nu m-am făcut dintr-odată înger, aşa cum le ceream mai demult călugărilor, oricare ar fi fost ei, tineri ori bătrâni, mai vechi ori nou-veniţi în mănăstire, fără a ţine seamă de nimic. Acum încep a pricepe, din cercare, cât de uşor este a judeca şi cât de anevoios este a împlini tu însuţi îndatoririle. Părintele mi-a spus aşa:
Dacă ţi se întâmplă să nu săvârşeşti ceva din pravilă, nu trebuie să citeşti numaidecât a doua zi ceea ce n-ai putut împlini, dar să-mi spui şi mie negreşit, pentru a nu rămâne cu datorii neplătite. Dacă ţi-a scăpat ceva, să nu faci din asta un capăt de ţară.
Părinte, dar dacă mă vor pune să citesc în biserică, ce să fac? Căci încă nu mi-aţi dat binecuvântare pentru aceasta.
De te vor pune să citeşti, nu trebuie să te împotriveşti. Te va binecuvânta Dumnezeu. Ia seama: tot ceea ce ţi se cere să împlineşti ca ascultare îţi va fi spre folos. Pe potriva credinţei tale îţi voi răspunde şi eu la toate câte vei avea trebuinţă. Oamenii vin la mine cu credinţă, şi mă mir şi eu însumi de unde izvorăşte aceasta. îmi amintesc din ceea ce am citit şi am auzit, şi le vorbesc spre folosul lor, potrivit
60
credinţei acestora. Se întâmplă, de asemenea, ca unii să vină la mine din simplă curiozitate, fără a avea drept scop folosul duhovnicesc, şi atunci nu le pot grăi nimic spre folosul lor. Le zic doar „Rugaţi-vă!” şi nimic mai mult.
Uitasem că atunci când mi-a vorbit de grozăviile care se petrec în lume, părintele a adăugat:
Şi acolo se află suflete curate.
Doamne, Doamne! Cu adevărat, „lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. (In. 1,5)
1 aprilie 1908
Postul este pe sfârşite şi aproape că nici nu l-am simţit. Se fac pregătiri pentru praznic. Ieri şi astăzi am curăţat obiectele bisericeşti şi am spălat podelele în biserică. Părintele mi-a încredinţat această ascultare, zicându-mi: „Este o ascultare de mare însemnătate!”
6 aprilie 1908
Iată că a trecut Postul Mare! Biserica prăznuieşte astăzi Intrarea Domnului în Ierusalim, iar mâine va începe Săptămâna Patimilor. Am primit binecuvântare de la părintele pentru a mă pregăti.
7 aprilie 1908
Dumnezeu mi-a venit şi astăzi în ajutor. M-a întărit să pot merge la toate slujbele, săvârşindu-mi şi pravila de chilie, afară de cele cinci sute de închinăciuni, pe care vreau să le fac acum. Nu mă simt peste măsură de ostenit, iar ceasurile şi vecernia se pare că le-am îndurat mai uşor decât anul trecut. Astăzi slujbele le-am citit la chilie. Am început după rânduială, cu vecernia, iar dacă voi mai fi în viaţă, mâine
61
voi citi utrenia şi ceasurile. Citesc pentru întâia dată din aceste cărţi de slujbă, iar Domnul a rânduit să fac aceasta chiar în Săptămâna Patimilor. Slavă lui Dumnezeu!
16 aprilie 1908
Timpul zboară şi deja a trecut jumătate din Săptămâna Luminată. Astăzi este miercuri. Mă simt bine aici. Simţurile nu se mai înviforează înlăuntrul meu, Aşa cum se petrecea în lume, ci am pace şi linişte în suflet. Aproape că am şi uitat că există lumea, cu bucuriile şi desfătările sale părelnice, şi am uitat chiar şi de rudeniile mele, cu toate că mă rog pentru ele în fiecare zi.
Sunt pe deplin mulţumit de viaţa şi de purtarea mea vorbesc despre calea pe care am purces şi felul de a-mi petrece viaţa. Când mă aflam în lume, eram mulţumit de viaţa mea într-o măsură îndeajuns de mare, nesocotind păcatele şi faptele pe care le săvârşeam împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui. Aici însă am început a lua seama la unele din păcatele mele. Conştiinţa începe a se adânci şi a vedea tot mai multe, iar eu mă străduiesc a o curăţi pe cât îmi stă în putinţă cu ajutorul stareţilor, printr-o mărturisire nefăţarnică a faptelor şi cugetelor mele. Nefăţarnică, întrucât îi mărturisesc părintelui zi de zi tot ceea ce am pe suflet, fără a mă sili careva să fac aceasta, cu toate că mai simt în mine şi dorinţa de a mă îndreptăţi, dar chiar şi acest lucru i l-am mărturisit părintelui.
Eu însumi m-am încredinţat de folosul şi de puterea mărturisirii gândurilor, căci am simţit uşurare acea împăcare de sine şi pace în cuget care te cuprind după mărturisire. Orice faptă care mă tulbură şi nu izbutesc
62
să mi-o scot din minte o uit de îndată după ce i-o mărturisesc părintelui. Drept aceea, m-am hotărât să fiu mereu deschis faţă de părintele, cruţându-mi în acest chip conştiinţa.
19 aprilie 1908
Ieri am primit o telegramă de la episcopul Trifon, prin care ne trimite urări de bine cu prilejul praznicului. Iată ce-mi scrie: „Fie ca Mântuitorul cel înviat din morţi să vă binecuvânteze!” Scurt, dar atât de mângâietor pentru noi, adică pentru mine şi pentru Ivanuşka. „Mare este binecuvântarea arhierească!” mi-a zis părintele. „Un episcop poate fi şi el păcătos, asemenea tuturor oamenilor mi-a lămurit părintele -, dar binecuvântarea şi rugăciunile sale au mare putere.”
Pe când eram încă la Moscova, s-a întâmplat să trec odată pe la vlădica. Nu mai ţin minte întocmai dacă eram singur sau cu fratele meu. Dânsul ne-a primit, ca întotdeauna, foarte bine. I-am zis ceea ce aveam a-i spune şi dintr-odată a grăit:
Zilele acestea m-am tot gândit la voi şi mărturisesc că m-am şi rugat pentru voi. Aţi păţit poate ceva deosebit?
îmi amintesc foarte bine că i-am răspuns, spunându-i că nu ni se întâmplase nimic. Se poate să fi fost, poate, totuşi ceva, dar cred că am fost acoperiţi de sfintele sale rugăciuni şi nu am simţit nimic deosebit.
Dar să mă întorc la ziua de ieri… Părintele mi-a trimis vorbă să trec o clipă pe la el. Ne-am dus amândoi. I-am făcut închinăciune, iar părintele a luat de pe masă un ou de ceară încondeiat şi mi l-a dăruit grăindu-mi:
63
Am vrut să-ţi dăruiesc un ou.
L-am luat şi i-am mulţumit. M-a întrebat apoi dacă nu cânt la vreun instrument muzical.
Nu!, i-am răspuns. Am încercat puţin, dar nu mi-a ieşit.
Dar fratele Ivan?
El da.
Prin urmare, se cuvine a cânta cu sufletul tău după cuvântul: „Cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Ps. 103, 34) Această desăvârşită armonie o putem afla mai cu seamă la prorocul şi psalmistul David, în psalmii săi. Această cântare este vistieria călugărilor.
Cred că apoi părintele n-a mai spus nimic.
22 aprilie 1908
Astăzi am primit o scrisoare foarte scurtă de la mama, îmi trimite şi ea urări de bine, mă binecuvântează şi îmi spune că la Moscova a avut loc o revărsare năprasnică de ape, şi din această pricină în multe biserici nu s-a putut săvârşi slujba de înviere.
Aş vrea să scriu şi despre pravila de chilie. Toate scrierile sunt în slavoneşte şi le citim după următoarea rânduială: mai întâi două catisme din Psaltire cu tot cu rugăciuni şi închinăciuni, apoi două pericope din Apostol, un capitol din Evanghelie Apocalipsa nu intră în citirea pravilei de chilie -, apoi pomelnicul. Citesc toate acestea cu binecuvântarea părintelui, după ce iau masa la trapeză, înainte de ceai. Seara, după blagoslovenie, de la nouă la zece, îmi mai rămân de făcut înainte de a merge la odihnă doar cele cinci sute de închinăciuni.
64
Am isprăvit de citit cartea episcopului Ignatie Briancianinov, volumul 3. I-am spus părintelui că, dincolo de faptul că mi-a plăcut această carte, unele lucruri mi-au stârnit îndoieli. De pildă, ceea ce se grăieşte acolo despre chinuri, Tronul ceresc, cinurile îngereşti, rai etc.
Toate acestea trebuie înţelese duhovniceşte, m-a lămurit părintele, căci ele pot fi doar închipuiri ale unor adevăruri duhovniceşti, iar cei ce nu înţeleg că acolo totul este scris în cel mai înalt înţeles duhovnicesc se pot sminti. De pildă, în ceruri, înaintea Tronului lui Dumnezeu, se află un văl, asemenea unei dvere, care s-a ridicat atunci când s-a apropiat Fericita Teodora. Acest lucru trebuie înţeles, fireşte, în chip duhovnicesc, întocmai aşa cum trebuie înţeles şi faptul că evreii aveau ochii acoperiţi cu un văl. Aceasta însă nu înseamnă că ei nu puteau vedea din pricina unui acoperământ material. Sau se spune despre serafimi că îşi acoperă feţele cu aripile. Ce fel de aripi ar putea avea ei? Putem înţelege de aici că nu le stă în putinţă a vedea slava lui Dumnezeu în deplinătatea ei.
24 aprilie 1908
Ascultarea de a mă îngriji de buna rânduială în vremea slujbei nu mi-a mai fost încredinţată şi mă întreb de ce. Poate din pricină că părintele Kukşa îi va fi spus părintelui Varsanufie că poate împlini singur această ascultare. Acum ascultarea mea cuprinde în cea mai mare parte munca în livadă. Dumnezeu mă întăreşte pe mine, păcătosul. N-am fost deprins cu munca cea trupească, cu toate că mă bucur într-o oarecare măsură de putere trupească şi de tărie. Astăzi am lucrat aproape toată ziua şi Ii aduc
65
mulţumită şi slavă lui Dumnezeu, căci nu mă simt istovit, încep a pricepe ce înseamnă munca cea trupească dacă o socoteşti cu adevărat muncă, iar nu o joacă, aşa cum o socoteam în lume. Slavă Domnului pentru toate!
30 aprilie 1908
Mâine este întâi mai şi se face pomenirea cuviosului Pafnutie de la Borovsk. Fraţii se vor duce la mănăstire, la priveghere, iar mâine la fântână. Ieri am fost împreună cu Ivanuşka la părintele, căci voiam să-mi lămurească unele nedumeriri şi întrebări. Cu ajutorul lui Dumnezeu, aş vrea să scriu despre ceea ce am vorbit ieri.
Părinte, mi-aţi spus de mai multe ori să ţin rânduiala celor cinci sute de închinăciuni, cincisutita. Ce înseamnă aceasta?
Să o împlineşti cu râvnă şi cu evlavie, la vremea cuvenită. Iată ce-i spunea părintele Ambrozie schimonahului Melchisedec, unul dintre ucenicii săi, cel ce însuşi mi-a mărturisit aceasta: „Ţine-te de cele cinci sute de închinăciuni ca de o pârghie mântuitoare, pentru a nu pieri!” Din ce pricină? Pentru că neîndoios au întru sine o mare putere. Părintele Ambrozie nu le-a destăinuit care este această putere, dar am putea socoti că izvorăşte din rostirea numelui lui Iisus Hristos. Alţii cred că puterea vine din faptul că îşi are obârşia în rânduiala vechilor părinţi ai Egiptului şi Palestinei.
Părinte, dar atunci când săvârşesc cele cinci sute de închinăciuni îmi trec prin minte tot felul de închipuiri, iar gândul îmi alunecă către tot ceea ce-mi pătrunde în minte.
66
Când citim sau rostim pe dinafară alte rugăciuni, de cele mai multe ori nu ni se întâmplă nimic deosebit, însă atunci când ne apucăm de cincisutită, gândurile ne împresoară de îndată. Vrăjmaşul se întrarmează şi năvăleşte numaidecât asupra noastră. Tocmai prin aceasta ne dăm seama că cele cinci sute de închinăciuni cu rostirea numelui lui Iisus au o mare putere: prin faptul că stârneşte în acest chip ura vrăjmaşului.
Părinte, avva Dorotei, cuviosul Petru Damaschinul şi episcopul Ignatie Briancianinov cu toţii vorbesc despre datoria de a fi cu luare-aminte la noi înşine şi de a ne cerceta viaţa de-a lungul zilei, în vremea nopţii şi dimineaţa. Binecuvântaţi să mă cercetez şi eu în acest chip?
Dumnezeu să te binecuvânteze! Cercetează-te şi pocăieşte-te pentru păcatele tale. Fireşte că dimineaţa nu trebuie să-ţi aduci aminte decât de micile greşeli săvârşite în vremea nopţii sau până la deşteptare: de pildă, că te-a biruit somnul şi ai întârziat la utrenie, sau că în vremea utreniei ai judecat pe nedrept pe careva, sau că ţi-ai făcut voia, întrucât ţi-ai petrecut noaptea dormind, pe când stareţii cei de demult şi-o petreceau priveghind. Episcopul Ignatie spune: „Cele ce părinţii cei de demult le puneau pe seama începătorilor, astăzi n-ar mai putea fi împlinite decât de călugării cei cu adevărat sporiţi.” Poate că şi dumneata vei spune că monahismul de astăzi nu se aseamănă nicidecum cu cel de altădată.
Cercetându-ţi viaţa, vei ajunge să-ţi vezi păcatele, iar aceasta te va face să-ţi dai seama de neputinţa ta şi să te pocăieşti, şi în cele din urmă vei cugeta pururea la Dumnezeu şi la moarte. Drept aceea, va fi îndeajuns să ne vedem
67
greşelile, să ne cercetăm viaţa şi să ne pocăim zi şi noapte pentru păcatele noastre: „iartă-mă, Doamne, că l-am supărat pe fratele meu sau am săvârşit asta şi asta…”
A vă alunga gândurile şi doririle cele rele nu stă în puterea voastră, însă ceea ce puteţi face este să nu le primiţi. Doar numele lui Iisus le poate izgoni. Uneori i se poate îngădui unui gând rău să ne tulbure în chip voit, însă noi trebuie să-l răbdăm, fără a-l încuviinţa.
Părintele Ambrozie nu avea ucenici foarte apropiaţi şi numai părintele Anatolie îi era cu adevărat apropiat. Nu avea vrăjmaşi, căci avea dragoste pentru toţi, chiar şi pentru cei care nu-l iubeau. Ba chiar pe aceştia părea să-i iubească mai mult decât pe ceilalţi.
4 mai 1908
Ce-ai făcut? Te-ai dus la fântână?
Da, părinte, m-am dus.
Şi ţi-a plăcut?
-Da.
Şi eu am fost zece ani la rând. Te simţi înviorat, nu-i aşa? De la plimbarea în aer liber, dar mai cu seamă datorită faptului că lucrează asupra ta darea cea bună de sus…
Dar de mi se va întâmpla să trec peste cercetarea gândurilor într-o dimineaţă ori într-o seară, trebuie să vă spun ce mi s-a întâmplat?
Ţelul unor astfel de cercetări este acela de a te deprinde cu ele. După ce te-ai cercetat în acest chip, nu trebuie să-mi spui mie totul, în amănunt, ci numai păcatele cele mai însemnate.
De pildă, dacă dorm peste măsură?
Şi aceasta are însemnătate.
68
Şi grăirea în deşert? Eu însumi îmi dau seama că vorbăria nu-mi este de nici un folos, dar nici nu contenesc a face aceasta.
Da, este de mare însemnătate. Acum ai început a-ţi petrece viaţa fiind cu luare-aminte la sine. Cel ce grăieşte în deşert nu va fi în stare să petreacă o viaţă cu luare-aminte la sine însuşi, căci se va risipi fără de contenire. Din tăcere se naşte pacea lăuntrică, iar din pace izvorăşte rugăciunea, căci cum s-ar putea ruga cel aflat în risipire? Ia aminte la tine însuţi, căci a ne petrece viaţa în trezvie este ţelul vieţii călugăreşti. Scris este: „Fii cu luare-aminte la tine însuţi!” Tăcerea, fără de care nu putem trăi, este o faptă de nevoinţă, întrucât atunci când cineva stăruieşte în tăcere, vine vrăjmaşul şi le şopteşte celorlalţi: „Uitaţi-vă cât este de îngâmfat! Nici măcar să vă vorbească nu catadicseşte…” Cu toate că nu este aşa… De aici şi necazurile. Drept aceea, cel ce s-a hotărât să urmeze o asemenea nevoinţă trebuie să se pregătească să ţină piept necazurilor. însă tăcerea nu poate fi dobândită nici lesne, nici în scurtă vreme. Tocmai din această pricină ea stă pe o treaptă atât de înaltă a desăvârşirii şi avem trebuinţă de ea, căci este „taina vieţii veacului ce va să fie”. Cel ce păzeşte tăcerea, acela se pregăteşte cu adevărat pentru viaţa cea veşnică. Părintele Macarie spunea adesea: „Ia aminte, toţi sfinţii tăceau. Cuviosul Serafim de Sarov tăcea, Sfântul Arsenie cel Mare tăcea. Tocmai pentru aceasta şi este mare, din pricină că tăcea.” Când a fost întrebat pentru ce tace în toată vremea, a răspuns: „Credeţi-mă, fraţilor, că vă iubesc pe toţi, dar nu pot fi totodată şi cu voi, şi cu Dumnezeu. Pentru aceasta fug de voi.”
69
Sfântul Ioan Scărarul grăieşte: „De am grăit, fie şi despre cele mântuitoare de suflet, adesea mi-a părut rău, dar de am tăcut niciodată!”
Părintele Macarie spunea: „A fost Arsenie cel Mare. Am fi avut şi noi, în Rusia, un mare Arsenie dacă ar fi urmat această cale: episcopul Ignatie Briancianinov. El a avut o minte strălucită.”
Am mai vorbit şi cu alt prilej despre episcopul Ignatie Briancianinov cu părintele.
Ştii ce s-a petrecut atunci când a fost înmormântat episcopului Ignatie?
Nu, părinte.
îngerii care veniseră să-i ia sufletul cântau: „Arhiereule al lui Dumnezeu, sfinţite părinte Ignatie…” Era o cântare îngerească…
Ţin minte că înainte de Paşti părintele mi-a spus:
încă mai dăinuie la Marea Albă, dincolo de Insulele Soloveţ, un schit care se aseamănă cu al nostru. Vor mai fi fost şi altele, dar în ele nu mai vieţuiesc stareţi. Numai noi ne mai învrednicim de la Dumnezeu de această binecuvântare. în mănăstire sunt copleşiţi de ascultări, dar nu vor să vină la noi, căci nu-şi doresc viaţa de chilie, ceea ce nouă ne place cel mai mult.
Da! Cu adevărat ne este bine în schitul nostru. Am prins a înţelege tot mai bine ceea ce-mi grăieşte părintele:
Cum aş putea să-Ţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai înstrăinat de lume şi ne-ai adus aici?!
14 mai 1908
Astăzi, la ora 11, am primit o scrisoare de la Moscova, prin care mi se aduce la cunoştinţă vestea că bunica s-a
70
săvârşit din viaţă pe 9 mai, la ora 6 dimineaţa. S-a săvârşit după toţi cei paisprezece copii ai săi, ultimul dintre ei fiind tata, care a fost înmormântat acum patru ani. Să aibă parte de împărăţia cerurilor!
E foarte frumos acum la schit. Totul se trezeşte la viaţă, se îmbracă în verdeaţă, se înmiresmează… Domnul ne dăruieşte mângâiere nouă, celor ce vieţuim în sânul naturii, care am fugit de desfătările cele deşarte, de zbucium şi de mirosul cel greu al vieţii de la oraş. Pe poarta de intrare în schit stă scris: „Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne!” Cu adevărat, Aşa este!
îmi aduc aminte în ce împrejurări am venit la schit şi ce simţăminte aveam atunci. Văd şi simt totodată că întru mine s-au împlinit cuvintele pe care le-am aflat în cartea episcopului Teofan, Calea spre mântuire. „Atunci când harul lucrează în om, îl face să simtă puţin din dulceaţa vieţii duhovniceşti, dar acesta se retrage de îndată, lăsând omul într-o stare de nepăsare, şi are trebuinţă de propria sa râvnă pentru a purcede către o nouă viaţă.”
Eu însumi m-am aflat într-o asemenea stare de nepăsare înainte de a mă hotărî să intru în schit şi abia acum îmi dau seama limpede de aceasta. Cum de m-am îndreptat către viaţa călugărească nu ştiu. înclin să cred că m-au adus încoace rugăciunile părintelui, care şi-a dorit foarte mult ca eu şi Ivanuşka să venim aici, precum şi rugăciunile episcopului Trifon. Pe lângă aceasta, pentru noi s-au mai săvârşit rugăciuni atât în lume, cât şi la schit ori la mănăstire. La mănăstirea Ciudovo din Moscova s-a rugat părintele Serafim, iar la mănăstirea Bogoiavlenie părintele Iona cu ucenicul său de chilie, părintele Mihail.
71
Ieri, părintele ne-a vorbit despre utrenie:
În schitul nostru, utrenia are o însemnătate deosebită. întreaga viaţă a schitului se întemeiază pe această slujbă şi ne sileşte totodată a săvârşi nu puţine osteneli. Pentru noi, cei ce ne-am deprins a petrece în lume, a ne trezi în toiul nopţii este una din cele mai anevoioase îndatoriri ale vieţuirii în schit. Pentru aceasta, nu trebuie să fim îngăduitori cu noi înşine încă dintru început.
Băgaţi de seamă, să nu vă lipsiţi de utrenie ne îndemna părintele Anatolie -, căci este foarte primejdios. Au fost situaţii când mulţi au plecat din mănăstire din această pricină şi au pierit. Trebuie să împlineşti cu temeinicie această îndatorire încă de la început.
Iată că, pentru rugăciunile stareţilor, nu am întâmpinat greutăţi în această privinţă.
18 mai 1908
Astăzi au venit în vizită mama, mătuşa Larea şi Kolea. înainte de a veni, mama era îngrijorată că o ducem rău şi că ne luptăm cu greutăţile, dar se pare că acum s-a liniştit, văzându-ne sănătoşi şi având o stare sufletească bună. E bine. Mama are o inimă bună. Dumnezeu să o mântuiască! I-a plăcut mult la Optina. Are de gând să ţină post. Ce ne va da Domnul mâine?
20 mai 1908
Mâine este odovania Paştilor. De când au venit ai noştri aici, petrecem multă vreme în discuţii. Spre deosebire de ultimele zile, am mintea risipită şi din această pricină nu mă pot aduna nicicum în vremea rugăciunii. Ce să
72
fac? Trebuie să rabd şi să ţin piept împrăştierii, căci părintele mi-a dat binecuvântare să mă îngrijesc de ei: „Du-te, du-te! Dumnezeu să te binecuvânteze!” E vremea să mă duc la slujba de noapte.
23 mai 1908
Ai mei au plecat aseară. Mama era foarte mulţumită. I-au plăcut atât mănăstirea, cât şi slujbele. I-a plăcut şi de părintele. S-a liniştit şi în privinţa noastră. Au plecat, slavă Domnului! Acum toate vor intra din nou pe făgaşul firesc şi va înceta şi mersul meu la mănăstire.
Săptămâna viitoare biblioteca va fi mutată într-o nouă încăpere şi din această pricină nu voi mai împlini deocamdată ascultarea de la livadă. Transcriu şi îndreptez scrierile părintelui Kukşa despre slujbele săvârşite la praznicele mari.
31 mai 1908
Mâine va fi Sfânta Treime, praznicul Sfintei Cincizecimi. Dacă vom mai fi în viaţă, cu voia lui Dumnezeu, vom împodobi biserica cea nouă cu ramuri de mesteacăn. Domnul îmi dăruieşte mângâiere mie, celui păcătos. îmi împlinesc toate ascultările, căci nici una dintre ele nu este împovărătoare, şi am mereu o stare sufletească bună.
Odată m-am dus la părintele, care m-a întâmpinat de îndată ce am intrat:
Cum îţi merge? Sănătos, voinic?
Da, toate-s bune, slavă Domnului!
Dacă fraţii începători vor veni la mănăstire din toată inima, pururea vor avea parte de bucurie. Scrie la Psaltire:
73
„Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur.” (Ps. 2, 11) Unii ca aceştia slujesc Domnului cu frică, temându-se să nu-L supere în vreun chip, şi se bucură. Cum? Cu cutremur.
Eu, părinte, am început să mă tem de lume. Mama mi-a spus că sunt pe cale să se mute în casa de vacanţă -, iar eu m-am înfricoşat: Cum de nu le este teamă să trăiască în lume?
Nu-i nimic, căci aceasta este o frică mântuitoare. Ai lăsat în urmă lumea, balaurul cel cumplit, iar dacă va voi Dumnezeu, te vei lepăda de el pentru totdeauna. Am avut odată un vis. Se făcea că mergeam printr-o pădure şi m-am izbit de un trunchi de copac căzut. M-am oprit, m-am aşezat pe el şi dintr-odată am simţit că mişcă ceva sub mine. M-am ridicat iute şi am văzut că era un şarpe uriaş. Am rupt-o la fugă. Am ieşit din pădure, mi-am întors capul în urmă şi am văzut că pădurea ardea. Era cuprinsă de flăcări şi era împrejmuită ca într-un cerc de acel şarpe uriaş. „Slavă Ţie, Doamne, că am izbutit să fug din pădure, căci ce s-ar fi ales de mine dacă aş fi rămas acolo!” N-am înţeles atunci tâlcul acelui vis.
Mai apoi mi l-a tâlcuit un schimnic. Pădurea este lumea. în lume se păcătuieşte, dar oamenii nu simt, căci nici măcar nu-şi dau seama că săvârşesc păcate. în lume colcăie toate patimile: şi trufia, şi linguşirea, şi desfrânarea, şi hoţia… Şi eu am trăit aşa, dar nu-mi dădeam seama. Dintr-odată am priceput că nu mai pot petrece în acest chip, căci voi pieri, întrucât dincolo de moarte se află viaţa cea veşnică pentru cei buni şi chinurile cele veşnice şi cumplite pentru cei păcătoşi. Mi-am dat seama că balaurul se
74
mişcă şi este primejdios să stau pe el. Şi iată că am părăsit lumea, iar acum privesc în urmă către ea, aflându-mă în mănăstire, şi văd că întreaga lume este mistuită de văpaia patimilor sale. Aceasta este „văpaia cea arzătoare” despre care se grăieşte în Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul. Oricum ar petrece omul aici, îmi dau seama cât de fericit este cel care, venind aici, îşi va afla odihna în cimitirul schitului.
9 iunie 1908
începe deja Postul Sfinţilor Apostoli, iar fraţii s-au pregătit pentru cea dintâi săptămână. în clădirea în care locuiesc, părintele l-a aşezat şi pe ierodiaconul Nikon, un student la teologie venit de la Kazan, bărbat încă tânăr. Vom locui împreună, cum va voi Dumnezeu, aşa cum am locuit cu Ivan, fratele meu. A mai intrat în obştea schitului şi un ofiţer foarte tânăr, care se află deocamdată în încercare.
16 iunie 1908
Slavă Domnului, m-am învrednicit, păcătosul de mine, să primesc sâmbătă Sfintele lui Hristos Taine! Simt cum capătă viaţă întru mine cuvintele părintelui: timp liber nu mai am defel, nici în zilele din vremea săptămânii, nici în cele de praznic, iar uneori, la lăsarea serii, mă prăbuşesc din pricina istovirii. Dar, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt bine, nu am nimic. Câteodată mai izbutesc să-mi arunc privirea în vreo carte. Citesc din episcopul Ignatie Briancianinov şi aflu mângâiere în scrierile sale. Nu ştiu cum să-I aduc mulţumită lui Dumnezeu şi părintelui Varsanufie că am o astfel de vistierie. Citesc
75
acum şi îmi place în chip deosebit ceea ce scrie despre Rugăciunea lui Iisus. Tot ceea ce scrie mi se pare minunat.
22 iunie 1908
Aproape că am terminat cu biblioteca. Mai avem doar de vopsit duşumelele, după care biblioteca va fi deschisă. Ofiţerul deocamdată fratele Aleksandr Abaiev cu toate că încă mai poartă uniformă, iar nu dulamă, a intrat pentru totdeauna în mănăstire. Dă-i, Doamne, mântuire! M-a ajutat puţin la bibliotecă şi am băgat de seamă că se poartă cu simplitate şi smerenie. E de mirare cum de a început să se smerească omul de îndată ce a intrat în schit. Nu poate fi decât un har deosebit dăruit omului pentru a-şi petrece viaţa întru smerenie.
îl rog pe Domnul să mă smerească şi pe mine, ticălosul, cel ce am fost mereu trufaş şi încă mai sunt.
Când părintele Nikon m-a întrebat cu câteva zile în urmă cum mi s-a născut dorinţa de a veni la mănăstire, de unde şi din ce pricină, nu i-am putut răspunde la nici una din aceste întrebări. însuşi Domnul m-a adus aici. Nu ştiu dacă ar mai trebui să mai pomenesc despre ceea ce mă lega de lume. îmi amintesc numai că aveam un simţământ de nemulţumire şi de gol sufletesc chiar şi atunci când săvârşeam ceea ce îmi plăcea cel mai mult. Nu ştiam ce voi face după ce voi termina liceul, spre ce ramură a ştiinţei mă voi îndrepta şi care va fi viaţa mea după această alegere. Din toate căile câte mi se înfăţişau înainte, nu mă puteam hotărî pentru nici una dintre ele. Nu mă gândeam la credinţa în Dumnezeu şi nici măcar nu ştiam cu adevărat ce este aceasta, căci înţelegerea mea despre cele
76
ale credinţei şi despre monahism era mai degrabă una greşită.
Acum slavă Domnului! mi-am aflat liniştea, iar adevărul mi se arată din proprie cercare, atât din ceea ce citesc în cărţi, cât şi din ceea ce văd şi aud. Da, sunt încredinţat că aici nu este decât mila lui Dumnezeu, Cel ce a luat aminte la ticăloşia mea. Mărturisesc încă o dată că Biserica şi dau o mare însemnătate acestui fapt a fost una din pricinile de căpătâi care m-au adus în locaşul lui Dumnezeu, dacă îmi este îngăduit să grăiesc aşa.
încă de pe la 12-13 ani, n-am părăsit-o nicicând, oricare ar fi fost împrejurarea în care mă aflam. Stăteam în biserică, la slujbe, desfătându-mă în visări. Trăiam visând, fără a afla mulţumire nicăieri. Cu toate acestea, aceste vise nu mă tulburau peste măsură. Mă întreb dacă nu tocmai această însingurare m-a îndreptat către convorbirile cu părintele, către rugăciune şi către viaţa pe care o petrec acum la schit, căci altceva deosebit nu cred să fi fost. Viaţa mea a ieşit de pe făgaşul acelei nepăsări faţă de tot şi de toate, tocmai în acea vreme. Atunci s-a petrecut cotitura, pe care, la începutul său, am socotit-o drept una rea. Mare este bunătatea lui Dumnezeu, Cel ce taie răul de la rădăcină sau îl întoarce către bine prin dragostea Sa de oameni cea de grijă purtătoare!
28 iunie 1908
Ieri i-am mărturisit părintelui că n-am săvârşit cele cinci sute de închinăciuni din pricina istovirii.
Te va ierta Dumnezeu, mi-a spus părintele, dar trebuie să te mustri pe tine însuţi. Aşa ne-au învăţat marii
77
noştri stareţi. Prin mustrare de sine îţi aduci ţie folos. avva Dorotei şi Sfântul Ioan Scărarul spun că cel ce se mustră pe sine se înalţă în chip nevăzut.
Când mă îndeletnicesc cu rostirea Rugăciunii lui Iisus sau „cincisutita” nu sunt cu luare-aminte, căci gândul îmi zboară de la una la alta şi umblă pretutindeni, afară de rugăciune.
Cu toate acestea, buzele se sfinţesc prin rostirea numelui lui Iisus Hristos Domnul, a grăit părintele.
L-am întâlnit odată pe părintele Gheorghe, un rasofor din schit, care m-a întrebat:
Cum o mai duci? Ia spune-mi: mai tânjeşti după Moscova?
Mulţumesc lui Dumnezeu, părinte, mă simt împăcat sufleteşte.
Nici eu nu mi-am mai adus aminte de Moscova vreo doi ani de zile, însă acum iarăşi mă duce uneori gândul într-acolo. Dumnezeu să-ţi ajute!
Domnul să-ţi dea mântuire, părinte, i-am zis. Iar în gândul meu: câtă vreme îmi va fi dat să trăiesc, această soartă o voi avea şi eu.
Cu vreo două săptămâni în urmă, părintele Ioan Ivan Vasilievici Polevoi a primit binecuvântare de la părintele să meargă puţin prin pădure şi să mă ia şi pe mine cu el. M-am dus şi am băgat de seamă că părintele Ioan, ori de câte ori privea brazii, cerul şi, îndeobşte, frumuseţile naturii, grăia despre Dumnezeu, despre moarte şi nemurire ori despre vieţile sfinţilor, căci întreaga zidire îl slăveşte pe Dumnezeu şi lucrurile Sale cele minunate. însă eu, păcătosul, privind către tot ceea ce viază, n-am fost în stare în
78
toată viaţa mea să-mi întorc gândurile de la cele văzute şi vremelnice, la cele nevăzute şi veşnice.
29 iunie 1908
îmi amintesc că gândul la veşnicia vieţii de apoi a avut o înrâurire puternică asupra mea. Cugetând la aceasta, înţelegerea mea de copil se simţea întru totul răvăşită. Singure aceste cuvinte „fără de sfârşit” mă făceau să mă înspăimânt şi să mă cutremur.
Acum a început să-mi fie frică de lume, cu toate că nu-mi pot scoate din minte gândul la ea. I-am vorbit părintelui despre toate acestea şi mi-a zis că este o frică mântuitoare. Dar părintele mi-a grăit altădată şi despre frică, îndeobşte, care duce mai degrabă către pierzare decât către mântuire. Cred că mi-a spus aceasta atunci când părintele Ioan, paracliserul, a spart ornamentele policandrului din biserică.
De nimic nu trebuie să ne temem, fără numai de păcat! (Mie mi-e frică de lume, întrucât ea îi pune înainte omului prilejul de a se apleca către păcat, căci este plină de ispite, cărora nu sunt în stare să mă împotrivesc.) Nu se cade ca monahul să fie temător şi lipsit de bărbăţie, ci pururea trebuie să-şi pună nădejdea în Cel de Sus.
Astăzi, părintele Ioan Polevoi mi-a dăruit cartea Calea împărăteasca a Crucii Domnului, drept răsplată că m-am ostenit la mutarea bibliotecii, spunându-mi că este o carte foarte bună. De va voi Dumnezeu, o voi citi cu binecuvântarea părintelui. Nu se cuvine a săvârşi nimic fără binecuvântarea sa. Acum însă, prilejul de a sta de vorbă cu el se iveşte tot mai arareori, căci oboseşte degrabă.
79
5 iulie 1908
Astăzi, după Liturghie, a fost sfinţită biblioteca, adică s-a săvârşit o sfeştanie şi stropirea cu agheasmă. Nu am avut prilejul de a merge la slujbă, căci am pregătit un ceai pentru toţi fraţii, la rugămintea părintelui Ioan Polevoi.
Şi tot ieri a fost mutat pentru totdeauna de la schit la mănăstire părintele Anatolie. A trăit mai bine de treizeci de ani la schit, iar acum a fost dus la mănăstire. Acolo s-a săvârşit acum din viaţă părintele Sava, care fusese duhovnicul multor fraţi, fiind cercetat şi de mulţime de mireni, în locul lui l-au dus pe părintele Anatolie, care pe 3 iulie şi-a luat rămas bun de la noi, în trapeză, făcând cu smerenie două închinăciuni până la pământ înaintea noastră, întotdeauna se poartă cu smerenie şi niciodată nu se întristează. Nicicând nu l-am văzut altfel. Este şi singurul ieromonah pe care l-am văzut îngenunchind la picioarele părintelui. (L-am văzut şi pe părintele Nectarie când a îngenuncheat înaintea părintelui Varsanufie, pe 18 noiembrie 1908.) Să-i dea Dumnezeu mântuire!
Nu mai pot scrie, căci m-au chemat la cositul fânului.
7 iulie 1908
Mâine se face prăznuirea sfintei icoane a Maicii Domnului de la Kazan. Privegherea şi Liturghia vor fi săvârşite la mănăstire, după care ne vom întoarce pentru a lua masa în trapeză noastră.
Nu lipseşte nimeni de la cosit: fie cu coasa, fie cu grebla. Ieri, la binecuvântare, părintele mi-a spus:
Diavolul nu te slobozeşte din ochi nici o clipă şi nu-ţi îngăduie să faci nici un pas prin luptă se dobândeşte fiece
80
pas. Îţi aminteşti ce făceau evreii în vreme ce ridicau templul? Ţineau într-o mână mistria, iar în alta sabia. Asta i se spune şi celui ce voieşte a spori întru virtuţi. Pe de o parte, trebuie să păzim poruncile cele evangheliceşti, iar pe de alta, să ne împotrivim vrăjmaşilor cu sabia, luptând pentru a înainta pas cu pas.
Dar cum ar trebui să mă lupt, părinte? Ce fel de sabie este aceasta?
O singură sabie avem: Rugăciunea lui Iisus. Spus este: „Cu această sabie să te lupţi cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, căci nu se află armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ.”
Ne cutremurăm cugetând la aceste cuvinte: că armă mai puternică decât aceasta nici în cer nu se află. „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos.” (Filip. 2, 10-11) Ce vremuri cumplite stau să vină! Da, Rugăciunea lui Iisus este o armă, iar eu, ticălosul, uit cu desăvârşire de ea. Dar cele ce sunt cu adevărat duhovniceşti nu ţi se dăruiesc de îndată, aşa cum credeam odinioară.
10 iulie 1908
Aseară a plecat ierodiaconul Nikon, care a vieţuit până acum la noi. I-a plăcut foarte mult aici, încât mi-a spus: „N-aş voi să plec.” Dumnezeu să-i dea mântuire!
Aseară, la binecuvântare, i-am zis părintelui că tocmai am citit un articol despre Rugăciunea lui Iisus scris de episcopul Ignatie Briancianinov.
Nu ştiu ce-aş fi făcut fără cunoştinţele pe care le-am dobândit de acolo. Părinte, binecuvântati să-i citesc toate scrierile?
81
Da, cu vremea. Dânsul scrie adesea despre Rugăciunea lui Iisus. Şi cât este de cuprinzătoare! Acum te poţi încredinţa de aceasta. Mai înainte poate că priveai monahismul ca majoritatea oamenilor din lume: o ridiche, un cvas şi o adâncă neştiinţă. Este de înţeles: „Gustaţi din potirul cel dătător de viaţă şi vedeţi că bun este Domnul…” (Ps. 33, 8) Trebuie să gustăm mai întâi, şi apoi vom cunoaşte ce este fericirea. îngerii pot cânta. în viaţa Sfântului Spiridon al Trimitundei sau poate în cea a Sfântului Tihon de la Amatunda nu mai ţin minte întocmai se spune că sfântul liturghisea singur în biserică. Rostind un ecfonis, a primit răspunsul de la un cor de o negrăită frumuseţe. S-a mai întâmplat ceva asemenea şi cu un alt preot, însă atunci se mai afla cineva în biserică: un polonez, care avea să se convertească mai apoi la ortodoxie. Cred că ţi-am mai grăit despre aceasta.
18 iulie 1908
Pe 17 iulie am isprăvit cositul fânului. De acum încolo nu voi mai ieşi din schit şi voi petrece iarăşi în mijlocul tăcerii celei dătătoare de viaţă. Pe vremea când mă aflam în lume nu mi s-a mai întâmplat niciodată să lucrez atâta fără a mă simţi istovit. Munca la aer curat, în sânul naturii, ne face bine.
24 iulie 1908
Anul trecut, în primăvară, când m-am întors de la Optina la Moscova, cu toţii m-au întrebat: „Am auzit că ai fost la mănăstire. Cum ţi s-a părut? Cum e?” Toţi au rămas foarte uimiţi auzind că vreau să intru în mănăstire.
82
îmi amintesc că o tânără de vreo 22-24 de ani, căsătorită abia de vreo doi-trei ani nu trăieşte bine cu soţul, cu toate că acesta este de condiţie medie întâlnindu-mă, mi-a pus nişte întrebări care sunau cam aşa:
Sunteţi un om fericit?
Da, i-am răspuns. Slavă Domnului!
Să ştiţi că nu toţi oamenii sunt fericiţi! La revedere!
Ne-am despărţit. Aşa poate vorbi numai un om care este nemulţumit de viaţa pe care o duce şi îl socoteşte pe celălalt mai fericit decât el. Din ce pricină oare nu era mulţumită de starea în care se afla? Asemenea nemulţumiri au mulţi dintre cei ce petrec în lume. Caută ceva şi nu află, căci, aşa cum grăieşte părintele, nu caută acolo unde ar putea afla.
Aduc mulţumită lui Dumnezeu că mă aflu aici, în schitul nostru.
31 iulie 1908
Pe 29 iulie a fost în vizită la Optina preasfinţitul episcop Nikon de Vologda. A trecut şi pe la schitul nostru. A fost în amândouă bisericile, pe la părintele Iosif şi la părintele Varsanufie, după care a plecat la mănăstire însoţit de părintele arhimandrit Xenofont. Vlădica a ţinut un cuvânt de învăţătură pentru vieţuitorii schitului în biserica Sfântului Ioan înaintemergătorul. Mi-a plăcut cum a grăit despre trebuinţa şi folosul necazurilor care vin asupra noastră. Apoi a mai adăugat: „E bine aici, la voi, sfinţiţi părinţi. Domnul să vă ajute! Acum, când satana s-a întrarmat pentru a lupta în chip vădit împotriva Bisericii lui Hristos, încă se mai simte în mănăstirile noastre credinţa în Hristos. Mirenii se străduiesc să vină la mănăstire
83
pentru câteva zile de ajunare, spre a afla odihnă şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine, pentru a primi cuvânt de învăţătură şi poveţe despre lupta cu patimile vor să petreacă ceva vreme în sfântul locaş. Iar preoţii de mir se necăjesc că nu-i cercetează credincioşii pentru spovedanie şi nu înţeleg din ce pricină.”
N-aş putea scrie tot ceea ce a grăit, căci unele lucruri nu mi le mai amintesc. Mâine începe Postul Adormirii Maicii Domnului. Dacă voi mai fi în viaţă şi Se va milostivi Dumnezeu, mă voi pregăti pentru post. într-o vreme s-au iscat zvonuri în lume cum că posturile vor fi desfiinţate. Oamenii nu-şi dau seama că împlinesc voia cea rea a diavolului, atât spre paguba lor, cât şi a celorlalţi. Apără-ne, Doamne, şi ne miluieşte!
20 august 1908
A trecut şi Postul Adormirii. Timpul nu aşteaptă pe nimeni. Zboară, zboară…
…Ivan Vasilievici mi-a povestit o întâmplare cu un bunic de-al său: „Odată am început să vorbim despre moarte. Se îmbolnăvise de o boală grea, de la care avea să i se tragă sfârşitul. într-o zi i-a spus soţiei sale, adică bunicii mele:
Anuşka, mi s-au arătat nişte draci.
Şi ce-ai făcut?
Am zis: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! şi au fugit de la mine, slobozindu-mă.”
22 august 1908
Astăzi au venit în vizită la noi de la Moscova mama, mătuşa Larea şi Kolea. Tot astăzi ne-am mutat în alte chilii.
84
25 august 1908
Mama şi mătuşa Larea au plecat, dar Kolea, cu binecuvântarea părintelui, a rămas la arhondaric pentru o lună, aşa cum îmi închipuiam. De fapt, mama venise pentru a se îngriji aşa cum făgăduise de slujbele de pomenire pentru bunicul şi bunica. Era foarte mulţumită că şi-a curăţit conştiinţa şi i-a plăcut foarte mult de părintele.
29 august 1908
Astăzi este zi de hram. Cu toate că nu este hramul mare, a slujit părintele arhimandrit. Totul a fost bine, slavă Domnului!
Seara m-am dus pentru binecuvântare la părintele. Nici n-am avut vreme să rostesc vreun cuvânt, că părintele a şi început a-mi grăi:
Omenirea poate fi împăfţită în două: în farisei şi în vameşi. Cei dintâi sfârşesc prin a pieri, iar ceilalţi se mântuiesc. Pururea să ai înaintea ta încredinţarea că eşti păcătos. Ce l-a mântuit pe vameş? De bună seamă, conştiinţa păcătoşeniei sale: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.” (Lc. 18, 3) O rugăciune care dăinuie de aproape două mii de ani. Bagă de seamă, vameşul se socoteşte pe sine ca fiind păcătos, dar nădăjduieşte totodată în milostivirea lui Dumnezeu. Fără nădejde nu te poţi mântui. Domnul a grăit: „Nu am venit să-i mântuiesc pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi.” (cf. Lc. 1, 17) Ce se cuvine a înţelege aici prin drepţi? Oamenii care nu au conştiinţa păcătoşeniei lor, dar sunt cu adevărat păcătoşi. Putem grăi aceasta şi despre demoni. Nici măcar nu suntem în stare a ne închipui trufia cu care se înfăţişează ei înaintea
85
lui Dumnezeu. Şi nici a înţelege ce ură îi poartă lui Dumnezeu, Care lor le este potrivnic, însă celor smeriţi le dăruieşte mântuire. Pentru ce nu se spune nicăieri că Dumnezeu le este potrivnic celor desfrânaţi, zavistnici ori altor păcătoşi, ci pomeneşte doar de cei trufaşi? Pentru că trufia este o însuşire diavolească. Cel trufaş se face oarecum deopotrivă cu diavolul.
Un om spunea cândva:
Citesc Psaltirea şi nu pricep nimic. Poate că ar fi mai bine să pun cartea aceasta în raft.
Iar Bătrânul i-a zis:
Nu, nu. Să n-o pui!
De ce? Nimic nu înţeleg din ea.
Dracii însă înţeleg. Pricep că acolo se vorbeşte despre ei, nu pot răbda aceasta şi fug. Aşadar, citind Psaltirea, îi izgonim pe draci.
Părintele mi-a mai povestit despre o tânără care a venit aici împreună cu sora şi mama ei, care era stăpânită de puterea diavolului, aşa încât îi fusese vătămată şi mintea, cu toate că mai avea şi clipe în care judeca limpede. De pildă, atunci când a fost la părintele, l-a rugat cu multă stăruinţă să o mântuiască, iar părintele i-a zis:
Eu nu am putinţa de a mântui, căci numai Dumnezeu mântuieşte.
Dar prin dumneavoastră, i-a răspuns ea.
Iată că începuse a judeca limpede mi-a zis părintele -, însă la arhondaric îi batjocorea pe toţi cu tot felul de cuvinte necuviincioase. A iscat o zarvă mare acolo, a înjurat, a răcnit, a spart geamuri. Părea să fie stăpânită de o putere drăcească.
86
Data trecută, părintele i-a poruncit mamei să păzească posturile, iar ea se gândea cu spaimă la aceasta, dacă pot spune aşa. Dar a postit şi, slavă Domnului, zice că i-a fost uşor. înainte, mamei îi era rău întreaga zi dacă nu-şi bea cafeaua cu lapte.
31 august 1908
Astăzi am fost martor pentru întâia dată la o tundere în monahism. Au fost tunşi trei fraţi de la mănăstire, dar de la schit n-a fost nimeni. Noi am mers doar pentru a lua parte la slujbă.
Kolea a plecat. Mi-e milă de el, dar nu ştiu cu ce i-aş putea fi de folos. A venit şi mi-a zis plângând: „M-a biruit întristarea!”, dar părintelui nu i-a spus nimic. M-am străduit să-l înduplec să vorbească cu dânsul. Chiar dacă nu pot să-l întreb despre aceasta, sunt încredinţat că nici măcar nu-şi închipuie ce este călugăria şi nu cred că este bun de călugăr.
7 septembrie 1908
Astăzi se face pomenirea stareţului Macarie ieroschimonahul, căci este ziua în care s-a săvârşit din viaţă. Aseară, la slujbă, în locul cuvântului de învăţătură obişnuit, părintele a vorbit puţin despre stareţ. Printre altele, ne-a dat tuturor binecuvântare să citim viaţa părintelui Macarie „care este, din păcate, înfăţişată foarte pe scurt, cu toate că viaţa sa a fost de necuprins” sau orice volum cu scrisorile sale către călugări. „Căci l-am uitat cu desăvârşire pe părintele Macarie”, ne-a zis.
Prin post, priveghere şi rugăciune, cereşti daruri primim. Prin nimic altceva nu le putem dobândi, căci nu se
87
află altă cale, dar mai întâi de toate trebuie să punem ca temelie smerenia. Părintele Macarie avea o mare şi adâncă smerenie.
17 septembrie 1908
Astăzi se face pomenirea Sfintei muceniţe Sofia cu fiicele sale, Pistis, Elpis şi Agapis (Credinţa, Nădejdea şi Dragostea). La Moscova e mare nebunie acum! Praznicul ia chipul unor beţii şi petreceri lumeşti. în familiile pe care le cunosc se află şi fete care îşi serbează ziua de nume şi cred că au să benchetuiască ca de fiecare dată. Se înserează, vin oaspeţii, îşi fac urări şi beau şi mănâncă până noaptea târziu, când se risipesc pe la casele lor. Câtă deşertăciune şi pustietate în sufletele lor! Despre Dumnezeu şi despre credinţă arareori mai aduce careva vorba: sunt nevrednice de luat aminte şi învechite…
De câte ori n-am cugetat la aceasta: iată, mă aflu în biserică chiar în biserica Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfântului Macarie -, e pace şi linişte pretutindeni, candelele pâlpâie înaintea sfintelor icoane, iar privegherea n-a început încă. Fraţii intră cuviincios, în tăcere, se închină şi se aşază la locurile lor, aşteptând să înceapă slujba. Ce linişte plină de pace! Cât de bine ne este aici!
Iar dincolo, afară numai deşertăciune şi suflete pustiite, cu toate că aleargă cu toţii de colo-colo, îngrijindu-se de una ori alta. Dar asta nu e nimic. Poate chiar în această clipă se săvârşeşte pe undeva vreo ucidere, o tâlhărie, certuri, bătăi, beţii ori dezmăţuri…
Tot ceea ce ţine de Dumnezeu, de suflet ori de viaţa cea veşnică sunt date uitării. M-am aflat şi eu până nu demult
88
în această vâltoare. Am trăit astfel şi aş fi putut să-mi petrec şi acum viaţa în acelaşi chip. Acum însă nu mai ştiu cum să-I aduc mulţumită lui Dumnezeu pentru faptul că mă aflu aici, în acest schit plin de pace. E o adevărată minune că Dumnezeu m-a smuls din ghearele acestui balaur înfricoşător, care este lumea.
Am înaintea mea două privelişti: lumea cu toate grozăviile ei, iar de cealaltă parte, biserica cufundată în linişte, în lumina cea liniştitoare a candelelor. Mi-e sufletul plin de pace şi de bucurie. Slavă Ţie, Doamne!
18 septembrie 1908
Spun unii că părintele s-ar fi îmbolnăvit. Trebuie să aflu dacă este adevărat. Aş vrea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mai scriu câte ceva din învăţăturile părintelui. în vreme ce ne binecuvânta, dânsul ne-a dat câteva sfaturi, povăţuindu-ne să ne cercetăm necontenit viaţa, pentru a vedea în ce stare suntem şi în ce măsură am sporit duhovniceşte. Cercetarea de sine şi trezvia îi sunt de mare folos călugărului. Cine nu face aceasta, zicând că nu poate sau nu se pricepe, acela să ia aminte că nu sporeşte duhovniceşte decât dacă urmează calea smereniei. Numai de sporim întru smerenie, înseamnă că mergem înainte. Şi să nu îndrăznească nimeni să se îndreptăţească! Să tacă, să rabde ocările şi să ierte aceasta se cade a face omul cel smerit. La utrenie, părintele ne-a sfătuit din nou că trebuie să avem dragoste unul către altul şi să ne păzim de grăirea în deşert.
Zice Prorocul David: „că a lipsit cel cuvios”. De ce „a lipsit”? Din pricină că „s-a împuţinat adevărul” şi
89
„deşertăciuni a grăit fiecare” (cf. Ps. 11, 1-2), căci nu mai vorbesc despre cele de suflet mântuitoare. Pretutindeni este grăire în deşert: vorbesc numai despre lucruri lipsite de însemnătate.
Părintele ne-a spus că vor veni vremuri când se vor vorbi numai deşertăciuni.
Un călugăr a avut o vedenie: câţiva monahi stăteau şi vorbeau fără de folos, iar printre aceştia mişunau şi dădeau roată nişte porci mistreţi jegoşi. Erau dracii. Apoi a văzut alţi călugări vorbind cele de suflet folositoare, iar printre ei stăteau îngeri luminoşi. Să ne străduim, fraţilor, să nu stricăm lucrarea ascultării cu vorbirea deşartă, ci să căutăm a spori întru smerenie. „Smeritu-m-am, şi m-a mântuit Domnul!”, striga David prorocul. (Ps. 114, 6) Pentru a te mântui, smerenia îţi este îndeajuns. „Ci vezi, Doamne, smerenia mea şi-mi lasă toate păcatele mele.” (Ps. 24, 19) Aşa grăieşte prorocul David, căci adevărata smerenie nu este niciodată lesne de dobândit.
Din neluare-aminte, am uitat ce ne-a vorbit părintele despre stareţi şi despre părintele Leon. îmi amintesc doar că părintele Leon a răbdat prigonire din pricina clevetirilor celor răuvoitori. El este şi întemeietorul stăreţiei la Optina, adică a stareţilor ca autoritate duhovnicească. însuşi preasfinţitul Nicolae, văzându-l împresurat de mulţime mare de popor, i-ar fi zis, dojenindu-l:
Spune-mi, ce faci aici?
Cânt Dumnezeului meu până ce voi fi!
Preasfinţitul a înţeles tâlcul adânc al acestui răspuns. Cu adevărat, părintele Leon cânta lui Dumnezeu prin toată rânduiala vieţii sale.
90
23 septembrie 1908
Pe când citeam la Psaltire în biserică, a intrat şi părintele. Aşteptându-l pe paracliser, a stat de vorbă câteva clipe cu mine.
Unei maici care fusese călugărită i s-a arătat în vis Maica Domnului, spunându-i că peste lume vor veni multe necazuri. Aceasta se petrecea în 1899. „Şi îndeobşte a grăit ea -, această lume vremelnică nu va mai dăinui multă vreme, căci răbdarea Fiului şi Domnului meu se împuţinează fără de contenire.” Pe când mă mai aflam încă în lume, am fost la Lavra Serghiev din peştera mănăstirii Cernigov. Am stat acolo şase zile, m-am pregătit, m-am spovedit în măsura în care o pot face mirenii şi m-am împărtăşit. După primirea Sfintelor Taine, m-am simţit despovărat sufleteşte. Aveam înaintea mea o Psaltire în traducere rusească. O deschid şi peste ce crezi că am dat? „Cine mă va duce la cetatea întărită?” (Ps. 59, 11) Am căzut pe gânduri: „cetatea întărită” era de fapt acea mănăstire. Apoi, uitându-mă în tâlcuirea Psaltirii, s-a vădit că Aşa era cu adevărat.
Nu am vreme să scriu în amănunt, dar am vrut să notez totuşi cumva.
26 septembrie 1908
Astăzi este ziua mea de naştere: am împlinit 20 de ani. în lume, cei mai mulţi oameni chiar şi unii credincioşi, nu cred în existenţa demonilor, însă aici este un adevăr. Iată ce mi-a povestit odată părintele.
Părintele Ambrozie stareţul i-a dovedit părintelui Benedict Orlov că demonii există în acest chip: l-a acoperit cu mantia, l-a dus până la fereastră şi i-a zis:
91
Spune-mi ce vezi!
Văd un convoi de osândiţi murdari şi zdrenţăroşi, având chipul înspăimântător asemenea unor jivine. Spune-mi, părinte, de unde s-au adunat atâţia? Se ivesc de pretutindeni, părând să nu se mai sfârşească: cine le-a îngăduit oare să intre în schit? De bună seamă, am fost împresuraţi de cazaci. Iar osândiţii aceştia tot vin şi vin fără de contenire, risipindu-se când la dreapta, când la stânga, pe după biserică.
Ei bine, vezi, părinte Benedict?
Da, părinte, dar ce să fie oare aceasta?
Sunt demoni. închipuie-ţi cu câţi ar trebui să lupte fiecare frate din obşte.
Chiar aşa, părinte?
Ia mai uită-te o dată.
Părintele Benedict a privit din nou, dar nu i s-a mai arătat nimic. Totul era ca şi cum n-ar fi fost nimic.
Vezi cu câţi draci trebuie să ne luptăm? Să ştii însă că Dumnezeu îngăduie această luptă pe măsura puterilor fiecăruia.
27 septembrie 1908
Dumnezeu îmi ajută mie, netrebnicului, să mă trezesc pentru utrenie. Cu mila lui Dumnezeu, arareori mi s-a întâmplat să fiu biruit de somn.
Odată, când i-am mărturisit părintelui că dormisem cu o oră mai mult, dânsul mi-a grăit cam aşa nu mai ţin minte întocmai:
Te războieşte dracul akediei. El ne luptă pe toţi. A purtat război cu preacuviosul Serafim de Sarov şi cu Sfântul Efrem Sirul, cel ce a alcătuit rugăciunea cea atât de cunoscută:
92
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele.” Ia aminte de ce trebuie să te lepezi mai înainte de toate: de duhul trândăviei şi al grijii de multe. Cumplit demon este acesta! Pe dumneata te luptă cu somnul, iar pe alţii cu deznădejdea şi întristarea. Vine asupra noastră în fel de fel de chipuri. Dumneata nu poţi spune că te afli în stare de trândăvie.
Nu, părinte, aproape că n-am nici o clipă liberă.
Ei, vezi!? Atunci te încearcă cu somnul. Nu-i nimic, nu te mâhni.
5 octombrie 1908
Într-o seară, când m-am dus să cer binecuvântare şi să-i mărturisesc părintelui neputinţele şi păcatele mele săvârşite cu o zi în urmă, de când nu ne mai văzusem, dânsul a prins a-mi grăi despre mustrarea de sine.
Am înţeles din poveţele sale că trebuie să te mustri pe tine însuţi pentru neputinţele tale, să te smereşti şi să alungi de la tine cu orice chip deznădejdea şi trândăvia. Orice ţi s-ar întâmpla, nu trebuie să deznădăjduieşti, ci să cauţi a-i mărturisi totul stareţului tău.
Dumnezeu îţi va dărui iertare, spunea părintele. Mustră-te pe tine însuţi. Nu este greu, dar unii nu voiesc. Mai anevoios lucru este a răbda dojana fratelui tău, decât a te mustra tu însuţi. Pe lângă aceasta, chiar dacă ne vom mustra pe noi înşine, dar nu vom lupta cu patimile, ci ne vom îmbuiba şi vom dormi peste măsură, mustrarea nu ne va aduce nici un folos. Dacă ne mustrăm, căzând fără de voie în greşeală, atunci aceasta ne este de folos. în lupta cu patimile, chiar şi atunci când acestea ajung să ne biruiască, dar ne dojenim pe noi înşine, ne pocăim, ne smerim şi
93
continuăm să luptăm, înseamnă că ne îndreptăm necontenit. Un singur lucru ne mai rămâne: smerenia. Vremea asprelor fapte de nevoinţă a trecut şi poate că nu se va mai întoarce niciodată…
16 octombrie 1908
Acum, de când am primit o altă ascultare, cea de secretar, întrucât fratele Chiril Zlenko a fost luat la oaste, îmi beau ceaiul cu părintele. Câteodată ni se întâmplă să lăsăm deoparte treaba şi să începem a grăi despre cele duhovniceşti şi despre monahism. De pildă, ultima dată chiar despre aceasta mi-a vorbit.
Călugăria nu se mărgineşte doar la dulamă şi la terciul de hrişcă. Ai îmbrăcat dulama, ai început să mănânci caşa şi cugeţi întru sine: Iată că m-am făcut călugăr! Nu! Doar înfăţişarea cea dinafară nu-ţi va aduce nici un folos. Este adevărat că trebuie să porţi haine călugăreşti şi să posteşti, dar asta nu este totul. Atâta vreme cât lampa nu arde, nu-şi vădeşte în nici un chip rostul: acela de a lumina. Ce-i lipseşte? Văpaia. Are trebuinţă şi de fitil şi petrol, dar dacă lipseşte focul, dacă lampa nu este aprinsă, ea nu foloseşte la nimic. Când se aprinde, răspândeşte de îndată lumină. Aşijderea şi cu călugăria: singură înfăţişarea cea dinafară nu aduce nici un folos dacă nu arde şi focul cel dinlăuntru. Părintele Anatolie spunea că monahul este omul cel tainic al inimii. (IPtr. 3,4)
19 octombrie 1908
Astăzi este hramul uneia dintre biserici, cea a Sfântului Ioan de la Rila, iar liturghia va fi săvârşită de părintele arhimandrit.
94
Minunată şi dreaptă povaţă ne-a lăsat stareţul Ambrozie: „Mâhnirea cea sufletească n-a fost socotită nicicând drept o virtute, şi aceasta se vădeşte din faptul că pricina acesteia este una lipsită de temei.”
Părintele mi-a arătat odată o scrisoare, al cărei autor îşi schimonosise scrisul, spunându-mi:
Iată o scrisoare în care sunt numit cu cele mai murdare şi mai defăimătoare cuvinte, mai cu seamă pentru convorbirile cu fraţii din mănăstire. îl bănuiesc pe unul ori pe altul, dar oricare ar fi acela, îl socotesc a fi un binefăcător al meu. Poate că prin aceasta Domnul îmi va mai ierta din păcate.
Se poate ca scrisoarea să fie isprava vreunui călugăr de la mănăstire. Nu o dată am înţeles din cuvintele părintelui că era prigonit, căci nu era iubit de către toţi. Şi episcopul Trifon, atunci când ne-a dat binecuvântare să intrăm în mănăstire, ne-a zis:
Să fiţi cu luare-aminte, căci sunt unii care uneltesc împotriva părintelui Varsanufie. Dacă vor veni la voi şi-l vor judeca în vreun fel pe stareţ înaintea voastră, să plecaţi de lângă ei zicându-le: „Iertaţi-ne, dar noi nu-l putem judeca pe Bătrân!”
22 octombrie 1908
Astăzi este zi de praznic la Optina: hram la catedrala închinată sfintei icoane a Maicii Domnului de la Kazan. E praznic şi în chilia mea, căci episcopul Trifon, înaintea primei noastre plecări către Optina, ne-a binecuvântat cu o icoană a Maicii Domnului din Kazan. Când am primit blagoslovenia mamei pentru hotărârea pe care o
95
luasem, am mers împreună cu ea şi cu părintele Petru Saharov, profesorul nostru de religie, la episcopul Trifon, care ne chemase la el. Vlădica nu înceta să o liniştească pe mama, zicându-i: „Fiţi pe pace! Acolo nu vor vedea decât lucruri frumoase.” Odată cu noi a intrat în salonul de primire şi părintele Gavriil astăzi ierodiacon la Optina, iar pe atunci doar simplu călugăr, tuns în monahism de către preasfinţitul -, iar vlădica ne-a spus: „Arhanghelul Gavriil este cel ce întotdeauna aduce vestea cea bună. Iată că Dumnezeu vi l-a trimis pe Gavriil!” Nu mai ţin minte întocmai cuvintele şi înţelesul lor, dar îmi i aduc aminte că, vorbind despre împrejurarea în care ne aflam atunci, vlădica îl asemuia pe părintele Gavriil cu arhanghelul.
Când i-am povestit nu demult părintelui de această întâmplare, dânsul a zis:
Se ştia chiar din clipa aceea că vei fi călugăr. Preasfinţitul, care este un om vesel şi îi place să glumească, va fi spus asta în glumă, dar cuvintele arhiereului au întotdeauna mare putere. Şi la mănăstire în ce zi aţi venit?
Pe 23 decembrie, iar de la Moscova am plecat pe 22.
Adică în ziua prăznuirii Sfintei Anastasia, vindecătoarea de boli.1 E limpede: v-aţi slobozit de legăturile lumii acesteia şi aţi lepădat de la voi aceste lanţuri. Nimic nu este întâmplător în viaţa omului, căci toate se petrec sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Părintele Varsanufie ne-a spus că şi părintele Ambrozie, şi părintele Anatolie l-au primit cu mare bucurie. Părintele Ambrozie l-a întâmpinat stând în picioare, ceea ce
1 în slavonă uzoresitelniţa = dezlegătoarea. (n. trad.)
96
era un lucru neobişnuit, căci obişnuia să primească culcat sau stând jos.
Tocmai venise să-l vadă maica Parascheva şi dânsa, pare-se, o „fericită” -, care i-a zis:
A venit Pavel Ivanovici.
Slavă Domnului!, a răspuns părintele Ambrozie.
Poate că dânsul, ca un înaintevăzător, a ştiut mai dinainte că aveam să fiu stareţ şi egumen al schitului.
25 octombrie 1908
Ieri, la binecuvântare, i-am mărturisit părintelui că m-a furat somnul şi am întârziat la utrenie.
Te va ierta Dumnezeu, dar se cade a te mustra pe tine însuţi.
Cum aş putea face aceasta, părinte?
Simplu! Conştiinţa îţi vagrăi de îndată, ea însăşi te va mustra. Rămâne doar ca tu să încuviinţezi ceea ce-ţi spune, să mărturiseşti că ai greşit şi să cazi cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, rugându-te pentru iertare.
Da, părinte, îmi dau seama că la început te simţi oarecum ruşinat de ceea ce ai săvârşit, îţi aduci mustrare, te osândeşti pe tine însuţi, dar peste puţină vreme uiţi totul, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut.
Fă-o numaidecât, fie şi numai pentru un minut ori pentru o jumătate de minut. Suntem datori să ne mustrăm pe noi înşine, chiar şi pentru un răstimp foarte scurt, iar restul rămâne la hotărârea lui Dumnezeu. Au fost însă şi Sfinţi Părinţi a căror viaţă a fost dintru început până la sfârşit osândire de sine. Noi însă suntem foarte departe de aceasta. Când ne găsim nouă înşine vină, dobândim
97
tărie şi ne facem mai puternici duhovniceşte. Este o lege a vieţii duhovniceşti. După cum în viaţa noastră biologică ne sporim puterea prin hrană, tot aşa şi în viaţa cea duhovnicească ne facem mai puternici prin osândirea de sine. Tocmai ai înghiţit hrana, care a şi ajuns în stomac, dar cum se transformă ea în sucurile cele hrănitoare care îţi întăresc trupul nu ştii. întocmai aşa se petrece şi în viaţa cea duhovnicească: ne hrănim cu osândirea de sine, cea care învaţă Sfinţii Părinţi înseamnă sporire nevăzută, dar din ce pricină se petrece aşa nu ştim. Este o lege a vieţii duhovniceşti. Hrănindu-ne duhovniceşte, dobândim tărie şi putere în duh. Ce este de fapt osândirea de sine? Smerenie. Iar smerenia ce este? Veşmânt dumnezeiesc, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul. Când ne aducem nouă înşine vină şi ne căim, îmbrăcăm acest veşmânt.
29 octombrie 1908
Se întâmplă să vorbesc cu părintele când întrerupem pentru o clipă lucrul sau când servim ceaiul şi, de bună seamă, caut atunci să-l întreb despre unele lucruri rămase nedesluşite.
Părintele Ambrozie a fost întrebat ce este călugăria mi-a spus nu demult părintele iar dânsul a răspuns cu un singur cuvânt: „Fericire! ” Cu adevărat, călugăria este o asemenea fericire, încât alta mai mare este cu neputinţă a ne închipui. Totodată însă, calea călugăriei nu este atât de lesnicioasă precum cred unii, dar nici atât de anevoioasă şi de necăjicioasă precum cred alţii. Şi eu îmi rostesc la utrenie umilul meu cuvânt de învăţătură, pentru ca la Judecata cea de apoi să nu fiu învinuit pentru tăcere. Este de datoria mea.
98
2 noiembrie 1908
Am aflat de curând, chiar de la părintele, că dânsul a scris şi poezii, care au fost tipărite pe foi simple. Una dintre ele se numeşte Rugăciunea lui Iisus. Mi-a plăcut foarte mult şi odată chiar mi-a vorbit despre această poezie.
Nu este nimic alcătuit aici, căci totul a ţâşnit, pur şi simplu, din inimă. Bănuiesc că cel mai mult ţi-a plăcut sfârşitul. Starea de trecere la rugăciunea cea lăuntrică, a inimii, nu poate fi înfăţişată în cuvinte aşa cum este ea cu adevărat. O va putea înţelege doar cel care a cercat-o el însuşi. Calea Rugăciunii lui Iisus este cea mai scurtă şi mai la îndemână, dar să nu cârteşti, căci cel ce va purcede pe această cale va fi lovit de necazuri. Spune poezia: „Şi vei vedea cu minunare, un alt tărâm strălucind în depărtare.” Şi întreaga fiinţă a omului pare a se schimba.
Părintele a rostit astăzi un scurt cuvânt de învăţătură. A vorbit despre cum trebuie să se poarte călugării la schit, îndeosebi în zilele de praznice. Să citească scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru a deprinde înţelesul poruncilor lui Hristos, iar prin aceasta să-şi vădească dragostea faţă de El.
Rămâi în chilia ta şi ea te va învăţa toate. Străduiţi-vă să fiţi pururea pregătiţi de moarte, întrucât moartea este aproape şi de bătrâni, şi de tineri, şi de mireni, şi de călugări deopotrivă. Fiecare să cugete la ce se va petrece cu sufletul său.
5 noiembrie 1908
Astăzi, după Liturghie şi după masa de prânz, am stat de vorbă cu părintele. Prânzul l-am luat tot la el. Părintele a început apoi a-mi grăi:
99
Aici totul este frumos, spunea cineva nu-mi mai amintesc cine -, vorbind cu părintele Clement Zederholm sau cu părintele Leonid Karelin. Toate sunt în bună rânduială. Un singur lucru vă mai lipseşte: muzica. Ar fi bine, de pildă, să cânte cineva la pian muzică din Beethoven sau ceva asemenea. Nu credeţi că ar fi bine?
-Nu!
Din ce pricină?
N-ar fi bine!
Cum puteţi fi atât de hotărât?
Dacă vrei să afli, am să-ţi spun ceva despre care nu ştiu decât eu şi duhovnicul meu, părintele Macarie. M-am învrednicit să primesc rugăciunea cea lăuntrică. Este precum acea muzică despre care se grăieşte adesea în psalmi: „Tăria mea şi lauda mea este Domnul.” (Ps. 117, 14) „Cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi.” (Ps. 103, 34) Această cântare este de negrăit!
Acum nu mai am prilejul de a ieşi din chilie şi a umbla noaptea prin schit. Iată ce frumuseţe de nevoinţă şi contemplare răspândeşte biserica noastră cea veche! Totul e minunat şi nu te mai saturi de privit.
Mi-e teamă să plec de aici din voia mea, mi-a zis odată părintele.
Această discuţie începuse de la o întrebare a părintelui:
Câte piane aveţi acasă, la Moscova?
Apoi mi-am amintit de un fost coleg de liceu. Era o persoană cam slobodă în purtări: pălăvrăgeala şi anecdotele sale necuviincioase, slaba pregătire intelectuală, înfăţişarea sa cea dinafară, purtarea sa faţă de religie şi faţă de cei de aproape ai săi, ceea ce spuneau colegii despre el
100
toate acestea ne întăreau părerea proastă despre buna sa cuviinţă. Odată a venit în clasă cu o vioară. Trebuie să vă spun că era un muzician înnăscut, căci cânta minunat la vioară. Aşa că, lipsind un profesor, am avut puţină vreme, iar colegul nostru a început să cânte la rugămintea întregii clase. Cânta din inimă, fără note, şi de îndată ce a început a cânta cele dintâi sunete, s-a schimbat cu desăvârşire: îi pierise uşurătatea cu care ne obişnuise şi devenise dintr-odată serios. Mulţi au băgat de seamă această schimbare. I-am povestit aceasta părintelui şi de aici a început întreaga noastră discuţie.
Vezi mi-a zis părintele cum te poate înălţa muzica, încât să uiţi de cele pământeşti! Şi colegul dumitale a simţit aceasta, chiar dacă s-a schimbat doar întru cele dinafară. Simţămintele pe care le-a încercat el atunci nu le poate înţelege decât cel ce le-a trăit el însuşi. Dar dacă muzica te desprinde în acest chip de pământ, cu atât mai vârtos rugăciunea!
8 noiembrie 1908
Astăzi, după Liturghie, părintele a rostit un scurt cuvânt despre ţelul şi însemnătatea chemării monahiceşti.
Sfântul Ioan Scărarul spune: „îngerii sunt lumina călugărilor, iar călugării sunt lumina lumii.” Nu uitaţi că trebuie să fim lumina lumii. Luaţi seama câtă milostivire v-a arătat Domnul, chemându-vă în acest sfânt locaş. Să judecăm în sinea noastră ce fapte am săvârşit şi cum ne-am petrecut viaţa mai înainte de a fi fost chemaţi aici, în acest sfânt locaş.
îmi amintesc că am citit la episcopul Ignatie Briancianinov un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul: „Ce este curăţia?
101
Curăţia este inima plină de milă pentru toată făptura. Şi ce este o inimă milostivă? Este inima cea arzătoare pentru fiece făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru demoni… într-un cuvânt: pentru toată zidirea.”
M-am oprit fără a voi la cuvintele „pentru demoni”, rugându-l pe părintele să-mi tâlcuiască aceasta. Cum ai putea simţi milă pentru demoni, de vreme ce ei caută pe toate căile să ne ducă către pierzare, aşa cum grăieşte şi psalmul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne… cu ură desăvârşită i-am urât pe ei.” (Ps. 138, 21-22)
Ia seama că nu episcopul Ignatie spune aceasta m-a lămurit părintele. El ne aminteşte de cuvintele preacuviosului Isaac Sirul, singurul sfânt care s-a rugat pentru draci. Dar cum s-a rugat? Te poţi ruga lui Dumnezeu să le împuţineze chinurile şi să le slăbească prin marea Sa milostivire. Dar ceea ce a săvârşit acest mare sfânt nouă ne este cu neputinţă a împlini. Toate păsările se avântă spre înaltul cerului, dar numai vulturul se înalţă mai presus decât toate, iar Sfântul Isaac Sirul, asemenea vulturului între păsări, străluceşte între sfinţi. Pentru noi însă este primejdios a ne ruga pentru draci.
Cunosc o stareţă care s-a rugat pentru demoni. Am prevenit-o, însă aceasta nu m-a ascultat, ci a continuat să se roage. N-a trecut multă vreme şi i s-au arătat dracii, pentru a-i mulţumi, chipurile, că se roagă pentru ei. Urmarea a fost că maica aceea a căzut în păcat cu o soră din obştea sa, începând să se îndeletnicească şi cu spiritismul tot cu aceeaşi soră. Fireşte că amândouă au trebuit să părăsească obştea. Iată cât de rău au sfârşit!
102
9 noiembrie 1908
Am citit la episcopul Ignatie Briancianinov despre sfârşitul lumii. Citindu-i scrierile, mă minunez de mintea lui, cu adevărat îngerească, şi de minunatele sale tâlcuiri la Sfânta Scriptură atât de adânci. Citind scrierile sale, inima mi se umple de o desfătare fără de seamăn, iar mintea mi se luminează de adevărata lumină a Evangheliei. Sufletul este prin firea sa creştin spune Tertulian şi simte adevărul. Acele locuri din Sfânta Scriptură, pe care fie că nu le pricepeam defel, fie că le înţelegeam greşit, al căror tâlc şi legături cu viaţa erau pentru mine de nedesluşit, s-au făcut acum foarte limpezi şi de înţeles. De bună seamă, nu chiar totul, căci pentru anumite lucruri avem trebuinţă de cercare şi pricepere duhovnicească. Pe lângă aceasta, nici până acum nu sunt în stare să pătrund adâncimea unor texte. însuşi preacuviosul Petru Damaschinul zice că tâlcul Sfintei Scripturi este dezvăluit oamenilor într-o măsură mai mare ori mai mică, şi apoi unuia i se destăinuie una în cuvintele Sfintei Scripturi, altuia alta, unui al treilea cu totul altceva, aşa încât adâncurile şi înţelesurile Sfintelor Scripturi îi sunt cunoscute pe deplin numai lui Dumnezeu, Cel ce le descoperă aleşilor Săi după trebuinţă. Aceeaşi tâlcuire o dă şi preacuviosul Petru aşa-ziselor nepotriviri din scrierile Sfinţilor Părinţi, acestea doar părând de fapt că sunt aşa, căci Sfinţii Părinţi au urmărit şi au tins cu toţii către acelaşi ţel.
Cei ce nu citesc cărţi duhovniceşti rămân cel mai adesea cu totul neştiutori în privinţa acestora. Şi cât de întristătoare este această neştiinţă, care am putea spune domneşte pretutindeni în lume! Mai sunt şi oameni care
103
au cercetat scrierile duhovniceşti, dar de cele mai multe ori această neştiinţă se revarsă în tot locul, asemenea unei otrăvi cumplite.
M-am născut şi am crescut într-o familie evlavioasă, dar nu citisem nimic din scrierile cele duhovniceşti şi nici măcar nu ştiam despre existenţa lor. Când ne pregăteam să mergem pentru întâia dată la Optina, a trecut pe la noi părintele Gavriil. Stând de vorbă la o ceaşcă de ceai, ne-a zis că mai întâi de toate ni se va da să-l citim pe avva Dorotei. „Avva Dorotei?”, m-am întrebat întru sine. Şi auzind pentru întâia dată acest nume, am socotit că n-ar putea fi decât un gunoi pe care nu-l poţi arunca decât în cuptor. Oricât de dureros ar părea, aşa a fost cu adevărat.
Toate cunoştinţele le-am dobândit aici, la schit. Aici au prins a se limpezi convingerile şi cunoştinţele mele. Am agonisit atâtea câte n-am adunat în toată viaţa mea petrecută în lume, la liceu şi la universitate. Nu voi greşi nici dacă voi spune că n-am învăţat mai nimic, cu toate că am trăit în lume 19 ani, iar aici, la schit, n-am împlinit nici anul.
îmi este bine aici. Fireşte, oamenii sunt oameni pretutindeni. Drept aceea, atât în mănăstire, cât şi în schitul nostru nu trăiesc îngeri, ci oameni, fiecare cu patimile şi metehnele lor. Dar nu se cade a mă îngriji de aceasta. Şi în lume este lesne a lua seama la păcatele altora, însă datoria călugărului este aceea de a-şi vedea şi a-şi mărturisi propriile sale păcate. Iar aici ai la îndemână toate înlesnirile pentru a săvârşi aceasta. Părintele spune că schitul nostru este singurul de acest fel din Rusia, întocmai cum auzim şi de la alţii.
104
Odată, în vreme ce îl ajutam pe paracliser în biserica Sfântului Ioan înaintemergătorul, s-a nimerit să fie cu noi şi părintele Kukşa. Nu mai ţin minte despre ce vorbeam, dar îmi amintesc că a grăit aceasta: „Când îţi aduci aminte ce-a fost cândva, îţi vine să plângi.” Acest lucru vădeşte cât de bine era mai înainte, însă pentru mine „ceea ce a fost” înseamnă lumea, iar „ceea ce este” schitul, pentru care îi aduc mulţumită lui Dumnezeu.
15 noiembrie 1908
Pe 13, părintele nu s-a dus la priveghere şi mi-a îngăduit şi mie să nu merg. în acest răstimp am stat şi am citit însemnările monahiilor de la Şamordino despre părintele Anatolie. Părintele Serghie Cetverikov lucrează la o biografie a părintelui Anatolie. După ce a adunat tot materialul, i l-a trimis părintelui. Printre altele, Cetverikov a trimis şi un manuscris al părintelui Anatolie, alcătuit din câteva caiete, Teologia mistică. Este vorba, pe cât se pare, despre o convorbire de-a sa cu un vestit profesor. Părintele Cetverikov a făgăduit că va isprăvi lucrarea biografiei până la Paşti.
Nu ştiu dacă voi mai apuca să trăiesc până la Paşti, mi-a spus părintele. Astăzi, pe când mă îndreptam către trapeză, am simţit pentru întâia dată în viaţa mea că mă sufoc.
în ultima vreme, părintele mi-a vorbit nu o dată despre moarte. Altădată mi-a zis că a început să se simtă din ce în ce mai istovit, spre seară: „Uneori de-abia mă mai ţin pe picioare.” Mi-a spus de mai multe ori: „Şi acolo cu ce mă voi înfăţişa?”
105
Discutând acum cu Ivanuşka, mi-am amintit lucruri demult uitate, cărora la vremea aceea nu le-am dat nici cea mai mică însemnătate. Primul meu duhovnic a fost părintele protoiereu Serghie Leapidevski, trecut acum la Domnul, iar al doilea, fiul său, Simion Leapidevski. Cu toate că părinţii şi bunicii erau oameni evlavioşi, nu mă îndemnau să merg la biserică, mai cu seamă iarna, de teamă să nu răcesc. Iar copilul, fiind lăsat la voia lui, fireşte că nu se duce. Ne răsfăţau şi ne alintau, dar nu ne lăsau să ne facem chiar voia noastră, căci nu cutezam a pleca nicăieri fără a cere voie.
Odată, la spovedanie, părintele Simion mi-a zis că trebuie să merg la biserică în zilele de praznice. „Este o datorie faţă de Dumnezeu!” Am cugetat asupra acestei poveţe şi i-am dat ascultare. De atunci am început să merg mai adesea la biserică şi obişnuiam să mă duc chiar şi în zile din timpul săptămânii, când eram liber. Mergeam şi la vecernie şi luam parte la convorbirile duhovniceşti de după slujbă. E drept, mergeam mai mult din curiozitate, cu toate că uneori simţeam ceva ca o stare de umilinţă. Ţin minte că odată, după vecernie, la o convorbire duhovnicească, după ce am ascultat o predică, am cugetat întru sine: „Nu ştiu cum mi-aş fi petrecut timpul acasă, însă aici am auzit multe lucruri de folos sufletului.”
Altădată, ascultând o predică despre păcatul superstiţiei, am început a înfăptui în viaţă cele auzite, lepădând superstiţiile de pildă, nu mai credeam în semne prevestitoare.
Cu alt prilej am auzit vorbindu-se despre păcatul de a privi fetele şi femeile cu poftă trupească şi m-am întristat,
106
căci îmi plăcea să le privesc în acest chip. Ce-i de făcut? Să priveşti e păcat, să nu priveşti înseamnă să nu te mai bucuri de o desfătare… şi am hotărât să mă uit totuşi, dar fără o pornire trupească. Făcând un asemenea târg cu conştiinţa mea, m-am liniştit, însă în cele din urmă a biruit latura cea trupească.
S-a ivit o nouă ispită: mi s-a propus să învăţ să dansez, dar orele de dans se făceau chiar la vremea vecerniei. Unde să mă duc?! Ţin minte că slujba ajunsese la glasul al şaselea, la „Doamne strigat-am”, când se cânta şi „Cine Te va ferici pe Tine, Doamne”, care mie îmi plăcea foarte mult. încotro să apuc? Voiam să fiu şi aici, şi acolo. Multă vreme m-am luptat cu mine însumi, stând la îndoială, şi vai, ce ruşine! mi-am călcat pe conştiinţă şi m-am dus să dansez. Mă ruşinez amintindu-mi. Iată cum caută vrăjmaşul să te scoată din biserică, fie şi numai dacă te duci acolo cu o oarecare nepăsare.
Nimeni nu credea că voi intra în mănăstire şi chiar şi eu însumi socotesc că a fost o minune săvârşită prin milostivirea lui Dumnezeu.
Bine ai făcut că nu te-ai însurat şi ai plecat din lume!, mi-a spus părintele de mai multe ori.
Iar o dată a adăugat:
Nu ştii cât de întortocheat este sufletul femeii!
încep a înţelege din ce în ce mai mult cât sunt de fericit că mă aflu la schit.
Părintele mi-a grăit odată despre un sfânt care avusese o vedenie despre chipul în care primesc fraţii mâncarea. Cel ce mănâncă şi cârteşte este ca şi cum ar mânca bălegar. Celui ce mănâncă fără a cârti, dar şi fără a mulţumi, aceluia
107
mâncarea nu i se va părea nici bună, nici rea. Iar celui ce mănâncă şi mulţumeşte, aceluia mâncarea i se va părea dulce ca mierea.
Aşijderea şi cu viaţa călugărului: se simte bine în mănăstire doar cel ce aduce mulţumită lui Dumnezeu pentru milostivirea Sa, pentru faptul că l-a adus în mănăstire şi l-a izbăvit din lume. Iar celui ce va cârti pentru viaţa sa îi va fi foarte greu să trăiască în mănăstire. Părintele mi-a dat binecuvântare să citesc fără de contenire din Vieţile Sfinţilor, iar după ce voi isprăvi de citit cele 12 volume să le iau de la capăt. M-a binecuvântat să citesc Scara, apoi scrierile cuviosului Teodor Studitul şi ale cuvioşilor Varsanufie şi Ioan.
16 noiembrie 1908
Ia aminte la întâmplările minunate din viaţa ta, mi-a spus părintele. Toate au un înţeles adânc. Chiar dacă acum nu le pricepi tâlcul, cu timpul ţi se vor descoperi multe. Pe vremuri, când părintele Anatolie nu primise încă hirotonia, s-a apropiat cineva de el pentru a-i cere blagoslovenie. După ce am citit aceasta din însemnările sale, părintele mi-a mărturisit că şi lui i s-a întâmplat întocmai, că a venit cineva să-i ceară binecuvântare când nu se învrednicise încă de harul preoţiei.
Ieri, pe când mă aflam la părintele, unde aveam ceva de scris, dânsul citea o scrisoare de la o tânără care fusese nu demult la el, despre care mi-a mărturisit: „Această fată cântă deosebit de frumos şi îi place îndeosebi muzica clasică.”
Ce-ţi place cel mai mult să cânţi?, a întrebat-o părintele Varsanufie.
Beethoven, Haydn, mi-a răspuns.
108
Există o muzică şi mai frumoasă.
Care? Mozart?
Nu! Una şi mai frumoasă.
Poate Bach?
Nu, nu…
Care ar putea fi? Nu-mi dau seama…
Muzica sufletului.
A sufletului? Muzica sufletului… Există cu adevărat aşa ceva?
Cum să nu?! Există.
Este pentru întâia dată când aud. Ce fel de muzică este aceasta?
Pacea sufletului. Acea pace despre care se grăieşte în Evanghelie: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Că jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.” (Mt. 11, 29-30) Iată ce este această pace! Ai învăţat matematică? Ştii ce înseamnă semnul egalităţii? Ei bine, pacea sufletului = fericire muzică, armonia tuturor puterilor duhovniceşti.
Aşadar, aceasta este muzica despre care vorbiţi…
Am îndrăgit-o. Când vine un astfel de om, dai uitării toate celelalte: şi necazuri, şi amărăciuni… Cu alţii însă trebuie să grăieşti precum în Povestea taurului alb) Cunoşti această poveste?
Da, părinte.
Un astfel de suflet va lepăda totul dintr-odată. Mă înţelegi?
-Da.
1 Poveste populară rusească alcătuită dintr-un dialog fără de sfârşit, în care se repetă aceleaşi replici cu o stăruinţă de neînchipuit.
109
Tocmai din această pricină îmi eşti drag, pentru că mă înţelegi. Mai sunt şi alţii care mă înţeleg.
18 noiembrie 1908
Ieri n-am mai lucrat cu părintele. Am fost la dânsul doar cât ne-am băut ceaiul, după care m-am întors în chilia mea şi am început a cerceta câteva scrieri pentru a alcătui o descriere a schitului. Este o îndatorire cu totul nouă pentru mine şi totodată grea, dar o socotesc ca pe o ascultare şi, prin urmare, nădăjduiesc că o voi împlini cu ajutorul lui Dumnezeu. întocmai aşa mi-a grăit şi părintele ieri:
Dumnezeu are puterea de a-ţi da înţelepciune!
Când mama a fost la Optina, l-a întrebat pe părintele:
Credeţi că vor rămâne eu şi Ivanuşka pentru totdeauna în mănăstire?
Mama îşi făcea griji, crezând că viaţa călugărească va fi peste puterile noastre şi că ni se va urî curând de viaţa de aici. La aceasta, părintele i-a răspuns:
Vor rămâne dacă nu-L vor uita pe Dumnezeu.
însuşi părintele mi-a istorisit aceasta.
21 noiembrie 1908
La mănăstire se prăznuieşte astăzi hramul cel mare. Am fost la priveghere şi la Liturghie, însă nu-mi prea place la mănăstire. Nici slujbele de acolo, nici cântarea pe note, nici masa de la trapeză. Vin la mănăstire şi mă întreb cum să mă întorc cât mai degrabă la schit.
26 noiembrie 1908
Odată am început a grăi cu părintele despre cântarea pe note. Mie însumi nu-mi place, căci socotesc că ne poate
110
risipi gândul şi luarea-aminte de la rugăciune, aşa încât este cu neputinţă să înlesnească în vreun chip rugăciunea. Asta este ceea ce cred eu, dar se pare că şi părintele este de aceeaşi părere. Notele îl leagă pe cântăreţ de mâini şi de picioare şi nu-i îngăduie să creeze şi să-şi vădească liber simţămintele sale.
27 noiembrie 1908
Am fost la părintele şi i-am mărturisit ce aveam pe suflet, după care el însuşi a început a-mi grăi:
Lumea întreagă pare a se afla sub înrâurirea unei puteri care pune stăpânire pe minte, pe voinţă şi pe toate puterile cele duhovniceşti ale omului. O doamnă din înalta societate mi-a spus că avea un fiu care era foarte credincios şi îşi petrecea viaţa întru curăţie era îndeobşte un băiat bun. Intrând însă în cârdăşie cu nişte tovarăşi răi, s-a lepădat de credinţă şi a căzut în desfrânare, de parcă cineva ar fi pus stăpânire pe el şi l-ar sili să înfăptuiască toate acestea. De bună seamă, nu putea fi decât o putere dinafară. Este o putere de obârşie diavolească, iar oamenii nu sunt decât uneltele, mijloacele prin care lucrează. Antihristul a prins a pune stăpânire pe lume, trimiţându-şi înaintemergătorii săi. Despre aceasta grăieşte apostolul când zice: „Le va trimite lor duhul rătăcirii, duhul minciunii, căci dragostea adevărului n-au primit.” (cf. II Con 2, 10-11) Omul rămâne, parcă, neputincios şi lipsit de apărare. Este stăpânit de această putere într-o asemenea măsură, încât nu-şi mai dă seama de ceea ce face. încolţeşte şi gândul sinuciderii, iar unii ajung să-l pună şi în faptă. Pentru ce oare se întâmplă aşa? Din pricină că nu se întrarmează cu numele
111
lui Iisus şi nici cu semnul sfintei cruci. Cu toţii se împotrivesc să rostească Rugăciunea lui Iisus şi să se însemneze cu semnul sfintei cruci, socotindu-le îndeletniciri întru totul învechite. Pururea să aveţi Rugăciunea lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi mărturisirea gândurilor. Numele lui Iisus risipeşte îmboldirile diavolului, căci nu-i poate sta împotrivă puterii lui Hristos. Toate uneltirile satanei sunt stârpite. Cum şi de ce se petrece aşa, nu ştiu. Ştiu doar că Aşa este cu adevărat.
Toţi Sfinţii Părinţi spun că noaptea este mai potrivită pentru a ne săvârşi rugăciunea, întrucât puterile cele sufleteşti nu ne sunt risipite. Este mai bine, aşadar, să ne rugăm îndeobşte noaptea.
28 noiembrie 1908
Astăzi, când i-am cerut părintelui blagoslovenie, i-am mărturisit despre gândurile de slavă deşartă care mă tulbură mai cu seamă în vreme ce îmi săvârşesc pravila de chilie:
Mă străduiesc să citesc, pe cât îmi stă în putinţă, fără grabă, pătrunzând înţelesul cuvintelor, însă adesea îmi trece prin minte gândul că mă ascultă şi chiar mă văd rudenii şi cunoştinţe, cu toate că eu nu le văd. îmi închipui că sunt foarte mulţumiţi de chipul în care citesc.
Da, este slava deşartă, cu care trebuie să te lupţi. Alungă aceste gânduri din cugetul tău! Nu lua seama la ele. Iar dacă te vei încredinţa că citeşti mai bine şi cu mai multă râvnă, îndreaptă-te către Dumnezeu, aducându-I mulţumită, iar ţie mustrare de sine. Atunci acel demon nu va mai avea de ce să te prindă şi se va îndepărta. Dar
112
nu va pleca pentru totdeauna, nu te va părăsi, căci se va întoarce din nou. Călugărul poartă o luptă necontenită cu gândurile sale. Preacuviosul Ioan Scărarul socoteşte că slava deşartă nu este o patimă aparte, ci este apropiată mândriei: slava deşartă, întărindu-se, se preface în mândrie. Aceasta îl îndeamnă pe cel ce nu are glas să cânte, pe cel trândav să facă pe râvnitorul, pe cel somnoros să ia chipul celui care priveghează etc. Preacuviosul Ioan Casian, văzând aceasta, se minuna de iscusinţa, viclenia şi răutatea acelui demon. Toţi sfinţii s-au păzit prin trezvie de slava deşartă.
Părintele Ambrozie se arăta adesea oamenilor, aievea şi în chip simţitor, dând sfaturi şi izbăvind din primejdii, lucru care se petrecea încă din vremea vieţii sale. Era întrebat cum se face că, deşi nu ieşea din chilie, se arăta unora ca şi cum ar fi fost aievea. Era de înţeles dacă se petrecea în vis dar aievea? „Nu sunt eu, ci îngerul meu!”, obişnuia să spună părintele Ambrozie.
1 decembrie 1908
Astăzi se face prăznuirea Sfântului Filaret cel Milostiv. Făcându-se şi pomenirea mitropoliţilor Filaret al Kievului şi Filaret al Moscovei, s-a săvârşit slujbă cu polieleu şi parastas pentru dânşii. Am citit la strană sinaxarul. Mitropolitul Filaret al Kievului este întemeietorul schitului nostru şi, prin urmare, avem datoria de a ne ruga pentru el.
Părintele i-a spus lui Ivanuşka că decăderea şi pustiirea locaşurilor începe atunci când sunt daţi uitării întemeietorii şi nevoitorii acestora. Astăzi, părintele îl va trimite pe Ivanuşka la bolniţă, căci a început a simţi un fel de slăbiciune
113
trupească. Mie însă nu mi-a spus nimic. Ca unul ce sunt mai în vârstă, trebuie să mă îngrijesc de el. Fratele Nichita, ucenicul de chilie al părintelui Varsanufie, tocmai mi-a spus că Ivanuşka este luptat de deznădejde. Eu n-am ştiut, nu mi-a vorbit nimic despre aceasta, căci poate că aş fi putut să-l mângâi cu ceva cu toate că nu l-aş fi înţeles.
Şi părintele mi-a spus că multă lume suferă acum de un fel de boală sufletească. Cu toţii sunt luptaţi de deznădejde şi de întristare. Viaţa începe să li se pară de nesuferit şi nu mai sunt în stare de nimic. Mi-a grăit despre starea unei tinere care îl cercetase de curând:
Stă toată ziua retrasă şi nu este în stare să facă nimic. Am întrebat-o ce simte. „O adâncă întristare.” Este frumoasă şi bogată, şi tocmai a terminat liceul cu medalie de aur. Doamne, apără şi păzeşte!
Părintele s-a închinat. Pare a fi o stare deosebit de apăsătoare, eu însă, din mila lui Dumnezeu, n-am fost luptat de aceasta. Cum să-I mulţumesc Domnului pentru marea Sa milostivire pe care mi-o arată mie, netrebnicului?!
2 decembrie 1908
Se pare că Ivanuşka a avut doar o indigestie, care, slavă Domnului, i-a trecut cu bine, cu toate că stomacul nu şi-a revenit întru totul. „L-a tămăduit Sfântul Filaret cel Milostiv”, a zis părintele. Mi-a dat binecuvântare să citesc Scara. Este o carte cu adevărat încântătoare şi adâncă. O minunată dovadă a ceea ce înseamnă rodul ascultării. Iată ce am citit: „Nu fugi de mâinile celui ce te-a povăţuit către Domnul, căci, în toată viaţa ta, nimănui altuia nu se cuvine
114
a-i purta o evlavie mai mulţumitoare decât aceluia.”1 (Cap. 4,72)
M-am întrebat: Cine m-a adus către Domnul? Cine mi-a dăruit hrana cea duhovnicească dacă pot spune aşa? Cine mi-a deschis ochii asupra vieţii? Cine m-a învăţat cele ale vieţii călugăreşti? De bună seamă, în măsura în care toate acestea puteau fi pricepute de sufletul meu amorţit, dacă nu chiar mort. Cui datorez toate acestea? Părintelui. Lui îi datorez dragoste, şi n-aş putea decât să-l iubesc, căci l-am îndrăgit mai mult decât pe oricare altul. Lui îi datorez faptul că nu mă aflu în lume, îi datorez mai mult decât oricărui altcuiva lăsând deoparte pe părinţii mei cei după trup. Dar în afară de părintele, mă simt îndatorat şi faţă de alţii şi îi voi lua la rând pe fiecare.
Cel dintâi căruia i-am vorbit despre dorinţa noastră de a merge la mănăstire a fost părintele Petru Saharov, profesorul nostru de religie din liceu, care n-a îndrăznit să ne povăţuiască el însuşi, ci ne-a dus la episcopul Trifon, fostul său coleg de facultate. Iar acesta ne-a îndreptat, la rândul său, către părintele, la schit. Era în preajma Postului Mare, în săptămâna Fiului Risipitor. Tocmai ne întorsesem de la vecernie, la sfârşitul căreia vlădica ţinuse un cuvânt de învăţătură despre fiul cel risipitor şi citise acatistul Sfântului mucenic Trifon. Eu, mama, Ivanuşka, părintele Petru Saharov şi părintele Gavriil, care sosise pe neaşteptate astăzi, iconomul preasfinţitului episcop de Kaluga -, ne aflam în cabinetul vlădicăi, care, văzând neliniştea mamei în legătură cu soarta noastră, i-a zis:
1 în traducerea Pr. D. Stăniloae: „Nu fugi de mâinile celui ce te-a povăţuit către Domnul, căci în toată viaţa ta nu te vei ruşina mai vârtos de altcineva, precum de acela!” (vol. IX, cuv. 4, par. 67) (n. trad.)
115
Fiţi pe pace! Acolo nu vor vedea decât lucruri frumoase, care le vor rămâne în minte pentru întreaga viaţă. Lăsaţi-i să plece!
Am uitat să spun că atunci când părintele Petru ne-a dus pentru întâia dată la vlădica, acesta ne-a zis: „Am să vă trimit la Optina, dar nu credeţi că voi isca tulburare în familie?” I-am răspuns că mama ne-a dat binecuvântare. Poate că părintelui Petru îi era teamă de ceea ce spusese vlădica şi, sfătuindu-se cu părintele Simion Leapidevski, au venit amândoi chiar în acea zi în vizită la mama şi s-au liniştit.
Un alt părinte care ne-a povăţuit către Domnul a fost părintele Serafim de la mănăstirea Ciudovo, la care ne-am spovedit pentru întâia dată cu adevărat, fără făţărnicie, cu dorirea de a pune început bun. Tot aşa a fost şi prima mea mărturisire la părintele, pe vremea când eram încă mirean. Aşa că părintele Serafim pare să fie cel dintâi care ne-a împăcat cu Domnul, căci el a pus începutul.
Ar mai fi şi părintele egumen Iona de la mănăstirea Bogoiavlenskoe din Moscova, către care ne-a povăţuit vlădica, ca fiind în măsură să-l înlocuiască pe părintele Varsanufie în răstimpul celor opt luni pe care le-am petrecut în lume după întâia vizită la Optina. De-a lungul şederii mele la Moscova m-am bucurat de multă dragoste din partea părintelui Iona, zăbovind la el până noaptea târziu, după ce se închidea mănăstirea şi i se aduceau cheile de la poartă ca să mă însoţească. A stăruit foarte mult pe lângă noi ca să părăsim cât mai degrabă lumea.
Aşadar, cei care au înlesnit într-o măsură mai mică sau mai mare statornicirea noastră în schit sunt: părintele
116
Serafim; părintele Petru Saharov; părintele Simion Leapidevski (La 9 decembrie 1907, părintele Simeon ne-a grăit aceste cuvinte: „Dacă veţi izbuti să rămâneţi acolo în vremea Postului Mare, va fi un semn că voia lui Dumnezeu este să rămâneţi la Optina!”); preasfinţitul Trifon; părintele Gavriil; părintele Ioan de la mănăstirea „Bucuria cea neaşteptată” din Kremlin; egumenul Iona şi părintele Varsanufie, care ne-a primit îmbrăţişându-ne cu prisositoare dragoste.
Vorbind despre părintele, episcopul Trifon ne-a zis: „Povăţuitor duhovnicesc vă va fi părintele Varsanufie.”
Toţi părinţii pe care i-am pomenit, dimpreună cu vlădica, au fost cei care ne-au călăuzit într-un fel sau altul către părintele şi ne-au încredinţat acestuia, ca şi către un liman de linişte.
4 decembrie 1908
Astăzi este pomenirea Sfintei muceniţe Varvara. Nu ştiu din ce pricină, dar îmi dau seama că cinstesc în chip deosebit pomenirea acestei sfinte. Am început să am o mai mare evlavie către Sfânta Varvara în ultima vreme, adică după ce am fost pentru întâia dată la Optina şi m-am întors la Moscova. De atunci am început să trec mai adesea pe la biserica Sfintei Varvara pe strada Varvarka şi să mă închin sfintelor sale moaşte. Mi-am adus aminte că şi bunicul o cinstea în chip deosebit.
6 decembrie 1908
Astăzi este ziua mea de nume. Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, m-a învrednicit să primesc Sfintele Taine
117
dimpreună cu toţi fraţii. A slujit părintele, iar după rugăciunile de mulţumire de la sfârşitul Liturghiei a rostit un scurt cuvânt de învăţătură:
De mare milă ne-a învrednicit acum Dumnezeu. Aţi auzit ce rostea diaconul: „Drepţi primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de viaţă făcătoarele şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului.” Cu adevărat, înfricoşătoare şi de negrăit este Taina care s-a săvârşit! Domnul ne-a arătat dragoste, să-I arătăm, dar, şi noi dragoste. Cine sunt cei care au dragoste către Domnul ne spune însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (In. 14, 15) înseamnă că cel ce împlineşte poruncile Domnului, acela îl şi iubeşte. Drept aceea, să vă străduiţi, părinţilor şi fraţilor, să nu lipsească din mijlocul vostru dragostea şi sfinţenia. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.” (Ps. 118,24)
Se apropie zilele în care, pe drept cuvânt, ne vom bucura şi ne vom veseli. 7, 8 şi 9 decembrie sunt zilele când am fost primiţi în schit.
Trebuie să spun însă că în vreme ce Ivanuşka suferea în lume şi era împovărat de starea sa, eu eram liniştit. Mă aflam îmi dau seama acum într-o stare de nepăsare, pe care harul îl îngăduie fiecărui om după ce i-a arătat dulceaţa unei alte vieţi cea duhovnicească -, după cum ne învaţă episcopul Teofan. Atunci însă nu am priceput aceasta.
Ţin minte că am mers amândoi eu şi Ivanuşka la părintele, iar Ivanuşka şi-a mărturisit hotărât dorinţa de a rămâne, în vreme ce eu i-am grăit părintelui cam aşa: „Părinte,
118
îmi dau seama că îmi lipsesc virtuţile şi o neclintită hotărâre în această privinţă. Nu ştiu ce să fac. Drept aceea, m-am gândit să ţin seama de ascultarea şi de binecuvântarea pe care mi le veţi da. Nu voi merge împotriva voii şi a binecuvântării cuvioşiei voastre.”
Părintele arhimandrit şi-a dat binecuvântarea pentru a ne primi, iar pe 9 decembrie, fiind duminică, am participat la Liturghia de la schit. Şi astfel s-au rânduit toate în cele din urmă. Pentru Ivanuşka era o fericită împlinire a doririlor şi nădăjduirilor sale, iar pentru mine ceva la care aproape că nici nu mă aşteptam. Eu însumi mă mir cu câtă pace şi uşurinţă m-am hotărât în privinţa acestui lucru atât de însemnat.
Abia zilele trecute, când am avut o discuţie cu Ivanuşka, aruncându-mi privirea pe calendar, am văzut că 9 decembrie este şi ziua în care se prăzmlieşte sfânta icoană a Maicii Domnului „Bucuria cea neaşteptată”. Descoperind aceasta, am cugetat întru sine: „Da, cu adevărat în acea zi am avut o bucurie neaşteptată, cu toate că atunci aproape că nici nu-mi dădeam seama.” Ţinând seamă de toate acestea, am prins a înţelege că doar mila lui Dumnezeu a putut să mă rupă de lume. întocmai aşa mi-a spus şi părintele. Iar când l-a vizitat mama, a întrebat-o: „Aţi avut pe cineva în familie cu o evlavie deosebită ori poate că s-au săvârşit nişte fapte bune deosebite? Mama i-a răspuns că bunicul fusese foarte evlavios. „Asta înseamnă că el este cel care mijloceşte acolo, sus”, a spus părintele. Mama mi-a povestit aceasta.
Voi spune câteva cuvinte despre bunicul. Nu mi-l amintesc prea bine, căci aveam 13 ani când s-a săvârşit din
119
viaţă, având parte de sfârşit creştinesc, în pace. La orele 12 a primit Sfintele lui Hristos Taine, iar spre seară a părăsit această lume.
Bunicul era de obârşie dintr-o familie săracă şi a fost nevoit să se năimească încă de mic băiat de prăvălie, iar spre sfârşitul vieţii sale avea trei magazine mari cu articole de fierărie. îi plăcea să meargă la biserică, iar uneori cânta la strană. La Moscova se află o bisericuţă nu prea bogată, dar frumos orânduită, cu hramul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena cei întocmai cu Apostolii şi a icoanei Maicii Domnului „Bucuria cea neaşteptată”. Este aşezată la poalele munţilor Kremlinului. în timpul năvălirii lui Napoleon, această biserică a fost distrusă. Nu ştiu dacă se mai îngrijise cineva de ea până atunci, însă bunicul a îndrăgit-o, a reparat-o şi a chivernisit-o vreme de 33 de ani, până la moartea sa. Icoana Maicii Domnului „Bucuria cea neaşteptată”, aflată acolo, este socotită făcătoare de minuni.1 Când am venit la Optina, parohul acestei biserici ne-a binecuvântat cu câte o iconiţă „Bucuria cea neaşteptată”. Nu pot să nu văd în aceasta o legătură cu ceea ce a grăit părintele, şi anume că „bunicul mijloceşte” pentru noi, căci am fost primiţi la mănăstire tocmai în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucuria cea neaşteptată”. Nu a fost o simplă întâmplare. Abia acum simt că ziua aceea a fost pentru noi o zi a bucuriei, pentru că încep să mi se deschidă ochii sufletului şi văd totul într-o altă lumină. Abia acum mi se limpezesc convingerile şi principiile de viaţă, întrucât aici am dobândit o nouă
1 Biserica a fost dărâmată în 1928, sub pretextul extinderii grădinii Kremlinului, fiind cea dintâi biserică demolată de către bolşevici de când ajunseseră la putere.
120
perspectivă asupra lumii. îmi dau seama că ceea ce am agonisit aici este o vistierie de mare preţ şi uneori îmi este frică să nu o pierd, căci nu-mi pun nădejdea în mine însumi, de vreme ce tot omul este aplecat către rău. Abia acum încep a vedea cum mă apără harul cel dumnezeiesc, aşa cum m-a apărat şi până acum. Episcopul Teofan şi alţi Sfinţi Părinţi ne învaţă că atunci când harul îl umbreşte pe om, se naşte în el râvna slujirii lui Dumnezeu cu evlavie. Dacă îl va primi, vor apărea şi faptele. Atunci tot ceea ce va făptui o va face fără osteneală, căci nu el va fi cel ce lucrează, ci harul se va vădi în faptele sale.
Acum îmi dau seama că mă aflam sub lucrarea deosebită a harului, atât în lume, înainte de a veni pentru întâia dată la Optina, cât şi în perioada primei noastre şederi aici, în sfârşit, şi atunci când m-am hotărât să rămân la schit, harul lui Dumnezeu a lucrat în chip vădit. Poate că în lume harul m-a ajutat mai mult, dar lucrarea sa a fost una de ocrotire, pentru a nu cădea cu desăvârşire. O purtare deosebită, vădită întru cele dinafară, se pare că nu am avut.
Acum Domnul mă apără, cu toate că simt că începe a-şi retrage harul pentru a-mi pune la încercare tăria voinţei. Acum am început a pricepe câte ceva, căci mi-am recăpătat puţin vederea datorită părintelui şi a citirii cărţilor Sfinţilor Părinţi, cu binecuvântarea sa. Am înţeles că monahismul este o luptă neîncetată şi nevoinţă trupească şi, ţinând seamă de toate acestea, trebuie să mă pregătesc pentru luptă şi necazuri.
Episcopul Ignatie spune că cel ce prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu ajunge râvnitor întru Hristos îşi va petrece cea mai mare parte a vieţii sale în necazuri, de cele mai
121
multe ori foarte anevoioase. Drept aceea, trebuie să mă întrarmez cu răbdare.
Părintele mi-a grăit de curând despre stareţul Ambrozie, din ceea ce îşi amintea despre el părintele Anatolie, care a fost ucenicul de chilie al părintelui Ambrozie. S-a întâmplat ca odată părinţii Anatolie şi Isaia să-i citească pe rând rugăciuni părintelui Ambrozie. în vreme ce citea părintele Isaia, părintele Anatolie a băgat de seamă că stareţul Ambrozie nu mai stătea îngenuncheat, pe pat, ci plutea în văzduh. A fost cuprins de uimire sau, mai degrabă, de frică. După ce au isprăvit pravila, l-a întrebat pe părintele Isaia: „Ai văzut?” „Da, am văzut”, a răspuns acela, înseamnă că a fost aievea. Dar şi părintele Anatolie, cel răposat, a fost văzut rugându-se în văzduh de către părintele Timon. Bietul bătrân s-a înfricoşat (Părintele a zâmbit). Din aceasta se vădeşte faptul că măreţia acestor Bătrâni a fost câştigată prin trăirea lor lăuntrică, care este cu mult mai presus decât toate celelalte nevoinţe trupeşti şi poate chiar înlocui neputinţa cea trupească. Pentru aceasta şi urmăreau „să-şi ţină în frâu trupul cel ticălos”, după cum grăieşte Petru Damaschinul.
14 decembrie 1908
Părintele m-a prevenit nu o dată că despre el se răspândesc tot soiul de clevetiri şi născociri, unele dintre ele foarte pline de haz şi prosteşti. De pildă, la mănăstirea Şamordino s-a spus despre el că ţine socoteala fiecărui cartof şi că este nemaipomenit de zgârcit şi de lacom. Nu este aşa, ci dimpotrivă. Datorită faptului că îmi petrec mai toate dimineţile cu dânsul, am avut prilejul de a vedea
122
cum trăieşte. Părintele se mulţumeşte cu mâncarea de la trapeza schitului şi o socoteşte a fi mai gustoasă decât toate mâncărurile din lume, potrivit cuvintelor sale: „în mâinile mele toate sunt bune.” Viaţa de chilie a părintelui se deosebeşte prin simplitate, fiind foarte simplu şi în legăturile cu fraţii.
Pe vremea când monahismul abia se înfiripa, legăturile stareţului cu ucenicii se întemeiau întotdeauna pe simplitate. Stareţul era socotit părinte, iar nu un domn sau un ocârmuitor de care nu te puteai apropia. Aceeaşi simplitate o vădeau şi stareţii din schitul nostru. După ce părinţii Ambrozie şi Anatolie s-au stins din viaţă, această simplitate a început a pieri şi ea. Unii chiar mă osândesc pentru faptul că sunt prea apropiat de fraţi, dar nu mă pot purta altfel. Dacă va căuta vreunul a se folosi de simplitatea mea, nu mă fac eu vinovat. N-aş putea să mă port cu toţii cu răceală numai din pricina unora ca aceştia.
Discuţia începuse de la clevetirile care se pun pe seama părintelui, căci tocmai aflase de ultima defăimare despre el însuşi:
Totul este cu putinţă. Poate că şi dumneata vei fi cândva duhovnic. Pentru aceasta îţi spun: Fereşte-te de partea femeiască şi fii foarte prevăzător cu femeile! Bârfesc, bârfesc, numai de dragul bârfei.
Tot aşa mi-a grăit şi altădată:
Cu ele, adică cu surorile începătoare şi cu maicile, trebuie să fii cu mare băgare de seamă. Vin la mine şi îl bârfesc pe părintele Iosif. Se duc la părintele Iosif şi mă bârfesc pe mine. Ucenicul de chilie al părintelui Iosif mi-a spus odată: „Nu le luaţi în seamă, părinte, căci toate mint.
123
Şi la ele în mănăstire umblă cu bârfa de colo-colo prin chilii… şi nu mai contenesc.”
Cu toate acestea, trebuie să mărturisesc că oricare maică poate isca această tulburare zadarnică doar până în clipa în care va afla adevărata cale călugărească. De îndată ce va purcede pe aceasta, totul se va risipi, căci va intra în rânduiala monahicească şi va merge drept pe şine. Sunt şi monahii care au ajuns la o înaltă măsură duhovnicească.
15 decembrie 1908
Părintele mi-a dat binecuvântare să pomenesc, adică să trec în pomelnicul meu, pe cei care s-au deosebit prin viaţa lor aleasă şi râvnitoare.
Este un lucru minunat! Nu ei au atâta trebuinţă de rugăciunile noastre, pe cât avem noi de ale lor. Iar dacă ne vom ruga pentru ei, atunci ne vor răsplăti de îndată cu aceeaşi măsură.
19 decembrie 1908
Părintele mi-a spus că trebuie să învăţ pe de rost troparul icoanei Maicii Domnului de la Kazan „Către cea grabnic ajutătoare…” şi să-l rostesc în fiecare zi. De asemenea, psalmul 90: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui preaînalt”, iar rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…” să o zic dimineaţa şi seara de 12 ori. Aceasta are mare putere şi trebuie rostită în fiecare ceas, iar nu o dată.
Părintele Ambrozie sfătuia să fie rostită de 12 ori dimineaţa şi seara. Să-i spui aceasta şi fratelui tău, Ivan.
Femeia nu poate trăi fără credinţă. Fie se întoarce la Dumnezeu după o vreme de necredinţă, fie ajunge într-o stare de cădere sufletească. Cu bărbaţii e altceva: ei pot
124
trăi şi fără credinţă. Se împietresc şi se fac asemenea unor stâlpi de sare, dar pot trăi şi aşa, împietriţi. Femeile însă nu pot face aceasta.
Ştii ce însemnătate are pentru mine ziua de 17 decembrie?
Nu ştiu.
În această zi am plecat de la Kazan, în 1891, cu hotărârea de a nu mă mai întoarce niciodată acolo. Astăzi îi prăznuim pe cei trei tineri care au ieşit nevătămaţi din cuptorul încins. Iar pe mine m-a chemat Dumnezeu să părăsesc lumea care nu este decât un cuptor al patimilor chiar în această zi. Tinerii aceia au fost aruncaţi în cuptor din pricină că s-au împotrivit închinării la idoli şi pentru aceasta i-a scos Domnul nevătămaţi din cuptor. Aşijderea şi noi, călugării. Şi eu, şi voi aţi părăsit lumea tot pentru că nu am vrut să ne închinăm idolilor, căci acolo aceştia se află pretutindeni: idolul desfrânării, al mândriei, al lăcomiei etc. Să ne rugăm Domnului să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor, acolo unde este acea frumuseţe pe care, cu adevărat, „ochiul n-a văzut, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit”. (I Cor 2, 9)
încântaţi de minunata privelişte a unei nopţi cu lună la Kazan, părintele Varsanufie şi Preasfinţitul Chiril au început a grăi, fără a-şi da seama, despre veşnica şi neveştejita frumuseţe a împărăţiei cerurilor:
„Cum ar putea fi acolo, Pavel Ivanovici?”, se întreba Preasfinţitul. Poate că şi acum cugetă cu încântare la ceea ce nu putem şti şi nici măcar închipui. Ce suflet binecuvântat! îmi plăcea să stau de vorbă cu el, dar şi grăirea cu dumneata îmi aduce mângâiere…
125
20 decembrie 1908
Părintele mi-a zis de câteva ori că este cercetat de „sufletele cele fericite”. întrebuinţează adesea aceste cuvinte atunci când grăieşte, iar ieri mi-a lămurit pricina pentru care îi numeşte „fericiţi”.
îi numesc aşa pentru că îşi mărturisesc fără de făţărnicie neputinţa şi starea de păcătoşenie, iar prin aceasta îşi vădesc credinţa nezdruncinată în Dumnezeu.
Apoi mi-a înfăţişat această pildă:
Un om a fost cândva bogat, după care a ajuns cerşetor. Anevoios lucru este acesta, dar se află şi cale de întoarcere. Un altul fusese sănătos, iar mai apoi s-a îmbolnăvit, în ambele împrejurări lucrurile se pot îndrepta, dacă atât săracul, cât şi bolnavul îl au pe Hristos. însă a ne pierde credinţa este o mare nenorocire. Este cu atât mai cumplit cu cât omul simte că nu mai are sprijin de nicăieri.
21 decembrie 1908
Lipsuri întru cele materiale nu am întâmpinat niciodată. Dimpotrivă, din fragedă copilărie până la moartea bunicului, adică până pe la vreo 13 ani, am trăit aproape în huzur. Pe lângă aceasta, eram îndrăgit în chip deosebit de bunica şi, pare-se, şi de bunicul. într-un cuvânt, am trăit bine. Ţin minte că la noi se împodobea de fiecare dată pomul de Crăciun. Aveam parte de toate bucuriile: veselie, bomboane, cadouri, podoabele bradului…
Mi-a rămas întipărită în minte una din serile din preajma Crăciunului. Stăteam singur lângă pom, odaia era scăldată în lumina amurgului, lampa ardea, iar umbra bradului se aşternea pe jumătate din întinderea încăperii.
126
Atunci am început a cugeta: Iată, eu sunt îndestulat, bine îmbrăcat, părinţii mei mi-au adus mângâiere cu un brad frumos de Crăciun, mănânc dulciuri, iar în casă e cald… Dar ştiu că sunt şi copii cărora le lipsesc şi cele de neapărată trebuinţă. Nici nu se gândesc la pomul de Crăciun, căci sunt pe jumătate goi şi cerşesc înfruntând gerul sau flămânzesc în subsoluri reci.
îmi mai aduc aminte că altădată, în ajunul Crăciunului, eram mâhnit şi-mi simţeam sufletul pustiit. O stare cu anevoie de descris în cuvinte: nu aveam dorinţa de a face nimic şi mă preumblam prin încăpere de la un colţ la altul… Era un fel de nemulţumire fără vreo pricină anume. Acum însă i-aş putea găsi una: sufletul meu tânjea după liniştea cea duhovnicească, căci în acea zi nu mă dusesem la biserică.
Da, sufletul copilului este foarte simţitor şi îl iubeşte pe Dumnezeu chiar fără a-şi da seama. Fericiţi sunt acei copii ai căror părinţi îi învaţă să se roage, le vorbesc despre Dumnezeu şi le citesc cărţi duhovniceşti. M-am numărat şi eu printre aceşti fericiţi copii.
îmi dau seama că toate mi-au fost prielnice întru cele duhovniceşti, iar dacă nu voi da roade pe măsură, cumplit răspuns voi avea de dat la judecată şi voi plânge amarnic, căci „celui ce i se dă mult, mult i se va cere”. „Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.” (Lc. 12,47-48)
23 decembrie 1908
Astăzi se împlineşte un an de când am venit la Optina pentru a rămâne pentru totdeauna, iar la schit am ajuns a doua zi, pe 24.
127
Pe 20 decembrie s-a săvârşit din viaţă marele luminător al pământului rusesc, părintele Ioan din Kronstadt. A trecut la cele veşnice în ziua pomenirii Sfântului Ignatie Teoforul. La noi, la schit, vestea a ajuns pe 21 decembrie, iar părintele, de îndată ce a aflat, a mers la biserică la vecernie, era sâmbătă spre duminică şi a slujit un parastas, după care a rostit un scurt cuvânt despre părintele Ioan:
A fost ca o flacără care răspândea lumină, căci avea darul Rugăciunii inimii. Cunoscând uriaşa sa lucrare, te minunezi cum de a fost cu putinţă a o îndura un trup atât de firav. Dar îmi vin în minte cuvintele apostolului: „Puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune.” (cf. II Cor. 12, 9) Putem băga de seamă că oamenii cu o bogată viaţă duhovnicească părăsesc această viaţă vremelnică în ziua prăznuirii vreunui sfânt, care, la vremea sa, s-a nevoit în acelaşi chip, a avut fapte asemănătoare ori a fost înzestrat cu aceleaşi daruri. Astfel, părintele Ioan s-a stins din viaţă de ziua Sfântului Ignatie Teoforul, cel ce a pus început Rugăciunii lui Iisus rugăciunea inimii. Să ne rugăm, după puterile noastre, pentru odihna sufletului său!
Părintele mi-a amintit un text al Evangheliei:
Apostolul Filip a crezut în Domnul şi l-a binevestit pe Hristos lui Natanael, dar acela nu l-a crezut. Iar Domnul i-a zis lui: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin”, şi el a crezut. Domnul, văzându-i credinţa, a grăit către el: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea.” (In. 1, 48-50) Este începutul curăţirii minţii, când omul începe a vedea ceea ce mai înainte nu era în stare să bage de seamă, ceea ce nici alţii nu văd şi ceea ce
128
nici el nu şi-ar fi închipuit. Domnul începe a scoate încet acoperământul de pe ochii săi lăuntrici.
Iată, Gheorghe Zăvorâtul, cu toate că se afla într-o desăvârşită însingurare, purta corespondenţă şi i-a scris cuiva acestea: „Mai înainte citeam cărţi lumeşti, însă acum m-am hotărât să nu mai citesc. Sunt cuvinte frumoase, gânduri alese şi nimic mai mult. Dar Sfânta Scriptură este dintru început până la sfârşit plină de taine. Aflăm în ea o bogăţie de înţelesuri adânci, însă nu putem pricepe totul dintr-odată. Aşa cum atunci când desfoi o ceapă, trebuie să scoţi mai întâi primul înveliş, apoi al doilea şi aşa mai departe, întocmai aşa se întâmplă şi cu Sfânta Scriptură. Ajungi să lămureşti un tâlc, apoi îţi dai seama că în spatele lui se pot afla şi alte înţelesuri, şi mai adânci: unul, al doilea, al treilea…” Iată cum le luminează Dumnezeu mintea celor râvnitori ai Săi!
24 decembrie 1908
Astăzi este pentru mine o zi minunată şi binecuvântată, ziua când ne-am început viaţa la schit, în rândul fraţilor, zi sfântă: Ajunul Crăciunului. Da, mare şi negrăită este milostivirea lui Dumnezeu către mine, nevrednicul! Intrarea mea în obştea schitului este o mare minune a milostivirii lui Dumnezeu. Aşadar, avem un an de când ne aflăm la schit. Dumnezeului nostru, slavă!
25 decembrie 1908
Am aflat astăzi, din ceea ce vorbeau fraţii, că în vremea Liturghiei a luat foc cărămidăria din mănăstire, iar părintele Iliodor protopopul s-a săvârşit din viaţă. Era preot
129
undeva într-un sat şi după Liturghie, cam pe la două, după prânz, venise la părintele pentru binecuvântare. Aceasta înseamnă că a murit cu doar câteva ceasuri în urmă se pare că i-a crăpat inima.
28 decembrie 1908
Odată, părintele mi-a spus că în Biblie, pe lângă partea cea dinafară, se mai află şi una lăuntrică, adică pe lângă faptele în sine care sunt înfăţişate, există şi un tâlc adânc al acestora. Acesta i se descoperă omului pe măsură ce i se curăţeşte mintea. De pildă, trecerea evreilor prin Marea Roşie a preînchipuit botezul din Noul Testament, fără de care nimeni nu poate intra în împărăţia cerurilor. Aceasta s-a petrecut cu adevărat, dar înfăţişează doar latura cea dinafară a faptelor. Tâlcul cel lăuntric este acesta: cea dintâi mişcare a toiagului lui Moise a însemnat o linie dreaptă verticală, iar a doua, o linie dreaptă orizontală, şi lovind cu toiagul în lateral, a poruncit astfel apelor să se adune. împreună, cele două linii închipuie semnul crucii. îşi va fi dat seama Moise ce făcea atunci când împlinea întocmai porunca lui Dumnezeu? Am putea crede că da. Aşa cum am arătat, toate aceste fapte preînchipuiau Taina Botezului. Atunci când primeşte botezul, omul se cufundă în apă, lăsând în cristelniţă cea preînchipuită de Marea Roşie starea de păcat, pentru a ieşi din ea cu desăvârşire curăţit şi sfinţit. în acest chip, faraon şi oştirea sa înfăţişează păcatul sub a cărui silnicie se află omul, puterea diavolului, căci până la botez, adică până la răscumpărarea omului de către Hristos, tot omul s-a aflat sub puterea diavolului, fie că avea o viaţă dreaptă ori nu. Prin
130
botez, omul se slobozeşte de toate acestea, întocmai cum s-au slobozit şi israelitenii de faraon, care, ieşind din mare, s-au izbăvit de primejdie.
29 decembrie 1908
Părintele se descurcă cu anevoie la lumina opaiţului.
Vezi cât de târziu se luminează de ziuă? Şi, pe deasupra, zilele sunt posomorâte, iar cerul înnorat. De-a lungul întregii ierni, numai două-trei zile au fost senine. Soarele parcă s-a risipit. Mi-a venit în minte vestita predică a părintelui Ioan din Kronstadt: „Luaţi seama zicea, bătând cu degetul în analoghion -, vedeţi că s-a întunecat a treia parte din soare, cum scrie în Apocalipsă?” (cf. Apoc. 8, 12)
Cu toate că nu sunt în vârstă, îmi amintesc şi eu de zilele acelea frumoase şi senine. De pildă, la luminosul praznic al Sfintelor Paşti era întotdeauna o vreme minunată, cu cer senin.
Joi, 3 ianuarie 1909
Mai demult, părintele mi-a tâlcuit un text din Evanghelia după Luca (11, 23-26): „Umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind…” Ce înseamnă aici „locuri fără apă”? Sufletele oamenilor slabi, cei plini de patimi şi lipsiţi de virtuţi. Diavolul nu se îndreaptă în chip deosebit către aceşti oameni spre a-i ispiti şi a-i face să cadă în păcat, căci pentru ei a păcătui cu gândul şi cu fapta este ceva obişnuit. Pe asemenea oameni diavolul îi poate face să păcătuiască fără nici o osteneală, fără luptă, aşa cum este nevoit să lucreze îndeobşte asupra lumii. în cele din urmă, hotărăşte să se întoarcă la cei în care mai fusese
131
înainte, dar ieşise… După ce a ieşit dintr-un asemenea om, acela a simţit o oarecare uşurare a luptei cu patimile, care încetaseră, parcă, să-l mai chinuiască, ceea ce l-a făcut să cadă mai apoi în împrăştiere, în risipire de sine, în nepăsare, fiind fără luare-aminte la sine. într-o asemenea stare îl găseşte diavolul când se întoarce la el. Văzându-l neputincios în a se lupta cu sine şi folosindu-se de nepăsarea sa, diavolul merge, luând cu sine alte şapte duhuri şi mai rele, şi, intrând, se cuibăreşte acolo, aşa încât cele de pe urmă ale acelui om se fac mai rele decât cele dintâi (cf. v. 26). Iată din ce pricină trebuie să fim pururea cu luare-aminte la noi înşine! Nu-mi aduc prea bine aminte, dar cred că părintele mi-a spus că un asemenea om, văzând că nu-l mai încearcă necazurile, cade în trufie, iar în cele din urmă ajunge într-o stare vrednică de plâns.
4 ianuarie 1909
Ierodiaconul Varsis de la mănăstire a venit de curând la părintele pentru a se spovedi şi a mai sta de vorbă cu el. După ce s-a mărturisit, i-a spus părintelui:
Blagosloviţi, părinte, să vă cercetez mai adesea!
Dar şi aşa mă cauţi.
Nu, părinte! Aş vrea să vin pentru mărturisirea gândurilor, căci n-am făcut aceasta până acum. Uneori îi întreb pe Bătrâni una-alta, iar ei încep a râde. Drept aceea, m-am hotărât să vă cer binecuvântare să vin la Sfinţia Voastră pentru mărturisirea gândurilor.
Povestindu-mi aceasta, părintele a grăit:
El îmi spune ce întâmpină la mănăstire, iar eu cuget în lăuntrul meu: „Ce-aş putea grăi de mănăstire, când şi la noi, la schit, lucrurile sunt întocmai?!…”
132
Părintele căuta să-mi arate slăbirea vieţii călugăreşti de astăzi, datorată căderii şi petrecerii în patimi a oamenilor din lume, întrucât o lume nevolnică nu poate naşte decât călugări nevolnici. Ca şi mine, de altfel… Ce fel de monah sunt eu? Ce fel de frate începător? Nici măcar înfăţişare de călugăr nu am. N-am trăit prea mult, dar de vreme ce încă de la naştere mi-am petrecut viaţa numai la oraş, se vede limpede că lumea şi-a pus pecetea asupra mea.
în Sfânta Scriptură cred că în Apocalipsă şi chiar şi în Vechiul Testament este întâlnit adesea cuvântul „ţinuturile” sau „ostroavele”. De pildă, „ţinuturile vor nădăjdui întru Dumnezeu”, (cf. Is. 42,4) Cum ar putea, dar, nădăjdui ţinuturile? Cred că acest cuvânt ar putea fi tâlcuit cu înţelesul de mănăstire, ceea ce înseamnă dacă urmărim textul Scripturii că la venirea lui Antihrist se va mai afla credinţă doar în mănăstiri.
Uneori simt în lăuntrul meu o adâncă pace şi îmi închipui că afară este viscol şi ger, iar în chilie cald. Pereţii mă apără de frig. Aud vaierul vântului de afară, zbuciumându-se în horn. Fără a-mi da seama, mă cuprinde un simţământ de bucurie că nu sunt afară, în ger, ci la căldură, în chilie. şi în lume am trăit un astfel de simţământ.
De la acest simţământ, privind cele din afară, trec la cele lăuntrice, duhovniceşti, şi încep a cugeta: întregul schit împrejmuit cu gardul său smerit din lemn este ca o tihnită chilie de obşte, care ne dăruieşte tuturor căldură şi bucurie, ştiind că nu ne aflăm în lume, unde este ger şi suflă viforniţele unor învăţături mincinoase şi vătămătoare, care spulberă din sufletele sărmanilor tineri necercaţi tot ceea ce este bun şi sfânt. Acolo, cu toţii se află în primejdia
133
de a se face asemenea unor sloiuri de gheaţă în ceea ce priveşte cele duhovniceşti, căci puţini mai sunt cei ce simt căldura. Viscolul le suflă zăpada în ochi, aşa încât nu mai au putinţa de a vedea nimic, şi orbesc cu desăvârşire. Este furtuna răutăţii. Slavă Domnului că mă aflu aici! Amintindu-mi unde sunt şi de unde m-a adus, se cade a-I aduce pururea mulţumită Domnului.
Miercuri, 7 ianuarie 1909
Au trecut, au zburat, s-au stins sfintele zile ale Naşterii Domnului. Au trecut în veşnicie. Mi s-a părut că s-au dus foarte degrabă. Zboară zilele una după alta, iar odată cu ele şi vremea, pe nesimţite.
Aceasta, pentru că stareţii noştri mi-a zis odată părintele ştiau să împartă cu înţelepciune timpul fiecărei zile. Fiecare lucru la vremea sa.
Este al doilea Crăciun şi al doilea An Nou pe care le întâmpin şi le petrec aici. Iată ce-am mai vrut să scriu. Nu mai ţin minte cui i-am mărturisit pentru întâia dată că mă pregăteam să intru în mănăstire: părintelui Serafim ori părintelui Petru Saharov. Părintelui Serafim i-am spus ca duhovnic, la spovedanie. Până a mă duce la el, nu-l cunoscusem şi nici nu-l văzusem vreodată. La părintele Petru însă ne-am dus ca la unul pe care îl cunoşteam pentru a-i cere sfat. Pe lângă aceasta, dânsul, fiind foarte apropiat de episcopul Trifon, ne-a trimis la acesta. îmi dau seama acum că n-a fost o simplă întâmplare, căci trebuia să ajungem la el. Pretutindeni lucrează purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar de cele mai multe ori noi nici nu băgăm de seamă. îndeosebi mirenii ar trebui să fie cu luare-aminte la aceasta,
134
întrucât ei sunt încredinţaţi că totul este o înşiruire de fapte întâmplătoare, ceea ce nu este adevărat.
De curând, s-a săvârşit din viaţă la Moscova protoiereul Valentin Amfiteatrov, cunoscut pentru iscusinţa sa în ceea ce priveşte povăţuirea duhovnicească. La început a fost paroh la biserica Sfinţilor Constantin şi Elena şi a icoanei Maicii Domnului „Bucuria cea neaşteptată”, apoi la catedrala Sfinţii Arhangheli, pentru ca în cele din urmă să se retragă la linişte, după ce şi-a pierdut vederea. Pe vremea când dânsul era paroh, bunicul meu era epitrop la aceeaşi biserică.
Când i-am vorbit mamei despre dorinţa noastră, chiar dacă înţelegea însemnătatea acestui fapt, fiind încă foarte uimită, s-a hotărât să meargă să-i ceară sfat părintelui Valentin. Ne-am dus şi noi cu ea. Când mama i-a lămurit părintelui pricina pentru ce venisem, dânsul i-a zis că nu dă nimănui nici un sfat, mai cu seamă într-o asemenea împrejurare în care nu este în măsură să povăţuiască pe nimeni. „N-am fost niciodată călugăr! Cum aş putea, dar, să vă dau vreun sfat?!” Zicând aceasta, ne-a urat toate cele bune şi ne-a dat de înţeles că e vremea să ne luăm rămas bun. Atunci, întorcându-mă către el, i-am zis: „Binecuvântaţi-mă, părinte, pentru călugărie!” Cred că aşa i-am zis, cu toate că nu ştiu dacă am pomenit cu adevărat cuvântul „călugărie” ori doar am cugetat, aşa încât părintele Valentin ar fi putut crede că nu-i cer binecuvântare pentru ceva anume. La rugămintea mea, s-a ridicat în picioare şi m-a binecuvântat, grăind: „Dumnezeu să te binecuvânteze, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” A rostit aceste cuvinte rar, cu dragoste,
135
făcând deasupra capului meu o cruce mare. Din câte îmi amintesc, m-a şi sărutat pe frunte. Atunci mi s-a părut oarecum neobişnuită această binecuvântare, dar am şi uitat-o de îndată. Acum însă simt că a fost binecuvântarea mea pentru viaţa călugărească.
Duminică, 11 ianuarie 1909
Pe 9 ianuarie, părintele mi-a dat să citesc cartea Istorisirile sincere ale unui pelerin către duhovnicul său. Puţin mai înainte, mi-a zis:
Vreau să-ţi spun o istorioară cu un englez. Nu ştiu dacă englezii de astăzi se mai îndeletnicesc cu aşa ceva. Stătea acel englez privind ţintă către fereastră. Pe neaşteptate, i-a spus soţiei:
Acum înţeleg!
Ce înţelegi?, l-a întrebat soţia.
înţeleg i-a zis cum este cu putinţă ca trupurile noastre să se facă străvezii după învierea cea de obşte a morţilor.
Cum de-ai priceput aceasta tocmai acum?
Iată i-a răspuns -, mă uit la geam şi cuget: sticla este transparentă, cu toate că în alcătuirea sa intră nisip, carbon etc., care nu sunt transparente. Aşijderea şi trupul omului, care se preschimbă la moarte în praf şi ţărână, se poate face cu voia lui Dumnezeu nestricăcios şi plin de lumină.
Luni, 12 ianuarie 1909
Ce-am mai aflat nu demult, tot de la părintele:
Am învăţat bine la liceu, căci eram cel dintâi din clasă. Aveam examene în fiecare semestru. Le-am dat cu bine
136
şi, întorcându-mă acasă, mă gândeam ce-aş putea să mai citesc, făcându-mi tot felul de planuri, căci aveam o vacanţă de două săptămâni: de pe 24 decembrie până pe 7 ianuarie. Am ajuns acasă şi m-am aşezat la masa de scris. Pe masă se afla o coală de hârtie. Am luat condeiul şi am scris: Naşterea cea din nou. Ce-ar putea fi? Ce fel de naştere? Şi am început a scrie: „Demult, în apusa mea junie…” Şi n-aveam atunci decât cincisprezece ani.
Naşterea cea din nou
Demult, în apusa mea junie, Focul cel sfânt ardea în mine Şi sufletul mi-era senin, Netulburat, şi-n pace vie.
Vegheat de Duh, cu sfânta pază,
De mânie şi-ndoieli ferit, Puternic şi de neclintit.
Dar m-a ispitit a lumii piază
Curăţia, frumuseţea, tihna
Lumina lumii şi odihna
Pierdutu-le-am fără de ştire
Vârtej de desfătări şi patimi Impinsu-m-au către pieire.
Dar m-am rugat de izbăvire
Din nou, la Domnul, cu căinţă,
Şi mi-a-mplinit a mea dorinţă
De sus mi-a fost trimis un înger
Izbăvitor de răul chin,
înger de pace şi credinţă.1
1 Versiune liberă a traducătorului.
137
Nu este, oare, o minune? N-aveam decât 15 ani şi am aşternut aici toată viaţa mea.
Astăzi părintele avea pe masă această poezie. I-a trimis-o cineva, tipărită în o sută de exemplare, din care am luat şi eu două cu binecuvântarea dânsului.
Vineri, 16 ianuarie 1909
Pe 13 am lucrat cu părintele până noaptea târziu, aproape de miezul nopţii, iar pe 14 am isprăvit munca la zece, după care am stat de vorbă până la miezul nopţii. Am vorbit despre multe, însă nu-mi amintesc chiar totul. Dar ceva sfânt, măreţ, înalt, ceresc, dumnezeiesc mi-a licărit în minte şi în conştiinţă de-a lungul acestei discuţii. Am vorbit despre viaţa călugărească şi despre smerenie şi înălţimea acesteia, lucruri care erau oarecum îndreptate către omul meu lăuntric. Pentru a-mi lămuri ce înseamnă viaţa monahală, părintele îmi înfăţişa pilde din viaţa Sfântului Ioan Damaschin. Mi-a grăit despre cunoscuta istorie a tăierii şi vindecării mâinii sfântului.
Când califul din Damasc a aflat că s-a petrecut o minune cu Ioan, a crezut în Dumnezeu, a mărturisit nevinovăţia lui Ioan şi l-a rugat să se întoarcă la vechea sa dregătorie din cetate. Ioan însă n-a primit şi a cerut un singur lucru: să fie lăsat să se ducă la o mănăstire. Califul n-a mai avut ce face şi i-a îngăduit să plece. Atunci Ioan s-a îndreptat către mănăstirea Sfântului Sava. Ajungând acolo şi vădind dorirea sa de a se afierosi vieţii călugăreşti, a fost primit şi dat în ascultare unui bătrân. Acesta, de cum l-a văzut, l-a întrebat: „Pentru ce ai venit aici? Cauţi, cumva, descoperiri minunate, vedenii, arătarea tainelor celor de
138
sus? Nu năzui la aşa ceva! Este prea devreme, căci nu eşti vrednic de aceasta! Mai întâi trebuie să dobândeşti smerenia!” Ioan i-a răspuns: „Un singur lucru caut: mântuirea sufletului meu!” „Da, dar mai întâi de toate trebuie să dobândeşti smerenia şi ascultarea.” „Sunt gata a face aceasta.” „Bine, iată şi prima ascultare pe care ţi-o dau. Să nu cutezi să mai scrii ceva de acum încolo!” Ioan nu s-a împotrivit cu nici un chip şi a încetat a mai scrie, cu toate că nu i-a fost uşor, căci nu mai avea putinţa de a scrie în apărarea sfintelor icoane. în cele din urmă, nu s-a mai putut înfrâna şi a alcătuit rânduiala înmormântării, pe care Biserica a primit-o întocmai şi pe care o săvârşim până astăzi. Atunci Bătrânul a grăit către Ioan: „Aşadar, n-ai făcut ascultare… Du-te şi curăţă toate latrinele din mănăstire!” Ioan s-a smerit şi s-a dus să împlinească această nouă ascultare şi, de bună seamă, i-â luat multă vreme să săvârşească aceasta. Dumneata ce crezi? Din neştiinţă sau din rea voinţă îi va fi dat Stareţul această nouă ascultare, atât de anevoioasă? Bătrânul era pătruns de o adâncă înţelepciune. Tâlcul acestei întâmplări se vădeşte limpede încă de la cele dintâi cuvinte cu care a fost întâmpinat Ioan. Bătrânul a pus smerenia mai presus de toate, întrucât ea îl aşază pe cel care o dobândeşte mai presus de toţi. Sfinţii părinţi o numesc veşmântul dumnezeirii. Smerenia este cea dintâi trebuinţă a mântuirii, căci numai prin ea ne putem mântui.
Ţin minte că părintele a mai zis:
Calea defăimării de sine, a smereniei şi a răbdării este anevoioasă. Mulţi au luat-o asupra lor, au început a purcede pe ea, dar n-au putut răbda. Şi episcopul Ignatie
139
Briancianinov ar fi vrut să urmeze această cale, dar n-a izbutit. Se ştie că la început s-a nevoit la Optina. Cu toate că este socotit îndrumătorul monahismului zilelor noastre întrucât cei ce doresc a pricepe viaţa călugărească nu o pot face lipsindu-se de scrierile sale, care ne-o pot înfăţişa limpede -, el nu este un Arsenie cel Mare. Cu adevărat, este un sfânt, dar nu este deopotrivă cu Arsenie. Se zice că părintele Leon ar fi grăit despre episcopul Ignatie: „Dacă ar fi ales o altă cale, ar fi fost un al doilea Arsenie cel Mare.”
Sâmbătă, 17 ianuarie 1909
Bine este a petrece la mănăstire, a continuat părintele, atunci când eşti cu luare-aminte la sine şi pătrunzi înţelesul cel lăuntric al vieţii. Dacă vezi numai borşul de varză, caşa şi mersul la slujbe într-un cuvânt, doar cele dinafară -, viaţa ni se face cum nu se poate mai neplăcută. Dar dacă trăieşti pătrunzând înţelesul cel lăuntric al vieţii, vei descoperi întru toate o minunată înţelepciune şi adâncime. Un mare ajutor îl poţi afla în Vieţile Sfinţilor. Ce tâlc minunat se descoperă în fiecare amănunt din viaţa lor!
Acum înţeleg pentru ce fraţii Nicolae şi Ivan Beliaev au venit din lume aici… Puţin câte puţin, începe a li se ridica vălul de pe ochii lor şi încep a vedea…
Aşa se cuvine a se purta un tată iubitor şi blând cu copiii săi. Adesea mă minunez de această simplitate. Este cum nu se poate mai nefăţarnică şi nicidecum stânjenitoare, ci dimpotrivă plină de bunăvoinţă. în toate aceste zile m-am simţit foarte apropiat de părintele şi mi-am dat seama câtă însemnătate are omul acesta pentru mine. Tocmai mă pregăteam să ies pe uşă, când părintele a început
140
a-mi grăi despre nişte semne care îi prevestesc moartea. Cu toate acestea, a ţinut să-mi mărturisească:
Aş vrea să mai trăiesc… Este cumplit să mori… Mi-e frică, căci va trebui să dau răspuns pentru fiii mei duhovniceşti, şi cred că fac prea puţin pentru ei. Nu prea mă îngrijesc… Mie îmi port de grijă cum se cuvine, lor însă…
Sâmbătă, 24 ianuarie 1909
Când am citit Cuvânt despre moarte al episcopului Ignatie Briancianinov, mi s-au lămurit multe din cele pe care mai înainte nu izbuteam nicidecum a le pricepe. Această carte este de neînlocuit. Iată că şi acum văd înaintea mea, ca în vis, felurite chinuri… Dă-ne, Doamne, orice osândă aici, dar izbăveşte-ne de muncile cele veşnice…
Putem vedea că cei necredincioşi sau cei puţin credincioşi de pildă, materialiştil nu cred decât în materie, în ceea ce este văzut, lepădând existenţa sufletului, a îngerilor, a demonilor şi chiar a lui Dumnezeu, însă atunci când vorbesc despre chinurile cele veşnice, nu îngăduie aici nimic material, căci nu cred că ele ar putea fi în chip simţitor, ci socotesc că se mărginesc doar la mustrări de conştiinţă etc. Această nepotrivire a fost cercetată de mulţi gânditori, printre care şi mitropolitul Filaret.
Duminică, 25 ianuarie 1909
După ce mi-a mărturisit că iubeşte foarte mult copiii, părintele a început a-mi povesti într-o zi:
îmi plăcea să fac mici petreceri ale copiilor, care îmi pricinuiau o mare bucurie, atât mie, cât şi lor. De obicei, făceam aceasta de sărbători. Copii, dintre cei mai sărmani,
141
se adunau la mine acasă, cu toţii îmbrăcaţi ca de praznic, dar modest totodată, căci cea mai mare parte dintre ei trăiau în subsoluri. Alegeam apoi unul sau doi băieţi dintre cei mai mărişori şi le spuneam unde să se ducă pentru a căuta locul cel mai potrivit, la care ei răspundeau într-un glas: „Ştim unde, ştim!” Când se adunau în jur de 12, niciodată mai mulţi, băieţi de 4-5 ani până pe la 10-11 ani şi fetiţe nu mai mari de 8 ani pentru a ne păzi de ispite -, se duceau cam la o depărtare de trei verste în pădure. Din pricina neputinţei mele, eu luam o birjă, iar cu puţină vreme înainte trimiteam acolo ordonanţa cu pachete, despre care copiii nu ştiau nimic. Când se adunau toţi la locul hotărât, îi lăsam mai întâi să se zbenguiască prin pădure, apoi, când erau istoviţi de alergătură şi flămânzeau, le spuneam să se aşeze pe iarbă, în dreptul unui ştergar lung şi lat pe care se aflau farfurii cu smântână, brânză de vaci, friptură de vită rece, ouă şi pâine albă şi neagră. Cam asta era totul… Poate că le mai puneam şi unt, dar nimic altceva. După ce se îndestulau, le dădeam ceai cu turtă dulce şi bomboane ieftine, cu puţină dulceaţă şi zahăr, fireşte, şi cam atât. în acest răstimp stăteam de vorbă şi primeam de la ei nenumărate întrebări, căci le grăiam despre cele duhovniceşti, de folos sufletului. Cu toţii mă ascultau cu mare plăcere şi luare-aminte. De obicei, stăteam aşa în pădure, pe un deluşor, până spre 10, 11 noaptea, pe lună plină, şi nu ne mai săturam a privi minunata privelişte a Kazanului, care se făcea parcă din ce în ce mai frumoasă. La poalele dealului se întindea o poiană, dincolo de care se afla râul, iar peste râu Kazanul cu minunata sa aşezare a caselor, grădinilor şi bisericilor.
142
Mă simţeam minunat, căci mă cerca o nespusă bucurie, cugetând câte seminţe bune au fost sădite în sufletele cele primitoare ale acestor copii. Iar toată această veselie nu mă costa mai mult de zece ruble. Şi ce însemnau pe atunci pentru mine aceste zece ruble!? în cele din urmă, trebuia să ne întoarcem acasă, unde mă culcam, iar a doua zi mă trezeam sănătos şi înzdrăvenit pentru a merge la muncă. După un asemenea „praznic”, cugetam întru sine: „Pe unde or umbla oare tovarăşii mei acum? Cum îşi petrec vremea, găsindu-şi cine ştie ce îndeletniciri prin localuri cu femei de moravuri uşoare!” Doamne, Doamne! De bună seamă că zic despre mine: „Nu cumva o fi nebun? Totdeauna cu copiii, cu călugării… Lauzi! Şi-a găsit zăpăcitul petrecere! Şi nu o dată, ci la toate praznicele!” Alţii însă priveau cu îngăduinţă aceste praznice chiar şi cei mai mulţi dintre camarazii mei, care erau oameni binevoitori.
Miercuri, 28 ianuarie 1909
Astăzi se împlinesc patruzeci de zile de la moartea părintelui Ioan de Kronstadt. Potrivit hotărârii Sinodului, părintele Varsanufie a slujit Sfânta Liturghie cu parastas şi a rostit un scurt cuvânt de învăţătură. A venit şi la masa de la trapeză, unde mi-a venit rândul să citesc din viaţa Sfântului Grigorie, arhiepiscopul Omiriţilor (19 decembrie). Ce viaţă minunată! Câtă înţelepciune în cuvintele şi omiliile acestui sfânt! Ieri, pe când se întorcea de la biserică, unde îşi săvârşise pravila, părintele mi-a povestit:
în anul 1890 am fost în vizită la Orenburg, oraşul în care mi-am petrecut adolescenţa şi tinereţea, căci în copilărie am stat la ţară. N-am mai aflat însă acelaşi oraş. îi pierise
143
simplitatea traiului din vechime şi pretutindeni adia acum un aer apăsător. Se schimbase cu desăvârşire. Mergând la Orenburg să-mi văd mama şi să-i cer blagoslovenie pentru a intra în mănăstire, am cutreierat străzile până dincolo de oraş. Toate îmi aminteau de viaţa petrecută acolo, cu necazurile şi bucuriile ei, cu întâmplările sale luminoase ori întunecate, căci am întâmpinat şi necazuri. întocmai aşa se petrece şi acum: îmi săvârşesc pravila, iar amintirile se perindă înaintea mea una după alta. Din nou, alte întâmplări, unele de bucurie, altele de mâhnire. Şi cuget: „Doamne, pentru ce oare mi se întâmplă aceasta? Căci mă tulbură şi nu mai pot fi cu luare-aminte la rugăciune.” Dar în pofida voii mele, acele amintiri, când vesele, când triste, mă urmăresc şi mă bucură aş zice chiar că cele pe care le-am răbdat mai cu anevoie mă bucură şi mai mult. De-aş mai fi rămas în vechea mea chilie în care îmi făceam pravila înainte, amintirile m-ar fi împresurat şi mai vârtos. Se afla acolo unde s-a ridicat biserica cea nouă. Când a început zidirea acesteia, am avut simţământul că cineva îmi şopteşte: „Acum te vei simţi mai despovărat!” Şi, într-adevăr, am simţit o oarecare uşurare, după ce mai înainte trecusem prin amărăciuni şi prigoane, dar mi-am zis cu tărie: „Orice-ar fi, nu voi părăsi schitul! Voi muri, dar nu voi pleca!”
Părintele mi-a spus mai demult, şi a repetat şi ieri, că astăzi călugării îşi fac propria lor voie. Avva Dorotei grăia: „Nu cunosc o mai mare cădere a călugărului decât atunci când se lasă ocârmuit de propria-i voie.”
Vineri, 30 ianuarie 1909
în vreme ce vorbeam, părintele m-a numit pentru întâia dată „duhovnicul” său. Nici nu mă aşteptam şi nici
144
nu cred că sunt vrednic de aceasta. Dăruieşte-i, Doamne, părintelui mântuire! Mă încredinţez tot mai vârtos că este un stareţ neîntrecut, dar îmi pare rău că, din păcate, vorbeşte din ce în ce mai adesea despre moarte, spunând că zilele îi sunt numărate: „Sunt cu desăvârşire singur mi-a zis şi simt că mă lasă puterile.”
Noi doi, eu şi părintele Ambrozie, ne împărţeam unul altuia îndatoririle şi ne mângâiam unul pe altul în necazuri. Vin şi-i spun odată: „Părinte Ambrozie, ne este nespus de greu, nu?” „Chiar crezi asta? Ei, acum nu-i nimic, căci vor veni zile…” Da, zilele despre care vorbea părintele Ambrozie, făcându-mă să înţeleg că vor fi neînchipuit de anevoioase, se pare că au şi venit. Monahi sunt destui, mulţi dintre ei buni, nu însă dintre cei care ar putea să se mângâie unii pe alţii la vreme de necaz. Acum pricep ceea ce a vrut să grăiască Băttânul atunci când a zis: „vor veni zile…”
Duminică, 8februarie 1909
Nici nu mi-am dat seama când a trecut întreaga săptămână! Am lucrat mult cu părintele în chilie şi abia astăzi parcă am mai putut răsufla puţin. Este şi Duminica iertării. O vreme minunată, de primăvară. Soarele străluceşte cu voioşie deasupra omătului, iar de pe acoperişuri şi de pe ramurile copacilor picură stropi de zăpadă topită. Brazii şi pinii încă mai gem sub povara ninsorii căzute din belşug cu trei zile în urmă, care a acoperit întreg schitul cu o velniţă albă, aşa încât vârfurile brazilor şi ale pinilor sclipesc în bătaia soarelui, iar zăpada aşternută acum pe ramurile de culoare verde întunecat pare acum şi mai albă.
145
Zilele trecute, părintele mi-a vorbit din nou despre călugărie:
Nu se află fericire mai mare decât călugăria! Nimic din toate câte i se dăruiesc omului pe pământ nu este mai presus decât aceasta, întrucât călugăria îi pune înainte cheia vieţii lăuntrice. Fericirea se află înlăuntrul nostru, iar nouă nu ne rămâne decât să o descoperim. Desăvârşita fericire este în ceruri, în viaţa ce va să fie, însă cea dintâi treaptă a ei este aici, pe pământ. în viaţa cea viitoare, ea nu face decât să se desăvârşească.
Când părintele îmi grăieşte despre astfel de lucruri, mă cuprinde un simţământ minunat şi sfânt, dar numai ca o străfulgerare de o clipă, care piere de îndată. Tocmai am fost să-mi cer iertare de la fraţii din mănăstire, căci mâine este cea dintâi zi a Sfântului şi Marelui Post.
Fratele Chiril a venit pentru câteva zile şi a plecat astăzi. Părintele îl iubeşte ca un tată, iar el îi răspunde, pare-se, în acelaşi chip. După plecarea sa, părintele, cufundat parcă în gânduri, mi-a spus, fără nici o legătură cu ceea ce vorbeam mai înainte: „îl voi mai întâlni oare vreodată pe Liuşa? (Aşa obişnuieşte a-i spune părintele fratelui Chiril, şi celuilalt frate, Nikituşka, iar uneori şi mie.) Nu i-am răspuns, dar am pus la inimă aceste cuvinte.
Luni, 9februarie 1909
Astăzi s-a întors în schit părintele Kukşa, care fusese plecat la Kaluga pentru a fi hirotonit întru ieromonah.
Marţi, 10 februarie 1909
Astăzi, părintele mi-a zis că i s-a vestit că vrăjmaşul se va strădui să semene neghină între mine şi Ivanuşka, aşa
146
încât să ne purtăm unul altuia vrăjmăşie şi ură. M-a prevenit că mă paşte acest rău, zicându-mi că trebuie să păzim dragostea dintre noi, pentru ca vrăjmaşul să nu ne poată vătăma. Mi-a mai spus aceasta şi anul trecut, când ni s-a dat să ne îmbrăcăm în dulamă. Trebuie să împlinim cu sfinţenie acest sfat şi să păzim cu orice chip unitatea şi dragostea.
Vineri, 13 februarie 1909
După vecernie, am trecut de îndată pe la părintele, pentru binecuvântare. Azi, după ce i-am mărturisit toate neputinţele mele de peste zi, părintele mi-a zis:
Toate acestea nu înseamnă nimic dacă ne smerim şi ne învinovăţim pe noi înşine. Şi apoi când te gândeşti că mulţi se înalţă pe sine până la ceruri, socotind că săvârşesc mari nevoinţe, dar de smerenie, nici vorbă! Smeriţi-vă, smeriţi-vă! Da, frate Nicolae, ascultă-mă ce-ţi spun: nu vor să se smerească! Aceasta este o boală o boală a monahismului zilelor noastre.
Sâmbătă, 14 februarie 1909
Astăzi m-am învrednicit a primi Sfintele lui Hristos Taine. Iată că a trecut deja şi cea dintâi săptămână a Postului Mare. Dar nici măcar n-a trecut, ci s-a strecurat. N-am băgat de seamă că este post, căci nu i-am simţit în nici un chip povara.
Sâmbătă, 21 februarie 1909
Pe 19 februarie, părintele mi-a grăit:
Ţi-am mai mărturisit în mai multe rânduri, frate Nicolae, şi îţi mai spun încă o dată şi acum: mă încearcă uneori
147
gândul de a lăsa totul şi de a mă însingura într-o chilie. A trăi e tot mai înfricoşător, cu adevărat înfricoşător… Dar mi-e teamă să mă duc din voia mea, căci n-am cu cine să mă sfătuiesc. De-ar mai fi trăit părintele Varnava, m-aş fi dus la el, dar din păcate nu mai este. Mi-e frică să-mi fac voia mă tem, întocmai precum se teme santinela să-şi părăsească postul, pentru a nu fi împuşcată. într-o asemenea stare, începi a-ţi aduce aminte de cuvintele prorocului David: „Mântuieşte-mă, Doamne…” De vom fi cu luare-aminte numai la acest început al stihului, vom pricepe limpede că nimeni nu-şi doreşte să piară, căci nu spunem: „Dă-mi, Doamne, pierire!” ci toţi zicem întotdeauna: „Mântuieşte-mă, Doamne!” însă prorocul adaugă: „că a lipsit cel cuvios”. Aşadar, nu ai un povăţuitor şi din această pricină zici: „Mântuieşte-mă, Doamne!” Abia acum îmi dau seama pentru ce au fugit de lume Sfinţii Părinţi. Da, au fugit, acesta este cuvântul! Aş voi şi eu să fug undeva în pustie.
Cu puţină vreme în urmă, tot într-o seară, părintele a prins a grăi de la sine:
Mai înainte nu înţelegeam ce se petrece în lume, însă acum, când sunt nevoit să o înfrunt, mă uluieşte cât este de complicată şi de tristă. Ce-i drept, se mai ivesc uneori şi bucurii, dar sunt doar trecătoare şi părelnice. Şi ce fel de bucurii sunt acestea? Dintre cele mai neînsemnate. Noi însă suntem fericiţi şi, într-o oarecare măsură, ne simţim ca în rai. Mai vin asupra noastră şi necazuri, dar sunt vremelnice. „Fericit este cel ce se îngrijeşte de viaţa sa lăuntrică, căci aceasta îi va dărui lui toate cele de trebuinţă.”
148
23 februarie 1909
Chiar acum doi ani, spre seară, eu, Ivanuşka şi fratele Gavriil ne aflam la Gara Briansk din Moscova, cu gândul de a ne îndrepta către Pustia Optinei, fără a cunoaşte nimic despre aceasta. Aflasem de ea abia cu două săptămâni înainte. Aşa se face că pe 22 februarie am plecat din Moscova, iar pe 23 am văzut pentru întâia dată Optina, adică în ziua Celei Dintâi şi a celei de A Doua Aflări a Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Aflat-am şi noi Optina ca pe un liman de linişte, ferit de furtunile şi de răutăţile vieţii. Nu mă încumet a crede că aceasta ni s-a întâmplat fără ştiinţa şi vrerea Proniei celei dumnezeieşti. După ce am pribegit fără vreun ţel anume prin pustia vieţii, am descoperit aici o vistierie cu adevărat bogată, tăinuită celor preaînţelepţi şi preapricepuţi, dar deschisă şi aflată la îndemâna pruncilor, a celor simpli şi a celor ce nu poartă viclenie în inima lor. Pentru mine, această vistierie ar fi rămas tăinuită, căci cu anevoie aş fi aflat-o de unul singur. Nu cunosc nici pricina, nici ţelul şi nici chipul în care am fost adus aici.
îmi amintesc şi de o altă împrejurare: episcopul Trifon ne-a îndemnat să mergem la vecernie la mănăstirea Arătării Domnului eu, fratele Ivanuşka, mama şi părintele Petru Saharov -, căci a doua zi era Duminica Fiului risipitor. Ne-am dus. Episcopul Trifon a ţinut şi un cuvânt de învăţătură despre aceasta, iar după vecernie ne-am dus la el. Am intrat noi patru, iar dimpreună cu noi şi părintele Gavriil, care venise parcă pentru a ne întâmpina. „Iată că v-a fost trimis Arhanghelul Gavriil!”, a spus vlădica, jumătate în glumă, jumătate în serios. Cu el veţi merge.”
149
în duminica aceea ne-am hotărât să mergem la Optina. Era ca şi cum Optina m-ar fi primit în braţele sale ca pe un fiu risipitor. Nu este o simplă întâmplare, căci totul capătă o mare însemnătate. Uluitor este că eu, care până atunci mă împotrivisem a împlini voia celuilalt, oricare ar fi fost acela, în privinţa descoperirii Optinei şi a sălăşluirii acolo nu mi-am vădit cu nici un chip voia mea. Totul s-a săvârşit după cum m-au povăţuit şi au blagoslovit feţele cele bisericeşti.
Duminică, 1 martie 1909
Pe 23-24 februarie mi-am mărturisit din nou gândurile înaintea părintelui, care mi-a zis:
A izgoni gândurile şi pornirile cele rele şi a li se împotrivi lor pot face doar sfinţii. Noi însă nu ne putem izbăvi de ele decât cu fuga.
De îndată ce mă trezesc încep a rosti Rugăciunea lui Iisus.
Chiar despre aceasta am vrut să-ţi grăiesc. Nu ai puterea de a începe dintr-odată lupta cu gândurile care te tulbură şi pentru aceasta trebuie să-L chemi pe Iisus Domnul, iar Numele Lui îţi va izgoni aceste gânduri. Aşa cum ţi-am mai spus, ele nu-ţi pot fi socotite păcate. De pildă, nu ai nici o vină dacă atunci când ai deschis uşa chiliei au pătruns în ea vântul şi zăpada. Nu eşti vinovat cu nimic. Dar dacă simţi că nu poţi umbla singur pe viforniţă şi nu te poţi izbăvi de ea decât ocolind-o, fugind de ea, atunci închide bine uşa dintru început. Alţii mai în putere poate că vor putea înfrunta acest viscol, noi însă suntem încă departe de a putea săvârşi aceasta. Ei pot, asemenea lui David, să iasă la luptă dreaptă, dar nu cu mâinile goale. Ţii
150
minte cu ce a ieşit David împotriva lui Goliat? Cu o piatră. Ştii ce înseamnă piatra? Hristos. Să cugeţi la aceasta!
Tot în acea seară, părintele mi-a mai grăit:
Nouă, celor ce avem această îndatorire, întrucât am luat asupra noastră o asemenea ascultare, nu ne este îngăduită odihna. Astăzi m-am simţit foarte rău şi cugetam întru sine: „Trebuie să mă odihnesc, să mă culc.” „Frate Nichita, i-am spus ucenicului de chilie, astăzi să nu îngădui nimănui să vină la mine, aşa cum se întâmplă în fiecare dimineaţă.” Era pentru întâia dată în ultimii trei ani când mă hotărâsem să fac aceasta. „O să mă culc şi te rog să nu mă trezeşti mai devreme de trei!” M-am culcat, dar gândul îmi spunea: „Dacă va fi venit vreo roabă a Domnului cu vreun necaz ori mânată de vreo mare trebuinţă? Trebuie să o primesc!” L-am chemat, aşadar, pe fratele Nichita şi i-am spus să le îngăduie să intre, iar după ce m-am sculat din pat, m-a lăsat şi slăbiciunea ca prin minune. Şi, într-adevăr, veniseră nişte femei pe care nu puteam să nu le primesc. Iată cum ne întăreşte Domnul în asemenea împrejurări!
Părintele mi-a mai povestit şi alte întâmplări asemenea. De pildă, dânsul nu putea citi la lumina lămpii şi a lumânărilor din pricina unor dureri cumplite ale ochilor. Atunci când a fost sfinţit ieromonah, a mărturisit că nu poate sluji la lumina lămpii, dar părintele arhimandrit i-a răspuns că Dumnezeu îi va ajuta lui. Şi, într-adevăr, s-a vădit că părintele a putut sluji şi la lumina lumânărilor, iar acum poate lucra, citi şi scrie după cum îi cer împrejurările.
8 martie 1909
Astăzi este Duminica Sfântului Ioan Scărarul. N-a fost săvârşită slujba acestui sfânt, ci a celor 40 de mucenici din
151
Sevastia. Prăznuirea lor este mâine, luni, dar slujba li s-a făcut astăzi. Aseară, la priveghere, am citit pentru întâia dată paremiile, cele ale sfinţilor 40 de mucenici.
14 martie 1909
Odată, părintele mi-a zis: „Pentru povăţuirea cea duhovnicească trebuie să cercetezi un singur părinte. Are mare însemnătate ceea ce-ţi grăiesc acum, căci fericiţi sunt cei ce cunosc aceasta. Se întâmplă ca cineva să vină la Optina şi să ceară sfatul unuia, apoi al altuia, până ajunge la trei ori patru. Fiecare îl povăţuieşte în felul său, aşa încât cel ce întreabă se tulbură. Nu ştie ce să facă, pe al cărui sfat să-l urmeze. Ar fi trebuit să cerceteze un singur părinte, cel la care s-a dus pentru întâia dată, şi să împlinească ceea ce-i va fi spus acela, socotind că aceasta este voia lui Dumnezeu.
17 martie 1909
Adesea, părintele îmi grăieşte despre unele lucruri pe care aş voi să le însemnez, dar nu am nici vremea şi nici putinţa de a o face. Astăzi, la prânz, părintele a vrut să se odihnească. Eram acolo şi m-am dus să-l învelesc. în vreme ce se dezbrăca, a prins a-mi grăi:
Nici eu, şi cred că nici dumitale, nu ne putem închipui că ne-am putea despărţi vreodată. Dar dacă ar fi să mă săvârşesc din viaţă, mi-ar plăcea ca atunci sufletul dumitale să nu se fi împietrit şi să te afli încă în schitul nostru.
Da, i-am răspuns, dorinţa mea este să rămân pentru totdeauna în schit şi tot aici să-mi fie şi mormântul. Numai că Sfântul Ioan Scărarul grăieşte: „Fără de minte
152
sunt cei ce îşi doresc moartea, atâta vreme cât încă nu s-au curăţit.”
De ce să-ţi doreşti moartea?! Dreptul de a mi-o dori îmi este dat doar mie. Se poate întâmpla însă orice: Dumnezeu are propria Sa socotinţă şi nu putem şti care dintre noi va pleca cel dintâi…
Nu mai ţin minte întocmai ce-a mai grăit părintele. Nu am nici o clipă liberă şi scriu pe apucate.
22 martie 1909, Duminica Floriilor
Oricând se iveşte vreun răgaz, mă străduiesc să mai scriu câte ceva. Pe 14 martie, părintele mi-a dăruit două linguri de lemn: una mie şi una pentru Ivanuşka. în aceeaşi zi mi-a povestit şi acestea:
Vieţuia la Kazan arhiepiscopul Atanasie şi multe lucruri minunate se grăiau despre el. De pildă, atunci când a venit pentru întâia dată la Kazan, s-a îndreptat neîntârziat către catedrală. După ce a săvârşit Liturghia şi rugăciunile de mulţumire, a rostit un scurt cuvânt de învăţătură, după care a început a binecuvânta poporul. Printre mulţimea adunată acolo se afla o doamnă care voia să primească şi ea binecuvântare. Vlădica a binecuvântat-o, dar atunci când aceasta a vrut să i-o sărute, şi-a tras de îndată mâna. A crezut că vlădica se grăbeşte, dorind să isprăvească mai degrabă binecuvântarea. Cu toate acestea, s-a aşezat încă o dată la rând şi a primit din nou binecuvântare, dar nici de această dată nu i-a îngăduit să-i sărute mâna. S-a mai dus de câteva ori şi toate s-au petrecut întocmai. Atunci doamna s-a îmbărbătat şi a cutezat a-l întreba: „Preasfinţite stăpâne, sunt eu oare atât de păcătoasă
153
şi de nevrednică încât să nu vă pot săruta mâna?” „Iată ce este i-a zis Preasfinţitul mâna mea nu-i decât o mână de ţăran!” Doamna a roşit la faţă, dându-şi seama că Preasfinţitul îi vădise gândul, căci îi spusese întocmai ceea ce cugetase ea atunci când se apropiase pentru binecuvântare. Au mai fost multe asemenea întâmplări, care întăresc faptul că era văzător cu duhul.
O însuşire a multor sfinţi, şi anume bucuria de a primi oaspeţii şi de a-i omeni cum se cuvine, o putem vedea şi la Preasfinţitul Atanasie. îi plăcea să aibă oaspeţi la marile praznice. Odată, după Liturghie, a venit de îndată acasă de la biserică, însoţit de oaspeţi. După ce au băut un ceai şi au stat de vorbă, Preasfinţitul a stăruit să rămână la masa de prânz, poruncindu-i fratelui care se îngrijea de chilie să pună masa. A fost servită o ştiucă mare, gătită minunat. Uitându-se la ea, vlădica a grăit:
Nu putem să ne atingem de ea, căci este blestemată!
Oarecum miraţi, cu toţii s-au uitat nedumeriţi la vlădica.
Este blestemată şi nu se cade a mânca din ea, a repetat vlădica, chemându-l în aceeaşi clipă pe ucenicul său de chilie să o ia de pe masă. Acela însă tot şovăia. Atunci Preasfinţitul a poruncit să vină bucătarul. A venit şi acela. Privind către el, vlădica a băgat de seamă că are un deget bandajat şi l-a întrebat:
Ce ai la deget?
M-am tăiat fără să vreau, sfinţite stăpâne…
Şice-ai spus atunci când ţi s-a întâmplat aceasta?
Iertaţi-mă, stăpâne, am spus „Fire-ai tu!…” Rău am zis, mărturisesc…
Ei bine, iată pentru ce n-o putem mânca! Aruncaţi-o! Pregătiţi alta.”
154
Vezi, până şi blestemul unui om simplu al unui bucătar are atât de mare putere!…
Nu înţeleg, părinte, am zis. Cum a aflat vlădica Atanasie ce se petrecuse şi din ce pricină nu se cuvine a mânca ceva ce stă sub un blestem?
Blestemul bucătarului i-a pricinuit peştelui oarece schimbări, care erau cu neputinţă să fie trecute cu vederea de către Preasfinţitul, cu ochii săi văzători cu duhul. Drept aceea, peştele nu mai putea fi mâncat. Aşa înţelegem pricina pentru care în lume, în casele cele mai bogate, nici mâncărurile cele mai scumpe nu au gustul borşului nostru acru cu varză. Acolo totul se face fără rugăciune, cu vorbe urâte şi blesteme, în vreme ce la noi, în mănăstire, totul se săvârşeşte cu rugăciune şi binecuvântare.
Voi sfârşi cu îndemnul pe care mi l-a dat odată părintele: „Păstraţi întru voi Duhul! Duhul dăruieşte viaţă!”
29 martie 1909, Sfintele Paşti. Paştile Domnului
Este pentru a treia oară când petrecem învierea Domnului în Pustia Optinei şi a doua de când vieţuim în schit. Aflându-mă întreaga zi la părintele, n-am putut să nu întâmpin şi eu mulţimea care se adună cu prilejul unor asemenea praznice, dar în pofida acestui fapt, cu toţii prăznuiesc duhovniceşte. După ce mi-am isprăvit ascultarea până pe la opt, m-am dus la biserică pentru a asculta citindu-se din Faptele Apostolilor. Aici, înaintea Sfântului Epitaf, în lumina cea blândă ca de amurg, citirea acestor cuvinte pline de evlavie pot risipi şi gândurile cele deşarte. M-am dus la mănăstire liniştit şi împăcat cu mine însumi, unde am întâmpinat praznicul cel mare şi minunat al
155
Sfintelor Paşti. îmi simt sufletul în pace şi bucurie. Slavă Domnului!
30 martie 1909
Ţin minte că în Sfânta şi Marea Vineri părintele mi-a grăit un adevăr întărit şi de Sfinţii Părinţi:
Dacă cei ce doresc să se călugărească ar cunoaşte toate necazurile vieţii călugăreşti, nimeni nu s-ar mai duce la mănăstire. De aceea Domnul le tăinuieşte pe acestea în chip voit. Iar dacă toţi oamenii ar cunoaşte fericirea care îi aşteaptă pe monahi, toată lumea ar alerga la mănăstire fără a mai sta o clipă pe gânduri.
12 aprilie 1909
Zilele acestea am avut mult de lucru şi mi-am petrecut aproape tot timpul cu părintele. Astăzi ne părăseşte fratele Chiril, care m-a ajutat foarte mult la ceea ce aveam de scris. Dă-i, Doamne, mântuire!
Ieri a fost prăznuirea Sfântului Varsanufie şi ziua de nume a părintelui. Cu puţină vreme în urmă, dânsul mi-a spus că atunci când încă se mai afla în lume, la Kazan, îi plăcea foarte mult să meargă la catedrală şi să stea lângă moaştele Sfântului Varsanufie. Când i s-a ivit dorinţa de a petrece o viaţă plăcută lui Dumnezeu, s-a rugat Sfântului Varsanufie, ca şi când i-ar fi încredinţat acestuia hotărârea căii pe care o va urma în viaţă. Iar alesul lui Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugăciunea celui ce a venit la el cu credinţă, arătându-i părintelui calea călugăriei şi învrednicindu-l ca la prima tundere în monahism să primească chiar numele său. Poate că cel dintâi pas către această hotărâre
156
a fost ceea ce mi-a istorisit părintele pe 14 martie, înainte de priveghere.
La Kazan, când a fost pusă pentru întâia dată în scenă opera Hughenoţii, mă aflam la teatru dimpreună cu câţiva prieteni buni de-ai mei. Mi-a plăcut foarte mult opera, dar m-a cuprins dintr-odată un simţământ de nelinişte nedesluşită şi mi se părea că aud un glas lăuntric care îmi grăia: „Ai venit la teatru! Ce se va petrece oare dacă vei muri chiar în această clipă, aflându-te aici? însuşi Domnul a grăit: în ce te voi găsi, întru aceea te voi şi judeca. Pleacă cât mai degrabă de la teatru!… Cum şi cu ce se va înfăţişa sufletul tău înaintea lui Dumnezeu dacă vei muri acum?” M-am înfricoşat. I-am dat dreptate acelui glas lăuntric şi cugetam întru sine: „Trebuie să plec!” Apoi, un alt glas a început a-mi grăi: „Dar ce vor zice prietenii tăi? Se cuvine oare a lua aminte la asemenea fleacuri?” şi din nou cel dintâi glas: „Pleacă! Pleacă cât mai degrabă! Prietenii tăi au şi uitat acum de tine, iar mai târziu le vei putea răspunde orice la întrebări.” A început a se da o luptă în lăuntrul meu, însă cel dintâi glas a biruit şi am hotărât să ies. M-am ridicat uşurel de pe scaun, m-am îndreptat către uşă aşa încât să nu mi se audă paşii, am închis repede uşa în urma mea şi m-am grăbit spre ieşire. Aproape că alergam pe scări. Mi-am luat iute paltonul, am dat fuga în stradă, am strigat după o birjă şi m-am zorit să ajung acasă. Abia când m-am pomenit în odăiţa mea tihnită, am putut răsufla în voie. Atunci m-am hotărât să nu mai merg niciodată la teatru şi, cu adevărat, n-am mai ajuns.
Mai târziu, odată cu trecerea vremii, am dat uitării toate acestea şi multe altele, apoi au trecut anii şi mi-am
157
amintit din nou de ele. Voiam acum să aflu ce zi fusese atunci, a cărui sfânt. Am cercetat şi am descoperit că era 4 octombrie, pomenirea Sfinţilor Gurie şi Varsanufie, făcătorii de minuni din Kazan. Doamne, Sfântul Varsanufie a fost cel care m-a scos atunci din teatru! Cred că tot ceea ce se petrece în viaţa noastră are o însemnătate adâncă, căci aceasta ne este orânduită după o tainică rânduială, hărăzită fiecăruia.
îmi amintesc şi eu de viaţa pe care am petrecut-o înainte de a veni la Optina, când m-a atins pentru întâia dată harul Domnului. După ce am absolvit liceul, n-am izbutit să merg la universitate decât ceva mai mult de o jumătate de an. După Crăciun, gândurile şi năzuinţele mele au început a se îndrepta către o viaţă evlavioasă, care prinsese a se închega. Continuam să merg la universitate în fiecare zi, dar cu un alt ţel. Rămâneam acolo doar până pe la 9, după care mergeam la Liturghie la catedrala Kazanskaia, trecând şi pe la Ivirskaia, dacă nu erau foarte mulţi oameni acolo. După ce ascultam Sfânta Liturghie, uneori stând în genunchi de-a lungul întregii slujbe, mă îndreptam agale către casă, trecând şi pe la paraclisul Mântuitorului de lângă podul din Moskvoretsky, mă rugam şi acolo, după care mă duceam acasă. Ai mei credeau că îmi petrec întreaga dimineaţă la universitate, în vreme ce eu mă aflam la Kazanskaia, căci afară de Ivanuşka, cu care vorbeam despre aceasta, nu mai ştia nimeni din familia mea.
25 aprilie 1909
Pe 22 aprilie, părintele mi-a spus că s-au împlinit trei ani de când a luat asupra sa ocârmuirea schitului, de prăznuirea
158
Sfântului Vitalie Monahul. Părintele mi-a istorisit astăzi despre incendiul iscat la Orenburg în 1870, când au ars şapte optimi din oraş. Mama părintelui împreună cu o soră a ei şi cu dânsul pe atunci Pavel Ivanovici s-au izbăvit în chip minunat de foc, cu toată casa şi întreaga avuţie.
Focul a izbucnit pe un vânt puternic îşi amintea părintele -, iar vântul l-a răspândit cu repeziciune asupra celei mai mari părţi a oraşului. Flăcări înspăimântătoare se apropiau de casa noastră. Am încărcat câteva lucruri într-un cărucior şi am ieşit din oraş, lăsându-ne casa, care se afla în primejdie, în voia lui Dumnezeu. Era noapte şi ne-am ascuns în spatele unui zid de întărire neatins de foc, care fusese ridicat în vremea lui Pugaciov sau poate mai demult. Ce puteam face?! Bătrâna mea măicuţă a început a se ruga: „Mântuieşte-ne, Doamne!” Mă rugam şi eu zicând: „Maica Domnului, mântuieşte-ne!”
Şi, dintr-odată, vântul şi-a schimbat calea, iar flăcările s-au răspândit în cealaltă parte. A rămas neatinsă de flăcări partea oraşului în care locuiam noi. Trecuseră două, trei luni, iar lumea încă vorbea despre incendiu. Un oarecare Silin ne-a spus: „Vă întrebaţi cum se face că s-a izbăvit tocmai această parte a oraşului? Iată din ce pricină: acolo se află careva care trăieşte ca un călugăr sau unul care se pregăteşte să meargă la mănăstire, şi pentru el a cruţat Dumnezeu acea parte a oraşului.”
Pe atunci încă nu-mi trecuse prin minte să mă călugăresc, iar cuvintele omului aceluia nu m-au făcut decât să zâmbesc. Mai apoi însă mi-am amintit adesea de ele. Se pare că despre mine grăise atunci! Vedeţi cât de mult iubeşte Domnul călugăria?!…
159
30 aprilie 1909
Iată ce mi-a mai grăit părintele astă iarnă:
Omul este alcătuit din trei părţi: trup, suflet şi duh. Acest lucru este întărit şi de cuvintele Maicii Domnului, rostite atunci când i-a răspuns dreptei Elisabeta la salut: „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.” (Lc. 1, 46-47) Deosebirea este foarte limpede: unul este duhul, altul sufletul, iar trupul şi sufletul sunt, fireşte, părţi diferite. Iată şi rânduiala: mai întâi sufletul începe a-L lăuda pe Domnul, după care prinde a se veseli şi a se bucura şi duhul. Aşa se petrece cu fiecare om în vreme ce se roagă şi îl preaslăveşte pe Dumnezeu. Rugăciunea este pusă în mişcare de puterea sufletului, iar mintea ia aminte la cuvintele rugăciunii. Apoi înţelegerea rugăciunii face ca duhul omului să fie simţitor, iar duhul, sub lucrarea puterii celei dumnezeieşti a rugăciunii, se bucură…
M-am străduit să-mi amintesc ceea ce mi-a grăit părintele atunci, dar nu ştiu dacă am izbutit să scriu întocmai cuvintele sale.
6 mai 1909
Astăzi a fost odovania Sfintelor Paşti, iar părintele a mers să slujească la mănăstire în locul părintelui arhimandrit, care se simţea slăbit.
Ieri însă mi-a vorbit despre lupta care s-a dus în sufletul său atunci când a fost trimis în război şi a ajuns la Muling.1 Când i s-a spus că a fost trimis acolo, şi-a dat seama de povara acestei ascultări, dar nu s-a împotrivit, ci a primit-o
1 în nord-estul Chinei, în timpul războiului ruso-japonez. (n. trad.)
160
ca de la însuşi Dumnezeu, cu toate că fusese rodul uneltirilor unor răuvoitori.
Sănătatea îmi era şubrezită. Cum mă voi duce acolo?, cugetam întru sine. Cum voi răbda eu, un bătrân firav, a străbate o cale de câteva mii de verste? Aveam simţământul că nu voi mai ajunge acolo. îmi treceau prin minte şi alte gânduri: Cum voi săvârşi slujbele? Cum voi boteza copiii şi prohodi morţii, de vreme ce nu mai făcusem niciodată aceasta? Cum mă voi înţelege cu mai-marii oştirii şi cu doctorii, dacă vor începe a-şi bate joc de mine? Ce voi face după ce, trăind atâta vreme în schit şi obişnuindu-mă cu viaţa de acolo, mă voi pomeni într-o mulţime de oameni şi, mai cu seamă, printre femei şi surori de caritate? (Părintele vorbea despre toate acestea socotindu-le drept uneltiri ale diavolului.) Ce urmări ar putea avea asupra sănătăţii mele o climă cu care nu eram obişnuit? Şi aşa mai departe…
Eu însă luptam împotriva acestora cu Rugăciunea lui Iisus. Pe măsură ce spoream în rugăciune, vrăjmaşul îşi schimba felul de a lupta, căci începuse a-i îmboldi pe cei ce călătoreau cu mine să mă defăimeze. Mi-a fost nespus de greu şi aşa am dus-o până la Harbin. Când am ajuns la Muling, văzându-mă scăpat de „cei ce mă prigoneau”, am răsuflat uşurat, ca şi când aş fi nimerit în rai. O privelişte în care nu ştiai ce să admiri mai întâi: munţii sinilii, pădurile ori câmpia cu milioane de flori… M-am împrietenit cu toţi cei din jurul meu. Medicul şef era ucrainean, iar toţi ceilalţi erau ruşi sadea, credincioşi chiar şi surorile de caritate (unele dintre ele îi scriu părintelui până astăzi). M-am simtit bine acolo.
161
Cred că, în pofida faptului că părintele a avut de îndurat multe necazuri, i s-a făcut în cele din urmă dreptate, căci i-a fost răsplătită ascultarea. Părintele a avut parte de multă amărăciune. Vrăjmaşul a purtat aprig război împotriva lui, dar harul lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată.
10 mai 1909
Ieri, părintele s-a dus la mănăstire şi s-a îmbrăcat cam subţire, cu toate că era frig. încă de ieri nu se simţea prea bine, iar astăzi i-a fost şi mai rău, aşa încât n-a fost în stare nici să meargă la masă, la trapeză. Aseară am izbutit să stau puţin de vorbă cu el. Nu am de gând să aştern aici întreaga discuţie, ci voi nota doar câteva gânduri:
Rugăciunea se săvârşeşte întâi cu buzele, mai apoi cu mintea rugăciunea cea lăuntrică -, iar în cele din urmă cu duhul rugăciunea cea duhovnicească. Puţini sunt oamenii care au rugăciunea inimii, iar cei ce se roagă cu duhul sunt şi mai puţini. Rugăciunea cea duhovnicească este cu mult mai presus decât rugăciunea inimii. Cei ce au dobândit-o încep a cunoaşte tainele firii şi au o înţelegere duhovnicească asupra tuturor lucrurilor, pătrunzând înţelesul lăuntric al acestora, dincolo de latura cea dinafară. Pururea sunt cuprinşi de o mare bucurie duhovnicească şi de o umilinţă sfântă, iar ochii lor slobozesc adesea lacrimi. Acest simţământ este pentru noi cu neputinţă de priceput şi covârşeşte orice bucurie pe care o putem simţi înaintea scrierilor celor mai mari artişti, întrucât este una pornită din suflet, iar nu din duh.
Cunoaşterea ştiinţelor poate fi dobândită de către toţi oamenii, fără deosebire, însă câştigarea virtuţilor şi a
162
curăţiei se află doar la îndemâna creştinilor Iar desăvârşirea virtuţilor poate fi dobândită mai lesne în mănăstire, decât în lume. Omul este tulburat de patimi atât în mănăstire, cât şi în lume, dar în vreme ce în lume plăcerile iau chipul patimilor dacă nu cu fapta, măcar cu gândul sau cu cuvântul -, în mănăstire se poartă o neîncetată luptă împotriva căderii în patimi, pentru care Domnul dăruieşte răsplată şi curăţie sufletească. Cuviosul Serafim din Sarov spunea că cel ce nu se îndeletniceşte în mănăstire cu rostirea Rugăciunii lui Iisus, acela nu poate fi socotit călugăr. Şi este înfricoşător numai a cugeta la ceea ce mai grăieşte: că este asemenea unui „tăciune scos din foc” (Zah. 3, 2). Da, trebuie să dobândim măcar o treaptă a rugăciunii, fie ea câtuşi de mică.
14 mai 1909
Ieri, o tânără slujnică din Kaluga i-a adus părintelui în dar o cruce de aramă şi acoperăminte pentru disc şi potir, lucrate din catifea şi brodate cu fire de argint.
Îţi simţi inima umilită, spunea părintele, numai cugetând la faptul că această tânără are numai 18 ani. A fost la mine în 1905. După ce a vizitat Optina, şi-a pus în gând să mai vină o dată şi să-mi aducă un dar unul pentru care a început a pune bani deoparte. Acum, simbria i s-a mai mărit cu o rublă şi primeşte cinci ruble pe lună. A făcut economii vreme de trei ani. în sfârşit, a adunat suma de care avea trebuinţă şi a împlinit ceea ce-şi pusese în gând. S-a dus la Kiev să se roage la făcătorii de minuni din Pecerska, închinându-se şi în alte lăcaşuri sfinte, de unde a cumpărat daruri pentru părintele Varsanufie de la Optina. Pe cruce a
163
dat şapte ruble, iar pe acoperăminte zece, ceea ce înseamnă 17 ruble, la care se adaugă 20 de ruble, cât a costat-o drumul până la Kiev. Aşadar, 37 de ruble. Va mai cheltui şi cu şederea la Optina ceva, dar este fericită. „Acum sunt împăcată mi-a zis. Am primit binecuvântarea sfinţilor lui Dumnezeu de la Kiev şi i-am făcut părintelui un dar.” De bună seamă că Dumnezeu va primi jertfa ei.
18 mai 1909
Astăzi este praznicul Pogorârii Sfântului Duh. în vremea Liturghiei, aşezată pe ramura unui măr, la doar câţiva paşi de biserică, cânta o privighetoare. M-am bucurat nespus. Nu vă puteţi închipui cum cânta! Se auzea şi în biserică. Câtă simplitate, ce poezie curată!
Chipurile oamenilor cu viaţă sfântă, evlavioasă, poartă întru sine pecetea sfinţeniei. Un chip întru totul deosebit, de care te minunezi atunci când îl priveşti, căci îţi pricinuieşte un simţământ puternic, pe care nu-l vei uita pentru multă vreme. Am văzut asemenea oameni. Odată chiar m-am întrebat dacă nu cumva a fost o vedenie, căci părea a fi mai presus de fire.
Despre asemenea chipuri mi-a grăit părintele, dându-mi şi câteva pilde de oameni sfinţi, ale căror nume nu le mai ţin minte.
24 mai 1909
De curând, i-am cerut părintelui binecuvântare să-mi fac rost de seminţe de flori, pe care să le semăn sub fereastră. Părintele mi-a dat blagoslovenie, zicând că gândul meu este cum nu se poate mai nevinovat. Şi părintelui îi
164
plac florile, şi stareţii de dinaintea lui le iubeau. Se pare că părintele Anatolie se îngrijea el însuşi de săditul florilor.
Eu le-am îndrăgit încă din copilărie. Săpam straturile, făceam rondurile. Sădeam, semănam, răsădeam. Iar uneori mai şi furam flori de la bunica, pentru care am şi primit într-o bună zi o chelfăneală zdravănă.
Uneori a trebuit să-i ţin locul ucenicului de chilie al părintelui ce-i drept, arareori şi nu pentru multă vreme. Îl ajutam pe părintele să se pună la odihnă după masa de prânz. Chiar şi culcat, în aşternut, părintele nu-şi lăsa metaniile de la mână. S-a întâmplat să vină odată la el pentru binecuvântare nişte fraţi începători care tocmai îmbrăcaseră dulama călugărească, lă aflam în odaia de alături şi am auzit câte ceva din poveţele pe care le dădea stareţul acelor tineri fraţi. Printre altele, părintele i-a povăţuit: „Să nu vă culcaţi niciodată fără metanii, ci să le aveţi numaidecât cu voi.”
Într-o vreme dormeam fără metanii, însă mai apoi nu m-am mai despărţit de ele, urmând pilda părintelui. Acum am aflat că trebuie să avem asupra noastră metaniile chiar şi atunci când ne culcăm.
6 iunie 1909
Multe ar fi de scris, dar nu ştiu dacă voi izbuti. Atunci când îmi grăieşte părintele despre Rugăciunea lui Iisus, sunt întotdeauna cu luare-aminte şi simt în lăuntrul meu o deosebită râvnă duhovnicească, aşa cum mi s-a întâmplat şi zilele trecute.
La Petersburg a păstorit odată un mitropolit pe care îl chema Gavriil. Avea o viaţă cuvioasă. Citise mult despre
165
Rugăciunea lui Iisus şi se îndeletnicise şi el cu aceasta, însă avea unele nelămuriri şi îndoieli în ceea ce priveşte rugăciunea ca faptă de nevoinţă. Drept aceea, voind a-şi risipi îndoielile, a început a-i întreba pe cei de aproape ai săi:
Care dintre voi poate să-mi spună care este trebuinţa cea de căpătâi pentru ca rugăciunea să-şi împlinească ţelul?
I s-a răspuns:
Preasfinţite stăpâne, chemaţi-l pe părintele Cleopa monahul şi poate că dânsul va lămuri aceasta în vreun chip.
Mira-m-aş. a zis vlădica, căci este un neştiutor de carte! Sunt încredinţat că duce o viaţă frumoasă, dar eu n-am trebuinţă să-mi grăiască despre aşa ceva. Cu toate acestea, aţi putea să-l chemaţi…
Ia spune-mi, cine eşti?
Cleopa, păcătosul.
Ia loc.
Acela s-a aşezat în tăcere.
„Da a cugetat întru sine mitropolitul se pare că este, într-adevăr, un călugăr adevărat.”
Te-am chemat pentru a te întreba care este trebuinţa cea de căpetenie pentru ca rugăciunea să fie primită de Dumnezeu. Poţi să-mi răspunzi la aceasta?
Rugăciunea nu-şi poate împlini ţelul decât în măsura în care cel ce se roagă se arată răbdător şi stăruitor în această nevoinţă. Vrăjmaşul se căzneşte în toate chipurile să-l abată pe nevoitor de la Rugăciunea lui Iisus. Poartă necurmat război împotriva lui, şi de la dreapta, şi de la stânga. Ba îi mai bagă în minte că nu are rost să se chinuie aşa, că oricum n-o să se aleagă cu nimic, că, uite, de atâta vreme
166
te trudeşti şi încă n-ai dobândit nimic. Sau năvăleşte asupra lui pe altă cale, băgându-i în cap că, de vreme ce s-a învrednicit de sfinţenie, nu mai are rost să rostească Rugăciunea lui Iisus, căci este de prisos. în acelaşi chip îl vor lupta pe nevoitor şi gândurile cele necugetate, încercând să-l abată de la calea rugăciunii, dar el trebuie să le biruiască prin răbdare, să se nevoiască în rugăciune cu stăruinţă, ca şi la început, şi să nu se oprească, orice s-ar petrece.
Aşa i-a grăit părintele Cleopa, cunoscând prea bine această luptă din proprie cercare. Luând aminte la cuvintele lui Cleopa, atât de înţelepte, vlădica l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, grăindu-i:
Mi-ai dezlegat într-o clipă toate nelămuririle şi întrebările mele.
Iată ce înseamnă a cunoaşte ceva din proprie cercare. Aşadar, în nevoinţa rugăciunii, cea dintâi de care avem trebuinţă este răbdarea.
Ieri, adică pe 5 iunie, părintele a hotărât să se odihnească puţin. Lăsând deoparte grijile cele de zi cu zi, a început a citi felurite cărţi, dintre care una înfăţişa prigonirile la care erau supuşi creştinii în cele dintâi veacuri. Citindu-mi cu glas tare despre prigoana săvârşită de Diocleţian, părintele mi-a zis:
Toate aceste prigoniri şi chinuri se vor petrece din nou, negreşit. Acum toate sunt cu putinţă.
Mi-a spus, din câte îmi amintesc, că toate mănăstirile vor fi închise, că dregătorii creştini vor fi înlăturaţi şi că aceste vremuri bat la uşă.
Pe 3 iunie, la ora 9 seara, a venit la Optina preasfinţitul Veniamin de la Kaluga. Am ţinut să-l întâmpinăm şi noi,
167
cei de la schit, ducându-ne la mănăstire, iar pe 4 iunie preasfinţitul a liturghisit. împreună cu vlădica au venit şi doi arhimandriţi, care erau de obârşie din obştea mănăstirii Optina. Nu ştiu numele unuia dintre ei, însă celălalt este părintele Lavrentie. M-au chemat în altar, am îmbrăcat stiharul şi am primit ascultarea de a ajuta la Liturghie şi la slujba săvârşită de părintele Lavrentie. După Liturghie şi Te-Deum, vlădica a rostit un scurt cuvânt de învăţătură, în jurul orei unu a venit la schit. Ploua. L-am întâmpinat cu toţii. Preasfinţitul a intrat în biserica veche, după care a trecut pe la contele francez Du Chaieux, pe care părintele l-a cazat în clădirea noastră din câte îmi amintesc pe 2 iunie.
Cu privire la acest conte: îl cheamă Aleksandr Maksimovici. După ce s-a încredinţat de adevărul ortodoxiei, s-a convertit la credinţa cea adevărată la Lyon, în îndepărtata Franţă. Are în jur de 35 de ani. Mama sa l-a iertat, dar tatăl său nu, care se pare că l-a şi afurisit. Când a venit în Rusia, l-a cercetat şi pe mitropolitul Antonie, care l-a povăţuit către mănăstirea Optina. A petrecut câteva luni la arhondaric, iar acum are de gând să urmeze Academia Teologică.
12 iunie 1909
Astăzi este ziua Aflării moaştelor binecredincioasei cneaghine Anna Kasinskaia. Eu, păcătosul, m-am învrednicit de mărturisirea păcatelor, apoi mi-am amintit că uneori mă încearcă gânduri de clevetire asupra părintelui. M-am dus de îndată şi i-am spus, iar după ce m-a ascultat, mi-a zis:
168
Să răspunzi acestui gând grăind aşa: „Nu este treaba mea! Stareţul va răspunde pentru aceasta, iar nu eu.”
14 iunie 1909
În vreme ce ne îndreptam către arhondaric, i-am spus părintelui:
Părinte, am băgat de seamă că dacă citesc cărţi ale celor fără de Dumnezeu ori, îndeobşte, dintre cele care nu se potrivesc cu înţelegerea mea asupra lumii, cu toate că nu-mi schimb cu nici un chip credinţa, îmi lasă totuşi în lăuntrul meu un fel de zgură, ca o drojdie…
Da, mi-a răspuns părintele, Sfinţii Părinţi şi Bătrânii noştri ne-au sfătuit să citim cărţi care se potrivesc căii pe care am purces, aşa încât, citind, să ne întărească şi să ne sporească credinţa.
24 iunie 1909
A slujit părintele arhimandrit, părintele Varsanufie şi părintele Nectarie. înainte de masă, a venit la părintele un băieţandru de 12-14 ani. Este nepotul părintelui arhimandrit Moise, adică fiul unei verişoare a acestuia.
Pe 18 iunie au venit la Optina trei dintre fraţii mei Vladimir, Serghei şi Mitrofan -, iar pe 21 s-au întors la Moscova. Dă-le, Doamne, mântuire! Se pare că ne mai leagă foarte puţine lucruri. I-am vorbit părintelui despre aceasta.
Da, mi-a răspuns, ceea ce îmi mărturiseşti tu nu face decât să întărească zicala: „Drumurile noastre s-au despărţit.” Arată întocmai precum îi ştiam, căci nu s-au schimbat aproape deloc. Au rămas, pare-se, aceiaşi şi în
169
ceea ce priveşte starea lor sufletească. Este foarte bine că au venit la Optina. Să nădăjduim că le va fi de folos!
29 iunie 1909
Astăzi este ziua de nume a părintelui, căci în lume a fost botezat în cinstea Sfântului apostol Pavel. Părintele se pregăteşte să meargă la Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, unde se va întruni un mare sobor al călugărilor.
1 iulie 1909
În această dimineaţă, la ora patru, părintele Varsanufie, împreună cu părintele arhimandrit au plecat la Kaluga, de unde se vor îndrepta către Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, pentru sobor. Poate că se vor mai abate şi prin alte locuri. La sfârşitul utreniei m-am dus la părintele. După ce a făcut rugăciune, a ieşit pe sfintele porţi şi s-a apropiat de trăsură. în vreme ce se aşeza, ne-a binecuvântat, iar caii s-au urnit din loc. M-a cuprins întristarea şi m-am dus degrabă în chilie. Când se va întoarce oare părintele? Şi cine mi-l va înlocui? Intrând în chilie, m-am rugat atât pentru părintele, cât şi pentru mine. Nu mi-e ruşine să mărturisesc că am şi plâns.
Ieri, adică pe 30 iunie, părintele mi-a dăruit o batistă: „Ia-o, ca pe o amintire de la mine!” „Dumnezeu să vă mântuiască, părinte!”, i-am zis.
La plecare, părintele m-a îndemnat ca în răstimpul în care va lipsi să am grijă de mine. Zilele trecute i-am mărturisit părintelui că m-a biruit somnul şi am întârziat la utrenie, iar dânsul m-a povăţuit:
Mustră-te pe tine însuţi şi Domnul te va ierta! Dar atâta vreme cât voi lipsi, să te sileşti să te trezeşti. Aşază-te
170
pe făgaşul firesc. Poartă grijă mai mult de tine însuţi. Păstrează tăcerea. Atât faptul că întârzii la utrenie, cât şi alte neputinţe ţi se trag de la prea multă nehotărâre. Ce ai de făcut, să faci cu orice preţ. Domnul îţi vine în ajutor atunci când eşti hotărât a săvârşi un lucru. Iată, de pildă, ai vrut să părăseşti lumea, iar Dumnezeu ţi-a ajutat ţie să-ţi împlineşti dorinţa. Aşa se petrece în orice vreme şi în orice împrejurare.
2 iulie 1909
Duminică, 14 mai, s-a citit la Liturghie Evanghelia în care se grăieşte despre prorocul Elisei. (Lc. 4, 22-30). Această Evanghelie se sfârşeşte cu aceste cuvinte: „Iar El adică Iisus Hristos trecând prin mijlocul lor, S-a dus.” Seara, atunci când am trecut pe la părintele pentru blagoslovenie şi pentru a-i mărturisi păcatele, dânsul m-a întrebat fără de veste:
Îţi mai aminteşti ce Evanghelie s-a citit astăzi?
Iertaţi-mă, părinte, dar am uitat.
Acolo se zice că evreii s-au umplut de mânie împotriva Domnului, şi „L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui, iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus”. Ce crezi că înseamnă aceasta? în ceea ce-L priveşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, înţelesul este acesta: într-o asemenea măsură s-au mâniat iudeii pe Domnul, încât au vrut să-L arunce de pe munte, iar El „a trecut prin mijlocul lor” nevătămat, urmându-Şi calea Sa. însă în ceea ce ne priveşte, are un alt tâlc: iudeii care „s-au umplut de mânie” sunt, de fapt, gândurile cele pătimaşe care caută a ne arunca în prăpastie. însă mintea noastră poate trece
171
printre ele nevătămată, biruindu-le şi lăsându-le înapoia sa, după care înaintează şi se apropie de Ierusalimul cel ceresc, de împărăţia cerurilor. Ia aminte: nu numai că trece prin mijlocul lor, ci merge şi mai departe.
Gheorghe Zadonski, Zăvorâtul, scrie despre sine că încă din vremea în care se afla în lume era un iubitor al frumosului şi căuta pretutindeni frumuseţea. El însuşi era un om chipeş. După ce a cunoscut o tânără de o neasemuită frumuseţe, a cerut-o în căsătorie, iar ea a primit. Se pare că în aceeaşi noapte Gheorghe a avut un vis: se făcea că înaintea lui stătea o femeie de o frumuseţe fără de seamăn, cum nu mai văzuse nicicând, covârşind cu mult frumuseţea celeia pe care o ceruse în căsătorie. Minunându-se foarte, a întrebat-o: „Cine eşti? Cum te numeşti?” „Numele meu este înţelepciunea!”, i-a răspuns, iar Gheorghe s-a trezit. „Iată, aşadar, care este adevărata frumuseţe! De nimic altceva nu mai am trebuinţă!” şi s-a retras în zăvorâre, dispreţuind totul.
Da, uneori Domnul ne luminează şi prin mijlocirea unei imagini simţitoare. Gheorghe Zăvorâtul a căutat frumosul încă din lume, dar îl căuta acolo unde era cu neputinţă de aflat, căci nu-şi dădea seama că trebuie căutat în cu totul altă parte, iar Domnul, prin acest vis, l-a adus pe calea adevărului.
17 iulie 1909
Astăzi, în jurul orei zece dimineaţa, a sosit şi părintele. Din pricina ploilor, s-a întârziat cositul fânului. De la câmp ne-am întors cu bacul la schit şi tot cu bacul a ajuns şi părintele, împreună cu ierodiaconul Pantelimon de la
172
mănăstire. Alte amănunte voi scrie mai târziu, cu ajutorul lui Dumnezeu.
20 iulie 1909
Cu anevoie îmi este a scrie cu de-amănuntul ceea ce s-a petrecut la sobor, din mai multe pricini. Voi spune doar că totul a fost bine şi cu pace. Părintele Varsanufie şi părintele arhimandrit s-au întors sănătoşi. Slavă Domnului că totul este bine!
2 august 1909
De curând, părintele mi-a vorbit din nou despre Rugăciunea lui Iisus. în această privinţă, scrierile episcopului Ignatie Briancianinov sunt de mare trebuinţă, fiind asemenea unui abecedar care te învăţă a scrie şi a citi pe silabe. Cele ale episcopului Teofan Vasenski însă pot fi socotite a fi „gramatica” rugăciunii, căci sunt mai adânci. Chiar şi celor mai sporiţi duhovniceşte le este cu anevoie a le pricepe atunci când le citesc.
Nu demult, un ierodiacon spunea părintele m-a întrebat de Rugăciunea lui Iisus, rugându-mă să-i zic ce cărţi ar putea citi. I-am răspuns că, din câte îmi dau seama, el ar vrea să înveţe această rugăciune doar din cărţi, însă ea se deprinde numai din cercare şi, drept aceea, trebuie să înceapă a o rosti el însuşi.
Rugăciunea lui Iisus a continuat părintele este ca o mare neţărmurită şi neîmpuţinată, şi este cu neputinţă a înfăţişa totul în cărţi. Mulţi sunt cei ce o încep, puţini cei ce o duc până la capăt. De aceea sunt atât de puţini cei ce au rugăciunea inimii. Dar această mare faptă de nevoinţă
173
este astăzi aproape uitată. Nici măcar nu mai vorbeşte nimeni de ea.
Când cugetăm la chinurile iadului, o facem în chip abstract şi, drept urmare, nu ne mai amintim de ele. Lumea le-a uitat cu desăvârşire. Diavolul caută a ne încredinţa că nici el, nici muncile iadului nu există. Iar Sfinţii Părinţi ne învaţă că logodna cu iadul, ca de altfel şi cu fericirea veşnică, se face încă de aici, de pe pământ, adică cei păcătoşi încep a simţi chinurile iadului încă de pe pământ, iar drepţii fericirea cea cerească tot de aici, cu singura deosebire că aceste stări vor fi neasemuit mai adânci în veacul viitor.
9 august 1909
Pe 7 august, la ora 8 dimineaţa, a fost adusă la Optina sfânta icoană a Maicii Domnului de la Kaluga. Au săvârşit priveghere la mănăstire, unde ne-am dus şi noi, iar după slujbă, cântând troparele şi condacul Maicii Domnului, am purtat icoana până la schit, unde a rămas peste noapte în biserica cea veche. Ieri dimineaţă, pe la ora trei, părintele a slujit dimpreună cu alţi preoţi un Te-Deum cu Acatist înaintea icoanei, după care a fost purtată în procesiune prin chilii. Tot ieri am însoţit sfânta icoană până la bac şi urmează a fi purtată şi prin alte locuri de către clerici şi cântăreţi, nu ştiu însă pentru câtă vreme.
26 august 1909
N-am mai izbutit a scrie decât foarte rar şi puţin, căci nu-mi mai rămâne vreme. Părintele mi-a vorbit nu demult despre cât de primejdios este a părăsi mănăstirea, povestindu-mi în cele din urmă şi două întâmplări. Cea
174
dintâi este chiar din zilele noastre şi se va fi petrecut doar cu 5-10 ani în urmă.
Un negustor bogat avea un fiu care s-a dus la o sfântă mănăstire, dar nu s-a putut deprinde cu viaţa de acolo şi s-a întors în lume. Cu alte cuvinte, dintr-un palat împărătesc a căzut într-o mlaştină foarte urât mirositoare. în scurtă vreme după ce a părăsit mănăstirea s-a căsătorit, a avut copii şi era, care va să zică, om la casa lui. Mai apoi însă, şi-a dat seama de ce s-a lipsit, dar era prea târziu. S-a întâmplat însă ca într-o zi să găsească la un negustor de haine vechi o dulamă, dintre acelea pe care le poartă la mănăstire fraţii începători una veche şi zdrenţăroasă. A cumpărat-o şi a venit cu ea acasă. în zilele marilor praznice se ascundea într-o încăpere lăturalnică în care obişnuia să-şi săvârşească rugăciunea, se îmbrăca în dulamă şi începea a plânge cu amar, amintindu-şi de viaţa sa petrecută în mănăstire.
Şi încă o întâmplare: odată, a venit la o baie publică un bărbat oarecare cu fiul său nevârstnic. S-au dezbrăcat. Omul s-a aşezat pe o laviţă, iar băiatul îi privea stăruitor spatele. Băgând de seamă ce face, tatăl l-a întrebat:
De ce te tot uiţi la spinarea mea?
Tată, ai un fel de pată neagră pe spate!
Atunci tatăl a priceput că acelui copil curat şi fără de prihană i se deschiseseră ochii cei duhovniceşti, căci acea pată neagră nu era altceva decât paramanul, întrucât bărbatul acela fusese mai înainte călugăr.
3 septembrie 1909
De curând, însoţindu-l pe părintele la mănăstire, ne-am abătut, ca de obicei, pe la mormintele stareţilor. Făcându-le
175
închinăciune, părintele mi-a arătat un mormânt, aflat chiar în dreptul altarului bisericii cu hramul Intrării Maicii Domnului în biserică.
Apoi m-a întrebat:
Ţi-am grăit vreodată despre acest mormânt?
Nu, i-am răspuns.
Adu-mi aminte să-ţi povestesc ceva.
Zilele trecute i-am adus aminte părintelui de ceea ce-mi făgăduise atunci. Iată ce mi-a povestit:
Asta s-a petrecut cu multă vreme în urmă, când încă mai trăiau şi stareţii Leon şi Macarie. A venit odată la Optina o tânără nespus de frumoasă, pe care o chema Varvara. I-a plăcut foarte mult aici, însă n-a putut rămâne prea mult la mănăstire, căci a fost nevoită să plece împreună cu mama sa, cu care şi venise. Pe drumul ce ducea către Kozelsk s-a întâmplat să le iasă în cale o înmormântare care se îndrepta către cimitir. O fată tânără zăcea în sicriu. Pe atunci era obiceiul poate că se mai păstrează şi astăzi pe alocuri ca atunci când moare o tânără să fie purtată la groapă tot de fete de vârsta sa. Când se întâmpla să se săvârşească din viaţă vreo fată, erau chemate de pretutindeni fete de vârsta ei, care se îmbrăcau în rochii albe şi purtau în mâini buchete de flori, de asemenea, albe. Acestea luau pe braţe sicriul, vopsit tot în alb şi împodobit cu flori albe, şi îl purtau doar ele până la cimitir. O astfel de înmormântare s-a nimerit să întâmpine pe cale acea tânără, Varvara. Aceasta, minunându-se foarte de priveliştea ce i se ivise pe cale, a strigat:
Ferice de această copilă, ferice de ea!
Mama sa, mirată să audă aşa ceva, i-a grăit:
176
Eşti fără de minte! Am să te duc la Moscova şi la Petersburg, unde vei fi cea mai frumoasă dintre toate fetele de la baluri.
Varvarei însă îi era cu neputinţă s-o mai audă, căci era întru totul cucerită de privirea acestei înmormântări luminoase.
Au ajuns acasă, dar acea tânără fără de prihană a început a se simţi străină de toată strălucirea şi desfătările cele lumeşti şi a dorit să meargă din nou la Optina. în cele din urmă, părinţii i-au îngăduit să se ducă. La Optina a postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi era pe cale de a se întoarce acasă. S-a aşezat în trăsură şi au purces la drum, dar când au început a coborî spre râul Jizdra, calul a rupt-o la fugă şi trăsura nu s-a mai oprit decât în apele râului. Când au scos-o din apă, fata se săvârşise deja din viaţă. Stareţii s-au adunat pentru a se sfătui unde să o îngroape pe acea fecioară. Pentru marea sa dragoste faţă de Optina, i-au dat loc de mormânt în spatele altarului mare loc de mare cinste, cel mai însemnat din întregul schit. Aceasta este povestea fecioarei Varvara. Iată că Dumnezeu a ascultat rugăciunile sale şi a luat aminte la bucuria acelui suflet curat şi fără de prihană, neîntinat de desfătările cele lumeşti. Tânjea după fericire, iar Domnul i-a împlinit dorirea.
5 septembrie 1909
Părintele mi-a povestit şi o întâmplare cu părintele arhimandrit Moise:
Un ţăran venise odată la Optina cu o căruţă plină cu mere de vânzare, căci pe vremea aceea, neavând încă livadă, mănăstirea avea trebuinţă de fructe. Părintele Macarie
177
i-a aţinut calea negustorului, întrebându-l: „Ce soi de mere sunt acestea şi cu cât le dai?” Ţăranul, încredinţat că părintele Moise nu se pricepe la mere, voind să-l tragă pe sfoară, i-a răspuns: „Sunt mere de soiul ţăranul cel bun, calitatea întâi.” Părintele Moise şi-a dat seama că erau de soiul Antonovka şi, pe lângă aceasta, cam necoapte. „Cum zici că le spune?” „Ţăranul cel bun.” „Nu cumva pe ţăranul acesta îl cheamă Antonov?” Precupeţul, pricepând că părintele Moise îşi dăduse seama de soiul merelor, s-a fâstâcit: „Iertaţi-mă, părinte! Acum ce să mai fac? Să mă întorc cu marfa înapoi?” „Cum aşa? Am să-l chem pe părintele iconom.” Când a venit iconomul, părintele Moise i-a dat poruncă să ia merele şi să le ducă în cămară, plătindu-i ţăranului suma pe care i-o ceruse de la început.
8 septembrie 1909
Pe 6 septembrie, părintele mi-a vorbit despre egumenul Veniamin din pustia Naif, aflată în apropiere de oraşul Kazan. îmi povestea că lucrul cel de căpetenie în legătura stareţului cu ucenicul său este credinţa acestuia din urmă.
Dacă vei întreba cu credinţă, Dumnezeu îşi va arăta voia Sa pe măsura credinţei celui ce întreabă. Şi preoţilor de mir li se poate descoperi voia lui Dumnezeu, pe potriva credinţei celui care îl cercetează. Sfinţii Părinţi spun că dacă îl vei întreba cu credinţă pe un copil nevârstnic să-ţi răspundă ceva, Dumnezeu îşi va vădi voia Sa chiar şi prin acel copil. De vei întreba însă cu duh viclean, Dumnezeu îi va da chiar şi unui proroc să-ţi grăiască un neadevăr.
Nu ţi-am povestit despre egumenul Veniamin, care, neavând cui să ceară sfat, s-a hotărât să-l întrebe pe cel dintâi
178
copil întâlnit în cale. Voia de multă vreme să ridice o clopotniţă la mănăstire, dar n-avea toate cele de trebuinţă şi nu găsea nici făcători de bine. Atunci s-a hotărât să meargă în satul cel mai apropiat şi să-l întrebe pe primul copil întâlnit pe cale dacă ar fi bine să înalţe sau nu clopotniţa. A mers cale de o verstă, până când a întâlnit o femeie cu o fetiţă de mână. Apropiindu-se cele două pentru a lua blagoslovenie, părintele a întrebat-o pe fetiţă: „Cum te cheamă?” „Maşia”, i-a răspuns. „Şi câţi ani ai?” Copila i-a răspuns că are aproape 30 de milioane de ani, dar „mama zice că voi face în curând patru ani”. „Ei bine, acum spune-mi dacă se cuvine ori nu să zidesc o clopotniţă.” „Zideşte!” „Domnul să te aibă în pază, fetiţă!”, i-a spus părintele egumen şi s-a întors la mănăstire.
În aceeaşi zi a dat poruncă să fie tocmiţi muncitori şi să pregătească schelele şi toate celelalte. A doua zi, vine la el un cunoscut antreprenor, care îi zice: „Părinte, am pregătit să vă aduc pentru mănăstire nişte cărămizi în jur de un milion de bucăţi -, dar îmi pare rău, căci nu ştiu la ce v-ar putea fi de folos.” Egumenul îi spune: „Domnul să te aibă în pază! Am început a ridica o clopotniţă şi am mare nevoie de cărămidă.” „Slavă Domnului!, s-a bucurat antreprenorul. Atunci am să încep să vă aduc cărămida chiar de astăzi.” Treaba a mers strună şi a fost înălţată o clopotniţă de toată frumuseţea. Iată ce înseamnă credinţa!
20 septembrie 1909
Pe 16 şi 17 septembrie, părintele mi-a citit vreo două pagini din jurnalul său. Tot atunci s-au petrecut şi nişte întâmplări legate de ceea ce îmi citise părintele. Despre
179
aceasta însă voi scrie ceva mai târziu, dacă va voi Dumnezeu, căci este ceva de mare însemnătate şi nu îndrăznesc a scrie fără binecuvântarea părintelui.
Pe 15 septembrie a fost o minunată noapte cu lună. Când am venit la părintele pentru blagoslovenie, dânsul mi-a spus că ar voi să se plimbe puţin prin schit, dar nu mai este în stare. Şi-a amintit de acele vremuri în care avea prilejul de a se plimba prin schit în asemenea nopţi minunate.
îmi era bine atunci. Simţeam în suflet bucurie şi pace. Mă plimbam prin schit, iar când mă întorceam în chilia mea, o aflam întotdeauna îngrijită, cu candela licărind sub icoane, iar de afară îmi surâdea, prin fereastră, o noapte ca un cântec, răspândind în chilie o lumină sinilie… Da, se ivesc în viaţă şi clipe care nu pot fi înfăţişate în cuvinte. Nu voi izbuti niciodată a descrie fericirea ce mă cuprindea atunci: trebuie să simţi dumneata însuţi. Iată că şi astăzi este o noapte care cântă şi tresaltă de bucurie. Mergi în pace, mergi cu Dumnezeu!”
Am plecat de la părintele cu o oarecare tihnă şi linişte în suflet. Poate că dânsul îmi va fi dăruit şi mie ceva din simţămintele sale atât de înalte şi de sfinte, în măsura în care va fi izbutit a le înfăţişa în cuvinte şi pe cât va fi izbutit şi sufletul meu a le pricepe. Ieşind de la părintele, am mers în tăcere, oprindu-mi pentru o clipă privirea pe crucea din faţa clopotniţei, scăldată în lumina lunii. M-am lăsat copleşit de această privelişte. Stejarii şi pinii stăteau nemişcaţi sub razele lunii, care le dădea o neasemuită frumuseţe. Pretutindeni, tăcere o tăcere ca un cânt de slavă înălţat lui Dumnezeu cel Atotputernic. Stăteam şi eu tăcut şi nemişcat, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să tulbur această tăcere. în cele
180
din urmă, m-am dus în chilie şi am început pravila de rugăciune a celor cinci sute de închinăciuni.
Pe 17 septembrie, părintele a rostit un cuvânt la utrenie, amintindu-ne unde ne aflăm şi pentru ce am venit aici. A zis, printre altele, că esenţa vieţii călugăreşti este lupta cu patimile şi că nu ne este îngăduit a străbate după voia noastră calea pe care am ales-o.
23 septembrie 1909
Dimineaţa, când m-am înfăţişat înaintea părintelui pentru munca de zi cu zi, dânsul mi-a grăit:
Ai venit la mănăstire mulţumită preasfinţitului Trifon. Mare lucru este! De bună seamă, însuşi Sfântul Trifon a lucrat prin mijlocirea sa, pentru rugăciunile care i-au fost înălţate. Trebuie să te rogi şi dumneata Sfântului Trifon în fiecare zi. Poate că eşti, fără să ştii, urmaşul acestui sfânt, căci sfinţii îşi aleg cu mare luare-aminte urmaşii. Ştii ce dar i s-a dat de la Dumnezeu Sfântului mucenic Trifon? Acela de a ne păzi de duhurile cele rele.
Părinte, i-am citit viaţa înainte de a veni pentru întâia dată la Optina. Mi-a plăcut, dar locul în care se povesteşte că sfântul i-a poruncit demonului să ia chipul unui câine negru nu mi-a plăcut, căci pe atunci nu credeam în aşa ceva. Nu cunoşteam foarte multe despre duhuri şi nu credeam nicidecum că acestea s-ar putea înfăţişa aievea. Mi-am amintit însă că de-a lungul primei mele şederi la Optina, când am fost găzduit de părintele Chiril acum, trecut la Domnul ca ieroschimonahul Ciprian -, a venit la arhondaric, unde eram găzduit şi eu, un vizitator întârziat să fi fost vreo 9-10 seara -, dar uşile arhondaricului erau
181
încuiate. Omul a bătut la geamul chiliei în care stăteam eu, cerându-mi să-i dau drumul. Era o noapte întunecoasă de primăvară, dar m-am dus să-i deschid fără să fi luat cu mine vreo lumină. (Asta se petrecea în Postul Mare.) Am deschis uşa, aşteptându-l pe cel care îmi bătuse în geam, ca să o închid în urma lui, şi ce credeţi că văd? O mogâldeaţă, desprinzându-se din întuneric, îndreptându-se spre mine şi dând să urce pe scară. Era asemenea unui câine negru de mărime mijlocie, cu capul înclinat uşor într-o parte, dând să urce, fără grabă, treptele. De spaimă, am trântit uşa şi totul a pierit. Câteva clipe mai târziu a sosit şi cel ce bătuse în fereastră, dar, fireşte, că nu i-am spus nimic aceluia.
Doamne!, a strigat părintele. Doamne! Apoi, după o clipă de tăcere: Să-i trânteşti întotdeauna uşa în nas atunci când va mai veni acel câine. Căci va mai veni. Fii încredinţat că n-o să te lase în pace, ci are să mai vină de multe ori.
26 septembrie 1909
Astăzi este ziua mea de naştere după trup: împlinesc 21 de ani. Ieri părintele mi-a dăruit ca blagoslovenie icoana Mântuitorului cea nefăcută de mână omenească. Pe 25, în vreme ce luam masa cu părintele, a început a-mi vorbi, grăindu-mi multe lucruri de folos. Părintele m-a îndemnat să citesc în cartea Războiul nevăzut despre cele patru mari ispite de dinainte de moarte. Trebuie să le cunoaştem şi să ne pregătim pentru ele.
Am început a scrie, dar m-am oprit. Poate că voi isprăvi astăzi. Pe 16 şi 17 septembrie, părintele mi-a mai citit puţin din jurnalul său, spunându-mi:
182
Pe atunci scriam în fiecare zi, iar acum, răsfoind jurnalul, m-am deprins a face aceasta: vine, să zicem, ziua de 20 august, sau oricare alta, iau caietele cu însemnări şi mă uit să văd ce simţeam, ce făceam şi ce cugetam în aceeaşi zi din anii trecuţi. Este minunat să faci aceasta… De pildă, în 1888, pe 17 septembrie, am visat că a intrat la mine în odaie un bătrân care m-a întrebat arătând către ceasornic:
Ce oră este?
Şase şi jumătate, îi zic, uitându-mă la ceas.
Bătrânul m-a întrebat din nou.
Ce oră este?
Şase şi jumătate, răspund.
Bătrânul, încă o dată:
Ce oră este?
Ii răspund oarecum mânios:
Şase şi jumătate!
Bătrânul:
Peste trei ani, în această zi şi la această oră, vei muri.
M-am trezit, m-am apropiat de fereastră şi m-am uitat la ceasul de pe masă: şase şi treizeci şi cinci de minute. Am rămas uluit. Ce vis şi ce potrivire cu starea de faţă! Şi am început a cugeta întru sine: Trebuie să-mi pun viaţa în rânduială!
S-au scurs doi ani, al treilea era pe sfârşite şi a sosit şi luna septembrie. înseamnă că nu mai aveam mult de trăit. Atunci m-am dus în Pustiul Raif şi am ajuns acolo pe 13 septembrie, în ziua Târnosirii Sfintei Biserici a învierii Domnului din Ierusalim. Era vineri. A doua zi, pe 14, era înălţarea Sfintei Cruci şi chiar atunci urma să fie înălţată la mănăstire crucea pe noua clopotniţă. Am cugetat: oare
183
nu mi se înalţă chiar mie propria cruce? Pe 15 era duminică. M-am pregătit, iar pe 17 m-am împărtăşit cu Sfintele Taine, dar n-am murit. M-am întors acasă stăteam la hotel -, întrebându-mă: Ce-ar fi dacă m-aş duce la mănăstire? Am început a mă gândi unde să mă duc şi chiar în această zi, 17 septembrie 1891, am primit de la părintele Ambrozie binecuvântarea de a intra în obştea schitului şi am murit lumii! A fost ultima lui binecuvântare. Iată cum s-au rânduit toate cu înţelepciune!
27 septembrie 1909
Toate acestea îmi arătau cursul vieţii mele duhovniceşti: pe 13 septembrie târnosirea bisericii reînnoite, ceea ce însemna că mai înainte de toate trebuia să-mi reînnoiesc biserica sufletului meu. Apoi, 14 septembrie, înălţarea Sfintei Cruci, căci odată reînnoită biserica, se cuvine a se înălţa pe ea crucea crucea vieţii duhovniceşti. O înălţare care putea fi atât de obşte, cât şi de sine. Se întâmplă în viaţa fiecărui om, însă unii dintre ei nu-şi dau seama de ea nici măcar după o viaţă întreagă. Şi, în cele din urmă, 15 septembrie, zi care a căzut duminica, după ce deasupra bisericii mele duhovniceşti a fost înălţată crucea, iar sufletului nu-i mai rămăsese decât să învie pentru o viaţă duhovnicească.
Părintele mi-a vorbit apoi despre necazurile pe care le-a îndurat în vremea când era frate începător, cărora le răspundea din lăuntrul sufletului său: „Mai bine să mor, decât să plec de la schit!” întâistătătorul schitului, părintele Iosif, nu-l avea la inimă, fiind întărâtat de către alţii prin uneltirea diavolului. Auzind aceasta, l-am întrebat pe părinte:
184
Cum vă purtaţi cu părintele Iosif?
Aşa cum socoteam că trebuie să mă port cu mai-marele meu. îi ceream binecuvântare pentru toate de pildă, chiar şi pentru a ieşi din schit, fie şi numai pentru a face câţiva paşi. Singurul lucru pe care nu l-am mai făcut a fost să nu-i mai mărturisesc gândurile şi frământările mele, îndreptându-mă pentru aceasta către părintele Benedict, care n-a primit decât după ce a luat binecuvântare de la părintele Iosif.
28 septembrie 1909
Astăzi nu m-am putut trezi decât la şapte dimineaţa şi n-am izbutit nici măcar să citesc ceasurile. L-am întrebat pe părintele în vreme ce ne beam ceaiul când ar trebui să plecăm la Moscova.
Plecaţi pe 1 octombrie seara, în ajunul prăznuirii Sfinţilor mucenici Ciprian şi Iustina, care au darul de a păzi de războiul patimii desfrânării şi al tuturor desfătărilor trupeşti, căci veţi avea trebuinţă de această pază.
29 septembrie 1909
Duminică, pe 27, părintele mi-a zis:
Dacă va binevoi Dumnezeu şi vei ajunge în vreo dregătorie în mănăstire, să ştii că grea cruce este aceasta. Părintele Ambrozie spunea: „Un călugăr simplu are trebuinţă de o căruţă de răbdare, în vreme ce ocârmuitorul schitului de un convoi întreg.”
Părintele ne-a povăţuit cum să biruim patimile, pentru a putea dobândi curăţia inimii: să citim vieţile sfinţilor şi ale nevoitorilor din zilele noastre, luându-le drept pildă în
185
lupta cu patimile şi, îndeobşte, să citim scrierile Sfinţilor Părinţi.
Astăzi am mers împreună cu Ivanuşka la părintele arhimandrit pentru a lua blagoslovenie să mergem la Moscova. Ne-a binecuvântat şi ne-a dat un bilet de voie.
1 octombrie 1909
Avem de gând să plecăm de la schit în această seară. Am fost la mănăstire şi la pangar, iar apoi la mormintele Bătrânilor, încredinţându-ne sfintelor lor rugăciuni. La ora 9 am săvârşit o rugăciune către Mântuitorul, Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Ciprian şi Iustina şi toţi sfinţii.
Am dat un ocol schitului. Era atât de linişte, încât se auzeau cum cad frunzele desprinse de pe ramurile copacilor. Din această linişte voi pleca acum în larma şi frământarea vieţii oraşului Moscova.
Luni, 19 octombrie 1909
Iată-mă iarăşi la schit! Pinii mă privesc din nou din înălţimea creştetului lor. Am aflat aici aceeaşi tihnă şi pace. Mă voi strădui să aştern în scris ce s-a mai petrecut. în dimineaţa zilei de 16 octombrie, am mers împreună cu Ivanuşka la episcopul Trifon, însă mai întâi am trecut şi pe la paraclisul Mântuitorului, iar apoi pe la Catedrala din Kazan. Restul vremii am petrecut-o acasă. La plecare, le-am citit alor mei din scrierile Avvei Dorotei, ale episcopului Ignatie şi ale altora. Pe 17 octombrie, dimineaţa, în jur de ora 10, am ajuns deja în curtea schitului, am coborât din trăsură şi am purces către chilia părintelui. L-am
186
găsit la trapeză, vorbind cu un „Ţăran” din împrejurimi, despre care părintele îmi spusese câte ceva mai demult. Până acum nu s-a ivit încă prilejul de a vorbi cu părintele aşa cum am fi dorit. Doar frânturi de conversaţie şi întotdeauna de faţă cu ceilalţi. îmi dau seama însă tot mai mult că părintele are încredere în mine şi mă iubeşte. Când am fost la vlădica Trifon, dânsul ne-a întrebat: „Cum vă merge acolo? Cum vă simţiţi?” I-am răspuns că totul este bine, slavă Domnului! „Da, a continuat vlădica, am vorbit despre voi cu părintele arhimandrit şi părintele stareţ când au trecut pe la mine, în drum spre lavră, şi vreau să vă spun că părintele vă preţuieşte din toată inima.”
22 octombrie 1909, seara
Acum nu prea mai am vreme pentru a scrie totul. Spre sfârşitul discuţiei de astăzi, părintele mi-a zis:
Ştii că se spune că la Optina se află un mare nevoitor care are darul rugăciunii inimii?
Nu, părinte.
Este un frate rasofor, fără vedere, părintele Ioan.
26 octombrie 1909
După ce am băut ceaiul, l-am întrebat pe părintele:
Rugăciunea lui Iisus poate fi dobândită şi de cineva care nu s-a izbăvit încă de patimi?
Poate, a răspuns părintele, şi iată în ce chip: la începutul îndeletnicirii cu Rugăciunea lui Iisus, patima, lucrând în om, poate birui. Mai apoi însă, oricât de lucrătoare ar fi ea, omul o poate birui. Patimile rămân în om până la moartea sa, iar starea de despătimire nu poate fi
187
decât nedesăvârşită. Aceasta se vădeşte din faptul că mulţi nevoitori de pildă, preacuviosul Iacov -, cu toate că şi-au petrecut întreaga viaţă în nevoinţe, au căzut în păcat.
La Kazan a vieţuit mai demult fericitul Nikoluşka, un nebun pentru Hristos. îmi amintesc că le grăia unor oameni cunoscuţi prin viaţa lor râvnitoare şi curată: „Cum o mai duc răposaţii voştri? Dorm, nu?” Nu am priceput atunci tâlcul acestor cuvinte, ci le-am desluşit abia aici, la schit, minunându-mă de adâncimea lor. El numea patimile „răposaţi”. Răposatul mai stă o vreme în coşciug, ceea ce înseamnă că mai există, căci încă îl mai vedem. Aşijderea şi patimile trecute prin focul rugăciunii. La cei ce au rugăciunea inimii, ele se prefac în „răposaţi”.
L-am întrebat pe părintele:
Neîmprăştierea gândurilor, adică luarea-aminte în vremea rugăciunii, este socotită a fi cel dintâi dar în orice împrejurare sau numai în ceea ce priveşte Rugăciunea lui Iisus?
Părintele mi-a răspuns că numai pentru Rugăciunea lui Iisus. Când m-am înfăţişat pentru binecuvântare, stând în genunchi, părintele a început a-mi grăi:
Unii întreabă cum este mai lesne să ne mântuim. Căci unul doar se smereşte, dar nu-i place să se ostenească, iar altul se trudeşte de dimineaţa până seara, fără a lepăda vreo ascultare, dar nu se smereşte. Aşa a fost întrebat odată şi preacuviosul Varsanufie cel Mare, iar el a răspuns nu-mi aduc aminte întocmai cuvintele pe care le-a rostit: „Fiule, nu se cuvine a cugeta aşa. în Psaltire se spune: Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi-mi lasă toate păcatele mele. (Ps. 24, 19) Drept aceea, adevărata smerenie
188
nu se câştigă fără osteneală, iar adevărata osteneală nu se câştigă fără smerenie. Una trebuie să fie însoţită numaidecât de cealaltă, altminteri nu vom dobândi nici un folos. Numai dacă ne vom smeri şi totodată ne vom osteni, cum grăieşte psalmistul „vezi smerenia şi osteneala mea” vom primi răsplată, după cum se spune mai departe: şi-mi lasă toate păcatele mele. Aşadar, trebuie să ne silim a lucra şi una, şi alta.”
27 octombrie 1909
Am citit şi ieri despre Rugăciunea lui Iisus împreună cu părintele. Spre sfârşitul discuţiei, părintele m-a îndemnat să rostesc Rugăciunea lui Iisus, însă dacă voi fi chemat la oaste, să o păstrez ca pe o taină şi să nu învăţ pe nimeni a se îndeletnici cu aceasta, chiar dacă voi întâlni poate şi oameni buni.
Astăzi, cei mai mulţi oameni socotesc că, fie că te rogi, fie că nu, vei dobândi oricum ceea ce-ţi doreşti, spunea părintele. Vremurile în care oamenii mai credeau în puterea rugăciunii s-au dus. Această necredinţă vine, de bună seamă, de la diavolul. Rugăciunea lui Iisus este de mare trebuinţă pentru a intra în împărăţia cerurilor. Cu toate acestea, multora nu le este de folos Rugăciunea lăuntrică a inimii, căci se poate face pentru ei pricină de mândrie. Pentru aceasta, Dumnezeu îi dă celui ce se roagă darul rugăciunii, fie că a atins ori nu treapta rugăciunii inimii, iar pe aceasta i-o dăruieşte atunci când se apropie de moarte ori chiar după moarte, căci ea poate continua şi atunci. Când am aflat aceasta dintr-o carte, m-am îndoit şi cugetam întru sine: Oare chiar am înţeles bine ceea ce
189
am citit? Am început a căuta întărirea acestui fapt în scrierile Sfinţilor Părinţi la cuviosul Paisie Velicikovski, de pildă. Am găsit ceva despre aceasta şi în cartea în Munţii Caucazului şi m-am bucurat.
31 octombrie 1909
Tocmai m-am întors de la utrenie. Am de gând să mă odihnesc puţin, să beau un ceai, iar la şase voi pleca către Kozelsk, pentru recrutare. Acum slavă Domnului! sunt încrezător şi nu mi-e frică. Dar aproape că nici nu-mi vine să cred că aş putea pleca chiar şi pentru puţină vreme din schitul meu drag şi de lângă părintele.
1 noiembrie 1909
Ieri, la şase şi jumătate, m-am dus la părintele arhimandrit. Va fi recrutat şi fratele Teodor, ucenicul său de chilie, şi am plecat amândoi la Kozelsk. Ieri a avut loc doar o mică cercetare, dar am stat totuşi îndeajuns de mult: de la zece dimineaţa până la cinci după-amiază.
3 noiembrie 1909
Astăzi, în jur de trei după-amiază, mi-a venit şi mie rândul să mă înfăţişez înaintea comisiei. Am intrat când am fost strigat şi au început a mă cerceta. Mi-au găsit venele de la piciorul stâng congestionate şi am fost trecut printre rezerviştii de gradul al doilea, ceea ce înseamnă că nu voi fi recrutat acum.
Părintele s-a bucurat nespus şi m-a pus să-i întăresc aceasta de vreo câteva ori. Apoi, înainte de a ieşi, mi-a zis: „Poate că se va fi rugat episcopul Trifon pentru dumneata.”
190
După masă m-au oprit mulţi să mă întrebe ce-am făcut şi m-am străduit să-i răspund fiecăruia.
5 noiembrie 1909
Astăzi am fost la părintele arhimandrit pentru binecuvântarea de a-mi continua viaţa călugărească. în fapt, nu s-a schimbat nimic, dar se cade a săvârşi totul după rânduiala mănăstirii. Călătoria la Moscova, aşteptările, frământările şi, mai cu seamă, cele patru zile petrecute la Kozelsk printre tinerii veniţi pentru recrutare au avut o oarecare înrâurire asupra mea. Dar va da Dumnezeu şi totul va intra pe făgaşul firesc. Fratele Chiril mi-a trimis o carte poştală în care mă întreabă cum o mai duc. Dumnezeu să-l apere, că şi-a adus aminte de mine. La 1 noiembrie, Ivanuşka a plecat din nou la Moscova pentru o lucrare dentară, iar eu i-am scris mamei, dându-i de veste care mai este starea mea.
Sâmbătă, 7 noiembrie 1909
S-a întors Ivanuşka de la Moscova, însă n-am izbutit să stăm încă de vorbă, căci va începe privegherea în scurtă vreme. Astăzi va sluji părintele.
8 noiembrie 1909
Aseară la priveghere părintele a ţinut un cuvânt de învăţătură:
Astăzi Sfânta Biserică prăznuieşte Soborul Cereştilor Puteri celor fără de trup, în rândul cărora Sfântul Arhanghel Mihail este socotit printre cei dintâi. Ţin minte că pe vremea când eram un simplu frate începător, cu prilejul
191
unui praznic al mănăstirii la care luau parte toţi fraţii din schit, în clipa în care, la sfârşitul Liturghiei, călugării se apropiau pentru a săruta sfânta cruce, am auzit un credincios aflat în preajma mea, şoptindu-i fiului său: „Priveşte, trece cinul îngeresc!” Aceste cuvinte m-au mişcat adânc. Da, cu adevărat, călugărul trebuie să fie asemenea unui înger pentru aceea se şi spune „chip îngeresc”. Sfântul Ioan Damaschin spune că monahii îi au alături în luptă pe îngeri, adică atunci când luptă cu patimile şi cu diavolii, îngerii le vin în ajutor. Lucifer, diavolul cel ce mai înainte fusese înger, iar astăzi duh rău în ceata fiinţelor celor fără de trup -, a căutat şi caută în toată vremea şi în tot locul să semene vrajbă, răutate şi tulburare. Prigoana împotriva creştinilor el a stârnit-o, ereziile de la el se trag, el iscă tot felul de neînţelegeri şi neorânduieli până în zilele noastre. şi vai! de cele mai multe ori chiar izbuteşte!
Aud neîncetat că unul îl defăimează pe altul, celălalt îi pricinuieşte altuia tot felul de mâhniri… Vin la noi oameni care se plâng. Ce răspuns le-aş putea da? Fireşte, unul singur: să caute pacea, să meargă să-şi ceară iertare şi să lase de la ei… Din păcate, unii nu fac aceasta, aşa încât ajung să zacă multă vreme în ei gânduri de vrăjmăşie şi de răutate. Preacinstiţi părinţi şi fraţi, aşa ceva nu trebuie să fie! Un călugăr se cade a fi pururea plin de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Ce este călugărul? Un plinitor al poruncilor lui Dumnezeu. Iar poruncile se mărginesc, după cum ştiţi, la două: să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată tăria ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceste două porunci cuprind întru ele toată legea şi toate poruncile lui Dumnezeu.
192
îngerii din cer petrec în dragoste. Aşadar, întreaga viaţă a călugărului trebuie să fie dragoste. Marii noştri stareţi părinţii Leon, Macarie, Ambrozie şi Anatolie au avut această dragoste cu asupra de măsură. Şi pentru a ne da seama de marea cinste de care s-au învrednicit încă din vremea vieţii lor, datorită dragostei lor, este îndeajuns a lua aminte la un singur fapt: când părintele Anatolie a fost chemat de către părintele Ioan din Kronstadt să vină să slujească în sobor, în vremea Liturghiei părintele Ioan a văzut cum îi slujeau doi îngeri părintelui Anatolie. Nu ştiu ce va fi văzut părintele Anatolie, însă părintelui Ioan i s-au arătat îngerii în chip desluşit.
Am socotit că îndeosebi astăzi se cade a vă aminti de chemarea călugărului. Să fie înţelegere şi dragoste între noi. Un bătrân ajuns la o vârstă foarte înaintată, părintele ieroschimonah Ignatie, care S-a săvârşit din viaţă acum 12 ani, îmi spunea: „Pe vremea mea, în obştea de la Optina domnea deplina înţelegere şi dragoste, mai cu seamă printre cei de la schit.” Să ne străduim, fraţilor, a le urma şi noi pilda. Se întâmplă să vină la mine unii care râvnesc către o viaţă monahicească mai înaltă ori spre fapte mai mari de desăvârşire. Dar ce poate fi mai presus decât a ierta defăimările, ocările, neputinţele fraţilor tăi şi necazurile care îţi vin de la ei? Poate că vă mai amintiţi de o întâmplare din viaţa Sfântului Pahomie. Un călugăr a venit la el şi i-a zis: „Binecuvântează-mă, părinte, să mă dau la munci, pentru a dobândi cununa muceniciei!” Iar preacuviosul i-a răspuns aceluia: „Nu, părinte! Te sfătuiesc să rămâi în mănăstire, să rabzi toate strâmtorările vieţii călugăreşti şi neputinţele fraţilor, să-ţi tai voia, şi toate acestea îţi vor
193
ţine loc de munci şi de mucenicie.” Iată, înseamnă că fiecare monah care le rabdă pe toate de bunăvoie a şi dobândit cununa muceniciei.
Mi-au plăcut foarte mult aceste cuvinte. Părintele a mai spus, de asemenea, că smerenia şi dragostea sunt cele mai înalte virtuţi ale călugărului şi fiecare dintre noi trebuie să le pună în lucrare în propria sa viaţă.
14 noiembrie 1909
Cu vreo două zile înainte de a pleca la Kozelsk pentru recrutare, părintele mi-a mărturisit multe despre sine însuşi, îndeosebi despre viaţa de mănăstire. Mi-a spus cât de greu i-a fost pe vremea când era doar un simplu rasofor şi câte prigoniri a răbdat.
îţi spun toate acestea pentru a-ţi arăta că trebuie să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. Uneori mă bătea gândul că poate ar fi fost mai bine să plec de la schit. Până la urmă însă am hotărât că mai bine ar fi să mor, decât să-l părăsesc. Am avut credinţă neclintită în Dumnezeu şi în Preacurata Sa Maică. Şi cui i-ar fi putut trece atunci prin minte că acel frate începător supus tuturor umilinţelor avea să fie peste o vreme stareţ şi egumen al schitului!? Nu în zadar grăieşte psalmistul: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.” (Ps. 145, 3) în Dumnezeu trebuie să ne punem nădejdea. Numai această stăruinţă şi credinţă m-au ajutat să le rabd pe toate. Dar atunci când treceam prin acele necazuri, aflam o negrăită mângâiere la Domnul. Mi-a plăcut să citesc cărţile Sfinţilor Părinţi şi îndeosebi Psaltirea, şi ce lucruri adânci mi se deschideau! Te sfătuiesc, aşadar,
194
să-ţi pui nădejdea numai în Dumnezeu, şi niciodată în oameni. Tot răul se va izgoni atunci de la tine asemenea unei ramuri ce se taie dintr-un copac.
Aş vrea să mai scriu despre o convorbire în care părintele mi-a vorbit tot despre Rugăciunea lui Iisus. Este cea pe care am avut-o atunci când m-am dus la dânsul după ce am citit cartea în Munţii Caucazului.
Multă vreme n-am putut pricepe ce înseamnă a-ţi uni mintea cu inima. Cred că înseamnă a-ţi aduna toate puterile duhovniceşti şi a ţi le îndrepta către Dumnezeu, dar este cu neputinţă a face aceasta atunci când mintea şi inima nu sunt împreunate. Este ca o lege a unităţii de care ţinem seamă nu numai în Rugăciunea lui Iisus, ci pretutindeni. Cât ar preţui oare o notă sau un sunet luate fiecare în parte sau aşezate într-o orânduire nepotrivită? Nimic! Aceleaşi sunete însă, atunci când le regăsim în compoziţii minunate, ne fac să le preţuim puterea şi frumuseţea. Ca să nu mai vorbesc de pictură şi de celelalte arte. Când vom mai avea prilejul de a vorbi, îţi voi lămuri pe îndelete. Este asemenea unui ghem care, oricât de mult l-ai depăna, nu se mai sfârşeşte. Rugăciunea lui Iisus nu cunoaşte margini. Mintea se slobozeşte de patimi şi se luminează atunci când te rogi ori citeşti din Sfânta Scriptură. Când este împovărată doar cu cele pământeşti, ea nu mai poate pricepe cele duhovniceşti. Patimile pot fi mult mai lesne de biruit când se află doar în cuget, însă de vor lua chipul cuvintelor ori al faptelor, atunci este mult mai anevoios sau chiar cu neputinţă a le lepăda.
Multe mi-a mai grăit părintele, dar nu le mai ţin minte pe toate şi nici aşterne în scris.
195
19 noiembrie 1909
Alaltăieri, pe 17 noiembrie, părintele mi-a povestit de faţă aflându-se şi părintele Nichita că pe 17 noiembrie 1889, chiar acum 20 de ani, era cât pe ce să se săvârşească din viaţă. în august 1889, pe 26 sau 28, părintele a mers pentru întâia dată la stareţul Ambrozie. Când i-a spus că vrea să intre în mănăstire, părintele Ambrozie l-a sfătuit să aştepte până va ieşi la pensie, adică încă doi ani. Până atunci să trăiască în lume, cu frică de Dumnezeu, iar până la Postul Crăciunului, adică din august până pe 15 noiembrie, să se spovedească şi să se împărtăşească de patru ori. Această povaţă i s-a părut părintelui neobişnuită şi de neînţeles: „Din ce pricină să facă aşa?” în pofida acestui gând, a ţinut seamă de ceea ce-l povăţuise, numai că pe 17 noiembrie i s-a făcut dintr-odată rău şi a chemat doctorul şi preotul.
Cugetam în sinea mea: Ţi-a bătut ceasul şi vei muri. Pentru un singur lucru mă rugam lui Dumnezeu: să ajung să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Mă cuprinsese spaima de moarte. în sfârşit, a venit şi preotul. A început să mă spovedească, dar n-a putut scoate de la mine decât două cuvinte: „Sunt păcătos! Sunt păcătos!” Mi-a pus în cele din urmă câteva întrebări, după care mi-a dat dezlegare şi m-a împărtăşit. Mă liniştisem, chiar dacă doctorul mi-a zis că abia de voi mai putea trăi până dimineaţă. M-am întins pe pat, m-au acoperit cu o plapumă şi m-au lăsat singur. Dintr-odată aud ceva ca un sunet venit din cer: „Bang!” Trăgea clopotul de utrenie la mănăstirea de maici, iar în lăuntrul sufletului meu părea să-mi grăiască un glas: „Vei trăi!” M-a cuprins frica, dar am adormit. Dimineaţa a venit ordonanţa mea şi mi-a ridicat uşurel plapuma de pe cap, crezând că
196
poate va descoperi un mort. L-am întrebat: „Ce vrei, Alexandre?” Ordonanţa s-a bucurat. „Nu se poate! N-aţi murit, înălţimea voastră?!” „Nu, n-am murit!” Aşa i-am răspuns, cu toate că după aceea am mai zăcut vreo două luni, luptându-mă cu moartea. I-am cerut lui Alexandru să deschidă Evanghelia şi să citească pericopa zilei, iar el, luând cartea, a început a citi pilda smochinului neroditor: „Poate va face rod în viitor, iar de nu, îl vei tăia.” (Lc. 13,9) Mi-am spus întru sine că eu sunt, pe drept cuvânt, asemenea smochinului celui neroditor, cu toate că până atunci crezusem că am tot felul de virtuţi şi că treceam drept un om de ispravă. în acea clipă am luat hotărârea de a-mi schimba viaţa. Mă aşteptam să mor în anul acela, la data aceea, dar am rămas în viaţă, şi iată că au trecut douăzeci de ani de atunci.
22 noiembrie 1909
Întreaga dimineaţă, înainte de masa de prânz, mi-am petrecut-o la părintele. Apoi dânsul s-a dus la mănăstire şi se pare că urma să se întâlnească cu părintele arhimandrit. La întoarcere mi-a spus că a primit o scrisoare de la Moscova, de la Samarina, o tânără din înalta boierime, care mai fusese pe la el. Atunci îi spusese că suferă de o boală fără leac la un picior şi că toţi doctorii de la Moscova pe care îi cercetase i-au spus că nu-i pot face nimic. Aşa a umblat, pare-se, vreo opt ani. Părintele a sfătuit-o să se ducă la preasfinţitul Tihon. S-a dus, iar în scrisoarea pe care i-a trimis-o părintelui spune că în două zile s-a tămăduit.
23 noiembrie 1909
Astăzi am citit ceasurile. A slujit părintele dimpreună cu părintele Nectarie. După parastas, părintele a rostit un
197
scurt cuvânt, în care ne-a grăit despre înalta vrednicie a călugărului şi îndeosebi despre însemnătatea împlinirii poruncilor: dragostea, ascultarea şi neagonisirea. Drept pildă de împlinire a acestor virtuţi, părintele ni i-a înfăţişat pe marii stareţi trecuţi la Domnul, părinţii Macarie şi Ambrozie, a căror pomenire am săvârşit-o astăzi ziua numelui de botez. Părintele mi-a dat din nou binecuvântare să le citesc vieţile.
24 noiembrie 1909
Astăzi a venit pentru a doua oară la părintele ucenicul de chilie al părintelui Ilarion, care este şi autorul cărţii în Munţii Caucazului. A adus cu sine şi un băieţandru de vreo 18 ani, cu rugămintea de a fi primit în schit.
Se cade a însemna aici şi cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog despre Rugăciunea lui Iisus Rugăciunea inimii: „Cel ce nu se va uni cu Domnul aici, pe pământ, nu se va uni nici în cer.” Am citit acest cuvânt împreună cu părintele, în cartea în Munţii Caucazului, la capitolul în care se arată cât de trebuincioasă este Rugăciunea lui Iisus.
înfricoşătoare cuvinte!, a strigat părintele. Le ştiam de pe vremea când eram frate începător, iar mai târziu am căutat a vedea dacă ele sunt un adevăr sau doar o părere a Sfântului Simeon. Mi-am amintit şi de cuvintele Evangheliei: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” înţelegem de aici că numai cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu. Iar Rugăciunea lui Iisus este tocmai unirea minţii cu inima, cu scopul de a ne înălţa către Dumnezeu…
Nu-mi amintesc întocmai cuvintele părintelui şi nu mai îndrăznesc a scrie nimic de teamă să nu scriu ceva greşit.
198
26 noiembrie 1909
Aseară, am lucrat până târziu cu părintele. Cu puţină vreme înainte de a ne despărţi, mi-a spus că Dumnezeu l-a păzit de femeie în lume şi nu i-a îngăduit să se căsătorească, cu toate că se iviseră multe mirese…
Când eram mic copil, aveam în casă un tablou care îl înfăţişa pe Petru cel Mare. înaintea lui stătea îngenuncheat un tânăr, iar alături de el, tatăl condamnat la deportare în Siberia pentru o oarecare ucidere. Tânărul îl ruga stăruitor pe Petru I să-i elibereze tatăl, acela fiind bătrân şi neputând îndura munca cea grea, iar pe lângă aceasta, şi familia avea nevoie de el.
Mai bine trimiteţi-mă pe mine în Siberia în locul tatei, spunea tânărul, căci sunt tânăr şi în putere, fără vreo altă îndatorire!,
Petru cel Mare a lăcrimat şi a zis:
îl voi slobozi pe acest tată, care a crescut un asemenea fiu.
Aşa îmi tâlcuia tata tabloul, învăţându-mă să mă rog pentru el, ca părinte după trup. îndeobşte, de la el am învăţat să mă rog: mă lua cu sine şi mă îndemna să stau lângă el şi să citesc „Cuvine-se cu adevărat”, „împărate ceresc” şi alte rugăciuni. M-a învăţat să citesc psalmul 90, pe care până la urmă l-am învăţat pe dinafară. Fireşte că şi acum mă rog pentru tata, în fiecare zi.
Seara
Abia acum m-am întors de la părintele. Sunt foarte obosit. Mi-a vorbit despre răposatul părinte Anatolie, marele stareţ:
199
îl iubea pe Dumnezeu aşa cum numai pe El îl poţi iubi. Toţi cei ce veneau să-l cerceteze simţeau aceasta.
29 noiembrie 1909
Aseară, după priveghere, părintele a rostit un cuvânt despre cum se cade a fi călugărul pe dinăuntru şi pe dinafară. A vorbit cu folos, înfăţişându-ne poveţele Avvei Dorotei, atât de frumoase, care ne învaţă cum trebuie să fie purtarea noastră cea dinafară şi din lăuntru. Avva Dorotei ne învaţă să unim una cu cealaltă. Călugăria lăuntrică este curăţirea inimii de patimi cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus.
5 decembrie 1909
M-a învrednicit Domnul a primi Sfintele lui Hristos Taine. îmi amintesc de ceea ce am grăit cu părintele despre domnul Pogajev, cunoscut sub numele de „Poseleanin” ţăranul -, care scrie articole duhovniceşti.
Nu-ţi poţi închipui cum s-a schimbat, ce mare deosebire se află între starea sa de acum şi cea de odinioară. Nici cea mai mică asemănare! Ţin minte că a fost la noi la schit acum 15-17 ani, când l-am văzut la trapeză. Eu stăteam într-un colţ, lângă portretul părintelui Paisie Velicikovski, iar dânsul stătea la prima masă, lângă un ieromonah. Dintru început mi-a plăcut de el. Să nu te ducă gândul la frumuseţea cea trupească, căci vorbesc despre cea lăuntrică, care se vădea pe chipul său şi chiar în întreaga sa purtare. Era vară, iar ferestrele trapezei erau larg deschise. Stătea chiar înaintea unei ferestre, cu spatele la călugărul care citea. Ţin minte că fusese servit felul doi, poate chiar felul
200
trei, din care gustase două-trei linguri, după care, punând lingura jos, privea ţintă pe fereastră şi mi se părea că i se oprise privirea asupra bisericii şi a minunaţilor noştri pini, ridicând ochii din ce în ce mai sus, spre bolta albastră, cu gândul la slava şi nemărginirea lui Dumnezeu. M-am întrebat atunci în gând: „Doamne, cum ar putea arăta oare lumea lăuntrică a acestui om!?” Până atunci îl cunoşteam doar din scrierile sale, dar văzându-l, l-am îndrăgit de îndată. I-am cerut părintelui Iosif blagoslovenie pentru a-l întâlni şi părintele mi I-a trimis în chilie, unde am vorbit. A fost întâia şi ultima noastră discuţie mai adâncă. Când l-am văzut din nou, nu demult, l-am întrebat:
Mai ţineţi minte vechea noastră discuţie?
O, da, cum să nu, o am aici! şi şi-a dus mâna la inimă.
Vă amintiţi, poate, că v-am vorbit atunci despre călugăria cea lăuntrică sau mistică, cum i se mai spune uneori -, care ştiu că şi dumneavoastră vă place. Aţi putea veni la noi, la schit. încă nu-i prea târziu. Dar să nu credeţi că veţi putea zbura dintr-odată la cer sau că veţi învia morţii. Nu! Mai întâi trebuie să vă deprindeţi întru cele ale călugăriei văzute, pe care să o depăşiţi, întrucât la călugăria cea nevăzută, lăuntrică, nu se poate ajunge dintr-odată. Trebuie să rabzi necazuri, umilinţe şi răutăţi atât în lăuntrul tău, care îţi vin de la diavolul, cât şi de la fraţii cei lipsiţi de judecată. La început trebuie să treci prin toate aceste încercări. Vi se va întâmpla chiar să simţiţi silă şi ură faţă de viaţa călugărească. Lupta cu patimile se deprinde din proprie cercare, pentru a dobândi o părere smerită despre tine însuţi şi atâtea altele. Veniţi la noi, la schit! Vă vom da o chilie şi veţi putea ieşi la lăsarea nopţii să vă desfătaţi de priveliştea
201
cerului înstelat, ca de o minune. Judecaţi singur: Ce v-a adus lumea? Ce folos trageţi de la ea?
Bine, am săvin la schit! Dar dacă mă voi călugări, mă vor pune să car buşteni, iar eu n-am să pot face aceasta!
N-o să vă pună să căraţi buşteni, pentru că, mai întâi de toate, nici măcar nu sunteţi în stare să săltaţi pe umăr un buştean. Ascultarea se dă întotdeauna pe măsura puterilor fiecăruia…”
În chipul în care privea el viaţa călugărească se vădea o înţelegere greşită a acesteia, cu toate că scrisese întreaga viaţă despre monahism. Din ce pricină? Pentru că nu cunoscuse viaţa monahală din proprie cercare.
După ce părintele a isprăvit de vorbit, l-am întrebat:
Ce puteţi pune pe seama călugăriei văzute, dinafară, şi pe a celei nevăzute, lăuntrice?
S-au îngrijit a scrie despre aceasta episcopii Ignatie şi Teofan. Episcopului Ignatie îi datorăm un studiu deosebit pe această temă, publicat în volumul al doilea al scrierilor sale, iar episcopul Teofan a scris o carte întreagă, Viaţa lăuntrică. Călugăria văzută înseamnă lucrarea faptelor de nevoinţă: postul, privegherea, a nu lipsi de la slujbele bisericeşti, trezvia… Iar călugăria cea nevăzută înseamnă lupta cu patimile şi curăţirea inimii.
7 decembrie 1909
Scriu din nou din cuvintele părintelui. Odată, înaintea rugăciunilor de seară, mi-a zis:
Multă vreme n-am putut pricepe cuvintele psalmistului: „Glasul Domnului, cel ce varsă para focului.” (Ps. 28, 7) Intrasem deja în mănăstire, când judecam cam aşa:
202
pe pământ avem focul, a cărui flacără dă şi căldură, şi lumină. Dar focul din rai se deosebeşte de cel din iad în acest chip: lumina din rai îi veseleşte pe cei drepţi, iar focul din iad este lipsit de lumină şi îi arde pe cei păcătoşi, căci găsim scris că flăcările iadului nu dau lumină, aşa încât cei păcătoşi nu se pot vedea unii cu alţii. Doamne, apără şi ne păzeşte! Pedepseşte-ne, Doamne, cum vei voi aici, pe pământ, numai miluieşte-ne dincolo!
Tocmai a trecut pe la mine Ivanuşka, care se află într-o stare foarte primejdioasă: vrea să plece, dar nu ştie unde să se ducă, şi mi-a zis că ar voi să plece în Muntele Athos. Cred că aceasta nu este decât o ispită diavolească. S-a agăţat de un singur gând: că dacă nu te foloseşti într-un loc, trebuie să-ţi cauţi altul. Dăruieşte-i, Doamne, mântuire!
9 decembrie 1909
Aseară mi-am luat rămas bun de la părintele abia pe la douăsprezece şi jumătate. în vreme ce părintele asculta rugăciunile de seară, m-am dus la paraclis să fac cele cinci sute de închinăciuni, când m-am pomenit chemat în grabă de părintele, care mi-a grăit:
Chinurile iadului există negreşit şi ele vor fi în chip simţitor. Atât sufletele drepţilor, cât şi ale celor păcătoşi vor avea îmbrăcăminte. De pildă, sfinţii sunt îmbrăcaţi în veşminte de sfânt. Acolo ar putea fi felurite aşezări, asemenea unor oraşe… De obicei, ne închipuim chinurile iadului într-o lume asemănătoare vieţii pământeşti. Acolo însă nu vor mai fi trupurile cele materiale, ci unele mai subţiri, sub chipul aburului. Dar toate acestea vor fi numai până la înfricoşătoarea Judecată. Ce va fi după, nu ştie nimeni, nici măcar îngerii. Este o taină.
203
16 decembrie 1909
Nu demult, părintele, aducându-mă înaintea icoanelor, mi-a zis:
Să ne rugăm!
Iar după ce ne-am rugat, a grăit din nou către mine:
Eşti din fire un iubitor de pace. Sporeşte-ţi această virtute pe calea cea duhovnicească şi vei putea fi un bun călugăr.
Mântuieşte-l şi apără-l, Doamne, pe părinte!
21 decembrie 1909
Am rămas întreaga zi la părinte, îngrijindu-mă de corespondenţă. Acum este ora 12, miezul nopţii. Am stat puţin de vorbă către sfârşitul lucrului şi părintele mi-a mărturisit că îmi poartă cele mai nefăţarnice simţăminte de dragoste părintească, spunându-mi totodată:
Căci şi părintele Anatolie, marele stareţ, îmi arăta o purtare de grijă deosebită. Poate că va fi presimţit că voi fi şi eu stareţ şi voi ajunge la cârma schitului. Profeţiile lui se împlinesc până în zilele noastre.
Când am început a mă îmbrăca şi eram pe cale de a pleca la chilie, părintele mi-a spus:
Să nu crezi că ai nimerit aici din întâmplare. Nu! Intrarea dumitale în schit se datorează negreşit Proniei cereşti şi adâncii sale înţelepciuni. Ce m-aş fi făcut dacă nu erai dumneata? Poate că m-aş fi descurcat, dar nu ca acum…
25 decembrie 1909
A fost o noapte geroasă, minunată, senină şi plină de tihnă. M-am culcat aseară pe la opt, iar când se apropia de miezul nopţii m-am trezit şi m-am dus la părintele, care se hotărâse să nu mai meargă la mănăstire, ci să slujească el
204
însuşi utrenia. Cei doi ucenici de chilie, părintele Kukşa şi cu mine, am rămas cu părintele. După ce s-a sfârşit utrenia, ne-am dus fiecare la chilia sa. Liturghia a început la ora şapte dimineaţa, iar după slujbă ne-am dus la trapeză, ca de obicei, şi apoi la mormintele stareţilor. M-am întors la părintele, i-am făcut patul şi l-am lăsat să se odihnească, după care m-am întors în chilia mea. Am aprins focul şi i-am spus lui Ivanuşka să aibă grijă de el, iar eu am pregătit ceaiul pentru amândoi şi m-am dus din nou la părintele. Mi-a dăruit cartea în Munţii Caucazului, din care am citit până la vecernie. înainte de a se fi tras clopotul, m-am dus la biserică, m-am aşezat în strană şi am început a mă ruga simţeam o negrăită pace în suflet. După vecernie, din nou la trapeză, apoi la părintele, care mâine va sluji din nou. Acum sunt în chilia mea. Arde candela înaintea icoanelor şi pretutindeni este linişte. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Lui Ivanuşka pare să-i fi venit mintea la cap.
27 decembrie 1909
Ieri, după ceai, m-am dus la părintele. Am stat puţin de vorbă şi mi-a spus cât de anevoios este să ne mântuim în vremurile de astăzi.
Dumneata însă partea cea bună ţi-ai ales. îmi doresc să te văd rasofor şi apoi în mantie, dar nu ştiu dacă voi mai apuca.
Am vorbit foarte puţin. Părintele s-a dus la odihnă, iar eu am început să citesc din Patericul episcopului Ignatie Briancianinov.
Ai făcut bine că ai prins a citi această carte, căci este alcătuită din răspunsurile episcopului Ignatie la cele mai
205
însemnate întrebări şi nelămuriri primite din partea călugărilor. Ţinând seamă de acestea, ea este de neînlocuit. Multe dintre nedumeririle mele s-au lămurit de îndată ce am cercetat-o.
Acestea mi le-a grăit părintele când s-a sculat. Apoi au început a veni credincioşii pentru spovedanie, maicile, cerşetorii, copiii cu colindul, după care s-a făcut ora mesei. Cealaltă parte a zilei a trecut degrabă, căci am fost la vecernie şi la priveghere.
28 decembrie 1909, seara
Am vorbit din nou cu părintele:
Când a murit mama, nu m-am dus la înmormântare, căci eram deja la schit şi am rugat un om de încredere să se îngrijească de cele de cuviinţă. După înmormântare, am primit, din ceea ce mi-a lăsat, o mie de ruble, pe care am hotărât să-i dau părintelui Iosif pentru veşnica pomenire a părinţilor mei la slujbe. Pe atunci eram doar rasofor. Nu-mi dau seama din ce pricină, dar după ce am făcut acest dar m-am pomenit trecut printre cei dintâi binefăcători ai schitului, de îndată după părintele Iosif, poate datorită sumei însemnate pe care o dăruisem. Atunci când erau pomeniţi binefăcătorii la slujbe, eu şi, fireşte, toţi cei de faţă, auzeam rostindu-se: „Ieromonahul Iosif, monahul Pavel…” şi aşa mai departe. Atunci am avut simţământul că un gând lăuntric îmi şopteşte: „îi vei fi urmaş la egumenie şi stareţ, de asemenea…” „Cum să-i fiu, când sunt cel mai umilit dintre toţi, dispreţuit, prigonit şi neputincios din pricina bolii de ochi?!…” Au trecut câţiva ani şi n-am încetat a fi decât un biet frate începător. Au mai trecut alţi
206
ani şi a izbucnit războiul ruso-japonez. Am făcut ascultare mergând pe front şi mi-am întrebat gândul care mă ispitise cândva: „Iată că încă n-am ajuns stareţ! Când zici că voi ajunge? Când mă voi întoarce înapoi?” Războiul s-a sfârşit şi m-am întors la schit. De îndată ce am ajuns, am aflat că părintele Iosif era atât de bolnav, încât părea să nu mai apuce dimineaţa. Şi, într-adevăr, am fost numit duhovnic, stareţ şi egumen al schitului. Iată de ce îţi spun că nimic nu se petrece întâmplător în viaţa noastră. Până şi lucrurile care ni se par a fi lipsite de însemnătate au un rost. Iar dacă n-aş fi fost eu ocârmuitorul schitului, dumneata nu ai fi fost primit aici. Am să-ţi mărturisesc ceva ce n-am mai destăinuit nimănui până acum. Când am fost la părintele Varnava, dânsul mi-a prezis foarte multe lucruri, iar unele dintre ele s-au şi împlinit. Mi-a zis: „Toţi se vor pleca înaintea ta. Vei trăi şi vei avea Rugăciunea lui Iisus…”
Am ieşit seara târziu de la părinte, cugetând la cele grăite de dânsul, iar noaptea care se aşternuse părea a cânta şi a se bucura. Limpede şi tihnită.
Schitul nostru liniştit, sub lună plină, părea tot numai strălucire şi biruinţă. Pinii şi toţi ceilalţi arbori, înveşmântaţi în promoroaca de un alb strălucitor, stăteau nemişcaţi în veşmintele lor, slăvind pe Dumnezeu prin tăcerea lor, asemenea unui cânt fără de cuvinte. Ambele biserici cea veche şi cea nouă păreau asemenea unor cetăţi scăldate în lumina lunii. Cât de frumoase sunt toate!
7 ianuarie 1910
Astăzi este hramul mare al schitului. Am fost la sfinţirea apei, apoi la Liturghie. A slujit părintele arhimandrit. înainte de a merge la odihnă, părintele mi-a grăit:
207
Tot ceea ce învaţă Sfânta Biserică este numai adevăr. Şi chinurile din viaţa de apoi există cu adevărat.
Astăzi, în vreme ce primeam blagoslovenie, i-am spus că sunt împrăştiat, fără luare-aminte şi nerâvnitor. Când i-am mărturisit aceasta, părintele mi-a luat capul cu mâinile, l-a apropiat de pieptul său, apoi mi-a pus dreapta pe creştet, m-a acoperit cu mantia şi, făcându-mi deasupra capului semnul sfintei cruci, mi-a citit psalmul 90: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt…”
14 ianuarie 1910
Ceasornicul a bătut de douăsprezece ori. Este miezul nopţii. Abia m-am întors de la părinte. La început am orânduit corespondenţa, după care am stat de vorbă. Printre altele, părintele mi-a spus că el, ca stareţ şi egumen al schitului, ia aminte nu doar în fiecare zi, ci în fiecare ceas la uneltirile vrăjmaşului, de care nu ne poate păzi decât Dumnezeu.
Pe Ivanuşka îl luptă din nou gândul de a pleca. Astăzi părintele mi-a zis: „Să vărsăm lacrimi şi să ne rugăm pentru el!” Am ajuns să mă tem pentru dânsul. îndată după masa de la trapeză, când s-a retras la odihnă, părintele mi-a spus: „Dumneata n-o să pleci. Vom locui împreună.”
21 ianuarie 1910
A venit la mine Ivanuşka şi n-am putut scrie nimic. Stăruie cu încăpăţânare în dorinţa de a pleca de la schit.
23 ianuarie 1910
Pe 19, de ziua prăznuirii Sfântului Macarie Egipteanul, mi-am petrecut întreaga dimineaţă la părintele. Dânsul s-a aşezat pe divan şi mi-a spus să iau loc alături. S-a
208
întâmplat să mă aşez chiar sub chipul stareţului Macarie. Am citit din cartea în Munţii Caucazului, care a fost scrisă cu ţelul de a aduce lămuriri celor care doresc a se îndeletnici cu Rugăciunea lui Iisus, în ceea ce priveşte obârşia, menirea şi roadele sale.
Printre altele, am citit acolo că se cade a stărui în lucrarea rugăciunii, lăsând deoparte orice grijă lumească şi contemplând în linişte frumuseţea cea nezidită a lui Dumnezeu. Am găsit cuvinte foarte adânci, pe care i le-am citit şi părintelui, iar dânsul a fost de părere că îşi au obârşia în scrierile preacuviosului Macarie Egipteanul, Cuvântul 19.
Pe 21, dimineaţa, când am venit la lucru, părintele m-a binecuvântat, întrebându-mă:
Ce sfânt se prăznuieşte astăzi? Preacuviosul Maxim Mărturisitorul?
Da.
Ai fost vreodată cu luare-aminte la acest sfânt?
-Nu.
Iată, citeşte aici!
Şi am început a citi:
„Lumina cea întreit strălucitoare sălăşluindu-se în sufletul tău, vas ales te-a arătat pe tine, preafericite…”
Aici grăieşte despre Rugăciunea lui Iisus, m-a întrerupt părintele. Citeşte mai departe:
„…căci lămurit arăţi marginilor cele dumnezeieşti şi arătarea înţelegerilor celor cu anevoie de înţeles, fericite Maxim, luminat propovăduind tuturor Treimea cea mai presus de fiinţă şi fără de început.”
Ei, acum înţelegi de ce cartea de căpătâi a părintelui Ambrozie era cea cu scrierile preacuviosului Maxim Mărturisitorul? Scrieri foarte adânci şi pline de taine.
209
Părintele a mai grăit:
Odinioară, cel ce simţea că este mai de folos obştii, acela se smerea mai vârtos decât oricare altul. Astăzi însă nu face decât să-i sporească omului părerea de sine şi să se trufească în aşa chip, încât nu-l mai poate urni nimeni din această încredinţare a sa.
Apoi a adăugat:
Acum îmi este limpede cum de era cu putinţă altădată să se afle o desăvârşită înţelegere duhovnicească între ucenic şi stareţul său. Stareţul vorbea cu ucenicul întocmai cum o facem noi acum. Acesta este un mare şi adânc adevăr. Ucenicul trebuie să se afle mereu în preajma stareţului său, care trebuie să cunoască şi să simtă totul în ceea ce-l priveşte pe acesta: în ce stare se află ucenicul, ce gânduri îl frământă. în zbuciumul în care trăim astăzi, aşa ceva nu mai este cu putinţă. Oare nu din această pricină un ucenic atât de osârduitor, precum episcopul Ignatie, îl va fi părăsit pe părintele Leon, stareţul său?
31 ianuarie 1910
Pe 27 ianuarie, seara, Ivanuşka a plecat la Moscova. Ce va zice oare episcopul Trifon?
În seara aceasta, părintele şi cu mine ne-am îngrijit mai întâi de scrisori şi de alte îndatoriri, după care am stat de vorbă. Părintele mi-a grăit despre înfrânarea patimilor, îndeosebi despre patima desfrânării, spunându-mi că desfrânarea şi iubirea de arginţi sunt deopotrivă de adânci şi nimeni nu este cruţat de lupta acestora, cu toate că fiecărei vârste îi este proprie una dintre acestea două. Bătrânilor zgârcenia şi iubirea de arginţi, iar celor tineri curvia.
210
Pe 28, seara, l-am întrebat pe părintele:
Mi-aţi spus că nu se cuvine a rosti Rugăciunea lui Iisus în biserică, decât atunci când nu aud ceea ce se citeşte, ori dacă citeţul este atât de nepriceput, încât îmi va fi cu neputinţă să înţeleg ceea ce spune. Aşijderea şi în ceea ce priveşte cântarea. Atunci când mi-aţi zis aceasta, vorbeaţi îndeosebi de poveţele pe care le dădea părintele Ambrozie. Eu însă am citit, atât la episcopul Ignatie, cât şi la preacuviosul Serafim de Sarov, că poţi rosti Rugăciunea lui Iisus chiar şi în vremea slujbelor. Se află aici o oarecare nepotrivire şi aş vrea să înţeleg cum aş putea împăca cele două învăţături.
Mai întâi de toate, fiecare povăţuieşte pe ceilalţi ţinând seama de propria sa cercare. Afară de părintele Ambrozie, mai împărtăşeau aceeaşi părere şi arhimandritul Moise şi părintele Macarie, iar ei aveau negreşit rugăciunea lăuntrică. Pe de altă parte, una este povaţa pe care o dau celor începători, şi alta celor care au dobândit deja rugăciunea lăuntrică. Pentru cel ce are rugăciunea lăuntrică, ea este la fel de firească precum răsuflarea. Orice ar face, rugăciunea curge ca de la sine în lăuntrul său. El poate rosti rugăciunea chiar şi în vremea slujbei, în vreme ce ascultă şi ceea ce se citeşte ori se cântă la strană.
Un ucenic nu putea pricepe nicicum aceasta şi îl ruga pe stareţul său să-i lămurească cum ar putea cineva să asculte slujba şi să rostească totodată Rugăciunea lui Iisus. Iar Bătrânul l-a întrebat:
Răspunde-mi, frate, ce facem noi acum?
Stăm de vorbă.
Ia spune-mi, faptul că vorbim ne împiedică în vreun fel să răsuflăm?
211
Nu, părinte.
Ei bine, tot aşa curge şi rugăciunea celor ce şi-au agonisit rugăciunea inimii. Ea este tot atât de firească precum răsuflarea. Pentru aceasta se şi spune: „Rugăciunea să ţi se facă una cu răsuflarea.” Nici în vremea somnului nu conteneşte lucrarea rugăciunii din inima sa, după cuvântul care grăieşte: „Eu dorm, dar inima mea veghează.” (cf. Cânt. 5, 2) Dar cei mai mulţi dintre noi nu putem săvârşi aceasta. Nici măcar atunci când ne trezim nu avem pe buze numele lui Iisus.
îţi voi lămuri câte ceva şi despre slujbe. Rugăciunea noastră n-a căpătat încă o putere obştească, căci nu ne putem aduna gândurile aşa cum s-ar cuveni. Nu suntem în stare a pătrunde în adâncime Rugăciunea lui Iisus. Drept aceea, dacă ne vom îndeletnici cu aceasta în vremea slujbelor, nu vom putea asculta ceea ce se grăieşte, se citeşte ori se cântă, iar rugăciunea o vom rosti fără luare-aminte, aşa încât nu vom dobândi folos nici de la slujbă şi nici de la rugăciune. Din aşa ceva nu poate ieşi nimic bun. Este mai lesne a pătrunde înţelesul cuvintelor citite ori cântate decât a te păzi de împrăştierea gândurilor în vremea rostirii Rugăciunii lui Iisus. Aşadar, să tii seama de această rânduială. De bună seamă, sunt şi împrejurări în care, din oarecare pricini, se dovedeşte a fi mai de folos să te rogi decât să asculţi slujba. Aici se cade însă a avea dreaptă socotinţă.
Părintele mi-a vorbit foarte limpede şi frumos, dar nu sunt în stare a scrie totul întocmai după cum mi-a grăit. I-am mărturisit, la rândul meu, părintelui că şi mie îmi vin în minte gânduri trufaşe cum că voi fi cândva stareţ sau egumen etc.
212
întocmai mi se întâmpla şi mie, însă nu trebuie să-ţi doreşti aşa ceva, cu toate că ar fi şi aceasta cu putinţă. Dumnezeu te va rândui în asemenea vrednicii ori poate că va hotărî să rămâi mai departe în chilie. Rogu-te să mă ierţi, pentru Dumnezeu, însă eu o socotesc mai înaltă pe aceasta din urmă.
Părintele mi-a mai spus:
Orice om trebuie să străbată o vreme a ispitelor şi a luptei, pe care o va simţi ca pe o boală grea. Cel ce nu a trecut prin această boală în lume, înainte de a intra în mănăstire, atunci trebuie să treacă negreşit prin ea în mănăstire. Iar dacă dumneata n-ai pătimit în lume, va trebui să boleşti aici.
Când s-a retras la odihnă, mi-a zis:
Vezi prin câte necazuri trebuie să treacă monahul dintru început până în ultima zi a călugăriei?! Pentru aceasta trebuie să aibă Rugăciunea lui Iisus, fără de care nici un suflet nu le va putea răbda. Atâta vreme cât voi mai fi în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu -, îţi va fi mai uşor, însă după ce nu voi mai fi, va trebui să lupţi de unul singur. Drept aceea, să te întrarmezi cu răbdare încă de pe acum şi să nu te tulburi ori să cazi în deznădejde din pricina acestora. Ia cartea cuviosului Teodor Studitul, citeşte-o şi te vei încredinţa că aşa a fost întotdeauna. Aşadar, după cum ziceam, să te întrarmezi cu răbdare!
De nenumărate ori l-am auzit pe părintele spunându-mi atât mie, cât şi altora:
Făţărnicia, prefăcătoria şi viclenia sunt îndeobşte vătămătoare, însă de se ivesc pe calea cea călugărească, ele îl îndreptează pe călugăr către moarte. El trebuie să-şi urmeze
213
calea fără şovăire, să nu cotească nici la dreapta, nici la stânga şi să nu facă nimănui pe plac.
7februarie 1910
Ieri am primit scrisoare de la Ivanuşka, pe care am şi ars-o de îndată, căci dorinţa lui este ca nimeni să nu afle ceea ce mi-a scris. Părintelui însă i-am arătat-o. îmi scrie că nu se va mai întoarce la Optina, ci va pleca în Muntele Athos, cu binecuvântarea episcopului Trifon.
Zilele acestea am avut mult de lucru cu felurite dări de seamă, care mai demult nu ni se cereau. Am muncit atât de mult, încât nu-mi mai aduc aminte ce-aş mai putea scrie aici.
11 februarie 1910
Vorbindu-mi despre necazurile pe care le-a îndurat pe vremea când era frate începător, părintele le tâlcuia astfel:
Socotesc că am fost vrednic de toate acestea. înseamnă că îmi erau de trebuinţă pentru a mă curăţi de trufie şi de alte patimi.
Părintele a răbdat toate necazurile fără â spune nimănui nimic şi fără a se plânge, ci străduindu-se să nu poarte ură împotriva celor care îl năpăstuiau. Nu este îndeajuns a răbda necazurile, ci trebuie să ne silim să nu ne mâhnim pe cei care ni le pricinuiesc.
14februarie 1910
Acum m-am întors de la părintele. I-am mărturisit tot ceea ce aveam pe suflet. Mai întâi păcatele săvârşite de-a lungul zilei, iar apoi lupta gândurilor mai ales atunci când mă aflu la slujbe ori îmi săvârşesc pravila -, care îmi
214
spun că viaţa de mănăstire este lipsită de orice bucurie, căci zilele trec una după alta şi nu putem aştepta nimic de la ele: totdeauna aceleaşi slujbe, aceleaşi mese la trapeză etc.
Asemenea gânduri sunt dintre cele mai vătămătoare. Călugărul trebuie să se afle pururea ca şi în chinurile facerii, până când va ajunge la măsura vârstei desăvârşirii celei întru Hristos. Câtă vreme viază omul nostru cel vechi, el lucrează prin toate patimile: te face să tânjeşti, să deznădăjduieşti… Ceea ce omul socoteşte astăzi împovărare, va fi cândva o mare mângâiere: de pildă, a merge la slujbe şi a te trezi de dimineaţă. Atunci se vor potrivi cuvintele psalmistului: „Veselitu-m-am de cel ce mi-a zis mie: în casa Domnului vom merge!” (Ps. 121,31) Atunci toate vor fi întru el numai lumină şi bucurie în Domnul. Ai făcut bine că mi-ai mărturisit acest gând, care pe mulţi i-a făcut să se clatine, până când au ajuns să părăsească şi mănăstirea.
19februarie 1910
Zilele acestea am avut multe de săvârşit, iar atunci când îmi dădeam seama că trebuie să scriu câte ceva, nu aveam vreme.
Mi se întâmplă uneori îi spuneam părintelui să citesc ceva şi să nu înţeleg nimic. Nu vorbesc de înţelesul lăuntric, ci pur şi simplu de ceea ce ar trebui să pricep la cea dintâi citire. Parcă se aşterne o ceaţă şi citesc o dată şi încă o dată, dar tot nu izbutesc a pricepe ceva.
Atunci mi-a răspuns părintele închide cartea şi rosteşte de o sută de ori Rugăciunea lui Iisus. Poţi face aceasta stând în picioare, bătând metanii sau chiar plimbându-te prin schit.
215
28februarie 1910, Duminica iertării
în ultimele zile am rămas peste noapte la părintele. Odată mi-a zis:
Intrarea în rai şi fericirea cea veşnică nu ni se dau mulţumită ostenelilor şi faptelor noastre bune, ci datorită darurilor primite de la Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, şi a jertfei Sale celei mântuitoare. Aceasta se săvârşeşte mai întâi de toate prin Taina Botezului, care ne curăţeşte de păcatul lui Adam, pentru ca omul să se facă vrednic de primirea harului dumnezeiesc de la Iisus Hristos Domnul, prin care putem dobândi viaţa cea veşnică. Faptele bune şi împlinirea poruncilor Evangheliei ni se cer doar pentru a ne vădi prin ele dragostea faţă de Domnul, căci se spune în Evanghelie: „Cel ce mă iubeşte pe Mine păzeşte poruncile Mele.” (cf. In. 14, 21) Nu poţi dobândi fericirea fără a-L iubi pe Domnul. Fără această dragoste nu vei putea intra în rai, căci vei fi întrebat negreşit: „L-ai iubit pe Domnul?” „L-am iubit.” „Cum poţi dovedi aceasta?” „Pe cât mi-a fost cu putinţă, am împlinit poruncile Sale după puterile mele, ceea ce este o dovadă de dragoste.” „Ei bine, intră!” Dar dacă intrarea în rai nu s-ar face doar datorită darurilor care ne sunt date de Mântuitorul, înseamnă că acolo ar putea fi loc şi pentru păgâni, musulmani, evrei etc. Pentru aceasta nu se cuvine a nădăjdui în faptele noastre, ci în milostivirea lui Dumnezeu.
Pururea am înaintea mea acest gând: Cum să-mi mântuiesc sufletul, căci nu aflu nimic bun întru mine. Ştii că primesc scrisori de mulţumire, iar unii vin chiar ei înşişi să-mi mulţumească. Dar eu nu am nimic de-a face cu aceasta. Asupra lor lucrează prin mine harul dumnezeiesc,
216
pe măsura credinţei lor. îi mulţumesc lui Dumnezeu, căci am cel puţin conştiinţa stării de păcat în care mă aflu. Şi nădăjduiesc că prin milostivirea Sa mă voi mântui. Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Mă mai mângâi şi cu cuvintele părintelui Anatolie stareţul: „Lipsit de tot lucrul bun este Anatolie, păcătosul, fără numai că suspină şi tânjeşte după Dumnezeu.” îndrept către toţi rugămintea de a se ruga pentru mine. Rogu-te şi pe dumneata să faci aceasta. Mă pun alături de stareţii de dinaintea mea părinţii Macarie, Ambrozie, Anatolie şi îmi dau seama că eu nu însemn nimic, iar de ceea ce spun alţii despre mine nu pot ţine seama.
2 martie 1910
Am fost de câteva ori la părintele şi m-am nimerit odată când tocmai isprăvise de spovedit:,
Sunt foarte obosit. Parcă n-ai face nimic. Stai şi dai dezlegare de păcate, iar cineva care stă deoparte ar putea zice că stai degeaba. Adevărul este însă altul: a spovedi este nespus de istovitor. Dacă te va învrednici Dumnezeu, te vei încredinţa de aceasta din cercare.
4 martie 1910
în vremea utreniei am ascultat, împreună cu toată obştea fraţilor, rugăciunile de dinainte de spovedanie. Până seara mă simt nespus de istovit, îndeosebi picioarele. Postul cel mai greu de ţinut este cel din prima săptămână a Postului Mare, dar nici această săptămână, din mila lui Dumnezeu, nu a fost împovărătoare pentru mine. M-a ajutat şi faptul că am avut conştiinţa că acele zile cu adevărat minunate nu puteau fi altminteri. Mă minunam de
217
ceea ce eram în stare să fac mai demult, când nu cinsteam acest post, nepricepând sfinţenia şi trebuinţa sa. Părintele spune adesea că tot lucrul rău vine de la neînfrânare, în vreme ce postul înlesneşte rugăciunea.
Ne încredinţăm de folosul şi de însemnătatea postului fie şi numai prin faptul că vrăjmaşul îl urăşte mai mult decât orice. Vin la mine după povaţă şi pentru spovadă, iar eu îi sfătuiesc să ţină sfintele posturi. Primesc tot ceea ce le spun, dar când aduc vorba de post: „Nu vreau, nu pot…” etc. Vrăjmaşul este cel ce le insuflă aceste împotriviri, căci el nu rabdă ca sfintele posturi să fie cinstite.
12 martie 1910
în toate aceste nopţi am rămas la părintele, petrecând aproape zile întregi la el, căci veneam în chilia mea doar pentru o oră, două. Poate că aş fi scris ceva, dar n-am găsit nici un răgaz. Astăzi însă voi rămâne peste noapte în chilia mea.
Părintele mi-a spus ieri că vom trăi vremuri cumplite şi numai harul lui Dumnezeu ne va păzi. Mi-a zis aceasta în vreme ce grăiam despre cele mai noi descoperiri ale minţii omeneşti, cu părţile lor bune, dar care se dovedesc în cele din urmă mai degrabă vătămătoare decât folositoare.
De pildă, hipnoza. Descoperirea acesteia a făcut multe. De bună seamă că se ştia despre ea şi mai înainte, însă acum a aflat toată lumea despre ea. Judecând după toate aceste descoperiri, cred că nici sfârşitul nu este departe.
Seara
Cu strângere de inimă, am primit o scrisoare de la Ivanuşka, din Muntele Athos. Mi-e milă de el. îmi scrie de la
218
mănăstirea Sfântului Pantelimon şi îmi spune, printre altele, că este foarte bolnav.
14 martie 1910
Mi-am petrecut toată dimineaţa la părintele. Ne-am împlinit îndatoririle de zi cu zi, îndeosebi cele ce nu sufereau amânare. L-am întrebat pe părintele:
Câtă vreme mai sunteţi în viaţă, am pe cine să întreb ce să citesc, însă atunci când nu veţi mai fi, ce voi face? Nu voi mai avea cu cine să mă povăţuiesc. Drept aceea, vă întreb acum care ar fi rânduiala de care să ţin seama în ceea ce priveşte lectura duhovnicească?
Aici nu poate fi statornicită o rânduială. De folos este însă ca mai întâi să citeşti cărţi care să te călăuzească în viaţa cea nevoitoare şi abia apoi cele despre vederea cea duhovnicească (contemplaţie). Domnul însuşi te va învăţa.
25 martie 1910
Am participat cu toţii la Liturghia de la mănăstire, potrivit rânduielii noastre obişnuite. Slujba, foarte lungă, m-a cam obosit. După masa de obşte la trapeza mănăstirii, am trecut pe la părintele. M-am bucurat să aflu de la el că pe vremea când era copil de şapte-opt ani îi plăcea foarte mult să citească viaţa cuviosului Malh, a cărui pomenire se face pe 26 martie. Odată, după ce a citit viaţa acestuia, tatăl său i-a spus că dacă îl va iubi pe Dumnezeu, Domnul îl va izbăvi de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi. Mai apoi, tot într-o zi de 26 martie, părintele a fost tuns rasofor.
219
30 martie 1910
Astăzi am scris aproape întreaga zi, dar mi-am făcut puţină vreme să trec şi pe la magazie. Apoi am fost la părintele, care mi-a spus la despărţire:
Smereşte-te, smereşte-te! Toată ştiinţa şi toată înţelepciunea vieţii este cuprinsă în aceste cuvinte: „Smeritu-m-am şi m-a mântuit Domnul.” (Ps. 114, 6) Smereşte-te şi rabdă toate. învaţă smerenia şi răbdarea, şi vei avea pace în inima ta. Poţi fi încredinţat că celui ce are pacea în inima sa, până şi temniţa i se va părea rai.
16 aprilie 1910, Vinerea Mare
Astăzi eu, păcătosul, m-am învrednicit de tunderea întru rasofor. Aş fi voit să descriu totul în amănunt, dar nu pot face aceasta acum. O voi face, cu ajutorul lui Dumnezeu, în zilele ce vor urma, dacă voi mai fi în viaţă. Astăzi se face prăznuirea Sfintelor muceniţe Agapia, Irina şi Hionia.
20 aprilie 1910, Marţea luminată
S-a întors Ivanuşka şi a fost primit din nou în schit. Ieri am avut o zi liniştită, slavă Domnului. Primăvara este în toi: copacii încep a înfrunzi, arbuştii s-au gătit în straie de verde crud, iar peste schit s-a aşternut un covor de fragedă verdeaţă. Cântă păsărelele, fluturii zboară din floare-n floare şi, îndeobşte, întreagă natura a prins viaţă.
27 aprilie 1910
Mă tot pregătesc să scriu despre tunderea mea întru rasofor, dar n-am găsit răgaz până acum. Voi încerca să povestesc măcar o parte.
220
în dimineaţa zilei de 16 aprilie m-am înfăţişat înaintea părintelui şi am cerut binecuvântare să merg la mănăstire înainte de începerea ceasurilor, după care urma să aibă loc tunderea. Am plecat într-acolo împreună cu fratele rasofor Ilarion, cel ce avea să fie monahul Irineu. De la schit nu eram decât noi doi: el şi cu mine. Am trecut să ne închinăm şi pe la mormintele stareţilor.
La ora 9 a bătut clopotul pentru începerea ceasurilor, care au fost citite în catedrala Kazanskaia, iar apoi ne-am dus la biserica Sfintei Maria Egipteanca, unde era pregătit totul pentru tundere. De îndată a sosit şi părintele arhimandrit şi ne-am apropiat pentru blagoslovenie. După ce ne-a binecuvântat pe toţi, părintele arhimandrit ne-a întrebat: „Vreţi să primiţi tunderea întru rasofor?” Am răspuns cu toţii că vrem şi a început rânduiala tunderii. înaintea mea mergea fratele Miron cel ce avea să se numească Melchisedec iar înapoia mea fratele Mitrofan. Arhimandritul ne-a ţinut şi un cuvânt de învăţătură, în care ne-a grăit îndeosebi despre smerenie şi ascultarea de stareţi, căci pe acestea se cade a le împlini mai întâi de toate.
De la biserică ne-am întors la schit, la părintele. înainte însă de a ieşi din biserică, m-a întâmpinat fratele Ignatie noul canonarh de la mănăstire, care mi-a făcut urări de bine. A fost cea dintâi urare pe care am primit-o după cea a părintelui arhimandrit. I-am făcut închinăciune şi i-am zis: „Domnul să ne mântuiască!” apoi am mers mai departe. A trebuit să trec şi pe la magazie pentru a-mi lua camilafca, iar de acolo am mers din nou pe la mormintele stareţilor, pentru a lua binecuvântare, după care ne-am îndreptat către schit. La poartă ne-a ieşit în întâmpinare –
221
mie şi părintelui Ilarion părintele Alexie, portarul, care ne-a felicitat. Am intrat în schit şi am bătut metanie până la pământ, urmând ca după aceea să mergem la părintele. Am fost aşteptaţi însă de întreaga obşte, care ne-a făcut, de asemenea, urări de bine. M-am bucurat nespus că n-am întârziat şi am mers cu toţii la părintele.
28 aprilie 1910
Intrând cu toţii la dânsul, am îngenuncheat. Părintele ne-a zis să facem trei închinăciuni, apoi a început a se ruga şi a ne povăţui:
V-am mai spus şi vă mai zic şi acum: smerenia înseamnă totul. Dacă ai smerenie, ai de toate, iar de nu ai smerenie, nimic nu ai. Acum sunteţi rasofori. Aceasta însă nu este o ridicare în rang asemenea celei din lume, când se dă, de pildă, rangul de ofiţer. Acolo, cel ce primeşte o asemenea vrednicie află în ea pricină de mândrie. La noi însă nu este aşa. Pe stindardul călugărilor stau scrise cuvintele: „Cel ce vrea să fie cel dintâi să se facă tuturor slugă”, (cf. Mt. 20, 27) Smeriţi-vă! Şi iarăşi vă zic: Smeriţi-vă! Acum veţi afla o mai mare mângâiere de la harul cel dumnezeiesc, dar şi vrăjmaşul vă va urî şi mai vârtos. Aduceţi-vă aminte câte oprelişti v-a pus vrăjmaşul în cale atunci când aţi intrat în mănăstire, pentru a vă împiedica să vă sălăşluiţi în schit. Dar hotărârea voastră de a veni la mănăstire a bineplăcut lui Dumnezeu, iar vrăjmaşul părea să mai fi slăbit războiul pe care vi-l purta, bucurându-vă mai mult de mângâierea harului dumnezeiesc. Acum însă vrăjmaşul va năvăli asupra voastră cu o şi mai mare putere. Drept aceea, vă previn: Fiţi gata a îndura necazuri şi ispite. Răbdaţi-le pe toate!
222
Nu-mi mai amintesc ce ne-a mai grăit. Mai apoi ne-a făcut urări de bine cu prilejul tunderii şi ne-a binecuvântat pe fiecare în parte, fără a ţine seamă de rang, ci în ordinea în care eram aşezaţi. După ce ne-a blagoslovit şi ne-a urat toate cele bune, ne-a îndemnat să mergem pentru binecuvântare şi la părintele Iosif, ceea ce am şi făcut. Binecuvântându-ne, părintele Iosif ne-a dat la fiecare foi cu rugăciuni.
Apoi, după ce am făcut închinăciune până la pământ înaintea bisericii, îndreptându-mă către chilii, l-am întâlnit pe cale pe părintele Nectarie şi pe părintele Ioan paracliserul. Amândoi m-au felicitat cu multă dragoste, dar nu-mi mai amintesc întocmai ceea ce mi-au grăit. în sfârşit, am ajuns în chiliuţa mea, unde m-am închinat şi am făcut metanii până la pământ, aducând mulţumită Ziditorului pentru marea Sa milostivire faţă de mine.
29 aprilie 1910
Pentru neputinţele noastre, ne-am aşezat la masă, înzdrăvenindu-ne cu un ceai, cu pâine, cu castraveciori şi cu varză murată. în scurtă vreme am rămas singur cu părintele.
Părinte, cu vreun an şi jumătate în urmă vă cerusem să-mi daţi câteva foi cu poezia Rugăciunea lui Iisus. Mi-aţi dat chiar mai multe decât mă aşteptam şi întrebându-vă pentru ce mi-aţi dat atâtea, cuvioşia voastră mi-aţi răspuns: „Vreau ca dumneata să purcezi pe această cale, a Rugăciunii lui Iisus.” După ce mi le-aţi dat, ţin minte că v-am spus: „Mi-aţi dat aceste foiţe şi m-aţi îndemnat să urmez această cale, iar eu am îmbrăcat straiele călugăreşti chiar în ziua de 29 ianuarie, când se face pomenirea Sfântului Ignatie Teoforul. Ştiţi ce mi-aţi răspuns? Mai mult decât aceasta vei avea!”
223
Cu adevărat! Am uitat cu desăvârşire ce ţi-am zis. Acum însă asupra dumitale lucrează un har deosebit, aşa că mergi mai departe pe calea Rugăciunii lui Iisus. După cum ţi-am mai grăit, viaţa călugărească este văzută şi nevăzută. Nu te poţi lipsi de partea cea văzută, dar nici nu este îndeajuns a împlini doar cele din afară. Călugăria cea văzută poate fi asemuită cu o ţarină arată. Oricât de mult şi de adânc ai trece cu plugul peste ea, nu va da roade dacă nu vei semăna nimic. Prin monahismul lăuntric se seamănă ţarina, iar seminţele sunt Rugăciunea lui Iisus, care îi luminează monahului întreaga sa viaţă lăuntrică şi îi dă puterea de a lupta, fiindu-i de trebuinţă mai cu seamă pentru a răbda necazurile şi ispitele.
în Sâmbăta Mare, înainte de utrenia Paştilor, aflându-mă la părintele, dânsul mi-a grăit:
Poate că ai băgat de seamă că am început a mă purta mai aspru cu dumneata. Când am fost tuns rasofor, părintele Anatolie mi-a vorbit cam aşa: „Acum va începe o nouă viaţă pentru dumneata. Pe ce cale va purcede monahul de îndată ce va fi rasoforit şi ce stare duhovnicească va rodi, pe aceea va păşi până la sfârşitul vieţii sale.”
Eu credeam că adevărata viaţă călugărească începe doar atunci când primeşti tunderea în mantie.
Acest moment al tunderii ca rasofor este de mare însemnătate în viaţa călugărului. Pentru aceasta trebuie să fim cu mare luare-aminte la noi înşine şi să ne lepădăm de plăcerea de a râde şi de a glumi. Ia seama la ceea ce-ţi grăiesc!
1 mai 1910, Sâmbăta de dinainte de Duminica Tomii
Aseară am fost cu părintele la priveghere, iar astăzi am mers dis-de-dimineaţă la mănăstire pentru a lua parte la Liturghie.
224
Abia m-am întors de la procesiunea care s-a săvârşit la Fântâna lui Pafnutie. Este o vreme cum nu se poate mai minunată. Cerul este senin, întreaga natură saltă de bucurie, iar schitul, de asemenea. Totul este minunat!
2 mai 1910
Ziua s-a scurs în linişte. Am citit din cuviosul Marcu Pustnicul.
6 mai 1910
Luni seara, pe 3 mai, am rămas peste noapte la părintele. Mi-a spus că atunci când era frate începător, în vreme ce era prigonit şi dispreţuit de către toţi, simţea o mai mare bucurie şi lumină în suflet decât acum. Tot cu cititul se îndeletniceşte şi astăzi, dar cercetează un alt soi de cărţi: citeşte în sufletele oamenilor. Apoi a adăugat:
Dacă vrăjmaşul îţi şopteşte că ai înainte o viaţă întreagă pentru a te îngriji cu temeinicie de citit, nu-l lua în seamă! Acum este vremea când trebuie să înveţi, Aşa că întrebuinţeaz-o cum se cuvine!
13 mai 1910
Părintele m-a întrebat de curând:
Când ai primit tunderea întru rasofor?
Pe 16 aprilie.
De prăznuirea căror sfinţi?
A Sfintelor muceniţe Agapia, Irina şi Hionia.
Ce înseamnă aceste nume?
M-am uitat în ceaslov:
Agapia dragostea, Irina pacea, iar Hionia cea albă ca zăpada.
225
Aşadar, trebuie să petreci, după cuvântul apostolului, în pace şi în sfinţenie cu toată lumea. Afară de dobândirea acestor virtuţi, ale păcii şi dragostei celei sfinte, trebuie să te curăţeşti şi de patimi. Hionia zici că înseamnă „cea albă ca zăpada”, precum grăieşte şi psalmistul: „Şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” Mai departe ce scrie? „Auzului meu vei da bucurie şi veselie.” Aceasta este o pregustare a fericirii, pe măsura curăţirii de patimi. Iar apoi: „bucura-se-vor oasele mele cele smerite”. (Ps. 50, 8-9) Acest psalm cuprinde o aleasă orânduire a stărilor duhovniceşti.
într-o zi, părintele mi-a grăit fără de veste:
însuşi Domnul te-a adus aici. Pare-se că dumneata eşti făcut pentru Optina, iar Optina este făcută pentru dumneata.
18 mai 1910
Vineri, 14 mai, Ivanuşka i-a scris părintelui o scrisoare pe care eu i-am înmânat-o. Citind-o, părintele a zis că este o grozăvie şi a hotărât că ar fi mai bine ca Ivanuşka să se ducă la Moscova. De bună seamă, la o mănăstire. Aşa încât zilele trecute s-a săvârşit o rugăciune pentru plecarea sa şi un parastas pentru stareţi, iar ieri Ivanuşka a plecat. Mă doare inima pentru el.
24 mai 1910
Nu mai ţin minte dacă am scris sau nu ceea ce mi-a grăit părintele mai demult:
Oare voi mai trăi ca să te văd şi în mantie? Da… Abia atunci voi putea spune: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…” Din aceasta se vede marea dragoste pe care mi-o poartă părintele.
226
27 mai 1910
Am puţină vreme şi aş vrea să mai scriu câte ceva. La 26 octombrie 1909 am rămas la părintele şi am citit împreună din cartea în Munţii Caucazului despre Rugăciunea lui Iisus, socotită de părintele drept trebuinţă duhovnicească. A început a-mi grăi, iar eu îl ascultam cu luare-aminte:
În Psaltire găsim într-un loc un cuvânt care se repetă de trei ori: „Toate neamurile m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei. înconjurând m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei. înconjuratu-m-au ca albinele fagurele, dar s-au stins ca focul de spini şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei.” (Ps. 117, 10-12) Aceste cuvinte pe care le aflăm adesea în Psaltire sunt pe deplin înţelese de cei ce au Rugăciunea lui Iisus. Starea de apăsare lăuntrică şi de întristare care apare înainte de dobândirea Rugăciunii lui Iisus nu este cercată numaidecât de toţi cei ce se îndeletnicesc cu această rugăciune. însă ea se dobândeşte, îndeobşte, cu mari osteneli şi dureri, printre care şi o oarecare stare de istovire duhovnicească.
în vreme ce mă aflam încă la Kazan şi eram militar, mitropolitul Antonie al Petersburgului mi-a trimis o carte care tocmai apăruse: Povestirile unui pelerin. După ce am citit-o, mi-am zis: „Iată încă o cale scurtă ce duce negreşit spre mântuire! Va trebui să ţin seama de ea.” Mi-am cumpărat metanii şi am început a rosti Rugăciunea lui Iisus. La scurtă vreme după aceasta, am început a auzi tot felul de sunete, foşnete, pocnete şi lovituri în pereţi şi în ferestre şi alte asemenea întâmplări neobişnuite. Nu le auzeam doar eu, ci şi ordonanţa mea. Mi s-a făcut frică să dorm singur
227
şi îl chemam la mine pe soldat. Aceste străduinţe de a mă înfricoşa nu conteneau, iar după vreo patru luni n-am mai răbdat şi am încetat a mai rosti Rugăciunea lui Iisus. Apoi l-am întrebat pe părintele Ambrozie despre aceasta, iar dânsul mi-a spus că n-ar fi trebuit să mă opresc.
31 mai 1910
Azi dimineaţă părintele a luat Biblia, a deschis-o la Cartea a treia a lui Ezdra1 şi, arătându-mi un paragraf subliniat cu albastru, mi-azis: „Citeşte!” Am citit: „Pentru că veacul şi-a pierdut tinereţea şi vremurile se apropie de bătrâneţe şi voi împărţi veacul în douăsprezece părţi şi dintre ele în nouă părţi, plus o jumătate din a zecea parte.” (IIIEzdra 14, 10-12) Părintele a închis Biblia, apoi mi-a spus:
Este o carte plină de taine. Mulţi au făcut socoteli şi le-a ieşit că sfârşitul va fi în vremurile noastre, adică în veacul al XX-lea…
9 iunie 1910
în ajunul Sfintei Cincizecimi, privegherea a fost săvârşită de părintele. în timpul slujbei, după ce s-a citit sinaxarul, a rostit un scurt cuvânt de învăţătură. Printre altele, părintele ne-a tâlcuit ce înseamnă cuvintele psalmistului: „Fulgerele spre ploaie le-a făcut.” (Ps. 134,7) Prin „fulger” se înţelege mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor, după căderea lor în păcat prin strămoşul nostru Adam. Această mânie a lucrat până la întruparea lui Hristos, Mântuitorul
1 Este vorba despre cartea deuterocanonică intitulată în Vulgata IV Ezdra, iar în Biblia slavonă IIIEzdra. Această carte nu intră în alcătuirea Bibliei greceşti şi nici în a celei româneşti, (n. trad.)
228
nostru, când li s-a dăruit oamenilor harul, cel ce în psalm este numit „ploaie”.
în ziua Pogorârii Sfântului Duh am vorbit cu părintele despre Rugăciunea lui Iisus. De fapt, părintele a fost cel ce a început a-mi grăi, întrebându-mă:
Prin ce semn se vădeşte lucrarea Proniei dumnezeieşti asupra omului?
N-am ştiut ce să-i răspund.
Necazurile cele fără de sfârşit pe care ni le trimite Dumnezeu ne arată că ne aflăm sub purtarea de grijă cea dumnezeiască. Acestea ne sunt îngăduite din mai multe pricini: unele ni se trimit pentru curmarea răului dintru noi, iar altele pentru a ne înţelepţi ori pentru a ne înălţa sufleteşte. Pentru aceasta ne este de trebuinţă rugăciunea cea lăuntrică. Nu este îndeajuns a ne ruga doar cu buzele, şi foarte puţini sunt cei ce dobândesc rugăciunea lăuntrică. Pentru aceasta şi zic unii: „Ce rost ar avea să săvârşim o asemenea rugăciune?! Care este ţelul?” Unul cu adevărat minunat, şi trebuie numai să stăruieşti.
în schitul nostru a trăit un ieromonah pe care îl chema Mihail. El se îndeletnicea cu această rugăciune ştiu negreşit, cu toate că nu-l cercetam şi, îndeobşte, nu aveam vreo legătură cu el. După ce s-a săvârşit, am rămas doar eu în chilia sa şi am grăit către dânsul aşa: „Roagă-te pentru mine, părinte!” Şi ce crezi că am văzut? A zâmbit! Un zâmbet pe care nu-l voi uita niciodată! înainte de a-şi fi dat sufletul, citise Psaltirea. M-am apropiat de analogul din chilie, am luat Psaltirea şi am deschis-o la locul unde pusese zăloaga. Ultimul psalm pe care îl citise în viaţa lui fusese psalmul 117: „Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii, intrând
229
în ele voi lăuda pe Domnul.” (Ps. 117,19) în acest chip poate glăsui numai un suflet care a aflat rugăciunea lăuntrică.
în chilia mea, am deschis Psaltirea şi am început a citi acest psalm. Mi-a plăcut întotdeauna, dar în această împrejurare mi-a plăcut şi mai vârtos. înainte de a ne despărţi, părintele mi-a dat cartea cuviosului Paisie Velicikovski, spunându-mi ce anume să citesc.
13 iunie 1910
Pe 10 iunie, părintele mi-a amintit din nou că trebuie să mă lupt cu somnul.
Trebuie să ai dorirea şi hotărârea de a te trezi la vremea cuvenită. însă de nu vei avea această hotărâre de a te ridica cu orice preţ, atunci vei dormi buştean mai departe chiar de vei avea clopotniţa deasupra ta. Pe lângă aceasta, roagă-te îngerului păzitor şi Sfântului Varsanufie de Tver şi Kazan, cel căruia i s-a dat darul de a ne ajuta în lupta cu somnul peste măsură.
Apoi a mai zis:
Te-am mai prevenit că trebuie să vii la slujbe înainte de a se fi tras clopotul, aşa încât atunci când va începe să bată, să fii deja în biserică. Mă vei întreba din ce pricină. Pentru că este clipa în care intră Maica Domnului în biserică. Am citit asta undeva, însă nu-mi mai amintesc unde.
Apoi despre părintele Paisie de la Kiev:
Acesta era un călugăr nevoitor, nebun pentru Hristos. Odată a intrat în biserică pentru vecernie. S-a tras apoi clopotul, dar biserica era încă pustie. Lipsea până şi paracliserul, care îşi isprăvise treaba şi ieşise din biserică. Rămăsese singur. Dintr-odată a auzit un foşnet, ca şi când
230
ar umbla cineva cu grijă. S-a uitat să vadă cine putea fi şi a văzut o Femeie, cu o statură aleasă, însoţită de Sfântul apostol Petru şi de încă cineva. Femeia a privit biserica de jur-împrejur, zicând: „A bătut clopotul pentru vecernie, dar unde sunt călugării?” Apoi, căutând către părintele, l-a binecuvântat, făcându-i deasupra capului semnul sfintei cruci, după care a ieşit din biserică, înălţându-se puţin câte puţin de la pământ. Părintele Paisie a ieşit după ea din biserică, fără a o scăpa din ochi. Ea s-a înălţat din ce în ce mai sus, până când s-a îndepărtat cu totul de privirea părintelui Paisie. Când părintele Anatolie, marele stareţ, a stat de vorbă odată cu părintele Macarie, acela i-a spus că a merge la slujbă înainte de a se fi tras clopotul este de mare însemnătate.
Din ce pricină?, l-a întrebat părintele Anatolie.
Îţi voi spune mai târziu, i-a răspuns părintele Macarie şi, într-adevăr, peste câţiva ani i-a zis: „Pentru că atunci intră în biserică Maica Domnului.”
Tot pe 11 iunie, părintele mi-a scris un bileţel, amintindu-mi să nu uit să citesc scrisorile părintelui Macarie. Astăzi părintele slujeşte la mănăstire.
18 iunie 1910, începutul Postului Sfinţilor Apostoli
Ne pregătim cu toţii. Astăzi m-a învrednicit Domnul să mă spovedesc. Este pentru întâia dată când mă spovedesc de când sunt rasofor.
19 iunie 1910
Domnul m-a învrednicit să primesc astăzi Sfintele lui Hristos Taine. Până la prânz i-am citit părintelui din cartea
231
în Munţii Caucazului, despre a treia treaptă a Rugăciunii lui Iisus.
20 iunie 1910
Ieri, înainte de vecernie, am citit câte ceva din jurnalul părintelui. Am de gând să-l citesc cu luare-aminte, căci înfăţişează viaţa şi faptele sale, care au o mare însemnătate pentru mine. Am mers puţin cu părintele prin jurul schitului. Vremea este minunată, iar sufletul îmi este împăcat. Slavă Domnului! Mărturisirea gândurilor, a pornirilor şi a dorinţelor este o lucrare de neapărată trebuinţă. M-am încredinţat de aceasta din proprie cercare.
22 iunie 1910
Astăzi părintele mi-a grăit:
Mă rog lui Dumnezeu să mă ţină în viaţă până când vei fi primit sub mantie şi te vei întări în duh. Se află atât o mantie materială, cât şi una duhovnicească. Avem mare trebuinţă să ne întărim în duh.
Şi cum putem dobândi această întărire în duh?, l-am întrebat.
Să urmezi întru toate pilda jertfirii de sine a Domnului nostru Iisus Hristos şi să primeşti toate cele care vin asupra ta ca şi cum ar veni de la însuşi Dumnezeu. Toate acestea ţin de rânduiala vieţii duhovniceşti.
27 iunie 1910
Nu demult mi-am dat seama că cele cinci sute de închinăciuni îmi aduc pace în suflet. Odată, am început a le săvârşi nemulţumit de ceva care tocmai mi se întâmplase,
232
cu o oarecare cârteală, judecată şi, totodată, cu îndreptăţire de sine. După ce am isprăvit, am simţit o oarecare istovire trupească, din pricina ostenelii, cât şi o pace în suflet.
29 iunie 1910
La priveghere am fost la părintele. Liturghia a fost săvârşită la schit, după care a avut loc o slujbă de mulţumire. A fost servit ceaiul pentru întreaga obşte, cu prilejul zilei de nume pe care l-a purtat părintele în lume: Pavel. După ceai, am trecut pe la dânsul.
Pe vremea când eram elev, am fost trimişi la o fierărie să facem potcoave. Acolo am întâlnit un meşter care făcea o piesă pentru o puşcă, şi începuse a o căli pentru a nu se strica atunci când urma să fie întrebuinţată. şi eu am vrut să te călesc, cugetând la necazurile şi ispitele pe care ţi le vor pricinui oamenii şi ispitele lumii, căci va trebui să le rabzi negreşit înainte de a ajunge pe calea dragostei şi a libertăţii creştineşti.,
Am rămas o clipă pe gânduri, după care i-am spus:
Părinte, până nu demult am crezut că monahul se luptă cu ispitele la începutul nevoinţelor până pe la jumătatea călugăriei sale, dar de curând am citit la episcopul Ignatie că trebuie să fii gata a răbda necazuri şi ispite de la intrarea în mănăstire şi până la mormânt.
Nu mai ţin minte ce mi-a răspuns părintele la ceea ce i-am grăit. Peste puţină vreme însă am început a citi cartea în Munţii Caucazului, despre Rugăciunea lui Iisus. Printre altele, am aflat scris în ea: „Călugărul care s-a hotărât să se afierosească nevoinţei rugăciunii să se aştepte la multă,
233
îndelungată şi statornică trudă şi la tot felul de necazuri, dar va veni şi vremea când celui ce se roagă i se va arăta Dimineaţa învierii Domnului şi se va umple de bucurie.” De îndată ce am citit aceasta, părintele mi-a grăit:
Din cele ce zici că ai citit se vădeşte faptul că necazurile nu ne vor părăsi niciodată. Chiar dacă este aşa, starea duhovnicească a omului se va schimba în bine…
Drept aceea, cu toate că necazurile nu vor conteni, cel ce va dobândi Rugăciunea lui Iisus le va răbda mai lesne, căci îl va avea cu sine pe Hristos, Cel ce va umple de negrăită bucurie inima nevoitorului, iar această bucurie întru Domnul nu o va putea tulbura nici o mâhnire. La prânz am fost la mănăstire la masa de praznic, căci tocmai a luat sfârşit Postul Sfinţilor Apostoli.
4 iulie 1910
în ultima vreme am avut foarte multe îndatoriri de împlinit în ceea ce priveşte ascultarea. Pentru o vreme, mă va ajuta şi fratele Ignatie de la mănăstire. Am fost de două ori la părintele arhimandrit cu felurite treburi.
18 iulie 1910
N-am mai scris demult şi aş avea ce scrie. Pe 5 iulie l-am întrebat pe părintele despre însemnătatea şi înţelesul învăţăturilor episcopului Ignatie din volumul 5 al Scrieri lor sale.
Volumul 5 al Scrierilor episcopului Ignatie cuprinde învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru viaţa călugărească din zilele noastre şi aflăm din el cum se cuvine a fi citite scrierile acestora. Episcopul Ignatie cercetează cu temeinicie
234
aceste învăţături aş zice chiar mai temeinic decât episcopul Teofan iar cuvintele sale au o mare înrâurire asupra sufletului, căci îşi au obârşia în propria-i cercare.
Pe 10 iulie am fost cu părintele la priveghere, dar dânsul n-a putut sta decât foarte puţin şi s-a întors acasă, rugându-mă să-l însoţesc. Ajuns în chilie, s-a întins de îndată să se odihnească. I-am citit din cartea în Munţii Caucazului, iar apoi am stat puţin de vorbă.
Mă simt foarte bine cu dumneata, cu adevărat îţi grăiesc, căci sufletele noastre freamătă în acelaşi ton. Nimic altceva nu caut, fără numai pe Iisus Domnul. Căci ce este pentru mine că unii sau alţii se pleacă înaintea mea? Apoi părintele n-a mai vorbit şi s-a simţit din ce în ce mai rău: a fost cuprins de fierbinţeală şi de friguri.
Pe 11 iulie nu ne-am dus la Liturghie, căci părintele nu s-a sculat din aşternut. Am trimis după părintele Pantelimon, felcerul, şi au venit cu el şi părintele Teodosie, şi părintele arhimandrit. Seara, pe la 7-8, părintele Teodosie s-a întors din nou. Părintele m-a chemat şi mi-a poruncit să merg după cartea cu rânduiala tunderii în rasofor, mantie şi schimă, după care să-i chem pe părinţii Nectarie şi Kukşa, şi am făcut întocmai. Am început a pregăti toate cele de cuviinţă pentru ca părintele să primească tunderea în schimă. Rămânând singuri în încăpere, dânsul a început a căuta prin lucruri, zicând:
Se pare că va trebui să ne despărţim. Ceea ce n-am izbutit noi a săvârşi, va împlini Dumnezeu.
Am simţit că mă podidesc lacrimile.
În cele din urmă, când toate au fost gata, a început rânduiala tunderii în schimă. Cântam şi eu dimpreună cu
235
ceilalţi, dar aproape că nici nu mă auzeam. Apoi i-am ţinut părintelui cartea pentru a răspunde la întrebările rânduite, după care i-am dat-o părintelui Teodosie.
în sfârşit, părintele a fost îmbrăcat în schimă. Privindu-l, am simţit că-mi dau din nou lacrimile, dar m-am stăpânit. Tunderea a luat sfârşit şi ne-am dus cu toţii să primim binecuvântare şi să-i facem urări. Apoi părintele le-a dăruit tuturor celor ce au fost de faţă la tundere câte un mic borcan cu dulceaţă, afară de mine. După ce am rămas doar noi doi, părintele mi-a grăit: „Acum va începe o nouă viaţă pentru mine.” Pe la 10 am isprăvit cu toate, iar apoi am citit rugăciunile de seară şi ne-am culcat.
Pe 12 iulie părintele s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine şi a început a se simţi puţin mai bine. Pe 13 l-a cercetat părintele Iosif, iar în aceeaşi zi părintele mi-a spus:
Schima este asemenea unui hotar: fie îndreptarea, fie moartea. Eu simt că pe mine m-a ridicat din patul de boală. Trebuia să mor, dar mi s-a mai dăruit o păsuire. Părintele Nectarie îmi este acum naş. A venit astăzi la mine şi mi-a zis, printre altele: „Astăzi, la trapeză s-a citit despre un călugăr care părea că se săvârşise din viaţă, dar s-a înzdrăvenit şi le-a vestit fraţilor că i s-a mai dat de trăit încă 15 ani. Şi tocmai când s-au împlinit cei 15 ani şi-a dat obştescul sfârşit.” Apoi părintele Teodosie mi-a mărturisit că încă de acum câteva săptămâni băgase de seamă că aveam pe chip trei umflături şi, socotind acestea drept semn al apropierii morţii, a hotărât să primesc tunderea în schimă. Eu i-am răspuns: „Facă-se voia Domnului!” căci înfricoşător lucru este a te împotrivi primirii schimei.
236
Schima îţi dăruieşte iertarea tuturor păcatelor. De fapt, pe mine însumi m-a cercat simţământul morţii, iar părintele Teodosie mi-a grăit: „Cine vă poate încredinţa că veţi mai apuca dimineaţa?” Drept aceea, am încuviinţat bucuros, iar părintele arhimandrit de asemenea, şi aşa am primit tunderea în schimă.
Apoi a continuat:
Dumnezeu să-ţi răsplătească ţie pentru purtarea ta de grijă!
Pe 14 iulie părintele mi-a mai spus:
Simt că a început o nouă viaţă pentru mine. Nu-mi dau seama întocmai cum s-a schimbat, dar parcă încep a se înteti furtunile…
Altădată însă mi-a mărturisit că i se pare că a căpătat noi puteri.
În toate aceste zile am rămas peste noapte la părintele. Ieri însă m-am dus la bolniţă, căci mă supără din nou piciorul. Părintele a săvârşit o scurtă priveghere. Se simte mai bine, dar nu s-a înzdrăvenit întru totul. Slavă Domnului pentru toate câte ni le dăruieşte şi ni le va dărui!
25 iulie 1910
Pe 22 iulie părintele mi-a dăruit un brâu de mătase albastru, cu broderie albă, având inscripţia: „Doamne, întru numele Tău mântuieşte-mă!” Mi-a dat binecuvântare să-l port de praznice şi de fiecare dată când mă voi împărtăşi.
Pe 23 iulie l-a cercetat pe părintele, venind de la mănăstirea de maici de la Şamordino, Gavruşa, fericitul nebun pentru Hristos. Este călugăr, căci a primit deja tunderea în mantie. Părintele mi-a zis că a fost tuns de însuşi părintele
237
Ambrozie. L-am îndrăgit. A ţinut să-i facă urări de bine părintelui cu prilejul primirii schimei. Mi-a făcut plăcere să-l văd cum se bucura şi cum râdea asemenea unui copil atunci când i-a dat părintele bomboane şi turtă dulce. în aceeaşi zi, părintele mi-a vorbit despre acele întâmplări din viaţa noastră încărcate de o tainică şi adâncă însemnătate.
Mi-am amintit că, plecând odată de la schit pentru a merge la Voronej ca să mă închin la moaştele Sfântului Mitrofan, monahul care stătea de veghe la moaştele sale m-a chemat la sine să bem un ceai. Am încuviinţat. S-a bucurat foarte mult să mă primească şi fără de veste mi-a pus pe cap camilafca Sfântului Mitrofan, pe care o păstra ca pe un odor de mare preţ. Poate că acela a fost un semn al primirii marii schime! L-am întrebat pe acel călugăr ce nume i s-a dat la primirea chipului îngeresc şi ce crezi că mi-a răspuns: „Varsanufie, păcătosul!” Fireşte că toate acestea nu-mi spuneau nimic atunci, dar iată cât de adânci sunt aceste lucruri, încât rămâi fără de grai, minunându-te!
îţi aminteşti că am cugetat împreună asupra împrejurărilor care te-au făcut să intri în mănăstire şi la însemnătatea pe care a avut-o icoana Maicii Domnului „Bucuria cea neaşteptată”. Ne-am minunat de tâlcul cel adânc al acestor potriviri de fapte. Să avem parte de asemenea bucurii şi atunci când ne va veni sfârşitul, bucurii care nu vor fi decât începutul bucuriei celei veşnice.
1 august 1910
Am fost la Liturghie şi am îndurat destul de bine şederea, cu toate că nu mi-a trecut încă eczema de pe picioare, iar inflamarea venelor nu conteneşte nicicum. Astăzi
238
este ziua când se săvârşesc, de obicei, procesiuni. Cei de la mănăstire au mers la fântâna lor, iar noi la cea a schitului, „Fântâna lui Ambrozie”. S-a săvârşit o rugăciune de sfinţire a apei, la care mi s-a rânduit să citesc Apostolul, după care am mers la trapeză. A fost o masă foarte gustoasă: la felul întâi, în loc de salată orientală, am avut ciuperci cu garnitură de cartofi. După masă am citit din volumul 5 al Scrierilor episcopului Ignatie, pe care l-am isprăvit. Avea o minte cu adevărat îngerească! îmi mai rămâne doar să termin de scris cuvintele pe care le-am însemnat în carte. Vreme de toamnă: a plouat toată ziua.
5 august 1910
Azi m-am dus să iau agheasmă de la mănăstire, iar apoi m-am învrednicit a mă spovedi. Episcopul Ignatie scrie că pocăinţa, dincolo de faptul că te curăţeşte de păcatele pe care le-ai săvârşit, îţi deschide şi ochii, aşa încât omul începe a-şi vedea şi greşelile pe care mai demult le trecuse cu vederea ori le uitase. Acum mă încredinţez de aceasta din cercare.
6 august, Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului
întreaga obşte a schitului s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine, afară de mine. Părintele mi-a dat binecuvântare să mă împărtăşesc mâine, căci aseară, la priveghere, m-am simţit destul de obosit. Uneori am simţământul că Rugăciunea lui Iisus este lesne de săvârşit, alteori însă, cu mare greutate, simţind o oarecare uscăciune la rugăciune, din pricina căreia trebuie să mă silesc pentru a o săvârşi. I-am mărturisit aceasta şi părintelui şi m-a încredinţat că
239
nu trebuie să-mi fac griji, căci chiar şi atunci când mă silesc la rugăciune, o fac spre folos duhovnicesc.
7 august 1910
Astăzi m-am învrednicit a primi Sfintele lui Hristos Taine şi am fost şi la mănăstire pentru a mă închina sfintei icoane a Maicii Domnului de la Kaluga.
12 august 1910
Părintele s-a dus cu întreaga obşte la mănăstire pentru a lua parte la o tundere în monahism, iar eu am primit poruncă să rămân la schit pentru a împlini o îndatorire care nu mai suferea amânare. După ce am isprăvit-o, m-am hotărât să întrebuinţez răgazul ce-mi rămăsese pentru a mai scrie din ceea ce mi-a grăit părintele, care, după ce i-am mărturisit neputinţele mele de peste zi, întrebându-l ceva şi despre rugăciune, mi-a spus:
Cel dintâi dar al rugăciunii pe care îl vei primi de la Dumnezeu este luarea-aminte adică atunci când mintea este adunată asupra cuvintelor rugăciunii, fără a fi luptată de alte gânduri. Dar chiar şi atunci când îţi săvârşeşti rugăciunea cu mare luare-aminte, fără împrăştierea minţii, inima nu ia parte la aceasta, ci rămâne în tăcere. De fapt, simţămintele şi gândurile noastre nu sunt unite, din pricină că nu s-a statornicit între ele vreo legătură.
Al doilea dar al rugăciunii pe care ni-l va dărui Dumnezeu este putinţa de a ne îndeletnici cu rugăciunea lăuntrică, cea care face ca gândurile şi simţămintele noastre să ne fie îndreptate către Dumnezeu, aflându-se într-o desăvârşită împreună-lucrare. Dacă până acum lupta cu
240
patimile se sfârşea de obicei cu biruinţa acestora asupra omului, de când mintea şi inima au început a se ruga împreună, adică simţămintele şi gândurile se îndreaptă către Dumnezeu, omul este cel ce biruieşte patimile. Sunt înfrânte, dar nu întru totul nimicite, căci ele vor prinde din nou viaţă înlăuntrul omului atunci când acesta se va arăta nerâvnitor spre cele de sus. într-o asemenea împrejurare, ele par să zacă într-o moarte părelnică, ca într-un sicriu. Cel ce se roagă are putinţa de a le lovi şi a le birui de îndată ce vor începe a se întări.
Al treilea dar este rugăciunea cea duhovnicească. Despre aceasta însă nu pot grăi nimic, căci omul, atunci când ajunge a o dobândi, nu mai simte nimic pământesc întru el. Chiar dacă continuă a petrece pe pământ fie că stă ori umblă, fie că bea ori mănâncă, mintea şi cugetul îi sunt pe de-a-ntregul numai la Dumnezeu, în ceruri. Unii dintre ei s-au învrednicit a vedea cinurile îngereşti slujind. Această rugăciune este una văzătoare. Cei ce au dobândit-o pot vedea cele duhovniceşti de pildă, starea sufletească a omului întocmai cum vedem şi cunoaştem noi lucrurile cele materiale. Ei pot privi cu ochii duhului, căci sunt înzestraţi cu vedere duhovnicească. Nu ştiu dacă aceşti oameni au putinţa de a vedea oricând acestea ori doar în anumite împrejurări, căci ei nu obişnuiesc a grăi despre ceea ce văd şi arareori dezvăluie celorlalţi ceea ce li se arată.
Odată, părintele mi-a spus că schimonahul este cel ce se roagă pentru întreaga lume.
22 august 1910
Zilele acestea am avut mult de lucru şi nu-mi amintesc nimic deosebit.
241
5 septembrie 1910
N-am mai scris nimic de două săptămâni. în acest răstimp, i-am împărtăşit gândurile mele părintelui în fiecare zi. I-am zis, de asemenea, că am primit o scrisoare de la Ivanuşka şi că i-am răspuns şi i-am trimis tot ceea ce mi-a cerut. Părintele mi-a spus că îi este milă de Ivanuşka. După ce am vorbit puţin despre el, părintele a încheiat: „Dumneata n-o să ne părăseşti. Nu!” Mai înainte însă de a-i fi mărturisit gândurile, părintele mi-a zis:
Sfinţii Părinţi învaţă aşa: cu fiecare patimă să te lupţi, afară de curvie, de care nu te poţi izbăvi decât cu fuga. Pare-se că noi de toate patimile nu ne putem izbăvi decât cu fuga. De bună seamă că „fuga” nu trebuie socotită având înţelesul său propriu: „M-a luptat desfrânarea şi am fugit din mănăstire.” Nu! Prin fugă se înţelege numele Domnului nostru Iisus Hristos, Rugăciunea lui Iisus, căci scris este: „Piatra este ascunzişul iepurelui.” „Iepurii” sunt cei temători, slabi, smeriţi, care nu se pot lupta cu patimile nădăjduindu-se numai pe puterile lor.
7 septembrie 1910
în această zi se face pomenirea părintelui Macarie. Se împlinesc cincizeci de ani de la fericita sa adormire întru Domnul. După masa de la trapeză, părintele a rostit un scurt cuvânt de învăţătură:
Fiecare dintre noi este dator a lua pildă de la cei ale căror sfinte nume le purtăm. Părintele Macarie purta numele cuviosului Macarie Egipteanul, a cărui viaţă tocmai a fost citită aici. Aţi auzit ce i-a grăit diavolul preacuviosului: „Tu dormi pe apucate, eu însă nu dorm defel, tu
242
posteşti mult, eu nu mănânc defel. într-o singură nevoinţă însă m-ai biruit.” „în care?”, l-a întrebat sfântul. „în smerenie”, i-a răspuns diavolul.
Urmând pilda vieţii sfântului său ocrotitor, vrednicul de pomenire stareţ Macarie şi-a pus la temelia nevoinţelor sale duhovniceşti tocmai această virtute: smerenia. Căci dacă smerenia este mult folositoare tuturor creştinilor, îndeosebi călugării sunt cei care ar trebui să o dobândească. Dacă ai smerenie, pe toate le ai, iar dacă nu o ai, nimic nu ai. Cel smerit se înalţă înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă el ar fi cu desăvârşire neştiutor de carte. în scrierile sale, părintele Macarie aminteşte întotdeauna de smerenie. Să le cercetăm mai adesea şi să deprindem smerenia, mai întâi din carte, iar apoi, prin mila lui Dumnezeu, să ne-o însuşim puţin câte puţin în propria noastră viaţă. Pentru rugăciunile vrednicului de pomenire stareţ Macarie, aşa să ne ajute Dumnezeu şi să ne întărească în această virtute!
8 septembrie 1910
Praznicul Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ne-am dus cu toţii la mănăstire pentru priveghere. Când am ieşit din biserică, era o noapte minunată. Crucile şi mormintele mângâiate de lumina blândă a lunii închipuiau o privelişte fără de seamăn. Liniştea cea adâncă era întreruptă doar de dumnezeieştile cuvinte şi psalmodieri care se auzeau din biserică. M-am închinat la mormintele marilor noştri stareţi. Lângă mormântul părintelui Leon stătea neclintit un călugăr, sprijinit de grilajul mormântului învecinat. Nu i-am văzut chipul. Poate că era un călugăr rugător, cu suflet de poet, cufundat în dulceaţa rugăciunii.
243
în cele din urmă, m-am întors la schit, am intrat în chilie şi am început a rosti Rugăciunea lui Iisus. Schitul este întocmai ca pădurea: de o frumuseţe de nedescris.
11 septembrie 1910
Pe 9 septembrie, când părintele îşi punea în rânduială micile sale obiecte sfinte de pildă, iconiţe, metanii, sfinte moaşte -, i-am amintit că îmi făgăduise să-mi dăruiască nişte metanii. Găsindu-le, părintele mi le-a înmânat. Dă-i, Doamne, mântuire!
12 septembrie 1910
Aseară, după priveghere, părintele mi-a citit câteva cuvinte din Sfinţii Părinţi, îndeosebi cele despre rugăciune, tâlcuindu-mi-le aşa cum le-a înţeles dânsul. Mi-a plăcut foarte mult. îmi este greu a le scrie, căci nu am nici un răgaz liber. Astăzi este duminică şi citesc fără întrerupere o carte bună: Calea spre mântuire. A fost cea dintâi carte pe care am citit-o după ce harul lui Dumnezeu m-a trezit din somnul cel adânc al păcatului. Pentru aceasta, părintele mi-a spus cândva că ea trebuie să-mi fie mie carte de căpătâi.
19 septembrie 1910
Arareori îmi mai rămâne vreme să scriu. Viaţa, îndeosebi cea dinafară, „văzută”, este întotdeauna aceeaşi. Părintele mi-a spus nu demult:
în Evanghelie stă scris: „Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri!” Dacă stăm să cugetăm, vrăjmaşii noştri, atunci când vor să ne necăjească şi să ne pricinuiască vreun rău, o fac din pricina vrăjmăşiei pe care ne-o poartă, însă răul pe care voiesc ei să ni-l facă acoperă, de fapt, un alt rău şi
244
mai mare care ne primejduieşte. De pildă, un om, aflând că un altul voieşte să se însoare cu o fată vrednică şi frumoasă, i-a trimis fetei o scrisoare mincinoasă, în care l-a defăimat în fel şi chip pe acel tânăr, zădărnicind în acest chip însoţirea celor doi. După câţiva ani, tânărul s-a dus la mănăstire să-I slujească lui Dumnezeu. Legat prin căsătorie, n-ar mai fi putut face aceasta. Aşadar, ce i-a adus omului aceluia clevetirea: pagubă ori folos? De bună seamă că folos. Clevetitorul i-a făcut de fapt un bine.
Am citit în cartea Calea spre mântuire a episcopului Teofan că trebuie să te cercetezi şi să afli care este cea mai mare patimă care te luptă. Am stat pe gânduri şi nu m-am putut opri asupra vreunei patimi anume. I-am mărturisit şi părintelui gândul meu.
Trebuie să te rogi, ca să ţi-o descopere Dumnezeu, căci este cu neputinţă a o afla tu însuţi. De mare folos este a cunoaşte aceasta pentru a şti încotro să-ţi îndrepţi puterile, adică cu care patimă să te războieşti mai întâi.
26 septembrie 1910
Astăzi împlinesc 22 de ani. A slujit părintele, iar la sfârşitul Liturghiei, când a ieşit cu sfânta cruce pentru a face otpustul, ne-a grăit:
Cinstiţi părinţi şi fraţi, iată, mă înfăţişez înaintea voastră cu sfânta cruce cea de viaţă dătătoare şi vă rog stăruitor să puneţi capăt gâlcevilor şi nemulţumirilor dintre voi. Acestea ca să nu zic învrăjbirile se înteţesc. Dacă aşa se petrec lucrurile în lume, aici, în mănăstire, nu se cuvine să fie aşa. Cea dintâi poruncă este dragostea. Sfântul apostol Pavel a zis: „De aş grăi în limbile oamenilor şi
245
ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul prorociei, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (cf. I Cor. 13, 1-2) Dragostea este mai presus de toate. Am ţinut să vă amintesc aceasta astăzi, când facem pomenirea Sfântului Ioan Teologul, apostolul dragostei. Să nu vă mărginiţi numai la buna cuviinţă cea văzută, chiar dacă şi aceasta ne este de trebuinţă, ci să vă îndreptaţi mai întâi către stârpirea patimilor din inima voastră, îndeosebi răutatea.
1 octombrie 1910
în seara zilei de 26 octombrie, după ce i-am mărturisit părintelui gândurile, dânsul mi-a tâlcuit pilda talanţilor, care tocmai se citise la trapeză.
în pilda talanţilor din Evanghelie se spune că un rob şi-a îngropat talantul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Mulţi însă pricep aceste cuvinte „a fi îngropat” cu înţelesul lor propriu. Talantul cel primit de la Dumnezeu a fost irosit de către omul acela pentru agonisirea de lucruri pământeşti, trecătoare şi putrezicioase, iar din cele ale vieţii viitoare nimic nu a agonisit. De pildă, profesorii ori oamenii învăţaţi, dacă se mărginesc doar la dobândirea de cunoştinţe ştiinţifice, fără a face nimic folositor pentru suflet, se cheamă că şi-au îngropat talantul în pământ. Tu însă, lepădând toate cele stricăcioase, te-ai dus la mănăstire, ceea ce înseamnă că nu ţi-ai îngropat talantul. îţi grăiesc aceasta spre a te întări.
Eu însă am găsit într-o carte o altă tâlcuire, care spune că dacă omul are darul sau putinţa de a propovădui şi de a-i învăţa pe alţii şi nu face aceasta, înseamnă că şi-a îngropat
246
talantul. Citind vieţile sfinţilor şi ale nevoitorilor din zilele noastre, am aflat că mulţi dintre ei de pildă, cuviosul Arsenie cel Mare avea putinţa de a-i învăţa pe alţii şi de a propovădui, dar a tăcut din smerenie. Cum putem înţelege cele două tâlcuiri?
Fiecare cu darul său. Unuia i s-a dat darul de a propovădui, iar altuia cel al tăcerii. Multe sunt darurile de la Dumnezeu. Preacuviosului Arsenie i s-a dat darul de a petrece întocmai precum îngerii şi de a-I sluji lui Dumnezeu prin tăcere. Alţii, dimpotrivă, îi slujesc lui Dumnezeu printr-o lucrare răsunătoare. Dar asemenea celor ce îşi îngroapă talantul se fac doar cei care nu săvârşesc ceea ce se cuvine în locul în care au fost rânduiţi din voia lui Dumnezeu. De pildă, preacuviosul Serafim de la Sarov n-a primit dregătoria şi ce i s-a întâmplat? Era pe cale de a cădea în deznădejde şi a răbdat mari necazuri şi ispite, silindu-se să săvârşească o mare nevoinţă, aceea de a sta trei ani pe o piatră şi de a înfrunta ispitele. Iată, dar, ce urmări poate avea împotrivirea! Acum mă aflu şi eu în aceeaşi împrejurare. Mi-e teamă să mă împotrivesc. Părintele arhimandrit mi-a spus: „Credeţi că veţi răbda ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu veţi primi?” Aşa că, iată-mă aici…
Mi-a vorbit părintele şi despre alte necazuri şi chipul în care a fost izbăvit de fiecare dată de către Domnul prin harul Său.
îţi grăiesc toate acestea pentru a-ţi insufla o credinţă nestrămutată în Dumnezeu, pe care va trebui să o vădeşti mai apoi în fapte. Numai în Dumnezeu îmi pun nădejdea. Cu adevărat îţi grăiesc: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor.” (Ps. 145, 3)
247
Părintele a mai adăugat:
Intri în mănăstire în cele mai prielnice împrejurări, iar mai târziu vei avea parte de mari necazuri, dar le vei răbda, căci vei fi deja sporit, iar ele îţi vor fi de folos pentru proslăvirea numelui lui Dumnezeu şi dobândirea cununilor…
Uneori mă încredinţez din cuvintele şi faptele părintelui cât de la îndemână îmi sunt înţelepciunea şi dreapta lui judecată, credinţa în Dumnezeu, nădejdea în milostivirea Lui şi atâtea altevirtuţi călugăreşti, iar eu sunt, pe drept cuvânt, sărac şi sărman. De multe ori nici măcar nu-mi dau seama de aceasta, dar sunt şi clipe în care încep a cugeta: „Dă-mi, Doamne, smerenie!”
3 octombrie 1910
Aseară, când am ajuns la priveghere, începuse deja Litia, iar părintele m-a rugat să rămân până se sfârşeşte slujba. Când am plecat era o noapte minunată cu lună, de care nu m-am putut bucura, căci picioarele îmi erau foarte obosite şi era o vreme geroasă, aşa încât am zorit pasul spre chilie.
Dimineaţa, cu puţin înainte de a se trage clopotul pentru Liturghie, m-a trezit vecinul meu, Grigorie. Dumnezeu să-i dea mântuire! Altminteri aş fi dormit. Am intrat, aşadar, în biserică cu cinci minute înainte de a bate clopotele. îmi place să vin la biserică cu vreo 10-15 minute înainte de a fi trase clopotele, după care mă aşez şi încep a rosti Rugăciunea lui Iisus. Am băgat de seamă că dacă vin mai devreme, îmi este mult mai uşor să rostesc rugăciunea în vremea slujbei şi, dimpotrivă, dacă ajung mai târziu
248
îmi este cu anevoie a săvârşi aceasta şi izbutesc numai după un oarecare răstimp. Seara am făcut o mică plimbare prin schit.
5 octombrie 1910
Privegherea a fost săvârşită la părintele, iar a doua zi urma să slujească la mănăstire. Eu n-am fost la Liturghie, căci pe la 6 dimineaţa am plecat la casa de vară a schitului, din porunca părintelui. Suntem mâhniţi pentru toţi cei ce iubesc cu adevărat sfântul nostru lăcaş. Pe noi, cei de la schit, nu ne tulburase nimeni până acum, dar tocmai ce a venit o comisie să cerceteze biserica cea nouă. Cum şi din ce pricină, nu ştiu…
Într-o împrejurare pe care nu mi-o mai amintesc, părintele mi-a zis că marele stareţ Macarie citea Scara şi scrierile Avvei Dorotei din trei în trei ani, aflând de fiecare dată lucruri noi, întrucât sporea duhovniceşte. Le-a citit din nou şi părintele, spunând că şi dânsul face aceasta tot din trei în trei ani.
Am primit binecuvântare de la părintele să citesc viaţa Sfântului Nicodim făcătorul de minuni de la Kojeozersk, a cărui pomenire se face pe 3 iulie, după care să încep a mă deprinde cu Tipicul liturgic. Mi-a spus că aceasta este o îndatorire a oricărui frate începător. Dacă voi avea unele nelămuriri, am blagoslovenie să-l întreb pe părintele Kukşa, iar pentru tâlcuirea Tipicului să împrumut de la bibliotecă cartea lui Bulgakov. M-a îndemnat să citesc în zilele de praznic, acestea fiind şi zilele mele libere, sfătuindu-mă totodată să mă mai plimb prin schit şi prin împrejurimi, spunându-mi că aceasta îmi va fi de folos. Am citit
249
scrisorile stareţului Macarie. Părintele m-a povăţuit să nu mă apuc de citit mai multe cărţi deodată, ci să mă mărginesc doar la una.
19 octombrie 1910
Ieri a sosit la Optina Ivanuşka şi a rămas peste noapte la părintele. Astăzi am luat parte la slujba de sfinţire a apei în biserica cea nouă. Ivanuşka şi-a petrecut aproape întreaga zi la mine, dar va dormi la părintele. Nu ştiu ce să mai spun despre el. Apără-l, Doamne, şi-l miluieşte pe toate căile vieţii sale! A mai venit la părintele şi un oarecare E.N. Pogajev, despre care dânsul îmi grăise adesea. Pe mine m-a înfăţişat înaintea acestuia ca pe unul care am petrecut în lume într-un mediu intelectual, dar am renunţat la toate pentru a veni la schit. Drept aceea, l-a rugat pe părintele să ne mijlocească o întâlnire pentru a ne cunoaşte şi a sta de vorbă. Aşadar, părintele m-a poftit în salonul de primire, numai că întâlnirea trebuia să aibă loc cu puţină vreme înainte de masa de prânz şi ne-am dat seama că n-am fi isprăvit de vorbit. Atunci oaspetele l-a rugat pe părintele să ne vedem înainte de priveghere, iar părintele a încuviinţat. Cu puţin înainte de ora 6 m-am dus din nou şi am stat de vorbă până a bătut clopotul pentru priveghere. A stăruit mult să-i înfăţişez pricinile şi împrejurările venirii mele la schit. Am vorbit despre călugărie, despre scrierile Sfinţilor Părinţi şi, îndeobşte, despre viaţa duhovnicească. E.N. mi-a făgăduit că-mi va trimite o carte alcătuită chiar de el însuşi, Nevoitori din zilele noastre. Dă-i, Doamne, mântuire!
Pe 29, părintele mi-a spus mie şi apoi lui Ivanuşka că părintele arhimandrit îl va primi din nou la mănăstire pe
250
fratele meu. Astăzi Ivanuşka s-a întors la Moscova să-şi pună în rânduială treburile, unde are de gând să rămână până se va elibera o chilie, căci se aşteaptă să mai vină doi fraţi peste o săptămână. Ori de câte ori îi mărturisesc părintelui gândurile, simt aceasta ca pe o mare facere de bine. Mântuieşte-l, Doamne, pe părintele!
31 octombrie 1910
Pe 28, seara târziu, a trecut la cele veşnice părintele Pimen. Se zice că ar fi avut o bubă pe frunte, pe care a zgândărit-o, după care a început a i se umfla faţa şi a murit fie din pricina unui erizipel, fie a unei congestii cerebrale. Să-l învrednicească Dumnezeu de sălăşluirea în împărăţia cerurilor! Părintele îl preţuia foarte mult, căci adesea îmi spunea că părintele Pimen este un adevărat călugăr.
Zilele acestea am avut de întocmit mai multe dări de seamă. Astăzi mi-a venit rândul să citesc la trapeză. Părintele însă n-a venit la masă. Simt o slăbiciune în tot trupul. Am citit scrisorile părintelui Macarie.
5 noiembrie 1910
Pe 28 octombrie a venit la Optina contele Lev Tolstoi, iar a doua zi a şi plecat, fără să fi trecut nici pe la părintele arhimandrit, nici pe la părintele Varsanufie şi nici pe la părintele Iosif. Plecând de aici, n-a ajuns decât până la Astapovo, unde i s-a făcut rău şi n-a putut merge mai departe. Alte amănunte nu cunosc. Sfântul Sinod i-a dat binecuvântare părintelui Iosif pe care contele îl cunoştea, căci fusese în câteva rânduri la el să se ducă să-l caute, pentru a-l încredinţa de adevărurile Sfintei Biserici Ortodoxe.
251
Părintele Iosif ar fi voit să meargă, dar nu s-a mai dus din pricină că se simţea foarte slăbit. Atunci i s-a dat binecuvântare prin telegramă părintelui Varsanufie să meargă împreună cu părintele Iosif. Aseară, părintele se pregătea pentru a purcede la drum. Fără vreo pricină anume, am simţit o mare tulburare lăuntrică, însă după ce am citit canoanele şi acatistele şi mi-am făcut rugăciunile de seară şi pravila, m-am liniştit. Părintele mi-a spus că ar voi să mă ia cu sine. Ne-am despărţit în jur de miezul nopţii. Astăzi m-am trezit la 4 dimineaţa, iar pe la 6 am săvârşit o rugăciune de mulţumire împreună cu paracliserul şi cu părintele Nectarie. Părintele a stat în altar. Apoi ne-am dus cu toţii în chilia părintelui. Ceva mai târziu m-am întors în chilia mea, unde m-am pregătit de drum, şi în cele din urmă am plecat la părintele arhimandrit. Părintele mergea înainte împreună cu părintele Teodosie, care venise să se spovedească, eu mă aflam înapoia lor, iar lângă mine fratele Grigorie, care ducea în mână o sacoşă. Ajungând la părintele arhimandrit, s-a dus fiecare unde avea treabă, iar eu cu fratele Grigorie am rămas să aştept. Deodată am fost chemat de părintele, care mi-a spus că eu voi rămâne şi şi-a luat rămas bun de la mine. Cu toate acestea, am mai stat acolo până la plecarea părintelui. îndată după aceasta am mers la mormintele stareţilor şi m-am rugat pentru părintele şi pentru mine, iar apoi m-am întors la schit. Mergând la chilia părintelui, am băut un ceai şi i-am spus unui cumpărător care venise cu treburi să plece, după care m-am dus în chilia mea. Nu mă simţeam tulburat. M-am rugat pentru binele părintelui şi am început a scrie însemnările de faţă. Ieri însă am avut un oarecare simţământ de
252
tulburare fie de întristare, fie de durere. Doamne, mântuieşte-l pe părintele şi facă-se voia Ta!
Aseară i-am scris o scrisoare lui Ivanuşka, ca răspuns al celei din 31 octombrie, scrisoare în care nu-mi scria nimic deosebit. Ieri, înainte de plecare, părintele mi-a dăruit patru batiste. Am venit cu ele în chilie şi am cugetat întru sine: „Batistelor, batistelor, veni-va oare vreodată timpul să-mi şterg cu voi lacrimile la vreme de necaz?”
6 noiembrie 1910
Azi dimineaţă am avut de împlinit nişte îndatoriri la cancelarie. Simt linişte în suflet şi mă rog, după puterile mele, pentru părintele. Până acum nu s-a aflat nimic de părintele. Ieri am citit Apostolul la Liturghie.
7 noiembrie 1910
♦
Am putut sta la priveghere fără a simţi vreo osteneală deosebită. Nici rugăciunile nu m-au istovit. Mi-a fost bine şi în vremea Liturghiei. A fost săvârşită atât slujba de duminică, cât şi cea a Maicii Domnului cea Grabnică Ajutătoare. M-am rugat după puteri Maicii Domnului şi pentru binele părintelui. Am simţit în tot trupul o uşoară slăbiciune.
Am de gând să scriu ce mi-a mai grăit părintele zilele trecute.
L-am întrebat:
Taina Spovedaniei şi mărturisirea gândurilor trebuiesc săvârşite neapărat înaintea aceluiaşi duhovnic, sau te poţi spovedi la unul şi mărturisi gândurile la altul?
Taina Spovedaniei este una, iar descoperirea gândurilor alta. Sfinţii Părinţi spun că atunci când nu ai cui să-i destăinui cele ale sufletului tău, să-ţi alegi un frate cu care
253
te simţi înrudit sufleteşte şi să-ţi deschizi sufletul înaintea lui. Gândurile care te tulbură le poţi mărturisi chiar şi unuia care nu s-a învrednicit de hirotonie de pildă, părintelui Iosif, părintelui Nectarie…
Am mai vorbit puţin şi pe 2 noiembrie. Printre altele, părintele mi-a povestit cum a venit pentru întâia dată la Orenburg, pe vremea când avea vreo 8-9 ani. Poate că fusese şi mai înainte, în cea mai fragedă copilărie, dar nu-şi mai aducea aminte. Venise împreună cu tatăl său, căruia i-a cerut să-i îngăduie să se plimbe puţin prin oraş. Tatăl a încuviinţat, iar băieţelul Pavel de atunci, stareţul de astăzi, alergând de ici-colo, a nimerit mai întâi la catedrala Schimbării la Faţă, cu uriaşa ei clopotniţă. A intrat puţin înăuntru, apoi a alergat într-un suflet mai departe, ajungând la catedrala Intrării în biserică a Maicii Domnului. A cercetat-o şi şi-a continuat drumul tot într-o fugă, trecând pe lângă reşedinţa guvernatorului şi îndreptându-se către catedrala Sfintei Treimi, iar de acolo s-a pomenit în piaţa care forfotea de lume. Strecurându-se printre mulţime, a întâlnit în cale un pitic, care ţinea în mână o nuia lungă, lungă… Înfricoşându-se, a încercat să se ascundă printre trecători…
Asta a fost…
Aici se sfârşeşte jurnalul părintelui Nikon, iar afară de acestea se cunosc foarte puţine despre părintele. Se ştie doar că pe 24 mai 1915 a primit tunderea în mantie, că a fost sfinţit întru ierodiacon pe 10 aprilie 1916, iar întru ieromonah pe 3 noiembrie 1917.
S-a păstrat o singură scrisoare către mama sa, datând din 1922, de după revoluţie, şi câteva dintre predicile sale.
254
PARTEA A DOUA
Scrisori, predici, învăţături
Scrisoarea ieromonahului Nikon către mama sa
Hristos în mijlocul nostru, măicuţă dragă! Pace şi bucurie întru Iisus Domnul îţi doresc din inimă, cerându-ţi sfintele tale rugăciuni şi părinteasca binecuvântare.
Ce ţi-aş putea scrie despre mine? Sunt bine, sănătos şi nu mă pot plânge de nimic. Primesc cele de trebuinţă, mă îngrijesc pe cât îmi stă în putinţă de îndatoririle de la cancelarie şi de feluritele ascultări din obştea noastră, cânt la strană şi, nu în cele din urmă, slujesc stând înaintea Tronului lui Dumnezeu, în sfântul altar.
Viaţa mea lăuntrică, atât cea din chilie, cât şi cea a sufletului meu, nu poate fi destăinuită tuturor. Chilia mea are o singură fereastră şi măsoară cinci arşini în lungime şi trei arşini şi şase verşoace în lăţime.1 Pentru mine însă, este mai scumpă decât cele mai minunate conace şi palate.
în ceea ce priveşte viaţa de obşte, este foarte anevoios a grăi despre aceasta şi totodată foarte lesne. Anevoios, întrucât este foarte greu a aşterne pe hârtie întreaga rânduială de acum a mănăstirii de altădată şi tot ceea ce trăim şi simţim noi aici. Şi lesne, întrucât, după cuvântul psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc.” (Ps. 126,1) Da, trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putinţă, făptuind cele ce ţin seamă de dreapta judecată, iar nu cele ce se împotrivesc duhului vieţii creştineşti
1 Aprox. 3,5 x 3,2 mp.
256
şi călugăreşti. Săvârşind aceasta, nădăjduim că vom izbândi întru toate numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
Prin gura omului grăieşte trufia: „Vom face, vom împlini, vom începe a înălţa Turnul Babel!” şi-I cerem lui Dumnezeu socoteală pentru faptele Sale, vrem să stăpânim lumea, visăm să cucerim cerurile, dar nimeni şi nimic nu răspunde acestei trufii, iar neputinţa omului se vădeşte prin cele mai amare experienţe de viaţă. Ţinând seamă de aceste fapte ale istoriei, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, mă încredinţez că nepătrunse sunt cu adevărat căile Proniei celei dumnezeieşti, că nu le putem înţelege şi că nu ne rămâne decât să ne lăsăm cu smerenie în voia lui Dumnezeu.
Apoi, nimeni şi nimic nu-i poate aduce omului o mai mare vătămare decât şi-o poate pricinui el însuşi şi, dimpotrivă, celui ce nu se va păzi de păcat nu-i vor putea veni în ajutor nici o mie de căi mântuitoare. Drept aceea, singurul rău este păcatul. Iuda a căzut, chiar dacă se afla în preajma Mântuitorului, în vreme ce dreptul Lot s-a mântuit chiar dacă trăia în Sodoma.
Aceste gânduri şi altele asemenea îmi trec prin minte când cercetez scrierile Sfinţilor Părinţi şi când privesc cu ochii minţii ce se întâmplă în jurul nostru.
Ce va fi? Cum va fi? Când va fi? Dacă se va întâmpla una ori alta, încotro ne vom îndrepta? Ajungând într-o situaţie ori alta, în care dintre ele vom afla tărie şi linişte duhovnicească? O, Doamne, Doamne! Ce aprigă tulburare ne cuprinde sufletul atunci când încercăm a privi lucrurile numai cu mintea noastră, când am vrea să pătrundem tainele viitorului, necunoscute nouă, dar despre care
257
înţelegem oarecum că vor fi cumplite. Mintea, cu toate cele ale sale planuri, mijloace, născociri, reverii copilăreşti, visări plăcute -, rămâne neputincioasă. Trezindu-se omul, totul se risipeşte şi este întâmpinat de adevărul cel crud, iar planurile sale se năruiesc… în ce să mai nădăjduim? Numai în Dumnezeu! Domnul este mântuirea şi izbăvirea mea. încredinţându-mă pe mine şi pe toate cele ale lumii lui Dumnezeu, aflu pacea sufletului meu. Dacă mă încredinţez voii lui Dumnezeu, atunci voia lui Dumnezeu se va săvârşi întru mine, iar ea este întotdeauna bună şi desăvârşită. Dacă sunt al lui Dumnezeu, Domnul mă va apăra şi-mi va aduce mângâiere. Dacă, spre folosul meu, mi se trimite o ispită, binecuvântat fie Domnul, Cel ce lucrează pentru a mea mântuire. Chiar şi atunci când necazurile vin puhoi, Domnul este puternic şi îmi poate da mare şi slăvită mângâiere. Aşa cuget, aşa simt, aşa socotesc şi aşa cred.
Să nu-ţi închipui însă că până acum ne-au copleşit necazurile şi încercările. Nu! Se pare că marile necazuri încă nu ne-au lovit. Chiar dacă am avut clipe de cumpănă şi zbucium sufletesc, care la prima vedere ar putea trece drept amare încercări, ele nu mi-au vătămat inima şi nu mi-au pricinuit dureri adânci şi, drept aceea, nu le-aş putea socoti mari necazuri. Dar nu pot închide ochii înainte celor ce ni se întâmplă acum şi a celor ce vor urma să se petreacă, şi îmi gătesc sufletul pentru ispitele ce vor veni, aşa încât să pot grăi precum psalmistul: „Gata am fost şi nu m-am tulburat.” (Ps. 118, 60)
V-am dat de veste că aici s-a făcut anchetă şi cercetări cu privire la colhozul nostru. Ancheta nu s-a sfârşit încă,
258
căci judecata încă nu a avut loc. Când va fi şi cum se va termina, numai Dumnezeu ştie. Dar tot ceea ce mi se va întâmpla, atât mie, cât şi îndeobşte, va fi negreşit numai din voia lui Dumnezeu şi de aceea am pace în suflet. Iar când sufletul ne este împăcat, ce altceva ar trebui să mai căutăm?
Acum tocmai m-am întors de la priveghere şi vreau să închei scrisoarea începută înainte de slujbă. Doamne, ce fericire! Ce minunate cuvinte ni se vestesc în biserică! Pace şi linişte. Adie un duh de sfinţenie. După dumnezeiasca slujbă, ne risipim toţi pe la casele lor. Ies din biserică şi eu. O noapte minunată cu ger plăcut. Luna îşi revarsă lumina de argint peste colţişorul nostru încremenit în linişte. Mă îndrept către mormintele stareţilor noştri adormiţi întru Domnul, îmi plec fruntea înaintea lor şi le cer să ne vină în ajutor cu ale lor rugăciuni. Mă rog să le dăruiască Domnul fericirea cea veşnică în ceruri. Sunt morminte care grăiesc cu prisosinţă minţii şi inimii noastre, căci acestea, cu toate că sunt reci, răspândesc căldură. Îi şi văd cu ochii minţii ridicându-se înaintea mea, oameni mari ai duhului şi duhovnici fără de seamăn.
Nu trece zi fără a-mi aminti de părintele Varsanufie. îmi aduc aminte de cuvintele sale, de îmbărbătările şi de poveţele pe care nu contenea a mi le da odinioară, repetându-mi întruna: „Slujba ta, fă-o deplin!” Şi continua: „Ia aminte la ceea ce grăieşte apostolul: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. (II Tim. 4, 5-7) Da, mare bucurie este a păzi credinţa. De aceea vă spun: Puneţi-vă la încercare credinţa! Dacă o aveţi şi o veţi păzi, veţi putea privi în viitor cu nădejde
259
bună.” Când răposatul meu Bătrân îmi zicea toate acestea îmi amintesc că la vreme de seară îmi grăia frumos şi cu râvnă, la lumina cea plină de tihnă a candelei, în chilia cea caldă şi primitoare, care îi era atât de dragă -, simţeam în cuvintele sale ceva nespus de minunat, fiind pătrunse de o măreţie duhovnicească. Mintea şi inima îi sorbeau cu sete graiurile sale. Cu toate că auzisem şi mai înainte acele cuvinte ale apostolului, niciodată nu-mi pricinuiseră un simţământ atât de adânc.
Mă întrebam ce putea să însemne a ne păzi credinţa? Sunt credincios, mă ţin de dreapta credinţă ortodoxă şi nu am nici o îndoială în privinţa adevărurilor sale. Simţeam însă că acest îndemn cuprinde întru sine ceva măreţ şi că este pe drept cuvânt minunat ca, în pofida tuturor ispitelor şi a cercărilor vieţii, să păzeşti nestins în inima ta focul cel sfânt al credinţei până în pragul morţii. Adică, aşa cum grăieşte apostolul, „călătoria am săvârşit”, până în clipa când viaţa pământească s-a sfârşit, calea a ajuns la capătul care i-a fost hărăzit şi te afli la sfârşitul vieţii pământeşti, iar dincolo de mormânt te aşteaptă o nouă viaţă, cea pe care ţi-ai gătit-o tu însuţi prin credinţa ta, pe care ai păzit-o. „Călătoria am săvârşit, credinţa am păzit…” Părintele m-a povăţuit să-mi cercetez din vreme în vreme credinţa în adevărurile Bisericii Ortodoxe, pentru ca nu cumva, chiar şi fără de voie, să mă îndepărtez de ele. Printre altele, m-a sfătuit să citesc Catehismul mitropolitului Filaret şi Mărturisirea Ortodoxă a Patriarhilor Răsăritului.
Astăzi, când Biserica Ortodoxă Rusă se clatină din temelii, îmi dau seama cât de preţioase sunt poveţele stareţului. Acum a sosit vremea cercării: suntem sau nu în
260
credinţă? Căci se cade a şti că cel ce păzeşte credinţa, cel ce crede cu ardoare şi fără de făţărnicie, cel căruia Dumnezeu îi este mai scump decât orice, nu poate fi decât cel ce se păzeşte pe sine de tot păcatul, având o purtare cuviincioasă. O, Doamne, ţine-mă prin harul Tău întru credinţă!
Nu eu grăiesc că păzirea credinţei este împlinită doar de către cei care petrec o viaţă cuvioasă, ci însăşi Evanghelia o spune şi scrierile Sfinţilor Părinţi. De pildă, în Ioan 3, 19-21: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel ce lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.”
Aici, Hristos Se numeşte pe Sine Lumină. El voieşte să-i încredinţeze pe iudeii din zilele acelea că este cu neputinţă a afla slava Dumnezeului celui Unu, dacă le lipseşte credinţa. Ei însă nu fac decât să-L batjocorească. „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la singur Dumnezeu nu o căutaţi?” (In. 5,44)
Şi episcopul Ignatie Briancianinov, tâlcuind aceste cuvinte din Evanghelie, spune că, asemenea tuturor patimilor, patima mândriei spulberă credinţa din inima omului. Ca şi celelalte patimi, ea face ca inima omului să nu mai poată crede şi nici să-L mărturisească pe Hristos.
Drept aceea, cu sârguinţă chem sfintele tale rugăciuni, ca să mă păzească Dumnezeu de tot răul şi de păcat, oricare ar putea fi acela, şi atunci nimic din ceea ce s-ar putea petrece în jurul meu nu mă va putea vătăma.
261
Am vrut numai să-ţi dau de veste că sunt în viaţă şi sănătos şi m-am lăsat purtat de condei mai vârtos decât de oricare alte năzuinţe. Cu toate acestea, scriindu-ţi acum, mi-a fost greu să-mi urmăresc şirul gândurilor şi să aştern pe hârtie întocmai ceea ce îmi insuflau ele. Toate acestea s-au revărsat din condei şi înfăţişează simţămintele mele adânci. Dumnezeu să vă aibă în pază pe toţi! Chem sfintele rugăciuni ale tuturora, iar eu, pe măsura slabelor mele puteri, vă pomenesc întotdeauna pe toţi în rugăciunile mele. iartă-mă!
Harul Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin.
15-16-28-29 noiembrie 1922, Pustia Optinei.
S-a Făcut deja ora 2 noaptea.
Cuvânt de folos al ieromonahului Nikon (scris de el însuşi)
A trecut multă vreme de atunci. Nu mai ţin minte din ce pricină, părintele protoiereu trecut între timp la cele veşnice m-a rugat odată, în Postul Mare, să-l înlocuiesc la catedrală, slujind Liturghia târzie. Am primit bucuros. Era săptămâna a cincea a Postului Mare. La ora cuvenită, am început a săvârşi în linişte slujba Sfintei Liturghii. La vremea citirii Evangheliei, i-am înmânat Sfânta Evanghelie ierodiaconului care urma să citească, iar eu stăteam la locul rânduit, pregătindu-mă să ascult dumnezeieştile şi de viaţă dătătoarele cuvinte. Şi iată cea citit diaconul:
„Că, iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor, şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da în mâna păgânilor; şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” (Mc. 10, 33-34)
Inima mea cea păcătoasă a tresăltat. Mi-am amintit limpede de ceea ce trăisem cu mulţi ani în urmă. De schitul nostru liniştit, care ne-a crescut şi ne-a deprins întru cele duhovniceşti. De răposatul nostru stareţ, scumpul nostru părinte şi povăţuitor duhovnicesc, care ne-a îmbărbătat şi s-a străduit să semene în inimile noastre sămânţa cea bună a vieţii duhovniceşti şi a călugăriei, căci el pătrundea cu înţelepciune Sfintele Scripturi, înţelegând tâlcul lor adânc şi duhovnicesc.
263
Mi-am amintit că odată, tot în cea de-a cincea duminică a Postului Mare, ducându-mă după Liturghie în chilia sa, m-a întrebat dacă am fost cu luare-aminte la ceea ce se citise din Evanghelie, stăruind asupra cuvintelor „că, iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat…”, „şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui…”, spunându-mi: „Iată care sunt treptele către Ierusalimul cel ceresc! Pe toate trebuie să le urcăm. Pe care treaptă ne aflăm noi acum?”
Nu-mi amintesc întocmai ce însemnătate duhovnicească a dat acestor cuvinte, dar ştiu că am isprăvit discuţia noastră prin această întrebare, izvorâtă din adâncul cugetului său, care a rămas oarecum învăluită în taină.
Cugetând asupra cuvintelor Bătrânului, le-am păstrat în inima mea, fără a le tâlcui în nici un fel atunci. Dar n-a trecut multă vreme câteva zile ori poate câteva ore -, şi părintele arhimandrit l-a înştiinţat pe stareţ că a fost mutat din schit în eparhia Moscovei. Vestea i-a pricinuit părintelui o negrăită şi adâncă amărăciune. Nu trebuie socotite drept necazuri încercările cele dinafară ale omului, ci doar acelea pentru care Dumnezeu îngăduie să vină asupra sa scârbe ce-i pricinuiesc suferinţă şi durere inimii sale. Părintele suferea atunci cu adevărat. Împărtăşindu-mi această durere, mi-a mărturisit că îi este frică să nu-şi piardă minţile din pricina frământărilor lăuntrice şi a durerii sale sufleteşti. Atât lui, cât şi nouă ne era limpede că acea hotărâre a Sinodului era pentru Bătrân o pedeapsă de care nu era vrednic, căci fusese luată în urma uneltirilor celor răuvoitori, întemeindu-se pe clevetiri, socoteli omeneşti, minciuni şi multe altele, despre care nu mi-ar fi cu putinţă să scriu nici măcar pe scurt. Cu adevărat, aşa a fost! L-au
264
batjocorit, l-au defăimat, l-au scuipat căci i-au mânjit numele prin tot felul de clevetiri şi defăimări mincinoase, a fost învinuit de erezie şi chiar că ar fi trecut de partea hlâştilor1 -, şi l-au omorât, întrucât toate necazurile şi frământările pe care le-a trăit în ultimele zile de şedere la schit şi în noul său loc de slujire i-au zdruncinat sănătatea, şi aşa şubrezită de bătrâneţe, şi n-a mai putut trăi decât un an.
Dregătoria în care fusese numit, împlinirea noilor îndatoriri, tulburările pricinuite de toate acestea şi împrejurările noii vieţi au însemnat pentru el o cruce nespus de grea. Dar credinţa că crucea pe care trebuie să o porţi îţi este trimisă de Însuşi Dumnezeu l-a făcut să rabde totul şi să rămână ţintuit pe cruce, încredinţându-se pe sine voii lui Dumnezeu, fără a se folosi de mijloace omeneşti. A urcat treptele care duc la Ierusalimul cel ceresc.
Toate acestea mi le-am amintit într-o clipită şi mi-au umplut cugetul şi inima de gânduri şi de simţăminte. Până atunci nu rostisem niciodată cuvinte de învăţătură în biserică, ci doar le citeam din cărţi, însă în acea clipă mi s-a ivit dorirea de a le grăi credincioşilor şi am rostit un cuvânt. Pe bună dreptate se spune că din prisosul inimii grăieşte gura. Un gând lăuntric stăruia să rostesc acest cuvânt, iar altul mă împiedica, spunându-mi că voi avea de suferit dacă voi face aceasta. Acest gând din urmă mă făcea să mă tem pentru liniştea sufletului meu, însă în cele din urmă a biruit primul gând. Cu toate acestea, n-aş fi voit să rostesc cel dintâi cuvânt de învăţătură fără a avea blagoslovenie. Drept aceea, nefiind nimeni în altar, i-am
1 Grupare religioasă cu caracter sectar. (n. trad.)
265
cerut ierodiaconului care a slujit împreună cu mine să-mi dea el binecuvântare dacă va socoti de cuviinţă.
Acesta a încuviinţat, aşa încât, de îndată ce a luat sfârşit Liturghia, am ieşit pe solee şi am rostit primul meu cuvânt înaintea credincioşilor. N-am pomenit de părintele şi nici despre amintirile mele, ci am început a tâlcui ceea ce se citise din Evanghelie, cuvintele cele sfinte care îmi umpluseră cu prisosinţă sufletul. N-aş putea scrie tot ceea ce am grăit atunci, căci nu mai ţin minte totul, dar din cele multe voi însemna aici, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce socotesc că vă este spre zidire sufletească atât vouă, cât şi mie:
Ierusalimul, în înţelesul său duhovnicesc, înseamnă împărăţia cerurilor, iar suirea către Ierusalimul cel ceresc este viaţa pământească a fiecărui credincios care îşi lucrează propria mântuire. Stihira din Sfânta şi Marea Luni a Săptămânii Patimilor glăsuieşte cu umilinţă:
„Mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie, a zis apostolilor pe cale: Iată, ne suim în Ierusalim şi se va da Fiul Omului, precum scrie pentru Dânsul. Să venim, dar, şi noi cu gânduri curate, să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omorâm pentru Dânsul desfătările cele lumeşti, ca să petrecem împreună cu Dânsul şi să-L auzim pe El zicând: De acum nu mă voi mai sui în Ierusalimul pământesc, ca să pătimesc, ci mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru; şi împreună vă voi înălţa pe voi la Ierusalimul cel de Sus, întru împărăţia cerurilor.”
Cel ce se mântuieşte întru Domnul trebuie să urce treptele urcuşului spre Ierusalimul ceresc. Pe calea vieţii
266
va întâmpina negreşit necazuri şi ispite, şi trebuie să fie gata a le înfrunta. Din pricina neputinţei sale omeneşti, nu şi le-ar dori şi adesea uită că sunt de neocolit, vrând să se bucure numai de fericirea cea pământească. Până şi sfinţii apostoli, înainte de a fi primit darurile Sfântului Duh şi putinţa de a înţelege Scripturile, n-au fost străini de dorinţa de a dobândi vremelnic mărire şi fericire aici, pe pământ. Evanghelia ne înfăţişează pilde de acest fel. După ce Hristos a grăit despre pătimire şi despre moarte ca despre ceva cu neputinţă de ocolit, fiii lui Zevedei i-au cerut cinstiri în împărăţia Sa, cea pe care o aşteptau şi o vedeau în felul lor. în loc de aşa ceva, Hristos le-a spus prietenilor Săi că vor bea paharul morţii vezi stihirile de la utrenia din Săptămâna Patimilor. Drept aceea, dacă vedem că viaţa ne este plină de necazuri şi că nu ni s-au împlinit doririle şi năzuinţele, să nu denădăjduim, căci aşa trebuie să fie!
Se cuvine ca viaţa creştinului să fie întocmai cu viaţa lui Hristos. Sfântul apostol Petru grăieşte: „Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui.” (I Ptr 2, 21) Pentru aceasta ne-a lăsat Hristos poruncile Sale, ca să petrecem întru ele, şi prin aceasta să ne arătăm adevăraţi ucenici ai lui Hristos prin însăşi viaţa noastră, iar nu doar prin faptul că ne numim creştini. „După aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, de veţi păzi poruncile Mele”, le-a spus Mântuitorul prietenilor Săi înainte de patimile Sale, aşa cum grăieşte şi cântarea bisericească. (Tricântarea, Cântarea a 8-a, Sfânta şi Marea Luni)
Pentru a împlini poruncile lui Hristos, trebuie să le cunoaştem. Ele sunt cuprinse în Evanghelie. Citiţi, dar,
267
Sfânta Evanghelie, pătrundeţi-vă de duhul acesteia şi faceţi din ea un îndreptar al vieţii voastre, o carte de căpătâi, iar în tot ceea ce doriţi să făptuiţi, pururea să ţineţi seamă de învăţătura Evangheliei. Singură aceasta să vă fie lumina vieţii voastre!
Printre poruncile şi învăţăturile Sfintei Evanghelii aflăm şi ceea ce a grăit Mântuitorul Hristos despre trebuinţa de a deprinde smerenia. El a lăsat-o ucenicilor Săi înainte de pătimirea Sa pe cruce şi o aflăm atât în Evanghelia care s-a citit astăzi, cât şi în alte locuri ale acesteia. (In. 13,13-15)
Fără smerenie nu poţi fi ucenic al lui Hristos. Fără smerenie inima omului nu va primi şi nu-şi va însuşi învăţătura lui Hristos. O inimă smerită îl face pe om să se supună voii lui Dumnezeu, să primească tot ceea ce-i va trimite Domnul pe calea vieţii sale şi să-şi supună mintea, înţelegerea şi voia ascultării de Hristos.
Vedem din cercare ce roade amare culeg cei ce săvârşesc totul după voia lor, câte chinuri îi pricinuieşte omului o minte trufaşă, căci în adâncul pierzării sfârşeşte cel ce leapădă învăţătura şi calea lui Hristos cale ce pare strâmtă şi plină de necazuri, dar care îi dăruieşte celui ce o urmează ceea ce n-ar schimba cu toate comorile şi desfătările vremelnice ale lumii acesteia. Iată ce vistierie le dăruieşte Hristos Domnul credincioşilor Săi. Să ne încredinţăm, aşadar, întru totul voii lui Dumnezeu şi să-L rugăm din adâncul inimilor noastre pe Hristos Domnul ca să umblăm dimpreună cu Dânsul pe calea Sa, pe care străbătând-o, să intrăm în Ierusalimul cel ceresc. Amin.
Cuvânt rostit după priveghere (15 iunie 1924)
într-o seară, după priveghere, părintele Varsanufie s-a întors către noi şi a început a ne grăi:
Vă felicit cu acest prilej, căci a dat Dumnezeu să mai slujim împreună privegherea. Poate că aceasta va fi ori nu cea din urmă dată. Dacă va da Dumnezeu, poate că ne vom mai întâlni vreodată să ne rugăm împreună. Dar în cele din urmă va veni o vreme când va trebui să ne despărţim şi să purcedem fiecare pe calea sa. Poate că veţi mai avea putinţa de a veni la Kozelsk, cu toate că nu vă va fi la îndemână şi nu veţi putea veni prea des. Dar aceasta nu are prea mare însemnătate. La urma urmei, pentru ce avem trebuinţă de un părinte duhovnicesc? Pentru ca, luându-ni-l drept ajutor, să căutăm a dobândi împărăţia cerurilor, urmând calea curăţirii de patimi. Pentru aceasta însă, se cade, mai înainte de toate, a pune în faptă îndemnurile, sfaturile şi îndrumările duhovnicului şi a petrece o viaţă evlavioasă.
S-a întâmplat ca unii să aibă prilejul de a cerceta cu temeinicie un stareţ, ori s-au aflat totdeauna în preajma acestuia, i-au ascultat neîncetat poveţele, au locuit chiar împreună cu dânsul, dar nu s-au ales cu nici o roadă. Altora însă, cu toate că nu le-a fost dat să-l vadă pe stareţ decât arareori ori s-au învrednicit doar de un scurt cuvânt din partea lui, au sporit duhovniceşte.
269
Aşadar, nu stă totul în a-l cerceta adesea pe părintele duhovnicesc, ci mai cu seamă în a-i împlini poruncile, pentru a nu rămâne neroditor. Rogu-vă să vă siliţi, aşa încât smerita mea lucrare să nu fie zadarnică.
Socotesc că se cade a vă aminti că am preţuit întotdeauna o mărturisire săvârşită cu temeinicie. Atât scrierile Sfinţilor Părinţi, cât şi cele ale episcopului Ignatie Briancianinov arată că păcatele şi patimile nu se pot tămădui decât prin spovedanie. Orice altă cale de vindecare ne va putea curăţi de păcate într-o oarecare măsură, însă numai cu ajutorul spovedaniei le vom putea dezrădăcina întru totul. Pentru aceasta vă rog să preţuiţi în chip deosebit Taina Spovedaniei, să vă pregătiţi temeinic pentru aceasta şi să vă mărturisiţi păcatele cu inimă curată. M-am străduit şi eu, asemenea stareţului meu, să vă spovedesc pe fiecare cu luare-aminte şi fără grabă, cercetându-vă în amănunţime, Aşa încât să nu rămână nimic care să vă împovăreze conştiinţa. Iar dacă cineva, din nesocotinţă, nu a mărturisit totul curat şi fără de făţărnicie, să se întoarcă la spovedanie, pentru a nu rămâne cu conştiinţa întinată. Nu se află nimic de care să te înfricoşezi înaintea duhovnicului şi nici să te ruşinezi. Duhovnicul ştie totul, cunoaşte toate păcatele, căci nu primeşte la spovedanie un singur suflet, ci vin cu sutele, drept care nu-l va uimi nici un păcat, oricât de greu şi de mare ar fi acela. Dimpotrivă, orice păcat care mi se mărturiseşte mie, duhovnicului, stârneşte în mine o grijă deosebită faţă de acel suflet, şi nimic nu mă va putea face să-mi schimb purtarea faţă de un suflet, oricât de mari vor fi fost păcatele pe care mi le-a mărturisit. Dimpotrivă, mă doare mai mult pentru acel suflet şi
270
mă nelinişteşte, căci se cade a mă îngriji de tămăduirea şi mântuirea sa. Drept aceea, să vă străduiţi să nu tăinuiţi nimic, ci să mărturisiţi totul cu inimă curată.
Avem trebuinţă de o spovedanie temeinică, căreia să-i urmeze o viaţă curată şi cucernică, care să ţină poruncile lui Dumnezeu. Căutaţi să aveţi curăţie trupească şi sufletească, iar după ce v-aţi mărturisit, să nu mai greşiţi cu bună ştiinţă, nici să păcătuiţi fără a vă înfrâna, nădăjduind că veţi avea vremea şi putinţa de a vă pocăi. Potrivit învăţăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, cel ce păcătuieşte cu nădejdea că se va pocăi, acela se face vinovat de hulă împotriva Duhului Sfânt. Să păcătuieşti cu bună ştiinţă, cu nădejdea nechibzuită în harul lui Dumnezeu, cugetând: Nu-i nimic, săvârşesc un păcat acum, dar am vreme să mă pocăiesc! este hulă împotriva Duhului Sfânt (vezi Mărturisirea Ortodoxa a Patriarhilor Răsăritului). Să vă păziţi de greşelile făcute cu bună ştiinţă! Una este a cădea în păcat fără a-ţi păsa, având conştiinţa greşelii, dar fără a te căi şi alta este a greşi fără de voie, după care ai plâns, te-ai căit şi ai cerut iertare, greşind din omenească neputinţă. A greşi este omeneşte, se spune, dar dacă vei cădea, să nu deznădăjduieşti şi să nu te laşi biruit de o întristare peste măsură. A nu te căi însă este o însuşire diavolească, şi tocmai pentru aceasta se cuvine a ne pocăi. Străduiţi-vă să vă îndreptaţi şi să aveţi o viaţă cuvioasă, păstrându-vă conştiinţa curată în toate privinţele. Dacă nu veţi avea o purtare cuviincioasă, nu vă veţi putea păstra curată sfânta credinţă. Prin urmare, vă rog să ţineţi seamă de toate acestea şi vă îndemn să vă purtaţi cu evlavie, ca să puteţi păzi dreapta credinţă, aşa încât nimeni şi
271
nimic, în nici o împrejurare şi oricâte necazuri veţi avea să nu vă abată de la credinţă. Pentru aceasta trebuie să vă rugaţi neîncetat şi să cereţi ajutorul lui Dumnezeu, ca să vă puteţi păstra neştirbită credinţa.
Rugăciunea este de cea mai mare trebuinţă. Drept aceea, vă cer să vă deprindeţi necontenit şi cu osârdie în rugăciune. Săvârşiţi-vă pravila de rugăciune. Dacă din oarecare pricini nu veţi putea împlini întreaga pravilă, să faceţi măcar jumătate sau cel puţin o parte din ea, căutând să nu treacă zi fără rugăciune. Stă scris în pravila călugărească precum că cel ce nu-şi săvârşeşte pravila şi nu citeşte ceasurile 1, 3, 6, şi 9, acela să nu mănânce şi mort este cu sufletul înaintea lui Dumnezeu. Stăruiţi în lucrarea rugăciunii. Luaţi seama, că de veţi înceta rugăciunea şi vă veţi nesocoti pravila, veţi ajunge pe nesimţite într-o asemenea stare, încât atunci când vi se va ivi dorinţa şi trebuinţa de a vă ruga, nu veţi mai putea face aceasta. Sufletul ar voi să se roage, dar inima va rămâne rece şi împietrită, şi te vei preface în stană de piatră.
Prin rugăciune cerem ajutorul lui Dumnezeu şi primim binecuvântarea Sa. Dacă omul va cere stăruitor binecuvântare, i se va da lui, iar de nu, dimpotrivă, căci scris este: „N-a voit binecuvântarea şi se va îndepărta de la el.” (Ps. 108, 16) Străduiţi-vă să cereţi prin rugăciune binecuvântare de la Dumnezeu, iar odată cu ea veţi dobândi şi ajutorul Său. Aşadar, spovedania, evlavia, buna cuviinţă şi rugăciunea sunt trebuincioase mântuirii sufletului, însă acestea sunt numai ostenelile cele dinafară, faptele, asemenea frunzelor unui pom. Pomul însă trebuie să aducă roadele sale, care sunt virtuţile, blândeţea, înfrânarea, smerenia şi dragostea, (cf. Gal. 5, 24)
272
„Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu.” (Is. 66, 2) „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi se zice mai departe şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. 11, 28)
Dacă veţi fi blânzi şi smeriţi, nu vă veţi certa, ci vă veţi răbda unul pe altul; dacă veţi fi evlavioşi şi veţi păzi neclintit toate poruncile lui Dumnezeu, sufletul vă va fi împăcat şi pacea lui Hristos va sălăşlui întru voi, „pacea care covârşeşte toată mintea” (Filip. 4,7), o pace care vă va face să nu vă temeţi de nici un rău.
Adesea se cântă în biserică şi poate că aţi şi auzit de multe ori rostindu-se că „dreptul de grăirea de rău nu se va teme”. (Ps. 111,6) Dacă ne vom teme, ne vom frământa şi ne vom tulbura chiar şi numai la auzul unor veşti despre necazurile, năpastele şi răutăţile carear putea să ne pască, aceasta vădeşte faptul că, departe de a fi drepţi, suntem păcătoşi, şi pentru aceasta trebuie să ne smerim. Dar dacă vom învăţa să fim blânzi şi smeriţi, dacă pacea se va sălăşlui în sufletele noastre, atunci se vor împlini cuvintele: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (In. 13, 35) Rogu-vă să aveţi dragoste şi să fiţi îngăduitori unii faţă de alţii, şi să stăruiţi în dragoste, copiii mei preaiubiţi!”
Zicând aceasta, părintele a tăcut pentru un mic răstimp, în care unii au început a-l întreba cum vor putea să-l cerceteze la Kozelsk. Părintele însă dădea răspunsuri scurte şi îndoielnice. Apoi a început a ne grăi din nou:
Nu împrejurările în care ne petrecem viaţa au o mare însemnătate, care sunt asemenea unei pânze de păianjen,
273
ci chipul în care am început-o şi cum o vom sfârşi. Sunt cu mare luare-aminte asupra sufletelor voastre, întrucât mântuirea sufletului rămâne lucrul de căpetenie în lucrarea cea duhovnicească. Străduiţi-vă ca smerita mea lucrare întru mântuirea sufletelor voastre să nu fie zadarnică. Căutaţi să vă curăţiţi sufletele prin spovedanie, să aveţi evlavie şi bună cuviinţă, să deprindeţi blândeţea, smerenia şi rugăciunea şi să agonisiţi dragostea. în celelalte privinţe care ţin de înfăţişarea cea dinafară să ne încredinţăm voii dumnezeieşti, care întotdeauna este bună şi desăvârşită. Nici un fir din capul vostru nu va cădea fără voia lui Dumnezeu. Chem sfintele voastre rugăciuni şi vă încredinţez Acoperământului împărătesei cereşti.
Părintele a început a ne blagoslovi pe fiecare în parte. Unii plângeau, iar el îi mângâia, zicându-le:
Minunaţii mei copii, eu sunt călugăr şi am făgăduit să rabd orice răutate şi osândire, defăimare şi prigonire. Să le rabd şi să mă bucur de ele dacă vor veni asupra mea. Numai aşa se săvârşeşte în fapt rânduiala tunderii. Aşadar, n-am pentru ce să mă întristez, voi însă… daţi apă la şoricei…
Părintele a început să se pregătească de plecare.
Mi-aduc aminte că pe vremea când mă chema Nicolae, părintele Varsanufie mi-a făcut semnul sfintei cruci şi mi-a spus: „Doamne, mântuieşte-l pe robul Tău, Nicolae! Ajută-l, apără-l şi-l ocroteşte atunci când nu va mai avea unde să-şi plece capul! Amin.”
Pustia Optinei
Cuvânt rostit în sâmbăta dinaintea praznicului Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel
(după privegherea pentru duminică, 29 iunie 1924)
O credincioasă a venit odată la mine să mă roage să-i tâlcuiesc psalmul 136, „La râul Babilonului” I-am făgăduit că îi voi împlini rugămintea. Mai târziu însă, m-am gândit că ar fi bine să vă spun câte ceva despre acesta, căci psalmul despre care vorbim ni se potriveşte şi nouă, călugărilor, mai cu seamă acum, când am fost izgoniţi din sfântul nostru locaş. Chinurile şi frământările pe care le trăim noi în aceste zile se aseamănă în mare măsură cu cele ale iudeilor, care, aflându-se în robie, S-au văzut lipsiţi de patria lor, de preaiubitul Ierusalim şi de templul cel sfânt, înţelesul şi însemnătatea acestui psalm ni se potrivesc şi nouă, întrucât în el se fac auzite dureri şi suspine aidoma celor de care sunt pline astăzi inimile noastre.
Psalmul înfăţişează în chip tânguitor soarta Ierusalimului şi a iudeilor. Căderea în Babilon a fost îngăduită pentru păcatele lor, iar atunci când erau duşi în robie, siliţi să cânte de către babilonienii care îi prinseseră, plângeau cu amar, aducându-şi aminte de patrie, de slăvita cetate a Ierusalimului şi de templul lor. Cât de bine le-a fost şi de câte s-au lipsit: fericire, libertate, putinţa de a-I sluji Domnului. Iar pentru aceasta strigau cu durere din adâncul inimii: „Cum să cântam cântarea Domnului în pământ străin? Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi
275
voi aduce aminte de tine, Ierusalime, de nu voi pune înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele.”
O asemenea durere, o asemenea amărăciune încercăm şi noi, călugării, în aceste vremuri. Suntem izgoniţi din mănăstiri şi vor să ne facă să uităm de sfintele noastre locaşuri, să ne lipsim de vieţuirea călugărească, să începem o nouă viaţă în lume şi să nesocotim făgăduinţele noastre călugăreşti. Să nu fie! Să ni se lipească limba de grumaz dacă vom da uitării viaţa de călugăr şi făgăduinţele noastre călugăreşti, dacă vom înceta a-I sluji Domnului, dacă vom nesocoti sfintele Sale porunci şi vom purcede pe calea cea largă a lumii acesteia, lăsându-ne cuprinşi de uitare şi de păcate. „Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, Ierusalime!” Nicicând să nu săvârşim aceasta!
Ne vom aduce totdeauna aminte cât bine ne era în sfintele noastre lăcaşuri, atunci când numai schitul în sine şi felul de a vieţui trezeau în noi dorirea de a-I sluji Domnului şi de a împlini poruncile Sale, îndemnându-ne a ne păstra conştiinţa curată şi a ne curăţi inima de patimi. Se năşteau în noi gânduri şi simţăminte cucernice: totul în jur ne îndrepta către petrecerea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu. Cu toate că se luptă acum să ne lipsească de toate aceste înlesniri ale lucrării duhovniceşti, nu ne vom da uitării făgăduinţele şi nu vom lepăda viaţa călugărească, ci ne vom strădui a-I sluji Domnului, împlinindu-i cu osârdie sfintele Sale porunci, chiar şi în lume fiind.
Bag de seamă că mulţi dintre voi sunt greu îndureraţi că trebuie să se mute în alt loc de vieţuire. Eu însumi voi fi silit în scurtă vreme să plec de aici. Mare durere este a-ţi
276
părăsi mănăstirea, iar întristarea te copleşeşte, oricât de tare ai fi. Dar cu toate că o asemenea întristare este întru totul firească şi de înţeles, nu se cuvine a uita că toate acestea ţin de latura cea dinafară a fiinţei noastre şi, prin urmare, nu au o atât de mare însemnătate. Nu acesta este lucrul cel de căpetenie pentru care trebuie să ne tânguim. în împrejurarea în care ne aflăm, tânguirile şi întristarea nu trebuie să ne copleşească, chiar dacă suntem lepădaţi afară, despărţiţi unii de alţii şi siliţi să ne părăsim sfintele locaşuri. Şi aici, ca întru toate, se arată voia lui Dumnezeu, prin care ni se îngăduie a răbda toate acestea pentru păcatele noastre, căci scris este: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni…”
Nu pentru aceasta trebuie să ne întristăm, ci se cuvine a pătrunde mai adânc în lăuntrul nostru, a ne cerceta în amănunţime gândurile şi simţămintele şi a ne pocăi pentru simţurile cele pătimaşe, păcatele care mai stăruie în noi, poftele şi pornirile cele rele pe care să le stârpim ca pe unele ce nu sunt plăcute lui Dumnezeu, iar după ce le vom fi izgonit, să nu le mai îngăduim să pătrundă în inima noastră, căci de vom fi biruiţi de patimi, nu vom mai putea aduce cântare Domnului. Inimii celei păcătoase, inimii necurăţite, nu-i stă în putinţă a înălţa cântare de laudă lui Dumnezeu. Unei inimi întinate nu cântarea de laudă îi este de folos, ci mai degrabă lacrimile cele amare de pocăinţă, plângerea pentru căderea în păcat şi suspinele izvorâte din rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să ne curăţim inima de întinăciunea păcatului, căci numai o inimă curăţită poate înălţa Domnului cântare nouă. „Aşteptând am aşteptat pe Domnul nevoindu-mă
277
pentru împărăţia cerurilor -, şi S-a plecat spre mine. A auzit rugăciunea mea. M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului şi a pus pe piatră adică pe credinţa în Hristos picioarele mele şi a îndreptat paşii mei adică m-a îndreptat şi m-a întărit întru păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Şi a pus în gura mea cântare nouă, cântare Dumnezeului nostru.” (Ps. 39, 1-4)
Trebuie să privim totul în adâncime, ţinând seamă de latura cea duhovnicească, căci potrivit cuvântului apostolului, Domnul voieşte ca tot omul să se mântuiască, iar pentru cel ce iubeşte pe Domnul toate se vor îndrepta către bine, luând chipul unor căi de mântuire, întrucât tot ceea ce vine din afară se poate preface în bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă şi tu îţi doreşti aceasta cu inimă curată.
Singurul rău este păcatul. Şi Sfinţii Părinţi, tâlcuind orice lucru care vine din afară ţinând seamă de însemnătatea sa duhovnicească, înţeleg psalmul în chipul următor: robia Babilonului este căderea în păcat a sufletului omului care este robit de pornirile cele păcătoase. „Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?” „pământul străin” fiind, de fapt, inima aflată în stare de păcat. Este cu neputinţă ca, aflându-te în păcat, să grăieşti despre Dumnezeu ori să-I aduci cântare de laudă. Se cuvine să plângi şi să te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu, silindu-te a curăţi ţarina inimii tale de patimi şi de păcate, şi de toate gândurile şi pornirile cele rele. „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră!” Mulţi se minunează de ceea ce pricep ei din aceste cuvinte necruţătoare, tâlcuindu-le în înţelesul lor propriu. Este adevărat că în Vechiul Testament erau înţelese
278
întocmai, dar odată cu primirea harului lui Hristos, aceste cuvinte trebuie tâlcuite întru totul altfel. Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, pruncii sunt gândurile şi pornirile cele rele, păcatele care sunt pe cale de a se naşte. De îndată ce se ivesc, adică de la naştere, din starea de pruncie, ca să zicem aşa, neîngăduindu-le să crească şi să se întărească, trebuie să le stârpim, zdrobindu-le de Piatră iar Piatra este Hristos. Loveşte-i cu numele lui Iisus, nimiceşte-i cu Rugăciunea lui Iisus şi, îndeobşte, cu harul lui Hristos pe aceşti prunci ai Babilonului. Iată o adâncă tâlcuire a acestor cuvinte ale psalmului, lăsată nouă de Sfinţii Părinţi!
Mi-am amintit de un vis al părintelui Varsanufie, pe care el însuşi mi l-a povestit. Se făcea că se afla într-o biserică, stând în cafasul sfântului lăcaş, acolo unde cântă de obicei corul, iar înaintea sa au început a se perinda câţiva prunci, unul după altul. Dintr-odată, unul dintre ei, care mergea foarte aproape de locul unde şedea părintele, s-a răsturnat peste balustradă şi, căzând, s-a izbit de podea, întocmai s-a petrecut şi cu al doilea şi cu cel de-al treilea, până când au căzut aproape toţi. Doar unul dintre ei a mai zăbovit o vreme lângă părintele, dorind să fie luat în seamă şi să intre în vorbă, dar dânsul a strigat cu mânie la el, aşa încât a căzut şi acel copil, izbindu-se de podea. Astfel îi zdrobea părintele Varsanufie pe „pruncii Babilonului”, lovindu-i de „Piatră”. Cu adevărat, în acest chip câştiga părintele biruinţa asupra patimilor păcătoase, cu puterea lui Hristos, prin numele lui Iisus. „Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.” în inima părintelui nu zăboveau nici o clipă gândurile viclene şi pornirile pătimaşe, căci aceşti prunci ai Babilonului erau loviţi de Piatră.
279
Nici noi nu trebuie să luăm aminte vreodată la gânduri. Dacă ne vor lupta, să nu le băgăm în seamă şi să le izgonim cu Rugăciunea lui Iisus, aşa încât să nu se sălăşluiască în inima noastră. Căutaţi să vă curăţiţi inimile! Pentru aceasta însă aveţi trebuinţă aşa cum v-am mai spus atât de Rugăciunea lui Iisus, cât şi de pomenirea lui Dumnezeu şi de o spovedanie temeinică şi nefăţarnică. Cu durere vă mărturisesc că unii dintre voi nu numai că nu-şi vădesc neputinţele, ci chiar mă şi înşală pe mine, părintele lor duhovnicesc, minţindu-mă. Din oarecare pricini cunoscute mie, nu v-am grăit până acum despre acest fapt şi nu i-am dat în vileag pe cei ce mă mint, dar vă mărturisesc că văd şi mă mâhnesc foarte pentru aceasta. înaintea duhovnicului se cade a vădi cinste şi nefăţărnicie, iar nu viclenie.
Străduiţi-vă a vă curăţi inima cu temeinicie de tot ceea ce nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu, printr-o spovedanie nefăţarnică, prin Rugăciunea lui Iisus şi prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, căci numai o inimă curată poate aduce cântare Domnului.
îmi vine în minte acum un alt psalm psalmul 100 care se citeşte la ceasul întâi: „Milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne.” Acest psalm cuprinde învăţături despre lucrarea lăuntrică şi despre Rugăciunea lui Iisus: „în dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului.” în dimineţi, adică dintru început, de îndată ce se nasc şi încep a prinde viaţă aceşti „păcătoşi ai pământului”, adică pornirile cele păcătoase ale inimii în acest chip se cade a stârpi „pruncii Babilonului”. Am mai grăit despre ceea ce ne înfăţişează acest psalm: calea cea dreaptă şi curată pe care trebuie s-o urmăm, împlinind toate poruncile lui Dumnezeu. Când omul trăieşte
280
fără de prihană întru toate, când singura lui năzuinţă este unirea cu Domnul în rugăciune şi, îndeobşte, în viaţa duhovnicească, el poate înălţa glas către Domnul: „Când vei veni la mine, Doamne?” Când omul este cu luare-aminte la sine şi, cercetându-se, vede că nu săvârşeşte cele rele, îi cere Domnului să vină la el. Omul care îşi petrece viaţa îndeletnicindu-se cu Rugăciunea lui Iisus, păzindu-şi inima în trezvie şi luare-aminte, făcând milostenie şi având duhovnicească înţelepciune, nu va îngădui să i se strecoare în inimă nici o răutate şi nu-şi va lăsa ochii inimii să se îndrepte către cele potrivnice legii lui Dumnezeu. Se va îndepărta de orice faptă nelegiuită, urând gândurile şi simţămintele cele păcătoase. Unui asemenea om păcatul i se va părea atât de urâcios, încât acesta nu va lua în seamă pornirile sale lăuntrice: vrăjmaşul a venit, vrând să-l ispitească pe robul lui Dumnezeu şi să-l tragă în păcat, dar neizbutind să-şi împlinească ţelul, s-a îndepărtat de la el. Omul lui Dumnezeu nu s-a lăsat ispitit de păcatul pe care vrăjmaşul i l-a pus înainte şi nu l-a băgat în seamă, aşa încât nici măcar n-a aflat cu ce venise să-l ispitească: „Pe cel rău, ce se depărta de mine, nu l-am cunoscut.” Robul lui Dumnezeu nu lasă să-i pătrundă în inimă nici un gând de clevetire asupra aproapelui, nu-şi îngăduie să facă judecată nedreaptă şi leapădă mândria, zavistia şi tot ceea ce i-ar putea vătăma inima.
întreaga lucrare a nevoitorului se îndreaptă spre paza inimii sale, pentru a o face să umble „pe calea cea fără de prihană”, având gânduri şi simţăminte bune, în duhul credinţei în Hristos. O asemenea inimă pătrunsă de gânduri şi de simţăminte curate se împotriveşte săvârşirii răului şi păcatului, şi poartă război „în dimineţi” cu toţi păcătoşii
281
pământului, făcându-i să nu mai rămână în Cetatea Domnului pe cei ce fac fărădelege fărădelegea fiind una cu păcatul. Prin „Cetatea Domnului” înţelegem sufletul omului, care este hărăzit a se face locaş Domnului, aşa cum însuşi Domnul grăieşte în Sfânta Evanghelie: „Vom veni la el şi vom face locaş la el.” (In. 14, 23) Dar sălăşluirea Domnului în sufletul omului se săvârşeşte prin izgonirea din el a tot răul. Iată ce cugete ni se nasc în suflet dacă pătrundem tâlcul acestui psalm. în el ni se înfăţişează viaţa lăuntrică a omului care a ajuns să-şi biruiască patimile, care s-a apropiat de desăvârşire şi este gata a-L primi în suflet pe Domnul. Psalmul „La Râul Babilonului” grăieşte despre viaţa sufletească a omului care nu s-a curăţit încă de patimi, dar îşi mărturiseşte starea de păcat şi voieşte să se slobozească de ea, bucurându-se pentru cei care şi-au biruit patimile: „Fericit cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.”
Se cuvine ca noi, cei ce nu ne-am curăţit de patimi şi ne aflăm încă în robia Babilonului, să ne plângem păcatele şi să ne străduim a ne slobozi inima de „păcătoşii pământului” la vremea dimineţii, adică cât timp aceştia mai sunt încă prunci. Aceasta să ne fie grija şi îndeletnicirea noastră. Pentru aceasta să ne rugăm Domnului, cerându-I ajutorul Său cel atotputernic, iar toate celelalte să le încredinţăm voii lui Dumnezeu.
Să ne rugăm Domnului să ne putem lucra mântuirea, cu al Său ajutor, şi să nu ne uităm nicicând făgăduinţele noastre cele călugăreşti.
Rogu-vă să vă rugaţi pentru mine, ca să pot pune început bun, câtuşi de puţin, îndreptării mele. Pace şi mântuire vouă!
282
Chemarea lui Dumnezeu (Mt. 4, 15-23)
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Aţi ascultat astăzi, la citirea Evangheliei, chemarea pe care a făcut-o Domnul ucenicilor Săi şi aţi văzut cât de ascultători au fost în a I se supune şi a-I urma. Doar atât le-a grăit: „Veniţi după Mine” şi zice mai departe în Evanghelie „au mers după El”. S-a petrecut aceasta pentru că sufletul fiecăruia dintre ei era ca să spunem aşa pregătit să dea ascultare chemării lui Dumnezeu.
întocmai cum Domnul i-a chemat atunci pe ucenicii Săi, tot aşa nu încetează nici acum a ne chema la Sine pe fiecare dintre noi. Dar sufletele noastre sunt atât de împietrite şi de alipite de cele pământeşti, încât nici măcar nu mai auzim glasul Domnului, nu vrem să ne pocăim şi ne îndărătnicim să rămânem în această stare de păcat. Cât de plină de umilinţă este ascultarea pe care au arătat-o sfinţii apostoli şi cât de înverşunată este necredinţa oamenilor din zilele noastre. Rogu-vă, fraţilor şi surorilor, plecaţi-vă urechea la glasul Domnului, Care neostenit vă cheamă la El!
Luaţi aminte: dumnezeieştile biserici sunt deschise, iar slujbele nu încetează a se săvârşi; oare nu sunt acestea chemări ale lui Dumnezeu? Auziţi clopotele care vă cheamă la biserică, la rugăciune; oare nu este aceasta o chemare a lui Dumnezeu? Dar predicile şi cuvântul lui Dumnezeu nu sunt ele tot o chemare a Lui? Auzim despre minuni
283
săvârşite în vechime şi în zilele noastre sau de arătări ale milostivirii şi slavei lui Dumnezeu; ce sunt acestea oare, dacă nu chemări ale lui Dumnezeu? Iar dacă ne vom cerceta cu de-amănuntul propria noastră viaţă şi vom pătrunde în adâncurile sale, nu vom descoperi oare că şi pe noi ne cheamă Domnul neîncetat la Sine pe felurite căi? Chiar şi atunci când vin asupra noastră necazuri şi ispite, şi acelea sunt tot chemări ale lui Dumnezeu, de vreme ce ne abat de la săvârşirea păcatului şi ne desprind uşor de cele pământeşti, aducându-ne aminte de cer.
Iar după toate acestea, dacă vom rămâne surzi la neîncetata chemare a lui Dumnezeu, nu va mai fi loc pentru îndreptăţire şi iertare. încă din vechime, prorocul, prevestind aceste vremuri cumplite de astăzi, striga: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în vremea cercetării, ca în ziua ispitirii în pustie, asemenea iudeilor care aveau asemănarea şarpelui ori a unei vipere surde, care-şi astupă urechile ei!” (cf. Ps. 94, 7-8; 57, 4) Să primim aceste cuvinte în inimile noastre şi să ne străduim a ne îndrepta. Iar pentru ca inima să ne fie gata a primi chemarea lui Dumnezeu, trebuie să o curăţim de tot răul, să nu se afle în ea nici răutate, nici slăbiciune faţă de ceva, cu atât mai vârtos faţă de păcat. Când inima este robită de vreo întinăciune, de păcat ori chiar de vreo lucrare lumească, atunci aceasta se face ca un zid care ne desparte de Dumnezeu şi nu ne îngăduie să-I urmăm lui Hristos şi să fim ucenicii Săi, căci scris este: „Cel ce nu se leapădă de toate cele ale sale şi nu urăşte cu ură sfântă tot ceea ce l-ar putea îndepărta de Dumnezeu, îndreptându-l către iubirea de sine, nu poate fi ucenicul lui Hristos.” (cf. Lc. 14, 26-33)
284
Ne stă în putinţă a nărui acest zid numai prin pocăinţă nefăţarnică, prin îndreptarea vieţii şi prin lepădarea păcatului. Numai atunci omul îi poate urma slobod lui Hristos, ca vrednic ucenic al Său. Pentru aceasta vă rog pe toţi, iubiţi fraţi şi surori, pocăiţi-vă cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi cereţi Domnului ajutorul Său pentru îndreptarea vieţii.
Ne vom ruga acum, ca de fiecare dată, înaintea icoanei Maicii Domnului „Bucuria cea neaşteptată”, iar dacă vreunul dintre voi va auzi chemarea lui Dumnezeu şi se va arăta gata a o urma, întorcându-se pe calea adevărului şi a virtuţii, atunci va fi cu adevărat o bucurie sfântă şi neaşteptată. Să ne rugăm împărătesei cereşti să ne ajute să ne îndreptăm, să ne curăţim inimile şi să auzim chemarea lui Dumnezeu către împărăţia cerurilor, unde nu este întristare, nici suspin, ci viaţă fericită fără de sfârşit. Amin.
Cuvânt la Duminica lui Zaheu (Lc. 19,3-10)
în Evanghelia pe care aţi ascultat-o astăzi s-a citit despre Zaheu vameşul: cum a venit Iisus Hristos Domnul la casa sa şi cum s-a schimbat şi s-a îndreptat mai apoi vameşul.
Se numeau vameşi cei ce strângeau birurile de la popor şi adesea nedreptăţeau oamenii, păgubindu-i, căci luau mai mult decât se cuvenea, având pe lângă aceasta şi alte metehne. Din această pricină erau dispreţuiţi de către toţi şi socotiţi drept păcătoşi.
Zaheu era unul dintre aceştia. Domnul nu S-a scârbit nici de păcatele vameşului şi nici de el însuşi, vestindu-i că Se va duce să găzduiască la el. Inima lui Zaheu s-a umplut de bucurie. L-a primit pe Domnul în casa sa, iar aceasta i-a trezit vameşului simţăminte atât de adânci, încât s-a schimbat cu desăvârşire. Şi inima i s-a schimbat, făgăduindu-I Domnului că îşi va schimba şi viaţa, zicând către El: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8) Iată ce schimbare s-a petrecut cu Zaheu. Pentru ce oare s-a întâmplat aşa? Din ce pricină acest om, care îi nedreptăţea pe cei de la care strângea birul, a devenit dintr-odată milostiv şi mărinimos, punând început bun întru toate? Pentru că, iubiţii mei fraţi şi surori, a început să-şi urască păcatul. Văzându-L în casa sape Hristos Cel
286
întru totul curat, sfânt şi fără de păcat şi punându-se alături de Acesta, şi-a văzut păcatele, necinstea şi căderea şi i s-a aprins în inimă, ca o scânteie, dorirea nefăţarnică de a se îndrepta.
Despre aceasta aş vrea să vă grăiesc în chip deosebit. La noi, cei ce suntem duhovnici, vin oameni cu suflete bolnave, care zic că vor să se pocăiască şi să-şi mărturisească păcatele, dar nu voiesc să se lepede de ele, mai cu seamă de păcatul pe care l-au îndrăgit şi de care nu se îndură să se despartă. De nu va avea dorirea de a se îndepărta de păcat şi-l va păstra ca pe o dragoste tăinuită în inima sa, neavând o pocăinţă nefăţarnică, omul nu va izbuti să-şi tămăduiască sufletul. Cum era înainte de spovedanie, aşa va rămâne şi după aceasta. Nu trebuie să fie aşa! Asemenea lui Zaheu, cel ce şi-a urât cu adevărat păcatul, trebuie să doreşti din tot sufletul să te îndrepţi şi să iubeşti ceea ce se împotriveşte păcatului, adică virtutea şi poruncile lui Dumnezeu. Citind sau ascultând cu luare-aminte psalmii şi pătrunzând înţelesul minunatelor lor cuvinte, putem dobândi o bogată învăţătură. Printre altele, găsim într-un psalm acestea: „Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui.” (Ps. 36, 31) Ce înţeles adânc şi ce minunată învăţătură cuprind aceste cuvinte! Când omul va pune în inima sa ca să zicem aşa legea lui Dumnezeu şi sfintele Sale porunci şi le va iubi, atunci va urî păcatul, se va aprinde în el dorirea de a petrece întru Domnul şi se va înfrâna de la orice faptă rea. Orice ar săvârşi şi cu orice s-ar îndeletnici, chiar şi în faptele cele mai mărunte şi mai neînsemnate ale vieţii, omul va ţine seamă de legea lui Dumnezeu pe care se cade a o avea pururea în cugetul
287
şi în inima sa şi va lepăda tot ceea ce se împotriveşte acesteia.
Fiecare om poate întâmpina pe calea vieţii sale ceva rău ori i se poate iviîn cugetul său gândul unui păcat oarecare, pe care ar putea încuviinţa să-l săvârşească. Dar dacă în inima acelui om se află mai întâi de toate legea lui Dumnezeu, aceasta îi va grăi: „Nu face aşa, căci nu-ţi este îngăduit de către Domnul!” Cum aş putea să încuviinţez ceva despre care ştiu că este potrivnic sfintelor Sale porunci? Şi în chipul acesta omul se înfrânează de la păcat. Iar dacă se va împotrivi păcatului în toată vremea şi în tot locul, nu i se vor poticni paşii lui, şi nu se va abate de la calea cea dreaptă, şi nu va rătăci pe la răspântiile păcatului. „Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui.”
însă vrăjmaşul neamului omenesc nu doarme, iar voia lui este ca omul să se poticnească în umbletul său ori să apuce pe alte căi. Poartă război împotriva omului pe toate căile şi cu toate mijloacele şi face să i se aprindă în cuget războiul gândurilor, pentru a-l face pe om să păcătuiască nu numai cu gândul, ci şi cu fapta. Anevoioasă luptă! Care îi poate aduce uneori omului o oarecare istovire sau îl poate face să cadă în deznădejde şi chiar să încuviinţeze săvârşirea păcatului.
încuviinţarea păcatului este socotită deja păcat înaintea lui Dumnezeu şi se cuvine a ne căi pentru aceasta. Când omul se înfrânează şi nu păcătuieşte cu fapta înseamnă că picioarele sale nu s-au poticnit. Dar atunci când va lăsa să i se şteargă din cugetul şi din inima sa poruncile legii lui Dumnezeu, lăsându-se ispitit de păcat, va cădea, căci picioarele
288
i se vor poticni şi va rătăci pe cale. Atunci păcatul nu va mai fi săvârşit doar cu gândul, ci şi cu fapta.
Drept aceea, se cuvine, iubiţii mei fraţi şi surori, să păstrăm mereu în inimile noastre legea lui Dumnezeu. Atunci, în războiul cel nevăzut cu păcatul, pe care îl purtăm în cugetul nostru, vom putea începe, puţin câte puţin, să urâm păcatul şi să iubim virtutea. Având o pocăinţă nefăţarnică, dragostea de Dumnezeu şi virtuţile vor spori tot mai mult, inima va năzui către Dumnezeu, frumuseţea cea duhovnicească a legii lui Dumnezeu se va înstăpâni tot mai mult în inima noastră, iar în cele din urmă vom putea ajunge la acea minunată şi râvnită stare, când vom putea striga dimpreună cu apostolul: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” iar dragostea pentru Hristos se vădeşte, mai întâi, prin împlinirea poruncilor Sale. Nici „necazul sau strâmtorarea sau prigoana”, „nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură”, aşa cum aţi auzit astăzi la citirea Apostolului. (Rom. 8, 35-39)
Iată roadele pocăinţei lipsite de făţărnicie! De aceea, stăruitor şi din inimă vă rog, fraţilor şi surorilor, să vă străduiţi să urâţi păcatele şi să vă pocăiţi pentru ele cu inimă curată şi cu nefăţarnică dorire de a vă îndrepta, aşa cum şi-a dorit Zaheu. Atunci pocăinţa voastră va da roade bogate, iar dragostea lui Dumnezeu şi a legii Lui celei sfinte se va întări în inimile voastre şi vom umbla toţi pe calea cea adevărată, ce duce către mântuirea sufletelor noastre. Amin.
„înpsaltire cu zece strune îţi voi cânta Ţie” (Ps. 143, 9)
„în psaltire cu zece strune îţi voi cânta Ţie.” Aşa glăsuieşte Psaltirea prorocului şi împăratului David. Ce vrea să însemne oare aceasta?
Fiecare expresie din Sfânta Scriptură, dincolo de însemnătatea sa istorică, are şi un al doilea înţeles, unul lăuntric, adânc. De bună seamă, şi aceste cuvinte au, în afara însemnătăţii lor istorice, un înţeles tainic, duhovnicesc.
împăratul-proroc David cânta psalmii săi întrebuinţându-se de psaltirion, un instrument muzical cu zece strune. Acesta este înţelesul istoric al acestor cuvinte, iar din cel duhovnicesc, tainic, pricepem că „psaltirea” cu zece strune este omul cu cele cinci simţuri din afară şi cinci simţuri lăuntrice, ale sufletului cele zece strune cu ajutorul cărora omul trebuie să-I înalţe cântare Domnului, adică pururea să împlinească poruncile lui Dumnezeu, aşa încât întreaga-i viaţă să fie ca o nesfârşită cântare închinată Domnului: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi.” (Ps. 103, 34)
Aşa a răspuns stareţul Leon de la Optina, atunci când a fost întrebat odată ce face, în vreme ce primea credincioşii: „Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi.” Era îndreptăţit a grăi în acest chip, căci el a trăit călăuzindu-se şi împlinind întocmai poruncile lui Dumnezeu, iar viaţa sa a fost cu adevărat o cântare bineplăcută lui Dumnezeu o cântare a vieţii duhovniceşti.
290
Când strunele psaltirii nu sunt corect acordate, când sună dizarmonic, când nu sunt în ton, este cu neputinţă a cânta. Nu putem scoate sunete armonioase şi nici alcătui o cântare curată. Aşijderea se petrece şi cu omul atunci când simţămintele sale nu împreună-lucrează spre a năzui către Dumnezeu, iar omul continuă să iubească păcatul sau, în pofida voii sale, păcatul îl robeşte pe om. îi este cu neputinţă să rostească sunete armonioase ale vieţii duhovniceşti şi nu este în stare cu întreaga sa viaţă şi purtare şi cu toate simţămintele sale să înalţe o cântare sfântă întru slava lui Dumnezeu. Trebuie să te sileşti să pui rânduială în viaţa ta, să săvârşeşti fapte de desăvârşire pentru numele Domnului şi să rabzi toate necazurile şi strâmtorările în lupta cu tine însuţi şi cu patimile tale, căci scris este: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine. A auzit rugăciunea mea. M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului. Şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei. Şi a pus în gura mea cântare nouă, cântare Dumnezeului nostru.” (Ps. 39, 1-4) Se cuvine a răbda şi a nădăjdui către milostivirea lui Dumnezeu.
Când cineva învaţă să cânte la vioară, la început scoate sunete atât de neplăcute, de nepotrivite şi de ascuţite, încât îţi vine să-ţi iei lumea-n cap şi să fugi oriunde vezi cu ochii, numai să nu le mai asculţi. Cu vremea însă, acela se va deprinde cu vioara şi va învăţa să cânte, iar sunetele vor fi din ce în ce mai corecte şi se vor auzi în cele din urmă sunetele blânde şi frumoase ale unei cântări minunate. Unii vor izbuti mai degrabă, alţii mai târziu. Uneori însă, cu toate străduinţele sale, cântăreţul nu va putea să cânte
291
aşa cum şi-ar dori. Drept aceea, are trebuinţă de răbdare, întocmai aşa se petrece şi în viaţa duhovnicească. Omul vrea una, dar îi iese cu totul alta. Mintea voieşte a săvârşi una, iar simţurile alta. îşi dă seama şi simte cu durere că nu se îndreaptă către ceea ce-şi doreşte, că toate sunt altfel decât ar trebui şi cade în deznădejde, văzând că nu poate răzbi în lupta cu patimile şi nu sporeşte nicicum în viaţa cea duhovnicească.
Să nu deznădăjduieşti niciodată, ci să rabzi! Trebuie să ne silim cu răbdare către lucrarea virtuţilor, pentru Domnul, să fim cu luare-aminte la simţămintele, cugetele şi faptele noastre, să-L chemăm pe Domnul în ajutor şi să ieşim cu smerenie în întâmpinarea Lui, mărturisind că fără ajutorul cel dumnezeiesc omul nu va izbuti să facă nimic numai prin faptele sale. Iar când vasul sufletului şi al trupului vor fi gata, când strunele psaltirionului vor fi pregătite cu toată smerenia, răbdarea şi evlavia, atunci va veni vremea să înalţe o cântare fără de seamăn, căci se vor auzi minunatele sunete ale vieţii duhovniceşti şi „vedea-vor mulţi şi se vor teme şi vor nădăjdui în Domnul” (Ps. 39, 5), întrucât această negrăită cântare nu poate izvorî decât din unirea cu Domnul.
…Pianul este pregătit pentru a cânta, căci este deschis, iar corzile acordate…, dar tace. Din ce pricină? Pentru că lipseşte cântăreţul. Cine este însă acesta? Sfântul Duh, după cuvântul care grăieşte: „Vom veni la el şi vom face locaş la el.” (In. 14, 23) Va veni Sfântul Duh şi va împreuna simţămintele sufletului şi ale trupului, dezbinate de păcat, şi atunci omul va începe a petrece în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
292
Părintele Varsanufie mi-a tâlcuit înţelesul tainic al acestui psalm. Ţin minte că luam masa împreună, iar după ce am mâncat, părintele s-a apropiat de spălător, şi-a spălat mustăţile şi le-a şters cu un prosop, după care mi-a zis: „Părinte Nicolae, caută la Zigaben tâlcuirea cuvintelor psalmului: în psaltire cu zece strune îţi voi cânta Ţie.”
Am luat cartea şi am citit o scurtă tâlcuire istorică şi adâncă a acestora. Părintele a ascultat, spunându-mi: „Aceasta mi s-a descoperit şi mie acum!”
Am început a cugeta în sinea mea: Iată un om căruia şi în vreme ce îşi şterge mustăţile după masă i se descoperă taine duhovniceşti. O asemenea descoperire de sus le este dăruită oamenilor duhovniceşti cei care întreaga lor viaţă îl slăvesc pe Dumnezeu în orice vreme şi în orice loc, uneori fără de veste şi nu numaidecât în vremea rugăciunii, asemenea părintelui Varsanufie, de pildă, căruia i s-au descoperit taine duhovniceşti pe când lua masa. Poate că dânsul va fi priceput acel înţeles tainic şi adânc atât al rugăciunii liturgice, cât şi cel al Sfintei Scripturi: „Auzit-am, Doamne, taina rânduielii Tale, înţeles-am lucrurile Tale şi am proslăvit Dumnezeirea Ta.” (Irmos, glas 8, cântarea 4) Amin.
„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta! Deşteaptă-te, slava mea! Deşteaptă-te, psaltire şi alăută! Deştepta-mă-voi dimineaţa. Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie între neamuri.” (Ps. 56, 8-10; 107, 1-4)
Aceste cuvinte le repeta necontenit ieroschimonahul Anatolie Zerţalov, stareţul schitului de la Optina (t 1894), înainte de a-şi fi dat obştescul sfârşit.
293
Câte înţelesuri adânci şi tainice se ascund în aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu ale psalmistului! începi a cugeta asupra acestora şi îţi dai seama că poţi face aceasta la nesfârşit atât de necuprins, de adânc şi de minunat este tâlcul acestor cuvinte ale psalmistului.
Domnul Dumnezeu a binevoit a-l zidi pe om, dăruindu-i o negrăită mărire. L-a zidit după chipul şi asemănarea Sa. L-a făcut să poarte chipul dumnezeieştii Sale slave. L-a plăsmuit în chip minunat, i-a dăruit frumuseţe şi cinste prin însuşi trupul său, şi totodată un suflet nemuritor. înzestrându-l cu bogate daruri duhovniceşti şi cu însuşiri deosebite, l-a făcut stăpân şi iconom peste toate făpturile văzute ale lumii acesteia. Prin sufletul său, dăruit cu duh de viaţă, omul stă mai presus de toată făptura cea văzută. Nimic nu se află în natura cea văzută care să fie deopotrivă cu omul. A fost înzestrat, de asemenea, şi cu o minte înaltă, aşezându-se prin aceasta deasupra întregii firi, care stă la picioarele sale. De pildă, născocind felurite unelte şi maşini, omul covârşeşte puterile şi stihiile naturii. întrucât nu este în stare să lupte cu focul cu mâinile goale, face maşini cu care poate înfrânge stihia focului. Nu poate umbla pe ape şi nu este în stare să înoate pe o distanţă mai mare, dar construieşte bărci şi vapoare cu care biruieşte stihia apelor. Nu are puterea de a lupta împotriva fiarelor, dar îşi face arme cu ajutorul cărora înfrânge fiara sau o ţine la depărtare. Nu vădesc oare acestea măreţia şi slava omului? Iar ele nu sunt altceva decât puteri obişnuite, fireşti ale omului.
însă de vom privi la sfinţi, vom vedea de ce minunată slavă şi putere s-au învrednicit. Au biruit natura prin putere cea duhovnicească şi harul cel dumnezeiesc: au umblat
294
pe mare ca pe uscat; au fost purtaţi prin văzduh de o putere dumnezeiască; animalele sălbatice le-au slujit asemenea unor mieluşei blânzi şi i-au socotit drept stăpâni; au slobozit ploaia prin rugăciunile lor şi multe alte minuni au săvârşit, pe care este cu neputinţă a le înşirui acum.
Sfânta Scriptură înfăţişează astfel măreţia omului: „Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Ps. 8,6-7) Ce slavă mai mare decât aceasta şi-ar putea dori, către ce ar mai putea râvni? O, cu adevărat, cu asupra de măsură Şi-a revărsat Domnul milostivirea Sa asupra omului! S-ar cuveni ca omul, având aceste daruri, să le preţuiască şi să-şi rânduiască viaţa potrivit vredniciei sale omeneşti împlinind voia şi poruncile lui Dumnezeu.
Dar ce vedem acum cu negrăită durere? Că omul n-a înţeles şi n-a preţuit nespusa slavă cu care l-a înzestrat Ziditorul şi Dumnezeul său, întocmai cum glăsuieşte psalmistul: „Omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 12) Iar pentru aceasta, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, omul s-a lipsit de slava sa: „ajutorul ce-l nădăjduia din slavă” (Ps. 48, 15) şi l-a pierdut.
Aflându-se într-o asemenea cinste şi slavă, omul şi-a nesocotit vrednicia sa, a căzut şi s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Cumplită cădere! în ce prăpastie şi în ce întuneric de nepătruns îl aruncă păcatul pe om! Acel suflet care poartă chipul lui Dumnezeu şi căruia i s-a dat putinţa de a se face asemenea cu Dumnezeu se aseamănă acum dobitoacelor necuvântătoare şi îşi hrăneşte sufletul
295
nemuritor cu hrană dobitocească. Fără a grăi în amănunt despre urmările vătămătoare ale patimilor ruşinoase, ale desfrânării, care îl fac pe om să capete o izbitoare asemănare cu dobitoacele, schimonosindu-i şi chipul, vom spune numai că orice patimă îl lipseşte cu desăvârşire pe om de chipul său omenesc, făcându-l să fie deopotrivă cu dobitoacele ori cu fiarele. Iată ce poate face din om mânia şi răutatea! Omul cuprins de răutate se face întru totul asemenea fiarei, chipul i se schimonoseşte, iar ochii îi scapără scântei, aşa încât pare gata-gata a-l sfâşia pe aproapele său. De fapt, toate patimile îndeobşte lăcomia, necredinţa, iubirea de arginţi îl prefac pe om în animal.
Pe drept cuvânt, omul va începe acum a striga: Unde te vei fi ascuns de mine, vrednicie omenească, cinstea şi slava mea? însă Domnul Dumnezeu n-a voit ca omul, făptura Sa fără seamăn, să rămână în cădere, ci dorirea Sa a fost ca, prin nemăsurata-I iubire de oameni, să-l răscumpere pe om din cădere şi din păcat. A dorit să-l ridice şi să-i dăruiască din nou slava cea dintâi, vrednicia cea de mai înainte. De nepătruns pentru noi, oamenii, este chipul în care Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru răscumpărarea neamului omenesc din păcatul lui Adam. A săvârşit aceasta prin întruparea Sa, prin pătimirea, prin moartea şi învierea Sa, iar din nemărginita Sa dragoste şi milostivire îi dăruieşte omului căzut, dar zidit din nou prin Hristos, nu numai vrednicia cea dintâi, ci şi putinţa de a se desăvârşi într-o şi mai mare măsură. Prin răscumpărare, i s-a dăruit omului putinţa de a se apropia necontenit de Dumnezeu, către veşnica desfătare în cunoaşterea lui Dumnezeu. El se poate face „părtaş dumnezeieştii firi” (II Ptr. 1,4).
296
Aceasta este înfăţişată minunat într-o stihiră bisericească de la praznicul Buneivestiri: „Căci prin tine prin Maica Domnului -, Cel necuprins cu oamenii va să petreacă.” (Canonul Buneivestiri)
Drept aceea, după răscumpărarea omului, Domnul l-a încununat pe om cu o şi mai mare slavă. I-a dat, de pildă, Tainele Sfintei Biserici, îndeosebi Taina Sfintei Euharistii, de care şi îngerii doresc să se împărtăşească, căci jertfa răscumpărătoare se săvârşeşte numai pentru oameni, nu şi pentru îngeri. în această privinţă, putem spune că îngerii „îi zavistuiesc” pe oameni, neavând putinţa de a se împărtăşi cu Sfintele Taine.
Dar chiar şi după răscumpărarea omului cu Sfântul Sânge al lui Hristos Mântuitorul, omul a căzut şi cade în păcat, nesocotindu-şi slava sa, călcând-o în picioare şi asemănându-se dobitoacelor necuvântătoare. Omul zace iarăşi lepădat în ţărână, într-o sfâşietoare necinste. în numele unui asemenea om care şi-a pierdut slava sa, care şi-a uitat vrednicia cea omenească şi şi-a pierdut vechea sa moştenire strigă sfântul proroc: „Deşteaptă-te, slava mea!” (Ps. 107, 2) Adu-ţi aminte, omule, ce-ai fost şi ce-ai ajuns! Adu-ţi aminte de slava cu care te-a încununat Domnul, leapădă chipul de vieţuire al dobitoacelor şi întoarce-te la vechea ta vrednicie: „Deşteaptă-te, slava mea! Deşteaptă-te, psaltire şi alăută!” Psaltirea şi alăuta sunt, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, simţămintele omului şi puterile cugetului şi ale trupului său. înţelegem, aşadar, că omul trebuie să fie gata a-I înălţa lui Dumnezeu cântare de laudă cu toate puterile sale duhovniceşti şi trupeşti, printr-o viaţă petrecută întru Domnul. De multă vreme –
297
pare a grăi prorocul tu, psaltirea mea, zaci lepădată pe undeva şi s-a aşternut peste tine un strat gros de praf, strunele îţi sunt ruginite sau poate chiar rupte, iar dacă ţi-aş atinge strunele, nu vor răsuna sunete alese, ci doar un zăngănit fără formă, care nu face decât să zgârie auzulşi sufletul. O, deşteaptă-te, deşteaptă-te, psaltirea mea! Trebuie să-ţi acordez strunele, să te pun în rânduială, să te îngrijesc, căci ştiu că şi numai o singură strună de va cânta rău, nu voi putea alcătui o cântare armonioasă şi voi strica întreaga orânduire a acesteia. Toată cântarea se va auzi rău, chiar dacă toate celelalte strune sună armonios.
întocmai ca în muzică, aşijderea şi în viaţa duhovnicească: „nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 24). Nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi păcatului. Potrivit Evangheliei, omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu „cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi cu tot cugetul său” (cf. Mt. 22, 37; Mc. 12, 30; Lc. 10, 27), fără a se lăsa biruit de păcat cu nici unul din simţurile sale şi cu nici una dintre puterile sale trupeşti sau duhovniceşti. Citim la Sfântul apostol Iacov că de va greşi omul într-o singură poruncă, se va face vinovat faţă de toate poruncile (Iac. 2, 9-11). Pregăteşte-te, aşadar, ia psaltirea şi alăuta şi pune-o în rânduială, aşa încât să fii gata a cânta cântarea cea de cuviinţă.
Atunci când omul se va încredinţa de faptul că trebuie să se ridice din păcat, va fi gata să se lepede de viaţa cea necuvioasă, să rupă orice legătură cu păcatul şi să se îndrepte cu toată fiinţa către Dumnezeu. însă diavolul, vrăjmaşul, nu va scăpa prilejul de a se apropia de el, şoptindu-i: „Pentru ce vrei să te îndrepţi şi din ce pricină? Vei avea destulă
298
vreme să faci aceasta!” Cu asemenea şoapte diavolul se căzneşte a-i clătina omului hotărârea pe care a luat-o. Omul însă trebuie să lepede cu tărie îmboldirile diavolului, să se îmbărbăteze pe sine şi să-i grăiască aceluia: „Nu am pentru ce să mai amân. Trebuie să mă grăbesc a mă ridica acum, de îndată şi fără de întârziere. Mă voi ridica şi voi începe a cânta cum se cuvine din psaltirea şi alăuta mea, adică mă voi strădui a-mi petrece viaţa împlinind poruncile lui Dumnezeu.”
Aşa va putea începe omul o viaţă nouă, în duh, împărtăşindu-se cu Dumnezeu. Nu-i va fi uşor, căci în lupta sa cu păcatul va fi întâmpinat pe cale de necazuri şi ispite. Din vreme în vreme, cugetul şi inima sa vor fi tulburate de urmările răului şi ale păcatului cuibărite mai demult în sufletul său. Dar dorirea de a fi cu Domnul, de a petrece cu El şi de a afla mângâiere, pace şi fericirea cea veşnică vor birui. Omul se nevoieşte, lucrându-şi mântuirea prin osteneli şi fapte de desăvârşire. în nevoinţe îşi va petrece ani în şir, poate chiar zeci de ani la rând. în cele din urmă, cercetându-se pe sine în chip temeinic, omul va vedea şi va simţi că a murit în el orice dorinţă de a gusta din dulceaţa lumii acesteia putrede, că i s-a stins din inimă orice poftă de desfătare cu frumuseţea cea putrezicioasă. Acum râvneşte către Frumuseţea cea una şi adevărată, care nu este supusă stricăciunii, căci singurul ţel al strădaniilor şi năzuinţelor sale este Hristos. Omul îşi vede starea inimii sale şi strigă: „Gata este inima mea, Doamne, gata este inima mea!” (Ps. 56,10) Iar acum, când este gata, cânta-va şi va lăuda slava Sa. Deşteptatu-s-a slava mea cea dintâi, căci inima mea este gata şi s-a făcut vrednică a-I cânta lui
299
Dumnezeu. Nu voi mai înceta a cânta şi a slăvi pe Dumnezeu, a-I sluji Lui printr-o viaţă petrecută întru Domnul, socotind Rugăciunea lui Iisus ţelul cel de căpătâi al vieţii mele. Până acum mă osteneam sub povara patimilor şi a năvălirilor vrăjmaşului şi nu puteam înălţa cântare de bucurie, ci îi aduceam Domnului umilă rugăciune de pocăinţă, căci pururea aveam înaintea mea gândul că eram rob al păcatului, văzând starea mea cea căzută. Acum însă, când s-a deşteptat slava mea, îţi voi cânta, Doamne, şi Te voi slăvi. „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie între neamuri.” Voi grăi şi voi mărturisi lucrarea Domnului care s-a vădit întru mine, păcătosul, şi voi aduce mulţumită Domnului pentru milostivirea arătată mie şi tuturor oamenilor. Nu mă voi teme şi nici nu mă voi ruşina a-mi petrece viaţa după poruncile lui Dumnezeu, în orice loc şi în orice împrejurare mă voi afla. „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta!” sunt cuvinte care vădesc, ca să zic Aşa, o stare de desfătare duhovnicească a sufletului. Părintele Anatolie Bătrânul putea să înalţe un asemenea strigăt, noi însă suntem încă departe de aşa ceva. Se cuvine a plânge pentru căderea noastră şi a ne strădui totodată să ridicăm slava noastră cea căzută, însă pentru aceasta trebuie să ne curăţim mai întâi de păcate. Cea dintâi osteneală a noastră către desăvârşire trebuie să se îndrepte către lupta cu păcatul, pentru a ne curăţi inima de patimi prin pocăinţă şi smerenie. Iar Domnul, căutând la smerenia şi la osteneala noastră, ne va ierta păcatele (cf. Ps. 24, 18), inima ni se va curăţi, iar slava noastră se va vădi în cântarea adusă Dumnezeirii. Să ne învrednicească Domnul de aceasta prin a Sa milostivire! Amin.
300
Un cuvânt din 17 iulie 1925
Odată mi-am deschis jurnalul la o pagină în care îmi notasem acestea, pe care mi le grăise părintele Varsanufie:
Un mirean m-a întrebat odată: „Spuneţi-mi, părinte, cum se cuvine a-mi petrece viaţa?” Mă gândeam ce să-i răspund, ce povaţă să-i dau în doar câteva cuvinte. L-am întrebat: „Ai citit Psaltirea?” „Da, am citit-o, părinte.” „Dacă ai citit-o, ar trebui să-ţi aminteşti că într-un psalm se zice: Bun şi drept este Domnul, pentru aceasta lege va pune celor ce greşesc în cale. îndrepta-va pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzicăile Sale. (Ps. 24, 9-10) Ce spun, de fapt, aceste cuvinte? înţelegem de aici că însuşi Domnul ne va învăţa cum să urmăm căile Sale, căci omul nu poate cunoaşte aceasta de la sine. însă Domnul nu-i învaţă pe toţi oamenii, ci doar pe cei blânzi, pe cei care se smeresc cu inima şi îşi gătesc sufletul, făcându-l în stare să primească învăţătura dumnezeiască. Doar pe aceştia îi învaţă Domnul.”
Cu aceste cuvinte am sfârşit atunci însemnarea din jurnalul meu. Ieri însă, cugetând mai mult asupra acestei tâlcuiri, am ajuns la o înţelegere mai adâncă. Cred că omul, dacă s-ar apuca să-i înveţe pe alţii căile Domnului, adică să-i povăţuiască pe calea spre mântuire, cei dintâi care ar trebui să se mântuiască ar fi teologii şi cărturarii. Dar se dovedeşte că nu se întâmplă aşa, căci foarte mu Îţi învăţaţi
301
nu urmează căile Domnului, ci dimpotrivă, pe cele ale păcatului. Am avut prilejul de a întâlni oameni care au terminat şcoli teologice şi care îmi spuneau că sunt gata să se îndeletnicească cu orice altceva, afară de teologie, dar se lăudau totodată că cunosc duhul creştinismului şi chiar scriau lucrări duhovniceşti.
Ce i-ar trebui omului ca să înveţe căile Domnului? Să fie blând şi smerit, şi atunci însuşi Domnul îl va învăţa cum să urmeze căile Sale. De mare folos ne este a cunoaşte aceasta în zilele noastre, când s-a împuţinat simţitor numărul povăţuitorilor duhovniceşti. Smereşte-te cu ajutorul lui Dumnezeu, fii blând, nu purta răutate aproapelui tău, pregăteşte-ţi sufletul pentru o viaţă bună şi smerită, pentru a putea primi dumnezeieştile învăţături, iar Domnul te va învăţa El Însuşi căile Sale.
Dacă vom cerceta Psaltirea, vom afla în ea multe expresii care grăiesc despre căile Domnului şi înţelesul lor duhovnicesc. De pildă, ce înseamnă „îndrepta-va pe cei blânzi la judecată”? Potrivit tâlcuirii episcopului Ignatie Briancianinov, Domnul îi va învrednici pe cei blânzi de înţelegere, de judecată duhovnicească.
în psalmul întâi, care începe cu cuvintele „Fericit bărbatul…”, găsim următoarele: „De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.” (Ps. 1 5) Tot Sfântul Ignatie ne lămureşte acestea, zicând că nici un suflet păcătos şi nelegiuit nu se va putea înălţa la înălţimile cele duhovniceşti şi nu va putea dobândi o înţelegere duhovnicească.
Episcopul Ignatie Briancianinov a petrecut o viaţă creştinească, întru nevoinţe, învrednicindu-se de darul
302
înţelegerii duhovniceşti a învăţăturilor lui Iisus Hristos şi, îndeobşte, a Sfintei Scripturi.
Aşadar, pe cei blânzi Domnul însuşi îi va învăţa cum să urmeze calea Sa.
Tot în Psaltire găsim mai departe următoarele: „Toate căile Domnului sunt milă şi adevăr.” (Ps. 24, 11) Potrivit tâlcuirii părintelui Ambrozie, pe care o cunosc de la părintele Agapit, din aceste cuvinte înţelegem că celor ce urmează căile Domnului li se cer două lucruri: milă şi adevăr. Cum se petrece aceasta?
Iată cum. Toţi cei care doresc să străbată fără de păcat calea Domnului trebuie să arate milă şi îngăduinţă faţă de aproapele lor, chiar dacă acela va cădea în păcat, şi să se silească pe sine a cinsti adevărul şi a împlini poruncile lui Dumnezeu. Faţă de noi înşine trebuie să arătăm nemitarnică judecată, ţinând seamă în săvârşirea faptelor noastre de poruncile legii dumnezeieşti, iar faţă de aproapele să fim întotdeauna milostivi şi îngăduitori, acestea fiind semnele din care se va vădi că urmăm căile Domnului.
Dacă omul nu se va sili să împlinească poruncile Domnului, nu va putea urma calea Domnului şi, prin urmare, nu va putea fi socotit un adevărat creştin. Dacă le va împlini, atunci vom putea spune că este un adevărat creştin, fie el funcţionar de la poştă, arhimandrit ori episcop. Cu toţii pot ţine seamă de poruncile lui Hristos şi de virtuţile evangheliceşti, aşa încât să urmeze cu adevărat învăţătura lui Hristos. „Toate căile Domnului sunt milă şi adevăr.” Să ne cercetăm pe noi înşine pentru a pune în faptă aceste cuvinte: milă şi adevăr. Atunci vom putea spune că urmăm calea Domnului şi ducem o viaţă creştinească.
303
Unii oameni se arată foarte îngăduitori faţă de ei înşişi, dar nemilostivi faţă de aproapele, ajungând uneori să rănească adânc sufletul aproapelui.
Bine este a însemna câte un gând sau un cuvânt de folos, căci uitasem de această tâlcuire şi mi-am amintit-o acum răsfoind jurnalul. Aş vrea să mai adaug că tâlcuirile celor de astăzi nu mă mulţumesc. Este adevărat că aflăm în ele câte ceva, chiar şi înţelesuri adânci, dar acestea nu sunt îndeajuns, căci întotdeauna rămâi cu simţământul că aşteptai ceva mai mult. Tâlcuirile de acum cercetează totul mai mult din punct de vedere istoric, iar nu duhovnicesc. Se întâmplă însă ca unii oameni să se învrednicească de o deosebită descoperire duhovnicească, iar atunci tâlcuirile acestora cuprind înţelesuri adânci, duhovniceşti.
De o asemenea cercetare de sus s-a învrednicit şi părintele Varsanufie, asemenea Sfinţilor Părinţi, iar aceasta se vădeşte limpede din scrierile lor. Uneori, un singur cuvânt din Sfânta Scriptură, grăit de aceştia pentru a întăriri vreo idee, aduce cu sine descoperirea unor noi înţelesuri adânci.
Cuvânt rostit după Liturghia din a noua Duminică după Rusalii (27 iulie 1925)
„Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit pe munte, ca să Se roage singur. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de fiică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” (Mt. 14, 23-33)
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Orice istorisire din Evanghelie are întotdeauna două înţelesuri: unul care priveşte faptele cele dinafară, limpede pentru toţi, şi altul lăuntric, adânc, tainic, cu neputinţă de cuprins de către mintea fiecăruia. Şi Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie pare a fi limpede şi lesne
305
de înţeles dacă privim faptele cele dinafară, însă înţelesul său lăuntric nu este limpede tuturor. Să încercăm, dar, să-l desluşim.
Marea pe care pluteau ucenicii în timpul furtunii este marea vieţii, lumea aceasta care ne înconjoară viaţa, cu grijile, necazurile, nevoile şi ispitele ei. Ucenicii plutesc pe mare, iar în jurul lor se stârneşte furtuna. Plutim şi noi pe marea vieţii şi ţinem piept viforelor necazurilor şi ispitelor care se năpustesc asupra noastră, de la lume, de la trup şi de la diavol. şi, iată, când furtuna este în toi, Hristos li se arată ucenicilor printre valurile învolburate. Mergea pe deasupra apei mării, însă ucenicii nu au crezut că este Hristos, ci o nălucă ori numai rodul închipuirii lor.
întocmai şi în viaţa de zi cu zi, în vreme ce pluteşte pe apele învolburate ale mării vieţii, iar valul ispitelor se năpusteşte asupra sa, omul caută ajutor, dar nu-l află niciunde, căci pretutindeni este amăgit în năzuinţele sale. Ajunge să creadă că toţi l-au părăsit, atât Dumnezeu, cât şi semenii săi, şi este cuprins de întristare sau chiar de deznădejde.
Domnul însă este aproape şi ne iese în întâmpinare, dăruindu-ne dumnezeiescul Său ajutor. Pururea este gata a ne ajuta, în fiece clipă, dar noi nu vrem să credem în El şi socotim că este ceva în care nu are rost să nădăjduim, fiind doar o închipuire de la care nu se cade a aştepta ajutor. Mulţi nu mai cred în ajutorul cel de sus, îl leapădă cu desăvârşire şi încetează a-L mai căuta pe Dumnezeu, punându-şi nădejdea numai în cele ale lumii acesteia.
După ce n-au aflat sprijin nicăieri, încredinţându-se că zadarnic este a aştepta mântuire de la oameni, unii se gândesc
306
să ceară ajutor de la Dumnezeu: „Ce-ar fi să încercăm să alergăm la Dumnezeu, să cerem încă o dată ajutorul cel dumnezeiesc?” Şi zic, asemenea lui Petru: „Doamne, dacă eşti Tu, dacă poţi să mă ajuţi, porunceşte să vin la Tine pe apă.” Iar Hristos îi răspunde lui Petru: Vino! Neţinând seamă de furtună şi de valuri, Petru porneşte şi, atâta vreme cât îşi ţine privirile aţintite către Hristos, merge fără teamă şi fără a se vătăma: valurile nu-l potopesc. Dar când îşi întoarce privirea de la Hristos, când începe să se uite la valurile dezlănţuite ale mării, se înspăimântă, îl cuprinde îndoiala şi începe a se scufunda.
întocmai se petrece şi cu omul care urmează calea credinţei celei întru Hristos şi cere ajutorul lui Dumnezeu: purcede pe cale cu râvnă şi tărie, păşind hotărât şi cu nădejde, călăuzit fiind de lumina cea dumnezeiască. Necazurile şi amărăciunile vieţiinu-l pot birui, căci nu au nici o înrâurire asupra lui şi nu-i vatămă în nici un chip inima. Dar de îndată ce ochii minţii, ai gândurilor şi simţămintelor sale se întorc de la Hristos şi de la ajutorul Său cel dumnezeiesc şi încep a privi către valurile clocotitoare ale mării vieţii, către necazuri şi ispite, omul începe a slăbi, clătinându-se totodată şi în credinţă.
Lasă marea să se dezlănţuie, lasă necazurile să năvălească asupra ta din toate părţile! Tu nu le lua în seamă, ci priveşte către Hristos, fără a uita că Domnul îţi este aproape. „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău!” (IRegi 20, 3) Domnul este pururea gata a ne veni în ajutor. Când omul, pierzându-şi credinţa, va începe a se scufunda, înfricoşat de valurile întristărilor şi ispitelor, şi nu va găsi sprijin nicăieri, se va agăţa, asemenea lui Petru, de ultima
307
sa nădejde, zicând: „Doamne, mântuieşte-mă, căci mă aflu în primejdie!” Va veni la Domnul cu mare smerenie, cerând dumnezeiescul Său ajutor. Iar Domnul îi va spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Iată-Mă, sunt lângă tine.” Şi îl va lua Domnul de mână şi „va scoate din pulbere pe cel sărac şi va ridica din gunoi pe cel sărman” (cf. Ps. 112,7). îl va ridica către cele înalte.
Se cade a şti însă că dumnezeiasca purtare de grijă nu ne fereşte cu desăvârşire de necazuri, nu le îndepărtează pe toate de la noi, nu ne izbăveşte de toate ispitele şi nu ne răpeşte din calea lor, ci ne dăruieşte puterea, hotărârea şi tăria de a le răbda şi de a le birui.
Priviţi marea ceată a sfinţilor care au bineplăcut lui Dumnezeu. Domnul nu i-a ferit de necazuri, nici nu i-a izbăvit de ispite, ci le-a dat voinţă puternică şi nădejde neclintită, pentru a nu se clătina nici măcar în încercările cele mai cumplite ale vieţii lor. Şi, cu adevărat, nimic nu i-a făcut să se clatine, după cuvântul apostolului: „Nici necazul, nici strâmtorarea, nici sabia, nici primejdia, nici înălţimea, nici adâncul… Nimic nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu.” (cf. Rom. 8, 35-39)
Şi Hristos S-a rugat pentru ucenicii Săi înaintea lui Dumnezeu-Tatăl: „Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci să-I păzeşti pe ei de cel viclean.” (In. 17, 15) Domnul îngăduie ispitele, dar ne dăruieşte totodată şi puterea de a le răbda. Atâta vreme cât Petru a avut privirea aţintită către Hristos, a putut umbla pe apă, căci i s-a dat această putere de la Dumnezeiescul Mântuitor. Furtuna nu încetase, valurile nu se liniştiseră, iar marea continua să se zbuciume sub picioarele sale. Atunci când necazurile şi ispitele
308
ne împresoară şi năvălesc asupra noastră, trebuie să avem o putere şi o bărbăţie deosebită. Se cade a şti că nu s-a aflat nicicând pe pământ vreun loc ori vreo împrejurare întru totul lipsite de primejdie. Singurul loc lipsit de griji nu poate fi decât inima noastră. Dacă va fi pătrunsă de dragoste dumnezeiască, nu va mai avea nici o pricină de tulburare, căci va avea pace şi nici un fel de năpastă n-o va mai putea înfricoşa. Când Dumnezeiescul Mântuitor S-a urcat în corabie, la ucenicii Săi, iar aceştia au petrecut dimpreună cu Dânsul, privindu-L şi simţindu-L alături de ei, atunci, se spune în Evanghelie, „a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină” (Mt. 8, 26).
Aşa se petrece şi cu omul. Dacă va petrece cu Hristos şi întru Hristos, nici o întristare nu-l va mai putea tulbura, căci inima i se va umple de bucurie şi se va putea bucura şi la vreme de necazuri, şi la vreme de ispite.
Dacă Hristos Se va afla în inima omului, aceasta îi va fi plină de dragoste dumnezeiască şi nu va mai lua seama la tulburările pe care i le vor pricinui cele pământeşti. Nesocotind toate celelalte încercări, inima i se va îndrepta numai către Hristos Frumuseţea cea adevărată şi nepieritoare.
Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, om bineplăcut lui Dumnezeu, în vreme ce cugeta asupra dumnezeieştii Liturghii vezi rugăciunea preotului care se pregăteşte să slujească Sfânta Liturghie -, pe care tocmai am săvârşit-o, striga fiind în răpire, numindu-L pe Hristos „Pâinea cea cerească”: „Preadulce Pâine, Care tămăduieşti inima mea, dăruieşte-mi a mă desfăta de dragostea şi de dulceaţa Ta. Pâine preadulce, toate neputinţele îmi vindecă mie, căci către nici o altă frumuseţe nu râvnesc afară de
309
Tine. Pâine preacurată, lăuntrul sufletului meu îl pătrunde cu dulceaţa şi mireasma Ta. Pâine sfântă, Pâine vie, Pâine mult dorită, intră în inima mea şi de toată întinăciunea trupului şi a duhului o curăţeşte pe ea, şi veşnică pază fii sufletului meu.”
Aşa striga sfântul lui Dumnezeu, căci inima îi ardea de dragoste către Domnul şi dorea ca nici una dintre frumuseţile cele trecătoare ale lumii acesteia să nu-i abată inima de la Hristos. Nici de la mine, nici de la voi nu pot cere să avem o asemenea dragoste fierbinte către Domnul precum aceea care se aprinsese în fiinţa sfântului lui Dumnezeu. Este cu neputinţă a dobândi dintr-odată o asemenea stare, dar putem şi chiar se cuvine a alerga pururea la Hristos Domnul, mai cu seamă în vreme de ispită, să-L chemăm, să strigăm către El, să-I cerem ajutorul şi să ne alipim inima de Dânsul.
Dacă vom alerga la Domnul, El ne va cerceta, va pătrunde în inima noastră, ne va fi apărător şi acoperitor împotriva ispitelor şi pavăză puternică înaintea vrăjmaşului, călăuzindu-ne negreşit către ţelul doririlor şi năzuinţelor noastre, către fericirea cea veşnică, în împărăţia cerurilor. Amin.
Cuvânt rostit înaintea Te-Deum-ului săvârşit în cinstea icoanei Mântuitorului cea Nefăcută de Mână Omenească (16 august 1925)
„în vremea aceea… Când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim” (…) „Şi a zis ucenicilor Săi: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere.” (Lc. 9, 51-53; 10, 22)
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
în Evanghelia de astăzi aţi auzit următoarele cuvinte: „Iisus S-a hotărât să meargă la Ierusalim”, S-a hotărât, S-a pregătit să meargă la Ierusalim către pătimirea Sa. Potrivit înţelesului său duhovnicesc, aceasta înseamnă că orice creştin care, asemenea lui Hristos, se hotărăşte să se îndrepte către Ierusalimul cel de Sus, adică să petreacă o viaţă duhovnicească pentru a se învrednici de împărăţia cerurilor, trebuie mai întâi să se hotărască, să se pregătească pentru această călătorie, să-şi petreacă viaţa întru nevoinţe. Trebuie să ne hotărâm şi să ne pregătim, căci o asemenea călătorie ne cere să săvârşim fapte de nevoinţă şi de desăvârşire şi să ne silim către lucrarea tuturor virtuţilor, întrucât numai
311
în acest chip putem dobândi împărăţia cerurilor. Trebuie să ne hotărâm şi să ne pregătim, pentru că vom avea de înfruntat nu puţine necazuri, ispite şi oprelişti, mai cu seamă de la acei oameni îmboldiţi de vrăjmaşul mântuirii noastre, cel ce nu încetează a zădărnici orice năzuinţă bună şi a le insufla oamenilor lumii acesteia ură fată de robii
Domnului.
După cum Hristos nu a fost primit de către locuitorii acelei ţări „pentru că se îndrepta spre Ierusalim”, ca un pelerin oarecare, tot aşa nu este primit de locuitorii lumii acesteia nici robul lui Dumnezeu, cel ce se nevoieşte pe calea ce duce către Ierusalimul cel ceresc. Ei nu înţeleg şi nu vor putea înţelege niciodată ce înseamnă râvna creştinească, sunt străini de ea şi li se pare neînţelept ori de-a dreptul ciudat acest fel de a vieţui. Nici modul de a gândi, simţămintele, principiile, dorinţele, purtarea întreaga noastră viaţă -, nici înfăţişarea cea dinafară a celui ce petrece în Dumnezeu nu se aseamănă întru nimic cu a celui care trăieşte în lume. Drept aceea, lumea, cei potrivnici lui Hristos, se ridică împotriva celor care încearcă să ducă o viaţă creştinească, îi prigoneşte, le poartă vrăjmăşie şi nu-i primeşte în mijlocul lor. „Nu l-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim.”
Mai departe, în Evanghelie, se spune: „Nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere.” Aceasta înseamnă că nimeni nu poate cunoaşte de la sine pe Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi nu poate avea o înţelegere dreaptă a credinţei în Dumnezeu dacă însuşi Dumnezeu nu-i va descoperi aceasta. Nimeni
312
nu poate cunoaşte de la sine voia lui Dumnezeu, căile Domnului, nu poate înţelege cum se cuvine viaţa duhovnicească şi virtuţile creştineşti dacă însuşi Domnul nu-l va învăţa acestea. Iar El îl învaţă doar pe cel ce doreşte cu adevărat şi se roagă pentru aceasta Domnului, cel ce se arată destoinic să primească această învăţătură şi îşi păstrează conştiinţa curată, cel ce râvneşte către lumină şi se sileşte să săvârşească binele.
Iată de ce, fraţilor şi surorilor, trebuie să ne rugăm Domnului cu multă osârdie, să-I cerem să ne întărească în dreapta credinţă, spre cunoaşterea vieţii duhovniceşti şi a voii Sale celei sfinte, pentru ca El să ne descopere cum trebuie să lucrăm pentru mântuirea noastră, cum să săvârşim nevoinţele creştineşti şi, deprinzându-le pe acestea, să ne dăruiască hotărârea neclintită de a ne duce la bun sfârşit strădania şi de a dobândi împărăţia cerurilor.
Drept aceea, vă rog stăruitor şi din inimă: să ne rugăm acum împreună ca Domnul să ne ajute să umblăm pe calea lui Hristos, să ne arate cum să ne lucrăm mântuirea şi cum să ne continuăm drumul pentru a ajunge la Ierusalimul cel ceresc. Amin.
Cuvânt de învăţătură rostit la pomenirea Sfântului mucenic Nikon (28 septembrie 1925)
Aş fi vrut să vă grăiesc un cuvânt despre Evanghelia care s-a citit astăzi: „Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine” (In. 15, 27), dar n-am avut vreme. Se făcuse deja foarte târziu şi în scurt timp trebuia să înceapă Liturghia târzie. Dar înţelesul adânc al acestor cuvinte ale Evangheliei încă se află în cugetul meu, iar gândurile izvorăsc unul după altul. Acum este cu neputinţă a grăi în amănunt despre aceasta şi vă voi spune doar un scurt cuvânt de folos. Citim, aşadar, în Evanghelie: „Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine.” Luaţi aminte la aceste cuvinte şi căutaţi a le pătrunde înţelesul. Sfinţii apostoli L-au mărturisit pe Iisus Domnul, iar după ei şi sfinţii mucenici şi, îndeobşte, toţi sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu, căci, aşa cum grăieşte însuşi Hristos, au fost cu El de la început. Au fost nedespărţiţi de Domnul, au împlinit cu osârdie poruncile Sale, şi-au adus întotdeauna aminte de El şi au săvârşit toate potrivit voii Lui celei sfinte.
Dacă vom fi întotdeauna cu Domnul, vom avea şi noi puterea de a mărturisi pentru El, având totodată bărbăţia, hotărârea şi tăria de a o vesti şi întări nu doar cu graiul, ci prin însăşi viaţa noastră. Ni se va da şi nouă darul de a răbda fără de cârtire toate răutăţile, poverile şi necazurile vieţii pentru Domnul nostru Iisus Hristos.
314
Străduiţi-vă să fiţi pururea cu Domnul, ca să puteţi deveni mărturisitori ai lui Hristos şi să puteţi face aceasta cu aceeaşi tărie, cu aceeaşi bărbăţie şi în acelaşi chip minunat în care au mărturisit sfinţii apostoli, sfinţii mucenici şi toţi sfinţii. Aceasta este povaţa pe care v-o dau. Fiţi pururea cu Domnul, cugetaţi neîncetat la Dumnezeu şi căutaţi să nu vă lipsiţi de ajutorul Său prin săvârşirea de păcate ori prin gânduri păcătoase. Să vă fie frică a petrece fără de El! Domnul să vă aibă în pază! Amin.
Cuvânt rostit la praznicul sfintei icoane a Maicii Domnului din Tihvin (26 iunie 1926)
Trebuie să fim buni creştini atât prin viaţa pe care o petrecem, prin cuvintele pe care le rostim, cât şi prin rugăciunile pe care le săvârşim.
Cel ce a fost cu luare-aminte la Canonul şi Acatistul care s-au citit aseară îşi poate da seama ce simţăminte şi gânduri de o negrăită frumuseţe se află în ele, mai cu seamă în Canon. Scriitorul bisericesc care a alcătuit aceste rugăciuni şi cântări s-a rugat mai întâi Domnului să-l lumineze şi să-i insufle cuvintele cântărilor şi rugăciunilor pe care urma să le scrie. Din aceasta înţelegem limpede că noi înşine, fără ajutorul cel dumnezeiesc, nu ne putem ruga cum se cuvine, căci nu ştim nici chipul în care să facem aceasta, nici ce să-I cerem Domnului în rugăciune. Altminteri, s-ar putea petrece ceea ce grăieşte prorocul în acest psalm: „Rugăciunea lui să se prefacă în păcat.” (Ps. 108, 6) Drept aceea, nu toate rugăciunile sunt sfinte, căci există şi rugăciuni care se pot preface în păcat. Când şi cum s-ar putea întâmpla aceasta? Atunci când ceea ce cerem în rugăciune ne îndreaptă către păcat, iar simţămintele şi doririle cu care se înfăţişează omul la rugăciune sunt, de asemenea, izvorâte din păcat.
Mărturisindu-şi nevrednicia, care ar fi putut să se vădească şi în rugăciunile pe care le-a alcătuit, scriitorul cântărilor despre care am grăit se roagă pentru ca Domnul Dumnezeu şi Maica Sa să nu Se mânie pentru rugăciunile alcătuite.
316
şi puse înainte şi să primească râvna celor ce se roagă, întrucât sunt izvorâte din doririle lor nefăţarnice şi sfinte, iar ţelul lor este de asemenea sfânt: „Cu buze smerite îţi aducem ţie cântare, ceea ce eşti preamărită de către toţi, măcar că păcătos şi nevrednic sunt a te lăuda, dar căzând cu nădejde înaintea milostivirii tale, ca ceea ce L-ai născut pe Mântuitorul lumii, nu te mânia pe mine, împărăteasă Doamnă, ci primeşte aceasta şi ne mântuieşte.” (Ultimul tropar, cântarea a 9-a a Canonului) Mai departe, pe lângă acestea, auzim: „Căci curăţia, înfrânarea şi rugăciunea din inimă sunt mai bineplăcute înaintea ta decât singură lauda buzelor” (Icos 9, Acatistul Icoanei Maicii Domnului îndurerata). Bine este a aduce laudă Maicii Domnului, dar nu este îndeajuns. Mai bineplăcut înaintea Sa şi mai bine primit este a împlini virtuţile în faptă, iar nu numai prin lauda buzelor. Dacă grăiţi şi vă rugaţi să sporiţi întru virtuţi, rugăciunea nu trebuie să rămână doar pe buze, ci cuvintele şi rugăciunile trebuie să se facă ele însele viaţă şi să se prefacă în fapte bune. Căci de vorbit se poate vorbi mult, dar şi fără rost.
Stareţul Ambrozie i-a spus odată cuiva care îi ceruse cuvânt de folos: „Puţine sunt cuvintele cu adevărat de folos.” Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în puterea lor. Uneori, şi printr-un singur cuvânt, sufletul intră în răpire duhovnicească şi se umple de cele mai sfinte simţăminte, doriri şi năzuinţe. Pentru aceasta şi cerem să nu ne rămână în suflet numai cuvintele, ci de vom grăi ori vom cânta despre virtuţi, să le împlinim şi cu fapta, căci altminteri aceste cuvinte nu vor fi spre folosul, ci spre împovărarea noastră şi a celor ce le ascultă.
Putea-va oare un neînfrânat să-i înveţe pe alţii înfrânarea? Va avea oare o asemenea îndrăzneală? Sau un rob al
317
lăcomiei să grăiască despre post? Nu va cuteza, căci cuvintele sale vor fi goale şi neputincioase.
Dacă vrem să fim creştini adevăraţi, trebuie să împlinim în faptă ceea ce ne grăiesc buzele, adică în propria noastră viaţă. Atunci nu vom mai fi prilej de sminteală pentru alţii, căci nimeni nu va mai huli învăţătura lui Hristos şi viaţa creştinească din pricina unora dintre noi care sunt nevrednici a se numi creştini. Chiar şi turcii musulmani -, şi cei de alte credinţe, şi sectanţii, şi ateii, văzând că ne petrecem viaţa în păcat, vor spune că ei sunt mai buni decât noi în ceea ce priveşte împlinirea virtuţilor şi au o viaţă mai cuvioasă decât cei care se laudă că sunt creştini ortodocşi şi îl mărturisesc şi îi slujesc Dumnezeului celui adevărat. Este întristător, însă din păcate adesea se întâmplă să auzim aceasta.
Drept aceea, pentru ca numele Domnului să nu fie pângărit din pricina păcatelor noastre, să ne străduim a împlini virtuţile nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, să ne îndreptăm viaţa şi să ne pocăim în chip nefăţarnic.
Acum vom săvârşi un Te-Deum. Ne vom ruga Maicii Domnului, împărătesei celei cereşti, pentru ca prin ale sale rugăciuni către Domnul să se facă solitoarea, apărătoarea şi povăţuitoarea noastră. Ne vom ruga necontenit împărătesei cereşti ca Maicii celei iubitoare de fii, care ne-a înfiat la Crucea Fiului său. Ea ne iubeşte cu asupra de măsură, ca pe fiii Bisericii Ortodoxe, întemeiate de Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, purtând de grijă şi rugându-se pentru toţi creştinii. Pentru a nu ne arăta nevrednici de milostivirea ei şi a nu ne lipsi de dumnezeiescul său ajutor, să căutăm a ne înfrâna de la orice faptă care ne-ar putea îndepărta de harul lui Dumnezeu. însuşi Domnul să ne ajute întru aceasta! Amin.
318
CUPRINS
PARTEA ÎNTÂI
JURNALUL STAREŢULUI NIKON
Jurnalul Stareţului Nikon 5
PARTEA A DOUA
SCRISORI, PREDICI, ÎNVĂŢĂTURI
Scrisoarea ieromonahului Nikon către mama sa 256
Cuvânt de folos al ieromonahului Nikon 263
Cuvânt rostit după priveghere (la 15 iunie 1924) 269
Cuvânt rostit în sâmbăta dinainte de praznicul Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel (după privegherea pentru duminică, 29 iunie 1924) 275
Chemarea lui Dumnezeu (Mt. 4,15-23) 283
Cuvânt la Duminica lui Zaheu (Lc. 19, 3-10) 286
„în psaltire cu zece strune îţi voi cânta Ţie” (Ps. 143, 9) 290
Un cuvânt din 17 iulie 1925 301
Cuvânt rostit după Liturghia din a noua Duminică după Rusalii (27 iulie 1925) 305
Cuvânt rostit înaintea Te-Deum-ului săvârşit în cinstea icoanei Mântuitorului „Cea Nefăcută de Mână Omenească” (16 august 1925) 311
Cuvânt de învăţătură rostit la pomenirea Sfântului mucenic Nikon (28 septembrie 1925) 314
Cuvânt rostit la praznicul sfintei icoane a Maicii Domnului din Tihvin (26 iunie 1926) 316
319
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,. 040151, Bucureşti, sector 4
(lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Dintre cele trei caiete ale lui Nikolai Beliaev (1888-1931), viitorul ieromonah Nikon şi ultimul duhovnic al Mănăstirii Optina înainte de închiderea ei în 1927, canonizat în 1996, s-a păstrat numai unul, din care lipsesc paginile de început. însă şi numai pe temeiul textului păstrat ne putem alcătui o imagine grăitoare a căutărilor viitorului stareţ, a primilor lui paşi în viaţa ascetică, a extraordinarei legături dintre el şi îndrumătorul său duhovnicesc.
înaintea cititorului se înfăţişează două chipuri strălucitoare: egumenul şi duhovnicul schitului Optinei Cuviosul Varsanufie şi. pe de altă parte, tânărul căutător al Adevărului, hotărât să meargă pe calea cunoaşterii Lui nu doar cu raţiunea, ci şi cu fapta.
Cugetările din jurnal ale viitorului mare duhovnic şi cu atât mai mult poveţele Stareţului Varsanufie reprezintă una dintre ultimele pagini ale nepreţuitei tradiţii ascetice ortodoxe: a luptei cu patimile, a lucrării poruncilor evanghelice, a rugăciunii…
în ediţia de faţă, acestei rare mărturii i se adaugă câteva cuvinte de învăţătură ale Stareţului, care ne ajută să-i înţelegem deplina însemnătate pentru creştinii trăitori în lumea de astăzi.
www.librariasophia.ro
ISBN 978-973-136-758-3
9 789731 367583