DUMITRU STANILOAE, FILOCALIA VOL. 1

FILOCALIA

Doamne, primeşte munca acestei traduceri ca pe o rugăciune pentru

sufletul scumpei mele copile Mioara.

FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi

Volumul I

Ediţia II

Tradusă din greacă de Prof. stavr. Dr. DUMITRU STĂNILOAiE

Profesor la Academia teologică Andrelani

SIBIU. 1947 ed. DACIA TRAIAMă S. A.

Cuvânt înainte

Ediţia primă a celui dintâi volum din Filocalia epuizându-se în câteva

săptămâni şi multe cereri rămânând nesatisfăcute, ne-am hotărît să

scoatem acest volum în a doua ediţie înainte de a pur cede la

publicarea celorlalte volume.

Reproducem şi aci prezentarea Filocaliei, făcută în prefaţa primei ediţii.

Cuvântul Filocalia înseamnă iubirea de frumuseţe, a unei frumuseţi

care este totodată şi bunătate. Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de

Nazianz sunt cei dintâi cari l-au folosit ca titlu pentru o antologie

din scrisul lui Origen.

Filocalia, care apare acum în româneşte, este o mare colecţie de

scrieri ascetice şi mistice răsăritene, alcătuite de Sfinţi Părinţi şi

scriitori bisericeşti între veacul IV şi XIV. Colecţia a fost în

tocmită şi tipărită la Veneţia în 1782 de cunoscutul scriitor bise

ricesc din veacul al 18-lea, Nicodim Aghioritul, care s-a născut la

1784 şi şi-a petrecut vieaţa ca monah în muntele Athos precum îl arată

şi numele, murind la 1809.

Taxopia, vol. II, partea iI, Alexandria 1928, pag. 412. Regret că n-am

avut la îndemână studiul lui M. Viller: Nicodeme lHagiorite, în Revue

destetique et de Mystique, t. V. 1924, pag. 174—177.

Această ediţie se atribue unanim lui Nicodim şi lui Macarie din

Corintînsuşi îngrijitorul ediţiei a II-a, Panegiot At. Tzelati, spune

în prefaţa sa, adresându-se monahilor din Athos: Dintre voi a fost

pururea pomenitul Nicodim care şi-a cheltuit vieaţa cu editarea atâtor

sfinte şi dumnezeeşti cărţi, contribuind nu puţin şi la cea de faţă,

când a editat-o împreună cu sf. Macarie din Corint. Dar o legătură

încă neprecizată cu publicarea primei ediţii are şi un Ioan

Mavrocordat, precum se vede din prefaţa nesemnată ce urmează după

prefaţa la a doua ediţie şi care se pare că e prefaţa primei ediţii.

În ea, după ce se arată ce mare neajuns era faptul că aceste scrieri

nu erau cunoscute

Noi n-am avut la dispoziţie decât ediţia a II-a, publicată de Panagiot

At. Tzelati În Atena la 1893. Această ediţie, apărută În 2 volume,

cuprinde, pe lângă scrierile celei dintâi, şi Capetele Fericitului

Patriarh Calist" vol. II, pag. 412-455. Volumul I, cuprinde 18 autori,

al doilea 14, plus câteva mici scrieri de autori anonimi sau

colectivi. În primul volum numele şi ordinea auto rilor este

următoarea: Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul, Evagrie Monahul cu 3

scrieri, Ion Casian cu 2 scrieri, Marcu Ascetul cu 3 scrieri, Isichie

Preotul, Nil Ascetul cu 2 scrieri, Diadoch al Foticeei, Ioan Carpatiul

cu 2 scrieri, Teodor al Edesei cu 2 scrieri, Maxim Mărturisitorul cu 3

scrieri, Talasie, Ioan Dama schin, Filimon, Teognost, Filotei

Sinaitul, Ilie Preotul şi Ecdicul cu 2 scrieri, Monahul Teofan

Scărarul.

cercurilor mai largi, se adaugă: Dar iată prea bunul şi de Hristos

iubitorul Domn Ioan Mavrocordat, care este În toate cel dintâi…

preface În bucurie jalea aceasta, înlăturând neajunsul… Căci iată că

el aducând la un loc eîţ îv ouvayaydiv scrierile ce n-au fost editate

niciodată în timpurile de mai înainte… cele cari îndrumă cu ştiinţă

la curăţirea inimii, la trezvia vieţii, la înviorarea harului din noi

şi la îndumnezeire şi necruţând nicio cheltuială le dă la marea şi

strălucita lumină a tiparului SaTtGvvjg ottâoXb; cpetarfjievo?, ini

[ilya xaÎ Ttpecptaviţ If Wţ toD TUTCoypaţiOU ix6£6aîoiv. Căci trebuia

ca scrierile ce povestesc despre lumina dumnezeiască să se

învrednicească de lumina tiparului. Prin aceasta isbăveşte pe cei ce

le ştiau de osteneala copierii şi stârneşte pe cei ce nu le ştiau la

dorinţa de a le dobândi şi de a le împlini cu fapta. Acest Mavrocordat

trebue să fie unul din familia Domnitorilor din Principatele române,

cari erau cărturari de seamă. Dar nu ştim sigur care. Poate să fie

Alexandru Mavrocordat, Domn al Moldovei între 1782—1785, şi fiu al lui

Constantin Mavrocordat, de asemenea Domn în Principate, mort La 1769

şi mare cărturar, ca şi tatăl său, Voevodul Nicolae Mavrocordat; sau

probabil celălalt Alexandru Mavrocordat, fiul lui Ioan Mavrocordat

care fusese frate cu Nicolae Mavrocordat mai sus pomenit. Acest al

doilea Alexandru a fost logofăt al Patriarhiei din Constantinopol, iar

la 1782 Mare Dragoman al Porţii şi la 1786 Domn al Moldovei. Faptul că

În prefaţa Filocaliei li se spunioan, poate se datoreşte acelui Io pe

care şi l-au luat ca Domni ai Ţărilor româneşti. Despre familia

Mavrocordaţilor a se vedea: EXArjVtXÎ EyxuxXoncuMotj tom. 16, Atena

1931, pag. 787—887. Iar despre preocupările cărturăreşti şi despre

marea bibliotecă de manuscrise a acestei familii, a se vedea: Maria C.

Marinescu, Umanistul Ştefan Bergler 1680—1738, Bucureşti 1943,

Imprimeria Naţională şi N. Iorga, Ştiri nouă despre Biblioteca

Mavrocordaţilor. Memoriile Secţ. ist Acad. rom. Seria III, tom. IV,

Mm. 6, Buc. 1926.

CUVÂNT ÎNAINTE ViI

Noi am cuprins În primul volum românesc 7 din aceşti autori În

următoarea ordine: Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul cu 4 scrieri,

întrucât Tratatul despre Rugăciune", atribuit în Filocalia greacă lui

Nil Ascetul, socotim că e al lui Evagrie, Ion Casian, Nil Ascetul

rămas cu o scriere, Marcu Ascetul cu 4 scrieri, Întrucât am adaus şi

scrierea lui Despre Botez, care nu se află în Filocalia greacă,

Diadoch al Foticeei şi Isaia Pustnicul. Pe Isaia Pustnicul l-am lăsat

la urma acestei serii, întrucât cercetările mai nouă au dovedit că n-a

trăit În veacul IV, cum se credea înainte, ci spre sfârşitul celui de

al cincilea. Pe Nil Ascetul l-am aşezat înainte de Marcu Ascetul,

întrucât a vieţuit cu ceva înaintea aceluia. Pe Isichie îl vom aşeza

după Maxim Mărturisitorul, întrucât în scrierea lui îl foloseşte mult

pe acela. Pe Ioan Carpatiul şi Teodor al Edesei, cari în vol. I, al

Filocaliei greceşti sunt înaintea lui Maxim Mărturisitorul, îi vom

aşeza după acesta, întrucât au vieţuit după el. Aşa că volumul II, îl

vom începe cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, căruia îl vom şi dedica în

întregime, adăugând şi alte scrieri de ale lui, cari nu SE cuprind În

Filocalia greacă.

Despre ordinea amănunţită a autorilor, cari urmează În vol. I şi îi al

Filocaliei greceşti, se va vorbi la locul său în introducerile la

volumele româneşti următoare.

E de regretat faptul că până în prezent nu s-au publicat ediţii

critice ale scrierilor cuprinse în Filocalia, cu un text cât mai

sigur. Dintre scrierile traduse În acest prim volum numai Tratatul în

100 capeteal lui Diadoch şi Tratatul despre rugăciuneal lui Evagrie

s-au bucurat de astfel de ediţii. Dar noi nu ni le-am putut procura

nici pe acestea în vremurile de azi. însă pentru toate am confruntat

textul din Filocalia greacă cu cel din Patrologia lui Migne, urmând în

locurile unde erau deosebiri, fie varianta din Migne, fie pe cea din

Filocalia, după cum ni se părea mai de încredere una sau alta ţinând

seama de legătura cu con textul, de inteligibilitate etc.. La Diadoch

am avut traducerea latină din Migne ca ajutor. Numai la Antonie n-am

avut nimic. În general textele scrierilor traduse în acest volum nu

par să fie simţitor depărtate de original. Poate la Evagrie şi la

Isaia Pustnicul, din cari Filocalia dă mai de grabă extrase, sunt

modificări mai serioase.

Cu mult mai alterate vor fi, din nefericire, textele din partea din

urmă a volumului I din Filocalia greacă şi din vol. II. Uneori ele vor

fi de-a dreptul de neînţeles, încât va trebui să întregim sau să

construim textul după chibzuiala noastră. Greutatea va fi sporită de

faptul că nici Patrologia lui Migne nu ne va mai oferi texte paralele

la acele scrieri, ci le va reproduce pe cele din Filocalia greacă.

Cu toate acestea am socotit că tălmăcirea acestei comori de

spiritualitate ortodoxă în limba românească nu mai poate aştepta zeci

sau chiar sute de ani, până vom avea măcar o bună parte din textele ei

în ediţii cât mai critice. În linii mari cetitorii români vor putea

cunoaşte şi din traducerea unor texte cu anu mite greşeli de amănunt,

învăţăturile vieţii practice în duh ortodox.

În primul rând colecţia acestor scrieri se adresează monahilor noştri.

Dar în Biserica Ortodoxă socotim că nu există o linie de separaţie

netă între vieaţa monahului şi vieaţa creştinească în general. Fiecare

este dator să se înalţe cât mai mult spre idealul desăvârşirii;

fiecare e dator să lupte pentru curăţirea sa de patimi şi pentru

dobândirea virtuţilor, cari culminează în dragoste. E vorba numai de o

deosebire graduală între creştinătatea realizată de mireni şi între

cea pe care trebue să o înfăptuiască monahii, nu de una calitativ

deosebită.

La noi în ultima jumătate de veac s-au împuţinat izvoarele patristice,

menite să dea o substanţă mai precisă şi mai specific ortodoxă

predicii şi trăirii creştine. Vorbim despre Dumnezeu cu multă simţire,

cunoaştem destul de bine dogmele credinţii noastre şi spunem multe

generalităţi interesante despre ortodoxia noastră. Dar toate acestea

nu ştim deajuns cum să le prefacem metodic în valori practice, în

puteri cari să ne transforme din zi în zi. Căci în domeniul sufletesc,

ca şi în cel fizic, nu poţi face nimic cu formule generale. Precum nu

poţi săpa o grădină făcând un gest general, chiar dacă l-ai repeta

mereu, ci trebue să te apuci să sapi bucată cu bucată, folosindu-te de

mişcări precise şi pricepute şi precum nu cresc florile în ea repezind

asupra ei un val de bunăvoinţă, ci purcezând de fiecare dată la

lucrări amănunţite şi delicate, aşa şi în domeniul sufletesc: n-ajunge

să-i spui omului în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui

Dumnezeu, ci trebue să-l îndrumezi pas cu pas cum să se isbăvească de

uriaşii păcatului, cari îi pun tot felul de piedeci şi cum să

procedeze pentru a se întări în vieaţa virtuoasă, care-i deschide

drumul spre lumina cunoştinţii lui Dumnezeu. De sigur avântul general

al credinţii este necesar pentru sufletul creştin care vrea să se

desăvârşească. Dar tot atât de necesară este cunoştinţa precisă a

legilor sufletului şi a piedicilor cari le stau de-a curmezişul şi-i

slăbesc încet încet avântul.

Noi adeseori socotim că ajunge să-i spui omului să facă binele şi să

nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă aci trebue să-şi câştige

anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înăuntru răul În mod

statornic şi să se fi deprins cu getările bune. Altfel nu va putea

face binele la arătare, sau îl va face forţat, trecător sau fariseic.

De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe paza

gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi

Îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent

orice gând, ca dacă e rău să-l alunge îndată, sau să-l cureţe şi să-l

îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea

vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de

lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în

viaţa externă şi slobod de patimi. De aci înainte va creşte în

dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale

vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire

dumnezeească.

Dar până atunci trebue să ne conducem vieaţa sufletului după

prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai

statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştri neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe

care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e

cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor

ne-o pun la dispoziţie În aceste scrieri. Se confundă de obiceiu

mistica cu poezia când nu se rostesc asupra ei judecăţi din cele mai

jignitoare, cari propriu zis nu vizează mistica creştină, luminoasă,

ordonată şi pretină raţiunii, ci diferite curente iraţionale, pătimaşe

şi unilateral sentimentale. Dar înainte de trăirea mistică e necesară

orientarea scrupuloasă după cea mai precisă ştiinţă a sufletului.

Sfinţii Părinţi nu mai ostenesc să susţină că sufletul trebue îndrumat

în mod ştiinţific şi că cea mai înaltă ştiinţă este cea a călăuzirii

sufletului. Abia după urcarea aceasta, după reguli ştiinţific

stabilite, a sufletului din treaptă În treaptă, până la virtutea

dragostei, omul se umple şi În sine şi În faţa semenilor de farmecul

cuceritor al unei frumuseţi spirituale, al prezenţii neînţelese a lui

Dumnezeu. Se caută adeseori în timpul mai nou trăirea religiei. Dar

trăirea aceasta nu e canalizată spre o ţintă, pentru a duce sufletul

după legi precise spre tot mai multă curăţie şi dragoste, ci e

socotită ca o valoare în sine, chiar dacă nu duce nicăiri, chiar dacă

orbecăeşte alăturea cu drumul. În concepţia Sf. Părinţi trăirea îşi

are o valoare numai întru cât este o înaintare cu rânduială spre ţinta

desăvârşirii. Trăirea nu poate fi o stare sufletească, pe care să o

lăsăm să ne cucerească atunci când se nimereşte, sau să o provocăm

prin cuvinte frumoase, fără a ne impune nici o obligaţie în ce

priveşte păstrarea ei statornică şi desvoltarea ei progresivă, spre o

ţintă clară. Şi Sfinţii Părinţi au fixat în toate amănuntele legile

acestei înaintări, pe baza unei temeinice cunoştinţe a fiecărei fraze

din vieaţa sufletului.

Rărirea traducerilor vechi din Sfinţii Părinţi, absenţa altora mai

nouă a contribuit mult la uitarea multora din aceste reguli de trăire

practică creştină în duh răsăritean. Teologia apuseană, care a fost

tot mai mult consultată, nu a putut aduce altceva în loc, fie pentru

faptul că protestantismul nu-şi pune de loc pro blema desăvârşirii

omului prin sfinţirea lui lăuntrică, iar catolicismul urmăreşte mai

mult idealul unui om corect sau destoinic La exterior, fie pentru că

substanţa trăirilor practice apusene nu se potriveşte cu cadrele

dogmei şi cu duhul răsăritean.

Dintr-o mulţime de motive trebue să ne întregim îndeletnicirile

spirituale cu această ştiinţă a prefacerii în valori practice

atezaurului credinţii, umplându-ne sufletul cu substanţa densă a

trăirii religioase precis îndrumate, cum nu este decât cea ortodoxă.

De încheiere câteva informaţii despre împrejurările traducerii şi ale tipăririi.

La traducerea primului volum grec adică până la Sf. Maxim Mărt.

inclusiv, am avut alături şi traducerea episcopului Ghe rasim Safirim,

procurându-mi o copie după manuscrisul de la Mănăstirea Frăsinei.

Traducerea am făcut-o după textul grec. Versiunea episcopului Gherasim

Safirim ne-a fost numai un mijloc auxiliar, folosit mai ales la

locurile obscure, pentru a vedea cum le-a înţeles şi el. La Antonie,

Evagrie afară de Tratatul despre rugăciune, Ion Casian şi Isihie am

avut şi o primă schiţă de traducere a P. C. Păr. Ieromonah Serafim

Popescu, de la Mănăstirea Brâncoveanu. De asemenea la unele scrieri am

folosit şi copii de pe manuscrise româneşti mai vechi de la Atos,

aduse de P. C. Sa şi de Părintele Arsenie. În traducere am căutat să

folosesc pe cât s-a putut un vocabular înţeles de toţi şi nu prea

depărtat de cel tradiţional. Dar în unele locuri am recurs şi la câte

un termen mai nou, de dragul preciziunii.

Un cald cuvânt de mulţumire trebue să aduc P. C. Părinte Ieromonah

Arsenie, de la Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară,

care mi-a rămas mereu aproape. P. C. Sa a binevoit să scrie după

dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare.

În afară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin

stăruinţa cea pus-o pe lângă mine de a face această traducere, mi-a

alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce până La capăt o

muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aşi fi

săvârşit-o. Iar după ce din prima ediţie a vândut 800 exemplare, prin

abonamentele făcute pentru a doua, mi-a dat imboldul hotărâtor să o

tipăresc din nou. Tot P. C. Sa a executat şi coperta.

Mulţumesc de asemenea şi acelor suflete curate ale unor smeriţi

credincioşi, cari au ajutat În mod anonim la tipărirea acestei ediţii.

Şi acum rugăm pe bunul Dumnezeu să ne dea posibilitate să tipărim şi

celelalte volume. Dar mai ales să-şi trimită puterea Sa peste toţi cei

ce vor ceti această carte, ca să le ajute să se apropie de idealul

desăvârşirii zugrăvit de ea.

Sibiu, la Naşterea Domnului, 1946.

Prot. Or. DUMITRU STĂNILOAE

Sfântul Antonie cel Mare

Câteva cuvinte despre vieaţa şi opera lui

Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustie,

fiind urmat de mai mulţi ucenici. Vieaţa lui, care a umplut de uimire

lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul A ta nasie,

patriarhul Alexandriei.

Născut într-un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinţilor săi,

ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărît pe la vârsta de 19—20 de ani

să vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine

vieaţa Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La

început nu s-a depărtat prea mult de locurile În care trăiau oameni.

Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă,

crescându-i dorinţa după singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de

pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc şi pe

monahii cari se strânseseră în jurul lui şi s-a dus în mijlocul

pustiei din preajma Mării Roşii, de unde venea numai la anumite

răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor cari alergau să i le ceară.

A murit la 356 şi a fost înmormântat într-un loc necunoscut, neavând

lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu

descopere locul mormântului.

Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum 7 scrisori,

amintite încă de Sfântul Ieronim. 1 Aceste 7 epistole le

1 Dovada aceasta a făcuto de curând F. Klejna Antonius und Am monas.

Eine Untersuchung uber Herkunft und Eigenart der ăltesten Mönchs,

briefe, În Zeitschrift fur katholische Theologie 62 1938 309-348.

Conformi Marcel VUler S. I. und Karl Rahner S. I., Aszese und Mystik

În der Văter zeit. Ein Abriss. Fr. i. Br., Herder, 1939, p. 89.

avem tipărite în Migne Patrologia Graeca tom. 40 În două re dacţiuni,

ambele în traducere latină. Prima redacţiune col. 977- 1000 e o

traducere a lui Symphorian Champerius de la 1516 după un manuscris

grec, care n-a fost indicat şi a rămas necunoscut. O a doua, care

cuprinde un text mai larg, tradus de pe un ma nuscris arab, formează

primele 7 epistole din cele 20 date toate sub numele lui Antonie col.

999f4066, din cari însă pe cele 13 din urmă col. 1016-1066 Klejna le-a

dovedit că sunt ale lui Ammonas, ucenicul şi urmaşul lui Antonie la

conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie

descoperit şi textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.

O. Bardenhewer Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2,

p. 81 scria la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale

lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui şi din mo tivul că sunt prea de

cuprins general şi lipsite de putere şi de sevă, ca să fie de la

marele ascet.

Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 capete pe cari Nicodim

Aghioritul, care a trăit la sfârşitul veacului al 18lea, le-a aşezat

în fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici VillerRahnert din care

iau aceste însemnări, nu le pomenesc între scrierile atri buite lui

Antonie. Ele nu se cuprind nici în Patrologia lui Migne. Nu ştim de

asemenea după ce manuscris le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta

dreptul să afirmăm cu siguranţă că nu sunt ale sfântului Antonie? Nu,

acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi ele nu s-ar mai găsi în nici un

manuscris ascuns pe cine ştie unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur

din vreun manuscris, care s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au

şi ele acelaşi caracter general nu poate fi un argument sigur că nu

sunt ale lui Antonie, cum nu e pentru epistole.

Oarecari înrudiri interne între aceste capete şi epistole se pot

constata, deşi ele sunt o lucrare deosebită, cu prinsul ei propriu.

Asemenea înrudiri am avea de pildă în ideea de om raţionalpe care o

folosesc şi capetele şi epistolele; în preţul ce se pune şi în unele

şi în altele pe deosebirea între bine şi rău, pe caracterizarea lui

Dumnezeu ca medic", ş. a. m. d.

Ale celui dintre sfinţi, Părintele ANTONIE cel mare.

învăţături despre vieaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în

170 de capete

1. Oamenii se socotesc raţionali, însă pe nedrept, căci nu sunt

raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi.

Dar raţionali sunt numai aceia, cari au sufletul raţional, pot să

deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi

vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi

folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire

către Dumnezeu. Numai aceştia trebue să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de

Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde

sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa

de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar

avea el în vieaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea

trupului, doctorilor, cari ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui

Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu

cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebue, spre folosul nostru şi

după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către

Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

3. Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari:

înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi

cele asemenea, cari ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva

celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru,

socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau

nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruesc de

virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători;

de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se

cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi

să ne încununăm de la Dumnezeu.

4. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos, ca pe-o

amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi

plăcută lui Dumnezeu, e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta

cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge,

nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu

te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe

socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi

neştiinţa.

5. Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se

cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă cari lucruri sunt folositoare

pentru firea sufletului său şi cari nu. Aşa se fereşte el de cele

nepotrivite, cari i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.

6. Cu cât cineva are vieaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu

se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de

avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom înneca în

greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din

pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în

întunerecul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la vieaţa

cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei

ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De

vieaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi precum şi cei cu

minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească şi

schimbăcioasă, răsărind şi gânduri bune şi rele, ba şi firea şi-o

schimbă, aplecându-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de

Dumnezeu însă, pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor,

în urma trândăviei.

8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le

asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toţi să fie

întru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrânaţi se silesc să arate

pe ceilalţi toţi, mai răi decât dânşii, socotind să vâneze pe seama

lor nevinovăţia, din pricina mulţimii relelor. Dacă într-un suflet

slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia

nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea,

pisma, pofta răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea,

frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa,

înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se

pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte

sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.

9. Cei ce vor să se deprindă în vieaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi

preamărită, nu trebue judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea

cea mincinoasă de până acum. Ci asemenea pictorilor şi sculptorilor,

îşi vor dovedi din faptele înseşi, petrecerea cea aleasă şi plăcută

lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase, ca de nişte

curse?

10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi

fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii cari cugetă drept; precum

fericit este săracul sau robul — după soartă — dar împodobit cu

învăţătură şi cu virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile,

aşa şi cei ce nu grijesc de vieaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se

pierd, amăgindu-se de poftă.

11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura

şi îndreptarea, făcător de om trebue să se numească. Asemenea şi aceia

cari îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi

plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci

blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul

oamenilor.

12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepteze vieaţa şi

obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru,

cunosc uşor cele dumnezeeşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată

inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpânească

mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.

13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngădue să fie

îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se

află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebue să fugim, căci

celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul, nu li se îngădue să se afle

niciodată printre cei nemuritori.

14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe

aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de

dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi

va urî toată pofta cea păcătoasă, care se face între oameni pricină de

moarte.

15. După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumseţând

materialele supuse lui, ca de pildă unul prelucrând lemnul, altul

arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebue să ne arătăm că

suntem oameni cu adevărat raţionali, prin deprinderea întru vieaţa

virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi nu numai prin forma trupului. Iar

sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe

toate ale vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu,

îi mulţumeşte cu adevărat şi către El îşi are tot sborul şi toată

cugetarea.

16. După cum corăbierii cârmuesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească

de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre

vieaţa duhovnicească trebue să cerceteze cu frică ce trebue să facă şi

ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de

folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.

17. După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare

aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre vieaţa cea

dreaptă şi virtuoasă, trebue să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă,

precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi

cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire.

18. Să socoteşti liberi, nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci

pe cei liberi după vieaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti

liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii cari sunt răi şi desfrânaţi,

căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai

sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.

19. Dă-ţi seama că trebue să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin

purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe

doctorii binefăcători şi izbăvitori, nu din vorbe, ci din fapte.

20. Iată semnele după cari se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos:

privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii.

Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea

lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide

intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.

21. Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi

stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet. Acest

lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci dacă poruncesc ucideri, sau

fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebue să li te

supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creiat sufletul

liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face, bine sau rău.

22. Sufletul raţional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare,

de mândrie, de înşelăciune, de pismă, de răpire şi de cele asemenea,

cari sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate

le birue cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare, omul a cărui poftă nu

tinde spre plăcerile cele de jos.

23. Cei ce s-au deprins cu vieaţa duhovnicească puţin, dar nu

desăvârşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori;

iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu uşurinţă calea către

Dumnezeu.

24. omul raţional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte

trebue, ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la

vieaţa şi lumina veşnică.

25. Cei ce caută vieaţa cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu, trebue

să se izbăvească de înalta părere de sine şi de toată slava cea

deşartă şi mincinoasă şi să se silească spre buna îndreptare a vieţii

şi a socotinţii. Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu,

este suire şi cale cătră Dumnezeu.

26. învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic, dacă lipseşte purtarea

sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este

amăgirea şi rătăcirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.

27. Grija de vieaţa duhovnicească şi sârguinţa sufletului fac pe

oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu

îl află, dacă birue pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul

ca acesta nu se teme de draci.

28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt

ce trebue să facă pentru vieaţa duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă

cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinii, însă nu ştiu şi

nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea să nu învinuim

niciodată pricina dintâi, sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci

pe noi înşine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi

nebiruit.

29. Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău, nu-i este îngăduit

de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care

cunoaşte pe Dumnezeu.

dar el,nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată. Căci

calea cunoştinţii lui Dumnezeu este bunătatea.

30. Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele

când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce

încearcă să-i grăiască de rău nu le îngădue.

31. în cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi

neprihănirea ştiu să înfrumseţeze pe oamenii cu judecată mai mult ca

pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină, care

învălue sufletul, cum învălue soarele trupul.

32. La fiecare din patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău,

adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi vreau să-şi pună ale lor la

loc de siguranţă, nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un

lucru plăcut, ci cunoştinţele cele drepte şi adevărate. Acestea îi fac

pe ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită de cei mai puternici.

Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată şi

care după moarte mântueşte pe cei ce au dobândit-o. Iar pe cei ce

cugetă aşa nu-i va amăgi nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.

33. Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi.

Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine

şi pe cele de trebuinţă şi plăcute lui Dumnezeu.

34. Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu

grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana

sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate,

după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie

de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai

trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de

bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeesc sufletul.

35. Acei stăpânitori cari silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul

lor şi vatămă sufletul, nu au stăpânire şi peste suflet, care este

zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste

aceasta omul raţional este stăpân, cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a

zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila şi puterea.

36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a

slugilor, sau a orcărui alt lucru, să ştie întâi că trebue să se

mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebue să le dea

înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic

scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea

lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat

iarăşi înapoi.

37. Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă,

gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci

ca visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate

şi de scurtă vreme.

38. Adevăraţii oameni aşa să se sârguiască a vieţui întru iubirea de

Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească vieaţa lor virtuoasă

printre ceilalţi oameni, precum străluceşte şi se vede bucăţica de

porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei

se îngrijesc tot mai mult de virtuţile sufletului.

39. Oamenii cuminţi trebue să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la

care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebue să se pregătească

să dea războiu cu patimile ce le dau năvală, potrivit cu puterea din

ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. împotriva ispitirii de

frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută

înfrânarea; împotriva durerilor şi a lipsurilor, tăria; iar împotriva

ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.

40. Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-odată bărbat bun şi

înţelept. Trebue gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă

şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu

adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu încetează a face din belşug toate

câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.

41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să desnădăjduiască şi să

părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o

dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei.

Căci chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii,

prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz

mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.

42. Omul după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită

şi dumnezeească; iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele. Dar puţini

sunt oamenii desăvârşiţi şi raţionali cari se sârguesc după înrudirea

cu Dumnezeu şi cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin lapte şi

vieaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni, mărunţi la cuget,

părăsind acea dumnezeească şi nemuritoare înfiere, se coboară la

rudenia moartă, nefericită şi de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă,

asemenea dobitoacelor, cele ale trupului, şi aprinzându-se de plăceri,

se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie,

departe de voirile sale.

43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu

prinde niciodată dragoste de nimic pământesc sau josnic, ci îşi are

mintea întru cele cereşti şi veşnice. El cunoaşte că voia lui

Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor veşnice,

este să se mântuiască tot omul

44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva

adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul

ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea

rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei

virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.

45. Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de

moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca

să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voeşte să se

mântuiască nici o piedecă nu are, fără numai negrija şi lenea.

46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi

spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau

împotrivă fără ruşine, şi-au omorât raţiunea şi şi-au sălbătăcit

purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s-a luminat

sufletul.

47. Dumnezeu a adus cu vântul la vieaţă genurile dobitoacelor pentru a

fi întrebuinţate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre

slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor

recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva,

nevăzând şi neînţelegând pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, să moară ca

fiarele cele necuvântătoare. Trebue să cunoască omul că Dumnezeu toate

le poate şi că nimic nu poate sta împotriva Celui ce toate le poate,

ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a voit şi le face cu vântul

Său spre mântuirea oamenilor.

48. Cele din cer sunt nemuritoare, pentru bunătatea ce este

într-ânsele; cele de pe pământ însă au ajuns muritoare, pentru

aplecarea de bună voie spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de

minte pentru lenea lor şi pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.

49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o

în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebue să ne temem, ci de

pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este

primejdioasă sufletului.

50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se

nască trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta, se

scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. Uşurându-se de o

astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte

atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se încununează

sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale

materiei.

51. Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară

atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, îl iubeşte. Acesta duce apoi în

robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul

său şi nu-l înţelege, ci socoate că se împodobeşte cu păcatul şi se

bucură.

52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea

cugetă cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar

dacă se întinează sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu faţa de

către el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de

Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun înaintea

sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri,

profanări de cele sfinte, şi cele asemenea, câte sunt lucruri ale

dracilor.

53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi,

dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu

plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai

urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în

sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele, pentru ei sunt bune.

Căci cel ce înţelege cele cereşti, crede lui Dumnezeu, ştiind că toate

sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă nu le înţelege, nu crede

niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută

pentru mântuirea omului.

54. Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe

Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut,

ci numai înţeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele

văzute, aşa ca sufletul în trup. Pentru că precum trupul nu poate

fiinţa fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa

fără Dumnezeu.

55. De ce a fost făcut omul? Ca înţelegând făpturile lui Dumnezeu,

să-L vază dintr-însele şi să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru

om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit de

Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.

56. Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi

cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează, plin de

mulţumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine.

Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta La fel,

vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece

când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge.

57. Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru

traiu, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, cari apoi turbură

sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt

rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedecă la mişcare

pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură, împiedecă

sufletele să lupte sau să se mântuiască.

58. Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi

osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu

nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre

aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti.

59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaştem cele ce se văd:

ce e alb şi ce e negru, aşa ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele

folositoare sufletului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată, naşte

plăcerea şi nu îngădue sufletului să se mântuiască sau să se unească

cu Dumnezeu.

60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după

alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără

cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în vieaţă,

însă fără niciun gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu

pismă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci

cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune,

dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile

milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele

noastre păcătueşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc

de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

61. De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se face, gândeşte-te

că tu, om fiind şi pământ, poţi vedea deodată în mai multe locuri.

înţelege dar, cu cât mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le

vede, până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă vieaţă şi

pe toate le hrăneşte, precum voieşte.

62. Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este

cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc

demonul propriu. Acesta fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este

pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedecat de

întunerec. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni.

Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca

Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.

63. Dacă ostaşii păstrează credinţă Cezarului, fiindcă le dă hrană, cu

cât mai vârtos suntem datori noi a ne sili să mulţumim neîncetat, cu

netăcute guri, şi să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut

pentru om?

64. Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună, este roada

omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc

într-un ceas, ci după vreme şi ploi şi îngrijire, aşa şi roadele

oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare aminte, prin

stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare. Iar

dacă făcând aceasta îţi vei părea vreodată evlavios, nu-ţi crede ţie

câtă vreme eşti în trup, ci socoteşte că nimic din ale tale nu e

plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci să ştii că nu e uşor omului să

păzească nepăcătuirea până la sfârşit.

65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Aşa de puternic

este cuvântul, că printr-însul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu;

iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul.

Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască naşterea sa,

sau pe alţii pentru că păcătueşte. Căci el se slujeşte cu slobodă

alegere de cuvântul sau de fapta rea.

66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile trupului, de teamă să

nu ne râză lumea, cu atât mai vârtos să ne străduim a ne vindeca de

patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecaţi înaintea feţii

lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau vrednici de

batjocură. Căci având voia liberă, dacă nu voim să săvârşim faptele

rele, atunci când le dorim, putem face aceasta şi stă în puterea

noastră să vieţuim plăcând lui Dumnezeu; şi nimeni nu ne va putea sili

vreodată să facem vreun rău, dacă nu vrem. Şi aşa luptându-ne, vom fi

oameni vrednici de Dumnezeu şi vom petrece ca îngerii în ceruri.

67. Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să

nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar

cel ce birue patimile trupului, se încununează cu nemurirea. Căci de

n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de

Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.

68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc

sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu

trebue să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi

noi, în chip silnic,în aceleaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca

nişte orbi.

69. Nu trebue să ne mâniem pe cei ce păcătuesc, chiar de-ar fi făcut

crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce

greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei

înşişi, fie printr-alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se

cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de

judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloşi,

căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebue să cerţi pe cei

răi, însă nu pentru patima mâniei.

70. Singură agoniseala sufletului este sigură şi nu poate fi jefuită.

Iar aceasta este vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi

cunoaşterea şi săvârşirea celor bune. Avuţia însă este povăţuitor orb

şi sfetnic fără minte şi cel ce întrebuinţează bogăţia rău şi pentru

desfătare îşi pierde sufletul pe care l-a dus la nesimţire.

71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau,

aflându-se avuţi, să ştie că toate cele din vieaţa aceasta sunt după

fire stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De

aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot

întâmpla.

72. Cunoaşte că durerile trupeşti sunt în chip firesc proprii

trupului, ca unul ce e pământesc şi stricăcios. Deci sufletul iscusit

trebue să stărue în mijlocul unor asemenea pătimiri, cu răbdare, cu

bărbăţie şi cu mulţumire şi să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce

a făcut trup.

73. Luptătorii de la jocurile olimpice nu se încununează după prima

biruinţă, nici după a doua sau a treia, ci când birue pe toţi cei ce

se luptă cu ei. Tot aşa trebue deci ca tot cel ce vrea să fie

încununat de Dumnezeu, să-şi deprindă sufletul întru curăţie nu numai

în privinţa celor trupeşti, ci şi a câştigurilor, răpirilor, pismei,

hranei, slavei deşarte, grăirii de rău, uciderilor şi celor asemenea.

74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de

Dumnezeu iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales vieaţa

virtuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noştri; iar

cele omeneşti nu le vedem.

75. Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăţi nu stă

în puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă

vreme a bogăţiei, pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând doar

la simpla dorinţă? O! ce nebuneşte alergăm, neştiind că înaintea

tuturor virtuţilor se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor

stă lăcomia pântecelui şi poftirea celor lumeşti.

76. Cei înţelepţi trebue să-şi amintească necontenit că răbdând mici

şi scurte necazuri în vieaţă, după moarte se vor bucura de cea mai

mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea cel ce se luptă cu

patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea să nu scadă

cu sufletul şi să rămână în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se,

iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie încununat, ridicându-se

din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme

ale virtuţilor şi se fac mântuitoare sufletului.

77. Năcazurile vieţii fac să fie încununaţi de Dumnezeu bărbaţii şi

luptătorii vrednici. Deci trebue să-şi omoare în vieaţă mădulările

faţă de toate ale vieţii. Căci mortul nu se mai grijeşte niciodată de

ceva din ale vieţii.

78. Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să

se înfricoşeze îndată de patimile cari vin asupra lui, ca nu cumva să

fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile

lumeşti sufletul iese din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile noastre

sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar

păcatele de bună voie, pricini ale muncilor.

79. Omul raţional este războit de simţurile trupului său, prin

patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul,

gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căzând

ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele

patru patimi ale sufletului sunt: slava deşartă, bucuria, mânia şi

frica. Dar luptând omul cu socoteală şi cu înţelepciune le va birui şi

stăpâni desăvârşit şi nu va mai fi războit, ci va primi pace în suflet

şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.

80. Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi;

alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, horcăe nu mai puţin ca cei

ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc,

lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este

şi cu toţi cei ce vin în vieaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei

ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din vieaţă ca dintr-o

ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi din bogăţia vieţii, fără

numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în vieaţa lor.

81. Dacă eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu

moartea pe cineva, cunoscând că după fire şi tu eşti supus morţii şi

sufletul se desbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta

cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândeţe şi făcând bine mulţumeşte

neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte, nu are virtute

întru sine.

82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii

înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitor de Dumnezeu

primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi

aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.

83. Nu trebue să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi

plăcută lui Dumnezeu şi cari nu recunosc dogmele drepte şi iubite de

Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în

puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea.

Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţii, şi nu

cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.

84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu

pentru pismă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi.

Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte

puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce

voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

85. Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte

împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul pătimeşte şi

sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul.

Dar când înţelege sufletul nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în

el însuşi. Căci a înţelege este o pătimire a sufletului, ca şi

neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pisma, mânia,

nepăsarea, slava deşartă, cinstea, desbinarea, simţirea binelui.

Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.

86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun,

cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele

asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată:

să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, şi să nu judeci pe nimeni

sau să zici: cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi

cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta, de este

plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?

87. Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este

cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele

create. Pe toate le dispreţueşte aşa dar, ca unul ce este chip al lui

Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când vieţueşte în chip

drept şi plăcut lui Dumnezeu. însă nu e cu putinţă să se facă aceasta

de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte

iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi toată evlavia ce

se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinueşte pe nimeni

pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântueşte.

88. Unii se străduesc să câştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi

iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie că vine moartea şi-şi vor

pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este de folos

şi nu se gândesc la ce pătimeşte omul după moarte, din partea

păcatului.

89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina

păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a

deosebi între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este

negrija şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de

Dumnezeu; ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca

şi cei mai mulţi dintre oameni.

90. Omul care vieţueşte în evlavie nu îngădue păcatului să i se

furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici

vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i

stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soartea. Căci Dumnezeu îi

izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au

ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el

râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără

faţă de cei ce îl defaimă, nici nu se mânie împotriva ocărilor.

91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup.

însă nici cel care prelucră arama n-a făcut rugina, nici părinţii

necurăţia trupului. Tot aşa nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a

dat omului şi cunoştinţa şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău,

ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu

cumva văzând pe cineva propăşind în putere şi avere, să-l fericeşti,

lăsându-te amăgit de diavolul. Ci adu-ţi îndată moartea înaintea

ochilor, şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.

92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe

pământ le-a dat prefacerea; şi în toate a rânduit vieaţă şi mişcare.

Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească aşa dar nălucirea

lumească a diavolului, care îţi strecoară gânduri rele în suflet. Ci,

aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile cereşti, zi întru tine: dacă

vreau, de mine atârnă să biruesc şi acest războiu al patimei; dar nu

voiu birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce

poate să-ţi mântuiască sufletul.

93. Vieaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul.

Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea

cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după

desfacere.

94. Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântueşte

sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătueşte la ceea ce-i plăcut

lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi

stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi

netrupeşti. Ea învaţă pe om să umble în trup, dar să înţeleagă prin

minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate în deobşte.

Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea

sufletului omenesc.

95. Sufletul coborîndu-se în trup îndată se întunecă de întristare şi

de plăcere, şi se pierde. întristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori

ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă,

întristează trupul şi mântueşte sufletul, ca doctorul care taie şi

arde trupul.

96. Sufletele cari nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt

cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască

patimile lor, adică: întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele

cele necuvântătoare, raţiunea fiind târîtă de patimi ca vizitiul

biruit de cai.

97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să

nu cunoască pe Dumnezeu, care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit

lui mintea şi cuvântul prin cari sburând sus, omul se împreună cu

Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.

98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte

cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul

nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu

le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa.

99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a

dat şi puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi

place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele

bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi sunt

dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult nu va fi aşa la

Dumnezeu, Cel ce vrea mântuirea omului?

100. Pe cele bune le primeşte omul de la Dumnezeu. Căci pentru aceasta

a şi fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele şi le trage sieşi de la

sine şi de la păcatul, pofta şi nesimţirea sa.

101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi stăpân peste trup,

slujeşte trupului prin plăceri, pentru că nu a înţeles că desfătarea

trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimţitor şi nebun, se

grijeşte de desfătarea trupului.

102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este în Cer, nimic

bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte

pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El îl laudă. El urăşte

trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se împlinească simţirile

cele rele, ştiind că ele lucrează pierzarea sa.

103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu

ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieţii

acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că

nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un

putregai, nu mai foloseşte la nimic.

104. Numai dacă am fost încercaţi de supărări, simţim plăcerile şi

bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu

plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce

n-a priveghiat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a

întristat. Tot aşa nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu vom

dispreţui pe cele vremelnice.

105. Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea

tâlcuieşte cuvântul.

106. Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o

întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este

neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de

exprimat.

107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor.

Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte

mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi

lucrezi mântuirea.

108. Cel ce vorbeşte fără socoteală, nu are minte, căci grăieşte fără

să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru

mântuirea sufletului.

109. Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului, este dar

al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi

pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a

omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc

nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoaţă apă cu ciurul.

Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.

110. Nimeni nu vede cerul, nici nu poate să înţeleagă cele

dintr-însul, fără numai omul care se îngrijeşte de vieaţa virtuoasă şi

înţelege şi preamăreşte pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea şi

vieaţa omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie sigur că nimica

nu este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni şi întru toate, ca

Unul ce este nemărginit.

111. Precum iese omul din pântecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol

iese din trup: unul curat şi luminos, altul având petele greşelilor,

iarăşi altul, negru de mulţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional

şi iubitor de Dumnezeu, aducându-şi aminte şi gândindu-se la relele de

după moarte vieţuieşte cu evlavie ca să nu fie osândit pentru acelea.

Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu mintea, nu se poartă cu

evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo.

112. Precum după ce ai ieşit din pântece, nu-ţi mai aduci aminte de

cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup, nu-ţi mai aduci

aminte de cele din trup.

113. Precum după ce ai ieşit din pântece te-ai făcut mai mare la trup,

aşa şi după ce vei ieşi curat şi fără prihană din trup, vei fi mai

mare şi cu totul nestricăcios, petrecând în ceruri.

114. Precum trupul, după ce s-a desăvârşit în pântece trebue să se

nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup, măsura hotărîtă

lui de Dumnezeu, trebue să iasă din trup.

115. După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va

sluji pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici

trupul bine şi cu desfătări, s-a slujit pe sine rău pentru după

moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.

116. Precum trupul ieşind din pântecele maicii, nu poate să se

hrănească, fiind încă nedesăvârşit, tot astfel şi sufletul când iese

din trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de

Dumnezeu, nu poate să se mântuiască, sau să se unească cu Dumnezeu.

117. Trupul unit cu sufletul iese din întunerecul pântecelui la

lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat de întunerecul

trupului. De aceea trebue să urîm trupul şi să-l strunim ca pe un

duşman care poartă războiu împotriva sufletului. Căci mulţimea

mâncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar

înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântueşte sufletul.

118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul

fără ochi e orb şi nu vede soarele, care luminează tot pământul şi

marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are

minte bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu,

Făcătorul şi binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va

putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.

119. Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a

sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care

mântueşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te

vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând în trezvie şi cunoscând pe

Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili

să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu,

te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor

întâmpla după moarte.

120. Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită dumnezeească, cum e

răsăritul şi apusul soarelui în fiecare zi, sau rodirea pământului,

fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om,

se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru om.

121. Câte le face Dumnezeu ca un bun, pentru om le face; iar câte le

face omul, sieşi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te

ispitească fericirea celor răi, să ştii că precum cetăţile nutresc pe

călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să

pedepsească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu îngăduie ca

cei răi să stăpânească peste cele lumeşti, pentru ca printr-înşii să

se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi pe stăpânitori îi dă

judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea

lor au pricinuit năcazuri grele oamenilor.

122. Dacă închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la

cine se închină, nicidecum n-ar rătăci de la buna cinstire, ci,

privind rânduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se

fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.

123. Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor

nevrednici nu încetează a le dărui vieaţă. Căci fiind bun şi

îmbelşugat prin fire a voit să fie lumea şi s-a făcut. Şi toate se fac

pentru om şi pentru mântuirea lui.

124. Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi

vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul, că este

dumnezeesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat

de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul,

vieţuieşte drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemai supuindu-se

trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi contemplă bunurile

veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.

125. Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a

face binele şi răul, după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind

lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios

poate să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să nu creadă şi să fie

nefericit; ba poate să cugete şi împotriva adevărului. Atât de mare

putere are omul de-a face binele sau răul.

126. Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe măsură ce creşte trupul,

sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi

rău ceea ce îi place.

Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate trupurile au

suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de

Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi

şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre

Dumnezeu.

127. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor

cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va

înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin

buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.

128. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute.

Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează

sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa

şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

129. Nimeni nu e bun, neruşinat fiind; iar cine nu e bun, este de

sigur rău şi iubitor de trup. Cea dintâi virtute a omului este

dispreţuirea trupului. Căci despărţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de

cele vremelnice, stricăcioase şi pământeşti ne face moştenitori ai

bunurilor nestricăcioase şi veşnice.

130. Cel ce are minte se ştie pe sine că este om stricăcios. Iar cel

ce se ştie pe sine, pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi

s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să

înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaşte sigur

că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar

după moarte, dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică.

131. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea

minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.

132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu şi numai omului se arată, fiind

iubitor de oameni oriunde ar fi. Şi iarăşi, numai omul este închinător

vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la faţă.

133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl împodobesc stelele,

pentru om, pământul pe care îl lucrează oamenii pentru ei înşişi. Cei

ce nu simt o atât de mare purtare de grijă au sufletul lipsit de

minte.

134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe

pământ. Binele este ceea ce nu are comparaţie; iar omul care are minte

îşi alege ceea ce e mai bun, căci numai el înţelege pe Dumnezeu şi

făpturile Lui.

135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea

îndumnezeeşte sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul

este natură, dar nu în tot sufletul, minte. De aceea nu tot sufletul

se mântuieşte.

136. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de

lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se

mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă

întru sine că acum e vreme de luptă şi de cercetare şi nu aşteaptă să

o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea

primind cea mai mică plăcere urâtă.

137. Pe pământ a lăsat Dumnezeu naşterea şi moartea; pe cer se arată

purtarea de grijă şi rânduiala neclintită. Dar toate s-au făcut pentru

om şi pentru mântuirea lui. Dumnezeu, cel îmbelşugat în toate

bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pământul şi elementele,

făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.

138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare

slujesc celor muritoare adică elementele omului, pentru iubirea de

oameni şi bunătatea firească a lui Dumnezeu care le-a făcut pe ele.

139. Cel ce e sărac şi nu poate vătăma, nu se socoteşte între cei

evlavioşi. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu

întrebuinţează puterea spre rău, ci cruţă pe cei mai umiliţi, pentru

evlavia sa, întru bună răsplată se va afla şi după moarte.

140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni, ne-a lăsat

multe căi de mântuire, cari întorc sufletele şi le sue în Ceruri. Cad

sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru

greşeli pedepse.

141. Fiul este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl este întru

amândoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate cele nevăzute şi

gândite. Credinţa este consimţirea de bună voie a sufletului.

142. Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe, sau împrejurări să treacă

înnot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie

chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin,

prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar

dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea,

ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea.

Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se

va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e

dumnezeesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat

cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile

trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de

neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci

trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

143. Sufletul raţional stăruind neclintit pe lângă hotărîrea cea bună,

ţine în frâu mânia, pofta şi patimile sale nesocotite, ca pe un cal.

Şi biruindu-le, înfrânându-le şi stăpânindu-le pe acestea se

încununează şi se învredniceşte de vieaţa din ceruri, pe care o

primeşte ca pe o răsplătire a biruinţii şi a ostenelilor de la

Dumnezeu cel ce l-a zidit.

144. Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi

bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor

în vieaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit

nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi

judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că

Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei

trebuitoare.

145. Vieaţa trupului şi bucuria de multă bogăţie şi putere în vieaţa

aceasta, i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa

purtată cu mulţumită şi moartea trupului, este vieaţă şi fericire

veşnică a sufletului.

146. Sufletul raţional nepunând preţ pe zidirea materială şi pe vieaţa

cea vremelnică, îşi alege desfătarea cerească şi vieaţa veşnică, pe

cari le va primi de la Dumnezeu prin vieţuire curată.

147. Cei ce şi-au înnoroiat veştmântul, întină şi haina celor ce se

apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare,

petrecând cu cei mai simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le

întinează sufletul prin auz,

148. începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul

raţional; iar începutul mântuirii şi al împărăţiei cerurilor este

dragostea.

149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi neînvrednicit de

îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuinţării

şi ajunge nefolositor şi urît, tot aşa şi sufletul, nelucrând şi

negrijindu-se de buna vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi

ieşind prin fapte rele de sub acoperemântul lui Dumnezeu, e mâncat de

păcatul crescut din trândăvie în materia trupului şi se va afla fără

frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire.

150. Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva

găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar

tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se

întoarce de către cei răi, sau se mânie pe cei păcătoşi, iar slujit

fiind se milostiveşte, să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură,

nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi; nici nu

primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să

socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai

bun şi numai folositor şi nu vatămă niciodată. în felul acesta El este

totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu

Dumnezeu şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de

Dumnezeu, Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne

răi ne facem nouă vrăşmaş pe Acela ce nu se mânie în deşert. Păcatele

noastre sunt acelea cari nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi,

ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni şi

faceri de bine, primim deslegare de păcate, prin aceasta nici nu

slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi întoarcerea

noastră spre Dumnezeu, vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de

bunătatea Sa. încât este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa

de la cei răi, sau că soarele se ascunde de cătră cei lipsiţi de

vedere.

151. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu

e altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este

cunoaşterea lui Dumnezeu care face pe om să fie fără pizmă, înţelept,

blând, îndatoritor şi milostiv după putere, necertăreţ şi în toate

după plăcerea şi voia lui Dumnezeu.

152. Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile

trupului. Căci aflându-se în suflet necunoştinţa lui Dumnezeu,

patimile rămânând nevindecate fac sufletul să putrezească ca printr-un

puroiu îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovăţim pe Dumnezeu,

care a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.

153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi cunoştinţă, voind să

curăţească patimile şi păcatul cel de bunăvoie şi să strămute ceea ce

e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.

154. Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu, cu adevărat

vede pe Dumnezeul cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur

curat celor curaţi cu inima.

155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua

cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea mâniei,

limbii, pântecelui şi plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.

156. Aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc

lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu,

care dă chip materiei ce vine în lume şi e ziditorul şi meşterul

tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială

fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este

chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.

157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor, cari sunt rudeniile

întunerecului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se

cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa e dus spre

păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.

158. Cea mai mare şi mai fără leac boală a sufletului este necredinţa

în Dumnezeu şi iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a

binelui. Iar binele stă în a face cu prisosinţă toate cele bune, câte

plac Dumnezeului a toate.

159. Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai

acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin

minte. Şi prin toate prevesteşte oamenilor vrednici de El, bunătăţile

viitoare.

160. Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu

nimica nu-i este cu anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte

podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac

cu vântul Lui. Şi toate sunt pentru om.

161. Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea

cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu

mai fie păcat în om.

162. Numele este însemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără

minte a socoti că Dumnezeu care e unul singur, mai are alt nume. Căci

Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate

pentru om.

163. Dacă ştii că ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul

tău, în aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de

oameni.

164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care

neîntrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar

nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate şi care birue

toată plăcerea, nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare.

165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe

Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu

dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele

asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu

smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu

este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă

ştiinţă, pentru că unii au avut îndrăsneala să spună cu necredinţă că

ierburile şi legumele ar fi însufleţite. Le spun acestora: Ierburile

au vieaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional

pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace

pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă au duh şi suflet. Şi

toate cele cari cresc şi scad sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi

cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile

vieţuitoarelor sunt patru: Unele sunt nemuritoare şi însufleţite ca

îngerii, altele au mânie, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai

duh şi suflet ca dobitoacele, iar altele numai vieaţă ca ierburile. În

ierburi dăinueşte vieaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar

toate celelalte fără vieaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc

este într-o mişcare necontenită de la un loc la altul.

167. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fi

răpit îndată de ea, ci ridicându-te o clipă mai presus de aceasta,

adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai

biruit această amăgire a plăcerii.

168. După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit

la vieaţă se şi strică, aşa de la patimă începe păcatul. Să nu zici,

prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa

sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia,

pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat

păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă,

cunoştinţă şi putere de-a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne

vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe

şi se laudă cu el şi căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e

tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice

capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru

mântuirea şi îndumnezeirea omului.

169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele înşile, ştiind de mai

înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din

bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte

din răutatea lui.

170. Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi

aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi

umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar

somnul trupului tău se va face tresvie a sufletului şi închiderea

ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu, Atunci tăcerea ta,

umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o

adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din

om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de

mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii

vecilor. Amin.

Evagrie Ponticul

Vieaţa şi scrisul lui

Evagrie, de origine din Pont, a fost un ucenic al Sf. Vasile cel Mare,

care l-a făcut ceteţ şi al Sf. Grigorie de Nazianz, care l-a sfinţit

întru diacon. La anul 379 pare să fi venit cu Sf. Gri gorie de

Nazianz, la Constantinopol, unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea

aceluia, pe lângă patriarhul Nectarie. Bun cu vântător şi temeinic

instruit în ale teologiei, ţinea în acel timp predici foarte apreciate

în legătură cu controversele dogmatice ale vremii. Diferite motive

l-au îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol la Ierusalim, iar

după o scurtă şedere acolo, la anul 382 se duse în Egipt,

închinându-se vieţii de pustnic, în care a avut ca îndrumător pe

Macarie cel Mare.

Scaunul episcopal, oferit lui de Teofil al Alexandriei, l-a respins în

chip statornic. Moare la anul 399.

Citind cu multă râvnă pe Origen, a împrumutat de la acesta teoria

preexistenţii sufletelor şi a restabilirii finale a tuturor

apocatastasă. De aceea sinodul al 5-lea ecumenic l-a condamnat ca

origenist. Acest fapt a avut ca urmare că textul grec original al

scrierilor sale nu s-a mai păstrat, afară de unele extrase, puse şi

acelea de cele mai multe ori sub alte nume, mai ales sub al lui Nil

Ascetul. Operile lui întregi s-au păstrat numai în traduceri siriace

şi armene, adică la creştini monofiziţi.

Evagrie pare a fi primul scriitor bisericesc care, imitând literatura

filosofică de sentinţe, şi-a îmbrăcat învăţătura sa în această formă.

El este iniţiatorul centuriilor, al sentinţelor în grupe de câte 100.

În general este recunoscut ca cel mai fecund şi mai caracteristic

scriitor duhovnicesc din pustia Egiptului ViIlerfRahner, Ôp. c. 99. El

a dat o formă mai înţeleasă marilor idei ale lui Origen şi Grigorie al

nisei. Scrierile lui, afară detezele origeniste condamnate, au

exercitat poate cea mai mare influenţă asupra ascezii şi misticii

răsăritene până în veacul al 14-lea, ba până în al 20-lea, cum zice J.

Hausherr. Evagrie a însemnat mai mult pentru mistica ortodoxă decât

Dionisie Areopagitul, care a venit mai târziu, când misticii aveau

prin Evagrie o învăţătură fixată ga ta. Această învăţătură trece de la

el peste Scărarul, Isichie, Maxim Mărt., Nichita Stitatul, până la

isichaşti la VillerRahner, Op. c. p. 109.

Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau

gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea gnostică.

Toată strădania omului trebue să ducă la cunoaştere sau gnoză, a cărei

încoronare este contemplarea Sf. Treimi. Rostul ascezei este să

înlăture piedecile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea

sufletului de patimi.

Virtuţile, cari sunt treptele vieţii active, se rânduesc în ur

mătoarea ordine: Cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de

Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt:

înfrânarea, cuminţenia, răbdarea, şi nădejdea. Toate duc la nepătimire

aîiâO-Eta, al cărei rod e dragostea. De acum părăsim vieaţa activă.

Dragostea ne introduce în vieaţa contemplativă.

Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este gnoza naturală

cpuacx. După ea urmează teologia, gnoza mai înaltă, contemplarea Sf.

Treimi, care e şi treapta rugăciunii curate.

Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti, nu

se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o

cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În

timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în

care străluceşte lumina Sf. Treimi. Dar pentru aceasta se cere o

curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele.

Aceasta e curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor.

Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător, sau ochiul

sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri

nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip

mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sf. Treimi, trebue să se

cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură YDJJLVOC. La

această stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns

omul aci, în inima lui străluceşte lumina Sf. Treimi, el vede lumina

dumnezeiască. Lumina aceasta este fără formă", întrucât şi Dumnezeu

este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui

Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea

mintea trebue să se elibereze de orice Întipărire a lucrurilor şi

înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip.

Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă,

necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o cucerire a minţii de

către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este

într-un anumit înţeles şi întunerecul cel mai adânc, neştiinţa fără

margini".

Dar această cunoaştere are şi o altă lăture. Când lumina dumnezeească

răsare în minte, aceasta se vede şi pe sine însăşi. Vederea proprie

este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel mintea în vremea

rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca sa firul şi ca cerul, ca

locul în care s-a coborât Sf. Treime.

Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire apatia, ca o condiţie a

vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva a ajuns la adevărata lipsă de

patimi stă în faptul că se poate ruga neturburat şi neîmprăştiat,

eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile

lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii, nu este şi o

indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru

ca să-i poată iubi cu adevărat.

Patimile, cari pun stăpânire pe om şi de cari trebue să se curăţească

pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi gnoză, le aduce Evagrie în

legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă

cu ei. Această idee devine un leitmotiv important al întregei asceze

răsăritene.

Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi, sau

vicii, sau gânduri păcătoase, teoria ce va reveni mereu la scriitorii

ascetici de după el, la Casian, Nil, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin

etc.

La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticei ulterioare, la

el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile psichologice şi

pneumatologice, aplicate în vieaţa ascetică şi mi stică din Răsărit. 1

EVAGrIe MONAHUL

Schiţă monahicească, În care se arată cum trebue să ne nevoim şi să ne liniştim

1. Laieremia Proorocul s-a scris: iar tu să nu-ţi iai muiere în locul

acesta. Că acestea zice Domnul despre fiii şi fiicele ce s-au născut

în locul acesta: cu moarte bolnăvicioasă vor muri. 2 Aceasta o arată

şi cuvântul Apostolului: Omul care se căsătoreşte, se îngrijeşte de

ale lumii, cum să placă femeii, şi se risipeşte în acestea. Iar femeia

măritată se îngrijeşte de ale lumii, cum să placă bărbatului. 3 Şi se

vede limpede că nu numai despre fiii şi fiicele ce se vor naşte din

căsătorie a zis Proorocul că de moarte bolnăvicioasă vor muri, ci şi

despre fiii şi fiicele ce se nasc în inima lor, adică despre gândurile

şi poftele trupeşti, întrucât şi acestea vor muri în cugetul

bolnăvicios, neputincios şi destrăbălat al lumii acesteia şi nu se vor

învrednici de vieaţa cerească. Iar cel necăsătorit, zice, se

îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă lui Dumnezeu şi cum să aducă

roadele cele pururi înfloritoare şi nemuritoare ale vieţii veşnice.

2. Aşa este monahul şi aşa trebue să fie: să nu aibă femeie, să nu

nască fii sau fiice în locul mai înainte zis; dar nu numai atât, ci

trebue să fie şi ostaş al lui Hristos, nepământesc, fără grijă, în

afară de orice gând şi faptă de câştig, după cum zice şi Apostolul:

Nimenea ostaş fiind, nu se împiedecă de lucrurile lumeşti, ca singur

Voevodului să placă. 2 Aşa să fie şi monahul, mai ales cel care a

lepădat toate cele materiale ale lumii acesteia şi zoreşte spre

câştigurile cele frumoase şi bune ale liniştei. Căci ce frumoasă şi

bună este nevoinţa pentru dobândirea liniştei. Blând este jugul ei şi

sarcina uşoară. 1 Dulce este vieaţa şi fapta ei plăcută.

3. Vrei aşa dar, frate, să iai asupra ta vieaţa singuratecă şi să

zoreşti spre cununile celei mai mari biruinţe, a liniştei? Lasă

grijile lumei cu domniile şi cu stăpânirile ei, adică fii nepământesc,

fără patimă şi fără de orice poftă, ca făcându-te străin de tovărăşia

acestora, să te poţi linişti într-adevăr. Căci de nu se va smulge

cineva pe sine din acestea, nu va putea dobândi petrecerea aceea.

Îndestulează-te cu mâncare puţină şi fără preţ, nu cu multă şi bogată.

Iar dacă de dragul de-a fi ospitalier îţi merge gândul la vreo mâncare

mai de preţ, leapădă gândul acesta şi nicidecum să nu-i dai ascultare,

că prin el îţi întinde vrăjmaşul o cursă, ca să te abată de la

linişte. Ai pildă pe Domnul Iisus, care mustră sufletul ce se

îngrijeşte de unele ca acestea, zicând Martei: Ce te îngrijeşti şi

spre multe te sileşti?4 Un lucru trebueşte, să asculţi cuvântul lui

Dumnezeu; după aceea toate se află fără osteneală. De aceea adaugă

îndată, zicând: Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de

la dânsa. 5 Ai apoi şi pilda văduvei din Sarepta Sidonului, care a

găzduit pe proorocul Ilie. Chiar numai pâine, sare şi apă de-ai avea,

şi cu acestea poţi să te faci vrednic de răsplata iubirii de străini,

iar de cumva n-ai nici de acestea, ci primeşti pe străin numai cu

bunăvoinţă şi îi întorci cuvânt de folos, de asemenea poţi primi

răsplata iubirii de străini. Căci s-a zis: Cuvântul este mai presus de

dar. Unele ca acestea trebue să le cugeţi asupra milosteniei.

4. Ia seama, aşa dar, să nu pofteşti să ai bogăţie pentru a o împărţi

săracilor; căci şi aceasta este o amăgire a celui rău, ca să te ducă

la slava deşartă şi să împingă mintea la tot felul de osteneli pentru

câştiguri. Gândeşte-te la văduva de care mărturiseşte Domnul în

Evanghelie, care numai doi bani a avut şi a covârşit cu ei hotărârea

şi puterea bogaţilor. Căci aceia, zice, din prisosul lor au aruncat în

visterie, pe când aceasta toată averea ei.! Cât priveşte hainele, să

nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele cari

sunt de trebuinţă trupului. Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta

şi El va purta grijă de tine. 2 Căci El se îngrijeşte, zice, de noi"

Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când

ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie.

Iar dacă prisoseşti tu în acestea, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte

Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie

Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: Prisosul vostru

să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească

lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce

are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit. 4 Deci

având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru

vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici

pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de

trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui

Dumnezeu. Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea

Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. 5

5. Să nu-ţi iai tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul să stârnească

prin el vreo sminteală şi să-ţi turbure cugetul, ca să te îngrijeşti

de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te îngrijeşti numai de

tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la

ce e mai bine, La odihna duhovnicească, căci cu adevărat e mai bună

odihna duhovnicească, decât cea trupească. Iar dacă te gândeşti la

folosul tânărului, să nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a

noastră datoria aceasta, ci a altora, a sfinţilor părinţi din

chinovie. Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul

liniştei. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie să nu-ţi

placă să locueşti, ci locueşte sau singur, sau cu fraţi neiubitori de

materie şi de acelaşi cuget cu tine. Că cel ce locuieşte cu oamenii

iubitori de materie şi cu multe griji, vrând-nevrând va face şi el

tovărăşie cu ei şi va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în

vorbire deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia, întristarea,

nebunia după lucruri pământeşti, frica de sminteală, grija de naşteri,

sau de rudenii, ba mai mult, ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca

nu cumva să te scoată din liniştea cea din chilie şi să te tragă în

grijile lor. Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii

lor, iar tu vino de urmează Mie. 1 Iar dacă şi chilia, în care

locuieşti, e încărcată cu multe, fugi, nu o cruţa, ca nu cumva să te

topeşti de dragul ei. Toate să le faci, toate să le împlineşti, ca să

te poţi linişti. Încălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui

Dumnezeu şi în războiul nevăzut.

6. Dacă nu te poţi linişti uşor în părţile tale, grăbeşte spre

înstrăinarea cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre ea. Fă-te ca un

neguţător priceput, care le cearcă pe toate cele folositoare liniştei

şi pe toate căile pune stăpânire pe cele liniştitoare şi de folos

acestui scop. Te sfătuiesc iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te

izbăveşte de împrejurările ţinutului tău şi te face să te bucuri numai

de folosul liniştei. Fugi de zăbovirile în cetate şi rabdă cu bărbăţie

pe cele din pustie; că iată, zice Sfântul, m-am depărtat fugind şi

m-am sălăşluit în pustie. 1 De este cu putinţă, în niciun chip să nu

te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic

bun pentru petrecerea ta. Am văzut, zice iarăşi Sfântul, fărădelege şi

pricire în cetate. 2 Aşadar caută locurile neturburate şi singuratice

şi Să nu te înfricoşezi de ecoul lor. Chiar năluciri de la draci de

vei vedea acolo, să nu te înspăimânţi, nici să fugi, lepădând

alergarea ce îţi e spre folosul tău. Să stai pe loc fără frică şi vei

vedea măririle lui Dumnezeu:3 ajutorul, purtarea de grijă şi toată

cunoştinţa spre mântuire. Căci am primit, zice fericitul bărbat, pe

Cel ce mă mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de furtună. 4 Pofta

vagabondării să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată cu

pofta strică mintea cea fără de răutate. 5 Multe ispite sunt cu acest

scop. De aceea teme-te de greşală şi stăi cu aşezământ în chilia ta.

7. Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci numai

întâlnindu-te rar cu dânşii le vei fi de folos. Iar dacă vezi că îţi

vine prin ei vreo vătămare, cu niciun chip nu te mai apropia de

dânşii. Trebue să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos şi de

ajutor vieţuirii tale. Fugi şi de întâlnirile cu bărbaţii răi şi

războinici, şi cu niciunul din aceştia să nu locuieşti împreună; ba şi

de sfaturile lor cele de nimica să te lapezi. Căci nu locuiesc lângă

Dumnezeu şi nici statornicie n-au. Prietenii tăi să fie bărbaţii

paşnici, fraţii duhovniceşti şi părinţii sfinţi; căci pe aceştia şi

Domnul îi numeşte aşa zicând: Mama mea, fraţii şi părinţii mei aceştia

sunt, cari fac voia Tatălui Meu cel din Ceruri. 6 Cu cei împrăştiaţi

de griji multe să nu te aduni, nici ospătare cu dânşii

Ps. 55, 8. 2 Ibid. 10. Ex. 14, 13. 4 Ps. 55. 9. Înţelep. 4, 12.

Vi:. 12, 50; Lc 8, 21.

să nu primeşti, ca nu cumva să te tragă în împrăştierea lor şi să te

depărteze de la ştiinţa liniştei. Căci au În trânşii patima aceasta.

Nu pleca urechea ta la cuvintele lor şi nu primi socotinţele inimii

lor, căci sunt cu adevărat păgubitoare. Spre credincioşii pământului

să fie osteneala şi dorinţa inimii tale şi spre râvna lor de-a plânge.

Că ochii mei, zice, spre credincioşii pământului, ca să şează ei

împreună cu mine. Iar dacă cineva dintre cei ce vieţuiesc potrivit cu

dragostea de Dumnezeu vine să te poftească la masă şi vrei să te duci,

du-te, însă de grabă să te întorci la chilia ta. De este cu putinţă,

afară de chilie să nu dormi niciodată, ca de-apururi să rămâie cu tine

harul liniştei şi vei avea într-însa neîmpiedecată slujirea jertfei

tale.

8. Să nu pofteşti bucate bune şi de cele ce ademenesc la desfătare.

Căci cea care petrece în desfătări, a murit până e încă în vieaţă,2

cum zice Apostolul. Să nu-ţi saturi pântecele tău cu bucatele altora,

ca să nu ţi se nască poftă de acestea şi să ţi se facă dor de mesele

de-afară. Căci s-a zis: Nu vă amăgiţi cu săturarea pântecelui. Iar

dacă te vei vedea poftit necontenit afară din chilia ta, nu primi.

Căci este păgubitoare zăbovirea necurmată afară din chilia ta: îţi ia

harul, îţi întunecă cugetul şi îţi stinge râvna. Priveşte un vas cu

vin stând nemişcat multă vreme într-un loc: ce vin lucitor, aşezat şi

binemirositor pregăteşte. Dar dacă-l vei muta mereu încoace şi -ncolo,

vinul va fi mohorît, arătând urâciunea drojdiilor. Deci cu acela

asemănându-te, încearcă de scoate folosul. Taie legăturile cu prea

mulţi, ca să nu te pomeneşti împresurat la minte şi să fugă liniştea

de la tine. Poartă grijă de lucrul mâinilor, şi aceasta, dacă este cu

putinţă, zi şi noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar mai ales să

ai de unde da şi altora, precum îndeamnă Apostolul Pavel. 3 Cu

deosebire însă, ca să te lupţi şi prin aceasta împotriva dracului

trândăviei şi să risipeşti şi toate celelalte pofte ale vrăjmaşului.

Căci în vremea nelucrării năvăleşte asupra ta dracul trândăviei şi

întru pofte se află tot omul leneş,1 precum se zice. Când dai şi iai,

nu scapi de păcat. De aceea ori de vinzi, ori de cumperi, lasă de la

tine din cumpăna dreaptă, ca nu cumva ţinându-te cu de-amănuntul de

obiceiurile iubirii de câştig, să cazi în lucruri cari păgubesc

sufletul, în certuri, în jurăminte mincinoase, în schimbarea

cuvintelor tale şi în cele asemenea, ca printr-însele să necinsteşti

şi să ruşinezi vrednicia cinstită a vieţii tale. înţelegând însuţi

acestea, păzeşte-te de la a da şi a lua. Iar dacă vreai să alegi ceea

ce este mai bun, şi eşti în stare de aceasta, aruncă grija ta asupra

altui oarecare bărbat credincios, ca astfel făcându-te voios, să ai

nădejdi bune şi bucuroase.

9. Aceste îndemnuri de folos ţi le dă rânduiala liniştei. Dar acum îţi

voiu atrage luarea aminte şi asupra următoarelor lucruri, care ţin de

ea. Tu ascultă-mă şi fă cele ce-ţi rânduesc ţie: Aşezându-te în chilia

ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci

la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala şi

dispreţueşte deşertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii cât şi a

străduinţii, ca să poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărîre a

liniştei şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad,

gândeşte-te cum se chinuesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară?

sau în ce cumplită suspinare? în ce mare spaimă şi frământare? sau în

ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la

lacrămile sufleteşti fără sfârşit. Mută-ţi apoi gândul la ziua

învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. Închipueşte-ţi

scaunul acela înfricoşat şi cutremurător. Adu-la mijloc cele ce

aşteaptă pe păcătoşi: Ruşinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos

însuşi, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stăpâniilor şi a tuturor

oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, viermele cel neadormit,

şarpele cel mare, întunerecul şi peste toate acestea plângerea şi

scrâşnirea dinţilor, spaimele, chinurile. Gândeşte-te apoi şi la

bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi: îndrăsnirea cea către Dumnezeu Tatăl

şi către Iisus Hristos, către îngeri, Arhangheli, Stăpânii, împreună

cu tot poporul împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi fericirea.

Adu-în tine amintirea acestora amândouă şi plânge şi suspină pentru

soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fi şi

tu printre dânşii. Iar de bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te

şi te veseleşte. Sârgueşte-te să te învredniceşti de partea acestora

şi să te izbăveşti de osânda acelora. Să nu uiţi de acestea, fie că te

afli în chilie, fie afară şi nicidecum să nu lapezi pomenirea aceasta

dinaintea ta, ca cel puţin printr-aceasta să scapi de gândurile

spurcate şi păgubitoare.

10. Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El

curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul cuviincios,

sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie de Dumnezeu. Iar dacă ai

mâncat odată într-o zi, a doua oară să nu pofteşti, ca să nu te faci

risipitor şi să-ţi turburi cugetul. În felul acesta poţi avea cu ce să

împlineşti porunca binefacerii şi poţi să omori patimile trupului. Iar

dacă s-ar face întâlnire de fraţi şi ai fi silit să mănânci şi a doua

şi a treia oară, să nu te temi, nici să te întristezi, ci mai bine

bucură-te, mulţumind lui Dumnezeu că, făcându-te supus trebuinţei şi

mâncând de două şi de trei ori, ai împlinit legea dragostei şi că pe

însuşi Dumnezeu îl vei avea orânduitor al vieţii tale. Dacă uneori

trupul e bolnav şi trebue să mănânci şi de două, de trei şi de mai

multe ori, să nu fie întristat cugetul tău. Căci ostenelile trupeşti

nu trebue să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci

trebuesc lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe, ca să se

întărească trupul din nou spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în

privinţa înfrânării de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeescul

cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: Iată am dat vouă toate, ca pe

legumele ierburilor,1 mâncaţi-le nimic cercetând şi: Nu cele ce intră

în gură spurcă pe om. 1 Deci înfrânarea de la anumite bucate, e lucru

ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului.

11. Rabdă cu plăcere privegherea, culcarea pe jos şi toate celelalte

osteneli. Caută la slava cea viitoare, ce se va descoperi ţie împreună

cu toţi sfinţii. Că nu sunt vrednice pătimirile veacului acestuia,

faţă de slava ce are să se descopere nouă, zice Apostolul. Dacă eşti

slăbit cu sufletul, roagă-te,5 precum este scris; roagă-te cu frică,

cu tremur, cu osteneală, cu înfrânare şi cu priveghiere. Aşa suntem

datori să ne rugăm, mai ales pentru vrăjmaşii rău nărăviţi. Căci

aceştia ori de câte ori ne văd că stăm la rugăciune, ne stau şi ei cu

sârguinţă împotrivă, sădind în mintea noastră cele ce nu trebue, ca să

ni le aducem aminte sau să le gândim în vremea rugăciunii. Aşa vreau

ei să ducă mintea în robie, iar rugăciunea noastră să o facă

nelucrătoare, deşartă şi nefolositoare. Căci deşartă cu adevărat şi

nefolositoare este rugăciunea făcută fără frică, fără trezvie şi

priveghere. Dacă de omul împărat te apropii cu frică şi cu tremur şi-i

faci rugăciunea cu luare aminte, cu cât mai vârtos trebue să te

înfăţişezi la fel înaintea lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi a lui

Hristos, împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor, făcându-I în

acelaşi fel rugăciunea ta? Căci lui îi slujeşte cu frică şi cu tremur

toată mulţimea şi ceata duhovnicească a îngerilor şi pe El îl laudă cu

tremur, prin cântare necontenită, împreună cu Cel fără de început al

Său Părinte şi cu Prea Sfântul şi împreună veşnicul Duh, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Gen. 9, 3. 2 I Cor. 10, 25, 27. Mt. 15, 11. Rom. 8, 18.

Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor

1. Între dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei dintâi, care

se ridică cu luptă, sunt cei încredinţaţi cu poftele lăcomiei

pântecelui, cei ce ne furişează în suflet iubirea de argint şi cei ce

ne momesc cu slava de la oameni. Toţi ceilalţi vin după aceştia să ia

în primire pe cei răniţi de ei. Căci este cu neputinţă să cază cineva

în mânile duhului curviei, dacă n-a fost doborît întâi de lăcomia

pântecelui. Precum nu poate turbura mânia pe cel ce nu luptă pentru

mâncări, sau bani, sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de dracul

întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea. Nici de mândrie,

cel dintâiu puiu al diavolului, nu va scăpa cineva, dacă n-a smuls din

sine iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăţilor, dacă şi sărăcia

smereşte pe om, după înţeleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu

neputinţă să cadă omul în puterea vreunui drac, dacă n-a fost rănit

mai întâiu de acele căpetenii ale lor. De aceea şi diavolul aceste

trei gânduri i le-a înfăţişat Mântuitorului: întâiu îndemnându-l să

facă pietrele pâini, al doilea făgăduindu-i toată lumea dacă i se va

închina şi al treilea spunându-i că va fi acoperit cu slavă dacă va

asculta, întrucât nu va păţi nimic dintr-o aşa de mare cădere. 5 Dar

Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului să

meargă înapoia Lui. Prin acestea ne-a învăţat că nu este cu putinţă să

alunge cineva de la sine pe diavolul, dacă n-a dispreţuit aceste trei

gânduri.

2. Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chipurile lucrurilor

sensibile, cari, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în

ea formele acelor lucruri. Deci de la însuşi lucrul care se deapănă în

minte, poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în

cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a

necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în

mine. Dacă iarăşi se învârteşte în minte gândul la bani sau la slavă,

dintr-acestea se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte. Asemenea şi la

alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de faţă şi îţi furişează

năluciri. Cu aceasta nu zic că toate amintirile ăstor fel de lucruri

vin de la draci, deoarece şi mintea însăşi, stârnită de om, aduce

închipuiri de lucruri şi fapte; ci numai acelea dintre amintiri, cari

aprind mânia şi pofta împotriva firii. Căci prin turburarea acestor

puteri, mintea preacurveşte în cuget şi este războită, neputând primi

arătarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat legea, dacă strălucirea luminii

dumnezeeşti se arată puterii cugetătoare a sufletului în vremea

rugăciunii, după înlăturarea gândurilor lucrurilor.

3. Nu va putea să alunge de la sine amintirile pătimaşe, omul care n-a

avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu

privegheri şi cu lcatul

Mt 4, 3

Acest cap, se află în Ira. CaoiU Practica" P, G. 40, 1236,7, cap. 63

pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu

suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci

dintr-aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor, care duc

mintea la primejdie şi pierzanie. Dar este cu neputinţă să biruim

patimile acestea, dacă nu dispreţuim mâncările, banii şi slava, ba

încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l aţâţe.

Pildă fără zăbavă să luăm de la cei ce se primejduesc pe mare, care

sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici

însă trebue să fim cu luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a

fi văzuţi de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în

primire un alt naufragiu şi mai cumplit, suflând împotrivă-ne vântul

dracului slavei deşarte. De aceea şi Domnul nostru învaţă în

Evanghelie pe acest cârmaciu, care e mintea, zicând: Luaţi aminte să

nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de

dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru cel din

Ceruri. Şi iarăşi: Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, că iubesc a

se ruga prin adunări şi prin târguri, ca să se arate oamenilor că

postesc. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor. Sau: Când postiţi, nu

fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate

oamenilor că postesc. Amin zic vouă, îşi iau plata lor. Să fim cu

luare aminte la câte ne învaţă aci doctorul sufletelor: prin

milostenie tămădueşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu

postul veştejeşte pofta. Din acestea se alcătueşte noul Adam, înoit

după chipul Ziditorului său, nemai fiind în el, datorită nepătimirii,

bărbat şi femeie, elin şi iudeu, tăiere şi netăiere împrejur, barbar

şi schit, rob şi slobod, ci toţi una şi întru toţi Hristos.

Despre visuri

4. Trebue să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn

în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnueşte

să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie

printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în

minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului.

Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget.

Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi,

trebue să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa

trebue să ţie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca

aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi

sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim

însă cu atenţie. Căci chipurile pe cari sufletul împreună cu trupul le

primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup.

Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în

somn, când trupul se odihneşte. Trebue să ştim că precum ne putem

aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce

aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte.

Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile

sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebue să ştim şi

aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de

dinafară, ca de pildă de vuetul apelor, la cei ce călătoresc pe mare.

5. Scopul dracilor e ajutat foarte mult de mânia noastră, când se

mişcă împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleşug al

lor. De aceea toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Când o văd însă

legată de blândeţe, atunci caută pricini îndreptăţite ca să o deslege

îndată, ca făcându-se foarte aprinsă, să o folosească apentru

gândurile lor furioase. De aceea nu trebue să o întărâtăm nici pentru

lucruri drepte, nici pentru nedrepte,

ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce

ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebue, aprinzându-se pentru

motive neînsemnate. Căci, spune-mi de ce te prinzi grăbit la harţă

dacă dispreţueşti bucatele, banii şi slava? De ce hrăneşti câinele

când te lauzi că nu ai nimica? Iar dacă acesta latră şi se ia după

oameni, trebue că ai niscai lucruri şi vrei să le păzeşti. Dar eu

despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind

că mânia este ciumă pentru o astfel de rugăciune. Şi mă mir că unul ca

acesta şi pe Sfinţi i-a uitat: pe David, care strigă: Opreşte mânia şi

părăseşte turbarea;2 pe Eclesiastul care porunceşte: Alungă mânia de

la inima ta şi scoate vicleşugul din trupul tău;3 pe Apostolul care

rândueşte: Să ridicăm în toată vremea şi în tot locul mâini cuvioase

spre Domnul, fără mânie şi gânduri. 4 De ce oare nu învăţăm şi noi de

la obiceiul tainic şi vechiu al oamenilor, cari alungă câinii din casă

în vremea rugăciunii? Obiceiul acesta ne dă să înţelegem că mânia nu

trebue să fie cu cei ce se roagă. Mânia este vinul şerpilor. 5 De

aceea Nazireii se înfrânează de la vin. iar despre faptul că nu trebue

să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie,

însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. Nu vă îngrijiţi,

zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă

veţi îmbrăca,6 căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii,

care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe

Făcătorul. De creştini este cu totul străin acest lucru, de îndată ce

cred că şi cele două vrăbii vându-te cu un ban stau sub purtarea de

grijă a Sfinţilor Îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după

gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se

depărteze Isus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de

gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile

grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră În

seama Domnului, îndestulându-ne cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi

hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei

deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină

sărăcăcioasă, să privească la Sf. Pavel cum aşteaptă în frig şi

desbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta

stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai

poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu,2 sau mai

poate să se lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii

întunerecului veacului acestuia?3 Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă;

acest lucru l-am învăţat de la însăşi cazurile văzute. Căci se va

împiedeca în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de

gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că

mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că unde este comoara ta,

acolo va fi şi inima ta

6. Dintre gânduri unele tae, altele se tae. Şi anume tae cele rele pe

cele bune, dar şi cele rele se tae de către cele bune. Sfântul Duh ia

aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau

ne primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini

şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl tae şi

furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am

gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine

peste el un gând bun, îl tae pe cel rău, îndreptând către Domnul

virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la

oameni.

Dacă deci stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor

de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai

întâi, deoarece oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine

gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în

noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile

cari tae de-al doilea, se aşează în ţara ispititorului şi va lucra

stârnit de ele.

7. După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti,

omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile

îngereşti cercetează cu deamănuntul firea lucrurilor şi urmăresc

înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost

făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite

părticele de sub pământ şi de ce trebue multă osteneală şi trudă până

să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin

foc, ca apoi să fie dat meşterilor, cari fac sfeşnicul cortului,

căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din cari, din darul Mântuitorului

nostru, nu mai bea acum regele babilonean, ci de aceste taine se

apropie Cleopa cu inimă arzătoare. 3 Dar gândul drăcesc nu le ştie şi

nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării

aurului fără ruşine, şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de

pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului

şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din

pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de

patimă şi lăcomie. Acelaş cuvânt se poate spune şi despre alte

lucruri, după regula aceasta deprinsă în chip tainic.

8. Este un drac ce se numeşte rătăcitor, care se înfăţişează mai ales

în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în

cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se,

simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi,

cari tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi depărtează de

i Exod. 25. 29; I Mac. 1, 25; Ier. 52, 18, 19.

2 Lc. 24, 18, 32

În PG. cap 8 începe tot aci.

cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de

făgăduinţă. Trebue deci ca monahul să observe acest gând de unde vine

şi unde sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face cercul

acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca,

după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s-a ameţit de prea multe

convorbiri, să fie fără de veste atacat de dracul curviei, sau al

mâniei, sau al întristării, cari întinează şi mai tare strălucirea

stării lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui,

să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă cele ce se petrec,

cum înfiripă convorbiri în minte şi în ce chip puţin câte puţin vrea

să o împingă la moarte; căci va fugi de la noi, fiindcă nu vrea să fie

văzut făcându-le acestea şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce

ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-şi

isprăvească lucrarea, ca aflând cu deamănuntul tot lucrul pe care l-a

meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu vântul şi să-l alungăm. Dar1 fiindcă

se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind turburată, nu poate

urmări cu deamănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după

alungarea dracului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine

însuţi de cele ce ţi s-au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai

umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei,

sau al întristării şi cum s-au petrecut acestea. Învaţă-le acestea şi

ţine-le minte, ca să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine.

Dă pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi. Iar dacă

vrei să-l faci să se înfurie deabinelea, vădeşte-l îndată ce se

apropie şi desvălue cu vântul locul dintâi în care a intrat şi al

doilea şi al treilea. Căci foarte tare se scârbeşte, nesuferind

ruşinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în

faptul că a fugit gândul de la tine. Căci este cu neputinţă să stea,

fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac

urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de

căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de toate acestea ne

sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată.

9. Foarte1 mult ne foloseşte spre mântuire ura împotriva dracilor,

care ne ajută şi la lucrarea virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la

noi, ca pe un vlăstar bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile

iubitoare de plăceri o sting şi chiamă din nou sufletul la prietenie

şi obişnuinţă cu ei. Această prietenie, sau mai bine această rană,

anevoie de lecuit, o tămădueşte însă doctorul sufletelor, prin

părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la

duhuri, noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la ura cea de

la început, învăţându-se a zice către Domnul, asemenea lui David: Cu

ură desăvârşită i-am urât, că vrăjmaşi s-au făcut mie Iar cu ură

desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătueşte nici cu fapta

nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari şi celei dintâi

nepătimiri.

10. Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci

mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din

starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul

nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi

la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De

cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl

mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept

când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu

totul împietrit şi nu ascultă. îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o

ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis

ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite

ale slavei deşarte. Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu

s-ar mai mântui. 4 De fapt dracul acesta este dintre

i în PG. începe cap. 90. ps 139, 22 În PG. începe cap. 9

4 Mt. 24, 22; Mc 13, 20.

cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci

nenorocirile altora, boalele celor dosădiţi, închisorile celor

nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac,

întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă,

fiind deslegat de împietrirea venită de la demon. De sigur noi nu le

avem pe acestea aproape de noi, dată fiind lipsa şi raritatea celor

cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceeadomnul, alungând acest

drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm

pe cei din închisori, zicând: Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine. 2

În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de

dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia

din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea

şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit

să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea, să se păzească de

acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi

de oameni.

Despre dracul întristării3

11. Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul

întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor

ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice

plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se

usucă. 5 Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face

încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii

acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stărue mai mult,

naşte gânduri cari sfătuesc pe monah să-şi ia vieaţa, sau îl silesc să

fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a

pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest drac. De aş putea, zice,

să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta. 1 Simbol al

acestui drac este sălbătăciunea numită năpârcă, a cărei fire se arată

prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare,

ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac

i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi

scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva

să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare. 2 Dar duhul

acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de

bună pocăinţă. De aceea şi sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce

erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu pui de năpârci,

zicând: Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi

deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi:

Părinte avem pe Avraam. 3 Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit

din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul

acesta.

12. Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de

dânsa nu se mai ţine de vieaţa monahală şi e străin de căile

Mântuitorului, dacă se zice că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi

căile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vânată mintea monahului, care

aleargă pe câmpia blândeţii. Căci mai de nicio virtute nu se tem

dracii ca de blândeţe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moisi, care a

fost numit blând, mai mult decât toţi oamenii. 6 Iar proorocul David a

arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: Adu-ţi

aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui. 7 însuşi

Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeţii

Lui, zicând: învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi

veţi afla odihnă sufletelor voastre. 8 Iar dacă cineva s-ar înfrâna de

la mâncări şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia,

acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare,

având pe dracu cârmaciu. De aceea trebue să fim cu luare aminte din

toată puterea, la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi

să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii.

Despre slava deşartă1

13. Dintre2 gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe

mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor

dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De

aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe

vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin cari acesta se

strădueşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul

acesta îl fac să crească toţi dracii după ce au fost biruiţi, ca

printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel

cele din urmă mai rele ca cele dintâi. 3 Din gândul acesta se naşte şi

cel al mândriei, care a făcut să cadă cu sunet din ceruri la pământ

pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi,

ca să nu vindem altora vieaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor

fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare şi

silinţa de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută

blestematei slave deşarte.

14. Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a

agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin

cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda isvorâtă din slavă. Şi

întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide

într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din

pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac

bolnavii neascultători cari, purtând încă urmele boalei într-ânşii, se

dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în

boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi

înşine, ca înaintând în virtute, să ne facem greu de mişcat spre

păcat, iar înoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi

felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine

lumina Mântuitorului nostru.

15. A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu

neputinţă, iar a înşira cu de-amănuntul meşteşugirile lor mi-e ruşine,

sfiindu-mă de cititorii mai simpli. Totuşi ascultă unele viclenii de

ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepătimirea părţii

poftitoare şi gândurile de ruşine s-au răcit, atunci arată bărbaţi şi

femei jucând împreună şi-l face pe pustnic să privească lucruri şi

forme de ruşine, ispita aceasta însă nu e printre cele ce ţin multă

vreme, deoarece rugăciunea neîncetată şi mâncarea foarte împuţinată,

privegherea şi îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti, o alungă

ca pe un nour fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de trupuri,

stârnind într-ânsele fierbinţeala dobitocească. Şi alte nenumărate

meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe cari nu e nevoie să le mai

răspândim şi să le mai încredinţăm scrisului. Faţă de astfel de

gânduri foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De

această mânie se tem ei mai mult, când se aprinde împotriva acestor

gânduri şi îi strică planurile. Despre ea e vorba când se zice:

Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. 2 Ea dă sufletului în ispite o folositoare

doctorie. Dar uneori şi mânia aceasta e imitată de dracul mâniei.

Acesta plăsmueşte chipurile părinţilor, sau ale unor prieteni şi

rudenii, ocărâţi de oameni nevrednici şi prin aceasta mişcă mânia

pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să facă vreun rău celor ce i

s-au arătat în minte. La acestea trebue să fie monahul cu luare aminte

şi îndată să-şi smulgă mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva,

zăbovind pe lângă ele, să se pomenească în vremea rugăciunii, tăciune

ce se mistue de foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuţi la

mânie şi cei ce uşor se prind la harţă, cari sunt departe de

rugăciunea cea curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus

Hristos.

16. Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe nişte

oi, păstorului bun. Şi s-a scris: A dat fiecărui om cuget, întru inima

sa, sădind în el şi pofta şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să

alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când

e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea şi lege

după care să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de odihnă, psaltiră,

chitară şi toiag. Şi i-a rânduit să se hrănească şi să se îmbrace de

la această turmă, iar la vreme să-i adu-ne fân. Căci zice cuvântul:

Cine păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă? Pustnicul trebue

să păzească deci zi şi noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit

vreun miel de fiarăle sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar

întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului

şi a lupului. 3 Aşa dar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte

în noi cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el; asemenea şi gândul

despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de ruşine;

la fel gândul despre argint şi aur, dacă se cuibăreşte însoţit cu

lăcomie; asemenea şi gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă

pasc în minte! Şi tot asemenea se va întâmpla şi cu alte gânduri de

vor fi furate de patimi. Şi4 nu numai ziua trebue să fie monahul cu

luare aminte la ele, ci şi noaptea să le păzească priveghind. Căci se

întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă În năluciri

ruşinoase şi viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacob: Nu

am adus Ţie oaie răpită de fiară sălbatecă; eu plăteam furtişagurile

de zi şi de noapte; şi mă topeam de arşiţa zilei şi de gerul nopţii,

încât s-a dus somnul de la ochii mei. Iar dacă din osteneală ni s-ar

întâmpla vre-o nepurtare de grijă, să grăbim puţin în sus pe stânca

cunoştinţei, să ne luăm psaltirea şi să lovim coardele ei prin

virtuţile cunoştinţei şi să paştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca

Dumnezeul părinţilor noştri să ne cheme din rug şi pe noi şi să ne

dăruiască înţelesurile semnelor şi ale minunilor.

17. Firea cea raţională, omorîtă de păcat, o ridică Hristos, prin

contemplarea tuturor veacurilor. Iar sufletul cel ce a murit cu

moartea lui Hristos, îl învie Tatăl, dacă îl cunoaşte pe El. Aceasta

este ceea ce a zis Sf. Pavel: Dacă am murit împreună cu Hristos,

credem că vom şi învia împreună cu El.

18. Când mintea s-a desbrăcat de omul cel vechiu şi s-a îmbrăcat în

omul harului, vede şi starea sa în vremea rugăciunii, semănând cu

safirul sau cu azurul cerului, stare pe care Scriptura o numeşte şi

loc al lui Dumnezeu, văzut de bătrâni pe Muntele Sinai.

19. Dintre necuraţii draci, unii îl ispitesc pe om, ca om, iar alţii

îl turbură pe om ca pe un dobitoc necuvântător. Cei dintâi

apropiindu-se ne furişează gânduri de slavă deşartă, sau de mândrie,

sau de pismă, sau de învinuire, cari nu se ating de niciunul din

dobitoace. Cei de-al doilea însă, aprind în trup mânie şi poftă în

afară de fire. Acestea le avem îndeobşte cu dobitoacele, fiind ascunse

însă sub firea cea cuvântătoare. De aceea zice Duhul Sfânt către cei

ce cad în gândurile omeneşti: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai

Celui Preaînalt, toţi; iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca orişicare

dintre căpetenii cădeţi. Iar către cei stârniţi dobitoceşte zice: Nu

fiţi cum e calul sau mulariul, 1 care nu este înţelepciune, ci trebue

să strângi cu zăbală şi cu frâu fălcile lor, căci nu se apropie de

tine. Dar sufletul care păcătueşte va muri. Şi învederat este că

oamenii, dacă mor ca oamenii, se îngroapă de oameni, iar cei ce sunt

omorîţi ca dobitoacele, sau cad jos, vor fi mâncaţi de vulturi. Iar

dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, alţii se tăvălesc în

sânge. Cel ce are urechi de auzit să auză.

20. Când2 vreunul dintre vrăjmaşi te va întâlni în luptă şi vrei să-i

întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă aşa precum te

sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi

din câte lucruri este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea.

Iar ceea ce zic aceasta este: să zicem că e trimis de el gândul

iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în

sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de bani. Apoi

întreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum

este ea chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va

spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci de ce

s-a făcut? Urmează aşa dar că al patrulea lucru este pricina

păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea

lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmaşă omului, născută din voia cea

liberă a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făpturile

lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce

ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici

gândul, desfăcându-se într-o simplă contemplaţie a ta şi va fugi de la

tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s-a ridicat la

înălţime. Iar4 dacă, vrând să te foloseşti împotriva lui

; Ps. 32, 9.

s În PG. acest cap e pus ca al 19-lea.

3 Ps. 37, 14—15

În PG. acest pasagiu, de aci până la sfârşitul cap. 20, e pus ca al 2-lea cap.

de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia ta, scoate şi tu

o piatră din traista de păstor a ta şi caută vederea lui, spre a afla

cum vin îngerii şi dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în

lumile lor? De ce nu putem adecă şi noi să unim pe îngeri şi mai mult

cu Dumnezeu şi nu ne hotărîm să-i facem pe draci şi mai necuraţi? Şi

cum se face că luceafărul, care a răsărit dimineaţa, a fost aruncat pe

pământ1 şi a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul

adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul ca pe o topitoare,

turburând pe toţi prin răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească?

Căci trebue să ştim că înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl

vatămă pe dracul şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu

încetul în cei cari s-au curăţit şi văd întrucâtva înţelesurile

întâmplărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi

chiar dacă aflând-o de la alţii, ar spune-o şi ei, nu vor fi auziţi,

fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebue

să fie cu totul liniştită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur

Goliat să se întâlnească cu David al nostru. 2 În felul acesta ne vom

folosi de desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul

celorlalte gânduri necurate.

21. Când3 vor fugi de grabă de la noi vreunele din gândurile necurate,

să căutăm pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru

raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru

nepătimirea noastră, n-a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De

pildă dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s-a încredinţat

ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, de sigur că nu va zăbovi la

închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele spuse mai

înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare

cetate s-ar nimeri, şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns

nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri se va afla pricina

cercetându-se în acelaşi chip. Acestea trebue să le ştim pentru râvna

şi puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am

apropiat de verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de

alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că are dracul

iubirii de argint şi e foarte dibaciu în puterea de-a amăgi. Astfel

când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de sine, îndată face pe

purtătorul de grijă şi iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe

străinii cari nu-s încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor,

cercetează închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire

femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge bine,

sfătueşte pe alţii să se Lapede de punga lor largă. Şi astfel amăgind

sufletul, pe încetul îl învălue în gândurile iubirii de argint şi-l dă

pe mâna dracului slavei deşarte. Iar acesta aduce înainte mulţimea

celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe

unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind

moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să nu

scape. Şi aşa biata minte, învăluită într-aceste gânduri, se luptă cu

înverşunare cu aceia dintre oameni cari nu l-au primit, iar celor ce

l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei ce se

împotrivesc, îi dă pe mâna judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi

din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său şi

învârtindu-se în minte, îndată se înfăţişează dracul mândriei,

nălucind străluciri necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul

chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minţi. Noi însă, dorind

pierzarea ăstor fel de gânduri, să trăim cu mulţumire în sărăcie. Căci

e vădit că nimic n-am adus în lume şi nimic nu putem duce din ea.

Având hrană şi îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele,2 aducându-ne

aminte de Sf. Pavel, care zice că rădăcina tuturor relelor este

iubirea de argint.

22. Toate gândurile necurate, stăruind în noi din pricina patimilor,

duc mintea la stricăciune şi pieire. Căci precum icoana pâinii

zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din

pricina setii, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stărueşte din

pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din

bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se

întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor gânduri.

Iar minţii înnecate în astfel de gânduri îi este cu neputinţă să stea

înaintea lui Dumnezeu şi să primească cununa dreptăţii. Căci de aceste

gânduri fiind trasă în jos şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie

s-a lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de Dumnezeu. 1

Asemenea şi cel legat de mâini şi de picioare şi aruncat întru

întunerecul cel mai dinafară, din aceste gânduri îşi avea ţesută haina

sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic

de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului

raţional, care s-a lepădat de poftele lumeşti. Iar pricina pentru care

gândurile lucrurilor sensibile, cari zăbovesc în minte, strică

cunoştinţa, am arătat-o în Capetele despre rugăciune.

23. De trei feluri sunt căpeteniile dracilor cari se împotrivesc

lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam.

Aceştia stau cei dintâi La războiu şi chiamă sufletele spre păcat prin

gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui,

alţii strecoară în suflet iubirea de argint, şi în sfârşit alţii ne

montat cu slava delà oameni. Dacă râvneşti aşa dar rugăciunea curată,

păzeşte mânia; dacă iubeşti neprihănirea, stăpâneşte pântecele; nu-i

da pâine să se sature şi necăjeşte-l cu apa. Priveghiază în rugăciune

şi alungă de la tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu

te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile virtuţilor.

Atunci îţi va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în rugăciune

mintea în chipul stelei.

24. Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte şi-i dau

o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea

şi nici nu-i dau o formă. De pildă: La început era Cuvântul şi

Cuvântul era la Dumnezeu lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă

minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: Luând pâine, dau o

formă minţii, iar: A frânt-o iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul:

Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat,2 îşi pune

tiparul pe minte, afară de am văzut pe Domnul. Aceste cuvinte, după

literă par să-şi pună tiparul pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l

pune. Prorocul a văzut cu un ochiu profetic, firea raţională, înălţată

prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice

că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice

şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al

necinstii, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele

drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşa dar

noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte,

ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă

trebue să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte.

Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor

şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor netrupeşti şi a

raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi

altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? De sigur ştim că

cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile cari îşi pun

tiparul pe ea şi o înfăţişează fără niciun tipar, lui Dumnezeu,

fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul.

Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai de grabă din cele ce nu-şi pun

tiparul. Şi iarăşi ştim că dintre vederile cari nu-şi pun tiparul pe

minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor.

Dar nu se întâmplă la fel în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti.

Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele

nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte.

25. Când dracul lăcomiei pântecelui, luptând mult şi adeseori, nu

izbuteşte să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la

pofta nevoinţii celei mai de pe urmă, aducându-i înainte şi cele

privitoare la Daniil, vieaţa lui săracă şi seminţele, şi-i aminteşte

şi de vieaţa altor oarecari pustnici cari au trăit totdeauna aşa, şi

sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind

înfrânarea fără măsură, va pierde şi pe cea măsurată, de la o vreme

trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge

să binecuvânteze trupul şi să blesteme inima.

Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de acela şi să nu se

reţină de la pâine, de la untdelemn şi apă. Căci această rânduială au

cercat-o fraţii, găsind-o foarte bună. De sigur aceasta să nu o facă

spre săturare şi să o facă numai odată pe zi. M-aş mira dacă vreunul,

săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii.

Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci

aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile

pătimaşe, pe care sfântul Pavel a numit-o şi tăiere duhovnicească

împrejur a iudeului ascuns. aIar dacă se descurajează cineva auzind

acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a

împlinit alergarea în foame şi sete. Dar imită şi vrăjmaşul

adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui

ce se înfrânează, retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna

lui Ioan Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca

neputând răbda acesta retragerea îndelungată şi neomenească, să fugă

cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: l-am

biruit!.

26. Gândurile2 necurate primesc multe materii pentru creşterea lor şi

se întind după multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea

şi nu se dau îndărăt să umble drumuri lungi pentru marea căldură a

patimei. Dar cele ce sunt cât de cât curăţite, sunt mai înguste decât

acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile, pentru faptul că

patima e slăbită. De aceea se mişcă mai de grabă împotriva firii şi,

după înţeleptul Solomon, hoinărind câtăva vreme pe afară, aduc trestie

la arderea nelegiuită a cărămizii, ca să se izbăvească asemenea unor

capre din lanţuri şi a unor pasări din curse. Căci e mai uşor a curăţi

un suflet necurat, decât a readuce din nou la sănătate pe unul curăţit

şi iarăşi rănit, dracul întristării neîngăduind, ci aducând pururea

înaintea ochilor, în vremea rugăciunii, idolul păcatului.

27. Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni.

Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce ştie mintea oamenilor

şi a zidit inimile lor pe fiecare deosebit Dar ei cunosc multe din

mişcările inimii, pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale

trupului. Vrând eu să le arăt acestea lămurit, m-a oprit Sfântul

Preot, spunând că e nevrednic lucru să se răspândească acestea şi să

le aduc la urechile celor întinaţi. Căci, zice, şi cel ce ajută pe

uneltitor este

Rom. 2, 29.

1 Se cuprinde În Capita practica, PG. 40, 1241, unde cap. 68.

Sam 16, 7; Ps. 7, 10; înţel. 1, 6

vinovat după lege. Dar că din astfel de simboale cunosc cele ascunse

în inima noastră, şi din acestea iau prilejuri împotriva noastră, am

arătat-o adeseori, respingând pe unii cari grăiau cele ce nu trebue,

nepurtându-ne cu dragoste faţă de ei. De aceea am şi căzut în puterea

dracului ţinerii de minte a răului şi îndată am primit gânduri rele

împotriva lor, pe cari le cunoscusem mai înainte că au venit asupra

noastră. Pentru aceea pe drept ne mustră Duhul Sfânt: Şezând ai vorbit

împotriva fratelui, şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală;

şi ai deschis uşa gândurilor cari ţin minte răul şi ţi-ai tulburat

mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea faţa vrăjmaşului tău

şi având-o pe ea drept Dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se,

aceea e şi potrivit de a spune că îi este Dumnezeu. Deci să fugim,

iubiţilor, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău;

şi să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproapelui, căci toate

înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă

necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea

în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le

iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva

noastră, ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă

lumina ei fericită. Vezi ce zice şi sfântul Pavel către Tit: Dovedeşte

în învăţătură, cuvânt sănătos, nestricat şi fără vină, pentru ca

împotrivitorul să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi. 3

Iar fericitul David se roagă zicând: Mântueşte-mă pe mine de

clevetirea oamenilor,7 numind şi pe draci oameni pentru firea lor

raţională. Dar şi Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce samănă

în noi neghina păcatului, om vrăjmaş. 3 Fie ca să ne izbăvim de el, cu

harul lui Hristos şi al Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine cinstea

şi slava în vecii vecilor. Amin.

1. Tot aşa trebue să se poarte totdeauna monahul ca şi când ar avea să

moară mâine; şi iarăşi aşa să se folosească de trup, ca şi când ar

avea să trăiască mulţi ani. Aceasta pe de o parte taie gândurile

trândăviei şi face pe monah mai sârguincios, iar pe de alta păzeşte

trupul sănătos şi în aceeaşi înfrânare.

2. Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii, nu

mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile

lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea

duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoştinţă să ne

supunem voioşi ostenelelor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta

noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. 3

3. Este de trebuinţă să arătăm şi căile monahilor cari au călătorit

mai înainte de noi şi pe acelea să umblăm şi noi. Căci multe sunt cele

făcute şi zise de ei bine. între ele şi aceasta o zice careva dintre

dânşii: Mâncarea mai uscată şi vieţuirea aspră, împreunată cu

dragostea, duce pe monah mai repede La limanul nepătimirii. 1

4. Mă aflam în miez de zi lângă Sfântul Macarie şi, topindu-mă de

sete, i-am cerut apă să beau. Iar el îmi zise: Îndestulează-te cu

umbra, căci mulţi călătoresc acum şi umblă cu corăbiile pe mare şi

nici pe aceasta nu o au. Apoi mărturisindu-i gânduri despre înfrânare,

mi-a zis: îndrăzneşte fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am

săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn; ci pâinea o mâncam

cântărită la cumpănă, apa o beam cu măsură, şi numai rezemându-mă

puţin de pereţi furam o leacă somn.

5. Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, priveghierea şi

rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea;

iar mânia o domoleşte desăvârşit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare

şi mila. Căci cele fără măsură şi fără vreme sunt trecătoare şi mai

mult strică decât folosesc. 3

Cuvânt Înainte

Arzând eu în flacăra patimilor necurate, m-ai întărit adesea prin

trimiterea scrisorilor tale de Dumnezeu iubitoare, mângâindu-mi mintea

muncită de cele mai ruşinoase gânduri şi imitând astfel, în chip

fericit, pe marele învăţător şi dascăl. Şi nu e de mirare. Pentru că

totdeauna partea ta au fost cele de cinste, ca şi a binecuvântatului

Iacov. Căci slujind bine pentru Rachila şi primind pe Lia, ceri şi pe

cea dorită, întrucât ai împlinit şi cei şapte ani ai acesteia. 2 Iar

eu nu tăgăduesc că, ostenindu-mă toată noaptea, n-am prins nimic;

totuşi aruncând mrejile după cuvântul tău, am prins mulţime de peşti,

nu ştiu dacă mari, dar în orice caz 153 la număr. Pe aceştia ţi-i

trimit în micul coş al dragostei, ca tot atâtea capete, împlinindu-ţi

porunca. Dar te admir şi-ţi fericesc foarte gândul minunat de-a dori

să ai capetele rugăciunii. Căci ştiu că nu le iubeşti amplu numai pe

cele ce le ai în mână şi sunt scrise cu cerneală pe hârtie, ci şi pe

cele împlântate în minte, prin dragoste şi nepomenire de rău. De

aceea, dat fiind faptul că toate sunt îndoite, una sporind pe

cealaltă, după înţeleptul Iisus, primeşte-le nu numai în scrisoare, ci

şi în duh, întrucât oricărei scrisori îi premerge înţelesul. Căci dacă

nu e acesta, nici scrisoarea nu va fi. Prin urmare îndoit este şi

felul rugăciunii. Unul este practic, iar altul contemplativ. La fel şi

numărul are două laturi. Una pe care poţi pune mâna şi aceasta este

cantitatea, iar alta este înţelesul lui, sau calitatea.

Astfel împărţind cuvântul despre rugăciune în 153 de capete, ţi-am

trimis o merinde evanghelică, spre a avea plăcerea unui număr simbolic

şi o figură de triunghiu şi de şaseunghiu, cari indică pe de o parte

cunoştinţa cucernică a Treimii, iar pe de alta înţelesul acestei lumi.

Dar şi numărul o sută, luat în sine, este un patruunghiu; iar

cincizeci şi trei, este un triunghiu şi o sferă. Căci douăzeci şi opt

este un triunghiu; iar douăzeci şi cinci, o sferă, fiindcă douăzeci şi

cinci e alcătuit din cinci ori cinci. Prin urmare ai figura în patru

unghiuri simbolizând pătrimea virtuţilor, iar pe de alta cunoştinţa

înţeleaptă a veacului acestuia, simbolizată de numărul douăzeci şi

cinci, care închipueşte forma de sferă a timpurilor. Căci săptămână se

mişcă după săptămână şi lună după lună şi timpul se deapănă în cerc,

an după an, cum vedem în mişcarea soarelui, a lunii, a primăverii, a

verii, şi a celorlalte. Iar triunghiul însemnează cunoştinţa Sfintei

Treimi. Privind însă şi altfel numărul o sută cincizeci şi trei, ca

trei cifre, se poate înţelege că e triunghiul cunoştinţii practice,

naturale şi teologice, sau credinţa, nădejdea şi dragostea; sau aurul,

argintul şi pietrile scumpe.

Numărul însemnează acesteaiar cuprinsul smerit al capetelor nu-l vei

ocărâ, ştiind să fii şi sătul şi flămând şi amintindu-ţi de Cel ce n-a

trecut cu vederea cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bucuros

ca bogăţia multora. Prin urmare, primind acest rod al bunăvoinţii,

iubirii şi dragostei, păzeşte-l între fraţii tăi adevăraţi,

poruncindu-le să se roage pentru cel bolnav, ca să se facă sănătos şi,

luându-şi patul, să umble prin harul lui Hristos, Amin.

1. Dacă ar vrea cineva să pregătească tămâie mirositoare, va amesteca

după rânduială în chip egal răşină străvezie de liban, casia, onixul

şi stactia. Acestea sunt pătrimea virtuţilor. Dacă sunt depline şi

egale, mintea nu va fi vândută.

2. Sufletul curăţit prin plinătatea virtuţilor face rânduiala minţii

neclintită şi destoinică să primească starea căutată.

3. Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. De ce stare are aşa

dar nevoie mintea, ca să poată să se întindă, fără să se uite îndărăt,

dincolo de sine, până la Stăpânul ei, şi să stea de vorbă cu El, fără

mijlocirea nimănui?

4. Când Moise încearcă să se apropie de rugul arzător, e împiedecat

până nu desleagă încălţămintea picioarelor. 2 Cum nu te vei deslega şi

tu de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe cel mai presus de

orice simţire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?

5. Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să

înmoi sălbătăcia ce se află în sufletul tău; şi după ce vei fi

mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să

primeşti iertare de la El.

6. Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei

cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul, când te rogi cu lacrimi.

7. Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi

întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a

primit ajutor ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să

îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă

înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a

dăruit harul.

8. Mulţi, plângând pentru păcate, uită de scopul lacrimilor; şi aşa,

pierzându-şi mintea, au rătăcit.

9. Stai cu încordare şi te roagă cu osârdie şi ocoleşte grijile şi

gândurile, căci ele te turbură şi te neliniştesc, ca să te scoată din

tăria rugăciunii.

10. Când te văd dracii râvnind cu adevărat la rugăciune, îţi strecoară

gândurile unor lucruri aşa zise trebuincioase; şi după puţină vreme

îţi fură amintirea lor, ca mişcându-ţi-se mintea spre căutarea lor şi

neaflându-le, să se descurajeze şi să se întristeze foarte. Apoi când

revine iarăşi în rugăciune, îi aduce aminte cele căutate şi cele

amintite mai nainte, ca mintea căutând să le ia la cunoştinţă, să

piardă rugăciunea, care aduce roade.

11. Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii, surdă şi mută, şi

te vei putea ruga.

12. Când te va întâmpina o ispită, sau te va aţâţa o împotrivire, ca

să-ţi mişti mânia spre cel ce-ţi stă împotrivă, sau să spui vreo vorbă

goală, adu-ţi aminte de rugăciune şi de porunca dumnezeiască cu

privire la ea, şi îndată se va linişti mişcarea fără rânduială din

tine.

13. Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele, care te-a

nedreptăţit, îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii.

14. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie.

15. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii.

16. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării.

Fiindcă ce e mai presus ca a vorbi cu Dumnezeu şi a fi răpit la

împreuna petrecere cu El?

35. Rugăciunea neîmprăştiată este o înţelegere supremă a minţii.

36. Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dumnezeu.

37. Dacă doreşti să te rogi, leapădă-te de foale, ca să moşteneşti totul.

38. Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi; al doilea, să te

isbăveşti de neştiinţă şi de uitare; al treilea, de tristeţea

necurăţiei şi părăsire.

39. Cere în rugăciune numai dreptatea şi împărăţia, adică virtutea şi

cunoştinţa şi toate celelalte se vor adăuga ţie.

40. E cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăţia ta, ci şi pentru

a oricărui semen, ca să imiţi chipul îngeresc.

41. Vezi dacă te-ai înfăţişat cu adevărat înaintea lui Dumnezeu în

rugăciunea ta, sau eşti biruit de lauda omenească şi pe aceasta te

sileşti să o vânezi, folosindu-te de chipul rugăciunii ca de o

acoperitoare.

42. Fie că te rogi cu fraţii, fie singur, strădueşte-te să te rogi nu

din obişnuinţă, ci cu simţirea.

43. Simţirea rugăciunii este adunarea cugetului, împreunat cu evlavie,

cu străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea

greşalelor, cu suspine nevăzute.

44. Dacă mintea ta mai e furată în vremea rugăciunii, încă n-a

cunoscut că se roagă un monah, ci eşti încă un mirean, care

înfrumuseţează cortul din afară.

45. Rugându-te, păzeşte-ţi cu putere memoria, ca să nu-ţi pună înainte

ale sale, ci mişcă-te pe tine spre gândul înfăţişerii tale la

judecată. Căci de obiceiu mintea e foarte răpită de memorie în vremea

rugăciunii.

46. Amintirea îţi aduce în vremea rugăciunii sau închipuiri de ale

lucrurilor de odinioară, sau griji noui, sau faţa celui ce te-a

supărat. Diavolul pismueşte foarte tare pe omul care se roagă şi se

foloseşte de tot meşteşugul ca să-i întineze scopul. El nu încetează

prin urmare să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amintire şi să

răscolească toate patimile prin trup, ca să-l poată împiedeca din

drumul său cel mai bun şi din călătoria către Dumnezeu.

47. Când diavolul cel prea viclean, făcând multe, nu poate împiedeca

rugăciunea dreptului, o lasă pentru puţină vreme mai domol şi pe urmă

îl războieşte iarăşi pe cel ce se roagă. Căci fie că-l aprinde pe

acesta spre mânie şi aşa strică starea lui cea bună dobândită prin

rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă şi aşa îi pângăreşte

mintea.

48. După ce te-ai rugat cum trebue, aşteaptă cele ce nu trebue şi stăi

bărbăteşte păzind rodul tău. Căci spre aceasta ai fost rânduit dintru

început, ca să lucrezi şi să păstrezi. Aşa dar, după ce-ai lucrat, nu

cumva să laşi nepăzit ceea ce ai făcut. Iar de nu, n-ai folosit nimic

rugându-te.

49. Tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii necuraţi, nu se

poartă pentru altceva, decât pentru rugăciunea duhovnicească. Căci lor

le este foarte potrivnică şi urâtă, iar nouă foarte mântuitoare şi

plăcută.

50. Ce vreau dracii să lucreze în noi? Lăcomia pântecelui, curvia,

iubirea de argint, mânia, ţinerea minte a răului şi celelalte patimi,

ca îngroşându-se mintea prin elesă nu se poată ruga cum trebue. Căci

stârnindu-sepatimile părţii neraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună

judecată.

51. Cultivăm virtuţile pentru raţiunile făpturilor şi pe acestea le

căutăm pentru Raţiunea care le-a dat fiinţă. Iar aceasta obişnueşte să

se descopere în starea de rugăciune.

52. Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă, câştigată prin

deprindere, care răpeşte mintea înţeleaptă spre înălţimea spirituală,

prin dragoste desăvârşită.

53. Cel ce vrea să se roage cu adevărat, trebue nu numai să-şi

stăpânească mânia şi pofta, ci trebue să ajungă şi afară de orice

înţeles pătimaş.

54. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu El de-apururi, cum ar

sta cu un tată, alungând orice înţeles pătimaş.

55. Cel ce a atins nepătimirea, încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci

poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de

istoriile lor şi să fie departe de Dumnezeu.

56. Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă nu a

ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în

contemplaţia lucrurilor şi să flecărească despre înţelesurile lor,

cari deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor,

dau minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu.

57. Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii

trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în

cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită ca ele.

58. Dacă vrei să te rogi, ai trebuinţă de Dumnezeu, care dă rugăciune

celui ce se roagă. Prin urmare cheamă-L pe El, zicând: Sfinţească-se

numele Tău, vie împărăţia Ta, adică Duhul Sfânt şi Fiul Tău, Cel unul

născut. Căci aşa ne-a învăţat, zicând: în Duh şi în Adevăr se cade să

ne închinăm Tatălui. 2

59. Cel ce se roagă în Duh şi Adevăr, nu-L mai preamăreşte pe Ziditor

din făpturi, ci-L preamăreşte din El însuşi.

60. Dacă eşti teolog dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu,

roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.

61. Când mintea ta, cuprinsă de mult dor către Dumnezeu, pleacă

oarecum câte puţin din trup şi se depărtează de toate gândurile, cari

vin din simţire, din amintire, sau din starea humorală, umplându-se de

evlavie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de hotarele

rugăciunii.

62. Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne

cercetează şi când suntem necuraţi. Şi dacă aflănumai că mintea

noastră i se roagă cu dragoste de adevăr, se sălăşlueşte în ea şi

alungă toată ceata de gânduri şi de înţelesuri cari o împrejmuesc,

îndemnând-o spre dragostea rugăciunii duhovniceşti.

63. Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţelesuri, sau vederi

prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă:

coborându-se în mintea însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le

vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului.

64. Cel ce se mânie şi ţine minte răul, oricât ar iubi rugăciunea, nu

este afară de învinuire. Căci este asemenea celui ce vrea să aibă

vederea ageră, dar îşi turbură ochii.

65. Dacă doreşti să te rogi, nu face nimic din cele ce se împotrivesc

rugăciunii, ca Dumnezeu, apropiindu-se, să călătorească împreună cu

tine.

66. Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să nu

îngădui minţii tale să se modeleze după vreo formă, ci apropie-te în

chip nematerial de Cel nematerial şi vei înţelege.

67. Păzeşte-te de cursele celor protivnici. Căci se întâmplă că în

vreme ce te rogi curat şi neturburat, să ţi se înfăţişeze deodată

înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că

Dumnezeu este acolo, şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este

câtimea ce ţi s-a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu este

câtime şi nu are chip.

68. Când pismaşul diavol nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii,

atunci sileşte starea humorală a trupului să aducă vreo nălucire

ciudată înaintea minţii şi să o facă pe aceasta să primească o anumită

formă.

Iar mintea având obiceiul să petreacă în cugetări, uşor se încovoaie.

Şi astfel cel ce se sileşte spre cunoştinţa nematerială şi fără formă,

e amăgit, apucând fum în loc de lumină.

69. Stai la straja ta, păzindu-ţi mintea de cugetări în vremea

rugăciunii, pentru a-ţi îndeplini rugăciunea şi a petrece în liniştea

ei. Fă aşa, pentru ca Cel ce pătimeşte împreună cu cei neştiutori, să

te cerceteze şi pe tine, şi atunci vei primi darul atotstrălucitor al

rugăciunii.

70. Nu vei putea să te rogi cu răţie până ce vei fi împletit cu

lucruri materiale şi turburat de griji necontenite. Căci rugăciunea

este lepădarea gândurilor.

71. Nu poate cel legat să alerge, nici mintea ce slujeşte patimilor nu

poate vedea locul rugăciunii duhovniceşti. Căci este trasă şi purtată

de gândul pătimaş şi nu va avea o stare neclintită.

72. Când, în sfârşit, mintea se roagă cu răţie şi fără patimă, nu mai

vin asupra ei dracii din partea stângă, ci din cea dreaptă. Căci îi

vorbesc de slava lui Dumnezeu şi îi aduc înainte vreo formă din cele

plăcute simţirii, încât să-i pară că a ajuns desăvârşit la scopul

rugăciunii Iar aceasta a spus-o un bărbat cunoscător că se înfăptueşte

prin patima slavei deşarte şi prin dracul care s-a atins de creier.

73. Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii,

precum voieşte. În felul acesta este stârnită patima slavei deşarte

spre gândul de a face mintea să se pronunţe cu uşurătate, prin păreri

proprii, despre cunoştinţa dumnezeească şi fiinţială. Unul ca acesta

nefiind supărat de patimi trupeşti şi necurate, ci înfăţişându-se —

zice-se — cu răţie, socoteşte că nu se mai petrece în el nicio lucrare

protivnică. De aceea socoteşte arătare dumnezeească, lucrarea

săvârşită în el de diavolul, care se foloseşte de multă pătrundere şi,

prin creier, schimbă lumina împreunată cu el şi îi dă, precum am spus,

forma care vrea.

74. îngerul lui Dumnezeu arătându-se, opreşte cu vântul numai,

lucrarea protivnică din noi şi mişcă lumina minţii la lucrare fără

rătăcire.

75. Cuvântul spus în Apocalipsă, că îngerul aduce tămâe ca să o adauge

la rugăciunile Sfinţilor,1 socotesc că este harul acesta, care e

lucrat prin înger. Căci el sădeşte cunoştinţa adevăratei rugăciuni,

încât mintea stă de aci înainte în afară de orice clintire şi

nepăsare.

76. Năstrapele cu tămâe2 se zic că sunt rugăciunile Sfinţilor, pe cari

le purtau cei douăzeci şi patru de bătrâni.

77. Dar năstrapa trebue socotită prietenia cu Dumnezeu, sau dragostea

desăvârşită şi duhovnicească, în care se lucrează rugăciunea în Duh şi

Adevăr.

78. Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta

pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu,

având datoria să fii pururea în El, şi vei lăcrima cu şi mai multă

căldură.

79. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu uşurinţă,

dosădindu-te după Isaia: Cum, necurat fiind şi petrecând în mijlocul

unui astfel de popor, adică între protivnici, îndrăsneşti să te

înfăţişezi înaintea Domnului Savaot?. 3

80. De te rogi cu adevărat, vei afla multă întărire şi încredinţare,

şi îngerii vor veni la tine ca şi la Daniil şi-ţi vor lumina

înţelesurile celor ce ţi se întâmplă.

81. Cunoaşte că sfinţii îngeri ne îndeamnă la rugăciune şi stau de

faţă împreună cu noi, bucurându-se şi rugându-se pentru noi. Dacă

suntem prin urmare cu nepăsare şi primim gânduri protivnice, îi amărâm

foarte tare, dat fiind că ei se luptă atâta pentru noi, iar noi nu

vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înşine, ci dispreţuind

slujba noastră şi părăsind pe Stăpânul şi Dumnezeul acestora, petrecem

cu necuraţii draci.

Apocalips 8, 3. 8 Apocalips 5, 8 Isaia 6, 5.

82. Roagă-te cu viinţă şi fără turburare şi cântă cu înţelegere şi cu

bună măsură şi vei fi ca un pui de vultur ce se urcă la înălţime.

83. Psalmodierea potoleşte patimile şi face să se liniştească

neînfrânarea trupului. Iar rugăciunea face mintea să-şi împlinească

propria lucrare.

84. Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii, sau

întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei.

85. Psalmodierea este un lucru al înţelepciunii variate; iar

rugăciunea este începutul cunoştinţii nemateriale şi simple.

86. Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună

lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a

minţii, pentru contemplarea cunoştinţii dumnezeeşti.

87. Dacă n-ai primit încă darul rugăciunii, sau al psalmodierii,

stărue cu putere şi-l vei primi.

88. Le-a spus lor şi o pildă, cum trebue să se roage totdeauna şi să

nu slăbească. Prin urmare nu slăbi, nici nu descuraja, dacă n-ai

primit. Căci vei primi pe urmă. Şi a adaus la pildă cuvântul: Deşi de

Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar fiindcă femeia îmi

pricinueşte supărări îi voiu face dreptate. Deci aşa va face şi

Dumnezeu de grabă dreptate, celor ce strigă către El ziua şi noaptea.

1 îndrăzneşte aşa dar, stăruind încordat în sfânta rugăciune.

89. Nu voi să ţi se facă cele ce te privesc precum socoteşti tu, ci

precum îi place lui Dumnezeu, şi vei fi neturburat şi mulţumit în

rugăciunea ta.

90. Chiar dacă ţi se pare că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul

curviei, căci este foarte înşelător şi cât se poate de pismaş şi vrea

să fie mai iute şi mai ager ca mişcarea şi trezirea minţii tale, ca să

o desfacă şi de Dumnezeu, când îi stă înainte cu evlavie şi frică.

Luca 18, 2—7.

91. Dacă te îngrijeşti de rugăciune, pregăteşte-te împotriva năvălirii

dracilor şi rabdă cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta

ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui.

92. Pregăteşte-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste

vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă

împotriva ta, sau lampă năvălind spre vederea ta, nu te turbura; sau

de vei vedea vreo formă urîcioasă şi sângeroasă, să nu-ţi slăbească

sufletul. Ci stăi drept, mărturisind mărturisirea cea bună şi mai uşor

vei privi la vrăjmaşii tăi.

93. Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stărue

în cele neplăcute, nu va fi lipsit nici de cele plăcute.

94. Vezi să nu te amăgească dracii cei răi prin vreo vedenie, ci fii

cu grijă, întorcându-te la rugăciune; şi cheamă pe Dumnezeu, ca dacă

este vedenia de la El, El să te lumineze, iar de nu, să alunge în

grabă pe amăgitorul. Şi îndrăsneşte, că nu vor putea sta câinii, când

tu stărueşti cu înfocare în convorbirea cu Dumnezeu. Căci îndată vor

fi alungaţi departe cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind bătuţi în chip

nevăzut şi nearătat,

95. Cu dreptate este să nu-ţi rămână necunoscut nici vicleşugul

acesta, că pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă

vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti

şi alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că

sunt îngeri.

96. Îngrijeşte-te să agoniseşti multă cugetare smerită şi bărbăţie, şi

răutatea lor nu se va atinge de sufletul tău şi biciul nu se va

apropia de cortul tău, că îngerilor Săi va porunci ca să te păzească

pe tine,1 iar aceştia vor izgoni de la tine toată lucrarea protivnică.

97. Cel ce are grijă de rugăciune curată, va pătimi de la draci:

ocări, loviri, strigăte şi vătămări. Dar nu va cădea, nici nu-şi va

părăsi gândul, zicând către Dumnezeu: Nu mă voi teme de rele, căci Tu

cu mine eşti şi cele asemenea.

98. în vremea unor astfel de ispite, foloseşte-te de rugăciunea scurtă

şi stăruitoare.

99. De te vor ameninţa dracii, arătându-se deodată din văzduh ca să te

înspăimânte şi să-ţi răpească mintea, să nu te înfricoşezi de ei şi să

nu ai nici o grijă de ameninţarea lor, căci ei se tem de tine,

încercând să vadă dacă le dai atenţie, sau îi dispreţueşti cu

desăvârşire.

100. Dacă stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu Atotţiitorul,

Făcătorul şi Proniatorul tuturor, de ce I te înfăţişezi atât de lipsit

de judecată, încât îţi uiţi de frica Lui cea neîntrecută şi tremuri de

nişte ţânţari şi gândaci? Sau n-ai auzit pe cel ce zice: De Domnul

Dumnezeul tău să te temi,1 şi iarăşi: De El se înfricoşează şi tremură

toate, de faţa puterii Lui2 şi cele următoare.

101. Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului,

aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii.

102. Roagă-te în sfântul loc al rugăciunii, nu ca fariseul, ci ca

vameşul, ca să te îndreptezi şi tu de către Domnul.

103. Strădueşte-te să nu blestemi pe cineva în rugăciunea ta, ca să

dărîmi cele ce le zideşti, făcând urâtă rugăciunea ta.

104. Cel ce datorează zece mii de talanţi, să te înveţe pe tine, că de

nu vei ierta celui ce-ţi este dator, nu vei dobândi nici tu iertare.

Căci l-a predat pe el, zice, chinuitorilor. 3

105. Uită-ţi de trebuinţele trupului când te înfăţişezi în rugăciune,

ca nu cumva, pişcat de purece sau de păduche, de ţânţar sau de muscă,

să te păgubeşti de cel mai mare câştig al rugăciunii tale.

106. S-a întâmplat la noi că unuia dintre Sfinţi, care se ruga, atâta

i s-a împotrivit cel rău, că îndată ce întindea mâinile, acela i se

înfăţişa ca un leu şi ridica în sus labele dinainte şi-şi înfigea

ghiarele sale în amândouă şoldurile nevoitorului, cu voinţa de a nu se

depărta până ce nu-şi va lăsa acela mâinile în jos. Dar acela

niciodată nu le lăsa în jos, până nu-şi împlinea rugăciunile

obişnuite.

107. Aşa l-am cunoscut şi pe cel ce se îndeletnicea cu lucrul isihiei

într-o groapă, pe Ioan cel mic, mai bine zis prea marele monah. Acesta

rămânea neclintit în unirea cu Dumnezeu, când dracul se înfăşura în

chip de şarpe în jurul lui şi-i strângea trupul şi-i umplea faţa de

bale.

108. Ai cetit de sigur şi vieţile monahilor tabenisioţi, unde se spune

că grăind Avva Teodor cuvânt către fraţi, au venit două năpârci sub

picioarele lui, iar el neturburat, făcându-şi picioarele ocol în jurul

lor, le-a ţinut înăuntru, până când a isprăvit de grăit cuvântul; şi

atunci le-a arătat fraţilor, povestindu-le întâmplarea.

109. Despre alt frate duhovnicesc am cetit iarăşi, că, rugându-se el,

a venit o năpârcă şi s-a lipit de piciorul lui. Dar el nu a coborît

mâinile, mai -nainte de ce nu şi-a împlinit rugăciunea obişnuită. Şi

întru nimic nu s-a vătămat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe

sine însuşi.

110. Aibi în rugăciunea ta ochiu neîmprăştiat şi, lepădându-te de

trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minte.

111. Altui oarecare sfânt, ce se ruga cu încordare, liniştindu-se în

pustie, arătându-i-se dracii, l-au aruncat şi l-au învârtit prin aer

vreme de două săptămâni, prinzându-l apoi în rogojină. Dar nici aşa nu

au izbutit să-i coboare mintea din rugăciunea înfocată.

112. Altui iubitor de Dumnezeu, care-şi ocupa mintea cu rugăciunea,

umblând prin pustie, i s-au arătat doi îngeri, călătorind împreună;

dar el nu i-a băgat în samă, ca să nu se păgubească de ceea ce-i mai

bun. Căci îşi amintea de cuvântul Apostolului, care zice: Nici îngerii

nici începătoriile, nici Puterile nu ne vor putea despărţi de

dragostea lui Hristos. 1

113. Monahul se face prin rugăciune asemenea îngerilor.

114. Nu căuta nicidecum să primeşti vreun chip sau vreo înfăţişare în

vremea rugăciunii, din dorul de a vedea faţa Tatălui cel din ceruri.

115. Nu dori să vezi îngeri, sau Puteri, sau pe Hristos în chip

sensibil, ca să nu-ţi ieşi cu totul din minte, luând lupul drept

păstor şi închinându-te dracilor vrăjmaşi.

116. începutul rătăcirii minţii este slava deşartă. Căci mintea fiind

mişcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi

înfăţişări.

117. Eu voiu spune cuvântul meu, pe care l-am spus şi celor mai

tineri: fericită este mintea, care a dobândit în vremea rugăciunii, în

chip desăvârşit starea fără formă.

118. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă

necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu.

119. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face

nematerială şi săracă de toate.

120. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit

desăvârşit de orice simţ.

121. Fericit este monahul, care socoteşte pe toţi oamenii ca Dumnezeu,

după Dumnezeu.

122. Fericit este monahul, care socoteşte mântuirea şi înaintarea

tuturor, ca pe a sa.

romani 8, 38 -39.

123. Fericit este monahul, care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor.

124. Monah este acela care s-a despărţit de toţi şi se împacă cu toţi.

125. Monah este cel ce se socoteşte pe sine una cu toţi, deoarece i se

pare că se vede pe sine necontenit în fiecare.

126. Rugăciune săvârşeşte acela care aduce totdeauna primul gând al

său ca rod lui Dumnezeu.

127. Ca monah ce doreşti să te rogi, fugi de orice minciună şi orice

jurământ. Iar de nu, înzadar îţi iai o înfăţişare care nu ţi se

potriveşte.

128. De vrei să te rogi în duh, nimic să nu iai de la trup, şi nu vei

avea nour care să-ţi facă umbră în vremea rugăciunii.

129. încredinţează lui Dumnezeu trebuinţa trupului şi vei înţelege că

o poţi încredinţa şi pe a duhului.

130. De vei dobândi făgăduinţele, vei împărăţi. Prin urmare, privind

spre acestea, cu voioşie vei purta sărăcia de acum.

131. Nu căuta să alungi de la tine sărăcia şi strâmtorarea, materiile

rugăciunii neîmpovărate.

132. Să se întâlnească în tine virtuţile trupeşti cu cele sufleteşti,

şi cele sufleteşti cu cele duhovniceşti; iar acestea cu noştinţa

nematerială şi fiinţială.

133. Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de

unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai

înşelat.

134. Uneori dracii îţi strecoară gânduri şi apoi te aţâţă ca să te

rogi, chipurile, împotriva lor, sau să le stai împotrivă. Şi atunci se

depărtează de bună voie, ca să te înşeli, închipuindu-ţi despre tine

că ai început să birui gândurile şi să înfricoşezi pe draci.

135. Dacă te rogi împotriva patimii, sau a dracului care te supără,

adu-ţi aminte de Cel ce zice: Voi alunga pe vrăjmaşii mei şi-i voi

prinde şi nu mă voi întoarce până ce nu-i voi nimici. Asuprii-voi pe

ei şi nu vor putea să stea; cădea-vor sub picioarele mele,1 şi cele

următoare. Iar acestea le vei spune cu uşurinţă, dacă te vei înarma cu

smerită cugetare împotriva vrăjmaşilor.

136. Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n-ai luptat mai înainte

până la sânge pentru ea. Căci trebue să te împotriveşti păcatului până

la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol.

2

137. Dacă vei folosi pe vreunul, vei fi ocărât de altul, ca,

simţindu-te nedreptăţit, să spui, sau să faci ceva ce nu se cuvine şi

în felul acesta să risipeşti rău ceea ce ai adunat bine. Acesta e

scopul dracilor. De aceea trebue să luăm aminte cu înţelepciune.

138. Aşteaptă loviturile aduse de draci, îngrijindu-te cum să scapi de

robia lor.

139. Dracii cei vicleni aşteaptă noaptea ca să turbure pe învăţătorul

duhovnicesc, prin ei înşişi; iar ziua, îl învăluesc prin oameni în

strâmtorări, defăimări şi primejdii.

140. Nu te teme de nălbitori. Căci deşi lovesc călcând şi uscă

întinzând, prin acestea se face veşmântul strălucitor.

141. Câtă vreme nu te-ai lepădat de patimi, ci mintea ta se

împotriveşte virtuţii şi adevărului, nu vei afla tămâie

binemirositoare în sânul tău.

142. Doreşti să te rogi? După ce te-ai mutat din cele de aici,

petrecerea să o ai deapururi în ceruri, nu simplu, cu vântul gol, ci

cu fapta îngerească şi cunoştinţa tot mai dumnezeească.

143. Dacă numai când faci răul îţi aduci aminte de Judecător, că este

înfricoşat şi nepărtinitor, încă n-ai învăţat să slujeşti Domnului cu

frică şi să te bucuri de El cu tremur. Căci să ştii, că chiar în

vremea de odihnă şi de ospătare trebue să-I slujeşti Lui şi mai mult,

cu evlavie şi cuviinţă.

144. Bărbat înţelept este acela care nu încetează, înainte de pocăinţa

desăvârşită, să-şi aducă aminte cu întristare de păcatele sale şi de

răsplătirea lor dreaptă în focul cel veşnic.

145. Cel ce este stăpânit de păcate şi de mânii şi îndrăzneşte cu

neruşinare să se întindă la cunoştinţa lucrurilor mai dumnezeeşti, sau

să se ridice chiar la rugăciunea nematerială, să primească certarea

Apostolului, care-i arată că nu este fără primejdie pentru el să se

roage cu capul gol, neacoperit; căci un asemenea suflet, zice, trebue

să aibă pe cap stăpânire, pentru îngerii cari stau de faţă,2

învelindu-se în cuvenita ruşine şi smerită cugetare.

146. Precum vederea neacoperită şi tare a soarelui din miezul zilii,

când luminează mai viu, nu foloseşte ochiului bolnav, aşa nu foloseşte

nici întipărirea rugăciunii suprafireşti şi cu adevărat înfricoşate,

care se face în duh, minţii pătimaşe şi necurate.

147. Dacă pe cel ce s-a apropiat cu dar la altar nu l-a primit Cel

nepărtinitor şi fără nici o lipsă, până nu se va fi împăcat cu

aproapele, supărat pe el,3 gândeşte-te de câtă pază şi putere de a

deosebi lucrurile avem trebuinţă, ca să aducem lui Dumnezeu, La

altarul cel inteligibil, tămâe bine primită.

148. Nu te bucura de cuvinte, nici de slavă. Altminteri nu-şi vor mai

face păcătoşii mendrele în spatele tău, ci în faţa ta. 4 Şi vei fi

ţintă de batjocură în vremea rugăciunii, târît şi purtat de ei în

gânduri nechibzuite.

149. Atenţia minţii căutând rugăciune, va afla rugăciune; căci

rugăciunea îi urmează atenţiei mai mult ca orice altceva. De aceea

trebue să ne sârguim spre ea.

150. Precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa

cea mai dumnezeească dintre toate virtuţile este rugăciunea.

151. Lauda rugăciunii nu stă simplu în cantitatea, ci în calitatea ei.

Aceasta o arată cei ce s-au suit în templu. 1 precum şi cuvântul: Iar

voi rugându-vă, nu bolborosiţi2 şi următoarele.

152. Câtă vreme atenţia îţi este întoarsă spre trup şi mintea

îngrijeşte de cele cari aduc desfătare cortului, încă n-ai văzut locul

rugăciunii, ci este încă departe de tine calea fericită a acesteia.

153. Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice

bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea.

Ioan Casian

Vieaţa şi scrierile lui

Ioan Casian este întemeietorul monahismului în Apus înainte de

Benedict. Fiind cel mai citit dintre scriitorii duhovniceşti de acolo,

cu tot semipelagianismul său, învăţătura sa a nutrit nenumărate

generaţii de monahi, influenţând scrisul pios până în zilele noastre.

Aceasta se datoreşte faptului că scrierile sale sunt cea mai bună

sinteză a evlaviei vechiului monahism răsăritean, deşi nu una

perfectă, iar el a fost puntea de legătură între monahismul răsăritean

şi cel apusean.

Ioan Casian s-a născut la anul 360, însă nu se ştie sigur În care

parte a lumii. Cei mai mulţi istorici socotesc că e ori ginar din

Scythia minor Dobrogea, alţii din Franţa de Sud.

încă din fragedă tinereţe s-a făcut monah în Vifleem, după ce îşi

adunase o frumoasă cultură. Pe la anul 385 primi, împreună cu

prietenul său Gherman, îngăduinţa să viziteze în două rânduri patria

anahoreţilor, Egiptul. Cea dintâi călătorie a durat 7 ani, a doua

aproape tot atâta. Pe la anul 400 se duc la Sf. Ioan Gură de Aur,

patriarhul Constantinopolei, care pe Casian îl hirotoneşte întru

diacon. La anul 405 cei doi prieteni se află la Roma, unde apără cauza

Sf. Ioan Gură de Aur, care în 404 fusese trimis a doua oară în exil.

De aci înainte de Gherman nu se mai ştie nimic. Casian, devenit între

timp preot, se duse la Marsilia, unde în temeie pe la 415 o mănăstire

pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Acolo vieţui până la moartea sa,

întâmplată, la anul 435.

La dorinţa episcopului Castor din Apta Julia în Franţa, care de

asemenea întemeiase o mănăstire în dieceza lui, Casian a alcătuit pe

la 420 scrierea sa: Despre rânduielile chinoviilor şi despre

vindecarea celor 8 patimi de căpetenie, în 12 cărţi. În primele 4

cărţi, cari formează partea I, se ocupă cu îmbrăcămin tea monahilor

din Palestina şi Egipt cartea i, cu rugă ciunile şi psalmii de noapte

cartea 2, cu slujbele zilnice cartea 3 şi cu condiţiile de primire a

novicilor cartea 4. În cele 8 cărţi din partea Ii se ocupă cu cele 8

patimi, în fiecare carte cu o patimă în următoarea ordine: lăcomia

pântecelui gastrimargia, curvia, iubirea de argint philargyria, mânia,

întristarea, lenea acedia, slava deşartă cenodoxia, mândria. În aceste

8 cărţi Casian nu face decât să-şi însuşească teoria celor 8 patimi,

care era în preocuparea monahismului răsăritean din veacul IV şi

căreia prima formulare scrisă i-a dat-o Evagrie Ponticul. Cele 4 nume

greceşti folosite de Casian pentru patima 1, 3, 6, 7 cele din

paranteză, arată că el n-a făcut decât să treacă în Apus o teorie din

Răsărit. Din această scriere s-a păstrat în limba greacă un extras,

care era cunoscut încă lui Fotie în veacul 9. Se pare că acest extras

e dintr-o traducere grecească a întregei scrieri, care datează încă

din veacul 5. Extrasul are şi el partea I şi partea II, după cum e

împărţită şi scrierea în întregime. Ambele părţi ale extrasului sunt

puse sub numele lui Atanasie cel Mare, ca prima şi a doua epistolă

către Castor. Prima scriere a lui Casian din Filocalia greacă nu e

decât partea I a acestui extras sau epistola a II-a, adecă cel care

rezumă învăţătura din cele 8 cărţi despre cele 8 patimi.

La scurtă vreme după aceea Casian a compus a doua scriere, mult mai

întinsă, cu titlul: Convorbiri cu Părinţii".

Sunt 24 de convorbiri pe cari el cu prietenul său Gherman le-au avut

cu pustnicii din Egipt în cele 2 călătorii. Scrierea are trei părţi.

Cea dintâi cuprinde primele 10 convorbiri, avute în a doua călătorie

cu Părinţii din pustia sketică. Partea a doua cuprinde convorbirile

11-17 cu Părinţii din ţinutul Panefisis, iar a treia convorbirile

18-24 cu Părinţii din ţinutul Diolcos. Prima parte este dedicată

episcopului Leontie, un frate al lui Castor, întrucât cel din urmă,

care îi ceruse şi această scriere, murise între timp de asemenea unui

monah mai târziu episcop heladie. A doua şi a treia altor episcopi.

A doua scriere a lui Casian cuprinsă în Filocalie nu este decât un

extras grec al primelor două convorbiri avute cu Ava Moise.

Dacă în prima scriere Casian s-a ocupat cu lucrarea de curăţire de

patimi, în a doua se ocupă cu ţinta pozitivă a vieţii duhovniceşti, cu

felul în care se poate ajunge la desăvârşire. Cu multă stăruinţă arată

aci că asceza negativă are numai o însem nătate relativă. Sărăcia,

postul, privegherea sunt numai unelte pentru dobândirea desăvârşirii,

nu sunt scop în sine. Corpul se mortifică nu pentru mortificare, ci

pentru a-l face unealtă ascultătoare a duhului. Idealul este dea face

ca mintea să aibă necontenit gândul la Dumnezeu. Contemplaţia este

pentru Casian tocmai această îndeletnicire cu Dumnezeu. Iar

desăvârşirea este contemplarea permanentă. Ea este o rugăciune

necontenită. Piedeca cea mai mare în calea ei sunt gândurile străine

de Dumnezeu. Împotriva lor trebue să lupte ascetul.

S-a spus despre Casian că descrie cu atâta pricepere mişcările

pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cetitor să-şi

descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea

decât ca printr-o ceaţă.

În ce priveşte rugăciunea, Casian cunoaşte mai presus de rugăciunea

obişnuită o rugăciune a focului pe care numai puţini o cunosc din

experienţă proprie. Este o rugăciune fără cu cuvinte ce întrece

înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revăr sarea luminii cereşti

în inimă. a

Sfântul Casian

Către Episcopul Castor

Despre cele opt gânduri ale răutăţii

După ce mai înainte am alcătuit cuvântul despre rânduielile

chinoviilor, de data aceasta, nădăjduind iarăşi în rugăciunile

Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt gânduri ale răutăţii,

adică despre cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de

argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi

al mândriei.

I. Despre înfrânarea pântecelui

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se

împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi

despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi vom

spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au

lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii

de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi

tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a

unei deprinderi mai gingaşe a trupului. însă un lucru au rânduit

tuturor: să fugă de îmbuibare şi de săturarea pântecelui. Iar postirea

de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare

spre curăţie, decât cea de trei sau patru zile, sau decât cea întinsă

până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea,

tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina

aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte

trupul şi se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar

alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază şi face să se nască în

suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor

le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici

posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul

mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră,

sau şase uncii, se satură. Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.

Deci, precum am zis mai nainte, le-a dat tuturor o singură regulă

pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui şi

să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai

deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărilor face să se

aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea

pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului

fac mintea să se îmbete, ci şi săturarea de apă, precum şi prisosul a

orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu

aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci

îmbuibarea cu pâine, cum ziceprorocul. 1 Slăbiciunea trupului nu

dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte

plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne

slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei.

Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu

îi ia sfinţenia.

Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se

împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă

poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicând: Grija

trupului să nu o faceţi spre pofte,1 n-a oprit chivernisirea cea

trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel

pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de

la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea

smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari

foloase aduce. Înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul

spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei

de-a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava

deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar

curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc

în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel

ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei.

Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebue să ne fie înfrânarea

stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin

priveghere, osteneală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad

şi la dorul după împărăţia cerurilor.

II. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti.

Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi

cumplit războiu este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest războiu

este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebue să

dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai

postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi

adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi sdrobirea inimii şi

rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi cetirea deasă a Scripturilor şi

osteneala şi lucrul mâinilor, cari abia împreună pot să oprească

pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la

nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte

smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici

curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebue păzită inima

cu toată străjuirea de gândurile murdare Căci dintru aceasta purced,

după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii2 şi

celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre

chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva,

întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se

păzească de gânduri.

Deci nu trebue pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi

în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la

înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după

cuvântul Domnului, să curăţim mai întâiu partea cea dinlăuntru a

paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea dinafară curată. 3 De

aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, a ne lupta după lege şi a lua

cununa4 după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu

în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru

Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu

va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala

sa, ci prin acoperemântul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de

boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul

acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările

trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup.

De aceea este cu neputinţă omului ca să zic aşa să zboare cu aripile

proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se

facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ şi din noroiu

harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă

oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decât

prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind şi petrecând,

au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri. 5

Prot. 4, 23. şi Mt. 15, 19. Mt 23, 62. 4 Tim. 2, 5. 5 Filip 3, 20.

Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute, îl avem în aceea

că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la niciun chip al

nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca

aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de

patimă. Şi de aceea trebue să credem că nălucirile cele de ruşine ce

ni se întâmplă în som, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci

şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă

în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în

ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a

pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi

pricinile boalei, zicând: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe

dânsa, a şi preacurvit cu ea Întru inima sa. aPrin aceasta a îndreptat

nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat

înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De

aceea şi cuvântul înţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte

ochii tăi, ci: Cu toată străjuirea păzeşte inima ta,3 aplicând leacul

străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte.

Aşa dar aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de ne va

veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca

viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei

cucernice, îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva,

zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să

rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi

vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere

să păzim capul şarpelui,3 adică începutul gândului vătămător prin care

acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin

primirea capului, care este prima răsărire a gândului nostru, să

primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu aplăcerea şi

prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebue,

precum este scris: În dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului,

adică prin lumina cunoştinţii să deosebim şi să nimicim toate

gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după

învăţătura Domnului; şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului,

adică gândurile viclene, să-i ucidem, sdrobindu-i de piatră,2 care

este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu

fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele

zise din dumnezeeasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de

ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei

Capadociei, zice: Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt. El

ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea

trupească de muere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care

se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu

putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom dobândi mai

întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de

cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei

zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvârşim înţelesul

neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune

capăt cuvântului: Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de

care nimeni nu va vedea pe Domnul. 3 Că despre aceasta grăeştese vede

din cele ce adaugă, zicând: Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau.

4 Pe cât este aşa dar de cerească şi de îngerească virtutea

sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântueli de

protivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea

trupului, ci şi cu sdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu

suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul

Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţările poftei, cu roua

venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest

războiu avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei

pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii

deschide sufletului calea către curăţia zilei.

III. Despre iubirea de argint

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul

acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa

monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a

poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în

răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme

îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind dinafară, se poate

tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată

în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu

anevoie de înfrânt. Căci e rădăcina tuturor răutăţilor,1 după

Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale

trupului se văd nu numai la copii, în cari nu este încă cunoştinţa

binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci cari

nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o

au. De asemenea observăm la prunci şi acul mâniei, când îi vedem

porniţi asupra celui ce i-au năcăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând

firea ca pricină a păcatului să nu fie, ci ca să arăt că mânia şi

pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu

un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului

în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de

Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc

prin coborîre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul

mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra

păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu

firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom

învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare

necesară şi folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl foloseşte

pentru ucidere?

Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are

pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi

stricată. Boala aceasta când găseşte sufletul căldicel şi

necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul

niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvântate ca să oprească

ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţe

lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la

chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav,

dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de

bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că de nu va avea ceva aur pus de o

parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că

nici nu va putea rămâne multă vreme în mănăstire, din pricina

greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui.

Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea, ca să-şi oprească

măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de

mână de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe

care îl râvneşte. Pe urmă îl înşală ticălosul cu nădejdi ascunse,

zugrăvindu-i în minte câştigul ce-l va avea din lucrul mâinilor şi

apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului,

nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la

întunerecul desnădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de

câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia

aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit

iubirea de argint, nu numai rădăcina tuturor răutăţilor, ci şi

închinare la idoli. Să luăm seama deci, la câtă răutate târăşte boala

aceasta pe om, dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce

şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu,

iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

întunecat de aceste gânduri şi sporind la şi mai mult rău, monahul nu

mai poate avea nicio ascultare, ci se răsvrăteşte, sufere, cârteşte la

orice lucru, răspunde împotrivă şi nemai păzind nicio evlavie, se duce

ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate

zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la

nesfârşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat

mântuirea sa numai în Mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de

acolo se va pierde.

Banii cei puşi de o parte, dând ajutor socotinţii acesteia stricate,

îl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea din Mănăstire, să

răspundă aspru şi cu mândrie la toate poruncile şi să se socoată pe

sine ca pe un străin dinafară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea

trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă

nu defaimă şi huleşte toate câte se fac. Caută apoi pricini pentru

cari să se poată mânia sau întrista, ca să nu pară uşuratec, ieşind

fără pricină din Mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din

Mănăstire, amăgindu-l cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să

o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea. şi aşa

aprinzându-se de tocul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea

linişti niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub

ascultare. Iar când dracul îl va răpi ca un lup din staul şi,

despărţindu-l de turmă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările

rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe cari îi era greu să le

împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi

noapte cu multă râvnă; nu-l va slobozi însă să păzească chipul

rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor.

Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguinţa

îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe cari le opresc deopotrivă atât

dumnezeeştile Scripturi, cât şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel

care face pe monahi să agonisească şi să adu-ne cele ce nu le aveau în

lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se

căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe cari le-au dăruit

lui Dumnezeu; în sfârşit al treilea e cel care, legând de la început

pe monah de necredinţă şi moleşală, nu-l lasă să se izbăvească

desăvârşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi

neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-l să calce

făgăduinţele pe cari le-a făcut când s-a lepădat de lume. Pildele

tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osândite în

dumnezeeasca Scriptură. Aşa Ghiezi, voind să dobândească banii pe cari

nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul

său voia să i-l lase drept moştenire şi în loc de binecuvântare a

moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului. 1 Iuda, voind să

recapete banii, de cari mai -nainte se lepădase urmând lui Hristos, a

căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea

Stăpânului, ci şi vieaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a

sfârşit-o. 2 Iar Anania şi Safira, oprind o parte din preţul vânzării,

se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească. Marele Moise

porunceşte şi el în a Doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc

să se lapede de lume, dar de frica necredinţii se ţin iarăşi de

lucrurile pământeşti: De este cineva fricos şi-i tremură inima de

teamă, să nu iasă la războiu, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu

frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi. 4 Poate fi ceva mai

întemeiat şi mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învăţăm din

aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârşit şi aşa să

ieşim la războiu, ca nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să

întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând

temere într-ânşii? Chiar şi cuvântul bine zis în Scripturi: că mai

bine este a da decât a lua,5 îl tâlcuiesc rău aceştia,

1 Reg 5, 22—27. Mt. 28, 5 Fapte 5, 5, 10. 4 Deut. 20, 8.

6 Faptele, 20, 35.

forţându-l şi schimbându-i înţelesul, ca să se potrivească cu

rătăcirea şi cu pofta lor de argint. De asemenea învăţătura Domnului

care zice: Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă

săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-mi Mie. aEi

chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni

peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă.

Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici

n-au ajuns la desăvârşirea monachicească, câtă vreme se ruşinează de

Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul

mâinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini

făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu Apostolul, ca unii cari,

după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în

foame şi în sete, în ger şi fără haine. 2 Căci dacă Apostolul ar fi

ştiut că pentru desăvârşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu

şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a

fost om de vază şi cetăţean roman. aAsemenea şi cei din Ierusalim,

cari îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele

Apostolilor,4 n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin

de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din

banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile.

încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaş Apostol în cele ce scrie

Romanilor, când zice: Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc

Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strângere de

ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au

binevoit, dar le sunt şi datori. 5 Dar şi el însuşi, fiind adesea pus

în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, sau împiedecat de

acestea să-şi câştige hrana din lucrul mânilor sale, precum obişnuia,

spune că a primit-o de la fraţii din Macedonia, cari au venit la el:

Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au

Mt 19, 21 5 Tim. 4, 7. aFapte 22, 25. Fapte 4, 35. 6 Rom. 15, 25.

venit din Macedonia. Iar Filipenilor le scrie: Şi voi Filipenilor

ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine

când a fost vorba de dat şi luat, decât voi singuri. Că şi în

Thesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă. 3

Aşa dar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiţi decât

Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de

trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a

ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici

celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm

după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci,

lepădând părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim

înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma

Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte,

ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne

amintim şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile

cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepăda se fără hotărîre de

lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: Şi pe

senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut! Trebue aşa dar să

tăiem cu toată sârguinţa din sufletul nostru rădăcina tuturor

răutăţilor", care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămâne

rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se

dobândeşte nepetrecând în vieaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să

purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci

având înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safir ei, să ne

înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea,

temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a

fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe

cari nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârşitul lui Iuda

cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de cari ne-am

lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem deapururi

înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care

nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră

întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în

Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: Nebune, într-această

noapte voiu cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?

IV. Despre mânie

A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este

să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al

duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta

tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii

inimei, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de

folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti De asemenea nu putem

păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii

adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească

lumina dumnezeească. Căci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu. 2

Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar

dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: Mânia

în sânul celor fără de minte sălăşlueşte. 3 Dar nu putem dobândi nici

sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc

oamenii cuminţi. Căci scris este: Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde:4

Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris

este: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Nici

podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă

toţi, căci iarăşi scrie: Bărbatul mânios nu este

Lc. 12, 20. Ps. 6, 8. eccl. 7, 1 LXX. Prov. 15, 10 LXX, lac 1, 20.

cu bun chip. Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte

să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată

mânia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: Toată amărăciunea

şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi,

dimpreună cu toată răutatea. 2 Iar când a zis toată, nu ne-a mai lăsat

nicio pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită.

Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l

certe, să se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva vrând

pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul

Evangheliei: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi,3 sau: Ce vezi paiul

din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti. 4

Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii

sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că

punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea

văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire

orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea,

zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea

văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim

împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă

Proorocul zicând: Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi;5 adică aprindeţi mânia

asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi

săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede

cuvântul următor:… pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în

aşternuturile voastre vă pocăiţi; adică atunci când vin în inima

voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce

le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului,

pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel,

folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: Soarele să nu apună peste

mânia voastră, nici să daţi loc diavolului; adică să nu faceţi pe

Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din

pricină că-l mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin

depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele

acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: Iară celor ce se tem de numele

Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui. 3

Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu

ni se îngădue să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în

sălbătăcia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai

până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii

faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu vântul, ci prin tăcere îşi

sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu

ştiu că trebue să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea

din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea

amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta

socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru

aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea

altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. 3 Căci nu e cu putinţă

ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului

se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: Neîncetat vă

rugaţi4 şi: Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini

cuvioase, fără mânie şi fără gânduri,5 ne învaţă aceleaşi lucruri.

Rămâne aşa dar ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne

facemvinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim

ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie şi fără a ţine

minte răul. Şi fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau turburaţi

fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt

turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică

din inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi

mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el

s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim,

desvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem

învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu

pogorământ, totuşi zice şi ea: Să nu urăşti pe fratele tău întru inima

ta,1 şi Iarăşi: Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte duc51 Deci

şi acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea

din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeeşti, să ne luptăm cu toată

puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul

nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca

şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai

uşor să dobândim virtutea îndelungei răbdări în singurătate. Căci din

mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune

pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea

de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în

socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea

îndelungei răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastrenu se

câştigă din îndelunga răbdare ce o are deaproapele cu noi, ci din

suferirea răului deaproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta

îndelungei răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile

netămăduite ale noastre, pe cari le vom duce acolo, vor rămânea

ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor

neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li

le şi acopere, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă

se biruesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i

face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu

este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar când vine vreo pricină,

care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar

îndată ca nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi

odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi

sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se

sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii,

încât pierdem şi umbra suferirii şi a îndelungei răbdări, pe cari în

tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea

deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum

fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de

îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată

turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, cari sunt liniştiţi din

pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau

veninul pe faţă când apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă.

De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată

strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici

asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi

aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie

asupra trestiei şi o asvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea,

fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor, când voiam să le taiu

şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi

nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o

porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori

suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci

şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în

vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte

a-ţi curăţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte

gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să

se tae mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă

tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură

sau de pismă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a

zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. De sigur

aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede

Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu

va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi

pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: Iată vin

să adun faptele şi gândurile lor. 1 La fel zice şi Apostolul: înseşi

gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va

judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor. 2 Dar însuşi Stăpânul,

învăţându-ne că trebue să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: Cel

ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii. 3 Aşa stă în

copiile cele bune cuvântul în deşert e un adaos, potrivit cu gândul

Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voeşte ca noi să tăem în

toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nicio pricină

a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o

pricină aşa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea

mâniei fără temeiu.

Iar leacul desăvârşit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne

este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici

pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai

afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici

tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului

Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul

mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi

în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe

noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem niciun folos nici de

neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi

privegheri.

căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

V. Despre Întristare

A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă

sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte

de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte

asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi

facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă

sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de

fraţi. îi pricinueşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi

făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile

mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui,

făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul desnădejdii.

De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim

cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima

noastră din spre duhul întristării. 1 Căci precum molia roade haina şi

cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să

ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de

sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le

dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de

amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit îi pune în minte gândul să fugă

de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l

lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte

înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la

iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea

mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi

Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu

de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să

tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea

sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi

exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când aşa dar pentru oarecari pricini,

zise îndreptăţite, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile

întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte

înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot

războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom

scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu

numai cu oamenii, dar şi cu fiarăle sălbatice vom petrece cu uşurinţă,

cum zice şi fericitul Iov: Fiarăle sălbatice vor fi cu tine în pace.

deci mai întâiu trebue să luptăm împotriva duhului întristării, care

împinge sufletul la desnădejde, ca să-l alungăm din inima noastră.

Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis

fratele, nici pe Iuda după ce a vândut pe Domnul. Să ne deprindem

numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate

şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi

Apostolul: Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre

mântuire, fără părere de rău. 2 Căci întristarea cea după Dumnezeu,

hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţii, e împreunată cu bucurie. De

aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea

bună, prietenos, smerit, blând,3 gata să sufere răul şi să rabde toată

buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea

face să se arate în om roadele Sfântului Duh, cari sunt: bucuria,

dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi

înfrânarea. de la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele

duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura,

împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare

suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de

mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune,

iov 5, 23. Ii Cor. 7, 10. de aci până la nota următoare lipseşte În PG 28, 897.

prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele

dumnezeeşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.

VI. Despre trândăvie

A şasea luptă o avem împotriva duhului trândăviei, care e înjugat cu

duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest

drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas

peste monah, pricinuindu-i moleşală, întristare şi scârbă chiar şi

faţă de locul unde se află şi de fraţii cu cari petrece, ba şi faţă de

orice lucrare şi de însăşi cetirea dumnezeeştilor Scripturi. îi pune

în minte şi gânduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta

într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă

acestea mai stârneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, câtă

nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un

drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în

minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în

niciun chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la

fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar

dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi

se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt

fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte,

prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite.

De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu

săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş,

îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de

nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai

bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca

acestea. Prin acestea îl încâlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin

câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate

cu totul şi din cinul monahicesc.

Ştiind dumnezeescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un

doctor iscusit vrând s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini,

arată mai ales pricinile din cari se naşte, zicând: Vă poruncim vouă

fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de

tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi

luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebue să urmaţi nouă, că noi n-am

umblat fără de rânduială între voi, nici am mâncat de la cineva pâine

în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrând zi şi noapte, ca să nu

îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca

pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Când ne aflam la voi

acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce.

Auzim că sunt unii dintre voi, cari umblă fără rânduială nimica

lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru

Hristos Iisus, ca întru linişte lucrând să mănânce pâinea lor. 1 Să

luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei,

când numeşte fără de rânduială pe cei ce nu lucrează, desvăluind prin

acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rânduială

este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură,

de aceea şi incapabil de linişte şi rob trândăviei. Drept aceea

porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi

zice: Şi nu după predania, care aţi luat de la noi, arătând prin

cuvintele acestea că aceia sunt mândri şi dispreţuitori şi desfac

predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: În dar n-am mâncat pâine de la

nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrând zi şi noapte. învăţătorul

neamurilor, propoveduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea

cer,2 cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia,

din Evanghelie să trăiască,® lucrează cu osteneală şi trudă zi şi

noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la

lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat

nici propoveduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai

purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătând şi mai lămurit

vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: nimica lucrând,

ci iscodind. Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din

iscodire neorânduiala şi din neorânduială tot păcatul. Arătându-le

apoi şi tămăduirea, zice: Iar unora ca acestora le poruncim ca întru

linişte lucrând să-şi mânânce pâinea lor. Pe urmă le spune într-un

chip şi mai dojenitor: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu

mănânce. De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi

cei din Egipt, nu îngădue nicio vreme în care monahii să rămână fără

lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă

trândăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu

lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi

străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare

facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. încă

zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de

un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de

nenumărate duhuri este robit. Pe lângă acestea, bine este să aducem şi

un cuvânt al lui Awa Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a

zis către mine. Căci şezând eu puţină vreme în pustie, am fost supărat

de trândăvie şi m-am dus la dînsul şi am zis: Ieri fiind cumplit

supărat de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de

nu m-aş fi dus la Awa Pavel. Şi mi-a răspuns la aceasta Awa Moisi şi a

zis: Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins

şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci

rânduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu

răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor.

FILOCALIA

VII. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta

este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici

însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai

vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci

sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin

împotrivirea cu vântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte,

având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El

încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire,

prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere,

postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare.

Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin

scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea

proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe

acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel

ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt,

îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipue că a dobândit

liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl

slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt

vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiu acestui

drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească şi

la preoţie. îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia

sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare,

apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că ceteşte

din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi

ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine

diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit

bătrânul acestea, împingând uşa a intrat şi întâmpinându-l fratele i

s-a închinat după obiceiu şi ceru să afle de la el, dacă de multă

vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: Acum

am venit când făceai tu otpustul celor chemaţi. Auzind fratele

acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage

pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire duce dracul acesta

pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa

dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să birue

această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor

cuvântul lui David: Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor. 1

Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai

răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lapede necontenit gândurile cari

vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea

lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se

izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mândrie

A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei. Aceasta este foarte

cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războeşte

mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproapede

culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea

aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului,

ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci

tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se

războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea,

întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg

sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem

mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea

stomacului se sârgueşte să strice înfrânarea; curvia, curăţia; Iubirea

de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale

păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mândriei,

când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a

cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă

până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care

pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi

împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le

recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De

aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui

mustrându-l Proorocul zice: Ai zis întru inima ta: şedea-voiu pe un

munte înalt, pune-voiu scaunul meu peste nouri şi voiu fi asemenea

Celui Prea înalt. 1 Iară tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt

Prooroc zice: Ce te făleşti întru răutate puternice?2 şi celelalte ale

psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi cu toată străjuirea să

păzim inima noastră3 dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte,

zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul

Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine,4 şi

cel zis de Domnul: Fără de Mine nu puteţi face nimic,5 sau cel zis de

Proorocul: Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi

ziditorii,6 şi în sfârşit cel zis de Apostol: Nu a celui ce voeşte,

nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele milueşte. 1 Căci

chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu

vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la

desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că

zice Iacov: Toată darea cea bună de sus este;8 iar Apostolul Pavel

zice: Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum

n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?

Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă

mărturie adevărată tâlharul acela de

CASIAN ROMANUL 123

pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi

mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas

au învăţat, că nu putem ajunge Într-alt fel la desăvârşirea virtuţii,

fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica

lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin cari ne

vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a

Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică

şi despre darul deosebirii Către egumenul Leontie

Datoria ce mi-am luat-o faţă de prea fericitul Părinte papă Castor, de

a-i istorisi vieaţa Sfinţilor Părinţi şi învăţătura lor, datorie pe

care mi-am împlinit-o în parte prin cele ce i-am scris odinioară, Prea

Sfinţite Leontie, despre rânduiala vieţii de obşte şi despre cele opt

patimi ale răutăţii, îmi pusesem acum în gând să o duc la îndeplinire

în chip desăvârşit. Dar aflând că pomenitul Ierarh, părăsindu-ne, s-a

mutat din vieaţa aceasta la Hristos, am socotit că e de trebuinţă să

întregesc istorisirea celor ce lipsesc şi să le trimit ţie, celui ce

ai moştenit virtutea aceluia şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, grija

mănăstirii.

Deci când m-am dus în pustia sketică, unde erau cei mai încercaţi

Părinţi dintre monahi, împreună cu sfântul Gherman, cu care mă

împrietenisem încă de pe când eram copil de şcoală, apoi în oaste,

precum şi în vieaţa călugărească, am văzut pe Avva Moise, bărbat

sfânt, care strălucea nu numai în lucrarea virtuţilor, ci şi în

contemplare. Drept aceea ne-am rugat acestuia cu lacrimi, să ne spună

cuvânt de zidire, prin care să putem ajunge la desăvârşire. Acesta

mult fiind rugat ne-a grăit: Fiilor, toate virtuţile şi

îndeletnicirile, au un scop anumit, după care potrivindu-se cei ce

privesc spre el, ajung la ţinta dorită. Lucrătorul de pământ, răbdând

când văpaia soarelui, când asprimea gerului, îşi lucrează pământul

având ca scop să-l curăţească de mărăcini şi pălămidă, iar ca ţintă

ultimă să se bucure de rod. Cel ce face neguţătorie nu se gândeşte la

primejdiile de pe mare sau de pe uscat, ci se osteneşte cu toată

sârguinţa pentru neguţătoria sa, având ca scop câştigul ce-i va veni

din ea, iar ca ţintă ultimă bucuria de pe urma câştigului. Ostaşul nu

se gândeşte la primejdiile războiului, nici la necazurile petrecerii

printre streini, având ca scop înaintarea sa în treapta ostăşească şi

ca ţintă ultimă câştigul de pe urma diregătoriei sale. Aşa dar şi

cinul nostru are un scop şi o ţintă ultimă a lui, pentru care răbdăm

de bună voie toată osteneala şi truda. De aceea postul nu ne

osteneşte, nevoinţa privegherii ne înveseleşte, cetirea şi meditarea

Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea,

lepădarea de toate lucrurile pământeşti, petrecerea în această pustie,

toate cu dragoste le săvârşim.

Dar voi, cari aţi nesocotit patria, neamul şi toată lumea şi v-aţi

înstreinat de ele, venind la noi, cari suntem nişte oameni de rând şi

proşti, spuneţi-mi care este scopul vostru? Şi ce ţintă ultimă aţi

avut înainte, când aţi făcut aceasta? Iar noi răspunzând am zis:

Pentru împărăţia Cerurilor. La aceasta Avva Moise a zis: Bine aţi

răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul, de la care

nicicum abătându-ne, putem să ajungem la împărăţia Cerurilor? În

privinţa aceasta n-aţi răspuns. Iar când am mărturisit că nu ştim,

ne-a răspuns bătrânul: Ţinta ultimă a făgăduinţii noastre este, cum

aţi zis, împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul, fără de care este cu

neputinţă a ajunge la sfârşitul acela, este curăţia inimii. Deci spre

acest scop trebue să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când

s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă,

îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o

riglă a zidarului. Aceasta ştiind-o sfântul Apostolul pe vel, zice:

Cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-mă, la ţintă

alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu. 1 Drept

aceea pentru acest scop le facem şi noi toate, pentru acesta pe toate

le nesocotim: şi patria, şi neamul, şi averile, şi toată lumea, ca să

dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita de scopul acesta, vom fi

nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întunerec şi călătoriei alăturea de

calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora

li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia,

banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o

carte, o sapă, un condei, sau un ac. N-ar pătimi aceasta, dacă şi-ar

aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea

însăşi. Căci pentru dragostea aproapelui dispreţuim bogăţia, ca nu

cumva, sfădindu-ne pentru ea şi sporindu-ne aplecarea spre mânie, să

cădem din dragoste. Când deci pentru lucruri de nimica arătăm aceeaşi

mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop şi nu avem niciun folos

de la lepădarea de lume. Ştiind aceasta fericitul Apostol, a zis:

De-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, de niciun folos

nu-mi este. 2 De aci învăţăm că desăvârşirea nu vine odată cu

lepădarea de avere şi de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale

cărei însuşiri acelaşi Apostol le descrie astfel: Dragostea nu

pismueşte, nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărâtă, nu gândeşte

răul. 3 Toate acestea împreună alcătuesc curăţia inimii. Pentru

aceasta se cade să facem toate: să dispreţuim banii, să stăruim în

post şi priveghiere cu bucurie şi în cetiri de psalmi să petrecem. Iar

de vom fi vreodată împiedecaţi de la acestea de vreo pricină

binecuvântată, să nu dăm uitării pe aceea. Căci nu este aşa de mare

folosul de pe urma postului, pe cât ar fi de mare paguba de pe urma

mâniei; nici folosul din cetire, cât vătămarea din dispreţuirea şi

întristarea fratelui. Posturile, priveghierile, cetirea Scripturilor,

lepădarea de avere şi lepădarea de toată lumea, nu sunt desăvârşirea

însăşi, ci, precum s-a zis, uneltele desăvârşirii. Căci nu

într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar

ne lăudăm cu postul, cu priveghierea, cu sărăcia şi cu cetitul

Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către

deaproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea, are pe Dumnezeu în sine

şi mintea lui de-apururi este la Dumnezeu.

La acestea a zis Gherman: Dar cine poate, până ce e încă legat cu

trupul, să aibă mintea de-apururi la Dumnezeu, încât să nu se mai

gândească la nimic altceva: nici la cercetarea bolnavilor, nici la

primirea de străini, nici la lucrul mâinilor, sau la celelalte

trebuinţe trupeşti neapărate? În sfârşit cum va putea mintea omului să

vadă de-apururi pe Dumnezeu Cel nevăzut şi necuprins şi să petreacă

nedespărţit de El? Moise a răspuns: A vedea pe Dumnezeu necontenit şi

a rămâne nedespărţiţi de el, în felul în care socotiţi voi, este cu

neputinţă omului purtător de trup şi înjugat cu neputinţa. Dar în alt

chip este cu putinţă. Căci vederea lui Dumnezeu în multe feluri se

întâmplă şi se înţelege. Fiindcă Dumnezeu nu se cunoaşte numai în

fiinţa Sa cea fericită şi necuprinsă, căci aceasta s-a păstrat numai

pentru Sfinţii Săi în veacul ce va să vie, ci şi din măreţia şi

frumuseţea făpturilor sale, din cârmuirea şi purtarea Sa de grijă cea

de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din minunile pe cari le arată în

fiecare neam prin Sfinţii Săi. Căci când cugetăm la puterea Sa

nemăsurată şi la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale

inimilor şi de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât

să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să I ne închinăm Lui. Iar

când ne gândim că toate picăturile ploii, tot nisipul mării şi toate

stelele cerului, sunt numărate de El, rămânem uimiţi de măreţia firii

şi de atotştiinţa Ziditorului. Când medităm apoi la negrăita Sa

înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui îndelungă

răbdare, care rabdă greşelile cele fără de număr ale oamenilor, ne

vine să-L preamărim din tot sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa

nemărginită faţă de noi, că deşi noi n-am făcut niciun bine, a primit

să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, ne

ridicăm spre dorirea Lui. În sfârşit, când socotim că El a biruit în

noi pe protivnicul nostru, diavolul, şi ne dărueşte vieaţa veşnică

numai pentru hotărîrea şi înclinarea noastră spre bine, inima ne

îndeamnă să I ne închinăm. Dar mai sunt şi alte nenumărate priviri de

felul acesta, cari răsar în noi, potrivit cu nevoinţa şi cu măsura

curăţiei noastre, şi prin cari privim şi înţelegem pe Dumnezeu.

Deci iarăşi a întrebat Gherman: De unde vine că adesea, fără vrerea

noastră, ne supără multe aduceri aminte şi gânduri viclene? Acestea ne

fură fără să ne dăm seama, strecurându-se în noi pe ascuns şi în chip

subţire încât nu numai că nu le putem opri intrarea, ci cu mare

greutate le şi cunoaştem. Rugămune să ne arăţi, dacă este cu putinţă

să scape cugetarea cu totul de ele şi să n-o mai supere niciodată?

Moise a zis: Este cu neputinţă să nu fie cugetarea supărată de aceste

aduceri aminte, dar stă în puterea oricui se sileşte să le primească

şi să zăbovească pe lângă ele, sau să le alunge. Nu atârnă de noi ca

ele să vină, dar alungarea lor stă în puterea noastră. îndreptarea

cugetării noastre stă în hotărârea şi silinţa noastră. Când cugetăm cu

înţelegere şi neîncetat la legea lui Dumnezeu şi petrecem în psalmi şi

cântări, în post şi priveghieri şi ne aducem aminte neîncetat de cele

viitoare, de împărăţia Cerurilor, de Gheena focului şi de toate

faptele lui Dumnezeu, gândurile cele rele se împuţinează şi nu mai

găsesc loc în noi. Când zăbovim însă în griji lumeşti şi în lucruri

trupeşti, ba ne mai dăm şi la vorbe deşarte şi netrebnice, sporesc în

noi gândurile cele ticăloase. Căci precum moara, câtă vreme e mişcată

de apă, nu se poate opri de la sine, dar stă în puterea morarului să

macine grâu sau neghină, tot astfel şi cugetarea noastră, fiind mereu

în mişcare, nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să

gândim cele duhovniceşti sau cele trupeşti.

Văzând bătrânul că ne minunăm şi că suntem tare dornici de cuvintele

lui, tăcând puţin a zis iarăşi: Deoarece pentru dorinţa voastră am

lungit atât de mult cuvântul şi încă mai aveţi bunăvoinţă, încât din

aceasta socotesc că însetaţi într-adevăr după învăţătura desăvârşirii,

vreau să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este puterea de-a

deosebi lucrurile sau dreapta socoteală.

Aceasta este între celelalte virtuţi ca o cetate înaltă şi

împărătească. Vreau deci să vă arăt covârşitoarea ei înălţime şi

folosul ei, nu numai prin spusele mele, ci şi prin părerile vechilor

Părinţi, căci Domnul îşi dă harul Său tâlcuitorilor, după vrednicia şi

dorul ascultătorilor. Aceasta nu este o virtute măruntă, ci unul din

cele mai însemnate daruri ale Duhului Sfânt. Căci zice Apostolul:

Unuia se dă prin Duhul cuvântul înţelepciunii, altuia cuvântul

cunoştinţei în acelaşi Duh, altuia credinţă, altuia darul

tămăduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile. 2 Apoi sfârşind

numărarea darurilor duhovniceşti, adaugă: toate acestea le lucrează

unul şi acelaşi Duh. 3 Vedeţi aşa dar că nu e nici mic, nici pământesc

darul deosebirii, ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului

dumnezeesc. Deci de nu se va strădui monahul cu toată puterea să-l

dobândească pe acesta şi de nu va putea, printr-o chibzuire sigură, să

facă deosebirea duhurilor cari vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul

ce rătăceşte prin noapte, nu numai să cadă în prăpăstiile cele mai

cumplite ale păcatului, ci să se poticnească şi în căile cele netede

şi drepte.

Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflându-mă în părţile

Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el nişte

bătrâni, ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârşirea în

virtute; care adică dintre toate virtuţile e cea mai mare şi poate

păzi pe monah nevătămat de mrejile şi amăgirile diavolului? Deci

fiecare îşi da părerea, după priceperea minţii sale. Unii ziceau că

postul şi privegherea, căci prin acestea curăţindu-se şi agerindu-se

cugetarea, se poate apropia mai uşor de Dumnezeu; alţii ziceau că este

mai mare sărăcia şi dispreţuirea propriilor tale lucruri, căci prin

acestea scapă cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor

lumeşti şi se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Iar alţii puneau mai

sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evanghelie: Veniţi

binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă

de la întemeierea lumii, că am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc, şi

celelalte. După ce, în felul acesta, fiecare şi-a spus părerea sa,

prin cari virtuţi s-ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu, şi

trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a

răspuns fericitul Antonie: Toate acestea care le-aţi spus sunt de

trebuinţă şi de folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la

El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora, din

următoarea pricină: Ştiu pe mulţi cari şi-au topit trupul cu postul şi

priveghierea şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au

nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama

lor; şi la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate

câte sunt pe lume, ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut

din virtute şi s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia

să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înţelegerea

şi părerea mea, decât

că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învaţă pe om să se păzească

de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea

împărătească. El nu lasă pe monah să fie furat, prin înfrânarea peste

măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare şi

moleşire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discernământ este un

fel de ochiu şi de luminător al sufletului, după cuvântul Evangheliei,

care zice: Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău va

fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi

întunecat, tot trupul tău va fi întunecat. 1 Şi aşa este. Căci acesta

cercetând toate gândurile şi faptele omului, deosebeşte şi dă la o

parte tot lucrul rău, neplăcut lui Dumnezeu, alungând rătăcirea

departe de om. Aceasta o putem afla şi din istorisirile dumnezeeştilor

Scripturi. Astfel Saul, căruia i s-a încredinţat pentru întâiaşi dată

împărăţia lui Israil, fiindcă n-a avut ochiul acesta al dreptei

socoteli, fiind întunecat la minte, n-a ştiut să judece că mai plăcut

este înaintea lui Dumnezeu să asculte de porunca Proorocului Samuil,

decât să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi aşa, ceea ce credea el că

îndreptează înaintea lui Dumnezeu, aceea l-a făcut să se poticnească

şi să fie înlăturat de la împărăţie. N-ar fi pătimit aceasta, dacă ar

fi avut în el lumina dreptei socoteli. Pe aceasta o numeşte Apostolul

soare, , zicând: Soarele să nu apună întru mânia voastră. 2 Dar i se

mai zice şi cârmă a vieţii, precum este scris: Aceia întru cari nu

este cârmuire cad ca frunzele. Scriptura o mai numeşte şi sfat şi ne

învaţă că fără de el să nu săvârşim nimic. Astfel nici chiar vinul cel

duhovnicesc, care înveseleşte inima omului, nu ne este îngăduit să-l

bem fără dreaptă socoteală. 3 Căci zice cuvântul: Cu sfat bea vinul.

Şi iarăşi zice: Ca o cetate surpată şi fără de ziduri, aşa este omul

care nu face toate cu sfat. 4 În dreapta socoteală este înţelepciunea,

în ea înţelegerea şi simţirea, fără de cari nu se poate clădi nici

casa noastră cea mai dinlăuntru şi nu se poate aduna nici bogăţia

duhovnicească, după cuvântul: Cu înţelepciune se zideşte casa şi cu

mintea se reînoieşte şi cu prevederea se umplu cămările de bogăţie. ea

se numeşte şi hrană tare, dat fiind că numai aceia, cari în urma

obişnuinţei şi-au deprins simţirile să deosebească binele de rău, sunt

capabili de ea. Din toate acestea se arată lămurit că nicio virtute nu

se naşte şi nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta socoteală.

Ea este maica şi păzitoarea tuturor virtuţilor. Aceasta a fost

socotinţa şi părerea Sfântului Antonie, la care s-au alăturat şi

ceilalţi Părinţi.

Iar ca să întărim cuvântul Sfântului Antonie cu pilde mai nouă, din

vremile noastre, aduceţi-vă şi voi aminte de Iron şi de căderea

jalnică ce a pătimit-o nu de multe zile sub ochii noştri, întrucât

prin batjocura diavolului a căzut din înălţimea vieţuirii sale în

adâncurile morţii. Ne aducem aminte de el că cincizeci de ani a

petrecut în pustia apropiată, vieţuind în mare asprime şi în

stăruitoare înfrânare. El a căutat pustia şi singurătatea mai tare ca

toţi cei de aici. Totuşi, după aşa de mari osteneli şi lupte,

batjocorindu-se de diavolul, s-a rostogolit într-o cădere foarte grea,

încât pe toţi Părinţii şi fraţii din pustia apropiată i-a adus la

nemângâiată jale. N-ar fi pătimit el aceasta, dacă ar fi fost întărit

în virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi învăţat să nu se încreadă

în judecata sa, ci să asculte sfatul Părinţilor şi al fraţilor. Dar

el, luându-se după părerea sa, într-atât a urmărit postul şi

despărţirea de oameni, încât nici la sărbătoarea Sfintelor Paşti nu

venea la biserică, ca nu cumva, întâlnindu-se cu Părinţii şi fraţii,

să fie silit să mănânce împreună cu ei legume sau altceva din cele ce

se aduceau la trapeză şi să i se pară că a căzut delà regula sa. Deci,

după ce a fost amăgit multă vreme de voia sa, primind pe îngerul

satanei şi închinându-i-se ca unui înger al luminii, a primit de la el

porunca să se arunce la miezul nopţii într-o fântână foarte adâncă,

spre a cunoaşte şi cu lucrul că nu se va primejdui, dată fiind

virtutea mare ce o are şi ostenelile cele după Dumnezeu. Iar el,

nedeosebind cu judecata cine-i cel ce-I sfătueşte acestea, ci fiind

întunecat la înţelegere, s-a aruncat în fântână la miezul nopţii. După

oarecare vreme, aflând fraţii întâmplarea, abia cu mare osteneală l-au

putut scoate mai mort. Iar după ce l-au scos a mai trăit două zile şi

într-a treia a murit, lăsând fraţilor şi bătrânului Pafnutie jale

nemângâiată. Acesta, îndemnat de multa iubire de oameni şi aducându-şi

aminte de marile osteneli ale aceluia şi de anii mulţi la număr pe

cari i-a răbdat în pustie cu stăruinţă, nu l-a lipsit de pomenirea şi

prinosul celor adormiţi, ca doară să nu fie numărat cu sinucigaşii.

Dar ce să zic de cei doi fraţi, cari trăiau dincolo de pustia

Thebaidei, unde petrecea odată şi fericitul Antonie? Aceştia,

îndemnaţi de un gând nesocotit, s-au sfătuit să meargă în pustia mai

dinlăuntru, care este foarte mare şi nelucrată, hotărînd să nu

primească hrană de la om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul în

chip minunat. Întâlnindu-i deci pe aceştia, rătăcind prin pustie şi

pierind de foame, Mazikii, cel mai sălbatec şi mai crud dintre

neamurile sălbatice, îşi schimbară, prin dumnezeească orînduire,

sălbătăcia firii, în iubire de oameni, şi îi întâmpinară cu pâine.

Atunci unul din cei doi fraţi, venind la dreapta socoteală, a primit

pâinea cu bucurie şi mulţumire, socotind că oamenii aceştia aşa de

cruzi şi de sălbateci, cari se bucură totdeauna de sânge de om, nu

s-ar fi îndurat de ei, cari erau atât de pieriţi şi nu le-ar fi adus

pâine, dacă nu i-ar fi îndemnat însuşi Dumnezeu s-o facă. Celălalt

însă, respingând hrana, ca fiind adusă de oameni, şi stăruind în

gândul cel nesocotit, a murit de foame. Deşi la început amândoi s-au

sfătuit rău, punându-şi în minte un gând nesocotit şi pierzător,

totuşi unul, venindu-şi la dreapta socoteală, a îndreptat spre bine

ceea ce hotărîse pripit şi fără socoteală. Celălalt însă, stăruind în

închipuirea nebună şi aflându-se afară de dreapta socoteală, şi-a

atras asupra-şi moartea, pe care Dumnezeu a vrut să o abată de la el.

Ce să zic şi de acela, al cărui nume nu vreau să-l spun fiindcă

trăeşte? El primea adeseori pe dracul sub chip de înger şi primea şi

descoperiri de la el, văzând neîncetat în chilie lumină ca de lampă.

În cele din urmă acela i-a poruncit să aducă jertfă lui Dumnezeu pe

fiul său, pe care-l avea cu sine în Mânăstire, ca să fie învrednicit

de cinstea patriarhului Avraam. Şi atât de mult a ascultat sfatul

aceluia, încât ar fi săvârşit de fapt junghierea fiului său, de n-ar

fi băgat fiul său de seamă că îşi ascuţea cuţitul împotriva obiceiului

şi gătea frânghii cu cari avea să-l lege ca pentru o ardere de tot,

ceea ce l-a făcut să-şi caute scăparea prin fugă.

Am lungi vorba multă vreme istorisind şi amăgirea unuia din

Mesopotamia, care, cu toate că a dovedit o aşa de mare înfrânare încât

a stat mulţi ani încuiat în chilia sa, în cele din urmă a fost

batjocorit cu diavoleşti descoperiri şi visuri, încât după aşa de mari

osteneli şi virtuţi, cu cari a întrecut pe toţi monahii ce petreceau

acolo, a căzut în iudaism şi a primit tăerea împrejur. Căci vrând

diavolul să-l înşele, îi arăta de multe ori visuri aevea, ca prin

acestea să-l facă să primească uşor rătăcirea, la care voia să-l

aducă. Astfel i-a arătat într-o noapte neamul creştinilor în frunte cu

Apostolii şi cu mucenicii, întunecat, acoperit de toată ruşinea şi

prăpădit de jale şi întristare, iar într-altă parte, dimpotrivă,

norodul jidovesc, cu Moise şi Proorocii, învăluit în lumină

strălucitoare şi petrecând în bucurie şi fericire. Deci l-a sfătuit

amăgitorul că de vrea să aibă parte de fericirea şi bucuria norodului

jidovesc, să primească tăerea împrejur, iar el, lăsându-se amăgit, a

făcut aşa.

Din toate câte v-am spus se vede prea bine că nu s-ar fi batjocorit

toţi aceia aşa de rău şi de jalnic, dacă ar fi dobândit darul

deosebirii.

CASIAN ROMANUL

După acestea a zis Gherman: Ni s-a arătat în deajuns, cu pilde noui şi

prin cuvintele Părinţilor din vechime, că dreapta socoteală este

izvorul, rădăcina, capul şi legătura tuturor virtuţilor. Dar dorim să

aflăm în ce fel am putea-o câştiga? Şi cum să cunoaştem adevărata

dreaptă socoteală, cea de la Dumnezeu, spre deosebire de cea

mincinoasă, amăgitoare şi de la diavolul? A răspuns atunci Avva Moise:

Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata

smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi

gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum,

ci întru toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea

este bun ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monah

să rămână neabătut de la calea cea dreaptă prin discernământul

adevărat, ci îl păzeşte şi nevătămat de toate cursele diavolului. Căci

este cu neputinţă să cadă în înşelăciunea dracilor cel ce îşi tocmeşte

vieaţa sa după judecata şi părerea celor înaintaţi, într-adevăr, chiar

până nu s-a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin însuşi

faptul că-şi arată Părinţilor gândurile rele ale sale, le vestejeşte

pe acestea şi le face mai slăbite. Căci precum şarpele, scos din

ascunziş la lumină, se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi

gândurile cele rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se

grăbesc să fugă de la om.

Iar ca să înţelegeţi această virtute şi mai bine dintr-o pildă, vă voi

istorisi fapta lui Avva Serapion, pe care el însuşi o amintea celor ce

veneau la dînsul, ca să se ştie păzi. El zicea aşa: Când eram mai

tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Şi mi se întâmpla că, după

ce mâncam noi, ridicându-mă de la masă, furam câte un posmag, îndemnat

de diavolul, şi-l mâncam fără ştirea bătrânului. Deci stăruind eu aşa

o bucată de vreme, am fost biruit de acest obiceiu şi nu-i mai puteam

sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era ruşine să-i

spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de

oameni Dumnezeu, de-au venit nişte fraţi la bătrânul, pentru folos

duhovnicesc. Aceştia l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a răspuns

bătrânul: Nimic nu vatămă pe monahi şi nu bucură pe draci mai tare, ca

ascunderea gândurilor de către Părinţii cei duhovniceşti. Le-a vorbit

apoi şi despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în

sine-mi şi gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greşelile

mele, m-am umilit şi am început a plânge. Am scos apoi din sân

posmagul, pe care-l furam după obiceiul meu cel rău, şi aruncându-mă

la pământ am cerut iertare pentru cele trecute şi rugăciune de

întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: O fiule, te-a

izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greşala ta, ai

junghiat pe dracul, care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să

te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă şi nu l-ai scos la

arătare. De acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din

inima ta la arătare. Şi nu isprăvi bătrânul vorba şi iată lucrarea

diavolească se arătă ca o pară de foc, ieşind afară din sânul meu, iar

chilia se umplu de putoare, cât socoteau fraţii aceia că s-a aprins

pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: Iată, prin semnul ce s-a

făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele şi slobozirii tale. Aşa

a ieşit de la mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui şi

lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de

poftă. Iată dar că şi din cele zise de Avva Serapion ne învăţăm că

atunci ne vom învrednici de darul adevăratei deosebiri, când vom crede

nu părerii noastre, ci învăţăturii Părinţilor. Căci prin nicio altă

greşală nu duce diavolul pe monah mai uşor în prăpastie, ca prin aceea

că-l înduplecă să lapede sfaturile Părinţilor şi să urmeze judecăţii

şi voii sale. Trebue să luăm pildă şi de la meşteşugurile şi ştiinţele

omeneşti. Dacă acestea, pe cari le pipăim, cu mâinile şi le vedem cu

ochii, ori le auzim cu urechile, nu le putem învăţa de la noi, ci avem

lipsă de cineva care să ne înveţe şi să ne îndrepteze bine, cum n-ar

fi nebunie să credem

137

că aria duhovnicească, cea mai grea dintre toate meşteşugurile, să nu

aibă trebuinţă de învăţător? Mai ales că ea este ascunsă şi nevăzută

şi numai de inima curată poate fi văzută. Iar neizbutirea în această

artă nu aduce numai pagubă vremelnică, ci pierderea şi moartea veşnică

a sufletului.

A zis apoi Gherman: Adeseori unii Părinţi, ascultând gândurile

fraţilor, nu numai că nu i-au tămăduit, dar i-au şi osândit şi i-au

dus la desnădejde. Aceasta a făcut pe mulţi să se ruşineze de

mărturisire şi să se acopere cu un văl de evlavie mincinoasă. Noi

înşine am cunoscut o întâmplare ca aceasta în părţile Siriei. Căci un

frate oarecare şi-a mărturisit gândurile sale cu toată curăţia şi cu

toată sinceritatea unuia dintre bătrânii de acolo, desvelindu-i fără

sfială cele ascunse ale inimii. Iar acela cum a auzit a şi început să

se mânie şi să se ocărască asupra fratelui, ocărându-l pentru astfel

de gânduri rele, încât mulţi auzind de aceasta s-au ruşinat să-şi mai

mărturisească gândurile lor bătrânilor.

A răspuns Awa Moise: Este bine, precum am zis mai -nainte, să nu

ascunzi gândurile tale de către Părinţi. Dar să nu le destăinui oricui

ţi-ar ieşi în cale, ci să le vesteşti bătrânilor duhovniceşti cari au

darul deosebirii şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme. Căci

mulţi, uitându-se la vârstă, şi-au mărturisit gândurile lor, dar în

loc să primească tămăduire, au căzut în desnădejde pentru neiscusinţa

bătrânilor. Era un frate oarecare foarte sârguincios. Acesta fiind

tare supărat de dracul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit

gândurile sale. Iar acela fiind neiscusit, după ce l-a ascultat, s-a

mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc,

căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea fratele a căzut în

desnădejde şi părăsindu-şi locul său, se întorcea la lume. Pe cale,

din orânduire dumnezeească, s-a întâlnit cu Awa Apollo, cel mai

încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât,

l-a întrebat zicând: Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit? Acesta

la început, pentru

multa mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult

rugându-l bătrânul, a spus ale sale, zicând: Fiindcă adesea mă supără

gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după

cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi fiind desnădăjduit mă

duc la lume. Auzind acestea Avva Apollo, îl mângâie pe fratele şi-l

sfătui mult, zicând: Nu te mira fiule şi nu desnădăjdui de tine, că eu

mă aflu în vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt

supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această

căldură, care nu se tămădueşte atât prin silinţă omenească, cât prin

iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dărueşte-mi numai ziua ta de astăzi

şi întoarce-te la chilia ta. Şi a făcut fratele aşa. Iar Avva Apollo,

după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care

desnădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu

lacrimi, zicând: Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos,

întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare

să înveţe la bătrâneţele sale ceea ce în lungă vreme n-a învăţat,

anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi. Iar după ce a sfârşit

rugăciunea, văzu îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind

săgeţi asupra bătrânului, care, rănit fiind de acestea, începu să se

învârtă încoace şi-ncolo, ca într-o beţie, până ce, nemaiputând

suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale cu tânărul se întorcea

la lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat

zicând: Unde te duci şi ce pricină te-a turburat aşa de tare? Iar

bătrânul, simţind că Sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de

ruşine. A zis însă Avva Apollo: Întoarce-te la chilia ta şi de aci

înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut

de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit

de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de-o zi n-ai

fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină

că, primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l

îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la desnădejde, nebăgând în seamă

porunca aceea înţeleaptă, care zice: Scapă pe cei târîţi la moarte şi

nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghi ere; dar nici pilda

Mântuitorului nostru, care zice: Trestia sdrobită n-o frânge şi inul

ce fumegă nu-l stinge. 2 Căci nimenea n-ar putea răbda uneltirile

vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar

întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci după ce s-a

împlinit această lucrare, mântuitoare pentru noi, să ne rugăm laolaltă

lui Dumnezeu ca să înlăture biciul cel lăsat asupra ta. Căci El aduce

suferinţa şi iarăşi tămăduieşte, răneşte şi cu mâinile Sale vindecă,

smereşte şi înalţă, omoară şi în viază, pogoară în iad şi ridică.

Aceasta zicând şi rugându-se, îndată s-a izbăvit acela de războiul

adus asupra lui. Apoi l-a sfătuit să ceară de la Dumnezeu să-i dea

cuvânt de învăţătură, ca să ştie ce să grăiască la vreme cuvenită.

Deci din toate cele zise, să învăţăm că nu se află altă cale sigură de

mântuire decât aceasta: Să mărturiseşti gândurile tale Părinţilor

celor mai cu dreaptă socoteală şi să te laşi îndrumat de ei spre

virtute şi nicidecum de gândul şi de părerea ta. Chiar de s-ar

întâmpla cuiva să nimerească vreun bătrân mai simplu sau mai puţin

iscusit, pentru aceasta nu trebue să ocolească a-şi mărturisi

gândurile sale Părinţilor celor mai iscusiţi şi să nesocotească

predania strămoşilor. Căci şi aceştia nu din îndemnul lor, ci din al

lui Dumnezeu şi al Scripturilor insuflate au lăsat urmaşilor sfatul ca

să întrebe pe cei ce au înaintat mai mult ca ei. Putem să învăţăm

aceasta şi din alte multe ce se cuprind în Scriptura cea de Dumnezeu

insuflată, dar mai ales din istoria lui Samuil. Acesta fiind închinat

de prunc de către mama sa lui Dumnezeu şi învrednicindu-se să-i

vorbească Dumnezeu, n-a crezut totuşi gândului său, ci, fiind chemat

odată şi de două ori de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Eli şi după

povăţuirea acestuia şi-a tocmit felul cum trebue să răspundă lui

Dumnezeu. 1 Pe cel ce l-a găsit Dumnezeu vrednic de Sine prin chemarea

Sa, voieşte să-l povăţuiască prin îndrumarea şi porunca bătrânului, ca

prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.

Iar pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine însuşi şi vorbindu-i, deşi

putea să-i deschiză ochii numai decât şi să-l înveţe calea

desăvârşirii, îl trimite la Anania şi-i porunceşte să înveţe de la

acela calea adevărului, zicându-i: Scoală-te, intră în cetate şi acolo

ţi se va spune ce trebue să faci. 2 Prin acestea ne învaţă să urmăm

îndrumarea celor ce au călătorit înaintea noastră, ca nu cumva,

înţelegându-se rău cele zise bine despre Pavel, să-l ia urmaşii pildă

de îndrăsneală, vrând fiecare să fie îndrumat la adevăr de însuşi

Dumnezeu, ca şi Pavel, şi nu prin povăţuirea Părinţilor. Că acestea

sunt aşa, putem afla nu numai din cele zise, ci şi din cele ce le-a

arătat Apostolul prin fapte, după cum însuşi scrie: M-am suit la

Ierusalim să văd pe Petru şi pe Iacob şi le-am arătat Evanghelia pe

care o propoveduiesc, ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în

deşert. 3 Şi a făcut aceasta, măcar că era însoţit de darul Sfântului

Duh prin puterea semnelor ce le făcea. Cine va fi, aşa dar, atât de

mândru şi plin de sine, încât să-şi rânduiască vieţuirea după părerea

şi judecata sa, când vasul alegerii mărturiseşte că are trebuinţă de

sfatul Apostolilor celor mai înainte de el? Se vede lămurit şi din

acestea că Domnul nu descopere nimănui calea desăvârşirii, decât

acelora ce sunt îndrumaţi pe dânsa de Părinţii cei duhovniceşti,

precum zice şi Proorocul: întreabă pe părintele tău şi-ţi va vesti

ţie, pe cei mai bătrâni ca tine şi-ţi vor spune.

Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea şi cu toată sârguinţa

noastră darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămaţi de

întinderea peste măsură spre amândouă părţile. Căci despre amândouă

zic Părinţii că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea peste

măsură a postului, cât şi săturarea pântecelui; atât priveghierea

peste măsură, cât şi săturarea de somn; şi la fel toate trecerile

peste măsură. Am cunoscut pe unii cari n-au fost biruiţi de îmbuibarea

pântecelui, dar au fost doborâţi de postirea cea peste măsură şi s-au

rostogolit spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea

ce le-a venit de pe urma postirii fără măsură. îmi aduc aminte că şi

eu am pătimit una ca aceasta. Aşa de mult mă înfrânam, încât uitam de

trebuinţa hranei până şi două şi trei zile şi nicidecum n-aş fi dorit

hrană de nu m-ar fi îndemnat alţii să mănânc. Şi iarăşi, din uneltirea

diavolului aşa fugise somnul de la ochii mei, încât foarte multe nopţi

de-a rândul rămâneam neadormit şi rugam pe Dumnezeu să-mi facă parte

şi mie de puţin somn. Mai greu m-am primejduit din pricina nemâncării

şi a priveghierii fără măsură, decât din pricina îmbuibării pântecelui

şi a somnului mult.

Cu aşa de minunate învăţături ne-a înveselit inima Sfântul Moise,

încât noi, folosindu-ne, nu ştiam cum să preamărim pe Domnul, care dă

atâta înţelepciune celor ce se tem de Dînsul.

Lui I se cuvine stăpânirea şi cinstea, în veci, Amin.

Nil Ascetul

Vi eaţa şi scrierile lui

Sub numele lui Nil tradiţia ne-a lăsat o mulţime de scrieri

duhovniceşti, cari cu siguranţă sunt de la mai mulţi autori. De pildă

autorul colecţiei de Scrisoriîn patru cărţi1 pare să fie deosebit de

autorul celor şapte Povestiri,® cari descriu omorîrea călugărilor de

la muntele Sinai din prilejul unei năvăliri a barbarilor în acel loc

sfânt. Scrisorile mărturisesc că sunt alcătuite de un egumen al unei

mănăstiri de lângă sau din Ancyra Ancara de azi. Iar în Povestirini se

înfăţişează ca povestitor un bătrân pustnic, care a părăsit de dragul

lui Dumnezeu toate şi s-a retras, împreună cu fiul său Teodul, la

muntele Sinai, ducând vieaţă de pustnic. Acolo s-a întâmplat după

câtăva vreme incursiunea barbarilor şi omorîrea multor monahi, din

care prilej Teodul a fost luat în robie, iar bătrânul său tată a

scăpat cu fuga. însă Teodul a reuşit să scape din robie şi să se

întâlnească cu tatăl său.

Deşi bătrânul din aceste Povestiri nu-şi dă numele, el a fost socotit

una cu Nil, căruia i s-a alcătuit astfel uşor o biografie pe baza

datelor din Povestiri şi i s-au atribuit şi Scrisorile şi toate

celelalte scrieri ce sunt păstrate sub numele lui. În Sinaxarul din

Constantinopol din v. al 10-lea, şi la istoricul Nichifor Calist din

v. al 14-lea această biografie are următoarea formă: Nil, născut

dintr-o familie de neam ales din Constantinopol, deţinea pe timpul

împăratului Teodosie 379-395 înalta slujbă de prefect al Capitalei. El

trăia într-o căsătorie fericită, având un fiu şi o fiică. Din dragoste

de Dumnezeu a părăsit vieaţa sa fericită în această lume şi s-a retras

cu fiul său Teodul la Sinai, în vreme ce soţia sa s-a retras cu fiica

ei în pustia Egiptului. Hoardele barbare au scăldat într-o baie de

sânge muntele Sinai. Nil a scăpat prin fugă, Teodul a fost luat în

prinsoare. Reuşi însă curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut.

Episcopul de Elusa, la graniţa dintre Arabia şi Palestina, sfinţi

întru preot atât pe tată cât şi pe fiu. Restul vieţii îl petrecu Nil

iarăşi în muntele Sinai.

Dar datele acestea, luate în cea mai mare parte din Povestiri, nu se

potrivesc cu autorul Scrisorilor", care se pare că a alcătuit cele mai

multe din scrierile cunoscute sub numele lui Nil. Acesta, după ce s-a

făcut monah, a trăit, dacă nu tot timpul, cel puţin timp îndelungat la

Ancyra în Galatia. El n-a fost pustnic, ci monah chinovit şi egumen de

mănăstire. În Scrisori el se înfăţişează statornic ca învăţător al

monahilor tineri. El cere mereu ca monahul să rupă toate legăturile

care îl leagă de rudenii, ceea ce nu se potriveşte cu bătrânul de la

Sinai, atât de legat de fiul său. Astfel numele de Nil Sinaitul,

folosit în timpul mai nou tot mai mult, nu pare a fi potrivit pentru

autorul nostru. Mai potrivit e numele mai vechiu de Nil din Ancyra,

sau Nil Ascetul". Lipseşte orice ştire că acest Nil ar fi fost

vreodată la Sinai. El se bucura pe la sfârşitul veacului al 4lea de o

autoritate mare. Din corespondenţa sa aflăm că con ducătorul Goţilor,

Gainas, care a murit probabil la 23 Decemvrie 400, intrase în

tratative teologico-dogmatice cu Nil. La o cerere a împăratului

Arcadie dea se ruga pentru Constantinopolul cel greu încercat de

cutremure dese şi de foc ceresc, Nil îi răs punde într-o scrisoare de

la anul 407, că nu-i poate împlini dorinţa, pentru că aceste bătăi vin

din pricina că a fost exilat stâlpul Bisericii, lumina adevărului,

trâmbiţa lui Hristos, preafericitul episcop Ioan. Faptul acesta şi

folosirea scrierilor Sf. Ioan Gură de Aur, arată că Nil a fost un mare

admirator al aceluia. Din alte scrisori se vede că Nil a apucat şi

vremea certelor nestoriane, reprezentând învăţătura cea dreaptă a

Bisericii. Întrucât pare să fi trăit până la o vârstă înaintată, a

putut vieţui până pe vremea sinodului de la Efes 431.

Scrierile cari aparţin, În chip aproape sigur, lui Nil Ascetul sunt următoarele:

1. Colecţia amintită de Scrisori", împărţită în 4 cărţi. Din cele 9061

de scrisori, unele au rezultat din îmbucătăţirea unor scrisori mai

mari, sau din închegarea la un loc a unora mai mici , altele ni se

înfăţişează într-o formă ciuntită; unele iarăşi sunt dublete aproape

literale ale altor scrisori, sau extrase din anumite scrieri ale lui

Nil sau ale altor scriitori, mai ales ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Dar abstrăgând de aceste operaţii, pe cari le-au putut săvârşi

copiştii cei mai vechi, sau în parte chiar Nil, corpul Scrisorilor

reprezintă o unitate şi vine în general de la acelaşi egumen din

Ancyra. Este o corespondenţă de duhovnic, care se adresează unor

persoane din toate straturile sociale, dar mai ales călugărilor şi

preoţilor, înfăţişându-le idealul vieţii desăvârşite, care se ajunge

prin modelarea treptată a eului propriu după chipul lui Iisus Hristos,

căruia nu trebue să-i fim numai învăţăcei, ci şi imitatori. În acest

scop se cere o biruinţă asupra patimilor trupului, o întoarcere a

sufletului înlăuntrul său pentru găsirea liniştei şi a stării de

nepătimire, condiţia neapărată pentru unirea cu Dumnezeu prin

contemplare. Harisma nepătimirii depline nu se poate câştiga însă în

vieaţa pământească. Pentru a ajunge la nepătimire se cere o luptă

îndelungată şi necurmată, dar ea se capătă numai prin darul lui

Dumnezeu. Lupta continuă e necesară şi din motivul că omul cât trăeşte

poate oricând să cadă iarăşi în starea pătimaşă. Dar asceza nu e un

scop în sine, ci numai un mijloc pentru a scăpa de patimi, a ajunge

adecă la nepătimire. În scrisori, ca în toate scrierile sale, Nil se

dovedeşte un mare maestru în tâlcuirea alegorică a Sf. Scripturi, în

deosebi a Testamentului Vechiu.

2. Tot al lui Nil este Cuvântul AsceticV în care sunt multe texte

paralele cu cele din scrisori. El a fost adresat unor

NIL ASCETUL 145

călugări chinoviţi cu vieaţă moleşită, pe la anul 425. În această

scriere Nil începe prin a arăta ce este monahismul, această adevărată

filosofie a vieţii, lăsată nouă de Hristos şi practicat într-un chip

înălţător de înaintaşi Cap. 1-5. Descrie apoi decăderea lui prin

preocuparea de cele materiale şi combate cu tărie această tendinţă

Cap. 6-19. O mare parte din scriere se ocupă cu datoriile egumenilor

şi cu însuşirile lor cap. 20-44. Deosebit de frumoasă e partea în care

arată temeiurile pentru cari cei ce au îmbrăţişat vieaţa monahală nu

trebue să mai păstreze nicio legătură cu lumea Cap. 45-75. Folosind

ideea lui Aristotel, încetăţenită în asceza creştină de Evagrie, că

orice lucru văzut, orice idee cunoscută dă o anumită formă minţii, Nil

spune că monahii despărţindu-se de lume au hotărît să şteargă din

mintea lor toate formele lucrurilor cari stârnesc în ei patimile. Dar

dacă revin la amintirea acelor lucruri, sau la griji asemenea celor

din lume, continuă a se vărsa în ei râul formelor, cari le angajează

sufletul în cele de jos. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea

şterge monahul nici pe cele de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu

cele ce vin. Prin aceasta osteneala pentru a tăia patimile se face în

chip necesar mai grea, acestea căpătând putere din creşterea lor

treptată şi acoperind puterea de străve dere a sufletului, cu

închipuirile care se adaugă mereu, asemenea unui râu în curgere

necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată alvia râului, rămânând în ea

doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând

apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, apa care curge de

din sus umplând îndată locul golit. Dar de vor opri cursul de mai în

sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-se la

vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat pentru a afla cele

dorite. Tot aşa este uşor a goli formele cari dau naştere patimilor,

când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit

înăuntru ca untorent chipurile supuse simţurilor, nu este numai greu,

ci cu totul cu neputinţă a curăţi mintea de o asemenea inundaţie Cap.

48; PG. 79, 777-780. Nil nu urmăreşte în scrisul lui sufletul până la

întâlnirea pozitivă cu Dumnezeu. Dar descrie toate treptele până în

preajma acestei întâlniri, dintre cari cea mai înaltă este curăţirea

completă a lui de orice formă, pentru ca, desmărginit de orice contur,

să poată primi pe Cel nemărginit. Nil descrie toată desfăşurarea

efortului negativ al sufletului, adecă asceza propriu zisă, ca să se

oprească la punctul unde asceza trece în mistică, efortul negativ în

trăirea tainicei prezenţe pozi tive a lui Dumnezeu.

Dar Aristotel spusese că mintea nu mai primeşte întipăririle

chipurilor exterioare, ci şi dă formă lucrurilor văzute şi cunoscute.

1 Nil încetăţeneşte în asceza creştină şi această idee. S-ar părea că

avem aci o contrazicere. Dacă lucrurile dau forma lor minţii, cum mai

dă şi sufletul o formă lucrurilor?

Aci intervine puterea patimilor, de care ţinând seama aceşti scriitori

creştini dau teoriei lui Aristotel un aspect nou şi un plus de

evidenţă. Lucrurile dau minţii forma lor nu numai întrucât mintea se

strânge după fiecare, cum se strânge un elastic după forma lucrului pe

care îl cuprinde, ci şi întrucât orice lucru privit face să se adauge

la cunoaştere o poftă, o dorinţă, o patimă după el. Şi odată ce mintea

este invadată de o anumită patimă, sau de mai multe, cari stăpânesc în

ea statornic, toate lucrurile pe cari mintea le priveşte după aceea

sunt văzute prin prisma acelei patimi, a acelui interes. Dacă aşadar

patima este aceea care face mintea să dea lucrurilor create anumite

forme, lipsa patimii nu va mai lega mintea de lucruri, sau în orice

caz o va face să le acorde o privire simplă, cum spune Evagrie şi apoi

Sf. Maxim Mărturisitorul, care nu o împiedecă dea vedea pe Dumnezeu,

ci tocmai o ajută. Privirea simplă a lucrurilor, pri virea lor ca

făpturi simple ale lui Dumnezeu, nu fereşte mintea numai de

înţepenirea ei în forme învârtoşate, primite de la lucruri, ci şi de

popularea spaţiului din jur cu asemenea forme, aşadar de amândouă

pedicile cari stau în calea vederii lui Dumnezeu cel nemărginit, cel

dincolo de forme. Mintea îşi păstrează vioiciunea, elasticitatea ei,

putând trece uşor de la privirea lucrurilor mărginite la contemplarea

lui Dumnezeu cel nemărginit. Nu mai e patima cu rostul ei de clei

între minte şi lucruri, cu rostul ei de anchilozare a minţii în forme

mărginite şi de închidere a ei într-o lume de forme mărginite. Să

observăm că forma dată

A se vedea o analiză a acestor idei ale lui Aristotel la:

Laberthonièrp, Esquisse d-une philosophie personaliste, Paris, Vria,

1942.

de minte lucrurilor le împrumută totodată o consistenţă pe care

lucrurile nu o au În ele înşile. Iată cum prezintă Nil Ascetul acest

rol al patimilor: Sufletul care se odihneşte de mulţi ani între

lucrurile vieţii, şade lângă idoli, cari prin ei sunt fără formă, dar

primesc forma de la meşteşugul omenesc. Căci oare nu e un lucru fără

formă bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale vieţii, cari nu au în

ele nimic statornic şi hotărât, ci, simulând adevărul printr-o

asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte

schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omeneşti născocim

închipuirea unui folos lucrurilor cari nu slujesc spre nimic. Căci

când lărgim necesitatea strictă a trupului într-un lux fără rost,

pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi şi pe urmă, învinuiţi de

această deşărtăciune, ca boii ce am urcat în deşert la consumaţii

desfătătoare o trebuinţă ce putea fi împlinită cu puţin, făurim

apărări ca pentru lucruri ce eram datori să le facem, ce facem altceva

decât ne silim să dăm formă materiilor fără formă? Cap. 54-55; PG. 79,

785-788.

Dintr-un alt punct de vedere dorinţele, patimile şi peste tot legătura

cu lucrurile lumii, sunt asemănate de Nil cu nişte veşt minte de cari

omul poate fi prins în lupta cu puterile contrare, sau cari îl pot

împiedeca în alergarea sa spre desăvârşire. De aceea omul, care s-a

desbrăcat de patimi, e asemenea unuia care luptă gol în arenă şi

adversarul nu are de ce să-l mai prindă. Asemănarea aceasta o

desfăşoară Nil Ascetul, pornind de la în tâmplarea dintre soţia lui

Putifar şi Iosif, care, prins de veştminte de către aceea, şi le lasă

în mânile ei şi fuge. Veştmintele sunt lucrurile trupeşti, prin cari,

prinzând plăcerea pe cineva, îl atrage la ea şi cel ce le ţine pe

sine, va fi trântit la pământ în lupta cu cei ce le-au desbrăcat.

Astfel luptătorul pentru neprihănire, când s-a văzut pe sine tras cu

sila spre plăcere şi spre unirea împreunării, apucat de ceea ce era

mai trebuincios trupului adecă de veştmânt, învăţând că trebuia să se

afle gol în casă cu stăpâna care poate să-l biruiască cu sila,

părăsindu-şi veştmintele a fugit şi a ieşit afară, umblând, ca în

Raiu, gol în virtutea lui, asemenea omului dintâi, care primise de la

Dumnezeu ca pe o cinste deosebită desbrăcarea, până ce prin

neascultare a ajuns la trebuinţa hainelor. Căci până ce se lupta cu

vrăjmaşii, cari îl sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu, stătea gol

în arenă ca un luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din

luptă, s-a îmbrăcat după cum se cuvenea, lepădând desbrăcarea deodată

cu deprinderea de luptător Cap. 65; PG. 79,768. Că în ase mănarea

aceasta se cuprinde mult adevăr psichologic, ne dovedeşte faptul Că ea

a fost reluată în timpul mai nou şi întemeiată printr-o puternică

analiză existenţială a omului, de către L. Binswanger, fără să ştie de

Nil Ascetul. 1 Orice parte, însuşire sau slăbiciune, prin care un om

poate fi prins de alt om, sau de un lucru oarecare, e asemănată de

Binswanger cu un mâner, iar mijlocul prin care poate fi prins cu o

mână. Poţi prinde pe cineva Spiritual prin urechea sa, impresionându-l

prin ceea ce îi spui, prin cuvântul ce şi-l dă, făcându-l responsabil

de părerea lui, sau prin nume, strigându-l. Prinderea cuiva prin

pasiuni o numeşte Binswanger prinderea prin locurile slabe".

Restrângându-ne la această grupă de locuri slabe, care denotă

într-adevăr slăbiciunea omului, am putea spune, în termeni creştini,

că mânerele prin cari poate fi prins cineva sunt patimile sau

dorinţele, iar mâna care îl poate prinde este ispita.

De pildă iubirea de slavă deşartă este un mâner care poate fi prins

prin linguşire, lăcomia pântecelui un mâner care poate fi prins prin

arătarea unor mâncări gustoase, înclinaţia spre desfrânare prin faţa

unei femei frumoase. Şi nu numai o parte din om e prinsă prin acea

patimă, ci tot omul. întreg omul devine un sclav purtat de belciugul

patimei de către cel ce ştie să-l prindă de ea.

Deci foarte potrivit e considerat omul, care nu poate fi prins de

nicio patimă, ca un om gol, care lunecă de sub orice voinţă de a-l

prinde, de a-l aservi, cum zice Nil, sau ca un om care nu prezintă

niciun mâner, niciun belciug, de care să poată fi prins, cum zice

Binswanger.

! Gruad-omen und Erkenatnis mensohHchen Daseins, Zurich, Max Niehans

Verlag 1942. pg 266—375.

Asemănarea aceasta e intuită şi în expresia curent românească, trebuie

să şti de unde să-l iai pe cutare. Şi unii caută să se iniţieze

temeinic în această artă păcătoasă, pe care o întemeiază, zice-se, pe

o serioasă cunoaştere de oameni

3. Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcia de bună voie,1

scrisă după 426 sau 427, la scurtă vreme după Cuvântul ascetic, pe

care îl pomeneşte. Din indicaţiile ce le dă autorul despre sine, el

pare că trăeşte în Ancyra şi adresată la fel. De aci se vede că este

unul şi acelaşi cu autorul epistolelor. Ca şi în Cuvântul ascetic, Nil

blamează şi în această scriere tendinţa mănăstirilor de a strânge

averi şi cerşetoria călugărilor prin oraşe, purtaţi de pofta după

bunuri lumeşti. După Nil sunt trei feluri de sărăcii: sărăcia cea mai

înaltă, cea a sfinţilor şi a protopărinţilor dinainte de cădere, care

lasă sufletul să se dedice cu desăvârşire lui Dumnezeu; sărăcia

mijlocie care în gădue, într-o măsură redusă, şi grija de trup; şi

sărăcia cea mai de jos, care leagă sufletul cu totul de cele

pământeşti. Nil îndeamnă pe călugări la sărăcia mijlocie şi osândeşte

sărăcia cea mai de jos, ca pe o cădere de la idealul monahismului.

4. Cuvântare la moartea lui Albian. Albian a fost, se pare, monah

într-o mănăstire din Ancyra. însufleţit de râvnă sfântă, s-a dus să

viziteze locurile sfinte din Palestina, iar de acolo s-a retras în

pustia nitrică din Egipt, unde a şi murit.

5. Tratatul despre folosul ce-l au monahii petrecând de parte de

oraşe, în pustie. În el se arată că petrecerea în singu rătate apără

pe monah de împrăştierea minţii şi de ispite, şi îl fereşte de dorinţa

după slava deşartă, care strică chiar faptele bune şi este greu de

ocolit în mijlocul oamenilor. Conţinutul acestei mici scrieri consonă

în general cu ideile din Cuvântul ascetic şi Sărăcia de bună voie.

6. Tratatul despre cele opt duhuri ale răutăţii. Cu aceste opt patimi

s-au mai ocupat şi Evagrie şi Casian în scrieri de ale lor. O

cercetare paralelă a lor, întreprinsă de Degenhari,1 a arătat

Migne PG. 79, 967—1060 Ad. Magtiam, diaconissam Aiuvrae, de voluntaria

paupertate".

În Albianum oratio, Migne PG. 79, 695—712 De monahorum praestanta,

Migne PG. 79, 1061—1095 Tractatus da octo spiritubus malitiae; în

Mifine PG. 79, 1146—1164

Fr. Deganhart, Der Nilug Sitiaita, Munster 1915, p. 174 um.

că fiecare din cei trei autori a descris aceste patimi independent. 1

Din celelalte scrieri cunoscute sub numele lui Nil, de unele nu e

sigur că sunt ale lui, iar de altele pare sigur că nu sunt ale lui. 1

Din scrisul său, Nil se dovedeşte a fi fost un impunător chip de

duhovnic al timpurilor de aur ale creştinismului: tare în Scripturi,

destoinic la cuvânt, de un temperament vioiu şi, după împrejurări,

plin de asprime, dar apoi iarăşi bun şi blând şi plângând cu cei ce

plâng, sătul de lume, dar cunoscător al lumii, un om care îşi urma

drumul său cu ochi deschişi, ştiind să călăuzească în chip sigur şi pe

alţii. 3

de remarcat că atât scrierea lui Evagrie despre cele opt patimi, cât

şi o prelucrare a unui extras din a lui Casian, sunt editate În

acelaşi tom la Migne sub numele lui Nil. A lui Evagrie, intitulată De

diversis maligais cogitationibus" în PG. 79, 1199—1234 vezi traducerea

ei În această carte, între scrierile lui Evagrie: Despre deosebirea

patimilor şi a gândurilor", iar prelucrarea extrasului din Casian

extras deasemenea tradus În această carte În Migne 79, 1435—1472 sub

titlul: De octa vitiosis cogitationibus". Prelucrarea aceasta din

urmă, publicată la Migne, are după fiecare descriere a unei patimi,

câte o colecţie de sentinţe din Evagrie şi Nil din: De octo spiritubus

malitiae1.

2 Ale lui Nil nu sunt, afară de cele două de la nota anterioară, încă:

3 Despre rugăciune", PG. 79, 1165—1200. Filocalia greacă o dă tot sub

numele lui Nil. În traducere am pus-o între scrierile lui Evagrie,

căruia se pare că îi aparţine.

4. Tratatul către monahul Eulogie PG. 79, 1093—1140 este de asemenea

al lui Evagrie.

5. Tratatul către monahul Agatie, sau Paeristeria PG. 79, 812 —961,

pare a fi scris la Alexandria pe la mijlocul v. 5.

Despre celelalte scrieri mai puţin importante, cari nu sunt ale lui

Nil, sau nu se ştie de sunt ale lui, a se vedea la O. Bardenhewer, Op.

c. vol. IV, ed, 1—2, pg. 161—178. De altfel toate aceste însemnări

biografice şi bibliografice despre Nil le-am cules de la Bardenhewer

şi de la Viller-Rahner, Op. c. 166—174. Iustin Moisescu Euaypcoţ 6

Ilovuxi?, Atena, 1937, p. 95—98 socoteşte că nu sunt motive suficiente

de-a atribui lui Evagrie scrierea Despre rugăciune şi De diversis

maligais cogitationibus". Iar Tratatul către Eulogie socoteşte că e

sigur al lui Nil, pe baza lui Fr. Degenhart, Op. c.

Aşa îl caracterizează O. Bardenhewer, op. c. vol. IV, ed. 1—2. p. 165.

Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor

Cap, 1.

Mulţi dintre Elini şi nu puţini dintre Iudei s-au îndeletnicit cu

filosofia. Dar numai ucenicii lui Hristos au râvnit adevărata

înţelepciune; deoarece numai ei au avut ca învăţător înţelepciunea

însăşi, care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel de

îndeletniciri. Cei dintâi, asemenea celor ce joacă pe scenă o dramă,

s-au împodobit cu o mască străină, luând un nume gol, deoarece erau

lipsiţi de adevărata filosofie. Ei îşi arătau filosofia în togă, în

barbă şi în toiag. Îngrijindu-se de trup, slujeau poftelor, ca unor

stăpâne, fiind robii stomacului şi primind plăcerile de sub pântece ca

pe un lucru al firii. Erau supuşi mâniei şi alergau după slavă; şi se

aruncau asupra meselor strălucite, lihniţi ca nişte căţei. Ei nu ştiau

că filosoful trebue să fie înainte de toate liber şi mai ales să

ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint şi stricător

de case. Căci faptul de a fi rob al oamenilor, poate nu aduce nicio

vătămare celui ce vieţueşte cu dreptate; dar cel ce se foloseşte de

patimi, slujind plăcerilor ca unor stăpâne, şi atrage ruşine şi

batjocură multă.

Cap. 2

Au fost unii dintre ei, cari nu s-au îngrijit câtuşi de puţin de

fapte, fălindu-se că se îndeletnicesc cu filosofia speculativă. Astfel

unii umblau cu capul prin nouri, alţii explicau lucruri ce nu se pot

dovedi, făgăduind că ştiu mărimea cerului, măsurile soarelui şi

lucrările stelelor. Uneori au încercat să grăiască şi despre Dumnezeu,

până la care nici adevărul nu poate ajunge, iar socotinţa omenească e

primejdioasă. Dar toţi au trăit mai necinstit ca porcii ce se tăvălesc

în mocirlă. Iar dacă au fost şi unii cari s-au îndeletnicit cu vieaţa

practică, aceştia s-au făcut şi mai răi decât aceia, vânzând

ostenelile pentru slăviri şi laude. Căci de cele mai multe ori nu se

osteneau netrebnicii pentru altceva decât pentru fală şi iubire de

slavă, primind în schimbul unor astfel de osteneli o plată de nimic.

Fiindcă a tăcea necontenit, a se hrăni cu iarbă, a-şi acoperi trupul

cu haine sdrenţoase şi a vieţui închişi în butoiu fără a aştepta nicio

răsplată după moarte, întrece orice nebunie; precum nebunie este a

primi răsplata pentru virtute în vieaţa aceasta şi a te lua la

întrecere pentru cununi de aici şi a purta o luptă necontenită,

lipsită de adevăratele cununi, şi osteneli cari nu aduc mai mult decât

sudoarea.

Cap. 3

Iar câţi dintre Iudei cinsteau această vieaţă — şi aceştia sunt nepoţi

ai lui Ionadab, — primindu-i pe toţi cei ce voiau să vieţuiască

astfel, îi introduceau în aceeaşi petrecere. Ei locuiau pururea în

corturi, înfrânându-se de la vin şi de la toate câte ţin de vieţuirea

molatecă, ducând o vieaţă sărăcăcioasă şi măsurată după trebuinţele de

crezământ, care unelteşte În ascuns. Aceştia nici n-au început măcar

vieaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci au fost împinşi

la vieaţa singuratecă fără judecată, poate de vreo strâmtorare

oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun

pentru câştigarea celor trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face

lucrul acesta mai cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar

socoti că înfăţişarea îi împiedecă de la primirea unor daruri mai

bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să

nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit

desfătările celor ce duc un traiu molatec, împîinindu-şi poftele lor

nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de aceste boli nevindecabile

este foarte greu.

Cap. 10

Căci cum ar şi tâlcui cineva folosul sănătăţii celor ce n-au fost

niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala

ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a venit din obişnuinţă,

socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. Se

ştie că e de prisos orice cuvânt spre îndreptare, când năzuinţa celor

ce ascultă, înclinând spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca

sfat. Mai ales când nădejdea hrăneşte pofta câştigului, patima închide

auzul la sfat, încât îndemnurile spre cuminţire nu află nicio putinţă

de străbatere, cugetul fiind întins spre câştigul dorit, chiar dacă

este urît. Noi însă, o iubiţilor, cari socotim că de dorul virtuţii

ne-am lepădat de vieaţă şi am respins poftele lumeşti şi am făgăduit

să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încâlcim în frământările

vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai -nainte? De ce

ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu

trebue,aprinzând dorinţele celor mai slabi prin sârguinţa noastră

deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de

avere?

Cap, 11

Căci am fost rânduiţi de Domnul să tămăduim, nu să înfierăm pe cei

uşor de rostogolit; şi să avem mai de grabă în vedere nu ceea ce ne

place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmând

pornirilor noastre nesocotite, să facem pe mulţi dintre cei mai simpli

să se smintească, dându-le prilej să poftească cele pământeşti. De ce

punem atâta preţ pe materia, pe care ne-am învăţat să o dispreţuim,

legându-ne de bani şi de avuţii şi împărţindu-ne mintea în multe şi

nefolositoare griji? Râvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai

trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului,

iar pe de altă parte ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de

lucrurile vieţii, cari socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă

şi mai strălucită fericire, când văd pe cei ce au făgăduit să se

îndeletnicească cu filosofia adevărată şi se laudă că sunt mai presus

de plăceri, că se străduesc pentru acestea mai tare ca ei. Căci nimic

nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să

râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la

pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce

nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale

celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce

se folosesc de cuget înţelept. De aceea nimenea să nu se plângă de

cele spuse. Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chipgreşit prin

nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele.

Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sunt de prisos averile,

iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup,

pentru curăţia trupului. Iar dacă vreunii râvnesc să câştige averi şi

să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin

cuvânt această filosofie, odată ce prin fapte îşi arată înstrăinarea

faţă de ea şi săvârşesc lucruri străine de ceea ce au făgăduit,

îmbrăcându-se cu nume cuvioase?

Cap. i2

Sau nu socotim că e ruşinos să fim osândiţi de cei mai mici, pe cari

îi numim mireni, pentru rânduelile Mântuitorului, călcate de noi, şi

să fim învăţaţi poruncile Lui, de către cei ce ar trebui să le înveţe

de la noi? Căci atunci când noi ne luptăm şi ei ne spun: sluga lui

Hristos nu trebue să se lupte, ci să fie blând cu toţi, sau când noi

ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: dacă îţi ia cineva

haina, lasă-i şi cămaşa, ce altceva fac, decât râd de noi şi glumesc

pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată? Şi de

fapt nu este nevoie să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate câte

suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. Cineva ţi-a stricat

hotarul viei şi a adaos-o locului său; altul a lăsat vitele sale în

pământul tău; altul a abătut apa care curgea prin grădina ta. Prin

urmare trebue să te întărâţi şi să te faci mai rău decât cei cuprinşi

de furii, certându-te cu toţi. Mintea, care e datoare să se ocupe cu

contemplarea făpturilor, trebue să umble pe la judecătorii şi să-şi

întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri, ca să

izbutim în câştigarea unor lucruri, ce nu ne folosesc la nimic.

De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar fi ale noastre,

luând asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi n-ascultăm pe

cel ce ne plânge ca pe nişte nenorociţi?. Vai, zice Proorocul, celui

ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte

tare. Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice:

S-au făcut urmăritorii noştri, mai iuţi ca vulturii cerului, iar noi

ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că mişcându-ne

noi mai anevoie la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care

ne-a învăţat Pavel să fugim, zicând: fugiţi de desfrânare şi de

lăcomia de averi. Căci şi cei sprinteni în alergarea la ţintă, dacă

nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămân în urmă de-i prind

vrăjmaşii ce-i urmăresc, cari au poate picioare mai iuţi.

Cap. 13

Mare piedecă le este dragostea de lucruri materiale, celor ce se

silesc spre virtute. Adeseori această dragoste aduce pierzare şi

sufletului şi trupului. Căci ce a pierdut pe Nabot din Izrael? Nu i

s-a făcut via pismuită, pricină de moarte, stârnind pisma vecinului

Ahab împotriva sa? Şi ce a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să

rămână afară de pământul făgăduinţii? Oare nu mulţimea vitelor? Ce a

despărţit pe Lot de Avraam? Nu mulţimea turmelor de păşunat, care isca

certuri necontenite între păstori, până ce i-a învrăjbit cu totul unul

cu altul?3 Dacă, prin urmare, avuţiile aţâţă la pismă pe invidioşi,

împotriva celor ce le au, şi-i scoate pe cei împovăraţi cu ele de la

lucrurile mai de preţ, dacă tae rudenia şi aduce duşmânia între

prieteni, dacă nu are nimic laolaltă cu vieaţa viitoare şi nu aduce

nici un folos însemnat vieţii din trup, de ce să ne depărtăm de la

slujirea lui Dumnezeu, făcându-ne întregi, slujitori deşertăciunii?

Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieţii noastre?

Oare nu Dumnezeu este cel ce poartă grijă de ea? Străduinţa omenească,

dacă nu primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă. Dar

purtarea de grijă a lui Dumnezeu dărueşte bunuri desăvârşite, chiar

fără conlucrarea omenească. Ce le-a folosit străduinţa proprie acelora

către cari a zis Dumnezeu: Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am

suflat aceasta din mâinile voastre?4 Şi ce le-a lipsit din cele

trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se

îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israil în pustie patruzeci de ani,

nebucurându-se de nici una din roadele pământului? Au fost ei lipsiţi

de mâncare?

2 I Regi 21, 1 urm. la Iosua 22, 1 urm. 3 Geneza 13. 4 Agheu, 6, 9

Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită, trimiţându-le

prepeliţe şi nu le trimetea cerul mană, printr-o ploae neobişnuită şi

străină? Iar piatra lipsită de umezeală, nu le dădea, când era lovită,

şuvoiu îmbelşugat de apă?1 În sfârşit, veştmintele şi încălţămintele

nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce lucrare

a pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui

corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de

cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei,

ca să se arate că virtutea trebue pusă mai presus şi de fire?2

Cap. 14

Toate acestea, de sigur, sunt întâmplări minunate, dar totuşi au şi o

raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănânce,

atunci când vrea Dumnezeu. Doar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci

de zile, în puterea unei singure mâncări? Şi cum a petrecut Moise

optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare

omenească?3 Căci pogorându-se după patruzeci de zile şi mâniindu-se

pentru turnarea viţelului, îndată a sfărâmat tablele şi s-a suit pe

munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al

doilea rând de table s-a coborât la popor. 4 Ce raţionament omenesc ar

putea explica mulţumitor această minune? Cum a putut natura trupului

să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce se

împrăştia din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o desleagă

cuvântul lui Dumnezeu, care zice: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci

cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. 5

De ce, aşa dar, tragem la pământ vieţuirea cea cerească, afundând-o în

mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim

Exod 16, 13; Deuteronom 8, 3 Numeri 11, 31; Înţel. Solomon 19, 9 I

Regi 17, 1 urm. Exod 24, 17. 4 Exod. 34, 1 urm. Deuteronom 1, 2.

Deuteronom 8, 3; Mateiu 4, 4.

de jur împrejur gunoae, noi cei ce ne hrăneam odinioară cu mâncări

alese, cum a zisieremia despre unii plângându-i? Căci când ne odihnim

în cugetări strălucite şi arzătoare, ne nutrim cu mâncări alese. Iar

când părăsim această stare şi suntem traşi în lucrurile pământeşti, ne

adunăm în jurul nostru gunoae. De ce ne întoarcem nădejdea de la

Dumnezeu şi ne-o sprijinim pe carnea braţului, punând purtarea de

grijă a Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a

socotit ca pe cel mai mare păcat?2 Nu ne-am sfiit să facem ca cel

ce-şi duce mâna la gură ca să şi-o sărute. Căci mulţi au obiceiul

să-şi sărute mâinile, zicând că de la ele le vine toată bunăstarea. Pe

aceştia arătându-i Legea printr-un simbol, zice: Cel ce umblă pe

mâini, e necurat, şi cel ce umblă pururea pe patru picioare, e

necurat. 3 Pe mâini umblă cel ce se întemeiază pe mâini şi toată

nădejdea şi-o are în ele. Iar pe patru picioare umblă cel ce se

încrede în lucrurile supuse simţurilor şi-şi coboară mintea, partea

conducătoare a fiinţii sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În

sfârşit cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele

trupeşti.

De aceea, înţeleptul scriitor al Proverbelor vrea ca cel înţelept să

nu aibă nici două picioare, ci numai unul, şi acesta rar să se mişte

către cele trupeşti: Du-ţi piciorul rar spre prietenul tău, ca nu

cumva, săturându-se de tine, să te urască. 4 Prin urmare dacă unul

turbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten

adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi: Voi sunteţi

prietenii Mei; dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge să fie

urît.

Cap. 15

Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urît cel ce se ocupă

pururea cu aceste trebuinţe şi niciodată nu se ridică la vieaţa cea

dreaptă, din pricină că nu are coapse deasupra picioarelor, ca să sară

cu ele de pe pământ? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai

Întâiu pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de

pământ, se saltă dintr-odată în văzduh, tot aşa raţiunea, care

distinge lucrurile firii, după ce s-a coborît, umilindu-se, la

trebuinţele trupului, îşi avântă iarăşi, repede, la cele de sus

cugetarea uşoară, neridicând împreună cu sine niciunul din gândurile

pământeşti. Pentru că a ţine drepte coapsele, e propriu atât celor ce

nu se bucură de multe plăceri şi nu se târle pururea pe jos, cât şi

Sfintelor Puteri, cari nu au lipsă câtuşi de puţin de cele trupeşti,

nici nu trebue să se încline spre ele. Iar aceasta arătând-o mai

-nainte marele Ezechiil, a zis: Coapsele lor erau drepte şi picioarele

lor erau înaripate. 2 Aceasta arată nepovârnirea voinţii şi

sprinteneala firii lor spre cele inteligibile. Oamenilor însă le este

destul de propriu să aibă coapsele înclinate. Uneori ei se apleacă

spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile

mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu

Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile

cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pământeşti,

atâta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de

plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat

în cunoştinţa raţională. Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce

umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă

umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat celor din trup

dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptând cu

Naas Amonitul, l-a biruit umblând pe patru picioare, fiindcă prin

aceasta el slujea numai trebuinţii firii. Căci trebuia ca cel ce lupta

împotriva şarpelui ce se târa pe pântece — aşa se tălmăceşte Naas —

să-şi ia pentru

Nu e omis în PG. 79, 737 C, Ezechiil 1, 7 urm. Samuil 14, 1 urm.

puţină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblând pe patru picioare,

ca apoi, ridicându-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu

multă uşurinţă.

Cap. 16

Dar ce nu ne învaţă şi istoria lui Işboşet? Să nu ne alipim cu grijă

de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii

lucrării simţurilor: percepţiei. Căci acela fiind rege şi odihnindu-se

în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind

oamenii lui Recab şi aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi

dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorît pe Işboşet,

aflându-l şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul şi

simţirea, când stăpânesc cele trupeşti. Faptul că păzitoarea de la uşă

alege boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de

cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguinţă,

de curăţenia lor.

Că ceea ce înfăţişează Scriptura nu este istorie, e vădit din textul

însuşi: căci cum ar fi putut avea regele ca paznic o femeie, când

trebuia să fie păzit de o mulţime de ostaşi şi să aibă în jurul lui

toată pompa ce se cuvine unui rege? Sau cum ar fi putut să fie atât de

lipsit, ca să pună tocmai pe această paznică să aleagă boabe de grâu?

Dar adeseori în istorie se amestecă lucruri cu neputinţă de primit,

pentru a se indica adevărul unor înţelesuri mai înalte. Căci mintea

fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca

paznică a simţurilor cugetarea. Când aceasta se dedă grijilor trupeşti

a alege boabe de grâu e lucru trupesc, cu uşurinţă se strecoară

duşmanii şi omoară mintea. De aceea marele Avraam nu încredinţează

femeii paza uşii căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită simţirea,

ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simţurilor, să împrăştie

mintea şi să o înduplece să ia

Samuil 4, şi urm.

parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea

de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor

dumnezeeşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa.

Căci cu ce se alege vieaţa noastră din toată osteneala deşartă în

jurul acestora? Nu toată sdroaba omului merge în gura lui? — cum zice

Eclesiastul. 1 Dar hrana şi veştmintele sunt destul pentru susţinerea

păcătosului acestuia de trup. 2 De ce, aşa dar, lucrăm la nesfârşit şi

alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedecând, din pricina

sârguinţii pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile

dumnezeeşti şi îngrijind şi încălzind trupul mai mult decât se cade?

îl hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta

lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marei lui puteri, să fie

mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta

să fie cinstit şi încununat. Căci în ce constă trebuinţa trupului, pe

care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăţi

nebuneşti? Ea constă, de sigur, în pâine şi apă. Dar nu ne dau

izvoarele apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de câştigat de

cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin

cari trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decât

foarte puţin, sau de loc. Dar ne dă oare mai multă grijă

îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită

din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pânză de paianjen, ce

vison, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit

Făcătorul o haină din piei, şi nu i-a poruncit să se hrănească cu

ierburi? Punând aceste hotare trebuinţii trupului, a oprit şi osândit

de departe urîciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi

acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte pasările

cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii câmpului cu atâta

frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au

depărtat aşa de mult de la această credinţă. Căci cine nu va da cu

bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute?

Cap. 17

Dacă Babilonenii, măcar că erau barbari, cucerind Ierusalimul după

legea războiului, au respectat virtutea luiieremia şi i-au dat din

belşug toate cele de trebuinţă,1 şi anume nu numai cele pentru hrană,

ci şi vasele din cari este obiceiu să se servească cei ce mănâncă, cum

nu vor respecta vieaţa virtuoasă cei de acelaşi neam, cari au cugetul

curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar, spre a înţelege cele bune,

şi cari râvnesc virtutea? Căci chiar dacă n-au putut să ia asupra lor

îndeletnicirea nevoinţei pentru dobândirea acesteia, din pricina

slăbiciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei ce se

nevoiesc cu agonisirea ei. Doar cine a înduplecat pe Sunamita să-i

zidească lui Eliseiu foişor şi să-i pună acolo o masă, un scaun, un

pat şi un sfeşnic? Nu virtuţile bărbatului? Şi ce a îndemnat pe văduva

aceea, când foametea bântuia peste tot pământul, să pună mai presus de

trebuinţa sa, slujirea Prorocului? De sigur dacă n-ar fi fost uimită

de vieaţa lui Ilie, nu ar fi scos puţina hrană a vieţii ei şi a

copiilor, ca să i-o dea lui, alegând înainte de vreme moartea pe care

şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspelui. 3

Cap. 18

Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli, şi

dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzându-se cu o vieaţă

simplă şi înaintând, aşa zicând, de la puţinătatea trebuinţelor până

la starea care nu mai are nicio trebuinţă, s-au aşezat aproape de

Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi

după trup, s-au făcut mai puternici decât cei ce le aveau pe toate,

stând de vorbă cu cei ce purtau diademă, cu atâta îndrăsneală, cu câtă

nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme, sau în ce putere s-a

încrezut Ilie când i-a spus lui Ahab: Nu eu turbur pe Israel, ci tu şi

casa tatălui tău. 1 Sau să privim cum stă Moise lui Faraon împotrivă,

neavând nimic altceva ca temeiu de îndrăsneală decât virtutea. Iar

Eliseiu i-a zis lui Ioram, când se adunase oastea celor doi regi din

Israel şi Iuda pentru războiu: Viu este Domnul Puterilor, înaintea

Căruia am stat astăzi, că dacă n-aş fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu

m-aş fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă.® El nu se

temea nici de oştirea în mers, nici de mânia regelui, căreia, fiind

vreme de războiu, era foarte uşor să-i dea drumul, cugetul lui fiind

turburat de o pornire nestăpânită din pricina grijii războiului. Dar

poate împărăţia pământească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe

care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un râu, ca cojocul

lui Ilie,3 care diademă a tămăduit boale, ca ştergarele Apostolilor?4

Prorocul a mustrat singur pe regele care săvârşise fărădelege, măcar

că avea cu el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţâţat mânia,

regele a întins mâna asupra Prorocului, dar n-a putut nici să-l prindă

pe acela, nici să-şi aducă mâna uscată la loc. Era o luptă între

virtute şi puterea împărătească. Dar mai tare a fost biruinţa

virtuţii, căci, fără să se lupte Prorocul, virtutea a doborât pe

vrăjmaş; stând în loc luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de

războiu ai regelui s-au făcut privitori ai luptei şi mâna a rămas

înţepenită, mărturisind virtuţii biruinţa.

Cap. 19

Iar acestea le-au săvârşit, fiindcă s-au hotărît să trăiască numai

pentru suflet, lepădând trupul şi toate trebuinţele

1 Rg 18, 17, 18. 2 II Rtg. 3, 14. 4. 1 Reg. 2, 8-14. 4 Fapte 19, 12.

5 I Reg. 13, 4.

trupului. Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic, i-a înălţat

peste toţi. Căci au ales mai bine să părăsească trupul şi să se

izbăvească de vieaţa în trup, decât să trădeze cinstea virtuţii, sau

să linguşească pe vreunul dintre cei ce au de toate, din pricina

vreunei trebuinţe trupeşti. Noi însă, când ne aflăm în vreo trebuinţă

oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte căţei, cari mişcă veseli

din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai

firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori

ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar

dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a câştiga ceea ce

râvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor, a căror

virtute zicem că ne-am hotărît să o urmăm. A venit odată la Eliseiu,

Neeman, căpetenia armatei din Siria, aducând cu el multe daruri. Ce a

făcut Prorocul? I-a slujit aceluia? I-a alergat înainte? Oare nu i-a

arătat ce trebue să facă pentru pricina pentru care venise, printr-o

slugă, neprimindu-l nici măcar să-l vadă, ca să nu se creadă că-i dă

vindecarea pentru darurile aduse?1 Iar acestea s-au spus nu ca să

învăţăm a ne face trufaşi, ci ca să nu linguşim pentru vreo trebuinţă

trupească pe cei ce se îngrijesc de lucrurile acelea, pe cari noi am

primit porunca să le dispreţuim. Pentru ce aşa dar, noi, părăsind

scopul vieţuirii întru înţelepciune, ne îndeletnicim cu lucrarea

pământului şi cu negustoria? Ce ajutor mare aducem lui Dumnezeu, prin

grijile noastre? Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este

o datorie obştească? Sârguinţa omenească doar taie pământul şi aruncă

seminţele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta,

încolţeşte seminţele, făcându-le să-şi întindă rădăcinile prin

găurelele pământului; răsare soarele, care încălzeşte pământul şi prin

căldură chiamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu

vârsta roadelor, pe cari le nutreşte, adiind la început cu suflări

uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva seminţele să fie arse şi

înnăbuşite de vânturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul

lăptos al seminţii prin necontenite suflări în teaca seminţelor,

întărind boaba prin flacăra căldurii, iar voaspelor dându-le vânturi

la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a

dovedit zadarnică şi silinţa noastră neputincioasă, nefiind pecetluită

de darurile lui Dumnezeu. Dar se întâmplă şi aceea că adeseori n-a

lipsit niciuna din acestea pentru desăvârşirea rodului. însă ploaia

prea multă şi la vreme nepotrivită a stricat bucatele, fie pe când

erau în spic, fie când erau adunate. Ba uneori se întâmplă că, chiar

adunate în jitniţe, le strică viermele, răpindu-ţi-se, aşa zicând,

masa gătită de dinaintea gurii.

Cap 20

Unde este, aşa dar, şi la ce foloseşte sârguinţa noastră, dacă

Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum

vrea? Dar la neputinţe, se va zice, trupul are lipsă de mângâieri, şi

cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se

potrivesc cu făgăduinţa? De sigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai

trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă

slăbiciunii, încât să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi

să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru

hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne

mântui, Celui ce este izvorul mântuirii şi al înţelepciunii. Bine este

aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne

însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci cred că este lucru uşor

pentru cei ce vreau, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără

rod, având destulă mângâiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea

celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câştigul celor cari

au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul

unei vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea lor.

Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să

alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug

acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris

despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietrii

şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. Iar Ioan Botezătorul a

petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii;

şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele1 cei îmbrăcaţi în haine

de mătasă, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case

împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe

paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau protivnice

obiceiului lor. Căci dorul după vieaţa virtuoasă a bărbatului tăia

simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala

petrecerii în strâmtorare.

Cap. 21

Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decât bogăţia, şi vieaţa

liniştită mai slăvită decât mulţimea aurului. Câţi bogaţi nu erau în

vremea aceea, cari gândeau lucru mare despre slava lor, dar au fost

acoperiţi de tăcere şi daţi uitării, pe când minunea celui fără slavă

e cântată până azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le e scumpă

tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lăudată şi să-şi

răspândească faima, care-i vesteşte frumuseţile. Să încetăm de a ne

mai hrăni ca vitele, ca să câştigăm destoinicia păstorului; să părăsim

negustoria blestemată, ca să câştigăm mărgăritarul de mult preţ; să

fugim de lucrarea pământului, care răsare spini şi mărăcini, ca să ne

facem lucrători şi păzitori ai Raiului. Să aruncăm tot şi să alegem

vieaţa liniştită, ca să ruşinăm pe cei ce ne hulesc acum,

învinuindu-ne de câştig. Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc,

ca îndreptarea cu blândeţe a celor huliţi. Schimbarea celor huliţi se

preface în ruşine pentru cei cari hulesc.

Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; ruşine cu adevărat,

pentru care suntem luaţi în râs de toţi, pe drept cuvânt:

Astăzi, îndată ce a intrat cineva în vieaţa monahicească şi a învăţat

felurile nevoinţii, cum să se roage adecă şi când, şi care este felul

de trai, se face îndată învăţător pentru lucrurile pe cari nu le-a

învăţat; şi începe să atragă ucenici cu grămada, având el însuşi încă

lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult, cu cât

socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile

cel mai greu este grija de suflete. Căci acestea au lipsă mai întâi de

curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să

primească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipue

că nu mai e nimic altceva decât nevoinţa trupească, cum va îndrepta

purtările celor supuşi? Cum va preschimba pe cei stăpâniţi de un

obiceiu rău? Cum va ajuta celor războiţi de patimi, necunoscând câtuşi

de puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în

războiu, câtă vreme el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături?

Cap. 22

Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură multă, pentru a fi

dobândit. Numai meşteşugul meşteşugurilor arta artelor se practică

fără învăţătură. N-ar îndrăsni să se apuce de lucrarea pământului

vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neînvăţat. Cel

din urmă s-ar face de ruşine prin faptul că nu poate folosi cu nimic

pe cei ce sufăr, ba le face boala şi mai grea; iar cel dintâi, prin

faptul că face pământul cel mai bun, înţelenit şi părăginit Numai de

evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii, ca de ceva ce e mai

uşor ca toate; şi mulţi socotesc lucrul cel mai greu de izbândit, ca

pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că încă nu a primit,

susţin că cunosc cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că nu

cunosc. De aceea a ajuns dispreţuită vieaţa monahală şi cei ce se

îndeletnicesc cu ea sunt luaţi în râs de toţi. Căci cine nu va râde de

cel care ieri ducea apă în crâşmă, văzându-l azi ca învăţător al

virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de abia azi

dimineaţă s-a retras din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară

să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici după el? Dacă aceştia

ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la

evlavie, şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest lucru,

ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile lor. Dar câtă

vreme nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru de slavă să

stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în această

prăpastie şi cred că este uşor să se arunce în cuptorul aprins,

stârnind râsul celor ce le cunosc vieaţa de ieri şi mânia lui

Dumnezeu, pentru această îndrăzneală necugetată.

Cap. 23

Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mânia lui Dumnezeu,1 nici

bătrâneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească,

fiindcă n-a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum

de o asemenea mânie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea

datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea

îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşat,

numai pentru dragostea de slavă. De aceea mustrând Domnul la aparenţă

pe farisei, le zice: Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că

înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un prozelit, şi când îl

aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit decât voi. 2 Căci de fapt

prin înfruntarea acelora îi mustră pe cei ce vor fi stăpâniţi pe urmă

de aceleaşi greşeli, ca, luând aminte la acel vai", să-şi înfrâneze

pofta lor necuvenită după slava de la oameni, dându-şi seama că

ameninţarea lor este mai înfricoşată. Ruşineze-i pe aceştia şi Iov,1

fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să

renunţe la o astfel de supraveghiere, deoarece nu ştiu să facă

aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă

pentru cei de sub grija lor. Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie

curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe

pentru ei, zicând: Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor

rele împotriva lui Dumnezeu,2 cum îndrăznesc aceştia, cari nu pot

deosebi nici măcar păcatele văzute, pentru că praful din lupta cu

patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supraveghierea

altora, şi cum primesc să tămăduiască pe alţii, până ce nu şi-au

tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pé temeiul biruinţii lor,

să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?

Cap. 24

Căci trebue mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie

să-şi întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei, ca

apoi, pe baza celor ce li s-au întâmplat lor, să înveţe pe alţii cele

ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai

-nainte cursul şi meşteşugul războiului. Fiindcă sunt unii cari au

biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc

meşteşugul biruinţii, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de

noapte, n-au urmat legilor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea

cu de-amănuntul spre cursele vrăjmaşilor. Aceasta a făcut-o simbolic

şi Iisus al lui Navi, care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea

nopţii, a poruncit să se scoată pietri din mijlocul râului şi să le

zidească afară de râu şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul. 3 El

a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebue scoase la arătare

gândurile adânci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stâlp în

văzul altora, spre a nu se ascunde cu pismă cunoştinţa pe care ar

putea-o lua şi alţii. În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai

trecutul să cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce

se hotăresc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi experienţa

unora să fie spre învăţătura altora. Dar acestea nu le văd aceia, nici

nu ascultă de alţii cari li le spun. Vrând să aibă numai ei

cunoştinţa, poruncesc fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi

pe bani, punând toată slava lor în a sta în fruntea mai multora. Este

o adevărată întrecere între ei, fiecare luptând să nu poarte în

convoiu după el un număr mai mic de robi, ca ceilalţi, dovedind astfel

o stare sufletească mai de grabă de cârciumari, decât de învăţători.

Cap, 25

Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cu vântul, deşi

sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei

fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adecă această conducere

nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi

împlinească propria plăcere. înveţe cei ce vreau, de la Avimelec şi

Ghedeon, că nu cuvântul, ci fapta duce pe începători la imitare. Cel

dintâi, adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: Faceţi

şi voi în felul în care m-aţi văzut pe mine. Iar celălalt, învăţându-i

să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis:

Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi. 2 De asemenea Apostolul zice:

Trebuinţelor mele şi ale celor ce sunt cu mine au slujit mâinile

acestea. 3 Dar însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl

convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta,

decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi

poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să ştie

ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de

prooroc pentru neiscusinţă, cari poartă sabia la braţ şi de aceea,

după ce îşi tae braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. 1 Căci nepurtând

grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge,

deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii contemplaţiei. Aceasta o

pătimesc cei ce povăţuesc crud şi neomenos, când au la îndemână

puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele

de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se veştejesc.

Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci la braţ, nu mai pot nici

să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc

împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeesc, iar la braţ cei ce

vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine.

Cap. 26 Astfel şi Naas Amonitul,2 care se tălmăceşte şarpe, ameninţă

pe Israil cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai

aibă nicio înţelegere dreaptă, care să-l călăuzească la fapta dreaptă.

El ştia că înţelegerea este pricina marei înaintări a celor ce vin de

la contemplaţie la vieaţa practică. Căci unii ca aceştia săvârşesc

fără greşeală ceea ce văd mai -nainte, prin ochii pătrunzători ai

cunoştinţii.

Iar că e propriu oamenilor uşurateci, cari n-au de la ei înşişi nici

un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din

experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a

început cât de cât să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de

grijile celor trupeşti, desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre

lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e

şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam

Sichemiţilor, zicând: Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste

ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăţeşte peste noi. Şi a

zis viţa: Lăsa-voiu eu oare rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit

Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci"? De

asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul

pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit

stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în

copacii supuşi, nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de

copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel

precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste

copacii pădurii, bucurîndu-se mai mult de rodul lor decât de cinstea

domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt

folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu

primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora.

Cap. 27

Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor,

vine şi asupra oamenilor cari fac la fel cu aceia. Căci sau va ieşi,

zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va

ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele. Aşa şi între oameni, odată ce

s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât

pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru cei

ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt

neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija

învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa

aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învăţătorul nu trebue să

uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii

nu trebue să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile

învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios, atât neascultarea

acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să

nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de

desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să

conduci sufletele. Cei ce stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare,

nu au nicio împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor

merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni,

felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea

conducerea, şi cei ce o primesc trebue să se pregătească pentru o

luptă obositoare. Ei trebue să îndure fără supărare scăderile tuturor,

iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţii, să-i facă să le

cunoască, cu îndelungă răbdare.

Cap, 28

De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a

turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. 1 Sfeşnicul arată că cel ce

vrea să lumineze pe alţii, trebue să fie solid din toate părţile şi să

nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de

prisos, cari nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană, celor

ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra

sa o astfel de lucrare, nu trebue să lapede nimic din cele ce vin

asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici,

până ce este neprimejdios dé a le purta. Căci de sigur dacă vrea să

facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să

primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat,

curăţind mâinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea

aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel

de pete, nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea

obişnueşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru

că chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urîte în semne

săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburând-o prin

desfăşurările cuvântului ca prin nişte culori necurate.

Povăţuitorul mai trebue să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută

niciuna din uneltirile vrăjmaşilor şi să

poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului, celor

încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte

cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate

încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se

găseşte uşor.

Cap. 29

Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicând: Căci gândurile lui nu

ne sunt necunoscute. Iar minunatul Iov se întreabă nedumerit: Cine ne

va descoperi faţa veştmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşala

armurii lui? Iar porţile feţii lui, cine le va deschide? Ceea ce zice,

este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în

multe veştminte, fermecând în chip amăgitor prin telul cum se

înfăţişează Ia arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi

ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile

aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată uriciunea

înfricoşată a lui. Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului;

măruntaele lui sunt şerpi de aramă. Acestea le spune, dând la iveală

viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea

luceafărului, plănueşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin

şerpii dinăuntru pre-găteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi

proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: Cel ce

creapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca săcurea. Adică

cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite unite le

desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine,

deosebind adică pe cele cu adevărat bune, de cele părute bune, de nu

va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli

primejdia, ca cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea

ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi.

Cap. 30

Astfel, oarecare dintre cei ce umblau cu Eliseiu, tăind un copac lângă

Iordan şi securea căzându-i în râu, atlându-se în primejdie, strigă

cătră învăţător, zicând: Vai, stăpâne, aceasta o luasem împrumut. 1

Iar aceasta o păţesc acei cari, din lucruri rău auzite, se apucă să

înveţe pe alţii şi la sfârşit îşi dau seama de neputinţa lor, deoarece

nu grăesc din destoinicia proprie. Căci îndată ce sunt dovediţi că

spun ceva contrar cu ceea ce trebue, îşi mărturisesc neştiinţa,

primejduindu-se în cuvântul luat împrumut. De aceea şi marele Eliseiu,

aruncând un lemn la fund, a făcut să iasă la suprafaţă toporul scăpat

de ucenic, adică a lămurit înţelesul, care era socotit că s-a ascuns

în adânc, şi l-a adus la vederea ascultătorilor. Iordanul înseamnă

cuvântul pocăinţii, căci acolo se săvârşea de Ioan botezul pocăinţii.

Iar cel ce nu vorbeşte lămurit despre pocăinţă, ci, desvăluind

bunătatea ascunsă, îi face pe ascultători să vină la dispreţul ei,

aruncă securea în Iordan. Cine nu ştie apoi ce înseamnă lemnul care

apare, aducând din adânc securea şi făcând-o să plutească pe deasupra?

Căci înainte de cruce era ascuns cuvântul despre pocăinţă. De aceea şi

cel ce voise să spună ceva despre ea, a fost mustrat îndată pentru

îndrăsneală. Dar după cruce s-a făcut tuturor lămurit, arătându-se la

vremea sa prin cruce.

Cap. 51

Acestea le spun, nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici

împiedecându-i de-a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci

îndemnându-i ca mai întâi să ia asupra lor deprinderea virtuţii, pe

măsura mărimii lucrului. Să nu se apuce dintr-odată de acest lucru,

gândindu-se la partea lui cea plăcută şi la slujirea ce le-o vor face

învăţăceii, ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei dinafară, fără

să se gândească şi la primejdia care urmează. Şi să nu prefacă,

înainte de aşezarea păcii, uneltele de războiu

în unelte de plugărie. După ce am supus adecă toate patimile şi nu ne

mai turbură duşmani din nicio parte şi astfel nu mai e trebuinţă să

folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să plugărim pe alţii.

Dar până ce ne stăpânesc patimile şi dăinuieşte războiul împotriva

cugetului trupesc, nu trebue să ne luăm mâinile de pe arme, ci

neîncetat trebue să ne ţinem mâinile pe ele, ca nu cumva viclenii,

folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime.

Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerită

cugetare încă nu socotesc că au biruit, le zice cuvântul,

îndemnându-i: Prefaceţi săbiile voaste în fiare de plug şi lăncile

voastre în seceri. 1 Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace în

deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor mulţi, să-şi mute

puterile sufleteşti de la deprinderea războinică, la plugărirea

acelora, cari sunt înfundaţi încă în faptele răutăţi. Dar tot aşa pe

cei ce au încercat, peste puterea lor, să facă aceasta înainte de a

ajunge la o asemenea stare, fie din neexperienţă, fie din lipsă de

judecată, îi sfătueşte lucrul dimpotrivă: Prefaceţi fiarele voastre de

pluguri în săbii şi secerile voastre în lănci.

Cap. 32

Căci la ce ne şi foloseşte plugăria, câtă vreme dăinuieşte războiul în

ţară şi ne împiedecă să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm

belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decât celor ce s-au ostenit? De aceea

poate nu le îngădue Dumnezeu Israiltenilor, cari luptau încă în pustie

cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i

împiedece de la deprinderile războinice. Dar după ce vrăjmaşii au

ajuns sub mâna lor, îi sfătueşte să se ocupe cu ea, zicând: Când veţi

intra în pământul făgăduinţii, sădiţi în el tot pomul roditor,2 dar

înainte de a intra sa nu sădiţi. Sădirea urmează după intrare.

j Isaia 2, 4.

! Lsvit-.cul 19, 23

Şi pe drept cuvânt. Căci înainte de desăvârşire cele sădite nu sunt

sigure, mai ales că cei ce vreau să sădească umblă încă încoace şi

încolo, după năravul celor nestatornici. Pentru că şi în lucrurile

evlaviei este o rânduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi

trebue pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu

vederea cele de la început şi sunt atraşi de lucrurile mai plăcute,

sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rânduelii, aşa cum Iacov,

atras de frumuseţea Rachelei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor

Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei

asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămâna ei de ani. Cel ce vrea să

ţină seama de ordinea vieţuirii, trebue aşadar să nu meargă de la

sfârşit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârşire.

Caf. 33

In felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea râvnită şi va călăuzi

şi pe cei supuşi, fără greşală, spre ţinta virtuţii. Dar cei mai

mulţi, fără să fi făcut nicio osteneală, şi fără să fi izbândit vreun

lucru mic sau mare de-al evlaviei, aleargă la întâmplare în numele ei,

dovedind o cumplită lipsă de judecată, odată ce nji socotesc aceasta

ca o primejdie. Ei nu numai că nu mgădue nimănui să-i îndemne la

lucru, ci, colindând prin uliţele strâmte, atrag în jurul lor pe toţi

cei ce se nimeresc, făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora

cari îşi tocmesc oameni plătiţi, făcând cu ei învoieli despre hrană şi

îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, dorind să apară

înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe mâini şi să se înfăţişeze

cu toată pompa de care sunt înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în

făţărnicie teatrală, dacă vreau să nu fie părăsiţi de cei cari fac

această slujbă, trebue să le dăruiască multe pentru împlinirea

plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor. Ei trebue

să facă asemenea unui vizitiu care dă frâu liber cailor şi îi lasă pe

drumul voilor lor, din care pri

cină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnindu-se de toate

câte le vin în cale, nefiind nimenea care să-i oprească şi să-i

împiedece din pornirea lor iară rânduială.

Cap. 34

Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Ezechiil, care îi plânge pe

cei ce procură mijloace pentru plăcerile altora, şi se potrivesc

voilor fiecăruia, îngrămădindu-şi lor pe vai. Căci zice: Vai de cele

ce cos perinuţe pentru toate coatele şi fac văluri pentru orice cap de

orice vârstă, spre a pierde suflete pentru o mână de orz şi pentru o

bucată de pâine. La fel şi aceştia, adunându-şi cele de trebuinţă din

danii şi îmbrăcându-se în veştminte cusute din stofe moi, ruşinează

prin vălurile lor pe cei ce trebue să se roage sau să tâlcuiască

Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea bărbătească şi

pierzând suflete pe cari nu trebuia să le omoare. Ar trebui să asculte

aceştia mai ales de Hristos, adevăratul învăţător, respingând cu toată

puterea sltfjba de conducere a altora. Căci zice acela către

învăţăceii Săi: Iar voi să nu vă numiţi Rabi. 2 Dacă lui Petru, lui

Ioan şi întregei cete a Apostolilor, le-a dat sfatul să stea deparfe

de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie,

cine va fi acela care să se închipuiască pe sine mai presus de ei şi

să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi

aceia? Sau poate, zicându-le să nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a

fi, ci numai de a se numi?

Cap, 35

Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al

doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întâi să se

probeze pe sine cu de-amănuntul, dacă este de aşa fel că poate învăţa

mai bine prin faptă decât prin cuvânt cele ce trebuesc făcute,

înfăţişându-şi vieaţa sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.

S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia

greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebue

să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci

precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a

primit să se îngrijească de mântuirea lor. De aceea şi sfinţii se

străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci

din starea dintâi să-i mute la o stare mai bună. Astfel Apostolul

Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a făcut pe Eliseiu

din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decât pe

toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decât pe sine. Căci cu

toate că şi sârguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la

dobândirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul

că au avut parte de învăţători, cari au putut să aprindă scânteia

înnăbuşită a râvnei lor spre o mai mare creştere, făcând-o să

lumineze.prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu,

slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Gel ce zice: De vei

scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea.

Cap. 36

Iată cum îi arată Dumnezeu lui lezechiil slujba de învăţător,

învăţându-l ce fel din ce fel să-i facă pe învăţăcei: Iar tu fiul

omului, zice, ia-ţi ţie o cărămidă şi o pune înaintea feţii tale, şi

închipuieşte pe ea cetatea Ierusalimului. 1 Prin aceasta ne dă să

înţelegem că învăţătorul face pe învăţăcel, din lut biserică sfântă.

Bine s-a spus şi cuvântul: pune-o înaintea feţii tale, căci

îmbunătăţirea învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în

vederea învăţătorului. Pentru că înrâurirea neîncetată a pildelor bune

întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele cari

nu sunt prea învârtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut Ghiezi şi

iuda, cel dintâiu prin furt, iar cei de-al doilea prin trădare,

fiindcă s-au ascuns pe ei de ochii învăţătorului. Dacă ar fi stăruit

pe lângă cei înţelepţi, nu ar fi greşit fiecare dintre ei. Iar că din

negrija învăţăceilor îi vine primejdie şi învăţătorului, a arătat

Dumnezeu tot acolo prin următoarele cuvinte, zicând: Şi vei pune o

tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi ea".

aCăci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa celui fără grijă,

după ce l-a făcut din cărămidă cetate trebue să-i vestească pedepsele

cari ameninţă pe cei ce cad iarăşi din această stare, ca, făcându-se

acestea zid, să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru că

poruncind aceasta lui Iezechiil, îi zice: Fiul omului, te-am pus pe

tine străjer casei lui Israil, şi de vei vedea sabia venind şi nu vei

prevesti, şi va lua pe careva dintre ei, sufletul lui din mâna ta îl

voiu cere. 2

Csp, 37 r

Un asemenea zid îşi pune şi Moise siefşi, zicând Israiltenilor: la

aminte la tine, să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost stârpiţi de

tine. 3 Căci se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la

cugetul lor, după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri

încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să

pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedeca intrarea, se vor

sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l să-şi tacă vieţuirea o nouă

luptă, după biruinţă. Căci se întâmplă ca unele dintre patimi, după ce

au fost îmblânzite şi învăţate să mănânce iarbă la fel cu boii, să se

sălbătăcească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi recapete

cruzimea fiarelor. Ca să nu se întâmple aşa dar aceasta, zice: să nu

cauţi să urmezi lor, după ce au fost nimiciţi de tine, ca nu cumva

sufletul, câştigând deprinderea de a se îndulci cu asemenea năluciri,

să se întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacob, că acestea,

atunci când sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult

cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale

nălucirilor urâte, ascunde pe zeii străini în Sichem. 1 Căci osteneala

împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o

vreme scurtă, ci până în ziua de azi, adică pentru tot timpul,

întrucât azi se prelungeşte cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul

de faţă. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala

împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui

care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva

patimilor.

Cap. 38

De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc,2

arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi

şi să le ascunclă în pământul Sichemului. S-ar părea însă că este o

oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol

în ascunziş. Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru de laudă; iar a

ţine un idol în ascunziş, e lucru de ocară. De aceea a pecetluit

lucrul din urmă cu blestem, zicând: Blestemat cel ce ţine idol în

ascunzis!3 Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ

pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns

în pământ şi nu se mai arată vederii, se şterge cu vremea şi din

amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş, nu e cunoscut de cei din

afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are

mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns.

Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură

ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gânduri,

dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai

primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu

uşu-

rintă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bronzul idolulului.

Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă

şi înfr-o parte şi într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de

grijă, spre cele protivnice.

Cap, 39

Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr-un simbol, când zice:

Pământul pe care umblaţi se schimbă cu schimbarea popoarelor şi a

neamurilor. Căci îndată ce s-a mişcat spre cele protivnice cel ce are

deprinderea virtuţii, s-a mişcat şi aceasta, fiind un pământ împreună

schimbător. De aceea chiar déla început nu trebue să se lase trecere

spre cugetare nălucirilor, care obişnuesc să vateme gândul, precum nu

trebue lăsată cugetarea să coboare în Egipt, căci de acolo este dusă

cu sila la Asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborît în

întunerecul gândurilor necurate căci acesta este Egiptul, e dusă la

lucru cu sila şi fără să vrea de către patimi. De aceea şi

legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie

păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pândeşte călcâiul. aCăci

scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu

ajunge, nu poate uşor să amestece veninul prin muşcătură. Dar silinţa

noastră este să frângem însăşi prima răsărire a plăcerii npoa$olr¡,

căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson

n-ar fi aprins semănă-turile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat

cozile vulpilor, întorcându-le capetele de la olaltă. 2 Căci cel ce

poate înţelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea

lor, trecând peste începuturi căci acestea se prefac la intrare că

sunt cuvioase, uneltind să ajungă la ţintă, va vădi din compararea

sfârşiturilor cozilor întreolaltă, ticăloşia gândurilor. Aceasta

înseamnă că,

legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe fată.

Cap. 40

Pentru ca ceea ce s-a spus să fie mai lămurit, voiu x desvălui cele de

mai sus cu pilda a două gânduri. Aceasta va da şi celorlalte crezământ

adevărat. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei deşarte şi

dă înfăţişări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad,

ascunzând alunecările primejdioase de mai târziu prin ceri îi duce la

temniţele iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. Întâiu acest

gând îl încântă pe cineva cu preoţia sau cu vieaţa sa de monah

desăvârşit, făcând pe mulţi să vie la el pentru folos; apoi din cuvânt

şi faptă îl tace să-şi închipue că şi-a agonisit un nume bun. Şi

astfel, după ce l-a încercuit deajuns cu asemenea cugetări şi l-a

atras departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo

femeie, aşa zisă cuvioasă, îi duce îndrăsnirea conştiinţei spre

împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urmă ruşine.

Cel ce vrea aşa dar să lege cozile, să ia aminte Ia sfârşiturile la

cari vreau să ajungă cele două gânduri, cinstea slavei deşarte şi

necinstea curviei, şi când le va vedea limpede împotrivindu-se

întreolaltă, atunci să credă că a făcut ca Samson.

Iarăşi, gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârşit pe cel al curviei;

iar al curviei are ca sfârşit pe cel al întristării. Căci îndată îl

iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, după ce le-a

înfăptuit, întristarea şi nemulţumirea. Să se gândească aşa dar cel ce

luptă, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la

sfârşiturile amândurora. Şi când îşi va înfăţişa întristarea, care

urmează amândurora, să ştie că le-a legat coadă de coadă şi prin darea

la iveală, a nimicit semănăturile celor de alt neam.

Cap. 41

Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atât de

mare ştiinţă şi experienţă, să se

gândească cei ce primesc să conducă pe alţii, de câtă cunoştinţă au ei

trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la

cununa chemării de sus şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei;

ca aceştia să nu închipuească numai icoana luptei, lovind cu mânile în

aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte,

ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l sdrobească pe

vrăjmaşul însuşi. Căci acest războiu este mai greu decât lupta

atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor, cari uşor pot să se

ridice. Dar aici cad suflete, cari odată răsturnate anevoie mai pot fi

ridicate. Iar dacă cineva, luptând încă cu vieaţa pătimaşe şi fiind

stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din

suflete cugetătoare, ar auzi de sigur cuvântul: Nu tu îmi vei zidi Mie

templu, căci eşti plin de sânge. 1 Pentru că a zidi biserică lui

Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luând cortul şi

înfîngându-l afară de tabără, arată deasemenea că învăţătorul trebue

să fie cât mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de

locul învălmăşit al luptei, strămutat la o vieaţă paşnică şi

nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de

învăţăcei, cari să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile

lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufeţit,

sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup

ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi

arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedecat întru nimic de ea

de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa

virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru

nimic.

Cap. 42

Căci a iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să

pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedecă

înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea se pare celui neîncercaf

întemeiat şi potrivit, este întra-devăr întemeiat. Altfel judecă

meşterul şi altfel cel fără meşteşug, lucrurile meşteşugului. Cel

dintâi are ca regulă ştiinţa; celălalt socotinţa că aşa s-ar cuveni.

Dar socotinţa aceasta foarte rar se acopere cu adevărul; de cele mai

multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea.

Căci ce este mai neraţional la vedere decât ca să poruncească

cârmaciul unei corăbii, purtate pe-o dungă în plutirea numită dreaptă

de corăbieri, să şadă corăbierii lângă peretele cufundat părăsindu-l

pe cel care stă în sus, măcar că şi vântul îi împinge spre peretele pe

care acela a poruncit săfl îngreuneze? După dreapta socotinţă s-ar

cuveni să-i sfătuiască să îngreuneze peretele ce stă ridicat, nu să

alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc ascultă mai bine de

cârmaciu decât de socotinţele lor. Căci nevoia îi înduplecă să asculte

de meşteşugul celui ce a luat în mâna lui grija mântuirii lor, deşi

ceea ce li se porunceşte, socotind după cele ce văd, nu li se pare

convingător. Aşa dar cei ce au predat altora grija mântuirii lor,

lăsândufşi toate socotinţele, să-şi supună gândurile meşteşugului

celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai

întâi, lăpădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai

mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înşală pe

oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt.

Cap. 43

Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine

ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo,

îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din

frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vieţile

Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile

acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă

asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Eliseiu de lume, ca să

nrmeze învăţătorului său? Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi

de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor. 1

Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voiu vinde perechile de

boi şi voiu iconomisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar

putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de

dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele

văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele

ce-l puteau împiedeca de la dreapta lui hotărîre, ştiind că amânarea

adeseori se face pricină a răsgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind

bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vânză

averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic?2 Fiindcă

ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de

împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vreau să se

curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul. 3 le-a

poruncit prin aceasta să se lapede cu desăvârşire de averi, iar în al

doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură,

încât să nu mai fie câtuşi de puţin turburaţi de amintirile lor.

-Cap. 44

Chivotul a făcut vacile cele înjugate la căruţa lui, să-şi uite de

fire. Căci deşi viţeii erau ţinuţi acasă, despărţiţi de ele, iar pe de

altă parte nimenea nu le silea, au făcut drumul fără greşală,

neabătându-se nici la dreapta nici la stânga şi nevădindu-şi prin

întoarcerea grumazului dragostea de viţei, nici arătându-şi prin muget

durerea pentru despărţirea de ei. Ci, apăsate şi de povara chivotului

şi stăpânite şi de legea neînduplecată a firii, ele au mers totuşi

drept înainte ca la o poruncă, neabătându-se de loc de la calea

dreaptă,4 legătura firii fiind biruită de

de respectul chivotului ce-l purtau. Dacă vacile acelea s-au purtat

aşa, de ce n-ar face la fel şi cei ce vreau să ridice chivotul

inteligibil? Ar trebui să facă aceasta chiar mai mult decât vacile, ca

să nu fie mustrată firea raţională de către firea neraţională, prin

compararea faptelor libere ale aceleia cu cele din necesitate ale

acesteia, întrucât aceea nu face prin judecată cele ce le fac fiinţele

neraţionale din necesitate. Poate şi Iosif de aceea rătăcea prin

pustie, deoarece căuta prin legă-turile de familie ţinutul

desăvârşirii. De aceea şi omul, care în fond îl întreabă de pricina

rătăcirii, aflând că aceasta este alipirea faţă de ai săi căci nu ar

fi zis de ei că pasc, ci că păstoresc, de n-ar fi avut o judecată

greşiiă despre meşteşug, zice către el: Au plecat de aici, căci i-am

auzit zicând: să mergem în Dotaim. 1 Dar Dotaim se tălmăceşte părăsire

destulă. Prin aceasta îl învaţă pe cel care rătăceşte încă, prin

alipirea la cele ce ţin de trup, că nu se poate ajunge altfel la

desăvârşire, decât părăsind în deajuns dragostea pentru rudeniile după

trup.

Cap. 45

Căci chiar dacă ar părăsi cineva Haranul, care în-făţişează simţurile

căci se tălmăceşte peşteri şi ar ieşi din valea Hebronului, adică din

faptele de necinste, şi din pustie, unde se rătăceşte cel ce caută

desăvârşirea, dacă nu s-a lepădat de toate în chip îndestulilor, nu va

avea niciun folos de îndelungata lui nevoinţă, neajungând la

desăvârşire, din pricina dragostei pentru familie. Dar şi Domnul,

îndreptând pe Maria Născătoarea de Dumnezeu, care îl căuta între

rudenii2 şi socotind nevrednic de Sine pe cel ce iubeşte pe tatăl sau

pe mama sa mai mult decât pe El,3 cere precum se cuvine, părăsirea

legăturilor familiare.

Iar după ce au făcut aceasta, trebue sfătuiţi, dacă au ieşit de cufând

din turburări, să se îndeletnicească

cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse

cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale

păcatelor, ci să ocolească furişarea celor nouă şi toată sârguinţa să

le fie spre a şterge vechile închipuiri. De sigur liniştirea le este

un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci

amintirea, Iuându-şi acum răgaz, mişcă toată necu răţia care zace în

ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor

cari prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos,

izbăvind mintea cu vremea de turburarea gândurilor necurate. Căci dacă

vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească fle toate petele

cari îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin

cari creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de

asemenea să se ducă departe de toţi cei cari îi întărită şi să fugă de

împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând

singurătatea, maica înţelepciunii.

Cap. 46

Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din cari

socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji

de tot felul. Şi nu e de niciun folos celor ce s-au strămutat la

virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de cari s-a despărţit,

dispreţuindu-le. Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea,

este de temut ca nu cumva aceasta să le turbure iarăşi liniştea

câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urîte şi să le

împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce

s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început

să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i

se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întrămat

în putere. Căci nervii mintali ai acestora sunt slabi şi tremurători,

încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obiceiu este

aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. De aceea Moise

a poruncit celor ce vreau să nu pătimească nimic de la duşmanul

pierzător, să rămână înăuntrul porţilor, zicând: Să nu ieşiţi niciunul

din casa voastră, ca să nu vă atingă pierzătorul. 1 Iarieremia e vădit

că porunceşte acelaşi lucru când zice: Nu plecaţi la câmp şi nu

umblaţi pe drumuri, căci sabia duşmanilor se află de jur împrejur. 2

Căci e propriu numai luptătorilor viteji să meargă întru întâmpinarea

duşmanilor şi să scape nevătămaţi de cursele lor. Iar dacă e careva

din cei ce nu ştiu încă să se lupte, să rămână nesupărat acasă,

asigurându-şi neprimejduirea prin liniştea sa. Aşa era Iisus al lui Na

vi, despre care s-a scris: Iar slujitorul Iisus, fiind încă tânăr, nu

ieşea afară din cort. 3 Căci ştia din istoria lui Avei că cei ce

pleacă la câmp sunt ucişi de fraţii şi de prietenii după trup, pentru

că ies la luptă înainte de vreme. 4

Cap. 47

Nu mai puţin se poate învăţa din istoria Dinei că este propriu

cugetării copilăreşti şi femeieşti să încerce lucruri peste

deprinderea ei şi să fie amăgită de închipuirea ce şi-o face despre

destoinicia proprie. 5 Căci dacă aceea n-ar fi pornit prea curând la

vederea lucrurilor din ţinut, socotindu-se că e tare, şi n-ar fi fost

vrăjită de farmecul lor, nu i s-ar fi stricat înainte de vreme puterea

de discernământ a sufletului, amăgită de nălucirea lucrurilor ce cad

sub simţuri, şi deci n-ar fi ajuns la împreunare încă nelegitimă cu

raţionamentul bărbătesc. Cunoscând Dumnezeu această patimă din oameni,

adică cea a înaltei păreri de sine, şi voind să o smulgă cu rădăcini

cu tot din deprinderea noastră, zice către legiuitorul Moise: Faceţi

evlavioşi pe fiii lui Israel. 6 El ştia că cel ce ia asupra sa,

înainte de vreme, lupte cari întrec puterile sale, este străin de

evlavie. Prin urmare

exod. 12, 22.ierem. 6, 25. 3 Exod. 33, 11. Gen. 4, 8. 5 Gen 34, 1 urm.

e Leviticuî 15, 31 Septuaginta.

să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea

desăvârşită a virtuţii, în turburările lumii, ci să fugă cât mai

departe, aşezndu-şi cugetarea la mare depărtare de sgomotele ce răsună

de jur împrejur, Căci nu e de niciun folos celor ce s-au desfăcut de

lucruri, ca să fié ciocăniţi din toate părţile de veştile despre ele

şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în poartă

ca Lot,1 rămânând plini de sgomotul de acolo. Trebue să iasă afară ca

marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor,

precum zice: Când voiu ieşi din cetate şi voiu întinde mâinile mele,

vor înceta vocile. 2

Cap. 48

Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi

amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea

chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată

din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici

întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele cari vin.

Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai

grea, acestea câştigând tărie din creşterea pe ncetul şi acoperind

puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile cari se adaugă mereu,

asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată

alvia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de

cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se

află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar

de vor opri cursul apei de mai în sus, li se va arăta pământul fără

osteneală, apa rămasă ducându-se la vale de la sine şi lăsându-le

pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot aşa este uşor a goli

formele cari dau naştere patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele

dinafară. Dar când acestea trimit îniăuntru, ca pe untorent, formele

supuse

simţurilor, nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a cu răţi peste tot

mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-I turbură pe unul ca

acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor

dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc şi mai mult,

primind putere cu trecerea vremii.

Cap. 49

De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i

scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să răsară.

Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi

mai mustoase, şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui

timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedecate de lipsa întâlnirilor

necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în

linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul

greu şi primejdios celor cari la început n-au avut grijă de lupta

împotriva lor. De aceea şi Proorocul porunceşte să se nimicească

sămânţa din Babilon,1 sfătuind să se stârpească formele până ce sunt

încă în tecile simţurilor, ca nu cumva, căzând în pământul cugetării,

să odrăslească şi, adăpate fiind cu ploile îmbelşugate şi

nefolositoare ale unei purtări de griji necontenite, să aducă rodul

înmulţit al păcatului. Iar alt Prooroc fericeşte pe cei ce nu primesc

nici puii patimilor, ci îi omoară împreună cu mama de care sunt încă

lipiţi: Fericit, zice, cel ce va lua şi va izbi de piatră pruncii tăi.

2 Dar poate şi marele Iov, gândindu-se la sine, ne dă să înţelegem un

asemenea lucru, zicând că papura şi rogozul sunt hrănite de baltă,s

iar când e lipsită de râu toată planta se usucă; şi că leul furnicar

se prăpădeşte când nu mai are ce mânca. 4 Căci vrând marele Iov să

arate cursele pe cari le întinde patima, i-a născocit un nume compus

de la leul cel foarte îndrăsneţ şi de la furnica cea foarte măruntă.

De fapt momelile

atacurile npoapoXai patimilor încep de la închipuirile cele mai

mărunte, furişindu-se pe nebăgate de seamă ca o furnică, dar la

sfârşit se umflă aşa de tare că alcătuesc pentru cel pe care l-au

prins în cursă o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De

aceea luptătorul trebue să lupte cu patimile încă de atunci de când

vin ca o furnică, punând în faţă puţinătatea ca o momeală. Căci de vor

ajunge la puterea leului, va ţi greu să le biruiască şi tare îl vor

strâmtora. Trebue să nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea

acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin

simţuri. Căci acestea hrănesc patimile, înarmând Ia rând pe fiecare

idol chip împotriva sufletului.

Cap. 50

De aceea legiuitorul a pregătit şi templului îngrădituri la ferestre,1

însemnând prin aceasta că cei ce vreau să-şi păzească cugetarea lor

curată ca pe un templu, trebue să-şi îngrădească înaintea simţurilor

piedeci, din gândurile cari se înfricoşază de judecata viitoare,

precum s-au întocmit acolo îngrădituri la ferestre, ca să nu pătrundă

nimic din cele necurate. Acestea au rostul să oprească intrarea

formelor necurate, cari vreau să sestrecoare înăuntru. Poate de aceea

s-a îmbolnăvit Ohozia, căzând de pe fereastra cu gratii. 2 Căci a

cădea de pe fereastra cu gratii, înseamnă a nesocoti gândurile

răsplătirii viitoare în vremea ispitelor, fiind aplecat asupra plă-,

cerilor. Şi ce poate fi mai cumplit ca boala? Căci boala trupului este

o stare contrară firii, cumpăna elementelor din trup stricându-se din

pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare protivnică firii; iar

boala sufletului înseamnă abaterea lui de la judecata dreaptă, biruit

fiind de patimile aducătoare de boală. Astfel de îngrădituri a

împletit înaintea vederii celui ce poate să audă şi Solomon, zicând:

Când ochii tăi vor privi la femeie străină,

gura ta va grăi lucruri meşteşugite. 5 Lucruri meşteşugite le zice

celor pe cari am avea să le întâlnim după păcat, la vremea

răsplătirii. Căci gândindu-ne la acestea cu o dispoziţie cuvenită, va

fi oprită toată vederea primejdioasă de la ochii noştri. Dar a arătat

şi ce dispoziţie trebue să aibă gândul în vremea aceea: Căci te vei

afla, zice, ca în inima mării şi ca un cârmaciu în mare furtună.

Cap. 51

Pentru că de se va putea face cineva în vremea luptei cu vederea

aţâţătoare, atât de viteaz, datorită pedepselor cari îl ameninţă,

precum este cel ce se află în mijlocul mării înfuriate, va birui fără

osteneală pe vrăjmaşii ce năvălesc aupra sa, nesimţind loviturile pe

cari le primeşte, încât să poală zice: M-au lovit şi n-am simţit

durere, şi-au bătut joc de mine şi n-am ştiut nimic. 2 Adecă aceia,

zice, m-au lovit şi au socotit să-şi râdă de mine, dar eu n-am simţit

nici rănile, căci erau de la săgeţi de copii, şi nu m-am întors nici

spre vicleniile lor, făcându-mă că nici nu-i bag în samă. Tot aşa şi

David, dispreţuind pe aceşti vrăjmaşi, a zis: Depărtându-se de la mine

vicleanul, n-am ştiut; n-am simţit nici când a venit, nici când s-a

dus. 3

Dar cel ce nu ştie nici aceea că simţurile au multă amestecare cu

lucrurile supuse simţurilor, iar din această amestecare se naşte cu

uşurinţă rătăcirea, şi nu-şi dă seama de vătămarea ce-i vine din

acestea, ci convieţueşte cu ele fără grijă, cum va cunoaşte la vreme

cursa rătăcirii, dacă n-a fost învăţat de mai înainte să le

deosebească? Că între simţuri şi lucruri sensibile se naşte o luptă şi

lucrurile sensibile pun bir asupra simţurilor, e vădit din războiul

Asirienilor împotriva Sodomiţilor. Scriptura înfăţişând istoric

întâmplarea dintre cei patru împăraţi ai Asirienilor şi cei cinci

împăraţi din jurul Sodomei, spune că între aceştia la început s-au

făcut înfelegeri, învoeli şi jertfe de pace la Marea Sărată, pe urmă

au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au

răsculat şi într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu războiu

împotriva celor [cinci şi i-au luat robi.

Cap. 52

Istoria se isprăveşte aci. Noi însă din istoria aceasta avem să

învăţăm cele ce ne privesc pe noi, şi anume să luăm cunoştinţă despre

războiul simţurilor împotriva lucrurilor sensibile. Căci fiecare

dintre noi, de la naştere până la doisprezece ani, neavând încă

curăţită puterea de discernământ, îşi supune simţurile fără cercetare

lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stăpâne: vederea, lucrurilor

cari se văd; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor;

pipăitul, lucrurilor cari pot mişca această simţire. Până Ia acea

vârstă omul nu poate distinge sau destrăma nici una dintre percepţii,

din pricina copilăriei. Dar când i se întăreşte cugetarea şi începe să

simtă paguba ce-o sufere, plănuieşte îndată răscularea şi scăparea din

această robie. Şi dacă s-a făcut puternic în cugetare, îşi întăreşte

această hotărâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de

stăpânii amarnici. Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această

sforţare, îşi lasă iarăşi roabe simţurile, biruite fiind de puterea

lucrurilor sensibile; şi acestea vor răbda mai departe robia, fără

vreo nădejde de bine. De aceea şi cei cinci regi din istorie, fiind

biruiţi de cei patru, se aruncă în fântânile de smoală,2 ca să învăţăm

că cei biruiţi de lucrurile sensibile se aruncă prin fiecare simt, ca

prin nişte prăpăstii şi fântâni, în smoala lucrului sensibil

corespunzător cu acel simt, ne mai înţelegând nimic din cele văzute,

deoarece şi-au legat pofta de lucrurile pământeşti şi iubesc mai mult

lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea.

Cap. 53

La fel şi robul care-şi iubeşte stăpânul, femeia şi copiii, renunţând

la libertatea adevărată pentru legătura cu cele trupeşti, se face rob

veşnic. De aceea i-a fost găurită urechea cu sula, ca nu cumva, auzind

prin deschizătura firească a auzului, să primească vreun gând de

libertate, ci să rămână necontenit rob, iubind cele de aici. Din

această pricină a poruncit şi legea să fie tăiată mâna femeii care

apucă de cele ruşinoase pe un bărbat când se bate,1 că având loc o

luptă între gânduri, pentru alegerea între bunurile lumeşti şi

cereşti, aceea, înlăturând alegerea celor din urmă, a ales pe cele ale

facerii şi ale stricăciunii, deoarece prin mădularele cari ajută la

naştere a arătat lucrurile făcute.

Nu e aşa dar de niciun folos a se lepăda de lucruri cei ce nu stăruesc

în această judecată, ci se lasă târîţi şi duşi iarăşi de gând şi de

aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-şi dragostea

faţă de ele, ca femeia lui Lot. 2 Căci aceea, întorcându-se, stă până

azi, prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot

astfel îi întoarce obişnuinţa, al cărei simbol este aceea, spre sine,

pe cei ce vor să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să spună

şi legea, care porunceşte ca cel ce intră în templu, după ce a

împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeaşi poartă pe

care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă făcându-şi drumul,

neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât că nu trebue să-şi

slăbească cineva prin îndoieli încordarea păşirii înainte spre

virtute. Căci neîncetatele aplecări spre lucrurile din cari am ieşit

ne trag prin obişnuinţă cu totul spre cele dindărăt şi, slăbănogind

pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele şi o fac să tânjască

după vechile păcate.

Cap. 54

Fiindcă obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se

ridice la cea dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă

se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea. Şi a strămuta

firea şi a o schimba, este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puţin

cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din

hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, dacă nu se pune

multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină

la deprinderea din obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte la

sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade lângă idoli,

lipindu-se de materiile fără formă, şi nu vrea să se ridice şi să se

apropie de raţiunea, care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte.

El zice: Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala

obişnuită a femeilor. aCăci sufletul care se odihneşte de mulţi ani în

lucrurile vieţii, şade lângă idoli, cari prin ei sunt fără formă, dar

primesc forme de la meşteşugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără

formă, bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale vieţii, cari nu au în

ele niciun chip statornic şi hotărît, ci simulând adevărul printr-o

asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte

schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omeneşti născocim

închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, cari nu slujesc spre nimic

folositor.

Cap. 55

Căci când lărgim trebuinţa neapărată a trupului într-un lux fără rost,

pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi, iar hainele felurindu-le

spre moleşală şi desfătare, pe urmă învinuiţi de această deşertăciune,

ca unii ce am urcat în deşert la consumuri desfătătoare o trebuinţă ce

putea fi împlinită cu puţine, făurim apărări ca pentru nişte lucruri

ce eram datori să le săvârşim, ce facem altceva decât ne silim să dăm

formă materiilor fără formă? Bine s-a spus apoi despre un astfel de

suflet că şade, căci sufletul care s-a învârtoşat în asemenea judecăţi

despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de nişte idoli,

şi slujeşte de aci înainte obiceiului şi nu mai slujeşte adevărului;

ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr, ci prin obişnuinţe

întinează firea lucrurilor, ca prin necu răţia de fiecare lună. Iar

prin şedere, Scriptura arată aci lenevirea de la cele bune şi iubirea

de plăceri. Lenevirea, când vorbeşte despre: Cei ce şedeau în

întunerec şi în umbra morţii, ferecaţi în sărăcie şi fier. aCăci atât

întunerecul, cât şi lanţurile sunt piedecă a lucrării. Iar iubirea de

plăcere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt şi

grăiau între olalfă: Ne-am adus aminte de când şedeam lângă căldările

cu carne şi mâncam carne până ne săturam. 3 Cu adevărat lângă

căldările cu carne şed cei ce-şi aprind dorinţele cu o căldură

mustoasă şi necontenită. Iar maica iubirii de plăceri este lăcomia

pântecelui, căci aceasta naşte iubirea de plăceri, dar şi multe din

celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc

celelalte patimi, cari, înălţându-se pe încetul, ca nişte arbori,

peste aceea care le-a născut, îşi îfnping răutăţile până la cer.

Iubirea de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele lăcomiei

pântecelui. Căci lacomul are mai întâiu lipsă de bani, pentru a-şi

sătura pofta care arde pururea şi care totuşi nu poate fi săturată

niciodată. Iar faţă de cei ce îl împiedecă de la agonisirea banilor,

trebue să-şi aprindă mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la ţintă,

din pricina slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare. 3 De fapt

cel ce se târăşte pe piept şi pe pântece, când are mijloacele cari îi

împlinesc plăcerile se târăşte pe pân-

tece, iar când e lipsit de acestea se târăşte pe piept, unde este

mânia. Căci iubitorii de plăceri, când sunt lipsiţi de ele, se înfurie

şi se amărăsc.

Cap. 56

De aceea marele Moise pune pe pieptul preotului hoşenul judecăţii, ca

semn al raţiunii, arătând prin simboale că preotul trebue să-şi

înfrâneze prin judecata raţiunii pornirile patimii mâniei, căci

hoşenul judecăţii este raţiunea. Dar preotul care stăpâneşte patima cu

raţiunea este nedesăvârşit. De aceea desăvârşitul Moise scoate cu

totul mânia, căci el nu poartă hoşenul raţiunii, ci scoate însuşi

pieptul. Căci luând, zice, pieptul, l-a legănat, punându-l înaintea

Domnului. 2 Sunt apoi alţii, cari nici nu scot mânia afară, nici nu

stăpânesc patima cu raţiunea, ci o biruesc cu lucrul şi cu osteneala.

Aceştia sunt cei ce scot pieptul împreună cu braţul, căci braţul este

semnul ostenelii şi el lucrării. De asemenea a umbla pe pântece este

semnul cel mai adevărat al plăcerii. Căci de obiceiu pântecele este

pricina plăcerilor. Când stomacul e plin, se aprind şi dorinţele după

alte plăceri; iar când se află în lipsă, rămân şi acestea liniştite şi

mai potolite. Dar aci încă este o deosebire între cel ce se află în

curs de înaintare şi cel desăvârşit. Moise, lepădând cu desăvârşire

plăcerea mâncărilor, a spălat pântecele şi picioarele cu apă,3

însemnând prin pântece plăcerea, iar prin picioare, umbletele şi

intrările. Dar cel în curs de înaintare spală numai cele din pântece,

nu tot pântecele. Iar între cuvintele a spălat şi vor spăla, e mare

deosebire. Primul lucru e de bună voie, al doilea se face din poruncă.

Cap. 57

Căci cel desăvârşit trebue să se mişte spre faptele virtuţii din râvna

proprie; iar cel în curs de înaintare, ascultând de îndemnul

povăţuitorului. Să mai băgăm de seamă că pieptul se scoate întreg, iar

pântecele nu se scoate, ci se spală. 1 Căci înţeleptul poate să-şi

lapede şi să-şi taie toată mânia, dar pântecele nu-l poate înlătura,

Firea sileşte şi pe cel mai înfrânat să se folosească de hrana

trebuitoare. Dar când sufletul nu ascultă de raţiunea dreaptă şi

statornică, ci se lasă stricat de plăceri, se aprind măruntaiele.

Fiindcă chiar dacă vasele trupului se umplu peste măsură, pofta rămâne

totuşi setoasă şi pântecele continuă să crească în vreme ce coapsele

cad. Căci cugetarea slăbeşte în naşterea celor bune, întrucât

stomacul, aprinzându-se de bogăţia mâncărilor, slăbănogeşte puterite

duhovniceşti. Pe acestea le-a arătat cuvântul legii, prin coapsă.

Aşadar iubitorul de plăceri se târăşte întreg pe pântece, aplecat cu

totul asupra plăcerilor. Iar cel care a început să ducă vieaţa cea

virtuoasă taie seul pântecelui, lepădând mâncările cari îngraşă

trupul. Şi anume cel ce se află în curs de înaintare spală cele din

pântece, iar cel desăvârşit spală tot pântecele, lepădând cu

desăvârşire cele ce prisosesc peste trebuinţa neapărată.

Cap. 58

Foarte potrivit s-a adăugat apoi la cuvintele: pe piept şi pe pântece,

cuvântul vei umbla. 2 Căci plăcerea nu stăpâneşte asupra celor ce stau

pe loc şi sunt liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare şi

plini de turburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre

desfrâu vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv şi tirea, voind

să arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare

cele de sub pântece unoydoxpia.. arătând înrudirea lor prin

vecinătate. Căci dacă slăbeşte această patimă, slăbeşte din sărăcirea

celei de deasupra, iar dacă se aprinde şi se întărâtă, de acolo îşi

primeşte puterea. Dar lăcomia pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o

alăptează pe aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci stăpânind şi

ţinând ea puierea, cad şi se nimicesc toate virtuţile: Înfrânarea,

cumpătarea, bărbăţia, răbdarea şi toate celelalte. Aceasta a

arătat-oieremia acoperit, zicând că mai marele bucătarilor din Babilon

a dărâmat de jur împrejur zidurile Ierusalimului,1 numind prin mai

marele bucătarilor patima lăcomiei. Căci precum mai marele bucătarilor

îşi dă toată silinţa să slujească pântecelui şi născoceşte nenumărate

meşteşuguri ca să producă plăceri, tot aşa lăcomia pântecelui pune în

mişcare tot meşteşugul ca să servească plăcerii în vremea foamei; iar

felurimea mâncărilor dărâmă şi surpă la pământ întăritura virtuţilor.

Cap. 59

De fapt mâncările gustoase şi meşteşugit drese se fac unelte de

dărâmare ale virtuţii bine întărite, clătinând şi dărâmând statornicia

şi tăria ei. Pe de altă parte precum belşugul alungă virtuţile, tot

aşa puţinătatea surpă întăriturile păcatului. Căci aşa cum mai marele

bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului, adecă ale

sufletului paşnic, trăgându-l cu meşteşugul bucătăriei spre plăcerile

trupului, tot aşa pâinea de orz a Israeliţilor, rostogolindu-se, a

răsturnat corturile Madianiţilor. 2 Fiindcă hrana sărăcăcioasă,

rostogolindu-se şi înaintând mult, risipeşte patimile curviei. Căci

Madianiţii poartă simbolul patimilor cuviei, fiindcă ei sunt cei ce au

adus desfrânările în Israil şi au amăgit mare mulţime dintre tineri.

Şi foarte potrivit zice Scriptura că Madianiţii aveau corturi, iar

Ierusalimul zid, căci toate cele ce înconjoară virtutea sunt întărite

şi sigure, iar cele ce susţin păcatul sunt formă şi cort,

nedeosebindu-se întru nimic de nălucire.

Cap. 60

De aceea sfinţii au fugit din cetăţi şi au ocolit împreuna vieţuire cu

cei mulţi, cunoscând că împreuna

petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai multă stricăciune decât ciuma.

De aceea, neluând nimic, au părăsit avuţiile deşarte, fugind de

împrăştierea adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind ludeea, locuia în

muntele pustiu al Carmilului, care era plin de fiare, neavând pentru

stâmpărarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulţumea cu ghindele

copacilor, împlinindu-şi trebuinţa cu acestea. Eliseiu de asemenea

ducea aceeaşi vieţuire, primind de la învăţătorul său, pe lângă alte

virtuţi şi pe aceea de a petrece prin pustiuri. 1 Iar Ioan, locuind în

pustia Iordanului, mânca acride şi miere sălbatecă, arătând celor

mulţi că nu e greu să împlinească trebuinţa trupului şi osândindu-i

pentru desfătările încărcate. Poate şi Moise, poruncind Israiitenilor

ca să adu-ne mana de la zi la zi, a pus această lege în chipgeneral,

rânduind ca omul să îngrijească de vieaţă numai pentru ziua de azi şi

să nu se asigure de mai -nainte. El a socotit că aşa se cuvine fiinţii

raţionale să facă: să se mulţumească cu cele ce se nimeresc, căci

îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă grijă de cele

dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar

revărsa totdeauna darurile Sale necontenite.

Cap, 61

Şi scurt vorbind, toţi sfinţii, de cari n-a fost vrednică lumea,3 au

părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin

crăpăturile pământului şi umblau în piei de oi şi de capre, lipsiţi,

strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de năravurile rele ale oamenilor şi de

faptele smintite, cari covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de

vălmăşagul tuturor, ca de puterea unui puhoiu. Se bucurau de

petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai mică

decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de nişte

uneltitori şi s-au încrezut în fiare, ca în nişte prieteni. Căci

acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se minunează şi o cinstesc.

Aşa de pildă oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii,

păzind ei pe cel osândit în chip nedrept din pismă, ca şi dreptatea

batjocorită de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea

dreaptă cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea

bărbatului s-a făcut oamenilor pricină de pismă şi de duşmânie, iar

fiarelor prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost semănată

dorinţa după mai bine!

Cap. 62

Să râvnim virtuţile sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii

trupului, să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatec, lăsat slobod de

Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mănătorului şi-şi bate joc

de zarva oraşului,1 chiar dacă l-am făcut până acuma să poarte poveri,

înjugându-I la patimile păcatului, să-l deslegăm de legături, oricât

s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat

stăpânirea prin obişnuinţă. De sigur aceştia vor auzi şi se vor

supune, dacă vom arăta nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu

toată starea din lăuntru a sufletului, că Domnul are trebuinţă de el.

2 Şi îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu

veştmintele apostoleşti, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind

slobozit să se întoarcă în străvechile imaşuri ale Cuvântului, să

caute, dincolo de orice verdeaţă ceea ce înseamnă a rămânea la

frunzişul sau la litera dumnezeeştii Scripturi, ca să fie călăuzit la

vieaţa cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi desfătare

multă. Dar se iveşte întrebarea, cum caută dincolo de orice verdeaţă

asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca

loc de petrecere pustia, iar ca sălaş pământul sărat,J ştiut fiind că

pământul sărat şi pustia de cele mai adeseori nu suni potrivite pentru

creşterea verdeţei? înţelesul este acesta, că numai

NIL ASCETUL 209

v I.jftit.W -JiTUS -f4

cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în

cuvintele dumnezeeşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor.

Cap. 63

Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului.

Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget

bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii,

neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai

înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea

spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale.

Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi

mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea

nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat

cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de

lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie,

minunândvi-ne de cele ale copilăriei, cari sunt vrednice de râs, şi nu

vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi

la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm

cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor

ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de

ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în

ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos este, ba chiar cu

mult mai ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor

veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând

desăvârşirea făgăduinţii, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu

se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se

vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele

văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de

acuma, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea

bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de

ele. Căci

totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, cari

moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai

înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea.

Cap. 64

Să începem aşa dar a ne desface de cele de aici. Să lepădăm avuţiile,

banii şi toate cele ce scufundă gândul şi-l pogoară sub apă. Să

aruncăm sarcina, ca să se ridice puţin coTabia. Cuprinşi de furtună,

să aruncăm şi multe dintre unelte, ca astfel cârmaciul, adică mintea,

să se poată izbăvi împreună cu gândurile cu cari călătoreşte. Cei ce

plutesc pe mare, când sunt cuprinşi de furtună dispreţuesc câştigul

lor şi aruncă cu înseşi mâinile lor povara în mare, socotind avuţia

mai prejos de vieaţă. Astfel, ca nu cumva corabia prea plină să se

primejduiască a se scufunda de greutatea încărcăturii, o uşurează,

aruncând la fund comorile de preţ. Dacă fac aceia aşa, de ce nu

dispreţuim şi noi, de dragul vieţii mai înalte, lucrurile cari trag

sufletul la fund? De ce nu poate frica de Dumnezeu atâta cât poate

frica de mare? Aceia, din pofta după vieaţa vremelnică, nu socotesc

mare lucru paguba mărfurilor; iar noi, cari zicem că ne străduim după

vieaţa veşnică, nu dispreţuim nici măcar lucrul cel mai neînsemnat, ci

alegem mai bine să pierim împreună cu povara, decât să ne mântuim

lipsiţi de ea. Să ne desbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul

ne aşteaptă Ia luptă gol. Oare atleţii luptă îmbrăcaţi? Legea de luptă

îi aduce în arenă desbrăcaţi. Fie că e cald, fie că e frig, aşa intră

ei acolo, lăsând afară veştmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea

să se desbrace, nu primeşte nici lupta. Noi însă, cari am făgăduit să

luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai ageri decât cei ce luptă la

arătare, nu numai că nu ne desbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe

umeri încă şi nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere de

cari să ne poată prinde.

Cap. 65

Căci cum va lupta cu duhurile răutăţii cel ce umblă după avuţii, când

poate fi prins cu uşurinţă din toate părţile? Sau cum va lupta cu

duhul iubirii de argint cel împresurat de bani? Cum va alerga ca să

scape de urmărirea dracilor desbrăcaţi de orice grijă, cel îmbrăcat cu

nenumărate griji, când Scriptura zice că chiar cel desbrăcat va ţi

urmărit în ziua aceea? Căci nu este gol acela care e îmbrăcat în

veştmintele cusute cu multele împunsături ale grijii de lucrurile

lumeşti; şi nu este gol nici acela care e împiedecat la alergare de

gândurile pământeşti ale banilor şi averilor. Pentru că cel gol e greu

de prins, sau chiar cu neputinţă de prins de cei ce îi întind curse.

Dacă Iosif ar fi fost gol, n-ar fi avut de ce să-l prindă Egipteanca,

pentru că spune dumnezeescul cuvânt că l-a prins de veştmintele lui,

zicându-i: culcă-te cu mine!2 Iar veştmintele sunt lucrurile trupeşti,

prin cari prinzând plăcerea pe cineva îl atrage la ea. Deci cel ce le

ţine pe acestea în jurul său, va fi trântit la pământ în lupta cu cei

ce le-au desbrăcat. De aceea luptătorul pentru neprihănire, când s-a

văzut pe sine tras cu sila spre plăcerea şi unirea împreunării, fiind

apucat de ceea ce era mai trebuincios trupului,3 şi-a dat seama că

trebuia să se afle gol în casă cu stăpâna, care poate să pună

stăpânire pe el cu sila, şi deci, părăsindu-şi veştmintele, a fugit şi

a ieşit afară, umblând, ca în Raiu, gol în virtutea lui, asemenea

omului dintâi. Căci acela primise de la Dumnezeu, ca pe-o cinste

de-osebită, desbrăcarea, până ce, prin neascultare, a ajuns la

trebuinţa hainelor. Fiindcă până ce se lupta cu vrăjmaşii, cari îl

sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu, stătea gol în arenă, ca un

luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din luptă s-a

îmbrăcat, după dreptate, lepădând desbrăcarea deodată cu deprinderea

ele luptător.

Ca i. 66

De aceea zice proverbul către cel ce găteşte pe luptător: Scoate-i

haina, căci a trecut la rând. 1 PâsiS ce era afară de locul de hiptă,

i se potriveau bme hainele celor cari nu luptă, acoperindu4 bărbăţia

luptătoare cu învelişul veştmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă

seoate-i haina. Pentru că trebue să se lupte gol, mai bine zis nu

numai gol, ci şi uns. Căci prin desbrăcare luptătorul au mai are de ce

să fie prins de către protivnic; iaf prin ungerea cu untdelemn, chiar

dacă ar fi pins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă

din prinsoare. De aceea protivnicii caută să arunce cu ţărînă unul în

celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul undelemnului, să se poată

face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea

sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo

untdelemnul aceea este aci lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se

desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu

anevoie ar scăpa din mâna protivnicului, tot aşa aci, cel ce nu se

îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dar dacă e

plin de griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii

prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia.

Gap. 67

Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji, şi de cel

necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârşit

s-a spus că este un crin în mijlocul mărăcinilor. 2 Aceasta îl arată

vieţuind fără griji între cei apăsaţi de multe griji. Căci crinul şi

în Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se osteneşte,

zice, nici nu toarce, şi e îmbrăcat într-o slavă mai mare ca a lui

Solomon. 3 Iar despre cei ce au multă grijă pentru cele trupeşti se

zice: Toată vieaţa necredinciosului e înnecată în grijă. 4 Şi de fapt

e cu

adevărat neevlavios lucra să întindem cât tine vieaţa grija pentru

oeie trupeşti şi să nu arătăm nicio sârguinţă pentru cele viitoare; să

cheltuim toată vremea pentra trup, deşi nu are trebuinţă de multă

osteneală, iar sufletului, care are atâta putinţă de creştere încât

nu-i ajunge toată vieaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm

nici măcar o vreme cât de scurtă, sau, dacă ni se pare că-i închinăm!

putină, să o facem aceasta fără vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de

suprafaţa lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce

pătimesc cei prinşi, ca printr-o undiţă, de cele mai urîte dintre

femeile stricate, cari în lipsa frumuseţii adevărate, născocesc una

mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul

de tăinuri urîţenia lor. Căci odată ce am fost biruiţi de

deşertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urîciunea

materiei, fiind înşelaţi de patimă.

Cap 68

Din pricina aceasta nu ne mulţumim cu cele de neapărată trebuinţă, ci

căutând sâturarea, care aduce vătămare vieţii, ne înverşunăm spre tot

felul de câştiguri, nevăzând că măsura proprietăţii trebue să o dea

trebuinţa trupului, iar ceea ce trece peste aceasta este uriciune şi

nu mai este spre trebuinţă. Căci precum haina măsurată pe trup este şi

spre trebuinţă şi spre podoabă, iar cea care flutură în toate părţile

şi se împleteceşte printre picioare şi se târle pe pământ, pe lângă că

este urîtă, se mai face şi piedecă la orice lucru, la fel agoniseala,

care întrece trebuinţa trupului, este şi piedecă spre virtute şi este

şi obiect de batjocură celor ce pot pătrunde firea lucrurilor. Drept

aceea nu trebue să ţinem seama de cei amăgiţi de lucrurile sensibile,

nici să ne luăm fără socoteală după cei împătimiţi de cele pământeşti,

fiindcă nu iau aminte la cele spirituale. Căci a crede acestora,

socotind că au făcut uz de raţiune când şi-au ales să se bucure de

cele de aici, este

acelaşi lucru cu a face pe orbi, judecători în privinţa culorilor, sau

pe surzi în privinţa sunetelor muzicale, după ce e ştiut că aceştia

sunt lipsiţi de simţurile prin cari să poată judeca aceste lucruri.

Fiindcă orbi sunt şi cei a căror raţiune, cu care au să judece cele de

laudă şi cele fără valoare, e ciuntită de puterile de judecată cele

mai de trebuinţă.

Cap. 69

Unul dintre aceştia a fost şi Ahar, fiul lui Cârmi, care a mărturisit

lui Iisus că a ascuns cele furate în cortul vieţii sub pământ, iar

argintul l-a pus dedesubtul lor. 1 Căci cel ce socoteşte că lucrurile

felurite şi strălulucitoare ale materiei sunt mai de pret, iar

raţiunea o pune dedesuptul acestora, pe drept cuvânt se amăgeşte

asemenea unui dobitoc, predându-se pe sine nălucirii lucrului plăcut,

ca unul ce a coborît raţiunea de pe tronul de stăpânitoare şi a

aşezat-o în rândul supuşilor, mai bine zis a osândiţilor. Pentru că

dacă aceasta ar fi fost ţinută în cinstea ei şi ar fi avut în ea

puterea de judecată a celor ce se văd, ar fi adus hotărîrea cea

dreaptă, pedepsind pornirea care aleargă după lucrurile înşelătoare.

Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să

ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă

suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, niciun temeiu nu

mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este

peste trebuinţă nu mai are niciun hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi

o deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor,

hrănind pofta, ca pe o flacără prin adăugirea materiei.

Cap. 70

Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinţii fireşti şi încep să

înainteze în vieaţa materială, voesc să adauge la pâine ceva dulce pe

deasupra, iar la apă, vinul care se face de aci înainte trebuincios,

iar din acesta pe cel mai de preţ. Ei nu mai vreau să se mulţumească

cu veştmintele de trebuinţă, ci mai întâi îşi cumpără lână de cea mai

frumoasă, alegând însăşi floarea lânei, apoi trec de la aceasta la

stofele amestecate din În şi lână, pe urmă umblă după haine de mătasă,

la început după cele simple, apoi după cele împestriţate cu războaie,

cu fiare şi cu istorii de tot felul. îşi adună apoi vase de argint şi

de aur, cari slujesc nu numai la mese, ci şi dobitoacelor, şi le

aşează cu prisosinţă pe multe policioare. Ce să mai spunem despre

ambiţia lor atât de deşartă, pe care o întind până la cele mai

necinstite trebuinţe, neprimind să li se tacă nici măcar vasele de

necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi această

slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de

pe urmă şi cinsteşte lucrurile necinstite prin strălucirea materiei.

Dar a căuta acest prisos e un lucru protivnic firii.

Cap. 71

Căci vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi

dobitoacelor, de către Făcător. Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu

cătră oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi dobitoacelor

spre mâncare. aPrimind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de

obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai

desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept cuvânt, mai

necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele

firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi

oamenii, cinstiţi cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea rânduială?

Căci cari sunt fripturile dobitoacelor, cari sunt nenumăratele

meşteşuguri ale plăcintarilor şi bucătarilor, cari stârnesc plăcerile

ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea

simplitate, mâncând iarbă şi îndestulându-se cu ce se nimereşte şi

foIosindu-se de apa râurilor, dar şi de aceasta destul de rar? De

aceea le suni puţine şi plăcerile de sub pântece, penfrucă nu-şi

aprind dorinţele cy nicio mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna

de deosebirea între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur timp al

anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit

împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii, spre păstrarea

neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se înstrăinează, încât uită cu

totul de o astfel de dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după

plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea mâncărilor,

le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le patima să se

liniştească în nicio vreme.

Cep. 72

Drept aceea, fiindcă mare este vătămarea ce vine din avuţii, dând

imbold tuturor patimilor, ca o pricină aducătoare de boli, să smulgem

însăşi pricina, dacă vrem să purtăm grijă de buna aşezare a

sufletului. Să tămăduim patima iubirii de avuţie prin sărăcie. Să

fugim de însoţirile cu oamenii netrebnici, îmbrăţişând singurătatea,

căci petrecerea cu cei deşerţi e vătămătoare şi aduce stricăciune

stării de pace. Precum cei ce se află într-un aer purtător de boală se

îmbolnăvesc cu siguranţă, aşa cei ce petrec între tot felul de oameni

se umplu de răutatea acelora. Căci ce mai au la olaltă cu lumea cei ce

s-au lepădat de lume? Nimenea, zice, slujind în oaste, nu se încurcă

cu trebile vieţii, ca să fie pe plac conducătorului de oaste. Pentru

că îndeletnicirea cu alte treburi împiedecă de la deprinderea eu

lucrurile de războiu. Iar luptând nedeprinşi împotriva celor încercaţi

în luptă, cum vom rămânea neînfrânţi? Mai bine zis, dacă trebue să

spunem adevărul, ne vom lupta aşa de slăbănog şi destrămat, încât nu

vom putea sta împotrivă vrăjmaşului nici măcar când va zăcea întins,

pentru că cel căzut întinde curse celor ce stau în picioare. Căci ceea

ce pălesc în războaie, din pricina iubirii de bani, cei ce jefuesc pe

morţi, fiind adesea ucişi după biruinţă de cei ce zac întinşi şi

pierind în chip jalnic după ce au luat trofeele, din pricina unui

câştig urât, aceasta o păţim şi noi acuma, apropiindu-ne de vrăjmaşul

ce zace întins şi-şi dă răsuflarea. Precum aceia, atunci când

scotocesc pe morţi în căutarea după bani, apropiindu-se de vreunul

numai pe jumătate mort, şi încercând să-l desbrace, primesc pe

nebăgate de seamă o rană de moarte şi se prăbuşesc, ruşinându-şi în

chip nesocotit slava de pe urma biruinţii, aşa păţim şi noi uneori

după ce, prin neprihănire şi înfrânare, am doborît pe vrăjmaş, sau ni

se pare că l-am doborît. Indrăgostindu-ne adecă de veştmintele lui, cu

alte cuvinte de lucrurile ce par oamenilor că sunt de cinste, ca

bogăţia, puterea, alesele purtări, mărirea, ne apropiem de el, dorind

să luăm ceva din ale lui. Dar prin aceasta ne pierdem, ducându-ne pe

noi înşine la junghiere.

Cap. 73

Aşa s-au pierdut cele cinci fecioare, cari prin curăţie şi înfrânare

au înfrânt pe vrăjmaş, dar prin asprimea de inimă, care se naşte din

iubirea de bani, s-au împins pe ele înşile în sabia aceluia, care

zăcând nu putea ucide pe cele ce stăteau în picioare. Să nu dorim

aşadar nimic din ale aceluia, ca nu cumva, deodată cu cele ale lui, să

pierdem şi sufletul nostru. Căd el chiamă şi acum spre ele, şi

îndeamnă pe toti, doar va afla ascultători. Dacă L-a chemat şi pe

Domnul însuşi, zicându-I: Toate Ţi le voiu da Ţie, de vei cădea şi Te

vei închina mie,1 şi dacă a încercat să amăgească prin lucrurile ce

par strălucitoare şi pe Cel ce n-are trebuinţă de ele, cum nu-şi va

închipui că poate să amăgească pe oamenii

uşor de prins, cari sunt aşa de aplecaţi spre lucrurile sensibile? Să

ne deprindem apoi mintea spre evlavie, după ce am câştigat deprinderea

trupească. Căci deprinderea trupească spre puţine este de folos,

asemănându-se cu învăţăturile copilăreşti. Iar evlavia, spre toate

este de folos, gătind buna aşezare în sufletul celor ce doresc

biruinţa împotriva patimilor vrăjmaşe.

Cap. 74

Căci precum se cuvine celor ce se pregătesc pentru jocurile de

întrecere să-şi deprindă trupul şi să-şi mişte membrele neîncetat, iar

bărbaţilor cari se pregătesc pentru luptele atletice să-şi cultive

puterea luptătoare şi să se ungă pentru luptele sfinte, aşa se cade

începătorilor în evlavie să-şi stăpânească lucrările. Fiindcă e frumos

lucru să-şi stăpânească patimile aceia cari sunt îmboldiţi de

plăcerile cu cari au crescut împreună şi cari sunt împinşi aproape

fără să vrea spre relele din obişnuinţă. Dar aceia cari au ajuns la

deprinderea virtuţii cu fapta şi se îngrijesc de aci înainte de cele

ale cugetului, trebue să-şi păzească cu toată sârguinţa gândul ca nu

cumva, fiind stârnit fără rânduială, să fie dus spre ceva

nedesăvârşit. Simplu vorbind, străduinţa celor dintâiu trebue să fie

aceea de a-şi struni mişcările trupeşti, iar a celor din urmă, de a-şi

stăpâni mişcările gândului, ca să se mişte cu bună tocmire numai spre

vieţuirea cea înţeleaptă şi să nu-l tragă nicio nălucire lumească de

la cugetările dumnezeeşti. întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu

trebue să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât să nu se mai

găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură faţă de

oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o

stăpâneşte, tine gândul înlănţuit, de ce n-ar ţinea şi râvna virtuţii

cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce

sentiment priveşte cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se

în minte cu faţa celui ce l-a întristai? Şi cu ce sentiment le

priveşte iubitorul de

bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar

desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide

simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea, uitând de cei

de faţă şi şade ca un stâlp fără de glas, neştiind nimic de cele ce se

petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui, ci întors spre

cele dinlăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de

suflet îl numeşte poate Scriptura femeie ce şade din pricina

rânduielii, căci şezând departe de simţuri, îşi adună în sine lucrarea

lui, ne mai primind nimic din cele de afară, pentru nălucirea

ruşinoasă care-l stăpâneşre.

Cap. 75

Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimei, făcând

simţurile să-şi înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face

dragostea de înţelepciune mintea să se lapede de lucrurile sensibile

şi de lucrarea simţurilor, răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea

celor inteligibile! Căci precum în cel ce s-a tăiat sau s-a ars nu

poate intra alt gând afară de cel al suferinţii care ll stăpâneşte din

pricina durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu

poate să se cugete la alt-ceva, decât la patima care-i stăpâneşte

mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea

nu primeşte alăturea de ea durere, nici bucuria întristare, şi nici

veselia supărare. De asemenea, câtă vreme stăpâneşte durerea, ea nu

primeşte să se apropie plăcerea, nici întristarea nu se însoţeşte cu

bucuria, şi nici supărarea nu se amestecă cu veselia. Patimile

protivnice nu se împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată,

nici nu se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina

înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate de la fire. Drept aceea, să

nu se turbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici

limpezimea contemplaţiei să nu se

întunece cu grijile trupeşti, ca chipul filosofiei adevărate,

arătânâu-şi luminata sa frumuseţe, să tu mai fie hulit de gurile

îndrăsneţe, ici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinţii

celor ce-l desemnează; ci să fie lăudat, dacă nu de oameni, de

Puterile de sus şi de însuşi Stăpânul Mristos, de la care au cerut şi

Sfinţii lauda, cum zice marele David, care a călcâi ¡peste slava

omenească cerând ¡lauda de la Dumnezeu: Dela Tine e lauda mea,1 şi

iarăşi; intru Domnml se va lăuda sufletul meu. 2 Căci oamenii adeseori

ponegresc şi din pismă cele bune. Dar amfiteatrul de sus judecă

lucrurile fără părtinire şi încununează după adevăr cele ce se fac.

Prin urmare acest amfiteatru să-l desfătăm, căci el şi trebue să fie

desfătat prin frumuseţea faptelor. Iar despre oamenii cari nu pot

răsplăti pe cei ce bine au vieţuit, nici nu vor primi pedeapsa pentru

alţii, nu se cade să lungim vorba, dacă umbresc din pismă sau patimă

faptele virtuţii, în numele păcatului, şi defaimă vieaţa cunoscută lui

Dumnezeu şi îngerilor, prin ocări născocite. Căci în vremea

răsplătirii nu va veni răsplata bunătăţilor veşnice celor ce bine au

vieţuit, de la părerea oamenilor, ci de la adevărul înşuşi al celor

săvârşite în vieaţă. De aceste bunătăţi fie să avem parte noi toţi,

prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,

căruia fie slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul sfânt, acum şi pururea

şi în veacurile nemărginite ale vecilor. Amin.

Marcu Ascetul

Vieaţa şi scrierile lui

Marcu Ascetul a trăit În apropiere de Nil Ascetul. Şi el a fost, se

pare, mulţi ani egumen al unei mănăstiri de lângă Ancyra din Galatia.

De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a murit în prima

jumătate a veacului al 5-lea. În care pustie s-a retras, nu se ştie.

Ca şi Nil, tot aşa şi Marcu Ascetul este un învăţăcel, sau cel puţin

un admirator al Sf. Ioan Gură de Aur.

Fotie aminteşte nouă scrieri deale lui Marcu Ascetul. Toate accste

nouă scrieri s-au păstrat până azi. Ele sunt:

1. Despre legea duhovnicească. Ea vrea să explice cum se înţelege şi

cum trebue împlinită legea duhovnicească de care vorbeşte Ap. Pavel

Rom. 7, Î4. Această lege duhovnicească cuprinde idealul desăvârşirii

morale şi diferitele capete înfăţişează tot cercul datoriilor morale

ale omului.

2. Despre aceia cari socotesc că se îndreptăţesc din fapte. După cum

arată cuvintele de la sfârşit şi o traducere siriacă, această scriere

a fost la început una cu cea de mai înainte.

3. Despre pocăinţăf. 8 În aceasta se arată că pocăinţa e necesară

pentru toţi fără excepţie şi constă în alungarea gândurilor, în

rugăciune neîntreruptă şi în purtarea cu răbdare a năca. zurilor.

Aceste trei virtuţi generale fac pe oameni nepătimaşi

djcaS-elţ. Dar pocăinţa înţeleasă astfel se cuvine să o urmărească

toată vicaţa atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi, dacă vreau să

dobândească mântuirea. Nu există în vieaţa aceasta un capăt al ei.

Prin ea, sau prin aceste virtuţi, începătorii au parte de introducere

în evlavie, cei de la mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de

întărire. Ele niciodată nu îşi încetează lucrarea decât în cel pornit,

din neştiinţă, spre plăceri, sau în cel desnădăjduit, sau în cel atins

de eroarea novaţiană, care respinge pocăinţa, pe temeiul locului din

Evrei 6, 1-2. Dar Apostolul Pavel nu lapădă acolo pocăinţa, ci

porunceşte ca temelia pocăinţii să rămână botezul cel unic În Hristos,

osândind botezul de fiecare zi al creştinilor dintre Iudei PG. 65,

976. Sunt de osândit atât cei ce spun că nu mai au lipsă de pocăinţă

după botez şi deci pot păcătui fără grijă, cât şi cei ce, ştiind că

vor fi iertaţi prin pocăinţă, nu se lapădă de rele. Scriptura,

condamnând ambele aceste erori, cere de la toţi pocăinţă, fie că

păcătuesc greu, fie că sunt cât se poate de induhovniciţi, căci cine

dispreţueşte cele mici, va cădea pe încetulSirach 19, 1. Când cel

înduhovnicit primeşte În sine ceva din cele care nu se cuvin şi

zăboveşte pe lângă acel ceva fără să se pocăiască, lucrul acela mic,

învechindu-se şi crescând, nu mai vrea să convieţuiască cu omul care

la primit ca un orfan, ci îl atrage spre înrudirea cu sine,

aducânduşt.l aproape prin prietenia îndelungată, ca printr-o funie. Şi

dacă, luptând prin rugăciune, îl taie de la sine, rămâne aşa de

aproape de nepătimire cât de departe e păcatul săvârşit de patimă. Dar

dacă tăria acestui păcat îl duce pe om până la capăt şi-l face să

înceteze lupta, în chip necesar acel om va fi cucerit şi de celelalte

patimi… Dar vei zice: N-a putut ruga pe Dumnezeu de la început, de

când s-a întâlnit cu păcatul, să nu-l lase să cadă până la capăt? De

sigur că a putut. Dar dispreţuind acest rău mic, la primit cu voia sa

ca pe nimic şi nu s-a rugat pentru el, neştiind că acel rău mic se

face introducere şi pricină a unuia mai mare PG. 65,977.

Dar chiar cei care ar fi ajuns la atâta desăvârşire, încât nu mai

păţesc nici aşa ceva, trebue să se căiască toată vieaţa pentru vreun

cuvânt deşert spus vreodată, pentru vreo supărare asupra fratelui etc.

PG. 65,980.

Astfel pentru cele mici şi pentru cele mari pocăinţa rămâne

neterminată până la moarte. Deşi nu o putem săvârşi cu fapta până

atunci, totuşi suntem datori să o cultivăm cu intenţia, învaţă de la

fire cum nu trebue să o părăsim până la moarte. Mintea nu se poate

opri de la lucrarea raţională, ci, chiar dacă ar fi desăvârşită,

lucrează bine pe planul celor dea drpta. Iar dacă, pe motiv că e

desăvârşită, ar înceta să mai lucreze cele bune, de sigur s-ar apleca

spre cele dea stânga. Dar fiind oprită de la cele dea stânga, iarăşi e

atrasă în chip firesc spre dreapta. Iar lucrarea pe planul celor dea

dreapta constă şi la începători, şi la cei de la mijloc, şi la

desăvârşiţi în rugăciune, în alungarea gândurilor şi în răbdarea

năcazurilor… Chiar dacd ne-am străduit până la moarte în pocăinţă,

nici aşa n-am împlinit datoria noastră. Căci nimic nu cântăreşte cât

împărăţia Cerurilor. Precum mâncăm, bem, grăim şi auzim, tot aşa de

firesc suntem datori să ne pocăim… Hristos ne-a luat pe garantie,

aşteptând pocăinţa noastră cine o părăseşte pe aceasta, nesoco. teşte

pe Cel ce ne-a luat pe garantie. PG. 65,981.

4. Despre botezf, sau mai precis: Răspuns celor ce se îndoesc despre

dumnezeescul botezf. 1 Este o înfăţişare a efectelor botezului, În

forma unui dialog. E desbătută întrebarea dacă botezul şterge cu totul

păcatul, sau mai lasă ceva din el, care trebue şters prin silinţe

proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârşit,

Întrucât el nu numai şterge păcatul, ci şi împărtăşeşte pe Duhul

Sfânt. Cel ce zice: Văd altă lege În mădularele mele, care se

împotriveşte legii duhului meuRom.

7, 23, nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e necesară

necontenit şi după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om

neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată omului dea rămânea ferit

de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere, prin păzirea

poruncilor, cade iarăşi în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său

propriu: Nu spunem că tot omul, care a fost botezat şi a primit harul,

este după aceea neschimbabil âtpe7rtoç şi nu mai are lipsă de

pocăinţă, ci că

dela botez, ptin darul lui Hristos, ni s-a dăruit harul deplin al lui

Dumnezeu spre Împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om, care l-a

primit în chip tainic şi nu împlineşte poruncile, în măsura lipsei pe

care n-o împlineşte e biruit de păcat, care nu este ai lui Adam, ci al

celui neglijent, întrucât, luând puterea de a lucra, nu împlineşte

lucrul.

Se pare că în acest tratat, ca şi în cele de la punctele i-2, Marcu

Ascetul combate Masalianismul, care susţinea pe de o parte că în

sufletul omului se află după botez şi Duhul Sfânt şi la voiul, iar pe

de alta că orice prezenţă a harului în sine trebue să o simtă omul.!

Marcu Ascetul răspunde că prin botez se sălăşlueşte în adâncul omului

Duhul Sfânt, sau harul Lui, sau Iisus Hristos, fiind şters eu totul

păcatul. Dar harul rămâne numai ca o putere Sivafus spre fapte bune,

faptele însăşi având să le săvârşească omul. Şi pe măsură ce le

săvârşeşte, se face descoperită prezenţa harului din el. Prin faptul

că botezul aşează în noi harul ca putere spre faptă, el ne eliberează,

adecă ne face capabili să nu mai săvârşim răul, ci să săvârşim binele.

Nu se mai lucrează răul prin noi în chip necesar, cum ziceau

adversarii lui Marcu, ci numai dacă voim facem răul. Pe de altă parte

aceiaşi adversari afirmau că păcatul strămoşesc nefiind şters prin

botez, străduinţele noastre au tocmai rostul de al şterge, la ceea ce

Marcu răspunde că, dacă ar fi aşa, Hristos n-ar fi avut pentru ce să

moară. În reali tate păcatul e şters prin botez, faptele noastre numai

actualizează puterea harului, care ea a desfiinţat păcatul şi ne-a

făcut liberi spre săvârşirea lor. În păcat recădem numai dacă nu

prelungim în fapte bune puterea harului, dar atunci cădem nu în

păcatul lui Adam, ci în al nostru personal.

Mărturisim cu adevărat că sfântul botez este desăvârşit şi în el e

ascuns harul lui Hristos, care aşteaptă ascultarea noastră şi

împlinirea poruncilor, a căror putere am primiUo prin har PG. cit.

ÎOOÎ. Aţi înţeles din cele spus6 înainte că curăţirea s-a făcut tainic

nuaxtxfflţ prin botez, dar efectiv se află prin

porunci. Dacă botezându-ne nu ncam eliberat de păcatul stră moşesc, e

vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să

le săvârşim pe acestea, e limpede că în chip tainic neam eliberat de

robia păcatului… Dar pentru neglijarea porun cilor Celui ce ne-a

curăţit pe noi, suntem stăpâniţi de păcat urto xfjţ â[iapttaţ

âvspyoujxfl-a. Prin urmare sau aratămi mie că cei botezaţi nu pot să

împlinească poruncile libertăţii şi deci botezul nu este desăvârşit,

sau, arătând noi că aceia au primit o astfel de putere, să

mărturisească toţi că s-au eliberat prin harul lui Hristos, dar s-au

predat pe ei înşişi în robia relelor, prin faptul că n-au împlinit

toate poruncile şi de aceea s-au făcut iarăşi robi ţPG. cit. 988. Deci

tu, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru

care ai luat puterea, şi te împodobeşte pentru arătarea Celui ce

locueşte în tine PG. cit. 1005. Mărturisim că puterea împlinirii

poruncilor am primit-o şi de legăturile morţii neam slobozit. Deci

suntem datori cu lucrarea. Şi dacă nu împlinim poruncile lui Dumnezeu,

harul dat nouă nu se va descoperi PG. cit. 1008.

Unii dintre adversari cedau în privinţa faptelor rele, recu noscând că

ele stau în puterea noastră. Dar susţineau cu tărie că gândurile

păcătoase nu stau în puterea noastră, chiar după ce suntem botezaţi.

Ele vin şi ne stăpânesc fără să vrem, fiind o dovadă despre prezenta

păcatului strămoşesc în noi, din care şi izvorăsc.

Urmărind să demonstreze că gândurile păcatului nu provin în noi din

păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de Satana, ci sunt

produse de noi prin primirea momelii celui rău, Marcu desfăşoară în

această scriere o serie de remarcabile ana lize de ordin psichologic

şi pneumatologic. Ni se înfăţişează astfel în chipul cel mai precis

înţelesul atacului sau al momelii Satanei, al aşa numitei TtpoapoXVj,

prima răsărire a unui gând de păcat, căreia îi dau un rol important

aproape toate scrierile din Fiiocalie şi în general toată literatura

ascetică a Răsăritului. Se expune apoi procesul ce are loc în suflet

în urma ivirii acestui atac, în cursul căreia se formează gândurile

păcătoase şi se ajunge la fapta păcatului şi la patimă. Atacul sau

momeala, care vine de la Satana, nu este păcat. El este, după Marcu,

gândul simplu

îs

şi izolat al păcatului fiovoXoytoros ¿jiqpaveia npdyţtaxoq, noyijpoG.

până nu e multiplicat, transformat fntr-p cugetare desvoltatâ, de

aple. carea noastră asupra lui şi până nu s-a trezit îd noi o

dulceaţă, o plăcere pentru el. £ un gândscânteie, de car ne dăm seama

că nu l-am căutat şi nu l-am produs noi, ci a apărut dintr-odatâ,

singuratec, ca o sugestie din senin şi e încă gând pur, fără nici un

amestec de plăcere. Bl poate să stărue în noi, dar şi În acest caz

dacă nu-l multiplicăm, nu-l desvoltăm În imagini, şi nu aso. ciem la

el o plăcere, nu e păcat. Pâoate sunt abia gândurile pe cari le rodim

noi din acel atac, dar ele nu ni se impun cu sila, ca o creştere

dintr-un păcat strămoşesc ce lfam purta în noi, sau ca o copleşire a

noastră fără să vrem de către puterea sata. nică PG. cit. 1016. E

adevărat că adeseori aceste gânduri di se înfăţişează ca având o

putere silnică asupra noastră, încât nu putem scăpa de ele. Dar

aceasta se datoreşte faptului că prin obişnuinţă neam făcut iarăşi

robi patimilor şi gândurile alimen. tate de ele nu le mai putem alunga

dintr-odată, ci ne trebue o luptă îndelungată pentru a topi treptat

din noi puterea patimilor cari dau sevă acestor gânduri.

Cine, crezând dumnezeeştii Scripturi şi împlinind porun. cile

Domnului, nu ştie că… gândurile nu ne stăpânesc prin forţator, ci

prin puţinătatea credinţei noastre şi prin lipsa împlinirii

poruncilor? De aceea nu toţi suntem într-o stare egală şi nu toţi

suntem purtaţi de aceleaşi idei, deoarece pricinile gândurilor stau În

voia noastră. Dacă ar fi silnice aceste pricini, avânduşi ori ginea de

la Adam, am fi stăpâniţi toţi la fel şi inevitabil. Dar nu este aşa.

Să nu fie î Căci iată vedem că nu toţi suntem purtaţi la fel, nici la

aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi lucruri, ci fie care pe cât a

crezut Domnului în privinţa bunurilor viitoare, dispreţuind slava

omenească şi patima voluptăţii, pe atât a scos afară şi gândurile şi

se află mai liniştit decât cel împătimit de voluptate. De aceea ne

deosebim unul de altul şi În concepţii şi în vieaţâ. Noi vrem să

mistificăm adevărul când căutăm să stingem gândurile nu prin credinţa

în Iisus, adecă nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilinţă şi

smerită cugetare, împreunate cu durerea inimii, ci rămânând în

voluptatea ascunsă, adecă în slava deşartă şi în dorul de a plăcea

oamenilor, În părerea de sine şi în închipuirea biruinţii şi a

mândriei noastre şi a altora

ca acestea, pe cari neisbândindu-le înmulţim gândurile poftitoare. De

aceea nu putem să le stingem. De ce Încercăm să înlăturăm În chip

nedrept efectele, păstrând pricinile din cari provin?PG. cit. 1021.

Un loc însemnat are În vieaa duhovnicească, aşa cum o descrie Marcu

Ascetul, inima. E cel dintâi dintre autorii din Fiiocalia, la care

inima primeşte o asemenea importantă. Evagrie, Ion Casian, Nil

consideră aproape exclusiv mintea ca loc şi ca factor central al

fiinţii omeneşti. Ion Casian aminteşte de câteva ori locul din Prov.

4, 23, despre străjuirea inimii, dar fără nici o analiză, fără a

stărui asupra rolului inimii în vieaţa duhovnicească. La Marcu Ascetul

inima are o mare importantă În raport cu procesul transformării

ataculuisatanic în gânduri păcătoase. Anume starea de puritate a

omului e caracterizată prin unirea dintre minte şi inimă. Când mintea

se desparte de inimă, dâ loc în sine ataculuisatanic. Noi am primit

porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să ne păzim cu toată străjuirea

inima ţProv, 4, 23 şi să căutăm înlâuntrul nostru împărăţia Cerurilor.

De aceea când se desparte mintea de inimă şi se opreşte din căutarea

amintită, îndată dă loc atacului diavolului şi se face aptă să pri.

mească sugestia rea". Dar dacă mintea, după o luptă anumită, s-a

eliberat de ataculsatanic, are iarăşi puterea să ia aminte kt inimă şi

să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă neturburată

în cele mai dinlăuntru cămări ale ei, unde nu Stiffâ vânturi defate

gândurilor rele, cari împing cu sila şi sufletul şi trupul în

prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile de asfaltPG. 65,

1016.

Întrucât conţinutul acestei scrieri alcătueşte un fundament doctrinar

pentru multe din manifestările vieţii ascetice şi mistice răsăritene,

şi în special pentru metodele rugăciunii mintale, neam gândit să o

traducem şi săi facem loc în această ediţie ro mânească a Filocaliei,

chiar dacâ nu e cuprinsă în ediţia greacă.

5. Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae. Este o epi. stolă prin

care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae

din Ancyra, un tânăr prietin al său, după ce el s-a retras din Ancyra

în pustie şi nud mai poate da sfaturi cu graiu viu ca mai înainte. Ca

cel mai bun mijloc pentru a.şi stăpâni patimile îi recomandă gândul

statornic la binefacerile lui Dumnezeu, dintre cari cea mat mare este

întruparea şi suferinţele purtate de Hristos pentru noi. Cele trei

rele cari ameninţă necontenit sufletul sunt: uitarea, lenea şi

neştiinţa. împotriva lor trebue să se lupte cu: amintirea

binefacerilor lui Dumnezeu, râvna şi cunoştinţa lu minată.

6. Dispută cu un scolastic. 5 Este un dialog între un ascet bătrân,

care e Marcu, şi un advocat. Advocatul cere socoteală despreteza

susţinută de monahi că făcătorii de rele nu trebue traşi la judecată.

Fără a se lăsa convins, advocatul pleacă şi bătrânul ascet continuă să

vorbească despre acest lucru cu fraţii

7. Consfătuirea minţii cu sufletul. Adevărurile desvol tate În

scrierea despre botez, le înfăţişează acum mintea înaintea sufletului.

Ea vrea să-i arete că e o greşală să creadă că păcatul lui vine de la

Adatn, sau de la diavolul, sau din influenţa altor oameni.

8. Despre post. 8 Lămureşte în patru capitole însemnă tatea postului.

Postul nu trebue să trezească mândrie. Cine e mândru, nu se cunoaşte

pe sine. Căci de s-ar cunoaşte pe sine şi prostia care se cuprinde în

el, nu s-ar mai mândri. Iar cine nu se cunoaşte pe sine, cum poate să

cunoască pe Dumnezeu? PG. 65, 1116 C.

9. Despre Melchisedec. E un tratat dogmaticpolemic îndreptat împotriva

unor oameni cari, bazaţi pe cap. 7 al Ep. către Evrei, susţineau că

Melchisedec a fost Fiul lui Dumnezeu, înainte de ce s-a întrupat din

Fecioara Maria. Altfel n-ar fi fost fără tată, fără mamă, fără

înaintaşi şi preot în veci. Această părere, pe care o respinsese şi

Epifanie, o combate Marcu în chip temeinic.

Toate aceste scrieri le-a alcătuit Marcu la Ancyra, înainte dea se

retrage în pustie. Numai epistola către Nicolae şi poate scrierea

despre post le-a compus în timpul petrecerii în pustie.

Afară de aceste 9 scrieri, în Patrologia lui Migne mai este pubticată

sub numele lui Marcu o scriere întitulată. Capete despre trezvie,

cuprinzând 26 capete şi două întrebări şi răspunsuri. aDar scrierea

aceasta nu e a lui Marcu, ci o compilaţie mal târzie din sentinţele

lui Maxim Mărturisitorul şi din Omiliile lui Ma carie Egipteanul.

Probabil că de la Marcu este şi scrierea împotriva Nesto rianilor,

publicată de A. Papadopulos Kerameus după un ma nuscris din Ierusalim

din v. 13, şi în cazul acesta Marcu trăia încă pe la 430.

4 cuTiwulw fi d Dusmueu purtătorului Părintelui aratn

MÂ36U ASCETUL

Despre legea duhovnicească, în 200 de capete1

iindcă de multe ori aţi dorit să ştiţi ce este legea duhovnicească de

care vorbeşte dumnezeescul Apostol,2 şi care este cunoştinţa şi

lucrarea celor ce vor să o păzească, vom vorbi despre acestea, pe cât

ne va fi cu putinţă.

2. Întâiu ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul

oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit

altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt.

3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare şi cel ce-l

primeşte cu această credinţă, nu-I va pierde.

4. Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate

celui ce crede.

5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot

binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.

6. Cel ce e smerit în cugetul său şi împlineşte o lucrare

duhovnicească, când ceteşte dumnezeeştile Scripturi pe toate le aduce

în legătură cu sine şi nu cu altul.

7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, şi vei vedea

folosul rugăciunii şi al cetirii.

8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi sufere împreună cu cel ce nu-l

are, îşi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru şi-l

va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.

9. Gura celui smerit în cugetare grăeşte adevărul; iar cel ce i se

împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe

Domnul.

10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în

loc de smerita cugetare, să înveţi mândria.

11. Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi cele zise în

Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.

12. Să nu încerci Q deslega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin

cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi

nădejdea care numai la un lucru se gândeşte.

13. Cel ce se roagă trupeşte şi încă nu are cunoştinţă duhovnicească,

este ca orbul care strigă şi zice: Fiul lui David, milueşte-mă. 1

14. Orbul de odinioară, după CP i s-au deschis ochii şi a văzut pe

Domnul, închinându-se Lui, nu L-a mai mărturisit fiu a lui David, ci

Fiu al lui Dumnezeu.

15. Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci

Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu

mintea.

16. Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de

Domnul, se face ucenicul Lui şi propoveduitorul învăţăturilor celor

mai înalte.

17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de

semetie; iar de îl vom izgoni prin înfrânare şi nădejde, vom dobândi

sdrobirea inimii.

18. Este o sdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei;

şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei.

19. Privegherea, rugăciunea şi răbdarea năcazurilor ce vin asupra

noastră aduc inimii sdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu

împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în

acestea, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi

împrăştiat, la ieşirea din trup cumplit se va chinui.

20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului

închisoare şi lant; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă

deschisă.

21. Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorită înaintea cetăţii;

iar celui ce pătimeşte răul şi este stramtorat, i se deschide de la

sine, ca şi lui Petru. 1

22. Multe sunt telurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuşi

niciuna nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune,

ci lucrare diavolească.

23. Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obiceiu, mai întâi în

cuget, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai

pe urmă mult l-a mulţumit.

24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Cârmei, după ce a luat

înştiinţare despre dumnezeeasca răsplătire, tăindu-şi gândul acesta

mult a mulţumit. Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu,

neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.

25. Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci

când îi vei uita Domul să-şi aducă aminte de tine.

26. Cetind dumnezeeştile Scripturi, cugetă la cele ascunse

într-ânsele; căci câte mai -nainte s-au scris, toate — zice — spre a

noastră învăţătură s-au scris. 2

27. Scriptura numeşte credinţa temelie a celor nădăjduite; iar pe cei

ce nu cunosc sălăşluirea lui Hristos, i-a numit necercaţi.

28. După cum din cuvinte şi lucruri se vede cugetul, tot aşa se vede

din faptele bune ale inimii răsplata viitoare.

29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu

este aşa, pe cele dimpotrivă.

30. Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin

cunoştinţă; însă puţini o înţeleg, pentru că înţelegerea e totdeauna

în proporţie cu împlinirea poruncilor ei.

31. Nu căuta desăvârşirea ei prin virtuţi omeneşti, căci nu se va

împlini desăvârşit printr-ânsele. Desăvârşirea ei e ascunsă în crucea

lui Hristos.

32. Legea slobozeniei se cunoaşte prin cunoştinţa adevărată; se

înţelege prin lucrarea poruncilor; şi se împlineşte desăvârşit prin

mila lui Hristos.

33. Când ne vom sili să împlinim în conştiinţă toate poruncile lui

Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului este fără prihană; că se

cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu

este cu putinţă să se desăvârşească între oameni.

34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregei legi a lui Hristos,

cunosc trupeşte legea lui Dumnezeu, neînţelegând nici cele ce zic şi

nici cele despre cari se rostesc cu tărie1 De aceea ei socotesc că

împlinesc legea desăvârşit prin fapte.

35. Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce

l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar

ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci

şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea

unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea

rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.

PILOCALIA

W W W MP în

36. Pc cel ce îşi ascunde defăimarea şi ocara punând înainte laude, cu

greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este şi cel ce

sub chipul smereniei, e plin de slava deşartă. Aceştia acoperind multă

vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt daţi totuşi pe faţă

prin fapte.

37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar

altul nefăcând un asemenea lucru, U ajută cu gândul.

38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare, şi este alta întru

frica de Dumnezeu şi pentru adevăr.

39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătuit şi s-a pocăit, nu-l mai

mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâiu

descopere-ţi păcatele tale.

40. începătorul oricărei virtuţi este Dumnezeu, precum soarele, al

luminii de toate zilele.

41. Când săvârşeşti fapte virtuoase, adu-ţi aminte de Cel ce a zis:

Fără de mine, nu puteţi face, nimic. 1

42. Prin necazuri şi-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava

deşartă şi prin plăcere cele rele.

43. Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat, şi pe măsura mâhnirii

sale, află sprijin împotriva lui.

44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credinţii sale

rabdă bucuros toată nedreptatea.

45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă

pe draci; iar cei ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al

doilea.

46. E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel

plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.

47. Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire şi pleacă

pe ascuns de la cei nemulţămitori, nerecunoscători şi leneşi.

48. Tot păcatul sfârşeşte în plăcerea oprită, precum orice virtute

într-o mângâiere duhovnicească. Dacă stă-pâneşte cel dintâiu,

stârneşte pe cele proprii lui; iar dacă

stăpâneşte cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.

49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de

curăţie celui ce o rabdă.

50. Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi

neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor.

51. Primeşte năcazurile, că întru nimic nu te păgubeşte în cele ce le

ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.

52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiţi. Căci toate sunt

goale şi descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să

dăm socoteală.

53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. Căci omul caută la faţă, pe

când Dumnezeu priveşte în inimă. 2

54. Nu cugeta şi nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci

cel ce călătoreşte fără scop, va osteni în zadar.

55. Cel ce păcătueşte fără să fie silit, cu greu se pocăeşte, pentru

că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greşeală.

56. întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de

Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.

57. Orice suferinţă fără voie, să te înveţe să-ţi aduci aminte de

Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.

58. Uitarea în sine n-are nicio putere, dar se întăreşte din pricina

negrijii noastre şi pe măsura acesteia.

59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voesc aceea mi se întâmplă să

fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci.

60. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; şi cel de care nu-ţi aduci

aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ţi dai cugetul fără judecată

uitării.

64. Scriptura zice că iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea

Domnului. 1 Acestea le zice despre neştiinţa şi uitarea inimii.

62. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi

pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le

aveam.

63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; şi nu se va jefui de

tâlhari casa de lucru a minţii tale.

64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtuţile,

săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia

întorc pe cei ce nu poartă de grijă.

65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinţa evlaviei.

Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.

66. Nu zice că se poate câştiga virtutea fără năcazuri; căci virtutea

neprobată în năcazuri, nu este întărită.

67. Gândeşte-te la sfârşitul oricărui năcaz fără voie şi vei afla în

el peirea păcatului.

68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar

nimănui nimic nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţii

sale.

69. Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce-ţi va spune

ea, fă, şi vei avea folos.

70. Dumnezeu şi conştiinţa ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin

acestea să primim îndreptarea.

70 b. Cel ce se osteneşte fără sfat, e sărac în toate. Iar cel ce

aleargă cu nădejde e de două ori bogat. 2

71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârşeşte

după dreptate.

72. De vreai să primeşti laudă de la oameni, iubeşte mai întâi

mustrarea pentru păcate.

73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va

primi însuţită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele

pentru cele viitoare.

74. Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau fapte, să ştie

amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege

aceasta, va fi stăpânit de cel ce înţelege.

75. Cel ce laudă pe aproapele în chip făţarnic, îl va osândi după o

vreme şi va fi el însuşi ruşinat.

76. Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului, va fi ucis cu uşurinţă; şi

cel ce nu ştie pricinile patimilor, uşor va cădea.

77. Din iubirea de plăcere vine negrija şi din negrijă uitare; căci

Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.

78. Omul sfătueşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în

cel ce aude, precum acela a crezut.

79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai

înţelepţi decât înţelepţii.

80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudaţi, nu le-a urmat

smerenia, ci, umplându-se de slavă deşartă pentru simplitatea sa, a

căzut în mândrie.

81. Cel ce dispreţueşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură,

nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă.

82. Precum altceva e măestria cuvântului şi altceva priceperea, tot

aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea.

83. Simplitatea euvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici

măestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.

84. Nu zice: nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat, dacă nu fac

aceea. Dacă le-oi face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar

descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De

aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de

împlinirea celor dintâi. Căci cunoştinţa îngâmfă,1 îndem-

238 FILOCALIA

–v1 ¿ii ¿vi. im v4.H. gvi vi -ji în f

nând la nelucrare, iar dragostea zideşte, îndemnând la răbdarea tuturor.

85. Cuvintele dumnezeeştii Scripturi ceteşte-le prin fapte şi nu le

întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor

înţelegere.

86. Cel ce a lăsat fapta şi se reazămă pe cunoştinţa simplă, ţine în

loc de sabie cu două tăişuri, băţ de trestie, care în vreme de

războiu, cum zice Scriptura,1 găureşte mâna şi strecoară în ea otrava

firii înainte de cea a vrăjmaşilor.

87. Tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi

cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.

88. Cel ce a împlinit o poruncă, să aştepte ispita pentru ea. Căci

dragostea ţaţă de Hristos se probează prin cele protivnice.

89. Să nu dispreţueşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i

se ascunde niciun gând,

90. Când vezi vreun gând că-ţi făgădueşte slava omenească, să ştii

sigur că-ţi pregăteşte ruşine.

91. Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti şi de aceea caută

numai să câştige consimţirea cugetului. Căci aşa fie că-l va face pe

cel căzut în puterea lui să se supună ostenelelor pocăinţii, fie că,

nepocăindu-se, îl va împovăra cu năcazuri fără voie. Ba se întâmplă

uneori că îl face să lupte şi împotriva năcazurilor, ca în vieaţa

aceasta să-i înmulţească durerile, iar la ieşirea sufletului să-l

dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.

92. Faţă de încercările cari vin, mulţi s-au împotrivit în multe

chipuri. Dar fără rugăciune şi pocăinţă, nimenea n-a scăpat de

asuprire.

93. Cele rele îşi primesc putere una de la alta; de asemenea şi cele

bune cresc una prin alta şi pe cel părtaş de ele îl mână şi mai mult

înainte.

94. Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, căci altfel nu poate

conduce spre cele mai mari.

95. Rădăcina poftei ruşinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii

e mustrarea penfrupăcat, şi anume nu numai când o auzim, ci când o şi

primim.

96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate şi se îndulceşte cu

patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face şi acum ne-a vând nimic.

97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate

la cuget cu cel de mai înainte; căci mama lor este aceeaşi pentru

plăcerea din cuget, iar tatăl s!e altul pentru deosebirea patimei.

98. Este câte unul care-şi taie o patimă pentru o plăcere mai mare şi

e slăvit de cei ce nu-i cunosc intenţia. Şi poate că unul ca acesta

nu-şi dă seama el însuşi de sine, ostenindu-se prosteşte.

99. Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le

urăşte pe acestea, nu va desrădăcina patima.

100. Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint. 1 Dar

şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea.

101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de

argint, prin slava deşartă şi prin plăcere.

102. Câteşi trele sunt, după Scriptură, fiicele lipi-toarei. 2 fiind

iubite de necumpătare cu iubire de maică.

103. Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre, nu sunt tocite

prin nimic altceva ca prin acelea.

104. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot po-melnicul relelor,

din pricina lor au prins atâta putere între oameni.

105. Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea trebuesc urîte ca

nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor.

106. Din pricina lor ni s-a poruncit, să nu iubim lumea şi cele din

lume. 3 Iar aceasta s-a zis, nu ca să urîm fără judecată făpturile lui

Dumnezeu, ci ca să tăfem prilejurile celor trei patimi.

107. Nimenea, zice Apostolul, slujind în oasfe, nu se încurcă cu

treburile vieţii. 1 Căci cel ce vrea să biruiască patimile,

încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă

focul cu paie.

108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuţie, pentru slavă, sau

plăcere, încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseşte lucrurile întru

dreptate.

109. Când auzi pe Domnul zicând: De nu se va lepăda cineva de toate

averile lui, nu este vrednic de Mine,2 nu înţelege cuvântul acesta

numai despre averi, ci şi despre toate lucrurile păcatului.

110. Cel ce nu cunoaşte adevărul, nu poate nici crede cu adevărat.

Căci cunoştinţa naturală premerge credinţii.

111. Precum Dumnezeu a împărţit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e

potrivit cu firea ei, aşa a împărţit şi gândurilor omeneşti, fie că

vrem, fie că nu vrem.

112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a

pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără

milă acolo.

113. Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele ce-i vin asuprai. Iar

cel ce ţine minte răul, încă nu s-a rugat curat.

114. De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în

seama cele de faţă, ci aşteaptă cele viitoare; şi vei afla că acela

ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi

în veacul viitor.

115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseşte absintul

amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele.

Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi

îfpregăteşte spre pocăinţă.

116. De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru

că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. Căci ce seamănă

fiecare, aceea va şi secera.

117. Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără de voie,

trebue să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.

118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat şi

seceriş, nu credem în răsplată.

119. Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea

nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.

120. E mai rău cel ce săvârşeşte răul într-ascuns, decât cei ce

săvârşesc nedreptate pe fată. Pentru aceasta, acela se va şi munci mai

rău.

121. Cel ce împleteşte viclenii şi face răul într-ascuns este, după

Scriptură, şarpe ce şade în cale şi muşcă copita calului

122. Cel ce, în acelaşi timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar

pentru altele îl vorbeşte de rău, e stăpânit de slava deşartă şi de

pismă. Prin laude încearcă să-şi ascundă pisma, iar prin vorbele rele

se înfăţişează pe sine mai bun decât acela.

123. Precum nu pot paşte la un loc oile şi lupii, aşa nu poate avea

milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.

124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, e un desfrânat,

cum s-a arătat în înţelepciune, şi pentru neputinţa de-a se înfrâna

sufere durere şi ruşine.

125. Precum nu se îngădue apa şi focul la olaltă, aşa nu se îngădue

întreolaltă apărarea şi smerenia.

126. Cel care cere iertare de păcate iubeşte smerenia cugetului. Iar

cel ce osândeşte pe altul, îşi peceilueşte relele sale.

127. Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te

tragă pe urmă la rele mai mari.

128. De vrei să le mântueşti, iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda

niciodată, fără judecată, mustrarea.

129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci şi le-a arătat să

fugă de mânia ce va să vie. 1

130. Cel ce primeşte cuvintele adevărului, primeşte pe Dumnezeu

Cuvântul. Căci zice: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte. 2

131. Slăbănogul pogorît prin acoperiş3 este păcătosul mustrat de

credincioşi pentru Dumnezeu, şi care primeşte iertarea pentru credinţa

acelora.

132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a l

mustra pentru tot lucrul.

133. Cel ce se pocăeşte aşa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni.

Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.

134. Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate;f şi nu se odihneşte

până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon. 5

135. Gândeşte-te că patimile de ocară sunt douăspezece. Dacă iubeşti

cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.

136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se

stinge, şi cu cât adaugi, va arde mai mult.

137. De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara. Căci zice: Cel ce

se înalţă pe sine, umili-se-va. 6

138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bună voie, vom lua lupta

şi cu patimile din obişnuinţă.

139. Obişnuinţa, care o ia înaintea, voii şi a conştiinţii, este

amintirea fără de voie a păcatelor de mai -nainte. La cel ce se

nevoieşte, ea e împiedecată să înainteze până la patimă; iar la cel

biruitor e răpusă până la momeală irpoapoXrj.

140. Atacul momeala este o mişcare fără imagini a inimii, care e

prinsă îndată de cei încercaţi, ca într-o strungă.

141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimţirea. Căci

mişcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de

acestea ca buşteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu

arde cu flacără.

142. Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranţă dacă nu iubeşti lucrul

însuşi, iubeşti pricinile lui.

143. Cel ce caută lauda, e supus patimii şi cel ce se plânge de necaz,

iubeşte plăcerea.

144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci

plânge şi se tângueşte pentru păcate, aci se luptă cu aproapele şi I

se împotriveşte apărându-şi plăcerile.

145. Cel ce cearcă toate şi reţine binele, va fugi pe urmă de tot răul.

146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cuminţenie; asemenea şi cel

ce-şi apropie urechea de cuvintele înţelepciunii.

147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunoştinţă

adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă.

148. Celui învârtoşat la inimă nu-i foloseşte cuvântul unei cunoştinţe

mai subţiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primeşte durerile

pocăinţii.

149. Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl face să nu

ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să nu se rănească prin

neascultare deasă.

150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deşartă, ci arată-i

viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat

fără greutate.

151. Cel ce urăşte mustrarea, se supune patimii cu voia; iar cel ce o

iubeşte, va lupta şi cu obişnuinţa.

152. Nu voi să auzi răutăţile stăine; căci printr-o asemenea voinţă

de-a auzi se sapă şi în tine trăsăturile răutăţilor.

153. Dacă îţi intră în urechi cuvinte urîte, mânie-te pe tine însuţi

şi nu pe cel ce le grăeşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care

o poartă.

154. Dacă cineva se nimereşte între oamenii Gari grăesc deşertăciuni,

să se socotească pe sine însusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar

dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche.

155. De vezi pe cineva că te laudă cu făţărnicie, aşteaptă la vremea

sa ocară de la el.

156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătăţile viitoare, şi

nici când descurajurea nu-ţi va moleşi ne voinţa.

157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun,

uitând de Dumnezeu, acelaşi om pe urmă ţi se va arăta că e rău.

158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; şi cei cari

fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.

159. Primeşte împletirea celor bune şi a celor rele, cu gând egal; şi

Dumnezeu va netezi neegalităţile dintre lucruri.

160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci

Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie, cele

fără de voie.

161. întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind

cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.

162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri şi cuvinte

spurcate. Iar din fum cunoaştem materia, care mocneşte înăuntru.

163. Zăboveşte în cuget şi nu vei osteni în încercări. Iar plecând de

acolo, rabdă necazurile ce vin asupraţi.

164. Roagă-te să nu-ţi vie încercare; iar când vine, primeşte-o ca pe

a ta, nu ca pe una străină.

165. Ia-ţi gândul de la orice lăcomie şi atunci vei putea să vezi

uneltirile diavolului.

166. Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe

sine ca desăvârşit, fără să ştie.

167. Când mintea iese din grijile trupeşti, vede, în măsura în care

iese, lucrăturile vrăjmaşilor.

168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede — lucrările

păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.

169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe faţă

o poruncă, să slujească în ascuns patimei şi prin gânduri păcătoase să

strice fapta bună.

170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice:

nu mă va birui pe mine. Căci întrucât ai fost prins, ai şi fost biruit.

171. Tot ce se naşte începe de la ceva mic, şi pe măsură ce e hrănit creşte.

172. Meşteşugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; şi cel ce

s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.

173. Nu voi să auzi de nenorocirea duşmanilor; căci cei ce ascultă cu

plăcere asemenea cuvinte, mănâncă roadele plănuirii lor.

174. Nu socoti că orice jiecaz vine peste oameni din pricina

păcatelor. Pentru că sunt unii bine plăcuţi şi totuşi încercaţi. E

drept că s-a scris: Necuvioşii şi nelegiuiţii vor li prigoniţi. Dar

tot aşa s-a scris: Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos,

prigoniţi vor fif. 1

175. în vreme de necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întrucât

alină năcazul e bine primită.

176. Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile.

Dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor.

177. înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculţi de inima ta;

căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească.

178. Precum sunt şerpi ce se întâlnesc în păduri şi alţii cari umblă

prin case, aşa sunt patimi ce se închipuesc de către cuget, şi altele

cari se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.

179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă

mintea ce vieţuieşte în linişte, la

— vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi

le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă.

180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, şi nu se naşte patimă fără gând.

181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, uşor vor

sfârşi în Domnul cele ce zăceau înainte în noi.

182. Idolii consistenţi chipurile din faţa minţii sunt mai răi şi mai

puternici Dar cei gândiţi sunt pricinuitorii şi premergătorii

celorlalţi.

183. Este un păcat care stăpâneşte inima din pricina obişnuinţii

Tcp6Xjts îndelungate; şi este un alt păcat care ne războieşte

cugetarea prin lucrurile de fiecare zi.

184. Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice; Să-ţi dea

ţie Domnul după inima ta. 1

183. Cel ce nu stărueşte în cercetarea conştiinţii, nu vrea să

primească nici ostenelile trupeşti pentru credinţă.

186. Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o ceteşte cu fapta, face

experienţa ajutorului dumnezeesc.

187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie ostenelile pentru adevăr, e

certat mai aspru de cele fără de voie.

188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu şi o împlineşte după putere,

prin osteneli mici scapă de cele mari.

189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare, nu

le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.

MARCU ASCETUL

VjrWwgT

190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, îi

găsesc pe măsura împlinirii lor. 1

191. Nu zice: Am împlinit poruncile şi n-am aflat pe Domnul. Căci ai

aflat adeseori cunoştinţa împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura.

Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine, vor afla pace.

192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără

lucrarea Duhului Sfânt.

193. Altceva e împlinirea poruncii şi altceva e virtutea, chiar dacă

acestea se prilejuesc una pe alta.

194. împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar

virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.

195. Precum bogăţia văzută este una, dar de multe feluri după chipul

agonisirii, aşa şi virtutea este una, dar are multe moduri de

activitate. 1

196. Cel ce înşeală pe aiţii şi grăeşte cuvinte fără fapte, se

îmbogăţeşte din nedreptate şi ostenelile lui vor trece în case

străine, cum scrie Scriptura. 3

197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite

de harţii lui Dumnezeu.

198. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată

prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă de alta, prin fire.

199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestriţă. 4 Iar Domnul dărueşte

celui blând cunoştinţa adevărului, precum s-a scris: Domnul va învăţa

pe cei blânzi căile Sale. 5

200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare,

nu te întoarce spre cel mai mic. Căci cel ce se întoarce înapoi, zice,

nu este vrednic de împărăţia cerurilor. 6

f Ideile din cap. 187 şi 190 formează teme principale În concepţia Sf.

Maxim Mărturisitorul PG. 90, 369; sau PG. 91, 1081, unde se spune:

Fiinţa virtufii din fiecare este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu;

căci fiinţa tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus

Hristos": Ambiguorum liber.

s Ideea modurilor virtuţii" o vom găsi iarăşi mult desvoitată la

Sfântul Maxim Mărturisitorul. 3 Prov. 5, 10. 4 Gen 36, 3. Ps. 25, 9. c

Luc. 9, 62.

A acalciasi

Despre cei ce-şi Închipue că se îndrepte ază din fapte, în 226 de capete1

n cele scrise mai jos se va respinge de către cei ce cred tare şi

cunosc adevărul, credinţa greşită în faptele din afară.

2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă

parte că înfierea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice:

Când veţi fi făcut toate cele poruncite vouă, ziceţi: slugi netrebnice

suntem şi ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut. 2 Deci

împărăţia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului, gătit

slugilor credincioase.

3. Robul nu cere slobozirea ca plată, ci mulţumeşte pentru ea, ca un

îndatorai, şi o primeşte în dar.

4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre şi celor

ce îi slujesc bine, le dărueşte slobozirea. Căci zice: Bine, slugă

bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe

te voiu pune; intră întru bucuria Domnului tău. 3

5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se razimă pe simpla cunoştinţa;

ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.

6. Cel ce cinsteşte pe Stăpânul, împlineşte cele poruncite. Iar

greşind sau neascultând, rabdă urmările cari

i se cuvin.

7. Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală.

Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om.

8. încercările, cari ne vin pe neaşteptate, ne învaţă cu bun rost, să

fim iubitori de osteneală şi ne atrag, chiar dacă nu vrem, la

pocăinţă.

9. Necazurile, cari vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor

proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de

venirea lucrurilor bune.

10. Unii oameni, fiind lăudaţi pentru virtute, s-au lăsat cuceriţi de

plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava deşartă au socotit-o

mângâiere. Alţii, mustraţi pentru păcat, s-au umplut de durere, şi

durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului.

11. toţi aceia cari, pentru faptul că se nevoiesc, dispreţuesc pe cei

mai nebăgători de samă, socotesc că se îndreaptă din fapte trupeşti.

Şi toţi cei cari, rezemându-se pe simpla cunoştinţă, nesocotesc pe cei

lipsiţi de cunoştinţă, se găsesc cu mult mai neînţelepţi decât aceia.

12. Cunoştinţa fără faptele, cari urmează din ea, nu e sigură, chiar

dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.

13. Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă şi cunoştinţa.

Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în

parte şi din amintire.

14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui

Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.

15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele cuvenite de la

Domnul, pe măsura acestei împliniri; dar ne folosim după scopul ce-l

urmărim.

16. Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate, e socotit de către

cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta

trebue să o înţelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele

rele.

17. Mintea fără trup face multe lucruri bune şi rele, Dar trupul fără

minte nu poate tace niciuna din acestea, deoarece legea slobozeniei se

cunoaşte înainte de faptă.

18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alţii,

împlinindu-le, aşteaptă împărăţia ca o plată datorată. Şi unii şi

alţii greşesc faţă de adevăr.

19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăşi nici cei ce nu

slujesc drept nu dobândesc slobozenia.

20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după Scripturi, şi nu mai trăim

nouă înşine, ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi,1 vădit

este că suntem datori să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti aşa

dar înfierea ca ceva ce ni se datorează?

21. Hristos e Stăpân prin fiinţă şi Stăpân prin opera de mântuire,

deoarece, neexistând noi, ne-a făcut, iar murind din pricina

păcatului, ne-a răscumpărat prin sângele Său şi celor ce cred le-a

dăruit harul.

22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu va răplăti fiecăruia după

faptele sale,2 să nu înţelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală

cu Gheena sau cu împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele

necredinţii în El sau ale credinţii, nu ca un schimbător care

cântăreşte preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul şi

Răscumpărătorul nostru.

23. Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a doua, săvârşim

faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei dată

nouă.

24. Tot lucrul bun, pe care-l săvârşim prin firea noastră, ne face să

ne reţinem de la răul contrar, dar nu ne poate adăuga un spor de

sfinţenie, fără har.

25. Cei ce se înfrânează, se reţine de la lăcomia pânteçelui; cel ce

dispreţueşte avuţia, de la sgârcenie; cel liniştit, de la vorbărie;

cel curat, de la iubirea de plăceri; cel cuviincios, de la desfrânare;

cel ce se ajunge cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la

turburare; cel cu cuget smerit, de la slavă deşartă; cel supus, de la

iubirea de vrajbă; cel ce mustră, de la făţărie. De aşemenea cel ce se

roagă, e străin de desnădejde; săracul,

de multă avuţie; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul, de slujirea

la idoli. Vezi cum toată virtutea săvârşită până la moarte, nu e

altceva decât reţinerea de la păcat. Iar reţinerea de la păcat e un

lucru al firii, nu ceea ce aduce răsplata împărăţiei.

26. Omul de abia păzeşte cele ale firii lui. Hristos însă, prin cruce,

dărueşte înfierea.

27. Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinzătoare. Prin cea

dintâi, se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are;

printr-a doua, se porunceşte lepădarea de toate avuţiile.

28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; şi este

o altă lucrare a păcatului, care seamănă cu adevărul. Dar e bine să nu

cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să

le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el ştie folosul

amândurora.

29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală, rabdă îndelung, cugetă

smerit, veghiază şi se înfrânează. De se va sili să treacă fără

acestea patru, se va turbura cu inima, dar de trecut nu va putea.

30. Liniştirea e reţinerea de la rele. Iar de-şi va lua cineva cu sine

şi cele patru virtuţi, pe lângă rugăciune, nu va avea alt ajutor mai

sigur spre starea de nepătimire.

31. Nu se poate linişti mintea fără trup, precum nu poate fi surpat

zidul dintre ele, fără liniştire şi rugăciune.

32. Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul îm-potriva trupului.

iar cei ce umblă în duh nu vor împlini pofta trupului.

33. Nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare a minţii. Iar

cugetul care strigă neîmprăştiat, va îi auzit de Domnul.

34. Mintea care se roagă neîmprăştiat, strâmtorează şi frânge inima;

iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. 1

35. Rugăciunea încă se numeşte virtute, deşi e maica virtuţilor. Căci

le naşte pe acelea prin împreunarea cu Hristos.

36. Tot ce am săvârşi fără rugăciune şi nădejde bună, ne este pe urmă

vătămător şi fără preţ-

37. Când auzi că cei de pe urmă vor fi întâi şi cei dintâi vor fi pe

urmă,2 înţelege pe cei părtaşi de virtuţi şi pe cei părtaşi de

dragoste. Căci iubirea e cea din urmă dintre virtuţi, după rând, dar e

cea dintâi dintre toate, după cinste, vădindu-le pe cele care s-au

născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.

38. Dacă, în vreme ce te rogi, te copleşeşte trândăvia, sau eşti

supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ti aminte de moarte şi de

muncile înfricoşate. Dar e mai bine să te lipeşti de Dumnezeu prin

rugăciune şi nădejde, decât să te gândeşti la lucruri dinafară, chiar

dacă sunt de folos.

39. Niciuna din virtuţi nu deschide singură, prin sine, uşa firii

noastre, dacă nu sunt împletite toate între olaltă.

40. Nu e înfrânat cel ce se nutreşte cu gânduri. Căci chiar de sunt

folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea.

41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un

Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.

42. Cel ce se pocăeşte cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru

păcatele vechi, ci îşi va câştiga printr-ânsa îndurarea lui Dumnezeu.

43. Dacă suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea

noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe cari

le-am făcut mai înainte?

44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a negrijii

trecute, nu un drept la răsplată.

45. Cel ce se turbură cu mintea şi e liniştit cu trupul, este asemenea

celui turburat trupeşte şi împrăştiat cu mintea.

46. Turburarea de bună voie fie a minţii, fie a trupului, o sporeşte

pe cealaltă, cea a minţii pe cea trupească şi cea a trupului pe cea a

minţii. Căci împreunarea lor dă naştere unui rău şi mai mare.

47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei

ce ne urăsc, după cuvântul Domnului. 2

48. Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor.

49. Nu pot îi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă

adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le

face.

50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la

timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite.

51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta văzută a

virtuţii îşi pierde valoarea.

52. Dacă fapta rău plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai

mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei.

53. Filosofează cu fapta despre voia omului şi despre răsplata lui

Dumnezeu. Căci ştiinţa nu e mai înţeleaptă sau mai folositoare decât

fapta.

54. Ostenelelor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o

cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă.

55. Unul a primit un gând şi l-a ţinut fără multă socoteală. Altul l-a

primit şi I-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a

lucrat cu mai multă evlavie?

56. Răbdarea năcazurilor e semnul cunoştinţei ade-vărate; Ia tel

neînvinovăţirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.

57. Cel ce face binele şi caută răsplata, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci

voii sale.

58. Cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată, decât printr-o

pocăinţă corespunzătoare cu greşeala.

59. Unii spun: Nu putem face binele, dacă nu primim în chip simţit

harul Duhului. 1

60. Aceasta o spun pentru că, zăcând pururea în plăceri, prin libera

lor hotărîre, renunţă ca nişte neajutoraţi la ceea ce le este dat ca

putere x6 xatA 56vaitv. 2

61. Căci celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic;

dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu

încetează de a ne ajuta în chip ascuns; dar atârnă de noi să facem sau

să nu facem binele pentru care avem putere.

62. Mai întâia harul trezeşte în chip dumnezeesc conştiinţa. Aceasta

îi face şi pe cei făcători de rele să se căiască şi să placă lui

Dumnezeu.

63. EI e ascuns de asemenea în învăţătura ce ne-o dă aproapele. Iar

uneori se iveşte în cuget şi prin cetire; sau învaţă mintea prin

cugetarea naturală despre adevărul lui. Dacă deci nu vom ascunde

talantul acestei cugetări, vom intra în chip simţit întru bucuria

Domnului.

64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împlinirea poruncilor e

asemenea robului cumpărat cu bani, care, îndată ce a fost cumpărat,

cere deodată cu preţul şi scrisoarea de slobozire.

65. Cel ce socoteşte necazurile venite dinafară ca aduse de dreptatea

lui Dumnezeu, acela, căutând pe Domnul, a aflat deodată cu dreptatea

Lui şi cunoştinţa.

66. Dacă vei înţelege ce zice Scriptura, că în tot pământul stăpânesc

judecăţile lui Dumnezeu,3 orice

întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de Dumnezeu.

67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea sa. Dar numai

Dumnezeu ştie cum i se potriveşte fiecăruia ceea ce îi vine.

68. Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată Ia slava ce-ţi

va veni de la Dumnezeu. 2 Şi ocara te va lăsa neîntristat şi

neturburat; iar slava credincios şi nesupus osândei, când va veni.

69. Când eşti lăudat de mulţime, după bunăvoiţa lui Dumnezeu, să nu

amesteci nimic semeţ în ceea ce ţi-a hărăzit Domnul, ca nu cumva

schimbându-te, să cazi în starea dimpotrivă.

70. Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă; iar omul nu se va folosi

fără osteneli de bună voie şi fără ajutor dumnezeesc.

71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără conştiinţă bună nu poţi plăcea

lui Dumnezeu.

72. Nu respinge învăţătura, chiar dacă eşti foarte cuminte. Căci

iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înţelepciunea noastră.

73. Când inima e mişcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de

bună voie, devine anevoie de reţinut, asemenea unui bolovan foarte

greu, ce se rostogoleşte la vale.

74. Precum un viţel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la un loc

mărginit de prăpăstii din amândouă părţile, la fel se află sufletul pe

care gândurile l-au desfăcut pe -ncetul de locul său.

75. Când mintea, dobândind bărbăţie în Domnul, desface sufletul de

obişnuinţe învechite, atunci inima e chinuită de minte şi de patimă,

ca de nişte călăi, cari o trag încoace şi încolo.

76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la

fel cei ce urăsc păcatul, iubesc

mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotriveşte vântului, cea de-a

doua patimilor.

77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta1 aduce durere trupului şi

întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit şi

în sufletul sfinţit.

78. Nimenea nu e atât de bun şi de milos ca Domnul; dar nici El nu

iartă pe cel ce nu se pocăeşte.

79. Mulţi ne întristăm pentru păcate; dar primim cu plăcere cauzele lor.

80. Sobolul, care se târle sub pământ, fiind orb nu poate vedea

stelele; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privinţa celor

vremelnice, nu poate crede nici în privinţa celor veşnice.

81. Cunoştinţa adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca

har înainte de har; şi ea învaţă pe cei ce se împărtăşesc de ea, să

creadă înainte de toate în Cel ce le-a dăruit-o.

82. Când sufletul care a păcătuit nu primeşte neca-zurile ce vin

asuprai, atunci îngerii zic despre el: Am doftorit Babilonul şi nu s-a

vindecat. 2

83. Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată se luptă pentru cele

protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.

84. Precum tocul nu poate zăbovi în apă, tot aşa nici gândul urît în

inima iubitoare de Dumnezeu. Căci tot cel ce iubeşte pe Dumnezeu,

iubeşte şi osteneala. Iar osteneala de bună voie e vrăjmaşă plăcerii

prin fire.

85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul voinţii, se impune

pe urmă silnic şi dacă nu vrea cel părtaş de ea.

86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim

cauzele lor; iar de vin gânduri cu voia, iubim şi lucrurile spre cari

se îndreaptă.

87. Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar

iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi ale

făţărniciei.

88. Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite

mari şi răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuţi mici prin

ispite mari.

89. Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului. Iar dacă e

alungat repede, arată războiu şi împotrivire.

90. Trei sunt lucrurile spirituale, la care vine mintea când se

schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii.

Când vine la locul după fire, se descopere pe sine ca pricina

gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând

pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de

dreptatea lui Dumnezeu şi se războeşte cu oamenii pe motiv că o

nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află

roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apostolul: iubire, bucurie,

paceşi cele următoare; şi ştie că dacă alege grijile trupeşti, nu

poate rămânea acolo. Dar dacă se desparte de locul acela, cade în

păcat şi în necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu îndată,

dar desigur la vremea sa, când ştie dreptatea lui Dumnezeu.

91. Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă

îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea.

92. Tot cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot

harul. Dar se umple de cunoştinţa sigură a acestui fapt, după aceea,

prin lucrarea poruncilor.

93. Porunca lui Hristos, împlinită cu conştiinţă, dărueşte mângâiere

după mulţimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul

său.

94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poţi tace nimic

fără ajutorul lui Dumnezeu.

95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; şi pentru a

câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.

96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Căci nimic nu stă mai

sus ca dragostea de Dumnezeu.

97. Rugăciunea neîmprăştiată e semn de iubire faţă de Dumnezeu la cel

ce stărue în ea. Negrija de ea şi împrăştierea ei, e dovada iubirii de

plăceri.

98. Cel ce priveghează, rabdă şi se roagă nestrâmtorat, se

împărtăşeşte în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strâmtorat în

acestea, dar rabdă totuşi cu voia, primeşte şi el îndată ajutor.

99. O poruncă se vădeşte mai aleasă ca alta. De aceea există şi o

credinţă mai sigură ca altă credinţă.

100. Este o credinţă din auz, după Apostol,1 şi este o credinţă, care

e adeverirea lucrurilor nădăjduite. 2

101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei cari întreabă; dar mai

bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin

acestea, se aduce pe sine lui Dumnezeu, ajută şi aproapelui.

102. Dacă vrei să-l foloseşti fără vorbă multă pe iubitorul de

învăţătură, îndeamnăfî la rugăciune, la credinţă dreaptă şi la

răbdarea năcazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte

virtuţi.

103. Pentru lucrurile, pentru cari şi-a pus cineva nădejdea în

Dumnezeu, nu se mai războieşte cu aproapele.

104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie îşi

are pricina în cele săvârşite cu voia, nimeni nu e atât de duşman

omului, ca el însuşi.

105. Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă

e necredinţa.

106. Fugi de ispită prin răbdare şi prin rugăciune. Căci dacă i te

împotriveşti fără acestea, vine asupraţi şi mai năvalnic.

107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi şi

cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă

jugul lui Hristos întru cunoştinţă. 3

108. Toate câte le grăim sau le săvârşim fără rugăciune, ni se arată

pe urmă sau greşite sau vătămătoare, şi ne dovedesc lipsiţi de

cunoştinţă, prin lucrurile cari urmează.

109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte şi din gânduri. Din

credinţă însă, din har şi din pocăinţă, sunt mulţi drepţi.

110. Precum celui ce se pocăeşte îi e străină cugetarea semeaţă, aşa

celui ce păcătueşte de bună voie îi e cu neputinţă cugetarea smerită.

111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră din partea

conştiinţei, ci cunoştinţa harului lui Dumnezeu şi a compătimirii Lui.

112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obişnuit, aceea este mintea

raţională pentru harul dumnezeesc. Cu cât scoţi mai mult materia

afară, cu atât mai mult năvăleşte acela înăuntru; şi cu cât o mâni pe

aceasta mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela.

113. Materia casei sunt vasele şi mâncările; iar materia minţii, slava

deşartă şi plăcerea.

114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.

115. Harul Duhului e unul şi neschimbat; dar lucrează în fiecare precum voeşte.

116. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor

proprie, celor dulci dulceaţa şi celor acre acreala, aşa harul,

intrând în inimile credincioşilor, le dărueşte lucrările cari se

potrivesc cu diferitele virtuţi.

117. Celui ce tlămânzeşte pentru Hristos, harul i se ace hrană; celui

ce însetează, beutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină;

celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui

ce plânge, mângâiere.

118. Deci când auzi Scriptura spunând despre Duhul Sfânt că s-a

coborît peste fiecare dintre Apostoli,1 seu că a năvălit asupra unui

prooroc,2 sau că lucrează

sau se întristează,1 sau se stinge,2 sau se mânie; şi iarăşi că unii

au pârga Duhului,3 alţii sunt plini de Duh Sfânt, să nu cugeţi la vreo

tăiere, sau la vreo prefacere, sau la vreo schimbare a Duhului, ci

crede, după cum am spus mai înainte, că el e nemutat, neschimbat şi

atotputernic. De aceea, el rămâne în lucrări ceea ce este, dar în

acelaşi timp salvează în fiecare, în chip dumnezeesc, ceea ce trebue

salvat. Căci el se revarsă peste cei botezafi în chip desăvârşit,

asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în

care, urîndu-şi patimile cari-l întunecă, le smulge din sine; precum

de asemenea se întunecă în măsura în care, iubindu-le, cugetă la ele.

119. Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune

pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea.

120. Când suntem stăpâniţi de gânduri rele, să ne învinovăţim pe noi

înşine, şi nu păcatul strămoşesc.

121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe cari le săvârşim

cu mânile, cu picioarele şi cu gura.

122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte, cel ce nu iubeşte pricinile ei.

123. Căci cine stă la târguială cu slava deşartă, dacă dispreţueşte

ruşinea? Sau cine se tulbură pentru ocară, dacă iubeşte umilinţa? Cine

primeşte plăcerea trupească, având inimă sdrobită şi smerită? Sau cine

se îngrijeşte şi se luptă pentru cele vremelnice, dacă crede în

Hristos?

124. Cel care, dispreţuit fiind de cineva, nu se gâlceveşte cu cel

ce-l dispreţueşte, nici cu vântul, nici cu gândul, a dobândit

cunoştinţă adevărată şi arată credinţă tare Stăpânului.

125. Mincinoşi sunt fiii oamenilor, cari stau în cum-pănă de-a face

nedreptate. 6 Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este

drept.

126. Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici

cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, şi deci în

deşert se turbură. 1

127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după

ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă

spicele seminţelor din inimă.

128. Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupeşti mai mult decât trebue,

va plăti prisosul cu osteneli însuţite.

129. Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă;

iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor.

130. Cel ce este nedreptăţit de cineva şi nu cere de la cel ce l-a

nedreptăţit ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea,

lui Hristos, şi va lua însuţit în veacul acesta şi va moşteni vieaţa

veşnică.

131. Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala

şi durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută

plăcerea şi fuge de durere.

132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci

chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru

aproapele.

133. Când vrăjmaşul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor

uitate, îl sileşte pe datornic să le săvârşească şi prin aducerea

aminte, folosindu-se cu viclean meşteşug de legea păcatului.

134. Dacă vrei să-ţi aminteşti neîncetat de Dumnezeu, nu respinge

necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate.

Căci răbdarea lor trezeşte şi înviorează amintirea prin fiecare

întâmplare. Iar respingerea lor micşorează durerea şi osteneala

spirituală a inimii şi prin aceasta produce uitarea.

135. Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere păcatele, să nu-ţi arăţi

oamenilor virtuţile. Căci ceea ce facem noi cu acestea, aceèa face

Dumnezeu cu acelea.

136. Ascunzându-ţi virtutea, nu te mândri, ca şi când ai împlini

dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunde cele frumoase, ci

şi în a nu gândi nimic din cele oprite.

137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmânia care

urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopţile

zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor.

138. Slava deşartă, iubirea de argint şi plăcerea nu lasă facerea de

bine nepătată, dacă nu s-au topit mai -nainte prin frica lui Dumnezeu.

139. în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage

la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice.

140. Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună în cumpănă cu

păcatele. Iar alţii îşi câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu prin jertfa

Celui ce a murit pentru păcatele noastre. E de întrebat care dintre

aceştia cugetă drept?

141. Frica Gheenei şi dragostea împărăţiei dau puterea de a răbda

necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce

cunoaşte gândurile noastre.

142. Cel ce crede în cele viitoare se înfrânează de la plăcerile de

aici, fără a face pe învăţătorul. Iar cel care nu crede, caută

plăcerea şi fuge de durere.

143. Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, ne-a vând cele ce o

pricinuesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în

chip şi mai ticălos.

144. Altceva e cunoştinţa lucrurilor şi altceva cunoaşterea

adevărului. Pe cât se deosebeşte soarele de lună, pe atât e mai de

folos cea de a doua decât cea dintâi.

145. Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea

poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.

146. De vrei aşadar să te mântueşti şi să vii la cunoştinţa

adevărului, încearcă totdeauna să te ridici peste lucrurile ce cad sub

simţuri şi să te lipeşti de Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul

acesta, privind uneori pe alături fără să vrei, vei afla Domnii şi

Stăpânii răsboindu-te prin atacurile 8i tv TţpoaŞoXv ce le vor da

asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune şi rămânând cu bună nădejde,

vei stărui în harul lui Dumnezeu, care te isbăveşte de urgia viitoare.

147. Cine înţelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul Pavel, că

lupta noastră e împotriva duhurilor răutăţii, va înţelege şi parabola

Domnului, prin care a arătat că trebue să ne rugăm neîncetat şi să nu

ne lenevim. 2

148. Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne

odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi

lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după

cuvântul Domnului. 3 Şi cel ce a ajuns astfel la odihnă prin lepădarea

de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă

şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând: Să ne silim să intrăm la

această odihnă. 4

149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că

aici este răsplata obştească, ci fiindcă trebue să avem întâi harul

Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei

noastre, în împărăţia cerurilor. Aceasta descoperind-o şi Domnul a

zis: împărăţia cerurilor este înăuntru vostru!5 Dar a spus-o şi

Apostolul: Credinţa e adeverirea celor nădăjduite6; şi iarăşi:

Alergaţi aşa ca să o luaţi; şi iarăşi: Cercetaţi-vă pe voi înşivă de

sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos locueşte în

voi? afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici. 8

150. Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte necazurilor, cari vin

asupra lui. Căci ştie că-l conduc pe om spre frica de Dumnezeu.

151. Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă

pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de

întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără

întristare, îşi întipăresc din nou vechea întinăciune.

152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se tine strâns numai de

gândul nădejdii, vrăjmaşul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte

păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin

harul lui Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să tacă pe om nedrept.

Căci făcând vrăjmaşul aceasta, de va fi omul luminat şi urîtor de

patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi

încă înceţoşat şi iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea

pătimaşe cu momelile, în cât amintirea aceasta nu-i va fi o

mărturisire, ci început de păcătuire.

153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu

pomeni special, după chipul lor, greşelile, ci rabdă cu bărbăţie

urmările lor.

154. întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute

mai -nainte, fiecare greşală aducând după sine ceea ce se leagă de

tirea ei.,

155. Cel ce cunoaşte şi ştie adevărul, nu se mărturiseşte lui Dumnezeu

prin amintirea celor săvârşite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă

asupra lui.

156. Când respingi durerea şi ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin

alte virtuţi. Căci slava deşartă şi fuga de dureri obişnuiesc să

slujească păcatului chiar şi prin cele de-a dreapta prin virtuţi.

157. Precum virtuţile obişnuesc să se nască din dureri şi din ocări,

aşa păcatele se nasc din plăceri şi laude.

158. Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai -nainte. Iar

lenevia se naşte din necredinţă.

159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci

atâtarea se mişcă fără odihnă în mădularele sale.

160. De suntem pătimaşi, trebue să ne rugăm şi să ne supunem. Căci de

abia cu ajutor ne putem război cu obişnuinţele păcatului.

161. Cel ce-şi loveşte voia cu supunerea şi cu rugăciunea, este

luptător cu bun meşteşug, vădind lupta mintală pe care o poarta, prin

reţinerea de la cele supuse simţurilor.

162. Cel ce nu-şi uneşte voia sa cu Dumnezeu se poticneşte în faptele

sale şi cade în mâinile vrăjmaşilor.

163. Când vezi doi răi, având dragoste unul faţă de altul, cunoaşte că

fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt.

164. Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc

cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă

deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt măreşte pe cel cu

cuget semeţ, care-l laudă într-una.

165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate folos din amândouă

părţile: pentru cele bune primind mărturie, se face şi mai grabnic la

ele; pentru cele rele fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După

sporirea noastră trebue să ne fie şi vieaţa; şi după vieaţă suntem

datori să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunile noastre.

166. Bine este să ţinem porunca cea mai cuprinzătoare şi să nu ne

îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne

rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai împărăţia lui Dumnezeu,

după cuvântul Domnului. 1 Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuinţă,

suntem datori să ne şi rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se

îngrijeşte de ceva fără rugăeiune, nu se află pe drumul cel bun care

duce spre sfârşitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: Fără

mine nu puteţi face nimic.

167. Cel ce nesocoteşte porunca rugăciunii, cade în neascultări şi mai

rele, una predându-l alteia, ca legat în lanţuri.

168. Cel ce primeşte necazurile de acuma, în nădejdea bunătăţilor de

mai târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi repede de

mânie şi întristare.

169. Cel ce primeşte reaua pătimire şi necinstea pentru adevăr umblă

pe calea apostolilor, luând crucea şi încingându-se cu lanţuri. Iar

cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăceşte cu

mintea şi cade în ispitele şi cursele diavolului.

170. Nu poate birui cel ce se războieşte nici gândurile rfele fără să

biruiască pricinile lor, nici priciniie fără gânduri. Căci când

răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinşi prin cealaltă de

către amândouă.

171. Cel ce se luptă cu oamenii, de frica relei pătimiri şi a

ocărilor, sau va pătimi aici necazuri şi mai multe, sau va fi muncit

fără milă în veacul viitor.

172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare rea e dator să-şi

încredinţeze toate trebile lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi mintea

lui să se ţină strâns de nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile

supuse simţurilor să o nesocotească cu toată puterea.

173. Când află diavolul pe un om, prins fără trebuinţă de cele

trupeşti, mai întâi îi răpeşte trofeele cunoştinţii, pe urmă îi taie

nădejdea în Dumnezeu, cum i-ar tăia capul.

174. Dacă ocupi vreodată poziţia întărită a rugăciunii curate, nu

primi în acea vreme cunoştinţa lucrurilor, ridicată în faţa ta de

vrăjmaşul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de preţ. Căci mai bine este

să-l săgetăm cu săgeţile rugăciunii, stând închişi în cetăţuia

noastră,

decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne

desfacă de rugăciunea împotriva lui.

175. Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de

trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte.

176. Dacă ţi s-a rânduit să înveţi întru Domnul şi nu eşti ascultat,

întristează-te cu mintea, dar nu te turbura la arătare. Căci

întristându-te, nu vei fi osândit cu cel neascultător. Dar

turburându-te, vei fi ispitit prin acelaşi lucru.

177. în vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de

fată, povestindu-le lucrurile cuviincioase şi vrednice de laudă mai

lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.

178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greşala în

fată. Căci aceasta tine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire.

179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia

în conştiinţă cele ale sale.

180. Cel ce vorbeşte drept e dator şi el să fie plin de mulţumire, ca

unul ce primeşte cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al

celui ce grăeşte, ci al lui Dumnezeu, care i-l dărueşte.

181. Nu te gâlcevi cu cei cari nu Ji-au făcut mărturisire de supunere,

când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice

Scriptura.

182. Acela care cedează ucenicului când se împotriveşte unde nu

trebue, îl rătăceşte în privinţa acelui lucru şi-I pregăteşte să

nesocotească rânduelile supunerii.

183. Cel ce sfătueşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela

care păcătueşte, îşi câştigă siefşi virtutea opusă greşelii. Iar cel

ce tine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă,

după legea duhovnicească.

184. Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiutor; iar temându-se

de El, se fereşte de tot răul.

185. Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu vântul, şi

într-alt fel aflându-te cu conştiinţa. Căci pe unul ca acesta

Scriptura îl pune sub osândă. 1

186. Adeseori cel ce spune adevărul e urît de cei fără de minte, după

Apostol. 2 Iar cel făţarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste

răsplăţi nu ţine multă vreme. Căci domnul va răsplăti fiecăruia, la

vremea sa, ceea ce trebue.

187. Cel ce voeşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu

plăcere pe cele de acuma. Căci astfel, împăcându-se înţelepţeşte cu

lucrurile, va ocoli prin dureri mici, pedepse mari.

188. Imprejmueşte-ţi cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de

sine şi cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva

cedând să faci cele dimpotrivă. Căci binele nu se săvârşeşte numai de

către om, ci şi de către Dumnezeu, atotvăzătorul.

189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri cuvenite faptelor

noastre, aşa şi cugetelor şi gândurilor noastre celor de bună voie.

190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele

cu voia, din voinţa liberă. De aceea, cele din urmă, sunt pricinile

celor dintâi.

191. Gândurile rele neintenţionate le urmează întri-starea. De aceea

şi dispar degrabă. Iar celor intenţionate le urmează bucurie. De aceea

cu anevoe ne isbăvim de ele.

192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri şi de

strâmtorări; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude şi de prisosiri.

193. Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un

drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor e răsturnat

de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se

oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa;

când ajunge în suferinţe, se tângueşte; de înţelege ceva caută

numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e

bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e

plin de îndrăsneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei

ce-l mustră, se ia Ia ceartă; iar cei ce-l iartă, îi socoteşte proşti.

194. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos,

cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu

numai de patimi, ci şi de alte întâmplări.

195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinţa lui ce

place lui Dumnezeu, şi vei afla deslegarea folositoare.

196. Când Dumnezeu binevoeşte să se facă un lucru, toată zidirea ajută

să se împlinească. Dar când El nu binevoeşte, se împotriveşte şi

zidirea.

197. Cel ce se împotriveşte necazurilor, se războieşte fără să ştie cu

porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeşte întru cunoştinţă

adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura.

198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a

venit, ci cum să o porţi cu mulţumire, fără întristare şi fără

pomenirea răului.

199. Răul de la altul nu ne sporeşte păcatul, dacă nu îl primim cu gânduri rele.

200. Dacă nu e uşor să afli pe cineva să placă lui Dumnezeu fără să

fie încercat, trebue să mulţumim lui Dumnezeu pentru toată

întâmplarea.

201. Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte,1 nu

ar fi izbândit în cel de zi. Şi dacă Pavel nu şi-ar fi pierdut vederea

ochilor,2 nu ar fi câştigat-o pe cea a minţii. Iar dacă Ştefan nu ar

fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au

deschis cerurile. 3

202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, aşa necazul împotriva

aşteptării se numeşte încercare.

203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu

ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaşte toate înainte de naşterea

lor îl cunoştea şi pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credinţă

desăvârşită.

204. Tot necazul vădeşte aplecarea voinlii, dându-i acesteia prilej să

încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă

să vină se numeşte încercare, dând celui ce se împărtăşeşte de el

cunoştinţa voilor sale ascunse.

205. Frica de Dumnezeu ne sileşte să luptăm cu păcatul. Dar luptând

noi, însuşi harul lui Dumnezeu îl surpă.

206. înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea

naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe

a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de

mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în

cugetare.

207. De vrei să nu fii muncit de gâduri rele, primeşte umilirea

sufletului şi necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în

toată vremea şi locul şi lucrul.

208. Cel ce se lasă povăţuit de bună voie prin necazuri, nu va fi

stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primeşte pe cele

-"tâiu, va deveni, chiar dacă nu vrea, robul celor de a.

209. Dacă eşti nedreptăţit şi ţi se înăspreşte inima, nu te întrista,

căci cu bun rost a fost pus în mişcare ceea ce ţi s-a întâmplat. Ci

bucurându-tet alungă gândurile cari răsar, ştiind că, biruindu-le de

la primul atac, va fi biruit împreună cu ele şi răul după ce a fost

pus în mişcare; dar dacă gândurile continuă să se mişte, şi răul

sporeşte.

210. Fără sdrobirea inimii, e cu neputinţă să ne iz-băvim cu totul de

păcat. Iar inima se sdrobeşte prin înfirânarea de la trei lucruri: de

la somn, de la hrană şi

dela lenevirea trupească. Căci prisosinţa acestora sădeşte iubirea de

plăcere; iar iubirea de plăcere primeşte gândurile rele. Pe de altă

parte, ea se împotriveşte atât rugăciunii, cât şi slujirii cuvenite.

211. Dacă ai fost rânduit să porunceşti fraţilor, păzeşte rânduiala ta

şi să nu treci sub tăcere cele cuvenite de frica celor ce se

împotrivesc. Când vor asculta, vei avea plată pentru virtutea lor;

când nu vor asculta, de sigur îi vei ierta şi vei lua de asemenea

iertare de la Cel ce a zis: Iertaţi şi se va ierta vouă. 1

212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce ştie să facă

negustorie, câştigă mult; iar cel ce nu ştie, sufere pagubă.

213. Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci

câştigul, pe care el l-a lepădat, adunăţi-l ţie. Căci hotărîrea de a

nu pune răul la inimă îţi va folosi mai mult decât îndreptarea lui.

214. Când vătămarea ce izvorăşte de la unul se întinde Ia mulţi, nu

trebue să ai îndelungă răbdare, nici să cauţi folosul tău, ci al celor

mulţi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora,

decât cea a unuia.

215. De va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe

măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă.

216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincă, la fel

neruşinarea nu primeşte de bunăvoie întristarea după Dumnezeu. 2

217. Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru naşterea de pui, aşa

nici durerea inimii cu neruşinarea, pentru zămislirea virtuţilor.

218. Nimenea nu poate avea durere şi întristare după Dumnezeu, de nu

va iubi mai -nainte pricinile lor.

219. Frica de Dumnezeu şi mustrarea primesc între ele întristarea. Iar

înfrânarea şi privegherea se însoţesc cu durerea.

220. Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile

Scripturii, va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul

asinului. 1 Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge

fălcile în zăbale şi frâu. 2

221. Cel biruit cu uşurinţă de cele mici e robit neapărat şi de cele

mari. Iar cel ce le dispreţueşte pe acelea, le va sta împotrivă şi

celor mari, întru Domnul.

222. Nu încerca să foloseşti prin mustrări pe cel ce se laudă cu

virtuţile, fiindcă acela nu poate li şi iubitor de fală şi iubitor de

adevăr.

223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila şi dreptatea şi

înţelepciunea lui Dumnezeu, şi toarnă prin auz puterea lor în cei ce

ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără

plăcere, nu au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au şi

răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm şi noi de seamă de ascultăm

cu plăcere de El. Căci chiar El a zis: Cel ce mă iubeşte pe Mine va

păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voiu iubi pe

el şi Mă voiu arăta lui. 3 Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci?

Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către

Dumnezeu şi către aproapele. Iar aceasta ia fiinţă din înfrânarea de

la cele materiale şi din liniştirea gândurilor.

224. Domnul, ştiind aceasta, ne porunceşte zicând: Să nu vă îngrijiţi

de ziua de mâine. 4 Şi cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de

cele materiale şi de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele?

Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit

de ele? Căci păcatul e un întunerec şi o ceaţă a sufletului, ce se

lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. Şi păcatul se naşte

aşa că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forţează şi

îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din

pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi

prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl

primeşte. Iar cel ce nu-şi vede acest păcat cuprinzător, cum se va

ruga pentru el ca să se curăţească? Şi cel ce nu s-a curăţit, cum va

afla locul fiinţei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea

mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după

cuvântul prorocesc, evangeiicesc şi apostolesc?

225. Trebue, aşadar, ca urmare a celor spuse mai -nainte, să căutăm

casa aceasta şi să stăruim a bate la uşa ei prin rugăciune, ca, fie

acum, fie în ceasul morţii, să ne deschidă stăpânul şi să nu ne spună

ca unora, cari n-am avut grijă: Nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi. 1

Ba suntem datori nu numai să cerem şi să luăm, ci să şi păstrăm ceea

ce ni s-a dat. Căci sunt unii, cari şi după ce au primit, au pierdut.

De aceea, poate, cunoştinţa simplă, sau chiar şi o experienţă

întâmplătoare a lucrurilor spuse mai -nainte o au şi cei mai tineri şi

mai târzii la învăţătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au

decât cei evlavioşi şi mult încercaţi dintre bătrâni, cari, pierzând-o

adeseori din neatenţie, au căutat-o iarăşi cu osteneli de bună voe şi

au aflat-o. Să nu încetăm să tăcem şi noi la fel, până când o vom

dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde,

întocmai ca aceia.

226. Aceste puţine învăţături ale legii duhovniceşti le-am cunoscut

din cele multe. Asupra lor stărue neîncetat şi marele Psalmist, vrând

să le înveţe şi să le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul

Iisus: Lui I se cuvine slava, stăpânirea şi închinarea, acum şi în

veci. Amin.

Ai aetloiaşi

Răspuns acelora cari se îndoiesc despre Dumnezeescul Botez1

nii socotesc Sfântul Botez desăvârşit, întemeindu-se pe Scriptură,

care zice: Scoală-te, primeşte botezul şi spală-te de păcatele tale,2

sau: Spălaţi-vă şi fiţi curaţi, sau: Dar v-aţi spălat, dar v-aţi

curăţit, precum şi alte multe de felul acesta. Alţii însă susţin că

păcatul cel vechiu se desfiinţează abia prin nevointe, aducând şi ei

mărturia Scripturii, care zice: Să ne curăţim pe noi înşine de toată

întinăciunea trupului şi a duhului." Ba aceştia susţin că chiar şi

lucrarea însăşi a păcatului se află în ei după Botez.

Ce vom zice noi la acestea, sau cui vom crede?

Răspuns

Trebue să credem propovedaniei Apostolilor şi să rămânem pe lângă

mărturisirile lor şi să nu ispitim puterea lui Dumnezeu prin socotinţe

omeneşti. De asemenea să nu primim iarăşi de bunăvoie jugul robiei, ci

să ţinem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor. Căci

pe măsura împlinirii lor aflăm tot adevărul, precum trebue să ştim

limpede că pe măsura neîmplinirii lor stăm sub puterea păcatului.

Numai fiindcă am socotit deşartă propovedania, ascultând mai mult de

curiozitatea noastră decât de cuvântul lui Dumnezeu, s-a iăcut deşartă

şi credinţa noastră şi ne aflăm încă în păcate.

întrebare

Noi nu spunem că propovedania este deşartă, ci căutăm să aflăm adevărul.

Răspuns

Dacă ţinem propovedania de adevărată, să frnplinim toate poruncile şi

atunci vom şti de mai suntem stăpâniţi de păcat. Căci Sfântul Botez

este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte

poruncile. Drept aceea să nu credem socotinţelor omeneşti, ci mai de

grabă dumnezeeştei Scripturi, care spune: Hristos a murit pentru

păcatele noastre, sau: Ne-am îngropat cu El prin botez,2 sau: Cel ce a

murit s-a îndreptat de păcat,3 sau Păcatul nu va mai stăpâni peste

noi,4 de vom împlini poruncile; iar de nu le împlinim, suntem

necredincioşi şi stăpâniţi de păcat. Căci credinţa stfi nu numai în a

ne fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini poruncile Lui. Că odată

ce ne-am îngropat cu El prin Botez, ne-a şi ridicat pe noi şi ne-a

aşezat împreună cu Sine în cele cereşti, e vădit din Scripturi. 5 Dar

nu e mai puţin vădit că ne-a dai şi porunci, ca, împlinindu-le, să

aflăm desăvârşirea pe care ne-a dat-o nouă. Iar de nu le vom împlini,

ne vom arăta stăpâniţi de păcat.

Dacă zicem deci că păcatul se desfiinţează prin fapte, atunci Hristos

a murit în deşert6 şi toate cele spuse sunt mincinoase. Şi dacă

aceştia spun că Botezul nu este desăvârşit, ci dobândesc desăvârşirea

prin nevoinţe, deşartă este pentru ei şi legea libertăţii şi toată

legiuirea Noului Testament e desfiinţată. Ba aceştia îi fac şi pe

Hristos însuşi nedrept, odată ce porunceşte celor botezaţi să

săvârşească fapte de-ale libertăţii, cală

vreme ei sunt robii de păcat împotriva voii. Iar harul lui Dumnezeu nu

mai e în acest caz har, ci răsplata nevoinţelor noastre. Căci dacă

prin fapte scăpăm de păcat, atunci nu mai putem spune că prin har. Iar

dacă prin har, fapta nu mai e faptă, ci poruncă a Celui ce ne-a

eliberat, şi faptă a libertăţii şi a credinţii. Acestea li le-a spus

Sfântul Pavel mai înainte Galatenilor, potrivit cu iconomia

dumnezeească, sfătuindu-i ca pe unii ce erau la fel de necredincioşi

ca şi aceştia de acum.

Dar noi nu avem aceeaşi necredinţă în harul lui Dumnezeu. Să nu fie!

Nici nu tăgăduim credinţa în propovedania apostolică. Ci, chiar dacă

suntem ţinuţi sub păcat şi după Botez, aceasta nu se întâmplă din

pricină că Botezul ar fi nedesăvârşit, ci pentru că nesocotim porunca

şi ne alipim de plăceri de bună voie, cum ne mustră dumnezeeasca

Scriptură. Căci omul se întoarce cu voia sa liberă la păcatul său, ca

un câine care vine la vărsătura sa. aPentru că nici Botezul, nici

Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului. Oare n-au auzit aceştia

că poruncile lui Hristos, cele date după Botez, sunt o lege a

libertăţii? Căci zice Scriptura: Aşa să lucraţi şi aşa să grăiţi, ca

unii ce veţi avea să fiţi judecaţi prin legea libertăţii. 2 Şi iarăşi

zice Sfântul Petru: Adăugaţi la credinţa voastră virtutea. 3 Iar după

ce spune cele următoare, adaugă zicând: Cel care nu are acestea e orb

cu vederea micşorată, uitând de curăţirea păcatelor lui de demult. 4

Aţi putut înţelege din cele spuse că e vorba de curăţirea întâmplată

în chip tainic prin Botez, dar care e aflată efectiv âvspyw? prin

porunci.

Dacă însă, botezându-ne, nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e

vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să

le săvârşim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia

păcatului, precum este scris: Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe

mine de legea păcatului şi a morţii,1 dar nesocotind poruncile Celui

ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat. Drept aceea, sau

arată-mi tu mie că cei botezaţi nu pot împlini poruncile libertăţii şi

atunci Botezul nu e desăvârşit; sau, arătând noi că aceştia au primit

o astfel de putere, să mărturisească toţi că au fost eliberaţi prin

harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia păcatelor

prin faptul că n-au împlinit toate poruncile, şi de aceea iarăşi s-au

supus lor. Şi dovada s-o ia chiar din mărturia adusă de ei: Să ne

curăţim pe noi înşine, fraţilor, de toată întinăciunea trupului şi a

duhului. 2 Căci cel robit păcatului cum se poate curăţi însuşi pe sine

de toată întinăciunea trupului şi a duhului, odată ce nu are

libertatea şi puterea trebuincioasă, ci e ţinut sub păcat? Iar dacă ai

stăpânire peste patimi, poţi cunoaşte că nu eşti ţinut sub ele prin

puterea lor, ci din pricina voinţii tale. Deci toate câte ni le spune

dumnezeeasca Scriptură despre curăţire, ni le spune ca unor oameni

liberi şi ca unor oameni liberi ne dă îndemnul să nu rămânem în

asemenea gânduri, ci să iubim libertatea, având puterea să înclinăm

spre ceea ce vrem, fie bine, fie rău.

întrebare

Dacă ne-am eliberat la Botez, de ce nu vedem aerul libertăţii, cum îl

văd cei ce se nevoiesc?

Răspuns

Vederea noastră este întunecată de plăcerile cu voia şi de nesocotirea

poruncilor, pe cari aceia le-au împlinit. Căci am spus mai înainte că

omul se eliberează prin darul lui Hristos, dar voia sa stăruie pe

lângă ceea ce iubeşte, chiar după ce s-a botezat, din pricina

libertăţii sale. Când Iisus zice: Cei ce se silesc răpesc împărăţia

Cerurilor,3 vorbeşte despre voia noastră, vrând ca fiecare din noi să

se silească potrivit cu Botezul, ca să nu se abată spre rău, ci să

stăruiască în bine. De sigur, precum omul pătimea de silă sub robia

Stăpâniilor rele, Dumnezeu putea să ne slobozească şi să ne facă

neschimbători tot cu sila. Dar n-a făcut aşa, ci prin Botez ne-a scos

cu sila din robie, desfiinţând păcatul prin cruce, şi ne-a dat

poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncilor a lăsat la voia

noastră liberă. Drept aceea, împlinind poruncile ne arătăm dragostea

faţă de Cel ce ne-a eliberat; iar nepurtând grijă de ele, sau

neîmplinindu-le, ne dovedim împătimiţi de plăceri.

Dar aceştia se poticnesc chiar în gândurile lor când zic: Vrem să

împlinim poruncile, dar nu putem, fiind ţinuţi cu puterea de păcat; de

aceea trebue să ne nevoim mai întâi şi să ştergem păcatul ca să putem

împlini poruncile libertăţii. Ei nu înţeleg însă ce zic, nici ceea ce

vreau să dea ca lucru sigur. Căci dacă nu ai peste tot libertate şi nu

poţi împlini poruncile, prin cari nevoinţe zici că ştergi păcatul?

Pentru că nevoinţele celor credincioşi sunt porunci. Tu deci zici: Nu

pot împlini poruncile, până ¡nu mă voiu curăţi întâi prin nevoinţe.

Dar arată-mi atunci nevoinţele, de cari zici că sunt afară de porunci,

şi voiu crede părerii tale. Dacă îmi arăţi rugăciunea, ea e poruncă;

dacă îmi arăţi postul, e tot poruncă; privegherea, de asemenea e

poruncă; dărnicia, la fel e poruncă; punerea sufletului, tot poruncă

este; curăţirea gândurilor, e şi ea poruncă; crucea, moartea şi orice

altă faptă a virtuţii ai mai numi, toate sunt porunci. De aceea celor

ce au primit puterea de a împlini poruncile, Hristos le porunceşte ca

unor credincioşi să se nevoiască să nu se întoarcă spre cele dinapoi,

nu pentru că prin porunci ar avea să şteargă păcatul, ci ca să nu se

mai întoarcă pe ei înşişi la cele dinapoi. Deci aceste porunci nu scot

afară păcatul căci aceasta s-a făcut numai prin cruce, ci păzesc

condiţiile libertăţii noastre. Căci spune-mi mie: dacă scoţi afară

păcatul lui Adam prin fapte, de ce s-a zis că Hristos a murit pentru

păcatele noastre, după Scripturi?

Dar la acestea nu au ce răspunde, ci pun doar întrebări cari se bat

cap în cap, căutând să folosească orice pentru socotinţele lor şi

neascultând de adevărul Scripturii. Deci zic aceştia: Dacă păcatul se

şterge prin Botez, de ce lucrează iarăşi în inima noastră? Dar noi am

arătat de multe ori pricina, spunând că nu vreo rămăşiţă a păcatului

lucrează în noi după Botez căci acesta dă deslegarea deplină, ci că

noi înşine ne înfăşurăm cu voia liberă în legăturile cari au fost

deslegate prin împlinirea poruncilor. Căci gândul, care zăboveşte în

jurul vreunei plăceri sau mânii, nu e un semn al păcatului rămas, ci

al unei împătimiri libere. Pentru că avem puterea să stingem gândurile

şi să surpăm toată înălţarea care se ridică împotriva cunoaşterii lui

Dumnezeu, cum zice Scriptura. Prin urmare gândul rău este, pentru

aceia cari îl sting în ei, semn al dragostei de Dumnezeu, nu al

păcatului. Căci nu atacul rcpoapoXij gândului este semn al păcatului,

ci convorbirea pretinoasă a minţii cu el? Pentru că dacă nu-l iubim,

de ce zăbovim cu el? Căci dacă n-am săvârşit fapte rele este cu

neputinţă să lungim vorba cu el în inimă, odată ce îl urîm din toată

inima. Prin urmare, dacă chiar şi când e urît un gând stăpâneşte cu

putere mintea căci nu spun că nu se întâmplă aceasta acest fapt nu

este o rămăşiţă din păcatul lui Adam, ci un semn al necredinţii de

după Botez. Căci dacă după Sfântul Botez, măcar că putem împlini

poruncile, nu le împlinim, chiar dacă nu vrem suntem ţinuţi sub păcat

până ce, împlinind toate poruncile, vom ruga pe Dumnezeu prin pocăinţă

să şteargă păcatul necredinţii noastre. Pentru că două sunt pricinile

lucrării păcatului în noi şi amândouă sunt de la noi: una lucrează pe

măsura neîmplinirii poruncilor, iar cealaltă ne stăpâneşte cu putere

datorită faptelor noastre rele de după Botez. Şi numai Dumnezeu

înlătură această lucrare, dacă îl rugăm prin milostenie,

prin rugăciune şi prin răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră. Dar

şi pe acestea ni le dărueşte, în chip ascuns, tot harul dat nouă prin

Botez.

întrebare

Atunci nu cuipva a păcătuit şi Pavel după Botez, dacă era stăpânit de

păcat cu voia lui? Căci zice: Văd altă lege, luptându-se împotriva

legii minţii mele.

Răspuns

Aşa strică şi celelalte locuri din Scriptură, cei rătăciţi de

înţelegerea lor păcătoasă. Dar ia capitolul acesta de mai sus şi vei

afla că Sfântul Pavel nu grăeşte despre sine, cum era după Botez, ci

despre Iudeii necredincioşi, vrând să-i convingă că fără harul lui

Hristos, dat prin Botez, e cu neputinţă să fie biruit păcatul. Căci

zicând: Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii

acesteia?, adauge: Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domuul

nostru,3 că legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea

păcatului şi a morţii. 4 De aceea zice: Legea este duhovnicească iar

eu sunt trupesc, vândut sub păcat. 5 De aci urmează că toate ale legii

şi ale templului şi ale jertfelor îşi află plinirea desăvârşită în noi

cei cari am primit în chip tainic harul Duhului la Botez. Căci a spus

de noi că suntem templu al Duhului6 şi ne îndeamnă să aducem jertte

duhovniceşti, numindu-ne Iudei întru ascuns şi nu la arătare,8 şi

tăiere împrejur a inimii în duh, nu în literă. Ba a mai spus că

cerescul legiuitor Hristos a scris legea duhovnicească prin Duh în cei

credincioşi, nu în table de piatră, ci în table de carne ale inimii. 4

Deci precum a spus despre acestea că se află întru ascuns, tot aşa

trebue să le înţelegi şi pe toate celelalte, pe cari le-a amintit ca

chipuri. Dar fiindcă n-am crezut încă cu tărie lui Hristos şi nu ne-am

socotit pe noi datori faţă de toate poruncile Lui, nici nu ne-am

lepădat de noi înşine după cuvântul Lui, nu cunoaştem tainele mai sus

pomenite, pe cari le-am primit din clipa Botezului. Când însă ne vom

mustra pentru puţinătatea credinţei noastre şi vom crede în El cu

sinceritate prin împlinirea tuturor poruncilor Sale, atunci, câştigând

în noi înşine trăirea lucrurilor mai sus pomenite, vom mărturisi că

într-adevăr Sfântul Botez este desăvârşit şi prin El ni s-a dat harul,

însă stă ascuns în chip nearătat, aşteptând ascultarea noastră şi

împlinirea poruncilor, pentru cari am primit putere prin el.

De aceea, câţi încă n-am împlinit poruncile libertăţii, încă n-am

ajuns la Ierusalimul cel liber căci Ierusalimul de sus este liber şi

el e maica noastră, care ne renaşte prin baia naşterii celei de-a

doua, ci suntem încă pe drumul lui Cain şi rătăcim, umblând razna.

Căci cel ce se ceartă întru neştiinţă şi se împotriveşte adevărului

arată că nu merge pe drumul drept, ci s-a abătut de la drum. De aceea

fericitul Pavel, văzându-ne că suntem zăbavnici în urcuşul spre

desăvârşire, zice: Aşa să alergaţi ca să o luaţi. 2 Iar dacă n-am

ajuns încă la cetate, când vom vedea templul şi când vom intra în el,

ca să ne învrednicim să aducem jertfă Ia altar?

Dar ce vorbesc despre credinţă, despre templu şi despre altar, când

n-am lăsat în urmă nici măcar fiarăle din trestie, pe cari Proorocul

roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele cele

dintâi născute, cari au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul

cel din ascuns. Căci în această stare ne aflăm dacă, după tine, Iudeul

din ascuns există, potrivit cu vântul lui Pavel, dar templul încă n-a

fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost încă pregătit de

El. Pentru că aceasta

o susţine făţiş cel ce zice că şterge păcatul lui Adam prin nevoinţe

şi nu prin harul lui Dumnezeu.

Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns de la Botez, însă nu ni

se va face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine

drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile

cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare. aCăci

cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea.

poruncilor, adică de la răbdarea năcazurilor. Sărind din calea cea

dreaptă, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai de grabă pe

alţii, decât pe stăpânul lor. Abia puţine din ele umblă pe calea cea

dreaptă şi aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde

şi îmboldite de încercări. Şi numai acestea ajung la cetate şi la

templu, unde sunt aduse jertfă.

Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină.

Când aceasta chiverniseşte cu evlavie şi după lege lucrurile,

vieţueşte în pace şi dreptate. Dar când greşeşte, se predă duşmanilor

spre dărâmare. Iar templul este locaşul sfânt al sufletului şi al

trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârşit altarul este masa

nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se

jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal

întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl

aduce neîntinat.

Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapeteasmei.

Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inaintemergător, locuind de la

Botez în noi, afară numai dacă nu suntem creştini netrebnici V Acest

loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a

inimii, încăpere care dacă nu se deschide prin Dumnezeu şi prin

nădejdea raţională şi înţelegătoare, nu putem cunoaşte în chip sigur

pe Cel ce locueşte în ea şi nu putem şti de-au fost primite jertfele

de gânduri, sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil,

focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se

inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc

primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistue în focul

dumnezeesc, de care a spus: Foc am venit să arunc în lume şi cât aşi

vrea să fie încă de pe acum aprins!3

Iar gânduri întâi născute a numit pe cele cari nu apar într-a doua

cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată de la prima aruncare npoapoATJ

şi răsărire în inimă, lui Hristos. 4 Căci cele ce i se aduc din

vălmăşagul cugetării le-a numit Scriptura şchioape, oarbe şi pocite,

şi de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhiereul ceresc

şi Stăpânul Hristos.

Că după Botez noi suntem pricina oricărui gând rău, s-a dovedit cu

mărturii din Scriptură. Dar dacă e trebuinfă să se dovedească aceasta

şi prin înlănţuirea firească a cugetării, vom spune: O omule, care

zici că şi după botez eşti împins la lucru fără vină de către păcatul

lui Adam şi făgădueşti să îl înlături pe acesta prin nevointe, află că

te împotriveşti chiar cuvintelor tale şi chiar în ele te poticneşti.

Căci dacă zici că gândurile rele sunt păcatul lui Adam, învaţă de la

Pavel că, odată ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin Botez,1 ai putere şi

arme să le surpi. Iar armele ostăşiei noastre nu sunt trupeşti, ci

puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărime întăriturile; noi surpăm

gândurile minţii şi orice înălţare care se ridică împotriva

cunoaşterii lui Dumnezeu. 2 Dar dacă, având putere împotriva lor, nu

le alungi de la primul lor atac npoapoXrjc, e vădiţi că iubeşti

plăcerea din pricina necredinţii şi consimţi cu ele, şi atunci tu eşti

pricina acestei lucrări a lor, nu Adam.

întrebare

Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinţii, sau cum poate

consimţi cu gândurile, cel ce s-a închis în chilie şi posteşte în

fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în sărăcie, în înstrăinare de

toate, în rugăciune şi în purtarea altor multe supărări necazuri de

felul acesta?

Răspuns

Bine ai zis că cel ce face unele ca acestea, suportă multe supărări.

Căci dacă am împlini fără supărare şi cu bucurie virtuţile mai sus

pomenite, nu am iubi plăcerea cu mintea. Dar fiindcă ne lăsăm pătrunşi

de supărare, e cu neputinţă ca simţind durerea ostenelilor trupeşti,

să nu stăm de vorbă cu gândurile cari răsar ca nişte momele nporfoXai

şi să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă

n-am căuta

asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supăraţi de osteneli. Iar

aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim aceste osteneli de dorul

bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în vieaţa de aici

asupra noastră.

Din pricina aceasta socotim în chipgreşit că numai fapta rea este

păcatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem că e o lucrare

străină. Dar e cu neputinţă să alunge lucrarea gândului aceia cart

socotesc că nu e a lor, ci că e străină. Există de sigur şi fără

consimţământul nostru Sîx ouvSuaqiou câte un gând neplăcut şi urît

care pătrunzând pe furiş, răpeştecu sila mintea la sine. Totuşi, să

ştii sigur că şi acesta îşi are pricinile în noi. Căci sau ne-am

predai după Botez vreunui gând rău, ajungând până la faptă, şi de

aceea ne-am făcut vinovaţi chiar fără să ni se pară, sau ţinem în noi

de bună voie niscai seminţe ale răutăţii, şi de aceea se întăreşte cel

rău. Şi acela, siăpânindu-ne prin seminţe, nu pleacă până ce nu le

aruncăm pe acestea. Iar dacă ne stăpâneşte prin fapta noastră rea, va

fi fugărit de abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli

vrednice de EI. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat al lui

Adam, ci mai de grabă al celui ce a făcut răul şi are seminţele. Chiar

dacă în amândouă aceste cazuri pricina este un gând, care a pătruns ca

un hoţ căci amândurora le premerg gândurile, eu îţi voiu spune că

pricina adevărată este cel ce avea putere să-I facă curat de la prima

răsărire ¿x npoaŞoXfj; şi nu S-a curăţit, ci a stat de vorbă cu el

până a ajuns la faptă. Iar dacă nu l-a putut răpune înainte de-a

ajunge la faptă, din pricina slăbiciunii minţii, cum poate făgădui

să-l izgonească după săvârşirea faptei?

Dacă totuşi poţi face aceasta după faptă, trebue să înţelegi că şi

înainte de faptă îţi ajuta Dumnezeu dacă voiai. Şi când vezi că ţi-a

venit ajutorul prin inimă, înţelege că nu ţi-a venit harul de afară

printr-o mutare din altă parte, ci că harul, dat ţie prin Bofez în

chip ascuns, a lucrat acum aşa de tare, încât ai urît gândul şi l-ai

alungat De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedecat

aruncarea TOpaŞoMj gândurilor în inimă. Aceasta, pentru ca unele din

ele, fiind urîte de noi, îndată să fie şterse, altele, fiind iubite,

în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arete şi

harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din

pricina harului, sau gândurile din pricina plăcerii. Şi să nu ne mirăm

că nu suntem luaţi în stăpânire cu sila numai de cele pe cari le

iubim, deoarece este între ele o înrudire păcătoasă, cum este şi între

gândurile cari sunt aruncate în noi jtpoaŞoXaf şi între pofte, ca şi

între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare poftă

predă gândul, care a aprins-o pe ea, după ce a zăbovit mai mult,

poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fără să

vrem, împins fiind cu sila şi de obişnuinţa cu cea dintâi. Căci cine,

plin fiind de slavă deşartă, va putea fugi de mândrie? Sau,

desfatându-se cu hrană îmbelşugată, nu va fi luat în stăpânire de

curvie? Sau cine, dându-se pradă sgârceniei, nu va fi înnăbuşit de

lipsa de milă? Şi cum, cei lipsiţi de toate acestea, nu se vor

întărită fără voie şi nu vor împroşca cu furie? De aceea trebue să

înţelegem că din pricina noastră suntem luaţi în stăpânire de păcat,

dar după Duhul suntem sloboziţi de robia cu sila. Căci legea Duhului

viefii, zice, m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii. 1

Deci atârnă de noi, cari am auzit şi am aflat poruncile Duhului, ca să

umblăm sau după trup, sau după duh. Dar e cu neputinţă să umble după

duh cei ce iubesc lauda oamenilor sau odihna trupului, precum e cu

neputinţă să vieţuiască după trup cei ce pretuesc cele viitoare mai

mult decât cele de acum. De aceea noi, cari am fost amăgiţi aşa de

mult, suntem datori să urîm de aci înainte lauda oamenilor şi odihna

trupului, prin cari odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem noi;

şi să spunem din inimă Domnului cuvântul Proro-

cului: Oare n-am urît, Doamne, pe cei ce te urăsc pe Tine, şi nu m-am

topit împotriva duşmanilor Tăi? Cu ură desăvârşită i-am urît pe ei, şi

duşmani mi s-au făcut mie.

Şi cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, cari

împiedecă să se facă voia Lui. În vreme ce Acela vrea ca toţi oamenii

să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului,2 acestea ne

amăgesc prin patimi şi ne închid călea spre mântuire. Despre ele şi

Domnul a spus că nu vin de la Adam, ci pornesc din inimă şi de aceea

spurcă pe om. 3 Pe de altă parte e sigur că nu sunt din credinţă, ci

din slava deşartă. Căci cum puteţi crede, când primiţi slavă de la

oameni şi slava cea de la unul Dumnezeu n-o căutaţi?4

Deci să urîm slava deşartă şi să credem Lui în privinţa tuturor,

împlântând în El, ca în pământ, orice gând al inimii şi al nădejdii

fără imagini. Căci făcând aşa, precum la începutul credinţii venite

prin Botez Trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot

aşa acum mintea, devenită tare în credinţă şi curată, prin lepădarea

gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare, se va face mâncare a lui

Iisus. Pentru că El a zis: Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu.

5 Iar aceasta este ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la

cunoştinţa adevărului, după cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus

este deci adevărul cuprins în credinţa înţelegătoare, împreunată cu

nădejdea, credinţă care numai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului

Duh şi despre care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor

nădăjduite; căci este o credinţă din auz6 şi credinţa aceasta care e

adeverirea lucrurilor nădăjduite. 7 Dar cel nebotezat sau cel iubitor

de slavă deşartă nu poate veni la cunoştinţa adevărului. Căci întâi se

dă Botezul în Biserica universală şi prin Botez se dă în chip tainic

0 Ps. 139, 21—22. I Tim. 2, 4. fj Mt. 15, 18. 4 Io. 5, 44. 6 Ioan 4,

34 Rom. 10, 17. 7 Evr. 11, 1.

iuatfwc harul care, locueşte astfel în chip ascuns xpuTcxwţX Pe urmă,

pe măsura împlinirii poruncilor şi a nădejdii înţelegătoare, acesta se

descopere celor ce cred în Domnul, care a zis: Cel ce crede în mine,

precum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.

Iar aceasta a spus-o despre Duhul, din care vor avea să ia cei ce cred

în El. De aceea noi credem că prin Botez am primit slobozenia şi

curăţirea în chip tainic. Căci luăm aminte la cel ce zice: Iar acum

v-aţi spălat, acum v-ati îndreptat, acum v-aţi curăţit. 2 Şi acestea

le scrie Corintenilor, cari încă nu erau curăţiţi prin lepădarea

gândurilor cu ajutorul nădejdii înţelegătoare şi sfintifi prin

lucrarea din inimă a Duhului, ci erau încă răi, şi nedrepţi şi

răpitori, iar aceasta chiar şi tată de fraţi. Dar li le-a scris ca să

arate că cei botezaţi, după darul lui Hristos au primit în chip tainic

curăţirea, dar după puţinătatea în credinţă e stăpânit fiecare de

pofta sa, fiind tras şi vrăjit de ea. Căci s-a scris: Pe urmă pofta

zămislind naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit aduce moarte. 3

Aşadar păcatul cu gândul vine din pofta proprie, iar din el rezultă

fapta păcatului, pe care Scriptura a numit-o moarte.

Că harul Duhului este în noi de la Botez, învăţându-ne tot adevărul,

după cuvântul Domnului,4 poli să cunoşti din Scriptură şi chiar din

efectele ce le simţim. Iată ce zice în Fapte fericitul Petru către

mulţime: Pocăiti-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele

Domnului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor; şi ve-ti lua

darul Sfântului Duh. 3 Dar îndată ce careva nu cre-de e luat în

stăpânire de păcat. Iată cum îi ceartă Apostolul pe cei doisprezece

bărbaţi din Efes, cari s-au botezat fără credinţă. El i-a întrebat:

Primit-aţi voi Duhul Sfânt crezând? Ei însă i-au răspuns: Nici n-am

auzit măcar că este Duh Sfânt. Zise deci Pavel către ei: Dar

cu ce botez vaţi botezat? Iar ei au spus: Cu botezul lui Ioan. Atunci

a grăit Pavel: Ioan a botezat cu botezul pocăinfîi, spunând norodului

să creadă în Cel ce o să vină după el, adecă în Iisus. Auzind ei

aceasta s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel

mânile peste ei, a venit Duhul Sfânt asupra lor. –

Incredinţatu-te-ai acum că chiar de la Botez li se dă Duhul Sfânt

celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred sau cred rău şi nu sunt

botezaţi nu li se dă? Iar că noi suntem cei cari îi îniristăm şi îi

stingem în noi, aflaţi de la Apostolul care zice: Duhul să nu-l

stingeţi, prorociile să nu le scoborîţi;2 şi iarăşi: Nu întristaţi pe

Duhul Sfânt, în care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.

Dar aceste mărturii nu le aducem ca să spunem că tot omul, care a fost

botezat şi a primit harul, rămâne după aceea neschimbabil şi nu mai

are trebuinţă de pocăinţă. Ci prin ele arătăm că chiar de la Botez,

după darul lui Hristos ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu

spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că pe urmă tot cel ce l-a

primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura

neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci

al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrării

xijV Suvafncv Tiic epyaata; nu săvârşeşte lucrul. Căci neîmplinirea

poruncilor vine din necredinţă. Iar necredinţa nu este un păcat

străin, ci al celui care nu crede, făcându-se pe urmă maică şi

începătură a oricărui păcat.

Deci fie că vrem să ne desăvârşim repede, ţie încet, suntem datori să

credem în chip desăvârşit lui Hristos şi să lucrăm toate poruncile

lui, odată ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrări; dar nu

împlinindu-le una câte una şi pe fiecare în parte, ci îmbrăţişând

deodată pe cele singulare şi astfel împlinindu-le pe toate în acelaşi

timp. Căci sunt porunci mai generale, cari cuprind în ele o mare

mulţime din celelalte. Prin urmare n-avem altă datorie decât să purtăm

această luptă împotriva necredinţa noastre şi să nu nesocotim

poruncile cuprinzătoare, prin cari ni se descopere în chip limpede

harul dat nouă. De acest lucru se roagă şi Sfântul Pavel să avem

parte, zicând: Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui

Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea vouă Domnul putere ca să vă

întăriţi prin Duhul său în omul dinlăuntru şi ca să locuiască Hristos

întru toată încredinţarea şi simţirea în inimile voastre prin

credinţă. 1

Dar e vremea să întăresc, precum am spus, această mărturie şi prin

efectele ce le simţim. Căci în măsura în care, crezând, lucrăm

poruncile, lucreză şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale. Iar roadele

Duhului sunt, cum zice Sfântul Pavel: dragostea, bucuria, pacea,

îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,

înfrânarea. 2 Cine este, aşa dar, atât de străin de aceste roade după

Botez, încât să îndrăsnească a tăgădui că a primit harul Duhului la

Botez? Pe de altă parte cine stă atât de neîntrerupt în fiecare zi sub

înrâurirea acestor roade, până n-a împlinit în chip desăvârşit

poruncile, încât să poată spune: Sunt desăvârşit şi neschimbabil?

Aceasta arată că precum harul este desăvârşit, dar noi nu suntem

desăvârşiţi din pricina neîmplinirii poruncilor, tot aşa Sfântul Botez

este desăvârşit faţă de noi, dar noi suntem nedesăvârşiţi faţă de el.

Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai

lucrarea, pentru care ai luat puterea ¡v

¿pyccdxv, efţ yv tr,v Suvajx.v stXcpac şi te pregăteşte ca să primeşti

arătarea celui ce locueşte întru tine. Şi astfel ţi se va arăta ţie

Domnul, potrivit făgăduinţii, în chip duhovnicesc, precum însuşi ştie:

Iar Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este

libertate. 3 Atunci vei înţelege ceea ce s-a spus că: împărăţia

cerurilor în lăuntrul vostru este. 4

Dar mai trebue ştiut şi aceea că poruncile parţiale, fiind din numărul

celor parţiale, se întregesc prin acelea, cari se numesc şi singulare.

Şi cei ce au împlinit poruncile parţial, pe măsura aceasta vor intra

în împărăţie. Dar cei ce voesc să ajungă la desăvârşire, sunt datori

să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar cea care le

cuprinde pe toate este lepădarea sufletului propriu, care e moartea.

Şi precum până când cineva mai trăeşte în trup e în lipsă cu

împlinirea acesteia, tot aşa până Ia ieşirea din trup nu poate fi

ferit de atacul gândului aSextoţ EÎvai npoa3oXfj£ 06 SOvaxai, pentru

lipsa mai sus pomenită.

Prin urmare dacă vreunul dintre credincioşi, fiindcă a împlinit

poruncile, află în sine oarecare lucrare duhovnicească pe măsura

vieţuirii sale, să creadă că a luat de mai înainte puterea pentru ea,

întrucât a primit prin Botez harul Duhului, pricina tuturor

virtuţilor, adecă nu numai a virtuţilor ascunse şi duhovniceşti, ci şi

a celor arătate; şi nimenea dintre cei virtuoşi să nu-şi închipue că a

făcut vreun bine oarecare numai prin puterea Iul. Căci omul bun, zice

Cuvântul, nu de la sine, ci din vistieria cea bună a inimii scoate

cele bune. 1 Iar prin vistierie înţelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în

inima credincioşilor. Căci asemenea este împărăţia Cerurilor unei

comori ascunse în ţarină, pe care ailând-o omul a ascuns-o şi

ducându-se a vândut toate şi a cumpărat ţarina aceea. 1 Acest cuvânt

tâlcueşte foarte potrivit cele spuse. Căci cel ce a înţeles limpede că

de la Botez are pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului,

aruncă toate lucrurile lumii şi stărueşte numai în inima sa, păzind-o

cu toată străjuirea3 şi privind ţintă la sfârşitul vieţii, cum zice

proverbul. De aceea el nu trebue să-şi închipue că alungă păcatul lui

Adam prin nevoinţe; dar nici păcatele cari se nasc în el după Botez nu

trebv, să-şi închipue că le scoate afară altfel, decât prin Hristcs.

Căci El este cel ce lucrează în voi şi să voiţi şi să lucraţi după

bunăvoinţă. 1 Adăugând Apostolul cuvintele după bunăvoinţă, a arătat

că a binevoi să lucrăm virtuţile atârnă de noi. Dar şi cuvintele

Domnului: Fără de Mine nu puteţi tace nimic,2 sau: Nu voi m-ati ales

pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi,3 au acelaşi înţeles. Poate aşa trebue

înţeles şi versetul: Toate printr-însul s-au făcut şi fără de El nimic

nu s-a făcut din tot ce s-au făcut,4 dacă în toate se cuprind şi

faptele noastre; la fel cuvintele: Nimenea nu vine la Tatăl, decât

prin Mine. 5 De aceea şi Prorocul n-a zis: Din Ierusalim îi vor aduce

Ţie împăraţii daruri în templul Tău cum se cuvenea şi cum se făcea,

ci: Din templul Tău îţi vor aduce Ţie împăraţii daruri în Ierusalim. 6

Aceasta pentru că mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din

templul cel ascuns al inimii îndemnurile bune şi frumoase de la

Hristos, care locueşte acolo, şi le duce până la vieţuirea virtuoasă,

pe care Prorocul a numit-o Ierusalim; şi apoi iarăşi le aduce prin

intentiunea cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte.

Iar acestea le-am spus nu înlăturând cele viitoare, ci mărturisind că

puterea pentru împlinirea poruncilor am primit-o şi de legăturile

morţii am fost deslegafi. Deci datoria, care ne rămâne nouă, este

aceea a lucrării, şi de nu vom lucra poruncile lui Dumnezeu, harul dat

nouă nu se va descoperi. Căci odată ce murisem în păcat, cum am mai fi

putut face noi binele, dacă nu ne-ar fi înviat însuşi Domnul prin baia

naşterii de-a doua şi nu ne-ar fi dăruit harul Duhului? Drept aceea să

cunoaştem că odată ce ni s-a dăruit harul desăvârşii al Duhului spre

împlinirea tuturor poruncilor, el ne dă ajutorul spre creşterea cea

după Hristos, şi el ne întăreşte până la moarte pe noi lucrătorii săi,

până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei

Fiului lui Dumnezeu,

Filip. 2, 13. Io. 15, 5. Io. 15, 5. 4 Io. 1, 3. 5 Io. 14, 6. Ps. 68, 30.

la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui

Hristos. 1 Aceasta este învăţătura părintească, de care am vorbit mai

înainte.

întrebare

Atunci pe cine primeşte în chip tainic cel ce s-a botezat? Pe Hristos,

sau pe Duhul Sfânt? Căci odată ai spus că locueşte în el Hristos,

altădată că Duhul Sfânt?

Răspuns

Pe Duhul Sfânt îl primim prin Botez. Dar fiindcă acesta e numit şi

Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim şi pe

Tatăl şi pe Fiul.

întrebare

Atunci Duhul este Treimea?

Răspuns

Noi nu spunem prin aceasta că Treimea este o singură persoană. Dar

fiindcă Duhul nu se desparte de Tatăl şi de Fiul, de aceea mărturisim

că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în

Tatăl este Fiul şi Duhul Sfânt şi iarăşi în Fiul Tatăl şi Duhul, aşa

şi în Duhul este Tatăl şi Fiul, nu prin amestecarea celor trei

ipostasuri, ci prin unitatea aceleiaşi voinţe şi dumnezeiri. Drept

aceea şi noi, fie că numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că

pe Duhul, prin numele cel unul numim Treimea, în înţelesul în care am

spus.

întrebare

Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis că este în inimă?

Răspuns

Nu numai Ierusalimul, ci şi celelalte bunuri câte vor avea să le

primească drepţii Ia înviere ştim că sunt sus. Dar arvunile şi pârga

lor lucrează duhovniceşte în inimile celor cu credinţă tare încă de pe

acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranţa despre cele viitoare, să

dispreţuim toate cele de aici şi să iubim pe Dumnezeu până la moarte.

De aceea n-a zis: Aveţi să vă apropiaţi, ci: V-aţi apropiat de muntele

Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel

ceresc. 1 Căci capabili de ele ne-am făcut încă de la Botez. Dar numai

cei tari în credinţă se învrednicesc să ajungă la ele, cei cari mor în

fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de

toată preocuparea vieţii de aici şi nu mai cugetă la nimic altceva

decât la un singur lucru: să ajungă la dragostea desăvârşită a lui

Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a

intrat ca Inaintemergător Isus. Aceasta a căutat-o mai presus de toate

şi Sfântul Pavel. De aceea a zis: Alerg după ea, doar voi prinde-o,

întrucât prins am fost şi eu de Hristos. 2 Adică mă străduesc să-L

iubesc, întrucât şi eu am fost iubit. Iar după ce a prins această

iubire, n-a mai vrut să se gândească la nimic altceva, nici la

necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creaţiunii, ci a

lepădat aproape orice gând nemai răbdând nici măcar o clipă să fie

lipsit de lucrarea Duhului Deci arătând toate câte le-a dispreţuit

pentru această dragoste duhovnicească, zice: Cine ne va despărţi pe

noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtorarea, ori

prigoana, ori foamea, ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?,3 ca să

continue mai încolo: Sunt încredinţat că nici moartea, nici vieaţa4 şi

nici una din cele ce urmează; şi iarăşi: Nicio altă făptură nu vaputea

să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos

Isus Domnul nostru. 5

Aceasta pentru că n-a primit să se gândească la niciuna dintre

acestea, ci numai cum să stărue în aceea.

întrebare

Dar cum ai spus cu puţin înainte că Duhul locueşte în noi.

RSspans

Vorbind de pârgă n-am înţeles vreo parte a întregului, nici vreo

secţiune oarecare a Duhului căci acesta nici nu se taie, nici nu se

schimbă, ci am indicat capacitatea noastră de primire, întrucât nu

putem face loc în noi întregei lucrări a Duhului, fără numai prin

împlinirea poruncii desăvârşite, adecă a morţii. Căci şi moartea lui

Hristos pentru adevăr este o poruncă a lui Dumnezeu. Deci precum

soarele, fiind desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită,

simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura în care are ochiul

curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Sfântul Duh pe cei ce cred în El

i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale încă din clipa

Botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile,

ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică

pe cât mărturiseşte şi face arătată prin fapte bune măsura credinţii

în Hristos. De aceea zice: A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în

inimile noastre, care strigă: Ava părinte!;1 şi: însuşi Duhul

mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. 2

Iar că nimenea nu scoate singur din sine păcatul lui Adam, ci numai

Hristos, după măsura credinţii în El, află de la Apostol, care zice:

Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi;3 şi iarăşi:

Iar Dumnezeu învederează dragostea Sa către noi prin aceea că, fiind

noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi;4 şi: Ne-am îngropat cu El

prin Botez, ca precum s-a sculat Hristos

din morţi, aşa şi noi să umblăm întru înoirea vieţii şi celelalte;1

şi iarăşi: Cine a murit este slobod de păcat; sau: Cu harul sunteţi

mântuiţi prin credinţă şi nu din fapte, ca să nu se laude cineva;3 şi

iarăşi: Căci eraţi întunerec, iar acum sunteţi lumină în Domnul;

umblaţi deci ca nişte fii ai luminii;4 şi: Iar noi nu suntem fiii

celei roabe, ci ai celei slobode. întru libertatea, în care ne-a

slobozit Iisus, staţi cu tărie;5 şi iarăşi: Ca nişte oameni liberi,

dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperemânt al vicleniei.

aVezi cum celor ce le zici tu nevoinţe, prin cari afirmi că scoţi

afară păcatul, Scriptura le zice fapte ale învierii, ale libertăţii şi

ale luminii? Dar şi faptele acelea, de cari tu zici că sunt păcatul

lui Adam, Scriptura le numeşte abateri ale libertăţii. Căci atunci

când zice: Să nu aveţi libertatea ca acoperemânt al vicleniei sau: Nu

întristaţi pe Duhul Sfânt sau ne îndeamnă, să nu facem voia cărnii şi

a gândurilor,8 sau întreabă: După ce aţi început în duh, căutaţi acum

desăvârşirea în trup?f, sau spune Nu suntem datori trupului, să

vieţuim după trup-, Scriptura arată că acestea şi cele asemenea stau

în puterea noastră să le facem sau să nu le facem, şi deci nu

învinueşte pe Satana sau păcatul lui Adam, ci pe noi.

Iar dacă vrei să asculţi cu băgare de seamă, îţi voi spune ţie acestea

în chipul cel mai rezumativ: Tu zici că gândurile ce îmbracă diferite

chipuri iievzaxrixaTixobg sunt păcatul lui Adam. Dar iată că Pavel ne

mustră în chip limpede şi vădit pe noi ca pricini ale acestei răutăţi

a cugetării, zicând: Nu vă faceţi după chipul veacului acesta, ci vă

preschimbaţi întru înnoirea minţii voastre. 1dacă însă acestea nu

atârnă de la voia noastră, ci vin de la stăpânirea silnică a Satanei

şi sunt o rămăşiţă a păcatului lui Adam, de ce suntem învinuţi de

Scriptură, odată ce suntem ţinuţi sub păcat fără voia noastră şi

suntem

MARCU ASCETUL 297

…….. tv wwwvfww m. www.

stăpâniţi silnic de Satana? Oare vom fi trimişi Ia munci fără vină?

Sau poate e nedrept Dumnezeu, odată ce a poruncit cele mai presus de

capacitatea firii şi cere de la noi, contrar firii, cele mai presus de

puterea noastră? Aceasta nu poate fi. Să nu fie!

Dar eu te voiu întreba, iar tu săfmi dai răspuns: Suntem sau nu datori

să aducem în fiecare zi lui Dumezeu atâi Î:H e, câtă poate aduce firea

noastră în baza puterii ce i s-a dat? Cu siguranţă că vei răspunde:

da, pentru că Dumnezeu a dăruit-o aceasta firii şi potrivit cu puterea

ne-a rânduit şi poruncile. Dacă, aşa dar, binele pe care în aducem

astăzi este datoria pentru astăzi, arată-mi mie cu ce vei plăti

păcatul vechiu, fie al tău, fie al lui Adam? Eu îţi voiu spune că nu

numai că nu poţi arăta cu ce vei plăti pentru acela, dar nici datoria

de fiecare zi nu o poţi plăti întreagă. Şi de unde e vădit acest

lucru? Din faptul că nu te afli totdeauna în aceleaşi virtuţi. Căci cu

cât sporeşti virtutea astăzi, cu atât Je-ai dovedit dator pentru ziua

de ieri, făcând arătată puterea firii. Fiindcă prin sporul de azi s-a

dovedit că nu există un spor sau un scăzământ al firii, ci al voinţii,

şi de aceea suntem biruiţi de păcat.

întrebare

Să zicem că e aşa. Dar eu ştiu un lucru: dacă Adam n-ar fi păcătuit,

eu n-aşi fi avut experienţa momelii răului 7tpoaŞoXf]ţ,

Răspuns

Nici aceasfa n-ai spus-o drept. Căci a nu avea experienţa momelii

răului, e propriu firii neschimbabile, nu celei omeneşti. Dar noi

suntem de-o singură fire cu Adam. Deci trebuia ca acela să fie ca noi

şi noi ca acela. Drept aceea să te încredinţeze însuşi omul dintâi că

n-a fost nici neschimbabil, nici schimbabil în chip unilateral spre

rău şi deci n-a călcat porunca diu necesitatea firii, ci din buna

plăcere a voinţii. Şi precum acela avea putinţa să asculte de momeala

Satanei, dar avea şi puterea să se împotrivească, aşa şi noi.

întrebare

Acuma te mai rabd, că nu desfiinţezi momeala atacul Satanei.

Răspuns

Dar eu n-am desfiinţat-o nici în cele spuse mai înainte, niciodată.

Doar ştiu că Iov a fost ispitit de diavolul. Iar Scriptura zice: Nu ne

este nouă lupta împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva

începătoriilor, împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor

întunerecului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii,

răspândite în văzduhuri;şi iarăşi: Staţi împotriva diavolului şi va

fugi de la voi;2 iar în alt loc: Duşmanul vostru, diavolul, umblă

răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. 3

Dar fiindcă voi socotiţi4 că gândurile rele nu sunt aie noastre, ci

vin din alte izvoare, spunând odată că sunt păcatul lui Adam, altădată

că sunt însuşi Satana şi iarăşi altădată că sunt momeala 7tpoapoXfj?

aruncată le Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam,

altceva Satana, altceva momeala Satanei şi altceva gândurile noastre

rele, chiar dacă îşi au punctul de plecare în momeală. Satana este

însuşi ipostasul diavolului, care a încercat să L ispitească chiar şi

pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om.

Momeala aruncată de Satana, este arătarea unui lucru rău întorma

exclusivă a unui gând jMvoXdyiaTo; ¿icpâveta npdfixxoi; rcâvrjpoO. Ea

foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de

mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu

ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi

să căutăm împărăţia Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce

se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii

diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea. Dar

nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu

forţa, pentru că dacă ar fi aşa nu ne-ar cruţa şi ne-ar aduce cu sila

orice gând şi nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai

puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând, la prima lui

răsărire înţelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i

prilej să încline fie spre ceeea ce vrea el, fie spre porunca lui

Dumnezeu, întrucât acestea se împotrivesc întreolaltă. Astfel dacă-l

iubim, ne mişcăm îndată gândurile spre lucrul arătat şi cugetarea

noastră începe să se ocupe în chip pătimaş cu el; dacă însă îl urîm,

nu putem zăbovi, ci urîm şi momeala însăşi. Iar dacă momeala stărue

chiar când e urîtă căci se, întâmplă şi acest lucru, aceasta nu e din

pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit printr-o

veche obişnuinţă. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu,

fiind împiedecată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare

desvoltată şi la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urîtă de

cel ce e atent la sine însuşi, nu are puterea să târe cu sila mintea

în vălmăşagul pătimaş de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii

după plăceri. Aşa dar de vom lăpăda cu totul împătimirea după plăceri,

nu vom mai putea fi vătămaţi nici de apariţia gândului simplu al

vechilor obişnuinţe, iar conştiinţa nu va mai avea îndoeli în ce

priveşte siguranţa celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea

trândavă a acestei obişnuinţe şi mărturisind lui Dumnezeu vechea

pricină, îndată e înlăturată şi această ispită.

Şi iarăşi va avea mintea putere să vegheze asupra inimii şi să o

păzească cu toată străjuirea, încercând

să pătrundă în cele mai dinlăuntru şi mai netulburate cămări ale ei,

unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, cari împing cu sila şi

sufletul şi trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile

de smoală; de asemenea nici vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită

cu cuvinte şi cu chipuri de-ale înţelepciunii lumeşti, care să

vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înţelepţi ar fi. Cămările

acestea curate, cari sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului, şi casa

lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta,

fie că sunt raţionale, fie că sunt neraţionale, fără numai acestea

trei, pe care le-a numit apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Deci cel ce este iubitor de adevăr şi primeşte osteneala inimii poate

să nu fie atras în afară nici de obişnuinţele vechi în felul în care

am arătat, ci să vegheze asupra inimii şi să străbată tot mai înăuntru

şi să se apropie numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de

osténelele atenţiei şi ale stăruinţii. Căci nu poate să nu se

ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăştierile gândului şi la

plăcerile trupeşti, având să stea mereu închis între anumite hotare să

se circumscrie, nu numai în cele dinafară, ci şi în cele dinăuntru.

Mai ales că acele împrăştieri şi plăceri adeseori abat şi cugetul şi

fapta.

Prin urmare e drept că momeala ca gând simplu exercită o putere

silnică atunci când stărueşte, chiar dacă e urîtă. Dar convorbirea

gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au

arătat-o şi cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam,

întrucât momeala n-au putut-o împiedeca, dar convorbirea prietenoasă

cu ea au lăpădat-o cu totul.

întrebare

Oare n-am primit în chip necesar greşala lui Adam, care este păcatul

nostru cu gândul?

Răspuns

Păcatul cu gândul nu e greşala lui Adam, ci semnul împătimirii

fiecăruia după plăceri. Dar nici greşala n-am primit-o, căci dacă ar

fi aşa, în temeiul moştenirii ar trebui să călcăm toţi în chip necesar

porunca şi să nu mai tim învinovăţiţi de Dumnezeu, păcătuind în chip

necesar în temeiul moştenirii naturale. 1 Dar nu este aşa. Căci nu

călcăm toţi porunca, precum nu toţi o păzim. De aci se poate spune

limpede despre păcat că nu se întâmplă în chip necesar, ci e o

împătimire după plăceri. Tu întrebi de ce Domnul, venind pentru

greşală, nu a desfinţat-o în Botez, ci şi acum fiecare are puterea să

calce porunca sau să nu o calce? Eu îţi voi răspunde: călcarea,

avându-şi pricina în voia liberă, precum s-a dovedit, nu a primit-o

nimeni în chip necesar. Dar moartea, care e din pricina ei şi e

necesară, am moştenit-o pentru că ea este înstreinare de Dumnezeu.

Căci murind primul om, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nu mai

puteam vieţui nici noi în Dumnezeu. De aceea a venit Domnul, ca să ne

tacă iarăşi vii prin baia naşterii de-a doua şi să ne împace cu

Dumnezeu, ceea ce a şi făcut. Aşadar n-am primit greşala, pentru că

altfel ar fi stăpânit în chip necesar şi peste El acela care a

împărăţit şi peste cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greşelii lui

Adam. 2

întrebare

Să zicem că Adam a săvârşit greşala prin voinţă şi pentru aceasta,

fiind de aceeaşi natură cu el, şi noi cădem prin voinţă. Dar atunci

n-a avui el şi momeala tot prin voină?

RSspurs

E sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici

păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi

îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclină spre

împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi,

iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe unii ce sunt

necredincioşi. Dar şi aceasta trebue să o şfim că nu suntem judecaţi

îndată după fiecare hofSrîre, ca cercaţi sau netrebnici, ci după ce

vom fi fost probaţi toată vieaţa noastră pământească prin momeli,

arătându-ne aci biruitori, aci biruiţi, aci căzând, aci ridicându-ne,

aci rătăcind, aci umblând bine. Abia atunci, în ziua ieşirii din trup,

socotindu-se toate, vom fi judecaţi potrivit cu ele. Prin urmare

momeala nu este păcat. Să nu fie! Căci deşi ea arată în chip necesar

lucrurile în forma simplă a unui gând, dar noi am primit în Domnul

puterea lucrării duhovniceşti şi stă în puterea noastră să le judecăm

de la prima răsărire de cuget, spre a şti dacă e vorba de ceva

vătămător sau de ceva folositor, şi astfel să lăpădăm sau să primim

gândurile cari vin; deci acestea nu se înmulţesc din necesitate, ci

din buna plăcere. Să zicem totuşi ca tine, că şi acestea odrăslesc în

temeiul necesităţii şi al moştenirii. Dar atunci de ce ne osândeşte

dumnezeeasca Scriptură pentru gândurile rele? Sau cum putem opri

gândurile, cari ne turbură din necesitate şi în temeiul moştenirii?

Iar dacă răspunzi: Putem prin harul, pe care l-am primit de la Botez,

află că şi aşa noi suntem pricina, având de la Dumnezeu putere să le

înlăturăm de la cel dintâi început al răsăririi lor în cuget. Iar dacă

face cineva pe altul pricină a păcatelor sale, nu numai că nu

păcătueşte fără teamă, ci huleşte îmtporiva lui Dumnezeu,

învinovăţindu-L că îngădue să fie războiţi oamenii fără vină.

întrebare

De ce atunci eu, care sunt botezat şi mă rog lui Dumnezeu şi cerşesc

harul Lui şi voiesc cu toată puterea să mă izbăvesc şi să mă mântuesc

de gândurile rele, totuşi nu pot? Nu e vădit că fapta păcătoasă a lui

Adam ne-a lăsat această moştenire, căreia nu-i putem rezista?

RSspuns

Ar trebui ca noi, cari suntem raţionali, să ştim ce auzim. Dar fiindcă

sufletul, întunecat de iubirea de plăcere şi de slava deşartă, a căzut

în adâncul neştilnţii, nu mai aude nici porunca Scripturii şi nu mai

asculta nici de rânduiala firii, nici de povăţuirea celor încercaţi,

ci urmează numai socotinţelor proprii. Căci cine crezând dumnezeeştei

Scripturi şi împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe măsură ce

sporeşte în acestea, se depărtează gândurile şi se încredinţează că

acelea nu ne stăpânesc prin puterea lor, ci prin puţinătatea credinţii

şi neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflăm

toţi în aceeaşi stare şi nu suntem purtaţi de aceleaşi cugetări:

fiindcă pricinile gândurilor stau în voia noastră slobodă. Căci dacă

ar veni în chip silnic de la Adam, toţi am fi stăpâniţi de ele la fel

şi am fi ţinuţi sub puterea lor fără a fi în stare să le rezistăm. Ba

n-am mai avea trebuinţă nici de îndemnurile Scripturii, dacă gândurile

ne-ar stăpâni firea prin moştenire şi nu prin voinţa iubitoare de

plăcere. Dar nu este aşa. Să nu fie! Pentru că vedem că nu toţi suntem

purtaţi de ele la fel, nici la aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi

fapte, ci fiecare în măsura în care a crezut Domnului în privinţa

bunurilor viitoare, dispreţuind slava omenească şi împătimirea de

plăceri, în aceeaşi măsură a înlăturat gândurile şi s-a făcut mai

liniştit decât cel împătimit de dulcefurile vieţii. De aceea ne

deosebim unul de altul şi în cugetare şi în vieaţă. Noi vrem să

îmbrobodim ade-vărul, când căutăm să stingem gândurile nu prin

credinţa

în Iisus, adică nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilinţă şi

smerită cugetare, împreunate cu osteneala inimii, ci rămânând la

împătimirea ascunsă după plăcere, adecă la iubirea de slavă deşartă,

la dorul de-a plăcea oamenilor, la înalta părere de sine, la

închipuirea biruinţii, la mândrie şi la toate celelalte asemănătoare,

pe cari nedobândindu-le ne înmulţim gândurile poftitoare. De ce

încercăm să înlăturăm în chipgreşit efectele, păstrând pricinile din

cari provin?

Iar dacă totuşi susţii că e mincinos cuvântul nostru şi suntem

stăpâniţi de gânduri fără vina noastră, să ne cercetăm cu şi mai multă

luare aminte, ca unii ce ne mărturisim lui Dumnezeu. Cine nu ştie că

ne îngrămădim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu

vântul şi cu getarea? Şi cine nu ştie că pe cei ce ne ajută la aceasta

îi iubim ca pe nişte binefăcători, iar pe cei ce ne împiedecă îi

ocolim ca pe nişte duşmani? Dar dacă iubim patimile amintite aşa de

mult încât le şi apărăm pe faţă, cum vom urî momeala lor în forma de

gând simplu şi prim tîjv iovoX6ytotov autm npoa$oitv? Iar dacă a fost

primită prima răsărire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile

atârnătoare de ea?

întrebare

Să zicem că acestea sunt aşa. Dar atunci de ce a făgăduit Domnul în

Evanghelii să facă dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea?1

Răspuns

Domnul nu spune parabola către cei ce zac în patimile lor cu voia, ci

către cei războiţi numai de obişnuinţe. De aceea celor nedreptăţiţi de

duşmani le-a făgăduit să le facă dreptate, dar pe cei cari lapădă

porunca ajutătoare îi mustră zicând: Ce mă chemaţi Doamne,

Doamne, şi nu faceţi cele ce vă spun? pe aceştia îi aseamănă cu

bărbatul nebun ce-şi clădeşte casa pe nisipul voilor sale.

Drepf aceea nu fe întemeia, cu o minte nestatornică şi cu o judecată

nesocotită, pe toate bănuelile tale, ca şi când ar fi adevărate, aci

zicând: Eu sunt botezat şi rog pe Dumnezeu şi chem harul Lui, voind cu

toată puterea să mă izbăvesc de gândurile rele, dar nu pot, fiind

stăpânit fără vină de gânduri, aci aşteptând iarăşi dreptatea

Domnului, pe care a vestit în Evanghelii că o va face, înfăţişându-te

totdeauna pe tine nevinovat. Aceasta este o mare hulă.

Dar te voiu întreba şi eu de temeiul înaltei păreri ce i-o faci despre

tine, ca să-mi dai răspuns. Şi ştiu că, strâns de adevăr, sau vei grăi

cuvinte de şi mai mare fudulie, sau vei mărturisi vina ta. Iată

întrebarea:

întrebare

De ce Domnul, odată ce a spus că va face dreptate în grabă,f nu face

în grabă, ci întârzie şi te lasă în gândurile rele, măcar că te rogi

din toată inima şi fără şovăire, precum ai spus?

Răspuns

La această întrebare tu răspunzi: Eu cred că pricina, pentru care

întârzie să facă ceea ce a spus, nu e alta decât răbdarea mea. Căci cu

cât va răbda cineva să fie războit mai mult, cu atât se va şi slăvi

mai mult. Eu socoteam că în răspunsul tău se va arăta numai înalta

părere ce ţifo faci despre tine. Dar fu al adaus şi o hulă. Căci

pentruca să te poţi lăuda pe tine cu răbdarea mincinoasă, L-ai

înfăţişat şi pe Dumnezeu mincinos în cuvântul Său, iar gândurile rele,

cari, după cuvântul Domnului, ies din inimă şi spurcă pe om,4 nu mai

sunt, după tine, prilejuri ale

răutăţii, ale voluptăţii şi ale oricărui păcat, cum zice Scriptura, ci

ale răbdării. Dar eu niciodată n-am aflat, nici în Vechiul, nici în

Noul Testament, lăudaţi pe cei stăpâniţi de gânduri rele, ci mai

degrabă osândiţi ca vinovaţicăci Dumnezeu, precum urăşte gândurile

rele, aşa urăşte şi inima care le naşte. De aceea, cei ce le avem pe

ele, suntem datori să plângem ca nişte iubitori ai păcatului şi nu să

ne trufim, ca unii ce am fi războiţi de rele străine. Cunoaşte deci, o

omule, că Domnul priveşte la inimile tuturor şi celor ce urăsc prima

răsărire de gând rău îndată le vine în ajutor le face dreptate, precum

a făgăduit, şi nu lasă roiul vălmăşagului de gânduri să năvălească şi

să întineze mintea şi conştiinţa lor; iar pe cei ce nu stârpesc

primele înmuguriri, prin credinţă şi nădejde, ci se lipesc cu dulceaţă

de ele pe motivul că vrea să le cunoască bine şi să le probeze, îi

lasă, ca pe unii ce sunt lipsiţi de credinţă şi vreau să se ajutoreze

singuri, să fie izbiţi şi de gândurile ce urmează, pe cari de aceea nu

le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită de aceia şi nu este

urîtă de la prima mijire.

Iar dacă după toată această limpede înfăţişare se mai află cineva,

care nu crede cele spuse, să purceadă a învăţa adevărul cu lucrul

însuşi. Şi dacă nu crede nici Scripturii şi nu vrea să se încredinţeze

pe sine nici cu lucrul, s-a dovedit că iubeşte plăcerea părerii de

sine. Căci ce e mai dulce ca această părere de sine, care socoteşte

păcatul cu gândul ca străin şi face pe oameni mai de grabă să se

trufească şi să se înalţe, ca nişte ne vinovaţi, în loc să-şi

mărturisească şi să-şi plângă iscodirile păcătoase?

întrebare

Tu ai spus că fapta de neascultare a lui Adam n-am primit-o, dar

moartea lui am primit-o. Dar unde stăpâneşte moartea, stăpânesc şi

gândurile rele.

Răspuns

O ce necredinţă 1 De ce a venit atunci Domnul în trup, dacă nu ca să

moară pentru fofi, potrivit Scripturilor, şi să surpe pe cel ce are

stăpânirea morţii, adică pe diavolul? Iar dacă socoteşti că moartea

cea din Adam mai stăpâneşte până acum din altă pricină decât pentru

necredinţa noastră, e vădit că bagatelizezi venirea lui Hristos şi ţii

Botezul de nedesăvârşit, odată ce şi cei botezaţi sunt ţinuţi încă sub

moartea protopărintelui, fără o vină proprie. Dar atunci, o omule, cum

se mai poate spune că te-ai făcut un nou Adam cu harul lui Hristos şi

nu mai porţi nimic din cel vechiu în chipi necesar, decât ceea ce se

naşte din credinţa ta stricaă şi din neascultarea ta? Doar ştim că

Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curăţeşte pe noi

prin Botez, ne aşează în raiul Bisericii, ne îngădue să mâncăm din tot

pomul din raiu, adecă să iubim pe tot cel botezat în Biserică şi să-l

răbdăm în înfrângerile ce le sufere şi să nu-l urmărim pe fiecare în

toate zigzagurile lui şi pentru lucrurile cari ni se par bune să-l

iubim, iar pentru cele cari ni se par rele să-l urîm. Căci aceasta

înseamnă a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, din care,

gustând mintea, îndată se poticneşte în propriile ei păcate şi îşi

descopere, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui, goliciunea ei, de

care mai înainte nu ştia, fiind acoperită de vălul înţelegerii şi al

milei. De aceea îi s-a poruncit celor aşezaţi în raiul Bisericii: Nu

judecaţi, ca să nu fiti judecaţi,2 iertaţi şi vi se va ierta vouă. 3

Pe scurt li s-a spus: Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi

voi lor asemenea. Căci aceasta este legea şi prorocii. 4 Precum ai

făcut îţi va fi ţie. Dar de câte ori n-am călcat aceste porunci! De

câte ori n-am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu l-am

urît, sau nu l-am nedreptăţit, fără să fim nedreptăţi i!

nn

Iar dacă aşa este, ce mai batjocorim pe Adam şi-l mai învinuim şi

pentru rele streine? Căci dacă am căzut în aceeaşi moarte, am călcat

şi porunca cu voia, ca şi acela. Aşa dar trei lucruri i s-au întâmplat

lui Adam, şi nu cum socoteşti tu. Acestea sunt; atacul momeala pin

orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necredinţă şi moartea

prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului

prin iconomie, cât a călcării din necredinţă. Noi am moştenit numai

moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din morţi

vii, până nu a venit Domnul şi ne-a făcut pe toţi vii. Iar prima

înmugurire de gând TÎJV nponovoiav o avem prin orânduire xt

-oixovoţitm ca şi acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de

ea, după cum ne e voia. Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia

liberă. Despre aceasta ne încredinţează cei ce n-au păcătuit întru

asemănarea greşelii lui Adam, cum zice Apostolul. 1 Căci dacă aceia,

fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască întru asemănarea greşelii

lui Adam, e vădit că şi noi putem.

De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate şi spunem lucruri nedrepte

împotriva lui Dumnezeu, că adică ar îngădui să fim războiţi de rele

streine? Suntem datori să ştim exact că toată vina ce izvorăşte din

Adam fiind desfiinţată de Domnul, oricine mai pătimeşte de vreun

păcat, i se întâmplă aceasta pentru că a dispreţuit prin necredinţa

sa, sau prin iubirea de plăcere, desăvârşirea pe care a primit-o în

chip tainic la Botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a

primit, fiind nedesăvârşit în credinţă şi cu lipsuri în lucrarea

poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârşirea. Fiindcă zice: Tot

darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor.

2 Iar acest dar desăvârşit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar

folosi toată istejimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui

Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlineşte din ele. Căci după cum e

deosebită împlinirea lor, aşa e deosebită şi descoperirea darului.

Deci nimenea să nu se bizue în cuvinte şi în forme, dacă nu are

înţelegerea aceasta. Căci zice: Nu cel ce se laudă pe sine este

cercat, ci cel pe care îl laudă Domnul. 1 Dar chiar şi acela, care

primeşte laude de la Domnul, e dator să se folosească de cuget drept

şi să ştie exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva necredinţii

sale şi oricât ar fi înaintat în credinţă şi orice bun ar fi dobândit,

nu numai prin cunoştinţa simplă, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va

putea afla nimic mai mult, decât cea ce primise în chip tainic prin

Botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru că zice: Câţi în Hristos v-aţi

botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. 2 Dar Hristos, fiind Dumnezeu

desăvârşit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârşit al

Duhului, care nu primeşte nici un adaus de la noi, ci ni se descopere

şi ni se arată potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinţa

până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei, la bărbatul

desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. 3 Aşa dar orice

i-am aduce Lui după ce-am fost născuţi din nou, a fost ascuns de mai

înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: Cine a cunoscut

gândul lui Hristos, sau cine l-a dat Lui ceva mai înainte, ca să i se

întoarcă după aceea ca răsplată? Pentru că de la EI şi pentru El şi

întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. 4

A Aceluiaşi

Epistolă către Nicolae monahul1

Prea doritului fia Nicolae,

ai dăunăzi te frământai mult pentru mântuirea ta şi aveai multă grijă

pentru vieaţa după Dumnezeu. De aceea ai venit la noi, povestindu-ne

despre tine, prin ce fel de osteneli şi fierbinte pornire aveai de

gând să te lipeşti de Domnul, printr-o vieţuire cât mai îngrijită,

prin înfrânare, prin toată reaua pătimire, luptând în priveghiere

multa şi în rugăciune întinsă. Ne mai spuneai ce războaie şi roiuri de

patimi trupeşti se aprind în tine şi se ridică împotriva sufletului

din legea păcatului, care se oşteşte împotriva legii minţii. Şi te

plângeai că şi mai mult eşti turburat de patima mâniei şi a poftei. De

aceea, ne cereai vreo metodă şi vreun cuvânt de învăţătură şi întrebai

de ce osteneli şi lupte folosindu-te, ai putea să te ridici mai presus

de patimile stricăcioase, mai sus pomenite.

În vremea aceea, am dat, pe cât era cu putinţă, în persoana, dragostei

tale îndemnurile ce trebuiau, înfăţişându-ţi ideile şi gândurile

folositoare de suflet şi arătându-ji prin ce fel de osteneli şi

stăruinţe ascetice, pline de înţelegere şi de luminată cunoştinţă

raţională,

ii Editat În Filocalia greacă ed II vol. I. pg, 73—81 şi În Pg. 65,

1027 —1050 Ad Nicolautn Preaepta aaime salutar ia. împărţirea în cele

13 pării o iau din PG.

potrivit cu Evanghelia, poate sufletul, vieţuind prin credinţă şi

ajutat fiind de har, să biruiască relele, cari ţâşnesc înăuntru din

păcat, dar mai ales patimile amintite. Pentru că lupta trebue dusă

neîncetat şi cu mai multă sârguinţă împotriva acestor patimi, căci ele

şi-au pus în chip deosebit pecetea pe suflet, prin obişnuinţa lui cu

ele, târîndu-l cu multă putere după ele. Aceasta, până ce va supune

mişcările trupeşti şi neraţionale ale păcatului, cărora se supunea mai

înainte şi de cari era târît, după ce se robise, prin consimţirea de

bună voie, amintirii necontenite a gândurilor şi cugetării la cele

rele.

Pe urmă ne-am despărţit de tine. Dar numai cu trupul, nu şi cu inima.

Căci am venit în pustie, la adevăraţii slujitori şi luptători ai lui

Hristos, ca luptându-ne şi noi cât de puţin şi nevoindu-ne împreună cu

fraţii, cari se oştesc împotriva lucrărilor vrăjmaşe, şi cu cei ce se

împotrivesc vitejeşte patimilor, să lepădăm lenevia şi să aruncăm de

la noi negrija, şi să luăm asupra noastră sârguinţă şi grija,

silindu-ne să câştigăm buna plăcere a lui Dumnezeu. De aceea, m-am

gândit să trimit curăţiei tale prin scrisoare un mic îndemn şi un sfat

folositor sufletului, ca cetind pe scurt în scrisoarea noastră smerită

lucrurile de cari ţi-am vorbit în persoană, să scoţi cu sârguinţă un

folos duhovnicesc, ca şi cum am fi noi înşine de faţă.

2. Aşa dar, tiule, începutul purtării tale plăcute lui Dumnezeu trebue

să faci să pornească de la aceasta:

Să te gândeşti statornic şi pururea, într-o meditaţie neîntreruptă, la

toate binefacerile de cari ţi-a făcut parte iubitorul de oameni

Dumnezeu, spre mântuirea sufletului tău; şi să nu încetezi a-ţi aminti

de multele şi marile Lui binefaceri, acoperindu-le cu uitarea

păcatului sau trândăviei şi prin aceasta lăsând să treacă vremea

cealaltă fără folos şi fără să aduci mulţumire. Căci aceste amintiri

neîncetate, împungând inima ca un ac, o mişcă totdeauna spre

mărturisire, spre smerenie, spre mulţumire adusă cu suflet sdrobit şi

spre toată sârguinţă bună. Ele

ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune şi

cu toată virtutea, întrucât ne tac să cugetăm pururea cu bună

conştiinţă la cuvântul proorocesc: Ce voiu da în schimb Domnului

pentru toate câte mi le-a dat mie?. aSă cugete deci sufletul la toate

binefacerile, de cari i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu

începând de la naştere; sau din câte primejdii a fost izbăvit

adeseori; sau în câte rele a căzut şi în câte greşeli s-a rostogolit

fără să fie predat, după dreptate, duhurilor cari l-au amăgit ca să-l

piardă şi să-l ducă la moarte, ci, cu îndelungă răbdare, Stăpânul

iubitor de oameni, trecând cu vederea greşalele, l-a păstrat,

aşteptând întoarcerea lui; să cugete iarăşi că, slujind de bună voie

duhurilor rele prin patimi, El îl hrănea, acoperindu-l şi ocrotindu-l

în tot chipul, iar la urmă l-a călăuzit prin Duhul cel bun pe drumul

mântuirii şi i-a pus în inimă dragostea de vieaţă ascetică şi l-a

împuternicit să părăsească cu bucurie lumea şi toată amăgirea

plăcerilor trupeşti, împodobindu-l cu schima îngerească a rânduielii

ascetice şi pregătind lucrurile în aşa fel, ca să fie primit cu

uşurinţă de sfinţii bărbaţi, în obştea frăţiei.

Iar cugetând la acestea cu bună conştiinţă, cine nu va petrece

totdeauna întru sdrobirea inimii? Cine nu se va umplea de nădejde

tare, având atâtea dovezi de binefacere, fără ca el să fi făcut vreun

bine mai înainte? Căci oricine va cugeta aşa: Dacă fără să fi făcut eu

niciun bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi petrecând în

necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi, totuşi nu mi-a făcut

după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele,2 ci

mi-a rânduit atâtea daruri şi haruri spre mântuire, dacă mă voiu

hotărî cu totul să-I slujesc de aci înainte numai Lui prin vieţuire

curată şi prin împlinirea virtuţilor, de câte bunătăţi şi daruri

duhovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă şi

călăuzindu-mă spre tot lucrul bun?

De aceea, cel ce se gândeşfe totdeauna la aceasta şi nu uită de

binefacerile lui Dumnezeu, se ruşinează şi se îndreaptă şi se

nevoieşte spre toată virtutea bună şi spre toată lucrarea dreptăţii,

gata totdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu.

3. Aşa dar, iubite fiule, având, prin harul lui Hristos, ca pe o

înţelepciune firească, această meditaţie şi gândire sănătoasă,

păstreaz-o totdeauna în tine. Să nu te Iaşi copleşit de uitarea

pierzătoare, nici împiedecat de nepăsarea, care face mintea deşartă şi

o abate de la vieaţă; să nu-ţi laşi cugetarea întunecată de neştiinţa,

care e pricina tuturor relelor, nici amăgită de negrijă, care e tot ce

poate fi mai rău; să nu te laşi târît de plăcerea trupului, nici

biruit de lăcomia pântecelui; să nu te laşi cu mintea robit de poftă,

nici să nu lucrezi în tine spurcăciunea prin învoirea cu gândurile

desfrânate; să nu te laşi biruit de mânia, care naşte ura de fraţi. În

sfârşit să nu întristezi şi să nu te laşi întristat pentru vreo

pricină tristă şi nefericită, care să te facă să îngrămădeşti amintiri

de gânduri rele împotriva aproapelui, încât să te pomeneşti abătut de

la rugăciunea curată către Dumnezeu şi să-ţi laşi mintea robită,

privind cu gând sălbatec pe fratele tău, care are acelaşi suflet. Căci

prin aceasta conştiinţa îţi va fi înlănţuită de purtarea nesocotită a

cugetului trupesc şi de duhurile rele, cărora ai fost predat spre

pedeapsă până la o vreme; şi anume până când mintea, sfârşită în toate

privinţele şi copleşită de întristare şi de moleşire, după ce a

pierdut sporul după Dumnezeu pentru pricinile de mai înainte, va

începe iarăşi, cu multă smerenie, să ia de la capăt calea mântuirii.

În telul acesta, ostenindu-se mult în rugăciuni şi în priveghieri de

toată noaptea şi împrăştiind pricinile amintite prin smerenie şi

mărturisire către Dumnezeu şi către aproapele, ea începe iarăşi vieaţa

de înfrânare. Şi luminată de luminile cunoştinţii evanghelice, ea

cunoaşte atunci, cu harul lui Dumnezeu, că cel ce nu s-a predat pe

sine desăvârşit crucii, în cuget de smerenie, şi nu

s a aruncat pe sine la picioarele tuiuror, ca să fie călcat, înjosit

şi dispreţuit, nedreptăţit, batjocorit şi luat în râs, iar el să le

rabde toate acestea cu bucurie şi să nu pretindă pe seama sa câtuşi de

puţin lucrurile omeneşti: slavă sau cinste, sau laudă, sau plăcere de

mâncare, de băutură, sau de haină, nu se poate face creştin adevărat.

4. Deci stând în faţa noastră asemenea iupte, nevoinţe şi cununi ale

evlaviei, până când ne vom batjocori cu înfăţişarea prefăcută a

evlaviei, slujind Domnului doar la arătare, încât altfel suntem

socotiţi între oameni şi altfel ne descoperim Domnului, care cunoaşte

cele ascunse? Căci în vreme ce suntem socotiţi de alţii sfinţi, ne

aflăm încă sălbateci după năravuri; având chip de evlavie, n-am

dobândit încă puterea ei înaintea lui Dumnezeu; socotiţi de mulţi

feciorelnici şi curaţi, înaintea Celui ce cunoaşte cele ascunse suntem

întinaţi înăuntru de necurăţiile gândurilor desfrânate şi înnoroiaţi

de mişcările patimilor. Şi pentru prefăcuta noastră nevoinţă de acum,

suntem robii laudelor omeneşti şi ne orbim mintea. Deci până când vom

umbla în deşertăciunea minţii, neprimind înţelepciunea evanghelică,

prin care putem cunoaşte vieţuirea cerută de conştiinţă, ca să o urmăm

cu sârguinţă şi să aflăm şi îndrăsnirea conştiinţei?

Până când ne mai rezemăm încă pe dreptatea părută a omului dinafară,

în lipsa adevăratei cunoştinţe, şi ne amăgim pe noi înşine cu

îndeletnicirile dinafară, vrând să plăcem oamenilor şi vrând slăvi,

cinstiri şi laude de la ei?

Căci va veni de sigur Cel ce descopere cele ascunse ale întunerecului

şi dă la iveală sfaturile inimilor, Judecătorul care nu greşeşte şi

care nu se lasă ruşinat de bogat, nici nu se milostiveşte de sărac,

care dă la o parte înfăţişarea de dinafară şi scoate la arătare

adevărul ascuns înăuntru. Acela va încununa pe luptătorii

adevăraţi, cari au vieţuit potrivit cu conştiinţa, în faţa îngerilor

şi înaintea Tatălui Său, iar pe cei ce au îmbrăcat chipul cucerniciei

cu prefăcătorie şi au arătat numai oamenilor o părută bună vieţuire şi

s-au bizuit pe aceasta în deşert, amăgindu-se nebuneşte pe ei înşişi,

îi va da pe faţă înaintea Bisericii Sfinţilor şi a toată oastea

cerească, ca apoi să-i trimită ruşinaţi cumplit în întunerecul cel mai

dinafară, asemenea fecioarelor nebune. Pentru că şi acestea şi-au

păzit fecioria dinafară a trupului, dat fiind că întru nimic n-au fost

învinovăţite în privinţa aceasta, ba au avut în parte şi untdelemn în

candelele lor, adică au fost părtaşe şi de oarecari virtuţi şi isprăvi

dinafară şi de oarecari dureri. De aceea candelele lor au şi ars până

la o vreme. Dar din pricina negrijii, neştiinţii şi a trândăviei, n-au

fost cu prevedere şi n-au cunoscut cu de-amănuntul roiul patimilor

ascunse înlăuntru şi puse în lucrare de duhurile rele. Din această

pricină cugetarea lor a fost stricată de înrâuririle vrăjmaşe, încât

s-au învoit cu ele prin gândurile lor. Şi aşa au fost amăgite

într-ascuns şi biruite de pisma cea a tot rea, de ciuda care urăşte

binele, de vrajbă, de gâlceavă, de ură, de mânie, de amărăciune, de

pomenirea răului, de făţărnicie, de furie, de mândrie, de slava

deşartă, de dorinţa de-a plăcea oamenilor, de bunul plac, de iubirea

de argint, de trândăvire, de pofta trupească ce trezeşte în gânduri

voluptatea, de necredinţă, de lipsa de temere, de laşitate, de

întristare, de împotrivire, de moleşire, de somn, de înalta părere de

sine, de voinţa de-a se scuza, de îngâmfare, de lăudăroşenie, de

nesăturare, de risipă, de sgârcenie, de desnădejdea care-i mai

cumplită decât toate, şi de celelalte mişcări subţiri ale păcatului.

Ele socoteau că şi lucrarea faptelor bune sau vieţuirea cuvioasă se

înfăptueşte cu puteri omeneşti şi de aceea căutau să culeagă laude de

la oameni. Din această pricină chiar dacă au fost părtaşe de unele

daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava deşartă şi plăcerea

de la oameni. Impărtăşindu-se şi de alte patimi, ele au amestecat în

purtările bune cugetele rele şi trupeşti. De aceea le-au făcut

necurate şi neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-se de

bucuria Mirelui şi fiind lăsate afară de nunta cerească.

5. Cugetând deci la acestea, cântărindu-le şi pro bându-le, să

cunoaştem şi să înţelegem în ce stare ne aflăm, ca, până mai avem încă

vreme de pocăinţă şi de întoarcere, să ne îndreptăm pe noi înşine.

Aceasta pentru ca faptele noastre cele bune, fiind săvârşite cu

curăţenie, să fie adevărate şi curate, neamestecate cu cugetul

trupesc, ca să nu fie respinse ca o jertfă pătată din lipsa temerii,

grijii şi a cunoştinţii adevărate şi ca nu cumva să răbdăm osteneala

fecioriei, a înfrânării, a privegherii, a postului şi a relei pătimiri

şi să ne cheltuim zilele vieţii, şi totuşi, pentru pricinile mai

-nainte pomenite ale patimilor, părutele noastre dreptăţi să fie

aflate ca o jertfă pătată şi să nu fie primită de Hristos, Arhiereul

ceresc.

Aşa dar, o fiule, cine vrea să ia crucea şi să-i urmeze lui Hristos,

prin neîncetata cercetare a gândurilor din sine, prin multă grijă

pentru mântuire, prin înţelegere şi multă sârguinţă pentru Dumnezeu şi

prin întrebarea slujitorilor lui Dumnezeu, cari sunt de acelaşi suflet

şi de acelaşi gând şi cari poartă aceeaşi luptă, trebue să-şi

sporească, înainte de toate, cunoştinţa şi înţelegerea. Aceasta din

motivul ca nu cumva, neştiind pe unde şi cum umblă, să călătorească în

întunerec, lipsit de lumina sfeşnicului. Căci cel ce călătoreşte după

socoteala sa, fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de

multe se împiedecă şi cade în multe gropi şi curse ale celui rău, mult

rătăceşte şi prin multe primejdii trece şi nu ştie la ce ţintă va

ajunge. Pentru că sunt destui cari au trecut prin multe osteneli şi

nevoinţe şi au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri şi scârbe multe.

Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor şi n-au putut deosebi

lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor

au rămas deşarte şi fără rost.

6. Tu deci fiule iubite, precum ţi-am spus la începutul acestui cuvânt

de povăţuire, nu uita binefacerile iubitorului de oameni Dumnezeu, de

cari ai avut parte, lăsându-te furat de păcat şi de nepăsare. Ci

punând înaintea ochilor tăi binefacerile de cari te-ai împărtăşit de

la începutul vieţii tale şi până acum, fie trupeşti, fie duhovniceşti,

zăboveşte cu gândul la ele, după cum s-a spus: Nu uita toate

binefacerile Lui. Fă aceasta pentru ca inima să ţi se mişte cu

uşurinţă spre frica lui Dumnezeu şi spre dragoste, ca să-I întorci în

schimb, după putere, o vieaţă curată, o petrecere virtuoasă, o

conştiinţă cucernică, o judecată cumpănită, o credinţă dreaptă, un

cuget smerit şi, simplu vorbind, să te poţi dărui întreg lui Dumnezeu.

Căci ruşinându-te de amintirea atâtor bunătăţi, de cari te-ai bucurat

din partea Stăpânului bun şi de oameni iubitor, inima ta se va umplea

de dragostea şi de dorul Lui printr-o mişcare pornită chiar din ea

însăşi, mai bine zis conlucrând şi darul de sus. Pentru că îţi vei da

seama că lucrurile minunate, pe cari nu le-a făcut altora cu mult mai

buni, ţi le-a făcut ţie, prin iubirea Sa de oameni cea negrăită.

Sileşte-te, aşa dar, să păstrezi neîncetat în amintire toate

binefacerile dăruite ţie de Dumnezeu. Dar mai ales aminteşte-ţi

neîncetat de harul acela mare şi minunat şi de acea binefacere de care

ţi-a făcut parte, cum ne-ai povestit, pe când călătoreai împreună cu

mama ta dela Locurile Sfinte la Constantinopol, când s-a pornit acea

furtună înfricoşată şi nestăpânită şi acel vârtej mare în vreme de

noapte, în urma căruia toţi cei din corabie, împreună cu corăbierii şi

cu mama ta, au pierit în adânc. Aminteşte-ţi că singur tu cu alţi doi

aţi scăpat atunci, fiind aruncaţi ca printr-o minune dumnezeească de

valurile mării la ţărm. Aminteşte-ţi apoi cum ţi s-a rânduit să vii

după aceea la Ancyra, unde ai fost primit cu dragoste părintească de

cineva, şi cum te-ai însoţit pe urmă cu prea evlaviosul fiu Epifanie,

ca amândoi călăuziţi de un cuvios bărbat, să veniţi la calea

adevărului şi să fiţi primiţi de nişte sfinţi slujitori ai lui

Dumnezeu ca fii adevăraţi.

7. Pentru toate aceste mari binefaceri dăruite ţie de Dumnezeu, cu ce

lucru vrednic de ele ai putea să mulţămeşti Celui ce a chemat sufletul

tău la vieaţa veşnică? Căci tu, după dreptate, nu mai trebue să-ţi

trăeşti ţie, ci lui Hristos care a murit şi a înviat pentru tine,1

având să vieţuieşti întru toată virtutea dreptăţii, să împlineşti

toate poruncile şi să cauţi care este voia cea bună, desăvârşită şi

bineplăcută lui Dumnezeu,2 silindu-te cu toată puterea să urmezi ei.

Drept aceea, fiule, supune-ţi tinereţea ta Cuvântului lui Dumnezeu,

aşa cum însuşi Cuvântul o cere: Trupul tău predă-l jertfă vie, sfântă,

bineplăcută lui Dumnezeu, slujbă cuvântătoare. 3 Tot mustul poftei

trupeşti svântă-ţi şi uscă-l cu mâncare puţină, cu băutură puţină şi

cu privegheri de toată noaptea, ca să spui şi tu din inimă:

Făcutu-m-am ca o piele atârnată la fum, dar dreptăţile tale nu le-am

uitat. 4 Şi cunoscând că eşti al lui Hristos, răstigneşte-ţi trupul,

după cuvântul Apostolului, dimpreună cu patimile şi cu poftele lui; şi

omoară-ţi mădulările omului pământesc, adecă nu numai lucrarea

desfrânării, ci şi necurăţia lucrată de duhurile rele în trupul tău.

Ba cel ce aşteaptă cununa fecioriei adevărate, neîntinate şi

desăvârşite, nu-şi poartă lupta numai până aci, ci, urmând învăţăturii

apostoleşti, se luptă să omoare până şi icoana şi mişcarea patimii.

Dar nici cu atâta nu se mulţămeşte acela care, cuprins de o puternică

dragoste, vrea să se sălăşluiască în trupul său fecioria îngerească şi

neprihănită, ci se roagă ca şi însăşi amintirea simplă a poftei să fie

stinsă, chiar dacă se iveşte numai în minte ca o adiere de gând, fără

mişcarea şi

11 Corint. 5, 15, Romani 12, 2. Romani 12, 1. Psalm 119, 83.

Galateni 5, 24. Colos. 3, 5.

lucrarea patimei trupeşti. Iar la această stare e cu putinţă să se

ajungă, dacă peste tot se învrednicesc vreunii de asemenea har, numai

prin ajutorul de sus şi prin puterea şi darul Duhului.

Astfel, cel ce aşteaptă cununa fecioriei curate, nemateriale şi

neprihănite, îşi răstigneşte trupul prin osteneli şi nevoinţe şi îşi

omoară mădularele omului pământesc prin înfrânare stăruitoare şi

răbdătoare, stricând pe omul cel dinafară, subţiindu-l, scorojindu-l

şi făcându-l numai schelet. Aceasta pentru ca, prin credinţă şi lupte

şi prin lucrarea harului, omul dinlăuntru să se înoiască, înaintând

din zi în zi spre tot mai mult bine, crescând în dragoste,

împodobindu-se cu blândeţe, veselindu-se cu bucuria Duhului,

încununându-se cu pacea lui Hristos, sporind în evlavie, întărindu-se

întru bunătate, învăluindu-se în frica lui Dumnezeu, luminându-se prin

înţelegere şi cunoştinţă, strălucind de înţelepciune şi călăuzit de

smerenie.

Iar înoindu-se mintea prin Duhul cu acestea şi cu alte asemenea

virtuţi, descopere în sine pecetea chipului dumnezeesc, înţelege

frumuseţea spirituală şi negrăită a asemănării cu Domnul şi pătrunde

bogăţia legii lăuntrice a înţelepciunii, care îl învaţă şi se lasă

învăţată de la sine.

Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi sufletul

nemuritor cu cele spuse înainte; iar mintea înoeşte-ţi-o cu virtuţile

mai înainte înşirate, prin conlucrarea Duhului. Căci trupul tânăr,

îngrăşat cu felurite mâncări şi cu băutură de vin, e ca un porc gata

de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea plăcerilor

trupeşti, iar mintea e robită de fierberea poftelor rele, neputând să

se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui

pricinueşte împrăştierea duhului. Mai ales băutura de vin nici să n-o

miroasă tinereţea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea

patimei dinăuntru şi din băutura de vin, turnată dinafară, să i se

înfierbânte peste măsură plăcerea trupului şi să alunge de la sine

plăcerea duhovnicească a durerii născută din străpungerile inimii şi

să aducă în ea întunecare şi împietrire. Ba de dragul poftei

duhovniceşti, tinereţea nici la săturarea de apă să nu se gândească.

Căci puţinătatea apei ajută foarte mult la sporirea cumpătării. După

ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur încredinţarea prin

experienţă. Căci acestea nu ţi le rânduim şi hotărâm fiindcă vrem

să-ţi punem asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te şi sfătuindu-te cu

dragoste, ţi le dăm ca pe o socotinţă şi cale bună de urmat spre

sporirea în fecioria adevărată şi în cumpătarea deplină, lăsând la

sloboda ta alegere să faci ce vrei.

8. Să vorbim acum puţin şi despre patima neraţională a mâniei, care

pustieşte, zăpăceşte şi întunecă tot sufletul, şi-l arată pe om

asemenea fiarelor în vremea mişcării şi lucrării ei, mai ales pe cel

ce alunecă lesne şi repede spre ea. Patima aceasta se sprijină mai

ales pe mândrie; prin ea se întăreşte şi se face nebiruită. Căci până

ce e udat copacul diavolesc al amărăciunii, al supărării şi al mâniei,

cu apa puturoasă a mândriei, înfloreşte şi înfrunzeşte îmbelşugat şi

aduce mult rod al fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu

poate fi doborîtă, până ce are ca sprijin şi întărire, temelia

mândriei. Dacă vrei, aşa dar, să se uşte în tine arborele fărădelegii

adecă patima amărăciunii, a mâniei şi a supărării şi să se facă

neroditor, ca venind securea Duhului să-l taie şi să-l arunce în foc

cum zice Evanghelia, şi să-l scoată afară împreună cu toată răutatea;

şi dacă vrei să se dărîme şi să se surpe casa fărădelegii, pe care cel

rău o zideşte cu vicleşug în suflet şi o face aceasta adunând de

fiecare dată în gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau

neîntemeiate, provocate de lucruri şi de cuvinte referitoare la cele

materiale şi ridicând în suflet o clădire a răutăţii, căreia îi pune

ca sprijin şi întărire gânduri de mândrie, să ai smerenia Domnului

neîncetat în inimă. Să te gândeşti cine a fost El şi ce s-a făcut

pentru noi, şi din ce înălţime de lumină a dumnezeirii, — descoperită

după putinţă fiinţelor de sus şi slăvită în ceruri de toată firea

raţională a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor,

începătoriilor, Stăpâniilor, Heruvimilor şi Serafimilor şi a

nenumitelor Puteri spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi,

după cuvântul tainic al Apostolului, — în ce adânc de smerenie

omenească s-a coborît, prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru

toate nouă, celor ce şedeam în întunerecul şi în umbra morţii şi

ajunsesem robi prin călcarea lui Adam, fiind stăpâniţi de vrăjmaş prin

lucrarea patimilor.

9. Căci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricoşată şi stăpâniţi

fiind de moartea nevăzută şi vicleană, nu s-a ruşinat de noi Stăpânul

întregei firi văzute şi nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine şi luând

asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda

dumnezeească, s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat,2

adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise

asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărîrea

dumnezeească: moartea, osteneala, foamea, setea şi cele asemenea

acestora, făcându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce

este El; Cuvântul trup s-a făcut,3 ca trupul să se facă Cuvânt; fiind

bogat, s-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia

Lui;4 s-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne

facem asemenea Lui prin toată virtutea. Căci de unde a venit Hristos,

de acolo se înnoeşte, prin harul şi puterea Duhului, omul zidit cu

adevărat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iar prin această

înnoire ajunge la măsura dragostei desăvârşite, care aruncă afară

frica,5

nemaiputând să cadă niciodată. Căci dragostea niciodată nu cade,

fiindcă dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu şi cine rămâne în dragoste

În Dumnezeu rămâne. 2 De această măsură s-au învrednicit Apostolii şi

cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute şi s-au înfăţişat pe ei

desăvârşiţi Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desăvârşită, în

toată vieaţa lor.

Gândeşte-te, aşa dar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât

de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de

oameni; adică la sălăşluirea în Maica lui Dumnezeu-Cuvântul, la luarea

omului asupra Sa, la naşterea din femeie, la creşterea treptată cu

trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la luarea în râs, la

bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în bătaie de joc, la

hlamida roşie, la cununa de spini, la osândirea lui de către

căpetenii, la strigătul Iudeilor celor fărădelege şi de acelaşi neam

cu El, împotriva lui: ia-l, ia-L, răstigneşte-L,3 la cruce, la

piroane, la suliţă, la adăparea cu oţet şi fiere, la triumful

păgânilor, la râsul celor cari treceau şi ziceau: De eşti Fiul lui

Dumnezeu, pogoară-te de pe cruce şi vom crede Ţie,4 şi la celelalte

patimi, pe cari le-a răbdat pentru noi: la răstignire, la moarte, la

aşezarea de trei zile în mormânt, la coborîrea la iad; pe urmă la

roadele patimilor, cari şi cât de mari au fost: la învierea din morţi,

la scoaterea din iad şi din moarte a sufletelor, cari s-au împreunat

cu Domnul, la înălţarea la ceruri, la şederea de-a dreapta Tatălui, la

cinstea şi la slava mai presus de toată Începătoria, Stăpânirea şi de

tot numele ce se numeşte, la închinarea ce-o aduc toţi îngerii Celui

întâi născut din morţi, din pricina patimilor, după cuvântul

Apostolului, care zice: Aceasta să se cugete în voi, ceea ce şi în

Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit

a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând,

întru asemănarea omului făcându-se şi la înfăţişare aflându-se ca

omul; şi s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar

moartea crucii, de aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat pe El şi i-a

dăruit Lui nume mai presus de tot numele, ca în numele lui Iisus

Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor

pământeşti şi al celor de desubt,., şi următoarele. 1 Iată la ce slavă

şi înălţime L-au ridicat, după dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul făcut

om, pricinile mai înainte spuse.

10. Prin urmare, de vei păstra în inima ta fără uitare, cu dragoste şi

cu simţire aceste amintiri, nu te va stăpâni patima amărăciunii, a

mâniei şi a supărării. Căci temeliile patimii mândriei, fiind săpate

prin smerenia lui Hristos, la care te vei gândi, se va surpa uşor şi

de la sine toată clădirea fărădelegii, adică a mâniei şi a supărării.

Căci ce inimă aspră şi împietrită nu se va frânge de va avea

necontenit în minte marea smerenie a dumnezeirii Unuia născut pentru

noi şi amintirea tuturor patimilor mai înainte spuse? Cine nu se va

face de bunăvoie pământ, cenuşe şi pulbere de călcat de către toţi

oamenii? Iar dacă se va smeri şi se va frânge sufletul astfel, privind

la smerenia Domnului, ce mânie va mai putea să stăpânească asupra lui?

Dar tot aşa de vădit e că uitarea acestor gânduri folositoare şi de

vieaţă făcătoare, şi sora ei lenea, şi ajutătoarea şi tovarăşa lor

neştiinţa, cari sunt patimile cele mai adânci şi mai lăuntrice, mai

greu de surprins şi de îndreptat, cari acoperă şi întunecă sufletul cu

multă grijă, fac să se încuibeze şi să lucreze în el şi celelalte

patimi, întrucât sădesc nepăsarea şi alungă frica de păcate, pregătind

drum şi lucrare uşoară fiecărei patimi. Căci odată ce sufletul e

acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă şi de

neştiinţă, maica şi doica tuturor relelor, nenorocita de minte se

lipeşte cu uşurinţă de tot ce se vede, se cugetă sau se aude. De pildă

de va vedea frumuseţe de femeie, îndată se va răni de pofta trupească.

Şi aşa succedându-se amintirile lucrurilor privite cu patimă şi cu

plăcere, zugrăvesc din nou înăuntrul sufletului icoanele lor, prin

întipărirea înţelesurilor şi a gândului păcătos. Iar urmarea este că

întinează mintea pătimaşă şi nenorocită prin lucrarea duhurilor rele.

11. Apoi şi trupul dacă e gras şi tânăr, sau plin de must, când e

aţâţat de amintiri caută să împlinească cu patimă cele cuprinse în

ele, fiind împins de poftă, sau săvârşeşte uneori necurăţii în vis ori

în somn. Căci chiar dacă nu a avut cineva amestecare cu femeia la

arătare şi e socotit cast, feciorelnic şi curat de oameni, ba chiar

are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e

socotit ca spurcat, desfrânat şi necumpătat; şi pe dreptate va fi

osândit în ziua aceea, de nu va plânge şi nu se va tângui, topindu-şi

trupul necontenit cu posturi, privegheri şi rugăciuni, iar mintea

lecuindu-şi-o şi îndreptându-şi-o prin amintiri sfinte şi prin

meditarea cuvântului dumnezeesc, aducând pocăinţă cuvenită lui

Dumnezeu, înaintea căruia a şi cugetat şi făcut relele. Fiindcă nu

minte glasul care a zis: Iar eu vă zic vouă: tot cel ce priveşte la

femeie spre a o pofti pe ea, a şi preacurvit cu ea în inima sa. 1 De

aceea e de folos tânărului să nu se întâlnească, de e cu putinţă, de

loc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, să

vieţuiască despărţit chiar şi de oameni, căci atunci poartă războiul

mai uşor şi îl cunoaşte mai bine; mai ales dacă va fi cu luare aminte

la sine însuşi şi va petrece în cumpătare, cu puţină băutură de apă,

în priveghere multă şi rugăciuni, şi se va sili să fie împreună cu

Părinţi duhovniceşti încercaţi, lăsându-se înţelepţit şi călăuzit de

ei.

Căci e primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi

după voia sa şi a convieţui cu cei neîncercaţi în războiul

duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt biruiţi de alte feluri de războaie.

Căci multe sunt meşteşugirile păcatului şi se ţin bine ascunse; şi

felurite curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă e cu

putinţă, e bine să te sileşti şi să te strădueşti a fi sau a te

întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai

tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe, fiind încă nedesăvârşit cu

vârsta duhovnicească şi prunc, dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu

vei umbla în întunerec, nu te vei primejdui de laţuri şi de curse şi

nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, cari pândesc în întunerec

şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a

cuvântului dumnezeesc.

12. Ştiu că vrei şi tu, fiule, să dobândeşti înlăuntrul tău făclia

luminii înţelegătoare şi a cunoştinţii duhovniceşti, ca să poţi umbla

fără să te poticneşti în cea mai adâncă noapte a veacului acestuia, şi

paşii să-ţi fie îndreptaţi de Domnul. Căci ai dorit foarte tare calea

Evangheliei, după cuvântul prorocesc, adică să urmezi cu credinţă

înfocată poruncilor evanghelice mai desăvârşite şi să te faci părtaş,

prin dorinţă şi rugăciune, de patimile Domnului. De aceea, am să-ţi

arăt o metodă minunată şi o regulă a chipului duhovnicesc de vieaţă.

Ea nu are lipsă de osteneală şi de nevoinţă trupească, ci de osteneală

sufletească, de supravegherea minţii şi de un cuget atent, care e

ajutat de minte şi de dragostea lui Dumnezeu. Prin această metodă vei

putea cu uşurinţă să pui pe fugă mulţimea vrăjmaşilor, asemenea

fericitului David, care a răpus pe un uriaş al celor de alt neam prin

credinţă şi încredere în Dumnezeu, şi aşa a pus pe fugă cu uşurinţă,

împreună cu poporul său, zecile de mii ale duşmanilor. 1

Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenţia asupra celor trei

uriaşi puternici şi tari ai celor de alt neam, pe cari se reazămă

toată puterea protivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceştia

vor fi răpuşi şi ucişi toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu

uşurinţă, până se va topi cu totul. Cei trei uriaşi ai celui rău, cari

sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai

-nainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună

lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trândavă, care ţese

veştmântul şi acoperemântul norului negru aşezat peste suflet şi care

le sprijineşte pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în

sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea

trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc

proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă şi neputând

să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri

tari ale vrăjmaşului şi căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se

întăreşte şi pe ele se reazămă toată oastea duhurilor răutăţii, ca

să-şi poată duce la îndeplinire planurile. Fără ele nu se pot susţine

nici cele mai nainte spuse.

13. De vrei, aşa dar, să dobândeşti biruinţă împotriva patimilor mai

-nainte pomenite şi să pui pe fugă uşor mulţimea vrăjmaşilor

spirituali de alt neam, adună-te în tine însuţi prin rugăciune şi prin

ajutorul lui Dumnezeu. Pătrunzând astfel în adâncurile inimii, caută

urma acestor trei uriaşi puternici ai diavolului, adică a uitării, a

nepăsării trândave şi a neştiinţii, cari sunt propteaua duşmanilor

spirituali de alt neam Şi pe sub cari furişându-se celelalte patimi

ale răutăţii, lucrează, vieţuesc şi prind putere în inimile celor

iubitori de plăcere şi în sufletele neînvăţate. Şi prin multa atenţie

şi supraveghere a minţii, folosindu-te şi de ajutorul de sus, vei afla

relele necunoscute celorlalţi şi socotite că nici n-ar fi rele, dar

cari sunt mai stricăcioase decât celelalte. Iar prin armele dreptăţii,

cari sunt contrare lor, adică prin amintirea cea bună, care e pricina

tuturor bunătăţilor, prin cunoştinţa luminată, prin care sufletul,

priveghind, alungă de la sine întunerecul neştiinţii, şi prin râvna

cea bună, care îndrumă şi zoreşte sufletul spre mântuire, vei birui

întru puterea Duhului Sfânt, prin rugăciune şi cerere, vitejeşte şi

bărbăteşte pe cei trei uriaşi mai sus pomeniţi ai vrăjmaşilor

spirituali. Prin amintirea cea prea bună, cea după Dumnezeu, socotind

totdeauna câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte,

câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e

laudă, vei alunga de la tine uitarea atotpăcătoasă; prin cunoştinţa

luminată şi cerească vei nimici neştiinţa pierzătoare a întunerecului;

iar prin râvna atotvirtuoasă şi prea bună, vei scoate afară nepăsarea

trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinţii în Dumnezeu,

înrădăcinat acolo. De vei câştiga aceste virtuţi, nu prin simpla

voinţă a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu şi cu conlucrarea Duhului

Sfânt, prin multă atenţie şi rugăciune, vei putea să te izbăveşti de

cei trei uriaşi mai -nainte pomeniţi ai celui viclean. Căci armonia

cunoştinţii adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cu râvna

cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet, prin harul lucrător,

şi va fi păzită cu grijă, va şterge din el urmele uitării, ale

neştiinţii şi ale nepăsării trândave şi le va reduce la nefiinţă, iar

pe urmă va împărăţi în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus

Hristos, căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor, Amin.

Diadoch al Foticeei

Vieaţa şi scrisul lui

Sub numele lui Diadoch al Foticeei e cunoscută o scriere de cuprins

duhovnicesc, împărţită într-o sută de capete. încă din veacul al

7-lea, Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim citează din

această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoch, episcop de

Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoch, epi scop al Foticeei

din Epirul vechiu, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi

o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului

Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.

Altceva nu se ştie despre vieaţa acestui ierarh, care a tre buit să

fie un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice,

după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bu curat de o

deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea

manuscriselor în cari s-a păstrat.

Dela el a mai rămas şi o Vedere, în care, în forma unui dialog purtat

în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în

legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi în vieaţa viitoare.

Scrierea lui amintită în 100 capete nu e tipărită În Patro logia lui

Migne, decât într-o traducere latină, măcar că un text grec al ei

fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Filocalia.

Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti,

scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai bine decât

multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală,

Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice şi a marilor certe

hristologice, nici învăţătura despre trăirea creştină nu era lipsită

de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte polemică, în care respinge

învăţături greşite.

După Diadoch scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufletului cu

Dumnezeu prin dragoste cap. 1-2. Ei fac deosebirea între chipul lui

Dumnezeu în om şi asemănarea cu Ei. Cap. 4, 88. Prin păcatul

strămoşesc chipul® dumnezeesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul

Botezului curăţă chipul, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin

aceasta încă nu avem şi asemănarea. Spălarea chipului se face fără

colaborarea noastră lucrarea aceasta a harului încă n-o simţim.

Asemănarea începem să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările

noastre pentru o vieaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut

în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am sporit

în asemănare, în dragoste, ni se face şi harul simţit. Harul, cum am

zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minţii.

Dar îşi acopere prezenţa faţă de simţirea minţii. Din moment ce începe

însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărîrea, o parte din

bunătăţile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul

prin simţirea minţii. Căci pe măsură ce sporeşte sufletul, şi darul

dumnezeesc îşi arată dulceaţa sa minţii cap. 77. Două bunuri ne aduce

nouă sfântul har al Botezului renaşterii, dintre cari unul covârşeşte

pe celălalt în chip nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne

înoeşte chiar în apă şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică

chipul, îndepărtând toată sbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt

aşteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este asemănarea.

Când începe deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Prea

Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească

aşa zicând peste chip, asemănarea cap. 88.

Prin această deosebire Diadoch vrea să combată Masalianismul. Pentru

acesta harul şi experienţa prezenţei harului erau identice. Abia

această experienţă este o dovadă că omul este eliberat de păcat şi de

diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugăciunea, ca mijloc al

experierii harului, nesocoteau taina Botezului ca mijlocitoare a

harului care şterge, fără să avem conştiinţa, păcatul din noi. Cei ce

combăteau Masalianismul mai ales Marcu Ascetul şi Diadoch al Foticeei,

preţuind ca şi adversarii lor trăirea mistică a harului, trebuiau să

distingă chipullui Dum nezeu, de asemănarea cu Dumnezeu, pentru a

putea distinge şi harul Botezului, care restabileşte acest chip fără

să ne dăm noi seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează

treptat asemănarea nu numai prin rugăciune, cum ziceau Masalienii, ci

prin sforţările cu voia spre toată virtutea.

Porniţi pe calea deprecierii Botezului şi a harului nesesizat de

conştiinţă, dăruit prin această taină, Masalienii afirmau că Botezul

nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşa dar nu şterge nici

păcatul cu totul, ci În omul botezat sălăşlueşte şi harul şi păcatul,

şi Duhul Sfânt şi diavolul.

Această teorie o respinge Diadoch, arătând că, dacă până la Botez

înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se

sălăşlueşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul

este influenţat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influ enţează

numai dinafară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui. Unii au

născocit că atât harul cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului cât

şi duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea

zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată

spre cele protivnice. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi

şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul

îndeamnă sufletul spre cele bune dinafară, iar Satana foieşte în

adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile minţii înspre

dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară,

iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară

stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa după Botez stăpâneşte asupra

lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului şi după

Botez, ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca

unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum

mintea în fumul dulceţu rilor neraţionale, prin mustul trupului" cap.

76. Cu alte cuvinte, până nu se sălăşlueşte harul În adâncul

sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l de

la dorirea binelui şi îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce

se sălăşlueşte harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, cari

aţâţă trupul spre patimi trupeşti, ca să despartă mintea din

comuniunea cu harul cap. 81. Harul lui Dumnezeu se sălăşlueşte în

însuşi adâncul sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim

oarecum izvorînd dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la

El. Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile

trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra

celor ce sunt încă prunci cu sufletul… De aceea harul, prin simţirea

minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în

cunoştinţă; iar dracii, prin simţurile trupului robesc sufletul,

îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai

ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţii cap. 79.

Vieaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. Nimenea nu poate

iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El

întru simţirea inimii cap. 16. Prin frică începe să se cureţe sufletul

de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebue să se desfacă de

grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepă sător şi dornic de plăceri nu

simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se cureţe cu multă luare

aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii.

Curăţindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, În

care nu mai este frică, ci nepătimire cap. 17. Cel ce iubeşte pe

Dumnezeu,

crede cu adevărat în el şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar cel ce

crede numai şi nu este În iubire, nu are nici credinţa, pe care crede

că o are cap. 21.

După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare are

ascultarea şi înfrânarea, trebue să se facă şi curăţirea minţii de

gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. Cei ce se nevoesc

trebue să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea deosebind

gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le

aşeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte şi drăceşti să le arunce

afară din visteriile firii cap. 26. Dar numai Duhul Sfânt poate curăţi

mintea cu adevărat… Căci strălucind El necontenit în cămările

sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile şi

întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind vădite de

lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea zice Apostolul: Duhul să nu-l

stingeţi cap. 28.

Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care este un

organ prin care mintea se rapoartă la cele nevăzute şi dumnezeeşti, ca

simţurile trupului la cele văzute cap. 24, 30. Simţirea aceasta a

minţii, sau a inimii, sau a sufletului, nu trebue înţeleasă însă ca o

vedere materială a lui Dumnezeu. Nimenea să nu nădăjduiască, auzind de

simţirea minţii că i se va arăta În chip văzut slava lui Dumnezeu.

Spunem numai că cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr-o gustare

negrăită mângâierea dumnezeească, dar nu că i se arată ceva din cele

nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credinţă, nu prin vedere, zice

fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo

lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească

nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmaşului

cap. 36, vezi şi 37, 38, Că mintea, când începe să fie lucrată cu

putere de lumină dumnezeească, se face întreagă străvezie, încât îşi

vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea nu se îndoeşte. Căci aşa

devine când puterea sufletului birueşte cu totul asupra patimilor. Dar

că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc,

vine din reaua uneltire a vrăjmaşului, ne învaţă limpede dumnezeescul

Pavel, spunând că acela se preface În înger al luminii cap. 40.

Dar înaintarea aceasta în vieaţa duhovnicească, spre nepătimire,

dragoste şi vedere tainică, nu se face fără lupte. Când mintea începe

să simtă harul Preasfântului Duh, atunci şi Satana mângâie sufletul

printr-o simţire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o

adiere de somn uşor peste el. Ceea ce ajută atunci sufletului să

alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. Dacă deci

mintea va fi aflată ţinând în amintire fierbinte numele sfânt al

Domnului Iisus şi se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt

şi preamărit, va pleca amăgitorul viclean" cap. 31, 32.

Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu

atât îngădue Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să înveţe tot

mai mult să facă deosebire între bine şi rău şi să se facă mai smerit

cap. 77.

Diadoch are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria deosebirii

dintre teolog şi gnostic. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul

tainelor dumnezeeşti, care a primit darul cuvântului, al învăţăturii,

care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre deosebire de el,

gnosticul a primit darul cunoştinţii, al unirii cu Dumnezeu şi al

trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al

rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de

orice grijă cap. 7-11.

Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice VillenRahner

Op. c. 223, este că vieaţa duhovnicească apare de la început până la

sfârşit ca o trăire şi că la orice pas se vorbeşte de experienţă…

Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot aşa de potrivită este însă

observaţia că Diadoch aparţine teologiei de sentiment, direcţia

pietăţii răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este

Masalianismul. Trăirea mistică de care vorbeşte Diadoch nu poate fi

identificată pur şi simplu cu o stare sentimentală. împreunarea celor

două cuvinte simţirea minţii este o dovadă îndestulătoare despre acest

adevăr.

RIBIOTUL DIADOCH

Episcopul Foticeii

Definiţii

Definiţia credinţii: cugetare nepătimaşă despre Dumnezeu.

2. Definiţia nădejdii: călătoria minţii spre cele nădăjduite.

3. Definiţia răbdării: stăruinţa neîncetată de a vedea cu ochii

înţelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut.

4. Definiţia neiubirii de argint: a vrea să nu ai bani, aşa cum vrea

cineva să aibă.

5. Definiţia cunoştinţii: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu.

6. Definiţia smeritei cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale.

7. Definiţia nemânierii: dorinţă multă de a nu te mânia.

8. Definiţia curăţiei: simţire pururea lipită de Dumnezeu.

9. Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc.

10. Definiţia desăvârşitei desfătări în Dumnezeu: a socoti bucurie

tristeţea morţii.

ii A aceluiaşi

CUVÂNT ASCETIC,

despre vieaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală

duhovnicească, împărţit în 100 de capete

1. Fraţilor, oricărei vederi sau contemplaţii duhovniceşti să-i

premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai ales dragostea.

Căci acelea ne învaţă să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne

leagă sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o

simţire a minţii urma Celui nevăzut.

2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul se face bun prin Cel

cu adevărat bun, dacă îşi cultivă modurile vieţuirii. Din această

stare nu se mai poate schimba, când sufletul, prin cultivarea binelui,

a ajuns în Dumnezeu aşa de mult, cât poate vrea cu puterea care

lucrează în el. Căci zice: Fiţi buni şi milostivi, ca Tatăl vostru cel

din ceruri. 2

3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci

Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii,

aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie

ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea

necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu

răul. Căci e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului.

Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât

numai în faptul că se face.

4. toţi oamenii suntem după chipul lui Dumnezeu; dar după asemănare nu

sunt decât aceia, cari prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor

lui Dumnezeu. Când deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea

Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va

ajunge cineva, de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase

vrăjit de slava vieţii uşoare.

5. Libertatea voinţii se arată în voirea sufletului raţional, care e

gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie

gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim

totdeauna pomenirea răului.

6. Lumina cunoştinţii adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele

de rău. Căci atunci calea dreptăţii, atrăgând mintea spre Soarele

dreptăţii, o duce la lumina nesfârşită a cunoştinţii, ca pe una care

caută de aci înainte cu îndrăsnire dragostea. Trebue deci să smulgem

într-o pornire nemânioasă dreptatea de la cei ce îndrăsnesc să o

necinstească. Căci râvna evlaviei îşi arată biruinţa nu urînd pe

cineva, ci mustrându-l.

7. Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e

purtat de lucrarea dragostei ce izvoreşte din Dumnezeu. De aceea

mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea

despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă.

Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea

dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să

primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai

sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează

despre Dumnezeu.

8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să se apropie de

vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina

bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta. Pentru că lipsa

luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngădue să se vorbească. Căci

sufletul fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu, vrea să se

desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce

ţine mijlocia iluminării, trebue să purceadă a grăi despre Dumnezeu.

Căci această măsură dărueşte sufletului cuvinte pline de strălucire.

Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăeşte întru

credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin

dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţii, aşa cum plugarul care se

osteneşte, trebue să se împărtăşească el mai întâi din roade.

9. Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi celelalte daruri

dumnezeeşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele

îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune,

altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul. 1

Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă

sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce

petrec în vieaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la

cuvinte dumnezeeşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă

şi înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta

descopere însăşi lucrarea cunoştinţii, prin dragoste. Fiindcă cea

dintâi obişnueşte să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar

cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu

desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă

deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o

dă.

10. Când facultatea impulsivă – mânia sufletului se porneşte împotriva

patimilor, trebue să ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de

luptă. Iar când vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la

linişte, fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat de

dragostea cuvintelor, asigurând însă prin legăturile smeritei cugetări

aripile minţii. Căci până nu se smereşte cineva foarte prin

dispreţuirea de sine, nu poate grăi despre măreţia lui Dumnezeu.

11. Cuvântul duhovnicesc păstrează sufletul celui ce-l grăeşte pururea

neiubitor de slavă deşartă. Căci mângâind toate părţile sufletului

prin simţirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuinţă de slava de la

oameni. De aceea îi păzeşte pururea cugetarea fără năluciri,

prefăcând-o întreagă în dragoste de Dumnezeu. Dar cuvântul

înţelepciunii lumeşti îl îndeamnă pe om pururea spre iubirea de slavă.

Căci neputând mângâia şi satisface pe cei ce-l grăesc, prin experienţa

simţirii, le dărueşte plăcerea laudelor, fiind el însuşi o plăsmuire a

oamenilor iubitori de slavă. Vom cunoaşte deci fără rătăcire această

înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui ceasurile când

nu grăim, în tăcere lipsită de griji şi în pomenirea fierbinte a lui

Dumnezeu.

12. Cel ce se iubeşte pe sine, nu poate iubi pe Dumnezeu. Dar cel ce

nu se iubeşte pe sine, din pricina bogăţiei covârşitoare a iubirii lui

Dumnezeu, îl iubeşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută

niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Căci cel ce se iubeşte pe

sine caută slava sa. Iar cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte slava

Celui ce l-a făcut pe el. Fiindcă e propriu sufletului simţitor şi

iubitor de Dumnezeu să caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu

în toate poruncile pe cari le împlineşte, iar pe de alta să se

desfăteze întru smerenia sa. Căci lui Dumnezeu I se cuvine slavă

pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca prin ea să ajungem să fim

ai lui Dumnezeu. De vom face aceasta şi noi, bucurându-ne întocmai ca

Sfântul Ioan Botezătorul de slava Domnului, vom începe să zicem

neîncetat: Acesta trebue să crească, iar noi să ne micşorăm. 1

13. Ştiu pe cineva, care iubeşte aşa de mult pe Dumnezeu, plângând

totuşi că nu-l poate iubi cât vrea, încât sufletul lui este necontenit

într-o astfel de dorinţă fierbinte, că Dumnezeu se slăveşte în el, iar

el este ca şi când n-ar fi. Despre sine nu ştie ce valoare are, iar

laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Căci din multa dorire a smereniei

nu-şi cunoaşte vrednicia sa, ci slujeşte lui Dumnezeu după rânduiala

preoţilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu îşi ascunde amintirea

vredniciei, îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de

Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca să-şi

pară în cugetarea sa totdeauna o slugă netrebnică, fiind cu totul

străin de vrednicia sa, prin dorul după smerenie. Acest lucru suntem

datori să-l facem şi noi, fugind de orice cinste şi slavă, pentru

covârşitoarea bogăţie a dragostei Domnului, care ne-a iubit aşa de

mult pe noi.

14. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimei, acela este

cunoscut de El. Căci în măsura în care primeşte cineva în simţirea

sufletului dragostea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură ajunge în

dragostea lui Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu încetează să se

dorească după lumina cunoştinţii cu o dragoste aşa de puternică, încât

să-şi simtă topindu-se până şi tăria oaselor, ne mai ştiindu-se pe

sine, ci fiind prefăcut întreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca

acesta putem spune şi că este în vieaţa aceasta şi că nu este. Căci

petrecând în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei, afară din

el, mişcându-se necontenit cu sufletul către Dumnezeu. Arzând cu inima

neîntrerupt de focul dragostei, s-a lipit de Dumnezeu prin puterea

neslăbită a unui mare dor, ca unul ce a ieşit odată pentru totdeauna

din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu: Căci dacă ne-am

ieşit din minte, zice, este pentru Dumnezeu, iar de suntem cu mintea

întreagă, este pentru voi. 1

15. Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu,

începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta

este dragostea despre care grăesc toate Sfintele Scripturi. Căci

prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de

mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea duhului. Dar în

sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla

să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface

dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul

dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu

multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărît

sau păgubit mult de către acela. Pentru că acest suflet topeşte în

dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă.

16. Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu

se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai

curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la

dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în

chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. Căci numai

când ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strâmtorează

frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea

pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui

Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor cari încă se

curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea

desăvârşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în cari nu mai

este frică. Căci dragostea desăvârşită, zice, scoate afară frica. 1

Dar de amândouă au parte numai drepţii, cari lucrează virtuţile cu

ajutorul Duhului Sfânt. De aceea zice Scriptura într-un loc: Temeţi-vă

de Domnul toţi sfinţii Lui ,"2 iar în alt loc: Iubiţi pe Domnul toţi

cuvioşii Lui. 3 Prin acestea îmvăţăm limpede că frica de Dumnezeu este

proprie drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s-a zis,

pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită e proprie drepţilor

curăţiţi, în cari nu mai este gândul vreunei temeri, ci o ardere

neîncetată şi o alipire a sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea

Duhului Sfânt. Căci s-a zis: Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi

dreapta Ta m-a sprijinit. 1

17. Ranele primite de trup, dacă s-au înăsprit şi s-au umplut de

murdărie, nu simt lucrarea leacului: dar după ce sunt curăţite, simt

lucrarea leacului, ajungând prin el la tămăduire desăvârşită. Aşa şi

sufletul: câtă vreme e neîngrijit şi acoperit în întregime de lepra

voluptăţii, nu poate simţi frica lui Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti

cineva neîncetat judecata înfricoşată şi aspră a lui Dumnezeu. Dar

când începe să se curăţească cu multă luare aminte, simte frica lui

Dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieţii, care mustrându-l, îl arde

ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curăţindu-se treptat, ajunge la

curăţirea desăvârşită, sporind în dragoste pe măsură ce se micşorează

frica din el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvârşită, în

care, cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă

de slava lui Dumnezeu. Să avem deci ca laudă neîncetată, mai presus de

toate laudele, întâi frica lui Dumnezeu, apoi dragostea, care este

plinirea legii desăvârşirii în Hristos.

18. Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti, nu iubeşte nici

pe Dumnezeu cu adevărat şi nu dispreţueşte nici pe diavolul cum

trebue. Căci grija vieţii îi este ca un acoperemânt, care îl

împovărează. Din această pricină mintea nu-şi poate cunoaşte dreptul

de judecată asupra acestor fel de lucruri, ca să dea fără greşeală

hotărârile judecăţii sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume

e folositoare.

19. Ţine de sufletul curat cuvântul fără pismă, râvna fără răutate şi

dragostea neîncetată faţă de Domnul slavei. Atunci şi mintea îşi

potriveşte cumpenele sale cu exactitate, fiind de faţă în cugetarea sa

ca în cel mai curat loc de judecată.

20. Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă vor fi la fel de

lepădate. Căci credinciosul trebue să-şi arate credinţa, aducând

Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i s-ar fi

socotit credinţa spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod

al ei.

21. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, acela crede totodată cu adevărat şi

săvârşeşte faptele credinţei cu evlavie. Iar cel ce crede numai şi nu

este întru dragoste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că

o are. Căci crede cu o minte uşuratică ce nu lucrează sub greutatea

plină de slavă a dragostei. Drept aceea, credinţa lucrătoare prin

dragoste este marele izvor al virtuţilor.

22. Când cercetăm adâncul credinţii, se turbură, dar când îl privim cu

dispoziţia simplă a inimii, se înseninează. Căci adâncul credinţii

fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări

iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înţelegerii,

ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.

23. Nimenea nu poate iubi sau crede cu adevărat, dacă nu se are pe

sine însuşi pârîş al său. Căci când conştiinţa noastră se turbură prin

mustrările ce şi le face, nu mai e lăsată mintea să simtă mireasma

bunurilor supralumeşti, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe de o

parte doreşte acea mireasmă cu ardoare pentru experienţa lor

anticipată prin credinţă, pe de alta nu o mai poate prinde cu simţirea

inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsături ale conştiinţii

mustrătoare. Dar curăţindu-ne pe noi înşine printr-o atenţie mai

fierbinte, vom câştiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobândind o şi mai

deplină experienţă.

24. Precum simţurile trupului ne mână spre cele ce ni se arată bune

oarecum cu sila, tot aşa obişnueşte să ne călăuzească simţirea minţii

spre bunurile nevăzute, după ce a gustat odată din ele. Căci fiecare

se doreşte totdeauna după ceea ce e înrudit cu sine: sufletul ca

netrupesc, după bunurile cereşti, iar trupul ca pământ, după

desfătarea pământească. Deci la experienţa simţirii nemateriale vom

ajunge fără rătăcire, dacă vom subţia materia prin osteneli şi dureri.

25. însăşi lumina sfintei cunoştinţe ne învaţă că simţirea naturală

este una, dar e împărţită în două lucrări, din pricina neascultării

lui Adam. Deci una şi simplă este şi lucrarea Duhului Sfânt, coborâtă

în acea simţire. Dar pe aceasta nimenea nu o poate cunoaşte, decât

numai cei ce s-au lepădat cu bucurie de plăcerile vieţii, pentru

nădejdea bunurilor viitoare, şi au veştejit toată dorinţa simţirilor

trupeşti prin înfrânare. Mintea acelora, mişcându-se cu toată puterea

numai spre acele bunuri, datorită lipsei de griji, simte întâi ea în

chip negrăit bunătatea dumnezeească. Pe urmă împărtăşeşte şi trupului

din bucuria sa, pe măsura înaintării sale, având un dor nemărginit

de-a se mărturisi. Căci întru El a nădăjduit, zice, inima mea şi am

fost ajutat; şi a înflorit trupul meu, şi cu voia mea mă voiu

mărturisi Lui. 1 Bucuria adevărată ce se revarsă atunci în suflet şi

în trup este o înştiinţare neînşelătoare despre vieaţa cea

nestricăcioasă.

26. Cei ce se nevoiesc trebue să-şi păstreze cugetarea pururea

neturburată, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele

bune şi trimise de Dumnezeu să le aşeze în cămările amintirii, iar pe

cele întunecoase şi drăceşti să le arunce afară din jitniţele firii.

Căci atunci când marea e liniştită, pescarii văd până în adâncuri,

încât nu le scapă aproape niciunul din peştii cari mişună acolo. Dar

când e turburată de vânturi, ascunde în negura turburării ceea ce lasă

cu prisosinţă să fie văzut când e liniştită şi limpede. Meşteşugul

celor ce pun la cale vicleşugurile pescăreşti nu mai are atunci

M. Pam. 287. Septuaginta; În rom., ed. Sf. Sinod 1914.

nicio putere. Aceasta se întâmplă să o păţească şi mintea

contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se turbură

adâncul sufletului.

27. Sunt foarte puţini aceia cari îşi cunosc cu de-amănuntul toate

greşalele lor şi a căror minte nu e răpită niciodată de la pomenirea

lui Dumnezeu. Căci precum ochii noştri cei trupeşti, când sunt

sănătoşi pot vedea toate, până şi ţânţarii cari sboară în aer, dar

când sunt acoperiţi cu albeaţă sau de niscai urdori, chiar dacă vine

înaintea lor vreun lucru mare nu-l văd decât foarte şters, iar pe cele

mici nici nu le prind cu simţul vederii, tot aşa şi sufletul, de îşi

va subţia cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va

socoti chiar şi cele mai mici greşeli ale sale, ca foarte mari şi va

vărsa neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multă mulţumire. Căci s-a

spus: Drepţii se vor mărturisi numelui Tău. 1 Dar de va stărui în

dragoste de lume, chiar dacă ar săvârşi vreo ucidere, sau altă faptă

vrednică de mare pedeapsă, o va privi foarte liniştit, iar celorlalte

greşeli nu le va da nicio însemnătate, ci le va socoti adeseori ca

isprăvi. De aceea nu se va ruşina netrebnicul nici chiar să le apere

cu căldură.

28. Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea. Căci de nu va intra

Cel puternic să dezarmeze şi să lege pe tâlhar, nu se va slobozi

nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate şi mai ales prin pacea

sufletului să dăm odihnă Duhului Sfânt în noi, ca să avem sfeşnicul

cunoştinţii luminând în noi totdeauna. Căci răspândindu-şi el

neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în

minte acele mici şi întunecate atacuri momeli ale dracilor, ci se şi

slăbesc, fiind date pe faţă de lumina aceea sfântă şi slăvită. De

aceea Apostolul zice: Duhul să nu-l stingeţi!,2 adică nu lucraţi, sau

nu gândiţi cele rele, ca să nu întristaţi bunătatea Duhului Sfânt şi

să vă lipsiţi de sfeşnicul acela ocrotitor. Căci nu se stinge Cel

veşnic şi de vieaţă făcător, ci de-l vom întrista se va depărta dela

noi, lăsând mintea înceţoşată şi neluminată.

29. Precum am mai spus, ştim că nu există decât o singură simţire

naturală a sufletului, căci cele cinci se deosebesc după trebuinţele

trupului nostru, cum ne învaţă Preasfântul şi de oameni iubitorul Duh

al lui Dumnezeu. Dar ea se împarte în tot atâtea părţi câte feluri de

mişcări sufleteşti există, din pricină că mintea s-a făcut lunecoasă

în urma neascultării. Astfel o parte din ea e dusă de laturea pătimaşă

a firii noastre, şi de aceea simţim plăcere de bunătăţile vieţii. Altă

parte se îndulceşte adeseori de mişcarea raţională şi mintală a firii

noastre, întrucât mintea noastră doreşte să alerge spre frumuseţile

cereşti, când petrecem în curăţie. Dar când vom dobândi deprinderea de

a nesocoti bunurile din lume, vom putea să unim şi pofta pământească a

sufletului cu dorinţa lui raţională. Iar de acest lucru ne va face

parte împărtăşirea de Duhul Sfânt. Căci dacă n-ar lumina dumnezeirea

Lui cu putere cămările inimii noastre, n-am putea să gustăm binele cu

o simţire neîmpărţită, adică cu toată afecţiunea sufletului.

30. Simţirea minţii constă în gustarea precisă a realităţilor

distincte din lumea nevăzută. Căci precum prin simţul gustului

trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greşală cele

bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când

începe să se mişte în deplină sănătate şi fără griji, poate să simtă

din belşug mângâierea dumnezeească şi să nu mai fie răpită niciodată

de contrarul aceleia. Şi precum trupul, gustând din dulceţurile

pământeşti, experiază fără greşeală simţirea lor, aşa şi mintea, când

se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înşele

mângâierea Duhului Sfânt. Gustaţi, zice, şi vedeţi că e bun Domnul şi

să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât

să-şi poată da seama fără greşeală de cele ce-i sunt de folos, după

Sfântul care zice: Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să

prisosească tot mai mult şi mai mult, în cunoştinţă şi simţire, ca să

preţuiţi cele ce sunt de folos. 1

31. Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh,

Satana caută şi el să ne mângâe sufletul printr-o simţire la aparenţă

plăcută, aducând peste noi, în vremea liniştirii de noapte, o adiere

asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în

pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus şi va folosi

preasfântul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva

înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean. însă de aci înainte se

va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi că mintea

cunoscând cu de amănuntul înşelăciunea celui viclean, va câştiga şi

mai multă experienţă în a deosebi aceste două lucrări.

32. Mângâierea cea bună vine sau în vreme de veghe a trupului sau ca o

arătare în somn a vreunui bun viitor; însă numai când cineva, stăruind

în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar

mângâierea amăgitoare vine, cum am spus, totdeauna ,când cel ce se

nevoeşte e furat de otoropeală uşoară, amestecată cu o jumătate de

pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu,

îndeamnă în chip vădit sufletele nevoitorilor spre dragoste,

umplându-le de multă bucurie. Cea de a doua, obişnuind să învălue

sufletul într-o adiere amăgitoare, încearcă să fure prin somnul

trupului simţirea minţii sănătoase, care păstrează pomenirea lui

Dumnezeu. Deci dacă mintea se va afla, cum am spus, stăruind cu luare

aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la părere

a vrăjmaşului şi se va porni cu bucurie la războiul împotriva lui,

având la îndemână ca armă, pe lângă har, experienţa dobândită.

33. Se întâmplă uneori că sufletul se aprinde spre dragostea lui

Dumnezeu, fiind luat de o mişcare neşovăelnică şi lipsită de năluciri;

el atrage atunci oarecum şi trupul în adâncul dragostei aceleia

negrăite, fie că aceasta se întâmplă în vremea de veghe, fie, cum am

zis, când cel care e stăpânit de lucrarea sfântului har ajunge în

stare de somn. Atunci el nu mai cugetă la nimic, decât la aceea spre

ceea ce e mişcat. Când i se întâmplă aşa ceva, trebue să ştie că

aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Căci îndulcindu-se atunci întreg

de acea dulceaţă negrăită, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind

copleşit de o bucurie adâncă. Dar dacă mintea, aflându-se sub o astfel

de lucrare, zămisleşte vreo îndoială sau vreun înţeles întinat, şi se

foloseşte de sfântul nume spre a se apăra de cel rău, şi nu numai

pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebue să înţeleagă că acea

mângâere cu înfăţişare de bucurie este de la înşelătorul. Bucuria

aceasta este lipsită de calitate şi de intimitate, fiind produsă de

vrăjmaşul care vrea ca sufletul să preacurvească. Căci atunci când

vede mintea lăudându-se cu experienţa simţirii sale, el îmbie

sufletului anumite mângâeri bune la aparenţă, ca acesta, distrat de

dulceaţa aceea moale şi umedă, să nu poată cunoaşte amestecul celui

viclean. Din aceasta să cunoaştem, prin urmare, Duhul adevărului şi

duhul înşelăciunii. Căci este cu neputinţă să guste cineva cu simţirea

din dulceaţa dumnezeească, sau să experieze prin simţire amărăciunea

dracilor, dacă nu s-a umplut de încredinţarea că harul s-a sălăşluit

în adâncul minţii, iar duhurile rele petrec împrejurul mădularelor

inimii, — lucru care dracii nu vreau să fie niciodată crezut de

oameni, ca nu cumva, ştiind aceasta sigur, să se înarmeze împotriva

lor cu pomenirea lui Dumnezeu.

34. Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta cea care vine în

el de la Duhul Sfânt. Cea dintâi e moderată şi e pusă în mişcare şi de

voinţa noastră, atunci când vrem. De aceea e şi răpită cu uşurinţă de

duhurile rele, când nu ţinem cu tărie la hotărârea noastră. Cealaltă

aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate

părţile lui se lipesc de dulceaţa negrăită a acestei iubiri, printr-o

afecţiune de o simplitate infinită. Căci mintea, umplându-se atunci de

lucrarea duhovnicească, se face ca un isvor din care ţâşnesc dragostea

şi bucuria.

35. Precum se linişteşte marea turburată când se varsă untdelemn în

ea, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, aşa şi sufletul

nostru se umple de o linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa

Duhului Sfânt, Căci se lasă biruit cu bucurie de nepătimirea şi de

dulceaţa negrăită care-l umbreşte, potrivit cu Sfântul care zice:

Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu. 1 De aceea, ori câte

întărîtări ar încerca atunci dracii să aducă în suflet, el rămâne fără

mânie şi plin de toată bucuria. Dar la această stare nu va veni şi nu

va rămâne cineva, fără numai dacă îşi va îndulci sufletul său

neîncetat cu frica lui Dumnezeu. Pentru că celor ce se luptă, frica

Domnului Iisus le dă un anumit fel de curăţie. Căci frica Domnului,

zice, e fără prihană; ea rămâne în vecii vecilor. 2

36. Auzind despre simţirea minţii, nimenea să nu creadă că i se va

arăta slava lui Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte,

când e curat, printr-o anumită gustare negrăită, mângâierea

dumnezeească, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Fiindcă

acum umblăm prin credinţă şi nu prin vedere, cum zice fericitul Pavel.

3 Deci dacă i se va arăta vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo

lumină, fie vreo figură în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum să

nu primească o astfel de arătare. Căci este o înşelăciune vădită a

vrăjmaşului, care a amăgit pe mulţi prin neştiinţă, făcându-i să se

abată de la calea adevărului. Noi însă ştim că până ce petrecem în

trupul acesta stricăcios,

suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem să-L vedem în chip văzut

nici pe El, nici altceva din minunile cereşti.

37. Visurile, cari sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu,

sunt mărturiile neînşelătoare ale unui suflet sănătos. De aceea nu

trec de la o înfăţişare la alta, nici nu îngrozesc simţirea, nici nu

aduc râsul sau plînsul aşa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată

blândeţea, umplându-l de bucurie duhovnicească. De aceea şi după ce

s-a trezit trupul din somn, sufletul caută cu mult dor să prelungească

bucuria visului. Dar în nălucirile aduse de draci totul se întâmplă

dimpotrivă. Ele nici nu rămân la aceeaşi înfăţişare, nici nu arată

multă vreme o formă neturburată. Căci ceea ce nu au dracii din voie

liberă, ci împrumută numai din dorinţa de a amăgi, nu poate să-i

îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari şi ameninţă

cumplit, luându-şi adeseori chip de ostaşi; iar uneori şi cântă în

suflet cu strigăt. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e

curată, trezeşte trupul, iar uneori se şi bucură fiindcă a putut

cunoaşte viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori chiar în vis, îi

înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că nici visele bune nu aduc

bucurie sufletului, ci aşează în el o întristare dulce şi lacrimi fără

durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerenia

cugetării.

38. Am arătat, precum am auzit de la cei ce au făcut experienţa,

deosebirea dintre visurile bune şi cele rele. Ne va ajunge însă pentru

sporirea la cât de multă virtute, să nu ne încredem nicidecum în nicio

nălucire. Căci visurile de cele mai multe ori nu sunt nimic altceva

decât chipuri ale gândurilor, sau, precum am zis, batjocuri ale

dracilor. Chiar dacă ni s-ar trimite vreodată de către bunătatea lui

Dumnezeu vreo vedere şi n-am primi-o, nu s-ar supăra pentru aceasta

preadoritul Domn Iisus pe noi. Căci ştie că facem aceasta pentru

vicleşugurile dracilor. De sigur, deosebirea arătată mai înainte este

precisă. Dar se întâmplă că sufletul, înclinându-se pe nesimţite, din

pricină că furat de vreun gând lucru de care cred că nimenea nu e

cruţat, nu mai poate distinge precis şi crede celor cari nu sunt bune,

ca şi cum ar fi bune.

39. Să luăm următoarea pildă pentru înţelegerea lucrului: o slugă e

chemată de stăpân, noaptea la poarta curţii, după o lipsă îndelungată;

dar ea necunoscându-l precis, nu-i deschide uşa, căci se teme ca nu

cumva înşelând-o asemănarea glasului, să se facă pierzătoare a

lucrurilor ce i-au fost încredinţate de stăpân. Domnul acesteia, nu

numai că nu se va mânia pe ea când se va face ziuă, ci o va învrednici

de multe laude, fiindcă a socotit că şi vocea stăpânului este

înşelăciune şi n-a voit să piardă lucrurile lui.

40. Nu trebue să ne îndoim că atunci când mintea începe să se afle sub

lucrarea puternică a luminii dumnezeeşti, se face întreagă străvezie,

încât îşi vede cu îmbelşugare propria ei lumină. Căci aceasta se

întâmplă, zice, când puterea sufletului pune stăpânire asupra

patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o anumită formă, fie ca

lumină, fie ca foc, se întâmplă din uneltirea vrăjmaşului, ne învaţă

limpede dumnezeescul Pavel, zicând că acela se preface în chipul

îngerului luminii. prin urmare nu trebue să se apuce cineva de vieaţa

ascetică cu nădejdea aceasta, ca nu cumva să afle Satana prin aceasta

sufletul gata pentru răpire; ci cu nădejdea ca să ajungă numai să

iubească pe Dumnezeu cu toată simţirea şi convingerea inimii, ceea ce

înseamnă: din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul. 2 Căci

cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la această stare, a

ieşit din lume, chiar dacă este în lume.

41. Se ştie că ascultarea este bunul cel dintâi în toate virtuţile

începătoare, fiindcă nimiceşte părerea de sine şi naşte în noi smerita

cugetare. De aceea, celor ce stăruesc în ea cu bucurie, li se face

intrare şi uşă spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta nesocotind-o

Adam, s-a rostogolit în adâncul iadului; şi pe aceasta iubind-o

Mântuitorul, în scopul mântuirii, a ascultat până la cruce şi moarte

pe Părintele Său. Iar făcând aceasta, nu s-a aflat întru nimic mai

prejos de măreţia Sa. Căci stingând vina neascultării omeneşti prin

ascultarea Sa, a adus iarăşi la vieaţa fericită şi veşnică pe cei ce

vieţuesc în ascultare. Prin urmare aceasta trebue să se îngrijească să

o aibă în primul rând cei ce pornesc lupta cu părerea de sine, adusă

de diavolul. Căci mergând aceasta înainte, ne va arăta fără rătăcire

toate cărările virtuţilor.

42. Înfrânarea este un nume de obşte, care se adaugă la numele tuturor

virtuţilor. Deci cel ce se nevoeşte trebue să se înfrâneze în toate.

Căci precum oricare mădular al omului, chiar dacă e dintre cele mai

mici, de va fi tăiat, face urîtă întreaga înfăţişare a omului, fie cât

de mic mădularul care lipseşte, tot aşa cel ce neglijează chiar şi

numai o singură virtute, strică toată frumuseţea înfrânării, fără să

ştie. Se cuvine deci să ne ostenim nu numai pentru virtuţile trupeşti,

ci şi pentru cele cari pot curăţi omul nostru cel dinlăuntru. Căci ce

folos va avea cel ce-şi păzeşte trupul feciorelnic, dacă sufletul şi-l

lasă să desfrâneze cu dracul neascultării? Sau cum se va încununa cel

ce s-a înfrânat de la lăcomia pântecelui şi de la toată pofta

trupească, dar n-a avut grijă de închipuirea de sine şi de iubirea de

slavă şi n-a răbdat nici cel mai mic necaz, care e măsura cu care se

va măsura lumina dreptăţii celor ce au împlinit faptele dreptăţii în

duh de smerenie?

43. Cei ce se nevoesc trebue să urască toate patimile neraţionale în

aşa fel, încât să le ajungă ura faţă de ele o adevărată obişnuinţă.

Dar înfrânarea de mâncări trebue să o păzească în aşa fel, ca să nu

câştige careva vreo scârbă faţă de vreuna din ele. Acesta ar fi un

lucru vrednic de osândă şi cu totul drăcesc. Căci nu ne înfrânăm de la

ele, fiindcă ar fi vrednice de ocară să nu fie, ci, ca depărtându-ne

de multele mâncări, să pedepsim cu dreaptă măsură mădularele aprinse

ale trupului; apoi, ca să avem destul prisos ca să-l putem da

săracilor, drept semn al dragostei adevărate.

44. A mânca şi a bea din toate cele puse înainte, mulţumind lui

Dumnezeu, nu este ceva care se împotriveşte canonului cunoştinţii.

Căci toate, zice, erau bune foarte. 1 Dar a te înfrâna cu bucurie de

la cele multe şi dulci, este un lucru şi mai potrivit cu dreapta

socoteală şi cu noştinţa. însă n-am putea dispreţui cu bucurie

lucrurile dulci de aici, dacă n-am gusta cu toată simţirea şi

încredinţarea dulceaţa lui Dumnezeu.

45. Precum trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea molâe

şi greoaie, tot aşa când e slăbit de prea multă înfrânare face partea

contemplativă a sufletului, posomorâtă şi neiubitoare de cunoştinţă.

Deci mâncările trebue să se potrivească cu starea trupului. Când

trupul e sănătos, trebue să fie chinuit atât cât trebue, iar când e

slăbit, să fie îngrijit, dar cu măsură. Căci cel ce se nevoieşte nu

trebue să-şi slăbească trupul decât atâta cât trebue ca să-i

înlesnească lupta, ca prin ostenelile trupului şi sufletul să se

curăţească după cuviinţă.

46. Când dracul slavei deşarte se aprinde puternic împotriva noastră,

luând ca motiv venirea vreunor fraţi, sau a oricărui alt străin la

noi, bine este să lăsăm cu acest prilej ceva din asprimea dietei

noastre obişnuite. Prin aceasta vom face pe drac să plece fără

ispravă, ba mai de grabă plângându-şi încercarea neisbutită. Totodată

vom împlini cu dreaptă judecată legea dragostei, păzind în aceeaşi

vreme taina înfrânării nedesvăluită, prin pogorământul ce I-am primit.

47. Postul are în sine laudă, dar nu la Dumnezeu. Căci este numai o

unealtă, ducând spre cumpătare pe cei ce vreau. Deci cei ce se

nevoiesc nu se cade să se fălească cu el, ci să aştepte numai cu

credinţă în Dumnezeu sfârşitul după care o doresc. Căci meşterii

niciunui meşteşug nu se laudă cu uneltele lor, ca şi când ar fi

rezultatul meşteşugului lor, ci aşteaptă fiecare să isprăvească lucrul

de care s-a apucat, ca din el să arate destoinicia meşteşugului lor.

48. Precum pământul udat cu măsură face să răsară cu cel mai mare spor

sămânţa curată semănată în el, dar înnecat de multe ploi aduce numai

spini şi mărăcini, aşa şi pământul inimii, de vom folosi vinul cu

măsură, va scoate la iveală, curând, seminţele ei fireşti, iar pe cele

semănate de Duhul Sfânt în ea le va face să răsară foarte înfloritoare

şi cu mult rod; dar de o vom scălda în multă băutură, va preface în

spini şi mărăcini toate gândurile ei.

49. Când mintea noastră înnoată în valurile băuturii, nu numai că vede

în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci îşi plăsmuieşte şi

în sine anumite vederi frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale,

ca pe nişte amante. Căci înfierbântându-se mădularele ce servesc la

împreunarea trupească de căldura vinului, mintea e silită să-şi

înfăţişeze vreo umbră plăcută a patimei. Se cuvine deci ca

folosindu-ne de dreapta măsură, să ne ferim de vătămarea ce vine din

lăcomie. Căci dacă nu s-a născut în minte plăcerea, care să o împingă

spre zugrăvirea păcatului, ea rămâne întreagă lipsită de năluciri şi,

ceea ce-i mai mult neafemeiată.

50. Cei ce vor să-şi înfrâneze părţile trupului cari se umflă, nu

trebue să umble după băuturile drese, pe cari meşterii acestei

născociri le numesc aperitive, fiindcă deschid drumul spre pântece

belşugului de mâncări. Căci nu numai calitatea lor e vătămătoare

pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci şi însăşi amestecarea lor

prostească răneşte foarte tare conştiinţa temătoare de Dumnezeu. Ce-i

lipseşte doar vinului, ca să fie muiată asprimea lui prin amestecarea

cu felurite dulcegării?

51. Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul acestei sfinţite

vieţuiri, a fost adăpat cu oţet în vremea patimilor de către cei ce

slujeau poruncii diavoleşti, ca să ne lase îmi pare mie o pildă

învederată despre dispoziţia ce trebue să o avem în timpul sfinţitelor

nevoinţe. Căci nu trebue să se folosească, zice, de mâncări şi băuturi

dulci, cei ce se luptă împotriva păcatului, ci să rabde mai de grabă,

fără şovăire, acreala şi amărăciunea luptei. Dar s-a mai adăugat şi

isop în buretele ocării ca să ni se arate deplin modul în care ne

putem curăţi. Căci acreala este proprie nevoinţelor, iar curăţirea e

proprie desăvârşirii.

53. Nimic nu te împiedecă să chemi doftorul la vreme de boală. Căci

trebuia ca experienţa omenească să dea odată naştere acestui meşteşug.

De aceea au şi existat leacurile, mai înainte de a fi aflate. Dar nu

trebue să ne punem nădejdea vindecării în ei, ci în Iisus Hristos,

Mântuitorul şi Doftorul nostru cel adevărat. iar aceasta o spun celor

ce urmăresc ţinta înfrânării în chinovii şi în cetăţi, pentru faptul

că nu pot să aibă neîncetat credinţa lucrătoare prin dragoste,

datorită împrejurărilor ce li se întâmplă; dar şi pentru ca să nu cadă

în slava deşartă şi în ispita diavolului, din cari pricini unii dintre

ei se laudă adeseori că nu au trebuinţă de doftori. Dacă însă cineva

îşi duce vieaţa retrasă în locuri mai pustii, numai între doi sau trei

fraţi de acelaşi fel, să se lase pe sine cu credinţă numai în grija

Domnului, care ne tămădueşte toată boala şi toată neputinţa, în orice

pătimiri ar cădea1. Căci după Domnul, îi ajunge pustia ca să-l mângâe

în boala lui. Fiindcă unul ca acesta nu e lipsit niciodată de lucrarea

credinţii, nici nu are prilej să se fălească cu virtutea răbdării, ci

se foloseşte de pustie ca de o bună acoperitoare. De aceea sălăşlueşte

Domnul în casă pe cei ce vieţuesc în singurătate. 1

54. Când din pricina unor boale trupeşti ce ni se întâmplă, ne scârbim

de noi înşine, trebue să ştim că sufletul nostru este încă rob

poftelor trupului. De aceea doreşte el fericire pământească şi nu vrea

să se despartă de bunătăţile vieţii, ci socoteşte un mare neajuns să

nu se poată folosi din pricina boalelor, de frumuseţile vieţii. Dar de

va primi cu mulţumire supărările boalei, va cunoaşte că nu e departe

de hotarele neprihănirii. Drept aceea, atunci şi moartea o aşteaptă cu

bucurie, ca fiind mai de grabă pricină a vieţii adevărate.

55. Sufletul nu va dori să se despartă de trup, până nu-şi va pierde

orice plăcere pentru lumea de aici. Căci toate simţurile trupului se

împotrivesc credinţei, fiindcă ele sunt numai pentru lucrurile de

acum, iar aceea vesteşte măreţia bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca

cel ce se nevoieşte să nu se gândească niciodată la pomi cu ramuri

bogate şi umbroase, la izvoare cu ape curgătoare, la grădini felurite

şi înflorite, la case împodobite şi la petreceri cu rudeniile; de

asemenea să nu-şi amintească de ospeţele cari s-ar întâmpla la

praznice, ci să se folosească numai de cele strict trebuincioase cu

toată mulţumirea, iar încolo să socotească vieaţa ca o cale străină,

pustie de orice plăcere trupească. Căci numai strâmtorând astfel

cugetarea noastră, o vom îndrepta întreagă pe urmele vieţii veşnice.

56. Că vederea, gustul şi celelalte simţuri slăbesc ţinerea de minte a

inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi,

Eva. Căci până ce n-a privit la pomul oprit cu plăcere îşi amintea cu

grijă de porunca dumnezeească. De aceea era acoperită de aripile

dragostei dumnezeeşti, nedându-şi seama din această pricină de

goliciunea ei. Dar când a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el

cu multă poftă şi în sfârşit a gustat din rodul lui cu o voluptate

puternică, îndată s-a pătruns de dorinţa după împreunarea trupească,

aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. Şi astfel toată

pofta ei şi-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând,

din pricina fructului plăcut la vedere, în greşeala ei şi greşeala lui

Adam. De atunci, cu anevoie îşi mai poate aduce omul aminte de

Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururea în adâncul

inimii noastre cu necontenită pomenire a lui Dumnezeu, să petrecem în

această vieaţă înşelătoare, ca nişte lipsiţi de vedere. 1 Căci e

propriu înţelepciunii duhovniceşti să păzească pururea neînaripat

dorul privirilor. La aceasta ne îndeamnă şi mult încercatul Iov,

zicând: Inima mea nu s-a luat după ochii mei. 2 Lucrul acesta este cu

adevărat semnul celei mai de pe urmă înfrânări.

57. Cel ce petrece pururea în inima sa, e departe de toate lucrurile

frumoase ale vieţii. Căci umblând în duh, nu poate cunoaşte poftele

trupului. Unul ca acesta făcându-şi plimbările în cetatea întărită a

virtuţilor, le are pe acestea ca păzitori la porţile cetăţii curăţiei.

De aceea uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără succes, chiar

dacă ar ajunge săgeţile poftei josnice până la ferestrele firii.

58. Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase

ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de

trândăvie, care nu-i îngădue să stea cu plăcere nici în slujba

cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărîtă după bunurile viitoare;

ba îi înfăţişează şi vieaţa aceasta trecătoare ca neavând niciun rost

şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită

virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţueşte, ca pe una ce a fost dată

şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgădueşte nimic

desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare detoropeală

vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte

înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai

întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească

fără durere de acea împrăştiere nesocotită.

59. Când îi închidem minţii toate ieşirile cu pomenirea lui Dumnezeu,

ea cere o ocupaţie care să dea de lucru hărniciei ei. Trebue să-i dăm

deci pe: Doamne Iisuse, prin care îşi poate ajunge deplin scopul. Căci

nimenea nu numeşte Domn pe Iisus, fără numai în Duhul Sfânt. 2 Dar aşa

de strâns şi de neîncetat să privească la acest cuvânt în cămările

sale, încât să nu se abată nicidecum spre niscai năluciri. Căci toţi

aceia cari cugetă neîncetat la acest nume sfânt şi slăvit în adâncul

inimii, vor putea vedea odată şi lumina minţii lor. Pentru că dacă e

ţinut strâns în amintire, el arde toată pata de pe faţa sufletului,

printr-o simţire puternică. Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor,3

ce arde toată răutatea. Ca urmare Domnul atrage sufletul la iubirea

puternică a slavei Sale. Căci zăbovind numele acela slăvit şi mult

dorit prin pomenirea minţii în căldura inimii, sădeşte în noi

numaidecât deprinderea de-a iubi bunătatea Lui, nemai fiind nimic care

să ne împiedece. Acesta este mărgăritarul cel de mult preţ, pe care-l

poate agonisi cineva vânzând toată averea sa, ca să aibă o bucurie

negrăită de aflarea lui.

60. Alta este bucuria începătoare şi alta cea desă vârşitoare. Cea

dintâi nu e lipsită de lucrarea închipuirii

Una din cele mai vechi mărturii despre rugăciunea lui Iisus la I Cor.

2, 3. Deuteronom 4, 2; Evrei 12, 18. 4 Mt. 13, 46.

de năluciri; cealaltă are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul

lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu şi lacrima fără durere.

Căci întru înmulţirea înţelepciunii stă spor de amărăciune şi cine-şi

înmulţeşte cunoştinţa îşi sporeşte suferinţa. 1 De aceea sufletul

trebue îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să

fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe

cari le-a făcut şi pentru împrăştierile de cari se mai face vinovat.

Căci întru mustrări, zice, ai pedepsit pe om pentru fărădelege şi ai

subţiat ca pe-o pânză de păianjen sufletul lui. 2 Iar după ce

mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va

primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.

61. Când sufletul se turbură de mânie, sau se înceţoşează de aburii

vinului, sau se supără de o întristare grea, mintea nu poate să ţină

pomenirea lui Dumnezeu oricât de mult s-ar sili. Căci fiind întunecată

întreagă de furia patimilor, se înstrăinează cu totul de simţirea sa.

De aceea lucrul dorit nu are unde să-şi întipărească pecetea sa, ca

mintea să poarte fără uitare chipul întărit, dat fiind că memoria

cugetării s-a învârtoşat din pricina asprimii patimilor. Dar

izbăvindu-se sufletul de acestea, chiar dacă lucrul bun a fost furat

pentru scurtă vreme de uitare, folosindu-se mintea îndată de agerimea

ei, se prinde iarăşi cu căldură de lucrul acela mult dorit şi

mântuitor. Fiindcă are atunci harul însuşi, care cugetă împreună cu

sufletul şi strigă împreună cu el: Doamne Iisuse Hristoase. Căci harul

învaţă sufletul cum învaţă mama copilul, străduindu-se împreună cu el

să spună numele tată, până când îl aduce la deprinderea de-a rosti

limpede, în loc de orice altă vorbă copilărească, numele tatălui,

chiar când doarme. De aceea zice Apostolul: Asemenea şi Duhul stă

într-ajutor neputinţelor noastre. Căci a ne ruga precum trebue nu

ştim, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite. 1

Pentru că fiind noi prunci faţă de desăvârşirea virtuţii, avem

trebuinţă numaidecât de ajutorul Lui, ca unind şi îndulcind El toate

gândurile noastre cu dulceaţa Sa, să ne putem mişca din toată inima

spre pomenirea şi spre dragostea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru. De

aceea întru Dînsul, cum zice tot dumnezeescul Pavel, strigăm

neîncetat, când suntem călăuziţi de El să numim pe Dumnezeu, Tată: Ava

Părinte. 2

62. Mânia obişnueşte mai mult decât celelalte patimi să turbure şi să

zăpăcească sufletul. Dar uneori îi şi foloseşte cât se poate de mult.

Căci când ne folosim de ea fără turburare împotriva celor necuvioşi,

sau într-un fel sau altul neînfrânaţi, ca, sau să se mântuiască, sau

să se ruşineze, prilejuim sufletului un spor de blândeţe: fiindcă

lucrăm potrivit cu scopul dreptăţii şi al bunătăţii lui Dumnezeu. Pe

lângă aceasta, adeseori, mâniindu-ne tare împotriva păcatului, dăm

sufletului vigoare, scăpându-l de moleşală. De asemenea nu încape

nicio îndoială că mâniindu-ne împotriva duhului stricăciunii, când

suntem în mare întristare şi descurajare, ne aflăm cu cugetul mai

presus de lauda cea spre moarte. Ca să ne înveţe aceasta, Domnul s-a

mâniat şi s-a turburat de două ori împotriva duhului iadului, deşi

făcea toate câte voia cu o voinţă neturburată. 3 Aşa a întors sufletul

lui Lazăr în trup, încât mie îmi pare că mânia neprihănită a fost

dăruită firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai de grabă ca o

armă a dreptăţii. Dacă s-ar fi folosit Eva de ea împotriva şarpelui,

nu ar fi fost robită de plăcerea aceea pătimaşe. Astfel mie mi se pare

că cel ce se foloseşte cu neprihănire de mânie, din râvna cuvioşiei,

se va afla mai cercat în cumpăna răsplătirilor, decât cel ce nu se

mişcă nicidecum la mânie, pentru greutatea de a se mişca a minţii.

Fiindcă cel din urmă se dovedeşte a nu-şi fi deprins vizitiul să

stăpânească frânele simţurilor omeneşti. Iar celălalt luptă strunind

caii virtuţii şi e purtat în mijlocul bătăliilor cu dracii, conducând

neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai al

înfrânării. Pe acesta îl aflăm numit în Scriptură, la înălţarea

dumnezeescului Ilie, carul lui Israil, pentru motivul că Dumnezeu a

vorbit întâia oară Iudeilor despre cele patru virtuţi în chip

deosebit. Iar cel ce s-a hrănit aşa de mult cu neprihănirea a fost

înălţat la cer pe un car de foc, pentru că s-a folosit, socotesc, de

virtuţile sale ca de nişte cai, vieţuind întru Duhul care l-a răpit pe

el într-un vârtej de foc. 1

63. Cel ce s-a împărtăşit de sfânta cunoştinţă şi a gustat din

dulceaţa lui Dumnezeu, nu mai trebue să judece pe nimeni niciodată.

Fiindcă dreptatea căpeteniilor lumii acesteia e copleşită cu totul de

dreptatea lui Dumnezeu, mai bine zis nu e nimic faţă de dreptatea lui

Dumnezeu. Căci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu şi

oamenii veacului acestuia, dacă dreptul acestora n-ar apărea ca

nedesăvârşit faţă de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numeşte

drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeească. Astfel

Mântuitorul nostru fiind ocărât nu răspundea cu ocară, dat la chinuri

nu ameninţa,2 ci răbda în tăcere să fie desbrăcat şi de haine şi

pentru mântuirea noastră a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se

ruga Tatălui pentru cei cu cari chinuia. 3 Dar oamenii lumii nu

încetează să se judece până ce nu-şi iau cu adaus înapoi lucrurile de

la cei cu cari se judecă, mai ales când îşi primesc dobânzile înainte

de a li se plăti datoria. Aşa încât dreptul lor se face adeseori

început de mare nedreptate.

64. Am auzit pe unii oameni evlavioşi, zicând că nu trebue să îngăduim

să ni se ia lucrurile ce le avem pentru susţinerea noastră, sau pentru

ajutorarea săracilor, ca să nu ne facem pricină de păcat celor ce ne

nedreptăţesc pe noi, prin faptul că răbdăm, mai ales dacă se întâmplă

să pătimim aceasta de la creştini. Dar aceasta nu înseamnă altceva,

decât a ţine cineva la ale sale mai mult decât la sine însuşi, pentru

o pricină neraţională. Pentru că dacă părăsesc rugăciunea şi paza

inimii şi încep puţin câte puţin să umblu după judecăţi împotriva

celor ce voiesc să mă păgubească şi să aştept pe la uşile

judecătoriilor, vădit este că cele pentru cari mă judec le socotesc

mai însemnate decât mântuirea mea, ca să nu zic şi decât însăşi

porunca mântuitoare. Căci cum mai ascult atunci în întregime de

cuvântul evanghelic, care-mi porunceşte: Şi de la cel ce ia ale tale,

nu cere îndărăt,1 dacă nu rabd cu bucurie, după cuvântul apostolic,

răpirea lucrurilor mele,2 sau dacă, judecându-mă şi primind înapoi

cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbăvesc de păcat pe

acel lacom? Deci dat fiind că judecătoriile stricăcioase nu judecă

potrivit cu judecata nestricăcioasă a lui Dumnezeu, căci vinovatul are

toată încrederea în legile acestea în faţa cărora îşi apără pricina

sa, bine este să suferim sila celor ce vreau să ne nedreptăţească şi

să ne rugăm pentru ei, ca prin pocăinţă şi nu prin întoarcerea

lucrurilor ce le-au răpit de la noi să fie izbăviţi de păcatul

lăcomiei. Căci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca să primim nu

lucrul lăcomiei, ci pe lacomul însuşi, izbăvit de păcat prin pocăinţă.

65. E foarte potrivit şi cât se poate de folositor, ca odată ce am

cunoscut calea evlaviei să vindem îndată toate avuţiile noastre, iar

banii de pe ele să-i împărţim după porunca Domnului,3 ca nu cumva, pe

motiv că vrem să împlinim poruncile totdeauna, să nesocotim porunca

mântuitoare. Căci făcând aşa vom dobândi întâi negrija cea bună şi

apoi sărăcia nepândită de curse, care ne ţine cugetul mai presus de

orice nedreptate şi de orice judecată, dat fiind

că nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult

decât celelalte virtuţi ne va încălzi şi ne va odihni la sânul ei, pe

noi cei rămaşi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mamă care îşi

încălzeşte copilul, luându-l în braţele sale, când din simplitate

copilărească acela şi-a aruncat departe de el haina de care s-a

desbrăcat, găsind plăcere, din pricina nerăutăţii, mai de grabă în

goliciune, decât în culoarea pestriţă a hainei. Căci zice Scriptura:

Domnul păzeşte pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit.

66. Domnul ne va cere socoteală despre milostenia ce-am făcut-o după

cât avem, nu după cât nu avem. 2 Dacă deci ceea ce aveam de dat vreme

îndelungată, voiu cheltui de frica lui Dumnezeu în vreme scurtă, mânat

de o pornire fierbinte, cum voiu mai fi învinuit eu care nu am nimic?

Dar va zice cineva: de unde vor fi miluiţi în viitor săracii, cari

s-au obişnuit să fie ajutaţi cu măsură şi pe rând din ale noastre? Să

înveţe unul ca acesta să nu hulească pe Dumnezeu, din pricina iubirii

sale de bani. Doar nu va lipsi lui Dumnezeu puterea să poarte de grijă

de zidirea Sa, cum a făcut-o de la început, nici n-au fost lipsiţi

săracii de hrană sau de îmbrăcăminte, înainte de a fi fost stârnit

acesta sau acela la milostenie. Bine este deci când cineva, împărţind

ale sale într-o slujire bună şi în deplină conştiinţă, îşi lapădă

cugetul nesocotit şi lauda; ce vine din bogăţie, urându-şi poftele

sale. Iar aceasta înseamnă să ne urîm sufletul nostru, întrucât nemai

putându-ne bucura de împărţirea de bani, ne dispreţuim sufletul nostru

foarte, ca unii ce nu mai facem niciun bine. Căci până ce suntem plini

de bani, ne bucurăm mult dacă se întâmplă să săvârşim binele de

împărţirea lor, ca unii ce slujim cu bucurie poruncii dumnezeeşti. Dar

după ce am dat tot ce am avut, vine asupra noastră o întristare şi o

umilinţă fără margini, ca asupra unora ce nu fac nimic vrednic de

dreptate. Prin aceasta sufletul se întoarce asupra sa cu multă

smerenie, ca ceea ce nu poate câştiga în fiecare zi prin milostenie

să-şi agonisească prin rugăciunea ostenitoare, prin răbdare şi prin

smerită cugetare. Căci săracul şi lipsitul zice, vor lăuda numele Tău

Doamne.

Nici darul, harisma cuvântării de Dumnezeu nu i-ar fi dat cuiva de

Dumnezeu, de nu se va fi pregătit pe sine astfel, încât să se fi

lepădat de toate averile sale pentru slava Evangheliei lui Dumnezeu,

ca în sărăcie iubitoare de Dumnezeu să vestească bogăţia împărăţiei

lui Dumnezeu. Căci aceasta vrea să o arate, de sigur, cel ce a zis:

Gătit-ai întru bunătatea Ta săracului, Dumnezeule, adăugând: Domnul va

da cuvânt celor ce binevestesc cu putere multă.

67. Toate darurile harismele Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi

dătătoare de toată bunătatea. Dar niciunul nu ne aprinde şi nu ne

mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătăţii Lui, cum o face harisma

cuvântării de Dumnezeu teologia. Căci aceasta fiind un rod timpuriu al

bunătăţii lui Dumnezeu, dărueşte sufletului cele dintâi daruri. Ea ne

face mai întâi să dispreţuim cu bucurie toată dragostea de vieaţă, ca

unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, ca bogăţie negrăită,

cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o

preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare.

Să păşim deci, iubiţilor, cu toată inima spre această virtute, cei ce

ne-am pregătit pentru ea. Căci ea este frumoasă, atotvăzătoare şi

depărtează toată grija, hrănind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în

fulgerările luminii negrăite; ca să nu spun multe, ea pregăteşte

sufletul raţional pentru comuniunea nedespărţită cu Dumnezeu, prin

Sfinţii Proroci, ca şi între oameni o minune! să se cânte limpede

stăpânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeeşti, armonizate de această

dumnezeească aducătoare a miresei la mirele ei.

68. Mintea noastră adeseori se simte îngreunată la rugăciune, din

pricina marei îngustimi şi concentrări a acestei virtuţi. Dar

îmbrăţişează cu bucurie contemplarea şi cuvântarea de Dumnezeu, dată

fiind lărgimea şi libertatea de mişcare ce i-o procură vederile

dumnezeeşti. Ca să nu-i dăm aşa dar minţii putinţa să spună multe, sau

chiar să sboare peste măsură, să ne îndeletnicim cel mai mult cu

rugăciunea, cu cântarea Psalmilor şi cu cetirea Scripturilor,

netrecând cu vederea nici tâlcuirile bărbaţilor învăţaţi, a căror

credinţă se cunoaşte din cuvinte. Pentru că făcând aceasta, nu lăsăm

mintea să amestece cuvintele sale în cuvintele harului, precum nu-i

îngăduim să fie furată de slava deşartă şi să fie împrăştiată de multa

plăcere a vorbăriei, ci o păzim în vremea contemplaţiei în afară de

orice lucrare a închipuirii şi facem prin aceasta ca aproape toate

cugetările ei să fie întovărăşite de lacrimi. Căci odihnindu-se în

ceasurile de liniştire isihie şi îndulcindu-se mai ales cu dulceaţa

rugăciunii, nu numai că se va elibera de neajunsurile mai sus

pomenite, ci va prinde şi mai multă putere spre a se deda cu agerime

şi fără osteneală contemplaţiilor dumnezeeşti, sporind totodată cu

multă smerenie în darul deosebirii. Dar trebue să ştim că este şi o

rugăciune mai presus de orice lărgime. Aceasta însă e proprie numai

acelora, cari sunt plini în toată simţirea şi încredinţarea lor de

harul Duhului Sfânt.

69. Harul obişnueşte la început să umple sufletul de lumină prin

simţire multă. Dar înaintând omul în nevoinţe, adeseori harul lucrează

nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ văzător şi cuvântător

de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca, bucurându-ne, să ne

mâne spre contemplaţiile dumnezeeşti, ca pe unii ce avem aci cunoscut

icoană a nunţii pentru unirea sufletului cu Dumnezeu. Icoana e uşurată

de faptul că în greceşte sufletul e de genul feminin.

suntem chemaţi de la neştiinţă la cunoştinţă. La mijlocul ne voinţelor

însă, vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă. Prin

urmare trebue să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca

unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem

slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, întraripaţi

de nădejdea cea bună. Căci precum multa întristare învălue sufletul în

desnădejde şi necredinţă, aşa şi multa bucurie îl îmbie la părerea de

sine. De sigur e vorba despre cei ce sunt încă prunci. Iar la mijloc,

între iluminare şi părăsire, se află încercarea; precum la mijloc

între întristare şi bucurie se află nădejdea. Căci aşteptând, zice, am

aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine;şi iarăşi: După mulţimea

durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu.

2

70. Precum uşile băilor, deschizându-se necontenit, împing căldura

dinlăuntru afară, aşa şi sufletul când vrea să vorbească multe, chiar

dacă le-ar spune toate bune, împrăştie şi slăbeşte puterea ţinerii de

minte prin poarta grăitoare. Prin aceasta mintea uită să spună

lucrurile cari se cuvin la vreme potrivită şi împărtăşeşte de-a-valma

oricui se nimereşte o amestecătură de gânduri, nemai având nici pe

Duhul Sfânt, care să-i păzească cugetarea ferită de năluciri. Căci

lucrul bun scapă totdeauna vorbăriei, fiind străin de orice vălmăşag

şi imaginaţie. Bună este deci tăcerea la vreme, ea nefiind decât mama

gândurilor prea înţelepte.

71. însuşi cuvântul cunoştinţii ne învaţă că multe patimi supără la

început sufletul contemplativ văzător şi cuvântător de Dumnezeu. Dar

mai mult decât toate, mânia şi ura. Iar aceasta o pătimeşte nu atât

pentru dracii cari le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintării

sale. Pentru că până ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar dacă

vede că ceea ce e drept e călcat în picioare de unii sau de alţii,

rămâne nemişcat şi neturburat, căci îngrijindu-se de poftele sale,

nu-l interesează ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când

începe să se ridice deasupra patimilor, dispreţul lucrurilor de aici

şi dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasă să sufere a vedea nesocotit

ceea ce este drept, nici în sine nici în altul, ci se mânie şi se

turbură împotriva făcătorilor de rele, până ce nu vede pe

batjocoritorii dreptăţii că se fac apărătorii ei cu cuget cuvios. De

aceea pe cei nedrepţi îi urăşte, iar pe cei drepţi îi iubeşte peste

măsură. Căci ochiul sufletului nu mai poate fi înşelat când

acoperemântul lui, adică trupul, a devenit prin înfrânare o ţesătură

foarte subţire. Totuşi este cu mult mai bun lucru a plânge nesimţirea

celor nedrepţi, decât a-i urî. Căci deşi aceia sunt vrednici de ură,

dar raţiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu să fie turburat

de ură. Fiindcă până ce se află ura în suflet, nu lucrează în el

cunoştinţa.

72. Mintea cuvântătoare de Dumnezeu teologică, îndulcindu-şi şi

încălzindu-şi sufletul cu înseşi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeşte

nepătimirea în măsură potrivită. Căci cuvintele Domnului, zice, sunt

cuvinte curate, argint lămurit în foc pe seama pământului. 1 Iar

mintea cunoscătoare gnostică, întărită prin experienţa cu lucrul, se

ridică mai presus de patimi. Dar şi mintea cuvântătoare de Dumnezeu

gustă din experienţa celei cunoscătoare, dacă se face pe sine mai

smerită, precum şi mintea cunoscătoare gustă din virtutea

contemplativă văzătoare, dacă îşi păstrează nerătăcită puterea

discriminatoare a sufletului. Căci nu se întâmplă ca să se dea

amândouă darurile în întregime fiecărei minţi. Iar pricina este ca

amândouă să se minuneze de ceea ce are mai mult cealaltă decât ea şi

aşa să sporească în ele smerita cugetare, împreună cu râvna dreptăţii.

De aceea zice Apostolul: Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de

înţelepciune, altuia, cuvânt de cunoştinţă în acelaşi Duh. 2

73. Când sufletul e plin de belşugul rodurilor sale fireşti, îşi face

cu glas mai mare şi cântarea de psalmi şi vrea să se roage mai mult cu

vocea. Dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă şi se roagă

întru toată destinderea şi dulceaţa, numai cu inima. Stării de suflet

celei dintâi îi urmează o bucurie amestecată cu închipuiri, iar celei

din urmă, lacrimi duhovniceşti şi după aceea o mulţumire iubitoare de

linişte. Căci pomenirea, rămânând fierbinte din pricina glasului

domol, face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde.

Atunci se pot vedea cum se seamănă seminţele rugăciunii cu lacrimi în

pământul inimii, în nădejdea bucuriei secerişului ce va urma. Totuşi,

când suntem apăsaţi de multă tristeţe, trebue să facem cântarea

rugăciunii cu un glas puţin mai mare, lovind sufletul cu sunete, în

nădejdea bucuriei, până ce nourul acela greu va fi împrăştiat de

valurile melodiei.

74. Când sufletul ajunge la cunoştinţa de sine, produce şi din sine o

oarecare ardoare şi sfială iubitoare de Dumnezeu. Căci nefiind

turburat de grijile vieţii, naşte o anumită dragoste plină de pace,

care caută cu măsură pé Dumnezeul păcii. Dar e desfăcut de grabă de la

acest gând, fie pentru că pomenirea lui Dumnezeu e furată de simţuri,

fie pentru că firea îşi cheltuieşte repede virtutea sa din pricină că

e săracă. De aceea înţelepţii Elinilor nu aveau cum trebue ceea ce

credeau că au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu stătea

sub înrâurirea înţelepciunii netrecătoare şi adevărate. Dar ardoarea

venită în inimă de la Preasfântul Duh este întreagă numai pace. Apoi

ea nu slăbeşte nicidecum şi cheamă toate părţile sufletului la dorul

după Dumnezeu. Ea nu iese afară din inimă şi înveseleşte tot omul cu o

dragoste şi cu o bucurie fără margini. Se cuvine deci, ca după ce o

cunoaştem, să căutăm să ajungem la ea. Căci dragostea naturală este un

semn al firii însănătoşite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea

la nepătimire, ca dragostea duhovnicească.

75. Aerul din jurul nostru se face curat când suflă vântul de la

Miazănoapte, din pricina naturii subţiri şi înseninătoare a acestui

vânt. Dar când suflă cel de la Miazăzi, se încarcă, datorită naturii

ceţoase, a acestui vânt, care aduce, în virtutea oarecărei înrudiri,

din ţinuturile sale nouri peste tot pământul. Aşa şi sufletul, când

stă sub suflarea Duhului adevărat şi Sfânt, se află întreg în afară de

pâcla diavolească. Dar când stă sub suflarea viforoasă a duhului

amăgitor, se acopere întreg de nourii păcatului. Deci trebue să fim

pururea hotărîţi de a sta întorşi cu toată puterea spre adierea

curăţitoare şi de vieaţă făcătoare a Duhului Sfânt, adică spre vântul

pe care l-a văzut Prorocul Ezechil întru lumina cunoştinţii, venind de

la Miazănoapte. Să facem aceasta, pentru ca partea contemplativă

văzătoare a sufletului nostru să rămână pururea senină, ca să ne putem

îndeletnici fără rătăcire cu vederile dumnezeeşti, privind în văzduh

de lumină cele ale luminii. Căci aceasta este lumina cunoştinţii

adevărate.

76. Unii au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul

adevărului, cât şi duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce

s-au botezat. Ca urmare zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune,

iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înţeles din

dumnezeeştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii, că înainte de

Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul dinafară spre cele bune, iar

Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate

ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne

renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare

aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, aşa

după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează de sigur Satana

asupra sufletului şi după aceea ca şi mai -nainte, ba de multe ori

chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul să

nu fie!, ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în

dulceaţa poftelor neraţionale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui

Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc şi prin cercare, să

ajungă astfel la bucuria binelui. Căci am trecut, zice, prin foc şi

apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă. 1

77. Harul se ascunde, cum am zis, din însăşi clipa În care ne-am

botezat în adâncul minţii. Dar îşi acopere prezenţa faţă de simţirea

minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu

toată hotărîrea, o parte din bunătăţile harului intră într-un chip

negrăit în comunicare cu sufletul prin simţirea minţii. Prin aceasta,

cel ce vrea să ţină cu tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinţa

să vânză cu multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere

cu adevărat ţarina în care a aflat ascunsă comoara vieţii. Căci când

va vinde cineva toată bogăţia lumească, va afla locul în care stătea

ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe măsura înaintării sufletului,

îşi descopere şi darul dumnezeesc bunătatea lui în minte. 2 Dar atunci

îngădue Domnul şi dracilor să supere sufletul, ca să-l înveţe să facă

deosebirea între bine şi rău şi să-l facă mai smerit prin aceea că pe

măsură ce se curăţeşte simte tot mai multă ruşine de urîciunea

gândurilor drăceşti.

78. Suntem după chipul lui Dumnezeu3 prin mişcarea cugetătoare mintală

a sufletului. Căci trupul este ca o casă a sufletului. Deci fiindcă

prin greşeala lui Adam nu numai trăsăturile sufletului s-au întinat,

ci şi trupul nostru a căzut în stricăciune, Cuvântul cel Sfânt al lui

Dumnezeu s-a întrupat, dăruindu-ne ca un Dumnezeu apa mântuitoare prin

Botezul Său, ca să ne naştem din nou. Căci ne renaştem prin apă, cu

lucrarea Sfântului şi de vieaţă făcătorului Duh. Prin aceasta, îndată

ne curăţim şi sufletul şi trupul, dacă venim la Dumnezeu din toată

inima. Căci Duhul Sfânt, sălăşluindu-se în noi, alungă păcatul.

Fiindcă nu este cu putinţă ca, odată ce faţa sufletului este una şi

simplă, să fie prezente în el două persoane, cum au socotit unii. Căci

dacă harul dumnezeesc se împreună prin Sfântul Botez cu trăsăturile

chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana

celui rău, mai ales dat fiind că nu există nicio împărtăşire între

lumină şi întunerec?1 Deci noi alergătorii pe drumul sfintelor

nevoinţe, credem că şarpele cel cu multe înfăţişări e scos, prin baia

nestricăciunii, afară din cămările minţii. Nu trebue să ne mirăm că

după Botez gândim iarăşi cele rele împreună cu cele bune. Căci baia

sfinţeniei şterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă

acum putinţa de a se hotărî în două feluri a voinţii noastre şi nici

nu opreşte pe draci să ne războiască, sau să ne grăiască cuvinte

înşelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în

starea naturală, să le păzim, cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat

armele dreptăţii.

79. Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afară din suflet.

Dar i se îngădue, pentru pricinile mai -nainte pomenite, să lucreze în

el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălăşlueşte în însuşi adâncul

sufletului, adecă în minte. Pentru că toată slava fiicei împăratului,

zice, e dinăuntru,2 nearătată dracilor. De aceea din adâncul inimii

însuşi simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeească, când ne gândim

fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aci înainte se mută şi se

încuibează în simţurile trupului, lucrând prin natura uşor de

influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul.

Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeescul

Apostol, de legea Duhului,3 Iar simţurile trupului sunt atrase de

lunecuşul plăcerilor. De aceea harul, lucrând prin simţirea minţii,

înveseleşte trupul celor ce sporesc în cunoştinţă cu o bucurie

negrăită, iar dracii, lucrând prin simţurile trupului, robesc

sufletul, îmbiindu-L ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales

când ne află umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţii.

80. Cei ce spun că cele două puteri, a harului şi a păcatului, se află

împreună în inimile credincioşilor, vreau să-şi sprijine născocirea

lor pe faptul că Evanghelistul a zis că lumina luminează în întunerec

şi întunerecul nu o a cuprins pe ea. 1 Ei zic că strălucirea

dumnezeească nu se întinează nici decum prin împreuna petrecere cu cel

rău, ori cât ar fi de apropiată în suflet lumina dumnezeească de

întunerecul diavolului. Dar ei sunt vădiţi că cugetă alăturea de

Sfintele Scripturi, prin însuşi cuvântul evanghelic. Căci teologul a

scris acestea ca să arate că Cuvântul lui Dumnezeu, lumina cea

adevărată, a binevoit să se arate zidirii prin trupul Său, aprinzând,

printr-o nemăsurată iubire de oameni, în noi focul sfintei cunoştinţe,

dar cugetul lumii nu a cuprins în sine gândul lui Dumnezeu, adecă nu

l-a cunoscut, deoarece cugetul trupului este vrăjmaş lui Dumnezeu. De

aceea, după ce a mai spus puţine cuvinte, dumnezeescul Evanghelist a

adăugat: Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, venind

în lume în loc de: îl călăuzeşte şi-l face viu. În lume era şi lumea

printr-însul s-a făcut şi lumea pe El nu L-a cunoscut. întru ale Sale

a venit şi ai Săi pe Dînsul nu L-au primit. Iar câţi L-au primit, le-a

dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în

numele Lui. 2 Dar spune şi prea înţeleptul Pavel, tâlcuind cuvântul:

nu a cuprins: Nu că am şi luat răsplata, sau că sunt desăvârşit, dar

alerg ca să o cuprind, întrucât şi eu am fost cuprins de Iisus

Hristos. 3 Aşa dar, nu de Satana zice Evanghelistul că nu a cuprins

lumina cea adevărată. Căci de la început a fost străin de ea. Fiindcă

nici nu luminează în el. Ci prin cuvântul său îi ceartă cu dreptate pe

oamenii cari aud despre puterile şi lucrurile minunate ale lui

Dumnezeu, dar nu vreau să se apropie de lumina cunoştinţii Lui pentru

inima lor întunecată.

81. Cuvântul cunoştinţii ne învaţă că sunt două feluri de duhuri rele.

Unele dintre ele sunt oarecum mai subţiri, iar altele mai materiale.

Cele mai subţiri războesc sufletul. Celelalte obişnuesc să ducă trupul

în robie prin anumite Îmboldiri stăruitoare. De aceea dracii cari

războiesc sufletul şi cei cari războiesc trupul îşi sunt mereu

potrivnici, cu toate că au acelaşi scop de-a vătăma pe oameni. Când

deci harul nu locueşte în om, aceştia foiesc ca nişte şerpi în

adâncurile inimii, neîngăduind câtuşi de puţin sufletului să caute

spre dorinţa binelui. Dar când harul e ascuns în minte, se strecoară

ca nişte nouri întunecoşi prin părţile inimii, spre patimile

păcatului, sau iau chipul feluritelor împrăştieri, ca furând mintea de

la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul. Când

deci dracii, cari supără sufletul nostru, ne aprind spre patimile

sufleteşti şi mai ales spre înalta părere de sine, care este maica

tuturor relelor, să ne gândim la moartea trupului nostru şi vom ruşina

umflarea iubirii de slavă. Dar acelaşi lucru trebue să-l facem şi când

dracii, cari ne războiesc trupul, ne împing inima să se aprindă spre

pofte de ruşine. Căci singur acest gând, însoţit cu pomenirea lui

Dumnezeu, poate opri feluritele lucrări ale duhurilor rele. Dar dacă

dracii, cari războiesc sufletul, vreau să se folosească şi de acest

gând, punându-ne în minte nimicnicia nemărginită a firii omeneşti, ca

neavând niciun preţ din pricina trupului căci aceasta iubesc să o

facă, dacă vrea cineva să-i chinuiască cu acest gând, să ne amintim de

cinstea şi de slava împărăţiei cereşti, netrecând cu vederea nici

amărăciunea şi întunecimea osândei veşnice, ca printr-una să ne

mângâem tristeţea, iar prin cealaltă să întristăm uşurătatea inimii

noastre.

82. Domnul nostru ne învaţă în Evanghelii,1 că atunci când Satana,

întorcându-se, află casa lui măturată şi goală, adică inima fără rod,

ia alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră şi se încuibă în ea,

făcând cele de pe urmă ale omului, mai rele decât cele dintâi. De aci

trebue să înţelegem că atâta vreme cât este Duhul Sfânt în noi, Satana

nu poate intra ca să rămână în adâncul sufletului. Dar şi dumnezeescul

Pavel ne explică limpede înţelesul acestei icoane. Căci privind lucrul

acesta din punctul de vedere al luptei, zice: Mă bucur după omul

dinlăuntru de legea lui Dumnezeu. Dar văd altă lege în mădularele

mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi robindu-mă legii

păcatului, care este în mădularele mele. Iar privindu-l din laturea

desăvâr şirii, zice: Aşa dar nu mai este nicio osândă pentru cei ce

umblă în Iisus Hristos, nu după trup, căci legea Duhului vieţii m-a

slobozit de legea păcatului şi a morţii. 2 Dar zice şi altundeva, ca

iarăşi să ne arate că Satana războeşte sufletul ce se împărtăşeşte de

Duhul Sfânt, din trup: Staţi deci bine, încingându-vă mijlocul vostru

cu adevărul şi îmbrăcând platoşa dreptăţii şi încălţându-vă picioarele

spre gătirea Evangheliei păcii, luând peste toate pavăza credinţii,

întru care veţi putea stinge toate săgeţile cele aprinse ale

vicleanului; luaţi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este

cuvântul lui Dumnezeu. 3 Dar a lupta este altceva decât a fi dus în

robie. Fiindcă lucrul al doilea arată o ducere cu sila, iar cel dintâi

o luptă cu puteri egale. De aceea Apostolul zice că diavolul se

năpusteşte asupra sufletelor purtătoare de Hristos, cu săgeţi aprinse.

Căci cel ce nu este stăpân pe protivnicul său, are trebuinţă

numaidecât de săgeţi, ca să-l poată birui şi supune pe cel ce se luptă

cu el din depărtare, prin trimiterea săgeţilor. Deci Satana, fiindcă

nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai -nainte,

dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe mustul cărnii, ca unul ce e

cuibărit în trup, ca prin firea uşor de mânuit a acestuia să amăgească

sufletul. De aceea trebue să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin

mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor. Deci se

cuvine ca din însuşi cuvântul Apostolului să ne încredinţăm că mintea

celor ce se nevoiesc stă sub lucrarea luminii dumnezeeşti; de aceea şi

slujeşte legii dumnezeeşti şi se veseleşte cu ea. Iar trupul primeşte

cu plăcere, pentru firea lui uşor de mânuit, duhurile rele; de aceea

şi alege să slujească răutăţii lor. De aci se vede şi mai mult că

mintea nu este un sălaş comun al lui Dumnezeu şi al diavolului. Căci

cum ar zice atunci Pavel: slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu

trupul legii păcatului 12 De aci iarăşi se vede că mintea mea stă

întru toată libertatea în luptă cu dracii, slujind cu bucurie

bunătăţii harului, iar trupul primeşte aburul dulce al plăcerilor

neraţionale, pentru faptul că îngădue, cum am zis, duhurilor rele să

stea cuibărite în el. Căci ştiu, zice, că nu locueşte în mine, adică

în trupul meu, binele. 3 E vorba de cei ce se împotrivesc păcatului,

dar se află pe la mijlocul nevoinţelor. Căci nu spune despre sine

aceasta. Deci cu mintea se războiesc dracii, iar trupul încearcă să-I

povârnească spre lunecuşul plăcerilor prin îmboldiri stăruitoare. Căci

li se îngădue, după o dreaptă judecată, să petreacă în adâncurile

trupului, chiar şi ale celor ce luptă întins împotriva păcatului,

pentru faptul că voia slobodă a cugetului omenesc este pururea sub

cercare. Iar dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când

trăeşte, ajunge în întregime locaşul Duhului Sfânt. Căci unul ca

acesta a înviat, încă înainte de a muri. Aşa a fost cu fericitul Pavel

şi cu toţi cei ce s-au luptat sau se luptă în chip desăvârşit

împotriva păcatului.

83. E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele. Dar

nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut

ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. însă cele mai

multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor.

Dar noi le simţim pe toate ca ieşind din inimă. Şi de aceea au bănuit

unii că în minte se află împreună cu harul şi păcatul. De aceea

socotesc ei că a zis şi Domnul că cele ce ies din gură purced din

inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă purced gânduri rele,

curvii şi cele următoare. Ei nu ştiu însă că mintea noastră, având o

simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de

duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind că firea lunecoasă a

acestuia duce prin starea lui umorală şi mai mult sufletul la această

stare, într-un chip în care nu ştim. Numai fiindcă trupul iubeşte

pururea şi fără măsură mângâierea amăgirilor ni se pare că şi

gândurile semănate de draci în suflet purced din inimă. Fapt e că noi

ni le însuşim atunci când vrem să ne îndulcim cu ele. Acest lucru l-a

osândit Domnul când a spus cuvântul de mai înainte. Căci cel ce se

îndulceşte cu gândurile insuflate lui de răutatea Satanei şi înscrie

oarecum amintirea lor în inima sa, e vădit că de aci înainte le

rodeşte din cugetul său.

84. Domnul zice în Evanghelii că nu poate fi scos cel tare din casa

sa, dacă nu-l va scoate unul şi mai tare, după ce l-a legat şi jefuit.

2 Cum poate deci cel scos cu atâta ruşine să intre iarăşi şi să

petreacă împreună cu Stăpânul adevărat, care se odihneşte în casa Sa

cum vrea? Căci nici împăratul nu se va gândi să lase împreună cu el în

curţile împărăteşti pe tiranul, care i-a stat cândva împotrivă şi pe

care l-a biruit. Mai de grabă îl va omorî îndată, sau îl va lega

pentru o lungă pedeapsă şi-l va preda oştilor sale spre o moarte de

ocară.

85. Dacă cineva presupune din pricină că gândim împreună atât cele

bune cât şi cele rele, că Duhul Sfânt şi diavolul locuesc laolaltă în

minte să afle că aceasta se întâmplă pentru aceea că încă n-am gustat

şi n-am văzut că bun este Domnul. Căci la început, precum am spus şi

mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând

hotărârea sufletului, ca atunci când omul se va întoarce cu totul spre

Domnul, să-şi arate, printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe

urmă iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti

să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai

caldă şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu. Deci dacă omul va

începe de aci înainte să sporească în păzirea poruncilor şi să cheme

neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revărsa şi peste

simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina

pământului omenesc. Drept urmare cursele diavoleşti se vor depărta de

acest loc, înţepând de aci înainte mai domol partea pătimătoare a

sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbrăca cu toate virtuţile şi

mai ales cu desăvârşita sărăcie, atunci harul îi va lumina toată firea

printr-o oarecare simţire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă

dragoste de Dumnezeu. Din această pricină săgeţile drăceşti se vor

stinge în afară de simţirea trupului. Căci adierea Duhului Sfânt,

mişcând inima spre suflarea păcii, stinge săgeţile dracului purtător

de foc, încă pe când sunt în aer. Dar şi pe cel care a ajuns la

această măsură îl părăseşte Dumnezeu uneori în mâna răutăţii dracilor,

lăsând mintea lui neluminată, ca voia noastră slobodă să nu fie câtuşi

de puţin legată de lanţurile harului. Aceasta nu numai pentru că

păcatul se birueşte prin lupte, ci şi pentru că omul e dator să mai

sporească încă în experienţa duhovnicească. Căci ceea ce pare lucru

desăvârşit celui povăţuit, este încă nedesăvârşit faţă de bogăţia lui

Dumnezeu, care povăţueşte cu dragoste largă, chiar dacă ar putea

cineva sui toată scara arătată lui Iacov, înaintând prin osteneli.

86. însuşi Domnul zice că Satana a căzut din cer, ca să nu privească

cel sluţit la locaşurile sfinţilor îngeri. 1 Cum deci va putea să aibă

la un loc cu Dumnezeu drept locaş mintea omenească, cel ce nu s-a

învrednicit de împreuna petrecere cu slugile cele bune? Iar de vor

zice că aceasta se întâmplă prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nu vor spune

cu nimic mai mult. Căci părăsirea sau îngăduinţa în scop de povăţuire

nu lipseşte nicidecum sufletul de lumina dumnezeească, ci harul îşi

ascunde numai, cum am zis, de multe ori, prezenţa din faţa minţii, ca

să împingă oarecum sufletul înainte prin răutatea dracilor, spre a

căuta cu toată frica şi cu multă smerenie ajutorul lui Dumnezeu,

cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului său. Este ceea ce face mama

care depărtează puţin copilul de la sânul său, dacă se poartă cu

neorânduială faţă de regulele alăptării, ca speriat de niscai oameni

cu feţe urîte ce stau împrejur, sau de niscai fiare, să se întoarcă cu

frică multă şi cu lacrimi la sânul maicii. Dar părăsirea în sens de

lepădare predă sufletul ce nu vrea să aibă pe Dumnezeu, Legat

dracilor. Noi însă nu suntem fiii lepădării,2 să nu fie, ci credem că

suntem prunci adevăraţi ai harului lui Dumnezeu, alăptaţi cu mici

părăsiri şi cu dese mângâeri, ca prin bunătatea Lui să ajungem la

bărbatul desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. 3

87. Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă; de

asemenea o anumită smerenie şi desnădejde măsurată. Aceasta pentru ca

partea lui iubitoare de slavă şi fricoasă să ajungă, după cuviinţă, la

smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de Dumnezeu şi lacrimi de

mărturisire, precum şi multă dorinţă de tăcere. Dar părăsirea în sens

de lepădare lasă sufletul să se umple de desnădejde, de necredinţă, de

fumul mândriei şi de mânie. Deci având noi experienţa ambelor părăsiri

suntem datori să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. În

cazul celei dintâi suntem datori să-I aducem mulţumire însoţită de

rugăciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseşte neînfrânarea voii

noastre cu certarea acestei părăsiri, ca să ne înveţe, asemenea unui

Tată bun, deosebirea dintre virtute şi păcat. În cazul celei din urmă,

trebue să-I aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor şi lacrimi

nelipsite şi retragere şi mai multă, ca doar vom putea astfel, prin

sporirea ostenelelor, să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute

ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebue să ştim că atunci când

se dă lupta între suflet şi Satana, ciocnindu-se ca două fiinţe,

datorită părăsirii povăţuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am

mai spus, dar conlucră cu sufletul, dându-i un ajutor nesimţit, ca să

arate vrăjmaşilor sufletului, că biruinţa este numai a lui.

88. Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare sub cerul

liber, privind la începutul zilei întreg spre Răsărit, partea de

dinainte a sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămâne

nepărtaşe de căldură, dat fiind că soarele nu se află deasupra capului

său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti îşi

încălzesc în parte inima prin harul sfânt, din care pricină şi mintea

începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale

ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de sfânta

lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii. Neînţelegând

unii aceasta, au socotit că în mintea celor ce se neVoiesc sunt două

ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar dacă în aceeaşi clipă se

nimereşte ca sufletul să gândească şi bune şi rele, aceasta se

întâmplă în chipul în care omul dat mai înainte ca pildă simte

totdeodată şi gerul şi căldura. Căci de când mintea noastră s-a

rostogolit la chipul îndoit al cunoştinţii, e silită chiar dacă nu

vrea, să poarte în aceeaşi clipă şi gânduri bune şi gânduri rele, mai

ales la cei ce ajung la o subţirime a puterii de deosebire. Căci cum

se grăbeşte să Înţeleagă binele, îndată îşi aminteşte şi de rău.

Fiindcă de la neascultarea lui Adam ţinerea de minte a omului s-a

sfâşiat în două. Când vom începe însă să împlinim cu râvnă fierbinte

poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simţurile noastre

printr-o adâncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar

pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice,

ne va face să izvorîm gânduri duhovniceşti, nu după trup. Iar aceasta

se întâmplă foarte des celor ce s-au apropiat de desăvârşire, având în

inimă neîntreruptă pomenirea Domnului.

89. Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii,

dintre cari unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se

dărueşte îndată, căci ne înoeşte în apa însăşi şi luminează toate

trăsăturile sufletului, adică chipul nostru, spălând orice sbârcitură

a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu

noi ceea ce este asemănarea. Deci când începe mintea să guste întru

multă simţire din dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că

începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea. Căci

precum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului,

apoi înflorind puţin câte puţin culoarea prin culoare, scot la arătare

chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, aşa şi sfântul

har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez chipul omului la forma în

care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărîrea

frumuseţea asemănării şi stând goi şi fără frică în atelierul lui,

înfloreşte o virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului din

strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării. Aşa încât

simţirea ne arată cum ia formă în noi asemănarea, dar desăvârşirea

asemănării o vom cunoaşte abia din iluminare. Căci toate virtuţile le

primeşte mintea prin simţire, înaintând după o măsură şi rânduială

negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate câştiga cineva până

ce nu va fi iluminat întru Toată încredinţarea de Duhul Sfânt. Căci

până ce nu primeşte mintea în chip desăvârşit asemănarea prin lumina

dumnezeească, poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este

încă lipsită de dragostea desăvârşită. Iar când se va asemăna cu

virtutea lui Dumnezeu vorbesc de asemănare, cât e cu putinţă omului,

atunci va purta şi asemănarea dragostei dumnezeeşti. Căci precum în

cazul portretelor pictate, dacă se adaugă chipului culoarea cea mai

vie, se scoate la iveală până şi asemănarea zâmbetului celui pictat,

aşa şi la cei zugrăviţi după asemănarea dumnezeească de către harul

dumnezeesc, dacă se adaugă lumina dragostei, chipul e ridicat cu totul

la frumuseţea asemănării. Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului

altă virtute, fără numai dragostea. Căci dragostea este plinirea

legii. Aşa încât omul nostru cel dinlăuntru se înoeşte zi de zi2 în

gustarea dragostei, dar se împlineşte abia întru desăvârşirea ei.

90. La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui

Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi

încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o

cunoştinţă exactă răsplata desăvârşită a ostenelelor iubitorilor de

Dumnezeu. Dar pe urmă ascunde pentru multă vreme bogăţia acestui dar

de vieaţă făcător, ca chiar de vom împlini toate celelalte virtuţi, să

ne socotim că nu suntem nimic, întrucât nu avem încă dragostea sfântă

ca o deprindere. Drept aceea dracul urii turbură atunci sufletele

celor ce se nevoesc, încât îi face să vorbească de rău chiar şi pe cei

ce-i iubesc pe ei şi să ducă lucrarea stricăcioasă a urii până la a-şi

face din ea aproape o îndeletnicire plăcută. Din pricina aceasta,

sufletul se întristează şi mai mult, purtând în el amintirea dragostei

dumnezeeşti, dar neputând-o dobândi în simţire, pentru lipsa

ostenelelor celor mai desăvârşite. E trebuinţă deci ca să o împlinim

totuşi măcar de silă, ca să ajungem la gustarea ei întru toată

simţirea şi încredinţarea. Căci desăvârşirea ei nimeni nu o poate

câştiga până ce se află în trupul acesta, decât numai sfinţii cari au

ajuns până la mucenicie şi la mărturisirea desăvârşită. Fiindcă cel ce

ajunge la ea, se preface întreg şi nu mai doreşte cu uşurinţă nici

măcar hrană. Căci ce poftă va mai avea de bunătăţile lumii cel ce e

hrănit de dragostea dumnezeească? De aceea preaînţeleptul Pavel,

marele vas al cunoştinţii, binevestindu-ne din convingerea sa deplină,

zice: împărăţia cerurilor nu este mâncare şi băutură, ci dreptate,

pace şi bucurie în Duhul Sfânt,1 cari sunt roada dragostei

desăvârşite, Aşa încât cei ce înaintează până la desăvârşire pot să

guste aici des din ea, dar desăvârşit nimenea nu o poate câştiga,

decât numai când se va înghiţi desăvârşit ce este muritor de vieaţă. 2

91. Mi-a povestit careva dintre cei ce iubesc pe Domnul cu o voinţă

nesăturată: Dorind eu să cunosc lămurit dragostea lui Dumnezeu, mi-a

dăruit aceasta Bunul întru simţire şi încredinţare multă. Şi aşa de

mult am simţit această lucrare, încât sufletul se grăbea cu o negrăită

bucurie şi dragoste să iasă din trup şi să ajungă la Domnul, nemai

ştiind parcă chipul vieţii acesteia trecătoare. Cel ce a ajuns la

trăirea acestei iubiri, chiar dacă ar fi ocărât sau păgubit de

nenumărate ori de cineva căci se întâmplă să aibă acesta încă pe

cineva care să-l necăjească, nu se mânie împotriva lui, ci rămâne

oarecum lipit de sufletul celui ce-l ocăreşte sau îl păgubeşte. Numai

împotriva acelora se aprinde, cari se pornesc împotriva săracilor, sau

grăesc nedreptate împotriva lui Dumnezeu, cum zice Scriptura,3 sau

vieţuesc altcumva în răutate. Căci cel ce iubeşte pe Dumnezeu mai mult

decât pe sine însuşi, mai bine zis cel ce nu se mai iubeşte pe sine,

ci numai pe Dumnezeu, nu-şi mai răzbună cinstea sa, ci vrea să fie

cinstită numai dreptatea Celui ce l-a cinstit pe el cu cinste veşnică.

Iar aceasta nu o face numai cu o voinţă mai slabă, ci ca unul ce şi-a

făcut o deprindere dintr-o astfel de aplecare, fiindcă a cercat mult

dragostea lui Dumnezeu. Pe lângă acestea trebue să ştim că cel ce a

fost dus la o aşa de mare dragoste de către Dumnezeu, se află mai

presus şi de credinţă în vremea lucrării ei, ca unul ce are de acum

întru simţirea inimii, prin marea lui dragoste, pe însuşi Cel cinstit

prin credinţă. Aceasta ne-o arată lămurit Sfântul Pavel, zicând: Iar

acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare

dintre ele este dragostea. Căci cel ce are, cum am zis, în bogăţia

dragostei pe Dumnezeu, este cu mult mai mare decât credinţa sa, ca

unul ce se află întreg în dragostea sa.

92. Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoştinţe ne pricinueşte nu

puţină întristare când, ocărîndu-l pe cineva dintr-o întărîtare

oarecare, ni l-am făcut duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge

conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem

pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârşită

înţelegere ne face foarte multă grijă şi mustrare chiar când careva

dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că

suntem peste tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e

stingherită şi de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la cuvântarea

despre EL Căci temeiul cunoştinţii fiind dragostea, nu lasă cugetarea

să se lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeeşti, până nu vom

recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat în deşert pe

noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat

de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca, aşezându-i chipul feţii lui

în afecţiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii

legea dragostei. Căci cei ce vreau să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu

trebue să privească spiritual şi feţele celor ce s-au mâniat fără

temeiu, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu

numai că se va mişca fără greşeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci

se va înălţa şi spre dragostea Lui cu multă îndrăsnire, ca una ce se

zoreşte neîmpiedecată de la treapta a doua la cea dintâi.

93. Calea virtuţii li se arată celor ce încep să iubească evlavia,

aspră şi posomorâtă. Nu fiindcă aşa este ea, ci fiindcă firea

omenească îndată ce-a ieşit din pântece la larg se dă în tovărăşia

plăcerilor. Dar celor ce au răzbit dincolo de mijlocul ei, li se arată

plăcută şi uşoară. Căci obişnuinţele rele, fiind supuse celor bune

prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodată cu amintirea plăcerilor

nesocotite. Drept urmare sufletul umblă de aci înainte cu bucurie pe

toate cărările virtuţilor. Pentru aceasta Domnul, aducându-ne la

începutul căii mântuirii, zice: Strâmtă şi anevoioasă este calea, care

duce la vieaţă şi puţini umblă pe ea. 1 Iar către cei ce vreau să se

apuce cu multă hotărîre de păzirea sfintelor Sale porunci, zice: jugul

Meu este blând şi sarcina mea uşoară. 4 Deci la începutul nevoinţelor

trebue să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o voinţă

oarecum silită, ca văzând Domnul cel bun scopul şi osteneala noastră,

să ne trimită voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă

plăcere poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întăreşte de la

Domnul voinţa, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat binele. Atunci

vom simţi cu adevărat că Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi să

vrem şi să lucrăm pentru bunăvoinţă.

94. Precum ceara, dacă nu e încălzită şi înmuiată multă vreme, nu

poate primi pecetea întipărită în ea, aşa şi omul nu poate primi

pecetea virtuţii lui Dumnezeu, dacă nu e cercat prin dureri şi

neputinţe. De aceea zice Domnul către dumnezeescul Pavel: Îţi este de

ajuns harul Meu. Căci puterea Mea în neputinţe se desăvârşeşte. 4 Dar

însuşi Apostolul se laudă zicând: Cu mare plăcere, deci, mă voiu lăuda

întru neputinţele mele, ca să se sălăşluiască întru mine puterea lui

Hristos. 5 Dar şi în Proverbe s-a scris: Pe care-l iubeşte Domnul, îl

ceartă; şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte. 2 Apostolul numeşte

neputinţe năpustirile vrăjmaşilor crucii, cari se întâmplau necontenit

lui şi tuturor Sfinţilor, ca să nu se înalţe, cum însuşi zice, de

bogăţia covârşitoare a descoperirii,3 ci să stăruiască mai de grabă

prin smerenie în chipul desăvârşirii, păzind prin desele umiliri, cu

evlavie, darul dumnezeesc. Iar noi numim neputinţe, gândurile rele şi

slăbiciunile trupeşti. Căci atunci trupurile Sfinţilor ce se nevoiau

împotriva păcatului, fiind predate bătăilor aducătoare de moarte şi

altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate în

firea omenească prin păcat. Dar acum bisericile având pace multă din

mila Domnului, trebue să fie cercat trupul celor ce se nevoesc pentru

evlavie cu multe slăbiciuni, iar sufletul cu gânduri rele. Aceasta se

întâmplă mai ales celor în cari cunoştinţa lucrează întru multă

simţire şi încredinţare, ca să fie feriţi de toată slava deşartă şi

mândria, şi să poată primi, cum am zis, cu multă smerenie, pecetea

frumuseţii dumnezeeşti, după Sfântul care zice: Însemnatu-s-a peste

noi lumina feţii tale, Doamne! Deci trebue să răbdăm cu mulţumire voia

Domnului. Căci în felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie

necontenita supărare din partea boalelor şi lupta cu gândurile

drăceşti. Căci cel ce zicea atunci sfinţilor mucenici prin acele

căpetenii nelegiuite să se lapede de Hristos şi să dorească slava

lumească, spune şi acum neîncetat aceleaşi lucruri robilor lui

Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile drepţilor şi

ocăra cumplit pe cinstiţii dascăli prin cei ce slujeau socotinţelor

sale diavoleşti, aduce şi acum felurite pătimiri mărturisitorilor

evlaviei, împreună cu multe ocări şi umiliri, mai ales când aceştia

ajută cu multă putere săracilor ce suferă pentru slava Domnului. De

aceea trebue să ne împlinim mucenicia conştiinţii noastre cu multă

hotărîre şi răbdare, înaintea lui Dumnezeu. Căci răbdând, zice, am

aşteptat pe Domnul, şi a căutat spre mine. 1

95. Smerita cugetare este un lucru greu de câştigat. Cu cât este mai

mare, cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. Ea se

iveşte în cei părtaşi de sfânta cunoştinţă în două cazuri şi chipuri:

când luptătorul pentru evlavie se află la mijlocul drumului

experienţelor duhovniceşti, el are un cuget mai smerit din pricina

neputinţii trupului, sau a celor ce duşmănesc fără temeiu pe cei ce se

îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e

luminată de harul dumnezeesc întru simţire şi siguranţă multă,

sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească, întrucât,

fiind plin de bunătate dumnezeească, nu mai poate să se umple de slavă

deşartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se

socoteşte pe sine mai smerit decât toţi, în urma împărtăşirii de

bunăvoinţa dumnezeească. Cea dintâi smerită cugetare cuprinde de multe

ori întristare şi descurajare. Iar cea din urmă cuprinde bucurie

împreunată cu o sfială plină de înţelepciune. Fiindcă cea dintâi se

iveşte, cum am zis, în cei ce se află la mijlocul nevoinţelor, iar cea

de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat de desăvârşire. Cea dintâi

se întristează adeseori când e lipsită de fericirile pământeşti. Cea

de-a doua, chiar dacă i-ar oferi cineva toate împărăţiile pământului,

nu se impresionează şi nu simte săgeţile cumplite ale păcatului. Căci

fiind cu totul duhovnicească, nu mai cunoaşte de loc slava trupească.

Dar tot cel ce se nevoieşte a trebuit să treacă prin cea dintâi, ca să

ajungă la cea de-a doua. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând

asupra noastră pătimirile povăţuitoare, ca să lămurească voia noastră

cea slobodă, nu ne-ar dărui strălucirea smereniei de pe urmă.

96. Cei ce iubesc plăcerile vieţii de aici trec de la gânduri la

greşeli. Căci fiind purtaţi de o judecată nesocotită, doresc să

prefacă aproape toate gândurile lor pătimaşe în cuvinte nelegiuite şi

în fapte necuviincioase. Iar cei ce încearcă să ducă o vieaţă de

nevoinţe, scăpând de greşeli trec uşor la gânduri rele, sau la cuvinte

rele şi vătămătoare. Căci dacă dracii văd pe aceştia ţinându-se cu

plăcere de ocări, sau grăind lucruri deşarte şi ne la locul lor, sau

râzând cum nu trebue, sau mâniindu-se fără măsură, sau poftind slava

goală şi deşartă, se înarmează cu grămada împotriva lor. Pentru că

luând mai ales iubirea de slavă ca prilej pentru răutatea lor şi

sărind prin ea înlăuntru, ca printr-o oarecare portiţă întunecoasă, ei

izbutesc să răpească sufletele. Deci cei ce vreau să vieţuiască la un

loc cu mulţimea virtuţilor, sunt datori să nu dorească nici slavă,

nici întâlniri multe, nici să facă ieşiri dese, sau să defaime pe

cineva, chiar dacă ar fi vrednic de defăimare, nici să vorbească

multe, chiar dacă ar putea să le spună toate bune; căci vorba multă

împrăştiind fără măsură mintea, nu numai că o opreşte de la lucrarea

duhovnicească, ci o şi predă dracului trândăviei, care, slăbind-o

peste măsură, o predă apoi dracului întristării şi pe urmă celui al

mâniei. Deci se cuvine ca mintea să se ocupe pururea cu păzirea

sfintelor porunci şi cu pomenirea adâncă a Domnului slavei. Căci cel

ce păzeşte, zice, porunca, nu va cunoaşte cuvânt rău, adică nu se va

abate la gânduri sau la cuvinte rele.

97. Când inima primeşte cu o oarecare durere fierbinte săgetăturile

dracilor — încât îi pare celui războit că primeşte chiar săgeţile

înseşi, — sufletul urăşte cu amar patimile, ca unul ce se află la

începutul curăţirii. Căci dacă nu s-ar îndurera mult de neruşinarea

păcatului, nu ar putea să se bucure îmbelşugat de bunătatea dreptăţii.

Cel ce vrea prin urmare să-şi curăţească inima, să o încălzească

necontenit cu pomenirea Domnului Iisus, neavând decât acest cuget şi

acest lucru, fără încetare. Căci cei ce vreau să se lapede de

putreziciunea lor nu se cade ca uneori să se roage, iar alteori nu, ci

pururea să petreacă cu rugăciune în păzirea minţii, chiar dacă s-ar

afla undeva afară de casa de rugăciune. Căci precum cel ce vrea să

curăţească aurul, dacă lasă să înceteze oricât de scurtă vreme focul

din cuptor, face să se aşeze iarăşi sgura pe aurul curăţit, aşa şi cel

ce uneori pomeneşte pe Dumnezeu, alteori nu, pierde prin întrerupere

ceea ce socoteşte să câştige prin rugăciune. E propriu bărbatului

iubitor de virtute să ţină pururea pământul inimii în focul pomenirei

lui Dumnezeu, ca aşa, curăţindu-se răul puţin câte puţin sub dogoarea

bunei pomeniri, sufletul să se întoarcă cu desăvârşire la strălucirea

sa firească, spre şi mai multă slavă.

98. Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar

trebui să ieşim, după Apostol, din lume,1 ci, războiţi fiind de ei, să

rămânem nebiruiţi. Căci şi luptătorii îmbrăcaţi în fier sunt ţinta

săgeţilor trimise de vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile

trimise, dar nu sunt răniţi de ele, pentru tăria îmbrăcăminţii de

războiu. Pentru că fiind acoperiţi cu fier, ei rămân nebiruiţi când

sunt războiţi. Deci şi noi, fiind înarmaţi cu toate armele sfintei

lumini şi cu coiful mântuitor al tuturor faptelor bune, să tăiem

cetele întunecoase ale dracilor. Căci curăţia nu vine numai din a nu

mai face cele rele, ci şi din a stinge cu totul relele, prin

împlinirea cu grijă a celor bune.

99. Când va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, rămân să-l

mai războiască doi draci. Dintre aceştia, unul supără sufletul,

ducându-l de la multa iubire de Dumnezeu la o râvnă ne la locul ei,

încât acesta nu mai vrea să placă şi altul lui Dumnezeu, afară de el.

Iar celălalt supără trupul, stârnindu-l printr-o anumită aprindere

spre pofta împreunării. Aceasta se întâmplă trupului din pricină că o

atare plăcere e proprie firii în scopul naşterii de prunci şi de aceea

e uşor de biruit; dar şi din pricina îngăduinţii părăsirii din partea

lui Dumnezeu. Căci când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat

în mulţimea virtuţilor, îl lasă să fie întinat de acest drac, ca să se

socotească pe sine mai nevrednic decât toţi oamenii din vieaţă.

Supărarea din partea acestei patimi sau urmează isprăvilor de

vrednicie, sau chiar le premerg uneori, ca fie într-un fel, fie

într-altul, să dea sufletului părerea că e netrebnic, oricât de mari

ar fi isprăvile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multă

smerenie şi dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere şi

gândire adâncă la moarte. Simţind astfel neîncetat lucrarea Duhului

Sfânt, ne vom ridica şi deasupra acestor patimi, întru Domnul.

100. Câţi ne facem părtaşi de sfânta cunoştinţă, vom avea parte fără

îndoială şi de împrăştierile fără de voie. Am însemnat, zice

dumnezeescul Iov, şi ceea ce am greşit fără voie. Şi a făcut aşa cu

dreptate. Căci dacă nu ar înceta cineva de-a pomeni pururea pe

Dumnezeu şi dacă n-ar uita uneori sfintele lui porunci, nu ar cădea în

greşeala de voie sau fără de voie. Trebue prin urmare să aducem îndată

Stăpânului mărturisire întinsă şi despre greşalele fără de voie, adică

să împlinim cu prisosinţă canonul obişnuit căci nu este om care să nu

facă greşeli omeneşti, până se va încredinţa conştiinţa noastră prin

lacrimile dragostei despre iertarea acestora. Căci de vom mărturisi,

zice, păcatele noastre, credincios este şi drept, ca să ne ierte

păcatele noastre şi să ne curăţească de toată nedreptatea. Trebue să

luăm aminte la simţirea cu care facem mărturisirea, ca nu cumva

conştiinţa noastră să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit

deajuns lui Dumnezeu. Fiindcă judecata lui Dumnezeu este cu mult mai

bună decât conştiinţa noastră, chiar dacă ar fi cineva deplin

încredinţat că nu mai ştie nimic necurăţit în sine. Preaînţeleptul

Pavel ne învaţă zicând: Dar nici pe mine nu mă judec. Căci deşi nu

ştiu nimic întru mine, dar nu mă îndreptez întru aceasta. Iar Cel ce

mă judecă pe mine este Domnul. 1 Dacă deci nu ne vom mărturisi cum

trebue şi pentru greşelile fără voie, vom afla în noi în vremea

ieşirii noastre o oarecare frică nelămurită. Trebue să ne rugăm şi noi

cei ce iubim pe Domnul, ca să ne aflăm atunci în afară de orice frică.

Căci cel ce se va afla atunci în frică, nu va trece slobod peste

căpeteniile iadului. Fiindcă are, ca şi aceia, în frica sufletului o

mărturie a păcatului său. Dar sufletul ce se veseleşte în dragostea

lui Dumnezeu în ceasul deslegării, se înalţă atunci cu îngerii păcii

deasupra oştilor întunecate. Căci dragostea duhovnicească parcă îl

întraripează, dat fiind că a împlinit fără lipsuri legea. De aceea cei

ce ies cu o astfel de îndrăsnire din vieaţă, vor fi răpiţi până în

prezenţa Domnului împreună cu toţi Sfinţii. Iar cei ce se tem chiar şi

numai puţin în ceasul morţii, vor fi lăsaţi în grămada celorlalţi

oameni, ca unii ce se află sub judecată; căci ei vor trebui să fie

cercaţi prin focul judecăţii şi aşa să primească partea ce li se

cuvine după faptele lor, de la Bunul nostru Dumnezeu şi împărat Iisus

Hristos. Fiindcă El este Dumnezeul dreptăţii şi a Lui este bogăţia

bunătăţii împărăţiei, de care ne va face parte nouă celor ce-l iubim

pe El, în veac şi în toţi vecii vecilor, Amin.

Tâlcuirea sfântului Maxim la cuvântul capului 100, care zice: Căci vor

trebui să fie cercaţi prin focul judecăţiidespre al cărui înţeles au

întrebat unii:

Cei ce au câştigat dragostea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi şi-au

înălţat aripile sufletului prin virtuţi, se răpesc în nori şi la

judecată nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câştigat cu totul

desăvârşirea, ci au păcate şi isprăvi bune laolaltă, vin la locul

judecăţii şi acolo, fiind oarecum arşi prin cercetarea faptelor bune

şi rele,1 dacă se va îngreuia cumpăna celor bune se vor izbăvi de

munci. 2

Isaia Pustnicul

Vieaţa şi opera

Autorul celor 27 capete Despre păzirea minţii nu este Isaia care a

trăit pe la anul 370 şi de care vorbesc Rufinus şi Palladius, cum

admite şi notiţa biografică din Filocalia greacă, ci un monah cu

acelaşi nume din pustia schetică a Egiptului, apoi din pustia de lângă

Gaza Palestinei, care s-a împotrivit Sinodului din Calcedon, iscălind

EnoticonulÎmpăratului Zeno la 482, şi a murit la anul 488. Acest lucru

l-a dovedit Kruger pe baza scurtei biografii ce i-a închinat-o acestui

Isaia mai tânăr Zaharia Retorul şi care a fost publicată la 1870. 8 de

la el au rămas 29 de cuvântări Orationes Isaiae Abatae, cari nu erau

cunoscute până de curând decât într-o traducere latină de la 1574 a

lui P. Fr. Zinus publicată la Migne PG. 40, col. 1109—1206, după un

manuscris grec neidentificat. Abia în 1911 a fost publicat un text

grec original al lor în Ierusalim de călugărul Augustin, pg. XXV251.

Dar acest text nu-l avem la îndemână. 4 Aceste cuvântări adresate unor

monahi tineri tratează despre virtuţile principale ale vieţii ascetice

şi au o căldură şi o densitate, cari arată că isvoresc dintr-o

experienţă. Ele n-au în ele nici o eroare christologică, de aceea au

fost foarte mult cetite. Din aceste cuvântări s-au păstrat mai multe

excerpte. Aşa sunt cele 19 capete publicate în Migne PG. 40. 1205

—1212. 1 Gallandi a identificat textul tuturor acestor capete în cele

29 de cuvântări şi a arătat la note din ce cuvântare e luat fiecare. 1

Cele 27 capete Despre păzirea minţii, cuprinse în Filocalie, alcătuesc

şi ele un astfel de extras, care nu ne dă decât o idee aproximativă

despre frumuseţea gândirii asceticemistice a lui Isaia. Dintre ele am

identificat câteva între cele 19 capete Despre asceză şi isichie din

Migne PG. 40. 1205—1212, care la rândul lor au fost identificate de

Gallandi în textul celor 29 cuvântări. Iar pe altele le-am identificat

numai în cele 29 cuvântări. În total am reuşit să identific 15 capete

din 27. Dar cred că s-ar putea găsi şi celelalte 12 în textul acelor

cuvântări.

Un extras de sentinţe din aceste cuvântări, în limba latină, după un

text grec ce se pare că nu s-a păstrat, se cuprinde În marea colecţie

de reguli monahale a călugărului apusean Benedict de Aniane 821 şi

poartă titlul: Praecepta seu consilia abbatis Isaiae posita tironibug

În monac ha tu Migne P. L. 103, col. 427-434.

Dau mai jos un conspect care arată fiecare din cele 15 capete

identificate din Filocalie, cu paralela lui din cele 29 cuvântări, şi

cu cele din cele 19 excerpte:

F 1 Or. II cap. 2 PG. 40, 1108

F 2 E 12 PG 40, 1209-

F 3 Or. IV cap. 8 PG. 40. 1117

F 4 Or. IV cap. 12 PG. 40, î120

F 5 Or. IV cap. 12 cont PG. 40, 1121

F 6 Or. XVI cap. 4 PG. 40, 1144

F 10 — Or XIII cap. 3 PG. 40, 1139

F 11 Or. XVII cap. 8-9 PG. 40. 1151 E 10 PG. 40, 1208;

F 12 Or. XVII cap. 9 PG 40, 1151 E 13 PG. 40, 1209!

F 15 Or. XXVI cap. 2 PG 40, 1192 E 19 PG. 40, 1212

F 16 Or. XXVI cap i. 2 PG. 40, 1193

F 20- -21 Or XXV cap. 14-15 PG. 40, 1183 E 16 PG. 40, 1212

F 22 Or XXV cap. 15 PG. 40, 1184 E 17 PG. 40, 1212

F 23, part 2-a E 18 PG. 40. 1212

F 26 E 11 PG. 40, 1212

ISAIA PUSTNICUL

Despre păzirea minţii în 27 de capete

1. Este în firea minţii mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se

mânie omul împotriva tuturor celor semănate de vrăjmaşul într-însul nu

va vedea nici curăţie întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a

blestemat pe vrăjmaşii săi zicând: Necinstiţilor şi defăimaţilor,

lipsiţi de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de câinii

turmelor mele!iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie

toate voile sale, până când întăreşte în sine voia cea după fire a

minţii.

2. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmaşilor şi o vei vedea

că fuge de la tine slăbită, să nu ţi se bucure inima. Căci răutatea

duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un războiu şi mai rău decât

cel dintâi şi adună forţe înapoia cetăţii, poruncindu-le să nu se

mişte din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor

fugi de la faţa ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălţa întru

inima ta, pe motiv că i-ai izgonit şi vei părăsi cetatea, se vor

ridica unii de la spate, alţii din faţă şi bietul suflet se va pomeni

împresurat de ei fără scăpare. Cetatea este rugăciunea; lupta este

împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastră

este mânia.

Iov 30 1—2

394

3. Să stăm deci, iubiţilor, întru frica lui Dumnezeu, păzind şi

supraveghind lucrarea virtuţilor. să nu dăm pricină de sminteală

conştiinţei noastre, ci să luăm aminte la noi înşine întru frica lui

Dumnezeu până când se va desrobi şi ea dimpreună cu noi, ca să se facă

între noi şi ea unire deplină. Ea va fi atunci paznica noastră,

arătându-ne fiecare lucru de care trebue să ne ferim. Dacă însă nu o

vom asculta, se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în

mâinile vrăjmaşilor, cari nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum

ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând: Împacă-te cu pârîşul tău, până

eşti încă pe cale cu el… 1 şi cele următoare. Pârîşul este

conştiinţa, fiindcă se împotriveşte omului ce vrea să facă voia

trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna

vrăjmaşilor săi.

4. Când vede Dumnezeu că mintea i s-a supus Lui din toată puterea şi

nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întăreşte zicând: Nu te

teme fiul meu Iacob, prea micule la număr Israil; şi iarăşi: Nu te

teme, că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu şi al Meu eşti

tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi şi puhoaiele nu te vor

înghiţi. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu

te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui israil,

Cel ce te mântuieşte. 2

5. De va auzi mintea această încurajare, va îndrăzni împotriva

vrăjmaşului, zicând: Cine vrea să bată războiu cu mine? Să vie de

faţă! Cine este protivnicul meu? Să se apropie de mine. Iată, Domnul

este ajutorul meu, cine mă va asupri? Voi toţi ca o haină vă veţi

învechi şi veţi fi mâncaţi de molii. 3

6. Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va

depărta de la toate ce nasc păcatul. Pune muncile înaintea ta şi vei

cunoaşte că ajutorul tău rămâne cu tine. Iar tu întru nimica să nu-L

întristezi pe Dumnezeu, ci plângând înaintea Lui, zi aşa: A Ta este

mila, ca să mă izbăveşti pe mine, Doamne; căci fără ajutorul Tău, îmi

este cu neputinţă să scap din mâinile vrăjmaşilor mei. Fii cu luare

aminte şi la inima ta şi el te va păzi de tot răul.

7. Dator este monahul să închiză toate porţile sufletului său, adică

toate simţurile, ca să nu mai facă greşeli prin ele. Căci de se va

vedea mintea pe sine nestăpânită de nimic, se va pregăti pentru

nemurire, aducându-şi simţurile sale la un loc şi făcându-le un singur

trup.

8. Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută, să

ştii că acesta e semn că a murit În tine păcatul.

9. Când se va elibera mintea, se va înlătura tot ce e la mijloc între

ea şi Dumnezeu.

10. Când se va izbăvi mintea de toţi vrăjmaşii ei şi se va linişti, se

va afla într-un veac nou, cugetând la cele nouă şi nestricăcioase.

Deci unde este stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii. 1

11. Dracii se învălue şi se acoperă pentru o vreme în vicleşugul lor,

că doar îşi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de

luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-odată asupra bietului

suflet şi îl răpesc ca pe o vrabie. Şi dacă se află mai puternici

decât bietul suflet, îl prăvălesc fără milă în păcate mai grele ca

cele de la început, pentru cari s-a rugat să fie iertat. Să stăm deci

cu frica lui Dumnezeu şi să străjuim inima, săvârşind lucrarea

noastră. Căci păzind virtuţile, împiedecăm răutatea vrăjmaşilor.

12. Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmaşa lor neîndurare

şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu

stricteţe, zicând: Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas

vine furul;

3

deci nu cumva venind să vă găsească dormind;1 şi iarăşi: Vedeţi să nu

se îngreuieze inima voastră întru desfrânare, beţie şi griji lumeşti

şi să vie peste voi fără de veste ceasul acela. 2 Deci ia seama la

inima ta, fiind cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va

întovărăşi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii cari

te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis

gândurile, recunoaşte pe cele ce vreau să intre şi să-l spurce,

fiindcă acestea turbură mintea ca să se facă mândră şi trândavă. Dar

cei ce cunosc răutatea lor, rămân neturburaţi, rugându-se Domnului.

13. De nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia, nu va putea sluji

lui Dumnezeu. Deci care este slujirea lui Dumnezeu? Numai aceasta: să

nu avem nimic străin în minte în vremea când ne rugăm Lui, nici

plăcere când îl binecuvântăm, nici răutate când îi cântăm, nici ură

când luăm partea Lui, nici râvnă rea care să ne împiedece să zăbovim

cugetând la el şi să ne aducem aminte de El. Căci toate aceste lucruri

întunecate se fac zid care închide nefericitul suflet, de nu poate

sluji curat lui Dumnezeu. Fiindcă acestea îl reţin în văzduh şi nu-l

lasă să meargă în întâmpinarea lui Dumnezeu şi să-L binecuvinteze

întru ascuns şi să-L primească în cămara inimii, ca să fie luminat de

El. Iată de ce se întunecă mintea totdeauna şi nu se poate apropia de

Dumnezeu, dacă nu are grijă să taie acestea de la sine, întru

cunoştinţă.

14. Când mintea va izbăvi simţirile sufletului de voile trupului şi le

va aduce la nepătimire şi va desface sufletul de voile trupului,

atunci, dacă va vedea Dumnezeu neruşinatele patimi năvălind asupra

sufletului, ca să-i tragă simţirile în păcat, şi va striga mintea

întru ascuns pe Dumnezeu neîncetat, îi va trimite ajutorul Său şi le

va alunga pe toate deodată.

15. Rogu-te, câtă vreme eşti în trup, să nu laşi slobodă inima ta.

Căci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în

ţarina sa, mai înainte de-a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu ştie

ce i se poate întâmpla, tot aşa omul nu poate da drumul inimii sale

câtă vreme are suflare în nările sale. Şi precum omul nu ştie ce

patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot aşa nu poate

slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebue să strige totdeauna

către Dumnezeu, după ajutorul şi mila Lui.

16. Cel ce nu află ajutor în vremea războiului, nu poate nădăjdui nici în pace.

17. Abia când cineva se va desface de cele de-a stânga de cele rele,

îşi va cunoaşte cu de-amănuntul toate păcatele ce le-a făcut înaintea

lui Dumnezeu. Căci nu-şi vede omul păcatele sale, de nu se va desface

de ele cu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta, nu au

aflat plînsul şi rugăciunea şi ruşinea înaintea lui Dumnezeu,

aducându-şi aminte de urîta lor tovărăşie cu patimile? Să ne luptăm

deci, fraţilor, după puterea noastră, şi dimpreună cu noi va lucra şi

Dumnezeu după mulţimea milelor Sale. Chiar dacă nu ne-am păzit inima

ca părinţii noştri, să ne sârguim după putere să păzim trupurile

noastre fără de păcat, precum cere Dumnezeu şi să credem că, ţinând

seama de vremea foametei ce am apucat-o, va face şi cu noi mila pe

care a făcut-o cu Sfinţii Săi.

18. Cel ce şi-a închinat întreaga inimă căutării lui Dumnezeu întru

evlavie şi după adevăr, nu poate avea părerea că a ajuns plăcut

înaintea lui Dumnezeu. Căci câtă vreme îl mustră conştiinţa pentru

unele lucrări împotriva firii, nu este cu totul liber. Câtă vreme este

cineva care îl mustră este şi cineva care îl învinovăţeşte; iar câtă

vreme atârnă asupra lui învinuirea, nu e de faţă slobozenia. Dacă însă

mai pe urmă, luând seama la tine în vremea rugăciunii, vezi că nimic

nu te învinovăţeşte de păcat, să ştii că eşti slobod şi ai intrat În

sfânta Lui odihnă după voia Sa. Dacă vezi că roada cea bună s-a

împuternicit de n-o mai înăbuşe neghina vrăjmaşului, şi că nu din voia

lor şi din vicleşug s-au depărtat protivnicii, încetând a mai război

simţurile tale; şi dacă nourul face umbră deasupra cortului şi soarele

nu te arde ziua nici luna noaptea; dacă se află întru tine isprăvită

toată pregătirea cortului, ca să stai şi să-l străjueşti după voia lui

Dumnezeu, să ştii că ai biruit cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar atunci şi

El face umbră deasupra cortului, căci al Lui este. Până când însă ţine

războiul, omul petrece în frică şi cutremur, cugetând că poate birui

sau poate fi biruit azi, ori poate birui sau poate fi biruit mâine.

Căci lupta strânge Inima. Dar nepătimirea nu e turburată de războiu.

Cel ajuns la nepătimire a primit răsplata şi nu mai are grijă de

desbinarea celor trei, căci s-a făcut pace între ei prin Dumnezeu. Iar

cei trei sunt: sufletul, trupul şi duhul. Deci când cei trei se fac

una prin lucrarea Duhului Sfânt nu se mai pot despărţi. Aşa dar să nu

te socoţi pe tine că ai murit păcatelor, câtă vreme eşti supărat de

vrăjmaşii tăi, fie în vremea privegherii, fie În vremea somnului. Căci

câtă vreme nefericitul om este pe arena de luptă, nu poate avea

siguranţă.

19. Când se întăreşte mintea şi se pregăteşte să urmeze dragostei,

care stinge toate patimile trupului şi nu mai lasă să stăpânească ceva

din cele protivnice firii asupra inimii, se împotriveşte la toate cele

opuse firii, până când le va despărţi de cele fireşti.

20. Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ţi cunoşti inima şi să

vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu, şi lapădă-le din

inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta.

21. Fii deci cu luare aminte la inima ta, frate, şi ia seama la

vrăjmaşii tăi, căci sunt vicleni în răutatea lor. Încredinţează-te în

inima ta de cuvântul acesta: nu poate face cele bune, omul care

săvârşeşte cele rele.

De aceea ne-a învăţat Mântuitorul să priveghem, zicând: Strâmtă este

poarta şi îngustă calea ce duce la vieaţă, şi puţini sunt cei ce o

află pe ea. 1

22. Fii deci cu luare aminte la tine, ca nu cumva ceva din cele ale

pierzării să te desfacă de Dumnezeul dragostei. Stăpâneşte-ţi inima ta

şi nu fii nepăsător, zicând: Cum o voi păzi, om păcătos fiind? Căci

când va părăsi omul păcatele sale şi se va întoarce la Dumnezeu,

pocăinţa sa îl va naşte a doua oară şi-l va face cu totul nou.

23. Dumnezeeasca Scriptură cea Veche şi Nouă vorbeşte pretutindeni

despre păzirea inimii. întâi cântăreţul David strigă: Fiii oamenilor,

până când veţi fi grei la inimă? şi iarăşi: Inima lor este deşartă".

Iar despre cei ce cugetă cele deşarte spune: Zis-a întru inima sa: nu

mă voi clăti; şi iarăşi: Zis-au întru inima lor: uitat-a Dumnezeu. Şi

câte ca acestea. Monahul este dator să înţeleagă scopul Scripturii,

către cine grăieşte şi când grăieşte, şi să ţină neîncetat lupta

nevoinţii. Să fie cu luare aminte la atacurile momelile vrăjmaşului.

Şi ca un cârmaciu să tae valurile, călăuzit de harul lui Dumnezeu. Să

nu se întoarcă din cale, ci să fie cu luare aminte numai la sine şi să

vorbească în linişte cu Dumnezeu cu gând neclătit şi cu minte

neiscoditoare.

24. împrejurările cer, de la noi rugăciune, precum valurile, vijeliile

şi furtunile cer cârmaciu. Căci suntem supuşi la atacul gândurilor,

atât ale virtuţii, cât şi ale păcatului. Iar stăpân peste patimi se

zice că este gândul cel evlavios şi iubitor de Dumnezeu. Deci ni se

cade nouă, celor ce râvnim liniştea, să deosebim şi să despărţim cu

luare aminte şi cu înţelepciune virtuţile şi păcatele, şi să aflăm

care virtute trebue să o cultivăm când sunt de faţă părinţii şi fraţii

şi pe care s-o lucrăm când suntem singuri. Trebue să mai ştim care

este virtutea primă, care a doua, a treia; şi care patimă este

sufletească şi care trupească; şi din care virtute ne răpeşte mândria

mintea, din care se iveşte slava deşartă prin care se aproprie mânia

şi din care se iveşte lăcomia pântecelui. Căci datori suntem să

curăţim gândurile, precum şi orice înălţare ce ar creşte împotriva

cunoştinţei de Dumnezeu.

25. Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă, adică moartea faţă de

orice om şi de orice lucru. Din aceasta se naşte dorul de Dumnezeu.

Iar acesta naşte mânia cea după fire, care se împotriveşte oricărui

atac încercat de vrăjmaşul. Atunci găseşte sălaş în om frica lui

Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea.

26. Trebue să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire

cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu

Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte

Dumnezeu rugăciune turbure şi dispreţuitoare de la cel ce se

îndeletniceşte cu liniştirea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să

păzim simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui

Dumnezeu şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei înţeleg

toate mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci acestea

sunt supuse puterii raţiunii, am săvârşit virtutea şi am împlinit

dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi spre voile Lui, iar mânia

împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin

urmare? Spre meditaţia cea ascunsă.

27. De se va semăna vreun gând urît în inima ta, şezând în chilia ta

priveşte şi împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te birue.

Sârgueşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îţi poartă de

grije şi că cele ce le grăieşti întru inima ta sunt descoperite

înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii,

cari-s ca şi tine, să nu vază păcatele tale, cu cât mai mult trebue să

te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea

aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Şi

dacă rămâi În ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: Cei ce

nădăjduesc spre Domnul, sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în

veac cel ce locueşte în Ierusalim. Şi la tot lucrul pe care-l faci, să

ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu

vei păcătui niciodată, A Lui fie slava În veci Amin.

CUPRINSUL

Cuvânt înainte V

SF. ANTONIE CEL MARE: Vieaţa şi opera lui…. 1

, învăţături despre vieaţa morală 3

EVAGRIE PONTICUL. Vieaţa şi scrisul lui 35

Schiţă monahicească 39

Capete despre deosebirea gândurilor 48

Capete despre trezvie….. 71

, Cuvânt despre Rugăciune… 74

IOAN CASIAN: Vieaţa şi scrierile lui 94

Despre cele opt gânduri ale răutăţii… 97

, Cuvânt despre sf. Părinţi din Skit… 124

NIL ASCETUL, Vieaţa şi scrierile lui 142

, Cuvânt ascetic 151

MARCU ASCETUL: Vieaţa şi scrierile lui 229

, Despre legea duhovnicească…. 230 Despre cei ce cred că se

îndreptează din fapte 248

Despre Botez 274

, Epistolă către Nicolae Monahul… 310

DIADOCH AL FOTICEEI Vieaţa şi scrisul lui…. 329

Definiţii 334

Cuvânt ascetic În 100 capete. 335 ISAIA PUSTNICUL Vieaţa şi opera lui…… 391

, Despre păzirea minţii în 27 de capete 393

Cuprinsul 402

Unele greşeli de tipar

Pagina rândul în loc de citeşte

191 1 de sus ceea se pare ceea ce se pare

227 2 de jos n Ilpg

257 9 de sus lucrurile locurile

282 9 de jos pg. 91 pg, 88

286 2 de sus 7topaŞoXi wpooŞoXi

287 10 de jos numai nu mai

301 2 de jos pg. 281 pg. 276

306 11 de sus evSuţWjfiâTov ávS-UjMjfiáxoi

343 i de os 287 28,7

Din scrierile traducătorului:

1. VIEAŢA ŞI ACTIVITATEA PATRIARHULUI DOSOFTEIU AL IERUSALIMULUI Cernăuţi 1929

2. Hristu Andrutsos: DOGMATICA BISERICII ORTODOXE RĂSĂRITENE,

traducere din greceşte… Sibiu 1950

3. CATOLICISMUL DE DUPĂ RĂZBOIU. Sibiu 1932 ,

4. ViEAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA epuizată Sibiu 1938

5. ORTODOXIE ŞI ROMÂNISM Sibiu 1939

6. POZIŢIA D.-LUI LUCIAN BLAGA FAŢĂ DE CREŞTINISM ŞI ORTODOXIE Sibiu 1942

7. IISUS HRISTOS SAU RESTAURAREA OMULUI Sibiu 1943

Digitally signed by Apologeticum

DN: cnApologeticum, cRO, oApologeticum, ouBiblioteca teologica

digitala, email: apologeticum2003@yahoo.com Reason: I attest to the

accuracy and integrity of this document Location: Romania Date:

2005.03. 21 19:26:06 0200