SCHIARHIMANDRIT IOACHIM PARR – Cărți creștine

CAND CEI DOI DEVIN UNA

Schiarhimandritul Ioachim Parr

Când cei doi devin una

Arhimandritul Ioachim Parr

Când cei doi devin una

Arhimandritul Ioachim Parr

Când cei doi devin una

Traducere din limba rusă:

Diana Guţu

2016

Traducere după originalul în limba rusă: KOiyţA ţBOE CTAHOBflTOI QZţHMM

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IOACHIM PARR, arhimandrit Când cei doi devin una Arhimandrit Ioachim Parr; trad.: Guţu Diana. galaţi: Egumeniţa, 2016 ISBN 978-606-550-254-3

I. Guţu, Diana (trad.)

În cea de-a treia culegere de convorbiri duhovniceşti ale schiarhimandritului Ioachim (Parr), stareţul Mănăstirii Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca (S.U.A., New York), autorul îşi împărtăşeşte experienţa duhovnicească, laolaltă cu o mulţime de exemple vii din Sfânta Scriptură, vieţile cuvioşilor din trecut, dar şi ale contemporanilor noştri, precum şi povestiri bazate pe comunicarea cu numeroşi fii duhovniceşti, dintre care mulţi s-au aflat în faţa nevoii de a rezolva chestiuni dificile ale relaţiilor de familie. Cartea va fi folositoare pentru cei care se pregătesc de căsnicie, pentru familişti, dar şi pentru cei care pur şi simplu caută răspuns la întrebarea legată de locul creştinului în lumea contemporană.

Cuvânt către cititori

În urmă cu câţiva ani, a avut loc întâlnirea creştinilor-ortodocşi din Rusia cu schiarhimandritul Ioachim (Parr), stareţul Mănăstirii Cuvioasa Maria Egipteanca (New York, S.U.A.). Vorbind despre primele lui conferinţe şi prelegeri pe pământul rusesc, părintele Ioachim îşi aduce aminte cum, american fiind, era primit cu o anumită rezervă. Această atitudine sceptică el o exprimă prin umorul subtil care îl caracterizează, citând întrebarea evanghelică a lui Natanail: Din Nazaret poate fi ceva bun? (Ioan 1, 46) însă deja după câteva întâlniri ale părintelui Parr cu reprezentanţii clerului, dar şi cu monahi şi mireni, petrecute în timpul pelerinajelor particulare prin Rusia, vestea despre venirea lui a început să se răspândească instantaneu, atât în mediul bisericesc, cât şi în afara lui. Şi iată că una după alta au început să vină invitaţii la adresa părintelui Parr, pentru a ţine conferinţe în prezenţa vieţuitorilor din mănăstiri, enoriaşilor din parohii, studenţilor de la Teologie şi chiar în cadrul emisiunilor laice televizate.

înregistrările video ale acestor discuţii deseori sunt distribuite spre acces liber pe Internet şi adună mii de vizualizări. Iar două volume de convorbiri au obţinut recenzii favorabile şi au devenit unele dintre cele mai căutate lucrări în magazinele de literatură duhovnicească ortodoxă.

Prima culegere de convorbiri ale schiarhimandritului Ioachim, Convorbiri pe pământ rusesc, este destinată unei sfere largi de întrebări legate de viaţa duhovnicească. Subiect al celei de-a doua culegeri, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, au devenit chestiunile legate preponderent de alcătuirea interioară şi de ţelul monahismului. În cea de-a treia culegere, pe care o ţineţi acum în mână, sunt incluse convorbiri despre căsnicie şi relaţiile de familie. Însă, dacă ne vom aduce aminte că Sfânta Scriptură consideră căsnicia nu doar o formă de raporturi dintre sexe, ci şi un oarecare model al relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, va deveni evident că întrebările discutate în această carte depăşesc cu mult tiparele subiectului indicat în titlu. Părintele Ioachim formulează principiul căsniciei fericite astfel: în orice relaţie, pe primul loc trebuie să fie întotdeauna Dumnezeu, pe cel de-al doilea soţul sau soţia, „celălalt”, şi numai pe cel de-al treilea tu însuţi. Acest principiu îşi are originea în poruncile evanghelice ale Mântuitorului: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi să iubeşti pe aproapele tău

ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39). Numai renunţând la iubirea egoistă faţă de tine însuţi, numai plasând valoarea vieţii şi personalităţii aproapelui mai presus de propria viaţă şi personalitate, numai murind sinelui, reuşeşti, în unire cu cel de lângă tine, să nu ajungi în faţa unui zid de netrecut, ci să dobândeşti comuniunea.

Punctul de vedere al părintelui Ioachim este interesant în mod special, întrucât pe parcursul lungii sale vieţi el a avut posibilitatea să urmărească decăderea treptată în societatea americană a acelei înţelegeri tradiţionale a familiei în care fusese educat. Procesele care au dus la această situaţie sunt prezente într-o intensitate mai mare sau mai mică şi în viaţa societăţii noastre. De aceea, este deosebit de important să auzi sfatul duhovnicesc al păstorului, care zilnic, în discuţii şi mărturisiri, stă în faţa nevoii de a găsi răspuns la întrebările actuale ale contemporaneităţii, răspuns care, pe de-o parte, să fie aplicabil practic, iar pe de altă parte, să corespundă gândirii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Putem spune oare că, în virtutea timpului care ne desparte, învăţătura lor despre familie şi căsnicie nu corespunde cu problematica zilelor de azi? Desigur, nu! în predicile şi convorbirile sale, părintele Ioachim subliniază mereu că Acelaşi Duh Sfânt, Care îi îndemna pe unii la nevoinţă mucenicească, iar pe alţii la cugetare teologică, suflă şi lucrează acum în aceeaşi măsură.

Părintele Ioachim îi invită permanent pe ascultători şi pe cititori să-şi îndrepte privirea spre paginile evanghelice şi patristice şi, văzând în ele expresia desăvârşită a credinţei noastre, să privească atenţi realitatea contemporană. El se ajută de numeroasele istorioare edificatoare luate din experienţa bogată a vieţii şi din cea de păstor duhovnicesc.

Sunt convins că lucrarea pe care o ţineţi în mână nu va lăsa pe nimeni indiferent. Tinerii, care abia încep viaţa de sine stătătoare, dar şi cei care sunt deja uniţi cu legătura căsătoriei şi poate s-au ciocnit de anumite chestiuni dificile, vor găsi în ea multe gânduri care să-i inspire şi să-i trezească şi care îi vor învăţa să vadă căsnicia ca pe o nevoinţă creştină şi o mare Taină care deschide porţile spre Rai. Dar, indiferent de calea pe care aţi ales-o în Biserică, viaţa de familie sau slujirea monahală, culegerea de faţă, a convorbirilor purtate de schiarhimandritul Ioachim, vă va aminti de măreţia chemării creştine şi de acea iubire pe care Domnul o revarsă peste fiecare om.

Varsanufie, Mitropolit de Sankt-Petersburg şi Ladoga, cancelar al Patriarhiei Moscovei

Când cei doi devin una

Discuţia noastră va fi dedicată căsătoriei şi relaţiilor interpersonale. Aceste întrebări stârnesc un interes sporit peste tot. Am fost creaţi numai pentru a ne afla în comuniune cu Dumnezeu şi, întru Dumnezeu, unii cu alţii.

însă nevoinţa raporturilor interumane este lucrarea cea mai dificilă dintre toate. Şi e una care ni se dă împreună cu multe greutăţi. În această sferă avem un haos. Pe oricine aş întâlni, oriunde aş merge, toţi se plâng de faptul că au probleme în raporturile interumane. Fie că trăiesc anumite relaţii care dau greş; fie nu au nicio tangenţă cu ceilalţi oameni; fie au încercat deja de mai multe ori să lege vreo relaţie cu cineva, dar totul s-a năruit; fie în calitate de părinţi nu pot să o scoată la capăt cu copiii, ori copiii nu pot să trăiască în bună înţelegere cu părinţii… Ce se întâmplă?

înainte de toate, nenorocirea noastră comună este totala neorânduială duhovnicească şi sufletească. Însă majoritatea dintre noi nu înţelegem acest lucru. Credem că cineva poate să repare totul în locul nostru şi cu toate puterile

căutăm un asemenea om. Acea unică persoană care va repara totul există într-adevărDar nu suntem noi şi nici omul pe care l-am inventat şi pe care încercăm să-l găsim, în dorinţa de a pune stăpânire pe el. Este Cel ce ne caută. Este Domnul. În virtutea relaţiilor pe care le avem cu El se formează orice altă relaţie. Dacă nu avem o legătură adevărată, vie şi trainică cu Dumnezeu, nu avem viaţă. Totodată, Domnul nu este o idee oarecare, El nu este o teorie, nici o alcătuire a minţii. Dumnezeu este Persoană. Dar majoritatea dintre noi nu L-am întâlnit niciodată.

Mă mâhnesc de fiecare dată când cineva vorbeşte despre Dumnezeu ca despre o idee oarecare. De ce? Fiindcă, atunci când aud aşa ceva, înţeleg că aceşti oameni nu îl cunosc pe Dumnezeu. Ei nu ştiu Cine este Dumnezeu.

în urmă cu câţiva ani, o tânără mi-a spus:

— Aş vrea să primesc Botezul.

— Bine. Trebuie să te povăţuim în credinţă, i-am răspuns. Trebuie ca unul dintre enoriaşii noştri să se ocupe de tine, să te înveţe.

Ea mi-a răspuns cu nişte cuvinte pline de tâlc:

— Am auzit despre Iisus Hristos şi vreau să fiu cu El. Vreau să mă botez ca să mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Vreau ca Ele să fie în mine. Căci acum, când ştiu Cine este El, nu pot trăi fără El.

După nici o săptămână am botezat-o. Această fată a ascultat toate îndrumările necesare întru

ale credinţei mai târziu, căci deja îl cunoştea pe Domnul. Dar noi? Oare îl cunoaştem la fel ca ea? „însetez după El”, exact aşa ar trebui să ne descriem relaţia cu Dumnezeu.

Căsătoria este lucrul despre care fiecare dintre cei prezenţi ştie măcar ceva. Într-adevăr, cu toţii ştim câte ceva despre relaţii rele sau bune. Însă datorită cărui fapt relaţiile devin bune? Sau din ce cauză se strică?

Căsătoria este o mare Taină. Uneori în viaţă se întâmplă următorul lucru: se întâlnesc doi oameni despre care nicidecum nu se poate spune că s-ar putea împrieteni. În condiţii obişnuite, ei s-ar distruge unul pe altul, s-ar sfâşia, s-ar nimici. Dar sunt gata să facă tot posibilul pentru a se iubi şi chiar reuşesc. De ce? Fiindcă lucrul cel mai important într-o relaţie este jertfirea sinelui de dragul celuilalt.

Trebuie să spunem că în tinereţe suntem nesăbuiţi. Când suntem tineri, ştim doar să primim. Nu înţelegem ce înseamnă a dărui. Când suntem tineri, dăruim numai pentru a primi ceva în schimb. Dăruim nu pentru că am iubi, ci deoarece nădăjduim să obţinem ceva.

Haideţi să analizăm ce face ca relaţiile dintre oameni să fie reuşite şi ce nu. Cineva m-a întrebat:

— Spuneţi-mi direct şi limpede ce trebuie să fac. Nu am nevoie de cugetări teoretice. Îmi trebuie ceva ce aş putea pune în practică. Ce să fac pentru ca relaţia să fie reuşită?

Haideţi să vedem care este baza tuturor relaţiilor umane. Din nou vorbim despre Dumnezeu. Scriptura spune că putem iubi fiindcă Dumnezeu ne-a iubit pe noi¹. Existăm numai pentru că El ne-a iubit. Însă atunci când nu înţelegem ce înseamnă a iubi, această afirmaţie nu are niciun sens. De ce? Pentru că majoritatea dintre noi credem că a iubi înseamnă a dori ceva cu înfocare, că iubirea este o dorinţă arzătoare. Sau că iubirea este atunci când punem stăpânire pe cineva sau depindem de cineva, avem nevoie de cineva. Însă toate acestea nu sunt iubire.

Domnul spune că mai presus de orice trebuie să-L iubim pe Dumnezeu². Pentru a-L iubi pe Dumnezeu, trebuie să ne dăruim în întregime. Apoi, trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine³, chiar mai mult decât atât.

Noi nu prea facem faţă acestei porunci. Astăzi, cu puţin timp înainte de începutul conferinţei, am fost întrebat cum putem ajuta un copil să facă tot ceea ce trebuie.

— Trebuie să ne muşcăm limba, am răspuns. Să închidem gura şi să deschidem inima. Atunci vă veţi mântui şi voi, şi copilul.

Nu rar se întâmplă să distrugem relaţia prin faptul că o începem urmărind un scop personal. Vreau ceva şi cu asta, basta.

¹ Parafrazare la I Ioan 4,10.

² Vezi Matei 22,37-38.

³ Vezi Matei 22,39.

Deseori mi se întâmplă să aud întrebarea: „Părinte, cum să-mi găsesc un soţ ideal?”, la care răspund: „Trebuie să devii o femeie ideală.” Sunt contrazis: „Este imposibil!” „în acest caz, soţul ideal este, de asemenea, imposibil de găsit”, conchid eu.

Doi oameni care se iubesc cu adevărat vor contribui la desăvârşirea reciprocă. Dar dragostea este imposibilă fără jertfire de sine.

Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare cu iubire desăvârşită. Nu există vreo greşeală pentru care El ar înceta să ne mai iubească. Niciuna! Nu ştiu cum de reuşim să uităm această revelaţie. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor cu care stau de vorbă sunt convinşi că Dumnezeu este un fel de monstru îngrozitor, Care abia aşteaptă să ne bage în iad şi mereu ne pedepseşte pentru răutatea noastră. Nu este adevărat! El ne iubeşte. El ne iubeşte independent de ceea ce facem noi. El ne iubeşte atât de tare, cum nu ne poate iubi lumea întreagă. Şi atenţie, este important! ne iubeşte mai mult decât ne iubim chiar noi. Ni se pare ceva imposibil, fiindcă suntem obsedaţi de sinele nostru. Permanent ne gândim la noi înşine, încercăm să tragem foloase, să primim. Dar Dumnezeu are grijă de noi mai mult decât o facem chiar noi.

Aşadar, iubirea este grija de celălalt. Atâta timp însă cât suntem entuziasmaţi de propria persoană, nu putem avea grijă de altcineva. Nu putem să-l iubim pe celălalt, dacă suntem preocupaţi

de noi mai mult decât de el. Cum să ne schimbăm deci, iubitori de sine cum suntem, şi să fim gata pentru o continuă dăruire de sine?

Majoritatea oamenilor pe care îi ştiu şi care totodată sunt în biserică au căsnicii groaznice. Îi întreb:

— Cum aţi ajuns la o asemenea viaţă? De ce în familia voastră totul merge atât de rău?

Răspunsul este acelaşi mereu:

— Păi… Ne-am căsătorit fără să ştim pentru ce. Ne-am căsătorit crezând că ne iubim…

— Bine, le spun, atunci spuneţi-mi ce este iubirea.

Răspunzând, ei nu vorbesc niciodată despre iubire aşa cum este descrisă aceasta în Evanghelie şi atunci devine clar de ce căsniciile lor eşuează.

Sfântul Apostol Pavel ne dă o definiţie a iubirii. Imaginaţi-vă că participăm la un show de televiziune unde regula este următoarea: persoana rămâne în joc atâta vreme cât dă răspunsuri corecte, iar dacă greşeşte, părăseşte jocul. Haideţi să încercăm să jucăm. Sunt sigur că jumătate dintre cei adunaţi aici vor ieşi din joc chiar după prima întrebare. Sau poate chiar toţi.

Aşadar, iată definiţia dragostei. Să vedem cum ne vom descurca cu prima parte a ei: Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, […] nu se aprinde de mânie⁴. Asta înseamnă că unde este dragoste,

⁴1 Corinteni 13, 5.

acolo nu e vrăjmăşie. Majoritatea dintre noi vom ieşi din competiţie chiar în această etapă.

Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare […]⁵, dragostea […] nu gândeşte răul⁶, […] toate le rabdă⁷. O-ho-ho! Aici vor fi eliminaţi din joc aproape toţi. Dragostea […] toate le suferă.⁸ E ridicol să ne şi imaginăm aşa ceva! Apoi ne mai mirăm de ce peste tot avem doar neînţelegeri. Acum înţelegem de ce. Şi încă: Dragostea nu cade niciodată.⁹ Dragostea întotdeauna iartă. Ei, care dintre noi a mai rămas?

Ce să facem pentru ca relaţiile dintre noi să fie bune? Să-L primim pe Dumnezeu în viaţa noastră. Nu vreo idee, nu teorie, trebuie ca Domnul Iisus Hristos să intre în viaţa noastră ca Persoană. Altfel nu vom izbuti nimic. Şi mai trebuie să-I urmăm poruncile.

Tinerilor care caută iubire (şi asta se referă aproape la toţi tinerii, dar şi la cei vârstnici) pot să le spun un loc unde nu o vor găsi niciodată. Iubirea nu poate fi găsită în pat. Niciodată! Totuşi, majoritatea oamenilor tocmai acolo o caută.

într-o zi m-a vizitat o pereche, mire şi mireasă. Ei voiau să se cunune. L-am întrebat pe bărbat:

— Ai mai fost căsătorit?

⁵1 Corinteni 13,4.

⁶1 Corinteni 13, 5.

⁷1 Corinteni 13,7.

⁸1 Corinteni 13,7.

⁹1 Corinteni 13,8.

— Da. O dată.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mi-a ieşit.

— înţeleg că nu ţi-a ieşit. De ce?

— A fost o nepotrivire de caractere. Nu ne potriveam. Ne-am căsătorit la o vârstă fragedă…

— Acum ai devenit mai bun?

— Da, desigur!

El era american, iar mireasa lui rusoaică. Am întrebat-o:

— Ai mai fost căsătorită?

— Aş putea să vă răspund, însă n-am putea vorbi între patru ochi?

— Cum adică între patru ochi? Intenţionezi să te măriţi. În căsnicie e nevoie de încredere reciprocă.

Ea m-a privit şovăitor:

— Da, am fost căsătorită.

— De câte ori?

— Cu adevărat, doar o dată.

— Ce vrei să spui prin „cu adevărat”?

— Păi, celelalte dăţi nu le pun la socoteală. Am vrut să precizez ce avea în vedere. Am aflat că fata a fost căsătorită de trei ori. Era mai tânără decât mirele.

— Dar copii ai?

— Da. Însă sunt pe mâini bune, are cine să-i îngrijească.

— Cineva are grijă de ei? Cum să înţeleg asta?

— Le poartă de grijă mama mea.

— Dar sunt copiii tăi, nu ai mamei tale.

În cele din urmă, le-am spus că nu pot să-i cunun. Bărbatul a fost cuprins de indignare:

— Sunteţi preot! Este datoria dumneavoastră să cununaţi!

— Conştientizez asta, însă există un „dar”. Ca să vă cununaţi, trebuie să duceţi un mod de viaţă creştin. Bine, am să vă cunun peste un an, dacă în decursul acestui an vă veţi întâlni, păstrând curăţia.

Au plecat fără a se mai întoarce vreodată. Nebuni!

Treziţi-vă! Cât de multe fapte greşite săvârşim, aşteptând un rezultat bun. Aşa ceva nu e posibil! Dacă doriţi să coaceţi o pâine dospită, veţi avea nevoie de drojdie, făină, apă şi puţină sare. Dacă însă aţi amestecat un kilogram de făină cu zece litri de apă şi cu doar un gram de drojdie, nu va ieşi nicio pâine. Şi nu deoarece nu aţi avut ingredientele necesare, ci pentru că le-aţi amestecat în proporţie greşită.

La fel şi viaţa este alcătuită din anumite componente, pe care însă le orânduim în mod greşit. Trebuie ca baza, partea cea mai importantă a relaţiilor noastre să fie Dumnezeu. Dumnezeu, nu noi. Dar atunci când ne punem pe noi înşine pe primul loc, aducem haos atât în viaţa celor din jur, cât şi în viaţa noastră.

Am să vă povestesc o istorioară despre o pereche, soţ şi soţie, pe care i-am cunoscut în urmă cu mulţi ani. Întotdeauna le dau acest exemplu

oamenilor care se gândesc la căsătorie. Aşadar, într-o zi am plecat la un azil ortodox de bătrâni, unde se afla una dintre enoriaşele mele. În vecinătatea ei locuia o familie. Pe hol am întâlnit un bărbat în vârstă care m-a rugat să intru şi să stau de vorbă cu el şi cu soţia lui. L-am întrebat:

— Staţi aici amândoi?

Bărbatul mi-a răspuns:

— Soţia mea s-a îmbolnăvit, nu mai putea să meargă, iar eu sunt prea bătrân şi neputincios pentru a avea grijă de ea. De aceea am fost nevoit să o plasez într-un azil de bătrâni şi m-am mutat şi eu aici. Ştiţi, problema nu este că nu aş putea să am grijă singur de gospodărie. Pur şi simplu nu voiam să trăiesc fără ea.

— Este minunat, i-am spus, că vă iubiţi atât de mult. De câţi ani sunteţi căsătoriţi?

— De 74 de ani, a răspuns el.

— 74?!

— Da, eu am 100 de ani, iar ea – 98.

Am fost impresionat!

— Cum aţi reuşit să trăiţi împreună atât de mult timp? l-am întrebat.

— O, părinte! Am să vă spun că primii zece ani de viaţă împreună au fost un adevărat iad. Ne exasperam unul pe celălalt, bine că nu s-a ajuns la omor. Deja la un an după nuntă voiam să divorţăm. Au venit copiii şi grijile legate de ei, facturile neplătite… Seara nu voiam să mă întorc acasă. Nu-mi reuşea nimic! Soţia se văicărea neîntrerupt.

Efectiv, m-am dat bătut şi eram gata să plec. Singurul lucru care ne ţinea împreună erau copiii. Copiii însă creşteau cu nervii zdruncinaţi, fiindcă erau martorii certurilor noastre interminabile… Abia ce veneam acasă, că şi începeam să ne certăm, iar copiii să plângă.

Sunt convins că fiecare dintre voi a auzit istorioare asemănătoare. Şi iată că acest bătrân a continuat:

— Sora soţiei mele a fost o femeie foarte credincioasă. Ea ne-a sfătuit să vorbim cu preotul la care se spovedea şi pe care îl respecta. Eu nu voiam să merg, deoarece mă aşteptam ca el să fie întru totul de acord cu soţia mea şi să mă învinuiască pentru tot pe mine. Apoi însă m-am gândit că nu am nimic de pierdut, iar o asemenea discuţie dă totuşi o oarecare nădejde. Preotul era un om care îl cunoştea pe Dumnezeu şi nu făcea filozofie, ci vedea în oamenii care veneau la el zidirea lui Dumnezeu. El a spus: „Dacă în căsnicie nu îl veţi pune pe Domnul mai presus de orice, familia voastră va pieri.”

Auzind aşa, bărbatul i-a spus preotului acelaşi lucru pe care mi l-aţi spus mie astăzi:

— Bine, bine! Daţi-mi un sfat practic. Cum să fac în aşa fel, încât Domnul să fie pe primul loc în viaţa mea?

Preotul i-a răspuns foarte simplu:

— Singurul Izvor al iubirii este Dumnezeu. Iar între voi nu există iubire; dacă ar exista, nu

v-aţi certa. Dar Dumnezeu, nu altceva, trebuie să fie pe primul loc. Nu tu, nici soţia, ci Dumnezeu. Dumnezeu pe locul întâi. Pe locul al doilea pentru soţ trebuie să fie soţia lui. Iar pentru soţie următorul după Dumnezeu trebuie să fie soţul. Deci pe primul loc la tine trebuie să fie Dumnezeu, pe al doilea loc soţia, iar tu însuţi abia pe al treilea. Nu pe primul, nu pe al doilea, ci pe al treilea!

Oare noi ne clădim relaţiile conform acestui principiu? Nu! Ne dorim întotdeauna să fim primii. În cel mai bun caz, pe primul loc mai avem un om. Însă niciodată nu ne dorim să fim ultimii.

— în momentul în care eu şi soţia mea am înţeles asta, am realizat că părintele avea dreptate! a continuat bătrânelul. Am văzut câte vom avea de schimbat în noi şi i-am spus asta părintelui. El ne-a răspuns: „Va trebui să vă schimbaţi, altfel vă veţi ucide unul pe altul! Ori să vă schimbaţi, ori să continuaţi a vă duşmăni reciproc. Deci schimbaţi-vă, altfel veţi distruge viaţa copiilor voştri! Schimbaţi-vă sau nu îl veţi vedea niciodată pe Dumnezeu.”

Mulţi dintre voi aţi trecut prin experienţa relaţiilor în care lipseşte Dumnezeu. Fie că El lipseşte din viaţa copiilor voştri, fie că trăiţi cu oameni pe care îi urâţi. De ce e aşa? Fiindcă în relaţiile voastre nu e prezent Dumnezeu şi pe primul loc sunteţi voi înşivă. Poate mă veţi contrazice acum: „Ba nu! întotdeauna mă străduiesc să-i ajut pe ceilalţi.” Oare este aşa?

23.

Am să vă povestesc despre patru lucruri care distrug raporturile noastre cu oamenii. Aţi vrut să auziţi ceva practic, iată.

Deci să presupunem că aveţi cu cineva relaţii apropiate, de căsnicie sau de alt fel. Unul dintre cei implicaţi (sau chiar amândoi) crede că trebuie să-i citească gândurile celălalt, să ştie ce simte el şi de ce este indispus sau supărat… Iar dacă nu este suficient de perspicace, reacţia celui dintâi este aceasta: „Nu mă iubeşti.” Să aşteptăm ca oamenii să ne citească gândurile este primul lucru care distruge relaţia.

Al doilea lucru este aşteptarea reciprocităţii: dacă fac ceva pentru voi, cred că sunt îndreptăţit să aştept acelaşi lucru în schimb. Iar dacă voi nu faceţi nimic pentru mine, ceva nu e în regulă, sunteţi răi. Şi încep să mă irit şi să mă enervez. Iată o metodă perfectă pentru a ucide relaţia.

Cea de-a treia metodă este atunci când suntem siguri că toţi ne datorează ceva, când credem că ne aparţine ceva pe drept. Noi credem că suntem vrednici de iubire şi de atitudine prietenoasă. Pretindem: „Trebuie să mă faci fericit! Trebuie să fii sincer cu mine! Trebuie să asculţi de mine! De ce nu mă bagi în seamă? De ce nu eşti atent?!” Noi chiar credem că le merităm pe toate acestea.

Şi încă o metodă, ultima. Ea va ucide orice relaţie mai repede ca un glonţ. Este atunci când mereu intervenim, vrem să schimbăm totul, în loc să lăsăm lucrurile să decurgă în mod firesc.

Când îi sâcâim permanent pe semenii noştri, ne văităm, bombănim, cârtim. Când mereu repetăm acelaşi lucru, într-un cuvânt, plictisim. Nu ştiu de ce toate femeile ştiu să facă asta de minune.

De ce relaţiile noastre dau greş? Fiindcă noi înşine nu le clădim. Nu suntem gata să murim pentru ele. Nu suntem gata să ne jertfim pe noi înşine de dragul aproapelui. Noi nici nu credem în jertfirea de sine.

Am avut un prieten, preot, un om excepţional. Într-o zi discuta cu o tânără familie, încercând să le explice de ce le este atât de greu în căsnicie. Femeia îi spunea:

— Eu pur şi simplu vreau să mă simt bine! Vreau să îmi fie bine în căsnicie!

Iar el o contrazicea:

— Ştiţi, dacă vă doriţi tocmai asta, ar trebui să vă luaţi un câine, nu un soţ. Căsătoria nu este pentru delectare şi pentru a te simţi bine. Căsătoria e necesară pentru a iubi.

Iubirea pricinuieşte durere, deoarece nu ştim să iubim. Aşteptăm să obţinem ceva pentru noi înşine, iar neprimind, suferim. Dar a iubi înseamnă a dărui fără a aştepta să primeşti ceva în schimb.

îmi aduc aminte de o femeie care venise la mănăstirea noastră de la New York. Ea ţinea în mână un plic şi mi-a explicat că o cunoştinţă a rugat-o să mi-l transmită mie. Am întrebat-o:

— Dar cum o cheamă?

— Nu a vrut să îi ştiţi numele.

Am deschis plicul în care se aflau nişte bani pentru ajutorarea celor fără adăpost şi i-am explicat:

— Dacă mi-aţi spune cum o cheamă, aş putea să mă rog pentru ea.

— Staţi liniştit, Dumnezeu ştie cum o cheamă.

— Poate că această donaţie este de la dumnea voastră?

— Şi pe asta o ştie Dumnezeu.

Ea dăruia, aşteptând răsplată numai de la Dumnezeu.

Atunci de ce relaţiile noastre dau greş? Deoarece oferim pentru a primi ceva în schimb. Pentru orice faptă bună punem condiţii.

Viaţa noastră e dirijată de patimi. Patima este o putere iraţională din interiorul nostru. Patimile sunt atracţiile, nevoile noastre, care întotdeauna intră în contradicţie cu bunul-simţ. Astfel, preferăm relaţiile trupeşti iubirii, emoţiile vremelnice adevăratelor sentimente.

Ne dorim să părem buni, dar nu şi să fim astfel în realitate.

Ceva nu e în regulă cu noi. Ce anume? Noi credem că starea decăzută a omului este o stare firească. Dar noi nu suntem creaţi pentru păcat, suntem creaţi pentru sfinţenie. Dacă vom spune cuiva: „Dumnezeu aşteaptă să fii sfânt”, drept răspuns, omul va exclama: „Nu, asta nu este pentru mine, sunt un om simplu!” Noi credem că sfinţenia este partea celor aleşi, iar partea celorlalţi

este păcatul. Dar nu este aşa! Sfinţenia este accesibilă pentru toţi.

Viaţa nu ne aparţine. Îi aparţine Domnului. El a plătit pentru ea un preţ mare. El ne-a răscumpărat viaţa cu preţul vieţii Sale. Dar cu toţii ne purtăm de parcă acest lucru nu ar avea nicio importanţă, îi permitem lumii să ne distrugă şi îi mai şi plătim pentru asta. Noi nu înţelegem ce înseamnă dragostea, fiindcă patimile noastre ne-au furat-o.

Ţin minte cum l-am întrebat pe un domn care credea că era cel mai rău lucru care putea să i se întâmple. M-am aşteptat să aud de la el ceva de genul: „Mă va părăsi femeia iubită”, „Am să mă îmbolnăvesc” sau „îmi va muri copilul”. El însă mi-a răspuns:

— Cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este să nu-L cunosc niciodată pe Dumnezeu.

Şi a avut dreptate. Un om înţelept îmi spunea despre asta în felul următor:

— Ceva nu e în regulă cu tine şi acel „ceva” eşti tu însuţi. Tocmai asta e problema ta principală. Nu eşti cum trebuie să fii, de aceea ceva nu e în ordine cu tine.

Acest răspuns nu îmi plăcea niciodată, dar era corect. Chiar noi suntem pricina problemelor noastre. Tocmai noi creăm nenorociri şi tristeţi în viaţa noastră. Atâta vreme cât nu vom înţelege asta, vom continua să urmăm acelaşi cerc vicios de fiecare dată şi îi vom învinui permanent pe ceilalţi. Înţelegeţi?

Noi înşine trebuie să ne schimbăm, pe ceilalţi nu-i putem schimba. Ar fi util să audă asta mulţi soţi şi soţii. Noi nu-i putem schimba pe ceilalţi, putem să ne schimbăm doar pe noi înşine. Oamenii se plâng: „Fiul meu (fiica mea) trăieşte în desfrâu, nu se căsătoreşte. Ce-i de făcut?” Noi nu putem face nimic în acest caz, este alegerea lor, decizia lor. Căci totul s-a întâmplat cu mult timp înainte ca ei să întreţină raporturi vicioase cu altcineva. Nu i-am învăţat să clădească relaţii corecte, bune, căci nici noi nu am ştiut s-o facem. Dacă de la naştere copiii nu aud că relaţiile cele mai importante pe care trebuie să le cultive nu sunt cele cu soţul sau cu soţia, nici cu mama sau cu tata, nici cu prietenii sau cu „sinele”, ci cu Dumnezeu, atunci ei aud doar minciuna pe care le-o spune lumea. Şi ei vor deveni asemenea nouă un haos plin de durere şi nedumerire.

Când copilul este mic, de vreo 6-7 ani, îi spunem: „Eşti prost! Eşti respingător! Faci totul anapoda! Totul îţi cade din mâini!” şi micuţul începe să creadă că este într-adevăr prost şi respingător, deoarece i-am repetat asta de atâtea ori.

Din pruncie ni se sugerează nu faptul că toţi oamenii sunt sfinţi, ci că toţi sunt păcătoşi. Că lucrurile cele mai importante în viaţă sunt banii, succesul, sănătatea, educaţia, familia, casa. Dar acestea nu sunt cele mai importante. Noi însă ne străduim să dobândim nişte lucruri fără semnificaţie.

Imaginaţi-vă că v-aş spune:

— Astăzi am să-i dau fiecăruia dintre voi câte un miliard de dolari. Trebuie să-i investiţi undeva. Aveţi aici un broker, el vă va recomanda unde este mai profitabil să investiţi banii.

Bineînţeles, aţi vrea să aflaţi de la el cum e mai bine să păstraţi aceşti bani sau chiar să-i înmulţiţi. Nu vreţi să-i pierdeţi. Atunci noi de ce nu le spunem copiilor cum trebuie să se poarte ca să-şi păstreze adevărata viaţă? Primim de la Dumnezeu un dar imens, dar nu ştim cum să ne purtăm cu el. Şi îl pierdem, lumea ne jefuieşte, darul este irosit.

Noi spunem că nu suntem sfinţi, ci păcătoşi. Spunem că scopul vieţii nu este adevărata iubire, ci dobândirea plăcerilor. Ne îndreptăm eforturile şi resursele spre lucruri efemere. Iar în singurul lucru care este veşnic nu investim nimic. Veşnică e numai dragostea. Toate celelalte trec.

De ce atât de mulţi oameni nu îşi dau seama de aceste lucruri? Fiindcă suntem orbiţi de propriul păcat. Viaţa noastră e tulburată de mândrie. De aceea nu căutăm ceea ce este dătător de viaţă, ci ceea ce ne ucide.

Cel mai nepotrivit pronume este „eu”. „Eu”, „mie”… „Eu” este un pronume solitar, el este numai la singular. Dacă observăm că vorbim despre noi înşine la singular, suntem în pericol. Dar atunci când suntem mai mulţi, nu unul, suntem deja „noi”. Unde este „noi”, acolo e şi „tu”, adică aproapele, şi este deja mai mult decât „eu”.

Ce încerc să vă spun prin asta? Dacă ne gândim în primul rând la noi înşine, sfârşitul ne este hotărât dinainte: singurătatea şi lipsa liniştii.

Dacă se apropie cineva şi vă întreabă: „Mă iubeşti?”, fugiţi de el ca de foc. Nu spre el fugiţi, ci de el! Altfel veţi fi storşi complet de vlagă. De ce? Fiindcă acel om vrea să primească totul numai pentru sine, se gândeşte doar la el însuşi, nu la voi.

Noi nu putem face nimic singuri. Relaţiile noastre cu ceilalţi nu vor fi reuşite până când nu vom învăţa să ştim care ne e locul. În relaţiile cu aproapele nu trebuie să stăm pe locul întâi, ci pe al treilea.

— Aţi spus că trebuie să fugim de omul care vrea să ne stoarcă de vlagă. Cum se împacă asta cu ajutorarea aproapelui?

— Mă refeream la oamenii care vor să vă stăpânească vieţile, nu la cei care spun: „Mi-e foame.” Am în vedere cazurile când oamenii se plâng: „Nu pot trăi fără tine. Trebuie să fiu cu tine.” Fugiţi de ei! Iar dacă iubiţi un asemenea om, cumpăraţi-i un căţel.

— Dar Iisus Hristos nu a fugit.

— Da, însă Hristos nu li Se impunea oamenilor în acest fel. Încerc să vă explic un tip special de comportament uman care distruge relaţiile dintre noi. Noi nu binecuvântăm comportamentul distructiv, nu îl considerăm sfânt, ci încercăm să-l corectăm.

— Dar, pe de altă parte, dacă vreun om nu se înalţă pe sine, nu poate să aibă vreoinfluenţă asupra lucrurilor rele.

— Permiteţi-mi să vă explic ceva. Nu vă cunosc, dar sunt gata chiar acum să vă spun ceva despre relaţiile dumneavoastră personale. Putem judeca despre ele chiar din întrebarea pe care aţi pus-o. De altfel, chiar dumneavoastră înţelegeţi de ce relaţiile cu ceilalţi se aranjează în acest fel. Problema este aceea că vă consideraţi jertfă, iar despre ceilalţi credeţi că nu vă înţeleg. Dar un asemenea punct de vedere nu corespunde realităţii.

— Părinte, aţi spus că, înainte de a-l schimba pe celălalt, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine. Aşa este?

— Aşa este, dar asta e doar o parte a adevărului.

— Cum s-o facem?

— Trebuie să înţelegem că în general putem să ne schimbăm doar pe noi înşine, pe ceilalţi nu-i vom schimba. De aceea, nu e posibil să mă schimb întâi eu, după care să vă schimb pe dumneavoastră. Mă schimb pe mine însumi şi atât. Vă iubesc şi mă schimb.

— Aţi spus că pe primul loc este Dumnezeu, pe al doilea soţul sau soţia, iar pe al treilea omul însuşi. Dar părinţii lui? Mama? Pe ce loc sunt ei? Şi o altă întrebare: Dacă o femeie nu are soţ, pe ce loc este ea?

— în relaţiile noastre personale sunt trei niveluri: Dumnezeu, aproapele şi eu însumi. Deci, dacă nu sunteţi căsătorită, relaţiile se clădesc astfel: pe primul loc este Dumnezeu, pe al doilea aproapele, adică toată lumea, şi numai apoi dumneavoastră. Adică soacra sau socrul, părinţii dumneavoastră, cu toţii se află în categoria „aproapele”. Şi aşa mereu.

— Pot însă exista relaţii, iubire reală, între oamenii care nu sunt căsătoriţi şi spun: „Nu avem nevoie de căsătorie, de hârtii şi de toată această bătaie de cap. Ne simţim bine şi aşa”?

— Oamenilor care mă întreabă de ce trebuie să-şi legalizeze relaţiile, le dau exemplul următor. Să zicem că v-aş întreba de ce aveţi nevoie. Răspunsul este:

— De un serviciu, de bani.

— Perfect! Pot să vă ofer un loc de muncă pe şantier. Ştiţi să munciţi pe şantier?

— Da.

— Minunat! Veniţi mâine, vom începe munca. Aveţi sculele necesare? Da? Excelent! Să le aduceţi.

Dumneavoastră veniţi, munciţi o săptămână, două. După care mă întrebaţi:

— Dar cât îmi oferiţi? Unde este salariul meu? Unde sunt banii mei?

— Nu vă faceţi griji! Munciţi cum aţi muncit până acum. Pentru ce ne trebuie toate aceste formalităţi, nişte hârtii? Relaxaţi-vă!

Vă doriţi nu doar relaţii, ci şi siguranţă. Aveţi nevoie de siguranţa faptului că pentru celălalt ele înseamnă acelaşi lucru ca şi pentru dumneavoastră. Dar nu sunteţi văzător cu duhul, nu citiţi gândurile. Cum să vă convingeţi?

însă lucrul cel mai important este că atunci când ne căsătorim, primim binecuvântare de la Domnul însuşi. Este ca un depozit la bancă. Atunci când avem binecuvântare de la Dumnezeu, putem să îl chemăm în ajutor, să-I cerem să ne dea puteri pentru a proceda corect. În lipsa binecuvântării, puterile nu mai sunt aceleaşi.

Imaginaţi-vă că vă căsătoriţi cu o femeie, iar ea vă spune că nu vrea să-şi schimbe numele:

— Am o viaţă personală şi nu vreau să mă despart de ea. Voi trăi cu tine. Vom avea copii. Dar eu nu vreau să trăiesc numai viaţa ta, ci şi pe a mea.

în acest caz, să-i spuneţi: „Adio, dragă. Mi-a plăcut să-mi petrec timpul cu tine. Tu ai viaţa ta. Trăieşte-o.” Aşa deci. Să nu faceţi prostii!

— Dar oare este o relaţie de căsătorie doar o alianţă legalizată, dacă soţii nu merg la biserică, dacă nu primesc acolo binecuvântare?

— Daţi-mi voie să vă răspund cu o altă întrebare. Să presupunem că vă deplasaţi pe drum cu maşina, depăşiţi viteza permisă, poliţistul vă opreşte şi vă cere permisul. Oare îi veţi răspunde: „Nu vă faceţi griji, ştiu să conduc, totul este în regulă”? Vă va răspunde în acest caz: „Haideţi să vă duc unde trebuie.”

— Ce părere au în America despre căsătoria a doua, după desfacerea celei dintâi, pentru care s-a făcut Taina Cununiei?

— Prin semnificaţia sa, divorţul în Biserică se deosebeşte în mod radical de căsătorie. Divorţul ca act exprimă inconsistenţa relaţiilor dintre soţi, el nu este îndreptat către dobândirea unui anumit folos. Divorţul se întâmplă atunci când doi oameni nu se iubesc. Este vorba despre o căsnicie lipsită de temei. Înţelegeţi? Atunci când nu mai pare posibilă refacerea relaţiilor, când unul dintre soţi sau ambii nu doresc sau nu sunt în stare să se schimbe, atunci Biserica le permite să se despartă.

Asta nu înseamnă că Biserica îi binecuvântează pe aceşti soţi. Nu, ci doar spune: „Fiule drag, nu ai reuşit.” Apoi Biserica ar trebui să-l excomunice pentru o anumită perioadă pe acest om, ca să conştientizeze cât de periculos este să-I făgăduieşti lui Dumnezeu şi aproapelui şi să nuţi îndeplineşti făgăduinţa, să nu o duci la bun sfârşit, dar şi ca să nu mai păcătuiască.

După trecerea unei perioade de timp, Biserica permite căsnicia a doua. Nu pentru că ar considera-o pe cea dintâi insuficient de bună, ci fiindcă ne recunoaşte păcătoşenia, neputinţa. Şi, ca să nu mai păcătuim şi mai mult, Biserica ne permite să ne mai căsătorim o dată, ca să nu cădem în desfrâu cu alte femei, ca să nu apară împrejurări favorabile păcatului. Dar la cea de-a doua căsătorie

rânduiala de binecuvântare a soţilor se face deja prescurtat, unele părţi ale rânduielii cununiei lipsesc. În acest fel, putem înţelege că nu este acelaşi lucru cu prima căsătorie. Căsătoria a doua este un pogorământ pentru neputinţa noastră.

— Ce părere aveţi despre omul care nu a fost niciodată căsătorit şi se căsătoreşte cu cineva care este deja divorţat? Este un păcat? Adică nu este normal, deoarece contrazice poruncile lui Hristos, dar ar putea oare Biserica să adapteze cumva această situaţie la viaţa de astăzi? Nu lupt pentru asta, doar întreb.

— Sunteţi un om cu o judecată sănătoasă, nu-i aşa? Personal, nu mi-aş cumpăra o maşină pe care dumneavoastră nu aţi putut s-o porniţi, sperând că în mâinile mele va merge cumva. Mi-aş lua mai bine una nouă.

— Stau cu prietenul meu, ai cărui părinţi nu sunt de acord cu căsătoria noastră, deoarece am deja un copil. Ei l-au pus să aleagă: ori ei, ori eu şi copilul. Ne-am dori să ne cununăm, să ne căsătorim, dar ne este teamă. Am fost la biserică şi acolo părintele ne-a spus: „Trebuie să ascultaţi de părinţi. Pleacă de la ea.” însă el nu pleacă, deoarece vrea să-şi facă o familie. Şi astfel ne aflăm în această stare incertă, ne temem. Ce-i de făcut într-o asemenea situaţie?

— Există tradiţia potrivit căreia oamenii, dorind să se căsătorească, le cer părinţilor binecuvântarea. Cu toate acestea, dacă omul a atins

vârsta maturităţii, el sub nicio formă nu este obligat să le ceară părinţilor permisiunea de a se căsători. Însă vrem ca în viaţa noastră de familie să fie înţelegere şi pace. Căci căsătoria presupune nu doar raporturi între doi oameni, ci şi raporturi între familii. Dintre căsniciile în care familiile nu întreţin relaţii de prietenie, foarte puţine sunt reuşite. De aceea, Biserica prevede cu înţelepciune: Dacă în familie există discordie, trebuie înainte de căsătorie să o vindecăm.

Dar să presupunem că discordia nu poate fi vindecată, nu contează din ce motiv. Totodată, aţi depus toate eforturile pentru ca părţile să ajungă la împăcare şi opunerea părinţilor nu este generată de comportamentul vostru imoral. Adică pricina îngrijorării lor nu este ceva ce contravine legilor Bisericii. Oamenii pur şi simplu nu vor să fiţi împreună. În acest caz, aveţi toate motivele pentru a manifesta nechibzuinţă, a nesocoti sfaturile şi a vă căsători. Dar asemenea căsnicii rareori sunt fericite. Majoritatea părinţilor, în cazul în care se poartă măcar cât de cât cuviincios, se străduiesc să nu îngreuneze viaţa copiilor, ci, dimpotrivă, să o îmbunătăţească în vreun fel.

Cunosc un doctor care s-a însurat cu o femeie pe care o iubea foarte mult. Toţi ceilalţi membri ai familiei lui nu erau de acord cu această căsătorie. Fiecare dintre ei aducea argumente, însă el refuza să-i înţeleagă, nu-i asculta şi s-a căsătorit. După douăzeci de ani, el şi soţia având deja trei

copii, intenţionau să sărbătorească aniversarea căsătoriei într-un restaurant. Dar la ieşirea din casă ea i-a spus: „Nu pot să-mi imaginez că ar putea exista un soţ mai bun ca tine. Şi eşti un tată extraordinar. Însă nu te mai iubesc. Am întâlnit pe altcineva. Îţi mai doreşti să iei cina cu mine?” Şi asta după douăzeci de ani de căsnicie!

Ea a plecat, lăsându-i copiii şi aceste cuvinte: „Ca părinte, eşti mai bun decât mine.” Iar după cinci ani s-a îmbolnăvit de cancer. În aceşti cinci ani, el nu a văzut-o niciodată. Cel mai mare dintre băieţi a refuzat să se mai întâlnească vreodată cu ea. Cel mai mic îşi dorea mereu să o vadă pe mama sa. Iar cel mijlociu, având pe atunci în jur de 15 ani, s-a întors într-o zi acasă după o întâlnire cu mama şi a povestit despre diagnosticul ei. Şi cunoscutul meu, doctorul, s-a dus la fosta lui soţie. Ea suferea de o profundă tristeţe. Noul soţ era cu zece ani mai mic decât ea, căci ea era foarte frumoasă şi, datorită primei căsnicii, foarte bogată. Aflând despre cancer, el a părăsit-o.

Primul soţ i-a spus:

— îmi eşti în continuare soţie, în pofida divorţului. Eşti mama copiilor noştri. Întoarce-te acasă! O să am eu grijă de tine.

— însă există ceva ce trebuie să ştii, i-a răspuns femeia.

— Nu trebuie să ştiu nimic.

— Trebuie să-ţi spun că nu te iubesc.

— în schimb, eu te iubesc.

Şi el a îngrijit-o pe fosta soţie până când aceasta a murit.

Dacă unul dintre soţi îşi îndeplineşte îndatoririle, iubind, căsnicia nu moare. Dar este greu! Căsătoria este un lucru foarte greu! Căsătoria este ca un pat din trandafiri: de fiecare dată când te întorci pe altă parte, spinii te înţeapă dureros. Nu uita ti asta!

— Cu toţii cunoaştem porunca lui Dumnezeu: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.” Dar, bunăoară, situaţia în care îl iubim întâi pe Dumnezeu, apoi pe soţ sau pe soţie şi, în al treilea rând, pe noi înşine, nu îl plasează oare pe om într-o poziţie de jertfă?

— La ce vă referiţi?

— Atunci când omul îşi iubeşte jumătatea mai mult decât pe sine. El oferă mai mult şi nu primeşte nimic în schimb.

— Auziţi, pot să mă apropii şi să vă îmbrăţişez tare-tare de tot, ca să iasă din dumneavoastră acest duh? Cine vă iubeşte aşa cum lumea întreagă nu va putea niciodată să vă iubească? Cine?

— Domnul.

— Da! Sunteţi plină de iubire până la refuz, mai mare iubire nimeni nu vă va putea da. Nu e posibil să vă ofere cineva mai multă iubire decât aveţi deja. Cum poate să vă lipsească ceva, dacă aveţi din plin acel lucru? Nu se poate să nu vă ajungă iubirea! Sunteţi copleşită de ea şi tocmai din acest motiv trebuie să le-o împărtăşiţi semenilor.

însă noi nu înţelegem, nu conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte. De aceea, alergăm după iubire, o căutăm în altă parte. Dar nimeni nu poate să ne-o dea, deoarece am primit deja toată iubirea. Cum putem să primim din nou ceea ce avem deja? Noi însă, neînţelegând asta, îi istovim pe ceilalţi, îi stoarcem de vlagă, cerând de la ei ceea ce nu pot să ne dea. Suntem deja iubiţi! De aceea, la rândul nostru, trebuie să le oferim celorlalţi iubirea. Domnul a spus: Să-L iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.¹⁰ Dar de ce a spus aşa? Fiindcă ştie că suntem obsedaţi de noi înşine! Deci toate gândurile, toate puterile pe care permanent le îndreptăm spre noi, haideţi să le îndreptăm către semeni!

Dumnezeu nu spune că trebuie să ne iubim pe noi înşine. Nu avem nevoie de asta, căci deja suntem iubiţi! Este ca şi cum ai pregăti cina pentru douăsprezece persoane, după care ai mai face una, tot pentru doisprezece oameni, în ideea că vei mânca la fel de mult ca ei.

— Dar, iertaţi-mă, orfanul nu este la fel de iubit de Dumnezeu. Şi ce vină are el, rămânând orfan?

— Dar ce treabă are vina? Vorbesc despre iubire, ce vreţi să spuneţi vorbind despre vină?

— Se spune că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Unora El le dă părinţi, pe alţii îi lipseşte de ei. De ce?

¹⁰ Parafrazare la Matei 22, 37-39.

— Dumnezeu nu lipseşte pe nimeni de nimic. Starea de orfan nu este o piedică pentru mântuire. Cunosc multe cazuri când copiii care au familie suferă mult mai mult decât cei părăsiţi. Se întâmplă ca tocmai părinţii să devină cei mai mari monştri din viaţa noastră.

— îmi permiteţi să vă întreb ceva legat de copii? Vorbim despre soţi, soţii… Dar, de exemplu, copiii. Totuşi, pare straniu să îi punem mai presus de noi. Unde este locul copiilor în această schemă? Dumnezeu, soţul, iar pe locul trei eşti tu însuţi, dar unde este copilul, tot pe al doilea?

— Da, Dumnezeu este pe primul loc, ei sunt pe al doilea, iar dumneavoastră pe al treilea.

— Dar cum să povăţuim copilul în acest caz? Căci trebuie să fim îndrumătorii lui.

— Fiecare om este mai presus de noi. Dumnezeu ne spune să devenim cei din urmă¹¹. Da, El spune exact aşa. Cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă cei dintâi¹². Trebuie să căutăm împrejurările în care am putea fi cei din urmă. Dacă avem un copil, el are nevoie de iubirea noastră, însă noi nu i-o dăm copilului, ci ne iubim pe noi înşine.

Copiii sunt nişte fiinţe minunate. Într-o zi am vizitat-o pe una dintre enoriaşele noastre, o bătrânică, şi am dus-o într-un parc mare din

¹¹ Vezi Marcu 9, 35.

¹² Vezi Matei 19, 30.

centrul New Yorkului, ca să stea puţin la soare. În acest parc sunt multe alei. La capătul uneia dintre alei stătea o fetiţă de vreo 4 anişori. Ea se speriase de ceva, buzele i se strâmbaseră, lacrimile au început să-i curgă. De ea s-a apropiat o femeie de vreo 50 de ani. Ca să nu o sperie pe micuţă, s-a aşezat lângă ea, a îmbrăţişat-o, a strâns-o la piept: „Nu-ţi face griji, scumpo, totul e bine. Sunt aici! Nu-ţi face griji!” Calmul şi puterea ei parcă i s-au transmis copilului. Iar între timp a venit în fugă şi mama sa.

Acest exemplu ne arată ce trebuie să facem cu copiii. Trebuie să-i implicăm în viaţa noastră, să le oferim sentimentul de apartenenţă şi siguranţă. Nu au nevoie de mai mult, nici de bani, nici de jucării, nici de alte lucruri. Ei au nevoie de iubirea noastră, de statornicia relaţiilor, de credinţa noastră, de experienţa vieţii noastre. Ei n-au nevoie de alintări, ci vor să fie implicaţi în viaţa noastră.

în acest mod, dacă îl iubiţi pe Dumnezeu, pe soţul dumneavoastră şi pe semeni mai presus decât pe sine, această iubire va fi suficientă şi pentru copii. Şi ea vă va oferi tot ce aveţi nevoie. Nu trebuie să vă faceţi griji pentru altceva.

— Vă rog să îmi spuneţi ce-i de făcut în cazul în care soţul este catolic, iar soţia ortodoxă şi nu se mai pot cununa?

— Ce să zic? Dacă vaca a fugit din grajd, e târziu să închizi uşa. Dacă sunteţi ortodoxă, iar

el e catolic, de ce v-aţi măritat cu el? Pentru că relaţiile voastre erau pentru voi mai importante decât credinţa. Apoi, după trecerea unei perioade de timp, aţi început să observaţi că nu este totul chiar aşa bine.

— Aş vrea să vă cunosc părerea despre căsnicia creştină. Este admisibilă diferenţa de vârstă între soţ şi soţie?

— Câţi ani are aleasa inimii? Căsnicia în general nu poate fi decât creştină. Există cele mai diverse forme de alianţe, convenţii, relaţii, contracte juridice, dar toate acestea nu reprezintă căsătoria. Căsătoria este atunci când Biserica recunoaşte că doi oameni îşi doresc să meargă spre Dumnezeu pe calea iubirii şi ajutorului reciproc. Biserica binecuvintează alianţa încheiată din dorinţa de a se mântui împreună, nu din alt motiv. Din această alianţă, cel mai adesea se nasc copii şi părinţii poartă răspundere pentru aducerea lor către Dumnezeu. Casa devine biserică, al cărei cap este Dumnezeu şi toţi se află sub ascultarea Lui, şi unii sub ascultarea altora, îl iubesc pe Domnul şi, de aceea, se iubesc unii pe alţii, trăiesc în sfinţenie şi în rugăciune. Iată ce înseamnă căsătoria. Iar contractele, înţelegerile, ceremoniile, toate acestea nu sunt căsătorie.

— Dar care poate fi diferenţa de vârstă?

— Dacă este cineva atât de nechibzuit, încât să încheie căsătorie cu o fată foarte tânără sau cu un bărbat în vârstă, ce să zic, Dumnezeu să-i ajute.

— Dacă intenţionezi să te însori cu o fată ortodoxă, cum să nu-i permiti iubirii faţă de ea să întreacă iubirea pentru Dumnezeu?

— Dacă atât dumneavoastră, cât şi soţia îl iubiţi pe Dumnezeu mai mult decât pe voi înşivă, este posibil ca amândoi să îl iubiţi mai mult decât unul pe celălalt. În acest caz, sunteţi în siguranţă. Dacă însă nu îl iubiţi pe Dumnezeu mai mult decât pe voi, o să vă fie foarte greu, căci cu prima ocazie veţi cădea în egoism.

Să fii ortodox încă nu înseamnă nimic. Botezul este cheia împărăţiei cerurilor, dar ca să intri acolo, trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu.

— Cum să ne căutăm un soţ în mod corect? Cum să găsim un om bun?

— Deveniţi sfântă. Iubiţi-L pe Dumnezeu mai presus de orice şi atunci bărbaţii singuri vor începe să se ţină după dumneavoastră pas cu pas, căci vor vedea ce bună sunteţi. Iar de cei care nu se vor ţine scai de dumneavoastră să nu vă faceţi griji, pentru ei iubirea lui Dumnezeu nu este pe primul loc.

— Cum putem redobândi încrederea în sine, toleranţa faţă de sine, dacă în încercarea de a ne schimba am încetat să mai fim mulţumiţi de noi înşine? Cum să ne lămurim asupra propriei persoane?

— Am să vă dau un exemplu. Vedeţi icoana? Imaginaţi-vă că nu sunteţi ortodox şi nu ştiţi ce reprezintă ea. Vedeţi pur şi simplu un tablou

43.

oarecare şi spuneţi: „Aici e reprezentată o tânără cu aripi, ea îi aduce cuiva nişte floricele.” Translatorul meu vă corectează: „Nu, nu este o fată, este un înger. El i se arată Maicii Domnului, aducându-i vestea cea bună. Ţine în mână un crin chipul curăţiei ei.” Iar dumneavoastră îl contraziceţi: „Aţi înnebunit! Este o fată! Cu aripi.” Şi el va răspunde: „Greşiţi. Chiar eu am pictat această icoană şi semnificaţia ei este exact aceasta.”

Ce încerc să vă spun? Dacă vrem să ştim cine suntem, nu trebuie să ne gândim singuri la asta. Trebuie să mergem la Acela Care ne-a zidit, la Pictorul Care a creat acest tablou, şi să-L întrebăm: „Ce-i asta?” Şi Dumnezeu ne va spune cine suntem, întrucât El ne-a zidit. Nu trebuie să ascultăm de nimeni, în afară de El. Nici măcar de noi înşine. De ce? Pentru că răspunsul la întrebarea noastră îl ştie numai El şi prin Iisus Hristos, Fiul Său, El deja ne-a răspuns cine suntem. Hristos a spus însă: Vino şi urmează-Mă¹³. Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl14. Eu sunt Calea¹⁵. Nu una dintre multele căi, ci Calea, una singură. Eu sunt Adevărul, Eu sunt plinătatea vieţii¹⁶.

— întrebarea mea se referă la însemnătatea celui de-al doilea loc. Am înţeles că pe el stau

¹³ Parafrazare la Matei 16, 24.

¹⁴ Ioan 14, 9.

¹⁵ Ioan 14, 6.

¹⁶ Parafrazare la Ioan 14, 6.

toţi cei de lângă tine. Însă în familie trebuie să fie punctate priorităţile. Se consideră cât tatăl, soţul, trebuie să fie în familie mai presus de copii. Ce părere aveţi despre asta?

— Aţi înţeles greşit. Vorbim despre relaţiile omului cu semenii. Vorbim despre locul pe care îl ocupăm noi în aceste relaţii, nu ei. Despre faptul că trebuie să stabilim cine şi unde se află. Pe primul loc dumnezeu. Iar pe al doilea? Pe acest loc sunt foarte multe persoane şi faţă de semenii care îl ocupă avem responsabilitate în grade diferite. De ce? Pentru că aşa a spus Domnul: „Iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de orice, iar apoi pe aproapele tău.” Uneori aproapele este soţul sau soţia, alteori părinţii, alteori copiii. Şi relaţiile cu soţul, cu părinţii, cu copiii diferă între ele. Diferă şi comportamentul nostru în ele. Dar nu spun că iubirea pentru soţ trebuie să fie mai mare decât cea faţă de copii. Dacă punctul central al relaţiilor noastre nu este „eul” (chiar şi unul iubitor), ci rudele iubite, relaţiile sunt reuşite.

Dacă sunteţi căsătorită, îndatoririle dumneavoastră principale după Dumnezeu se referă la soţ. Dar dacă manifestaţi iubire pentru copii, nu înseamnă că nu vă iubiţi soţul. Desigur, există excepţii, acele mame nechibzuite care îşi iubesc copiii chiar mai mult decât soţul. Asta e problema lor.

— Explicaţi-mi, vă rog, expresia: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă” şi invers.

— Există o diferenţă între cel necredincios şi cel care nu doreşte să creadă. Să presupunem că soţul sau soţia este o persoană necredincioasă. Dar este în acelaşi timp o persoană deschisă, încearcă să creadă, însă pur şi simplu nu poate. Un asemenea om nu-L neagă pe Dumnezeu, el pur şi simplu încă nu L-a găsit. Dacă veţi lupta pentru el, veţi năzui să trăiţi în sfinţenie, îl veţi schimba şi-l veţi mântui.

Dar asta nu înseamnă că putem trăi cu orice păgân sau barbar şi totul va fi bine. Este greu chiar să ne şi imaginăm cum e să trăim cu un om care nu preţuieşte lucrul la care ţinem. Dacă vă iubiţi copiii, iar soţul îi urăşte şi vrea să-i omoare sau spune că nu vă dă bani pentru întreţinerea lor, nu veţi putea fi o mamă bună, rămânând cu el. Dacă v-aţi căsătorit cu un bărbat sau cu o femeie care nu crede în Dumnezeu, îl neagă, nu doreşte prezenţa Lui în viaţa voastră de familie, ieşiţi din această relaţie! Doar nu sunteţi smintiţi!

— întrebarea mea se referă la familiile în care unul dintre soţi a trecut la Domnul. Cum să păstreze soţul iubirea pentru cel decedat?

— Ţelul căsătoriei este iubirea. Căsătoria este necesară pentru a iubi, pentru a-L iubi pe Dumnezeu prin iubirea aproapelui, pentru a învăţa să dăruieşti, să îţi jertfeşti sinele. Dar Iubirea care ne zideşte este mai mare decât fiecare dintre noi. Cei doi devin una una întru Dumnezeu, în iubirea pentru Dumnezeu. Când iubiţii noştri

mor, ei nu mai sunt prezenţi alături de noi în mod fizic, dar iubirea noastră nu se termină. Dar dacă aveţi copii, sunteţi tânără şi nu puteţi să-i educaţi singură, poate vă veţi mai căsători o dată, de dragul copiilor. Este alegerea fiecăruia. Dar iubirea, în orice caz, nu va dispărea.

Cineva m-a întrebat cum să înţelegem în ce constă voia lui Dumnezeu. Oamenii pun această întrebare mereu. Cum să înţelegem dacă procedăm corect? Prin ce se manifestă voia lui Dumnezeu înainte de toate? Domnul ne-a vorbit despre asta foarte limpede, dându-ne porunca de a-L iubi pe Domnul Dumnezeul nostru cu tot cugetul¹⁷. Dacă vrem să aflăm dacă-L iubim cu tot cugetul, să încercăm să ne rugăm şi vom vedea cum hoinăreşte mintea noastră în timpul rugăciunii, îi aparţine oricui, în afară de Dumnezeu. Deci să începem cu faptul că noi nu împlinim porunca.

Apoi, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima¹⁸. Iar noi avem în inimă răutate, judecare, pofte. Prin urmare, nu îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima. Să-L iubeşti pe Dumnezeu cu tot sufletul tău¹⁹, adică toate dorinţele noastre trebuie să fie îndreptate spre El. Şi cu toată tăria ta, iar apoi să-l iubeşti pe aproapele²⁰. Iată ce vrea Dumnezeu.

¹⁷ Parafrazare la Matei 22,37.

¹⁸ Matei 22, 37.

¹⁹ Matei 22, 37.

²⁰ Matei 22, 39.

Dar cum facem noi? De altfel, important este nu ceea ce facem şi cum o facem, ci de ce. Dacă sunt un măturător de străzi, iar dumneavoastră rector la universitate, dar îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele, în timp ce dumneavoastră vă aflaţi în captivitatea iubirii de sine, dumneavoastră pieriţi, iar eu mă mântuiesc. Acţiunile noastre în viaţă sunt mai puţin importante decât motivele lor.

Deci am înţeles care este voia lui Dumnezeu.

Ce înseamnă voia lui Dumnezeu pentru voi, de asemenea, ne-am lămurit. Întrebarea este cu câtă tărie ne dorim să împlinim voia lui Dumnezeu şi cât de departe suntem gata să mergem pentru asta. Dacă ne gândim la noi înşine înainte de toate, am pierdut deja lupta.

Poate că unii dintre cei adunaţi aici iubesc sau au iubit pe cineva în afară de ei. Când credem că iubim cu adevărat, ne dorim să-i facem persoanei iubite un cadou care îi va transmite tot ce simţim. Nu vom discuta despre preţ, nu vom cere la magazin lucrul cel mai ieftin, în încercarea de a cheltui cât mai puţin. Vom spera că avem suficienţi bani pentru a cumpăra exact ceea ce ne dorim.

Dacă însă vom începe să calculăm cât ne costă să împlinim voia lui Dumnezeu, înseamnă că nu îl iubim şi nu vom împlini voia Lui. Dacă vom spune: „Este prea mult. Este prea greu. Este exagerat”, nu vom înţelege în ce constă voia Lui

şi nu o vom împlini, căci ne iubim prea mult pe noi înşine.

Să ne uităm la viaţa noastră! Să cugetăm! Dificultăţile şi necazurile nu provin de la ceea ce ni se întâmplă, ci de la felul în care reacţionăm faţă de ele. Tocmai reacţia faţă de cele întâmplate ne formează personalitatea. Nu evenimentele în sine, ci atitudinea noastră faţă de ele.

Aşadar, cel mai important lucru este felul în care ne purtăm atunci când suntem copleşiţi de greutăţi. Să presupunem că ne loveşte cineva peste obraz. Putem să ne răstim, putem să răspundem cu o altă lovitură, putem să-l omorâm pe acel om, putem să chemăm poliţia sau să-l compătimim pe agresor, să ne rugăm pentru el, să îl iubim şi să-l iertăm. Acţiunea palma rămâne aceeaşi, însă reacţia noastră faţă de ea ne schimbă, ne formează personalitatea.

Un om iubitor se întristează întâmpinând violenţă din partea aproapelui. Omul iubitor iartă violenţa. Iar cel care nu iubeşte se ceartă, se războieşte cu semenii, îi judecă. Astfel, totul se află în mâinile noastre. Fiecare este ziditorul propriei vieţi. De ce în viaţa noastră e atâta neorânduială? Fiindcă această neorânduială este în sufletul nostru.

Am să vă povestesc despre Walter Teriger, un om care locuia în oraşul nostru. El era complet paralizat de la brâu în jos, picioarele îi erau nedezvoltate, foarte mici, iar oasele exagerat de fragile. Mama îl părăsise la vârsta de 3 anişori, crezând că

îi va fi foarte greu să aibă grijă de el. În copilărie îl mutau dintr-un spital în altul… Dar acest Walter era unul dintre cei mai fericiţi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Îmi aduc aminte cum mergea odată pe stradă în scaunul lui cu rotile. Afară ploua, iar el se acoperise cu un sac menajer mare, ca şi cu un pardesiu. Am exclamat:

— Walter, hai să te duc cu maşina, vezi şi tu cum plouă!

Iar el mi-a zâmbit:

— Pur şi simplu Dumnezeu îmi aduce aminte că săptămâna aceasta încă nu m-am spălat.

Cum ne-am comporta noi în locul lui? I-am blestema pe toţi şi totul:

— Dumnezeule, ce se întâmplă? Ce fel de Dumnezeu este Acesta, dacă se poartă aşa cu mine?!

El însă mulţumea pentru ploaie. Walter se bucura să ajute biserica, pur şi simplu să vină şi să ajute. Într-o zi a trebuit să mutăm nişte lucruri, diverse cutii. El însă nu putea să care nimic şi a spus: „Legaţi cutiile de spătarul scaunului meu şi le voi transporta. Vreau şi eu să fac ceva pentru Dumnezeu, căci mi-a dat atât de mult.”

Cât de ruşine trebuie să ne fie pentru faptul că ne plângem atunci când nici nu avem de ce să ne plângem, pentru că suntem nemulţumitori, pentru cârtirea noastră, pentru că îndrăznim să ne văităm: „Doamne, dar unde eşti? Unde este milostivirea Ta?” Şi asta în timp ce El încă nu

ne-a pedepsit cu moartea pentru păcătoşenia noastră. Iată-L, Dumnezeu este aici! Dacă nu îl vedem aici, nu-L vom putea vedea nicăieri. Dacă acum nu putem să ne atingem de Dumnezeu, nu-L vom vedea niciodată.

Am avut bucuria să cunosc un om foarte înduhovnicit. Dacă am vorbi cu el despre prezenţa lui Dumnezeu la fel cum vorbesc eu acum cu voi, s-ar opri şi ar întreba:

— îl vedeţi? Vedeţi?

Toţi i-ar spune:

— Despre ce vorbeşti?

Iar el ar continua:

— îl vedeţi?

La fel vă întreb şi eu:

— îl vedeţi?

Am avut un enoriaş tânăr, sănătos, cu constituţie atletică, rus până-n măduva oaselor… Toate închinăciunile le făcea corect un tânăr extraordinar. Purta haine frumoase, încălţăminte elegantă, ceas scump şi alte lucruri de genul acesta. Într-o duminică, la Liturghie, el stătea în pridvor foarte mulţumit de sine. Deodată, de pe stradă a intrat un om arăta a boschetar şi a început să atingă totul, să examineze. Iar acest tânăr continua să se roage. Boschetarul s-a apropiat de el. Băiatul l-a privit, s-a dat câţiva paşi înapoi şi a continuat rugăciunea. S-a mai depărtat puţin şi s-a rugat în continuare. Am observat asta, din păcate, şi l-am întrebat pe tânăr după Liturghie:

— L-ai văzut?

— Pe cine, părinte?

— L-ai văzut?

— Nu înţeleg despre cine vorbiţi.

— Ştiu că nu înţelegi. Domnul a venit şi S-a aşezat lângă tine, iar tu te-ai depărtat de El. De ce? Fiindcă El nu arăta aşa cum ai fi vrut. El a vrut să-ţi arate ceea ce nu ştii, iar tu te-ai împotrivit.

Depărtându-ne de aproapele, ne depărtăm şi de Domnul. Cât de ruşine ar trebui să ne fie! Iar apoi mai şi exclamăm:

— Doamne, unde eşti?

Iar El ne răspunde:

— Cât de orb eşti! întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut²¹.

Ştiţi însă ce-I facem noi? îl urâm, îl jignim, îl dispreţuim, îl lăsăm să flămânzească şi să îngheţe de frig, să sufere de singurătate şi asta nu ne îngrijorează.

Să ne întrebăm pe noi înşine: Când am vizitat ultima oară la spital vreun om singuratic? Când le-am trimis ultima oară cadouri la închisoare deţinuţilor care nu au nimic? Când am vizitat copii orfani de care nu are cine să aibă grijă? Credem doar în noi înşine! Cât de leneşi suntem! Din cauza noastră, da, anume din cauza noastră suferă lumea. Oamenii nu cred, pentru că nici noi nu credem.

²¹ Matei 25, 40.

Cuvintele nu trebuie să fie în dezacord cu faptele. Ne numim creştini? Să vieţuim dar creştineşte! Să încetăm să ne mai gândim la noi înşine!

Trebuie să învăţăm să iubim. Nu să-l iubim doar pe un oarecare om ideal, ci pe fiecare. Lumea suferă de singurătate, deoarece făţarnicii care se numesc creştini nu-i iubesc pe oameni. De ceva timp, vine la noi un enoriaş nou. Şi iată că o persoană s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Părinte, îl ştiţi pe bărbatul care a fost azi la noi la biserică?

— Ce-i cu el?

— Chiar nu ştiţi că este homosexual, că locul lui nu este aici?

— Biserica e zidită pentru păcătoşi. Şi suntem aici tocmai din această pricină, inclusiv dumneavoastră. Biserica este pentru făţarnici, de aceea suntem aici. Biserica este pentru cei rătăciţi, de aceea suntem aici. Atunci de ce trebuie să-l alungăm?

Suntem nebuni. Dacă am face parte din Biserică, din ea copiii noştri nu ar pleca niciodată. Însă nu suntem o parte a Bisericii, noi pur şi simplu frecventăm biserica. Nu suntem creştini.

îi întristez foarte mult pe oameni. Ştiţi, oamenii mereu se mâhnesc din cauza mea. Atunci când donează ceva pentru biserică, nu le mulţumesc niciodată. Niciodată nu fac anunţuri: „Cutare sau cutare a donat asta şi aia, haideţi să-i mulţumim.” Niciodată nu trimit scrisori de mulţumire, niciodată nu cer nimic. La noi în biserică nu se umblă cu cerşitul.

Avem în pridvor o lădiţă de lemn cu inscripţia: „Dacă aveţi bani, puteţi să daţi, dacă nu, puteţi să luaţi.” Unii iau, alţii oferă şi niciodată nu simţim lipsa de ceva. Dar se întâmplă ca unii să mă întrebe:

— Părinte, dar aţi primit banii pe care vi i-am trimis?

— Ah, pentru mine i-aţi trimis? răspund eu. Dacă e aşa, bine, am să-i opresc pentru mine. Dacă I-aţi dat banii Domnului, tot El vă va mulţumi, nu aveţi nevoie din partea mea de nicio mulţumire.

într-o zi am întâlnit un om foarte bogat şi i-am spus:

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

— Părinte, ce fel de ajutor? Aveţi nevoie de bani?

— Nu. Fratele meu a făcut un atac cerebral.

— Ah, aveţi nevoie de un doctor?

— Nu, am nevoie de cineva care să meargă să-l viziteze.

— Adică doriţi să-i faceţi o vizită?

— Nu, i-am explicat, vreau ca dumneavoastră să-l vizitaţi. Căci este fratele nostru.

— Este în pericol? Nu înţeleg la ce vă referiţi. I-am explicat că la spital este internat un om de culoare, care a făcut atac cerebral, nimeni nu-l vizitează, iar eu nu pot să merg la el în fiecare zi. Şi interlocutorul meu a spus:

— Ah, da, desigur! Trebuie vizitat.

— De ce nu mă întrebaţi unde este internat, cum îl cheamă…

— Vorbiţi serios?

— Desigur.

— Mi se pare că sunteţi nebun.

— Da, bineînţeles, sunt nebun, însă, cu toate acestea, acest om este fratele nostru. Mergeţi la el?

Suntem oare suficient de nebuni pentru a-L iubi cu adevărat pe Hristos, pentru a fi adevăraţi creştini? Sau pur şi simplu am tras concluzia că ar putea fi util pentru noi, că este comod şi, în plus, nu e nevoie de multă cheltuială?

Bunăoară, astăzi s-au apropiat de mine cel puţin zece oameni care s-au plâns de dependenţă de droguri şi de faptul că ei nu ştiu cum să iasă din mreaja acestora, că viaţa lor atârnă de un fir de păr. Totuşi, ei sunt fraţii şi surorile noastre, inclusiv ale voastre. Iar voi nu aveţi grijă de ei. Şi ei se simt atât de străini, încât nu pot să vă ceară ajutorul, căci se tem de judecarea voastră. Însă, ghiciţi, cine este în acest caz lepădat de Dumnezeu? Voi! Dumnezeu v-a lepădat fiindcă nu aţi vrut să-i ajutaţi.

Dacă suntem o comunitate a iubirii, trebuie să-i iubim mai întâi pe cei care au nevoie de asta cel mai mult. Nicidecum n-aş vrea să aud în ziua Judecăţii: Du-te de la mine! Nu te cunosc! Flămând am fost şi nu Mi-ai dat să mănânc. Singur am fost şi nu ai venit la Mine²². Credeţi-mă, o să auzim asta!

A venit vremea să ne schimbăm. Îl vedem oare pe Domnul? Putem să-L vedem? Priviţi în jur!

²² Parafrazare la Matei 25,35-45.

Căsătorită cu un sfânt cu geacă de piele

Unii tineri încearcă să-şi găsească jumătatea. Nu sunt sigur că voi reuşi să o găsesc pentru voi, dar voi încerca să fac ceva mai important.

Poate voi reuşi să vă fac să vă conştientizaţi propria integritate, să vă spun cine sunteţi de fapt este mult mai important decât să-ţi găseşti jumătatea. Vom vorbi despre viaţa creştină, despre căsnicie şi despre lupta pentru feciorie. Sper că niciunul dintre voi nu a avut nevoie de o asemenea luptă, însă în America este o adevărată problemă.

E important să înţelegem cine suntem şi ce însemnăm ca oameni. Pentru a clădi orice relaţie, trebuie să conştientizăm cine suntem. Nimeni în afară de voi înşivă nu va putea răspunde la această întrebare. Dacă veţi încerca să o redirecţionaţi către altcineva, asta doar vă va distruge ca personalitate. Acest răspuns trebuie să-l daţi voi înşivă. Spre ce să ne orientăm ca să tragem

concluzii despre cine suntem? Putem să privim spre societate şi cultură. Sau să-i ascultăm pe semeni. În afară de asta, putem să ne adresăm Celui ce ne-a creat. Este foarte important să ne găsim obârşia.

Aş dori să vă relatez o istorioară. Poate că unii dintre voi aţi fost la New York. În acest oraş este o îngrămădire de oameni ciudaţi, reprezentanţi ai diferitelor culturi şi subculturi. Aflându-ne acolo, nu trebuie să ne mirăm de nimic. Astfel, într-o zi am ieşit într-o piaţă nu prea mare din New York şi am văzut un tânăr era unul dintre cei pe care îi numim „nonconformişti”. El ieşise din toate structurile sociale posibile, în năzuinţa de a fi el însuşi. Avea o „creastă” colorată, geacă neagră de piele cu capse, un ac cu gămălie într-o ureche, unit cu nasul printr-un lănţişor, şi nişte colanţi care, de asemenea, erau ţinuţi cu ace cu gămălie. Hainele, ghetele, totul era de culoare neagră. El fuma, poate marijuana sau altceva. Văzându-mă, băiatul s-a ridicat brusc şi, traversând strada, a exclamat: „Wow! Ce se întâmplă cu tine? De ce te-ai îmbrăcat aşa?”

I-am explicat că noi, preoţii ortodocşi, ne îmbrăcăm exact aşa. Tânărul (mai ţineţi minte cum arăta, nu-i aşa?) s-a mirat:

— Dar nu vi se pare straniu să umblaţi cu asemenea haine prin oraş? Oare nu vă vede nimeni şi nu se gândeşte că sunteţi un ciudat?

M-am indignat:

— Mai aveţi tupeu să mă întrebaţi dacă nu mă simt ca un ciudat?

— Toţi cei pe care îi cunosc arată ca mine, a spus el.

— Iar cei pe care îi cunosc eu arată ca mine, i-am răspuns.

în acest fel, fiecare dintre noi îşi manifesta individualitatea. El se simţea minunat, folosindu-se de forma lui de autoafirmare, iar eu de a mea. Ce am încercat deci să ne spunem unul altuia prin aspectul exterior? Faptul că fiecare dintre noi a găsit ceva cu adevărat important: individualitatea. Nu ne asemănăm, dar aveam de unde începe discuţia. Ideea este că noi ne-am dedicat în întregime individualităţii noastre: eu eram sigur că el nu avea dreptate, iar el credea că eu greşesc.

Am stat de vorbă o jumătate de oră, după care i-am propus:

— Ce ar fi dacă ai veni la noi la biserică?

— Dar ce credeţi că vor spune cei de acolo văzându-mă? a întrebat el.

L-am avertizat:

— înainte de toate, bătrânele noastre te vor stropi cu apă sfinţită.

El era oarecum fâstâcit.

— Dar ce vor spune prietenii tăi dacă voi veni eu în grupul vostru? am continuat.

El a recunoscut:

— Pur şi simplu nu vă vor permite să intraţi. Poate doar ca să-şi bată joc…

Această întâmplare ilustrează starea în care se află astăzi credinţa noastră creştină. Oamenii nu încearcă să înţeleagă ce înseamnă realitatea în care ne aflăm şi în acelaşi timp nu vor să-şi îndrepte atenţia către esenţa creştină a existenţei. Cel mai des ei nu doresc să se dedice vieţii creştine, deoarece acest lucru închide pentru ei multe uşi. Nu uşile către mântuire sau cunoaştere de sine, ci uşile spre ceea ce este important în ochii lumii. Această alegere îi va împiedica să devină o parte a societăţii laice. Gândiţi-vă la asta. Cu toţii arătaţi foarte bine. Însă haina voastră oglindeşte ceea ce credeţi, ce vă consideraţi şi ce preţuiţi.

Tuturor perechilor care se pregătesc de Taina Cununiei le pun aceeaşi întrebare: „Ce aşteptaţi de la căsnicie?” Pe bărbaţi de obicei îi întreb cum ar vrea să o vadă pe viitoarea lor soţie, pe femei ce fel de soţ ar vrea. Răspunsurile lor, promovate de televiziune, cum ar fi: „Aş vrea ca ea să fie aşa şi aşa” sau „Am nevoie de un partener”, mi se par o nebunie.

Aveam în parohie un sârb care lucrase la Paris ca fotomodel. El era foarte fotogenic şi colabora cu marile case de modă. S-a căsătorit tot cu un fotomodel şi, de aceea, obiectul principal de închinare în casa lor era, bineînţeles, oglinda. Se admirau permanent. Însă a venit timpul când Igor a devenit foarte evlavios şi s-a schimbat: şi-a lăsat barbă, părul lung, a început să se îngraşe…

Soţia lui era foarte deranjată de asta. Ea a venit la mine şi mi-a spus:

— Ceva nu e în regulă cu soţul meu. Devine fanatic. Părinte, ajutaţi-mă, el îşi iese din minţi. E din cale-afară.

Atunci l-am întrebat pe el:

— Igor, ce se întâmplă?

— Părinte, mi-a răspuns el, femeile sunt insuportabile. Toate îşi caută un sfânt cu geacă de piele. Ele vor ca bărbaţii să fie evlavioşi şi în acelaşi timp brutali. Visează ca noi să-L iubim pe Dumnezeu şi nu mai puţin să le iubim pe ele. Doresc să trăim o viaţă lumească, dar nu exagerat. Vor să fim bogaţi şi în acelaşi timp generoşi. Aşa ceva nu există!

Reţineţi asta. Aşadar, atunci când tinerii îmi descriu cum trebuie să fie viitoarea lor soţie, eu le propun: „Numiţi-mi o femeie care a atins desăvârşirea pe acest pământ. O femeie ideală, care a existat în realitate.” Ei îmi enumeră nişte nume de necrezut, după care le spun: „Dar ce facem cu Maica Domnului? Ea a fost o femeie ideală. Iar bărbatul ideal a fost Iisus Hristos.”

La întrebarea: „Când vă uitaţi la această fată, vi se pare că seamănă cu Născătoarea de Dumnezeu?”, primesc cele mai uimitoare răspunsuri, cum ar fi: „Ce spuneţi? îngrozitor! Nu aş putea să stau cu o femeie care ar semăna cu Maica Domnului. Ce aş face?” Femeilor însă le spun: „Gândiţi-vă la bărbat ca la Hristos.”

Aici ele răspund: „Asta va schimba totul.” întocmai, aşa va fi.

Deci ce căutăm? Omul găseşte exact ceea ce caută. Bărbaţii se plâng: „O, nu au mai rămas femei bune. Toate au nevoie doar de bani. Ziua umblă machiate, iar seara, când se demachiază, sunt de nerecunoscut.” Despre bărbaţi se spune: „Nu mai sunt fideli, sunt răi.” Pe cine luăm deci drept model? Trebuie să cugetaţi la asta. Lumea este nemiloasă. Nu e uşor să trăieşti în ea. Singurul datorită Căruia iubirea nu se termină este Izvorul ei. Fără El nu veţi dobândi iubirea.

Fiecare dintre voi cunoaşte cel puţin o pereche, soţ şi soţie. Aceştia pot fi prietenii voştri, părinţii, surorile sau fraţii. Fiecare cunoaşte, de asemenea, şi oameni care au fost căsătoriţi sau încă mai sunt căsătoriţi şi, totodată, sunt nefericiţi. De ce? Totul este din cauza speranţelor pe care oamenii şi le-au pus în semeni sau în ei înşişi.

înainte de toate, suntem creştini. Şi acesta e cel mai important lucru. Dacă nu trăim după această regulă, nici nu trebuie să ne aşteptăm că vom reuşi ceva.

Bunăoară, a venit la mine o tânără doamnă care voia să încheie o căsătorie cu un bărbat de altă credinţă, însă nici ea nu era prea ortodoxă. Mi-a declarat:

— Biserica exagerează. Acolo oamenii nu înţeleg ce înseamnă căsnicia, ce înseamnă căsătoria. Cu toţii vorbesc despre anumite reguli, îngrădiri,

iar noi ne dorim doar să avem o cununie frumoasă în biserică.

— De ce să vă cununaţi, dacă nu doriţi să trăiţi ca nişte creştini-ortodocşi? am întrebat.

— Păi, este atât de frumos. Mult mai frumos decât o simplă petrecere acasă.

Aşadar, ce înseamnă să fii creştin? Ce înseamnă să fii om? Am fost creaţi pentru un singur scop, acela de a ne afla în comuniune cu Dumnezeu. Tocmai de aceea suntem aici. Dacă nu vom atinge asta, întreaga noastră existenţă este zadarnică, indiferent ce facem. După moartea noastră vine şi sfârşitul a toate câte le-am făcut pe pământ. Deci există ceva ce ar avea sens? Suntem aici doar pentru a ne distra? Pentru a ne juca şi a ne uita la sfârşit cine are mai multe jucării? Pentru ce suntem aici?

Răspunsul ni l-a dat Hristos. El a venit şi ne-a spus: suntem aici pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Nu este o povară neplăcută sau grea care ne limitează libertatea şi nu ne lasă să ne bucurăm de viaţă. Dimpotrivă, tocmai asta e viaţa! însă noi nu înţelegem. Credem că putem uni lumea cu Biserica, putem lua câte ceva din fiecare şi să trăim aşa. Dar este acelaşi lucru ca atunci când luăm ulei şi apă ele nu se amestecă.

Domnul a vorbit despre asta foarte limpede, poruncindu-ne să fim în lume, dar să nu fim din lumea aceasta. Trebuie să avem un cu totul alt

sistem de valori, în caz contrar, vom pieri, ca tot ce e lumesc.

Ce ne propune lumea? Ce căutăm? Ştim oare ce căutăm? Domnul ne vorbeşte despre asta, dar nu vrem să auzim. Viaţa este o taină uimitoare, dar tocmai caracterul ei paradoxal îi dă sens!

După cel de-al Doilea Război Mondial, în America nu se găseau jucării de vânzare. Ele se vindeau în cutii în care se aflau sute de piese diferite şi o coală de hârtie cu instrucţiuni greu de înţeles. Trebuia să te gândeşti şi să-ţi dai seama cum să asamblezi din ele o jucărie. Pierdeam ore în şir cu asta, iar la sfârşit întotdeauna rămâneau piese care nu se potriveau nicăieri. „Ce-i asta? se gândeau copiii perplecşi. Este ceva inutil. Jucăria arată bine, exact ca în imagine.” Piesele rămase erau aruncate, iar în scurt timp jucăria se dezmembra şi nu reuşeam să o asamblăm din nou. De ce? Fiindcă piesele erau necesare, dar copiii nu înţeleseseră unde să le ataşeze.

La fel şi noi avem nevoie de tot ce ne dă Domnul, altfel ne vom destrăma. Nu trebuie să aruncăm „micile detalii” necesare pentru viaţă şi să sperăm că fără ele vom reuşi totul. Nu! Trebuie pur şi simplu să ştim cum să le montăm. Tocmai de aceea avem nevoie de comunicare între noi, de comuniune, de comunitate. Tocmai de aceea nu e bine să trăim singuri. Biserica ne ajută nu doar să ne zidim relaţia personală cu Hristos, dar şi să fim cu toţii în uniune cu Dumnezeu.

Avem nevoie de comunităţi creştine, de viaţă bazată pe Evanghelie, pe adevărata Evanghelie, nu pe cea pe care o adaptăm şi o golim de conţinut în conformitate cu valorile acestei lumi.

Domnul spune: Cel ce doreşte să-şi salveze viaţa, trebuie să o piardă²³. Dacă vrem să trăim, trebuie să murim. Această afirmaţie vine în contradicţie cu întreaga noastră concepţie despre lume. Creştinismul este radical şi cere o dăruire de sine totală.

Domnul spune: Dacă vrăjmaşul tău se va apropia de tine şi te va lovi peste obrazul drept, întoarce-i şi celălalt obraz²⁴. Iar oamenii vor spune: „Ai înnebunit?” El spune: Dacă vrei să devii ucenicul Meu, ia-ţi crucea şi suferă²⁵. Nu este vorba despre o suferinţă oarecare zadarnică, ci despre o suferinţă a creşterii, o suferinţă a despărţirii de tot ce nu e necesar. La noi la mănăstire se spune în felul următor: „Dacă nu vom muri înainte de a muri, vom pieri atunci când vom muri.”

Cineva va spune: „Ce legătură are asta cu căsătoria? Am venit aici ca să aud ceva nou, interesant, nu să mă încarc cu tot felul de cuvinte greu de înţeles.”

îmi aduc aminte cum într-o zi, după Liturghie, o femeie mi s-a adresat spunând:

²³ Parafrazare la Matei 16, 25.

²⁴ Parafrazare la Matei 5, 39.

²⁵ Parafrazare la Marcu 8, 34.

— Părinte, mă obosesc deja predicile dumneavoastră. În fiecare duminică acelaşi lucru. Mereu vorbiţi despre suferinţă, despre cruce, despre slujirea aproapelui… Eu vin la biserică pentru a mă simţi bine, dar plec necăjită şi devastată.

— La biserică nu venim ca să ne simţim bine, ci ca să învăţăm cum să ne purtăm şi să facem fapte bune, am răspuns eu.

Domnul ne-a spus deja despre tot ce avem nevoie pentru a fi oameni adevăraţi, pentru a trăi o viaţă integră, pentru a ne elibera din captivitatea propriei nebunii. Însă noi, ştiţi, suntem asemenea copiilor neascultători. „Voi face asta aşa cum vreau. Voi nu înţelegeţi nimic! Voi proceda în felul meu”, iată gândurile care ne cârmuiesc. Îmi aduc aminte de o scenă minunată pe care mi-a fost dat s-o urmăresc. Un bărbat îl învăţa să meargă cu bicicleta pe fiul lui de vreo 4 ani. Bicicleta avea montate nişte roţi ajutătoare. Copilului nu-i plăcea asta şi el a început să strige:

— Dă-le jos! Pot singur! Nu am nevoie de aceste roţi, ştiu să merg şi fără ele!

Tatăl a scos roţile, băiatul a urcat pe bicicletă, spunând: „Pot!” şi a început să învârtă pedalele. Iar tatăl în acest timp îl susţinea pe neobservate de la spate. Băiatul striga:

— Vezi, ţi-am zis eu! Nu am nevoie de tine! Şi continua să meargă, fără a şti că tatăl în acest timp îl susţinea…

La fel şi noi:

— Doamne, mă voi descurca fără Tine! Nu am nevoie de aceste roţi ale Tale! Am să Ţi-o demonstrez!

Domnul însă ştie că suntem prostuţi, ştie şi ne susţine de la spate ca să nu cădem. În nebunia noastră, nu suntem în stare să înţelegem toată măreţia, toată puterea acestei susţineri.

Cine suntem? Ce ne dorim? Ce căutăm? Uneori îi întreb pe monahi:

— Părinte, de ce ai nevoie?

Şi ei îmi răspund:

— Am nevoie de mântuire.

Mântuirea este singurul lucru de care avem nevoie cu adevărat. Ne dorim totul, dar un singur lucru ne trebuie.

Să ne imaginăm că ne aşteaptă o călătorie foarte lungă cu maşina. Va trebui să petrecem pe drum vreo patru zile. Avem nevoie de cineva care ne-ar putea înlocui la volan. Şi acel cineva bărbat sau femeie nu ne este indiferent. Ne-am dori să avem grijă de această persoană, să fim atenţi să se simtă bine. Poate chiar ne gândim să ne căsătorim cu ea. Şi iată că ne dorim ca ea să ne ajute la conducerea maşinii. Dar există o împrejurare nefavorabilă: persoana respectivă este nevăzătoare. Cum poate să urce la volan, dacă nu vede nimic? însă noi spunem: „O iubesc! Iar ea mă iubeşte pe mine! Şi ce dacă este oarbă? Oricum va conduce maşina şi vom ajunge unde trebuie, fiindcă o iubesc!”

Vi s-a întâmplat să întâlniţi persoane care gândesc aşa? Sau nu? însă este despre noi. Noi nu vedem una, semenii noştri alta. O combinaţie minunată! Vom ajunge departe în acest fel!

Să ne întoarcem acum la căsătorie. Mulţi cred că aceasta este o diplomă care oferă dreptul la relaţii trupeşti care sunt foarte plăcute. Nicidecum! Nu e deloc aşa! Din ziua Botezului şi până în ziua morţii suntem datori să petrecem în feciorie. Fecioria este iubirea fără poftă. Dacă dorim pe cineva şi dorinţa este determinată de poftă, iubirea nu este faţă de persoana respectivă, ci faţă de noi înşine. Îl vedem pe cel care ne pare simpatic şi îl dorim pentru că vrem să simţim plăcerea pe care el ne-o va oferi. Dacă am pornit pe drumul căsătoriei cu stângul, în continuare ne aşteaptă doar necazuri.

Oare printre cunoscuţii voştri există vreun om care are un anumit comportament? De exemplu, abia ce spuneţi ceva că el şi începe să repete acel lucru. Continuaţi să vorbiţi, iar el se agaţă de vreun cuvânt şi începe să bombănească, încât toţi abia aşteaptă să tacă. Însă nu cutezaţi să fiţi sinceri, nu vreţi să-l supăraţi, de aceea nu-l rugaţi să înceteze, nu-i spuneţi că asta vă irită. Continuaţi aşa ani la rând. Dar într-o zi răbufniţi:

— Nu mai pot să suport asta!

El însă e nedumerit:

— Despre ce vorbeşti? Mă port aşa de o viaţă.

— Da, însă n-am putut suporta asta de la bun început, pur şi simplu nu ţi-am zis.

în aceste relaţii lipseşte sinceritatea. Aţi vrut să primiţi ceva de la un om şi aţi răbdat ceea ce nu vă plăcea pentru ceea ce vă plăcea. Însă, de când aţi început să nu mai primiţi lucrul dorit, n-aţi mai putut răbda. Tocmai asta se întâmplă atunci când la baza căsniciei nu stă iubirea, ci altceva.

La mine în parohie sunt câteva femei care spun:

— Când eram tânără şi frumoasă, soţul ţinea la mine. Acum nu mai vrea nici să mă vadă. Au apărut copiii, m-am îngrăşat, am încărunţit, am îmbătrânit… A uitat complet de existenţa mea.

Eu le răspund:

— S-a întâmplat pentru că te-ai vândut ca un obiect. S-a schimbat aspectul exterior al obiectului, s-a schimbat şi atitudinea faţă de el.

Aşadar, cine suntem? Ce ne dorim? Cât de des ne dorim în realitate una şi facem alta. De ce? Pentru că în relaţiile noastre lipseşte sinceritatea. Nu ne apropiem de vreo fată frumoasă sau de vreun băiat simpatic spunându-i: „Am nevoie doar de trupul tău, după care nu mai vreau să te văd.” Ştim că nu vom reuşi nimic cu asemenea cuvinte. Însă deseori avem în vedere tocmai asta.

în America există ziarul „The New York Times”, unde în fiecare sâmbătă se tipăresc anunţuri despre nunţi, de regulă ale oamenilor care ocupă o poziţie înaltă în societate. Dacă aţi publicat

poza cuiva în „The New York Times”, este un lucru mare! Şi iată că într-o zi în ziar a apărut fotografia unei tinere frumoase dintr-o familie bună, dar foarte săracă. În fotografie apărea singură, fără mire. Anunţul comunica o nuntă care avea să fie pompoasă şi luxoasă. Erau enumerate, de asemenea, diferitele reuşite ale mirelui, însă vârsta lui nu era indicată. Dar la sfârşit se menţiona că era foarte bogat. Am înţeles că mirele era în vârstă şi probabil bolnav, de vreme ce nu i se publicase fotografia. În schimb, era bogat!

Sau uneori oamenii gândesc: „îţi iubesc banii. Vreau să mă căsătoresc cu tine pentru că vei putea să ai grijă de mine.” Cel care se căsătoreşte de dragul banilor va plăti pentru asta toată viaţa, până la ultimul ban. Într-adevăr, dacă ne căsătorim nu pentru scopul destinat căsătoriei, ci pentru altceva, răsplata este inevitabilă. Fiţi atenţi! Este foarte important! Ne apropiem de esenţa chestiunii.

Scopul căsătoriei este acelaşi ca scopul vieţii în sine, adică mântuirea sufletului. Unii oameni spun: „Mă însor, ea nu e ortodoxă, nu crede în Dumnezeu, dar ne-am hotărât să ne căsătorim.” Este ca şi cum ai aşeza la volan un şofer orb. Trebuie să ne căsătorim cu acela care ne va susţine pe calea atingerii sfinţeniei, ne va da posibilitatea să o dobândim.

De ce vorbesc despre sfinţenie? Unii s-ar putea să se tulbure. Însă fiecare om este chemat spre

sfinţenie. Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc sfânt este!²⁶ De ce? Pentru că suntem chemaţi să trăim în unire cu Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu. Domnul este sfânt şi, unindu-ne cu El, dobândim şi noi sfinţenia. Tocmai pentru asta ne căsătorim. Tocmai pentru asta am şi apărut pe lume. Toate discordiile care au loc astăzi în viaţa de familie se explică tocmai prin faptul că maşina noastră este condusă de un şofer nevăzător. Şi de regulă acel şofer suntem chiar noi. Nu ştim de ce şi pentru ce suntem aici, motiv pentru care nu putem realiza scopul pentru care suntem chemaţi.

Odată, la New York, am intrat într-un magazin de încălţăminte, iar vânzătorul mi-a spus: „Luaţi loc, am să vă servesc în cel mai scurt timp.” La noi toţi şi întotdeauna se grăbesc, de aceea este greu să primeşti atenţie. În magazin mai era o doamnă, destul de durdulie. Stătea şi examina încălţămintea. Văzând o pereche de pantofi mici şi eleganţi, a cerut o pereche pentru probă, mărimea 37. De fapt, i se potrivea mărimea 43, dar ea cerea 37. A încercat să-şi pună pantofiorii, dar nu-i veneau. Atunci a spus:

— Mărimea e greşită. Scrie „37″, dar nu este

atât.

— Mărimea este corectă, a asigurat-o vânzătorul.

²⁶ Parafrazare la Matei 5,48.

— Daţi-mi atunci să încerc 38.

Bineînţeles, povestea s-a repetat şi doamna a exclamat:

— Unde sunt făcuţi pantofii aceştia? în China? Păi sigur, ei au picioarele mici…

— Nu, stimată doamnă, a răspuns vânzătorul. Pantofii sunt fabricaţi în S.U.A. şi mărimile sunt corecte.

Alături îşi aştepta rândul, la fel ca mine, o bătrânică.

— Auzi, dragă! a exclamat ea. În viaţa mea n-am mai întâlnit asemenea prefăcătorie! Nu trebuie să minţi, nu porţi mărimea 37!

Doamna s-a mâhnit foarte tare. La fel vă voi spune şi eu: Nu trebuie să ne prefacem, nu trebuie să ne minţim spunând că ne putem trăi viaţa cum vrem şi în acelaşi timp să fim cu Dumnezeu. Este asemenea încercării de a purta încălţăminte care ne este mică. Pantofii ne vor veni doar atunci când mărimea va fi potrivită.

Să zicem că sunteţi căsătoriţi. De altfel, unii dintre voi deocamdată nu aveţi de gând să vă căsătoriţi, deşi ar trebui să vă pregătiţi de căsnicie. Dar iată că aţi încheiat căsătoria şi aţi primit dreptul la relaţii trupeşti. Dacă în aceste relaţii nu păziţi fecioria, dacă sunteţi mânaţi de poftă faţă de soţ sau de soţie, este în continuare păcat. De ce? Pentru că este iubire de sine, nu de soţ sau de soţie. Adevărata iubire este întotdeauna concentrată asupra aproapelui, nu asupra „eului”.

Cât de des mama sau tata îşi dojenesc copilul: „Am făcut pentru tine atât de mult, iar tu ne iubeşti atât de puţin!” Poate că mulţi dintre voi aţi auzit asta sau chiar voi aţi spus: „Ţi-am dat totul! Am făcut pentru tine totul! Tu însă nu mă iubeşti. Nerecunoscătorule!” însă asta nu e iubire. Nu iubim pentru a primi ceva în schimb. Dimpotrivă, dacă iubim, nu putem să nu oferim.

Ce credeţi? Ce a dobândit Domnul Iisus Hristos prin faptul că a murit pe cruce? El a iubit şi tocmai această iubire a Lui este câştigul Lui. Însă mulţi dintre noi nici măcar nu-I pot răspunde cu iubire pentru ceea ce a făcut.

Deci, dacă iubim pe cineva, facem totul din iubire, nu de dragul iubirii pe care o putem primi în schimb. În caz contrar, orice explicaţii alambicate am inventa, este vorba despre iubire de sine.

Cât de greu e să scapi de iubirea de sine! Să luăm, de exemplu, copiii mici. Oamenii spun: „Ce poţi să le ceri, ei încă nu înţeleg nimic.” De exemplu, un bebeluş de trei luni, el plânge, vrea să mănânce. Vom apropia de guriţa lui biberonul şi imediat îl vom depărta. El va începe să plângă instantaneu atât de tare, încât îi vom da biberonul imediat. Şi se va potoli. Copilul deja ştie ce vrea. Când ţipă, mama spune: „Copilului îi e sete.” Dar el continuă să ţipe. Poate vrea să mănânce? I-aţi dat să mănânce continuă să plângă. I-aţi dat ursuleţul nu e bine, nu se linişteşte. Atunci copilul este luat în braţe şi se linişteşte.

Astfel, învăţăm copilul că iubirea e atunci când el primeşte ceea ce vrea. Şi apoi credem toată viaţa că iubirea este atunci când suntem iubiţi. Unii spun: „Ah, am iubit-o toată viaţa, iar ea nu m-a iubit. De aceea, nici eu n-o mai iubesc acum.” Dar ce vorbe sunt astea? Un asemenea om întotdeauna s-a iubit numai pe sine.

Nu ştiu dacă vedeţi vreun sens în cuvintele mele, dar trebuie să înţelegeţi: Dacă vrem să avem o viaţă integră, desăvârşită, nu să ne satisfacem dorinţele proprii, avem nevoie de Dumnezeu şi trebuie să învăţăm să iubim. Trebuie să fim în comuniune cu Izvorul iubirii, Care este Domnul. Altminteri, doar ne prefacem, nu trăim. Altfel pur şi simplu ne facem pe plac şi căutăm pentru asta permanent noi posibilităţi, aruncându-ne într-un gol copleşitor. Căci până la urmă noi înşine nu putem să ne facem pe plac. Plinătatea poate să ne-o dea numai iubirea, numai relaţiile adevărate.

— Cum putem să ne mântuim în doi?

— Nu ne putem mântui unul pe altul la propriu. Ca să ne iubim unii pe alţii, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, asta putem. Scriptura spune: […] şi vor fi amândoi un trup²⁷, un trup întru Dumnezeu. Şi acest lucru îl putem face. Tocmai în aceste raporturi cu Dumnezeu şi unii cu alţii dobândim plinătatea.

²⁷ Facerea 2, 24.

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare a spus nişte cuvinte minunate: „Semnul clar al adevăratei iubiri este pierderea conştientizării propriului «eu». Asta nu înseamnă să te pierzi pe tine şi să te transformi în nimic, ci să-L dobândeşti pe Dumnezeu şi întru El totul.” Asemenea spune şi Apostolul Pavel: […] nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine²⁸.

Am să vă povestesc o istorioară care poate vă va părea incredibilă, însă ne va apropia de înţelegerea iubirii. Aşadar, la New Orleans trăia o familie de culoare. Tatăl, Maurice, în fiecare zi mergea la serviciu era poştaş. Bani mulţi, desigur, nu primea, iar în familie erau unsprezece copii. Şapte dintre ei erau infirmi: unii sufereau de afecţiuni ale coloanei, alţii purtau aparate ortopedice, unii se deplasau cu ajutorul scaunului cu rotile.

Când i-am văzut pentru prima oară, primul gând care mi-a venit a fost: „O, Doamne! Dacă aş fi mirean, m-aş gândi că acest tată, după naşterea celui de-al doilea copil infirm, ar fi trebuit să decidă să nu mai facă niciun copil, ca să nu le fie foarte greu în viaţă.”

într-o zi, distribuind corespondenţa, Maurice a intrat într-un spital de stat unde erau internaţi copii negri cu defecte fizice, ai căror părinţi fie îi părăsiseră, fie nu puteau să-i îngrijească aşa cum trebuie. Venind acasă, el i-a spus soţiei:

²⁸ Galateni 2, 20.

— Acolo, în spital, este internat un copilaş, el are nevoie de familie. Este infirm. Hai să-l luăm!

— Dar cum să-l ajutăm, dacă este infirm? a oftat femeia. Nu avem bani. Tu eşti un simplu poştaş. Avem copiii noştri. Cum să mai luăm pe altcineva?

Ştiţi ce a răspuns Maurice? „îl vom iubi. Noi îl vom iubi.” Aşa au luat un copil. Apoi au mai luat şapte. De ce? Pentru că asta a fost iubire, nu îndrăgostire de sine. Noi însă ne străduim să ne înconjurăm cu oameni care ne fac pe plac, ne oferă plăceri.

Şi într-o zi i-am spus acestui om:

— Maurice! Ştiu că ai unsprezece copii.

— Da.

— Şi că unii din ei sunt infirmi.

— Da.

— Şi că unii din ei sunt adoptaţi.

— Da.

— Dar care dintre ei sunt adoptaţi?

— Părinte, am uitat deja.

Uimitor! Toţi sunt copiii lui, îi iubeşte pe toţi la fel. De ce? Pentru că iubirea vine din inimă, nu din dorinţa de a-şi face hatârul. Iubirea adevărată nu are limite, dar iubirea de sine ne închide într-un cerc.

Am să vă mai povestesc o istorioară. Mergeam pe Madison Avenue, este în New York. Mă duceam la un avocat. Deodată, am observat că pe trotuar, în faţa unui magazin foarte scump, stătea un om, lângă care era o cutie mare de carton.

Am înţeles că el cerea de pomană. Şi am traversat pe partea cealaltă a străzii. Mai era mult până la cerşetor, un întreg cartier, dar eram deja pe partea opusă. Şi mergeam în treaba mea, cu siguranţa absolută că nu m-a văzut nimeni, nici măcar Dumnezeu. Tot mergând aşa, am început să-mi simt vina, gândindu-mă: „Ce fel de creştin sunt?! Acolo e Domnul, iar eu L-am ocolit ca să nu mă complic.” Şi am mai început să inventez tot felul de explicaţii, chipurile că voi întârzia, dacă mă voi opri.

Mi-am terminat treaba cu avocatul şi pe drumul de întoarcere am văzut că săracul stătea în acelaşi loc. I-am dat 10 dolari. Iar el mi-a zis:

— Părinte, crezi că n-am văzut că ai traversat strada? Nu cumva te-ai simţit vinovat?

Ce să mai zic? Suntem oare vinovaţi atunci când nu manifestăm nici măcar o obişnuită atitudine omenească faţă de oameni? Ce căutăm? Pe Hristos sau ceea ce ne va aduce plăcere? Sau poate căutăm ceva pentru noi înşine? Dacă este aşa, nu vom fi niciodată fericiţi.

Viaţa noastră este plină de întâmplări minunate. Ca să nu le lăsăm să ne scape, trebuie să iubim oamenii şi să vorbim cu ei din inimă, nu după principiul: „Ce vreţi de la mine?”

Parohia mea este asemenea oraşului New York. O minunată adunare de oameni! îi cunosc în metrou, în diferite locuri, şi le propun: „Veniţi la biserică!” Toţi sunt foarte interesanţi.

într-o zi, într-un parc central, am legat o discuţie cu o femeie de vreo 50 de ani. M-aîntrebat cine sunt. A întrebat unde e biserica noastră. „Veniţi s-o vedeţi!”, i-am zis. Ea a venit împreună cu soţul într-o zi de duminică şi după slujbă mi-a spus:

— Totul a fost minunat. Muzica e frumoasă. Dar în jur sunt atâţia oameni ciudaţi! De exemplu, o femeie mi-a spus: „Ce faci aici? Ai venit să caşti gura la oameni?” Ce femeie grosolană! Oare la voi în biserică este adunarea tuturor alienaţilor din New York?

M-am uitat în ochii ei:

— Deocamdată nu, nu chiar a tuturor…

— Ce se va întâmpla cu căsnicia după moarte?

— După moarte nu există căsnicie. Avem nevoie de ea aici.

— Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că soţul şi soţia după moarte continuă să fie împreună întru Hristos.

— Ca frate şi soră. În împărăţia cerurilor nu e nevoie de căsătorie. Ea slujeşte pentru a ne duce acolo. Bunăoară, dumneavoastră sunteţi fratele meu întru Hristos?

— Da.

— Mama dumneavoastră vă este soră întru Hristos?

— Da.

— Dar totodată ea vă este şi mamă, pentru că pe pământ vă ajută ca mamă să dobândiţi

împărăţia cerurilor. Dar sunteţi un adult, trebuie să transpuneţi în viaţă ce aţi învăţat de la ea. Nu-i mai spuneţi mamei: „Hrăneşte-mă! Pot să ies la plimbare? Pot să-mi cumpăr această cămaşă?”, pentru că ea, ca mamă, are deja alte sarcini. Acum sunteţi frate şi soră întru Hristos. În continuare o iubiţi şi o respectaţi, dar trebuie să ascultaţi de Dumnezeu, nu de mamă. Iar în primii ani de viaţă ea îl înlocuia pe Dumnezeu, povăţuindu-vă.

La fel e şi legat de căsnicie: în împărăţia cerurilor ea nu există. Acolo nu este nici liber, nici rob²⁹. Acolo nu mai sunt valabile condiţiile vieţii pământeşti.

— Iertaţi-mă, poate am înţeles greşit, dar aţi spus că trebuie să îl vedem pe soţ ca pe un om desăvârşit. Iar Biserica parcă spune că nu avem voie, că Dumnezeu e mai presus de orice.

— Am spus că trebuie să ne purtăm cu soţul ca faţă de Iisus Hristos. Iar Iisus Hristos este Dumnezeu-Om, Om şi Dumnezeu în aceeaşi Persoană. Pe femeie trebuie să o privim ca pe Maica Domnului. Înainte de căderea în păcat a lui Adam nu a existat poftă trupească.

— Dar oare nu putem să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice pe lume?

— Putem şi trebuie. Dar care este motivul pentru care încheiem căsătoria? Ne căsătorim ca

²⁹ Parafrazare la Galateni 3, 28.

să avem pe cineva care ne-ar susţine în drumul spre Dumnezeu. Pentru că singuri suntem slabi. Iar în căsnicie avem un soţ care doreşte acelaşi lucru ca şi noi, care ne ajută să conştientizăm asta şi chiar să realizăm. Problema este că, dacă soţul sau soţia nu doreşte ceea ce dorim şi noi, uniunea noastră nu diferă cu nimic de căsniciile moderne.

— Părintele care a spovedit-o pe mama mea i-a spus că problemele ei sunt generate de faptul că îşi iubeşte soţul ca pe Domnul.

— Poate că ea a pus pe seama soţului iubirea pe care ar fi trebuit s-o îndrepte către Dumnezeu. Şi-a făcut din soţ dumnezeu. Este altceva. Pun pariu că toţi cei prezenţi în sală sunt închinători la idoli. Ce înseamnă idol? Dumnezeu este unul şi nu avem voie să iubim pe cineva sau ceva mai mult decât pe El. Dacă însă iubim pe cineva sau ceva mai mult, acesta este un idol. Iar noi ne iubim mai mult pe noi înşine, decât pe Domnul. Prin urmare, suntem închinători la idoli.

— Cum să înţeleg dacă îmi iubesc copilul mai mult decât pe Dumnezeu sau îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul meu?

— Daţi-mi voie să vă pun o întrebare, chiar dacă este retorică. Imaginaţi-vă că sunteţi căsătorit şi vă iubiţi soţia. Aveţi un copil. Oare iubirea dumneavoastră pentru copil umbreşte iubirea faţă de soţie? Dacă este vorba despre iubire, atunci nu! Dacă însă iubiţi copilul mai mult decât

pe soţie sau soţia mai mult decât pe copil, vă iubiţi doar pe dumneavoastră. Să cugetăm la asta!

Nu putem să-i iubim pe toţi şi pe unul singur să nu-l iubim. Altminteri, ar însemna că, de fapt, iubim un singur om. Pe cine? Pe sine. Pentru că în acest caz iubim oamenii nu pentru că sunt cum sunt, ci pentru ceea ce ne dau sau nu ne dau. Şi dacă iubesc selectiv, înseamnă că mă iubesc doar pe mine. Fiindcă aleg ce îmi aduce plăcere şi ce nu. Dar asta nu e iubire.

Fiecare dintre noi dumneavoastră, soţia, copilul, părinţii şi toţi cei care se află în această sală toţi suntem la fel în ochii lui Dumnezeu. Şi dacă iubim cu adevărat (şi putem iubi doar pentru că Dumnezeu ne-a iubit primul), înseamnă că îl iubim pe Domnul. De ce? Pentru că întreaga iubire este de la Dumnezeu, pentru că iubirea este Dumnezeu. Ea este indivizibilă. Iar dacă este concentrată asupra „eului” nostru, nu mai e iubire.

— în urmă cu o mie de ani, strămoşii noştri trăiau într-o lume teocentrică. Acum trăim într-o lume egocentrică. Cum să încetăm, cum să învăţăm să nu ne mai iubim în lumea aceasta egocentrică?

— Arăt foarte bătrân, dar în urmă cu o mie de ani totuşi n-am existat. Cu toate acestea, pun pariu că oamenii atunci erau la fel de egocentrici precum suntem şi noi astăzi. Din punct de vedere

mult mai clar, dar nu putem spune că această relaţie era mai bună decât a noastră. De ce? Deoarece cultura este mijlocul creat pentru susţinerea realităţii în care credem. Este ca o cană, în cană se află lichid. Nu putem lua lichidul fără ajutorul vasului, căci curge. Unele vase arată mai bine decât celelalte, iar altele sunt de-a dreptul minunate. Dar chiar cel mai bun dintre ele nu schimbă esenţa lucrului care se află în interior. Şi dacă apa e stătută, stricată, nu o va face proaspătă nici paharul elegant, nici cupa de aur. De aceea, pot exista forme diferite de autoexprimare culturală, dar în afara relaţiilor noastre cu Dumnezeu ele nu au niciun sens. Fiecare trebuie să facă o alegere şi să se întoarcă spre Dumnezeu. Fiecare singur, fără constrângere din partea societăţii, trebuie să spună: „Da, Doamne, sunt gata să mor pentru Tine.”

Le repet călugărilor zilnic:

— în fiecare dimineaţă, la trezire, trebuie să spuneţi: „Ţie, Doamne, Ţie, nu mie.”

Dacă viaţa noastră este concentrată doar asupra „eului”, cât de singuri suntem! Oamenii se plâng: „Dar cu mine cum rămâne? Dar mie când îmi daţi?” Iubiţi şi vi se va da totul.

Aţi întâlnit oare oameni a căror alcătuire sufletească seamănă cu nişte buze care sug, absorb totul din jur? Probabil şi aici avem asemenea oameni. Ei sunt permanent exaltaţi, au nevoie atât de mult să îşi umple sinele cu ceva, încât sug din

cei din jur totul, până la ultima picătură. Şi nu înţeleg de ce aceştia fug de ei. Aceşti oameni sunt mediocri, nechibzuiţi, fiindcă se gândesc doar la ei înşişi.

Nu trebuie niciodată să ne punem întrebarea cu ce să ne umplem viaţa. Singuri nu suntem în stare să o umplem cu nimic, pot să o facă numai Dumnezeu şi semenii. De ce? Pentru că iubirea este mulţumirea aproapelui, nu a propriului „eu”. Să distrugem însă totul în viaţa noastră putem numai noi, nimeni altcineva.

— Ce credeţi? Trebuie ca oamenii contemporani să întemeieze familii conservatoare, de modă veche, cu distribuirea clară a îndatoririlor femeii şi bărbatului? Sau nu este atât de important?

— Nu. Şi am să vă explic de ce. Comportamentul nostru este determinat de ceea ce credem şi de motivele pentru care credem. Pot să vă aduc un pahar cu apă, chiar dacă între noi nu există nicio relaţie. Este pur şi simplu o faptă bună. Sau pot să vă aduc apă cu dragoste. Nu fapta e importantă, ci intenţia. Nu fapta în sine dă dovadă de existenţa relaţiei, nu acţiunea determină esenţa ei, ci imboldul şi felul în care percepem imboldul.

Există căi verificate, feluri de viaţă încercate, care ne conving de adevărul credinţei noastre. Să luăm, de exemplu, o tânără de 18 ani foarte frumoasă. Dacă îi punem o fustă foarte scurtă, o bluză foarte decoltată, pantofi cu toc înalt şi

o lăsăm în mijlocul pieţei, oamenii se vor purta cu ea conform cu vestimentaţia ei. Ea nu va da dovadă nici de faptul că îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, nici de faptul că trupurile noastre sunt templuri ale Duhului Sfânt³⁰, a căror menire nu este deloc procurarea de plăceri. Ea va da dovadă de contrariu şi nu mai contează ce are în minte.

Trebuie să ne purtăm în conformitate cu ceea ce credem. Faptele noastre trebuie să corespundă credinţei noastre. Asta înseamnă că fetele care nu vor să fie luate drept persoane cu un comportament uşuratic nu trebuie să se îmbrace ca nişte fete de moravuri uşoare. La fel şi un bărbat care îşi doreşte să-şi facă familie nu trebuie să se împopoţoneze ca un mascul sălbatic în căutarea femelei. Şi pe copiii noştri pe care îi considerăm nepreţuiţi nu trebuie să-i trimitem în instituţii şi locuri laice unde vor fi învăţaţi că Dumnezeu este ceva neimportant. Iar dacă facem aşa, suntem nişte nebuni.

Să presupunem că aveţi un miliard de euro. Doar nu veţi transporta acest miliard cu un camion fără geamuri şi fără pază până la Moscova, cu viteza de 100 de kilometri la oră. Iar dacă îi veţi transporta astfel, la sfârşitul călătoriei nu veţi rămâne cu nimic, căci nu aţi avut grijă de bani şi i-aţi pierdut.

³⁰ Parafrazare la I Corinteni 6,19.

Trebuie să ne apărăm viaţa, valorile, familia, altfel le vom pierde. Căci le spunem copiilor că îi iubim şi Dumnezeu îi iubeşte, şi lucrul cel mai important în viaţă este a-L iubi pe Dumnezeu şi a I se închina Lui. Apoi îi trimitem la şcoli barbare, unde îi învaţă că întreaga viaţă se reduce la relaţii trupeşti, la posesia de bani şi putere, la corupţie… Şi copiii se întorc acasă monştri.

Oare vom transporta banii într-un camion fără geamuri? Nu! Oare îi vom da pe copii la şcoli barbare? Eu nu i-aş da. Mai bine mi-aş lăsa copilul analfabet, dar curat şi sfânt. Mai bine să fie sfânt şi sărac, decât bogat, dar gol, chiar dacă e cult. Eu nu afirm că aceste două componente nu se pot îmbina, dar ce rezultă de fapt? Haideţi să o luăm pe fiica noastră de 18 ani, să o punem în mijlocul pieţei, să-i spunem să rostească rugăciunea lui Iisus şi să vedem cum se vor purta oamenii cu ea, dacă va fi îmbrăcată ca o prostituată. Problema nici nu e la ea, ci la ceilalţi.

— Cum să cultivăm iubirea faţă de ceilalţi şi să nu cădem în servilism?

— Căutarea bunăvoinţei oamenilor este iubire faţă de sine. De ce? Fiindcă prin intermediul acestui păcat încercăm să obţinem de la aproapele ceea ce vrem, ce ne trebuie. Singura metodă de a iubi este renunţarea la iubirea de sine.

Să presupunem că suntem supraponderali şi în continuare ne îngrăşăm. Totodată, spunem: „Nu ştiu de unde am aceste kilograme, nu mănânc

aproape nimic.” în realitate, nu dorim să recunoaştem asta. Bineînţeles că mâncăm şi noi ceva! îmi aduc aminte de întemniţaţii de la Auschwitz, din GULAG, niciunul dintre ei nu suferea de obezitate. Nimeni! De ce? Pentru că nu aveau ce mânca. Noi însă afirmăm că nu mâncăm nimic, pentru că nu vrem să ne gândim la asta. La fel şi cu iubirea. Ea poate fi asemănată cu postul. Atunci când postim, renunţăm la bucate, iar atunci când iubim, renunţăm la sine. Pentru ce? Ca să începem să creştem şi să ne învăţăm să-i spunem aproapelui „da”. Nu este uşor, căci ne-am obişnuit să ne iubim pe noi înşine. Dar noi spunem: „Nu mă iubesc pe mine însumi.” Dacă suntem prea ocupaţi de noi înşine, dacă în capul nostru se rotesc doar gânduri despre noi, suntem îndrăgostiţi de „eul” nostru.

— Dar în acelaşi timp se spune: „Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi.”

— Da. Sensul acestor cuvinte l-a tâlcuit limpede Sfântul Teofilact al Bulgariei. Aici se are în vedere că trebuie să dăm în iubirea pentru aproapele toată energia şi toate puterile pe care de obicei le investim în iubirea de sine. Dar acest lucru nicidecum nu înseamnă că trebuie să ne iubim şi pe noi înşine, şi pe aproapele.

Asta înseamnă că trebuie să schimbăm direcţia vieţii. Suntem obsedaţi de noi înşine, să devenim deci obsedaţi şi de aproapele! Exact acest lucru se evidenţiază în Scriptură. Iar majoritatea

oamenilor vor spune: „îl iubesc la fel ca pe mine însumi. Doar şi pe mine trebuie să mă iubesc.”

Haideţi să luăm Tetraevanghelul, să-i deschidem pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Să încercăm să găsim măcar un loc unde Hristos spune: „Vă aflaţi pe acest pământ ca să vă iubiţi pe voi înşivă.” Arătaţi-mi unde e scris aşa ceva. Arătaţi-mi pasajul în care Domnul spune: „Iubiţi-vă pe voi înşivă! Totul pentru voi! Dacă vă veţi iubi pe voi înşivă, veţi atinge desăvârşirea.” Nicăieri nu spune aşa ceva! El ne porunceşte exact invers. Noi însă nu vrem să auzim asta, fiindcă toate gândurile ne sunt îndreptate către: „Eu! Pentru mine!”

Aproape toţi sunt gata să ţină o cură de slăbire, dar foarte puţini sunt gata să postească. De ce? Deoarece dieta este mulţumirea propriei slave deşarte, iar postul grijă pentru suflet.

— Cum lucrează voia lui Dumnezeu în viaţa omului? Cât de armonios se pot îmbina voia omului cu cea a Domnului? în fiecare zi citim „Tatăl nostru”, în fiecare zi spunem: „Facă-se voia Ta.” Şi facem voia noastră. Este o minciună?

— Minciună? Minciună în ce sens? Nu, faptul că ne dorim să facem voia lui Dumnezeu nu este o minciună. Minciună este atunci când spunem că vrem să o împlinim, dar nu o împlinim. Da, trebuie să spunem aşa, însă cuvintele trebuie întărite cu fapta. Imaginaţi-vă că v-am invitat la o cină şi aţi acceptat. Vă invit la un restaurant

chinezesc, iar dumneavoastră îmi spuneţi că vreţi la unul rusesc. Eu insist asupra celui chinezesc. Iar dumneavoastră îmi spuneţi mereu de cel rusesc. Batem pasul pe loc în încercarea de a decide dacă vom merge sau nu să luăm cina împreună. Însă plătesc eu, nu dumneavoastră. Ce se întâmplă în cele din urmă? Iată ce: dacă doriţi să serviţi cina, vom merge la un restaurant chinezesc.

Domnul spune: „Iată calea.” Noi spunem: „Bine, hai să mergem, dar eu nu voi plăti.” El spune: „Voi plăti Eu, dar dacă eşti cu Mine, vom merge într-acolo.” Ce facem noi? Ne luptăm mereu cu Dumnezeu. Iată orbirea noastră. De câte ori am promis să facem ceva şi nu am făcut, totul a rămas doar la nivel verbal. Noi nu minţim, pur şi simplu suntem prea preocupaţi de noi înşine. Bunăoară, îi spunem cuiva: „Te iubesc.” Dar ce ştim noi despre iubire?! Dacă cineva i-a spus altcuiva: „Te iubesc”, l-a sărutat pe obraz, a plecat şi nu se mai gândeşte la asta, nu este mai mult decât un salut uzual. Dacă însă cel sărutat îl întreabă pe cel care pleacă: „Ai spus că mă iubeşti. Atunci unde pleci?” Căci exact aşa ne purtăm cu Dumnezeu. Spunem: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, dar noi înşine nu credem că suntem păcătoşi. Sau credem, dar, ştiţi, sunt alţii mai răi decât mine. Astfel, în realitate nu credem asta. De ce? Pentru că suntem preocupaţi de sine. Dar oare este în viaţa noastră

loc şi pentru altcineva, din moment ce totul în ea este plin de „eul” nostru? Cu cei care nu ne respectă nici nu suntem în relaţii bune. Însă şi ceilalţi vor să fie respectaţi! începe lupta. Şi noi suferim din cauza asta.

— în acest caz, trebuie să fie prezentă o oarecare iubire de sine sănătoasă? Trebuie să fie prezent un respect faţă de sine elementar? Un egoism sănătos, nu bolnav?

— Ce înseamnă relaţii sănătoase? Relaţiile sănătoase sunt atunci când îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice, cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu tot cugetul nostru şi îl iubim pe aproapele ca pe noi înşine³¹. Îl iubim pe aproapele, de asemenea, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, căci tocmai aşa ne iubim pe noi înşine. De acum în locul iubirii de sine ni se propune să-L iubim mai presus de orice pe Dumnezeu, apoi pe aproapele. Dacă vom proceda astfel, viaţa noastră va fi împlinită. Asta este sănătatea duhovnicească. Iar în iubirea de sine nu e nicio sănătate.

Căci nu se poate ca pentru iubirea aproapelui cineva să se îngraşe şi să cântărească 300 de kilograme. Aici, de asemenea, lipseşte o înţelegere corectă. Hrana este necesară pentru a ne susţine, nu pentru a ne delecta cu gustul ei. Gustul este doar o senzaţie care o însoţeşte. Dar atunci

³¹ Parafrazare la Matei 22, 37-39.

când în concepţiile noastre se produce o confuzie, mâncarea se transformă în sursă de plăceri, iar de hrana sănătoasă uităm cu desăvârşire. Şi ne ucidem prin faptul că mâncăm prea mult sau prea puţin, sau ceea ce nu trebuie şi apreciem calitatea bucatelor după gust. Dar trebuie să mâncăm pentru a ne susţine aşa e corect. Nu contează dacă mâncarea e gustoasă, trebuie să o consumăm pentru a ne hrăni. Dacă facem astfel, nu ne mai gândim doar să ne mulţumim papilele gustative, ci ne gândim să fim sănătoşi.

în parohia mea vine o femeie alienată. Avem mulţi alienaţi, dar ea este specială. Este trecută de 50 de ani. Cântăreşte vreo… 5 kilograme. Aleargă mereu. În fiecare dimineaţă bea o infuzie de plante care seamănă cu nămolul care pluteşte la suprafaţa unui iaz. Şi miroase la fel. Iar ea o bea în fiecare zi ca să fie sănătoasă. Eu mai bine aş muri decât să pun în gură ceva atât de dezgustător. Ea însă se iubeşte atât de mult, încât o bea în fiecare zi, pentru că are de gând să trăiască veşnic.

— Prietena mea este căsătorită, dar, din păcate, ea şi soţul şi-au pricinuit atâtea supărări, încât acum nu mai ştiu cum să repare totul. Înţeleg că se iubesc, dar au intrat într-un impas. Ei mă întreabă ce să facă.

— Nu o ştiu pe prietena dumneavoastră, însă necazurile nu ne vin de la ceea ce ni se întâmplă. Nu faptul că ne-a făcut sau ne-a spus

cineva ceva. Cele întâmplate nu reprezintă necazul sau starea noastră bună. Totul constă în felul în care reacţionăm.

Astfel, pot să mă apropii acum de dumneavoastră şi să vă lovesc peste obraz. Puteţi să strigaţi sau să mă loviţi, sau să vă puneţi pe plâns, sau să faceţi o criză de nervi, sau să vă fie milă de mine pentru că mă port ca un nebun, sau să chemaţi poliţia, sau să mă compătimiţi şi să încercaţi să înţelegeţi de ce am făcut asta. La dispoziţia dumneavoastră stau o mulţime de variante de comportament. De obicei, răspundem după cum ne-am obişnuit. Dacă suntem concentraţi asupra sinelui, dacă avem o părere foarte bună despre „eul” nostru şi aşa mai departe, răspundem corespunzător. Dacă însă suntem smeriţi, dacă-l iubim pe aproapele, dacă înţelegem că omul care a procedat cu noi astfel are probleme, răspundem cu iubire, chiar şi atunci când faţă de noi această iubire nu a fost manifestată. De aceea în viaţa noastră apar frământări dureroase.

Se întâmplă ca oamenii să zică: „Am fost atacat, voi merge la poliţie.” Dar în realitate cine a fost atacat, cine a suferit? A suferit mândria, nu obrazul lovit.

Aşa că aş vrea să-i spun acestei femei, pe care nu o cunosc, că ea şi soţul au creat împreună un iad în care trăiesc acum. Şi l-au creat prin iubirea de sine şi prin lipsa de iubire reciprocă, prin comportamentul detestabil, ca răspuns la

comportamentul celuilalt. Dacă vor să păstreze o căsnicie adevărată, trebuie să se iubească şi prin fapte, nu numai în cuvinte. Trebuie să îşi schimbe purtarea, ca să corespundă iubirii pe care ei, după cuvintele lor, o simt unul faţă de celălalt. Atunci totul va fi bine. Această femeie poate să se schimbe doar pe ea. Pe soţ nu va reuşi să-l schimbe. Şi fiecare dintre noi poate să se schimbe doar pe el însuşi, cu toate că este aproape imposibil, atât de mult ne-am împotmolit în „eul” nostru. Schimbarea sinelui se împlineşte numai datorită comuniunii cu Dumnezeu.

— După ce criteriu putem să ne dăm seama că în faţa noastră se află omul cu care Domnul ne binecuvintează să întemeiem o familie?

— într-o zi a venit la biserica noastră de la New York o femeie. Ea stătea în spatele tuturor, se sprijinea de pe un picior pe altul şi se vedea că este foarte îngrijorată de ceva. Am observat-o în timpul predicii şi am înţeles că musafira, probabil, era pentru prima oară în biserică. Când slujba s-a încheiat, nu s-a apropiat de cruce. Nici de mine nu s-a apropiat. A coborât în încăperea unde se poate bea cafea şi stătea acolo. Într-un sfârşit, când cu toţii ne pregăteam de plecare şi de închiderea bisericii, mi s-a adresat:

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră?

— Da. Cu ce pot să vă ajut?

— M-am încurcat cu totul şi nu mai ştiu ce să fac.

Femeia mi-a povestit unde lucrează. Am aflat că are un coleg, un bărbat minunat, faţă de care simte o puternică atracţie.

— însă el nu îmi răspunde cu aceleaşi sentimente. Majoritatea fetelor de la noi de la serviciu îl consideră minunat. Este atât de drăguţ, dar la fel de drăguţ cu toată lumea. Foarte simpatic. Toţi şuşotesc că, probabil, este deja însurat, pentru că nu-i face curte niciuneia dintre noi. Verighetă pe deget nu poartă. Ne-am gândit că poate este homosexual. Este absolut indiferent faţă de noi. Am aflat că nu face parte din această categorie de oameni. Toate ne batem capul despre ce o fi vorba.

Interlocutoarea mea era foarte preocupată de asta. Dar, aşa cum spunea, ea nu voia să concureze cu celelalte fete. Într-o zi şeful a rugat-o să-i ducă acestui bărbat nişte acte. Ea s-a gândit: „Ah, ce ocazie bună! Este momentul meu!” Şi a făcut uz de farmecul ei feminin, nădăjduind să-l descoase pe coleg câtuşi de puţin (la o convorbire îndelungată nici nu visa). El a luat documentele, i-a mulţumit sec şi a ieşit din birou. Şi ea şi-a spus: „Am avut o şansă, dar am ratat-o.”

în timpul unei pauze de masă ea stătea în sala de mese. Pe neaşteptate, de masa ei s-a apropiat tânărul în cauză:

— E liber lângă tine?

— Desigur! Ia loc!

Au vorbit de una, de alta. Ea l-a întrebat:

— îţi place să mergi la operă?

— Nu prea.

— Dar la concerte de muzică clasică?

— Da.

— Diseară aveam de gând să merg la concert cu un cunoscut, dar am aflat că nu poate. Ai putea să-mi ţii companie?

— Iartă-mă, nu pot.

— Nu-i nimic.

— Dar poate vii tu cu mine?

— Unde?

— Eu merg la biserică.

— La biserică? Vineri seara tu mergi la biserică?

— Da.

Era perioada Postului Mare, la biserică se slujea Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Ea dura foarte, foarte mult.

Interlocutoarea mea s-a gândit că nu va reuşi nimic şi acest lucru i-a mai potolit puţin ardoarea. I-a împărtăşit prietenei celei mai bune îndoielile sale. Prietena, care nu era creştină, i-a spus:

— Ce norocoasă eşti! De curând am cunoscut un tip şi el m-a invitat la curse de maşini, unde bărbaţii se ciocnesc intenţionat cu maşinile şi fac întrecere cine distruge mai multe maşini. Se numeşte „cursă pentru supravieţuire”.

Interlocutoarea mea a început să cugete la toate acestea. Ce fel de om este acesta, dacă invită fata la biserică chiar de la prima întâlnire? Ea s-a

gândit că asta avea farmec. Tinerii au început să se întâlnească. Dar într-o zi băiatul i-a spus:

— Relaţia noastră nu mai poate continua. Tu nu poţi împărtăşi ceea ce este cel mai important în viaţă pentru mine: Dumnezeu şi Biserica.

— Şi dacă aş vrea să împărtăşesc cu tine asta? Ce vei zice în acest caz?

— Atunci trebuie să mergi să vorbeşti cu părintele.

Aşa a ajuns la noi şi a devenit ortodoxă. S-a căsătorit cu acel bărbat, cresc împreună copii, merg mereu la biserică. Şi ea le spune tuturor că familia lor a apărut tocmai datorită Bisericii, căci tocmai acolo viitorul soţ stabilise prima întâlnire.

Aşa că, dacă vă căutaţi un soţ bun şi cineva vă spune: „Hai cu mine la biserică”, ţineţi-vă de această persoană cu toate puterile! El este! Iar dacă vă cheamă la „cursa pentru supravieţuire”,

nu vă duceţi.

— Cum să cultivăm în căsnicie corect iubirea? Şi care sunt greşelile tipice ale oamenilor care se iubesc, merg la biserică, împlinesc toate cerinţele exterioare?

— Nu putem aştepta să vină cineva şi să ne înveţe iubirea. Poate să ne înveţe asta doar Cel ce iubeşte domnul. Iubindu-L pe Dumnezeu, iubindu-l pe aproapele, aflăm ce este iubirea.

Când întâlnim pe cineva şi credem că ne potrivim cu acea persoană, trebuie să ne întrebăm: „Ce văd în ea? Ce-mi doresc de la ea?” Dacă eu

vă iubesc, îmi doresc ceea ce este de folos pentru dumneavoastră, ceea ce vă va da integritate, nu ceea ce mă va face pe mine fericit. Nu pretind să renunţaţi la toate dorinţele, vorbesc despre cerinţele care ne impun nevoia de a rămâne oameni. Dar dacă eu nu conştientizez deloc asta şi nici măcar nu înţeleg despre ce e vorba, în mod sigur îmi voi găsi o prostuţă la fel ca mine şi ea mă va alege din acelaşi motiv, iar relaţia noastră se va întuneca foarte repede, se va uza şi se va reduce la zero. Ceea ce astăzi pare minunat, mâine va părea un coşmar. Ştiţi voi oare de ce se plâng cel mai adesea bărbaţii vorbind despre femei? Despre faptul că gravidele îşi pierd farmecul. Dar şi femeile uneori se gândesc: „Ah, el a fost atât de frumos, iar acum are burtă.” Vorbind aşa, arătăm că în interiorul nostru este un gol.

Trăia cândva în Ohio o fată pe nume Alexandra, americană de origine rusă. La New York urma studiile de master la Universitatea Columbia. Duminica venea la biserică. Era foarte frumoasă, atât în exterior, cât şi ca om. Într-o zi Alexandra a participat la un concurs universitar de frumuseţe, a câştigat şi a devenit Miss Ohio. A început să câştige suplimentar ca fotomodel şi să strângă nişte bani. Fireşte, în jurul ei mereu se perindau tinerii care căutau să cunoască fete frumoase. Într-o zi ea a venit la mine şi mi-a spus:

— Părinte, am întâlnit un bărbat de care m-am îndrăgostit cu adevărat. Nu aveam de

gând să încheg vreo relaţie cu el, dar este extraordinar! Doar că nu e ortodox. Ce să fac?

— Trebuie să fii o creştină bună şi adevărată şi să-l converteşti la credinţa ta, i-am răspuns.

— L-am invitat deja la biserică, se gândeşte să vină.

— Minunat început!

— Voi face tot posibilul să vină cât mai repede.

Peste două săptămâni au venit. Imaginaţi-vă

o fată înaltă de un metru şaptezeci şi cinci sau şaptezeci şi opt. Un chip frumos. Păr blond, ochi frumoşi, caracter minunat. Ea nu purta haine extravagante, dar pe stradă, în urma ei, se întorceau atât bărbaţii, cât şi femeile, atât era de luminoasă. Şi iată că după Liturghie Alexandra a stat la un ceai cu cavalerul ei un om cu o înfăţişare obişnuită, scund, grăsuţ, chel. Văzându-i, m-am gândit: „Nu, nu este cel despre care mi-a povestit. Nu se poate să fie el.” Eu credeam că Alexandra şi-a găsit un om la fel de luminos ca ea.

Mi l-a prezentat, dar nu a spus că este prietenul ei. Pur şi simplu mi-a explicat că a venit cu el la biserică pentru că a vrut să facem cunoştinţă şi să stăm de vorbă. După încă două săptămâni Alexandra a venit din nou şi m-a întrebat:

— Părinte, ce părere aveţi despre Ken? V-a plăcut?

— Cel care a fost atunci cu tine era prietenul tău?

— Ei, recunosc, am rămas puţin uimit.

— De ce?

— Eşti atât de frumoasă, strălucitoare. Înţelegi, credeam că tu…

— Ah, părinte, cât de superficial gândiţi. Eu iubesc ceea ce e în interior. Cele exterioare sunt trecătoare.

Am fost uluit. Cum poate o fată atât de atrăgătoare să aibă o asemenea integritate interioară?! Nu contează cum arătăm, important este cine suntem şi dacă iubim.

Mai avem multe de învăţat şi avem un singur învăţător hristos. El este singurul Care ne cunoaşte, Care poate să ne ajute, Care ne iubeşte. Să-I răspundem şi noi cu iubire şi viaţa noastră se va umple, va deveni minunată.

Am să vă mai povestesc despre o femeie pe care am întâlnit-o pe stradă. Era alienată şi locuia într-un azil. Putea să iasă, să se plimbe, dar seara trebuia să se întoarcă pentru a-şi lua medicamentele. S-a apropiat de mine pe stradă şi m-a întrebat:

— Eşti rabin?

— Uită-te, am cruce.

— Ei, la New York fiecare face ce-i place. Eşti rabin sau nu?

— Nu, sunt preot.

Ea a vrut să afle ce este Ortodoxia. I-am vorbit.

— Păi, fiecare spune că religia lui este adevărată, m-a contrazis ea. Fiecare e convins de propria dreptate. De unde pot şti dacă ai dreptate?

Am încercat s-o lămuresc. Şi ea mi-a spus că va veni la noi la biserică. Avea nişte ciudăţenii. Oriunde mergea, oamenii se enervau în preajma ei. Ea însă răspundea: „Aţi încasat-o? Sunt aşa cum sunt şi aşa voi rămâne.” Astfel, şi în biserică a încercat să provoace în cei din jur repulsia cu care ea era obişnuită. Era atât de gălăgioasă, atât de ciudată… Unii o priveau cu nedumerire, alţii cu stupoare. Apoi s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

— Ştii, aici s-au adunat oameni bunicei. Mâncarea e bună. Slujba e frumoasă, dar foarte lungă. Dar nu vă deosebiţi prin nimic de ceilalţi.

— De ce?

— Oamenii m-au tolerat, dar nimeni nu a simţit dragoste faţă de mine. Aşadar, sunteţi nişte mincinoşi.

— Poate mai încercăm o dată?

— Să vii la mine şi să-mi faci curat în cameră. Şi cumpără-mi un televizor, căci stau singură şi mă plictisesc. Apoi mai vedem.

— Bine, am să-ţi cumpăr un televizor.

Mulţi ani la rând i-am făcut curat în cameră

şi într-o zi ea mi-a spus:

— Acum se pare că am înţeles.

— Ce anume?

— Am înţeles că tot ce avem este Dumnezeu. În afară de Dumnezeu, nu avem nimic. Tot restul este…

N-am să repet cuvântul pe care l-a rostit ea.

— Da, corect, i-am răspuns. Chiar aşa este.

— în sfârşit am înţeles asta! Dar cum să ajung la El?

— Trebuie să te schimbi pe tine însăţi.

— Părinte, dar sunt alienată.

— Dacă eşti alienată, înseamnă că nu răspunzi pentru ce faci.

— Adică tu crezi că şi eu am posibilitatea să ajung în ceruri?

— Da. Poţi ajunge acolo, chiar dacă eşti alienată.

— Cât de mult îmi place acest Dumnezeu!!!

Putem ajunge în ceruri chiar dacă printre noi sunt alienaţi. De ce? Pentru că Domnul ne iubeşte. Domnul ne iubeşte nu pentru ceea ce facem, ci în pofida acestui lucru. Ne iubeşte pentru că ne-a creat. Trebuie doar să-L iubim şi noi.

în Biserică avem nevoie de comunităţi. Nimeni nu urcă la cer de unul singur, cu propriile eforturi. Şi este chiar bine că nu trebuie să mergem acolo singuri. Putem deveni o adevărată comunitate de credincioşi, o comunitate a iubirii, trebuie doar să ne dorim asta.

— Cum să ne străduim şi ce să facem ca să înfruntăm stările de deprimare, apatie, pesimism, când nu avem chef să ne rugăm şi nici să vieţuim întru credinţă? Există un termen folosit des pentru această stare: „epuizare”. Ce să facem totuşi cei ce cădem în această stare periodic? Ce sfaturi practice ne puteţi da?

— Cum să trăim cu adevărat duhovniceşte, să trăim, nu să mocnim? Cum să nu renunţăm? Cum să nu cădem în deznădejde? Răspunsul este simplu: prin iubire şi doar prin iubire. Care este deci dificultatea? Aceea că majoritatea dintre noi nu ştim nimic despre iubire. Cel mai important e să iubeşti, nu să fii iubit. Căutând să primim ceea ce trebuie să oferim, întotdeauna suntem apăsaţi de sentimentul nemulţumirii şi al golului şi niciodată nu găsim ceea ce căutăm.

Aş vrea să vă vorbesc despre câţiva oameni pe care i-am întâlnit pe drumul vieţii, oameni care m-au influenţat mult şi m-au povăţuit în viaţa duhovnicească.

Vorbind cu un preot foarte înţelept, l-am întrebat cum putem învăţa iubirea adevărată pentru Dumnezeu.

— Există doar o singură metodă. Să învăţăm să iubim cu adevărat putem doar atunci când nu avem absolut nimic de oferit persoanei iubite, în afară de iubirea însăşi.

Aceste cuvinte au sunat pentru mine ca o ghicitoare.

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Ştiu că nu înţelegi. Dacă vrei să-L afli pe Dumnezeu, du-te la cei săraci şi ei ţi-L vor arăta.

El mi-a povestit că în tinereţe, la sfatul duhovnicului, a plecat într-o ţară cu mulţi săraci. În India. A cerut acolo o audienţă la episcop şi i s-a adresat cu rugămintea:

100

— Vă rog, învăţaţi-mă să-L iubesc pe Dumnezeu.

— Bine, a acceptat episcopul. În fiecare zi vino şi stai lângă poartă.

— Dar ce trebuie să fac?

— Ce ţi se va cere, aceea să faci.

El s-a dus la poartă şi s-a aşezat acolo.

Dacă aveţi vreo idee despre India, ştiţi că acolo locuiesc în jur de un miliard de oameni. Aşa că în preajma porţilor aproape întotdeauna se afla cineva. Oamenii îl rugau să le dea anumite lucruri, i se adresau cu diferite probleme… Aşa a continuat toată ziua, însă el nu avea cu ce să-i ajute.

Ce ştia el despre viaţă la 23 de ani? Nu putea să dea niciun sfat, căci îi lipsea experienţa. Nu putea să ofere bani, pentru că nu-i avea. Să vindece rănile oamenilor, de asemenea, nu putea, nefiind doctor. În jumătate dintre cazuri el pur şi simplu nu înţelegea cuvintele vizitatorilor, căci vorbeau o limbă puţin cunoscută de el. Ce-i rămânea de făcut? Pur şi simplu se străduia să-i iubească. Iar ei îşi ridicau privirea spre el, zâmbeau şi plecau.

Cam peste două săptămâni, a mers iarăşi la episcop şi i-a spus că nu mai poate să continue.

— De ce? a întrebat vlădica.

— Orice aş face, este fără rost. Nu am ce să le dau. Mă simt inutil, fără nicio putere. Îmi pierd curajul, sunt la un pas să renunţ.

101

— Ţi se întâmplă fiindcă tu cauţi ceva. Nu dai, ci vrei să primeşti ceva. Neprimind cele dorite, eşti gata să abandonezi totul.

Este una dintre istorioare. Cea de-a doua este despre o femeie pe care o chema Mary Lou. În tinereţe ea fusese foarte bogată: familia Fisher, din care provenea tatăl ei, fabrica mecanisme mobile pentru toate maşinile lansate pe piaţa din America. În adolescenţă, Mary Lou îşi dorea să devină monahie, dar părinţii i-au interzis, considerând că merită o soartă mai bună. Ea însă îşi dorea numai călugărie. Căsătoria nu o interesa. Dar Mary Lou a spus că va face voia familiei. Când fata a împlinit 21 de ani, mama ei a căzut la pat din cauza unui atac cerebral. Mary Lou a îngrijit-o pe bolnavă, nu s-a depărtat de patul ei, până când aceasta a murit. Atunci trecuse demult de vârsta de 50 de ani, iar să devină monahie era prea târziu, toţi cei din jur spuneau că nu mai putea să muncească, deoarece ea însăşi avea nevoie de îngrijire. Mary Lou s-a dus la biserică şi i-a mărturisit preotului că îşi dorea să îşi petreacă restul zilelor slujind Bisericii: „Vă rog, daţi-mi posibilitatea să mă aflu tot timpul în casa Domnului. Este singurul lucru pe care vi-l cer.” Ea făcea curat în biserică (neluând pentru asta bani), mergea la toate slujbele, păstra tăcerea. Nimeni nu ştia nimic despre ea, dar toţi vedeau că era mereu în biserică. Ea nu vorbea cu nimeni, în afară de Dumnezeu.

102

Povestea celui de-al treilea om care m-a influenţat o ştiţi cu toţii. Este Sfântul Apostol Pavel. El a îndurat temniţă, persecuţii, o mulţime de greutăţi, inclusiv neputinţe trupeşti. Propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a traversat toată Europa, toată Asia Centrală. La sfârşitul vieţii, Apostolul Pavel a spus: […] nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine³².

Toate istorioarele mele sunt despre oameni care au iubit şi despre oameni care nu au iubit. Iubirea iată singurul lucru care ne dă posibilitatea să ducem o viaţă duhovnicească. Nu iubirea de sine, ci de Dumnezeu. Ne pierdem nădejdea, cădem în deznădejde, renunţăm, ne părăsim lucrarea din cauză că nu-L iubim pe Dumnezeu, din cauză că ne iubim pe noi înşine. Neprimind cele dorite, ne întoarcem foarte repede şi căutăm ceea ce poate să ne aducă plăcere. Iubirea lui Dumnezeu iată singurul lucru care nu lasă să ni se stingă râvna.

Mulţi dintre noi vin la Biserică mânaţi de o nevoie oarecare. Ne dorim ceva de la Dumnezeu. Ce nu-I cerem! Putem să ne imaginăm tot ce aude El, chiar dacă ne referim doar la oamenii care se adună în această mică biserică? „Dă-mi, dă-mi, dă-mi… Ajută-mă, ajută-mă, ajută-mă…” Dar nu spunem: „Te iubesc, Doamne.” „Dă-mi!” Şi nu primim ceea ce căutăm. De ce? Pentru că şi

³² Galateni 2, 20.

103

aşa avem deja totul! Nu-L căutăm pe El, ci vrem să obţinem ceva.

însă Dumnezeu este Cel ce este. Dumnezeu este totul. Noi căutăm gunoaie, absurdităţi. „Doamne, trimite-mi-l pe cel care-mi va face viaţa desăvârşită.” Păi, El a venit deja! Este deja aici! „Doamne, arată-mi faţa Ta.” Să ne uităm în jur! Este aici! Noi nu înţelegem asta. Pierdem nădejdea, pierdem credinţa, pierdem curajul, dar de ce? Pentru că fiecare dintre noi îşi investeşte eforturile într-un om nechibzuit. Da, da, într-un nechibzuit, în el însuşi.

Numai Domnul poate să ne schimbe viaţa. Numai Domnul poate să ne umple inima. Numai Domnul poate să ne facă viaţa desăvârşită. Iar noi tot rătăcim căutând ceva, căutăm ceva fals, ireal. Căutăm posibilitatea de a primi, nu de a da.

Să ne schimbăm! Să ne schimbăm inimile! Să luăm aminte la Domnul! Venim ca să ne închinăm Lui, să-L preaslăvim, să-I aducem laudă şi, drept răspuns, El ne umple de dragostea necesară pentru a ne iubi unii pe alţii.

Domnul nu a promis că ne va da jos de pe umeri crucea pe care trebuie s-o poarte fiecare dintre noi. Dimpotrivă, El ne-a promis să ne dea această cruce. El nu a promis să ia de la noi durerea şi suferinţa, ci a promis ca în aceste suferinţe să fie împreună cu noi. Şi la sfârşit El ne dăruieşte viaţa veşnică.

104

Când căutăm ceva pentru noi înşine, găsim doar un gol. Căutând pentru sine, tot sinele ni-l pierdem. Dacă însă îl căutăm pe Domnul, învăţăm iubirea şi dobândim viaţa veşnică.

De ce cădem în deznădejde? Pentru că ne iubim pe noi înşine. De ce pierdem nădejdea? Pentru că ne iubim pe noi înşine. De ce nu-L iubim pe Domnul? Pentru că ne iubim pe noi înşine.

Să învăţăm deci iubirea! Să începem prin a ne iubi unii pe alţii. Atunci ne va fi foarte uşor să ne rugăm. Îl vom vedea pe Dumnezeu şi-L vom vedea mereu.

Haideţi să ne întoarcem, să ne uităm în jurul nostru. Dacă vom crede, Dumnezeu va fi pretutindeni. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, iubirea este peste tot. Dacă însă vrem să fim iubiţi, ne este sortit să ne petrecem viaţa în singurătate.

Să-L iubim, aşadar, pe Dumnezeu şi asta ne va face liberi!

Nenorocirea noastră cea mai mare suntem noi înşine

Cu toţii trăim în lume şi ştim ce neorânduială e în jur. Lumea este un loc rău. În ea se află mai mulţi oameni necăjiţi decât bucuroşi, mai mulţi supăraţi decât liniştiţi. Ce trebuie deci să facă un creştin? Cum să trăiască în lumea care luptă împotriva a ceea ce credem noi?

Sfânta Scriptură ne spune că lumea este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu sufletele noastre. Ea nu doar ne sâcâie, ci duce o luptă cu sufletul nostru! Şi majoritatea dintre noi suferim o înfrângere, iar lumea iese învingătoare.

Ce să facem? Putem face oare ceva? Sau trebuie să ne retragem sub presiunea acestei lumi, să recunoaştem că suntem neputincioşi?

în urmă cu câteva zile, am stat de vorbă cu o femeie. Copilul ei refuză să meargă la biserică, îl huleşte pe Dumnezeu, intră în diverse relaţii trupeşti, permanent consumă alcool, fumează, se droghează, fură de prin magazine, se bate cu

106

mama… Iar ea mă întreabă: „Ce să fac? Ce pot face, în general?”

Ce pot spune? Dacă am fi avut un copil de 17 ani, suferind de crize convulsive şi ar fi existat pericolul să cadă pe stradă, în faţa maşinilor, să se ardă, oare am fi zis: „Ce să fac?” L-am fi luat pe acest copil şi l-am fi dus la spital chiar şi împotriva voinţei lui, am fi încercat să-i salvăm trupul. Aici însă piere sufletul, ne uităm la asta şi nu facem nimic, întrebând: „Ce să fac?” Trebuie să-l luăm pe copil şi să-l ducem la spital. Spitalul este aici, iată-l. Însă noi înşine suntem bolnavi! Noi înşine suferim de crize! în acest caz, nu putem ajuta pe nimeni. Noi înşine avem nevoie de doctor! Copilul nu s-a îmbolnăvit singur, a avut multe exemple. Copiii noştri nu îşi ies din minţi de la sine, ci au nişte învăţători minunaţi. Căci le spunem că Dumnezeu este totul, dar trăim aşa cum trăieşte lumea. Deci cine i-a făcut pe copii nebuni? Chiar noi!

Dacă sunteţi părinţii unui copil de 2 ani şi îi spuneţi să facă un anumit lucru, iar el nu vă ascultă, veţi aştepta până când va împlini 20 sau îl veţi corecta imediat? Dacă asemenea copii vor câştiga lupta cu voi când sunt de 2 ani, nu vor şti niciodată de ascultare. În ascultare nu poate fi vorba de tratative. Copii şi adulţi, cu toţii trebuie să-I fim ascultători lui Dumnezeu. Aici nu pot fi tratative, doar ascultare directă. În caz contrar, suntem înrobiţi de propria nebunie.

107

Dacă este deja adult copilul vostru, tot ce puteţi face este să vă rugaţi pentru el. El nu va asculta niciun sfat, fiindcă aţi pierdut atunci când avea 2 ani. Imaginaţi-vă o piatră pe un vârf de munte, cu greutatea de 100 de tone. Atunci când este aproape de margine, mai există posibilitatea de a o opri, punând proptele. Atunci însă când va începe să se rostogolească, nici nu mai încercaţi să interveniţi.

Îmi aduc aminte de anii 60. Pe atunci în Suedia se făceau experimente ca să se afle cum trebuie să ne comportăm cu bolnavii psihic. Se spunea că spitalele de psihiatrie nu se justifică, unele medicamente pur şi simplu slăbesc anumite manifestări ale bolii. Specialiştii erau încurcaţi şi au decis să pună la cale un şir de experimente. Au ales familii normale, echilibrate, fericite, ai căror membri nu se vrăjmăşeau, nu se sileau să-l şteargă pe celălalt de pe faţa pământului. În fiecare familie de acest gen a fost plasat câte un om alienat. Pacienţii au început să se însănătoşească, fiindcă trăiau într-un mediu sănătos, vedeau un comportament normal şi îl imitau.

Cum să ne ajutăm copilul? Dar cum să ne ajutăm pe noi înşine? Dar lumea? Pentru asta trebuie să ne eliberăm de propria nebunie, de bolile sufletului nostru şi să trăim într-un mediu sănătos. Normal însă e ceea ce corespunde Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. De ce? Pentru că

108

El a spus: Eu sunt Calea […]³³. Nu a spus: „Eu sunt una dintre căi”, ci: Eu sunt Calea […]. El a Spus: „Eu sunt Viaţa însăşi şi Eu sunt însuşi Adevărul.”³⁴Iată încotro trebuie să mergem şi nicăieri altundeva! Haideţi să ne smulgem pe noi înşine şi pe copii din această nebunie! Să le dăm viaţă! Să le arătăm Calea! Să le descoperim Adevărul! Asta poate s-o facă numai Hristos.

Recent, la New York, un om mi s-a adresat cu o mulţime de întrebări. I-am răspuns că trebuie pur şi simplu să se roage. Iar el mi-a recunoscut că nu ştie cum.

— Bine, am să te învăţ, dar te vei ruga? am precizat eu.

— Da.

— Dar să facem o înţelegere, te vei ruga cu adevărat.

— Da, a convenit el. Dar cât trebuie să mă rog?

— Cum adică? Imaginează-ţi că vii să te angajezi la un serviciu, discuţi cu şeful salariul, el te întreabă câţi bani vrei, iar tu îi spui: „Ei, nu foarte mulţi. Nu-mi trebuie mulţi.” Oare aşa se întâmplă? Dimpotrivă, noi cerem cât se poate de mult. Deci cât trebuie să ne rugăm? Neîncetat, iată cât!

Ce este deci rugăciunea? Numărul de metanii făcute? Să citeşti carte după carte? Noi repetăm

³³ Ioan 14, 6.

³⁴ Parafrazare la Ioan 14, 6.

109

cuvinte, dar în acelaşi timp mintea noastră este moartă… Oare asta este rugăciunea? Nu. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a faptului că Dumnezeu este aici, că ne aflăm în faţa Lui, oriunde am fi. Stăm înaintea Lui pretutindeni!

Dacă vom putea să-L vedem, să-L aflăm pe Dumnezeu peste tot, viaţa noastră se va schimba în mod radical. Dar suntem nebuni, nebuni pentru că ne-am depărtat de El cu sufletul şi cu mintea. Suntem obsedaţi de noi înşine, stăpâniţi de gânduri, viaţa ne este copleşită de furtuni cu tunete şi fulgere. Abia ce se termină o furtună, că se şi declanşează alta. Nu le facem faţă! Ajungem în captivitatea cugetelor şi începem să trăim în ea, considerând-o realitate. Suntem atât de copleşiţi de propriile visuri, încât abia mai observăm lumea înconjurătoare. De ce? Pentru că suntem obsedaţi de noi înşine.

Singura ieşire este Domnul. Tocmai El este singura Cale posibilă. El este Viaţa. El este Adevărul. Nu putem pur şi simplu să fim de acord că aşa este bine. Trebuie să facem ceva. Pentru a dobândi ceva, trebuie să fim gata să renunţăm la altceva. Noi însă mereu ne agăţăm de lucruri, vrem să ne oprim câte ceva şi totodată încercăm să-L dobândim pe Dumnezeu. Nu se poate aşa! El ne spune: „Dacă îl iubeşti pe tată ori pe mamă, pe soţ ori pe soţie, pe frate ori pe soră, pe copil sau pe tine, sau altceva mai mult decât pe Mine,

110

nu eşti vrednic de Mine şi nu vei putea să Mă dobândeşti. „

Şi noi? Priviţi, iubim orice, mai puţin pe Dumnezeu. Trăim în lumea aceasta nebună şi credem că nu putem face nimic. Nu este adevărat! Să ne imaginăm că stăm acasă şi ne dăm cu capul de pereţi, după care ne plângem că ne doare şi spunem că nu putem face nimic. Să încetăm a ne mai lovi cu capul de perete şi durerea va trece. Să nu mai vieţuim în nebunie şi vom dobândi duh de pace. De ce ne facem atâta rău? Pentru că suntem nişte alienaţi.

Într-o zi Arhiepiscopul Averchie (Tauşev) a fost întrebat dacă a auzit de Sigmund Freud.

— Da, a răspuns el.

— Ce părere aveţi despre bolile psihice?

— Cred că ele există, a spus arhiepiscopul.

Oamenii cu vederi înguste au fost uimiţi.

Vasăzică, oare cum e posibil să crezi în tulburările psihice? Trebuie să crezi în Dumnezeu, nu în aşa ceva… Dar vlădica Averchie a lămurit:

— Singurul tip de boală „psihică” este atunci când cel iubit de Dumnezeu îi întoarce spatele şi este gata de bunăvoie să săvârşească păcatul, adică să nu răspundă cu dragoste, alegând moartea în locul vieţii, orbirea în locul vederii, singurătatea în locul comuniunii.

Cu toţii suntem bolnavi duhovniceşte. Calea tămăduirii există! Dar să ne vindecăm cu propriile puteri nu putem. Numai Hristos poate

111

să ne elibereze. Dar trebuie să ne schimbăm. Punctul central al atenţiei noastre, al eforturilor noastre, trebuie să fie El, nu „eu”.

Unii dintre voi sunteţi tineri şi credeţi că viaţa pământească va continua veşnic. Iar alţii sunt deja ceva mai în vârstă şi ştiu că nu este aşa. Dar există şi o altă viaţă care va dăinui veşnic. Atunci de ce depunem eforturi pentru ceea ce durează o clipă şi nesocotim cu desăvârşire veşnicia?

Poate vreunul dintre noi deja a avut posibilitatea să se atingă de viaţa veşnică. În tinereţe, credeam că vom trăi întotdeauna, că nu trebuie să strângem bani, că nu trebuie să avem grijă de sănătate… Că putem mânca orice, nu ne păsa. Apoi am înaintat în vârstă şi am început să suferim din cauza boacănelor făcute. Dar nimeni nu ne-a silit să le facem pe toate acestea. Deci cum să evităm nebunia la care duce viaţa fără Dumnezeu? Tocmai despre asta am vrut să vorbesc cu voi astăzi. Iar tot ce am vorbit până acum a fost doar o introducere. Când suntem tineri, credem că putem face orice dorim. Suntem deştepţi, dar nu avem suficientă înţelepciune pentru a scoate folos din asta. Capacităţile intelectuale nu înseamnă totul. Avem nevoie de mai mult decât de nişte simple cunoştinţe. Avem nevoie de înţelepciune pentru a şti ce trebuie să facem cu ele.

îmi amintesc de primele luni în mănăstirea noastră. Într-o zi le-am gătit fraţilor anghinare pentru cină. În afară de mine şi încă o persoană

112

nimeni nu ştia cum se mănâncă. Ceilalţi au început să întrebe ce să facă. Anghinarele sunt tari, la exterior parcă sunt de plastic. Fraţii le-au decojit şi s-au mirat: „Sub frunze nu e nimic!” Le-am arătat partea comestibilă a frunzelor. Neavând înţelepciune şi experienţă, ei pur şi simplu le-ar fi aruncat. Nu era de ajuns să cureţi anghinarele, trebuia să mai ştii cum să te comporţi cu ele.

Nu ajunge să trăieşti, trebuie să ştii ce să faci cu viaţa. Altfel în faţa noastră va rămâne o grămăjoară de frunze, iar noi vom cugeta nedumeriţi ce-i de făcut în continuare.

Cum să învăţăm să trăim? învăţăm datorită înţelepciunii. Aceasta însă e un dar dumnezeiesc. Înţelepciunea nu este ceva ce se înţelege de la sine, ci ceea ce dobândim vieţuind întru Dumnezeu. Lumii ea îi lipseşte. Avem nevoie de înţelepciune pentru a evita autodistrugerea. Noi însă ne distrugem foarte repede.

Nu am întâlnit niciun suporter care să se plângă de faptul că trebuie să vizioneze prea multe meciuri din finală unul după altul. Dimpotrivă, ei sunt foarte bucuroşi că pot să se delecteze cu ocupaţia preferată multe ore în şir. Nimeni nu închide televizorul după un meci. Ei trebuie să afle cum joacă naţionala Italiei, apoi a Germaniei, apoi a Braziliei… Sunt emoţionaţi, agitaţi, pentru că iubesc fotbalul.

Dar haideţi să intrăm într-o biserică. Ce vom vedea acolo? Oamenii oftează: „Când se va termina

113

slujba asta? Cum, mai e una?” Se întâmplă deoarece nu iubim slujbele bisericeşti.

Trebuie să ne schimbăm. Să ne imaginăm că am venit la doctor. El observă ce ne doare şi ne prescrie medicamentul:

— Luaţi o pastilă de patru ori pe zi, timp de zece zile, şi vă veţi face bine.

Noi însă ne gândim:

— Hm… Hai să iau şase pastile pe zi, atunci am să mă fac bine mai repede.

Dar nu-i aşa! Dimpotrivă, ne otrăvim organismul.

Domnul ne spune ce trebuie să facem, dar noi dispreţuim asta, ne opunem: Pot să-L iubesc pe Dumnezeu şi în suflet. Nu trebuie să merg la biserică, Dumnezeu este pretutindeni, aşa că sunt cu El.

Ne minţim pe noi înşine, căci facem ceea ce ne place, nu ceea ce ne propune viaţa. Putem să ne convingem pe noi înşine de orice, punem la baza existenţei noastre ce ne place şi cădem în dependenţă. Orice ar face plăcerile din noi, nu ne pasă, doar să continue.

Ne întrebăm: „De ce mi se întâmplă asta? Soţul mă urăşte. Soţia m-a părăsit. Soţia bea. Soţul mă bate. Copiii sunt bolnavi. M-au dat afară de la serviciu. Părinţii nu mă înţeleg. Pentru ce mi s-au dat toate acestea?” Toţi au aceleaşi dureri, care doar se manifestă diferit. Cum de unii le fac faţă, iar alţii nu? Nu contează ce se întâmplă cu

114

noi în viaţa aceasta, pământească. Problema nu sunt situaţiile prin care trecem, nu ele fac viaţa noastră bună sau rea, grea sau uşoară, controlabilă sau necontrolabilă, ci felul în care răspundem la ele.

Noi nu putem schimba ceea ce vine în viaţa noastră, dar putem învăţa să reacţionăm corect la tot ce ni se întâmplă, încât existenţa să ne fie plină, nu goală.

Dar facem alegerea greşită. De exemplu, oamenii de obicei mănâncă pentru că bucatele sunt plăcute la gust, nu pentru că ne hrănesc, asigurându-ne sănătatea şi starea de bine. Dar atunci când mâncăm de dragul plăcerii, de regulă, dobândim până la urmă o mulţime de boli grele. Dacă noi credem că punctul central al vieţii este „eul”, nu ceilalţi oameni, ne distrugem pe noi înşine.

Prin urmare, cum să ne schimbăm? Ne schimbăm învăţând ascultarea în locul împlinirii propriei voi. Haideţi să lucrăm în acest sens, nu ne va fi uşor, multe ne vor deranja, dar nevoinţa ne va fi de folos.

Libertatea absolută, despre care toţi oamenii contemporani vorbesc mereu (încercaţi să începeţi discuţia cu copiii noştri nechibzuiţi, care afirmă: „Vreau să fiu liber! Vreau să fiu eu însumi! Nu trebuie să-mi spuneţi ce să fac!”) este ascultarea absolută. Sună teribil. Este ascultarea desăvârşită de Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu, spre deosebire de noi, este mânat de

115

cele mai bune porniri. El ne doreşte numai binele. El vrea să ducem o viaţă integră, adevărată. De ce? Pentru că El ne-a zidit şi ne iubeşte. Şi ne doreşte numai binele, spre deosebire de noi. Pe noi nu ne atrage binele, ci plăcerile, nu ascultarea, ci ceea ce ne place. Nu suntem conduşi de cele mai bune porniri, ci de propriile patimi. De aceea nu facem ceea ce ne dă viaţă, ci ne luptăm pentru ceea ce ne oferă plăcere.

Ţin minte cum un bărbat mi-a spus:

— Nu mai pot să stau acasă. Orice aş face, oricât m-aş strădui, în fiecare seară am controverse, certuri, neînţelegeri cu soţia şi copiii. Reiese că trebuie să plec.

— Trebuie să îţi scurtezi limba, l-am sfătuit eu. Atunci nu va mai trebui să pleci nicăieri şi certurile se vor termina. Tu trebuie să fii stăpân pe tine! Să te stăpâneşti, nu să evadezi.

Iată ce decizii luăm. Credem că e mai bine să continuăm să facem ceea ce ne omoară, chiar dacă din această cauză ar trebui să ne părăsim casa.

Ce credeţi? Dacă oamenii ar fi ştiut cu adevărat despre Iisus Hristos (vorbesc despre cunoaşterea adevărată, nu despre teorie), câte biserici ar trebui să ridicăm în acest oraş? Am putea construi suficiente? Nu, pentru că toţi ar vrea să vină la biserică. Deci ce nu e în regulă cu noi? De ce nu le putem duce oamenilor vestea că Biserica este viaţa? Pentru că nici noi nu credem în asta. Pentru că noi înşine nu trăim aşa.

■116

Oamenii ne întreabă:

— Prin ce vă deosebiţi de alţii voi, creştinii? Ce vă face creştini? Bisericile frumoase? Muzica plăcută?

Oare asta? Nu cred.

Există oare la Moscova bolnavi, oameni fără adăpost, beţivi, drogaţi, alienaţi, care sunt nevoiţi să locuiască în stradă? Vi s-a întâmplat să vedeţi sau măcar să auziţi de ei? Poate cineva chiar a auzit ceva… Dar într-un oraş în care locuiesc creştini nu trebuie să fie niciun asemenea om. Domnul a spus: Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin şi în temniţă am fost şi nu M-aţi cercetat. Doamne, când Te-am văzut? Atunci când aţi văzut că acest lucru li se întâmplă semenilor voştri, pe Mine M-aţi văzut³⁵. Iar noi sărutăm icoanele în biserică, apoi ieşim şi ne enervează cerşetorii.

Poate nu le aruncăm nici măcar un bănuţ. Oare dacă L-am vedea pe Domnul stând lângă biserică şi cerându-ne ajutorul, I-am arunca şi Lui un bănuţ? Nu! Deci credem oare doar cu vorba? Sau şi cu fapta? Sau suntem făţarnici? Una din două.

Unde este tineretul nostru? Toţi se veselesc la petreceri, căci viaţa, chipurile, este plăcere. Iar ceea ce se întâmplă la noi li se pare plictisitor tinerilor, pentru că nu le aduce lor, celor căzuţi în dependenţă de propriul „eu”, nicio satisfacţie.

³⁵ Parafrazare la Matei 25, 35-45.

117

Apoi se căsătoresc sau, şi mai rău, pur şi simplu trăiesc în concubinaj şi aduc pe lume alţi monştri, la fel cum sunt şi ei. Oamenii au grijă din ce în ce mai puţin unii de alţii, din ce în ce mai puţin se arată îngrijoraţi de starea propriului suflet.

Când eram mai tânăr şi eram sănătos, mă nevoiam la New York. Acolo aveam o încăpere în care îi primeam, îi hrăneam şi îi îmbrăcam pe oamenii fără adăpost. Într-o zi a venit la mine o femeie cu fiul ei şi a zis:

— Vreau să ajut.

— Foarte bine, am spus.

— Simţim că Domnul ne cheamă să predicăm Evanghelia, să le vorbim oamenilor despre Iisus Hristos.

— Minunat!

— Ce am putea să facem?

— Să curăţaţi toaletele.

— Nu, nu asta. Vreau la oameni, vreau să-i văd.

— Trebuie să spălăm toaletele. Este necesar pentru oameni.

Dacă iubim pe cineva, cum e mai bine să-i arătăm acest lucru? Cel mai bine e nu prin cuvânt, ci cu fapta.

Să zicem că îi repet iar şi iar copilului că trebuie să se roage, să meargă la biserică, iar el nu ascultă. De ce? Păi, pentru că nu vede roadele slujirii semenilor şi ale iubirii faţă de ei. Când vom începe să ne schimbăm? Şi cum?

118

La New York, într-o convorbire asemănătoare, un om mi-a spus:

— Sunt muzician, jazman. Am absolvit Şcoala Juilliard³⁶. Cânt la saxofon, care e un instrument specific jazzului. Dacă voi proceda aşa cum ne sfătuiţi, ce se va întâmpla cu acesta? Unde va ajunge?

— Acolo unde-i e locul.

— Adică unde?

— în iad.

Trebuie să ne despărţim de lucrurile care ne ţin captivi, în lanţuri. Primul şi cel mai puternic lanţ care ne încătuşează pe toţi este samavolnicia. Voia noastră, care nu corespunde cu voia lui Dumnezeu, este nenorocirea numărul unu. „Părinte, dacă voi face aşa, ce folos voi avea? Ce se va întâmpla cu tot ce mi-am pus în gând? Voi putea oare să fac tot ce mi-am dorit? Oare Dumnezeu voieşte să renunţ la tot?” Nu! Singurul lucru pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi este iubirea.

Dar să presupunem că iubim. Cât de mult trebuie să iubim? Care este măsura iubirii? Când devine suficientă? Niciodată! întrebările de genul: „Cât trebuie să dau?”, „Pot oare să primesc asta?”,

³⁶ Şcoala Juilliard (în engleză, „Juilliard School”) este una dintre cele mai mari şi prestigioase instituţii de învăţământ superior din domeniul artei şi al muzicii. Este situată în Centrul Lincoln din New York.

119

„Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?”, toate sunt concentrate asupra „eului” nostru. În acest caz, atenţia nu este îndreptată spre semeni sau spre Dumnezeu, ci spre „eul” nostru. Cum putem să dobândim iubirea, dacă suntem în totalitate concentraţi asupra sinelui? Astfel, nu vom putea niciodată să formăm o comunitate, nu vom putea vieţui în unire unii cu alţii, deoarece comunitatea nu înseamnă „eu”, ci „noi”.

Problema noastră principală suntem noi înşine. Nu lumea, nu semenii… Tocmai noi trebuie să ne schimbăm, nu altcineva. Şi ni s-a dat pentru asta o singură cale. Dacă nu o vom urma, vom pieri, vom pieri pentru veşnicie.

Viaţa veşnică nu se poate dobândi fără cruce. Mediul în care ne mişcăm nu poate să ne dea un duh de pace. Spunând „duh de pace”, nu am în vedere sentimentul obişnuit de linişte, ci starea pe care ne-o dă Dumnezeu. Duhul de pace trimis nouă de la Domnul înseamnă plinătate şi sfinţenie. Nu reprezintă sentimente, emoţii, anumite împrejurări. Iar lumea nu poate să ni-l dea. De ce? Pentru că luptă împotriva lui Dumnezeu, nu lumea ca structură fizică, ci ca stare a duhului omenesc după cădere.

— Care este lucrul cel mai important în viaţa duhovnicească?

— Nu este uşor să dăm un răspuns simplu pentru această întrebare. Este ca şi cum v-aş întreba ce este mai important în relaţiile interumane.

120

Vedeţi, nu-mi răspundeţi. Nu este de mirare că relaţiile dintre voi dau greş.

— Iubirea.

— Iubirea pentru cine? Pentru sine?

— Nu, pentru aproapele, a unora pentru alţii.

— Cel mai important lucru în relaţiile interumane, în cele duhovniceşti şi în celelalte, este întotdeauna aproapele. Cât de străin îi este acest lucru gândirii noastre! Tot ce ne înconjoară în lume ne spune: „Tu eşti cel mai important! Tu trebuie să fii fericit! Tu trebuie să faci ce vrei!” într-un final, ne trezim în impas, pentru că Dumnezeu spune una, iar lumea alta.

Lumea ne promite totul. Chipurile, dacă vom munci cu zel, vom deveni bogaţi şi influenţi, totul va fi la picioarele noastre. Dar nu este aşa. Încercăm să mergem pe acest drum şi începem să ne rătăcim, ne încurcăm, ne pierdem pe noi înşine. Devenim zgârciţi, răi, nesăţioşi… De ce? Pentru că menirea omului nu sunt aceste lucruri. Trebuie să ştim că viaţa noastră are sens numai atunci când este concentrată asupra lui Dumnezeu.

în comunităţile de credincioşi care se străduiesc să trăiască după voia lui Dumnezeu, care duc pentru asta lupte duhovniceşti, vom învăţa să ne înfruntăm nebunia. Pare foarte simplu, dar nu este uşor.

Deseori suntem prea legaţi de mişcările propriei voinţe. Patimile stârnesc în noi ba o dorinţă,

121

ba alta şi le auzim doar pe ele. Nu înţelegem pricinile doririlor noastre, dar ne considerăm foarte deştepţi. Credem că putem face orice ne va trece prin minte, putem să-i tragem pe toţi pe sfoară. Apoi toate vor veni de la sine. Desigur, nu ne iese aşa. Dar suntem „greu de ucis” şi continuăm în acelaşi spirit, iar şi iar încercând să facem totul în felul nostru.

Există o definiţie medicală nostimă a alienării mintale. Psihiatrii afirmă că aceasta reprezintă repetarea continuă a aceluiaşi comportament care de fiecare dată duce la acelaşi rezultat, aşteptând ca rezultatul de fiecare dată să fie altul. Evidenţa este în faţa noastră, dar noi o respingem. Eu nu vreau să văd această realitate, de aceea ea nu există.

Dar trebuie să învăţăm să-i înţelegem pe ceilalţi, căci doar aşa vom putea să ne înţelegem pe noi înşine, iar mulţi dintre noi suntem mereu pe punctul de a răbufni, suntem foarte irascibili şi iată explozia. Acesta este un drum spre nicăieri. Trebuie să ne înfruntăm pe noi înşine. Da, este un lucru anevoios, dar oare există în general ceva uşor?

— Este uşor să păcătuim.

— Oare? Uşor şi nu prea. Durerea care vine ulterior şi dezastrul sunt îngrozitoare.

— Dar asta vine după.

— Da, da, ni se pare că a păcătui e uşor. Însă când înţelegem cât de tare ne-a distrus păcatul,

122

atunci suntem în stare cu adevărat să ne schimbăm. Este un drum greu, dar a-l evita este cu mult mai greu decât a-l parcurge. Se pare că e foarte greu să te schimbi. Dar cu cât mai greu este să îndurăm suferinţele la care ne supunem dacă trăim după vechile obiceiuri. În engleză spunem: „M-am săturat de faptul că m-am săturat de tot! Mă irită faptul că totul mă irită.” înţelegeţi sensul?

La un moment dat, ajungem la un punct în care ne spunem: „încă o zi ca asta n-am să mai suport, pentru că durerea pe care mi-o pricinuiesc prin faptele mele este mai mare decât toate celelalte.” Oamenilor care ne-au cerut ajutorul şi care se apucau iar de cele vechi, de obicei le spuneam: „Pentru început, trebuie să cobori până în mocirlă, de unde nu va mai fi altă ieşire în afară de a te schimba pe tine.” Atâta vreme cât avem o cât de mică posibilitate să umblăm cu viclenii, vom face exact aşa.

Suntem nebuni, cu toţii. Noi ştim că dacă vom pune mâna pe ochiul fierbinte al aragazului ne vom arde. Dar ne spunem: „Ieri a fost fierbinte, iar azi nu mai este.” Punem mâna şi iar ne ardem. Trebuie să ne spunem că aragazul este fierbinte întotdeauna şi să nu ne mai gândim că astăzi ne va merge bine. Căci nesocotinţa ne face numai rău.

Nu ştiu cum stă treaba la voi, dar la noi una dintre cele mai mari probleme a fost irascibilitatea.

123

Mereu clocotea ceva, exploda. Deseori, pricina irascibilităţii era faptul că ne spuneam: „Nu este drept aşa!” Ştiţi, viaţa este într-adevăr grea şi nedreaptă şi trebuie pur şi simplu să acceptăm asta. Dacă ne vom opune tot timpul, vom pierde.

Am să vă dau un exemplu. Imaginaţi-vă: ne trezim dimineaţa, ne simţim minunat, totul este bine. Avem o familie bună, o casă minunată, suntem iubiţi… Mergem la magazin, cumpărăm alimente, le punem în pungi şi ne imaginăm fericiţi cum ne vom întoarce imediat acasă, vom pregăti dejunul, îi vom hrăni pe cei dragi. Dar deodată cineva ne împinge. Pungile cad, ouăle se sparg, cutia cu lapte se sparge, stropii sar în toate părţile… Bineînţeles, nu sărim imediat la cel care ne-a împins, nu îl ucidem. Omul îşi cere scuze, vinovat:

— Vă rog să mă iertaţi! îmi pare foarte rău!

— Da, da, răspundem noi. Nimic grav, alimentele sunt aproape întregi, hainele se spală. Toată pierderea e de câţiva dolari, lumea nu se va sfârşi din cauza asta. Nu vă întristaţi!

Aruncăm produsele stricate, mai cumpărăm o dată ce ne trebuie şi suntem fericiţi în continuare.

Dar iată şi o altă dimineaţă. Ne trezim şi ne simţim oribil. Ieri a fost o zi groaznică, ne-am certat cu toată lumea, treaba nu ne-a mers. Astăzi iarăşi ne cade totul din mâini şi ne mai şi doare capul. Trebuie să mergem la magazin, iar

124

bani nu prea avem. Ne târâm după alimente, le cumpărăm, ieşim afară şi deodată cineva ne împinge. Pungile cad, ouăle se sparg, cutia cu lapte se sparge, stropii sar în toate părţile…

— Căscatule! ţipăm noi. Uită-te ce ai făcut!

Şi această zi nereuşită devine şi mai rea.

În ambele cazuri s-a întâmplat acelaşi lucru. Diferenţa constă doar în felul în care ne-am simţit în clipa când s-a întâmplat. Atitudinea noastră faţă de cele petrecute, răspunsul nostru, iată ce aduce anumite schimbări în viaţa noastră.

Nu putem schimba ceea ce ni se întâmplă, dar putem schimba felul în care reacţionăm. Trebuie să răspundem în aşa fel, încât viaţa să ni se îmbunătăţească. Altfel se va întâmpla ceva de care nu avem nevoie.

Totul ţine de alegerea noastră. Noi înşine am ales ceea ce avem. Dar putem să ne schimbăm decizia şi viaţa. Totul depinde numai de noi. Este greu, dar nu este prea complicat. Şi mai suntem şi ajutaţi. Aşa că alegeţi binele şi faceţi-l! Şi nu vă ruşinaţi să cereţi ajutor. Atunci totul va fi minunat. Cel mai bun ajutor ne este Domnul şi semenii.

Ţineţi minte: Ziua de ieri n-o mai putem schimba. Ea a trecut şi nu se va mai repeta niciodată. Ceea ce s-a întâmplat deja nu putem schimba. Deseori oftăm: „Cât de mult aş vrea să schimb ce am făcut atunci.” Dar nu putem face absolut nimic în trecut.

125

Există doar astăzi, doar acum. Acum iată singura zi pe care o avem la dispoziţie. Nu putem schimba nimic nici în ziua de mâine, pentru că ea pur şi simplu nu există. Mâine nu vine niciodată, există doar astăzi, doar acum. Şi trebuie să învăţăm să ne purtăm corect cu acest „acum”. Mulţi însă, în loc de asta, trăiesc în viitor: „Mâine voi face totul. Mâine va fi mai bine. Mâine voi rezolva.” Dar mâine nu vine niciodată, există doar astăzi. Iar oamenii permanent îşi distrug ziua de azi, pentru că fac ceea ce vor.

Nu amânaţi nimic pentru mâine, faceţi totul astăzi. Atunci veţi vedea cât de mult se vor schimba lucrurile. Ziua de ieri a trecut, iar cea de mâine nu vine. Există doar acum. Trebuie astăzi să fim fericiţi. Şi chiar astăzi trebuie să ne schimbăm, să facem ceva altfel. Dacă vom începe astăzi, mâine ne va fi mai uşor. Dar dacă amânăm pentru mai târziu, mâine va fi şi mai greu. Aşa deci!

— închipuiţi-vă că sunteţi în deznădejde, nu puteţi să vă rugaţi, nu vreţi să mergeţi la slujbă. Ce-i de făcut în acest caz? Aţi avut vreodată asemenea simţăminte? Vi s-a întâmplat să vă fie greu să vă rugaţi?

— Mă întrebaţi ca la spovedanie. Dar, vorbind serios, atunci când fac ceva în primul rând pentru mine însumi, lucrurile nu se termină cu bine. De ce? Pentru că, încercând să fac ceva pentru mine, niciodată nu înţeleg ce vreau. Este imposibil. Astfel, dacă mă rog pentru satisfacerea

126

sinelui, nu pentru dorinţa de a petrece în prezenţa lui Dumnezeu, nu pentru a-L cunoaşte şi a-L iubi, ci pentru a primi ceva de la El, mă plictisesc foarte repede. De ce? Pentru că, neprimind cele dorite, mă deconectez foarte repede.

Am cunoscut un medic psihiatru renumit. Într-o zi i-am spus:

— Mereu aud de la enoriaşi că suferă de depresie. Un număr foarte mare de oameni vorbesc despre asta. Eu însă nu-i înţeleg, căci nu am niciodată depresii.

Doctorul mi-a explicat:

— Există o teorie ştiinţifică potrivit căreia oamenii care se disting printr-un coeficient de inteligenţă ridicat deseori suferă depresii. De aici se înţelege de ce tu nu eşti expus la ele.

Aşa psihiatrul mi-a răspuns la întrebare şi mi-a fost de-ajuns. Depresia provine din preocuparea exagerată pentru sine. Este întotdeauna rezultatul concentrării asupra sinelui. Ieşirea din depresie are loc prin schimbarea direcţiei vieţii, prin îndreptarea ei spre slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. În asta stă vindecarea.

întrebarea s-a referit la rugăciune, depresie şi participarea la slujbe. În ceea ce priveşte slujbele, nu am avut dificultăţi cu ele, le iubesc. Acest lucru nu mi s-a întâmplat imediat, dar cu cât mă înţelegeam mai mult pe mine însumi şi pe Domnul, cu atât mă schimbam sub influenţa slujbelor bisericeşti. Când totul în viaţa mea se concentra

127

asupra propriului „eu”, nu îmi plăceau slujbele bisericeşti. De ce? Pentru că ele nu sunt concentrate asupra mea, ci asupra lui Dumnezeu. Aşa că începeam să mă plictisesc, îmi părea că slujba se prelungeşte prea mult, îmi doream să plec acasă, în minte îmi veneau tot felul de treburi urgente… Am îndrăgit slujbele atunci când am înţeles că în ele cel mai important nu sunt eu, ci Domnul şi că ele îmi dau viaţă. Trebuie să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu, atunci nu ne vom simţi împovăraţi de slujbele lungi.

— Cum să învingem mândria şi slava deşartă?

— Mândria şi slava deşartă… Mândria este generată de lipsa în noi a recunoştinţei. Dacă însă vom fi recunoscători… Am să vă dau următorul exemplu: să presupunem că sunt căsătorit, am copii, nu am asigurare medicală, copilul este bolnav, câştig puţin, soţia nu poate să muncească pentru că stă acasă cu copiii şi eu cad în deznădejde. Dumneavoastră veniţi la mine, dorind să mă ajutaţi, îmi daţi 100.000 de dolari şi îmi spuneţi că vă veţi strădui să mai strângeţi nişte bani. În acest caz, nu cad în mândrie, nu spun că pot face totul singur, ci primesc cu smerenie darul. Mândria mea este omorâtă de înţelegerea faptului că eu însumi nu pot câştiga aceşti bani. Suferim de mândrie pentru că nu conştientizăm că tot binele pe care-l avem, toate capacităţile, chiar fiecare răsuflare, pe toate I le datorăm lui Dumnezeu.

128

Dacă însă suntem recunoscători, niciodată nu vom deveni nişte nebuni îngâmfaţi. Aşa se poate învinge mândria.

în ceea ce priveşte slava deşartă, aceasta este o boală duhovnicească, înşelăciune, amăgire de sine. Nu ştiu cum e la voi, în Rusia, dar în America deseori se întâlnesc oameni obsedaţi de o iubire absurdă faţă de animale. Ei îşi îmbracă animalele în blăniţă, le pun zgărzi cu multe podoabe. Trecătorii sunt entuziasmaţi: „Ah, ce căţel frumos aveţi!” „Ah, mulţumesc”, răspund stăpânii, de parcă ar fi vorba despre progenitura lor. Ce nebunie! Slava deşartă este fiica mândriei.

— Cum să înţeleagă tânărul calea care i se potriveşte, cea monahală sau cea a familiei?

— Am cunoscut un preot foarte înţelept care vieţuia în Muntele Athos. Chilia mică pe care o împărţea cu alţi opt călugări se afla pe drumul ce duce la Mănăstirea Stavronikita. Pe acolo treceau foarte mulţi nemţi, nu ortodocşi, ci pur şi simplu amatori de călătorii. Le plăcea să umble prin păduri, să se plimbe cu rucsacuri de 50 de kilograme în spate, să străbată desişuri, considerându-se totodată oameni remarcabili. Pe drum ei se opreau pe la toate mănăstirile ca să discute pe teme religioase. Iar părintele despre care vă vorbesc nu căuta deloc asemenea discuţii.

Despre Dumnezeu îi plăcea să vorbească, dar să discute chestiunile religioase, nu. Şi iată că unul dintre aceşti nemţi i-a pus întrebarea:

129

— De ce sunteţi aici? Păreţi un om inteligent. Lumea suferă. Mulţi au nevoie de oameni care să îi înveţe ceva folositor. Bisericile stau goale, acolo e nevoie de preoţi. Mulţi oameni sunt bolnavi, de ei trebuie să aveţi grijă. Voi însă staţi pe acest munte, petrecând atâta timp la slujbe lungi…

Preotul a încercat să le explice, dar ei repetau iar şi iar aceeaşi întrebare. Într-un sfârşit, părintele Simeon s-a gândit că îi ajunge. Tânărul continua să spună:

— Nu înţeleg de ce sunteţi aici…

— Bineînţeles că nu înţelegeţi, a spus preotul. Altfel aţi fi devenit şi dumneavoastră monah. Pur şi simplu nu aţi fi putut face altfel.

De ce o iubiţi anume pe această femeie? Iar dumneavoastră, de ce anume pe acest bărbat? Pentru că el sau ea vă sunt dragi şi nu puteţi altfel. Dacă o persoană ne întreabă de ce iubim pe cineva, vom răspunde că acel om ne este drag. Iar cel care nu-l iubeşte va spune că am înnebunit.

Atunci când se pune problema alegerii între căsătorie şi monahism, trebuie să alegeţi căsătoria numai atunci când îl iubiţi pe Dumnezeu mai mult decât pe voi înşivă. De ce? Pentru că dacă nu îl iubiţi mai mult decât pe voi înşivă şi decât pe cel cu care vreţi să vă căsătoriţi, până la urmă se va dovedi că nu îl iubiţi nici pe Dumnezeu, nici pe alesul inimii. Nu vă veţi alege cu nimic. De ce? Pentru că scopul vieţii este acela de a ne afla în comuniune cu Dumnezeu. Tocmai de aceea ne căsătorim,

130

ca să avem alături un om care vrea acelaşi lucru şi ne va ajuta să atingem acest ţel…

Am să vă dau un exemplu. Să presupunem că am gătit ceva şi, în loc să mâncăm, plecăm spunând: „Am gătit doar de dragul gătitului.” Cu siguranţă ni se va spune că este o nebunie. La fel şi cu căsătoria, o încheiem pentru a atinge sfinţenia. Pentru a ajunge la Dumnezeu. Iar a încheia căsătoria de dragul căsătoriei este ca şi cum am găti şi n-am mânca. Asta n-are niciun sens!

Prin urmare, ce să faceţi? Să vă însuraţi sau să mergeţi la mănăstire? Să zicem că vreţi să mă vizitaţi la New York. Puteţi să zburaţi cu avionul, puteţi să plutiţi cu vaporul, puteţi să mergeţi pe jos, însă dacă vă doriţi cu adevărat să ajungeţi acolo mai repede şi în aşa fel, încât să întâmpinaţi cât mai puţine dificultăţi pe drum, veţi alege avionul. Înţelegeţi? Nu? Au mai rămas locuri la bord, veniţi la mine şi am să vă ajut să ajungeţi acolo. Înţelegeţi? Dacă vreţi să mergeţi pe jos, căsătoriţi-vă, iar dacă vreţi să zburaţi, mergeţi la mănăstire.

— Dar pot oare să zbor împreună cu soţul?

— Bineînţeles! Trebuie să ajungeţi la o înţelegere încotro veţi zbura şi să conveniţi că pe drum vă veţi purta la fel. Iar acest lucru nu e chiar aşa de uşor! Trebuie să ajungeţi la comunul acord de a face acelaşi lucru. În ceea ce priveşte viaţa monahală, în ea totul trebuie să se facă potrivit voii lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu trebuie să-L

131

convingem de nimic. În acest caz, reiese că unul dintre parteneri este desăvârşit. Nedesăvârşiţi suntem doar noi înşine. Iar în căsătorie sunt doi parteneri nedesăvârşiţi care trebuie să se împace şi să se pună de acord între ei. Dacă acest lucru le reuşeşte şi aşa ceva se întâmplă atunci este minunat! Numai că nu ştiu cine va fi declarat sfânt mucenic: dumneavoastră sau soţul.

— Aţi binecuvânta pentru căsătorie doi studenţi de 19 ani sau le-aţi propune să absolve facultatea ca să-şi încerce sentimentele?

— Chiar dacă am făcut facultate, nu consider universităţile de o valoare înaltă. Într-adevăr, în lucrarea mântuirii mele ele nu au jucat un rol important. De aceea, atunci când omul este gata să facă „orice” numai să nu meargă la universitate, îmi dau acordul pentru acel „orice”.

Chestiunea facultăţii absolvite nu influenţează în niciun fel relaţiile noastre cu Dumnezeu.

Astăzi, în societatea noastră, 19 ani este o vârstă foarte fragedă. Nu din punct de vedere biologic, ci în sfera dezvoltării sociale şi emoţionale. Dacă aceşti tineri şi-au dovedit maturitatea în fapt, dacă pot duce o viaţă după poruncile lui Dumnezeu, dacă îşi dau bine seama ce înseamnă căsătoria, dacă merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc, se roagă, îşi păstrează fecioria, ţin posturile, atunci aş zice că într-o oarecare măsură ei au atins maturitatea. Dacă totodată ei se mai şi iubesc şi sunt pregătiţi pentru războiul

132

duhovnicesc pe care urmează să-l ducă toată viaţa, atunci pot să se căsătorească.

Cunosc oameni care s-au căsătorit, trecând deja de vârstă de 40 de ani, însă nu au atins maturitatea. Au rămas la fel de prostuţi, poate doar au îmbătrânit. Dacă omul este naiv, dar tânăr, are mai multe posibilităţi de a se corecta.

— Cum să rămâi credincios şi să trăieşti potrivit legilor dumnezeieşti, muncind în sfera showbizului?

— Această întrebare dezvăluie toată influenţa complicată, ambiguă, pe care o are asupra vieţii noastre cultura. Suntem atât de „culturalizaţi”, purtăm asupra noastră amprenta atât de puternică a societăţii în care trăim, încât nu vedem pericolul acolo unde el există. De ce? Pentru că acceptăm valorile acestei societăţi.

Scopul vieţii nu este să faci bani. El nu constă în distracţii, nici în plăceri. Scopul vieţii este iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor şi prin asta dobândirea vieţii veşnice. Oare are vreo legătură asta cu showbizul? în mare parte, show-businessul este distracţie, slavă deşartă, bogăţie, slavă, adică tot ceea ce sub nicio formă nu slujeşte atingerii mântuirii. Sunt pregătit pentru faptul că unii vor încerca să mă convingă că nu am dreptate.

— Oamenii spun de obicei: „Dumnezeu este unul”, crezând totodată că toate religiile sunt la fel şi deopotrivă de valabile. Cum să răspundem în mod corect la această afirmaţie?

133

— Ortodoxia nu este religie. Nu este deloc religie. Ea include o mulţime de structuri care la exterior se aseamănă cu religia, aşa cum o vede pe aceasta lumea. Dar definiţia pe care ne-o dă societatea se deosebeşte în mod radical de felul în care ne definim noi înşine. Ortodoxia este singura cale adevărată. Ea este viaţa însăşi. Este plinătatea adevărului. Dacă Ortodoxia este singura cale adevărată (şi chiar aşa este), dacă este plinătatea adevărului (şi chiar aşa este) şi viaţa, nimic altceva nu ne mai trebuieşte.

Oamenii spun că Dumnezeu este unul. Da, într-adevăr, El este unul. Dar asta nu înseamnă că toate religiile sunt la fel. Căci ceea ce alte religii numesc Dumnezeu nu este deloc Dumnezeu.

Asta nu înseamnă că noi, ortodocşii, avem anumite merite deosebite. Nu noi am creat Ortodoxia domnul ne-a dat-o. El a dat-o omenirii întregi, dar nu toţi au primit-o. Noi nu ne considerăm mai buni ca alţii. Este suficient să ne uităm în jur, ca să înţelegem că nu suntem câtuşi de puţin mai buni. Hristos este Cel ce ne face integri, desăvârşiţi, ne face sfinţi. Anume Hristos ne strânge la un loc. El spune: Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales […]³⁷. De aceea, nu trebuie să umblăm cu nasul pe sus şi să spunem: „Noi suntem ortodocşi.” A fi ortodox înseamnă a mărturisi în faţa tuturor Adevărul, a-i conduce

³⁷ Ioan 15,16.

134

pe toţi spre el. Iar dacă nu o facem, suntem nişte hoţi care fură ceea ce nu le aparţine. AdeVărul i-a fost dăruit omenirii întregi şi nu avem dreptul să spunem că este doar al nostru. Este al nostru dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu. Iar El a spus: […] mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh³⁸. Aşa trebuie, dar noi nu o facem.

Cât de greu ne va fi în ziua înfricoşătoarei Judecăţi! Ce-I vom răspunde lui Hristos? El va spune: „V-am dat totul. V-am arătat calea. V-am dat viaţa şi plinătatea Adevărului. Voi însă aţi irosit totul, aţi folosit totul în scopuri personale, în loc să le daţi şi celorlalţi. Duceţi-vă de la Mine! Nu vă cunosc!”

Dacă spunem: „Doamne, Doamne!”, încă nu înseamnă că vom dobândi împărăţia lui Dumnezeu³⁹. Ea le aparţine celor care împlinesc poruncile Lui. Aşa că suntem în mare pericol.

³⁸ Matei 28,19.

³⁹ Vezi Matei 7, 21.

135

Mergem spre mormânt, dar credem că mergem spre nuntă

Aş vrea să vă împărtăşesc experienţa unei lupte. „Ce fel de luptă?”, mă veţi întreba. Am să vă răspund: Este vorba despre lupta pentru viaţă. Am să vă împărtăşesc experienţa supravieţuirii pe acest pământ.

Când eram mic, adulţii îmi spuneau uneori: — Ţine minte, viaţa este o boală letală. Ea îşi are sfârşitul ei. Nimeni nu rămâne pe pământ veşnic.

Atunci pentru ce suntem aici? Ca să facem familii? Să naştem copii? Să dobândim renume? Să devenim bogaţi? Pentru ce?

Să ne imaginăm că ar veni la noi nişte extratereştri şi ne-ar vedea copiii. De exemplu, un adolescent de vreo 16 ani. Ei l-ar răpi, l-ar aşeza în faţa lor şi l-ar întreba:

— Cine eşti? Ce fel de fiinţă eşti?

Băiatul, probabil, ar zice:

— Nu ştiu.

— Cum ai de gând să trăieşti?

136

— Nu ştiu.

— Pentru ce te-ai născut?

— Nu ştiu.

— Spre ce aspiri?

— Nu ştiu.

— Cum ai de gând să devii cineva, dacă nu ştii cine eşti? Cum poţi să devii cel care trebuie să devii, dacă nu ştii cine eşti?

Deci cine suntem? Dacă pe o stradă s-ar apropia de voi cineva, v-ar privi direct în ochi şi v-ar întreba despre asta, ce i-aţi răspunde? I-aţi spune numele? Sau i-aţi spune: „Sunt rus”? Dacă nu vom decide cine suntem, în locul nostru o va face altcineva. Va veni şi va face din noi ce vrea.

Mergând prin oraş, ne uităm în toate părţile, nu-i aşa? Nu încetez să mă mir când văd oamenii de la oraş. Fie că este vorba despre Kiev, Sankt-Petersburg, Moscova sau New York, toţi trecătorii parcă sunt croiţi după acelaşi tipar, toţi arată aşa cum o cere lumea. Sunt foarte puţini oameni printre noi al căror aspect exterior să corespundă într-adevăr alcătuirii lor interioare. Hainele pe care le poartă tinerii băieţi şi fetele sunt menite să sugereze că ei sunt liberi şi independenţi, dar în realitate aceste haine, până la ultima cusătura, nu sunt alese de ei. Ei trebuie să cumpere hanorace „corecte”, blugi „corecţi”, geci „corecte”. Trebuie să-şi facă rost de lucruri noi, pentru că acelea vechi şi care nu mai sunt la modă nu se mai poartă.

137

Zburând încoace, în avion s-au împărţit nişte reviste cu reclamă la mărfurile care pot fi cumpărate fără taxă vamală. Ascultaţi! Acolo se făcea reclamă pentru o pereche de ochelari de soare. Puteai să-i comanzi direct la bord şi să-i primeşti la ieşirea din aeroport. O pereche de asemenea ochelari costa 1000 de dolari. Ce să zic, oamenii care îi fabrică şi-i vând nu sunt proşti. Proşti sunt cei care plătesc pentru ei şi îi poartă. Nişte ochelari ordinari, de plastic…

Iată dorinţa noastră de a fi aşa cum ne vrea lumea. Apoi, uitaţi-vă la femeile care folosesc atâtea cosmetice, încât le este greu să-şi mai închidă ochii. Dacă îi vor închide, este posibil să nu-i mai poată deschide…

în urmă cu câţiva ani, traversam cu un monah străzile New Yorkului. În faţa noastră mergea o femeie cu o figură uimitoare şi cu păr lung, negru. Nu am examinat-o, dar chipul ei mi s-a întipărit în minte. Nu i-am spus nimic fratelui, în speranţa că nu o observase pe această femeie. El tăcea, de asemenea.

Atunci când am trecut de ea, am avut marea ispită de a-mi întoarce capul. Am privit-o: femeia avea peste 60 de ani! Era urâtă, o adevărată Baba-Cloanţa. Pielea poroasă, faţa ridată, unsă cu cosmetice ca un cadavru, părul vopsit… Ea nu înţelegea deloc că mergea spre mormânt, nu spre nuntă. Era aşa cum o voia lumea care îi impusese această înfăţişare.

138

Un enoriaş de-al nostru mereu se plângea de copilul său. Băiatul, fiind la vârsta adolescenţei, nu voia deloc să-şi asculte tatăl. Îndată ce tatăl începea să-i spună ceva, fiul striga: „Eu ştiu! Ştiu!” Nu contează ce încerca să-i explice, răspunsul era acelaşi: „Eu ştiu!” De ce? Fiindcă băiatul nu voia să asculte. El ştia doar ceea ce voia să facă. Şi nimeni nu reuşea să-i spună cine este şi de ce are nevoie. De altfel, din păcate, toţi cei din jur îi vorbeau despre asta. El însă tot nu a înţeles nimic.

Cine suntem? Dacă nu ştim răspunsul, altcineva îl va da în locul nostru. Cineva care ne stăpâneşte. Nu suntem liberi, nu suntem cei care ar fi trebuit să fim. Aşa, o simplă imitaţie…

Aşadar, cine suntem? întotdeauna le pun oamenilor această întrebare. Şi întotdeauna ei se mâhnesc pentru că o repet până când primesc răspunsul corect.

într-o zi, la biserica noastră de la New York a venit un om care semăna cu un urs. Foarte înalt, foarte puternic, un uriaş de vreo doi metri înălţime. El se înălţa deasupra tuturor enoriaşilor ca un turn. Stătea şi îi privea ţintă pe toţi. Nu ştiam de ce venise la biserică. Ca să îl vadă pe Dumnezeu? Ca să vadă ce se întâmplă aici? Să primească ajutor? Să primească bani? Să-i facă în ciudă cuiva? El nu îşi făcea cruce, nu se apropia de icoane. Pur şi simplu stătea în spatele tuturor şi îi privea pe toţi ţintă. Când Liturghia s-a

139

terminat, mi-am schimbat veşmintele şi am ieşit din altar. Bărbatul continua să stea în pridvor. M-am apropiat de el:

— Bună dimineaţa!

— Cine sunteţi?

El s-a îndreptat cât era de mare, s-a uitat la mine şi ascultaţi! a răspuns:

— Sunt copilul lui Dumnezeu.

Dar noi? Ne recunoaştem în această calitate? înţelegem oare că existenţa noastră înseamnă înainte de toate relaţia cu Dumnezeu? Sunt convins că nu înţelegem asta. Sunt sigur că ai noştri copii, plecând la şcoală, nu merg acolo având convingerea că sunt copiii lui Dumnezeu. Nu au această convingere! Dimpotrivă, ei se străduiesc să devină asemenea celorlalţi copilaşi, care zburdă pe holuri şi promit cu timpul să devină adevăraţi monştri, care vor ocupa mai mult spaţiu în viaţă decât li se cuvine.

Deci cum să aflăm cine suntem? Personalitatea se defineşte în relaţia cu Dumnezeu. Asta vă miră? Şi voi şi eu suntem creaţi de Dumnezeu cu un singur scop. Alte scopuri nu sunt şi nu vor fi! Acest scop este de a trăi în comuniune cu El, de a-L iubi, de a-L cunoaşte, de a-I sluji, de a-L iubi cu tot cugetul nostru⁴⁰. Noi însă nu-L iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru!

⁴⁰ Parafrazare la Matei 22, 37.

140

Să încercăm să stăm la o slujbă în biserică. Ne vor trece un milion de gânduri prin cap. În timpul Liturghiei, în loc să ne rugăm, ne aducem aminte unde ne-am lăsat pixul. Unde este? în buzunar, în geantă, în sertarul biroului? începem să ne gândim la ce vom face când vom ajunge acasă. Conştiinţa noastră nu-I aparţine lui Dumnezeu. Nu pe El îl iubim cu tot cugetul nostru, ci pe altcineva. Şi cine este acesta? „Eul” nostru. Mereu ne gândim la noi înşine, dar totodată nu ştim cine suntem! Este ca şi cum am avea o maşină şi am încerca s-o pornim iarna, în pofida ploii şi a zăpezii: roţile se învârt prea repede şi maşina nu se mişcă din loc. La fel şi gândurile noastre. Ele nu ne duc nicăieri. De ce? Pentru că noi nu ştim cine suntem şi nu ştim încotro ne îndreptăm.

Suntem aici pentru a-L iubi pe Dumnezeu, pentru a-L iubi pe El, nu pe noi înşine, a-L iubi cu tot cugetul nostru. Dar noi nu o facem. Suntem aici pentru a-L iubi cu toată inima⁴¹. Nici pe asta nu o facem. Pentru a-L iubi cu tot sufletul nostru⁴², însă noi nici nu ştim ce înseamnă sufletul nostru. Şi cu toată tăria trebuie să-L iubim pe El şi pe aproapele ca pe noi înşine⁴³. Nu facem lucrul pentru care ne aflăm aici. Consumăm prea mult aer, fără a da nimic în schimb.

⁴¹ Matei 22, 37.

⁴² Vezi Matei 22, 37.

⁴³ Vezi Matei 22,39.

141

De ce societatea noastră suferă atât de mult?

De altfel, poate că spunem: „Oare suferă? Deloc!

Totul este minunat! Suntem fericiţi!” Câţi bani se cheltuiesc pe tot felul de proiecte neghioabe! Bunăoară, să zicem, câţi bani se cheltuiesc pe cosmetice? Dar ştiţi voi oare care este efectul produs de ele? Ne acoperă mortăciunea. Dar câţi bani cheltuieşte societatea pe apă de colonie, parfumuri, loţiuni, şampoane, vopsele de păr şi ojă de unghii? Pe vitaminele pe care le devorăm în nădejdea de a deveni puternici? Dar ce ziceţi de această mâncare modernă fără care, chipurile, nu putem trăi? Câţi bani se cheltuiesc pe tot felul de comodităţi! Dar câţi bani sunt aruncaţi pe haine inutile!

Există o insectă care se numeşte miriapod. O ştiţi? într-o zi am mers să sfinţesc o casă în care locuia o pereche femeia era trecută de 60 de ani, iar soţul de 70. El era profesor, iar ea dansatoare. Din punct de vedere financiar, treburile le mergeau binişor. Aveau un apartament foarte confortabil în centrul New Yorkului, în Manhattan, şi o casă mare în Long-Island. Şi iată că ei m-au rugat să le sfinţesc această casă. În timp ce stropeam totul cu agheasmă, stăpâna casei mi s-a adresat dintr-odată cu rugămintea:

— Părinte, vă rog să-mi sfinţiţi şi dulapul!

— Staţi liniştită! Apa sfinţită lucrează şi prin uşi! am încredinţat-o eu.

— Nu, insista ea. Vreau să îmi sfinţiţi hainele.

142

Şi a deschis dulapul. El ocupa o încăpere imensă. În interior erau fixate pe osii nişte stelaje verticale de genul celor din bibliotecă. Ele se puteau roti, de parcă erau nişte pagini. Avea peste 400 de perechi de încălţăminte! Cu diverse desene, toate modelele posibile… Pentru ce?

Hai să zicem că în acest caz putem spune: „Este o extremă.” Dar vi s-a întâmplat oare să vă aflaţi într-o casă în care locuiesc trei-patru oameni? Intri şi, de asemenea, vezi acolo 100 de perechi de încălţăminte! Câte dintre ele sunt cu adevărat necesare? Sfântul Vasile cel Mare spune că, dacă omul are mai mult de o pereche de încălţăminte, cea de-a doua îi aparţine celui desculţ. Reiese că suntem hoţi.

Ce fel de oameni suntem? Ce se va întâmpla dacă ne vom da jos coaja electrocasnicele, telefoanele, laptopurile care mereu ne distrag atenţia, ne tulbură conştiinţa, lipsindu-ne de pacea sufletului? De ce ne captivează ele atât de mult? Pentru că nu ştim cine suntem în realitate. Nici copiii noştri nu ştiu. În familii sunt necazuri şi tulburări. Iar noi continuăm să jucăm acest joc pentru că am uitat cine suntem. Sau poate nici nu am ştiut vreodată? Despre ce sunt toate discuţiile acestea? Despre relaţii, despre iubirea semenilor, numai despre asta şi nimic altceva. Dacă am atins succesul în lume, dacă avem mulţi bani, dacă vreunul dintre noi este un artist renumit, pictor, medic, învăţător sau orice altceva,

143

aceasta este doar o ocupaţie şi nu ceea ce suntem în realitate.

Avem nevoie de comuniune! Familiile noastre se distrug. Recent am fost într-o casă unde copilul stătea cu nasul în calculator. Tatăl l-a întrebat ceva. Băieţelul nu l-a băgat în seamă:

— Nu, nu, nu acum! Nu acum!

I-am zis tatălui:

— Auziţi? Azvârliţi-l pe geam!

— Ce? Calculatorul?

— Păi, puteţi arunca şi băiatul împreună cu el! Ei deja s-au contopit într-un anumit fel.

Imaginaţi-vă: Cineva vine la voi şi începe să vă fure lucrurile, să vă bată, să vă facă rău, să vă violeze soţia şi copiii. Oare veţi spune că este minunat, că trebuie să mai invitaţi un asemenea ticălos? Sau îi veţi cere să plece imediat? însă pe cine aducem noi în casa noastră? Pe cine introducem în viaţa noastră?

Am să vă povestesc o istorioară. S-a întâmplat în America. Eu slujeam la catedrală, stăteam în jurul Sfintei Mese. În mijloc era arhiepiscopul. Unuia dintre preoţi i-a sunat telefonul. A început să-l caute pentru a-l opri, dar, după cum s-a dovedit, era deja atât de dependent de el, încât nu a putut pur şi simplu să-l găsească în buzunar şi să-l închidă. Trebuia neapărat să vadă cine îl suna. Numai după asta a pus telefonul înapoi în buzunar. Imaginaţi-vă doar: Omul stă în faţa Pristolului şi îl interesează cine

144

îl sună! Oare nu e nebunie? Nebunie totală! Arhiepiscopul i-a spus:

— Părinte, vino puţin. Dă-mi telefonul.

Părintele i-a dat mobilul. Vlădica s-a apropiat de fereastră, a deschis-o şi aruncat telefonul pe geam: „Afară!” „Minunat!”, m-am gândit eu.

Deci cine suntem? Avem printre cunoştinţele noastre pe cineva cu care nu vorbim? Sau există o persoană pe care nu o iubim? Sau poate că ai noştri copii nu ne iubesc? Poate că pe ei îi atrage mai mult ceea ce le spune lumea, nu ce le spuneţi voi?

Poate pentru ei este mai plăcut să stea într-un fotoliu comod la calculator, decât să citească din Evanghelie? Ştiu ei oare să cânte troparele sfinţilor sau pot să fredoneze numai hituri moderne? Cât gunoi lăsăm să treacă prin capetele noastre?! Ne distrugem prin ceea ce facem.

Nu cu mult timp în urmă am fost într-o familie care este pur şi simplu înnebunită după propria sănătate. Fiecare dintre membrii ei aleargă în fiecare zi în ritm lent. Fiecare poartă încălţăminte corectă. Fiecare are haine ecologice, făcute dintr-un material special, fabricat fără a implica uciderea animalelor. Ei nu vor îmbrăca pentru nimic în lume un obiect din piele, pentru că asta înseamnă uciderea animalelor. Fiecare este preocupat de ceea ce e voie sau nu e voie să mănânce. Sunt de-a dreptul obsedaţi de toate aceste reguli. I-am întrebat:

145

— înţelegeţi că în fiecare zi, trezindu-vă dimineaţa, sunteţi din ce în ce mai aproape de cel mai important eveniment din viaţa voastră? Ziua cea mai importantă încă nu a sosit, dar va veni. Este ziua morţii voastre. În acea zi veţi răspunde pentru tot, pentru scopul pentru care aţi fost creaţi. Şi veţi petrece veşnicia fie în bucuria Tatălui nostru⁴⁴, fie în suferinţe şi chinuri nesfârşite, fiindcă atunci nu veţi mai putea găsi ceea ce aţi pierdut. Şi asta se hotărăşte tocmai acum!

în statul american California, în pofida populaţiei dense (acolo locuiesc 52.000.000 de oameni), există regiuni greu accesibile, unde oamenii se ocupă aproape exclusiv cu agricultura. Am cunoscut un om care a venit în Biserică după ce a citit despre Ortodoxie şi cele citite i-au atins inima. El şi-a dorit să-şi ducă familia într-un loc unde lumea să nu o otrăvească, acolo unde ar putea să trăiască asemenea unei comunităţi a iubirii. I-am spus:

— Nu există un asemenea loc! Nu lumea ne distruge, ci iubirea faţă de golul ei, precum şi lipsa iubirii lui Dumnezeu şi necunoaşterea Lui.

El s-a gândit la asta şi a decis să plece într-o altă ţară, acolo unde oamenii se mulţumesc cu mai puţin, unde viaţa e mai simplă. Au stat un an în Samoa⁴⁵, care este foarte departe, după mări şi ţări.

⁴⁴ Vezi Matei 25, 21.

⁴⁵ Samoa este o ţară în Pacific, insulară, din sudul Oceanului

146

Ulterior el a remarcat:

— Singura diferenţă dintre California şi Samoa, în afară de clima tropicală, este aceea că oamenii de acolo au puţine lucruri şi vor să aibă mai multe, iar noi avem multe şi credem că nu mai există nimic în plus.

Există numai Dumnezeu. Nimic mai mult. Nimic! Le spunem copiilor noştri: „Trebuie să intri la facultate. Trebuie să reuşeşti în viaţă.” Dar pentru ce? Ca să sfârşească la fel ca noi?

Aveam în parohie o bătrânică, probabil de vârsta mea. Ea întotdeauna venea la biserică în haine negre. Batic negru, rochie neagră, palton negru. Fără niciun machiaj. Ea nu rata nicio slujbă. Despre sine nu vorbea niciodată, doar a spus în treacăt că are o fată care locuieşte în Florida. Câteva enoriaşe o cunoşteau puţin mai bine, dar tot nu foarte de aproape. Ea prefera să nu vorbească despre sine.

Apoi a murit. Am sunat-o pe fiica ei. Aceasta a vrut ca mama să fie înmormântată după rânduiala bisericească, ordonând: „Trebuie ca proprietarul sălii în care va sta trupul până la înmormântare să fie ortodox. Vreau ca la mama să fie totul cum se cuvine după pravila bisericească.”

înmormântarea a fost stabilită pentru ziua următoare. A venit fiica răposatei. Toţi s-au adunat în biserică, în special erau multe femei. Bătrâna zăcea în sicriul deschis, pe frunte i-a fost aşezată o bentiţă cu inscripţia: „Sfinte Dumnezeule,

147

Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”, în slavona bisericească. Fiica s-a uitat la mamă şi m-a întrebat ce are pe cap. I-am explicat.

— Daţi-o jos! s-a indignat ea.

— Cum adică?

— Daţi jos bentiţa! Mama mea nu a fost păcătoasă! A fost o femeie minunată!

— Ea a fost păcătoasă. O femeie minunată da, dar păcătoasă la fel ca toată lumea.

— Daţi-o jos!

— Ascultaţi! i-am spus. Mama dumneavoastră iubea Biserica. Ea îşi petrecea tot timpul aici. Ştiţi că ea a vrut să fie înmormântată după obiceiul bisericesc. Aici s-au adunat toţi prietenii ei. Da, da, toţi cei adunaţi aici sunt prietenii ei. Dacă nu vor vedea bentiţa pe capul ei, pur şi simplu nu vor înţelege asta.

— Bine! a spus ea. Lăsaţi-o în timpul prohodului, după care să i-o luaţi.

Am tăcut. După prohodire nu i-am luat bentiţa şi am înmormântat-o pe bătrânică aşa cum se cuvine.

Peste câteva luni, fiica m-a sunat din Florida:

— Nu pot să dorm noaptea! îmi fac atât de multe griji! Nu am făcut ceea ce îşi dorea mama mea! Vreau să o dezgroape şi să-i pună bentiţa la loc.

— Nu vă faceţi griji! am liniştit-o. Nici nu i-am dat-o jos.

148

în acel moment ea s-a înfuriat de-a dreptul…

Pentru copii trebuie să facem ceaa ce au nevoie, nu ceea ce vor ei. Ce contează ce vor ei?! Astăzi una, mâine alta, poimâine altceva. Aşa vor căuta mereu să-şi atingă scopul, dar niciodată nu vor primi ce le trebuie. Dar de ce se poartă aşa? Pentru că nu ştiu cine sunt şi încearcă să afle cu ajutorul nimicurilor pe care le cumpără.

De ce suferim? Pentru că nu putem să slujim la doi domni, căci unuia îi vom sluji, iar pe celălalt îl vom urî. Noi nu putem să-I slujim şi Domnului, şi lumii⁴⁶. Hristos ne porunceşte să trăim în lume, dar să nu fim din lumea aceasta, să nu-i acceptăm valorile.

Cât de mult ne-am rătăcit! Cât de mult ne-am pierdut pe noi înşine! Cât de goliţi suntem! Aţi încercat să vă uitaţi la televizor? Este groaznic! Este ca şi cum ai petrece o oră într-un salon pentru alienaţi mintal! Aţi fost vreodată într-un spital de psihiatrie? De jur-împrejur nebunie, lipsă totală de normalitate, iar pacienţii nici nu observă asta, pentru că nebunia este în interiorul lor.

Dar aţi avut vreodată ghinionul de a participa la un concert de muzică rock? Acolo sigur se poate vedea toată destrăbălarea nebuniei. Însă publicului îi place! Iar în cluburile de noapte din oraşul nostru vi s-a întâmplat să intraţi în weekend? Şi acolo e o nebunie mizerabilă, sfâşietoare.

⁴⁶ Vezi Matei 6, 24; Luca 16,13.

149

La ce sunt bune astea? Pentru ce? Ca să evadăm, ca să ne distrăm. Dar toate acestea nu au nicio legătură cu ceea ce suntem.

Viaţa oamenilor care-L urmează pe Hristos nu este deplorabilă. Este normală, plină de bine şi de armonie. Este o viaţă care are un ţel.

Noi, Biserica, le propunem credincioşilor să postească, adică într-o anumită perioadă să se înfrâneze de la un fel sau altul de mâncare, ca să-i ajutăm duhovniceşte. Iar majoritatea oamenilor dispreţuiesc asta, făcând doar ceea ce vor. Oamenii inventează diverse pricini pentru care nu ar trebui să postească şi pierd ceea ce postul le-ar fi putut da.

Imaginaţi-vă că v-au apărut nişte dureri acute în piept, aveţi arsuri la stomac, vă simţiţi foarte rău şi mergeţi la medic. El vă spune că este vorba despre un infarct şi intraţi în panică. Sunteţi operaţi pe cord deschis, vi se implantează nişte stenturi dispozitive speciale pentru dilatarea arterelor. După care vi se spune că nu aveţi voie să consumaţi nimic gras, nici lactate,

dar nici să consumaţi alcool. Vi se dă o listă de produse interzise. Şi spuneţi: „Da, da, desigur! Neapărat!”

Apoi mergeţi la cineva în vizită şi acolo vi se propune o bucată mare de carne grasă de porc, care vă place foarte mult. Refuzaţi:

— Nu, nu pot.

— Dar este gustoasă!

150

— Nu, am inima bolnavă.

— Ah! Atunci o să-ţi aducem altceva imediat.

Aici este clar totul, deoarece carnea de porc poate să ne omoare şi gazdele nu vor să ne facă rău. Acum să încercăm să mergem la cineva în vizită, fiind sănătoşi şi să spunem:

— Nu pot mânca asta fiindcă ţin post.

Ni se va spune:

— Ai înnebunit? Pe care dumnezeu îl interesează ce mănânci tu?

Şi vom ofta:

— Bine! Astăzi voi mânca pentru a nu-mi supăra aproapele.

Dacă însă ne-am face griji pentru inima noastră bolnavă, am spune:

— Nu voi mânca nimic! Nici nu insistaţi!

Cât de încurcate sunt toate pentru noi! Copiii noştri fug de Domnul, pentru că noi înşine fugim de El. Ne facem un dumnezeu care i-ar plăcea minţii noastre. Nu urmăm ceea ce ne spune El, dar încercăm să îl adaptăm pentru noi. Însă nu este Dumnezeul adevărat şi copiii simt această prefăcătorie, acest neadevăr, şi nu vor să aibă nicio tangenţă cu el. Suntem datori să-L cunoaştem pe Dumnezeu, suntem datori să îl iubim. Altminteri, nu avem viaţă în noi.

într-o zi, pe o stradă din New York, am întâlnit o femeie foarte grasă, cu piercing în urechi, într-o ureche avea ceva în formă de disc,

151

în nas o piatră. Văzând-o, am rămas uluit. Ea s-a apropiat de mine:

— Tu cine eşti? Avva?

— De ce mă numeşti avva?

— Am citit despre cei ca tine.

Ea mi-a povestit că a încercat diferite religii şi a adăugat:

— îmi place cum eşti îmbrăcat. Poate voi deveni şi eu una dintre voi.

Am intrat în vorbă cu ea, după care a început să mă sune din când în când. Mă suna şi-mi spunea:

— Nu înţeleg. De ce nu e suficient pur şi simplu să fii bun? De ce budiştii nu sunt ca noi? De ce catolicii nu sunt aşa? Care este diferenţa dintre ortodocşi şi musulmani? De ce nu putem pur şi simplu să trăim în prietenie unii cu alţii?

Am încercat să-i explic, dar toate acestea erau mai presus de înţelegerea ei.

Ea a început să mă sune noaptea pe la trei, pe la patru. Această femeia locuia într-un azil pentru bolnavi psihic. Avea obiceiul de a aduce în casă toate vechiturile, nu putea să se despartă de toate aceste nimicuri. De aceea, în camera ei toate erau acoperite cu gunoaie şi mirosea îngrozitor. Fiind bolnavă psihic, ea nu putea să-şi facă singură curat şi la fiecare două luni trimiteam oameni din parohia noastră să-i facă ei curat, iar în fiecare sâmbătă trimiteam o femeie care o punea să facă duş.

Şi iată că această cunoştinţă m-a sunat într-o noapte şi a început să se plângă:

— Părinte! Nu mai pot să dorm!

— În schimb, eu pot! Sună-mă dimineaţă! şi am închis telefonul.

Aşa comunicam cu ea, foarte simplu.

Într-o zi a venit la noi la biserică şi în mijlocul predicii a început să le spună tuturor gândurile şi iluminările sale:

— Părinte, m-am dumirit! Am înţeles!

— Bine, Marina. Hai să vorbim mai târziu.

— Nu! Nu! Vreau să-ţi spun!

M-am gândit că nu voi reuşi să-mi termin predica, aşa că am lăsat-o să vorbească.

— Acum am înţeles! a continuat ea. Există numai Hristos şi nimic mai mult! în rest, totul este minciună. Totul e un gol.

Şi mi-am zis: „Interesant, care dintre noi este alienat: eu sau ea?”

Cât de simplu şi limpede! Nimic mai mult. Dacă vrem să avem viaţă, suntem datori să ştim asta. Dar ce va fi după aceea, dacă îl vom urma pe Hristos? El spune: Cel ce îmi urmează trebuie să îşi ia crucea şi să se lepede de sine, şi să sufere în această lume⁴⁷. Noi însă spunem: „Nicio suferinţă! Vreau să am toate comodităţile, totul să fie minunat. Iar cu Dumnezeu voi vorbi mai târziu.” Nu! Nu vom putea vorbi mai târziu!

⁴⁷ Parafrazare la Matei 16,24.

153

Trebuie să conştientizăm că există ceva mai mult decât ceea ce avem. Că viaţa noastră nu ne aparţine doar nouă. Dar noi nu ştim ce să facem, unde să mergem, cum să ne schimbăm.

Cine este deci Cel ce poate să ne ajute? încotro trebuie să mergem? Domnul Iisus Hristos spune: Eu sunt Calea […]⁴⁸. „Sunteţi aici ca să Mă urmaţi. Eu ştiu drumul către Tatăl, pentru că Eu şi Tatăl una suntem⁴⁹. Urmaţi-Mă şi veţi ajunge acolo.” Şi El mai spune: Eu sunt […] Adevărul⁵⁰. Nu există alt adevăr! Şi mai spune: Eu sunt […] Viaţa⁵¹.

Dar oare mulţi dintre noi cred în asta? Calea, Adevărul şi Viaţa… Dacă noi, creştinii, am urma aceste cuvinte, am suferi, am fi prigoniţi, am trăi în sărăcie şi lipsuri, am avea viaţă, iubire, pace, la sfârşit am dobândi viaţa veşnică.

Lumea aceasta poate să ne promită numai clipa, nu şi veşnicia. Ajunge doar să aruncăm o privire la ceea ce ni se arată la televizor şi în anunţurile publicitare, să ascultăm ce se aude din boxele calculatorului… Lumea ne promite totul. Dar aceste promisiuni sunt goale.

Zburând din America în Rusia, am citit un articol de revistă. Acolo se promova o nouă cremă

⁴⁸ Ioan 14, 6.

⁴⁹ Parafrazare la Ioan 10, 30.

⁵⁰ Ioan 14, 6.

⁵¹ Ioan 14, 6.

154

de faţă care, chipurile, adaugă 10 ani de viaţă – 10 ani! şi vă face să arătaţi cu 20 de ani mai tineri. Vă puteţi imagina? Şi chiar se găsesc oameni naivi care o cumpără. Cunosc o doamnă care lucrează într-o fabrică de cosmetice. Ea spune: „Aceste leacuri sunt identice, indiferent dacă ele costă un dolar, 10, 20, 100 sau 500. Totul depinde numai de ambalaj. Să zicem că luăm o cremă de corp foarte scumpă, pe care o vom turna într-un recipient de plastic şi-i vom pune preţul de 5 dolari. Apoi vom lua o sticluţă frumoasă cu un căpăcel ingenios şi inscripţionat cu litere de aur, o vom umple cu aceeaşi cremă şi vom pune preţul de 500 de dolari. În cele din urmă, cea care costă 500 de dolari se va vinde de zece ori mai repede.” De ce? Păi, pentru că slava noastră deşartă nu cunoaşte limite. Crema care costă 500 de dolari trebuie să fie mai eficientă. Ea le promite trupurilor noastre slăbănoage şi aproape putrede că vor arăta mai bine.

Recent am participat la o înmormântare care m-a uimit. A murit o femeie din parohia noastră ruso-americană, o grecoaică pe numele Crischentia o femeie nu foarte înaltă, slabă, foarte drăguţă şi foarte evlavioasă. Soţul ei plecase la Domnul demult. Era de loc din Insula Chios, iar acolo este o tradiţie: văduva poartă haine de culoare neagră până la sfârşitul zilelor. Crischentia mergea la toate slujbele, fără excepţie; imediat ce descuiam uşa, ea era prezentă. Venea prima

155

şi pleca ultima. Şi iată că după mulţi ani, de-a lungul cărora o văzusem foarte pioasă, exclusiv în negru şi nemachiată, Crischentia a trecut la Domnul.

Familia a vrut să-i organizeze o înmormântare pompoasă. De la biroul de pompe funebre trupul ei a fost adus în biserică. Am deschis sicriul şi am văzut acolo… un monstru! Femeia avea pe ea o rochie lejeră, albastră cu dantelă, în urechi cercei, pe faţă machiaj, o coafură nemaipomenită… Privind-o, m-am gândit: „Cine este aceasta?” Apoi s-au apropiat şi ceilalţi şi au început să spună cât de frumoasă este. Am întrebat ce s-a întâmplat. Fata Crischentiei a răspuns:

— Mama mea era foarte frumoasă. Dar nu ştiu de ce respecta toate aceste obiceiuri perimate şi neghioabe. Noi însă am vrut ca ea să arate bine. De aceea, am aranjat-o.

Bătrânele se apropiau de sicriu şi toate se speriau, dar nu spuneau nimic. O nepoată a Chriscentiei a fost luată de mână de mama ei, care a apropiat-o de sicriu şi i-a spus: „Sărut-o pe ia-ia.” Grecii aşa îşi alintă bunicile. Atunci nepoata s-a ridicat în vârful degetelor ca să se uite în sicriu şi a spus: „Nu este ia-ia mea.” Ea era convinsă că aceea nu era bunica ei.

Priviţi-vă într-o oglindă mare şi spuneţi: Semănaţi cu ia-ia? Sunteţi aşa cum trebuie să fiţi? De ce arătăm aşa? Ce îi învăţăm pe copiii noştri? Să continue tot acest balamuc?

156

Desigur, nu aştept să umblăm cu toţii îmbrăcaţi în negru. Dar cât de mult aş Vrea să emanăm cu toţii lumina lui Hristos! Ne facem griji pentru copiii noştri din motive greşite. Vrem ca ei să fie fericiţi şi sănătoşi din punct de vedere fizic, potrivit concepţiilor noastre.

Trăia odată o fată pe nume Olga. Era una dintre cele mai frumoase fiinţe pe care mi s-a întâmplat vreodată să le întâlnesc. Fata era înzestrată cu o frumuseţe uimitoare, atât interioară, cât şi exterioară. Era unul dintre acei oameni luminoşi după care toată lumea îşi întoarce capul pe stradă şi tinerii, şi vârstnicii, şi femeile, şi bărbaţii. Nu pentru că avea o înfăţişare senzuală, stridentă, ci din cauza frumuseţii şi a curăţiei de nespus. Poate că vi s-a întâmplat să întâlniţi oameni care poartă în sine acea frumuseţe primordială nespusă, pe care Dumnezeu îşi doreşte să o vadă în noi. Este vorba şi despre inocenţă, şi despre smerenie, şi despre toate calităţile excepţionale luate la un loc. Înţelegeţi despre ce vorbesc?

Olga a fost singurul copil în familie şi a crescut ca o bună creştină-ortodoxă. Avea obiceiul de a veni la catedrală la ora şase dimineaţa pentru a participa la Dumnezeiasca Liturghie. Apoi mergea la şcoală, unde la opt începeau orele. Din această cauză, părinţii ei erau furioşi. Tatăl spunea indignat:

— Este o fanatică. Ceva nu e în regulă cu ea. Se gândeşte numai la rugăciuni şi la biserică. Vă rog,

157

spuneţi-i că asta nu îi face bine. Părinte, ajutaţi-o! Ea şi-a ieşit din minţi. Singurul lucru pe care şi-l doreşte este să meargă la biserică.

Olga însă răspundea că asta o face fericită. Am spus: „Haideţi să stăm de vorbă cu ea.” Fata a venit şi am întrebat-o în prezenţa tatălui ei:

— Olga, tu ce îţi doreşti?

— îmi doresc să fiu monahie.

Tatăl era cât pe ce să facă infarct:

— Trebuie să o oprim cumva, ca să nu mai vorbească asemenea neghiobii! Uitaţi-vă la ea: o frumuseţe de fată, inteligentă, poate să devină orice vrea! Medic, jurist… Poate să se căsătorească, să aibă copii… Ea nici nu ştie ce calităţi are!

Am încercat să vorbesc cu el, să-l liniştesc, însă nu mă asculta. Iar mama era şi mai necugetată. Părinţii i-au spus Olgăi: „Nu vei mai merge la biserică. Te influenţează negativ.”

Puteţi să vă imaginaţi aşa ceva? Participarea la Liturghie să aibă o înrâurire negativă asupra cuiva? Dacă s-ar fi trezit la cinci şi jumătate ca să meargă la cursuri de dans sau la antrenament la bazin, sau să alerge în parc, sau la tenis de câmp, ei ar fi spus: „Ce frumos! Bravo! Adevărată vedetă!” Dar ea voia să meargă la Dumnezeu şi de aceea ei o numeau nebună.

însă fata continua să meargă oricum la biserică. Atunci părinţii au apelat la episcop şi i-au spus că el trebuie să curme asta, altfel se vor muta în alt oraş. Vlădica i-a spus Olgăi:

158

— Du-te la biserică în zilele de sâmbătă şi duminică. Ascultă de mama şi tata. Roagă-te acasă. După şcoală poţi să intri la mănăstire.

Mama a făcut criză de nervi. Ea plângea în hohote, ţipa că fata ei frumoasă îşi iroseşte viaţa, că nu ştie ce face. Această mamă era una dintre acele doamne fragile, care le ordonă tuturor ce şi cum să facă. Cunoaşteţi asemenea persoane? Ştiu că aici nu sunt, dar ele pot fi întâlnite uneori în viaţă. La fel şi această femeie cerea ca toţi să facă întocmai cum considera ea că ar fi bine. Şi bietul soţ trebuia să accepte totul.

Când Olga a absolvit şcoala, părinţii au declarat:

— Vrem ca tu să intri la facultate. Eşti prea tânără pentru a lua decizii importante.

Fata a mers la episcop. Acesta i-a spus:

— Intră la facultate. Când o vei absolvi, poţi să mergi la mănăstire, dacă îţi va mai rămâne această dorinţă. Dumnezeu va avea grijă de tine.

Olga a făcut întocmai. A plecat de acasă, a intrat la facultate. În noua localitate nu era biserică, aşa că putea să meargă la slujbă doar sâmbătă şi duminică.

Dar ea continua să creadă. Bineînţeles, foarte mulţi tineri îi făceau curte, pur şi simplu se ţineau pas cu pas după ea. Ea însă nu-i băga deloc în seamă. Mama era foarte bucuroasă că fiica le plăcea atât de mult băieţilor, în schimb nepăsarea Olgăi o întrista mult.

159

S-a apropiat vremea absolvirii studiilor. Mama era încântată. Cum să nu fie? Fiica urma să primească o diplomă şi încă una de merit!

— Ei, Olga, ce ai de gând să faci mai departe?

— Să plec la mănăstire.

— Nu. Nu vei merge acolo.

Şi s-au certat foarte tare. Mama i-a spus fiicei:

— Mai bine să te văd în mormânt decât la mănăstire, unde îţi vei distruge toată viaţa. Nu pentru asta trăieşti pe pământ, ca să te zăvorăşti într-o chilie.

S-a întâmplat vineri seara. Iar sâmbătă dimineaţa Olga a plecat la Liturghie. După slujbă, ea traversa bulevardul pe care în acelaşi timp se deplasau maşinile. Un şofer a accelerat şi, depăşind pe partea dreaptă o altă maşină, a lovit-o pe Olga. Mortal.

Mama ei a tras concluzia:

— S-a întâmplat pentru că mergea la biserică. Dacă nu ar fi umblat pe acolo ca o proastă, nu ar fi murit.

Mama şi-a pierdut minţile, îl blestema pe Domnul:

— Nu există Dumnezeu! Nu cred că El ar fi putut să facă aşa ceva!

Ea îl blestema şi pe episcop. Părinţii Olgăi au încetat să mai meargă la biserică: „Dacă Dumnezeu face aşa, atunci nu avem nevoie de un asemenea Dumnezeu.” Mama s-a înrăit foarte tare, crezând că singura lor fiică a murit pentru că biserica

160

a făcut din ea o nebună. Timpul trecea, iar femeia nu putea nicicum să-şi învingă necazul.

Acum aş vrea să vă povestesc despre uimitoarele căi ale lui Dumnezeu. A venit vremea când mama Olgăi nu a mai putut să trăiască simţind această durere. Înţeleptul episcop a găsit calea spre inima ei şi treptat ea a început să înţeleagă ce s-a întâmplat. S-a liniştit, a început din nou să se roage şi să cerceteze biserica. I-a cerut ajutor lui Dumnezeu şi treptat a conştientizat totul.

Peste ani, ea însăşi a devenit monahie. A plecat la Ierusalim şi a fost tunsă acolo. Ea a dobândit înţelegerea lucrurilor care îi fuseseră inaccesibile până atunci. Şi asta datorită fiicei.

Noi nu ne putem împotrivi lui Dumnezeu. Nu e necesar să facem asta. Se întâmplă ceea ce îngăduie El. Menirea noastră este de a exista pentru El. Trăim doar pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să fim cu El. Dar Domnul nici nu vrea să ne lipsească de viaţă, pur şi simplu doreşte ca aceasta să fie adevărată.

Singura metodă de a ne ajuta copiii, singura metodă de a ne ajuta pe noi înşine, singura metodă de a aduce curăţie şi adevăr în această lume nebună este de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult decât pe noi înşine, de a-l iubi pe aproapele, de asemenea, mai mult decât pe noi înşine. Şi de a-I urma lui Hristos. Atunci vom dobândi bucurie în această viaţă şi vom moşteni veşnicia.

Cu toţii aţi auzit despre Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici). El avea în birou o icoană de hârtie, într-o zi, stând de vorbă cu o doamnă, Sfântul Ioan a luat un creion şi a început să deseneze ceva pe chipul icoanei. Femeia ştia că vlădica avea uneori un aşa zis comportament ciudat, dar văzând asta, s-a gândit că înnebunise cu totul. Şi s-a grăbit să-i părăsească biroul cât mai repede. Ea pur şi simplu s-a speriat şi a fugit, crezând că vlădica nu e stăpân pe sine şi poate să facă vreo boacănă.

Preotul la care se spovedea a întrebat-o:

— Ce-ai făcut, nu te-a primit vlădica?

— M-a primit, dar s-a comportat oarecum ciudat.

— în ce sens?

— Vorbeam cu el, iar el s-a ridicat şi a început să deseneze. Să deseneze pe o icoană!

— Eşti sigură?

— Bineînţeles că sunt sigură! Doar nu sunt nebună. Vă spun ce am văzut.

— Ascultă, am să merg la el chiar eu.

Şi preotul s-a dus la Sfântul Ioan:

— Vlădică, înţelegeţi, a venit o doamnă la dumneavoastră…

— Aşa este, a venit.

— Ea spune că dumneavoastră în timpul discuţiei v-aţi ridicat deodată de la masă şi aţi început să desenaţi.

— Da, a oftat vlădica. Pur şi simplu am vrut

161

acest lucru. Şi asta a îngrozit-o.— Ce vreţi să spuneţi?

— Pe ea a creat-o Dumnezeu artistul absolut. Singurul Care este în stare să facă orice vrea. Numai Dumnezeu este în stare să creeze şi nimeni în afară de El. Putem să mutăm lucrurile, să le schimbăm locul, dar să creăm nu avem putere. Şi iată că ea vine la mine cu ochii vopsiţi pe o jumătate din faţă, de parcă avea nişte vânătăi, iar pe cealaltă jumătate a feţei fiind rujată. Adică ea şi-a imaginat că este o artistă mai bună decât Dumnezeu şi s-a apucat să-şi schimbe înfăţişarea. De aceea, m-am hotărât să schimb chipul icoanei, ca să înţeleagă cât de nerod este

înţelegeţi? Femeia însă nu a înţeles nimic şi s-a gândit că el râde de ea, îşi bate joc. Iar el

162

voia doar să-i dea de înţeles că, întorcându-I spatele lui Dumnezeu, ea pierde lumea întreagă. Că ea trebuie să asculte de Dumnezeu, nu de lume. Altminteri, devenim ceea ce vrea lumea să ne impună, devenim o marfă. Şi atunci când, ulterior, ne pierdem aspectul de marfă, lumea ne azvârle afară. Lumea, nu însă şi Dumnezeu. Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Atunci de ce facem toate acestea?

Astăzi am stat de vorbă cu un bătrânel. Era atât de frumos, încât nu puteam să-mi iau ochii de la el. Dacă l-aţi întâlni undeva pe stradă, nu m-aţi înţelege despre ce frumuseţe vorbesc. Dar sufletul lui era plin de aşa o tihnă, de pace! Şi în

163

asta e atâta frumuseţe! Iar la noi în suflet nu e pace, pentru că nu ne străduim să-I plăcem lui Dumnezeu. Nu Lui ne străduim să-I facem pe plac, ci nouă înşine şi lumii.

Trebuie să ne schimbăm. Să ne schimbăm! Nu avem voie să ne agăţăm de lucrurile care nu ne aduc binele.

Am încercat cât am putut de limpede să vă spun de ce avem nevoie şi ce nu e în regulă cu noi. Cu cât mai trainică este legătura noastră cu Hristos, cu atât mai mult sens are viaţa noastră. Şi cu cât mai trainică e legătura cu lumea, cu atât mai nebuni suntem.

— în lume e mult necaz războaie, omoruri, boli, dependenţă de droguri, de alcool şi altele. Nu toţi cred în Dumnezeu până la capăt. Atunci de ce nu Se arată pe cer măcar o dată la douăzeci de ani? Căci au fost aşa prigoane! Iar dacă L-am vedea pe Dumnezeu măcar din când în când, ne-ar fi mai uşor să credem din nou.

— Ce întrebare minunată! O întreagă pagină din Sfânta Scriptură. Vă aduceţi aminte de Lazăr? De săracul Lazăr, care se ruga să i se dea măcar o firimitură de la masa bogatului? Şi iată că săracul a murit. A murit şi a ajuns în ceruri şi a stat acolo la ospăţul Domnului. A murit şi bogatul şi a ajuns în iad. Şi a strigat de acolo: „Lazăre! Lazăre! Udă-ţi măcar vârful degetului în apă şi răcoreşte-mi limba!” Şi s-a rugat: „Doamne! Trimite-l pe Lazăr să-i spună familiei mele, fraţilor

164

mei, ca să ştie toate acestea, să nu piară şi ei.” Dar Domnul i-a răspuns: „Aveţi proroci. I-am trimis deja la voi, dar nu i-aţi ascultat. Chiar dacă ar învia cineva din morţi, oamenii nu vor crede.”⁵²

Domnul deja S-a sculat din morţi, dar noi tot nu credem. Tot mai întrebăm: „Cum e posibil aşa ceva?” Sau într-un bileţel punem întrebarea: „De ce nu vine Dumnezeu o dată la douăzeci de ani?”

Priviţi în jur! Este aici! El este aici, în noi! Dar nu împlinim datoria spre care ne cheamă şi de aceea nu-L vedem. El spune: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri […J⁵³. Iar noi îi vorbim de rău, îi judecăm, îi urâm, urzim intrigi împotriva lor, în loc să-i iubim şi să-i iertăm.

Noi suntem cei care-i împiedicăm pe semeni să-L vadă pe Dumnezeu. Din cauza noastră oamenilor le este atât de greu să-L vadă. Nu pentru că nu ar fi aici, ci deoarece noi îl umbrim. De noi depinde dacă oamenii îl vor vedea pe Dumnezeu sau nu.

Hristos este aici, acum! Tot ce ne trebuie este să deschidem ochii ca să-L vedem. Trebuie să vieţuim în aşa fel, încât şi alţii să-L poată vedea.

El nu trebuie să vină iar, întrucât nici nu a plecat de la noi. El spune: Nu vă temeţi! Sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor⁵⁴.

⁵² Parafrazare la Luca 16,19-31.

⁵³ Matei 5,44.

⁵⁴ Parafrazare la Matei 28, 20.

165

Trebuie să facem ceva cu asta. Căci ne va întreba pe fiecare:

— De ce ai procedat aşa? Te-am rugat să le slujeşti semenilor, iar tu spuneai: „Nu mă deranjaţi!”

— Cunosc o familie, soţii au petrecut împreună în jur de 30 de ani. Soţul nu era botezat, soţia nu era îmbisericită. Trăiau în înţelegere. Dar deodată în familie s-a întâmplat o infidelitate. Din această cauză au suferit amândoi, dar nu au divorţat. Legătura extraconjugală nu a fost întreruptă, însă soţul nu a plecat la alta. Soţii trăiesc ca doi străini, cu toate că acum soţia deja se roagă şi se străduieşte să împlinească poruncile. Ce să facă? Cum să trăiască de aici înainte şi cum să înţeleagă voia lui Dumnezeu?

— Exact aşa ni se întâmplă atunci când încercăm să ne clădim viaţa făcând abstracţie de indicaţiile şi de îndrumarea Ziditorului. Nu noi ne-am creat, ne-a creat Dumnezeu. El ştie cum trebuie să fim, noi însă nu ştim asta. Putem să încercăm să facem ceva în felul nostru, dar totul se dărâmă şi nu mai putem pune la loc toate aceste cioburi.

Pentru ce am fost creaţi? Ca să-L iubim pe Dumnezeu şi să trăim în comuniune cu El. Ni s-a dat porunca iubirii aproapelui. Noi însă căutăm pe cineva care ne-ar iubi pe noi. Nu vrem să iubim, ci să fim iubiţi. Şi credem în tot felul de fleacuri, pentru că suntem plini de pofte şi de dorinţe arzătoare, pentru că ne dorim cu însetare să

166

ne asigure cineva ceea ce nu avem. De aceea facem tot felul de promisiuni deşarte. Nellinguşim unii pe alţii cu pricepere, ca să obţinem ceea ce ne dorim. Clădim relaţii, ignorând îndrumările pe care ni le-a lăsat Dumnezeu şi totodată vrem să reuşim în toate. Dar nu reuşim. De ce? Pentru că ne unim nu de dragul iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii dintre noi, ci din egoism. Şi ne mai şi plângem: „Cum aşa? De ce nu a ieşit nimic? De ce m-a înşelat?” Dar el nici nu a înşelat-o. Chiar ea s-a purtat naiv. Pur şi simplu nu înţelegea că el toată viaţa se iubea pe el, nu pe ea. Şi ea se iubea doar pe ea însăşi, de aceea nu a putut înţelege comportamentul soţului. Din ce cauză? Deoarece nu voia să dăruiască, ci să primească iubire. Este un om rău? Şi ce dacă? Poate în continuare să-l iubească. Dar ea încearcă să-i spună că la fel cum se poartă el, se va purta şi ea. Asta nu e iubire, ci egoism. De aceea reiese că amândoi dorm cum îşi aştern şi într-un final rămân cu nimic. De ce e aşa? Pentru că nici ea, nici el nu au vrut să iubească. Fără Dumnezeu nu există iubire. Definiţia iubirii ni se dă în Epistola către Corinteni⁵⁵. Dragostea este binevoitoare. Ah, despre ce vorbiţi? Ajunge să ne amintim cum ne războim acasă. Cum ne numim unul pe altul prin cuvinte urâte, ţipăm sau uneori chiar ne batem. Mai putem spune că suntem binevoitori?

⁵⁵ Vezi I Corinteni 13,4-7.

167

Dragostea îndelung rabdă. Dragostea nu gândeşte răul. Dragostea întotdeauna dăruieşte. Dragostea niciodată nu se răzbună. Iată deci! Cât de departe suntem de acestea! Puteţi spune că măcar aţi încercat vreodată să iubiţi?

Şi, în încheiere, dragostea nu cade niciodată. Dar ce spunem noi? „Nu îl (o) mai iubesc!” Dacă spui aşa, nu ai iubit niciodată. În afară de tine. Dacă nu vom urma poruncile dumnezeieşti, vom înlătura unele calităţi ale iubirii, nu vom reuşi nimic.

Tocmai din această cauză relaţiile noastre emană atâta duhoare. Oriunde te-ai uita, peste tot e durere. De ce? Mai întâi, pentru că nu conştientizăm cine suntem. Nu avem nicio idee de ţelul existenţei noastre. Ne însuşim ceea ce ne spune lumea. Apoi întâlnim un alt prostănac ca noi, începem traiul împreună şi este asemenea aruncării unui chibrit care arde în benzină. E de ajuns să se atingă cei doi, că se şi produce explozia. Apoi ne gândim mereu de ce a ieşit totul atât de rău.

— Cum să luptăm cu deprimarea? Cum să învăţăm să ne iubim semenii care fac lucruri rele? Cum să fim blânzi? Cum să nu ne temem de demoni? Cum să strivim mândria?

— Trebuie să ne temem de demoni, dar nu să aşteptăm ca ei să ne distrugă, ci să fim atenţi să nu cădem sub influenţa ispitelor lor.

în ceea ce priveşte mândria, cu toţii o avem. Unii mai multă, alţii mai puţină. Opusul mândriei

168

este smerenia. Cum să atingem smerenia? Cum să învingem mândria? Prin recunoştinţă.

Probabil v-aţi mirat şi v-aţi gândit că am luat-o razna. Dar am să vă aduc un exemplu. Să presupunem că învăţaţi la şcoală, matematica şi ştiinţele exacte nu vă plac şi vi se par plictisitoare. Dar trebuie să le faceţi. Şi astfel nu puteţi rezolva o ecuaţie la algebră. Colegul de bancă vă ajută şi vă spune ce trebuie să faceţi. Găsiţi soluţia ecuaţiei. Înainte de asta însă v-aţi chinuit o oră. Aşa că îi sunteţi foarte recunoscător colegului. Dar nu mergeţi să vă lăudaţi: “Iată, am rezolvat ecuaţia, vedeţi ce deştept sunt.” Tocmai asta este smerenia: aţi avut nevoie de ajutor şi l-aţi primit. Simţind recunoştinţă, înţelegeţi că nu aţi fi făcut faţă fără coleg.

Dacă îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru că existăm, dacă realizăm cu recunoştinţă că am făcut ceva numai pentru că El a îngăduit asta, atunci dobândim smerenia.

Ţin minte cum am sfinţit casa unei femei, o chema Olga. Am mers într-acolo la rugămintea episcopului şi chiar de ziua numelui ei. Vlădica mi-a spus:

— Sfinţeşte casa, binecuvintează masa, mănâncă şi poţi să pleci.

Olga era o doamnă înaintată în vârstă, avea peste 90 de ani. Sunt oameni care la bătrâneţe arată mai bine decât în tinereţe, iar alţii, dimpotrivă, devin urâţi. În ceea ce o priveşte pe Olga,

169

chipul ei era undeva între urâţenie şi mediocritate. Când stăpâna casei mi-a deschis, m-am speriat chiar, pentru că la 90 de ani ea s-a împopoţonat ca la 16. Eu nu prea reuşesc să-mi ascund gândurile. De obicei mă străduiesc să fac o faţă de piatră, dar nici asta nu-mi iese. Atunci când Olga mi-a deschis uşa, de mirare mi-au ieşit ochii din orbite. M-am dat înapoi instantaneu.

Avea un apartament luxos. Două etaje, cu vedere spre golf. Am intrat şi am văzut că pe perete atârna o fotografie imensă a unei fete foarte frumoase, probabil dansatoare. Se vede că poză era făcută de un profesionist.

— Ah, ce minunată şi tânără făptură! am exclamat. Este fiica dumneavoastră?

— Nu. Eu am fost aşa.

Şi eu prostănacul, am întrebat:

— Dar ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?

— Nu ştiu… Uitaţi-vă cum arăt acum…

Am început să mă gândesc la asta. Am legat o conversaţie. Am aflat că, fiind încă aşa ca în poză, Olga credea că aşa este ea. Apoi a continuat să se străduiască să-şi păstreze acest chip. Îndrepta toată atenţia nu asupra omului interior, ci asupra înfăţişării. Şi iată că acum, la o vârstă înaintată, ea arăta deja ca un clovn. Căci ea era cu totul altceva, ceva mai mult decât atât. Dar nu putea deloc să conştientizeze asta, pentru că nu putea să se despartă de imaginea pe care şi-o făurise în tinereţe.

170

Datorită smereniei ne acceptăm aşa cum suntem la orice vârstă. Căci rămânem noi înşine mereu, din pruncie şi până la bătrâneţe, indiferent de înfăţişare. Dar deseori suntem atât de goliţi de conţinut, atât de superficiali…

— Ce să fac dacă soţul nu mă înţelege şi nu avem pace deloc?

— Fiţi atentă cum vă purtaţi cu soţul şi de acum procedaţi exact invers. Poate veţi avea succes.

— Aveţi dreptate, părinte. Dar ca să le împlinim pe toate acestea şi să venim cu adevărat la Dumnezeu, trebuie să mergem pe un drum cu adevărat îngust. Evanghelia ne învaţă aşa şi toate cărţile sfinte, de asemenea. Pe multe nu le împlinim, deoarece nu avem aducere aminte de moarte, gândirea la moarte. Şi aici este toată problema. Dacă am medita măcar puţin la moarte, la faptul că fiecare zi ne apropie de veşnicie! Atunci când omul se gândeşte la sfârşitul său, el se străduieşte să păcătuiască mai puţin, să-şi iubească aproapele, să-L iubească pe Dumnezeu. Acesta mi se pare a fi lucrul cel mai important. Trebuie să ţinem minte asta, trebuie să fim povăţuiţi în acest sens permanent. Îmi cer iertare dacă am spus ceva nelalocul lui, dar asta ar trebui să le fie util tuturor ţinerea în minte a morţii.

— Sunt de acord în totalitate. Cele menţionate de dumneavoastră sunt importante! însă mi

171

se pare că vorbiţi despre acoperişul casei, în timp ce eu încerc să vă ajut să puneţi temelia. Înainte să ne gândim la însemnătatea morţii, trebuie să aflăm ce este viaţa. Înainte să cugetăm la viaţa veşnică, trebuie să ştim că Dumnezeu există.

Şi cred acum, de fapt poate greşesc, că majoritatea dintre noi niciodată nu ne gândim la Domnul. Ne gândim la El ca la ceva abstract, dar nu ca la o Persoană. Dumnezeu este Persoană, nu un obiect oarecare. El este Persoană şi de aceea trebuie să avem comuniune cu El. Iar majoritatea dintre noi nu avem nicio relaţie cu El. În loc de asta, avem anumite imagini, concluzii…

172

Stăpânul casei noastre este Domnul

Mi s-au pus multe întrebări. Multe dintre ele sunt legate unele de altele. Multe încep cu un singur cuvânt – „cum”. Cum să fac cutare sau cutare lucru? Permiteţi-mi să vă pun o întrebare care ar putea să vă ajute să găsiţi răspunsul. Imaginaţi-vă că trăiţi de doi ani în căsnicie. Sunteţi tineri, tocmai vi s-a născut primul copil. Soţia v-a lăsat cu copilul acasă, la etajul cinci. Copilul doarme şi aveţi nevoie doar de cinci minute ca să fugiţi până jos şi să cumpăraţi ceva de la magazinul de după colţ. La întoarcere vedeţi că toată clădirea este cuprinsă de flăcări. Incendiu!

în acel moment, dintr-un alt magazin iese soţia şi exclamaţi:

— Slavă Domnului că eşti bine şi nu ţi s-a întâmplat nimic!

— Dar unde este copilul? întreabă ea, scoţând un ţipăt sfâşietor. Copilul! El este la etajul cinci. Blocul arde!

174

Acum am să vă întreb pe toţi: Ce credeţi? Ce vor spune în acel moment părinţii? Propun câteva variante de răspuns. Primul: „Dumnezeule! Arde blocul! Bietul copil! Adio!” Al doilea: „Trebuie să găsim pe cineva care să urce la copil şi să-l salveze. Trebuie să chemăm pompierii, poliţia, elicopterele.” Varianta a treia: „Fugim să-l salvăm!” A patra: „Nu avem voie acolo. Putem să suferim arsuri şi să pierim noi înşine. Oricând putem să mai facem un copil.”

Deci care dintre voi este pentru răspunsul numărul unu? Dar pentru numărul doi? Numărul trei? Numărul patru? Rezultatul este evident. Ce îi face pe părinţi să fugă şi să-şi salveze copilul? Ce îi face să ia anume această decizie, orice s-ar întâmpla, în pofida pericolului de a muri ei înşişi? Faptul că ei se află în anumite relaţii cu acest copil. Îl iubesc şi nu-şi pot imagina viaţa fără el. Iubirea, iată ce îi călăuzeşte.

Ce să facem deci ca ai noştri copii să-şi dorească să-L iubească pe Dumnezeu? Trebuie pentru început să-L iubim noi înşine. Când ni se naşte un copilaş, oare îl luăm în braţe şi îl întrebăm: „Spune-mi: Ce vrei să mănânci? Vrei lăptic de la mămica? Sau biberon? Sau vei alege singur? Poate ai vrea nişte mâncare franţuzească? Sau poate italiană?”

Nu! Noi nu întrebăm nimic! Noi nu-l întrebăm în ce limbă ar vrea să vorbească! Nu-i spunem: „Nu vreau să vorbesc cu tine până nu-mi vei spune ce vrei. N-am să mai scot niciun cuvânt

175

până ce nu-mi vei spune în ce limbă să comunic cu tine. Pentru că vreau ca tu singur să alegi totul.” Dacă am spune aşa, am creşte nişte zombi, nu nişte copii!

îi dăm copilului ceea ce considerăm mai bun pentru el. Îl învăţăm limba noastră maternă. Îi înfrumuseţăm camera cu lucrurile care ne plac nouă. Vorbim cu el în limba noastră, îi dăm hrana pe care noi o alegem. Şi i-l dăm pe Dumnezeu. Îi dăruim religia pe care o mărturisim noi înşine. Nu trebuie să facem aşa cum cred unii, chipurile, să crească şi să decidă el însuşi. Dacă şi voi credeţi la fel, atunci… Nu ştiu, poate luaţi cumva un tratament nepotrivit, dar viaţa voastră este departe de realitate.

Daţi-mi voie să vă povestesc despre o familie. Poate că povestea lor o să vă ajute şi pe voi. Lângă mănăstirea noastră, cam la un kilometru şi jumătate depărtare, locuieşte o familie cu opt copii. Ei nu sunt ortodocşi, ci catolici. Tatăl este şofer pe tir, mama învăţătoare. Au plecat din oraş atunci când au decis să aibă copii. S-au mutat în munţi, mai departe de tot ceea ce distruge familia. Ei merg la slujbe. Unul dintre călugării noştri a învăţat la aceeaşi şcoală cu ei când încă stăteau în oraş. Şi iată că într-o zi s-au întâlnit întâmplător la un supermarket şi s-au mirat foarte! Monahul i-a invitat să-i facă o vizită.

— Când aveţi slujbă? a întrebat tatăl.

— Sâmbătă la patru.

176

Şi a venit. Vecernia a durat trei ore. El nu înţelegea nimic. Împreună cu el era şi fiul lui de 16 ani. Puteţi să vă imaginaţi aşa ceva? în zi de sâmbătă să aduci la biserică un băiat de 16 ani? încercaţi, să vedem dacă reuşiţi. Iar băiatul, nefiind ortodox, neînţelegând ce se întâmplă, a stat în biserică trei ore!

Când slujba s-a terminat, am ieşit la ei. Stăteau lângă maşină.

— Vă rog să rămâneţi la cină, i-am invitat eu.

— Nu, nu putem, avem treabă. Mulţumim!

L-am întrebat pe băiat:

— Ce zici, a fost lungă slujba, nu-i aşa?

El, ca un adolescent obişnuit, mi-a răspuns:

— Nu, nimic grav! Nicio problemă!

— Dar a trebuit să stai tot timpul în picioare!

— Da, însă nu mi-a fost deloc greu.

— Ce ţi-a promis oare tatăl tău în schimbul celor trei ore pe care le-ai petrecut în biserică? Şi nici măcar nu în biserica voastră!

— Nu mi-a promis nimic. Astăzi este sâmbăta mea cu tata!

— Adică?

— în fiecare sâmbătă unul dintre noi, pe rând, petrece toată ziua cu tata. Cu toţii aşteptăm cu nerăbdare această zi. Dacă merge la serviciu, mergem şi noi împreună cu el. Dacă face ceva în gospodărie, noi la fel. Orice ar face, suntem cu el.

Puteţi oare voi, părinţii, să vă imaginaţi că odrasla voastră vă spune: „Aştept cu nerăbdare

177

ziua pe care o vom petrece împreună. Este cel mai bun lucru pe care mi-l pot imagina!”? Cum v-aţi simţi atunci? închipuiţi-vă ce tată minunat este acesta copiii vor să fie împreună cu el!

— Şi toţi copiii tăi petrec în acest fel timpul cu tine? l-am întrebat.

— Da, în fiecare sâmbătă, pe rând.

— Dar câţi ani are cel mai mare?

— 27. Este deja căsătorit, are şi el copii.

— Ce frumos! Şi toţi copiii tăi merg la biserică?

— Bineînţeles!

— Cum ai reuşit să-i convingi?

— Suntem o familie credincioasă. Şi, fiind credincioşi, mergem la biserică. Eu nu-i întreb niciodată dacă vor merge. Pur şi simplu mergem noi şi vin şi ei cu noi.

— Dar cel care are 27 de ani?

— Merge şi el.

„Ce familie minunată!”, m-am gândit.

Mănăstirea noastră este situată într-o localitate rurală. Acolo este un fel de cimitir de maşini. Oamenii ne spun:

— Părinte! Vrem să oferim maşina noastră pentru mănăstire. Puteţi să ne ajutaţi să achităm costul ei?

Iar maşina efectiv se dezmembrează, a parcurs deja kilometrajul admis, în timpul mersului scoate fum… Ce să facem? Le mulţumim donatorilor şi luăm maşina. Uneori, dacă mai este

178

funcţională, ne deplasăm cu ea, iar alteori pur şi simplu o aruncăm.

Şi iată că am avut o asemenea maşină. Pacoste, nu maşină! Iar în această familie de catolici cu opt copii era un băiat pasionat de partea tehnică. Într-o zi, trecând pe lângă ei, m-am oprit şi m-am adresat mamei lor:

— Ce părere aveţi? O să vrea fiul dumneavoastră să repare această maşină?

— Părinte, băieţii se vor bucura să vă ajute!

Peste o lună va funcţiona!

Sâmbăta următoare ei au venit să ne ia „ruina”. Am intrat în vorbă. Băiatul cel mare a spus:

— Mă pricep la mecanică auto, aşa că vom repara totul!

I-am mulţumit:

— Ce bine că ai venit! Şi încă într-o zi de sâmbătă!

— Este sâmbăta pe care o petrec împreună cu tata, a răspuns el. De aceea sunt aici.

Puteţi să vă imaginaţi aşa ceva? Dacă familiile noastre ar fi la fel! Dar nici asta nu e totul! Am invitat această familie la noi de Crăciun. Ei sunt catolici şi sărbătoresc pe 25 decembrie, pe stil nou, iar noi pe cel vechi, adică pe 7 ianuarie. După Liturghia de noapte, aproximativ la trei şi jumătate dimineaţa, ne-am aşezat la masă. Unii copii deja dormeau pe canapea, iar alţii nu. S-a adunat toată obştea. Musafirii stăteau la aceeaşi masă. Mama le spunea copiilor cum să stea corect

179

şi ce să mănânce. Ca o mamă obişnuită pune acolo, stai aşa, ia asta… Am întrebat-o în glumă:

— Cine este cel mai important la voi în familie? Tu sau soţul?

Ea m-a privit:

— Părinte! în familia noastră cel mai important e Domnul. Soţul meu se supune lui Dumnezeu. Iar eu mă supun soţului.

Vă imaginaţi?! Puteţi oare spune că soţul vostru îl iubeşte pe Dumnezeu şi I se supune Lui şi de aceea vă iubiţi soţul şi vă supuneţi lui?! Şi că toţi copiii vă ascultă? însă ei aveau nişte copii absolut obişnuiţi! Dar ei ştiau care este lucrul cel mai important în viaţă.

Doriţi să ştiţi ce nu e în regulă la voi în familie? Neorânduiala este în inima noastră, în mintea noastră. Încercaţi să-i spuneţi copilului vostru: „închide calculatorul şi fă asta şi aia!” Oare vă va răspunde: „Da, mamă”? Sau vă va contrazice: „De ce?” Da, exact aşa va reacţiona: „De ce?” Noi suntem neascultători şi ei sunt neascultători. Ei învaţă de la noi.

Cum să ne învăţăm copiii să-L iubească pe Dumnezeu? Cum să-i învăţăm să iubească Biserica? Iată cum: noi înşine trebuie să-L iubim pe Dumnezeu şi Biserica, noi şi soţii noştri, soţiile noastre. Atunci şi copiii vor face la fel. De ce ei nu-L văd şi nu-şi doresc să-L vadă pe Dumnezeu? Pentru că noi înşine nu-L cunoaştem.

180

Unul dintre fiii lor avea 17 ani voia să devină veterinar. El avea grijă de cai şi-i iubea. I-a spus tatălui:

— Tată, nu voi merge să-mi continui studiile.

Tata nu s-a supărat, nu a început să strige:

„Ba nu, vei merge!” Pur şi simplu a întrebat:

— De ce?

— Vreau să devin veterinar. Şi acum a apărut posibilitatea de a merge să muncesc la o fermă de cai. Acolo pot învăţa tot ce-mi trebuie şi nu va fi nevoie să intru la facultate.

— Bine, a spus tatăl. Hai să-ţi găsesc un serviciu la o fermă bună pe timpul verii.

Şi tatăl i-a găsit un asemenea loc în statul Virginia. Băiatul a muncit acolo trei luni. Apoi s-a întors şi din prag l-a rugat:

— Tată, ajută-mă să-mi găsesc o facultate bună.

— De ce? a întrebat tata.

— Păi, la fermă erau nişte oameni nu prea isteţi, care ştiau despre cai chiar mai puţin decât mine. Însă aveau studii, iar eu nu aveam şi, de aceea, în loc să mă ocup de cai, am fost nevoit să curăţ grajdurile.

Tatăl ştia ce face. Era înţelept pentru că îl iubea pe Dumnezeu. Da, ştiu, acum poate fi prea târziu, copiii sunt aproape adulţi. Dar cear fi dacă soţul, din ziua întemeierii familiei, ar cârmui-o punând în capul unghiului iubirea lui Dumnezeu şi rugăciunea, iar soţia, de dragul iubirii

181

lui Dumnezeu, ar face ascultare de soţ? Asta ar sfinţi şi familia, şi casa, iar copiii voştri nu s-ar afla pe calea pierzării.

Aţi vrut să ştiţi de ce aveţi neînţelegeri în familie? Iată şi răspunsul! Acesta este răspunsul!

Cum să ne ţinem copiii în biserică? Nu-i mai scoateţi din sărite prin rugăminţile permanente de a merge la biserică! Chiar dacă vor merge, oricum e prea târziu, dacă i-am învăţat deja cu gândul că există ceva mai important decât Dumnezeu şi Biserica. Acum noi trebuie să le arătăm altceva. Cum? Prin calea credincioşiei faţă de Dumnezeu, prin ucenicie, prin răspunsul lucrător la chemarea: „Vino şi urmează-Mi.” Iată cum, nu altfel!

Putem să încheiem căsătoria şi să vedem că aşteptările nu se împlinesc. Copiii ne sunt străini… Dar tu munceşti, primeşti bani, faci ceva pe lângă casă. Viaţa trece şi la capătul ei spui la fel, că nu ştii cum să te rogi, că nu ai văzut niciodată faţa lui Dumnezeu. Pentru ce se întâmplă toate acestea? La ce bun? Este inadmisibil să li se întâmple aşa ceva oamenilor. Căci important este nu ceea ce facem, ci de ce o facem, tocmai aşa devenim creştini.

Din copilărie ştim cu toţii că se întâmplă să vizitezi vreun prieten şi chiar din prag să întâmpini o oarecare tensiune, ca un zid. Ba copiii se vrăjmăşesc cu părinţii, ba părinţii unul cu celălalt… Iar alteori se întâmplă să mergi la cineva

182

şi să te simţi ca într-o oază minunată. Părinţii se bucură de comunicarea cu copilul lor şi eşti întâmpinat cu braţele deschise, prieteneşti, simţi că oamenii trăiesc pentru un scop, că se iubesc unii pe alţii. Ei nu trebuie să vorbească despre acest lucru, starea aceasta pur şi simplu există. Dacă vieţuim întru Hristos, toţi ne bucurăm, nu e nicio tensiune. Şi atunci spunem: „Sunt acasă. Aici locuieşte Hristos.”

îmi aduc aminte de prietenul meu cât de evlavioasă era mama lui! Ea era catolică, dar cu măsură, fără stări de isterie. Întotdeauna aranja masa în aşa fel, încât să rămână mereu un loc gol; acolo, de asemenea, punea tacâmuri, dar nu şedea nimeni. Acesta era locul lui Hristos, pentru ca niciodată să nu uite cei din casă că El este aici.

în familia lor circula o glumă. Oare ştiţi că irlandezii sunt cunoscuţi ca fiind amatori de băutură? în această casă veneau oameni, sunau la uşă şi cereau de mâncare. Atât servitorilor, cât şi copiilor li s-a spus că musafirii trebuiau primiţi. Cel beat trebuia condus în pridvorul din spatele casei şi hrănit acolo, iar cel treaz trebuia aşezat la locul lui Hristos, în sala de mese. Pentru a nu supăra pe nimeni, au convenit să facă aşa. Atunci când pe prag stătea un om flămând, treaz, gazdele spuneau: „A venit la noi Sfântul Iosif! Sfinte Iosif, poftiţi, vă rog, în sala de mese!” Dacă însă musafirul era beat, ei spuneau: „A venit Sfântul

183

Patrick⁵⁶” şi îl duceau în curtea din spate. Dumnezeu şi Sfântul Patrick să îi ierte!

Mama prietenului meu îi iubea foarte mult pe săraci şi întotdeauna îl vedea în faţa sa pe Domnul. În vestiar, pe o porţiune de perete nu prea mare, între uşa de la intrare şi sala de mese, era atârnată o tăbliţă înrămată unde, cu litere mari de aur şi cu scris caligrafic, era scris: „Stăpânul acestei case este Hristos.” Aşa că musafirii aflau acest lucru imediat.

înainte catolicii aveau obiceiul nu ştiu dacă s-a mai păstrat de a ţine lângă uşă un vas cu apă sfinţită. Intrând şi ieşind din casă, ei îşi afundau întotdeauna mâna în apă sfinţită şi îşi făceau semnul crucii, amintindu-şi că mântuirea noastră este prin botez. Minunat obicei!

Dar pruncii noştri? Cum cresc ei? îl văd oare pe Domnul? Bineînţeles că nu!

Permiteţi-mi să vă mai relatez o istorioară.

Sper că în acest fel vă voi răspunde la întrebările puse şi voi dezvălui pricinile ce vă îndeamnă să mi le puneţi.

într-o zi, un bărbat foarte speriat s-a apropiat, alergând spre mine: „Părinte, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră.” „Ascultă, abia ce am ajuns la catedrală, nici nu am ieşit încă din maşină. Este ora şase dimineaţa, iar tu îmi spui că trebuie

⁵⁶ Sfântul Patrick (în tradiţia ortodoxă, Patriciu) sfânt creştin, luminătorul şi ocrotitorul Irlandei.

184

să-mi vorbeşti. Aşteaptă până la terminarea Liturghiei”, am propus eu, întrucât tffebuia să fac Proscomidia.

Bărbatul a intrat în biserică. Arăta extenuat. După slujbă, mi-a mărturisit:

— Părinte, nu pot să mă stăpânesc. Viaţa mea se năruie şi nu pot să mă opun acestui lucru. M-am împătimit de pornografie şi nu mai pot deloc fără ea. Nu pot deloc. Cad permanent în păcatul malahiei! îmi ies din minţi! Vreau să mă opresc şi nu pot! Dar mi s-a întâmplat o minune! Probabil este Domnul!

El mi-a povestit că era angajat pe un post important de conducere într-o companie foarte mare, al cărei birou se află într-unul dintre zgârie-norii New Yorkului. Şi în timpul pauzelor, care după regulile sindicale sunt trei (douăzeci de minute dimineaţa, douăzeci seara şi la prânz), el ieşea din birou, cobora în stradă şi mergea la magazinul unde se vindeau reviste pornografice. Şi aşa în fiecare zi! El se ruga, plângea, se ruga Domnului să îl ajute să scape de această patimă. Dar niciodată nu a putut să se oprească. Patima îi destrăma familia, îi distrugea credinţa. El a încetat să se mai spovedească şi să se împărtăşească.

— Şi iată că ieri, a continuat bărbatul, am plecat iarăşi după reviste. Abia ce m-am apropiat de uşă, în timp ce ieşea un om, care m-a privit în ochi şi m-a întrebat: „Dar oare ce-o fi făcând acum îngerul tău păzitor?”

185

Omul nostru, necăjit, a fost zguduit de acest fapt până în măduva oaselor. Cum e posibil ca, ieşind dintr-un asemenea magazin, cineva să te privească în ochi şi să te întrebe: „Oare ce-o fi făcând acum îngerul tău păzitor?” Absolut şocat, el nu a mai intrat în acea prăvălie.

— Părinte! spunea el. Am înţeles că acela a fost îngerul meu păzitor. Vreau să mă opresc!

Minunat! Dumnezeu îl trimite pe îngerul Său pentru a-l salva pe omul care nu poate să se salveze singur.

Iar noi? Credem oare în îngerul păzitor? Nu, desigur! Vorbim oare cu el în fiecare zi? Nu, desigur! De aceea continuăm să facem ceea ce am făcut.

Dumnezeu ne-a trimis deja tot ce ne trebuie. El ne propune Sfintele Sale Taine ca să ne putem mântui. Dar noi nu mergem la Spovedanie, nu ne apropiem de împărtăşanie, nu participăm la Liturghie, nu ne rugăm, nu vorbim cu îngerul păzitor. El ne-a trimis tot ce ne trebuie, dar nu ne folosim de asta.

îmi puneţi întrebări dintre care unele sunt foarte sincere. Dar ele seamănă cu gândurile de genul: „Să alerg oare la etajul cinci ca să-mi salvez copilul din casa care arde sau să chem pompierii, sau să nu fac nimic, lăsând copilul să ardă?” Dacă ne iubim copilul, toate aceste întrebări nu-şi au rostul, noi ştim sigur cum să procedăm. Noi ştim, trebuie să facem tot posibilul

186

pentru a-l salva! Nu ne vom gândi înainte de toate la noi înşine, ci la copil.

La fel sunt şi întrebările puse de voi. Ele sunt despre ce trebuie să facem, dacă nu-L iubim pe Dumnezeu. Dacă îl iubim pe Domnul, ştim deja ce-i de făcut. Inima noastră răspunde chemării Lui.

De aceea spun: Să-L iubim pe Dumnezeu! Să strigăm la El!

Unii dintre cei prezenţi aici, la fel ca şi mine, sunt deja la o vârstă atât de înaintată, încât poate nici nu mai ţin minte că au fost tineri. Dar să încercăm totuşi să ne amintim de vremea adolescenţei şi a nebuniei, când am început să ţinem la cineva. Nu vorbesc acum despre iubire, ci despre înflăcărare. Puteam nopţi la rând, fără întrerupere, să petrecem cu omul dorit, vorbind despre nimicuri. La întrebarea dacă suntem obosiţi răspundeam cu un „nu” hotărât, pentru că nu voiam să plecăm. Zăpadă, ploaie, vânt, nu ne păsa de toate acestea, puteam să ne oprim într-un colţ şi să vorbim ore în şir. De ce? Pentru că aveam o singură dorinţă, aceea de a fi împreună cu acel om. Toate celelalte deveneau secundare.

Vă amintiţi de acele zile? Exact aşa o iubire trebuie să avem pentru Hristos. Noi însă nu o avem. Când îl iubim pe Domnul, putem merge pe ape. Iar când ne iubim pe noi înşine, ne înecăm. Nu vă propun să umblaţi pe ape, cel puţin deocamdată nu vă propun.

Viaţa este foarte simplă, dar ne este foarte greu să trăim

Viaţa este foarte simplă

Fiecare om suferă din cauza propriei incapacităţi de a vieţui corect. Căci pentru asta există doar o singură metodă, aceea de a proceda în conformitate cu ţelurile pentru care este creată viaţa însăşi. Să zicem că ne place să dormim în natură, în pădure. Dar înţelegem că iarna nu putem merge acolo desculţi, cu cămaşă subţire şi pantaloni scurţi, fără cort şi plapumă, căci în acest fel pur şi simplu vom pieri. Vara însă putem face asta.

La fel e şi cu legile duhovniceşti ale vieţii. Dacă le uităm, riscăm să pierim, să pierdem totul. Trebuie să ţinem minte că aceste legi funcţionează mereu. Noi însă spunem: „Voi face faţă cumva singur, cumva mă voi descurca, voi schimba aceste legi după propriul plac.” Apoi ne mirăm de starea jalnică în care ne aruncăm noi înşine.

Cu toţii suntem la fel. Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare. Ştiu că uneori ni se pare că aceste cuvinte

188

nu au niciun sens. Putem chiar să întrebăm: „Dacă Dumnezeu mă iubeşte, de ce mi-e atât de greu să trăiesc?” Dar noi înşine ne facem viaţa grea. Noi, nimeni altcineva.

Nu este important ceea ce ni se întâmplă în viaţă, ci felul în care răspundem la asta. Să zicem că trece cineva pe alături, ne împinge şi spune: „Iertaţi-mă, nu am făcut-o intenţionat.” Putem să ne vărsăm asupra lui toată proasta dispoziţie, să începem să ţipăm şi să-l jignim pe acel om sau pur şi simplu să spunem: „Nimic grav.” împrejurările sunt aceleaşi, dar alegem moduri diferite de acţiune.

Noi nu suntem răi, nu. Pur şi simplu am ales un drum greşit. Acum însă trebuie să alegem calea cea dreaptă şi să ne nevoim. Nu este uşor. Foarte simplu, dar deloc uşor.

Astfel, să presupunem că vă deplasaţi cu maşina cu prietena, cu mama, cu soţia, cu oricine ar fi. Îi daţi însoţitoarei voastre harta şi-i spuneţi:

— Trebuie să ajungem aici. Să-mi spui când va trebui să virăm.

Ajungeţi la o intersecţie şi întrebaţi:

— încotro trebuie s-o iau?

Ea spune:

— La stânga.

Virezi şi continui să mergi… Trec deja trei ore, cu toate că până la destinaţie trebuia să faci maxim o oră. În cele din urmă, întrebi:

— Dar când vom ajunge totuşi?

189

Ea răspunde:

— Dragul meu, nu-i nimic grav, pur şi simplu mergi înainte.

Mai trec trei ore, te opreşti, iei harta şi înţelegi că trebuia să mergi în altă direcţie. Poţi să te cerţi cu tovarăşa ta de drum, să o baţi, să o arunci din maşină… Poţi face orice, dar ca să ajungi la destinaţie, trebuie neapărat să te întorci. De aceea, cea mai bună metodă este de a întoarce liniştit maşina şi de a merge pe drumul cel bun.

Această neplăcere putea fi prevenită. Îţi cunoşti tovarăşa de drum, de aceea la intersecţie trebuia să-i iei harta şi să decizi singur unde vei merge. Asta se numeşte ştiinţă de a ajunge la o înţelegere, abilitatea de a discuta cele întâmplate din timp, înainte să se ajungă la vreo nenorocire. Din timp trebuia să vă convingeţi că vă înţelegeţi. Dar nici tu n-ai făcut asta şi nici ea nu ţi-a cerut ajutorul. Şi astfel, sunteţi în pericol. Dacă veţi începe cearta, va fi şi mai rău. Iar dacă o veţi bate, puteţi ajunge chiar la închisoare. Veţi cădea amândoi în deprimare, veţi cădea în patima beţiei. Însă totul s-ar fi rezolvat foarte simplu, dacă aţi fi discutat din timp cum să procedaţi şi aţi fi acţionat împreună, nu separat, nu după propria voie, care le strică pe toate şi ne porneşte pe unii împotriva altora.

Există un proverb: „Măsoară de şapte ori şi taie o singură dată.” Noi însă întâi tăiem, după care ne mirăm că nu ne ajunge ceva. Sunt sigur

190

că niciunul dintre cei prezenţi nu a vrut să ajungă ceea ce este. În copilărie nu ne pricepeam încă să vedem consecinţele faptelor noastre. Cu toate acestea, făceam ceva, fiind cârmuiţi de propriile simţăminte. Alergam după visuri… Dacă însă am fi discutat intenţiile noastre cu cineva, am fi chibzuit cum să facem, ne-am fi făcut planul din timp, atunci poate că am fi evitat o mulţime de nenorociri.

Atunci când eram mici, credeam că ştim totul. Nu trebuie să ştim totul. Trebuie să ştim să ascultăm. Pentru că, dacă suntem în înţelegere cu ceilalţi oameni, totul devine clar şi limpede. Iar dacă nu ştim să ascultăm, facem doar ceea ce ştim. Noi suntem ceea ce alegem. Noi suntem propriile noastre decizii.

într-o zi a venit la noi un om. El pur şi simplu s-a aşezat la rând pentru a primi mâncare. Apoi a spus că trebuie să locuiască undeva. I-am explicat care sunt regulile noastre.

— Părinte, nu m-aţi înţeles, a răspuns el. Eu nu consum substanţe narcotice. Nici nu beau.

— Da, desigur.

— Credeţi-mă!

— Da, desigur.

— Pot să rămân la voi?

— Puteţi să rămâneţi la noi o singură noapte. Apoi va trebui să vă faceţi analize la sânge şi urină şi, dacă se vor găsi urme de droguri, să treceţi la o cură de dezintoxicare.

191

El a încercat să ocolească această regulă, să ne păcălească, dar nu a reuşit. A trebuit să treacă prin cura de dezintoxicare. Apoi s-a întors la noi şi ne-a spus:

— Ştiţi, sunt doctor.

— Da, desigur.

— Vorbesc serios. Sunt într-adevăr doctor.

— Da.

în America există un program special de asigurare pentru cei din domeniul medicinii, în cazul în care în calitate de doctor săvârşeşti vreo faptă care ar prejudicia pacientul. Atunci, având o asemenea asigurare, nu-ţi mai pierzi dreptul de a practica medicina. Se numeşte asigurare pentru malpraxis. Doctorii se apără de consecinţele activităţii lor atunci când, în loc să vindece, schilodesc.

Toţi oamenii fără adăpost de la noi au un simţ al umorului deosebit. Ei îşi dau unii altora porecle. Şi pe acest doctor l-au poreclit „schilodoctor”. Nimeni nu ştia cum îl cheamă, toţi îl numeau „schilodoctor”.

A stat la noi în jur de doi ani şi în tot acest timp s-a purtat foarte frumos. Apoi ne-a spus că era pregătit pentru a se întoarce în lume şi că avea de gând să-şi caute de lucru. Au mai trecut vreo şase luni şi el ne-a vizitat: la costum, cămaşă şi cravată, cu un ceas scump, „Rolex”. M-a invitat la un restaurant să luăm cina împreună. Şi n-a dus… la cantina spitalului.

192

— Iată şi restaurantul! am zâmbit eu mirat.

Am intrat şi acolo toţi au început să-l salute:

„Bună ziua, domnule doctor!”

— Vedeţi? V-am spus că sunt doctor.

— Da. Dar ai venit la noi nu ca doctor, ci ca un om fără adăpost. Noi te-am ajutat să te întorci în această lume şi eşti din nou doctor.

Acum el ajută foarte mulţi oameni, mă sună şi pe mine uneori. Vedeţi câte lucruri se pot întâmpla? Bune şi rele, necazuri şi minuni.

Sinceritatea şi iubirea, iată ce aduce rodul cel mai bun. Sinceritatea şi iubirea, iată ce se învaţă cel mai greu. Noi credem că am pierdut aceste două virtuţi, însă nu-i aşa, ele se pot dobândi din nou. Sinceritatea şi iubirea, numai ele aduc roade.

Sub influenţa iubirii, fiecare om se schimbă. De aceea, orice ar face oamenii, trebuie să ne purtăm cu ei aşa cum Se poartă Dumnezeu cu noi. El ne iubeşte pe toţi în egală măsură şi nu încetează să o facă, orice am face. Noi însă nu ştim să iubim. Dumnezeu ne iubeşte în întregime şi în virtutea acestui fapt noi, oamenii, putem să ne iubim unii pe alţii. Numai aşa putem să-I răspundem. Şi dacă oamenii din jurul nostru cred că îi iubim, asta le dă bărbăţia de a se privi pe ei înşişi şi de a se schimba.

Cu toţii simţim frică în faţa vieţii. Ne sperie gândul că viaţa s-ar putea să nu aibă sens, că noi pur şi simplu încercăm să facem faţă până când cineva ne va lua de aici. Crezând aşa, viaţa devine

193

foarte grea. Dar, dacă începem a crede că suntem iubiţi, în pofida oricărui fapt, indiferent cine şi ce suntem, lucrurile revin la normal. Iată, de exemplu, mamele noastre, ele continuă să ne iubească orice s-ar întâmpla. Ele pot să nu iubească ceea ce facem, dar ne iubesc pe noi.

Ţin minte cum am vizitat odată o femeie.

Ea venea la biserică la slujba de duminică şi mă exaspera cu rugăminţile de a-l vizita pe fiul ei la Chicago.

— Ascultaţi, până acolo sunt optsprezece ore de mers cu maşina, îi spuneam. Este o distanţă imensă, aproape un sfert de ţară. Nu, nu pot.

— Vă rog frumos! Mergeţi la fiul meu! El este la închisoare şi nimeni nu îl vizitează.

— Dar ce-a făcut?

— Nimic. Nu a făcut nimic.

— E bine.

— Ei spun că a ucis un om, dar eu nu cred.

— De ce?

— Pentru că este fiul meu şi îl iubesc. Ştiu ce fel de om este.

Iată ce înseamnă iubirea. A iubi nu înseamnă a închide ochii şi a nega realitatea. Iubirea înseamnă a vedea personalitatea, nu comportamentul omului. Noi însă aproape întotdeauna vedem numai ceea ce fac sau nu fac oamenii, ce au reuşit sau nu au reuşit. Îi judecăm pe oameni exact după acest criteriu. Însă fiecare om este cu totul altceva decât ceea ce observăm la el.

194

Enoriaşilor şi monahilor le spun: „Viaţa este foarte simplă, dar este foarte greu să trăieşti.” Da, noi facem viaţa foarte complicată. Teologia însă, în special, afirmă că Dumnezeu este cu desăvârşire simplu. Cu cât e mai multă desăvârşire, cu atât e mai multă simplitate. Cu cât e mai puţină desăvârşire, cu atât e mai multă complexitate. Viaţa noastră devine foarte complicată pentru că suntem nedesăvârşiţi. Şi o încurcăm şi mai mult, o complicăm şi mai mult.

Însă Domnul ne-a creat simpli. El ne-a creat cu un singur scop: pentru a-L iubi pe El şi pe semeni. Alte scopuri pentru existenţă pur şi simplu nu există. Nu suntem aici pentru a naşte copii sau pentru a face studii, sau a lupta pentru putere, ci pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Noi însă complicăm totul prea mult.

Atunci când o femeie începe a se întâlni cu un bărbat, o măguleşte foarte mult atenţia lui. El o ţine de mână şi ea e fericită. Îi pune mâna pe umăr şi este încântată. O captivează şi este în al şaptelea cer.

Apoi însă, când crede că el este deja în stăpânirea ei, relaţiile lor se complică. E suficient ca bărbatul să-i pună mâna pe umăr, că ea îl şi pune la punct: „Nu te atinge de mine!”, arătând că de acum ea este superioară.

Dar noi ne purtăm mereu la fel unii cu alţii şi cu Dumnezeu şi, de aceea, nu înţelegem cum trebuie să ne purtăm. Ne folosim unii de alţii în

195

scopuri personale. Ni se cere un singur lucru: să iubim, noi însă o facem foarte-foarte prost.

Ceea ce avem nevoie cu adevărat sunt relaţiile interpersonale. Asta este esenţa. Căci, oricât ne-am strădui să facem ceva, Dumnezeu oricum o face mai bine ca noi. Atunci pentru ce are nevoie de noi? Domnul nu are nevoie ca noi să hrănim pe cineva sau să-l tratăm, El poate să o facă singur. Atunci de ce facem asta? Deoarece noi înşine avem nevoie de asta. Nu El, ci noi! Este un dar al lui Dumnezeu. El ne oferă posibilitatea de a scăpa de iubirea de sine şi de a cunoaşte scopul pentru care am fost creaţi, adică iubirea. Şi dacă slujim cuiva, nu trebuie să cerem recunoştinţă, ci noi înşine trebuie să le mulţumim oamenilor.

Noi nu ştim să iubim. Cât de urât ne purtam unii cu alţii! Atunci când vin şefii, ne purtăm altfel decât în absenţa lor. Dacă omul ocupă o poziţie în societate, se bucură de mai multă atenţie decât ceilalţi. Cum ne purtăm atunci când oferim ceva? Dar cât de atent ne comportăm cu cei pe care-i considerăm importanţi pentru noi?

Toate acestea nu sunt iubire. Este iubire de sine, care ne îndreaptă toate puterile către mulţumirea „eului”. Noi însă trebuie să învăţăm să iubim aşa cum iubeşte Domnul.

La New York, aşa cum am mai spus, am avut o casă pentru cei fără adăpost; acolo locuiau oameni âi străzii, bărbaţi şi femei. Atunci când abia începeam această treabă, preoţii pe care-i cunoşteam,

196

slujind împreună cu ei în eparhie, mă întrebau nedumeriţi:

— De ce faci asta? Oare nu ştii că sunt nişte beţivi, drogaţi, hoţi, infractori?

— Da, ştiu, spuneam eu.

— Ei pur şi simplu te vor stoarce de tot ce ai, te vor folosi şi încă spre rău! Iar ţie nu-ţi vor spune niciodată nici măcar „mulţumesc”. Tu le vei da să mănânce, iar ei vor trăi pe spinarea ta ca să nu muncească. Îţi vor mânca mâncarea, iar după ce se vor sătura, vor începe să-şi facă poftele şi vor continua să-şi distrugă viaţa.

— Dar oare noi nu procedăm la fel? în fiecare zi Dumnezeu ne dăruieşte viaţă. Noi însă, în loc de recunoştinţă, o irosim pentru noi înşine. El ne-o dă din nou în fiecare zi.

Ce stări de spirit ne stăpânesc? Bunăoară, voi chiar credeţi că faceţi ceva pentru oameni? Sau vă daţi seama că ei sunt cei care vă oferă posibilitatea de a face ceva şi trebuie să le mulţumiţi? Dacă vă nevoiţi cu dragoste, dobândiţi viaţă veşnică, în timp ce ei primesc doar mâncare şi mâine vor avea nevoie iarăşi de ea. Iar voi puteţi dobândi viaţă veşnică trebuie doar să iubiţi. Însă asta ni se dă foarte greu, fiindcă ne gândim înainte de toate la noi înşine. Când îi dăm ceva aproapelui, nu ne gândim la faptul că este fratele nostru iubit şi nici la faptul că însuşi Domnul ne spune să facem asta. Noi credem că facem o faptă minunată.

197

în capul nostru e o harababură. Pe deasupra, lumea ne tot spune că trebuie să fim prudenţi. Trebuie să fii prudent, fiindcă cineva poate să-ţi pricinuiască vreo durere. Trebuie să fii prudent, altminteri oamenii te vor folosi în scopuri personale. Da, te vor folosi. Şi vor lua de la tine tot ce ai, căci, de fapt, tu n-ai nimic. Tot ce avem este iubirea, iar restul este gunoiul pe care îl cărăm în urma noastră.

De ce facem atâtea eforturi pentru achiziţionarea de lucruri? Nu le putem lua cu noi. Mulţi au încercat, dar este imposibil.

îmi aduc aminte cum, în urmă cu mulţi ani, am fost invitat într-un spital la o bătrânică ce suferise un atac cerebral. Fiica ei voia să o împărtăşesc. Familia era foarte bogată, dar atunci când ei m-au invitat, eu încă nu ştiam asta. Fata m-a rugat să-i fac o vizită şi tatălui ei, care stătea acasă. Aşteptau ca şi mama să se întoarcă în curând acolo. Aveau o casă cu etaj şi vedere spre râu, la New York. Casa avea optsprezece camere, dar era locuită numai de această pereche în vârstă, împreună cu menajere şi îngrijitoare. Soţii locuiau în odăi diferite şi deja erau atât de bolnavi, încât nu se mai ridicau deloc din pat. Ei nu mai puteau să meargă, nu puteau face nimic şi aveau nevoie de îngrijire permanentă.

Şi iată că acest domn în vârstă mi-a spus:

— Aş da orice pentru a putea să merg din nou. Dar este prea târziu.

198

Noi ce suntem gata să dăm pentru a putea merge din nou? Ce anume ne ţine şi nu ne lasă să facem paşi duhovniceşti? Ne ţine tot acest gunoi pe care îl purtăm în noi. Avem prea mult gunoi în noi şi ne încurcă să împlinim scopul pentru care am venit pe lume.

Trebuie să ne trezim. Lumea din jur există pentru noi, ca să-L dobândim pe Dumnezeu, să le slujim semenilor şi să ne iubim unii pe alţii. Dacă nu facem asta, existenţa noastră este zadarnică. Mulţi oameni se grăbesc să trăiască, dar nu fac faţă. Un exemplu foarte bun că nu facem faţă propriei vieţi este faptul că în fiecare zi păcătuim.

Domnul ne-a poruncit să-L iubim cu toată inima⁵⁷. Să-L iubim doar pe Dumnezeu şi nimic în afară de El. Să-L iubim cu tot cugetul nostru⁵⁸, încât toate gândurile să fie îndreptate numai la Domnul. Să-L iubim din tot sufletul nostru⁵⁹.

Dar inima noastră e plină de tot felul de lucruri. Este vorba şi despre jocurile pe care le jucăm, şi despre cuvintele de judecare prin care ne ponegrim semenii. În inimă mişună tot felul de pofte, setea de a obţine tot mai multe lucruri. Sufletul este rănit de păcate. Şi în fiecare zi trecem pe lângă Dumnezeu, neobservându-L, fiindcă nu îl cunoaştem şi, prin urmare, nu-L putem vedea.

⁵⁷ Vezi Matei 22,37; Luca 10, 27.

⁵⁸ Matei 22, 37; Luca 10, 27.

⁵⁹ Matei 22, 37; Luca 10, 27.

199

Ne-am pierdut aptitudinea de a vedea, deoarece facem ce nu avem voie să facem.

Suntem înconjuraţi de un număr atât de mare de lucruri, încât nu mai suntem în stare să-L urmăm. El spune:

— Vino şi urmează-Mă.

Noi însă spunem:

— Mai aşteaptă puţin, nu pot acum, am aici nişte treburi importante copii, nepoţi, soţ, soţie, muncă, studii, grijă pentru sănătate…

Şi aşa mai departe, tot felul de lucruri.

— Ei bine, atunci du-te şi rezolvă-ţi treburile, ne spune El.

Şi noi pierim. Da, pierim… Cât de multe lucruri irosim! Dumnezeu i-a dat fiecăruia dintre noi totul, căci ni S-a dat pe Sine însuşi. Ni s-a dat deja toată dragostea de care avem nevoie şi chiar mai mult decât suntem în stare să primim. Această dragoste nemărginită ne-a dat-o însuşi Domnul cel ce ni S-a dat nouă. Nu mai avem nevoie de nimeni, în afară de El. Dar avem nevoie de cineva ca să iubim. Avem nevoie de semeni ca să-i iubim, nu ca să fim iubiţi. Suntem deja copleşiţi de iubirea desăvârşită. El a spus: „Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii.” A spus: „Vreţi să faceţi ceva pentru Mine? Aveţi grijă de semenul vostru.” Atunci de ce nu auzim asta?

Trebuie să ne schimbăm. Dacă v-aţi gândit măcar o dată că aţi făcut ceva pentru cineva, aţi scăpat din vedere lucrul cel mai important.

200

Iar lucrul cel mai important constă în faptul că trebuie să le mulţumim permanent acelora care ne oferă posibilitatea de a-i ajuta pentru că, de fapt, ei sunt cei care ne ajută. Dacă din dragoste pentru Hristos le îndreptăm pernele bolnavilor ca să stea mai comod, noi dobândim viaţă veşnică, ei însă doar un confort de scurtă durată. Oare este un schimb drept?

Oricât de mare ar fi nevoinţa săvârşită de noi, important este nu ceea ce facem, ci pentru ce facem. Omul care mătură străzile cu dragoste săvârşeşte deja cea mai mare nevoinţă posibilă. Poţi fi conducătorul unei instituţii mari şi totodată să nu ai dragoste, iar un măturător de trotuare să dobândească împărăţia cerurilor. Nu pentru că este măturător, ci pentru că o face cu dragoste. Ne este foarte greu să înţelegem asta. Cum de se întâmplă să auzim asta mereu, dar să nu înţelegem?

Putem lucra unii cu alţii cot la cot toată ziua şi să nu vedem nimic în afară de munca noastră. Dar oare munca este importantă? Toate avantajele muncii noastre se vor preface cândva în cenuşă, la fel cum vom putrezi şi noi. Doar relaţiile noastre, fie că e vorba despre îngrijirea reciprocă, despre vederea în celălalt a ceva mai mult decât înfăţişarea, sau lipsa acestor relaţii, iată ce este hotărâtor.

Ne trezim dimineaţa, mergem la serviciu, ne întoarcem acasă, însă a fost oare pe parcursul

201

zilei măcar o clipă când ne-am împărtăşit unii altora iubirea lui Dumnezeu? Căci putem trăi zi după zi fără a ne gândi să îl arătăm unii altora pe Dumnezeu. Vedem oare că fiecare semen este minunea lui Dumnezeu? Le vorbim oare semenilor despre aceste minuni?

Nu irosiţi timpul! Nu faceţi nimic în zadar, nici câtuşi de puţin! Oricât de mărunt ar fi lucrul, să fie valoros!

Bunăoară, omul întreabă: „De ce Dumnezeu mi-a trimis această boală?” De ce? Ca să-I mulţumeşti Lui! Ca să înţelegi că trupul tău, corpul tău nu este viaţa ta. Oare folosim pentru grija de suflet tot atâta timp cât şi pentru grija de trup? Nu, bineînţeles! De aceea ni se şi trimite un atac cerebral, ca să ne trezească. Iar atunci când am mai făcut şi un al doilea atac cerebral, haideţi pur şi simplu să-I mulţumim şi atunci poate vom înţelege cât de mult ne iubeşte.

Avem de învăţat foarte multe lucruri şi le putem învăţa doar atunci când iubim. A iubi e la fel ca a dansa: fără practică nu faci faţă. Nu poţi învăţa iubirea, dacă pur şi simplu vorbeşti despre ea sau te uiţi cum iubesc ceilalţi. Trebuie să iubeşti tu însuţi.

De ce multor oameni le vine atât de greu să se afle în Biserică? Pentru că ei nu înţeleg ce înseamnă comuniunea sau nu o află. Ori, aşa cum se întâmplă uneori, pentru că oamenii pe care îi întâlnesc acolo nu au nici ei habar de această comuniune.

202

Astfel, apropiindu-se de Izvorul Vieţii, pleacă de la El morţi, căci nu ştiu cum să vadă comuniunea, cum să o dobândească. Exact acest lucru trebuie îndreptat.

Hristos a spus: „Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii.” Noi suntem cei prin care se manifestă prezenţa lui Dumnezeu, iubirea. Uitându-ne acum la noi înşine, vom înţelege de ce nu ne iese nimic.

Ţin minte cum în urmă cu mulţi ani am auzit în biserică o predică minunată. Părintele a spus:

— Ieri am citit într-un ziar rezultatele unei cercetări psihiatrice. Am aflat că fiecare al treilea locuitor al New Yorkului suferă de o anumită formă de alienare mintală. Cugetaţi la asta! Acum aş avea o rugăminte, vă rog, uitaţi-vă în dreapta.

Toţi s-au uitat în dreapta.

— Acum vă rog să vă uitaţi în stânga.

Toţi s-au uitat în stânga.

— Bine, a continuat părintele. Dacă vecinii dumneavoastră din dreapta şi din stânga arată ca nişte oameni obişnuiţi, înseamnă că tocmai voi sunteţi bolnavi mintali.

Dacă te vei uita împrejur şi nu vei vedea iubire sau, dimpotrivă, o vei vedea, poate că tocmai tu eşti cel care nu iubeşti.

Oare găsim timp măcar pentru a ne uita în ochii aproapelui şi pentru a-L vedea pe Hristos sub chipul acestuia? Sau îl vedem pe cel care ne deranjează şi ne irită?

203

Cât de orbi suntem! Oamenii întreabă: „Fiul meu este un monstru. Ce să fac?” Iubiţi-l! Aveţi grijă de el! Mulţumiţi-i! Căci Domnul Se poartă cu noi întocmai.

Nu vom putea trăi o viaţă duhovnicească până nu vom învăţa să iubim. Şi nu vom putea învăţa iubirea până ce nu vom dobândi smerenia. Iar dacă nu am învăţat nici iubirea, nici smerenia, nu ne putem ruga. Acum înţelegeţi de ce nu avem rugăciune? Ne plângem: „Nu mă pot ruga, nu mă pot concentra.” Dar asta deoarece nu iubim, nu suntem smeriţi, toate sunt legate între ele.

— Este foarte greu să rămâi ortodoxă, fiind soţia unui om care a părăsit Biserica şi a devenit păgân, închinându-se zeului hindus Shiva. El tot timpul meditează, a devenit un alt om. Cum să duc această cruce? Avem copii.

— într-un sens anume, Domnul ne dă răspunsul la această întrebare. El spune: „Dacă îi iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? La fel fac şi păgânii. Iar eu vă spun: Iubiţi-i pe cei care nu vă iubesc”⁶⁰.

Noi credem că iubirea este atunci când ne place ceva. Dacă Domnul ne-ar fi iubit pornind de la ceea ce îi place, nu mulţi s-ar fi învrednicit de iubirea Lui. El ne iubeşte în pofida a ceea ce facem. Noi însă, chiar şi începând să-i oferim

⁶⁰ Parafrazare la Matei 5,44; 46-47.

204

cuiva iubirea, imediat încetăm să o facem, dacă întâlnim un alt răspuns decât cel pe care îl aşteptam. De ce? Pentru că în realitate ne iubim pe noi înşine. Iar în ceilalţi iubim ceea ce pot face sau fac pentru noi.

Părinţii Bisericii ne spun că, dacă există măcar un singur om pe care nu-l iubeşti, în realitate te iubeşti doar pe tine însuţi. Trebuie să-i iubim pe toţi şi, oricum am fi trataţi, iubirea noastră trebuie să rămână neschimbată. În caz contrar, ne iubim doar pe noi înşine.

Dacă soţul sau soţia este infidelă, acest lucru ne răneşte, dar nu ne micşorează iubirea. Altminteri, ne iubim doar pe noi înşine.

— Aici probabil mai contează şi altceva: este foarte greu să porţi crucea atunci când omul se îndepărtează şi nu are nevoie de iubirea ta, nu o vede, nu o acceptă. Probabil este o chestiune de încredere, de nădejde că totuşi într-o bună zi el va înţelege totul. Dar până atunci poate să treacă foarte mult timp. Şi, probabil, doamnei îi este greu să rabde atunci când un membru al familiei ei devine străin.

— Desigur, este foarte greu. Dar noi nu ne dăm seama chiar de la bun început că trebuie să ne căsătorim cu un om sau altul pentru a ne apropia de Dumnezeu. Nu conştientizăm că Izvorul a toată Iubirea este Domnul. Noi trebuie să înţelegem că ni s-a dăruit deja toată plinătatea iubirii lui Dumnezeu pe care am putea s-o primim.

205

Nu mai avem nevoie de cineva care ne-ar iubi. Noi înşine trebuie să iubim pe cineva. Tocmai de aceea ne oferim dragostea, nu ca să fim iubiţi în schimb de cineva. Avem deja toată plinătatea posibilă a iubirii care este Dumnezeu însuşi. El ne dăruieşte putinţa de a-i iubi pe alţii.

Dacă ambii soţi ar înţelege asta, nu ar exista probleme, neînţelegeri şi discordii. Ar fi doar iubire, întotdeauna! Oamenii nu ar spune la întâmplare cuvinte de genul: „Ce frumoasă eşti! Te iubesc. Ah, ce drăguţ eşti! Te iubesc.” Chiar dacă există frumuseţe sau nu, oamenii oricum s-ar iubi unii pe alţii, pe Hristosul din ei, împreună L-ar căuta pe Dumnezeu. Altfel, ajunge să ne îngrăşăm puţin sau să chelim, că dragostea a şi trecut şi vine vremea când căutăm pe altcineva mai atrăgător. Dar asta nu e iubire, ci egoism!

Iubirea omenească este doar o oglindire a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Putem răspunde la acest sentiment măreţ şi atotcuprinzător cu iubire reciprocă. Noi însă uneori, dimpotrivă, ne agăţăm unii de alţii. Cât de multe dificultăţi apar din această cauză, cât de diferit este acest lucru faţă de dragoste!

Majoritatea dintre voi aveţi experienţa aşa-ziselor relaţii de iubire. Poate voi înşivă aţi iubit pe cineva sau cineva v-a iubit pe voi. Cea mai tristă şi jalnică mărturie a lipsei de iubire este atunci când omul ţi se adresează cu întrebarea: „Mă iubeşti?” Cât de lamentabil şi trist este! Mă iubeşti?

206

Scopul este acela de a iubi noi înşine! în loc de asta, implorăm cu voce tremurândă„Spune-mi că mă iubeşti, ca să mă pot simţi integru, împlinit. Ca să ştiu că ai nevoie de mine.”

Repet: avem nevoie de un singur lucru, de Dumnezeu. Nu putem spune că o persoană are nevoie de mine sau de tine, toţi avem nevoie unii de alţii pentru a conştientiza că avem nevoie doar de Domnul. Avem nevoie unii de alţii, ca să oferim acea mare iubire pe care o are El faţă de noi, astfel încât ceilalţi să nu mai aibă nevoie de nimic. Ne oferim iubirea unii altora pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Nu pentru că vrem să posedăm pe cineva: „Nu-i aşa că mă iubeşti? Nu-i aşa că eşti al meu?”

Totul ne intră pe-o ureche şi ne iese pe cealaltă. Credem că poftele noastre, nevoile noastre, dorinţele noastre posesive sunt chiar iubirea. Şi ne obişnuim a ne purta într-un anumit fel. Ne străduim să ne îmbrăcăm bine, să fim atrăgători. Ne străduim să oferim anumite servicii, pentru ca oamenii să ne mulţumească la nesfârşit, în loc să facem binele de dragul iubirii, fără a aştepta ceva drept recunoştinţă. Căci adevărata recunoştinţă este conştientizarea faptului că oamenii din jur sunt fericiţi. Reiese că pentru noi lucrul cel mai important este „eul” nostru. Este foarte complicat, deoarece căutăm permanent să câştigăm iubirea cuiva şi în acest mod să ne măgulim iubirea de sine. Asta ne preocupă în totalitate.

207

De ce putem iubi, în general? De ce noi înşine putem iubi? Singura pricină este aceea că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi.⁶¹ Este ca şi cum v-aş dărui un miliard de euro, iar voi mi-aţi restitui 5 euro. Şi cu un mare respect ar trebui să vă spun: „Ah, vă sunt atât de recunoscător!” Eu v-am dat un miliard, iar voi mi-aţi dat 5 euro.

Domnul ne-a dat totul, noi însă nu îi dăm aproape nimic, dar aşteptăm să auzim de la El: „Ah, ce bun eşti!” Acum vedeţi cât de departe suntem de adevărata iubire?

— Ce vă ajută să-L urmaţi pe Hristos? Vi se întâmplă să vă fie greu pe această cale? Ce vă ajută să vă înfruntaţi sinele?

— Dacă omul este mândru, dacă se iubeşte pe sine, desigur, îi este greu. Acest lucru se referă la noi toţi. Şi mie mi-e greu uneori. Orice ni s-ar întâmpla, totul se face cu îngăduinţa lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră. De aceea, nu trebuie să ne întrebăm de ce ni s-a întâmplat un lucru sau altul, ci pur şi simplu să fim recunoscători. Dacă începem să privim cele petrecute din acest punct de vedere, viaţa nu doar că va înceta să mai fie o povară, ea devine îmbucurătoare, minunată. Atunci însă când avem anumite planuri, anumite aşteptări de la noi înşine, totul se termină cu dezamăgire. Oamenii întotdeauna ne distrug planurile. Dar dacă primim pur şi

⁶¹ Vezi Ioan 3,16.

208

simplu cu bucurie tot ce ni se întâmplă, pentru că este de la Domnul, viaţa devine o aventură minunată.

— Ce i-aţi spune unui om care se află deja în pragul veşniciei?

— Vă referiţi la dumneavoastră? Cu toţii stăm în pragul veşniciei. „Trezeşte-te şi să nu mai cazi!”, iată ce i-aş spune unui asemenea om. „Ai grijă să dobândeşti Raiul şi nu-l pierde.”

Sfântul Benedict, întemeietorul monahismului occidental, un mare sfânt ortodox, le spunea fraţilor din obştea lui: „Nu puneţi nimic mai presus de iubirea lui Dumnezeu.” Nimic! Nici pe voi înşivă, nici familia, nici lumea, nimic. Dacă veţi proceda astfel, îl veţi dobândi pe Dumnezeu. Iar dacă L-aţi dobândit, aţi dobândit totul, în caz contrar, nu avem nimic.

— Ce trebuie să fac pentru ca rudele mele să se întoarcă la Dumnezeu? Şi cum să învăţ să iubesc?

— Cea mai bună metodă de a-i arăta ceva cuiva este de a vedea acel lucru singur. Cea mai bună metodă de a duce pe cineva undeva este de a pleca tu însuţi într-acolo. Dacă vrem să ne aducem familia la Dumnezeu, trebuie pentru început să ne întoarcem noi înşine la El. Dacă ne dorim să-L arătăm pe Dumnezeu familiei noastre, trebuie noi înşine să-L contemplăm. Iar singurul mod de a-L vedea şi de a-L urma este iubindu-L şi iubindu-ne aproapele.

209

Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel, în întregime, în mod necondiţionat. Noi însă iubim cu rezerve, pornind de la propriile aprecieri. Adică, de fapt, nu iubim deloc. Trebuie să învăţăm să-i iubim pe toţi la fel şi necondiţionat, fără diferenţieri. Dacă vom reuşi asta, oamenii se vor ţine după noi pas cu pas, rugându-ne să-i învăţăm şi pe ei să iubească la fel.

— Cum să-l povăţuieşti corect pe altul şi totodată să nu te enervezi, să fii răbdător?

— Părinţii Bisericii ne spun că numai ascultarea este adevărata libertate. Libertatea este ascultare. Majoritatea dintre noi nu credem asta. De ce însă ascultarea este libertate? Pentru că aceasta este eliberarea de voia noastră căzută, de dorinţa de a ne face pe plac în primul rând nouă. Pentru că aşa a procedat însuşi Iisus Hristos, fiindu-I ascultător Tatălui întru totul, chiar până la moartea pe cruce. Domnul cel desăvârşit, neavând în Sine patimi, S-a predat în totalitate sub ascultarea Tatălui. El spunea: Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”⁶².

Ascultarea se face cu iubire. Ascultarea fără iubire este respingătoare. Ascultarea fără iubire este oprimare, cruzime, tiranie. Amândoi, atât cel ce face ascultare, cât şi cârmuitorul, trebuie să se iubească unul pe altul şi să acţioneze bazându-se numai pe iubire. Dacă ne punem întrebarea:

⁶² Parafrazare la Ioan 6, 38.

210

„Cum să-l cârmuim pe cel ce face ascultare şi totodată să nu ne enervăm?”, dăm în vileag felul cum suntem. Dacă ne enervăm, înseamnă că nu iubim. Şi motivul e chiar în noi, nu în oamenii pe care ne supărăm.

Sfântul Vasile cel Mare are o cugetare pe care o repet mereu: „Iubirea fără dreptate este tolerare a simţurilor, iar dreptatea fără iubire este cruzime.” Aceste calităţi trebuie să se însoţească reciproc, la fel ca ascultarea şi iubirea.

Făcând orice de dragul iubirii, conştientizăm cât de nedesăvârşiţi suntem şi înţelegem că ţelul nostru este de a-i sluji aproapelui.

Aş vrea să vă împărtăşesc câteva idei legate de conducere şi putere. Una dintre calităţile pe care I le atribuim lui Dumnezeu este atotputernicia. Domnul este atotputernic. Totul se află în puterea Lui şi El este singurul Care nu întoarce această putere spre rău. Când omul capătă putere, el face abuz de ea. De ce? Noi nu putem folosi puterea cu discernământ, fiindcă iubim prea puţin. De aceea, puterea întotdeauna ne influenţează din exterior, de sus. Singurul în stare să cârmuiască de sus este Dumnezeu, Care ne dă tot ce avem nevoie. Iar atunci când omul este înzestrat cu putere de conducere, el vrea să fie cel mai important, să li se impună celorlalţi şi prin asta îşi face rău lui însuşi.

Cârmuirea este altceva. Este priceperea de a-i conduce pe alţii în duh de iubire şi respect

211

faţă de ei. Conducătorul recunoaşte în ceilalţi darurile cu care i-a înzestrat Domnul şi cu puterea sa îi ajută în aşa fel, încât ei să le slujească semenilor. Aici nu e dorinţa de a fi cel mai important, nu e silire. Dar pentru asta e nevoie de iubire, de răbdare, de povăţuire, nu trebuie să-ţi afirmi întâietatea, ci, dimpotrivă, să cedezi. Cârmuitorul trebuie să fie sluga tuturor, să fie ultimul dintre toţi. Dar cel care deţine puterea vrea să fie primul, să conducă totul.

Puterea este ceva foarte periculos. Ea îi omoară pe toţi, în afară de Dumnezeu. Cârmuirea însă este abia vizibilă pentru că ea cere iubire, smerenie, slujire.

— Soţul meu face tot posibilul ca să îşi afirme autoritatea în familie. Cum să mă port? Să îl ascult întru totul? Şi cum să-i învăţ pe copii să-i fie recunoscători?

— Spuneţi: „Soţul meu vrea să-şi afirme puterea în familie.” Imediat percep acest lucru ca pe un semn al faptului că dumneavoastră sunteţi cea care năzuieşte spre o asemenea aşezare. Acum să trecem la întrebarea despre copii. Cum să-i învăţăm să fie recunoscători? Prin propriul comportament recunoscător. Dacă dăm tot ce avem, dacă îi iubim pe toţi semenii fără a face vreo diferenţă, la fel, atunci şi copiii vor învăţa să fie recunoscători, vor învăţa să iubească.

în ceea ce priveşte autoritatea, este o chestiune stranie. Noi, monahii, îi făgăduim Domnului

212

să petrecem sub ascultarea Evangheliei, care se manifestă prin stareţul pus peste noi. Dar stareţul trebuie el însuşi să facă ascultare de Evanghelie. Noi depunem votul ascultării pentru că stareţul însuşi petrece sub ascultarea lui Dumnezeu, nu se consideră pur şi simplu cel mai important şi, de aceea, ne ordonă ce să facem. Dacă stareţ sunt eu, înseamnă că eu trebuie să fiu slujitorul tuturor, trebuie să-mi dau viaţa pentru voi. Şi atunci, drept răspuns, voi faceţi ascultare de mine din dragoste.

Domnul lisus Hristos ne iubeşte şi iubirea Lui ne face răspunzători pentru iubirea dintre noi. Aceasta este o taină pe care o săvârşeşte credinţa noastră. Primii creştini se salutau spunând: „Iubirea lui Hristos ne-a unit.” Nu iubirea noastră pentru Hristos, ci iubirea Lui pentru noi.

De ce vă spun asta? Iată, ne numim creştini. Câtă încredere de sine! Să numeşti pe cineva creştin poţi doar în cazul în care acel om îl urmează pe Hristos. Nu aleargă pur şi simplu în urma Lui ca să vadă încotro va merge, nu merge după El din curiozitate, ci cu adevărat îl urmează. Domnul ne cheamă pe fiecare dintre noi: „Vino! Urmează-Mă”, dar nu spune unde ne va duce. El nu ne invită să ne aşezăm la masa tratativelor şi să negociem ceva unii cu alţii. El nu spune: „Eu cred aşa, tu ce părere ai?” Nu întreabă ce am vrea să facem şi cât. El pur şi simplu spune: „Vino şi urmează-Mă.”

213

Pentru omul contemporan sună revoltător, mai ales pentru femei. Omul contemporan s-a obişnuit cu faptul că îşi este sieşi stăpân şi le comandă el însuşi pe toate. Domnul însă, înainte de toate, ne spune: „Aici conduc Eu, nu tu. Dacă Mă vei urma, Eu voi conduce.”

Imaginaţi-vă numai cum ar fi familiile noastre dacă am înţelege că şi acasă trebuie să trăim exact la fel.

Dacă am înţelege că nu noi suntem aici cei mai importanţi, nu noi conducem, dacă nu am negocia, dacă nu am face fapte după dictonul: „Tu mie şi eu ţie”, ci pur şi simplu am face ceea ce ne spune Domnul. Atunci am ajunge în lăcaşurile Raiului de-a dreptul. Mai bine zis, chiar viaţa pământească ar fi un Rai.

La fel şi astăzi, Domnul îi spune fiecăruia dintre noi: „Vino şi urmează-Mă.” Iar dacă urmăm pe cineva, trebuie să împlinim indicaţiile acestuia. Noi trebuie să mergem după El, să mergem acolo unde merge El, dar nu atunci când suntem dispuşi să facem asta, ci atunci când El ne-o cere. Domnul determină mersul lucrurilor, nu noi.

Deci putem oare să ne numim creştini? Oare noi îl urmăm? Oare am acceptat faptul că El determină mersul vieţii noastre? Oare am spus:

„Doamne, voi merge după Tine oriunde ai merge”? Sau, dimpotrivă, încercăm să negociem?

214

Ucenicia, adică urmarea lui Hristos, cere de la noi nu o simplă ascultare, ci şi eforturi îndreptate către unirea cu învăţătorul.

Atunci când vorbeşti despre Domnul cu oamenii care văd în El un judecător, ei spun: „Am dus un trai groaznic, Dumnezeu mă va pedepsi.” Sau: „Nu pot să împlinesc toate poruncile, este mult prea greu.” Sau: „Ca să redobândesc harul lui Dumnezeu, trebuie să fac cutare sau cutare lucru.” Cum vine asta? Dumnezeu spune că ne iubeşte, iar noi îl percepem ca pe o fiinţă care nu ne iubeşte? El spune: „Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii.” însă asta contravine în totalitate felului în care ni-L imaginam noi. Avem o vedere greşită a lui Dumnezeu, o înţelegere greşită a Lui şi de aceea nu îl cunoaştem. El nu este ceea ce credem noi despre El.

Dumnezeu nu îşi micşorează niciodată dragostea pentru noi, niciodată nu încetează să ne iubească, indiferent ce am făcut sau urmează să facem. Singurul lucru pe care îl vrea de la noi este să ne mântuim. Singurul lucru pe care Şi-l doreşte este să fim cu El. Astfel, nu este vorba despre acel Dumnezeu despre care vorbesc majoritatea oamenilor. Şi nu este deloc de mirare că atât de mulţi oameni fug de Dumnezeu, ei fug de reprezentarea proprie a lui Dumnezeu, ale Cărui năzuinţe ar fi îndreptate doar spre a ne pedepsi.

Dar Dumnezeul pe Care îl cunosc eu, Dumnezeu Care ni S-a arătat prin Iisus Hristos, este

215

cu totul altfel. Este un Dumnezeu iubitor, milostiv, compătimitor, iertător. Ce făcea Hristos când umbla pe pământul nostru? El îi iubea pe oameni, îi vindeca, se atingea de ei şi întotdeauna îl vedea în faţa Sa pe Tatăl. El făcea totul pentru ca lumea să devină mai bună şi, neîncetând să-L iubească vreo clipă pe Tatăl, totodată ne iubea şi pe noi. La fel trebuie să facem şi noi.

Trebuie să îl iubim pe Dumnezeu şi unii pe alţii. Pe toţi să-i iertăm şi să le cerem tuturor iertare. Pe toţi să-i vindecăm şi în acest mod să ne vindecăm noi înşine. Este o pravilă foarte simplă,

dar ea funcţionează doar atunci când renunţăm la tendinţa de a-i conduce pe toţi şi pe toate şi, lăsând lucrurile să se desfăşoare în mod firesc, îl urmăm pe Domnul. Suntem neputincioşi, nu putem face nimic singuri şi aşteptările că viaţa va decurge aşa cum vrem noi sunt zadarnice. La fel şi încercările de a-L păcăli pe Dumnezeu, de a-I impune condiţiile noastre sau de a obţine ceva de la El.

Dacă începem să negociem, pierim. Ori totul, ori nimic, căci El ne dă totul şi aşteaptă de la noi acelaşi lucru. Gândul acesta nu trebuie să fie apăsător, ci foarte îmbucurător.

De la mine se cere un singur lucru: să iubesc. Şi atunci mi se va permite tot restul. Eu pot să schimb toată lumea dacă, urmându-L pe Hristos, voi începe să mă schimb eu însumi. El nu cere de la noi autodistrugere, nu cere să fugim în pustie şi să ne ascundem prin peşteri. El spune:

216

„Urmaţi-Mă. Iubiţi-vă unii pe alţii.” Atât! De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele⁶³. Ţineţi minte? Atunci când învăţa, propovăduia, s-a apropiat de El un tânăr şi a întrebat: Învăţătorule! Ce să fac ca să am viaţa veşnică? Domnul i-a spus că trebuie să păzească poruncile. Tânărul i-a răspuns că le păzeşte şi totodată dă jumătate din tot ce are. Atunci Domnul i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi⁶⁴.

Ca să te lepezi de tine, să-ţi iei crucea şi să-ţi împarţi toată averea este nevoie de dorinţa de a fi desăvârşit. Este nevoie de dorinţa de a dobândi totul, de a-L dobândi pe Domnul în întregime. De a veni la ospăţ şi a şedea cu El, nu doar a-L vedea pe fereastră. Noi alegem această cale, dacă ne dorim cu adevărat să fim desăvârşiţi.

îmi aduc aminte cum într-o zi s-a apropiat de mine un tânăr şi mi-a spus că vrea să devină monah. Şi a adăugat:

— Părinte, dar nu ştiu dacă voi reuşi.

— De ce crezi aşa?

— Iubesc prea mult lumea.

— Ce anume?

— Totul. Toată lumea. Banii, femeile, distracţiile. Propria libertate.

Şi el mi-a enumerat tot ce îi place în lume.

⁶³ Ioan 14,15.

⁶⁴ Matei 19,16-21; 24.

217

— Pot să te întreb ceva? am zis eu. Să zicem că după această convorbire a noastră te urci într-un tren pentru a pleca acasă şi o întâlneşti pe cea mai frumoasă femeie dintre toate pe care le-ai văzut vreodată. Nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Intri în vorbă cu ea, îţi răspunde. Legaţi o prietenie. Începi să înţelegi că o iubeşti mai mult decât orice pe lume. Ea, de asemenea, îţi spune că te iubeşte. Intenţionaţi să vă căsătoriţi. Oare e posibil ca tu să te opreşti deodată şi să-i spui: „Nu, nu pot să mă căsătoresc cu tine. Nu pot să te iubesc. Pentru că sunt multe alte femei pe care nu le-am văzut încă. Trebuie să le cunosc pe toate şi numai după asta voi putea fi cu tine.” Doar nu vei face aşa. Dimpotrivă, vei spune: „Am nevoie doar de tine! Nu-mi trebuie nimic în afară de tine! Căci tu pentru mine eşti totul şi te iubesc!”

însă atunci când auzim chemarea Domnului: „Leapădă-te de tine, mergi de-ţi vinde averea, ia-ţi crucea şi vino să Mă urmezi”, spunem: „Este prea greu.” De ce? Pentru că nu îl iubim cu adevărat. Dacă L-am fi iubit cu adevărat, am fi exclamat: „Desigur! Desigur, vom face tot ce doreşti, cu orice preţ!” Noi însă, auzind chemarea evanghelică, începem să ne îndoim, să şovăim, încercăm să negociem, deoarece percepem Evanghelia nu ca nişte cuvinte rostite de Cel pe Care îl iubim, ci ca un volum de cugetări abstracte. Iar ele de la sine nu vor aprinde inima noastră niciodată. Inima o aprinde iubirea.

218

Dacă vreodată cineva mi-ar da să citesc un răvaş de dragoste adresat lui, aş spune: „Nici măcar nu înţeleg ce vă scrieţi aici. Vă aduceţi aminte de nişte lucruri mărunte pe care le-aţi făcut împreună. Ei, sunteţi îndrăgostiţi, ce pot să vă cer?” Sau aşa: „Ce drăguţ. Bine scris.” Dar, dacă această epistolă mi-ar fi scris-o un om drag, aş fi citit cu atenţie fiecare rând, aş fi examinat-o iar şi iar.

Dar noi avem Evanghelia. Însă spunem: „Bine scris. Interesant. Da, chiar e interesant. Ce a vrut oare să spună cu asta?” Evităm să intrăm într-o relaţie personală cu El şi, de aceea, această epistolă a iubirii nu ajunge la noi. De parcă nu este vie pentru noi.

Mergem la biserică, acolo e foarte frumos, dar dacă nu ne iubim semenii în afara bisericii, nu-L iubim nici pe Dumnezeu, la Care venim la biserică. De ce? Deoarece venim la biserică doar pentru a obţine ceva prin rugăminţi, pentru a negocia cu El. Nu pentru a da, ci pentru a primi, iată ce căutăm. Ce voi dobândi pentru asta? Ce voi primi?

Nu întrebăm: „Doamne, cu ce pot să-ţi răsplătesc?” însă El ne-a spus deja ce putem face pentru El: „Dacă Mă iubiţi, iubiţi-vă unii pe alţii.” întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut⁶⁵. Iată ce ne-a spus.

⁶⁵ Matei 25, 40.

219

Imaginaţi-vă că am murit. Stăm în faţa Domnului, iar El trece pe alături. Exclamăm: „Doamne!”, iar El Se îndepărtează de la noi.

— Doamne, aşteaptă-ne!

— Aţi avut deja posibilitatea să fiţi cu Mine. Am trecut deja o dată pe lângă voi, dar nu M-aţi băgat în seamă.

— Dar când?

— Atunci când aţi trecut pe lângă cei neputincioşi. Când aţi trecut pe lângă ospiciu. Când aţi trecut pe lângă orfani. Când aţi trecut pe lângă femeile care locuiau la azil. Pentru că nu aţi putut să îi vedeţi. Pentru că nu aţi devenit încă ucenicii Mei. Pentru că aţi venit să vedeţi ce puteţi să primiţi.

Şi am să vă spun ce puteţi primi. Puteţi dobândi viaţa cea veşnică, dacă veţi intra în ea cu o cruce grea, pregătită special pentru voi. Domnul v-a dat-o şi o veţi duce. Iar atunci când veţi muri, veţi dobândi viaţa veşnică. Iată ce vă promite El. Ce s-a întâmplat însă cu noi? De ce nu am auzit această chemare?

Este foarte greu să înţelegem ce înseamnă iubirea, dacă noi înşine nu dorim să o dăm oamenilor, ci căutăm pe cineva care ne-ar iubi. Dacă oamenii au nevoie să fie ascultaţi, iar noi vrem să vorbim singuri. Dacă oamenii au nevoie de grijă, iar noi îi întrebăm: „Ce poţi face pentru mine?” Exact aşa comunicăm unii cu alţii: „Da, poate chiar voi putea să stau cu tine. De cât timp

220

ai nevoie? Cât mă va costa?” Sau: „Părinte, puteţi să-mi acordaţi un minut? Pot săVorbesc cu dumneavoastră?”, iar părintele răspunde: „Va dura mult?”

Domnul însă spune: „Vino şi urmează-Mă. Fii ucenicul Meu. Cel care te va vedea pe tine, Mă va vedea şi pe Mine.” Da, dacă suntem ucenicii Lui, atunci cel care ne vede îl vede şi pe El. Întâlnind oameni iubitori de Dumnezeu, de care S-a atins Domnul, vedem cât de multă viaţă au în ei. Şi ei nu trăiesc pentru sine!

Cu toţii suntem la fel. Cu toţii trebuie să învăţăm să iubim. Şi nu lumea este cea care ne învaţă asta, ci Domnul. El a venit la noi şi ne-a iubit, El ne-a vindecat şi ne-a dăruit viaţa veşnică, iar noi L-am omorât. Şi continuăm să o facem în fiecare zi. El a spus: „Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii.” Noi însă judecăm, ne vrăjmăşim, bârfim. Nu mişcăm nici măcar un deget unii pentru alţii. Evităm tot ce ne poate pricinui suferinţă. Le otrăvim viaţa celor din jur.

Atunci când ţin conferinţe, întotdeauna am rugămintea ca, punând întrebarea, oamenii să nu înceapă să-şi descrie tot drumul vieţii, începând cu vârsta de 3 ani, mai ales dacă au aproape 90. După o astfel de relatare, poţi uita cu uşurinţă întrebarea însăşi. Îi rog să se exprime clar.

într-o zi, când am spus asta, unul dintre ascultători s-a ridicat de la locul lui şi mi s-a adresat astfel: „Părinte, sunt foarte singur…”

221

Deodată, în sală s-a făcut linişte, toţi parcă au încremenit. Omul nu întreba ce să facă atunci când nu reuşea ceva, ce să facă în momentele grele. El a expus esenţa problemei: „Sunt foarte singur.”

O tăcere de mormânt a pus stăpânire peste sală. De ce? Ce s-a întâmplat? Cuvintele le-au fost adresate tuturor, îl chemau pe fiecare să se atingă de singurătatea acelui om, pentru a manifesta iubire faţă de el, însă nimeni nu a vrut să o facă. Deoarece era incomod, genera disconfort. Ce va fi dacă vom spune: „Da”? Cât ne va costa asta? Dacă el ar fi spus: „Sunt singur, nu am pe nimeni. Aţi putea să-mi daţi nişte bani pentru un bilet de tramvai?”, atunci da, i-am fi dat nişte mărunţiş. Dar el pur şi simplu a recunoscut: „Sunt singur”, încredinţându-se astfel iubirii noastre. Şi cum i-am răspuns noi? Prin tăcere. Să cugetăm la asta!

în convorbiri amintesc deseori că în împărăţia cerurilor duc trei căi foarte scurte. Prima este a nu păcătui niciodată. Acest drum este închis pentru noi după căderea în păcat. Noi nu putem să-l urmăm şi parcă nici nu există. Al doilea drum este de a nu judeca niciodată pe nimeni. Şi acesta ne este inaccesibil. A rămas doar cel de-al treilea. Domnul spune: „Dacă sunteţi milostivi, şi Eu voi fi milostiv cu voi.”⁶⁶ Iată calea.

⁶⁶ Vezi Matei 5, 7.

222

Dar ce înseamnă milostenia? Milostenia este atunci când facem ceva pentru semeni în numele iubirii, adică numai pentru faptul că Domnul îi iubeşte.

— Uneori, uitându-te la oameni şi la faptele lor, nici nu mai ştii în ce să crezi şi îţi pierzi credinţa. Este foarte greu să îţi faci griji pentru ei. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea cea mai grea boală, ca să sufăr eu pentru familia mea, iar celor dragi să le meargă bine. Familia mea trăieşte foarte bine. Dar pe mine Dumnezeu chiar m-a răsplătit cu o boală straşnică. Nu ştiu cum mă voi trezi în dimineaţa următoare, dacă mă voi bucura de o nouă zi sau îmi voi lua adio de la toţi. Doctorii mi-au interzis să ies afară. Cum să trăiesc în continuare?

— Dar oare aveţi posibilitatea să nu mai trăiţi? Şi oare puteţi schimba cumva ziua de ieri? Spuneţi-mi măcar un eveniment din trecut sau din viitor pe care puteţi să-l anulaţi. Trăiţi doar acum, numai în această clipă. Trebuie să-I daţi slavă lui Dumnezeu, căci v-a dat ziua de astăzi, ca să faceţi tot ce aveţi nevoie pentru mântuire. Pentru a-i iubi pe toţi şi a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru toate. Chiar în această clipă aveţi totul pentru a dobândi viaţa veşnică. Dumneavoastră însă vă faceţi griji pentru ceea ce a fost ieri, vă neliniştiţi pentru ziua de mâine şi astfel o pierdeţi pe cea de azi. Sunteţi aici! Slavă lui Dumnezeu!

— Cum să păstreze iubirea lui Dumnezeu un popor care s-a dezis de limba şi de cuvintele dăruite

223

lui de Dumnezeu? Cum să păstrezi iubirea în situaţia în care ne aflăm?

— înainte de toate, o întrebare pentru dumneavoastră: în ce limbă se vorbeşte în împărăţia cerurilor? Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu S-a rugat nici în bielorusă, nici în rusă. Staţi puţin, nu trebuie să mă aplaudaţi. Pur şi simplu încerc să lămuresc o chestie simplă. El S-a folosit de limba în care pe vremea Sa se oficiau slujbele şi, de aceea, spunea rugăciunile în ebraică.

Dar Părinţii Bisericii ne spun că limba lăcaşurilor Raiului este tăcerea. Şi aici avem multe de învăţat pentru că noi nu ştim deloc ce este tăcerea.

Domnul nu aude cuvintele, El aude inima omului. Scriptura ne aminteşte: Orice am spune, ori de câte ori am repeta cuvintele: „Doamne, Doamne!”, nu vom intra datorită acestui fapt în împărăţia cerurilor. Ci va intra acolo cel ce împlineşte poruncile Lui. Domnul nu citeşte cărţi, El citeşte în inimile noastre. Domnul aude inimile noastre, nu vocile. Acest lucru mă mângâie întotdeauna mult, pentru că am o voce foarte urâtă, nu e potrivită deloc pentru cântat. De aceea, atunci când mi se spune: „Părinte, cântaţi îngrozitor”, eu răspund: „Staţi liniştit, Dumnezeu ascultă inima, nu vocea.”

Iată ce nu trebuie să uităm. În general, noi trebuie să fim foarte atenţi la gândurile noastre. Mijloacele pe care Domnul le foloseşte pentru mântuirea noastră sunt îndreptate întotdeauna

224

spre a ne uni, nu spre a ne dezbina. Dacă garanţia mântuirii ar consta în vorbirea unei limbi concrete, adică dacă am putea ajunge la mântuire numai vorbind-o, Dumnezeu ar fi rânduit totul în aşa fel, încât toţi oamenii din lume să vorbească anume această limbă. Dar importantă nu este limba, ci cuvintele care răsună în inimă.

Sfântul Apostol Pavel spune: […] nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine⁶⁷. Cuvintele lui Hristos au devenit cuvintele lui, gândurile lui Hristos gândurile lui, căile lui Hristos căile lui. Şi atunci Hristos Şi-a făcut în el lăcaş, nu pentru cuvintele lui Pavel, ci pentru faptele lui.

Noi nu ştim de ce unui om îi moare copilul la 2 ani, iar al altuia îşi face de cap, dar ajunge totuşi la bătrâneţe. Ce face ca viaţa noastră să fie bună sau rea? Nu ceea ce se întâmplă cu noi, ci felul în care răspundem la asta. Să presupunem că vi se întâmplă ceva neplăcut. Dacă aveţi pace, dacă II iubiţi pe Dumnezeu şi pe semeni, sunteţi în stare să faceţi faţă chiar şi unei mari nenorociri, să nu scăpaţi din vedere lucrurile cele mai importante, să nu vă pierdeţi curajul, să nu vă rătăciţi pe drum. Dacă însă duceţi un trai dezordonat, nu înţelegeţi nimic, vă priviţi doar ca pe o victimă, dacă vă chinuie întrebarea: „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie? De ce tocmai eu?”, atunci orice fleac vă va doborî.

⁶⁷ Galateni 2, 20.

225

De ce în familiile noastre se întâmplă atâtea nenorociri? Pentru că ne căsătorim călăuzindu-ne de intenţii greşite. Sunt foarte multe. Când o tânără fată priveşte un băiat, oare se gândeşte la faptul că el seamănă cu Hristos, că îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe ea şi că asta îi va duce la mântuire? Nu, nu cred, la fel ca şi noi. Şi atunci când un bărbat vede o femeie frumoasă, oare îşi spune că seamănă cu Maica Domnului, că ea trebuie să-l înveţe să se roage? Nu, el se gândeşte la cu totul altceva. De aceea, dormim aşa cum ne aşternem.

Pregătindu-ne pentru căsnicie, trebuie să fim foarte atenţi şi prudenţi. Şi atunci când copiii noştri încheie o căsnicie noi, vorbind cu ei despre asta, trebuie să fim foarte atenţi şi prudenţi. De ce? Pentru că întotdeauna apare întrebarea: De ce ne căsătorim anume cu acest om? Dacă alesul inimii nu se străduieşte să ne conducă la mântuire, el ne va duce departe de Dumnezeu. De ce să investim în ceva ce ne îndepărtează de El? Dar o facem, fiindcă nu ne gândim la Dumnezeu.

în urmă cu câţiva ani, a venit la mine o femeie şi mi-a relatat că tatăl ei este un monstru. De ce? Pentru că ea a întâlnit un bărbat şi s-a îndrăgostit, el, de asemenea, s-a îndrăgostit de ea, dar tatăl nu îi dădea binecuvântare pentru căsătorie. Şi chiar spunea că nu va recunoaşte această căsătorie.

— Dar de ce? am întrebat.

226

— Pentru că nu are încredere în prietenul meu. Dar ce importanţă are pentru el?

— Contează foarte mult. Problema este că intenţionezi să te măriţi, urmărind un scop greşit. Rostul căsătoriei nu este acela de a avea un om care să te iubească. Eşti iubită oricum cu desăvârşită iubire. Dumnezeu te iubeşte în întregime şi absolut. Ne căsătorim ca să ne iubim soţii şi ca să îi ajutăm să-L vadă pe Dumnezeu. Iar soţul, prin iubirea lui, te va ajuta pe tine să-L vezi pe Domnul. Dar dacă în căsnicie lipseşte Dumnezeu, totul se termină cu ură reciprocă şi neînţelegeri, uneori se ajunge chiar şi la omor. Sau se întâmplă că atunci când unul dintre soţi moare, celălalt pur şi simplu nu poate să facă faţă durerii. De ce? Pentru că nu înţelege scopul vieţii.

Trăiţi în credinţă. Nu vorbiţi despre credinţa voastră, ci trăiţi-o.

— Părinte, Dumnezeu este nepărtinitor, spuneţi-mi, vă rog: Trebuie oare să încercăm să-i iubim pe toţi la fel? Sau putem să-i iubim pe unii mai mult, iar pe alţii mai puţin?

— Da, se poate. Pentru că întotdeauna există o persoană pe care o iubim mai mult decât orice pe lume. Este „eul” nostru. Dacă îl iubim pe unul mai mult decât pe alţii, este doar din cauză că acel om face pentru noi mai mult decât ceilalţi. Însă asta nu este iubire, ci egoism. Iubirea este darul lui Dumnezeu. Cum să facem să o avem în suflet?

227

Dumnezeu ne-a dat tuturor darul iubirii desăvârşite. Căci iubirea desăvârşită este Dumnezeu, iar Dumnezeu ni S-a dat nouă. Şi dacă iubirea noastră faţă de El este nedesăvârşită, este deoarece nu am primit iubirea Lui şi nu am răspuns la ea. Cum putem deci să răspundem la iubirea Lui? Prin iubirea noastră faţă de ceilalţi, dar avem foarte puţină iubire de acest fel.

Atunci când călătoresc prin diferite locuri, nu văd ţări, popoare, diferenţe de limbă. Sunt creştin-ortodox şi văd creştini-ortodocşi. Nu contează în ce ţară ne-am născut, cu toţii suntem la fel, dacă îl iubim pe Hristos. Aşa că mă străduiesc să mă ţin departe de orice discriminare.

Sunt un mare rusofil. Îmi plac cântările ruseşti, iconografia rusească, experienţa părinţilor nevoitori ruşi. Dar nu pot să spun că îi iubesc pe ruşi mai mult decât pe bieloruşi sau pe americani, sau pe alţii. Cu toţii suntem la fel. Vizitez diferite ţări, dar nu-mi place pur şi simplu faptul că aceste ţări există. Lumea îi aparţine lui Dumnezeu. Noi nu avem dreptul să spunem: „Această bucată de pământ este a mea.” Totul îi aparţine lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor. Trebuie să desfacem gardurile, nu să le construim. Trebuie să ne întâmpinăm unii pe alţii astfel: „Bună ziua, fratele meu”, nu să ne întrebăm: „Din ce ţară vii?” în loc de asta, trebuie să spunem: „Bine ai venit acasă! Casa mea este casa ta!” Cât de mult s-ar schimba totul, dacă am face astfel.

228

— Am o întrebare despre relaţia dintre părinţi şi copii. Domnul ne-a adus în Biserică de foarte puţin timp, iar membrii mai în vârstă ai familiei au crescut într-un mediu ateu. Domnul îl iubeşte pe fiecare om şi vrea să ne aducă în Biserică, dar oamenilor educaţi în vremea sovietică le vine foarte greu să o facă. Îi influenţează foarte mult televizorul şi, în general, toată realitatea din jur. Ei nu merg la biserică, nu ascultă niciun sfat. Ce ne puteţi recomanda în asemenea împrejurări?

— întotdeauna este mai uşor să construieşti ceva de la început, decât să repari ce este stricat. Atunci când oamenii sunt educaţi în cadrul unei culturi anume şi au asimilat regulile societăţii în care au crescut, este foarte greu să îi influenţezi. Este foarte greu să îi îndrepţi. Şi cea mai bună metodă de a-l ajuta pe celălalt este de a lucra cu ajutorul iubirii şi al exemplului personal.

Domnul a spus: […] şi un copil îi va paşte⁶⁸, având în vedere că doar curăţia copilărească, iubirea copilărească poate să-l îndemne la orice faptă bună chiar şi pe un cinic bătrân. De ce? Pentru că sinceritatea copilărească sparge peretele laicizării. De aceea, fiţi din punct de vedere duhovnicesc asemenea copiilor, curaţi şi iubitori. Inspiraţi-i pe cei vârstnici prin exemplul credinţei voastre şi ei vor veni acolo unde îi conduceţi. Căci părinţii întotdeauna îşi iubesc copiii.

⁶⁸ Isaia 11, 6.

229

Cea mai bună predică este exemplul personal

Oamenii conştientizează din ce în ce mai mult valoarea vieţii în care nu există tot ceea ce ne înconjoară de obicei: televizoare, jocuri pe calculator, radio, adică acele lucruri pe care le folosim pentru a ne detaşa de noi înşine. Oamenii simt din ce în ce mai mult cum li se schimbă mintea atunci când nu se supun permanentului bombardament de informaţii şi distracţii. Şi acest lucru este foarte important, deoarece atunci suntem nevoiţi să ne îndreptăm gândul spre lucrurile mai complicate şi esenţiale. Începem să ne întrebăm ce, de ce şi pentru ce o facem.

Nu ştiu cum stă treaba în familiile voastre, dar vreau să ating o chestiune care mă aduce într-o mare nedumerire. De unde ne vine uneori o irascibilitate atât de mare, această ură a unora faţă de alţii? Nu spun că este întotdeauna nemotivată, dar de ce apare atunci când s-ar părea că nu o provoacă nimic? De ce dintr-odată cele bune

230

încep să ne pară rele şi neplăcute? Şi începem să judecăm, să facem observaţii usturătoare, să ne irităm… De ce e aşa? Este prima întrebare la care trebuie să răspundem.

Poate că ni se întâmplă deoarece avem totul, dar nu preţuim asta. Nu am în vedere „totul” în sens material. Am în vedere toate posibilităţile ca viaţa noastră să fie bună.

Există şi o a doua întrebare. Astăzi am cugetat la ea cu unul dintre fraţi. Ce să facem cu noi înşine, cu viaţa noastră? Deseori ne gândim la asta, dar gândurile noastre se reduc la nevoia de a face sau a nu face anumite fapte. Însă ar trebui să ne întrebăm: „Cine sunt eu?” întrebarea despre ce să facem se reduce la schimbarea comportamentului, la schimbarea activităţii. Ea diferă radical de întrebările precum: „De ce fac ceea ce fac?” şi „De ce fac asta în general?” Iar întrebarea: „Ce să fac?” este deja cu totul altceva.

Dar evităm tocmai întrebările legate de motivul pentru care facem ceea ce facem. De ce? Păi, pentru că ele sunt asemenea cutiei Pandorei: o deschidem şi vai nouă! nu mai putem controla ceea ce se întâmplă. Mult mai uşor este să-ţi spui: „Pot să procedez aşa sau altfel? Cum e mai bine?” Dar niciuna dintre întrebările acestea nu va avea legătură cu întrebarea: „Cine sunt eu?” De parcă asta nici nu ar avea vreo importanţă. De parcă ar fi corect să alegi ce să faci şi să te îndrepţi spre scopul tău, iar restul lucrurilor să le amâni pentru

231

mai târziu. La fel şi noi amânăm viaţa noastră pentru mai târziu. Pentru mai târziu, pentru mai târziu, pentru mai târziu, fără a ne pune vreodată întrebarea: „Cine suntem?” şi „De ce?”

într-o zi am stat de vorbă cu un monah şi m-am interesat:

— Aici vă rugaţi pentru toţi?

— Da. Ne rugăm pentru toţi. Pentru toţi, dar nu pentru fiecare în parte. Pentru că de fiecare în parte are grijă Dumnezeu. Omul trebuie singur să răspundă chemării lui Dumnezeu. Venim aici din lume şi închidem uşa în urma noastră. Ne rugăm pentru lume, însă uşa către ea este încuiată. Ne rugăm pentru toţi cei asupra cărora se revarsă mila lui Dumnezeu. Dar nu cerem pentru cineva în mod special, nu acordăm atenţie unui singur om, căci toată atenţia noastră îi este dedicată lui Dumnezeu. Altfel gândurile hoinăresc, atenţia şi rugăciunea se risipesc şi nu mai năzuiesc către Domnul, iar noi devenim incapabili să mai facem lucrul pentru care am venit aici.

Crezând că îl distrag pe monah de la muncă, mi-am cerut scuze.

— Nu, nu, ce spuneţi? a zis el, fluturând din mâini. Asta este ascultarea mea, de a-i primi pe pelerini. Aţi venit şi sunt cu dumneavoastră. Dar chiar dacă nu aţi fi venit, oricum aş fi cu dumneavoastră.

Cunosc un părinte, Dorotei. Minunat om! Mi-e greu să-mi şi imaginez cum el, slab şi tăcut,

232

săvârşeşte nişte nevoinţe atât de mari. Liturghie, rugăciune, nevoinţă. Liturghie, rugăciune, nevoinţă. Şi aşa în fiecare zi! A fost tuns în monahism

în urmă cu 52 de ani în ţara Sfântă. De 52 de ani îl urmează pe Domnul, străduindu-se să facă ascultare. Iar atunci când părintele Dorotei a vieţuit în Ţara Sfântă, nu ieşea deloc din aşezământ. Monahii de acolo nici nu bagă în seamă când cineva le aduce ceva, dar nici nu cârtesc când binefăcătorii lipsesc foarte mult timp. Ceea ce se întâmplă dincolo de zidurile mănăstirii nu are pentru ei nicio importanţă. Părintele Dorotei a conştientizat că are în viaţă la fel ca noi toţi o singură şansă. A înţeles şi s-a hotărât să nu se mai întoarcă, ci să se folosească de această şansă până la capăt.

Noi însă trăim în aşa fel, încât cele exterioare au pentru noi o importanţă imensă, iar pe cele ce sunt în interior aproape că nici nu le băgăm în seamă. Şi ce avem? Părintele Dorotei are pace în interior, iar noi lupte, discordii, neînţelegeri. Dar de ce? Noi nu înţelegem. Gândiţi-vă numai că majoritatea oamenilor ar spune despre aceşti monahi că şi-au pierdut minţile. Stau acolo în mănăstirea lor… Nişte nebuni, cui îi trebuie ceea ce fac? Iar ei spun: „Chiar dacă nu face nimeni acest lucru, noi îl facem. Suntem nebuni, da. Nebuni cu desăvârşire şi, de aceea, facem asta.”

Să cugetăm. Iată, locuim într-o ţară în care Dumnezeu ne-a îndreptat pe noi şi pe copiii noştri pentru a fi absolut liberi, pentru ca fiecare să

233

poată să se dezvolte ca om în sensul deplin al acestui cuvânt. Dar oare nu suntem robi?! În ce robie groaznică ne aflăm! Mă veţi contrazice, spunând că suntem liberi. Dar ce anume îl face pe om liber?

Este o întrebare atât de complicată, dureroasă, încât chiar mi-e greu să-mi exprim sentimentele atunci când o pun. Ceea ce ne înconjoară astăzi se deosebeşte foarte mult de lumea în care am crescut. Este greu să înţelegi cum e posibil să trăieşti fără să aspiri la Dumnezeu. Eu nu-mi pot imagina cum poţi să trăieşti şi să nu crezi, să nu îţi spui: „Trebuie să împlinesc lucrul pentru care sunt aici. Trăiesc o singură dată, mi s-a dat o singură şansă. Nu vreau să-mi irosesc viaţa, vreau să fiu cu Dumnezeu, să fiu desăvârşit.” Nu înţeleg cum de există oameni care nu cugetă la aceste întrebări.

De curând, am stat de vorbă cu un domn. Este ortodox, dar nu merge la biserică. Nu este important pentru el. Vrea să-şi petreacă timpul cu familia, să-şi facă treburile, să muncească şi aşa mai departe. L-am întrebat:

— Dar pentru ce? La ce bun toate acestea?

— Păi, ca să fiu fericit.

— Dar ce înseamnă să fii fericit? Îţi vei construi o casă, vei investi bani în ea, apoi va avea loc un incendiu şi casa va arde. Bani nu vor mai fi, nu va mai fi nimic şi tu vei suferi. Ce îţi va rămâne? Nimic.

234

Tot ce facem are un anumit sens, însă noi ne delimităm de el. De ce? De ce ne delimităm de adevăr?

Acum câţiva ani am stat de vorbă cu o familie. Prima a venit la mine soţia. Ea cânta în corul bisericesc, iar soţul nu. Asta o mâhnea. Femeia a spus că soţul ei nu era chiar ateu, dar nu credea.

— Cum adică? nu am înţeles eu.

Ea mi-a povestit că el s-a născut într-o familie ortodoxă, dar în mediul pe care îl frecventa religia şi tot ce e legat de ea nu aveau nicio importanţă. Şi a continuat:

— însă eu cred, dar, ştiţi, până la o anumită limită. Căci nu putem înţelege Scriptura literalmente. Nu putem considera că, în realitate, cuvintele lui Hristos sunt ceva ce s-a întâmplat, căci adesea ele sunt lipsite de sens.

Pe deasupra, fiica i-a mărturisit că vroia să devină monahie şi mama era din cale afară de revoltată. Plângea în hohote, exclamând că monahismul este bun, dar nu e potrivit pentru copiii ei:

-nu vreau ca fiica mea să-şi sacrifice viaţa! Nu vreau să-şi irosească viaţa!

Am întrebat-o:

— Este majoră?

— Da, dar ea încă nu conştientizează toate greutăţile legate de această alegere a ei.

— Dar ce spuneţi de căsnicia dumneavoastră? Oare nu aveţi greutăţi în ea? Oare nu este

235

dureros să trăiţi în lume, unde ni se întâmplă atâtea nenorociri?

— Dar este ceva normal. E în firea lucrurilor. Dar să pleci la mănăstire este cu totul ieşit din comun.

Era de neînduplecat. Nu şi nu. Orice, numai călugăria nu. Şi-a trimis fiica în Europa, în speranţa că se va mărita. Aceasta într-adevăr s-a căsătorit. Şi a divorţat. Apoi s-a mai căsătorit o dată, a născut doi copii. După care soţul a părăsit-o. Ea s-a căsătorit iarăşi… Acum este din nou divorţată, îşi creşte copiii singură, nu mai merge la biserică. În schimb, mama ei se bucură de nepoţi. La ce bun toate acestea? Ce facem?

— Părinte, eu cred că în viaţa fiecărui om trebuie să se întâmple ceva care să-l întoarcă la Dumnezeu. Mie mi s-a întâmplat această zguduire atunci când a murit tata şi mă uitam la trupul lui aşezat în sicriu. Părinţii mei nu mergeau la biserică. Am început să o fac singur, fără ei. Atunci când au îmbătrânit, îi ajutam. Făceam tot posibilul pentru a le asigura o bătrâneţe liniştită. Dar totul se petrecea parcă de la sine, cu propriile puteri. Încercam să-i conving să meargă la biserică, le povesteam cu încredere de sine cât de bine este acolo. Dar toate erau doar de dragul autoafirmării. Apoi tatăl meu a murit şi abia atunci am înţeles cu adevărat câtă nevoie avem de o viaţă în biserică. Am conştientizat că aceasta este adevărata cale, deoarece cândva

236

viaţa mea se va termina, de asemenea. Deşi, de altfel, le spuneam aceasta şi mai înainte, inclusiv părinţilor. Este mai bine să intre Dumnezeu în viaţa noastră nu prin moarte, ci altfel. Poate nu este un exemplu prea bun, dar pe mine m-a influenţat. Probabil m-am speriat. Pur şi simplu am înţeles că trebuie să fii cu Dumnezeu. Moartea mi s-a părut atât de inopinată, atât de neaşteptată.

— Moartea este întotdeauna neaşteptată şi bruscă. Nimeni nu se aşteaptă vreodată că va veni.

— Aşa este, dar la 57 de ani deja poţi să te aştepţi că în scurt timp nevoinţele pământeşti se vor termina şi vei pleca acolo unde este adevărata noastră casă.

— Noi încercăm să prevenim plecarea rudelor noastre, dar degeaba. Însă putem să-i influenţăm prin exemplul nostru. Atunci când începem să le predicăm prin cuvânt, deseori nu suntem ascultaţi. Exemplul personal, iată cea mai bună predică. Trebuie să mărturisim despre credinţa noastră prin fapte. Este nevoie de comunicare, împreună-lucrare, numai aşa ne vom cunoaşte cu adevărat unii pe alţii.

Odată a venit la „Casa milei” o femeie de vreo 40 de ani. Văzând-o, chiar m-am speriat: în loc de haine avea pe ea nişte cârpe, în gură i se vedeau nişte cioburi putrede în loc de dinţi. Mirosea urât. Se vedea că era o drogată.

237

Această femeie a stat la noi câteva zile, după care s-a întors în stradă. Ea s-a obişnuit cu acest trai şi nu mai putea să facă faţă atracţiei pentru vagabondaj. Când mi s-a spus despre plecarea ei, m-am mâhnit:

— Groaznic! Sărmana! Este deja foarte bătrână, arată ca la 100 de ani, este deja pe ducă.

— Ba nu! Ea spunea că are 41.

— Ah! Orice femeie la 100 de ani va spune că are 18. Nu cred că o s-o mai vedem.

Dar a trecut o jumătate de an şi a apărut din nou, bătută măr, o fi burduşit-o zdravăn vreun amic. În toate aceste luni a băut, s-a drogat. Toată faţa îi era plină de vânătăi, hematoame şi cicatrici. Ziceai că nu era om, ci ruină. Dar a venit. Îi era foarte greu a se obişnui cu un mod de viaţă sănătos, dar am făcut faţă acestei dificultăţi şi ea a stat la noi vreo patru luni. Într-o zi s-a aşezat lângă mine:

— Vreau să vă arăt ceva.

— Hai!

în această discuţie ea şi-a deschis inima. Mi-a arătat poza unei fetiţe foarte frumoase.

— Ah! Este fiica dumneavoastră? am exclamat.

Ea a început să plângă:

— Eu am fost aşa.

Niciodată nu v-aţi fi gândit că ar fi putut fi ea! Un zâmbet atât de frumos, dinţi albi. O frumuseţe de fetiţă!

238

— Asta chiar eşti tu? am spus cu uimire. Niciodată nu m-aş fi gândit!

— în ce m-am transformat! Ce am făcut cu mine! Cum de am ajuns în acest hal?!

Şi tot ea a răspuns:

— Nu voiam să ascult de nimeni şi de nimic. Voiam să fac totul de capul meu. „Nu trebuie să-mi spuneţi nimic! Nu înţelegeţi nimic. Pentru voi este rău, iar pentru mine bine. Şi vreau să-mi fie bine. Voi face aşa cum vreau”, le strigam rudelor. Nu ascultam de mama, nu ascultam de tata, nu ascultam de nimeni. Pentru că voiam să fac ce vreau. Şi iată rezultatul. Nu ştiu cum de am mai rămas vie până acum. Probabil Dumnezeu vrea să mai trăiesc ceva timp.

împreună cu unul dintre cei mai buni angajaţi ai noştri m-am gândit cum să-i ajutăm pe asemenea oameni, cum s-o vindecăm pe această femeie de închistarea copleşitoare în propriul „eu”. Nicio grijă de alţii. Totul numai pentru sine. Şi nu pentru că ar fi fost supusă cândva, în copilărie, violenţei sau unui tratament crud, pur şi simplu ea nu ştia să asculte de alţii. Nu ştia să înveţe, atât de mare era mândria ei. „Nu trebuie să-mi spuneţi ce să fac”, spunea ea cu jumătate de gură. Şi asta a ajuns să fie o obişnuinţă. Femeia îşi spunea singură ce să facă, dar în realitate vrăjmaşul îi şoptea. Şi ea se rostogolea din ce în ce mai jos. Înţelegeţi?

Poveştile de acest gen îmi stârnesc neliniştea. Cât de uşor este să te păcăleşti, să rătăceşti!

239

Vrăjmaşul nu doarme. Se duce un război nevăzut. Imaginaţi-vă un om bolnav, care ştie că nu are voie să mănânce cartofi şi continuă totuşi să-i mănânce, crezând că pentru el este singura hrană bună. Nebunie! Dar el continuă să facă aşa. Sau omul fumează şi îşi spune: „Astăzi mai fumez, dar de mâine mă las.” Toată ziua doarme,

iar a doua zi nu mai Ţine minte ce voia să facă.

O absurditate! Ea ne caracterizează într-o anumită măsură pe toţi. Cunoaştem adevărul, dar continuăm să ne jucăm, făcând ceea ce ne place, nu ce este mai greu. Ceea ce este mai greu ne plictiseşte. Noi alegem plăcerea. Dar asta nu e viaţă! Viaţa ni s-a dat pentru altceva. Cât de mult pierdem!

Ştiţi, pur şi simplu aş vrea să vă propun câteva idei la care aţi putea să cugetaţi. Ţineţi minte cum cineva a spus că nu trebuie să predicaţi toată noaptea şi să încercaţi să vă faceţi auziţi de toţi oamenii, pentru că oricum nu veţi reuşi? Este din Epistola către Corinteni.

Apostolul Pavel, salvându-se de la persecuţii, s-a îndreptat către Corint, un oraş grecesc minunat. Acolo el a stat de vorbă cu oamenii, dar ei nu înţelegeau despre ce le vorbea. Evanghelia de la Ioan ne spune că Dumnezeu este Iubire. Asta nu înseamnă că iubirea este Dumnezeul nostru, înseamnă că dintre toate felurile de comportament uman anume iubirea ne apropie cel mai mult de înţelegerea Celui Care este Domnul.

240

De ce? Pentru că este vorba despre un comportament special. Iubirea întotdeauna doar oferă, dar nu ia nimic pentru sine. La fel şi Dumnezeu. Cu o generozitate nemăsurată, El îşi varsă permanent întreaga Sa iubire, întreaga Sa milă, toate darurile Sale şi, totodată, nu cere de la noi nimic. Nimic! Pur şi simplu dăruieşte.

Noi ne purtăm ca nişte monştri, iar El şi atunci ne dăruieşte viaţă şi face astfel zilnic. El îi permite soarelui să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni⁶⁹. El nu ne întreabă unde am fost, nu ne ameninţă că le va lua astăzi viaţa celor care nu I-au făcut pe plac. Nu! El nu Se răfuieşte cu noi. Tocmai de aceea Scriptura spune că Dumnezeu este Iubire. El face totul pentru toţi. Nu Se opreşte. Nu spune: „Am făcut deja suficient pentru tine.” El pur şi simplu continuă să facă pentru noi ceea ce face.

Ascultaţi ce spune Sfântul Apostol Pavel. Ştiţi, fiecare dintre noi dintre cei care înţelegem măcar ceva trebuie să recunoaştem faptul că nu am iubit niciodată în viaţă. Fiecare dintre cei adunaţi aici trebuie să înţeleagă asta. Ceea ce noi numim iubire este de la Hollywood. Hollywoodul, iată ce luăm noi drept adevăr.

Deci […] dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare⁷⁰. Da, dragostea este răbdătoare

⁶⁹ Matei 5,45.

⁷⁰1 Corinteni 13, 4.

241

şi bună. Dar noi? Avem oare răbdare? Mie îmi lipseşte cu desăvârşire. Vouă? Uneori aveţi? Dacă nu avem răbdare, nu avem nici iubire. Dar oare suntem buni? Doamne, miluieşte… Nu facem altceva decât să strigăm unii la alţii: „Mă deranjezi! Ia-ţi de aici lucrurile, mă deranjează!” De ce bunătate poate fi vorba?

Vedeţi voi, ne poticnim chiar de la prima propoziţie care defineşte dragostea. Dragostea îndelung rabdă şi este binevoitoare, ea este răbdătoare şi bună. Şi acest lucru nu e ceva supranatural, este un comportament uman obişnuit. Să te porţi aşa înseamnă să manifeşti umanitate. Să fii uman, iată ce înseamnă iubirea.

Căci să se împreuneze unele cu altele pot şi animalele. Nu trebuie neapărat să fii om ca să naşti. A mânca, a bea, toate acestea le pot face şi animalele. Dar ele nu sunt capabile să iubească. Iubirea este singurul lucru care ne defineşte ca oameni. A dori pe cineva, a vrea să obţii ceva, asta nu este iubire. Ea începe de la lucruri mici, nu atunci când cineva vine şi ne cere: „Mergeţi şi le dăruiţi lumina voastră semenilor!” Iubirea nu are asprime, ea este blândă, ea îndelung rabdă, îndelunga-răbdare înseamnă că atenţia mea nu este îndreptată asupra sinelui, ci asupra aproapelui. Nu spre ceea ce simt şi nici spre ceea ce îmi trebuie mie, nu spre sentimentele mele efemere, ci spre nevoile şi simţămintele celuilalt. Iubirea îndelung rabdă, pentru că nu este îndreptată către

242

sine, ci către semeni. Şi aici suferim un eşec, căci toate gândurile noastre sunt îndreptate doar spre noi înşine. Şi dacă ne stă în cale cineva, îl certăm pe acel om şi ne ieşim din fire. Ne luăm jucăriile, trântim uşa şi ne jucăm singuri.

Totodată, iubirea este binevoitoare. Ea este bună. Noi însă nu suntem milostivi şi nici buni. Nu avem bunătate, nu. Dacă ne spune cineva un cuvânt, ne şi bosumflăm şi, pe deasupra, ne răstim… În schimb, faţă de noi înşine suntem foarte buni. Ne justificăm prin faptul că nu suntem sfinţi şi nu suntem datori să-i iubim pe toţi. Însă trebuie să-i iubim pe toţi, să fim buni şi răbdători faţă de toţi.

Iubirea niciodată nu pizmuieşte⁷¹, nu este geloasă. Nu se trufeşte, nu se mândreşte⁷², nu se laudă. Noi însă mereu ne strigăm în gura mare faptele: „Ştii oare ce am făcut pentru tine?!” Dar oare L-am auzit vreodată pe Dumnezeu vorbindu-ne astfel? Să răsune din cer întrebarea Lui: „Ştii tu oare câte lucruri am făcut pentru tine? Iar tu ieri nu ai făcut nimic pentru Mine.” Noi nu înţelegem asta. Domnul nu Se poartă aşa, atunci de ce noi ne purtăm aşa? Pentru că nu înţelegem nimic.

Deci iubirea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se mândreşte, nu se

⁷¹1 Corinteni 13, 4.

⁷² Parafrazare la I Corinteni 13,4.

243

trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă⁷³. Doamne, miluieşte! Aici iarăşi ne-am rătăcit… Cum vorbim unii cu alţii? „Nu-mi spune ce să fac! Ştiu totul singură! Taci din gură!”

Dragostea […] nu caută ale sale⁷⁴. Slavă Domnului, voi râdeţi auzind asta. Înseamnă că înţelegeţi cât de departe suntem de dragoste. Da, ea niciodată nu le caută pe ale sale, niciodată […] nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul⁷⁵. Măcar ceva din toate acestea este aplicabil în cazul nostru? Ea niciodată nu se bucură de nedreptate⁷⁶, ci se bucură doar de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă⁷⁷.

Acum să ne întrebăm pe noi înşine: „De ce fac totul de capul meu?” Noi nu răbdăm îndelung şi nici nu suntem binevoitori, ne trufim şi ne mândrim, suntem ranchiunoşi. Suntem aşa cum suntem, pentru că facem lucruri care contravin scopului pentru care am fost creaţi. Şi iată că trebuie să alegem: fie vrem să trăim în chinuri veşnice, în bezna veşnicelor neînţelegeri, în vrăjmăşie şi tristeţe, fie ne dorim să trăim o viaţă plină de iubire. Iubire care nu întreabă: „Mă iubeşti?”, ci spune: „Te iubesc.” Oare vă iubesc?

⁷³1 Corinteni 13, 5.

⁷⁴1 Corinteni 13, 5.

⁷⁵1 Corinteni 13, 5.

⁷⁶1 Corinteni 13, 6.

⁷⁷1 Corinteni 13, 7.

244

Asta e esenţial, nu-i aşa? Sunt om în măsura în care îmi doresc să am dragoste în viaţă. Şi, în acest caz, eu însumi trebuie să iubesc. Să iubesc, nu să spun că trebuie să fiu iubit de toată lumea.

Trebuie să facem binele de dragul binelui, nu pentru că o persoană a făcut sau nu a făcut ceva pentru noi. Făcând alegerea, întotdeauna trebuie să alegem viaţa, nu moartea⁷⁸, lumina, nu întunericul, adevărul, nu minciuna, cele drepte, nu cele viclene. Trebuie să vedem lumina dumnezeiască, dar noi nu o vedem. Nu vedem!

De la fereastra mănăstirii noastre se vede o stâncă mare. Pe ea sunt inscripţionate cuvintele unuia dintre psalmi. Le-a scris o doamnă de confesiune luterană. Ea a călătorit mult prin lume şi s-a întors în acest ţinut prin anii 20 ai secolului trecut. A fost şi în Ţara Sfântă, de care de-a dreptul s-a îndrăgostit, a cutreierat-o în lung şi-n lat. Ea avea un obicei: ajungând într-un loc anume, săpa în piatră, pe stânci, citate din Biblie. La Ierusalim deseori se văd asemenea citate, în engleză, germană, franceză. Pe stânca noastră sunt cioplite cuvintele Psalmului 33. Ce minunat! Privindu-le, mă simt ca la Ierusalim. Iată cuvintele: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea. În Domnul se va lăuda sufletul meu; să audă cei blânzi şi să se veselească. Slăviţi pe Domnul împreună cu mine şi să înălţăm numele Lui

⁷⁸ Vezi Deuteronomul 30,19.

245

împreună. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a izbăvit⁷⁹.

Tocmai pentru asta ne-am adunat aici. Nu este o chemare pentru a fi nişte fanatici religioşi. Psalmul este simplu, clar şi cu un înţeles profund. Este despre scopul pentru care suntem aici. Dacă am proceda astfel, am fi oameni. Nu am avea nici războaie, nici neînţelegeri în familie, nici suferinţe pricinuite de legăturile trupeşti şi de distracţiile după care se avântă oamenii.

Săptămâna trecută, o fetiţă de 15 ani mi-a povestit despre aventurile sale, declarându-mi: „Trebuie să merg la petreceri, altfel mă voi plictisi. Mama mea nu mă înţelege. Ei vor să facă din mine un monstru, îmi interzic să merg acolo. Noi nu facem sex, nici vorbă! Nu facem nimic de acest gen, pur şi simplu bem, ne distrăm. Dacă nu voi merge acolo, toţi vor crede că nu sunt normală. Nu voi avea prieteni, voi pierde totul!” Asta spune o fetiţă de 15 ani. Ea nu vede în comportamentul său nimic greşit. Iar eu, în sinea mea, mă gândesc: Dar oare este în asta măcar ceva corect?

În acest fel, lumea ne dictează cum trebuie să fim. Ea spune: „Bea în continuare, chiar dacă eşti deja beat. Droghează-te. Ai nevoie de asta.” Şi aşa mai departe: desfrâu, muzică nebună, jocuri video, televizor, toate acestea ni se impun la

⁷⁹ Psalmul 33,1-4.

246

tot pasul. În suflet nu avem linişte, nu avem duh de pace. De parcă am fi permanent bombardaţi din exterior.

Aseară i-am explicat unui copil că, dacă se va juca permanent, nu îi va mai rămâne timp pentru odihnă. Căci jocul este odihnă după muncă. Dar dacă te vei juca permanent, chiar jocul devine muncă şi nu mai aduce nicio satisfacţie. Trebuie să cauţi ceva nou, să scotoceşti mereu în căutarea lucrurilor care ar putea să te „umple” şi nu le găseşti niciodată. Dobândim plinătatea numai atunci când devenim oameni.

Interesant este faptul că, atunci când în Germania erau la putere fasciştii, acolo era cea mai mare rată de sinucideri din lume. Şi asta în timp ce nemţii conduceau lumea şi prosperau. De ce? Pentru că aduceau răul în lume. Trăiau ca nişte neoameni, distrugând oamenii. Ei se ucideau unii pe alţii şi, de asemenea, se ucideau pe ei înşişi, pentru că viaţa lor era pustie. Ei îşi iroseau viaţa făcând rău.

De curând, am stat de vorbă cu fraţii despre mâncare. Mâncarea este un izvor de putere, o necesitate vitală. Dar, dacă ea devine o sursă de plăcere, începem să ne îmbuibăm şi, din cauza asta, murim. Sau încetăm să mai mâncăm (deoarece slava deşartă ne spune că putem să ne descurcăm şi fără mâncare) şi, de asemenea, murim, de această dată de inaniţie. În orice caz, dacă nu mâncăm pentru a ne hrăni, pierim. Şi acest lucru

247

e valabil pentru orice. Prin urmare, noi nu trăim aşa cum ar trebui. De aceea şi viaţa noastră este atât de grea, vrednică de milă, dezgustătoare…

Un exemplu sunt şi familiile noastre. Este exact acel mediu în care trebuie să ne iubim unii pe alţii. Ei bine, în unele familii există dragoste. Dar cel mai adesea rudele abia aşteaptă să fugă care încotro sau măcar pentru un scurt timp să evadeze de acasă. Să fugă undeva unde ar putea să se distreze cu prietenii, să ajungă la o petrecere de pomină, să se plimbe, să se îmbete, să cadă în desfrâu, să se ameţească folosind droguri, căci se consideră că acestea sunt grozave! Iar oamenii care ne iubesc, cei pe care noi înşine trebuie să-i iubim, nu înseamnă nimic pentru noi. De ce?

Pentru că nu căutăm să întreţinem unii cu alţii relaţii bune, omeneşti, ci căutăm distracţii şi plăceri. Iar membrii familiei devin pentru noi în cel mai bun caz o sursă de bani, pe care îi cerem cu insistenţă: „Daţi-mi, altfel voi pleca de la voi!” Toată viaţa de azi e aşa. Iată unde am ajuns. Am văzut aici o pereche, ei nu mai erau tineri. El avea peste 50 de ani, iar ea în jur de 40. Împreună cu ei era şi un adolescent. Cât de urât se purta cu ei! îşi tiraniza părinţii de-a dreptul. Veniseră din Franţa, voiau să se plimbe, să viziteze obiectivele turistice din zonă, să meargă la restaurant, iar el era îndărătnic:

— Nu, nu vom merge acolo!

Mama îi spunea:

248

— Ascultă, dar am venit aici împreună. Te rog, stai cu noi.

— Vreau să mă plimb singur.

Ea îl ruga cu blândeţe, cu duioşie:

— Hai să luăm cina la restaurant împreună, ca o familie.

El însă zbiera:

— Oricum în fiecare seară mergem la restaurant. Vreau să mă plimb singur şi cu asta, basta!

în discuţie intervenea tatăl:

— Ei bine, lasă-l să plece. Ce-i de făcut? Ce l-a apucat astăzi?

Iar băiatul, auzind asta, începea să le ceară părinţilor bani, ca să aibă cu ce să se distreze. Adică: „Daţi-mi bani şi atunci am să vă las în pace.”

Mă uitam la ei şi mă gândeam: „Dragii mei! Nu l-a apucat nimic astăzi. Totul s-a întâmplat cu mult timp înainte să ajungeţi aici.” Iar mama se liniştea cu gândul că în acea zi băiatul pur şi simplu era indispus, că totul urma să fie bine. Nu! Nu se va mai schimba nimic! însă, înţelegeţi, toţi părinţii asemenea lor încearcă să le insinueze copiilor: „Fă ceea ce îţi spunem, nu ceea ce facem noi.” Totuşi, noi ne orientăm întotdeauna după fapte, nu după vorbe. Aşa că trebuie să ne trezim, să ne întoarcem la Izvorul existenţei noastre.

Vreau să vă amintesc epistola Apostolului Iacov. Iată ce scrie el: Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii, care sunt în împrăştiere, salutare. Mare bucurie

249

să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nicio îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale⁸⁰.

Oamenii îndoielnici suntem noi. De parcă alergăm după doi iepuri.

Iar fratele cel smerit să se laude întru înălţimea sa şi cel bogat întru smerenia sa, pentru că va trece ca floarea ierbii. Căci a răsărit soarele arzător şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea feţei ei a pierit; tot aşa se va veşteji şi bogatul în alergăturile sale. Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El. Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte. Nu vă înşelaţi, fraţii mei prea iubiţi: Toată darea cea

⁸⁰ Iacov, 1-8.

250

bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui. Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie. Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Darfaceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale. S-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era. Cine s-a uitat însă de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa. Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică. Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii⁸¹.

Ce s-a întâmplat cu noi? De ce nu le înţelegem pe toate acestea? De ce credem că în lumea care ne înconjoară totul este excelent, căci ea, lumea, ne distruge cu atâta uşurinţă?

⁸¹ Iacob 1, 9-27.

251

Am să vă relatez o întâmplare. În urmă cu mulţi ani, am cunoscut un preot catolic care locuia în America de Sud. Într-o zi a fost invitat să viziteze o aşezare pentru oamenii bolnavi de lepră. La început a refuzat:

— Doamne! Nu voi suporta asta! Sărmanii oameni…

— Trebuie să vezi asta. Măcar o dată în viaţă, încercau să-l convingă.

— Trebuie să vorbesc cu duhovnicul, să-l întreb ce crede el despre asta. Voi merge la el peste o jumătate de oră.

— Ba nu, noi pornim chiar acum. Apropo, vom merge cu un canoe⁸². Contra curentului.

„Dumnezeule! Pentru nimic în lume! Nu vreau!”, s-a gândit el. Dar nu voia să dea impresia că e fricos şi, de aceea, a întrebat:

— Şi câtă vreme ne trebuie ca să ajungem la această aşezare?

— Doar o lună.

— O lună?!

Şi el a plecat împreună cu însoţitorii. Au ajuns în localitatea leproşilor. Pe atunci multe state încă nu ştiau cum să lupte cu această boală, căci sulfamidele încă nu existau. În unele ţări

⁸² Canoe ambarcaţiune sportivă uşoară, fără cârmă, cu prora şi pupa ascuţite şi înălţate, condusă cu ajutorul pagaielor, stând în genunchi. În trecut a fost folosită de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri.

252

lepra devenea o adevărată epidemie. Oamenii putrezeau de vii, emanau un miros insuportabil, li se vedeau oasele dezgolite, pe care se clătinau bucăţi de piele şi carne, feţele le erau pline de găuri, mulţi nu aveau nasuri, trupurile lor erau acoperite de cruste şi răni…

Şi iată că în această aşezare de leproşi câteva călugăriţe deschiseseră un spital destul de încăpător şi primeau acolo bărbaţi, femei şi copii, pe care îi îngrijeau. Cunoscutul meu înţelegea că era o boală, însă aspectul exterior al pacienţilor pur şi simplu îl dezgusta. Acolo umblau oameni fără degete, fără mâini, fără membre sau cu nişte cioturi în locul acestora… Totul era insuportabil, în schimb, în saloane şi pe holuri totul era uimitor de curat, nu puteai găsi niciun firicel de praf. O astfel de curăţenie întreţineau călugăriţele.

Una dintre ele era încă foarte tânără, de vreo 20 de ani, cel mult 25. Desigur, avea haine dintre cele mai simple, căci locuia în junglă, însă era atât de frumoasă! Atunci când preotul a văzut-o, ea tocmai stătea lângă un bolnav, curăţindu-i de cruste piciorul care îi putrezea. Cu nişte tampoane mari de vată îi îndepărta mucozităţile. Duhoarea era atât de puternică, încât musafirul abia mai reuşea să stea în acea încăpere. Ea îi curăţa rana de crustele fetide, totodată vorbind cu gingăşie cu bolnavul. Era atât de iubitoare, atât de răbdătoare.

Apoi cunoscutul meu a întrebat-o:

253

— Soră, cum reuşeşti să îţi săvârşeşti slujirea? Nu aş putea să fac asta nici pentru un milion de dolari!

— Pentru un milion de dolari nici eu nu aş face-o.

Ea însă slujea fără plată, pur şi simplu de dragul iubirii. Ce se întâmplă cu noi? Ea era plină de bucurie şi pace sufletească în condiţii sinistre, iar la noi oamenii se devorează şi se aruncă unii pe alţii în păcatul desfrâului, beau, se droghează, îşi ies din minţi şi nu pot să se smulgă din cercul vicios al copleşitoarei iubiri de sine. Ne înecăm în ea, dar trebuie să ne aflăm din nou la cârma corăbiei mântuirii şi nu doar să ieşim la suprafaţă noi înşine, ci să îi ajutăm şi pe cei pe care îi iubim. Putem realiza asta numai prin lupta cu sine.

— Cum să ne ajutăm pe noi înşine şi pe semenii noştri, ca să ne aflăm la cârma corăbiei mântuirii?

— Pentru asta avem nevoie de o credinţă puternică. Noi însă ba credem, ba nu credem… Imaginaţi-vă că stau aici şi mă adresez… să zicem, dumneavoastră. Câţi ani aveţi? 16? 17?

— 15.

— Aşadar, dacă aş sta şi v-aş povesti că fumatul este dăunător, că este periculos pentru sănătate, că nu aduce nimic bun, că este groaznic, că nu trebuie să fumaţi şi, totodată, aş trage din ţigară, cum aţi reacţiona? Nici nu m-aţi asculta!

254

La fel şi noi spunem una, dar facem alta. Iar deseori nici nu ne gândim la cuvintele noastre. „Pentru el este bine, iar pentru mine nu.” Se poate oare aşa ceva? Noi însă afirmăm uneori tocmai asta şi încă mai şi insistăm, continuând să facem ceea ce facem, cu orice preţ.

Ştiţi, dacă spunem că în viaţa noastră cel mai important este Dumnezeu, iar în realitate nu este aşa, nimeni nu ne va crede.

Atunci când credinţa noastră se transformă într-o evlavie exterioară, ea încetează să mai fie acel singur mod de vieţuire care ne dăruieşte viaţă. E ca şi cum ne-am face nişte notiţe: „Iată, azi voi merge la biserică, dar slujba va fi lungă, de aceea, voi pleca mai devreme şi mă voi întoarce acasă la ora cutare.” Sau: „Iată, acum a început postul, nu am voie să mănânc asta şi asta, de aceea voi ţine doar o parte a postului şi, în plus, am copii…” Şi tot aşa.

Vă voi da un exemplu, ca să înţelegeţi ce vreau să spun. Să ne închipuim că avem un băiat căruia îi spunem: „Ştiu că ai o boală gravă. Iată medicamentul pe care ţi l-a prescris medicul. Tu nu prea vrei să-l iei, ei bine, nu-i nimic, ia în loc de zece pastile doar una. Una îţi ajunge. Te vei face bine şi aşa.” Nu, nu se va face bine, ci va muri! Trebuie să-i dăm toate pastilele, altfel tratamentul este inutil. Noi însă începem: „Nu e nevoie să ţinem tot postul, dacă ne place carnea, putem să mâncăm…” Nu se poate aşa ceva!

255

— Cum să nu ne enervăm în post? Dacă nu voi crea condiţii potrivite pentru post acasă, cei din familie îşi vor manifesta dorinţa de a lua cina undeva în afara casei şi nu va ieşi nimic bun din asta. Înseamnă că una dintre metodele de a evita iritarea este aceea de a crea condiţii necesare. Ce e greşit aici?

— Aici nu e nimic greşit sau, dimpotrivă, corect. Nu pot decide în locul dumneavoastră ce să faceţi. Dar de ce Biserica a rânduit posturile? Pentru ce? Scriptura ne vorbeşte despre asta foarte simplu: atâta vreme cât Mirele, adică Domnul, este cu noi, nu ţinem post. Perioada postului vine mai târziu⁸³. Avem nevoie de ea pentru a înţelege că Dumnezeu este cu noi.

Când îi dăm atenţie trupului nostru, ne îngrijim de orice poftă a lui, de orice nevoie. Am obosit, trebuie să dorm; am flămânzit, voi mânca; mi s-a uscat gâtul, voi bea; mi-e frig, îmi voi pune o haină; mi-e cald, voi deschide fereastra… Trebuie să iau aia, să fac asta… Scaunul nu este comod, asta nu-mi convine, îmi trebuie altceva, aşa răspundem la orice chemare a trupului. Şi nu băgăm în seamă sufletul, îl facem să tacă: „Nu vreau să te ascult! Vreau să am grijă doar de trup! Vreau ceea ce îmi aduce plăcere!”

Atenţia noastră principală este îndreptată către trup, despre asta ne spune însuşi Tatăl.

⁸³ Vezi Matei 9,15.

256

Dar trupul este partea noastră mai puţin importantă. Trupul nu este mai mult decât locuinţa provizorie a sufletului, nicidecum sufletul însuşi. Totuşi, sufletul lâncezeşte, tânjeşte.

în timpul postului, renunţăm la un anumit fel de mâncare, la cantitatea ei obişnuită, pentru ca trupul să flămânzească, să simţim asta şi, drept rezultat, să ne aducem aminte cum flămânzea sufletul nostru, iar noi îl nesocoteam. În post îi dăm sufletului toată atenţia pe care înainte o acordam trupului. Căci sufletul este mai important.

Astfel, pe o perioadă de patruzeci de zile depunem un efort pentru a vieţui duhovniceşte. Iar hrana ne aminteşte cum i-am făcut pe plac omului nostru trupesc şi l-am nesocotit pe cel sufletesc. Iată de ce postim. La Sfinţii Părinţi găsim o cugetare care spune că acela care nu păcătuieşte nu are nevoie de post. Dacă păcătuim, postul este obligatoriu pentru noi.

Noi nu îndemnăm la post în fiecare zi. Postul este o alegere liberă, nu este un supliciu, o jertfă, o pedeapsă, ci eliberare. Suntem prea îngăduitori faţă de trupul nostru, iar acum îi spunem: „Nu!” şi încercăm să-l ţinem în frâu. Pentru noi este un viraj brusc, nu este uşor, dar ne bucurăm cu fiecare pas nou care ne eliberează. Eliberarea poate ne pricinuieşte durere, dar, Dumnezeule, mult mai bine mă simt acum! Cum puteam să mă ghiftuiesc atât, să beau peste măsură?

257

Era cât pe ce să mor… Tot ce facem de dragul trupului ne înrobeşte. Nu e nimic mai rău!

Tinerii membri ai mişcării mondiale de luptă pentru libertate spun că este mai bine să petreci 50 de ani la închisoare decât o zi în această robie. La închisoare voia omului rămâne liberă. Importantă este libertatea duhului, nu libertatea de acţiune. Cred că aţi auzit despre Nelson Mandela. El a petrecut în detenţie peste 20 de ani şi spunea că este cel mai liber dintre toţi deţinuţii, deoarece şi-a păstrat convingerile, cu toate că s-a încercat subjugarea lui. De aceea, el se considera liber.

Atunci când trupul prevalează în viaţa noastră, devenim robii lui. Oamenii spun: „Pot să îmi permit orice.” Ce e bun în asta?

Cred că primul pas pe care trebuie să-l facă părinţii este rugăciunea pentru copii. Rugăciunea pentru ca ei să nu piară, ci să dobândească împărăţia cerurilor, să nu-şi irosească viaţa cu lucrurile care ar putea să-i ducă în iad, unde vor arde, pentru că nu au învăţat să iubească. Nu trebuie să ne întrebăm copiii dacă au împlinit toate poruncile Domnului, ci dacă au făcut măcar ceva în afară de a se iubi pe sine.

Ce putem spune despre copiii cărora li se propune să postească? Ei nu se gândesc dacă îl iubesc ori nu pe Dumnezeu. Ei se gândesc că se iubesc pe ei înşişi şi cugetă astfel: „Nimic nu trebuie să mă împiedice să fiu satisfăcut.

258

La Dumnezeu nici nu vreau să mă gândesc, pentru că nu îl iubesc. Mă iubesc pe minei» Ce mă priveşte ce spui tu? Mă iubesc pe mine însumi mai mult decât pe tine. Aşa că nu trebuie să mă întrebi dacă voi ţine post! Voi toţi nu contaţi pentru mine. Stomacul meu, iată ce este important, el este mai important pentru mine decât Dumnezeu. Şi nu mă mai agasaţi cu posturile voastre! Generaţia noastră este generaţia egoiştilor şi eu sunt unul dintre ei…”

Iar dumneavoastră întrebaţi de ce ei nu postesc! înţelegeţi ce vreau să spun? Dacă nu au iubire, nu le putem face nimic. Putem doar să-i compătimim şi să ne rugăm. Căci omul care nu are iubire este un animal. Chiar mai rău. Ce putem spune despre omul care se iubeşte pe el însuşi? Este respingător.

— Nu ştiu dacă se poate din exemplul copiilor mei să ne pronunţăm despre o întreagă generaţie… Mai degrabă le-a intrat în obişnuinţă să se distreze…

— Toată această generaţie este bolnavă. America este bolnavă deja demult, din anii 60 în mod special. Totul se concentrează pe satisfacerea sinelui. Viaţa este plăcere, materialism, satisfacţie. Dacă îţi stă în cale ceva, distruge acel lucru. Dacă nu îţi aduce plăcere ceva, evită acel lucru. Înţelegeţi? Ia de la viaţă totul, savurează. Nu există nici Dumnezeu, nici familie, nu mai există nimic. Ce familie? Cine are nevoie de ea?

259

De ce să ne căsătorim? Dacă te iubesc, înseamnă că te iubesc, iar dacă nu te voi mai iubi, nu mai e nimic de făcut şi atunci n-am să te mai iubesc. Dacă vreau, voi fi cu tine, dacă nu voi vrea, nu voi fi. De ce să ne căsătorim? Şi dacă mă voi răzgândi mai târziu? Nicio responsabilitate, nicio jertfelnicie, nicio dorinţă de a da. Nu există nimic! Totul e numai pentru sine.

Generaţia de astăzi s-a obişnuit cu lucrurile de unică folosinţă. Atâta timp cât îmi place, vreau să fiu cu tine. Atunci însă când obiectul plăcerii s-a învechit, s-a uzat, gata, la revedere…

În urmă cu o săptămână, mergeam cu autobuzul, întorcându-mă de la doctori, iar lângă mine stătea un tată cu două fiice. Încerca să le explice de ce el, tatăl lor, nu trăieşte cu mama. O explicaţie extraordinară, ascultaţi! Omul spunea:

— Dragele mele, nu este pentru că nu vă mai iubesc. Pur şi simplu noi, părinţii voştri, nu ne mai iubim. Acum o iubesc pe o altă tanti. Dar atât eu, cât şi mama voastră continuăm să vă iubim. Veniţi la tata în vizită şi tata, de asemenea, vine la voi.

Ce aiureală! O adevărată aiureală, cea a consumatorului ghiftuit. El nu iubeşte pe nimeni, în afară de el însuşi. Lui nu-i pasă de aceşti copii, de viaţa lor. Important este ca tata şi mama să se simtă bine, iar voi, fetelor, faceţi ce vreţi.

— în ajunul Postului Mare, am decis că pe parcursul celor patruzeci de zile vom găti doar

260

bucate de post. A venit timpul înfrânării, dar ce a început apoi! Toţi au începutsă se vaite şi să ceară lactate… De obicei, în timpul postului nu le dau copiilor produse din carne, dar lactate le permit să mănânce. De această dată, am înţeles că vor face faţă foarte bine şi fără lactate. Şi le-am spus că acesta va fi primul nostru post adevărat şi îi rog pe toţi să ţină cele patruzeci de zile. Mă voi strădui ca totul să decurgă chiar aşa. Nu ştiu în ce măsură vor veni şi ei în ajutorul meu. Fac tot ce-mi stă în putinţă.

— Dar de ce credeţi că ei vă vor ajuta? Sau, invers, vă vor sta împotrivă?

— Păi, dacă îmi vor sta împotrivă, cu siguranţă nu e pentru că nu ar avea ce mânca…

— Dacă se vor ajuta unii pe alţii să ţină post, ce credeţi, de ce o vor face?

— Pentru că şi ei îşi vor dori să ţină post.

— Da. De ce îşi vor dori asta? Ca să vă facă pe plac dumneavoastră? Sau de ce? Ce credeţi? De ce depinde dacă vor ţine post sau, dimpotrivă, nu vor dori să o facă?

— Dacă vor posti, o vor face din iubire pentru Dumnezeu. Ca să jertfească mâncarea de dragul Lui.

— Aşa? Dar pentru ce? De ce facem asta?

— Ca să ne apropiem de Dumnezeu.

— Da, prin post ne putem apropia de El. Dar putem, dimpotrivă, să devenim irascibili, nesuferiţi şi nefericiţi… Înţelegeţi la ce mă refer?

261

— Copiii fac ceea ce facem şi noi. Dacă am ţinut post înainte de naşterea lor, şi ei vor posti acum. Trebuie să spun că întotdeauna am ţinut un post aspru, dar pentru copii făceam pogorămănt.

— Ce le-aţi spus de această dată?

— Că ar trebui să încerce şi ei.

— înainte le spuneaţi că postul este ceva bun, dar nu obligatoriu. Că dacă şi ei vor posti, asta poate să le facă rău. Aşa i-aţi răsfăţat. Apoi le-aţi spus că va fi dăunător pentru ei să nu postească. Ei s-au mirat şi au început să cârtească, pentru că n-au înţeles despre ce vorbiţi. Cum adică a devenit bine să postească?

— Cred că pentru fiecare om e diferit. Unii vor să adauge produsele lactate, alţii chiar au nevoie de asta, iar cineva, dimpotrivă, nu poate fi pus nici cu forţa să le mănânce. Eu sunt într-un fel, semenii noştri, copiii altfel.

— Vă înţeleg, dar dumneavoastră parcă afirmaţi că, dacă nu vrem să iubim, nici nu trebuie, iar cineva vă contrazice, spunând că, dacă nu iubim, nici nu suntem oameni. Dar oare chiar putem alege să fim sau nu oameni? Avem această alegere, însă dacă luăm decizia de a nu fi oameni, ne pierdem.

Postul este medicamentul dat de Dumnezeu pentru ca noi să ne putem apropia de El. Nu e vorba aici despre mâncare, ci despre capacitatea de a ne conduce voinţa, iubirea de sine.

262

în timpul postului, nu renunţăm la mâncarea de care avem nevoie pentru a supravieţui, ci la aceea care ne place, care ne satisface. Aici nu este vorba despre alimentaţie. Asta pentru că otrava pe care o mâncăm în zilele obişnuite nu excelează prin proprietăţi nutritive.

Intenţionând să mâncăm un hamburger, pizza sau o chiftea, nu suntem deloc îngrijoraţi pentru sănătatea trupului. Este ceea ce ne oferă plăcere şi nimic mai mult. Mulţumirea de sine, iată problema. După principiul: mă iubesc pe mine însumi şi nu-mi pasă de nimeni, inclusiv de Dumnezeu, Care spune că nu trebuie să te iubeşti pe tine mai mult decât pe alţii… Şi, în general, oare mâncarea şi iubirea sunt legate cumva? Ce să răspundem la asta? într-adevăr, mâncarea şi iubirea nu sunt legate nicicum. Dar iubirea, în cele din urmă, are legătură cu bucuria pe care trebuie să le-o aducem altora, nu nouă înşine. Mâncarea este pentru „eul” meu, este primul lucru prin care ne satisfacem sinele. Noi însă ne satisfacem aproape tot timpul.

înţelegeţi, nu-i putem cere cuiva să manifeste iubire faţă de aproapele, dacă omul acela nu ştie ce înseamnă iubirea, dacă nu ştie altceva în afară de a se iubi pe sine. Iar noi le spunem copiilor: „Aşa, acum vom posti pentru că a sosit timpul.” Iar ei ne răspund: „Ba nu, nu vom posti. Pentru că ne iubim pe noi înşine şi pe nimeni altcineva. Numai pe noi, cu nesaţ!”

263

Aşa că poate ar trebui să începem cu explicarea a ceea ce înseamnă iubirea şi cum să învăţăm să iubim, nu cu felul în care vom posti. Tocmai cu asta ar fi bine să începem. Trebuie să-i explicăm omului că, dacă îşi concentrează viaţa asupra sinelui, acest lucru îl pustieşte ca personalitate, îl aruncă în singurătate. Dacă nu putem iubi pe nimeni, nici pe noi nu ne va iubi nimeni. Ne vor iubi la fel cum iubim şi noi, adică după principiul: „Trebuie să obţin de la tine cutare sau cutare lucru.” Şi vor lua, vor lua, iar atunci când nu vor mai putea să ne ia nimic, vor spune: „Adio, dragă! Iartă-mă, n-a fost să fie.”

De ce se întâmplă aşa? Fiindcă fiecare se iubeşte pe sine mai mult decât pe semeni. Dacă suntem părăsiţi, începem să plângem: „Dar te iubesc! Pentru mine eşti singurul din lume!” Iar dacă înainte de asta am mai căzut şi în desfrâu cu el, totul ni se pare şi mai dulce şi plângem şi mai tare: „Ai spus că mă iubeşti! Mi-ai promis căsătoria! Spuneai că vei face totul pentru mine!” însă nu te iubeşte! De ce? Pentru că se iubeşte pe el însuşi. Ai fost pentru el o sursă de plăceri. Şi astfel pleacă, iar tu stai şi te gândeşti cum să îl faci să se întoarcă. Nicicum! Nu poţi face nimic.

Credem că avem prieteni? Minunat! însă nici lor nu le oferim ceea ce ei aşteaptă. Mulţi dintre aşa-zişii prieteni nici nu mai ţin minte cum ne cheamă. Să ne imaginăm că am săvârşit

264

o infracţiune şi am ajuns la închisoare. Câte cunoştinţe am avut înainte de asta? Darcâţi dintre ei ne vor da un telefon, ne vor aduce un pachet, ne vor trimite un colet? Toţi aceşti oameni vor uita într-o clipită cum vă numiţi. De ce? Fiindcă nu le dăm ceea ce au nevoie şi ei nu au timp pentru noi.

Ţin minte cum un cunoscut îmi spunea că emoţiile cele mai amare pe care le-a resimţit ca tată au fost în vremea când s-au inventat bancomatele; aceste dispozitive i-au arătat foarte bine cine este pentru copiii săi. Într-adevăr, ei se uitau la el ca la un bancomat: „Tată, am nevoie de aia! Tată, am nevoie de asta!” El spunea că a început deja să gândească asemenea unui bancomat, căci auzea doar întrebări de genul: „Tată, pot să te deranjez? Am nevoie de 45 de dolari.” Niciodată, după cum spunea chiar el, nimeni nu i-a spus: „Tată, te iubesc! Hai să te ajut, să fac ceva.” Şi spunea că se simţea ca un aparat în care se introduce codul: „Tăticule, te iubesc”, ca să se scoată 45 de dolari. Iar atunci când nu avea bani, copiii începeau să ţipe, să-l certe, ieşeau din casă trântind uşa, luau maşina şi plecau.

însă cu toţii suntem la fel. Trebuie să ne oprim. Opriţi-vă!

— Cea mai mare problemă a timpurilor noastre este faptul că oamenii nu înţeleg scopul căsniciei. Vedem asta din exemplul parohiei noastre. Astăzi, în convorbirea noastră, revine

265

ideea că suntem orientaţi spre plăceri, spre mulţumirea sinelui. La fel se întâmplă şi în familie. Trebuie să ne întrebăm: De ce Domnul ne permite să încheiem căsătorii? Pentru ce ne trebuie familie? Scopul nu este să fim împreună cu femeia care ne susţine sau are grijă de noi sau cu bărbatul în care îţi găseşti un apărător. Rostul familiei este unitatea întru Hristos. Iată ce trebuie să căutăm. Ce aţi putea să spuneţi în această privinţă?

— Da, cred că trebuie să înţelegem asta. Nu poţi iubi până nu vei înţelege ce este iubirea. Singurul mijloc de a înţelege asta este de a merge pe drumul pe care ni-l propune Dumnezeu, căci anume El este Izvorul iubirii. Numai relaţiile interumane nu ne vor oferi o înţelegere corectă.

în urmă cu câţiva ani, am auzit întâmplător convorbirea dintre două femei la un târg de îmbrăcăminte.

— Ce faci? Cheltui toţi banii pe care-i câştigă soţul tău? întreba una.

— Păi, cum altfel? Pentru ce îi mai câştigă? Ca să-i cheltui eu, nu-i aşa? răspundea cealaltă.

Şi mi-am spus că e groaznic să gândim că semenii există doar pentru a ne sluji sau a ne face pe plac. Că nu trebuie să-i aducem cuiva folos, ci, dimpotrivă, să tragem foloase de la alţii.

Noi nu putem să ne iubim aproapele, dacă nu înţelegem cine suntem, nu ştim pentru ce existăm şi ce e iubirea, nu suntem legaţi de Izvorul ei. Aflându-ne într-o asemenea stare, nu

266

suntem capabili să iubim. Putem doar să dorim, să poftim, să pretindem, să primim… Înţelegeţi?

Dacă vom întreba oameni cu vârsta de până la 40 de ani dacă sunt fericiţi, ce ne vor răspunde ei? Cred că 99 nici nu se vor gândi ce este fericirea. Ei vor răspunde: „Desigur, sunt fericit! îmi merge bine, am un serviciu bun, soţie, fiu, casă, maşină…” Dar oare sunt cu adevărat fericiţi? în vâltoarea treburilor zilnice, ei nu găsesc timp să stea în linişte şi să găsească răspunsul la întrebarea: Ce este fericirea? Liniştea îi scoate din minţi. Dacă nu e distracţie, ei se urcă pe pereţi de plictiseală.

— Dacă vom fi lipsiţi de toate obiectele electronice distractive, atât noi, cât şi casnicii noştri la fiecare zece minute ne vom văita: „Mă plictisesc! Nu ştiu ce să fac. Mă plictisesc!” Ce pot răspunde la întrebarea dumneavoastră copiii mei? Un singur lucru: „Mă plictisesc!” Ei nici nu ştiu ce sunt liniştea şi pacea.

— Cum spunea un om înţelept: „în lume nu există nimic plictisitor. Plictisitor poţi fi doar tu însuţi.” Omul care se plictiseşte este cel care nu ştie să iubească. Omul plictisit este cel care nu se cunoaşte pe sine. Omul plictisit este cel care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Problema noastră este convingerea că trebuie să avem tot ce vrem, cu orice preţ. Că în lume totul trebuie să se învârtă în jurul nostru şi să ne aducă satisfacţie.

267

Unul dintre enoriaşii noştri îşi aducea aminte de visul lui de Crăciun din copilărie, care mai târziu s-a spulberat ca fumul. Mama lui avea o soră care şi-a pierdut soţul foarte devreme, au trăit căsătoriţi puţin peste doi ani. Văduva a decis să se mute în America, mai departe de locurile care îi aminteau de soţul ei şi de decesul lui. Aşa a ajuns în familia surorii sale şi au stat câtva timp împreună.

în ajunul Crăciunului, toată familia pleca la slujbă la miezul nopţii, după care se întorceau acasă toţi şi îşi ofereau unii altora cadouri. Iar mătuşa rămânea acasă în seara de Crăciun şi mergea la slujbă dimineaţa. Când toţi erau la biserică, ea aranja bradul şi punea cadourile. La întoarcere, nepoţilor nu le venea să-şi creadă ochilor: Ce miracol! De unde apăruseră toate?! Copiii erau încântaţi, căci seara nu era nimic şi deodată erau atâtea. Iar mătuşica, bineînţeles, nu spunea niciodată că pe toate le făcea ea. Secretul ei le-a fost descoperit copiilor de tatăl lor. Enoriaşul nostru avea pe atunci 11 ani. Cât de mult s-a întristat! El credea că era o minune… Băieţelul i-a spus mătuşii că îi pare rău pentru faptul că de dragul lor ea nu mergea împreună cu ei la slujba de noapte. Ea însă le-a răspuns: „Mă bucuram atât de mult să vă văd fericiţi.”

Înţelegeţi? Ea nu se bucura pentru că alţii făceau ceva pentru ea, ci pentru că ea însăşi putea să facă pentru ei ceva. Îmi aduc aminte de asta şi

268

mă gândesc că noi ne-am bucura mai degrabă să ne facă hatârul cineva!

Acest om nu o uita niciodată pe mătuşa sa. Cât de greu îi era să rămână acasă pentru a-i bucura pe ceilalţi! Făcându-i pe ceilalţi fericiţi, ea îşi găsea fericirea.

Iar astăzi noi credem că fericirea înseamnă satisfacerea sinelui. Deşi ar trebui să fie cu totul altfel: „Hai să mă trezesc cu o oră mai devreme, pentru ca tu să poţi dormi mai mult şi voi pregăti tot ce trebuie, căci şi tu în fiecare zi găteşti pentru mine, apoi mă trezeşti şi mă serveşti cu micul dejun, şi mergi la magazin să cumperi mâncare. Hai să fac asta pentru tine!” Nu spunem aşa niciodată! Şi este atât de simplu: „Totul este gata, mamă! Nu mai trebuie să roboteşti!” Imaginaţi-vă că am auzi dintr-odată aşa ceva. Ce şoc ar fi pentru noi! Un şoc ar fi chiar şi faptul că doar s-ar gândi cineva la asta!

Am să vă povestesc o întâmplare a unui tânăr pe nume Ed. El era special, avea un temperament dificil şi la un moment dat a cerut sfat cum să evite certurile casnice. Avea pe atunci anumite greutăţi, începuse să bea singur şi încerca să se stăpânească. Într-o zi Ed a mers la un preot care i-a atras atenţia că părinţii fac foarte multe lucruri de dragul copiilor. Şi, ştiţi, asta l-a uimit! De parcă nu conştientizase niciodată până atunci cum se cuvine acest lucru, căci copiilor li se pare normal să primească totul de-a gata.

269

Ed a venit acasă, a privit în jur şi, aprinzând lumina, a spus:

— Mulţumesc, tată!

— Pentru ce? s-a mirat tatăl.

— Pentru că ai plătit factura de curent.

De uimire, părinţii şi-au pierdut graiul. În sfârşit, fiul a înţeles că avea lumină pentru că avea grijă cineva de asta, a venit şi a spus: „Mulţumesc.”

Tatăl a bombănit ceva de genul: „N-ai pentru ce! Foloseşte-o sănătos.” Lui pur şi simplu nu-i venea să creadă că băiatul a înţeles că avea o familie şi o mulţime de lucruri numai pentru că era iubit. Însă şi noi avem lumină. Şi chiar viaţă, pentru că Dumnezeu ne iubeşte.

— De ce oamenii nu aleg calea vieţii duhovniceşti? De ce nu trăieşte în ei Duhul Sfânt? De ce aleg viaţa fără Domnul? Oamenii nu simt evlavie, nu cred în sfinţi, în Hristos, în Biserică. De ce vor să trăiască după voia proprie, nu după voia Domnului, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Care este pricina?

— Nu e uşor să dai un răspuns. Ideea este că nu putem iubi o persoană pe care nu o cunoaştem. La fel şi oamenii nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru că nu îl cunosc. Iar dacă nu îl cunoaştem pe Dumnezeu, atunci şi viaţa noastră este lipsită de sens. Căci ţelul vieţii este unirea cu Dumnezeu. Fie că o ştim sau nu, am fost creaţi tocmai pentru a fi în comuniune cu El. Iar dacă nu îl

270

cunoaştem, nici nu năzuim spre El, nu-L vom căuta, vom merge în altă direcţie.

în lăuntrul fiecăruia dintre noi există o sete continuă după ceva. Întotdeauna căutăm ceva, întotdeauna vrem ceva. Căutăm fericirea, dar nimic şi nimeni nu poate să ne satisfacă. Această năzuinţă, această sete este chiar dorinţa primordială de unire cu Dumnezeu, pe care El a zidit-o în om. După ce Adam şi Eva au păcătuit, dorinţa nu a dispărut, dar şi-a pierdut ţinta cea adevărată. Ea a încetat să mai fie îndreptată către Dumnezeu, s-a concentrat asupra altora, asupra „eului” nostru. Această dorinţă există în noi întotdeauna, dar nu găseşte împlinire până când cineva nu o va îndrepta spre Dumnezeu. Până atunci, aspiram către alte lucruri, nu către ceea ce ne face fericiţi, ci către ceea ce ne distruge. Este vorba şi despre „eul” nostru, şi despre lume, şi despre oameni. Şi, bineînţeles, nu putem potoli cu nimic setea noastră de a fi fericiţi, cu nimic, în afară de Dumnezeu.

Mereu căutăm ceva, tindem să obţinem anumite lucruri, dar nu putem pur şi simplu să le folosim, ci le întrebuinţăm spre rău, le distrugem şi pe ele, şi pe noi. În dorinţa de a avea din ce în ce mai mult, oamenii devin robii lucrurilor. Toată această nebunie se întâmplă din cauză că nu îl cunoaştem pe Dumnezeu. Atunci când începem a-L cunoaşte, totul se schimbă.

Astfel, aceia dintre noi care îl cunosc pe Dumnezeu trebuie să-i îndrume pe cei care nu-L cunosc.

271

Aici este sensul. Îi învăţăm cum să dobândească libertatea. Nu robia, ci libertatea. Atâta vreme cât depindem de patimile noastre, suntem robi. Îl omorâm pe omul cel vechi pentru a-i da viaţă celui nou.

Aţi întâlnit vreodată un om paşnic, liniştit, şi vorbind cu el să îţi vină să spui: „Vreau să semăn cu el. Nu ştiu de ce simt asta, dar aş vrea să devin la fel”? Chiar fără a discuta lucrurile în profunzime, prin intuiţie, înţelegem că el are o oarecare integritate, iar noi nu. Când cineva se apropie de Dumnezeu, acest lucru le aduce folos tuturor. Tuturor!

Cred că, în calitate de creştini, trebuie să ducem o adevărată viaţă creştină. Tocmai în virtutea acestui fapt vom putea schimba lumea care ne înconjoară, nu prin discuţii, poveţe. Dacă nu avem o viaţă creştină, toate celelalte nu au o importanţă deosebită. Ziua de duminică se sfârşeşte, încuiem biserica, plecăm la casele noastre şi până duminica viitoare ne purtăm cum vrem; aşa nu se va schimba nimic. Dar nici noi înşine nu ne vom schimba. Nici noi, nici oricine altcineva.

Cum îl cunoaştem pe Dumnezeu? Ştiţi voi asta? Domnul Iisus Hristos spune: De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele⁸⁴. „Dacă Mă iubiţi, iubiţi-vă unii pe alţii, slujiţi unii altora.” Şi mai departe, în Epistola Sfântului Apostol Ioan, El spune: Dacă zice

⁸⁴ Ioan 14,15.

272

cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!⁸⁵ pentru că „Eu v-am poruncit să îl iubiţi pe aproapele.”

Deci cum să-L cunoaştem pe Hristos? Pe calea împlinirii poruncilor Lui. Unde îl întâlnim? Pe cărarea slujirii unii altora.

Noi însă credem că putem să-I facem pe plac lui Hristos, dar şi nouă înşine. Că îl putem iubi pe Dumnezeu, dar totodată să nu avem grijă de nimeni. Că putem trăi şi aşa, că a împlini toate poruncile dumnezeieşti nu e obligatoriu, că n-are rost să devenim sfinţi şi, chipurile, îl vom cunoaşte şi aşa. Dar aşa ceva nu se poate. Încercăm să făurim nişte teorii religioase care, după cum ni se pare, ne vor duce la Dumnezeu, însă ele nu funcţionează. După care suntem nedumeriţi: „Sunt de acord cu toate acestea, însă unde este Dumnezeu? Pe El, pe El însuşi, pe El ca Persoană, tot nu L-am cunoscut. Cred în asta şi în aia, dar unde este Domnul?” însă este aici. Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau⁸⁶. „Nu aţi vrut să ştiţi unde sunt, dar iată că Eu eram.”

Vă iubesc nu pentru anumite calităţi ale voastre, ci pentru că sunteţi o persoană datorită lui Hristos. El este în voi şi îl iubesc pe El în voi. Da, şi pe voi ca oameni vă iubesc şi nu vă

⁸⁵1 Ioan 4, 20.

⁸⁶ Matei 25, 42.

273

resping, însă existaţi ca persoane tocmai datorită faptului că în voi este Dumnezeu. Prin iubirea faţă de voi realizez iubirea mea pentru El.

— Dacă omul încă nu are o viaţă cucernică, dar se străduieşte, oare îl iubeşte Dumnezeu? Cum trebuie să ne purtăm cu un asemenea om? Să stăm de vorbă, să-l îndrumăm sau pur şi simplu să ne rugăm pentru el?

— Ştiţi, cu siguranţă aţi avut în viaţă măcar o puternică trăire care a răsturnat în dumneavoastră totul, nu-i aşa? A fost legată de ceea ce spuneau oamenii sau de ceea ce făceau?

— De ceea ce făceau.

— Vedeţi? La fel e şi atunci când iubim pe cineva, nu doar pronunţând cuvintele: „Ah, te iubesc!”, ci în mod practic, căci având grijă de acel om, el simte şi conştientizează asta. El îşi pune întrebarea de ce este aşa şi încearcă să găsească un răspuns.

Cred că pe oamenii cinstiţi cel mai mult îi nedumereşte întrebarea de ce ne iubeşte Dumnezeu. Într-adevăr, de ce? Este de necrezut, nemaipomenit. Dumnezeu mă iubeşte, dar pentru ce? Ce am făcut pentru ca El să mă iubească? îi sunt necredincios, sunt leneş, necinstit, copleşit de mine însumi. Eu nu aş iubi pe unul ca mine. Ideea este că El mă iubeşte nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sunt, iar eu sunt copilul Lui. Dar dacă El poate să mă iubească, atunci de ce eu nu pot să-i iubesc pe ceilalţi? Deoarece mă iubesc

274

pe mine însumi. Mă gândesc la mine însumi şi tocmai de aceea nu mă gândesc la Dumnezeu.

— Cum este cel mai bine să ne înfrânăm mintea şi să o ferim de păcat? Cum să ducem această luptă? Şi cum să ne învingem pe noi înşine?

— Toate patimile noastre sunt cauzate de iubirea de sine. Trebuie să începem să le slujim semenilor. Trebuie să începem să ne gândim înainte de toate la alţii. Vă mai amintiţi că v-am povestit întâmplarea cu preotul care a vizitat o localitate de leproşi? O călugăriţă foarte tânără, în veşminte albe ca zăpada, îi spăla bolnavului rănile. Din iubire pentru Dumnezeu. Ea chiar făcea asta exclusiv de dragul Domnului, pentru bani nu s-ar fi apucat să o facă. Fata se nevoia în junglă, îngrijindu-i pe oameni, pentru că îl iubea pe Dumnezeu. I se spunea: „îţi iroseşti viaţa.” Iar ea răspundea: „Dimpotrivă, aici am descoperit ce e viaţa.”

Trebuie să începem să iubim. Ţin minte că, atunci când eram tânăr şi sănătos, în fiecare duminică seara mergeam pe străzile New Yorkului şi le împărţeam oamenilor mâncare. Aveam un autobuz şi luam cu mine trei-patru ajutoare dintre oamenii fără adăpost care stăteau în azilul nostru. Făceam mâncare, luam plăpumi şi haine, mergeam pe sub poduri, coboram la metrou, mergeam pe străzi şi hrăneam oamenii.

Sub podul Brooklyn, în partea Manhattanului, în corturi şi bordeie locuiau permanent în jur de o sută cincizeci de oameni. Într-o zi împreună

275

cu mine a mers acolo un grup de studenţi din Long Island (este o parte a oraşului în care locuiesc oameni destul de înstăriţi). Ei erau greci de origine. Un preot a venit la mine, spunând că auzise despre mine şi despre această slujire. M-a rugat să iau cu mine nişte tineri care se spovedeau la el, întrucât, după cum spunea, aveau atâţia bani şi îşi satisfăceau plăceri de tot felul, încât se obişnuiseră să se gândească numai la distracţii. Aşadar, în timpul împărţirii mâncării şi se întâmpla iarna, era foarte frig s-a apropiat de mine o studentă:

— Părinte! Acolo am văzut un om care vorbeşte în greacă!

Vocea ei era blândă, dar era uimită.

-Şi?

— Este grec!

— Şi ce dacă?

— Trăieşte sub pod!

— Dragă, trezeşte-te! Nu toţi oamenii sunt ca voi, nu toţi locuiesc în Long Island, înţelege asta!

— Dar ce să-i spun?

— Poţi să îl saluţi şi să-l întrebi dacă vrea să mănânce.

înţelegeţi? Ea s-a speriat. Cred că vorbise cu unul dintre prietenii săi în limba maternă, iar acel om le-a spus şi el ceva în greacă. Şi asta a uimit-o, fiindcă ea nu putea să-şi închipuie că un vagabond care trăia într-o cutie putea să i se adreseze în greacă.

276

I-am propus să meargă la el şi să-l întrebe dacă ar vrea să ia o gustare.

— Părinte, nu vrea să mănânce, ci vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră.

— Bine. Cheamă-l aici.

S-a apropiat şi m-a întrebat dacă vorbesc greceşte. I-am spus că nu şi i-am propus să mănânce. El mi-a răspuns că ar vrea pur şi simplu să stea de vorbă:

— Şi eu sunt preot.

— Chiar?! La ce biserică?

M-a privit direct în ochi.

— Ortodoxă?! am exclamat.

— Da.

— Dar cum aţi ajuns aşa?

— în tinereţe am plecat la studii în America. Aici am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie. Am absolvit seminarul, am devenit preot, am primit o parohie. În viaţa mea au apărut foarte multe griji. Totul s-a derulat foarte repede. Aveam bani. Am început să beau din când în când. Am început să cheltui mai mulţi bani decât primeam. Apoi am început să mă droghez. Apoi soţia m-a părăsit. Am pierdut-o şi pe ea, şi pe copii. Au plecat în Grecia. Iar eu am încetat să mai slujesc şi am început să trăiesc pe stradă.

— Şi câtă vreme aveţi de când trăiţi aşa, sub pod?

— 3 ani.

Nu a mâncat nimic până la urmă.

277

— Părinte, trebuie să veniţi cu noi, l-am chemat eu.

— Nu, nu pot. Încă mai beau şi nu pot, nu pot să mă las.

Am intrat în vorbă, i-am explicat unde se află azilul nostru. Peste vreo şase-şapte luni, a venit la noi, l-am primit. Apoi a plecat în Grecia şi vreo 3 ani nu am ştiut nimic de el. Apoi a început să-mi scrie în fiecare an, de Paşti. A reînceput slujirea. Îmi scria: „Dacă nu aţi fi venit să ne împărţiţi mâncare, nu m-aş fi întors niciodată la o viaţă normală. Nu aţi ţinut discursuri, nu aţi împărţit cruciuliţe, nu aţi predicat Evanghelia, pur şi simplu aţi venit şi aţi făcut ceea ce propovăduieşte ea. Am auzit această Veste Bună şi m-am schimbat.”

Adică deseori lucrurile se schimbă nu prin ceea ce spunem, ci prin ceea ce facem. Ştiţi, atunci când mergeam să hrănim oamenii, de obicei nici nu ieşeam din autobuz şi nu împărţeam eu însumi mâncarea. Altfel toţi ar fi început să îmi mulţumească: „Mulţumim, părinte!” încercam să îi conving: „Nu mie trebuie să-mi mulţumiţi, ci celor care au pregătit mâncarea.” însă ei, la fel cum uneori o faceţi şi voi, nu băgau în seamă aceste cuvinte şi puneau totul pe seama mea. De aceea rămâneam în autobuz, căci obosisem să le tot repet că nu am niciun merit în toate acestea.

într-o seară am ajuns la colţul unei străzi. Nu ştiu de ce, dar în acea zi Domnul parcă mi-a

278

şoptit să împart mâncarea împreună cu toţi. Aşa am şi făcut. Am intrat într-o subterană când, deodată, un om s-a năpustit asupra noastră:

— Plecaţi de aici! Aici nu aveţi voie cu mâncare! Cu mâncare nu aveţi voie!

— Mergem să hrănim oamenii.

— Nu aveţi voie! Şeful mă va concedia.

— Ascultă-mă, şi pe mine mă va concedia Şeful meu, dacă nu-i voi hrăni. Iar Şeful meu este mai important decât al tău.

El a mai bombănit puţin, după care s-a liniştit:

— Bine, Treceţi!

Şi am mers mai departe, pe lângă un peron, pe lângă nişte vagoane goale. Părea că nu trăia nimeni acolo. Trecând pe lângă o grămadă de folie de polietilenă, am observat cum aceasta deodată a început să se mişte. Am crezut că erau şobolani sau vreo altă vietate care poate să trăiască în tunelurile subterane. Dar apoi am înţeles că probabil era un om acolo şi l-am strigat:

— Avem mâncare! Vreţi nişte supă?

Cel care a ieşit de sub folie mi s-a adresat cu o voce slăbită:

— Părinte!

— Sunteţi ortodox?

— Da!

Şi a început să-mi vorbească. L-am întrebat dacă vrea să mănânce. A refuzat şi m-a întrebat:

— Ce faceţi aici?

279

— Am venit la voi.

— Nu, nu este adevărat, Biserica nu a făcut niciodată nimic pentru mine. Ea nu m-a ajutat niciodată, nici preoţii.

— Dar acum am venit la voi. Nu vă supăraţi! Sunt aici! Biserica este aici, nu trebuie să vă tulburaţi atât de mult.

Mi-a povestit despre viaţa lui îngrozitoare şi a adăugat că ar vrea să se spovedească, şi că nu a făcut-o de mulţi ani. I-am ascultat spovedania. Omului nu-i mai rămânea mult de trăit. Îi putrezeau picioarele, era extenuat. I-am propus:

— Haideţi să vă iau de aici.

— Nu, a refuzat el. Nu vreau să plec nicăieri. Nu am unde să plec.

— Am să vă iau la noi la azil. O să avem grijă de dumneavoastră.

— Nu. Nu.

Nu am reuşit să-l conving să vină cu noi. Era într-o zi de sâmbătă. L-am spovedit şi m-am gândit: „Slavă Domnului că am venit aici.” A doua zi, duminică seara, ne-am dus iarăşi la metrou şi am vrut să-l mai văd o dată pe acest necăjit. Dar nu l-am mai găsit în viaţă. Muncitorii de la subterană au spus că au găsit sub folie un om decedat. Dar în ajun el a reuşit să se spovedească. Şi eu mi-am spus: „Vezi? Iată pentru ce ai ieşit din autobuz şi ai mers împreună cu toţi.”

Tocmai asta este Evanghelia, nu doar să mergi la biserică în fiecare duminică şi să spui:

280

„Noi ne iubim unii pe alţii.” Dar oare ne iubim în realitate?

Hristos nu a spus: „înainte de a hrăni oamenii trebuie să aflaţi de ce vor să mănânce.” Şi El nu a spus: „Dacă a venit cineva şi v-a cerut bani, încredinţaţi-vă că nu-i va cheltui degeaba, aflaţi ce va face cu ei.” El ne-a poruncit pur şi simplu să dăm. Căci nici Domnul nu ne întreabă despre asta. Nu se întâmplă să venim la El şi să-I cerem ceva, iar El să ne întrebe: „Dar v-aţi purtat frumos? Ce veţi face după ce veţi primi cele pe care le cereţi?” El pur şi simplu spune: „Da.” La fel trebuie să procedăm şi noi. Este una dintre pietrele de temelie ale vieţii în comuniune.

Un preot mi-a relatat o întâmplare din copilăria lui. Părinţii, bineînţeles, îi dăruiau de Crăciun o mulţime de jucării şi diferite lucruri. Odată mama lui, care era compătimitoare şi milostivă, i-a spus:

— Ţi-au plăcut cadourile de Crăciun?

— Da, foarte mult! Mulţumesc!

Pe atunci era, se pare, în clasa întâi.

— Şi ce ţi-a plăcut cel mai mult?

Băiatul a reexaminat toate cadourile, a ales ceea ce i-a plăcut în mod deosebit şi i-a arătat.

— Da, este un obiect minunat. Acum o să-l împachetăm frumos şi-l vom dărui de Crăciun unui copil care nu are nimic. Ai foarte multe lucruri. Vom lua ce îţi place cel mai mult şi vom oferi acest lucru în cinstea Naşterii lui Hristos.

281

A fost uluit. Gândiţi-vă numai: să rămâi tocmai fără obiectul pe care ţi-l doreai cel mai mult. Da, el trebuia să meargă împreună cu mama şi să-i dea cadoul altui copil. În orfelinatul de pe lângă biserica unde erau aduşi copiii abandonaţi de prin tot New Yorkul, băieţelului i s-a propus să-şi aleagă un copil căruia să-i dăruiască jucăria. Ceea ce a şi făcut.

Cât de mult s-a întristat atunci! Fratele lui l-a sfătuit: „La anul să nu mai spui ce îţi place cel mai mult!”

Iar mama lor nu voia decât ca micuţii să ştie că bucuria constă în a dărui. Fiul primise deja iubirea care îi era destinată şi cadoul nu mai era important. Pentru ca iubirea să existe, trebuie să o împărţim, să o răspândim în jurul nostru. Domnul ne-a dăruit totul. Să dăm deci obiectele, păstrând iubirea pentru noi. Nu avem nevoie de cadouri, trebuie doar să iubim. Dar noi nu înţelegem asta.

Astfel, această mamă îi învăţa din fragedă copilărie că este mult mai bine să dai decât să primeşti. Atunci când acest băieţel era deja în clasele mari, tatăl le-a spus lui şi fratelui său că îi aştepta o vară neobişnuită.

— Şi ce vom face? au întrebat băieţii.

— Am să vă iau cu mine în California.

— Wow! Ce bine!

— Veţi munci acolo pe o plantaţie mare de legume. Veţi culege legume împreună cu mexicanii.

282

Pentru că vreau să ştiţi ce viaţă grea au oamenii şi cât de uşoară este a voastră.

Erau cam de 15 ani. Au locuit într-un orăşel de corturi şi culegeau legume. Potrivit regulilor, culegătorii trebuiau să-şi noteze orele de lucru, făcând nişte însemnări pe un băţ de lemn. Apoi, când acesta era acoperit cu însemnări de jos până sus, se duceau la şeful de brigadă şi el le dădea câte 10 cenţi pentru fiecare oră şi jumătate! 10 cenţi! Băieţii îi primeau şi se întorceau la răzoare, continuând să aşeze legumele în lăzi. Şi aşa toată ziua. Spre seară erau complet epuizaţi. Urau această muncă. Vecinii lor din orăşelul de corturi deseori îi întrebau:

— De ce au procedat astfel cu voi părinţii voştri? De ce v-au trimis aici? Nu putem înţelege cum de aţi ajuns aici.

— Ştiţi, este pentru a înţelege că avem multe lucruri de prisos, încercau să le explice fraţii.

Şi mexicanii dădeau din cap respectuos. Încetul cu încetul, băieţii i-au îndrăgit. Erau nişte oameni minunaţi, foarte harnici, care nu se temeau de nicio muncă grea.

Părinţii băieţilor încercau să-i înveţe să ofere, nu doar să primească. Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Atunci când băieţii au mai crescut puţin, tatăl le-a spus să-şi caute de lucru pe timpul verii. Părinţii voiau ca fiii lor să ştie că nimic nu se obţine pe degeaba. Cunoscutul meu era pe atunci în clasa a VIII-a. Dar cine ar lua la lucru

283

un băieţel de 13 ani? Nimeni! El bătea pragurile magazinelor pe Lexington Avenue. Acolo o doamnă în vârstă, Sara Drago, ţinea o prăvălie unde vindea bibelouri, vaze şi alte obiecte de genul acesta. Doamna Drago l-a angajat pe băiat la depozit. Îi plătea 2 dolari şi jumătate pentru un weekend, se pare.

Nu departe se afla o farmacie şi într-o zi, când băiatul trecea pe lângă ea, l-a chemat proprietara, doamna Steiner:

— Ascultă, vrei să munceşti, nu-i aşa? Am ceva de lucru pentru tine.

— Vai, ce bine! s-a bucurat el.

Ea voia să-i plătească mai mult cu 5 dolari decât Sara Drago. Băiatul s-a întors acasă şi i-a spus mamei sale că şi-a dat demisia de la magazin şi se va muta la farmacie.

— Nu, nu trebuie să o faci, l-a contrazis mama.

— Dar doamna Drago îmi plăteşte foarte puţin.

— Ai avut nevoie de muncă, nu-i aşa? Ea ţi-a propus condiţiile ei. Ai fost de acord şi de aceea trebuie să lucrezi la ea în continuare. Rămâi acolo!

Aşa a fost nevoit să muncească la magazin toată vara. La farmacie însă i-ar fi plătit cu 5 dolari mai mult! La sfârşitul lui august, băiatul s-a întâlnit iarăşi cu doamna Steiner şi l-a întrebat de ce nu a mers să lucreze la ea. Aflând motivul, femeia a spus:

284

— Atunci vino la mine vara viitoare! Nu voi da nimănui acest post, am să-l ţin pentru tine.

Atunci când băiatul i-a spus aceasta doamnei Drago, ea s-a întristat:

— De ce nu mi-ai spus asta de la bun început? Te-aş fi lăsat.

— Pentru că mama mi-a zis să fiu responsabil şi să-mi ţin promisiunile.

Ce minunat! Astăzi cred că li s-ar spune copiilor: „Ai înnebunit? Mergi acolo unde te plătesc!”

Părinţii cunoscutului meu îi explicau că familia trebuie să plătească întreţinerea şi mâncarea.

A fost o perioadă când el câştiga 11 dolari pe săptămână şi 8 trebuia să îi dea părinţilor; banii se cheltuiau pentru achitarea întreţinerii pentru camera lui şi pe mâncare. La fel s-a întâmplat şi atunci când băiatul era la liceu. Părinţii îi spuneau suma şi el le dădea banii. Atunci băiatului acest lucru îi părea îngrozitor. Prietenii lui, de asemenea, erau indignaţi:

— Cum aşa? Îţi iau o parte din bani pentru a plăti întreţinerea? Ce părinţi!

însă atunci când a ajuns la majorat, părinţii i-au înmânat un cec cu banii pe care îi dăduse el, iar ei îi păstraseră cu grijă.

— Este pentru tine, i-au explicat părinţii.

Poţi să îţi iei ce vrei cu ei. Aici sunt toţi banii tăi.

Nu am vrut să ţi-i luăm, doar am vrut ca tu să ştii cu câtă trudă se obţin.

285

Aşadar, toţi banii băiatului erau puşi într-un loc sigur în secret, iar atunci când a crescut i-au fost restituiţi. Părinţii pur şi simplu voiau ca el să ştie că în viaţă trebuie să te porţi cu responsabilitate.

Mama acestui băiat se ruga în fiecare seară împreună cu fiii ei; copiii se sculau din pat şi se aşezau alături de ea în genunchi… Fiind încă foarte mici, ea le explica:

— Grija pe care v-o port este pentru Dumnezeu. Aici, pe pământ, eu sunt mama voastră, dar mama noastră comună este Maica Domnului. Ea va fi mereu cu voi, niciodată nu vă va părăsi. Iubiţi-o!

Părinţii lui îl iubeau pe Dumnezeu cu adevărat. Ei s-au mutat la El demult, dar, cu toate acestea, şi acum sunt alături de fiul lor. El întotdeauna îi cere în rugăciuni mamei sale să îl povăţuiască, să aibă grijă de el. Ea este întotdeauna cu el. Dacă iubim pe cineva, acel om, dacă L-a iubit pe Dumnezeu, niciodată nu ne părăseşte. După moarte, oamenii sunt vii, la fel cum au fost şi pe pământ. Căci nu sunt morţi, sunt cu Dumnezeu. Ei sunt acolo unde năzuim să ajungem cu toţii. Ce minunat!

Cred că toţi putem să le cultivăm copiilor noştri valorile creştine. Dar trebuie să vieţuim şi noi după ele. Nu putem să le cerem copiilor să facă ceea ce nu facem noi înşine, este nedrept,

Ieste făţărnicie şi ei nu ne vor urma sfaturile.

286

înţelegeţi, dacă mergem pe stradă şi cineva ne cere bani, şi îi dăm 50 de cenţi sauun dolar, după care cotim după colţ şi ne cumpărăm un pachet de ţigări cu 10 dolari, ce le vom spune copiilor noştri? Că ţigările sunt mai importante decât oamenii flămânzi?

Ideea este că, dacă dăm din prisos, nu primim din asta niciun har. Dacă însă dăm din puţinul nostru, Domnul ne binecuvintează⁸⁷. Trebuie să dai ceea ce ai nevoie tu însuţi, nu rămăşiţele, altfel nu ne înfrânăm de la nimic. Noi chiar nu ne înfrânăm. Cei 10 dolari îi oprim pentru noi.

Deseori lumea mă întreabă:

— Cum am putea să vă ajutăm în lucrarea voastră de ajutorare a oamenilor săraci?

— Veniţi la noi, le spun, de ce să vorbim degeaba? Veniţi şi ajutaţi.

— Nu am timp.

— Nu aveţi timp? Cum adică? Nu puteţi o dată pe lună să veniţi şi să mergeţi seara pe străzile unde locuiesc aceşti oameni?

— Nu, mi-e frică.

— Frică de ce? Vă temeţi pentru viaţa pământească? Sau vă temeţi să vă pierdeţi sufletul? De cine vă temeţi? De cei care pot să vă vatăme trupul sau de cei care vă pot pierde sufletul?⁸⁸

însă ei nu vor, nu.

⁸⁷ Vezi Marcu 12,41-44.

⁸⁸ Vezi Matei 10, 28.

287

Chemăm oamenii la biserică, iar ei încep săşi inventeze scuze:

— De ce să merg acolo? Ce fel de oameni sunt acolo? Ce fac ei acolo?

Le răspund:

— Sunt nişte păcătoşi. La fel cum sunteţi şi voi, şi ei sunt membrii Bisericii. Numai că voi sunteţi nişte păcătoşi care vă puneţi mască, iar ei sunt păcătoşi care şi-au dezgolit deja sufletele.

Oamenii, de obicei, ne spun că am luat-o razna, căci locuim împreună cu vagabonzii:

— Cum adică? Ei stau în casa voastră? Oare chiar vreţi să staţi sub acelaşi acoperiş cu aceşti oameni?

Eu le explic:

— Nu contează cine şi ce vrea. Poate că eu nu aş vrea să locuiesc împreună cu voi. Prin ce vă deosebiţi de ei?

Noi nu-i tratăm pe oameni ca pe nişte semeni, uneori nici nu observăm asta. Haideţi să cugetăm cum am putea realiza o ambianţă în care am putea duce o viaţă creştină, am putea răspândi valorile creştine. Ce putem face în mod practic? întrebarea este mai degrabă ce suntem gata să facem, nu ce putem. Acest lucru e cel mai important. În ce măsură suntem gata să-I dăm viaţa noastră lui Hristos? Nu suntem hotărâţi. Şi asta se referă la noi toţi. La toţi!

La San Francisco trăia un preot bătrânel, părintele Ioan. El venise împreună cu vlădica Ioan

288

(Maximovici) de la Shanghai. Părintele avea, din câte îmi aduc aminte, trei fii deja maturi. Spre amurgul vieţii, el s-a gândit că băieţii crescuseră şi putea să devină monah. I-a vorbit despre dorinţa sa preotesei, dar ea nu a vrut să primească tunderea. Ea se împotrivea, iar părintele insista. Odată a venit în casa lor Sfântul Ierarh Ioan şi părintele i s-a adresat astfel:

— Vlădică! Vreau să devin monah. Spuneţi-i preotesei că îmi daţi binecuvântare.

— Da, te binecuvintez să devii monah.

Preoteasa s-a întristat mult.

— Apropie-te, a chemat-o vlădica. Dă-mi mâna. Şi tu şi părintele daţi-mi mâinile.

El a unit palmele soţilor, le-a acoperit cu mâna sa şi i-a binecuvântat:

— Iată stareţa ta. Iar tu eşti în ascultarea ei.

Aşa deci! Vrei să fii monah? Fă ascultare.

Noi însă mereu umblăm cu tertipuri, încercăm să facem totul de capul nostru.

— Unde este hotarul dintre intoleranţa faţă de păcat, demascarea păcatului şi păcatul judecării aproapelui?

— Demascare şi judecare de sine? Sau de aproapele?

— De aproapele.

— Pe aproapele nu avem voie să-l judecăm niciodată. Sfinţii Părinţi ne spun că, dacă avem pocăinţă, nu judecăm pe nimeni. De ce? Pentru că pocăinţa este schimbarea radicală, profundă

289

a direcţiei vieţii. Acum suntem orientaţi spre satisfacerea „eului”. Eu, mie, pentru mine… Există însă şi o orientare opusă, către aproapele. Nu spre mine, ci spre tine. Nu eu, ci tu. Şi nu tu de unul singur, ci tu întru Hristos. Prin urmare, schimbarea direcţiei de care avem nevoie este întoarcerea dinspre sine spre Dumnezeu.

Pentru asta trebuie să ne privim pe noi înşine cu trezvie. Atunci vom putea să ne vedem aşa cum suntem în realitate, să ne vedem şi să spunem: „Doamne, sunt cel mai mare păcătos din lume.” Atunci când înţeleg că sunt cel mai mare păcătos din lume, nu mai pot să judec pe nimeni, în afară de mine însumi.

— Despre intoleranţa faţă de păcat, atunci când vedem păcatul aproapelui şi ne vine foarte greu să nu judecăm. Cum să separăm ura pentru păcat de judecarea omului?

— Atunci când judecăm, ne urâm aproapele şi este întotdeauna din cauză că suntem concentraţi asupra propriului „eu”. Pentru că m-au supărat, nu mi-au dat ce vreau, mi-au făcut ceva rău, mi-au pricinuit pagube.

Un exemplu simplu. Să-l luăm pe acest tânăr care stă în primul rând.

Să ne imaginăm că este din India, a fost căsătorit, şi-a înşelat soţia, şi-a ucis vecinul. Noi nu ştim nimic despre el, prin urmare, nici nu-l judecăm, nu spunem dacă este bun sau rău. Nu ne interesează ce a făcut. De ce? Pentru că nu ne priveşte

290

în niciun fel. Dacă însă ne-ar privi, ne-am îngrijora foarte mult.

De ce vă dau acest exemplu? Pentru că motivul care ne determină să cercetăm comportamentul semenilor constă în faptul că nu lăsăm judecata în mâinile lui Dumnezeu şi nu ne uităm la propriile păcate. Îi cerem lui Dumnezeu să ne miluiască, dar în relaţia cu semenii ne lăsăm cârmuiţi de aprecierea proprie a ceea ce este bine pentru noi şi ce-i rău. Dar a cugeta la asta nu e deloc treaba noastră. Astfel, atunci când Hristos a suferit pe cruce, mulţi îşi făceau de cap, îşi băteau joc de El. Iar tâlharul cel bun şi-a cerut iertare şi a ajuns în ceruri. Primii creştini erau nedumeriţi: „Cum se poate numi sfânt? Cum un criminal ca el poate să ajungă în ceruri? Cu noi cum rămâne?” Li se răspundea: „Iubiţi la fel ca el şi veţi ajunge şi voi în ceruri.” Aşa că, mai multă iubire şi mai puţină judecare.

— Cum să păstrăm toleranţa faţă de homosexuali şi faţă de oamenii care nu trăiesc creştineşte?

— Iubiţi-i! De altfel, nu ar fi corect să întrebuinţăm aici cuvântul „toleranţă”. Toleranţa este un cuvânt de judecare. Nu trebuie să manifestăm toleranţă faţă de nimeni, trebuie doar să-i iubim.

Daţi-mi voie să vă pun o întrebare. Aţi întâlnit pe cineva care v-a schimbat viaţa? în ce mod a reuşit să o facă? Atitudinea lui faţă de dumneavoastră, iubirea lui, tocmai acestea v-au îndemnat

291

să vă schimbaţi. Mulţi puteau să vă spună acelaşi lucru, dar l-aţi auzit doar pe acel om. De ce? în virtutea relaţiilor voastre, nu în virtutea conţinutului cuvintelor în sine.

În limba engleză există expresia „ceea ce poate să-ţi spună numai prietenul cel mai bun”. El ne iubeşte şi noi îl iubim, de aceea suntem pregătiţi să auzim de la el ceea ce nu am accepta din partea altora. Dacă vă spun ceva şi vă opuneţi, este din cauza unei iubiri insuficiente. Mai multă iubire!

Trebuie să mergem la colţul nostru cu icoane, să ne aşezăm în faţa lor şi să spunem: „Doamne! De câte ori m-am depărtat de Tine! De câte ori am promis şi nu mi-am ţinut promisiunea! Câte lucruri mi-ai dat, dar eu continui să mă gândesc la mine însumi, continui să cad, continui să mă depărtez de Tine, continui să păcătuiesc. Iar Tu tot mă iubeşti. Învaţă-mă deci să iubesc fără judecare.” Şi Domnul va rândui totul. A iubi, iată lucrul cel mai important! A iubi noi înşine, nu a fi iubiţi!

— Iar ura?

— Păcat! Este păcat!

— Cum să înving ura?

— Cu ajutorul iubirii. Ce credeţi? Dumnezeu vă iubeşte pentru faptele dumneavoastră?

— în funcţie de faptele noastre.

— Nu. Nu putem face nimic prin care am merita iubirea lui Dumnezeu. Domnul ne iubeşte

292

pur şi simplu pentru că ne iubeşte, fără tot felul de condiţii. El o iubeşte pe ea, şi pe el, şi pe toţi ceilalţi. Iubeşte şi ucigaşii, şi nebunii, pe toţi la fel. Dar Lui nu-I place atunci când facem ceea ce ne distruge, pe noi, nu pe El. Aceste fapte ale noastre El nu le iubeşte. El spune clar: […] întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi Făcut⁸⁹. El spune: „Vă iubesc fără condiţii, fără limite, fără părtinire.” De aceea şi noi trebuie să facem acelaşi lucru.

— Puţin mai devreme s-a vorbit despre iubirea noastră faţă de reprezentanţii minorităţilor sexuale. Peste câteva zile se preconizează organizarea unei parade gay. Ce atitudine trebuie să avem noi, oamenii care tindem să devenim creştini, faţă de acest eveniment?

— Ce credeţi? Cu ce scop se organizează aceasta?

— Pentru propaganda homosexualităţii.

— Adică homosexualii caută atenţie, recunoaştere, atitudine binevoitoare. Corect?

— Nu doar asta. Ei vor să-şi revendice anumite drepturi.

— Bine, dar ceea ce am enumerat sunt motivele de bază ale paradei. Dacă eu vreau să fac ceva ce contravine legii, poate voi organiza o demonstraţie, ca să atrag atenţia. Dar ca să schimb legile va trebui să mă adresez în instanţă sau să

⁸⁹ Matei 25,40.

293

rog pe cineva să facă asta. Iar demonstraţia are rolul doar de a vă atrage atenţia şi de a vă face să înţelegeţi ce vreau. Homosexualii au nevoie de paradă pentru a-şi afirma dorinţele şi pentru a vă convinge să le împliniţi. Prin urmare, pentru dumneavoastră cea mai bună metodă de a vă atinge scopul este de a nu băga în seamă sub nicio formă defilarea.

Dacă însă se va pune problema aceasta la alegeri, trebuie să votaţi împotrivă. Ce vreau să spun? Să zicem că există un partid politic care nu ne place. Modul lui de gândire diferă radical de al nostru. Cum putem să-l oprim? Nu ştiu cum e în Rusia, dar la noi, de exemplu, numai prin votul contra lor la alegeri. Aceste chestiuni nu se rezolvă prin demonstraţii. Dacă nu îmi place mirosul coşului de gunoi, îl voi spăla, dar nu voi sta de vorbă cu el. Trebuie să acţionăm!

— Părinte, să nu stai de vorbă este bine, desigur, dar iată, cresc un copil mic. Consider că este o molimă, ca un virus.

— Da, seamănă puţin cu virusul ciumei. Dar felul în care ne îmbrăcăm, ceea ce vedem la televizor, genul de muzică pe care-l ascultăm, toate acestea reprezintă un pericol mult mai mare pentru sufletul copilului dumneavoastră decât parada gay. Ce faceţi pentru a vă schimba stilul de vestimentaţie, pentru a schimba emisiunile TV? Ce să mai vorbim despre mizeria cu care este umplut copilul la şcoală! Toate acestea îi vor dăuna

294

mai mult copilului decât demonstraţia. Cred că aici trebuie să privim problema în amănunt.

— Cum să-l apărăm pe copil de asta?

— Să-l plasaţi într-un mediu în care sunt promovate valorile pe care le susţineţi. Asta este o apărare pentru copil. Adică dacă pentru noi viaţa în societatea aceasta şi avantajele pe care ni le propune sunt mai importante decât nevoia de a ne ocroti copiii, continuăm să locuim aici. Dar, dacă dezvoltarea copilului este mai importantă pentru noi decât serviciul, cariera, plăcerile, găsim o soluţie şi ne schimbăm modul de viaţă. Totul este în mâinile noastre.

— Cum ar trebui să comunice un misionar cu reprezentanţii minorităţilor sexuale? Ce trebuie să le spună?

— Cum să comunice? Cu dragoste! Nu să fim de acord cu ei, ci să-i iubim! Nu să încuviinţăm modul lor de viaţă, ci să-l iubim pe fiecare asemenea bărbat sau femeie. Imaginaţi-vă că sunteţi doctor, specialist în domeniul oncologiei, şi traversaţi spitalul în care sunt internaţi pacienţii dumneavoastră. Oare veţi da buzna la ei cu strigăte şi-i veţi certa pentru că au cancer, spunându-le că nu au voie să fie bolnavi şi că trebuie să se însănătoşească? Sau veţi vorbi cu aceşti oameni cu dragoste, spunându-le că îi veţi ajuta, că totul va fi bine? Menţionând totodată că nu sunteţi în stare să-i faceţi să ia medicamentele, dar că puteţi să le prescrieţi.

295

Şi noi trebuie să ne purtăm exact la fel. Trebuie să-i iubim pe oameni şi să le arătăm un bun exemplu, dar nu cu povăţuiri, ci cu fapta. Dacă le vom fi un bun exemplu, fără judecare, fără părtinire, ulterior se vor întoarce, ca să audă mai multe.

Aţi auzit de Mahatma Gandhi, luptătorul pentru eliberarea Indiei? Odată viitorul arhiepiscop de Canterbury, pe atunci încă tânăr, i s-a adresat cu o întrebare. Gandhi în acea perioadă locuia în Anglia, iar structura de stat a acestei ţări o cunoştea nu doar din auzite. Şi viitorul arhiepiscop l-a întrebat dacă s-a gândit vreodată să devină creştin. Căci el, asemenea multor compatrioţi, auzise despre Hristos.

— Desigur! a răspuns Gandhi. Hristos m-a impresionat foarte mult. Dar nu am devenit creştin pentru că nu am întâlnit alţi creştini în afară de Hristos.

Iată ce justificare şi-a găsit. El nu voia să facă ce trebuie pentru a deveni creştin, însă nici noi nu l-am ajutat.

Cum devenim misionari? Asemănându-ne lui Hristos. Oamenii urmează nu ceea ce spunem, ci ceea ce facem. Noi, creştinii, suntem datori să propovăduim Evanghelia în orice timp, în orice loc, fiecărui om. Dar nu prin cuvinte, ci prin exemplul personal. Oamenii trebuie să ne vadă pe noi şi ceea ce este în noi, nu doar să ne audă. Cuvintele nu fac nici două parale! Să le arătăm

296

Evanghelia! Să le-o arătăm, nu doar s-o predicăm! Şi preotul trebuie să le arate oamenilor Evanghelia, dar el mai trebuie să o şi propovăduiască prin cuvânt. Voi însă nu aveţi asemenea îndatoriri.

Deci, fiind misionar, trebuie înainte de toate să devii sfânt. Trebuie să devii lumină în întuneric, dar totodată să nu cazi în mândrie. Să vadă toţi că îi priveşte Hristos, nu voi. Pentru asta este nevoie de multă nevoinţă! Trebuie să fim icoane vii, încât oamenii să ne vadă pe noi şi, prin noi, pe Iisus Hristos. Deocamdată însă se întâmplă în majoritatea cazurilor că oamenii nu-L văd pe El, ci doar pe noi. De ce? Deoarece încă nu ne-am schimbat viaţa în aşa fel, încât ea să mărturisească Evanghelia.

297

Să fim În lume, dar nu şi din lume

Acceptând valorile lumii acesteia şi firea umană căzută, moştenită de la Adam, noi pierim.

Omul nu este adaptat pentru a primi bunătăţile pământeşti. Menirea lui este aceea de a fi cu Dumnezeu. Suntem născuţi pentru împărăţia cerurilor, dar uităm mereu asta, acceptând valorile morale ale lumii acesteia. Chiar reprezentările noastre despre ceea ce înseamnă să fii om, despre cum trebuie să fie relaţiile dintre sexe sunt lumeşti, pământeşti. La fel ca ideea că bogăţiile pe care ni le oferă planeta sunt exclusiv pentru a le folosi. Trebuie să fim în lume, dar să nu fim din lume.

Ce atitudine avem faţă de darurile cu care ne înzestrează Dumnezeu? Suntem lacomi, însetaţi peste măsură după putere. Chiar viaţa ne-o clădim în aşa fel, încât să nu recunoaştem în Dumnezeu Izvorul a toate. Tocmai de aceea suferim şi suferim cumplit.

298

Dacă omul nu-i oferă trupului său hrană de calitate, mâncând numai pentru plăcere, el fie ajunge la extenuare maximă şi moare, fie ajunge la anemie şi tot felul de boli, fie se îmbuibă şi, de asemenea, moare, dar de această dată din cauza bolilor legate de obezitate. De ce? Pentru că uităm de ce mâncăm. La fel se întâmplă şi în relaţia cu Dumnezeu: Dacă îl uităm şi trăim numai pentru plăcerile pământeşti, ne distrugem pe noi înşine.

Cum să-L dobândim pe Dumnezeu? El însuşi ne caută. Şi nu ne lasă niciodată. Dumnezeu ne-a creat pentru El, de aceea doreşte ca toţi oamenii să se întoarcă de la păcat şi ca toţi oamenii să se mântuiască⁹⁰, făcând pentru asta tot posibilul. Este greu, căci după căderea lui Adam omul a pierdut conştientizarea faptului că stă în faţa Domnului. Aspiraţia către Dumnezeu încă mai există în noi, dar noi nu înţelegem că este îndreptată anume către Dumnezeu şi credem că năzuim spre altceva. Ne aflăm într-o căutare continuă a ceea ce ne va ajuta să dobândim integritatea, plinătatea, fie că este vorba despre o persoană apropiată, despre slavă sau despre bogăţie. Ni se pare că vom reuşi. Dar nu reuşim niciodată. Chiar dacă găsim ce căutăm, mereu este puţin pentru noi, imediat începem să ne dorim mai mult.

⁹⁰ Parafrazare la I Timotei 2, 4.

299

Omul a fost creat pentru Dumnezeu, de aceea el poate să se sature, să se umple numai de El. Dar cum să-L dobândim pe Domnul? El este alături de noi întotdeauna, noi suntem cei care îl părăsim. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, noi îi întoarcem spatele. Domnul spune despre asta aşa: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud⁹¹.

într-adevăr, există lumea pe care nu o putem vedea cu vederea obişnuită, lumea duhurilor. Ea este mult mai importantă decât cea materială. Dar, din cauza viciilor noastre, din pricina tulburării minţii prin păcat, noi nu vedem realitatea. Credem că realitatea este ceea ce putem pipăi cu mâinile, în opoziţie cu ceea ce suntem chemaţi să credem. Dar nu este adevărat.

Domnul ne avertizează: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!⁹² Şi încă: Dacă vrei să Mă iubeşti, păzeşte-mi poruncile şi iubeşte-l pe aproapele⁹³. Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut⁹⁴.

Domnul spune că putem să îl cunoaştem prin semeni, unii în alţii, precum şi prin năzuinţa personală către El. Ar fi cazul să începem să credem în cuvintele Lui.

⁹¹ Marcu 4,12.

⁹²1 Ioan 4, 20.

⁹³ Parafrazare la Ioan 14,15.

⁹⁴ Matei 25, 40.

300

Adesea ni se spune ceva şi credem că înţelegem, după care decidem să procedăm altfel, de capul nostru. Nu dorim să ascultăm sfatul. Astfel, în loc să urmăm cuvintele Domnului pas cu pas, noi credem că putem să le adaptăm cumva modului nostru de gândire. Dar asta nu se întâmplă şi nu realizăm nimic.

Domnul spune: Leapădă-te de tine, ia-ţi crucea şi urrnează-Mi Mie⁹⁵. Iar noi credem că putem ajunge la El pe o altă cale. Nu, nu putem!

Trebuie să avem încredere în Dumnezeu. Nu în anumite opinii despre El, nu în deducţii teologice, ci în Dumnezeu ca Persoană, în Hristos. Anume pe El îl urmez, nu doar nişte păreri. El este Cel ce îmi dă viaţă, nu teoriile abstracte. Dacă tu crezi în El, dacă trăieşti pentru El şi cu El, atunci îl vei vedea. Da, raţionamentele teologice sunt bune, necesare, fiindcă ne ajută să înţelegem realitatea. Dar ele nu reprezintă realitatea în sine. Realitatea este Hristos şi a trăi în comuniune cu El nu este doar posibil, ci şi necesar. Această posibilitate o căpătăm datorită Bisericii. Biserica nu mai este pur şi simplu „eu şi Dumnezeu”, ci o întreagă comunitate de credincioşi, care merg împreună spre Domnul. Acolo aflăm posibilitatea comuniunii cu Dumnezeu, primim Sfintele Taine, prin gustarea Trupului şi Sângelui lui Hristos, atunci când noi şi Domnul suntem una.

⁹⁵ Parafrazare la Matei 16, 24.

301

Suntem nevoiţi să purtăm lupte, ca să învăţăm ascultarea şi credinţa. Trebuie să învăţăm să nu ne încredem în sine, în sentimentele efemere şi nici măcar în gânduri, ci în Domnul însuşi. Trebuie să învăţăm să-I fim ascultători, să împlinim ceea ce spune El, căci ne dorim să-L vedem, nu-i aşa? Iar dacă îl vom vedea, îl vom arăta şi semenilor.

— Din nou aţi menţionat comuniunea necesară pentru orice biserică, pentru orice aşezământ. La noi asta se numeşte „parohie”. De ce este atât de important ca pe lângă biserică să existe o comunitate? De ce mulţi chiar se întorc la Dumnezeu prin ea?

— Deseori oamenii nu înţeleg ce este comunitatea. Întotdeauna mă uimeşte cum ei nu văd priorităţile pe care le oferă aceasta. Însă în societatea contemporană omul tinde înainte de toate să fie independent, atât cu mintea, cât şi cu trupul. Caută să trăiască numai pentru sine, să obţină totul singur. În realitate însă, rostul omului este comuniunea cu Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu şi numai apoi comuniunea şi unirea cu alţi oameni.

Noi, ortodocşii, credem în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Iată cum este El, Domnul nostru, Unul în trei Persoane. Dumnezeu este Unul, dar în trei Persoane diferite şi Ele petrec împreună datorită comuniunii dragostei.

Iisus Hristos nu a venit la noi pe pământ singur. În Evanghelie se spune: Cel ce M-a văzut

302

pe Mine a văzut pe Tatăl⁹⁶. Şi El mai spune: Vă voi trimite […] Duhul Adevărului⁹⁷. El spune: Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii⁹⁸. În acest mod, relaţiile nu înseamnă doar „eu şi tu”, ci o întreagă comunitate de credincioşi. Şi dacă nu ne iubim unii pe alţii, nu îl iubim cu adevărat nici pe Dumnezeu. Aici se presupune că trebuie să avem grijă unii de alţii, să ne susţinem unii pe alţii, să depindem unii de alţii. Nu să ne închistăm în propriul „eu”, ci să trăim cu toţii în unirea dragostei şi, prin asta, în unire cu Dumnezeu.

Domnul spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi […]”99. Luaţi jugul Meu asupra voastră […]¹⁰⁰. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară¹⁰¹. Domnul ne cheamă întotdeauna la El, este gata întotdeauna să ne primească în braţele Sale deschise.

Să luăm drept exemplu comunitatea bisericească şi Liturghia. Preotul, stând în altar, ne cheamă pe toţi, pe fiecare, şi cu toţii îi răspundem având credinţă. El nu spune: „Rugaţi-vă Domnului”, ci spune: „Cu pace, Domnului să ne rugăm.” Aşadar, întotdeauna este vorba despre o lucrare comună. De asemenea, căsătoria (familia)

⁹⁶ Ioan 14, 9.

⁹⁷ Ioan 15, 26; 14,16-17.

⁹⁸ Parafrazare la Ioan 15,12.

⁹⁹ Matei 11, 28.

¹⁰⁰ Matei 11, 29.

¹⁰¹ Matei 11,30.

303

este o lucrare comună. Totul în jurul nostru este o lucrare comună.

Dar lumea aceasta îl face pe om iubitor de sine. Lumea nu spune: „Fiecare să aibă cele necesare vieţii”, ci spune: „Este al meu, este pentru mine.” Să luăm ca exemplu familiile. Deseori văd cum părinţii trăiesc foarte bine, iar copiilor le fac zile negre. Ei gândesc astfel: „Pentru ei va fi prea bine, mai bine ne vom bucura noi de toate bunurile.” Mulţi părinţi pleacă să se odihnească, iar pe copii nu-i iau cu ei, pentru că ar fi o povară.

Noi uităm că suntem una! Şi ce se întâmplă? Locuitorii marilor oraşe se uită la oamenii săraci, la cerşetori şi spun: „Pe noi nu ne priveşte, să se descurce singuri. Dacă voi avea ceva în plus, le voi da, dar ceea ce am nevoie voi păstra pentru mine.” însă Domnul ne dă întotdeauna tuturor şi mereu.

Iubirea este singura cale dreaptă. Iubirea de sine nu dă nimic. Ne îmbogăţeşte numai iubirea pentru alţii.

Atunci când suntem împreună, fie că e vorba despre o comunitate bisericească ori pur şi simplu despre orice altă colectivitate, totul se intensifică, devine mai important, şi rugăciunea, şi lupta, şi posibilităţile, şi iubirea. Însuşi Domnul mărturiseşte că acolo unde sunt măcar doi (sau mai mulţi, adică o comunitate deja) adunaţi în numele Lui, acolo este şi El în mijlocul lor¹⁰².

¹⁰² Vezi Matei 18, 20.

304

El nu precizează: „Eu sunt în mijlocul vostru, dacă voi chemaţi numele Meu”, ci spune „măcar doi”. „Dacă sunteţi împreună în comuniunea credinţei, Eu sunt în mijlocul vostru”, iată cum spune El. Oare nu ne sunt suficiente aceste cuvinte? Ce fel de cunoaştere mai căutăm?

— Cum să-i aducem în Biserică pe copii, dacă noi înşine poate încă nu am ajuns bine acolo?

— Cum să-i învăţăm pe copii să iubească Biserica, să conştientizeze marea ei valoare? Pentru asta noi, părinţii, trebuie să o iubim, să-i înţelegem însemnătatea.

Cum află copilul că un fel de mâncare îi place, iar altul nu prea? Atunci când se naşte, mama nu-l întreabă: „Să te hrănesc?” Sau: „Poate în locul meu ai nevoie de o altă mamă?” Ea pur şi simplu hrăneşte copilul, pentru că este micuţul ei. Mai târziu, când el începe să mănânce mâncare solidă, nu-l întrebăm care bucătărie îi place mai mult rusească, italiană sau chinezească. Îi dăm acea mâncare care ştim că ne place nouă.

La fel şi în acest caz. Dacă iubim şi cunoaştem Biserica, înţelegem valoarea ei, copiii vor prelua atitudinea noastră. Iar dacă ei nu o fac, este deoarece noi înşine nu iubim, nu cunoaştem şi nu preţuim Biserica.

Şi în acest caz nu este suficient pur şi simplu să vorbim, trebuie să vieţuim după Evanghelie.

Atunci şi copiii vor face la fel. Să ne rugăm, să slujim, să iubim, iată de ce avem nevoie. Copiii vor

305

crede că este în firescul lucrurilor şi ne vor urma exemplul.

însă pentru noi viaţa este divizată, dezbinată. Noi spunem că Dumnezeu este cel mai important, dar trăim cu totul altfel. Spunem: „Urmează-L pe Hristos”, dar noi înşine trăim cu valori lumeşti.

Soţii se luptă cu soţiile, soţiile cu soţii. Se roagă separat. Mama merge la biserică, tatăl nu, sau invers. Ei înşişi nesocotesc poruncile evanghelice, dar de la copii cer viaţă întru Hristos. Copiii însă urmează legile lumii acesteia, la fel ca părinţii lor.

— Uneori chiar copiii vin la Biserică şi-i aduc acolo pe părinţi.

— Adesea se întâmplă că aceştia, în virtutea curăţiei lor, îi învaţă cuvioşia pe cei mari, a căror inimă s-a învârtoşat deja, a devenit cinică. Îi învaţă ce este viaţa. Copiii pot asta, pentru că încă nu sunt distruşi de lume.

însă, pe măsură ce ne maturizăm, comportamentul nostru depinde din ce în ce mai mult de plăcerile şi dezamăgirile pe care ni le propune lumea. De ce? Pentru că este mult mai uşor decât să te lupţi, încercând să te schimbi.

Şi iată că Evanghelia ne spune că drumul către Hristos este purtarea crucii¹⁰³, că în lume vom avea necazuri¹⁰⁴, că lumea ne va urî pentru iubirea

103 Vezi Marcu 8,34.

104 Vezi Ioan 16, 33.

306

faţă de Dumnezeu¹⁰⁵, că va trebui să luptăm. Iar oamenii se încăpăţânează: „Nu am nevoie de asta şi, în general, de ce viaţa nu poate fi plăcută şi uşoară? Oare nu putem pur şi simplu să ne bucurăm de plăcerile acestei lumi, să ne bucurăm şi atât?” Da, desigur, putem să ne bucurăm. Dar numai prin cruce. Iar noi nu vrem s-o ducem.

Evanghelia ne transmite cuvintele Domnului: Ia-ţi crucea şi urmează-Mă¹⁰⁶. Şi El mai spune: Nu vă temeţi, căci sunt cu voi până la sfârşitul veacului¹⁰⁷. Noi însă ne împotrivim: „Nu, este prea greu, prea greu. Nu vreau să sufăr. Văd în jurul meu oameni care nu cred şi totodată sunt fericiţi. Mulţi dintre ei trăiesc mai bine decât mine.”

Domnul ne promite că, dacă ne vom lua crucea şi-L vom urma, vom deveni moştenitorii vieţii veşnice. Iar lumea ne cheamă: „Desfată-te, cumpără tot ce îţi propun, iar la sfârşit te aşteaptă moartea.” Şi trebuie să facem alegerea. Ce ne dorim: să trăim sau să murim? întrebarea aceasta stă în faţa noastră în fiecare zi, atunci când facem alegere între moral şi imoral, corect şi greşit. Uneori cele greşite şi lipsite de morală aduc o mare plăcere, aşa ne este comod şi plăcut acum. După aceea însă, când totul se sfârşeşte, ne simţim distruşi.

¹⁰⁵ Vezi locul 15,19.

¹⁰⁶ Parafrazare la Luca 10, 27.

307

De exemplu, femeia s-a căsătorit şi ceva în familia ei nu merge bine, vrăjmaşul o chinuie. Astfel, cineva pune ochii pe ea, începe să se ţină scai, să o seducă. Iar ea se lasă ademenită, justificându-se: „Nu e păcat, pentru că acest bărbat mă iubeşte, iar soţul nu.” Şi se ataşează de bărbatul străin, pentru că îi plac amintirile legate de el sau senzaţiile trupeşti, sau şi una, şi alta. Da, asta îi oferă o plăcere vremelnică (pentru o zi, o săptămână, o lună, un an), dar în cele din urmă o distruge. Distruge căsnicia, distruge relaţia cu Dumnezeu, cu copiii. Astfel, de dragul plăcerilor trecătoare ne pierdem pe noi înşine.

Dacă însă ne luptăm, purtăm crucea cu iubire pentru Dumnezeu Care, dacă îl iubim, întotdeauna petrece cu noi şi dobândim viaţa veşnică.

Cât de orbi suntem! Vedem doar ceea ce se întâmplă acum. Şi ne recăpătăm vederea parţial doar înaintând în vârstă. În viaţă au fost multe momente care păreau pentru noi cele mai importante, iar după 20, 30, 50 de ani nu putem să ne amintim nici de participanţii la acele evenimente. Au fost mulţi oameni fără de care ne părea că nu vom putea trăi nicio secundă, iar după o jumătate de secol nici nu mai ştim dacă sunt vii, nu le ţinem minte numele.

Omul este legat de efemer şi nu vede tabloul în întregime. Dar, atunci când ne trăim viaţa în Biserică, totul se schimbă. Biserica este vie, înţeleaptă, ea ne îndrumă ca o mamă care doreşte

308

să-şi ferească pruncii. Iar noi ne purtăm mereu ca nişte copii care încearcă să afle ce este viaţa. Dacă avem părinţi iubitori, grijulii, ei fac tot posibilul să ne îndepărteze de capcane. Ajungem în capcane numai atunci când dispreţuim sfaturile şi acţionăm de capul nostru. Dar, dacă ne dorim să creştem puternici şi sănătoşi, acest lucru este posibil, de regulă, numai dacă ascultăm de părinţii noştri puternici şi sănătoşi. Iar Biserica este întotdeauna o mamă pentru noi. Cu ea nu ne vom abate din cale.

Slujindu-le săracilor, am întâlnit printre ei oameni minunaţi. Nu este uşor să le slujeşti săracilor. Şi să locuieşti împreună cu ei, de asemenea, nu este uşor. Dar în săraci se odihneşte o milă deosebită a lui Dumnezeu şi asta se vede atunci când le slujeşti. De ce? Pentru că ei au încetat să se mai iubească şi lumea îi dispreţuieşte, îi respinge. Totuşi, mulţi dintre ei îl află pe Dumnezeu într-un fel anume.

în urmă cu mulţi ani, aveam o misiune la New York. Acolo, în cartierul Bowery Street, era un loc unde îi primeam pe cei fără adăpost şi aveam grijă de ei. Conştientizarea necesităţii ajutorării sociale pe atunci încă nu apăruse în societate. S-a întâmplat mai târziu, în anii 70, hai să zicem în anii 60.

în acea parte a New Yorkului, locuiau beţivii şi drogaţii. Acolo erau deschise multe cârciumi, unde oamenii se îmbătau criţă.

309

Noaptea venea poliţia, îi aduna şi-i reţinea până dimineaţa. Alături de acest aşa-zis punct de trezire a beţivilor se afla şi azilul în care ne nevoiam. În fiecare dimineaţă le împărţeam beţivilor cafea, pâine, sandvişuri, ca să-i susţinem cumva. Lor însă le tremurau mâinile de mahmureală, dar şi „clienţii” abia se ţineau pe picioare. La ora şase dimineaţa, le dădeau drumul de la poliţie şi ei traversau două străzi ca să ajungă la noi să mănânce. Se băteau, se certau, mulţi încă erau băuţi. Unul vomita chiar în stradă, altul urina pe vecinul de alături, altcineva se încăiera.

Şi astfel a venit la noi o femeie înstărită, voind şi ea să ajute. Fiul ei, singurul copil, s-a sinucis administrându-şi din greşeală o doză prea mare de droguri. Avea 28 de ani. Din cauza acestui necaz, mama aproape că îşi ieşise din minţi. Ea repeta una şi aceeaşi întrebare: „Cum a putut să se întâmple aşa ceva?” Preotul de la parohia lor a trimis-o să se nevoiască la punctul nostru de prim ajutor: „Mergi la săraci şi vezi ce nu ai făcut pentru familie. Încearcă să înţelegi de ce fiul tău s-a omorât.”

Şi femeia a început să lucreze la noi. În scurt timp i-a fost peste putinţă să o facă, pentru că provenea dintr-un cu totul alt mediu. În cele din urmă, la o şedinţă de vineri, i-a spus directoarei azilului:

— Nu mai pot să fac asta. Nu pot să mă uit în fiecare dimineaţă la beţivii urât mirositori,

310

murdăriţi cu propria lor vomă. Nu pot să văd aceste scursuri şi să îmi spun că în ei Se află Hristos. Văd în faţa mea doar un beţiv dezgustător şi atât.

Directoarea azilului i-a răspuns în felul următor:

— Problema dumneavoastră este că nu vedeţi omul, ci problema lui. Trebuie să-i recunoaşteţi în aceşti oameni înainte de toate pe semenii dumneavoastră. Însă vedeţi întâi un beţiv şi numai apoi încercaţi să distingeţi omul din el. Uitaţi-vă la semenul care are o problemă, nu imediat la problema lui. Altfel nu veţi putea niciodată să-l iubiţi.

Aceste cuvinte ale ei nu le uit niciodată. Întotdeauna trebuie să-L vedem înainte de toate pe Hristos, apoi omul şi numai în ultimul rând situaţia lui dezastruoasă. Dacă vom face aşa, îi vom iubi pe toţi. Tocmai de aceea este atât de important să le slujim săracilor.

Săraci suntem noi. Chiar dacă nu materialiceşte, ci duhovniceşte. Căci nu avem nimic duhovnicesc. Mereu ne uităm la semeni, dar trebuie, în schimb, să învăţăm de la ei!

Toţi cei ce îl cunosc pe Dumnezeu ne dau lumină. Hristos spune: Eu sunt Lumina lumii¹⁰⁸. El este pretutindeni. Da, este peste tot.

— Adică poate fi în fiecare, nu-i aşa?

¹⁰⁸ Ioan 8,12.

311

— Dumnezeu este în fiecare. Nu e om care să fie fără Dumnezeu, niciunul! Altfel nu am fi existat pur şi simplu. Asta nu înseamnă că fiecare conştientizează prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa, dar Dumnezeu este în fiecare. Şi cu toţi oamenii trebuie să ne purtăm la fel. Oricum ar arăta, orice ar face. În ei este Domnul. Şi dacă îl vom vedea în fiecare om şi ne vom purta corespunzător, vom schimba lumea.

Nu trebuie să întrebaţi: „Sunteţi ortodox sau nu?” Trebuie să întrebaţi: „Cu ce pot să vă ajut?” De ce trebuie să ştim de ce credinţă este omul din faţa noastră? Ne ajunge să ştim că Dumnezeu îl iubeşte şi noi, de asemenea, trebuie să-l iubim.

Dacă i-am iubi pe toţi, bisericile ar deveni neîncăpătoare pentru cei care s-ar converti la Ortodoxie. Dar bisericile sunt goale, pentru că nu îl iubim pe Dumnezeu şi unii pe alţii.

Acum haideţi să ne uităm în jur. Noi nu ne străduim deloc să-L urmăm pe Domnul în totalitate. De aceea, rămânem ca şi mai înainte, cu mâinile goale.

Nu putem să ne aflăm în acelaşi timp şi cu această lume pământească, şi cu Hristos. Trebuie să fim cu Hristos, urmându-I cuvintele: „Fiţi în lume, dar nu din lume.” încă nu am împlinit asta. Tocmai de aceea suntem atât de slabi în lucrarea evanghelică.

Am să vă explic printr-un exemplu. De loc sunt din New York şi acolo avem un centru medical

312

foarte mare. În mijlocul acestui centru se află o clădire, iar în aceasta o sală cu pereţi de sticlă. În această sală sunt foarte multe uşi care duc în clădirile învecinate. Oricând ai intra acolo, vei vedea întotdeauna o mulţime de medici, în jur de cincizeci sau chiar o sută de oameni. Sunt şi doctori, şi asistente, şi laborante, toţi cu halate albe. Ce fac ei în această sală? Sala este singurul loc din tot complexul unde se permite fumatul. Astfel, aceşti oameni în halate albe se îngrămădesc în această cuşcă de sticlă şi îşi fumează ţigările, vorba ceea, pentru a confirma faptul că fumatul ucide. Despre faptul că fumatul ucide avertizează chiar ei şi, în general, toată medicina, de aceea şi fumează, ca s-o dovedească. Păi, ce fel de doctori sunt ăştia care aleargă să fumeze, adică să se sinucidă, într-o cutie de sticlă, după care vin să ne dea sfaturi cum să ne păstrăm viaţa? Ce-i vom spune unui asemenea doctor? „Nu trebuie să îmi explici nimic. Uită-te la tine!”, iată ce-i vom spune.

La fel şi noi, luăm Evanghelia, după care mergem în cutia de sticlă şi facem ceea ce vrem, după care ieşim şi-i anunţăm pe cei din jur că trebuie să le vestim ceva. Iar ei ne spun: „Sunteţi nişte mincinoşi. Nu vrem să ascultăm poveştile voastre. Vrem să-l vedem pe acela care face aşa cum spuneţi voi.”

Nu existăm în această lume pentru a căuta iubire, suntem aici pentru a iubi. În asta şi constă

313

mărturisirea spre care suntem chemaţi. Văzându-ne, cei din jur trebuie să exclame:

— Dumnezeule! Priviţi-i pe aceşti oameni! Ei se iubesc unii pe alţii! Şi pe noi ne iubesc. Ei nici nu ştiu cine suntem, dar ne iubesc!

însă, în loc de asta, lumea văzându-ne spune cu dispreţ:

— Cum se mănâncă între ei! Nici nu se suportă. Cât de cruzi sunt! Se gândesc numai la cele pământeşti.

Aşa trăim în această cutie strâmtă de sticlă. Da, în ea stăm.

— Am o întrebare care mă preocupă foarte mult. Mereu se vorbeşte despre a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta va avea loc în viitor, dar în icoane deja este reprezentată, există. Oare înseamnă asta că ea deja există?

— Draga mea, dacă nu-L cunoaşteţi pe Hristos acum, nu îl veţi cunoaşte nici atunci când va veni. Trebuie să-L vedeţi întâi şi numai apoi să vă faceţi grijă când va fi a Doua Venire a Lui. Bunăoară, L-aţi văzut astăzi? Dacă nu, de ce vă îngrijoraţi de momentul când va veni din nou? El a spus: „Sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” El este aici! Uitaţi-vă, este aici! Dacă nu-L veţi putea vedea aici, nu îl veţi vedea niciodată! Iar dacă îl veţi vedea aici, îl veţi vedea mereu! Nu mă refer la toate declaraţiile banale, habotnice, de genul: „Ah, îl văd mereu.” Nu, este o realitate vie!

314

— Există expresia „a afla voia lui Dumnezeu. Cum să o aflăm, dacă în faţa omului stau câteva posibilităţi? De exemplu, fetelor li se întâmplă să trebuiască să aleagă cu cine să se mărite. Cum să afle voia lui Dumnezeu? Sau putem, în general, să punem întrebarea astfel?

— Voia lui Dumnezeu este foarte simplă. Putem pune întrebarea în felul următor: în ce constă voia lui Dumnezeu? Dar putem şi aşa: Cum să trăiesc după voia lui Dumnezeu? Sunt două întrebări diferite. Voia Domnului este simplă şi ea constă în a-L iubi pe Domnul Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul şi cu toată tăria şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi şi a păzi poruncile Lui. Asta ne cere El. Este lucrul cel mai important, iar cum o vom face este deja un lucru secundar.

Aşadar, dacă sunteţi creştină şi doriţi să vă căsătoriţi, este mai bine să vă căutaţi un soţ care îl va iubi pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însuşi şi mai mult decât pe dumneavoastră, altfel amândoi vă veţi rostogoli direct în iad. La fel şi pentru dumneavoastră va fi mai bine să-L iubiţi pe Dumnezeu mai mult decât pe soţ şi mai mult decât sinele. Altfel în familia voastră nu va fi nimeni care să vă ducă la Dumnezeu.

Dacă veţi considera că nu am dreptate, întrebaţi pe cineva care are deja familie.

— Cum să ai încredere în Domnul, când suferi dureri, pierderi, necazuri, eşti deprimat şi

315

prin asta înţelegi că nu nădăjduieşti în Dumnezeu, ci în tine însuţi? Cum să te încrezi în Dumnezeu? Cum să înveţi să ai încredere în El, nu să crezi, ci anume să ai încredere?

— De ce ne este greu? De ce suferim, răbdăm dureri, suntem luptaţi? Există două pricini.

Ni se pare că necazurile vin asupra noastră brusc şi nu înţelegem de ce e aşa şi pentru ce. Este ceea ce se întâmplă în pofida aşteptărilor şi intenţiilor noastre. Avem o anumită perspectivă asupra felului în care trebuie să se întâmple totul în viaţa noastră. Credem că ştim cine suntem şi ce să facem. Însă Domnul ne zădărniceşte toate aşteptările. Face totul aşa cum binevoieşte El, nu noi. Atunci ne indignăm: „Dar cum îndrăzneşte să procedeze aşa cu mine? Oare nu ştie cine sunt? Nu ştie ce vreau? Nu ştie cum sunt? Cum poate să pretindă ceva de la mine? Cine este El?”

Dacă vedem relaţiile noastre cu Dumnezeu ca un anumit lucru care trebuie să ne satisfacă „eul”, care, aşa cum credem noi, este centrul universului, nu ne iese nimic, pentru că nu suntem centrul universului. Dacă totuşi continuăm să credem astfel, suntem nişte nebuni, neputincioşi să controlăm ceea ce se întâmplă. Dar atunci când începem să privim cele întâmplate ca pe o parte a unui plan măreţ, totul se umple de sens.

Aveam o cunoscută, ea a murit deja, Dumnezeu s-o odihnească. În tinereţe era o frumuseţe de femeie. În orăşelul ei natal toţi o lăudau şi

316

o ridicau în slăvi. A fost câştigătoarea a tot felul de concursuri. Era nu doar frumoasă, ci şi foarte deşteaptă şi de aceea a plecat să urmeze studiile unei facultăţi. Acolo, într-un oraş imens, această câştigătoare a concursurilor de frumuseţe a descoperit că este doar una dintre 60.000 de alte fete, dintre care câteva mii mai erau pe deasupra şi frumoase. Asta a uluit-o. Ea nu putea nicicum să înţeleagă: „Cum aşa? Dar sunt cea mai bună. Sunt mai bună decât toate!” însă a fost repede pusă la punct: „Cine eşti tu? Avem o mulţime de fete frumoase ca tine. Du-te în spate, unde este locul tău.” Şi toată lumea ei s-a prăbuşit, pentru că a devenit limpede că nu era cea mai importantă şi, cu siguranţă, nici cea mai bună din lume.

Lumea este cârmuită de Dumnezeu, nu de noi. Tocmai Dumnezeu ne dă tot ce ne trebuie.

— Dacă omul este împietrit şi nu-L vede necontenit pe Dumnezeu, dacă este tulburat de iubirea de sine, dar este folositor pentru treaba pe care o face (ajutorarea deţinuţilor sau a copiilor bolnavi), ce să facă? Să abandoneze totul sau să lupte?

— Doamne, ce întrebare complicată! Nu e nimic mai distructiv decât gândul la iubirea de sine. Tocmai el ne aruncă în cea mai mare amăgire, în cea mai mare singurătate. El nu ne dă nimic, nu ne duce nicăieri. Putem să ne irosim viaţa, bătându-ne capul cu întrebările: „De ce totul nu e aşa cum vrem? De ce lumea nu vede

317

că suntem minunaţi?” în timpul slujirii mele la catedrala din New York, am avut ocazia să cunosc o femeie. Era doctoriţă. O doamnă destul de înstărită şi simpatică, trecută de 40 de ani. Am întrebat-o:

— De ce nu sunteţi căsătorită?

Ea mi-a răspuns foarte tăios, în stil newyorkez:

— Ce vorbiţi, părinte! Nu mă pot răbda nici pe mine însămi, pur şi simplu mă detest. Cum să mai rabd şi pe altcineva?

„Asta-i bună! m-am gândit. Asemenea oameni îmi plac. Ea ştie cum e în realitate. Chiar aşa spune, direct: «De ce să mai rabd şi pe altcineva?»”

Foarte des îi privim pe cei din jur ca pe nişte izvoare care trebuie să ne dea ceea ce ne lipseşte, însă noi avem totul, pentru că suntem zidirea lui Dumnezeu. Poţi să te mâhneşti toată viaţa pentru că nu arăţi ca un alt om, oarecare. Da, unii sunt mai înalţi, mai chipeşi, mai îngrijiţi, iar tu, în loc să chibzuieşti cine şi ce eşti, poţi să-ţi risipeşti toată viaţa, gândindu-te la înfăţişarea acelui om, care, de fapt, nu înseamnă nimic. De ce se întâmplă aşa? Pentru că suntem prea concentraţi asupra sinelui, până la absurditate, până la nebunie.

La şcoală aveam un prieten pe nume Bill. El îşi aducea aminte ziua când a împlinit vârsta de 14 ani. În acea perioadă îi vizita deseori mătuşa lor. Ea nu fusese niciodată măritată, trăia singură. Bill avea impresia că această mătuşă era cea

318

mai antipatică persoană din lume. Odată ea a venit la ziua lui de naştere. Era puţin surdă şi nu auzea niciodată despre ce vorbeau copiii. Dar în acea zi îşi pusese un aparat auditiv, ceea ce el, bineînţeles, nu ştia. Şi astfel Bill a spus:

— Bine ar fi să plece mai repede. Este ziua mea de naştere! Nu înţeleg de ce a apărut aici. Vrea ca toţi să o bage în seamă numai pe ea.

Mătuşica s-a întors, s-a uitat la Bill şi a zis:

— Schimbă-te! Altfel vei deveni la fel ca mine.

Auzind-o, el s-a speriat de moarte. Şi ea a mai adăugat:

— Lucrul cel mai păgubitor din lume este să îţi petreci viaţa în singurătate, numai cu tine însuţi. Este cel mai greu supliciu pe care ţi-l poţi imagina.

Bill, desigur, a început să bâiguie:

— De ce nu mi s-a spus că are aparat auditiv?! De ce nu mi-au spus că ea aude totul?

— Deci ce le recomandaţi oamenilor care sunt slabi, dar, cu toate acestea, vieţuiesc în lume? Ce să facă ei?

— Dacă sunteţi un om slab şi continuaţi să staţi în lume, luaţi o geantă, puneţi în ea câteva lucruri necesare şi fugiţi cu ea la mănăstire, cât vă ţin picioarele, ca şi cum diavolul ar alerga în urma dumneavoastră, dorind să vă înghită. Pentru că diavolul într-adevăr stă în spatele dumneavoastră. Dacă lumea v-a tras în jos, dacă nu sunteţi în stare să vă rugaţi, dacă păcătuiţi mereu, diavolul deja v-a subjugat şi trebuie să

319

scăpaţi fugind. Dacă nu faceţi asta, sunteţi de-a dreptul naiv.

Nu este uşor. Nu este uşor să urmezi Evanghelia, trăind în lume. Lumea este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, se luptă cu El şi cu tot ce este dumnezeiesc. De aceea, dacă iubim lumea, atunci, cum spune Scriptura, nu îl iubim pe Domnul¹⁰⁹.

Celor mai mulţi dintre noi le este greu să ducă un trai creştin în lume, de aceea nici nu facem asta. Facem compromisuri cu propria conştiinţă şi sfârşim prin faptul că ne pierdem credinţa. Este asemenea relaţiilor dintre un soţ şi o soţie. Cât de des ne călcăm pe conştiinţă în relaţia cu cei pe care îi iubim şi cât de puţin ne oferim unii altora pentru a păstra aceste relaţii. Dacă ne iubim soţul (ori soţia), ne străduim să-i dăm cât se poate de mult, nu cât se poate de puţin. Nu întrebăm: „Cât timp trebuie să petrec cu tine ca să îmi rămână totodată timp şi pentru mine?” Dimpotrivă, noi spunem: „Vreau să fiu cu tine mereu.” Oamenii însă îşi doresc să rămână în lume şi întreabă: „în ce măsură pot să mă bucur de plăcerile lumii şi totodată să fiu cu Dumnezeu? Cât trebuie să-I dau pentru ca totodată să am succes în viaţa pământească?” Iar Domnul vrea ca noi să ne consacrăm Lui în totalitate, deoarece El deja S-a jertfit pentru noi. Dacă vrem să-I oferim Lui doar o parte, nu tot „eul” nostru, nu-L vom dobândi niciodată.

109 Vezi Iacov 4,4.

320

Atunci când oamenii întreabă dacă se poate să îşi păstreze sinele şi să-L dobândească pe Dumnezeu, eu le răspund: „Nu! Bucuraţi-vă de plăcerile lumii. Puteţi să obţineţi doar asta.”

Oamenii se interesează:

— Părinte, de ce în Biserică sunt atât de puţini sfinţi care au fost căsătoriţi? De ce Biserica nu canonizează mai mulţi oameni care au avut familie?

Le explic:

— Dar de ce, atunci când veniţi duminică la biserică, vedeţi acolo atât de puţini bărbaţi? Aproape toate enoriaşele sunt femei, în special necăsătorite. Motivul pentru care sfinţii sunt oameni în marea lor majoritate fără familii constă în faptul că familiile nu se întemeiază pentru dobândirea mântuirii, ci pentru satisfacerea dorinţelor noastre. Dacă o căsătorie ne închide drumul către împărăţia cerurilor, cât de prost trebuie să fii să te angajezi într-o asemenea relaţie!

Da, căsătoria poate fi un drum spre sfinţenie, un mijloc de a-L dobândi pe Dumnezeu. Dar pentru asta soţul tău trebuie să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe tine. Şi tu trebuie să îl iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât pe soţ. Altfel niciunul dintre voi nu va merge niciodată la Domnul şi amândoi vă veţi irosi vremea vieţii pământeşti. Vă uniţi prin căsătorie pentru a ajunge mai aproape de Dumnezeu, nu pentru a ajunge mai apropiaţi unul de altul, uitându-L.

321

De aceea le şi spun oamenilor că viaţa monahală este pentru cei slabi. Pentru a-L dobândi pe Dumnezeu, avem nevoie de ajutor, de o permanentă reamintire.

Iar dacă sunteţi tari, faceţi-vă familii şi slavă Domnului. Veţi fi cu Domnul şi asta e minunat, însă, dacă vă căsătoriţi şi nu îl iubiţi pe Dumnezeu, vă depărtaţi de El şi îl pierdeţi unul din cauza altuia, procedaţi ca nişte nesăbuiţi.

Cum să le facem cunoscut oamenilor faptul că singurul scop pentru care am fost creaţi este vieţuirea în unire cu Dumnezeu, în comuniune cu El? Imaginaţi-vă că îmi cumpăr o maşină cu 10.000.000 de dolari, dar care nu are motor şi nu se poate deplasa. În acest caz, asta nu e deloc maşină, oricum ar arăta. Pentru că autoturismul trebuie să ne ajute să ne deplasăm şi cea mai deteriorată şi prăpădită vechitură care poate să ne ducă undeva este mai bună decât cea mai frumoasă maşină, dar care stă pe loc. Aşadar, şi voi şi eu am fost creaţi pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Dacă nu facem asta, existenţa noastră este lipsită de sens. Şi nu contează cum arătăm, nu contează câţi bani avem, nu contează ce am realizat în lume. Dacă nu L-am aflat pe Dumnezeu şi nu îl iubim, suntem prăpădiţi, ne-am irosit existenţa.

Există numai Dumnezeu şi Dumnezeu este totul.

Adesea oamenii întreabă cum să vieţuiască duhovniceşte, aflându-se în lume. Care este lucrul

322

cel mai important şi dificil pentru sporirea duhovnicească a omului în viaţa contemporană? Putem atinge sfinţenia adevărată sau este doar partea celor aleşi? Căci este atât de greu să o dobândim… Această întrebare a fost pusă încă din timpul vieţii lui Hristos şi chiar mai devreme şi continuă să fie actuală până în prezent.

Astăzi oamenii sunt la fel ca strămoşii lor. În esenţă, nu ne deosebim cu nimic de contemporanii lui Iisus Hristos. Într-adevăr, au intrat în uz anumite lucruri noi care servesc pentru distracţie. S-a schimbat limba. Au apărut atracţii noi, care ne fură atenţia. Dar patimile omeneşti au rămas aceleaşi. Acum ele se satisfac altfel, dar în esenţă au rămas neschimbate. La fel şi năzuinţa inerentă omului de a-L dobândi pe Dumnezeu există în noi permanent, deşi se întâmplă să o înăbuşim prin faptele noastre.

Cu toţii ne aflăm sub influenţa societăţii.

Deja din fragedă copilărie suntem învăţaţi să avem anumite opinii asupra lucrurilor, ni se insinuează anumite păreri referitoare la însemnătatea acestor lucruri pentru societate şi pentru noi înşine. Într-un final, mulţi oameni păşesc în viaţa duhovnicească fiind cumplit schilodiţi de ideile greşite despre om şi societate.

De obicei, nu ni se spune că suntem creaţi pentru a fi în uniune cu Dumnezeu. Omul este învăţat că trebuie să obţină succese, să fie cult şi perseverent, că lumea întreagă trebuie să servească

323

scopurilor lui personale. Iar Evanghelia ne propune un cu totul alt punct de vedere. Pe cei care doresc să cunoască Evanghelia trebuie să-i învăţăm cum se poate schimba punctul de vedere obişnuit care li s-a inoculat prin cultură. Acea cultură care ajustează realitatea în felul ei. Trebuie să le propunem oamenilor punctul de vedere evanghelic, pentru ca ei să poată vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu.

Astfel, începem să conştientizăm că de-a lungul întregii noastre vieţi am avut o anumită relaţie cu Dumnezeu, cel puţin din partea Lui această relaţie există, chiar dacă nu am observat asta. Iar acum ni s-au deschis ochii şi trebuie să răspundem chemării Lui, pentru că tocmai asta îi lipsea existenţei noastre. Când ni se întâmplă aşa ceva, deja vedem lumea altfel. Înainte totul era concentrat asupra „eului”, iar acum centrul vieţii noastre devine Hristos. Privim omul şi din punct de vedere fizic vedem în faţa noastră un bărbat sau o femeie, dar totodată duhovniceşte dorim să-L vedem pe Domnul. Şi atunci omul ne ajută să conştientizăm ceva mult mai mult, în spatele lui îl putem zări pe Dumnezeu.

Atunci când încă nu înţelegeam Evanghelia (sau nici nu am încercat s-o înţelegem), ne interesau plăcerile lumeşti, bogăţia şi reuşitele şi credeam că sunt bune şi pentru noi. Alţii au, de ce eu nu am? Cât mi se cuvine să am? Ce nu mi se cuvine şi de ce? Iată întrebările care ne preocupau…

324

Dar vedem realitatea descrisă în Evanghelie şi ea ne descoperă frumuseţea adevăratelor valori. Şi deja nu mai avem sentimentul nevoii obsedante de a transforma totul în proprietatea noastră. Şi ne spunem: „Cât de mult timp şi câte puteri am irosit pentru realizarea şi achiziţionarea diferitelor lucruri şi cât de puţin pentru cunoaşterea Celui ce le-a creat.”

Este foarte trist, ni se pare că avem nevoie de multe lucruri şi nu avem nicio idee despre singurul lucru care ne trebuie, despre singurul lucru care este cu adevărat necesar.

Ce reprezintă viaţa duhovnicească, în special pentru cei care au fii duhovniceşti? Ea nu constă în faptul de a aduce un element de noutate în viaţa celuilalt. Duhovnicul nu aduce nimic în viaţa altora, Dumnezeu este deja prezent acolo. Duhovnicul se nevoieşte împreună cu fiii duhovniceşti, pentru ca ei să conştientizeze realitatea pe care încă nu o văd. Realitatea lui Hristos denaturată de lume. Astfel, trebuie să facem tot posibilul pentru a-i învăţa pe oameni să nu se uite la semeni ca la un perete, ci ca printr-o sticlă transparentă. Noi vedem sticla, dar în spatele ei ni se descoperă ceva mult mai de preţ. Acel ceva este Dumnezeu, Care petrece întru noi.

Da, este foarte greu, din pricina iubirii de sine. Întotdeauna apreciem omul în funcţie de însemnătatea pe care ar putea să o aibă pentru noi. Ce o să-mi facă? Este duşmanul sau prietenul

325

meu? Ce pot obţine de la el? Ce vrea de la mine? Şi atunci aproapele nu mai este o călăuză către Dumnezeu, ci o piatră de poticnire, de care se împiedică „eul” nostru.

Omului care se află într-o asemenea stare îi este imposibil să-i explici că îl dobândim pe Dumnezeu în sufletul nostru şi că tocmai semenii ne ajută să ne apropiem de El. De ce îi este imposibil? Pentru că nu ne gândim la Dumnezeu, ne gândim la noi înşine. În viaţa duhovnicească pasul esenţial este atunci când încetăm să mai fim obsedaţi de sine, încetăm să credem că „eul” nostru este centrul existenţei. Temelia existenţei este Dumnezeu.

El intră primul în comuniune cu noi şi tocmai asta ne permite să ne aflăm într-o anumită relaţie cu noi înşine, cu El şi cu semenii noştri.

Iată baza vieţii duhovniceşti. Atunci când conştientizăm asta, căpătăm putinţa de a ne ruga. Într-adevăr, Dumnezeu este pretutindeni. Nu, nu suntem panteişti care îşi imaginează că tot ce-i în jur este Dumnezeu şi Dumnezeu este în totul. Dar noi înţelegem că viaţa însăşi este Domnul, Care petrece întru noi. Noi nu existăm fără El. Este ceva cu totul diferit de afirmaţiile de genul: „Dumnezeu este în această masă” sau „Dumnezeu este în acest perete”. Nu, ci este contemplarea faptului că toată zidirea se află în dreapta lui Dumnezeu. Realizând asta, începem să înţelegem că nu amăgirile cu care ne ademeneşte lumea sunt importante, ci iubirea lui Dumnezeu

326

pentru oameni. Şi lumea nu a fost creată pentru a abuza noi de ea sau a o folosi cu nesaţ, ci pentru ca să fim liberi liberi pentru iubirea lui Dumnezeu şi pentru a ne iubi între noi. Noi însă le pierdem pe toate acestea din vedere. Ne închipuim că lumea este proprietatea noastră.

Fiecare prunc născut este copilul lui Dumnezeu. Plăcerile, distracţiile, activităţile de agrement, confortul, îndreptăţirea dorinţelor noastre, iată mentalitatea lumii. Lumea ne inoculează numai iubirea de sine. Se întâmplă să-i spui omului că Dumnezeu doreşte să îl vadă sfânt, iar el drept răspuns oftează: „Sfinţenia… Despre ce vorbiţi? Nu este pentru mine, este pentru cei aleşi…” însă chemarea de a deveni sfinţi li se adresează tuturor oamenilor. Suntem chemaţi din nefiinţă pentru a fi cu Dumnezeu. Întrucât El este sfânt, şi noi ne sfinţim în relaţia cu El. Altfel am fi fost de-a dreptul incapabili de a avea această relaţie.

Ne-am obişnuit să ne facem hatârul şi să căutăm plăceri. De fapt, trăim într-o lume în care duhovnicescul este negat, unde se refuză recunoaşterea faptului că ţelul vieţii noastre este Dumnezeu.

La orice vârstă ajungem în situaţii ca atunci când eram prunci, fie că este vorba despre primele luni de după naştere, când copilul depinde fizic de părinţi, sau de clasa întâi, când începe să trăiască în societate fără a-i cunoaşte încă regulile, sau în perioada de adaptare la un nou loc de muncă. Chiar devenind adulţi, avem nevoie

327

de ajutorul cuiva mai mare, mai înţelepţit şi experimentat, capabil să ne îndrume pe calea cea dreaptă. Iar în fazele iniţiale de dezvoltare negreşit avem nevoie să ne aflăm direct sub îndrumarea cuiva. Trebuie să ne fie cineva alături, să ne susţină şi să ne cârmuiască, aşa cum o fac părinţii trupeşti şi părintele duhovnicesc. Avem nevoie de asta, ca să creştem şi să ne dezvoltăm corect. Avem nevoie, pentru a ne corecta greşelile, neajunsurile, până când acestea nu ne duc la vreo nenorocire. Trebuie să învăţăm din experienţă, nu doar să ascultăm indicaţiile.

Năzuinţa sufletului către creştere, către atingerea maturităţii întru iubire dumnezeiască, presupune în mod obligatoriu şi substanţial existenţa unei relaţii cu Dumnezeu. Nu cu lumea, nu cu familia, ci cu Dumnezeu. Dacă oamenii sunt ocupaţi cu alte lucruri, ei nu pot să atingă asta. Domnul S-a întrupat, a acceptat firea omenească întru toate, în afară de păcat, pentru ca fiecare dintre noi să poată să înveţe să fie om. Şi tot timpul vieţii Sale pământeşti El a avut relaţii personale cu Tatăl Său, prin rugăciune, prin ascultare, prin slujire. Legătura cu Tatăl era pentru El întotdeauna pe primul loc. Însă El a adunat în jurul Său ucenici, trăia împreună cu ei şi-i învăţa prin exemplul vieţii Sale, folosindu-se pur şi simplu de ceea ce li se întâmpla, prin explicaţii, poveţe, îndrumări. El le permitea să îşi împărtăşească unii altora experienţa. Şi-i îndrepta pe toţi cu iubire. Asta este viaţa creştină.

329

Luptă-te pentru lucrurile În care crezi

Aş vrea să vă întreb, dar puteţi să nu-mi răspundeţi: Care este pentru voi lucrul cel mai important în viaţă? „Eul” vostru sau iubirea? Sau altceva? Vă gândiţi la asta, vorbiţi despre asta unii cu alţii? Cum se oglindeşte acest lucru în modul vostru de viaţă? În general, oare v-aţi gândit la faptul că în viaţă există ceva mult mai important decât „eul”? Mai important decât satisfacerea sinelui? Ceva pentru care merită să trăieşti?

Dacă răspunsul vostru este da, aveţi posibilitatea să deveniţi oameni. Dacă nu, veţi întâmpina în viaţă suferinţe şi necazuri foarte mari! Poate că acum vă este neclar şi voi încerca să fiu mai explicit.

Atunci când nu veţi mai putea să vă întreţineţi, când vă veţi pierde înfăţişarea atrăgătoare şi toate lucrurile cu care v-aţi obişnuit, veţi avea nevoie de cineva care să vă fie alături… Dar alături nu va fi nimeni. Ce grozăvie! Infernal!

330

Nu mai ştiu dacă v-am povestit despre două bătrânele pe care le-am întâlnit cândva, mai demult, în Harlem. Trăiau pe stradă, în cutii mari de carton, iar noi le împărţeam oamenilor străzii mâncare şi aşa le-am cunoscut. Era ceva straniu, nişte bătrâne care locuiau în cutii. În timp ce le dădeam să mănânce, le întrebam cum aş mai putea să le ajut. Iar ele nu voiau nici să mănânce. Ciudat, căci oamenii fără adăpost de regulă erau întotdeauna flămânzi şi chiar se băteau pentru mâncare. Le-am explicat bătrânelor:

— Suntem aici ca să vă ajutăm! Cu ce vă putem ajuta?

Auzind asta, una dintre ele a început să plângă. A plâns mult, în hohote, nu puteam în niciun fel s-o liniştim.

— Plângeţi pentru că nu aveţi casă? am întrebat.

— Nu! Plâng pentru că fiul meu este cel care m-a dat afară din casă.

— Cum aşa?

— A spus că nu mai poate să aibă grijă de mine. Că nu mai are loc pentru mine. Că are familie şi au nevoie de mult spaţiu, şi că au viaţa lor personală. El pur şi simplu mi-a spus să plec. Iar eu nu aveam unde să merg.

Nu-mi venea să cred. Poate că spunea un neadevăr? Sau spunea vrute şi nevrute? Nu puteam pricepe cum un fiu, având mintea întreagă, poate să arunce o bătrână de 80 de ani în stradă.

331

Am încercat să îmi explic asta cumva. Oare în viaţă şi ea iubise prea puţin şi atunci rămăsese singură, fără să fi legat relaţii adevărate cu ceilalţi?

Ce vom face deci când vom îmbătrâni? Ce vom face când ne vom îmbolnăvi? Dacă nu iubim pe nimeni, cine ne va iubi pe noi?

Unul dintre enoriaşii noştri, John, îi spunea fiului:

— Vei creşte mare şi vei avea grijă de tata.

Şi într-o zi a primit un răspuns de la el:

— Dacă e aşa, şi tu trebuie să fii drăguţ şi bun cu mine. Altfel voi creşte, îţi voi lua totul şi te voi părăsi.

Iată ce îi spunea tatălui! Dacă nu vei fi drăguţ şi bun cu mine, voi lua totul şi voi pleca! Vă închipuiţi? Copilul se gândeşte cum să scape de părinţi. Vorba ceea, nu veţi sta cu mine. Staţi unde vreţi. Iar dacă veţi fi drăguţi şi buni cu mine, o să am grijă de voi peste ani. Apoi ne mai mirăm de ce copiii ne cer bani, maşini, cer din ce în ce mai mult…

Cum se comportă copiii! Ce îşi spun unii altora! Credeţi-mă, n-o să vreţi să le audă pe toate acestea copilul vostru.

La mine la spovedanie vin copii. Ortodocşi, din familii înstărite. Aceşti copii deja din clasa a IX-a, adică de la vreo 14 ani, cad în desfrâu, atât băieţii, cât şi fetiţele. Când vine timpul pauzei mari de la prânz (care durează o oră), unii dintre ei pleacă acasă iar părinţii în acest timp

332

sunt la serviciu şi fac acolo ce vor. Prizează cocaină, fumează marijuana, beau, bat drumurile. Iar părinţii cred că odraslele lor o duc bine şi nu sunt pricini de îngrijorare, căci sunt la şcoală şi deci în siguranţă. Ei habar n-au ce se întâmplă. Dacă părinţii ar afla cine a devenit de fapt fetiţa lor drăguţă, s-ar îngrozi. Şi fetiţa aceasta deja şi-a pierdut credinţa. Nu mai crede în nimic. Înainte era cu neputinţă chiar să te şi gândeşti că un copil ar putea să-i zică la şcoală învăţătorului: „Am să vă acţionez în judecată.”

— Ce părere aveţi? Toate acestea sunt rezultatul influenţei sistemului şcolar? Sau mai degrabă al influenţei colegilor de clasă?

— Şi una, şi alta. Părinţii au acum un nou dumnezeu materialismul, cultul lucrurilor. Ei cred că trebuie să achiziţioneze din ce în ce mai multe lucruri, că e nevoie de mai mult lux, de opulenţă. Copilul preia această mentalitate. Pentru el Biserica este doar un apendice al vieţii, nu viaţa însăşi. Noi nu urmăm Evanghelia, nu trăim potrivit Evangheliei. Înţelegeţi?

Şi ce urmează? Ca părinţi, ştiţi deja. Tinerii au doar 20 de ani, dar au reuşit deja în ultimii 3-4 ani să aibă relaţii cu o mulţime de femei. Dar unde sunt mamele lor? Mamele separat, copiii separat. Şi ce rezultă?

Oamenii spun:

— Legăturile homosexuale sunt ceva îngrozitor!

333

— De acord, le răspund. Dar oare nu este îngrozitor când copiii voştri desfrânează unii cu alţii haotic, apoi fac avorturi, nu se căsătoresc niciodată? Oare nu este îngrozitor?

— Păi, nu. Acum este ceva obişnuit. Este firesc.

— Niciun păcat nu este firesc. Păcatul este păcat, oricare ar fi. Aveţi de gând să trăiţi precum vechii romani? Important este să nu pricinuieşti nimănui vătămări corporale şi totul va fi bine? Aşa trăiau oamenii în Imperiul Roman. Munceşte, osteneşte-te, îndeplineşte-ţi îndatoririle civile, iar ceea ce faci în viaţa privată nu priveşte pe nimeni.

Da… Ce să mai spun? Şi în Biserică, şi în lume, şi în societate sunt multe lucruri despre care nu putem spune că sunt bune. Ce putem face? Nu putem închide ochii, dar putem să nu participăm la ele. Trebuie să ne străduim să trăim ca o familie, în duhul Evangheliei, indiferent de ceea ce fac ceilalţi. Este foarte greu. Chiar şi prin faptul că nu ne vor înţelege copiii. Ei nu vor înţelege de ce toţi ceilalţi pot să meargă undeva şi să facă acolo ceva, iar ei nu au voie să facă. Putem să facem tot posibilul pentru a păstra familia închegată, unită.

Când eram copil, nouă, copiilor, niciodată niciodată! nu ni se permitea în timpul slujbei bisericeşti să mergem la plimbare sau unde aveam treabă. Duminica nu făceam nimic, în

334

afară de a merge la biserică. Nu se întâmpla ca vreunul, în loc de asta, să se joace cu mingea sau să facă altceva. Dar în celelalte zile, dacă voiam să mergem undeva, ni se permitea de fiecare dată. Iar duminica biserica şi nicio scuză.

Când prietenul meu era în clasele mari, cam în anii 40 sau 50, s-a trezit împreună cu gaşca lui într-un bufet. Acolo se făceau hamburgeri cu tot felul de umpluturi şi băieţilor li s-a făcut tare poftă de aceşti hamburgeri, numai la ei le era gândul. Prin apropiere era un cinematograf, după proiecţie oamenii intrau deseori în bufet, încât era mereu plin. Şi astfel, prietenii s-au gândit să mănânce şi ei ceva. Au făcut comandă şi numai apoi şi-au dat seama: „Dumnezeule, astăzi este vineri! Nu avem voie să mâncăm hamburgeri!” Au chemat din nou chelneriţa:

— Fiţi amabilă, putem să schimbăm comanda?

— Da, se poate, a bombănit ea. Ce doriţi?

— Sandvişuri.

Şi apoi ea a strigat de s-a auzit în toată sala:

— Hamburgeri să nu mai faceţi! Avem aici catolici, ei au uitat că este vineri.

Toţi cei prezenţi au început să râdă. Băieţii s-au fâstâcit! însă atunci copiii erau educaţi exact aşa: Nu puteau spune că, dacă au comandat hamburgeri, trebuiau să-i mănânce. Acum însă… Acum copiii sunt atât de diferiţi!

— Fiul meu de 12 ani este pasionat de terapeuţii extrasenzitivi, văzând întâmplător la

335

cineva acasă o emisiune despre ei. Acum visează să devină clarvăzător. Refuză să mai meargă la biserică, să se spovedească. Ce să fac?

— Dacă la timpul potrivit aţi fi început împreună cu soţul viaţa în cuplu cu iubirea pentru Dumnezeu, dacă amândoi L-aţi fi iubit mai mult decât pe voi înşivă, dacă în familia voastră de la bun început s-ar fi împlinit poruncile Lui şi s-ar fi spus rugăciuni, această întrebare, probabil, nu ar fi apărut deloc.

Dar am să vă povestesc despre măsurile pe care le lua în asemenea cazuri o cunoştinţă de-a mea, un tată cu mulţi copii. Ştiţi, copiii deseori spun: „Toţi fac aşa.” El însă la asta îi răspundea copilului său: „Nu mă interesează ce fac alţii. Tu eşti fiul meu, nu al altora. Şi vei face ceea ce îţi voi spune.”

Odată, într-o seară de vineri, unul dintre fii i-a spus:

— Vreau să merg la plimbare cu băieţii de la şcoală, ne vom întoarce în jurul orei unsprezece seara.

— Te vei întoarce la zece, l-a contrazis tatăl.

— Dar pe toţi îi lasă până la unsprezece.

— Să vii la unsprezece reprezintă un pericol de moarte pentru tine.

— Cum adică?

— Ai să primeşti o mamă de bătaie.

Şi băiatul a fost acasă la zece. Trebuie să vă comportaţi părinteşte, ca nişte oameni maturi,

336

dumneavoastră, nu copilul. Dacă îi permiteţi copilului să se ocupe cu asemenea prostii? înseamnă că el este de capul lui, că valorile lui se află undeva în afara familiei. Şi asta mai înseamnă că în familia dumneavoastră ceva nu e în regulă. Chiar fără a vă cunoaşte personal, sunt convins că în familia voastră nici mama, nici tata, nici copiii nu pun mai presus de orice iubirea pentru Dumnezeu şi ascultarea de El. Chiar dacă vă rugaţi împreună, se întâmplă extrem de rar. Sunt absolut convins că autoarea acestui bileţel nu face ascultare de Dumnezeu, nici de soţ sau de copii.

Copiii noştri vor pieri, dacă vom permite ca lumea să le sugereze cine sunt. Însă tocmai aşa se întâmplă: lumea îi insinuează copilului că singurul scop pentru care există trupul este plăcerea şi singurul sens al relaţiilor dintre bărbat şi femeie este, de asemenea, obţinerea de plăceri. Pe copii îi învaţă asta nu Domnul, nu Biserica, ci lumea. Poate că elevii nu ne vor spune direct lucrul acesta, dar ei cred că trupurile lor au fost create tocmai pentru plăcere.

Lumea ne impune modele false de comportament şi de gândire, iar noi încercăm să ajustăm Biserica, păstrătoarea Adevărului, după ideile minţii noastre căzute, în loc să-I permitem Duhului Sfânt să preschimbe totul în jur.

Salvaţi-vă copiii! Salvaţi-vă pe voi înşivă şi prin asta salvaţi-i şi pe ei. Ce-i de făcut? începeţi să vă rugaţi. Şi să vă purtaţi părinteşte. Dacă nu

337

veţi reuşi, am să vă dau adresa mea, puneţi copilul într-un colet şi trimiteţi-l la mine. O să am eu grijă de el.

— Avem o problemă cu fiul cel mare. A ajuns sub influenţa negativă a celor de vârsta lui şi acum nu putem s-o scoatem la capăt cu el. Ieri am fost chemaţi la grădiniţă, unde ni s-a spus despre comportamentul lui. Băiatului îi plăcea să-şi facă de cap şi înainte, dar acum, când este împreună cu prietenii, este deja mai mult decât o simplă ştrengărie. Am încercat să-i explic că ar trebui să se ţină departe de asemenea băieţi şi să îşi aleagă prietenii… Ce părere aveţi? Vor avea vreo înrâurire poveţele noastre asupra copilului?

— Poate că, atunci când va fi mare, el va înţelege şi va depăşi asta. Dar, înţelegeţi, copiii caută apreciere aprecierea şi încuviinţarea noastră. Vor ca noi, dar şi alţii, să avem o părere bună despre ei. Vor să ia parte la cele ce se întâmplă. Ei încă nu înţeleg cine sunt şi conştiinţa lor depinde în mod direct de exemplul pe care îl arătăm noi, dar şi alţii. De aceea, la şcoală ei îi imită pe copiii care le dau sentimentul implicării în ceva. Uneori aceşti prieteni sunt buni, alteori, nu prea. Dar copiii noştri sunt atraşi de ei, pentru că nu ştiu cine sunt în realitate şi încep să se schimbe sub influenţa lor. Prin urmare, trebuie să ne ajutăm copilul să nu se identifice cu toate aceste lucruri mărunte care îi aduc plăcere şi sunt la modă astăzi, ci să-i facem cunoscut scopul pentru care trăieşte.

338

E greu să-i spui că nu are voie să facă năzbâtii, că trebuie să fie un băieţel cuminte, când înjur toţi îşi fac de cap, atât la şcoală, cât şi la grădiniţă. Bunăoară, dumneavoastră apreciaţi această grădiniţă după nivelul de învăţare, dar ce ziceţi de alţi indici necesari pentru dezvoltarea armonioasă a copilului? De exemplu, disciplina. Îi învaţă oare acolo pe copii stăpânirea de sine? Ce contează cât de dezvoltată este mintea noastră? Dacă ne lipseşte disciplina, nu vom putea să fim disciplinaţi. Şi atunci, ce folos? Este ca şi cum ai avea un milion de dolari şi n-ai şti unde i-ai pus. La fel şi copilul, dacă nu şi-a însuşit autodisciplina necesară pentru a învăţa şi a munci, mintea îl va duce oriunde, dar nu acolo unde trebuie. Înţelegeţi?

Societăţii noastre, din punctul meu de vedere, îi lipseşte pivotul moral. În aceste condiţii, cum putem să le spunem copiilor: „Nu face prostii! Nu te purta urât!”? Dar de ce ei trebuie să nu facă prostii şi să nu se poarte urât? Pentru că nu este bine? Dar de ce nu e bine? Ce vom răspunde la asta? îi vom spune copilului că Dumnezeu nu vrea ca el să se poarte aşa? El ne va contrazice, spunându-ne că nu crede în Dumnezeu. Şi aşa va respinge orice argument al nostru. Va spune că, dacă se va purta frumos, ceilalţi îl vor considera neghiob. Şi asta îi va aduce o supărare foarte mare. Pentru noi nu, dar pentru el da.

Astăzi este foarte dificil să le comunici copiilor adevăratele valori. Desigur, mi-e uşor să vorbesc,

339

eu nu am copii. Dar, dacă aş avea, nu i-aş da la şcoală. I-aş înscrie în programul de şcolarizare la domiciliu, căci nu aş vrea ca lumea să-i pervertească. Aş aştepta până ar creşte şi şi-ar însuşi temeinic valorile morale pentru ca, lovindu-se de lume, să facă faţă presiunii ei, să nu cadă. M-aş îngrijora foarte mult dacă mintea copilului meu ar ajunge sub influenţa lumii. Pentru că ştiu cum s-ar termina totul: cu pierderea credinţei în Dumnezeu, cu pierderea oricărei moralităţi şi convingerea că toate faptele tale sunt corecte…

— Da, şcoala determină în mare parte nivelul de dezvoltare a copilului. Dar oare, după părerea dumneavoastră, are o influenţă chiar atât de păgubitoare asupra copiilor? Căci în clasele mari deja mulţi, indiferent de tipul de şcolarizare, încep să încerce droguri şi să aibă legături desfrânate.

— Aşa este, ştiţi însă că atunci când nişte copii de 10 ani vorbesc despre sex, droguri şi violenţă, despre cum trebuie să împuşte şi să omoare, este ceva. Au doar 10 ani! La vârsta lor nici n-aveam habar de aşa ceva.

Problema nu este numai şcoala. Problema sunt valorile pe care le duc acolo copiii, iar valorile, la rândul lor, sunt stabilite de părinţi, de ceea ce cred, ce gândesc. Răsturnarea radicală sau cel puţin una dintre cele hotărâtoare, s-a întâmplat, după părerea mea, în anii 60, când oamenii şi-au spus: „Sensul vieţii este să fac ce vreau.” Şi au

340

aruncat toate valorile pe geam. Ştiţi, cred că după al Doilea Război Mondial lumea nu a mai putut să redevină ceea ce a fost odinioară. Umanitatea s-a ciocnit de o decădere morală atât de mare, de nişte atrocităţi pe care înainte nici nu puteam să ni le închipuim. Nu ne puteam imagina că oamenii sunt în stare de aşa crime monstruoase. Ororile nazismului, ororile comunismului, ororile stalinismului, fascismul, cei care le făceau pe toate acestea oare erau oameni?

Nu îţi poţi reveni după toate acestea, spunând pur şi simplu: „Vai, ce rău.” Cred că multe dintre acele orori continuă până în ziua de astăzi în societatea noastră, doar că şi-au schimbat masca.

După al Doilea Război Mondial, căsătoria şi-a pierdut însemnătatea şi, cu trecerea anilor, situaţia s-a agravat. Vă aduceţi aminte de acele vremuri? Pe de-o parte, s-a mărit numărul de căsnicii mixte între albi şi negri, între albi şi asiatici. Pe de altă parte, oamenii au început tot mai des să trăiască în concubinaj, fără să se mai căsătorească. Stau împreună şi se despart. Numărul de divorţuri a crescut simţitor. În perioada copilăriei mele ele nu au existat deloc. Iar în anii 50 şi 60 copiii creşteau în familii unde părinţii divorţaseră măcar o dată. Nimic nu era în stare să ţină oamenii laolaltă. Nimic!

Războiul Mondial a fost un adevărat flagel. După război, America a ajuns la convingerea că soluţia tuturor problemelor este materialismul.

341

Trebuie ca toţi să trăiască în belşug, viaţa să fie comodă şi atunci nu va mai fi război. Minunat! însă materialismul nu aduce pe lume oameni buni. Mulţumiţi de viaţă da, însă nu şi buni. Şi astfel, toţi au fost nevoiţi să-şi cumpere maşini, televizoare, case noi, oamenii mereu se mutau acolo unde aveau condiţii mai bune.

Şi ce avem acum? Oamenii trăiesc în bunăstare totală, cu tot confortul gândit şi negândit, dar nimeni nu crede în nimic, noţiunea de moralitate nu există deloc. Incredibil! Intraţi în orice biserică ortodoxă sau în orice altă capelă creştină, sau într-o sinagogă, oriunde, şi întrebaţi vreo douăzeci de oameni în ce cred şi cu ce se ocupă. Dacă vă vor răspunde sincer, veţi fi şocaţi, vă asigur! Şi aceştia sunt oamenii care merg la biserică! Ce să mai vorbim despre cei care, în general, nu-L cunosc pe Dumnezeu?

Tineretul nu are nicio moralitate. Nicio minimă idee despre asta! Ei pur şi simplu nu mai observă atunci când ceva nu e în regulă!

îmi aduc aminte că în vecinătatea noastră, la New York, locuia o familie foarte drăguţă. Băieţii lor erau prieteni cu copii ai căror părinţi erau divorţaţi, dar continuau să locuiască în aceeaşi casă. Tatăl şi mama le-au spus fiilor: „Ştim că ei sunt prietenii voştri. Dar părinţii lor acum trec prin momente foarte grele. Ei duc un mod de viaţă greşit, nu vieţuiesc întru credinţă şi asta nu e bine. Noi nu-i judecăm, dar nu vrem să vă ju caţi

342

cu ei. De aceea, vă rugăm să nu mai mergeţi în casa lor.”

Dar oare astăzi putem spune aşa ceva? „Nu vei merge la plimbare cu Billy, fiindcă mama şi tatăl lui au divorţat. Trebuie să fii prieten cu familiile bune.” Dacă vom spune aşa ceva astăzi, nimeni nu va mai vorbi cu noi.

Mai ţin minte şi o altă întâmplare. La noi în cartier trăia o familie de bancheri evrei. Fiul cel mare, după părerea localnicilor, era homosexual. Şi adulţii le-au poruncit copiilor să se ţină cât mai departe de el, adăugând:

— Trataţi-l cu respect, dar nu vorbiţi cu el şi nu intraţi în casa lor. Pentru că nu este bine, nu e conform credinţei.

Îi permitem imoralităţii să devină o regulă a vieţii, prezentând asta drept o chestiune de alegere personală.

Tocmai de aceea trebuie să ne unim în comunităţi, căci singuri nu e posibil să schimbăm situaţia. Trebuie să căutăm familii asemenea alor noastre. Trebuie să refuzăm participarea la ceea ce duce la pieire şi să ne ţinem de ceea ce este adevărat. Iată de ce este atât de important să formăm comunităţi în care să intre familii întregi. Pentru ca oamenii să nu se teamă că acea comunitate le va cere bani sau le va impune să renunţe la anumite comodităţi, ci să fie gata să se jertfească de bunăvoie în slujire unii altora, să trăiască alături şi să-şi construiască aşezări care le-ar oferi siguranţă.

343

Dacă zona în care locuiţi ar fi plină de hoţi şi bandiţi care ar trage în voi, aţi pleca. Aţi părăsi casa pentru a vă salva viaţa. Aici însă copiii voştri îşi pierd sufletele, dar nimeni nu are de gând să plece. Deci ce este mai important? Pentru siguranţa fizică ne mutăm în locurile unde nimeni nu ne atacă. Atunci de ce nu facem asta pentru sufletul nostru? De ce nu fugim acolo unde lumea nu va spurca sufletele copiilor noştri, unde vom putea să ne păzim sufletul nevătămat? Căci se poate construi o viaţă de obşte în asemenea locuri.

Dar oamenii se gândesc în primul rând la ceea ce ţine de lumea materială, fizică, şi numai apoi încep să se îngrijoreze de cele duhovniceşti. Şi asta le iese pe ochi.

înţelegeţi, problema nu sunt numai anumite persoane. Prin intermediul calculatoarelor şi televizoarelor, asupra copiilor se revarsă atât de multă mizerie de tot felul. Ceea ce oamenii vorbesc şi fac, cum sunt îmbrăcaţi, toate acestea copiii le văd şi asta îi influenţează. Este îngrozitor! în discuţii deseori le spun ascultătorilor:

— Imaginaţi-vă că aţi avea un milion de dolari în numerar. Nu îi veţi pune într-o pungă transparentă şi nu veţi merge la plimbare cu ei prin Bronx-ul de Sud¹¹⁰ la miezul nopţii. Şi ştiţi de ce? Pentru că veţi fi jefuiţi.

¹¹⁰ Bronx-ul de Sud este unul dintre cartierele New Yorkului cu nivelul de infracţionalitate cel mai ridicat.

344

Atunci nu trebuie să vă îmbrăcaţi nici fetiţa în aşa fel, încât să i se vadă toate formele. Şi nu va trebui ulterior să vă miraţi de ce cineva o violează sau o tratează ca pe o femeie uşoară.

Trebuie să vă păziţi comoara, altfel cineva va veni şi o să v-o ia. Căci copilul nu înţelege ce faceţi cu el.

Ştiţi, mă uit la fetiţele acestea, ele vin la noi la biserică… Şi când te gândeşti, nu-ţi vine să crezi că nu sunt prostituate. Arată la fel ca femeile străzii.

— În spatele casei mele s-a construit un bloc. Vara pe lângă el se perindă un grup de fete şi băieţi. Dacă aţi auzi ce îşi spun unii altora!

— Se pare că toţi ştim. Întrebarea este ce să facem pentru ca la noi să fie altfel. Cred că trebuie să jertfim noi ceva pentru a construi un mediu în care am putea trăi ca nişte creştini.

începem cu familiile, cu obştile creştineşti. Primul pas este hotărârea de a ne uni şi a locui în vecinătate unii cu alţii.

Noi, ca nişte oameni responsabili, trebuie să le amintim celorlalţi că trebuie să facă o alegere. Mântuirea nu vine de la sine, oamenii trebuie să decidă în mod conştient că au nevoie de ea. Trebuie să excludem din viaţă ceea ce împiedică mântuirea noastră şi să o umplem cu ceea ce o ajută. Trebuie să ne întrebăm: Dar noi ce alegem? Să trăim în lume, desfătându-ne în tot confortul? Sau să trăim asemenea unor pelerini, ţinând

345

minte că nu aparţinem lumii acesteia? Căci Domnul a spus: „Fiţi în lume, nu şi din lume.”¹¹¹

Cum să împlinim acest lucru? Este evident că nu ne putem folosi de acel sistem de valori pe care ni-l propune lumea înconjurătoare. Noi vrem să trăim ca toţi şi să ne păstrăm totodată credinţa, dar aşa nu reuşim. Şi nici nu vom reuşi.

Oamenii nu sunt deloc îngrijoraţi de faptul că odraslele lor îşi pierd fecioria înainte de căsătorie. Nici nu-i deranjează asta. Ei nu îşi spun: „Doamne! Cum de am îngăduit să nu înţeleagă copilul pentru ce a fost creat, să nu înţeleagă că are nevoie de comuniunea cu Dumnezeu, nu de relaţii trupeşti?” Dacă el conştientizează asta, ceilalţi oameni prietenii, tovarăşul de viaţă pot să îl ajute să se apropie de Dumnezeu, dar scopul principal aici nu sunt sub nicio formă plăcerile. Noi însă învăţăm copiii tocmai faptul că viaţa înseamnă plăceri, câştigarea banilor, adică ceea ce lumea numeşte „a fi fericit”. Dacă le insinuăm asemenea gânduri, cum putem spune ulterior că-L putem dobândi pe Dumnezeu numai prin nevoinţă şi înfrânare, că pentru asta sunt necesare postul, războiul duhovnicesc, iscusinţa de a ne opune ispitelor? Copiii se vor mira şi pur şi simplu nu vor înţelege despre ce vorbim. Ei vor spune: „Pentru ce toate acestea? Este mult mai uşor pur şi simplu să te bucuri de plăceri. Ce e

¹¹¹ Parafrazare la Ioan 17,14-18.

346

greşit în asta?” Ei spun aşa la tot pasul: „Ce e rău în ceea ce îmi place? Doar nu prejudiciezpe nimeni prin asta…” Şi mai adaugă: „Toţi fac aşa.” însă nu-i adevărat, nu toţi fac aşa! Noi nu trebuie, în general, să facem aşa. Trebuie să ne concentrăm toată bărbăţia pentru a săvârşi fapte corecte. Noi însă nu avem bărbăţie şi începem a ne codi: „Vai, nu, nu pot să-i spun aşa ceva copilului meu. Altfel nu va mai merge deloc la biserică.” Dacă nu-i vom spune asta copilului, el oricum va pleca.

Deci cum să aducem la cunoştinţa celorlalţi că putem să-L dobândim pe Dumnezeu numai printr-o alegere personală? Dobândirea lui Dumnezeu nu se face de la sine, în mod automat. El nu vine la noi din televizor. El vine la noi atunci când facem alegerea.

Este televizorul un rău? Nu. Este calculatorul un rău? Nu. Este telefonul un rău? Nu. Dar permanent trebuie să decidem dacă un obiect sau altul ne duce la bine sau nu. Ne duce la mântuire sau nu? Poate că eu trăiesc pur şi simplu într-o lume separată, dar nu cunosc niciun tânăr mai mare de 13 ani care, folosind calculatorul, să nu se uite la pornografie. Un om curios pur şi simplu nu poate să nu se arate interesat de ceea ce arată acolo. Şi, cedând tentaţiei o dată, o vei face iar şi iar. Astfel, pornografia corupe, distruge copiii, insinuându-le faptul că scopul vieţii constă în obţinerea plăcerilor. Nu iubirea, nu jertfelnicia, ci plăcerile. Şi ei pierd înţelegerea

347

esenţei relaţiilor omeneşti. Legăturile lor sunt dezordonate, murdare, şi aşa petrec toată viaţa. Aleargă după cei care arată cel mai bine, care le aţâţă cel mai mult poftele, care mai mult decât alţii îi fac să poftească. Şi asta le distruge sufletele. Dacă se căsătoresc, deseori căsnicia lor se destramă foarte repede. Ce durere! Pentru ei copiii sunt o povară. Chiar dacă îi nasc, este ca să-şi înveselească „eul”. Dar mulţi nu vor copii pentru că, zic ei, este foarte costisitor şi aduc prea multe griji… Viaţa lor este determinată în totalitate de principiul: „Totul trebuie să-mi reuşească, totul trebuie să-mi aducă plăceri.”

Noi nu mai înţelegem pentru ce suntem aici. Încercaţi să îi spuneţi unui tânăr de 20 de ani: „Ţelul existenţei tale pe pământ este unirea cu Dumnezeu. Dacă faci altceva ce te îndepărtează de acest ţel, nu este corect şi asta te distruge ca om.” El se va indigna şi vă va contrazice: „Ce prostii! Aţi înnebunit?”

Tinerii nu îşi petrec deloc ziua cugetând la cele dumnezeieşti. Ei nu se gândesc la Dumnezeu nici o dată pe săptămână! Pentru ei asta pur şi simplu nu are nicio importanţă.

Ce am făcut? Ce greşeli am comis? De ce totul a luat o asemenea întorsătură?

Scopul omului este unirea cu Dumnezeu, viaţa întru Dumnezeu. Nu a construi case, nu a câştiga bani, nu a face copii. Pentru ce sunt toate acestea? Uităm asta. Noi nu le vorbim despre asta nici

348

măcar oamenilor la biserică. Spuneţi-mi, bunăoară, cât de des auziţi la predici despre faptul că existăm pentru a-I sluji lui Dumnezeu şi a trăi în comuniune cu El? Suntem aici tocmai pentru asta. Dacă facem altceva, pur şi simplu ne irosim timpul.

— Părinte, iar şi iar ne întoarcem la faptul că problema este sistemul care ne înconjoară. Se pare că el distruge lumea.

— Eu însă întreb: Oare chiar trebuie să devenim o parte a lui? Oare nu ne putem crea un sistem de valori propriu, separat de cel lumesc? Acest sistem există deja şi este pretutindeni. Este vorba despre Biserică. Totodată, Biserica nu este o construcţie. Biserica este un mod de viaţă. Este viaţa în calitate de ucenici ai lui Hristos. Oare se oglindeşte în viaţa noastră faptul că suntem ucenicii lui Hristos? Nu ştiu…

îmi aduc aminte o întâmplare. Aveam pe atunci vreo 14 ani, cred. Un preot mi-a spus:

— Iată, ziua mergi la plimbare în parcul vecin. Ce crezi? Ceilalţi băieţi, care te văd în acest timp, înţeleg oare că eşti creştin?

— Poftim? l-am întrebat perplex.

— Felul în care te porţi, ceea ce spui şi faci,

toate acestea se deosebesc de ceea ce fac ceilalţi copii?

— Nu.

— Dacă este aşa, trebuie să-ţi fie ruşine. Ei trebuie să ştie că tu ai credinţă. Ei trebuie să ştie că îl urmezi pe Hristos. Iar dacă te porţi ca toată

349

lumea, ei nu vor putea niciodată să observe această diferenţă.

Nici nu vă pot spune cât de mult m-au mâhnit aceste cuvinte. Am căzut pe gânduri: „Dacă eu cred în Hristos, viaţa mea trebuie să fie altfel decât a oamenilor care nu cred în El. Eu însă mă joc cu copiii iudei sau chiar atei şi ei nu se deosebesc prin nimic de mine. Deci trebuie să mă gândesc. Cum trebuie să mă port?” Sunteţi de acord cu mine, nu-i aşa?

Colegul meu de şcoală mi-a povestit cum, fiind încă elev, i s-a dat la magazin restul greşit. El deja pornise spre casă când, deodată, vânzătoarea l-a ajuns din urmă. Ea alerga cât o ţineau picioarele numai ca să-i înmâneze cei 15 cenţi.

— Vai, vă mulţumesc mult! a exclamat băieţelul. Este atât de drăguţ din partea dumneavoastră.

— Sunt creştină, a răspuns ea. Nu-mi pot însuşi un lucru străin.

De ce mi-am adus aminte asta? Da, ea era creştină, de aceea nu putea să ia ceea ce nu-i aparţinea. Dar astăzi nu vom mai auzi aşa ceva. Astăzi omul va spune: „Na-ţi-o bună! Mi-au dat mai mulţi bani decât trebuia. Ce proşti!” Şi va pune restul în buzunar. Dar ce vom face noi, dacă vom greşi la socoteală în folosul nostru? Cred că ne vom purta la fel ca şi ceilalţi, crezând că, dacă aşa a ieşit, asta e. Nu este ceva care ni se întâmplă pur şi simplu, noi înşine facem asta.

350

Tatăl băiatului s-a aşezat alături de el şi i-a spus:

— Trebuie să înţelegi un lucru. Dumnezeu este pretutindeni. El te iubeşte. El vede totul. Orice ai face, Dumnezeu vede, şi pe cele bune, şi pe cele rele. Niciodată nu vei putea ascunde nimic de El. Aşa că, dacă faci ceva, ţine minte: Dumnezeu Se uită la tine. El Se uită la tine fiindcă te iubeşte. Dar El le ţine minte şi pe cele bune, şi pe cele rele.

Şi băiatul s-a obişnuit să gândească aşa. Să creadă că nu-i era permis să facă nimic rău. Nu pentru că l-ar fi judecat cineva, ci fiindcă asta L-ar fi mâhnit pe Dumnezeu. Că nu are voie să-i spună celuilalt cuvinte urâte, pentru că Dumnezeu va afla despre asta. Înţelegeţi? A fost o realitate pentru copil, nu o invenţie oarecare.

Trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L iubim şi să avem frică de El. Nu acea frică a omului care tremură şi se dă la o parte, ci conştiinţa faptului că Dumnezeu este aici şi îi datorăm totul. El este temelia vieţii noastre. Trebuie de la bun început să-i învăţăm pe copii faptul că Dumnezeu este cel mai important.

Părinţii trebuie să le explice copiilor: „Dumnezeu v-a trimis pe voi nouă, ca să vă creştem pentru ca voi să-I slujiţi. Tatăl vostru este Dumnezeu, Lui îi aparţineţi, iar noi doar avem grijă de voi aici, pe pământ. Iubiţi-L!”

Trebuie să fim însufleţiţi de aspiraţia de a fi cu Dumnezeu. Nu doar să ne gândim cum să

351

devenim bogaţi, să ne însurăm, să ne facem rost de tot felul de lucruri şi aşa mai departe. Acestea sunt bune, dar de ce uităm de lucrul cel mai important pentru care suntem aici?

Să-i luăm ca exemplu pe copiii noştri, care ne sunt ca nişte duşmani. Am făcut din ei nişte monştri. Însă ei nu se nasc aşa. Trebuie să-i învăţăm pe copii să fie altfel decât toţi cei din jur. Trebuie să formăm în ei bărbăţia de a trăi altfel. Nu e uşor să fii creştin. Trebuie să le spunem copiilor că va trebui să fie gata să se jertfească de dragul credinţei lor. Şi nu că e mai bine să creadă în tot ce li se inoculează şi mai ales faptul că trebuie să fie satisfăcuţi. Trebuie să le spunem copiilor: „Luptă-te pentru ceea ce crezi.” Şi noi înşine trebuie să ne luptăm pentru asta. Atunci vom avea şi familii bune şi noi înşine vom trăi ca nişte credincioşi.

în jurul nostru sunt mulţi necredincioşi, pentru că noi înşine suntem aşa. Noi nu trăim cum spunem, de aceea ei nici nu cred în cuvintele noastre. Tot ce spunem noi pentru ei sunt nişte presupuneri, teorii care nu înseamnă nimic. Dacă vom afirma că în viaţa noastră cel mai important este Dumnezeu, dar nu vom arăta asta, putem vorbi mult şi bine, totul va fi degeaba. Dar, dacă vede copilul că ne rugăm în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, şi înainte de masă, şi că suntem corecţi şi buni, nu suntem irascibili, că nu furăm, nu înjurăm, atunci el, copilul, se convinge de faptul

352

că noi chiar trăim viaţa despre care vorbim. El vede că acasă este pace şi se gândeşte „Vreau şi eu aşa! Exact aşa! Nu vreau acel balamuc pe care îl văd la ceilalţi. Ei nu au nimic.”

Dar noi nu facem aşa. Noi ne agităm, strigăm, ne certăm, mereu suferim din cauza banilor, îi judecăm pe toţi şi pe toate, ne tulburăm din cauza fleacurilor şi credem că plăcerile lumeşti sunt foarte bune. De aceea şi copiii noştri sunt aşa.

Felul nostru de viaţă spune că nu credem în Hristos. Noi spunem că avem credinţă, dar, de fapt, nu este aşa. Cum să îndreptăm asta? Şi oare credem, în general? Casa noastră trebuie să se asemene cu Biserica. Întrebarea este dacă vieţuim în mod corespunzător.

— Suntem nişte tineri pe care Domnul i-a adus la Sine. Acum ne străduim să trăim în dragoste, să lucrăm cu noi înşine şi să ne creştem copiii în credinţă, să corelăm viaţa noastră cu nevoia de a fi cu Hristos. Puteţi să ne spuneţi de la cine să luăm exemplu? Părinţii ne reproşează deseori viaţa în credinţă, deoarece ei înşişi au fost crescuţi în necredinţă. Iar oamenii care ne-au convertit la credinţă au divorţat şi au plecat din Biserică. Chiar şi preoţii…

— Dacă vă doriţi să deveniţi sportivă sau balerină, sau cântăreaţă, încercaţi să cunoaşteţi oameni care au avut succes în acest domeniu şi comunicaţi cu ei, ca să vă asiguraţi de susţinerea

353

lor, să vă însuşiţi experienţa lor. Dacă vrem să devenim mai buni, nu mergem la oamenii care se ocupă cu cine ştie ce.

Dacă alegem viaţa, nu moartea, asta ne determină comportamentul. Trebuie să alegem ceea ce ne apropie de Dumnezeu, nu ceea ce ne depărtează de El.

Aţi spus că aveţi copii? Să luăm un exemplu crud: să ne imaginăm că fratele dumneavoastră mai mare a stat la închisoare pentru violenţă asupra copiilor. Îl iubiţi foarte mult. Dar nu veţi lăsa copiii cu el, pentru că nu vreţi ca ei să sufere.

Vă iubiţi părinţii, dar ei vă fac rău atât vouă, cât şi copiilor voştri. Nu trebuie să încetaţi a-i iubi, dar copiii voştri trebuie să se afle acolo unde vor învăţa să-L iubească pe Dumnezeu. Căci voi, în primul rând, răspundeţi pentru copiii voştri, nu şi pentru părinţi. Sunteţi mamă acum. Domnul v-a dat copii ca să-I aduceţi la El, nu ca ei să-şi petreacă weekendul la bunicii care le spun că nu trebuie să meargă la biserică.

Dacă mama v-ar spune: „Te iubesc pe tine şi pe copiii tăi, dar nu-l suport pe soţul tău şi nu vreau ca el să vină la mine acasă, aşa că vino cu copiii la noi fără el”, nu v-aţi duce la ea. Oare asta înseamnă că nu vă iubiţi mama? Deloc. Înseamnă doar că ea nu recunoaşte relaţia dumneavoastră cu soţul pe care îl iubiţi, iar dumneavoastră nu vreţi ca această relaţie să aibă de suferit. Aici mama vă exclude din comunicarea cu

354

ea, nu dumneavoastră. Trebuie să protejăm ceea ce credem, altfel vom pierde acel lucru.

Să presupunem că odrasla voastră suferă de o formă de alergie extrem de gravă. Doctorii spun că nu va supravieţui nicăieri, în afară de un loc pustiu, căci acolo nu există polen. Ca să mergeţi acolo, trebuie să vă părăsiţi casa, serviciul, altfel copilul va muri. Oare veţi spune: „Vom rămâne aici. Să vedem câtă vreme va mai rezista”? Nu. Veţi lăsa totul şi vă veţi muta acolo unde veţi putea să-i salvaţi copilului viaţa.

Dacă lumea aceasta vă înghite copilul, îl distruge, plecaţi acolo unde el va rămâne intact. Căutaţi-vă un loc unde veţi putea trăi creştineşte. Poate va trebui să schimbaţi multe obiceiuri, să renunţaţi la multe conforturi pământeşti. Totul depinde de cât de mult vă iubiţi copilul, cât de mult îl iubiţi pe Dumnezeu şi cât de mult vă doriţi mântuirea.

Dacă am putea crea comunităţi creştin-ortodoxe, nu ar trebui să plecaţi nicăieri. Dar noi nu facem asta, de aceea lumea ne înghite copiii, ni-i răpeşte. Şi ei suferă, iar împreună cu ei suferim şi noi.

Suntem prea absorbiţi de valorile lumeşti. Am fost creaţi de Dumnezeu pentru a-L iubi. Şi iată, cu toţii spunem că suntem ortodocşi, că vrem să fim ortodocşi. Spunem că iubirea este singurul scop pentru care am fost creaţi, pentru care trăim. Şi totodată nu ştim să iubim.

355

Ce a făcut cu noi lumea aceasta, de vreme ce nu putem iubi? Şi ne mai şi plângem: „Nu mă pot ruga. Nu ştiu cum să mă rog.” Ce-i cu noi? Lumea ne-a devorat. Ne-am îmbâcsit cu „valorile” sale şi-i aparţinem acum ei, nu lui Dumnezeu. Şi, atunci când vrem să mergem spre Dumnezeu, lumea nu ne lasă. Ne sugerează: „Nu face aşa. Devii fanatic religios. Nu se poate aşa. Poţi mai simplu.” Cădem de acord şi rămânem în propriul gol.

Trebuie să spunem: „Doamne, vin.” Trebuie să creăm asemenea comunităţi. Dacă am avea un copil pe moarte şi ni s-ar spune că undeva există un medicament pentru boala lui, dar nu se ştie unde este, ne-am consuma toată viaţa, am cheltui toţi banii până la ultimul, doar ca să găsim acest medicament. Dar să o facem pentru dobândirea împărăţiei cerurilor nu vrem. Suntem distruşi de „valorile” lumii acesteia.

Ceea ce vă voi spune acum va fi ca o bombă. Recent cineva mi-a descoperit un lucru uimitor şi aş vrea să vi-l împărtăşesc.

Aşadar, printre cei adunaţi aici există un om, cel puţin unul, care, probabil, nu va vedea împărăţia cerurilor. Nu veţi intra în împărăţia cerurilor din cauza deciziilor şi faptelor pe care le alegeţi, din pricina felului de viaţă pe care îl duceţi, deoarece prin viaţa voastră nu răspundeţi la chemarea lui Dumnezeu. Şi toate acestea sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nimeni nu poate

356

să vă împiedice să mergeţi spre Dumnezeu, în afară de voi înşivă. Este grav. E grav că vă irosiţi existenţa. Este ca atunci când naşteţi un copil, îl creşteţi, vedeţi cât este de frumos la 18 ani şi deodată cineva îl împuşcă în cap. Nu puteţi fi consolaţi. Aţi fost creaţi pentru a fi cu Dumnezeu, însă vă irosiţi viaţa cu orice, în afară de asta. Treziţi-vă, dar!

Aş vrea să vă mai spun ceva, de asemenea foarte trist. Atunci când veţi sta înaintea lui Dumnezeu, nu veţi putea să-I spuneţi: „Doamne, nu am ştiut.” Căci o să vă contrazică: „îl mai ţii minte pe acel părinte bătrân de la New York? L-am trimis să îţi povestească totul. Aşa că ai auzit totul. Şi nu ai făcut nimic.”

— Un ateu a aruncat cu piatra în noi, credincioşii. El a spus: „Ce fel de credincioşi sunteţi? în Scriptură se spune: Dacă veţi avea credinţă cât un bob de muştar, veţi muta munţii.¹¹² Ce fel de credincioşi sunteţi?”

— Nu prea înţeleg în ce constă întrebarea dumneavoastră. Aţi vrea să ştiţi ce i-aş răspunde acestui ateu?

— Este o întrebare adresată nouă, tuturor, deoarece cu toţii părem creştini, credincioşi.

— Creştinismul nostru nu se sprijină pe credinţă, ci pe dragoste. Fără iubire nu există credinţă. Fără iubire este imposibil să fii creştin.

¹¹² Parafrazare la Matei 17, 20.

357

Dumnezeu nu mă va judeca dacă am avut sau nu credinţă cât un grăunte de muştar, ci dacă l-am iubit sau nu l-am iubit pe aproapele meu.

Acest ateu încearcă să spună că el nu înţelege sensul creştinismului. Altfel ar şti că Dumnezeu îl iubeşte, că Dumnezeu există, altminteri el însuşi nu ar fi pe lume. Dacă omul ar înţelege asta, nu ar pune întrebări stupide. Aşa însă întrebarea aceasta este pentru el doar o metodă de a tulbura oamenii, de a le stârni indignarea.

Atunci când cineva îmi declară: „Sunt ateu, necredincios”, eu răspund:

— Nu-i adevărat. Pur şi simplu eşti un om foarte mândru. Pentru că, dacă nu ai crede, nici nu ţi-ai pune această întrebare, nu te-ar preocupa. Dacă eu nu cred în Dumnezeu, dacă El pentru mine nu există, ce mă priveşte ce face El? De ce m-ar interesa ce se întâmplă în biserici? Este ca şi cum unul dintre voi ar decide să meargă la un concert rock şi să se distreze acolo ascultând muzică asurzitoare. Ce treabă am eu cu asta? Nu-mi face nici bine, nici rău. Şi cu atât mai mult nu voi declanşa un război împotriva concertelor rock. Însă, dacă invidiez sau sunt gelos, atunci e altceva.

Nu ne mâhneşte ceea ce nu ne pasă, ce nu are nicio legătură cu noi. La fel şi oamenii, dacă ne sunt indiferenţi, nu ne facem griji pentru ei. Comportamentul lor nu ne interesează, nu ne atinge. Aşadar, dacă vorbeşte cineva permanent

358

despre religie, declarând totodată că este ateu, el nu are pace în suflet.

Puteţi să-i spuneţi acestui ateu că este pur şi simplu un om mândru. Trebuie să se smerească şi să-I ceară lui Dumnezeu iertare. Atunci va dormi mai bine noaptea.

— Dar despre ce sunt aceste rânduri din Scriptură? Grăuntele de muştar la ce se referă?

— Domnul spune: „Credeţi în Mine.” în El trebuie să credem, nu în tot felul de idei, deducţii sau noţiuni. Da, putem să ne imaginăm că este de mărimea unui grăunte de muştar credinţa noastră. Am încredere în Dumnezeu, cred în El, dar credinţa mea e mică, precum un grăunte de muştar. Chiar şi aşa, El Se foloseşte de credinţa mea pentru a mă schimba. Dar mă schimbă anume Domnul, nu credinţa mea.

— Vă mulţumesc pentru aceste cuvinte. Am înţeles multe greşeli făcute până acum. Cum să-L înduplec acum pe Dumnezeu să-mi mai dea o şansă pentru a le îndrepta?

— Când cineva îşi sărbătoreşte ziua de nume sau se întâmplă vreun eveniment important bisericesc, cântăm: „Mulţi ani trăiască!” Astfel, îi cerem lui Dumnezeu să ne dea timpul necesar pentru pocăinţă, pentru schimbarea vieţii noastre, ca să nu pierim. Nu pentru ca fiecare dintre noi să ajungă la o vârstă înaintată ca a mea, ci pentru ca fiecare să conştientizeze totul şi să se schimbe, cât încă nu e târziu.

359

Se întâmplă ca oamenii să îmi spună:

— Părinte, am copii şi nu ştiu cât mi-a mai rămas să trăiesc, mă neliniştesc.

Unor asemenea oameni le răspund întotdeauna:

— Ascultaţi, în tinereţe mor doar oamenii buni. Aşa că veţi mai avea de trăit o mie de ani.

— Ce îi aduce omului credinţa în Dumnezeu?

— Credinţa poate fi o manifestare vizibilă a ceva, cum este, bunăoară, veşmântul preotului. Deseori oamenii fac anumite afirmaţii legate de credinţă. De exemplu: „Eu cred”, „Nu ştiu în ce să cred”, „în ce trebuie să cred?”, „Tu crezi?”. Însă aici este denaturat chiar conceptul de credinţă. Dacă îi spunem omului: „Eşti ceea ce crezi”, el va rămâne nedumerit, pentru că oamenii nu ştiu în ce cred. Drept răspuns, omul ne va spune o seamă de clişee banale: „Sunt liber. Sunt special, sunt asta, sunt aia.” Dar aceste cuvinte nu înseamnă nimic.

Ceea ce crede omul îi determină în totalitate caracterul. Dacă vom crede că suntem nişte animale nemernice al căror singur scop este plăcerea, că nu obţinem cele dorite şi, prin urmare, toată lumea se poartă urât cu noi, că toţi ceilalţi au drepturi speciale, iar noi nu le avem, aşadar, dacă ne alimentăm cu gânduri rele, atunci şi starea noastră interioară se înrăutăţeşte. Vom avea multe necazuri şi izvorul lor vom deveni noi înşine. De ce? Pentru că vom lupta cu toţi şi cu toate. Pentru că ne vom dori întotdeauna ceea ce nu avem.

360

Suntem ceea ce credem. Să cugetăm la acest enunţ. Are un înţeles mai adânc decât tot Ce putem pătrunde cu mintea. Are un înţeles mai larg decât toate aprecierile şi ideile noastre.

Şi în America, şi aici, întâlnind diferiţi oameni, îi rog:

— Vorbiţi-mi despre dumneavoastră.

— Sunt alcoolic, încerc să mă las de băutură.

— Nu. Este ceea ce faceţi. Dar cine sunteţi?

— În ce sens?

Uneori omul îmi prezintă drept răspuns anumite opinii politice. Sau spune:

— Sunt rus.

— Ruşi sunt 140.000.000. Cum să vă deosebesc de ceilalţi? precizez eu. A fi unul din 140.000.000, oare este asta o trăsătură definitorie a persoanei? Nicidecum. Oare tot ce reprezentaţi se reduce numai la apartenenţa la poporul rus?

Există şi alte variante: „Sunt preot.” Să fie asta ceea ce îl deosebeşte pe un om de ceilalţi?

Atunci când punem întrebarea referitoare la credinţă, trebuie să înţelegem că esenţa ei nu este o anumită idee sau concluzie. Atunci când slujim Liturghia, spunem: „Cred întru Unul Dumnezeu.” Eu cred în Persoană, nu în anumite concepte. Esenţa credinţei sunt relaţiile profunde interpersonale. Devin om datorită relaţiilor mele cu Dumnezeu, nu în virtutea anumitor idei. Sunt copilul lui Dumnezeu şi exist întru Dumnezeu pentru că scopul existenţei mele este unirea cu El.

361

Astfel, dacă vreau să mă cunosc pe mine însumi şi să aflu ce este credinţa, trebuie să-L cunosc pe Dumnezeu. Şi trebuie să fiu în relaţie personală cu El. Dumnezeu deja participă la ea, pentru că El m-a creat. El este Tatăl meu, un Tată iubitor. Dar cum mă port eu cu El? în ce măsură corespund menirii mele care mă deosebeşte de celelalte făpturi? în ce măsură eu, în calitate de participant la această relaţie, mă comport ca atare?

Cunoscându-L pe Dumnezeu, mă cunosc pe mine. Înţelegând asta, deja nu mai pot să fac ceea ce se împotriveşte relaţiei mele cu Dumnezeu sau o întrerupe. Altfel încetez a mai fi om, mă opun chiar naturii mele.

Am să vă dau un exemplu minunat. Dumnezeu a creat totul. El este singurul Dătător de viaţă. Care este concluzia logică ce rezultă din asta? Dacă Dumnezeu este singurul Dătător de viaţă, tot El este singurul Care poate să o ia. Deci, dacă îi iau cuiva viaţa, mă pun în locul lui Dumnezeu. Dar nu am dreptul la aşa ceva, căci nu sunt Domnul. Ucigându-mi aproapele, rup relaţia cu Dumnezeu şi mă vatăm pe mine însumi.

Dacă noi conştientizăm legătura cu Domnul, dacă înţelegem că totul ţine de El şi că nu existăm fără El, ne purtăm deja altfel. Facem cu totul alte fapte, nu doar răspundem la întrebarea dacă într-adevăr credem în Dumnezeu. În general, această întrebare este oarecum stupidă. „Cum să ajung mai aproape de Domnul?”, aşa este corect.

362

Scopul căsniciei nu poate să se opună scopului existenţei noastre. Pentru ce existăm cu toţii? Pentru a fi în unire, în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele. Prin urmare, de ce tu, încheind căsătoria, te apropii de un alt om în dorinţa de a avea relaţii profunde cu el şi prin asta de a împărţi viaţa cu el? Motivul trebuie să fie năzuinţa de a consolida, de a aprofunda, de a desăvârşi relaţia cu Dumnezeu cu ajutorul alesului nostru. Şi dacă el nu are nicio idee despre Domnul, dacă nu are dorinţa de a-L cunoaşte, te va împiedica să fii pur şi simplu om. Pentru că iubirea care îl exclude pe Dumnezeu nu este iubire. Niciodată! Este pur şi simplu o dorinţă de a obţine plăceri, de a-i face hatârul iubirii de sine, nu de a vieţui în unire, în adevărată comuniune, în sporire duhovnicească.

Oare mulţi oameni la căsătorie îşi spun unii altora: „Vreau să-L găsesc pe Dumnezeu. Poţi să mă ajuţi? Văd în tine calităţi de care am nevoie pentru a lucra asupra propriei persoane. Şi te iubesc mult ca om. Vreau să ne unim întru Dumnezeu şi să fim fericiţi”? Oamenii nici nu vor să audă de aşa ceva. În loc de asta, spun: „Ah, am cunoscut o fată minunată, ea nu merge la biserică, dar nu-i nimic, căci nu mă ceartă din acest motiv.” Adică reiese de aici că noi respingem chiar esenţa vieţii noastre, pur şi simplu pentru a fi împreună cu un anumit om. În plus, ne mai şi închipuim că îl vom dobândi pe Dumnezeu, vorba ceea, în trecere. Nu!

363

Tocmai de aceea multe relaţii se transformă în reală durere şi suferinţă. Şi nu pentru că ar fi ceva rău în căsătorie, nici pentru că oamenii din jur sunt răi. Oamenii nu ştiu pentru ce există, de aceea aleargă după diferite lucruri, ca să obţină plăcere, să se distreze, să îşi găsească mângâierea. Nu ştiu cine sunt, nu ştiu cum să se cunoască pe sine. Şi nici nu vor să ştie.

Cât de multe căsnicii se destramă astăzi! De ce? Pentru că ele nici nu sunt căsnicii. Sunt pur şi simplu nişte oameni care încearcă să găsească un sens, locuind împreună. Dacă ei nu au habar pentru ce au fost creaţi şi care este scopul vieţii lor, ce le mai rămâne? Doar să verse unul asupra altuia toată încărcătura interioară, setea de plăceri şi desfătări. Apoi află că soţul (sau soţia) chiar deranjează. Nu face ceea ce vreau. Nu mă iubeşte şi nu mă respectă. Şi începe războiul. Apoi şi copiii încep să deranjeze. Şi iată că nu ne mai pasă nici de ei, pentru că în familie e deja război. Îngrozitoare sunt toate acestea! Şi nimeni nu găseşte calea care ar duce spre Dumnezeu.

Aşadar, căsătoria este foarte importantă. În familie trebuie să fie unitate şi viaţa ei trebuie să fie organizată după chipul iubirii în care petrec Persoanele Sfintei Treimi. Iubire în care Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh trei Persoane diferite devin un singur Dumnezeu. La fel, doar că la un nivel propriu lor, înfăptuiesc unirea cu Dumnezeu bărbatul şi femeia, datorită iubirii pentru El

364

şi dintre ei. Ei dobândesc integritate, devin coparticipanţi la viaţa întru Domnul.

A vieţui întru Dumnezeu, a petrece în comuniune cu Dumnezeu, acesta este scopul existenţei noastre. Cineva, căutând să-L dobândească pe Domnul, alege viaţa în însingurare. Aceştia sunt călugării. Însingurarea nu înseamnă că monahul rupe toate legăturile cu oamenii. Dar relaţiile pe care le clădeşte nu sunt concentrate asupra soţiei, cu care ar fi năzuit către Dumnezeu în căsnicie, ci nemijlocit asupra Domnului însuşi, pe cât este posibil. Această cale către Dumnezeu presupune iubirea pentru semeni, susţinerea lor, dar şi lipsa de relaţii personale apropiate cu oricine altcineva, în afară de El.

De altfel, scopul final spre care aspiră atât căsnicia, cât şi monahismul este acelaşi. Căci viaţa monahală este nedespărţită de Evanghelie. Şi cu atât mai mult este nedespărţită de ea viaţa în căsnicie. Biserica binecuvintează căsnicia ca mod de viaţă în conformitate cu Evanghelia, ca mijloc de atingere a unirii cu Dumnezeu. Cea mai importantă în ambele cazuri este unirea cu Dumnezeu. Asta înseamnă să fii om.

Dar asemenea discuţii duc deseori la divorţ. Oamenii recunosc că, dacă ar fi ştiut asta mai devreme, nu s-ar fi căsătorit pentru nimic în lume. „în schimb, acum o ştiţi, le răspund eu. Deci nevoiţi-vă ca familia voastră să-şi îndeplinească menirea.”

365

Împărţiţi-vă tuturor

Ţin minte cum în anul 1997 cineva ne-a cerut ajutorul. În Rusia, într-un cătun din apropiere de Zadonsk, trăia un părinte. El slujea la o biserică de pe lângă un spital de psihiatrie şi a văzut acolo copii care nu erau deloc bolnavi. Aceştia se aflau la ospiciu doar pentru că la casele de copii nu erau suficiente locuri. El povestea că pacienţii erau legaţi acolo de paturi, iar asistenta era una singură pentru un salon de optzeci de oameni. Toţi copiii zăceau legaţi, chiar şi cei de 2 şi 3 ani, pentru că ea nu putea să le facă faţă. Starea lor psihică era îngrozitoare, căci erau lipsiţi de posibilitatea de a interacţiona cu lumea înconjurătoare.

Venind acasă, părintele i-a spus soţiei sale: — Nu putem să-i lăsăm să sufere. Trebuie să-i salvăm.

Şi a început să ia copiii de acolo la el în familie. Atunci când l-am cunoscut, avea deja împreună cu preoteasa în jur de şaptezeci de copii adoptaţi şi locuiau împreună cu ei. Părintele se lupta pentru dreptul de a exercita în continuare

366

tutela asupra acestor copii. Şi iată că una dintre enoriaşele noastre, Tatiana (rusoaicăde origine, născută în Cehoslovacia şi mutată de acolo în America), şi-a dorit să-l cunoască. În acea vreme era extrem de greu să ajungi în ţară. Autorităţile făceau tot posibilul pentru a-i ţine departe pe cetăţeni de influenţa occidentală. Tatiana a recunoscut că a fost cuprinsă de uimire când i-a văzut. Ea nu era căsătorită şi avea bani suficienţi…

L-a rugat pe părinte să-i vorbească despre slujirea lui şi se mira cum reuşea să aibă grijă de toţi aceşti orfani. Într-adevăr, sărmana preoteasă muncea ziua şi noaptea, iar soţul o ajuta cum putea. La servirea prânzului, el i-a mărturisit Tatianei planul lui cel mai mare, acela de a construi căsuţe pentru copii, încât în fiecare să locuiască zece copii şi un adult. Ei ar fi trăit ca nişte familii adevărate şi ar fi făcut tot ce se face în familiile obişnuite. Tatiana a rămas uimită:

— Şi cât ar costa toate acestea?

Părintele nu a răspuns imediat, continua să mănânce tăcând, calculând ceva în acelaşi timp. Apoi a răspuns:

— Dacă tragem linie, acest vis al meu cel mai mare vis mă va costa aproximativ 250.000 de dolari.

— Ei, nu sunt chiar aşa de mulţi bani, a remarcat Tatiana.

Pentru ei însă suma era imensă. Tatiana s-a gândit: „Eu am aceşti bani. Aş putea să-i dau

367

părintelui. Dar mai bine să nu o fac. Totuşi este vorba despre Rusia. Ei fac ceva aici pentru ai lor, dar de ce ceilalţi oameni trebuie să le dea bani? Nu este corect. Deja nu mai sunt tânără, trebuie să mă gândesc la viitorul meu…” Nu le-a mai dat până la urmă 250.000 de dolari, dar le-a dat 10.000.

S-a întors în America, iar acţiunile la bursa de valori au scăzut considerabil şi ea a pierdut 250.000 de dolari într-o singură zi.

— Ce coincidenţă! exclama ea. Am pierdut exact suma despre care vorbeau ei.

într-o zi a pierdut 250.000! Dar putea să-i dea pentru orfani şi cât de bine le-ar fi fost tuturor. Acest gând nu-i dădea pace, o chinuia îngrozitor. Vedeţi, astfel putem face ceva foarte important şi nu facem.

Avem un enoriaş trecut deja de vârsta de 70 de ani. În urmă cu vreo 6 sau 8 ani, el s-a îmbolnăvit şi, ca să facă o operaţie, trebuia să fie spitalizat pentru trei săptămâni. „Părinte! Trebuie să vă spun ceva despre care nu am vorbit încă niciodată”, mi s-a adresat el mie. „Probabil este ceva foarte important”, m-am gândit eu.

— Ajut nişte oameni, dar nu aş vrea să afle cineva despre asta, mi-a spus el. Pot să vă dau nişte bani ca să puteţi să-i ajutaţi atâta vreme cât voi fi la spital? Aceşti oameni sunt foarte înaintaţi în vârstă, nişte bătrânei şi bătrânele singure, de origine rusă. În fiecare săptămână le cumpăr

368

alimente, le aduc ceea ce au nevoie, iar de Paşti le dăruiesc ouă şi cozonaci.

Am aflat că avea în grijă treisprezece sau paisprezece oameni şi pe fiecare îi vizita zilnic. El căuta în mod intenţionat asemenea oameni, un bătrânel singurel, o bătrânică singurică, şi le ducea mâncare, îi hrănea, stătea cu ei de vorbă. Săptămânal! Acum el voia ca lucrarea să continue în lipsa lui, dar să nu ştie nimeni despre asta.

Şi m-am gândit: „Iată ce mulţi oameni buni şi sfinţi despre care nu ştim nimic avem în jurul nostru. Ei fac voia lui Dumnezeu, iar noi nici nu ne gândim la asta. Deşi am putea şi noi să facem la fel, am putea să mergem la aceşti oameni. Da, uneori nu este uşor să stai de vorbă cu bătrânii capricioşi. Dar am putea face asta, la fel ca el.”

Cu toţii ştim cât de greu este uneori să comunici cu oamenii vârstnici. Nu-i aşa? Cât e ziua de lungă să le asculţi discursurile este o nevoinţă grea, dar trebuie să mergem la ei, să stăm de vorbă cu ei, să-i ajutăm, să-i iubim. Oamenii au nevoie de cineva care să-i viziteze, să-i salute, să-i întrebe de sănătate. Le trebuie nu atât ceea ce le aducem, cât noi înşine.

Ştiţi, la New York este pusă în practică iniţiativa legată de îngrijirea bătrânilor singuri. Am fost foarte mişcat aflând despre asta. Copii, adolescenţi şi tineri caută oameni în vârstă singuratici şi au grijă de ei. Un fel de bunici şi bunicuţe adoptate. Copiii îi vizitează, îi ajută la gospodărie,

369

îi invită la ei acasă. Viaţa bătrânilor şi viaţa tineretului se împletesc. Ce minunat! Şi poate s-o facă fiecare.

în copilărie, mama cunoscutului meu aproape că îl scotea din sărite, trimiţându-l să viziteze oameni bolnavi:

— Aşa deci, Tom, sâmbătă dimineaţă vei merge la doamna Fabian, după care în alte câteva locuri.

Şi-i înmâna o listă cu adrese.

— Vei bate la uşa ei şi o vei întreba dacă are nevoie de ceva. Căci stă singură, fără soţ. Ea îţi va spune ce îi trebuie, iar tu vei merge şi vei cumpăra totul.

Copiii acestei femei evlavioase mergeau la toţi vecinii în vârstă şi întrebau:

— Aveţi nevoie de ceva? Mama ne-a trimis să întrebăm dacă aveţi nevoie de ceva. Ne pregătim să mergem la magazin, poate vă luăm şi pe dumneavoastră cu noi. Sau să cumpărăm ceva pentru dumneavoastră?

Datorită acestui fapt, oamenii simţeau că nu sunt singuri. Acum nu se mai face aşa. Însă vecinii ar putea să se ajute în acest fel.

Trebuie să ne cercetăm felul de viaţă. Este posibil să vedem alături de noi oameni pentru care am putea face ceva. Nu vorbesc neapărat despre vizitarea bolnavilor. Sunt şi alte exemple.

Un enoriaş mi-a povestit o istorioară care a lăsat o amprentă adâncă în viaţa lui. În districtul

370

unde trăia familia lui era foarte mult cărbune şi oamenii veneau adesea după el tocmai din Philadelphia. Într-un an, iarna, s-a întâmplat să fie multă zăpadă, nămeţii erau foarte înalţi. Un şofer de culoare a adus cu el şase oameni, dar nu cunoştea deloc zona şi, rătăcindu-se, a ajuns în cătunul lor. Bătea pe la case, dar nicăieri nu-i deschidea nimeni. Într-un sfârşit, a bătut la uşa lor:

— Ajutor! îngheţăm!

Mama enoriaşului nostru i-a poftit în casă:

— Am doi copilaşi, dar faceţi-vă comozi. Nu le veţi face nimic, nu-i aşa?

— De pune cineva măcar un deget pe copiii dumneavoastră, îl şi omor pe loc!

în casă se făcea foc în sobă şi toţi musafirii s-au îngrămădit în jurul ei, ca să se încălzească. Mama cocea pâine.

— Vreţi să gustaţi?

— Nu am mâncat nimic de zece ore.

Şi ei au mâncat toată pâinea. Şoferul a vrut să plătească. Mama a refuzat:

— Nu v-am primit pentru plată.

Şoferul s-a aplecat şi i-a sărutat mâna. Această imagine a rămas în mintea enoriaşului nostru până azi. Iată ce recunoştinţă simţea omul pentru faptul că femeia nu s-a temut de musafirii nepoftiţi, i-a lăsat să intre în casă, dar nu pentru bani, i-a servit cu pâine. Nu este mult, dar este nepreţuit! Câţi oameni astăzi ar face la fel? Biserica este deschisă şi binevoitoare faţă de toţi.

371

Pur şi simplu noi nu folosim corect ceea ce ne propune. Trebuie să înţelegem că Biserica este o misiune. Scopul existenţei ei este de a aduce la Dumnezeu pe toată lumea. Ea nu există pentru a-i aduce la mântuire doar pe ruşi. Ea există pentru a-i aduce pe ruşi la Ortodoxie, pentru ca ei să-i poată duce la mântuire pe toţi. Dacă nu eşti misionar, nu eşti ortodox.

Biserica nu ne aparţine, noi suntem cei care îi aparţinem şi trebuie să-l aducem pe fiecare om în ea. Însă ne obişnuim atât de mult cu ea, încât o considerăm proprietate personală, primind totul de-a gata. Atunci când venim în Biserică din exterior, ne copleşeşte o bucurie entuziastă provenită din frumuseţea care ni se descoperă şi din sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Nu aş vrea să pierd niciodată şi pentru nimic în lume acest simţământ, această bucurie.

Dacă oamenii vor să afle ce este Biserica, nu trebuie să începeţi cu prezentarea dogmei, ei vor să ştie dacă L-ai văzut pe Dumnezeu. Cum arată El? Poţi să mi-L arăţi? Iată ce vor ei! Iar

372

celelalte, da, sunt bune, dar sunt necesare tocmai pentru a primi răspuns la prima noastră întrebare de bază: „L-ai văzut pe Dumnezeu? îl cunoşti?”

Şi dacă nu vom putea răspunde afirmativ, ce sens au toate celelalte? Fiecare făptură, fiecare zidire de pe acest pământ îl caută pe Dumnezeu, iar noi nu-L arătăm. Adesea se întâmplă aşa deoarece noi înşine nu-L vedem. Cel mândru nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Pentru asta trebuie să fii smerit. Şi dacă Biserica nu-L arată pe Hristos lumii contemporane, problema nu este doar faptul că lumea nu vrea să-L vadă, ci faptul că noi înşine nu-L vedem şi, prin urmare, nu-L dăruim oamenilor.

Oamenii vin la Biserică având tot felul de întrebări, probleme, dureri. Iar despre ei se spune:

— Ei, este un drogat. Iar asta este o uşuratică. Iar celălalt un bandit, un criminal.

Dar toţi suntem aşa, cel puţin din punct de vedere duhovnicesc. Trebuie să procedăm la fel cum a procedat Hristos. Eşti vindecat? Ţi s-au iertat păcatele? Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti113. Dar uneori să întâmplă ca oamenii să se năpustească asupra semenilor: „Aici nu este locul tău! Eşti rău! Ce faci aici?”

În Rusia tinerii însetează după întâlnirea cu Dumnezeu, se chinuie din cauza lipsei de comuniune cu Dumnezeu. Golul pentru ei este insuportabil şi încearcă să-l umple cu tot felul de lucruri, nu cu Cel ce singur ar putea să le potolească setea. Iar noi nu îl arătăm lor pe Hristos. De ce?! De ce nu mergem pe străzi, nu vorbim cu ei? Ne pierdem copiii, ei se îneacă în lipsa de sens. Avem Adevărul, dar nu-L recunoaştem.

Este pur şi simplu uimitor, de jur-împrejur sunt biserici splendide, iar 90 din populaţie nu

¹¹³ Parafrazare la Ioan 8,11.

373

a intrat în ele niciodată în viaţă. Pentru că oamenii cred că în interior nu e nimic, că sunt pur şi simplu nişte clădiri frumoase. Pentru că s-au răcit inimile. Ce să facem deci ca să-i readucem la viaţă? Să ne întrebăm: Unde îl dobândim pe Hristos? îl dobândim în inima noastră! Hristos a bătut la noi până I s-a deschis, acum şi noi trebuie să batem la uşa lumii până ni se va deschide. Pe mine Domnul m-a binecuvântat prin faptul că în inima mea a bătut Ortodoxia, de aceea şi eu m-am străduit toată viaţa să bat la uşa inimilor omeneşti şi să le aduc la credinţă. Hristos este totul! în viaţă nu există nimic altceva. Restul este aparenţă, eroare, minciună, înşelare. Trebuie să-i ajutăm pe oameni să găsească Adevărul. Singurul drum spre asta este iubirea.

— Ce este iubirea?

— Despre asta a vorbit Sfântul Apostol Ioan. Iubirea nu este o noţiune abstractă. Iubirea este firea noastră. Este aptitudinea de a petrece în comuniune cu Dumnezeu, în unire cu El. Este capacitatea caracteristică omului care îi permite să fie în părtăşie cu alţi oameni, înfruntând mediocritatea „eului” său. Putem face asta pentru că Dumnezeu cel dintâi ne-a iubit pe noi¹¹⁴. Adică El ni S-a împărţit la acel nivel care ne permite să devenim una cu El. Iată ce înseamnă iubirea. Este atunci când te descoperi pe tine, te împarţi, ca să

¹¹⁴ Ioan 3,16.

374

fii una cu toţi, încât viaţa ta devine a mea. Nu anumite treburi sau griji ale tale, ci tu, aşa cum eşti, devii una cu mine, aşa cum sunt, pentru că prin esenţa noastră suntem una cu Dumnezeu.

Noi spunem că Biserica este sfântă. Ea este sfântă pentru că Hristos este sfânt. Noi spunem: „Această sfântă mănăstire.” Dar nu clădirea este sfântă, ci mănăstirea este sfântă pentru că îi aparţine lui Dumnezeu şi Dumnezeu este în ea. Noi suntem poporul cel sfânt al lui Dumnezeu, pentru că Domnul este sfânt, trăim întru El, iar El întru noi. Încercăm să binevestim, pentru că în noi toţi trăieşte scânteia lui Dumnezeu. Dacă vă iubesc, îl iubesc pe Hristos şi atunci mă iubesc pe mine însumi.

Cu toţii suntem la fel, pentru că suntem una întru Cel ce ne-a zidit fiinţa, întru Dumnezeu. El îi iubeşte pe toţi, fără excepţie, fără părtinire, în întregime. Nu se poate să vă iubească pe voi mai mult decât pe mine sau invers. El ne iubeşte pe toţi. El ne iubeşte pe toţi pentru fiinţa noastră, pentru ceea ce suntem, nu pentru felul în care suntem. Noi însă credem că vom putea învăţa iubirea, dacă vom găsi în oameni trăsături atrăgătoare. Dar asta nu e iubire. În clipa în care începem să ne îndreptăm atenţia către faptele semenilor, încetăm să mai iubim. Gândiţi-vă, ne uităm la copil şi spunem: „Este copilul meu. Fiul meu!” Pentru asta îl iubim în întregime. Cât de des mamele ucigaşilor spun despre ei: „Nu cred

375

că a făcut-o el! Eu îl iubesc, îl cunosc, este fiul meu.” Mama nu se uită la ceea ce a făcut copilul ei, ci la cine este el, la firea lui.

Iubirea este vederea firii omului, nu a faptelor lui. Iar firea se referă la faptul că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, fraţii şi surorile mele. Conştientizarea acestui fapt mă îndeamnă să-i iubesc. Dacă însă voi începe să mă port cu oamenii selectiv, nu iubesc pe nimeni, în afară de mine însumi. Mai ţineţi minte cum în secolul al XVI-lea pelerinii ruşi aveau obiceiul de a merge de la Moscova până la Ierusalim pe jos? Se adunau laolaltă şi mergeau. Tot drumul se rugau şi cântau cântări duhovniceşti. Acum în Spania se încearcă renaşterea acestei tradiţii, acolo se merge în procesiune până la oraşul Santiago de Compostela.

în Europa medievală acesta a fost un renumit loc de pelerinaj. Oamenii mergeau într-acolo din alte locuri, cum ar fi Prato din Italia, unde se află brâul Maicii Domnului; mergeau pe jos prin toată ţara, pentru că nu puteau să ajungă în Ţara Sfântă. Acum aceste pelerinaje în Spania se reiau. În anul 2012, din mai până în septembrie, acest drum l-au parcurs 5.000.000 de oameni. 5.000.000! în mare parte tineri. Cu rugăciuni, cu cântări, şi aşa tot drumul.

— Cum să devii o femeie ortodoxă bună?

— Ştim deja cum se face acest lucru. Dacă îl veţi iubi pe Domnul, dacă vă veţi ruga Maicii

376

Domnului să vă ocrotească, veţi vedea împărăţia lui Dumnezeu.

— Cum să-i iubeşti în mod practic pe toţi, pe vrăjmaşi, pe oamenii care îţi displac? Ce anume trebuie să fac?

— Răspunsul meu nu o să vă placă. Singurul mod de a iubi pe cineva este acela de a înceta să ne iubim pe noi înşine. Iar singurul mod de a înceta să ne iubim pe noi înşine este de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul, cu toată inima, cu tot sufletul şi de a ne iubi aproapele. Când veţi face aşa, îi veţi iubi pe toţi oamenii, fără a face diferenţă între ei, pentru că în fiecare veţi zări scânteia dumnezeiască. Îl veţi vedea pe Dumnezeu pretutindeni. Deocamdată nu îl observaţi din cauza îndreptării atenţiei către sine.

„Eul” dumneavoastră este măsura tuturor lucrurilor, chiar şi atunci când spuneţi: „îl iubesc pe Dumnezeu.” Dumnezeu este Cel ce vă iubeşte, de aceea existaţi. El vă iubeşte mai mult decât puteţi să vă iubiţi chiar dumneavoastră. Mai mult decât oricine altcineva. Este un dar imens şi putem răspunde la el numai prin iubire. Domnul spune: „Dacă Mă iubiţi, slujiţi-vă unii altora.” începeţi să faceţi asta şi nu vă veţi mai putea opri. Începeţi şi totul va căpăta sens. Atunci nu o să vă mai urâţi, nu veţi mai suferi din cauza dezamăgirii de sine. Veţi vedea că nebunia care ne înconjoară este doar un instrument cu ajutorul căruia oamenii încearcă să capete ceva.

377

Să luăm drept exemplu o scrisoare. Aceasta este scrisă cu un pix. Pe cine interesează pixul? Oamenii nu vor să vadă pixul, ci răvaşul în sine. La fel şi noi putem să ne folosim trupul pentru a le comunica inimilor omeneşti iubirea lui Dumnezeu, dar oamenii vor să vadă chiar iubirea, nu mijloacele prin care este transmisă. Asta nu înseamnă să rămânem lipsiţi de atenţie, dimpotrivă, ne ajută să înaintăm.

Singurul Care există este Domnul Iisus Hristos. El este totul. Fără dragoste nu suntem nimic. Dacă este atât de mare credinţa noastră, încât să poată muta munţii, dar nu avem iubire, nu avem nimic.

Noi credem numai în Hristos. El este Persoană şi noi credem în El. În El credem, nu în nişte lucruri oarecare. Iar voi încercaţi să reduceţi relaţia cu Dumnezeu la un set de cunoştinţe şi noţiuni. Iubirea este asta, iubirea e aia. Nu! Iubirea nu este nici aia, nici asta, iubirea este o persoană. Iubirea este aproapele, nu „eul” nostru.

Voi spuneţi: „Cum pot să-i iubesc pe cei care îmi displac?” „Eu, mie” auziţi pe ce puneţi accentul? însă noi nici nu suntem în stare să iubim pe cineva, până nu vom înţelege că suntem deja iubiţi de Domnul însuşi. El a spus: „Puteţi iubi pentru că Eu v-am iubit cel dintâi. Faceţi şi voi la fel.”

Cum să-ţi iubeşti vrăjmaşul? Foarte simplu: dacă îl iubim, nu ne mai este vrăjmaş. Dacă ne

378

urăşte cineva, asta nu ne poate împiedica să-l iubim. Cât de urât ni s-a întâmplat să ne purtăm faţă de Dumnezeu, inclusiv mie. Câte lucruri I-am promis şi nu le-am făcut! Cât de obsedat sunt de mine! Cât de des se întâmplă să nu am grijă de oameni, să nu le slujesc, deşi sunt dator să o fac. Iar Dumnezeu nu încetează să mă iubească, pentru că mă iubeşte nu pentru ceea ce fac, ci pentru cine sunt. Cine sunt deci? Unul dintre cei pe care El îi iubeşte. Dar cine este acest bărbat, această femeie? Sunt cei pe care trebuie să-i iubim, pentru că Dumnezeu îi iubeşte.

Dacă vedem în faţa noastră persoana, nu dificultăţile care apar pe parcursul comunicării cu ea, îl putem iubi pe fiecare. Îi priviţi pe toţi pornind de la felul în care ei se poartă cu voi. Însă trebuie să fim cu Dumnezeu şi să ne construim atitudinea faţă de oameni pornind de la atitudinea noastră faţă de El.

— Astăzi am vorbit mult despre iubirea aproapelui. Dar cuvintele evanghelice sună foarte precis: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Cum să iubim corect?

— Aceste cuvinte sunt foarte greu de înţeles, dar voi încerca să vă explic sensul lor. Ce înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi? înseamnă să ai permanent atenţia îndreptată către ceea ce are vreo legătură cu tine. Către gândurile, sentimentele, emoţiile tale… Ce vreme este astăzi? Mi-e foame, mi-e sete, vreau să mă odihnesc…

379

în mintea dumneavoastră mii de lucruri diferite se schimbă permanent şi cu multă sârguinţă luaţi aminte la aceste cugete. Puteţi petrece toată ziua fiind obsedată de un anumit gând. Puteţi să depănaţi în minte, zile în şir, diverse succesiuni ale evenimentelor: „Aici ar fi trebuit să spun aşa, apoi aşa, iar apoi aşa…”

Ce atenţie incredibilă! Ce iubire de sine neobosită! Luaţi această energie, această atenţie, şi investiţi-o în iubirea pentru aproapele.

Domnul nu spune: „Iubiţi-vă pe voi înşivă.” El spune: „Luaţi ceea ce se numeşte iubire de sine şi transformaţi toată această atenţie necontenită, folosită pentru slujirea «eului», în iubire şi în slujirea semenilor. Iubiţi-l pe aproapele ca pe voi înşivă.” Iată care este sensul acestor cuvinte. Luaţi dragostea nesecată de sine şi vărsaţi-o asupra semenilor. Nimeni şi niciodată nu primeşte atâta iubire şi atenţie câtă îi acordăm „eului” nostru.

înţelegeţi despre ce vorbesc? Este dureros, dar aşa este.

— Atunci când repetăm iar şi iar păcatul, ne copleşeşte dorinţa de a ne găsi justificare. Cum să scăpăm de asta?

— Noi păcătuim dintr-un singur motiv: pentru că iubim păcatul. Săvârşesc păcatul pentru că nu îl urăsc. Nu săvârşesc păcatul pentru că el mă duce la nenorocire. Îl săvârşesc deoarece îmi promite plăcerea. Încetez să vă mai iubesc, deoarece vreau să mă iubesc pe mine însumi. Încetez să mă

380

mai gândesc la Dumnezeu, căci vreau să mă gândesc la mine însumi. Doresc să mă alint, să-mi tolerez faptele şi să-mi fac pe plac. Şi păcătuim iar şi iar pentru că nu iubim pe nimeni, în afară de sine.

— Ne certăm, ne certăm… Ce să facem ca să nu ne învrăjbim definitiv între noi?

— În limba noastră există un verb special pentru definirea certurilor: „to bicker”. Este atunci când tachinezi pe cineva, te ciorovăieşti, mereu scoţi la iveală neajunsurile altora şi ţi se spune: „încetează! Nu mai face gălăgie! De ce te porţi aşa? Nu trebuie aşa!”

Aşadar, prin anii 1940-1950, când în America încă nu era televiziune, era foarte populară o emisiune radio despre cuplurile familiale. Ea se numea „Bickersons”, adică soţii care permanent se enervează unul pe altul. Cu orice s-ar fi ocupat participanţii, toate se terminau negreşit cu ceartă. La început, ei se întărâtau unul pe altul, apoi treceau la reproşuri, apoi se isca o controversă, după care schimbul de insulte, iar la sfârşit pur şi simplu ţipau unul la altul. Toţi râdeau de asta, pentru că ei înşişi se purtau aşa.

De ce ne contrazicem? Pentru că ne punem pe primul loc pe noi înşine. Sfinţii Părinţi spun: „Vrei să înveţi smerenia? Mergi în pădure, găseşte acolo o piatră mare şi spune-i: «Eşti frumoasă. Te iubesc. Eşti cea mai frumoasă piatră dintre toate pe care le-am văzut. Eşti splendidă!» Ce îţi va răspunde piatra? Nimic! Apoi spune-i: «Eşti urâtă. Te urăsc.

381

Eşti cea mai urâtă piatră dintre toate pe care le-am văzut vreodată.» Ce îţi va răspunde? Nimic.”

Cel smerit nu răspunde la ceea ce-i spun sau fac oamenii. Cel smerit rămâne el însuşi, asemenea pietrei care este mărturia slavei lui Dumnezeu. Mânat de dragoste, cel smerit răspunde la toate numai cu dragoste.

Iar noi suntem mândri pentru că nu iubim. Pentru că suntem în totalitate copleşiţi de noi înşine. Ne contrazicem pentru că nu iubim. Ne contrazicem pentru că suntem mândri. Ne alegem soţii nepotrivite, soţi nepotriviţi pentru că nu iubim, pentru că suntem mândri. Mândria ne împăienjeneşte ochii. Dacă omul nu se roagă, nu are iubire în el. Toate sunt legate între ele.

— Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândeşte duhul păcii şi mii se vor mântui în jurul tău.” Ce înseamnă această sintagmă: „Dobândeşte duhul păcii”? Şi cum să atingem asta?

— Cred că Sfântul Serafim avea în vedere că, dacă vom duce un trai cuvios, întru Duhul Sfânt, dacă vom urma poruncile Domnului, vom deveni sfinţi, iar cei din jur vor face acelaşi lucru. Iubiţi-L pe Dumnezeu, iubiţi-l pe aproapele şi împliniţi poruncile. Trăiţi întru Duhul Sfânt. Toţi vă vor iubi, veţi trăi în pace. Încercaţi!

îmi place foarte mult maxima unuia dintre Sfinţii Părinţi (cred că e egiptean): „Smerenia este mormântul mândriei. Din omorârea mândriei se naşte mântuirea.” Omorâţi-o!

383

Ascultarea este libertate

Într-o zi un om a venit la mine cu o problemă:

— Părinte, toată viaţa mea se destramă. Nu ştiu dacă voi putea rezista.

— Dar ce s-a întâmplat?

— Locuiesc în Europa, şi-a început el istorisirea (am aflat că se afla la New York cu treabă). Am o soţie minunată, trei copii. Sunt citeţ, ajut la biserică. Merg la biserică în fiecare duminică, doar dacă nu plec undeva. Soţia şi copiii merg şi ei la biserică. Fata cea mare vrea să se mărite cu un băiat bun. În exterior totul pare a fi în ordine. Dar în interior mă simt pustiit.

El m-a rugat să-i ascult spovedania:

— Astăzi toată ziua m-am întrebat ce se va schimba dacă voi înceta să-mi mai spun că Dumnezeu există, că trebuie să-L urmez, că trebuie să mă rog. Va deveni oare viaţa mea altfel? Ce este hotărâtor în ea? Prin faptul că îmi spun: „Dumnezeu există”, mă conving să fiu ortodox? în lăuntrul meu nu există nimic, în afară de nişte idei şi noţiuni abstracte, ele se destramă şi nu mai pot

384

să le adun laolaltă. Trebuie să te căsătoreşti, să îţi faci familie, să devii tată, să fii un soţ bun, să fii antreprenor, să fii citeţ la biserică, toate acestea sunt nişte concepte, dar ce înseamnă ele? Eu pur şi simplu mă mişc într-un cerc, încercând să fiu aşa cum vor să mă vadă cei din jur, dar nu sunt ataşat de nimic. Şi lumea mea se năruie, pentru că mi-e frică să încetez a mai gândi şi a crede. Dar nici nu mai cred. Ce să fac?

Vi s-a întâmplat să ajungeţi la această limită? V-au cercetat asemenea gânduri? Oare chiar se întâmplă aşa ceva? Aud că unii oameni se bucură de Dumnezeu, dar pot să fac şi eu ceva ca să mă bucur de El? Ei se bucură, eu nu. Ce nu e în ordine cu mine? Ce nu e în ordine cu noi?

Problema este că avem nevoie de o legătură personală cu lumea înconjurătoare, dar tocmai ea ne lipseşte. Avem doar o oarecare experienţă de viaţă. În familie, în societate, în Biserică, ni se spune cine suntem şi cum trebuie să fim, cum trebuie să ne purtăm şi cum să gândim. Dar toate acestea nu au sens, dacă nu avem o legătură personală cu cele despre care ni se vorbeşte.

Am să vă relatez o istorioară. La un moment dat, locuiam într-o comunitate pentru oameni fără adăpost. Acolo erau şi bărbaţi, şi femei, în total cam o sută cincizeci de oameni. Înainte să vină la noi, ei locuiau pe stradă. Mulţi abia ce ieşiseră din închisoare, nu erau puţini narcomani, beţivi, prostituate. Cu toţii se străduiau

385

să se schimbe, se luptau pentru asta. Dar aveau la dispoziţie numai experienţa personală, nu cunoşteau o altă viaţă. Nu ştiau ce înseamnă să trăieşti cu Dumnezeu, să trăieşti în familie. Nu învăţaseră devotamentul şi statornicia. Nu ştiau să iubească, să trăiască în trezvie. Toate acestea existau pentru ei nu ca o experienţă vie, ci la nivelul unor idei abstracte.

Pe una dintre vieţuitoarele noastre o chema Joyce. Avea în jur de 40 de ani. Era seropozitivă, se droga cu heroină, făcea trotuarul. Avea cinci copii, dar niciunul nu locuia cu ea. Stătea cu regularitate la închisoare, se elibera şi în scurt timp iar ajungea după gratii. Şi astfel Joyce a apărut la noi într-o stare avansată de sevraj. Ceasul arăta unsprezece şi jumătate înainte de miezul nopţii. Ea tremura toată de frică şi cerea ajutor, căci credea că moare.

Am primit-o şi am trimis-o la casa de oaspeţi unde dormeau de obicei toţi cei care veneau la noi pentru prima oară. A acceptat să se interneze şi să facă o cură de dezintoxicare, după care să se întoarcă la noi în comunitate.

Şi s-a întors. Trebuie să spun că la noi toate treburile casnice erau executate chiar de vieţuitori, adică de foştii drogaţi şi boschetari. În momentul în care Joyce a venit, eu tocmai le spuneam care şi ce va face. Iar ei îi era greu, căci petrecuse deja treizeci de zile fără droguri. Se enerva foarte repede, uneori chiar avea frisoane.

386

Şi m-am gândit să-i dau o treabă foarte uşoară. Aveam în casă o bibliotecă. Se afla într-o încăpere mică. De-a lungul pereţilor erau nişte canapele vechi, în colţ era toaleta. În bibliotecă ne adunam dimineaţa pentru a sta de vorbă.

I-am spus lui Joyce:

— Vei avea o însărcinare foarte uşoară: să îndrepţi toate pernele de pe canapele, să faci ordine pe mese şi, dacă găseşti cărţi, să le aşezi la loc pe rafturi. În plus, să mai aspiri şi covorul şi să speli toaleta. Atât. Este pentru toată ziua.

— Bine, a acceptat ea.

După ceva timp, am intrat în bibliotecă şi am văzut că acolo domnea dezordinea în continuare. Am intrat în toaletă, dar nici acolo nu era curat. A trebuit să merg în căutarea lui Joyce.

— Hai cu mine, am rugat-o. Uită-te aici. Ce-i asta?

— Dar cum să fac curăţenie dacă pe aici întotdeauna umblă oameni? a bombănit femeia.

— Oare nu le-ai spus că trebuie să faci curat?

— Nu.

— Hai să vedem ce avem la toaletă. Priveşte!

— Păi da.

— Şi cum ţi se pare?

— Mi se pare că totul e curat.

— Uită-te la colac, la chiuvetă, la oglindă.

Şi ascultaţi ce mi-a răspuns ea:

— Aici e mult mai curat decât în toate toaletele pe care le-am văzut vreodată.

387

Ea chiar nu putea să înţeleagă ce îi ceream. Am rugat-o să facă ordine, iar ea şi-o imagina bazându-se pe propria experienţă. A ei, nu a mea. Tocmai aşa a răspuns: „Mi se pare că totul e în ordine.”

Dacă nu înţelegem ce înseamnă relaţiile personale cu Dumnezeu, ce înseamnă a iubi şi a face ascultare, atunci auzim aceste cuvinte, dar nu le trăim. Şi aşa în toate cazurile. Alegem, interpretăm tot ce vedem şi auzim prin prisma experienţei noastre. Dacă vrem ca oamenii să înţeleagă mai mult, trebuie să le dăm o altă perspectivă, trebuie să le arătăm ceva mai mult.

Tocmai pentru asta Dumnezeu ni L-a trimis pe Domnul Iisus Hristos, căci perspectiva noastră pur şi simplu nu putea să cuprindă iubirea lui Dumnezeu.

Noi, la fel ca înainte, trăiam într-o stare căzută, moştenită de la Adam. Dumnezeu nu exista nemijlocit în conştiinţa noastră. Atunci când prorocii vorbeau despre Dumnezeu, El era undeva departe, nu lângă ei. Dar iată că a venit Domnul Iisus Hristos ca să ni-L dea pe Dumnezeu, ca să ne ofere posibilitatea de a lega o relaţie personală cu El. El ne-a schimbat perspectiva prin care privim totul.

Cum îl dobândim deci pe Dumnezeu? Prin iubire reciprocă. El a spus: Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii. Dacă zice cineva că îl iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu poate să-L vadă, iar pe

388

fratele său, pe care îl vede, îl urăşte, mincinos este¹¹⁵. Iată esenţa. Problema noastră este că nu ştim să iubim. Şi alta, că nu-l vedem pe semenul pe care trebuie să-l iubim.

Astăzi am avut o discuţie cu un om. El trece printr-o grea luptă duhovnicească, deoarece se străduieşte să-şi iubească adversarul, dar nu reuşeşte. El cugetă aşa: „Nu pot să te iubesc. Eşti beţiv, hoţ şi nu vreau să am nimic în comun cu tine, pentru că mi-e silă de tine. Îmi displaci.” Am încercat să-i explic acestui om de ce îi este atât de greu, de ce nu reuşeşte să iubească. Ideea este că, înainte de toate, el nu vede în faţa sa o persoană, ci lucrurile care îi displac la ea. Trebuie să vedem ceea ce vede Dumnezeu. Dumnezeu îi vede în noi pe cei pe care îi iubeşte, tocmai de aceea continuă să ne iubească, tocmai de aceea încă nu am murit. El continuă să ne creeze condiţii pentru îndreptare şi în continuare aşteaptă că vom răspunde la iubirea Lui. Pentru El nu suntem mincinoşi, rataţi care mereu se împiedică şi cad, şi totodată nu bagă deloc în seamă rugăminţile Lui. El îi vede în noi, înainte de toate, pe cei pe care îi iubeşte. El ne răspunde pentru că ne iubeşte. Şi doreşte să procedăm la fel. Să-i vedem în ceilalţi oameni pe semenii noştri, pe iubiţii noştri fraţi şi surori. Dacă îi iubim, putem să-i ajutăm. Dacă îi iubim, putem să-i ajutăm să se schimbe şi ei, şi noi.

¹¹⁵ Parafrazare la I Ioan 4, 20.

389

Cum să facem asta aflându-ne în lume? Fără iubire nu e posibil nimic. Iubirea este imposibilă fără relaţii personale. Iar relaţiile presupun comunicare, unitate. Cu forţe proprii nu putem face nimic. Căsnicia, viaţa monahală, prietenia, slujirea reciprocă… Şi începutul tuturor este Biserica. Biserica este o unitate, o comunitate. Tocmai acolo îl aflăm pe Hristos, tocmai acolo învăţăm să ne iubim unii pe alţii. Tocmai în Sfânta Taină a Euharistiei toţi devenim una întru El şi întru Tatăl. De aici începe totul.

Cea mai mare dintre toate virtuţile este iubirea. Iar iubirea există atunci când cei mai importanţi nu suntem noi, ci semenii, nu altfel.

Am să vă dau un exemplu pe care l-am mai dat odinioară. Să presupunem că ai o relaţie cu cineva (sau, cel puţin, tu crezi asta). Şi se întâmplă să ai multă grijă de acel om şi să vrei să fii cu el. Într-o zi i te adresezi cu întrebarea: „Mă iubeşti?” Acel om trebuie să fugă de tine imediat, să fugă ca de foc. De ce? Pentru că, dacă pune cineva asemenea întrebări, înseamnă că el însuşi nu vrea să iubească pe nimeni, ci vrea să fie iubit. Astfel de oameni vor absorbi totul din semeni, ca un burete gigantic şi nesăţios. Pentru că pentru ei cei mai importanţi sunt ei înşişi.

„Te iubesc”, iată singurul lucru pe care trebuie să-l auzim de la alţii. Totodată, iubirea este întotdeauna nepărtinitoare şi indivizibilă, ea nu face diferenţă între oameni, ci îi iubeşte pe toţi la

390

fel. Dumnezeu nu ne spune: „Te iubesc pentru că faci aia sau aia.” El nu spune: „Te voi iubi, dacă vei face aşa sau aşa.”

El ne iubeşte în întregime şi întotdeauna, orice am face. Şi tocmai asta aşteaptă de la noi: să iubim în totalitate. Să îl iubim cu tot cugetul nostru (nu cu o parte a minţii, ci cu tot cugetul) şi cu toată inima, şi cu tot sufletul, şi la fel să ne iubim aproapele¹¹⁶.

Dacă pe un om îl iubesc, iar pe altul nu, în realitate mă iubesc doar pe mine însumi. De ce? Pentru că fac diferenţă. Unul corespunde ideilor mele despre cum trebuie să fii, iar altul nu.

Iubirea lipsită de ascultare ne aruncă în nestatornicie, în timp ce ascultarea faţă de cei pe care îi iubim ne scapă de un monstru. V-aţi dat seama deja despre ce monstru vorbesc? Despre „eul” nostru. Iubirea aproapelui şi ascultarea ne eliberează de nebunie.

Pe cine trebuie să iubim înainte de toate? Pe Dumnezeu. Cine este Cel sub a Cărui ascultare dobândim libertatea deplină? Dumnezeu. Iubirea fără responsabilitate, fără îndatoriri, nu este iubire. Dacă nu sunt îndatoriri, astăzi am nevoie de tine, iar mâine, gata, la revedere. Asta nu este iubire. Iubirea este pentru totdeauna. Iubirea care insistă asupra împlinirii anumitor condiţii este iubire de sine.

116 Vezi Luca 10, 27.

391

Domnul spune: „Iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte-l pe aproapele, iubeşte-l pe vrăjmaş.” Dar nu spune nicăieri: „Iubeşte-te pe tine însuţi.” Iubirea lui Dumnezeu presupune existenţa unei relaţii cu El. Iubirea aproapelui, de asemenea, presupune relaţii, la fel ca iubirea vrăjmaşilor. Iubirea de sine nu presupune nicio relaţie. Există doar eul, doar sinele meu. Dacă nu există relaţii, iubirea este imposibilă. Ne închidem în sine şi aşteptăm să vină cineva care ne va iubi. Şi ce facem totodată? Nimic, pur şi simplu continuăm să ne iubim. Nu avem relaţii cu nimeni şi fără ele ne transformăm în nişte monştri.

Căsătoria poate să ne înalţe la ceruri. Dar ea, de asemenea, poate să ne transforme viaţa pământească în iad. Oamenii pentru care căsnicia s-a transformat într-un iad sunt mai mulţi decât cei pentru care ea a devenit o cale către sfinţenie.

De ce? Pentru că oamenii denaturează esenţa căsătoriei şi nu urmează scopul pe care este chemată aceasta să-l slujească.

Iată, de exemplu, mâncarea. Esenţa mâncării nu este gustul ei, ci calităţile ei nutritive. Gustul este una dintre calităţile plăcute ale mâncării, dar nu scopul pentru care mâncăm. La fel şi relaţiile conjugale reprezintă una dintre calităţile plăcute ale iubirii, nu scopul ei. Iar dacă încheiem căsătoria ca să nu rămânem singuri, ca să ne facem un tovarăş de viaţă care ne va fi alături atunci când avem nevoie, nu ca să-i dăm acestui om viaţa noastră şi să devenim una cu el, este ca şi cum am devora mâncarea de dragul gustului, fără a ţine seama de valoarea ei nutritivă. Totul se va termina fie cu inaniţie, fie cu obezitate. Oricum ar fi, vom muri, pentru că mâncarea nu ne mai hrăneşte, ci ne otrăveşte.

Dacă legăm relaţii fără intenţia de a ne iubi aproapele şi în acest mod să-L iubim pe Dumnezeu, ci în speranţa de a obţine ceva, ne pierdem atât pe noi înşine, cât şi pe aproapele. Cu toţii am avut ocazia să vedem asemenea oameni. Mulţi

392

dintre noi am crescut în familii unde nu era iubire şi asta este întotdeauna o mare nenorocire. Iar iubirea lipseşte pentru că oamenii habar n-au ce este ea, aleargă după plăceri, nesocotind lucrul cel mai important.

Mereu sunt întrebat de ce în rândul sfinţilor Bisericii noastre sunt atât de mulţi monahi, iar dintre cei care au fost căsătoriţi aproape că nu sunt sfinţi.

Poate pentru că, dedicându-ne altui om şi dorind astfel să-L dobândim pe Dumnezeu, trebuie să fim mai atenţi la faptele noastre. Este ca atunci când ne căutăm un partener de afaceri. Am nevoie de certitudinea că partenerul de afaceri împărtăşeşte aceleaşi scopuri cu mine şi aceeaşi viziune asupra lucrurilor, că este gata să-şi investească puterile în afacere în aceeaşi măsură ca mine, în caz contrar, unul dintre noi va da faliment. La fel e şi în căsnicie.

393

Vreţi să ştiţi ce ţine familia? Rugăciunea. Dar căsătoria? Iubirea lui Dumnezeu şi ascultarea. Dar ce se întâmplă la noi acasă? Oare dăinuie acolo iubirea lui Dumnezeu şi ascultarea? Dacă încă avem calitatea de copii, îl iubim pe Dumnezeu? Iar dacă suntem deja părinţi, îl iubesc pe Dumnezeu copiii noştri? Ne iubesc oare pe noi? Se întâmplă să vină copiii şi nepoţii să petreacă toată ziua cu noi?

Astăzi, după Liturghie, s-a apropiat de mine o femeie cu fata scăldată în lacrimi:

— Părinte, ce să fac? Fiica mea nu mă ascultă deloc. Nu înţelege nimic din ceea ce-i spun.

Am întrebat-o:

— Dar dumneavoastră ascultaţi de soţ?

— Poftim?! Această întrebare a uimit-o.

— Faceţi ascultare de soţ?

— Păi… nu.

— De aceea nici fata nu vă ascultă. Nu înţelegeţi că ascultarea este libertate. O priviţi ca pe o povară. În ochii dumneavoastră ascultarea este ceva ce ne lipseşte de libertate, deşi, de fapt, este invers, ea v-ar elibera de cel mai mare monstru de pe pământ.

Noi nu ţinem seama de Evanghelie, nu auzim învăţătura lui Hristos, Care pentru asta a venit în lumea noastră. Însă El ne-a învăţat şi ce înseamnă să fii om, şi cum să ajungem la Tatăl, şi cum să atingem sfinţenia. Iar noi nesocotim asta. Ne plecăm urechea la ceea ce ne insuflă lumea pământească

394

şi, în cele din urmă, nu rămânem cu nimic, primind doar durere, dezorganizare şi mâhnire.

în timpul ultimei mele călătorii în Rusia, s-au apropiat de mine două fete:

— Părinte! Cum să cunoaştem bărbaţi ortodocşi buni?

— Pentru început, deveniţi voi însevă fete ortodoxe bune. Atunci şi bărbaţii vă vor găsi, le-am răspuns eu.

Noi credem că putem trăi după legile lumii vremelnice şi că în acelaşi timp o vom găsi în lume pe acea fată minunată sau pe acel băiat extraordinar la care visăm. Nu vom reuşi. Pur şi simplu ei nu sunt acolo. Relaţii folositoare putem avea doar cu un om care îl iubeşte pe Dumnezeu şi ascultă de El.

Toată durerea noastră, toată mâhnirea şi haosul provin din faptul că nu vieţuim în ascultare. Nu ascultăm de Dumnezeu şi, de aceea, nu iubim. Şi dacă nu iubim, nu suntem capabili să susţinem relaţii cu semenii, pentru că pentru noi cel mai important este „eul”.

— Eu şi soţul meu am văzut foarte multe cazuri când oamenii au trăit în căsnicie 20-30 de ani, dar şi 5 sau chiar 2 ani. Însă problemele lor sunt identice: fie soţul înşală, fie soţia este infidelă. Adică sunt nişte probleme incredibile, nu-ţi doreşti să ajungi într-o asemenea situaţie. Cunosc femei care gândesc: „Cum să ascult de un asemenea soţ? Oare poate ascultarea mea să

395

salveze ceva? Cum pot să-l iubesc?” Ce-i de făcut în aceste situaţii? Nu mă refer la mine…

— înţeleg că nu la dumneavoastră.

— îmi iubesc foarte mult soţul, este un om extraordinar.

— Să începem cu faptul că, dacă vrem să ne găsim un soţ, dar totodată nu-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât pe noi înşine, este deja foarte rău pentru noi. Dar, dacă pe deasupra alesul inimii noastre, de asemenea, nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe sine, este deja ca mersul pe un teren minat. Iar dacă atât fata, cât şi băiatul nu-L iubesc pe Dumnezeu mai mult decât unul pe celălalt, este pur şi simplu un câmp de luptă. De ce? Pentru că aceştia doi nu vor deveni niciodată una, fiecare va vrea să facă totul în felul său.

Dacă însă începem să ne măgulim cu gânduri de genul: „Da, acest bărbat este un pierdevară, nu e bun de nimic, dar îl iubesc şi poate voi reuşi să-l schimb” sau „Da, ea este neserioasă şi îndrăgostită de sine însăşi, dar am s-o reeduc”, nu va ieşi nimic. Nimic!

— Asta e clar. Dar dacă soţul, după 30 de ani de căsnicie, a început să înşele, astfel încât în familie s-a format deja o prăpastie, ce-i de făcut atunci? Nu se pune problema alegerii soţului. Problema este viaţa în cuplu de mulţi ani.

— Nu mi s-a întâmplat niciodată să întâlnesc familii în care soţul şi soţia să se roage zilnic

396

dimineaţa şi seara, să-şi ceară unul altuia iertare, să meargă întotdeauna duminica şi de sărbători la biserică, să se spovedească şi totodată să se înşele. De ce? Pentru că asemenea soţi fac totul pentru a salva căsnicia. Ei tot timpul se străduiesc să ţină drumul cel drept. Relaţia lor o întăreşte Dumnezeu însuşi. Iar dacă relaţia este întărită de altceva, totul se termină cu acel „altceva”. Ceea ce iubim primim în cele din urmă. Dacă îţi iubeşti „eul”, la capătul drumului rămâi singur, în pustietate şi singurătate.

Noi, oamenii, trebuie să trăim în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. Dacă nu mă feresc de desfrâu şi totodată intenţionez să mă însor, trebuie să-mi înving viciul încă înainte de a încheia căsătoria. Căsătoria nu-l va dezrădăcina, căci mă iubesc doar pe mine însumi. Voi încerca să îmi oblig partenerul în funcţie de comportamentul care îmi place şi voi continua să mă iubesc pe mine mai mult decât orice în lume. Şi cândva el mă va obosi. Şi voi pleca. Trebuie să dezrădăcinez asta din mine. Pentru a se realiza căsnicia, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu şi să devin om.

— Iar dacă unul dintre soţi este credincios, iar celălalt nu? Ce facem atunci? Dacă unul îl iubeşte pe Dumnezeu, iar celălalt trăieşte doar pentru sine?

— Daţi-mi voie să vă pun o întrebare. Închipuiţi-vă că întâlniţi omul cel mai potrivit din

397

lume, după cum credeţi, şi vă gândiţi să vă căsătoriţi cu el. În înţelegerea dumneavoastră, căsătoria presupune naşterea şi educarea copiilor, vreţi să aveţi o familie mare. Dar prietenul vă spune: „Copii? Sub nicio formă.” Dacă auzind asta vă doriţi să vă măritaţi cu el în continuare, atunci sunteţi o fată cu totul naivă. Pentru că este deja clar că visurile dumneavoastră nu se vor împlini niciodată în căsnicie. Iar dacă veţi trage nădejde că vă veţi reeduca soţul, de fapt el este cel care vă va reeduca şi vă veţi pierde personalitatea.

în viaţă există nişte principii de neclintit la care nu putem renunţa. Acestea sunt Dumnezeu, credinţa, sfinţenia. În privinţa acestora nu avem voie să facem compromisuri cu propria conştiinţă. Nu putem negocia cu Dumnezeu, ca să punem mâna pe un anumit om care credem că ne place. Nu putem să ne spunem: „Voi lăsa rugăciunile, îl voi lăsa pe Dumnezeu, în schimb voi fi cu cel care îmi place atât de mult.” Asta nu e iubire, ci patimile noastre.

Sfântul Benedict spunea: „Nu pune nimic mai presus de iubirea lui Dumnezeu, nici om, nici obiect, nici pe tine însuţi.”

Semănaţi cu una dintre enoriaşele mele. Ea avea doi copii mici. Într-o zi i-am spus:

— De ce soţul tău nu vine la biserică?

— Suntem divorţaţi.

— Păcat. Sper că el continuă să aibă grijă de copii.

398

— Da, însă la noi lucrurile sunt complicate.

— Iertaţi-mă.

— Am să vă povestesc despre relaţiile noastre, ca să înţelegeţi. Sunt o vegetariană înrăită, nu mănânc ouă, nu beau lapte, adică nu consum niciun produs de origine animală. Iar el consumă. De aceea am şi divorţat.

— Dar oare nu ştiai asta înainte de căsătorie?

— Ştiam, dar eram sigură că se va schimba.

— Dumnezeule! Păi, dacă bărbatului îi place chifteaua, cum poţi să-l convingi să fie mulţumit cu o bucăţică de dovlecel? Ai înnebunit?

Noi tot visăm, însă trebuie să învăţăm să deosebim ce este mai important. Dacă suntem gata să renunţăm la Dumnezeu pentru ceva, înseamnă că nu II iubim. Dacă suntem gata să renunţăm la copii, nu trebuie să-i facem. Dacă suntem gata să renunţăm la fidelitate în căsnicie şi la monogamie, dacă regula „o dată pentru toată viaţa” nu este pentru noi, viaţa noastră de familie va eşua. Ea pur şi simplu nu va exista.

— Cum să-i explic soţului necredincios că până şi flirtul cu alte femei este un păcat inadmisibil?

— Cum să ţii pasărea care a zburat din casa în care toate ferestrele sunt deschise? Prea târziu. Dacă el flirtează, este deoarece a zburat deja. Pur şi simplu deocamdată el nu v-a părăsit în mod fizic, dar relaţia voastră şi-a aflat sfârşitul. Treziţi-vă! Cum s-a întâmplat să-i permiteţi să moară?

399

Poate că ea nici nu a început vreodată? Problema este că relaţia voastră nu a fost clădită pe acea singură temelie pe care este posibilă clădirea ei. Căsnicia fără Dumnezeu este o condamnare la închisoare. Căsnicia fără Dumnezeu este o temniţă din care fiecare va căuta să evadeze.

— Soţul meu este pasionat de „hard rock”, „heavy metal”. Este păgubitor acesta pentru suflet? împiedică el mântuirea?

— Nu-l cunosc pe soţul dumneavoastră. Poate că este surd? Dacă este surd, atunci poate că nu este vătămător. Dacă însă el ascultă toată această mizerie…

Tot ce ne distrage şi ne distrează, toată aşanumita artă a fost creată de oameni tocmai pentru a umple acel gol infinit care apare în lipsa relaţiilor normale cu Dumnezeu.

Imaginaţi-vă că vă îndrăgostiţi de cineva (sau cel puţin credeţi că v-aţi îndrăgostit). El, de asemenea, se îndrăgosteşte de dumneavoastră. Şi vine prima voastră seară împreună. Nu vorbesc despre relaţiile trupeşti, pur şi simplu vreţi să petreceţi împreună toată seara. El vrea să mergeţi împreună într-un loc unde aţi putea fi doar voi doi. Dumneavoastră, de asemenea, vă doriţi asta. Şi alesul sau aleasa vă spune: „Hai să mergem la un concert de «hard rock».” Sună barbar, nu-i aşa? Numai un nebun poate să propună să mergeţi acolo unde nu puteţi nici să vă vedeţi unul pe altul, nici să vă auziţi. Unul va fi copleşit

400

în totalitate de toate aceste fleacuri, celălalt va suferi şi pur şi simplu nu veţi putea comunica. Seara în doi se va transforma într-un coşmar.

Nu e posibil ca acel om care iubeşte „hard rockul” să facă din asta un mijloc de a lega relaţii cu semenii. Oamenii iubesc o asemenea muzică tocmai pentru că nu au astfel de relaţii cu nimeni. Rockul slăbeşte în ei sentimentul pustietăţii.

La New York am un prieten foarte bun, o personalitate foarte puternică. Într-o zi am luat un taxi cu el. Taxiurile de la New York au între şofer şi pasager un perete despărţitor de plastic. Ne-am aşezat, taximetristul asculta radioul. Prietenul meu a început să bată în perete cât îl ţineau puterile:

— Opriţi-l imediat!

Taximetristul l-a contrazis:

— Este maşina mea.

— Eu plătesc călătoria, deci fie opriţi radioul, fie voi ieşi. Vrei să rămâi fără creier, treaba ta, dar eu nu te voi plăti pentru asta.

Bietul taximetrist a trebuit să oprească radioul. Şi ne-am continuat drumul prin oraş în linişte.

Uneori trebuie să spuneţi pur şi simplu:

— Opreşte această mizerie. Dacă vrei să rămâi fără creier, este treaba ta. Dar cu mine nu trebuie să te porţi astfel.

— Pot să vă pun o întrebare?

— Puteţi. Întrebaţi atât de tare, atât de insistent. Probabil sunteţi o femeie care atunci când

401

vrea ceva stă toată noaptea sub fereastră sau la uşă şi vociferează până când apare bărbatul şi are grijă de ea.

— Mă nelinişteşte o întrebare. Am început să vin la biserică de curând. Eu şi soţul avem deja 20 de ani de căsnicie, de mai bine de 10 muncim împreună. S-a întâmplat că în familia noastră deciziile le ia soţia, atât cele importante, cât şi cele mai puţin importante. La serviciu sunt şefă. Acum înţeleg că nu e normal şi trebuie să fac ascultare de soţ. Însă soţul, din obişnuinţă, mă ascultă întotdeauna. Orice alegere i-aş oferi, el aşteaptă oricum verdictul meu.

— Dacă aţi fi blândă şi modestă, pur şi simplu nu aţi putea să-i daţi soţului indicaţii ce să facă. Fiţi o doamnă, nu o femeie înfiptă. Sunteţi femeie, mai tăceţi. Sunteţi femeie, deci smeriţi-vă. Supuneţi-vă şi atunci poate veţi descoperi că şi soţul dumneavoastră are ceva de spus. Lăsaţi-l pe sărman să se odihnească de permanentele îndemnuri.

— „Cei ce se iubesc se tachinează.” Cum să înţelegem acest proverb care există în Rusia?

— Este foarte greu să-ţi schimbi obiceiurile legate de iubirea de sine. Dacă „eul” pentru noi este începutul şi sfârşitul, pierdem totul, pornind de la preferinţele noastre. Întotdeauna credem că toţi din jurul nostru trebuie să ne asculte gândurile. Şi atunci este aproape imposibil să taci. Aproape imposibil să înţelegi punctul

402

de vedere al celuilalt. Iubirea de sine mereu ne aţâţă: „Trebuie să fiu ascultat. Ei trebuie să mă audă. Ei nu mă înţeleg.” însă, de fapt, noi suntem cei care nu-i înţelegem pe ceilalţi. Trebuie să nu mai vorbim şi să începem să iubim. Şi atunci toţi vor fi fericiţi.

Nu există niciun bărbat care să se plângă că soţia lui vorbeşte puţin. Nu există nicio femeie care să se plângă de faptul că soţul o iubeşte. Faceţi aşa şi atunci nu va mai fi nevoie să vă tachinaţi.

— Am crescut într-o familie unde nu a fost nici pic de iubire şi sufăr din această cauză. Deocamdată nu sunt căsătorită. Ce trebuie să fac ca să nu repet soarta părinţilor mei?

— Trebuie să ştiţi că Izvorul iubirii este Dumnezeu. Însuşi Domnul vă iubeşte cu toată plinătatea dragostei şi, de aceea, nimeni niciodată nu va putea să vă iubească mai mult. Prin urmare, nu trebuie să tindeţi spre a fi iubită, ci spre a iubi. Atunci când suntem iubiţi cu toată plinătatea dragostei, trebuie să o împărţim semenilor. De aceea, nu contează dacă tata şi mama vă iubesc, asta nu trebuie să vă împiedice să-i iubiţi pe toţi în jur. Încetaţi să mai gândiţi că nimeni nu v-a iubit niciodată, pentru că aţi fost iubită şi sunteţi iubită cu desăvârşită iubire. Începeţi să transpuneţi în viaţă ceea ce aveţi.

— Experienţa dumneavoastră vie este foarte importantă pentru noi, deoarece adevărata iubire

403

creştină, despre asta s-a vorbit şi s-a scris, nu este o doctrină, ci o experienţă vie. Credeţi oare că în vremea noastră în special cinematograful poate să ne dea o asemenea experienţă? Aici, la Centrul Cultural, este un ecran la care puţini se uită.

— De ce aveţi nevoie de un ecran? Sunt aici, în faţa voastră. Ecranul nu e viu, eu sunt viu. Cu ecranul nu aveţi nicio relaţie, cu mine aveţi. De ce aveţi nevoie de imagine, dacă în faţa dumneavoastră stă un om viu, adevărat? Filmele de la cinematograf sunt rodul visărilor. Chiar dacă prezintă evenimente istorice, oricum sunt o invenţie. Cu filmul nu poţi avea relaţii. El poate să ne inspire, încât vom tinde către anumite relaţii, dar în sine este un obiect şi nu putem avea relaţii cu el. Relaţiile sunt posibile numai cu o fiinţă vie.

Toată activitatea omenească este întemeiată pe relaţii. Iar filmul este un simplu mijloc de a ne distra.

— Deoarece sunt filme diferite?

— Chiar realitatea înfăţişată în film nu suportă nicio interacţiune. Înaintea mea stă un pahar cu apă. Nu pot să-l iubesc. Pot să-i beau conţinutul, pot să mă bucur de apă. Dar aici nu e nicio relaţie. El nu poate să îmi dea nimic în schimb, în afară de unele substanţe necesare trupului meu.

în ceea ce priveşte filmul, pot să-l vizionez, să-l apreciez în baza propriei experienţe, pot să

404

cuget la el, dar nu pot avea nicio relaţie cu el. Filmul este pur şi simplu rodul unei activităţi intelectuale. Dar activitatea intelectuală în afara relaţiilor este ceva artificial, imaginar. A vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a-L cunoaşte. A vorbi despre iubire nu înseamnă a iubi.

— însă eroii din filme se jertfesc de dragul iubirii.

— Aceşti eroi nu sunt adevăraţi. Chiar dacă în film este prezentată povestea reală a unor oameni, noi pur şi simplu ne uităm la comportamentul lor. Comportament nu înseamnă relaţie. Comportament nu înseamnă oameni. Comunicarea este posibilă numai cu condiţia unei interacţiuni interpersonale.

Să zicem că sunt căsătorit. Dimineaţa, ieşind din casă, îi spun soţiei: „Dragă, te iubesc.” Aceste cuvinte încă nu generează între noi nicio relaţie. Cuvintele singure nu generează nimic. Ca să apară relaţia, trebuie să transferăm cuvintele din minte în inimă şi să le umplem de iubire.

Oare putem iubi o peliculă de cinematograf? Nu. Bunăoară, pe perete avem o icoană. Ea reprezintă un chip anume. Dar ea nu este ceea ce reprezintă. Asta nu este Cina cea de Taină a Domnului. Este o icoană care, datorită credinţei mele şi a relaţiilor mele cu Dumnezeu, îmi dă posibilitatea să văd în imagine Cina cea de Taină. Pot să intru în universul acestei icoane numai datorită unei experienţe de comuniune cu

405

Hristos. Dar eu nu comunic cu pânza, ci cu Iisus Hristos ca Persoană.

Nu am nimic cu filmele. Pur şi simplu cinematograful este o distracţie. Atunci când mă uit la ceva şi văd un rol jucat impecabil, eu nu cred că în faţa mea este Santa Claus sau Napoleon, sau Shakespeare. Ştiu că sunt nişte mimi, actori care îşi vor face numărul şi îşi vor da jos costumele. Atunci când spectacolul se va încheia, nu voi crede că în el s-au legat anumite relaţii.

— Sunt divorţată, am o fetiţă. Părinţii mei mi-au luat-o. Văd fetiţa foarte rar, nu mi se permite să o împărtăşesc. Are 7 ani. Ce să fac?

— Uneori luăm hotărâri greşite, care atrag urmări dureroase. Noi nu putem schimba ceea ce s-a întâmplat deja. Putem doar să găsim o modalitate de a trăi cu ceea ce se întâmplă acum.

Să presupunem că relaţiile noastre cu soţul sau cu soţia sunt distruse, motiv pentru care suferă relaţiile cu copilul, pentru că, din anumite pricini, nu am reuşit să păstrăm căsnicia sau aceasta nu a fost întru Dumnezeu. Dacă este aşa, tot ce putem face este să ne rugăm, să ne căim pentru păcatele făcute şi pentru greşelile comise, să ne căim pentru faptul că în relaţiile cu semenii nu L-am pus pe Dumnezeu pe primul loc. Şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute copilul. Domnul îl va ajuta neapărat. Dacă nu-L punem pe El pe primul loc, nu putem aştepta că o va face soţul nostru.

406

Să zicem că îmi cumpăr o maşină. Nu ştiu cui i-a aparţinut înainte, nu ştiu dacă este nouă sau nu. Nu verific dacă rezervorul este plin, dacă are motor. Pur şi simplu îi dau vânzătorului banii, atâţia câţi îmi cere. El pleacă, eu introduc cheia în contact şi îmi dau seama că motorul lipseşte. Care dintre noi a procedat ca un prost? Eu. Eu nu m-am uitat ce cumpăr, pentru că mi-a plăcut foarte mult aspectul exterior al maşinii.

La fel se întâmplă atunci când întâlnim o fată sau un băiat. Noi nu ştim ce fel de motor are în interior sau dacă acesta există, în general. Pur şi simplu ne place înfăţişarea. Şi noi, ca nişte prostuţi, investim în această „achiziţie”, iar „maşina” nu se mişcă din loc.

— în afară de monahism şi de viaţa de familie, există şi alte căi către Dumnezeu?

— Singura cale către Dumnezeu trece prin raporturi interumane. Singurul mijloc de a le întreţine este vieţuirea în obşte. Adică fie monahismul, fie viaţa de familie, fie slujirea jertfelnică a semenilor. Rămânând singuri, suntem de obicei foarte egoişti. Facem ce vrem, tindem către ceea ce ne place. Şi prin egoism ne distrugem. Numai iubirea jertfelnică, născută din relaţiile determinate de vieţuirea obştească (fie că vorbim despre căsnicie, despre monahism sau despre slujirea jertfelnică a aproapelui), poate să ne păzească de pieire, să ne salveze de iubirea de sine atotcuprinzătoare.

407

Dacă omul trăieşte singur, aceasta este iubire de sine. Dacă nu reuşiţi să încheiaţi o căsătorie sau nu intenţionaţi să o faceţi, dedicaţi-vă viaţa slujirii jertfelnice a semenilor. Slujirea jertfelnică nu este atunci când pur şi simplu vreau să fac ceva pentru că brusc mi-a apărut această dorinţă sau nevoie. Când este aşa, nu vorbim despre iubire. Iată de ce este periculos să trăieşti de unul singur.

Există doar o singură cale spre mântuire, aceea de a-I fi ascultător lui Dumnezeu. Omul poate să dobândească libertatea numai prin ascultare. De ce? Pentru că tocmai atunci ne eliberăm de voinţa proprie, care este distructivă, şi ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, singurul Care are grijă de noi, Care face totul ca să ne fie bine.

Eu sunt foarte încăpăţânat. Există doar o singură Persoană a Cărei voinţă este mai puternică decât a mea. Aceasta Persoană este Dumnezeu. De aceea, toate străduinţele de a-L dobândi de unul singur sunt zadarnice. Avem nevoie de un foarte mare ajutor pentru a urma în viaţă chemarea dumnezeiască, şi anume, de a supune voia noastră voii Domnului. Trebuie să mă aflu printre oamenii care tind şi ei spre ce tind eu, ca să mă ajute să ating asta.

Le spun tuturor că viaţa monahală nu este pentru cei puternici, ci pentru cei slabi. Dacă vom trăi în lume, vom păcătui. Dacă vom trăi în lume, voia noastră se va întări. Din ce în ce mai mult va

408

insista să facem ce vrem, nu ce ne cere Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos a spus: „Dacă veţi trăi în lume şi veţi dobândi lumea întreagă, iar sufletul îl veţi pierde, ce folos veţi avea din asta?”¹¹⁷

Eu ştiu că, dacă aş continua să trăiesc în lume, aş pofti tot ceea ce ne propune ea. Însă lumea este mincinoasă. Ea ademeneşte, ne atrage în plasa ei şi ne înghite. Mereu nu ne ajunge câte ceva, nu putem niciodată să ne săturăm. Dorim să avem şi nu ne mai trebuie relaţii omeneşti, avem nevoie numai de lucruri. Nu de oameni, ci de lucruri! Eu însă nu am vrut să-mi procur lucruri, am vrut să-L dobândesc pe Dumnezeu. Astfel, am văzut în monahism modul de viaţă cel mai simplu, adică cel mai uşor de înţeles.

Oamenilor care vin la noi la mănăstire le spun:

— Dacă eşti un om puternic, mai bine este să te căsătoreşti. Pentru că vei putea să-ţi conduci soţia (sau soţul) spre Dumnezeu. Dacă eşti un om puternic, o vei putea iubi pe soţia ta (sau pe soţ) şi totodată nu-ţi vei pierde sufletul, vei continua să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-I slujeşti în primul rând Lui. Dar dacă eşti un om slab, mai bine să nu te căsătoreşti, pentru că îţi vei păgubi sufletul, precum şi sufletul soţului, şi sufletele copiilor tăi, şi cu toţii veţi merge în iad. Îţi trebuie asta? Uită-te în jur: Aproape toţi în lumea asta sunt căsătoriţi, dar oare mulţi dintre ei îl urmează

¹¹⁷ Parafrazare la Matei 16, 26.

409

pe Dumnezeu? Este foarte greu! Oamenii slabi trebuie să meargă la mănăstire. Trebuie ca la nouă monahi să existe un singur mirean, nu invers. Atunci poate vom avea posibilitatea de a îndrepta ceva. Dar aşa, toţi au copii, nepoţi, dar oare L-au dobândit pe Dumnezeu? Fiecare se gândeşte la sine, nu la Domnul.

Ştiu că şi eu aş fi la fel, m-aş iubi pe mine însumi şi m-aş gândi în primul rând la mine. La mănăstire însă zilnic, de patru ori pe zi, ţi se aminteşte că trebuie să mergi la biserică, să te rogi, să-i slujeşti aproapelui. În lume însă ştiu că aş spune permanent: „Am să mă rog mai târziu, acum trebuie să fac cutare sau cutare treabă.”

Astfel, nu am venit la mănăstire pentru că sunt extraordinar şi plin de virtuţi, ci pentru că sunt slab şi păcătos, pentru că am nevoie de ajutor. Dar am avut atâta minte să conştientizez năzuinţa mea de a-L dobândi pe Dumnezeu. Iar în lume nu am putut să-L dobândesc. Este posibil, dar eu nu aş reuşi să o fac. Iar dacă suntem sfinţi, îl dobândim pe Dumnezeu şi în lume.

— Am două nepoate, una de 12, cealaltă de 9 ani. Sunt naşa lor. În urmă cu vreo cinci ani, mama lor (sora mea) a încetat să mai meargă la biserică şi le-a luat fetelor cruciuliţele de la gât, iar nepoatele mele nu mai merg nici ele la biserică. Fireşte, tot ce pot face ca naşă este să mă rog şi să vorbesc cu sora. Ne certăm adesea din această cauză. Încerc să-i explic că pentru copii,

410

mai ales în zilele noastre, este foarte important să fie cu Domnul, că fără asta este imposibil să trăieşti. Ea nu mă înţelege.

— Este o chestiune foarte dificilă. Nu trebuie niciodată să ne luăm asupra noastră răspunderea fără a fi siguri de faptul că o vom putea împlini. Astfel, nu trebuie ca omul care nu e sigur că e gata să aibă grijă de copii toată viaţa să-i facă. Sau dacă el şi soţia nu se iubesc. Nu trebuie să deveniţi naşi, dacă părinţii presupuşilor voştri fini nu înţeleg ce înseamnă asta sau nu sunt de acord ca naşul să-şi îndeplinească îndatoririle. Dacă însă părinţii sunt de acord cu asta, înseamnă că ei se conformează cu ceea ce spune Biserica. Iar Biserica spune că, dacă părinţii mor sau încetează să mai aibă grijă de copil, pentru viaţa lui duhovnicească răspund naşii.

Nu puteţi pătrunde cu forţa în relaţiile dintre părinţi şi copii. Dar puteţi să vă rugaţi, să ţineţi post, să faceţi anumite nevoinţe în numele acestor copii. Şi trebuie să încetaţi să o mai cicăliţi pe sora dumneavoastră, ea nu doreşte să vă audă. Iubiţi-o, nu o judecaţi, înarmaţi-vă cu răbdare, rugaţi-vă, nevoiţi-vă şi atunci, cred, cu toţii se vor întoarce în Biserică, datorită exemplului şi iubirii dumneavoastră. Iar predici nu trebuie să le ţineţi, nu veţi reuşi nimic.

— Ce trebuie avut în vedere prin „ascultarea de Dumnezeu”? Puteţi să ne vorbiţi mai amănunţit?

411

— Asta înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu cu tot cugetul, încât în minte să nu rămână nimic care să nu aibă vreo legătură cu El. Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu cu toată inima. Cu toată! Şi cu tot sufletul. Şi cu toată tăria. Şi să-l iubeşti pe aproapele tău. Şi să-i slujeşti. Iată ce înseamnă să faci ascultare. Asta înseamnă că nu „eu” sunt cel mai important, ci Domnul şi semenii. Domnul ne spune: „Dacă Mă iubiţi, iubiţi-vă unii pe alţii.” Iată porunca faţă de care trebuie să facem ascultare.

Trebuie să încetăm a ne mai iubi pe noi înşine şi să începem a-i iubi pe toţi, indiferent ce gândim sau simţim. De ce? Pentru că, dacă eu cred că nu pot să te iubesc, înseamnă că mă gândesc la mine însumi. Şi atunci nu contează dacă îmi faci pe plac sau nu, dacă îmi dai ce vreau sau nu. Problema nu este în tine, ci în mine şi aici nu e niciun fel de iubire. Eu nu fac ascultare de Dumnezeu.

Iar dacă fac ascultare de Dumnezeu, aceasta mă face liber. De-a lungul vieţii, nimeni nu ne-a făcut atâta rău ca noi înşine. Şi totul doar pentru că oamenii se iubesc pe ei, nu pe semeni. Niciodată nu ne vom putea face rău prin iubire, am în vedere a-i face rău sufletului. Da, exact aşa, cu iubirea nu vom putea niciodată să-i facem rău personalităţii noastre. Altceva este iubirea de sine, ea ne dăunează întotdeauna.

— Vrând să ne deprindem cu iubirea de oameni, cum să nu cădem în slugărnicie?

412

— Iubirea doreşte întotdeauna bunăstarea şi mântuirea semenilor. Iubirea este îndreptată spre semeni, nu spre măgulirea „eului”. Dacă vom cădea în linguşire, în servilism, este din cauză că ne dorim să primim ceva în schimb. Servilismul şi linguşirea aparent se manifestă în relaţiile cu semenii, dar, de fapt, îi slujesc „eului” nostru, pentru că ne dorim să obţinem ceva în schimb. Asta nu e iubire, ci egoism.

— Se spune: Cu cel cuvios, cuvios vei fi şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici¹¹⁸. Se are în vedere că, dacă omul este încăpăţânat, nu trebuie să comunicăm cu el?

— Nu este aşa. Comunicând cu un om cuvios, noi nu-i răspundem cuvios pentru că el este cuvios. Îi răspundem cuvios dacă noi înşine suntem cuvioşi. Iar noi suntem cuvioşi atunci când îl iubim pe Dumnezeu şi căutăm să-I fim plăcuţi în orice am face. Aici Dumnezeu este important, nu noi. Dacă însă în comunicarea cu un om pătimaş cădem în păcat, este pentru că noi înşine suntem împotmoliţi în patimi. Să zicem că am o pubelă. Este curată, nu are nimic în ea. Dacă o voi deschide, nu va mirosi urât. Iar dacă va mirosi, nu e pentru că eu aş fi împrăştiat acel miros, ci pentru că e plină cu gunoi. Dacă prin comunicare cădem în patimi, aceste patimi deja există în noi. Nu putem simţi mireasma dacă suntem plini de toată mizeria.

¹¹⁸ Psalmul 17, 25-26.

413

Şi dacă suntem stăpâniţi de patimi, nu putem răspunde prin cuvioşie. Nu-i aşa?

— întrebarea este cu cine să interacţionăm. Cu cei răi sau cu cei buni? Putem sta de vorbă cu oamenii perverşi?

— Dacă suntem stăpâniţi de patimi, dar avem contact cu oameni răi, este ca şi cum am duce un vas cu benzină şi am încerca să verificăm cât de mult putem apropia un chibrit aprins pentru a nu stârni explozia. Explozia se va declanşa neapărat, aburii de combustibil o vor stârni încă înainte ca flacăra să se afle în apropierea nemijlocită a benzinei. Dacă nu ar fi combustibilul, chibritul nu ar face niciun rău, ar arde doar el.

Astfel, dacă vă atrag în vreo patimă, este numai deoarece ea deja există în dumneavoastră. Pur şi simplu ea se aprinde sub influenţa focului.

— Am un comentariu referitor la întrebarea precedentă. Dacă am înţelege cuvântul „servilism” nu literalmente, ci ca o „tolerare a viciilor”? în acest caz, unde este limita? Ierţi omul atunci când procedează greşit. Dar oare trebuie să-i spui că nu are dreptate? Va reieşi atunci că îl judeci, nu-l iubeşti.

— Nu, nu-l judecaţi. Dacă vă duc cu maşina, iar dumneavoastră jefuiţi o bancă, dintre noi care este vinovat? Amândoi suntem complici la infracţiune, chiar dacă săvârşim fapte diferite. Dumneavoastră aţi făcut fapta, iar eu v-am susţinut, de aceea purtăm răspunderea în egală măsură.

414

Dumneavoastră aţi luat banii, eu am fost la volanul maşinii.

Când cineva săvârşeşte un păcat şi dumneavoastră sunteţi, de asemenea, un om păcătos, cel mai bine este să vă ţineţi departe de un alt păcătos. Dacă sunteţi predispus la un păcat anume, iar eu voi cădea în el, este foarte posibil că şi dumneavoastră veţi cădea în el. Este mult mai sigur decât faptul că mă veţi ajuta să mă îndrept. De ce? Pentru că noi împărţim păcatul. Păcatul, nu virtutea. Aţi făcut deja păcatul care tocmai a pus stăpânire şi pe mine, dar încercaţi să scăpaţi de el, să vă tămăduiţi. Ce avem în comun? Păcatul. De aceea, mai degrabă am să vă trag eu din nou în păcat, decât să mă eliberaţi dumneavoastră de el.

în acelaşi fel, trebuie să evitaţi tot ce reprezintă o ispită, fie că este vorba despre oameni, locuri sau lucruri. Altfel veţi fi atraşi din nou în păcate, nefiind în stare să vă împotriviţi lor. Dacă am fi fost destul de puternici, nu am fi păcătuit nici înainte. Pur şi simplu rugaţi-vă pentru aceşti oameni.

Dacă vreau să mă las de fumat, nu voi merge într-un local deocheat unde se poate tăia fumul cu toporul, în nădejdea că în seara aceasta nu mă voi atinge de ţigară. Voi merge acolo unde nu se fumează. Nu pentru că oamenii sunt atât de răi, ci pentru că eu sunt slab. Asta nu e o judecare a semenilor, ci conştientizarea slăbiciunii mele.

— Asta nu mă încurcă să iubesc?

415

— în niciun fel. Pot să-l iubesc pe aproapele chiar dacă este beţiv şi, îmbătându-se criţă, se tăvăleşte pe stradă. Înţelegeţi ce spun? Văd că răspunsul meu nu vă mulţumeşte.

— Puteţi să ne spuneţi, vă rog, cum putem găsi un părinte duhovnicesc?

— Dacă vreau să învăţ să pictez tablouri, nu voi merge la dentist, nici la un master-chef, ci la un pictor. Şi am să-l rog să-mi arate lucrările lui. Dacă voi vedea că sunt frumoase, voi spune: „Aţi putea să mă învăţaţi şi pe mine să fac asta?”

Dacă vreţi să găsiţi un părinte duhovnicesc, trebuie să vizitaţi biserici, să analizaţi. Să întrebaţi: „Vă rugaţi? îl iubiţi pe Dumnezeu? Aţi putea să mă învăţaţi asta?” Dacă veţi vedea că un preot anume nu se roagă, nu se îngrijeşte de viaţa duhovnicească, atunci… nu merită să mergeţi la dentist, dacă aveţi nevoie de pictor. Asta în primul rând.

Acum şi un al doilea aspect. Părintele duhovnicesc se aseamănă cu o treaptă de piatră. Ea trebuie să fie rezistentă, să nu se mişte. Dacă ea stă în apă şi trebuie să treceţi peste ea de pe un mal pe altul, nu trebuie să fie joasă şi să se afle atât de jos, încât să alunecaţi de pe ea. Însă nu poate fi nici prea înaltă, căci atunci nu veţi putea să vă urcaţi pe ea. Trebuie să fie stabilă şi să se înalţe deasupra apei suficient de mult. Atunci veţi putea, călcând pe ea, să treceţi în cealaltă parte. Dar să nu rămâneţi pe ea.

416

Părintele duhovnicesc trebuie să vă ajute să traversaţi acolo unde trebuie să vă aflaţi; nu să vă ţină lângă el, nefiind în stare să vă ajute să treceţi dincolo.

Aşa că, uitaţi-vă în jur, căutaţi. Vedeţi dacă preotul are fii duhovniceşti, dacă îi ajută. Apoi mergeţi la el şi rugaţi-l să vă ajute. Fiţi ascultător şi faceţi ceea ce vă va spune. Dacă însă nu vreţi să fiţi ascultător, puteţi să vă cârmuiţi singur.

Primul lucru asupra căruia trebuie să vă îndreptaţi atenţia este acela dacă părintele se roagă. Toată teoria poate fi citită din cărţi.

Am nevoie de un om care va putea să-mi facă o pâine din care voi putea gusta, nu de unul care va vorbi despre ce gust are pâinea aceasta. Vreau chiar eu să o încerc. Vreau pe cineva care să mă ajute să coc o pâine şi apoi să o gust. Nu vreau să mi se vorbească despre Dumnezeu, vreau să mi-L arate.

— Şi dacă nu îmi va plăcea gustul acestei „pâini”, ci cuvintele preotului, pentru că ele îmi vor întări dorinţele, patimile, în loc să mă ajute să sporesc?

— Atunci fugiţi de el ca de iad. Nu avem nevoie de cineva care să ne ajute să coborâm în iad, putem ajunge acolo chiar şi fără ajutor străin. Trebuie să găsim un părinte duhovnicesc care ne-ar putea ajuta să scăpăm de iad.

Monahilor noştri eu le spun: „Domnul m-a pus aici stareţ ca să vă conduc în împărăţia cerurilor.”

417

Dar şi ei trebuie să mă împingă într-acolo, altfel niciunul dintre noi nu va ajunge la destinaţie.

— în Rusia contemporană şi, în general, în lumea contemporană, se vorbeşte mult despre diferite cipuri electronice, despre semne apocaliptice. Noi, creştinii, cum trebuie să răspundem la asta? Cum să reacţionăm? Ce să facem, în general?

— înainte de toate, trebuie să ţinem minte că lucrul cel mai important care ne trebuie pentru mântuire se află în Biserică. Aveţi totul. Nu putem schimba ziua de ieri, care s-a terminat deja. Ziua de mâine încă nu a sosit. Avem numai clipa de acum, numai prezentul. Chiar acum trebuie să ne mântuim. Anume astăzi trebuie să fim sfinţi. Anume astăzi trebuie să ducem o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.

Dacă vom respecta Evangheliile, dacă îl vom iubi pe Dumnezeu, le vom sluji tuturor, vom împlini poruncile, nu va fi nevoie să ne facem griji pentru Apocalipsă. Cifrele şi semnele nu înseamnă nimic, căci suntem deja cu Dumnezeu. Raiul ni se deschide în acea clipă când învăţăm să iubim. Iubiţi-L pe Dumnezeu cu toată inima şi cu tot cugetul, şi cu tot sufletul şi iubiţi-vă aproapele, atunci vă veţi afla deja în viaţa veşnică. Aşa că nu trebuie să vă faceţi griji.

— Probabil se are în vedere faptul că, în virtutea procesului general de globalizare, omul riscă să nu recunoască pecetea lui antihrist. Şi, astfel, îi va iubi pe toţi, dar va primi şi pecetea.

418

— Pecetea lui antihrist este păcatul. Dacă nu-l iubim pe aproapele şi nu-L iubim pe Dumnezeu, deja purtăm în noi pecetea lui antihrist. Săvârşind păcatul, treptat ne facem asemenea diavolilor. De ce atunci ne îngrijorăm atât din pricina unor cifre? Am primit deja acest semn. Fie îl mărturisim pe Hristos şi atunci îi arătăm lumii întregi sfinţenia, fie mărturisim despre cel viclean.

Ce legătură au cifrele? Oamenii îşi vopsesc părul, fac lifting facial şi toate celelalte, dar oricum au 80 de ani, chiar dacă ascund asta. Ei cred că arată ca la 60, dar cei din jur ştiu că au 80. La fel şi noi, atunci când păcătuim, purtăm în noi semnul lui antihrist. Ca să ajungi în iad nu e nevoie de nicio cifră.

Căutaţi mântuirea prin toată viaţa voastră şi veţi schimba lumea. Domnul a spus: „Nu vă temeţi. Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului. Pur şi simplu păziţi-Mi poruncile.” Şi, probabil, voi crede în aceste cuvinte ale Lui, nu în altceva. Puteţi să îmi agăţaţi toate cifrele. Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu-mi pasă de aceste cifre ale voastre.

419

Drumul spre sfinţenie. O privire de departe asupra rusiei

În lume ne înconjoară neorânduiala. Ea îi afectează pe toţi, atât pe cei căsătoriţi, cât şi pe cei care trăiesc singuri. Ea duce la divorţuri, precum şi la faptul că oamenii, în general, nu doresc să-şi facă o familie. Iată cu ce avem de trăit. Noi, creştinii ortodocşi (sau cei care căutăm să devenim astfel), cum îl urmăm pe Domnul? Cum să dobândim sfinţenia în lume?

Odată, la New York, am atins într-o discuţie problema sfinţeniei. Unul dintre ascultători a spus: „M-aş bucura măcar să supravieţuiesc.

Pentru ce îmi trebuie sfinţenie?”

Uneori ni se pare că viaţa noastră merge alandala, că nu o controlăm deloc. Nu ştim cum să ne facem o temelie trainică, un teren solid sub picioare. Încercăm să luptăm, dar deseori pierdem orice curaj. Credem că drumul către Domnul este prea greu. Iar lumea ne ademeneşte şi începe să ni se pară că este mai bine să-i urmăm chemarea, căci ea ne propune plăcerea chiar acum, imediat. De obicei, trebuie să plătim pentru asta un preţ mult prea mare, dar lumea ne promite desfătări

420

şi ne dă posibilitatea să fugim de luptă şi de îndatoriri. Cu toţii simţim din când în când aşa ceva. Ce înseamnă asta? Are vreun sens?

— Adesea oamenii se apropie şi spun: „Tu crezi în sfinţenie, dar ai văzut oare sfinţi adevăraţi?” Cu ce sfinţi aţi avut şansa să vă întâlniţi?

— Oameni sfinţi sunt în Biserică întotdeauna. Pentru că Duhul Sfânt nu poate fiinţa fără sfinţenie. Şi Hristos a promis că El, Duhul Sfânt, Se va pogorî (şi El S-a pogorât în ziua Cincizecimii) şi va fi cu noi până la sfârşitul veacului. De aceea, întotdeauna se găsesc oameni care răspund la chemarea lui Dumnezeu şi săvârşesc pentru asta o nevoinţă specială, I se dedică în totalitate. În această lucrare ei se schimbă. La început, doar ni-L arată pe Dumnezeu, îi mărturisesc lumii despre prezenţa Lui. Apoi această schimbare devine una considerabilă, chiar dacă nu este dusă până la capăt, dar este asemenea Schimbării la Faţă a Domnului pe Tabor, când ucenicii L-au văzut strălucind şi, prin El, pe Tatăl. Alături de Domnul, pe Care îl ştiau, apostolii au văzut ceva mai mult.

Exact aşa îşi arată Domnul prezenţa în lume. Atunci când cineva îl urmează cu adevărat, el însuşi devine ca Domnul. La fel spune şi Apostolul Pavel: […] nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine¹¹⁹. Sfinţi sunt foarte mulţi, dar ei sunt

¹¹⁹ Galateni 2, 20.

421

aproape neobservaţi, în primul rând, pentru că a vedea sfinţenia este posibil doar atunci când noi înşine vieţuim întru Duhul. În caz contrar, lucrurile duhovniceşti vor fi ascunse pentru noi.

Dar se întâmplă că unii oameni se apropie atât de mult de împlinirea absolută a poruncilor Domnului, încât chiar şi orbii observă asta. Biserica recunoaşte că asemenea oameni au dus o viaţă sfântă şi au devenit un exemplu pentru alţii. Asta nu înseamnă că nu există şi alţi sfinţi. Asta înseamnă că Biserica vede exemple de urmat tocmai în acei oameni.

Mi s-a întâmplat să întâlnesc în viaţă o mulţime de oameni care erau modele de sfinţenie pentru lume şi totodată trăiau foarte simplu. Lucrarea lor era mai presus de fire, atingea adâncimile tainice ale sufletului omenesc.

Toţi oamenii suferă toţi! dar nu toţi înţeleg cum trebuie să accepte suferinţa şi să o transforme în bucurie. Nu toţi desluşesc în ea vocea lui Dumnezeu şi nu toţi preschimbă, datorită acestui fapt, suferinţa într-o unealtă care ne transformă în oameni noi, în ceva măreţ.

Am să vă povestesc o istorioară pilduitoare, chiar dacă v-am mai spus-o de mai multe ori. La porunca episcopului, am slujit aproximativ un an la o parohie dintr-un orăşel care decădea. Majoritatea locuitorilor plecaseră de acolo. Parohia se afla într-un cartier unde locuiau mulţi slavi – ucraineni, ruşi, bieloruşi. Ei veniseră în America

422

pentru a munci în fabrici. Fiind oameni iubitori de Dumnezeu, şi-au ridicat o biserică,iar la momentul numirii mele aceasta avea deja peste o sută de ani. Dar anii au trecut, imigranţii s-au îmbogăţit şi au început să se mute în suburbii, să îşi facă acolo case. În anul 1943 -ştiu asta pentru că în parohie se păstrau nişte fotografii vechi în ziua de Paşti, s-au adunat la biserică peste 5.000 de oameni. Ei nu încăpeau înăuntru, umplând străzile. Iar atunci când am ajuns acolo, rămăseseră în jur de şaizeci de enoriaşi şi aceştia erau deja oameni în vârstă.

Mentalitatea lor nu trecea de limitele apartenenţei naţionale. Viaţa comunităţii se stingea treptat şi părea că este un fenomen ireversibil. Noii imigranţi nu erau ortodocşi. De altfel, mulţi dintre ei erau catolici, dar enoriaşii noştri nu socoteau necesar să iasă din ograda bisericii pentru a le vesti Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se mâhneau că viaţa parohiei se stinge, dar nu mai mult decât atât. Tineretul nu venea la biserică, iar oamenii vârstnici majoritatea fie muriseră, fie se mutaseră.

în această parohie, am întâlnit o femeie excepţională. Ana se trăgea dintr-o familie de ţărani. Foarte puternică, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Atunci când ne-am întâlnit, avea deja peste 80 de ani. Ea iubea foarte mult Biserica, îi era foarte credincioasă. La câteva luni după întâlnirea noastră, i-am spus:

423

— Nu scăpaţi nicio slujbă la biserică, staţi în faţă, lângă altar. Dar aveţi familie?

— Am, desigur, a răspuns ea. Am un soţ.

— Dar copii?

— Copii nu am.

— Pe soţul dumneavoastră nu-l văd la biserică niciodată.

— Este bolnav.

Am legat o discuţie şi Ana mi-a povestit că în tinereţe era foarte frumoasă (ea rămăsese simpatică şi la bătrâneţe). După cum spunea, toţi tinerii îi făceau curte. Iar ea era foarte mândră, foarte înfumurată. Îl tot aştepta pe prinţul pe cal alb. Astfel, într-un sfârşit, Ana l-a întâlnit pe viitorul soţ. El, de asemenea, era foarte frumos şi toate fetele căutau să-i atragă atenţia. Tinerii s-au căsătorit. Ea a declarat că vrea copii, dar şi asta şi-o dorea pentru a-şi satisface slava deşartă. Ana credea că propriii copii urmau să fie neapărat extraordinari.

La câţiva ani după nuntă, s-a întâmplat ca soţul ei să se transforme într-un infirm alienat.

Şi, în toţi cei 48 de ani care au urmat după căsătorie, el nu i-a spus niciun cuvânt. Nici măcar nu s-a ridicat din pat. Ana a fost nevoită să-l spele, să-l hrănească… Ea vorbea cu soţul, dar el nu răspundea. Ea se ruga alături de el, iar el tăcea. Ea îi citea, îi cânta, dar nicio reacţie.

Ana spunea că la început îi era extrem de greu. Fiind foarte mândră, se gândea înainte de toate la ea însăşi şi, de aceea, nu voia să spună nimănui

424

că soţul ei a devenit infirm. Dar încercarea i-a fost o şcoală bună. Toate rudele o sfătuiau să îşi trimită soţul într-un azil. Dar ea a spus: „Nu, am să-l îngrijesc chiar eu.” Ana mi-a recunoscut că a spus aşa doar pentru că nu dorea să pară o femeie slabă: „Nu puteam admite că oamenii vor crede că nu aş putea face faţă necazului meu. Aveam prea multă mândrie şi tocmai datorită ei am rămas alături de soţ. Dar el m-a învăţat ce e iubirea.”

Astfel, ea s-a angajat la o fabrică nu departe de casă. Acolo se confecţionau genţi şi valize din piele foarte scumpe, iar Ana făcea mânere pentru ele. Asta mulţi ani la rând, ca să aibă posibilitatea de a veni în pauza de masă acasă, să îşi hrănească soţul şi să-l ajute la tot ce avea nevoie. Căsnicia lor dura de 50 de ani şi ea niciodată nu a plecat de lângă soţul ei, nu l-a lăsat singur nici măcar o noapte.

Am rămas uimit:

— Ana, dar este o cruce atât de grea!

— Nu, părinte, mi-a răspuns ea. Dumnezeu mi-a dat exact soţul de care aveam nevoie. Eram mândră şi iubitoare de sine. Soţul m-a învăţat să mă gândesc la el, nu la mine. Datorită lui am învăţat să iubesc, am învăţat să-L iubesc pe Dumnezeu. Am un soţ minunat!

Păi, ăsta este un om sfânt! Zi după zi, neobosită, fără a capitula, ea îi slujea soţului ei care nu putea nici măcar să spună un cuvânt. După accident, el nu i-a mai spus niciodată: „Te iubesc” sau „Mulţumesc”. El pur şi simplu primea ceea

425

ce ea îi dădea toată viaţa sa. Ce putere duhovnicească! Adevărată nevoinţă! Puteţi să vă imaginaţi aşa ceva? Eu aş vrea, dar nu pot, căci sunt prea iubitor de sine.

I-ar fi fost mai uşor să îşi trimită soţul la un azil, căci aşa fac toţi. Dacă soţul, fratele sau tatăl nostru ar fi mut şi nu s-ar ridica din pat, cu siguranţă am decide că locul lui este la azil.

Incredibil! Ea nu a căzut în cârtire, care ar fi copleşit-o, ar fi distrus-o. Nu a luptat singură, L-a chemat în ajutor pe Domnul, ca să înveţe să iubească. Şi Domnul o iubeşte pe Ana.

Această poveste de viaţă, diferită de tot ce ne propune lumea, a fost o oglindire a gândurilor mele. Ana a îndreptat suferinţa spre folosul ei, I-a mulţumit Domnului pentru ea. Şi în această suferinţă, laolaltă cu supunerea voii lui Dumnezeu, ea a strălucit ca o stea. A dobândit sfinţenia.

Ana îl iubea mult pe Dumnezeu şi mereu rămânea atât de blândă, aproape de neobservat… Odată, tânărul nostru preot a anulat slujba, crezând că oricum lumea nu va veni. Ana s-a apropiat de el:

— Cum aşa? Nu va fi slujbă? Dar este sărbătoarea Naşterii Sfântului înaintemergător Ioan! A fost unul dintre cei mai mari oameni care au trăit vreodată pe pământ, el stă alături de Dumnezeu, iar dumneavoastră nu veţi sluji? Trebuie să o faceţi! Am să vin eu la biserică!

Părintele a fost nevoit să slujească.

426

A sosit Săptămâna Patimilor. În Vinerea Mare, după cum ştiţi, există un obicei: după rânduiala scoaterii Epitafului, în biserică toată noaptea se citeşte Psaltirea, până dimineaţa. Cea care o citea întotdeauna era Ana, iar înainte mama ei. Dar într-un an, preotul a spus:

— Vine prea puţină lume, iar în cartierul nostru este un nivel ridicat de criminalitate, nimeni nu va veni la biserică noaptea. De aceea, o s-o încuiem.

— Părinte! Dar am făcut aşa în fiecare an, încă din copilărie citeam cu mama Psaltirea, l-a rugat Ana. Nu am lipsit niciodată în noaptea din Vinerea Mare.

— Nu, a răspuns părintele. Biserica se va închide.

Ana a urcat în maşină, a plecat acasă, şi-a luat un scaun pliant, o lumânare şi cartea, s-a întors, s-a aşezat în pridvor şi toată noaptea a citit la Psaltire acolo, căci preotul nu o lăsase să intre. Femeia a fost observată de poliţiştii care treceau pe alături. Secţia lor se afla în vecinătate. Văzând o lumânare arzând, ei au chemat-o pe Ana:

— Ce faceţi acolo?

— Mă rog! le-a răspuns ea cu fermitate. Biserica este închisă, nu avem voie să intrăm.

— Şi ce dacă? Ce treabă aveţi dumneavoastră? nu au înţeles ei.

— Preotul a încuiat biserica. Dar în această noapte întotdeauna am citit rugăciuni. Aceasta este rânduiala.

427

— Dar unde stă acest preot?

— în apropiere, după colţ.

— Să mergem!

Printre poliţişti era şi un irlandez voinic, iar irlandezii sunt foarte evlavioşi. El a început să bată la uşa părintelui atât de tare, încât mai că a spart-o. Şi i-a ordonat:

— Aşa deci, în momentul acesta vă îmbrăcaţi, vă duceţi la biserică, o deschideţi şi-i permiteţi acestei doamne să intre. Şi mulţumiţi-I lui Dumnezeu că aveţi asemenea oameni credincioşi. Dacă nu o veţi lăsa în biserică, veţi ajunge după gratii.

Şi preotul, foarte jenat, a deschis biserica. Eroina noastră a stat acolo toată noaptea, înălţând rugăciuni către Domnul. Şi el nu a mai închis niciodată biserica atunci când ea îşi dorea să se roage acolo.

Ce credinţă! Vă imaginaţi? Ştiţi, în fiecare duminică o pomenesc pe Ana şi întotdeauna mi se pare că ea este alături. I-am spus că întotdeauna mă voi ruga pentru ea, căci şi ea întotdeauna se roagă pentru noi.

Domnul nu i-a descuiat uşile bisericii pentru că stătuse în faţa lor, ci pentru că vreme de 50 de ani i-a rămas fidelă soţului său. Iată sfinţenia.

Iar lumea ar spune că este o coincidenţă, că nu e deloc important. Noi însă ştim că este important. Povestea Anei deschide inimile multora. Ea a murit deja, dar e vie, pentru că asemenea oameni

428

nu mor. Sfinţenia atinge inimile oamenilor întotdeauna şi pretutindeni, pentru că este adevărată.

Sfinţenia este prezenţa văzută a lui Dumnezeu în lume. Auzind despre Ana, oamenii nu ştiu cum arăta ea, dar fiecare îl vede aici pe Dumnezeu.

Sunt mulţi sfinţi în lume, dar ca să vezi această sfinţenie, trebuie să ţi-o doreşti. Însă mulţi nu vor deloc să o vadă. În multe ţări există un proverb vechi ce oglindeşte cu precizie comportamentul omului: „învăţătorul vine atunci când elevul este pregătit pentru asta.” învăţătorii sunt mereu lângă noi, dar îi vom auzi doar atunci când inima noastră va fi pregătită.

La fel şi sfinţii, ei sunt mereu lângă noi, însă îi descoperim doar atunci când suntem pregătiţi pentru asta. Nu trebuie să călătorim nicăieri în căutarea lucrurilor deosebite, mai bine să ne uităm cu mai multă atenţie la ceea ce se întâmplă în familia noastră sau pe strada vecină, sau în biserică, sau chiar înăuntrul nostru.

Haideţi să devenim sfinţi! Sfânt este cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însuşi. Sfinţenia vine de la Dumnezeu. Este o calitate dumnezeiască, nu omenească. Singurul mod de a atinge sfinţenia este de a ne asemăna cu Domnul.

Am să vă povestesc şi despre părintele Vasile. De altfel, n-am să vorbesc despre el, ci despre Dumnezeu. Din viaţa Domnului Iisus Hristos

429

ştim că oamenii îşi lăsau treburile şi alergau să-L vadă, să se atingă de El, deoarece voiau să se simtă uniţi cu sfinţenia. Ei vedeau în faţa lor un om, dar credeau că în El sălăşluieşte Dumnezeu. Ei ştiau că El este unit cu Dumnezeu într-un anume fel. Ei chiar credeau că este Dumnezeu însuşi.

Putem spune că observăm aşa ceva astăzi? Da. Atunci când aflăm că o persoană se roagă mult sau săvârşeşte ceva deosebit în numele Domnului, cum ar fi slujirea săracilor, îngrijirea bolnavilor, îndurarea unor mari suferinţe, dar nu îşi pierde credinţa, ajunge la închisoare pentru credinţă sau este prigonit, face nevoinţă duhovnicească, năzuim către asemenea oameni, vrând să fim mai aproape de sfinţenie. De parcă sfinţenia lor ni se va transmite şi nouă. Dar nu se întâmplă aşa. Căci nici aceşti oameni nu au devenit sfinţi dintr-odată. A fost nevoie să se schimbe, să îşi dorească sfinţenia, adică să facă tot ce trebuie pentru a fi cu Dumnezeu. A fost nevoie să-L iubească pe Dumnezeu atât de tare, încât toate celelalte să devină secundare. Şi ei au făcut asta!

Aşadar, aş vrea să vă relatez despre un monah pe nume Vasile. El a fost stareţ la o mănăstire. Era deja foarte înaintat în vârstă, biruit de o mulţime de neputinţe trupeşti. În zona unde se afla mănăstirea nu era acces direct la serviciile medicale. Nu pot spune exact cum se numea boala de care suferea, ceva de genul tuberculozei osoase. În plus, era chinuit de răni la picioare,

430

pielea îl mânca şi-i ardea. Avea pe atunci peste 90 de ani şi în ultimii doi ani aproape că nu putea să meargă deloc. Cea mai mare parte a timpului părintele Vasile o petrecea în chilia lui şi se ruga. Dar la fiecare slujbă, fie dimineaţa, fie seara, fără a ţine seama de vreme, fraţii îl duceau la biserică. Puneau targa în mijlocul bisericii şi el zăcea acolo, făcând rugăciune. Părintele Vasile nu a lipsit de la nicio slujbă, chiar în ciuda iernilor severe. În timpul Liturghiei, pe obraji îi curgeau lacrimi, el mereu se închina.

Pentru monahi acesta a fost un exemplu extraordinar şi foarte mişcător, căci orice mutare dintr-un loc în altul îi pricinuia părintelui Vasile o durere puternică. Însă nicio durere nu putea să-l oprească să meargă pe drumul către ceea ce voia să dobândească. Prin exemplul său, el îi însufleţea şi pe ceilalţi, tăcând, fără a scoate o vorbă, pur şi simplu dând mărturie despre faptul că nu trăia nicio zi fără Dumnezeu. Şi monahii, de asemenea, nu întârziau niciodată la slujbă şi niciodată nu lipseau. De ce? Deoarece ştiau că, dacă va veni părintele Vasile, nu vor mai putea să-şi justifice „chiulul”.

Uneori la mănăstire veneau oameni care aveau o anumită influenţă, reprezentanţi ai puterii locale. Ei spuneau:

— Părinte, trebuie să vă internaţi la spital. Sunteţi foarte bolnav. Este periculos.

El însă răspundea de fiecare dată:

431

— Vreau să mor aici, în mănăstirea noastră. Domnul mi-a încredinţat-o şi vreau să mor în ea.

în cele din urmă, funcţionarii l-au convins pe părintele Vasile să se interneze la spital. El nu voia, dar a acceptat să facă tot ce i se spunea. I-au promis să îl transporte cu un elicopter.

Mănăstirea se afla pe coasta unui munte: jos era marea, de jur împrejur munţii. Suprafeţe plane unde putea să aterizeze elicopterul aproape că nu erau. El s-a rotit mult timp deasupra aşezământului, tulburând liniştea. În chilia părintelui Vasile se adunaseră monahii pentru a-l conduce, într-un sfârşit, a apărut unul dintre binevoitori:

— Ne cerem iertare, dar elicopterul nu poate să aterizeze. Nu e niciun loc potrivit. Panta este foarte abruptă şi mai bate şi vântul. Nu reuşim nimic.

— Ce bine! a răspuns părintele Vasile. Nici nu voiam să plec.

Aşa a rămas la mănăstire, acolo a şi murit. Şi îmi aduc aminte cum un frate îmi spunea că în aşezământul lor singurul om care nu a suferit a fost părintele Vasile. Pentru că el se afla dincolo de limitele suferinţei. Din punct de vedere fizic, el îndura dureri insuportabile, dar sufletul lui era eliberat de ele. Toţi ceilalţi aveau o durere în suflet, inclusiv la gândul că părintele Vasile urma să plece la Domnul.

Ulterior, monahii spuneau că era minunat faptul că, deşi părintele Vasile murise în urmă

432

cu mulţi ani, el continua parcă să se afle în aşezământ:

— Toţi aceşti ani el i-a petrecut cu Dumnezeu. Şi noi, urmându-i exemplul, năzuiam către Domnul, ca să fim cu El, conştientizând că toate celelalte sunt neesenţiale. Atunci când pleca la Domnul, mulţi erau luptaţi de gândul la pierderea care îi aştepta. Dar apoi au înţeles că părintele Vasile a rămas în continuare cu noi.

Aşa vorbeau ei mulţi ani mai târziu după fericitul lui sfârşit.

Iată ce se întâmplă când omul îl cunoaşte pe Dumnezeu: el trăieşte în lume, dar nu-i aparţine lumii. El […] nu este din lumea aceasta¹²⁰. Tocmai asta ne învaţă Domnul, să fim în lume, dar nu şi din lume. La fel şi părintele Vasile, petrecând pe pământ, vieţuia de mult timp în împărăţia cerurilor. Tocmai spre asta sunt chemaţi creştinii.

Atunci când stăm în faţa icoanei, fie că este vorba despre un chip pictat sau despre un om viu, ea este mărturia realităţii a cărei măreţie este inaccesibilă vederii noastre. Călugărul care nu este din lumea aceasta, deşi trăieşte în lume, este icoana împărăţiei lui Dumnezeu. Iată cum trebuie să fim.

Nu trebuie să căutăm în lume oameni ca părintele Vasile, ci să vedem acea lume cerească pe care ei ne-o arată nouă. Iar dacă vom căuta

¹²⁰ Ioan 18, 36.

433

un asemenea om, îl vom vedea, dar nu mai mult decât atât. Şi atunci când va pleca, vom fi deprimaţi din cauza tristului sentiment al pierderii. Ne vom tângui: „Vai, ce să facem acum?” însă el a plecat cu mult timp înainte să aflăm de sfârşitul lui. Dar a rămas aici, ca să ne ajute să ajungem acolo unde el deja s-a înălţat cu duhul, ca să ne înveţe să vieţuim în lume, dar să nu fim ai lumii.

Tocmai aşa ni se descoperă sfinţenia, prin chipul lui Dumnezeu, nu prin chipul omului care se află în faţa noastră. Ea ne arată o altă viaţă care este deja viaţa veacului ce va să fie.

Dacă ne uităm pe geam şi vedem ceea ce se află în spatele lui, ce contează cât de frumos este geamul însuşi? Care este rostul lui, în general? Iar dacă vedem prin el -, nu mai trebuie să mergem la un alt geam. V-am arătat două „geamuri” curate, transparente. Acum puteţi să priviţi prin ele la ceea ce se descoperă dincolo de ele.

Trebuie să ne iubim unii pe alţii, pentru că Dumnezeu ne iubeşte. Să ne gândim la alţii, nu la noi înşine, căci e inutil să te gândeşti la tine. „Eul” nostru nu merită să ne gândim la el. Dacă te concentrezi asupra ta, vei deveni foarte singur. Poţi primi bucuria doar având grijă de ceilalţi. Iar de noi va avea grijă Dumnezeu însuşi. Haideţi să-i iubim pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi pe surori, pe toţi semenii. Auziţi? Tocmai pentru asta ne aflăm aici. Altă pricină nu există.

434

Dacă în viaţa noastră am reuşi doar să învăţăm să iubim şi nimic mai mult, am putea considera că viaţa a trecut cu succes. Dacă am locui în parc, am suferi de foame şi am dormi pe o bancă, dar am şti să iubim, viaţa noastră ar fi împlinită în totalitate! Iar dacă am avea toate bogăţiile din lume, dar n-am şti să iubim, viaţa ar trece în zadar. În zadar!

— Aşa spunea Sfântul Ierotei.

— Da, Sfântul Ierotei, ucenicul Apostolului Pavel. Un om extraordinar!

Vă cer sfintele rugăciuni, vă rog să vă rugaţi unii pentru alţii, ca să nu ne rătăcim, să nu pierim în această lume. Dacă nu vom învăţa să-L iubim pe Dumnezeu şi pe semeni, ne vom irosi viaţa, fără a atinge scopul petrecerii omului pe pământ.

Evitaţi tot ce stă între voi şi semeni. Dacă sunt bogat şi am totul, inclusiv putere asupra oamenilor şi pot să-mi permit orice, oare mai am nevoie de cineva? Dar, dacă nu am nimic, am nevoie de ajutor ca să-mi fac rost de mâncare, să mă întreţin, să-mi găsesc adăpost şi atunci îmi trebuie sprijinul semenilor, şi încep să intru în relaţie cu ei.

Le permitem lucrurilor să devină piedici între noi şi semeni. Plăcerea devine mai importantă decât iubirea, cât e de stupid! Stupid! Dacă părinţii nu ne-ar fi iubit, nici nu am mai fi fost în viaţă până acum. Pur şi simplu nu am fi supravieţuit, dacă ei nu s-ar fi jertfit pentru bunăstarea noastră. Ce concluzie tragem de aici?

435

— Şi noi, la rândul nostru, trebuie să iubim.

— Corect! Nu să ne purtăm ca nişte copii nerecunoscători care mereu au nevoie de ceva, asta este o problemă generală. Nu îl iubim pe Dumnezeu şi asta nici nu ne deranjează.

Cu toţii trebuie să lucrăm asupra sinelui. Primul lucru pe care Apostolul Pavel l-a spus despre dragoste este că îndelung rabdă. Al doilea, că este binevoitoare.

în urmă cu mulţi ani, am cunoscut un medic. Ce om extraordinar de răbdător şi bun a fost! El se dedica celorlalţi în totalitate. Niciodată nu le cerea bolnavilor să-i plătească. Niciodată nu întreba dacă au asigurare, dacă au bani. Ei pur şi simplu veneau şi spuneau ce îi doare. Şi dacă nu aveau cu ce plăti, nu plăteau. Acest doctor spunea că trăieşte pentru a-i ajuta pe bolnavi. Iar pe perete îşi agăţase o tăbliţă pe care scria: „Răbdarea nu vine în vizită la medic.”¹²¹ Mi se părea atât de nostim… Nostim, nu-i aşa? Şi la obiect.

— în sensul că în vizită la doctor nu vin oamenii răbdători?

— Răbdarea este o virtute. Un om răbdător va îndura suferinţele şi nu va merge să se trateze. Aşa că la medic nu vei vedea oameni cu adevărat răbdători.

¹²¹ în limba engleză, cuvântul„patience” („răbdare”) se aseamănă la pronunţie şi în scris cu „patients” („pacienţi”).

O privire de departe asupra Rusiei

De Rusia mă leagă trăiri extraordinare. Toate călătoriile noastre şi experienţa pe care o dobândim în timpul lor se definesc prin ceea ce căutăm şi prin concepţiile noastre. Oriunde am merge, orice am întreprinde, tot ce ni se întâmplă este condiţionat de perspectiva noastră asupra lumii.

Bunăoară, dacă în cameră ar sta douăzeci de oameni şi le-aş spune că am pierdut un obiect în grădină, rugându-i să mi-l caute, ce s-ar întâmpla dacă în acelaşi timp nu aş denumi acel obiect? Sau l-aş denumi, dar ei nu ar înţelege la ce mă refer. Să zicem, le voi spune că am pierdut un mic scarabeu¹²². Iar oamenii nici nu ştiu ce e ăla un scarabeu. În acest caz, nu vor găsi nimic, poate numai întâmplător. Pentru acelaşi rezultat, pot pur şi simplu să spun că nu am pierdut nimic.

¹²² Scarabeu gândac de talie medie, cu corpul plat, negru, cu membrele anterioare dinţate.

438

Cel ce merge într-o ţară precum Rusia, în speranţa să găsească aici ceva anume, ar putea să nu vadă pădurea din cauza copacilor, adică să nu vadă tabloul general, căutând lucrul după care a venit. Fie va găsi ceea ce caută, fie va fi dezamăgit, dar va scăpa din vedere realitatea însăşi.

în ceea ce mă priveşte, în ultimii ani am întreprins câteva călătorii. Prima dată am urmărit un singur scop, acela de a găsi un aşezământ cu vieţuire potrivit vechilor tradiţii ale monahismului rusesc. Dar înţelegeam că acesta nu trebuie să fie doar o clădire, o structură exterioară, anumite particularităţi de organizare, ci o realitate în care trăiesc oamenii care tind să stabilească relaţii personale cu Dumnezeu în cadrul unei obşti, adică să atingă comuniunea reală cu Dumnezeu şi unirea cu Domnul, şi unii cu alţii.

Ajungând la prima mănăstire rusească, pe de-o parte, nici nu înţelegeam ce anume căutam, iar pe de altă parte, îmi doream să văd ceea ce am văzut. Dar Dumnezeu a fost foarte milostiv cu mine. El ştia de ce anume aveam nevoie şi ştia ideile mele legate de asta. Domnul a procedat ca de obicei: a făcut ceea ce a binevoit.

Am ajuns în Rusia dorind să învăţ ceva şi am învăţat multe. Dar totodată am văzut lucrarea Domnului. I-am văzut nu doar pe fraţii şi surorile mele, ci pe Dumnezeu. Acelaşi ca şi în America. Dumnezeu nu Se uită la apartenenţa noastră la o anumită naţiune sau ţară. El ne priveşte

439

ca pe copiii Săi şi pretutindeni îşi săvârşeşte lucrarea. Dacă Domnul lipseşte dintr-un loc, acel loc pur şi simplu nu există.

Viaţa culturală a Rusiei nu mă interesa. Îmi este străină cultura care nu îl poartă în sine pe Dumnezeu. Locuiesc într-o ţară a cărei cultură nu năzuieşte spre Dumnezeu. Ajungând în Rusia, am văzut că aici lucrurile stau la fel. Asta m-a întristat mult, căci în adâncul sufletului încă îmi mai făuream visuri despre Sfânta Rusie. Şi am văzut reflectarea ei, dar nu în cultură. În privinţa acesteia din urmă, nu pot să spun că, în comparaţie cu celelalte culturi, este oarecum mai plină de har şi îndreptată către Dumnezeu. Nu e mai plină de har decât celelalte, dar nici mai puţin.

în marea ei majoritate, populaţia Rusiei aleargă după cele lumeşti. Familiile se destramă, oamenii încheie căsătorii de mai multe ori sau chiar deloc. Copiii hoinăresc unde le trece prin minte, fără a avea habar cum să aleagă o direcţie corectă în viaţă. Drogurile, alcoolul, consumerismul, materialismul, capitalismul ca peste tot. Dar în sufletul rusesc mai este vie acea parte care îl ţine minte pe Dumnezeu. De departe, toţi au avut ocazia să-L cunoască, să trăiască experienţa comunicării cu Dumnezeu ca Persoană, oamenii au auzit despre El, îl văd, se gândesc la El. În ruşi trăieşte din veac o oarecare aspiraţie care nu îi lasă să uite de Dumnezeu. Ce minunat este acest lucru! în Rusia am cunoscut bucuria iubirii lui Dumnezeu.

440

Aici oamenii îmi spun:

— Totul s-a schimbat, lumea a luat-o razna.

Biserica şi monahismul nu sunt aşa cum trebuie să fie. Nu mai avem sfinţi ca odinioară. Nu avem părinţi plini de duh, nu avem cârmuire duhovnicească. Totul a fost în trecut.

Eu le răspund:

— Ce prostii! Atâta vreme cât există Biserica pe pământ, ea este aceeaşi ca în ziua Cincizecimii. Hristos ieri şi azi, şi în veci este acelaşi¹²³. El a spus: Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor¹²⁴. Doar în Biserică vieţuieşte Sfântul Duh, doar în Biserică sunt toate darurile Lui. Şi, dacă spui că nu au mai rămas oameni sfinţi, stareţi purtători de duh şi povăţuitori duhovniceşti, că nu se mai poate găsi adevăratul monahism, negi chiar existenţa Bisericii. Iar asta e deja blasfemie.

Din veac în veac au existat în mijlocul ruşilor mulţi oameni care au răspuns chemării lui Dumnezeu. Ei au constituit exemple de comuniune cu Dumnezeu, de împreună-lucrare a Domnului cu omul.

Tocmai asta salvează Rusia. Strămoşii voştri, părinţii şi maicile voastre duhovniceşti, fraţii şi surorile care L-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice lucru pământesc feresc Rusia de pieire. Cât de mulţi mijlocitori cereşti aveţi!

¹²³ Evrei 13,8.

¹²⁴ Parafrazare la Matei 28, 20.

441

Venind aici, simt asta, simt că mi se oferă o mare cinste de a mă afla pe pământul poporului care multe secole la rând L-a iubit pe Dumnezeu cu râvnă. Domnul nu face diferenţă între Rusia şi celelalte ţări. Dar tocmai aici foarte mulţi oameni au răspuns la chemarea Lui. Iată ceea ce face ca Rusia să fie deosebită şi fără pereche.

Am văzut cum îşi înfăptuieşte lucrarea Dumnezeu în S.U. A., în Grecia, în Africa şi Asia, în America de Sud. El îi iubeşte pe oameni. În rugăciuni repetăm mereu cuvintele care spun că Dumnezeu este iubitor de oameni şi le vrea tuturor mântuirea.

De ce greutăţi mă lovesc în Rusia? Ce determină lupta mea interioară legată de ea? Pe de-o parte, aflându-mă aici ca un observator străin, văd ceea ce ruşii înşişi pur şi simplu nu observă, în virtutea obişnuinţei care le impune certitudinea că totul va fi aşa cum a mai fost. Foarte des noi nici nu vedem ceea ce avem, pentru că avem prea multe lucruri. Şi, din acest punct de vedere, pot să le spun ruşilor următorul lucru: „Opriţi-vă! Nu mai faceţi ceea ce faceţi! Vă veţi distruge copiii. Nu vă închipuiţi că vor putea să scape de consumerism, de materialism. Nu vă faceţi iluzii că familiile voastre destrămate, comportamentul vostru iresponsabil, inclusiv desfrâul şi perversitatea, vă privesc numai pe voi. Nu, ci toate acestea vă vor distruge copiii. Ei vor face ceea ce faceţi şi voi. Şi asta va distruge sufletele lor, dar şi pe ale voastre.”

442

Dar oamenii nu vor să audă asta. Ei cred că icoana va acţiona asupra lor în mod magic şi totul va fi bine, iar ei înşişi nu mai trebuie să facă nimic. Sau cred că e suficient să meargă o dată la biserică şi copiii lor vor fi mântuiţi.

însă copilul învaţă uitându-se la ceea ce credem noi. După cum credem, aşa trăim. Dacă părinţii cred în Dumnezeu, nu doar într-o oarecare imagine a Lui, ci în Dumnezeu ca Persoană, atunci şi copilul va crede. Iar dacă nu cred nici adulţii, copiii nu o vor face.

Rusia trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Rusia trebuie să-L preţuiască pe Hristos. Poporul rus trebuie să devină sfânt. Şi toate acestea încep în familie, atunci când alergăm la Domnul cu smerenie.

Rusia este o ţară extraordinară, minunată. Nu datorită particularităţilor naţionale ca atare, nu datorită limbii sau a moştenirii artistice, căci toate acestea sunt darurile cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Rusia nu a creat de la sine nici arta, nici bucătăria naţională, nici muzica, toate acestea i-au fost dăruite de Domnul.

El ne-a înzestrat pe toţi cu darurile Sale, diferite şi în măsură diferită, dar aceste daruri au menirea de a-L preaslăvi pe Dumnezeu, nu „eul” nostru. Însă ce vedem noi? Un om cu o voce de înger cântă despre dezmăţ, despre perversiuni sexuale. El procedează ca un hoţ care răpeşte frumuseţea darului lui Dumnezeu, crede că este

443

meritul lui personal. Îl eclipsează pe Dumnezeu, nu lasă oamenii să-L vadă. Şi asta e o tragedie. Sau vezi câte un tânăr sau o fată de 17-18 ani, minunaţi, copii încă, dar care deja au piercing-uri de sus până jos, tatuaje, trăiesc în desfrâu… Tata şi mama plâng uitându-se la cel pe care l-au născut cândva, care e mutilat, deformat, chinuindu-se pe el însuşi.

Este ceea ce vedem astăzi în toată lumea. Darurile minunate ale lui Dumnezeu, chiar zidirea Lui, totul este mutilat. Iubesc Rusia şi am îndrăgit foarte mult poporul ei. Sper că, venind aici din America, unde am trăit atât de mult într-un mediu materialist şi capitalist, voi putea să-mi avertizez surorile şi fraţii ruşi asupra greşelilor pe care le-am comis noi în State. Şi mai sper că voi reuşi să preiau de la poporul rus toată legătura lui profundă, personală, cu sfinţenia, pe care o voi transmite ulterior poporului meu.

în orice ţară am merge, oamenii nu diferă cu nimic unii de alţii. Toţi încearcă să răspundă la aceleaşi întrebări. Una dintre ele este despre suferinţe. A doua cum să profiţi de bunurile lumii acesteia fără să îţi faci rău. De ce, cum şi ce trebuie să facem? De aceea, mi se întâmplă să vorbesc cu oamenii bazându-mă pe experienţa suferinţelor mele, a luptei mele…

Pur şi simplu ne aflăm în împrejurări diferite şi ne purtăm în conformitate cu ele. Dar omul a fost creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

444

Iar lupta pe care o duce omul întotdeauna şi pentru toţi este aceeaşi. Esenţa ei este alegerea pe care o facem în anumite împrejurări lumeşti.

A fi rus, american, grec, neamţ este ca a avea culori diferite ale părului: unii sunt blonzi, alţii bruneţi, iar alţii roşcaţi. Nu asta îi dă omului dreptul de a se numi om şi nici nu îl lipseşte de acest drept.

Ne mai uneşte şi faptul că noi, oamenii, suntem copiii lui Dumnezeu. Haideţi să nu vorbim despre diferenţe, ci despre ceea ce avem în comun. Ce anume? Este vorba despre lucrul cel mai important din viaţă, faptul că Dumnezeu vă iubeşte şi pe voi, şi pe mine şi că tocmai datorită acestui fapt existăm. Şi tocmai de aceea trebuie să ne iubim unii pe alţii. Nu contează cine suntem ruşi, americani sau greci. Importante sunt relaţiile personale cu Dumnezeu, nu diferenţele

naţionale sau culturale.

într-un cuvânt, omul este om peste tot. Adesea întrebările care îmi sunt puse încep astfel: „Dar cum e la voi, la americani?” Le răspund că, în primul rând, sunt om. În al doilea rând, sunt ortodox. Şi numai în al treilea american. Adică, din trei particularităţi, avem deja două comune. Haideţi să ne uităm deci la asemănări, nu la diferenţe. Tocmai acest criteriu este determinant pentru mine.

— Aş vrea să-mi exprim bucuria întâlnirii unui om cu care ne uneşte credinţa în Hristos.

445

Ne este uşor să comunicăm, deşi ne despart oceane, limba şi distanţa. Nu contează de ce naţionalitate suntem, ce culoare are pielea noastră, unde locuim, dacă suntem bogaţi sau săraci, pretutindeni sunt oameni care, de asemenea, sunt ortodocşi, care gândesc ca noi şi aspiră la aceleaşi lucruri. Şi ne uneşte Hristos.

— Mulţumesc! Ştiţi, Apostolul Pavel a spus: Nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui Hristos, în afară de noi înşine¹²⁵. Nimeni nu ni-L poate lua. Numai noi înşine putem să ne despărţim de El, să ne dezicem de El. Aşadar, nu trebuie să ne temem de nimeni, în afară de noi înşine.

Cât de mult mă bucură întâlnirile cu voi! Ştiţi, în America toţi se miră: „Cum vei merge în Rusia, Belarus, Estonia, Ucraina, dacă nu vorbeşti limba lor?” Iar eu le răspund: „Vorbim aceeaşi limbă. Nu este dificil, căci avem un singur Domn şi îl iubim. Suntem o familie.”

Nu îmi sunteţi străini, sunteţi fraţii şi surorile mele. Noi credem că putem schimba totul. Este un Dumnezeu, o Biserică, un Botez¹²⁶. Suntem membrii aceleiaşi familii.

Domnul să vă binecuvinteze!

¹²⁵ Parafrazare la Romani 8,35-39.

¹²⁶ Vezi Efeseni 4, 5.

Cuprins

Cuvânt către cititori 7

Când cei doi devin una 11

Căsătorită cu un sfânt cu geacă de piele 55

Nenorocirea noastră cea mai mare suntem noi înşine 105

Mergem spre mormânt, dar credem că mergem spre nuntă 135

Stăpânul casei noastre este Domnul 171

Viaţa este foarte simplă, dar ne este foarte greu să trăim 187

Cea mai bună predică este exemplul personal 229

Să fim în lume, dar nu şi din lume 297

Luptă-te pentru lucrurile în care crezi 328

împărţiţi-vă tuturor 365

Ascultarea este libertate 382

Drumul spre sfinţenie 419

O privire de departe asupra Rusiei 437

Distribuţie:

S.C. Egumenită S.R.L. tel.fax: 0236-326.730 -mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

În cea de-a treia culegere de convorbiri duhovniceşti ale schiarhimandritului Ioachim (Parr), stareţul Mănăstirii Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca (S.U.A., New York), autorul îşi împărtăşeşte experienţa duhovnicească, laolaltă cu o mulţime de exemple vii din Sfânta Scriptură, vieţile cuvioşilor din trecut, dar şi ale contemporanilor noştri, precum şi povestiri bazate pe comunicarea cu numeroşi fii duhovniceşti, dintre care mulţi s-au aflat în faţa nevoii de a rezolva chestiuni dificile ale relaţiilor de familie. Cartea va fi folositoare pentru cei care se pregătesc de căsnicie, pentru familişti, dar şi pentru cei care pur şi simplu caută răspuns la întrebarea legată de locul creştinului în lumea contemporană.

Lasă un comentariu Anulează răspunsul