NOUL MATERIC

COLECŢIA HAGIOLOGICA

NOUL MATERIC

Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite şi sfinte

Traducere din limba greacă veche de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă şi dr. Laura Mândrilă

Cu o postfaţă şi note de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă

SOPHIA METAFRAZE Bucureşti

Redactor: Florin Caragiu

Ilustraţie copertă: Sorin George Nicolae

Traducerea s-a făcut după manuscrisul EBE 513 (sec. al XIII-lea), ff 197r-269v, editat de P.V. Paschos în Neav Mr]ZpiKOV. Ayvcooza xai âvEKdoza nazepncâ xai ăoKrjzLKâ Keipeva nepi zipicuv xai âyicov rvvaiKtov, Ed. Akritas, Atena, 1990, pp. 27-150.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Noul materic sau Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite şi sfinte trad, din lb. greacă veche de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă bucureşti: Editura Sophia: Metafraze, 2016 ISBN 978-973-136-556-5 ISBN 978-606-93875-0-4

I. Mândrilă, Gabriel (trad.)

235.3

Noul materic sau Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite şi sfinte

Un monah a întâlnit pe cale nişte [fecioare] canonice¹, adică monahii² adevărate, şi s-a ferit din calea lor. Egumena însă, făcându-i semn să se apropie, i-a spus: „Dacă ai fi fost monah desăvârşit, nu ai fi băgat de seamă că suntem femei.”

Doi monahi oarecare s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere la ce măsură duhovnicească au ajuns. Atunci le-a venit glas, zicând: „în satul cutare trăieşte un mirean pe nume Euharist împreună cu soţia lui Maria: voi încă nu aţi ajuns la măsura lor.” Ridicându-se aşadar cei doi Bătrâni, au pornit spre satul cu pricina şi, cercetând, au

¹ KavovLKaîţ. Prin termenul „canonic” se înţelege de obicei persoana, cu precădere fecioara, care se pune în slujba unei biserici, dar fără a fi tunsă în monahism; aici autorul ne explică faptul că e vorba de fecioare tunse canonic în monahism. După cum ne informează Amoniu Alexandrinul (Comentariu la Faptele Apostolilor 18, PG 85, 1569), „şi monahiile şi canonicele se tund”. Vezi, de asemenea, şi Vasile cel Mare, Epistola 188 (PG 32,673) şi Epistola 173 (PG 32,648).

²Movă(JTpUX.

aflat casa lor. Văzând-o pe soţia acestuia, o întrebară: „Unde este bărbatul tău?” „Este păstor”, le răspunse aceea, „şi e cu turma la păşune.” Şi i-a primit în casa ei. La căderea serii, s-a întors şi Euharist cu turma şi, văzând pe Stareţi, le-a pregătit masă; şi a adus apă să le spele picioarele. I-au spus Bătrânii: „Nu vom gusta nimic, dacă nu ne vei face mai întâi cunoscută lucrarea ta.” Euharist le-a răspuns cu smerenie: „Eu sunt păstor, şi aceasta este soţia mea. Ce altceva doriţi să aflaţi?” Şi stăruiau cu rugăminţi, dar el nu voia să le mai spună nimic. Atunci i-au zis: „Dumnezeu ne-a trimis la tine.” La auzul acestui cuvânt, a fost cuprins de frică şi le-a spus: „Iată, turma asta de oi o avem de la părinţii noştri; iar dacă Domnul binevoieşte să agonisim câte ceva de pe urma lor, împărţim în trei părţi: o parte pentru săraci, alta pentru primirea de străini şi a treia pentru trebuinţele noastre. De când ne-am căsătorit nu ne-am întinat nici ea, nici eu, ci am rămas feciorelnici, fiecare dormind singur deoparte. Noaptea ne îmbrăcăm în haine aspre din păr de capră¹, înălţând cereri la Dumnezeu şi rugându-ne Lui pentru păcatele noastre, iar ziua purtăm hainele noastre [obişnuite]; şi, să ne fie cu iertare, nimeni până acum n-a ajuns să cunoască

¹ EâKKOQ-, termenul are şi sensul de rasă, desemnând, cu alte cuvinte, un veşmânt monahal dintr-o ţesătură mai aspră şi mai groasă.

acestea.” La auzul acestora, Bătrânii s-au minunat şi au plecat slăvind pe Dumnezeu.

III

Zis-a Amma Teodora: „Nevoiţi-vă spre a intra pe poarta cea strâmtă, căci largă şi încăpătoare e calea pântecelui şi a slavei deşarte care duce la pierzanie, şi mulţi sunt cei ce păşesc pe ea; or îngustă şi plină de întristări e calea postului şi a smereniei care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce păşesc pe ea.¹ Căci după cum pomii nu pot, dacă nu trec prin iarnă, aduce roadă, aşa şi pentru noi veacul acesta e iarna [care premerge rodirii noastre]. Şi dacă nu vom trece prin multe necazuri şi ispite, nu ne vom învrednici de împărăţia cerurilor.”

Zis-a iarăşi: „Nici asceza, nici privegherea, nici orice alt fel de nevoinţă nu îl mântuie pe om, ci doar iubirea curată şi smerenia.”

Rugându-se oarecând Macarie cel Mare în chilia lui, a venit asupră-i un glas zicând: „Macarie, încă nu ai ajuns la măsura celor două femei din oraşul cutare!” Cum s-a sculat aşadar

¹ Cf Mt. 7,13; Lc. 13,24.

Bătrânul de dimineaţă, şi-a luat toiagul de finic şi a purces la drum înspre cetatea aceea. Ajungând, a recunoscut locul şi a bătut la uşă. Ieşind una dintre ele, l-a primit în casă cu bucurie. Şi aşteptând puţin, a venit şi cealaltă. Atunci le-a chemat pe amândouă la el, şi de îndată ce s-au aşezat, Bătrânul le-a spus: „Pentru voi am străbătut atâta cale şi am îndurat osteneala [drumului], venind aici tocmai din pustie; spuneţi-mi, aşadar, despre lucrarea voastră!” Iar ele i-au răspuns: „Crede-ne, Părinte, că noi nu ne-am înstrăinat de patul soţilor noştri; ce lucrare duhovnicească deci aştepţi de la noi?” Punându-le metanie, Bătrânul le ruga să-i descopere lucrarea lor. Atunci i-au spus lui: „Noi nu suntem rude după trup, dar s-a întâmplat să ne însoţim cu doi fraţi după trup; şi sunt cincisprezece ani de când locuim împreună în această casă şi nu ştim să ne fi certat vreodată între noi sau să ne fi spus vreun cuvânt urât, ci ne petrecem toată vremea în pace şi în multă înţelegere. Ne-a venit însă gândul să ne părăsim soţii şi să intrăm în ceata fecioarelor¹; şi chiar dacă ne-am rugat stăruitor soţii, nu i-am putut îndupleca să ne sloboadă. Cum n-am putut să ne împlinim dorul, am făcut legământ între noi şi Dumnezeu ca până la sfârşitul vieţii să nu grăim între noi nimic lumesc.” La auzul acestora,

¹ ilapOevcov tăyţia (V, 21).

dumnezeiescul bărbat a spus, minunându-se: „Cu adevărat nu există deosebire între fecioară şi cea căsătorită, între monah şi mirean, ci Dumnezeu nu ne cere decât [puţină] bunăvoinţă¹, şi dăruieşte Duhul Sfânt² tuturor.”

Şi luând mult folos duhovnicesc de pe urma lucrării lor, s-a întors la chilia sa, slăvindu-L pe Dumnezeu. Amin.

Se întorcea oarecând marele Serapion [la chilia sa şi, trecând] printr-un sat din Egipt, a văzut o desfrânată oarecare stând în faţa casei sale, şi i-a spus: „Aşteaptă-mă în seara asta, căci vreau să vin să-mi petrec noaptea cu tine.” Iar ea i-a răspuns: „Bine, Avva.” S-a pregătit, şi-a aşternut patul şi îl aştepta pe Bătrân cu cele de trebuinţă³. Spre înserat, a venit Bătrânul la ea, nimic aducând. Intrând în chilie, îi zise: „Ai pregătit, femeie, patul?” „Da, Avva”, îi răspunse ea. încuind uşa după ei şi rămânând singuri, i-a spus: „Stai un pic, întrucât noi avem pravila noastră şi pe aceasta trebuie s-o împlinim mai întâi.” Şi s-a pornit Bătrânul să-şi facă canonul⁴. Şi începând

¹ ripoaipeoic;, scil. predispoziţie, bună intenţie.

² Cf. Gal. 3,5.

³ Xpe ia în sens de alimente, de-ale gurii.

⁴LvvaS,u; adunare religioasă, sinaxă monastică; prin extensie, rânduiala, canonul de rugăciune.

cu Psaltirea, după fiecare psalm făcea câte-o rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru pocăinţa şi mântuirea ei. Pentru aceea Dumnezeu, Care pururea împlineşte voia celor ce se tem de El, l-a ascultat. Iar femeia stătea tremurând şi rugându-se înaintea Bătrânului. Cum a terminat Bătrânul Psalmii, ea a căzut la pământ, cuprinsă de teamă şi ruşine. Bătrânul continuând cu Apostolul a citit multă vreme din el; a făcut la fel şi cu Evanghelia, după care a încheiat rânduiala de rugăciune¹. Cu inima zdrobită, femeia, cunoscând că nu pentru a păcătui a venit la ea, ci pentru mântuirea sufletului ei, i-a căzut la picioare şi i-a spus cu lacrimi: „Miluieşte-mă pe mine, sărmana, omule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine şi mă povăţuieşte să merg acolo unde crezi că pot bineplăcea lui Dumnezeu!” Atunci Bătrânul, luând-o, a dus-o la o mănăstire de fecioare²; şi încredinţând-o înainte-stătătoarei, i-a spus: „Ammă, primeşte-o pe sora aceasta, dar să nu pui asupra ei jug sau poruncă, ca celorlalte surori, ci să-i dai ceea ce-ţi cere şi îngăduie-i să vieţuiască după voia ei.” Egumena

¹ Folosind termenul ovvaţu;, autorul socoteşte că rugăciunea n-a fost un simplu act individual, care aparţinea exclusiv Bătrânului, ci un act comun, eclesial, cu alte cuvinte o „sinaxă” bisericească, la care ia parte, în virtutea iubirii creştine vădite de marele Serapion, şi persoana mai puţin vrednică şi înstrăinată de Dumnezeu, dar dispusă să-şi schimbe definitiv modul de viaţă prin pocăinţă.

²MovaoTTÎpLov Ilapdevcov (VI, 25).

a primit-o aşadar cu bucurie, îngrijindu-se de sufletul ei. După câteva zile aceea a spus către Amma: „Eu sunt păcătoasă şi mi-am pângărit sufletul în desfrânări; vreau să mănânc o dată la două zile.” înainte-stătătoarea a încuviinţat. Apoi i-a cerut să mănânce o dată la patru zile, şi înainte-stătătoarea iarăşi i-a îngăduit. Pe urmă, ajungând la smerenie desăvârşită, a rugat-o iar pe stareţă¹: „Pentru că mult L-am întristat pe Dumnezeu cu fărădelegile mele, arătându-ţi dragostea faţă de mine, pune-mă într-o chilie, pecetluieşte-i intrarea şi lasă numai o ferestruică prin care să-mi dai să mănânc doar la sfârşitul săptămânii un codru de pâine, rânduindu-mi şi o anume rucodelie.” A ascultat-o Amma şi a făcut întocmai după rugămintea ei. Iar ea, dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu şi aflându-şi odihna în El, a bineplăcut Lui foarte şi într-un chip cu adevărat vrednic de El.

VII

Se spunea despre Amma Sarra că oarecând a fost luptată mult de dracul curviei, care i-a adus în minte cele desfătătoare şi deşarte². Iar ea, fără a ceda,

¹ în text „egumenă” (rjyovpavTj).

² Textul se referă probabil la frumuseţea peisajului şi cu precădere a râului (cf. David Brakke, Demons and the Making of the Monk: Spiritual Combat in early Christianity, HUP, Harvard, 2006, p. 185), spre care, după cum ni se spune în apoftegma următoare, nu şi-a întors privirea niciodată în toată perioada vieţuirii ei acolo.

i-a nimicit uneltirile prin nevoinţă, întru frica lui Dumnezeu. Aşadar, într-o zi, urcând în odaia ei să se roage, duhul curviei i s-a arătat trupeşte şi a zis: „Sarra, tu m-ai biruit!” însă ea i-a răspuns: „Nu eu te-am biruit, ci Hristos, Stăpânul meu.”

VIII

Se spunea, de asemenea, despre ea că s-a sălăşluit într-o chilie deasupra râului¹ vreme de şaizeci de ani şi niciodată n-a aruncat o privire asupra râului.

S-au dus oarecând câţiva schitioţi² la cuvioasa Sarra, iar ea le-a pus înainte un paner cu cele de trebuinţă³; însă ei, lăsându-le deoparte pe cele bune, le-au mâncat pe cele stricate. Şi le-a spus cinstita Sara: „Cu adevărat sunteţi schitioţi.”

¹ Probabil este vorba despre râul Nil.

² Monahii care se nevoiau în pustia Sketei sau Sketică, a cărei localizare precisă nu se cunoaşte; se afla undeva la sud de Nitria şi de Kellia (la o distanţă de aprox. 40 km), pe malul stâng al Nilului (la cca. 20 km distanţă de acesta). Pustia Sketei este socotită leagănul anahoretismului şi retragerii, acest mod de viaţă dezvoltându-se aici începând cu prima parte a sec. al IV-lea (aprox. în jurul anului 330), sub înrâurirea lui Macarie Egipteanul; există mărturii care menţionează asemenea încercări încă de la mijlocul sec. al II-lea, din vremea împăratului Antoninus Pius (138-161) (Wallis Budge, Coptic Biblical Texts in the Dialect ofUpper Egypt, OUP, Londra, 1912, p. LXXI).

³ Xpeia în sens de alimente, de-ale gurii.

Altă dată au venit la Amma Sarra doi Bătrâni, vestiţi anahoreţi din părţile Pelusion-ului¹. Când s-au apropiat, şi-au spus unul altuia: „Să o smerim pe Bătrâna aceasta!” Şi intrând, i-au spus în timp ce o salutau: „Ia aminte să nu se înalţe cugetul tău şi să zici: «Iată, la mine vin asceţii, deşi sunt femeie!»” „Sunt femeie prin fire, dar nu şi prin cuget”, le-a răspuns ea.

Doi bătrâni oarecare s-au rugat lui Dumnezeu să le trimită înştiinţare [de Sus] la ce măsură duhovnicească au ajuns. Sculându-se, au plecat să colinde pustia. La auzul unor suspine care păreau a veni de sub pământ, au căutat intrarea în peşteră. Şi cum au intrat au aflat o sfântă bătrână fecioară zăcând, şi au întrebat-o: „De când eşti aici? Şi cine îţi slujeşte?”; căci n-au aflat pe nimeni altcineva în chilie decât pe ea singură, care şedea bolnavă, întinsă-n pat. Iar ea a răspuns: „Acesta este cel de-al treizeci şi optulea an de

¹ Oraş din apropierea vechiului loc unde Nilul se vărsa în Marea Mediterană (situat la NE de delta Nilului), cunoscut astăzi sub numele de Port Said. Locaţia sa antică rămâne greu de stabilit cu exactitate; pentru divergenţa opiniilor, vezi

S. Elm, Virgins of God, n. 42, p. 266 şi William Harmless, Desert Christians: An Introduction to the Literature ofEarly Monasticism, New York, 2004, p. 441.

când stau în peştera asta, hrănindu-mă cu ierburi şi slujind lui Dumnezeu, şi până astăzi n-am văzut [chip de] om; că Dumnezeu v-a trimis pe voi ca să-mi îngropaţi rămăşiţele.” Şi, cu aceste cuvinte, a adormit. Şi îngropându-i sfântul trup, au plecat, cunoscând, mulţumită acesteia, nevolnicia lor [duhovnicească].

XII

O oarecare vieţuitoare a unei mănăstiri¹, muncită de desfrânare, nu a mai putut îndura războiul şi, plecând din mănăstirea ei [de metanie], a ajuns mai întâi slujnică la un han, iar apoi a rămas vreme de mulţi ani la o casă de desfrânare, adunând nu puţin aur de pe urma acestei destrăbălări; căci era frumoasă la chip şi cu o înfăţişare foarte atrăgătoare. Dar Dumnezeu, Iubitorul de oameni, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci doreşte ca acesta să se întoarcă şi să fie viu, şi Care voieşte ca prin iubirea şi bunătatea Sa negrăită toţi să se mântuiască, să se ridice din căderea lor şi să vină la cunoştinţa adevărului², i-a dăruit acesteia gândul cel bun şi pomenirea pedepselor crunte ale iadului, şi i-a adus în minte slava de mai înainte şi cinstea din care căzuse; cugetând la faptul că cei care au căzut cu totul

¹ Movâoxpia.

²Cf. I Tim. 2,4.

din starea de îmbelşugare duhovnicească şi au ajuns să fie vrăjmaşi ai lui Dumnezeu nu doar au pierdut bunătăţile făgăduite şi sălăşluirea cea dimpreună cu îngerii, ci sunt şi daţi chinurilor veşnice, lepădându-şi toată bogăţia, cu pas râvnitor şi grabnic a alergat la mănăstire, asemenea unei mieluşele care fuge de gurile lupilor cuvântători. Cum a ajuns în faţa porţilor mănăstirii, a căzut deîndată la pământ, dându-şi duhul. Iar unui monah zăvorât, aflat nu departe de mănăstire, i s-a arătat în noaptea aceea într-o vedenie cum Sfinţii îngeri şi totodată dracii cei mai răi şi vicleni, venind în faţa mănăstirii, unde se aflau rămăşiţele ei, se certau unii cu alţii pentru sufletul ei; iar Sfinţii îngeri spuneau: „E a noastră, întrucât s-a pocăit”, iar duhurile nimicitoare¹: „A lucrat până acum pentru noi, şi nici nu a apucat să intre în mănăstire ca să se pocăiască.” în timp ce îşi spuneau unele ca acestea, a venit un alt înger al Domnului care a spus: „De ce vă certaţi? Bunul nostru Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul a toate, din clipa în care aceea a hotărât să se pocăiască, tot de atunci i-a şi primit pocăinţa.” La auzul acestora demonii, jeluindu-se şi tânguindu-se, au plecat ruşinaţi.

Monahul, trezindu-se din somn şi ieşind din chilia sa, a venit în grabă la mănăstire. A aflat rămăşiţele

¹ Cf. Ps. 77, 54.

surorii adormite lepădate în faţa mănăstirii, a bătut în poartă şi, cerând să vină Egumena, i-a povestit toate cele descoperite de minunata vedere. Şi ascultând acestea, toate surorile au fost cuprinse de uimire. Luându-i ele trupul înăuntru şi îngropându-l după cuviinţă, l-au aşezat în cimitir. Şi I-au adus mulţumire, aşadar, lui Dumnezeu cel Atotmilostiv şi Degrab-îndurător, Care nici un singur asemenea gând bun de pocăinţă nu l-a lepădat. Acestuia este slava în veci. Amin.

XIII

povestit-a un mare Stareţ:

Nu cu mulţi ani în urmă a venit la mine un tânăr, care mi-a spus: „Primeşte-mă, Avva, pentru că vreau să mă pocăiesc!” Spunea asta cu multe lacrimi şi suspine. Eu, de îndată ce l-am văzut aşa de zdrobit cu inima şi atât de descurajat, i-am zis: „Mărturiseşte, fiul meu, cum ai fost cuprins de străpungerea aceasta a inimii şi care e pricina întristării tale, pentru că Dumnezeu te poate ajuta.” Iar el îmi răspunse: „Avva, cu adevărat sunt foarte păcătos.” Eu i-am zis din nou: „Crede-mă, fiule, aşa cum există multe şi felurite boli, tot aşa există multe şi felurite leacuri. Dacă tu cauţi să-ţi afli vindecarea, spune-mi care sunt păcatele tale, ca eu să-ţi pot oferi ajutorul potrivit. Căci într-un fel se vindecă desfrânatul,

şi în alt fel, ucigaşul; unul este leacul pentru cel care face vrăji şi descântece, altul, pentru mincinos sau pentru cel ce nu ţine minte răul; cu un alt medicament se tămăduieşte furul şi altul i se dă desfrânatului ca remediu. Spre a nu-ţi înşira toate soiurile de patimi, îţi zic că aşa cum în bolile trupeşti, potrivit cu fiecare în parte, folosim un medicament diferit, tot aşa şi în privinţa patimilor sufleteşti, care sunt şi ele diferite, una îşi are vindecarea într-un fel, iar alta, în altul.” Iar el, lovindu-şi pieptul, cu lacrimi şi suspine, din pricina tulburării atât de mari a inimii, nu putu să sloboadă nici un sunet. Eu, dacă am văzut că acesta a căzut într-o asemenea întristare şi supărare de nesuportat fără a fi în stare să facă cunoscută pricina suferinţei sale, i-am zis: „Fiule, ascultă-mă: sileşte-ţi cugetul şi spune-mi ce ai, şi Dumnezeu îţi va da ajutorul Său. Căci El, Care din milostivirea Sa negrăită şi din milele Sale cele nenumărate şi pentru mântuirea noastră le-a îndurat pe toate şi a petrecut împreună cu vameşii¹, Care nu Şi-a întors faţa de la femeia desfrânată² şi Care l-a primit pe tâlhar³, Care i-a învrednicit de mântuire pe mii şi mii de păcătoşi, fiule, şi pe tine, care te pocăieşti, te va primi. Pentru că El, Cel iubitor de oameni, Care a vorbit cu

1 Mt 9,11; Mc. 2,16; Lc. 5, 30.

²Lc. 7,37.

³Lc. 23,43.

cei păcătoşi şi a primit Crucea şi moartea, te va şi ierta.” Atunci, silindu-se să-şi stăpânească lacrimile pentru o clipă, mi-a mărturisit: „Eu, cuvioase părinte, săvârşitor a tot păcatul şi nevrednic cerului şi pământului, care nu merit nici măcar această viaţă, acum două zile am auzit că fiica unuia dintre întâi-stătătorii oraşului, fecioară fiind, a murit şi a fost îngropată în haine scumpe şi fast într-unul din mormintele aflate în afara oraşului. Iar eu, nefericitul, obişnuit să săvârşesc necuviincioasa faptă a dezbrăcării morţilor¹, m-am dus în grabă noaptea la acel mormânt; intrând în el, am început să o dezbrac pe aceasta de toate cele pe care le purta, nelăsând nimic, nici veşmântul cel mai intim, ci şi pe acesta luându-l împreună cu toată podoaba pe care o purta, am lăsat-o goală aşa cum s-a născut şi m-am grăbit să plec. Când eram pe cale să ies din mormânt, s-a ridicat în picioare în faţa mea, şi-a întins mâna stângă, m-a apucat de mâna dreaptă şi mi-a zis: «Chiar aşa, omule? Oare se cuvenea să mă dezbraci în felul acesta? Oare nu ţi-e frică de Dumnezeu? Oare nu ţi-e teamă de a fi găsit vinovat la Judecata viitoare? Oare nu erai dator să ai milă de mine de vreme ce nu mai sunt vie? Oare nu te-ai ruşinat nici de firea noastră omenească? Ce fel de creştin eşti dacă ai socotit că e firesc

¹A profanării, jefuirii de morminte.

să mă dezbraci, fără să-ţi fie ruşine de neputinţa mea femeiască? Nu firea aceasta oare te-a născut şi pe tine? Batjocorindu-mă pe mine, oare nu ţi-ai batjocorit propria mamă? Ce răspuns vei da tu, cel mai sărman dintre toţi oamenii şi fără nici o nădejde, în faţa înfricoşătorului tron de judecată al lui Hristos pentru faptul că în viaţa asta nici un om străin nu mi-a văzut chipul, iar tu, după moartea şi îngropăciunea mea, m-ai dezbrăcat şi te-ai uitat la trupul meu gol? Vai omenirii, în ce decădere a ajuns! Cu ce inimă, cu ce mâini sau cu ce gură, omule ticălos, te împărtăşeşti de Trupul Stăpânului şi de Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Oare ce nădejde mai există pentru faptele tale în acea zi înfricoşătoare de care urmează să te învredniceşti, când faci unele ca acestea, fără a avea în minte frica de Dumnezeu, fără a avea înaintea ochilor ceasul de neocolit al plecării din viaţa asta; când săvârşeşti faptele celor necredincioşi şi lipsiţi de Dumnezeu, cu care te vei face părtaş şi moştenitor al focului veşnic?»

Iar eu, sărmanul şi nefericitul, cum am văzut şi am auzit toate acestea, m-am speriat, cuprins de frică, şi de-abia putând să-mi deschid gura, tremurând şi îngrozit, i-am spus cu lacrimi: «Miluieşte-mă pe mine, sărmanul, sloboade-mă, şi aşa ceva n-o să mai fac!» însă ea mi-a răspuns: «într-adevăr, ai intrat după cum

ţi-a fost voia, dar de-aici n-o să mai ieşi după voia ta, ci acesta ne va fi amândurora mormânt. Să nu crezi că vei muri în câteva clipe, ci chinuit fiind cumplit vreme de multe zile, o să-ţi dai sufletul într-un chip cum nu se poate mai rău.» Eu o rugam cu lacrimi multe să mă slobozească, jurându-mă în fel şi chip şi luându-L martor pe Dumnezeu că nu voi mai săvârşi o asemenea fărădelege. Atunci, după îndelungi rugăminţi, îmi spune: «Dacă vrei să trăieşti şi să te izbăveşti de încercarea aceasta, făgăduieşte-mi că, dacă te voi slobozi, nu numai că te vei lăsa de aceste fapte urâte şi viclene ale tale, ci şi neîntârziat te vei lepăda de lume, te vei face monah şi vei sluji lui Hristos, pocăindu-te cu adevărat şi sincer pentru toate câte ai făcut.» Eu i-am făgăduit acestea, zicându-i: «îl iau martor pe Dumnezeu, pe Cel Care îmi va lua sufletul, nu voi face doar cele pe care mi le-ai cerut, ba chiar din clipa asta nu mă voi mai întoarce la casa mea, ci voi intra în mănăstire!» Atunci tânăra mi-a spus: «îmbracă-mă aşa cum m-ai găsit.» Într-adevăr, de îndată ce am îmbrăcat-o după cuviinţă, m-a slobozit; şi, întinzându-se la loc, a adormit. Aşadar eu, neîntârziat, cuprins de frică şi spaimă, am ieşit din mormânt şi am venit aici, fără a lua seama la nimic altceva decât la cele pe care ea mi le-a cerut.”

După ce am auzit toate acestea de la tânărul cu pricina, l-am mângâiat, vorbindu-i despre pocăinţă, şi după un an l-am tuns în monahism şi l-am zăvorât [cu voia sa] într-o peşteră dintr-un munte aflat în apropierea oraşului; mulţumindu-I mult lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său, s-a arătat pregătit [în toată vremea] să sporească în toată virtutea spre [a sluji] lucrarea lui Dumnezeu.

XIV

Nişte mireni veniră la un anahoret, care îi primi cu bucurie; iar acesta era, de fapt, o fecioară. „Iată că Domnul v-a trimis ca să-mi îngropaţi trupul, le spuse fecioara; căci momentul chemării [mele la Domnul] a sosit. Totuşi, spre folosul vostru duhovnicesc, vă voi povesti viaţa mea. Eu, fraţilor, sunt fecioară cu trupul, dar cu sufletul am fost muncită în chip nefiresc de desfrânare. Iată că în clipa asta, când vă vorbesc, îi văd de o parte pe îngeri aşteptând să-mi ia sufletul, iar de partea cealaltă, pe satana care-mi aduce în cuget gânduri necuviincioase.” Cu aceste vorbe anahoretul şi-a ridicat mâinile şi şi-a aflat sfârşitul în Domnul. Şi mirenii, pregătindu-i trupul, au aflat că anahoretul fusese într-adevăr o nevoitoare din ceata fecioarelor.

Un chinoviarh, părintele duhovnicesc a două sute de monahi, se bucura de multă slavă din partea oamenilor. Pe acesta l-a cercetat Domnul nostru Iisus Hristos în chip de bătrân sărman, rugându-l pe paznicul mănăstirii să spună Avvei că este cutare împreună-nevoitor, care vrea să-l vadă. Portarul, după multe stăruinţe, a intrat să-i aducă vestea, dar l-a aflat stând de vorbă cu alţii; după ce a aşteptat puţin, i-a adus la cunoştinţă despre acel sărac, neştiind că era Hristos. însă Avva îl certă, zicându-i: „Nu vezi că vorbesc cu oameni? Lasă-mă să termin!” Iar portarul se îndepărtă. Domnul, îndelung-răbdător, rămase să aştepte până ce Avva avea să-L primească. Pe la ceasul al cincilea veni un om bogat, pe care egumenul¹ l-a primit imediat, îmbrăţişându-l; când Dumnezeu, prietenul celor smeriţi şi bogat în milă, l-a văzut împreună cu bogatul, S-a apropiat de el, spunându-i: „Avva, vreau să-ţi vorbesc”, dar acela nu I-a dat nici o atenţie, ci a intrat împreună cu bogatul, petrecând cu acesta vreme de multe ceasuri. Apoi au ieşit împreună să ia masa şi să se veselească, nesocotindu-l şi trecându-l cu vederea pe străin. Apoi, după masă,

¹ Autorul îl numeşte „chinoviarh”, scoţând astfel în evidenţă nevoinţa pentru a întemeia şi chivernisi o mănăstire de obşte, dar şi autoritatea duhovnicească de care se bucura printre semenii săi.

îl însoţi până la poartă pe bogat; întorcându-se, s-a lăsat prins de nenumăratele sale griji, uitând iarăşi de rugămintea sărmanului şi răbdătorului bătrân. Când se făcu seară, şi Egumenul nu se învrednici să-l primească pe binecuvântatul şi adevăratul străin, Acesta plecă, lăsându-i vorba asta: „Dacă doreşti şi pofteşti slava oamenilor, Eu îţi voi trimite, pentru ostenelile de mai înainte, oameni din toate părţile lumii, fiindcă vrei să miruieşti şi să fii miruit cu slava cea deşartă; dar de bunătăţile împărăţiei Mele şi de desfătările cele pregătite Sfinţilor¹ nu te vei împărtăşi.”

Şi aşa s-a făcut cunoscut că împăratul sub chip de sărac era Domnul şi Dumnezeul nostru, Care a luat, în pogorârea Sa negrăită, această înfăţişare.

XVI

Despre Sfânta care se prefăcea stăpânită de patima beţiei

Odată Avva Daniil a plecat împreună cu ucenicul său din pustia Sketei² înspre Tebaida [cetate

¹Mt. 25, 34; Mc. 10, 40; I Cor. 2, 9.

² Astăzi deşertul Wadi n-Natrun. în acord cu tradiţia coptică, aici este locul binecuvântat de Preasfânta Fecioară unde şi-a aflat refugiul mai întâi Sfânta Familie, iar mai târziu, în timpul persecuţiei lui Diocleţian (304-311), nenumăraţi alţi creştini (Otto Meinardus, Monks and Monasteries of the Egyptian Deserts, The American University în Cairo Press, Cairo, 1999, p. 48). A fost cunoscută sub mai multe nume: Scetis, Scythis, Al-Askit, Scitium, Shiet, Shihet, Wadi Habib sau Wadi n-Natrun (ibid., p. 50).

aflată în Egiptul] de Sus, la pomenirea Marelui Apostol¹. Aflând Părinţii de venirea sa, i-au ieşit în întâmpinare, [făcând cale de] aproape şapte stadii; şi erau cam la cinci mii. Nu se putea să nu te uimească cum erau întinşi pe nisip cu faţa la pământ², ca nişte cete de îngeri întru întâmpinarea lui Hristos. Unii îşi aşterneau hainele înaintea lui, alţii îşi scoteau acoperămintele capului³ şi le puneau la picioarele acestuia. şi vedeai cum lacrimile asemenea unor izvoare îmbelşugate nu încetau să le curgă. Ieşind în faţă arhimandritul⁴ s-a închinat de şapte ori [până la

¹ Se referă probabil la Sfântul Apostol Marcu. în alte ediţii (PG 65,133C-136B), „Avva Apolo”.

² Stil. pe burtă.

³ Koukoulion-ul, termen de origine latină (cuculla = acoperământ al capului), este o glugă ce acoperă capul şi umerii, „coif al nădejdii” şi „semn al nerăutăţii (or) peîov ecra rfjg maxKÎac;)” (Apophthegmata, collectio anonyma, 55,1); este amintit de Atanasie cel Mare (Despre feciorie 11,9), Ioan Casian (Aşezămintele chinoviale 1,3). Uneori era cusut şi ataşat mantiei (pavdvag).

⁴ Iniţial, arhimandritul desemna pe întâistătătorul unei comunităţi monahale (ăpxrpyoţ ttjc păvbpac.), fiind un titlu similar egumenului. Nu numai mănăstirile mai mari, ci şi chiliile cu 2-3 vieţuitori erau adevărate fortăreţe, înconjurate de ziduri ce nu puteau fi escaladate cu uşurinţă; de aici şi denumirea de mandră (pâvdpa, lat. stabulum, rom. staul, stil. loc protejat, fortificat), dată acestui loc, şi prin urmare cea de arhimandrit (ăpxipavbpixTjc,, stil. mai-mare sau egumen [de la ifyovpcu = a conduce]), acordată mai-marelui, întâi-stătătorului acesteia, fie că e vorba de obşti de monahi sau de monahii. Spre exemplu, în varianta acestei istorisiri, aflată în manuscrisul sinaitic 454, nu este folosit termenul de egumenă (r rjyovpevri), ci termenul de arhimandrită r) ăpxipavbpixrjc (textul a fost editat de Dimitrios Tsamis în Materikon, Ed. Asociaţiei „Sfânta Macrina”, Tesalonic, 1990, vol. I, pp. 54-61). Titulatura egumenei sau arhimandritei (cf. Monahia Theotehni Aghiostefanitissa, Locul monahiei în Biserica Ortodoxă, Ed. Mănăstirii Sf. Ştefan, Meteora, 2004, pp. 25-26) includea şi alte nume: cea mare (peyăAq), dascăl (bibăaxaXoc,), categumenă şi cârmuitoare în Hristos (xadqyovpevq xai ev Xpiorco ăpxovoa), povăţuitoare şi doamnă (xaOqyr]rpLa xai xvpia), doamnă/stăpână (xvpâ), sfântă doamnă/stăpână (ăyia xvpă), maică (pqiqp), călăuzitoare (ă(j)qyovpevq), mireasa cea dintâi şi nună (npanâvvpcţoc; xai vvprţnofopoc).

pământ] înainte de a ajunge Bătrânul la el; şi, după ce s-au îmbrăţişat unul pe altul, părinţii l-au rugat să audă un cuvânt de la el, că nu vorbea prea uşor cuiva. După ce s-au aşezat afară pe nisip, în faţa cenobiului¹, că nu încăpeau cu toţii în biserică, zis-a Avva Daniil ucenicului său: „Scrie: Dacă vreţi să vă mântuiţi, căutaţi sărăcia de bunăvoie şi tăcerea: căci de aceste două virtuţi atârnă întreaga vieţuire monahală.” Ucenicul a dat unuia dintre fraţi cele scrise, acela le-a tălmăcit în egipteană părinţilor, şi au plâns cu toţii, şi aşa l-au petrecut pe Stareţ, fiindcă nimeni nu îndrăznea să-i spună: „Arată-ne dragostea ta [şi mai rămâi cu noi]!”

Când a ajuns în Hermoupolis², i-a zis ucenicului: „Du-te, bate la [poarta] acelei mănăstiri de maici şi spune-i egumenei că sunt aici.” Căci

¹ Cenobitismul presupune vieţuirea monahilor într-o singură clădire sau ansamblu de clădiri.

² Oraş antic situat pe Nil, la 250 km distanţă de Cairo; în prezent, El-Ashmunein. în Antichitate au existat mai multe localităţi cu acest nume.

era acolo o mănăstire de maici căreia i se zicea a lui Avva Ieremia, unde sălăşluiau trei sute de surori. Plecând, ucenicul a bătut în poartă şi i-a răspuns portăriţa cu glas uşor: „Să ai parte de mântuire! Bine-ai venit! Ce porunceşti?” A spus ei: „Cheam-o pe Amma, căci vreau să-i vorbesc.” Iar ea îi zise: „Nu se întâlneşte cu nimeni niciodată; dar spune-mi mie ce doreşti.” Spune-i că un monah vrea să-i vorbească. Iar ea, mergând, a chemat-o pe Egumenă. Venind, Egumena l-a întrebat cu voce gingaşă pe fratele: „Ce doreşti?” „Milostiveşte-te de noi [şi ne primeşte]”, i-a răspuns fratele, „să dormim aici eu şi un Bătrân, pentru că este seară, şi să nu cumva să ne mănânce fiarele.” A zis lui Amma: „Bărbaţii nu intră niciodată aici¹; e mai bine să vă mănânce fiarele de-afară decât cele dinăuntru.” Fratele a spus: „Este Daniil, Avva din pustia Sketei.” De îndată ce a auzit, a deschis cele două porţi şi a ieşit alergând dimpreună cu toată obştea; şi au scos acoperămintele capetelor lor², le-au aşternut din

¹ în acord cu canonul 47 al Sinodului Quinisext (692), „Nici femeia într-o mănăstire de monahi, şi nici bărbatul într-o mănăstire de călugăriţe să nu doarmă”.

²MacpdpLOV = acoperământul monahal aşezat deasupra capului, umerilor şi a spatelui, fiind asemenea unei pelerine; tradiţia bisericească îl leagă de persoana Maicii Domnului, cu precădere în imnografie îl întâlnim ca fiind purtat şi de ea: acesta este de fapt odorul de îmbrăcăminte sărbătorit de praznicul Acoperământului Maicii Domnului; se mai numeşte şi omofor. în biserica noastră se prăznuieşte la 1 octombrie, în cea greacă prăznuirea a fost mutată după Al Doilea Război Mondial la 28 noiembrie dată la care se sărbătoreşte ziua naţională a Greciei şi care coincide cu momentul respingerii propunerii adresate Greciei de armata hitleristă de a se preda şi a se alia ei prin celebrul „^vOxd [Nu!]”). în primele secole era un veşmânt purtat atât de monahi, cât şi de monahii.

faţa porţilor până unde se afla Stareţul, aruncându-se la picioarele sale şi sărutându-i cinstitele tălpi, şi l-au poftit cu bucurie şi veselie înăuntrul mănăstirii.

A adus Amma un lighean, l-a umplut cu apă călduţă şi cu diferite ierburi, şi cu surorile aşezate în două cete a spălat ea însăşi cu propriile mâini picioarele Stareţului şi pe ale ucenicului. Şi aducându-le pe surori una câte una deasupra ligheanului, cu o cană lua şi turna din lichidul preţios¹pe capetele lor, apoi a turnat în sânul şi pe capul ei.² Şi era tare mişcător să le vezi pe toate ca pietrele încremenite şi fără grai; şi nu făceau nimic decât la semnul [egumenei]³, fiecare gest al lor fiind îngeresc. Zis-a Stareţul Egumenei: „Surorile au o evlavie aparte numai faţă de noi, sau aşa sunt întotdeauna?” I-a răspuns Amma: „Aşa sunt întotdeauna roabele tale, cinstite Părinte, să te rogi pentru ele!” A zis Stareţul: „Spune-i ucenicului meu că se poartă cu mine ca un got!”

¹ Scil. cu care spălase picioarele Stareţului.

² Pentru aceeaşi practică, vezi mai jos şi cap. XIIII.

³ Acest semn putea fi şi unul sonor, prin lovirea unui obiect (d. ex., a unui clopoţel), aşa cum se practică şi astăzi în mănăstiri, în special în trapeză, la ora mesei.

Iar una dintre ele stătea culcată în mijlocul curţii toată numai zdrenţe şi petice. A zis Stareţul egumenei: „Cine e aceea care doarme?” „Una dintre surori”, i-a răspuns, „o beţivă; nu ştiu ce-o să mă fac cu ea: s-o alung mi-e teamă [să iau asupra mea] o asemenea hotărâre; s-o las – [mi-e teamă că] le sminteşte pe surori.” Zis-a Stareţul ucenicului său: „Ia ligheanul şi varsă-l peste ea.” Iar când a făcut el aşa, sora s-a trezit ca dintr-o beţie. A zis Egumena: „Aşa e întotdeauna, stăpâne!”

Luându-l Egumena pe Stareţ, l-a dus în trapeză¹, şi le-a pus pe surori la masă, zicând: „Binecuvântează, Părinte, pe roabele tale, ca să mănânce dimpreună cu tine!” El a dat binecuvântarea, iar ea şi iconoama² cea de-a doua în rang -, s-au aşezat alături de el [la aceeaşi masă]. I s-a dat Stareţului o cupă³ cu legume fierte⁴ şi crude, curmale şi apă; iar ucenicului, linte fiartă, puţină pâine şi o băutură

¹ApLOTTjpLOV.

²AevTpapia.

³ Un vas neadecvat servirii mâncării.

⁴peKTâ = un fel de mâncare specific unei diete monahale austere (cf. Lampe, Lexikon, p. 305), alcătuit din legume muiate sau uşor fierte, probabil un fel de „ghiveci” călugăresc. Se referă mai ales la modul preparării, şi nu la un aliment anume. Astfel, şi năutul (Apophthegmata patrum [collectio systematica], 8,27,5), şi mazărea (Ioan Moshul, Limonariul 107, PG 87, 2968A şi 3049D), şi, în general, leguminoasele fpKTă oonpia (Nichifor Magistrul, Viaţa Sfântului Simeon Stilitul cel Nou 14, PG 86,3000A; Marcu Diaconul, Viaţa Sfântului Porfirie, episcopul Gazei 102,15) se preparau în felul acesta.

numită „eucrat”¹; surorilor însă, multe feluri de mâncare, peşte şi vin² pe săturate; şi au mâncat bine cu toţii şi nimeni nu a scos un cuvânt. După ce s-au ridicat de la masă, a spus înainte-stătătoarei Stareţul: „Ce-i aceasta ce-ai făcut? Noi trebuia să mâncăm bine, dar toate bunătăţile le-aţi mâncat voi.” I-a răspuns Amma marelui [duhovnic]: „Tu eşti monah şi mâncare de monah ţi-am dat; ucenicul tău ucenic de monah este şi mâncare de ucenic i-am dat; iar noi, roabele tale, începătoare suntem şi mâncare de începătoare am mâncat.” A zis Stareţul ei: „Dragostea să vă fie pomenită, [căci] mult ne-am folosit [duhovniceşte]!”

Ducându-se ei să se odihnească, zis-a Stareţul ucenicului său: „Mergi să vezi unde doarme beţiva aceea care zăcea în mijlocul curţii.” La întoarcere, după ce s-a dus şi a văzut, i-a spus: „La ieşirea din umblătoare.” „Stai să priveghezi cu mine în noaptea aceasta”, îi zise Stareţul ucenicului său. După ce s-au culcat toate surorile, Stareţul şi-a luat ucenicul şi s-au dus în spatele curţii, după un gard³, şi de acolo au văzut-o

¹ EvKpazoc; = un fel de cocktail alcătuit din piper, chimen şi anason (Const. Stud., PG 99, 1716B); poate desemna totodată şi vin diluat cu apă. Monahii beau eucratul iama şi în nopţile reci ale pustiei.

²Tipicoanele monahale nu interzic consumarea vinului la trapeză (M. Dembinska, „Food Consumption in monasteries”, în Byzantion 55 [1985], 440-442).

³ Etcpâpiov = gard, curte sens nesigur (cf. Lampe, Lexicon, p. 1234).

pe [aşa-zisa] beţivă cum s-a ridicat şi şi-a înălţat mâinile la cer, cum din ochi lacrimile îi curgeau asemenea unor izvoare, cum nu se oprea din [făcut] mătănii până la pământ, iar când simţea că vine vreo soră pentru nevoile ei fireşti, se punea pe sforăit; şi aşa îşi petrecea ea viaţa în toată vremea. Bătrânul îi zise ucenicului: „Cheam-o pe stareţă, dar cu băgare de seamă!” Mergând, a chemat-o pe aceasta, dar şi pe a doua [în rang] după ea; şi au privit întreaga noapte ce făcea cu adevărat această roabă a lui Hristos. Atunci, în lacrimi, Amma a început să se pocăiască şi să spună: „O, la câte rele am supus-o, iar ea le-a îndurat fără a ţine minte răul! Nu socoti roabei Tale, Doamne, toate cele pe care [noi toate] ca nişte necugetate le-am făcut! Căci iată, s-a arătat a fi mai sporită în virtute decât noi toate, iar noi, neînţeleptele, nu vom ajunge niciodată la măsura ei.” Când a bătut toaca pentru sinaxa¹ de noapte, în obşte nu se vorbea decât despre ea.

Cunoscând cu ajutorul lui Dumnezeu toate cele ce se petreceau din pricina ei, fericita s-a dus pe ascuns la locul de odihnă al Stareţului, i-a luat toiagul şi mantaua²; şi fără să piardă o clipă a deschis poarta [mănăstirii] şi a plecat, lăsând un bileţel la încuietoarea uşii cu câteva cuvinte:

¹ Scil. slujba de noapte.

²Empfiimâpiov = un gen de manta; din aceasta provine camilafca monahală.

„Rugaţi-vă pentru mine şi iertaţi-mă dacă v-am pricinuit întristare.” Când s-a luminat de ziuă, au căutat-o, dar nu au mai găsit-o. Au venit la porţile [mănăstirii] şi le-au aflat deschise, cu însemnarea ei, însă pe fericita [monahie], nicăieri. Şi mănăstirea a fost cuprinsă de mare plângere şi tânguire.

Atunci Stareţul a zis Egumenei: „Pentru aceasta am venit eu aici, că Dumnezeu asemenea beţivi iubeşte.” Şi toate surorile au venit să-i mărturisească Stareţului câte i-au făcut ele acesteia. După ce Stareţul a făcut o rugăciune pentru surori, a plecat de la mănăstire şi s-a întors la chilia sa, slăvindu-L pe Dumnezeu, Care-i cunoaşte pe robii Săi, ascunşi [celorlalţi] şi Care nu îi lasă pentru multă vreme nedescoperiţi, ci îi vădeşte în ochii tuturor, spre lauda şi slava sfântului Său nume.

XVII

Auzind Sfântul Serapion¹ despre o fecioară ce-şi căuta isihia trecuseră douăzeci şi cinci de ani de când se zăvorâse între pereţii chiliei sale, fără a se întâlni cu nimeni şi aflând unde locuia,

¹ Originar din Sidon, a rămas cunoscut pentru faptul că, după ce a ales viaţa monahală, nu-şi acoperea trupul decât cu un cearşaf (oLvdcov): astfel se va înţelege mai clar felul în care va alege să o testeze pe fecioara retrasă în căutarea isihiei între pereţii locuinţei sale. Este prăznuit la 21 martie.

s-a dus şi i-a spus bătrânei care o slujea: „Spune fecioarei că un monah voieşte să o întâlnească neapărat.” Aceea însă i-a răspuns: „De mulţi ani nu s-a întâlnit cu nimeni.” Atunci el a adăugat: „Spune-i că trebuie să o întâlnesc, căci Dumnezeu m-a trimis la ea.” Dar ea nici aşa nu s-a arătat. Aşteptând acolo cu stârnire, după trei zile a venit să-l întâlnească, iar el o întrebă: „De ce zăboveşti aici?” „Nu zăbovesc, ci călătoresc”, îi răspunse aceea. „Trăieşti sau ai murit?”, o întrebă Sfântul. „Cred, în numele lui Dumnezeu”, îi răspunse, „că am murit lumii; căci cel ce trăieşte în trup nu călătoreşte spre Dumnezeu.” Auzind aceasta, Sfântul Serapion îi spuse: „Aşadar, ca să mă convingi să cred că ai murit lumii, fă ceea ce fac şi eu: căci cel mort poate suporta orice, în afară de lipsa de evlavie.” Apoi adăugă: „Coboară [din chilia ta] şi arată-te în lume.” Ea însă îi răspunse: „Nu m-am arătat vreme de douăzeci şi cinci de ani şi o să mă arăt astăzi?” „Amma”, îi zise acela, „oare nu tu ai spus că am murit lumii? Or, e mai presus de îndoială că pentru tine lumea asta nu mai există; întrucât nu simţi nimic, îţi este totuna a ieşi sau a nu ieşi în lume; aşadar, ieşi în lume!” Cum a auzit acestea fecioara a ieşit să se ducă la biserică. Venind fericitul la biserică şi aflând-o acolo, i-a spus: „Dacă vrei cu adevărat să mă convingi că ai murit şi nu mai trăieşti pentru

a plăcea oamenilor, fă ceea ce pot face şi eu, şi aşa voi şti că ai murit cu adevărat lumii.” „Iată”, i-a răspuns ea, „am ieşit în lume după atâţia ani; aşadar, ce [altceva] vrei să fac?” Îi spune Sfântul: „Te vei dezbrăca de toate hainele tale, le vei pune pe umăr şi vei merge aşa prin mijlocul cetăţii, iar eu voi merge înaintea ta în acelaşi chip şi fără să mă ruşinez.” I-a răspuns fecioara: „Dacă voi face asta, îi voi sminti pe mulţi prin necuviinţa mea şi unii vor spune: Este îndrăcită şi şi-a ieşit din minţi.” îi zise fericitul Serapion: „Şi ce-ţi pasă ţie de ce vor spune? Căci tu ai spus că eşti moartă pentru ei; celui mort niciodată nu-i pasă dacă este ocărât sau batjocorit; fiindcă el nu simte nimic din toate acestea.” Atunci i-a spus frumoasa fecioară: „Rogu-te, porunceşte-mi să fac oricare altă nevoinţă, în afară de asta pe care mi-o ceri acum, deoarece la măsura aceasta încă nu am ajuns; dar îmi doresc să ajung.” Atunci robul lui Dumnezeu Serapion i-a spus: „Ia aminte, sora mea, să nu te mândreşti în sinea ta, ca şi cum ai fi mai sfântă decât toţi, şi să nu te lauzi de parcă ai fi moartă lumii; căci ai înţeles că trăieşti încă punând preţ pe faptul de a plăcea lumii. Eu sunt mai mort decât tine şi pot arăta prin faptă că mort sunt lumii.”

XVIII

Spus-a Amma Teodora:

Omul nu se mântuieşte nici prin asceză, nici prin priveghere, nici prin alt fel de nevoinţă, ci numai prin smerenie adevărată. Căci era un anahoret care izgonea demonii şi voind să afle de la ei înşişi prin care mijloc sunt alungaţi [, îi întreba]: „Prin post?” Iar ei îi răspundeau: „Noi nici nu bem, nici nu mâncăm.” „Prin priveghere?” „Noi nu dormim.” „Prin retragerea la pustie?” „Noi trăim întotdeauna în locuri pustii.” „Ce vă face aşadar să ieşiţi [din oameni]?” Atunci au mărturisit: „Nimic nu ne poate birui în afară de smerenie, care este arma de biruinţă împotriva demonilor.”

XIX

Un monah de la mănăstirea Avvei Severian a fost trimis cu o ascultare undeva în părţile oraşului Elefteropole. Şi a fost găzduit în casa unui agricultor iubitor de Hristos ce avea o singură fată, a cărei mamă murise. Rămânând pentru scurtă vreme în casa lui, diavolul, veşnicul duşman al oamenilor, i-a sădit monahului în minte gânduri necurate către fată şi, muncit [de acest gând], căuta prilej să cadă în păcat cu ea.

Dracul care seamănă războiul în oameni i-a oferit şi prilejul potrivit. Plecând tatăl fetei în

Ascalon cu treburi ce nu sufereau amânare şi văzând [monahul] că în casă nu se mai afla nimeni, ci numai el şi fata, s-a dus la ea, cu gândul de a o silui. Dar ea, văzându-l tulburat, aprins şi gata să săvârşească fapta, i-a spus: „Frate, nu te tulbura şi nici să faci ceva necuviincios cu mine. Tatăl meu nu se va întoarce nici astăzi, nici mâine; ci mai întâi ascultă ce am să-ţi spun, şi apoi domnul ştie voi face de bunăvoie cu tine tot ce doreşti.” Atunci a început să-i vorbească cu multă pricepere: „Cu adevărat, de când eşti în mănăstire, fratele şi domnul meu?” „De treizeci şi şase de ani.” „Ai mai fost vreodată cu o femeie?”, îl întrebă. „Nu”, îi răspunse, „de aceea vreau să cunosc.” „Şi vrei”, grăit-a aceea, „ca în schimbul unui ceas [petrecut cu o femeie] să pierzi osteneala atâtor ani? Oare câte lacrimi n-ai vărsat ca să-ţi păstrezi trupul nepătat şi neîntinat înaintea lui Dumnezeu, şi acum vrei ca toată osteneala ta s-o pierzi pentru o plăcere de câteva clipe? în afară de asta, ai suficiente mijloace să ne căsătorim şi să mă întreţii?” „Nu”, i-a răspuns fratele. „într-adevăr”, i-a spus iarăşi fata, „nu te mint: dacă o să mă necinsteşti, o să fiu pricina multor rele care vor veni asupra ta.” „în ce fel?”, a întrebat monahul. „în primul rând”, răspuns-a ea, „îţi vei pierde sufletul; în al doilea, de la tine se va cere şi sufletul meu. Şi-ţi zic asta ca să

ştii; şi luându-L ca martor pe Cel Ce a spus Să nu minţi¹, te încredinţez că, dacă mă vei necinsti, îmi voi lua viaţa, spânzurându-mă. Aşa vei săvârşi ucidere, şi la Judecata [viitoare] vei fi tras la socoteală ca un ucigaş. Aşadar, înainte de a fi pricina relelor ce vor veni asupră-ţi, întoarce-te în pace la mănăstirea ta, şi-mi vei fi foarte recunoscător.” Venindu-şi fratele în fire şi deşteptându-se, a ieşit imediat [din casă] şi s-a întors la mănăstirea sa. A făcut metanie în faţa Egumenului făgăduind să nu mai iasă din mănăstire [niciodată]. După trei luni a plecat la Domnul.

Să ştiţi, fraţilor, că aşa cum Se sileşte Dumnezeu să-l mântuiască pe om din orice pricină, într-atât se sileşte şi diavolul să-l dea pierzării spre sfârşitul vieţii. Aţi ascultat şi aţi văzut cum înţelepciunea fiicei, sau mai degrabă iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu a îngăduit ca fratele să cadă şi nici ostenelile sale să se risipească.

povestea Avva Casian:

A fost [odată] un Bătrân, de care avea grijă o fecioară sfântă. Şi oamenii spuneau că „nu sunt curaţi”. A ajuns asta la urechile Bătrânului. Când [a simţit că] i se apropie sfârşitul, a zis Părinţilor: „Când voi muri, să-mi sădiţi toiagul la mormânt;

1 Lev. 19,11; Ieş. 20,15.

dacă va odrăsli şi va da rod, să ştiţi că am fost curat de femeie; iar dacă nu va odrăsli, să ştiţi că am căzut împreună cu ea.” I-au sădit toiagul şi după trei zile a făcut rod şi au slăvit cu toţii pe Dumnezeu.

XXI

Fraţii [mei] adevăraţi, vreau să vă povestesc pocăinţa minunată şi luminoasă a fericitei Taisia, a celei oarecând desfrânată, care s-a stins de îndată ce şi-a împlinit pocăinţa. Căci cuvântul acesta e foarte folositor şi aducător de mângâiere celor ce vor să se pocăiască de relele săvârşite în vremea nepurtării de grijă, pricinuind zdrobirea inimii pentru cei care II iubesc pe Dumnezeu.

Fericita Taisia aşadar a fost înzestrată cu o frumuseţe trupească uimitoare şi plină de strălucire. Dar de copil, mama sa a dus-o pe calea pierzării¹; numele ei era cunoscut pretutindeni mulţumită frumuseţii fizice, astfel că veneau la ea chiar şi cei ce locuiau în depărtări; toţi cei care treceau pe acolo şi-i vedeau frumuseţea nu se mai

¹ în Antichitate prostituatele se împărţeau în mai multe categorii: 1) proprietara-administratoarea unei case de toleranţă (care putea fi publică sau privată), 2) prostituate de scenă mai puţin educate (oKTţviKij) şi cele care ştiau să cânte vocal sau la un instrument muzical (avAqzpLa) şi 3) cele de jos, care îşi ofereau serviciile la cârciumi, băi publice sau case de oaspeţi. La cele din categoria a doua această îndeletnicire se transmitea pe cale ereditară. Acesta pare a fi şi cazul de faţă.

puteau sătura de ea, fiindcă o pasiune nebună, asemenea unui foc [nestins], se aprindea în inima celor ce-o vedeau, şi mulţi îşi vindeau averea părintească numai să poată sta de vorbă cu ea. Iar cei neavuţi îşi vindeau [până şi] veşmintele ca să-şi împlinească [aceeaşi] dorinţă.

Auzind Sfântul Serapion cel din Sidon¹ că prin frumuseţea fizică îi amăgeşte pe mulţi spre pierzanie, s-a îmbrăcat în veşminte lumeşti, luând cu el bani, şi s-a dus la ea. Când a ajuns acolo şi a văzut-o, a scos o monedă şi i-a dat-o. Iar ea i-a spus: „Să intrăm în casă!” Imediat ce au intrat, a văzut Stareţul un pat înalt, frumos aşternut. Urcând ea în pat, s-a aşezat şi l-a chemat şi pe Stareţ să vină lângă ea. Dar el o întrebă: „Nu există o odaie mai ferită?” „Există”, îi răspunse aceea. „Să mergem acolo!”, îi spuse Stareţul. „Dacă ţi-e ruşine de oameni”, i-a zis fericita, „aici nu ne vede nimeni; dar dacă ţi-e frică de Dumnezeu, El ne va vedea oriunde ne-am duce.” La auzul acestora Stareţul o întrebă: „Dar crezi cu adevărat că există Dumnezeu?” „Cred”, îi răspunse aceea. Iarăşi a întrebat-o Stareţul: „Crezi în împărăţie² şi în iad?” „Ştiu că şi acestea există”, i-a răspuns ea. „Dacă ştii toate acestea”, o întrebă Stareţul, „de ce îi duci la pierzanie pe fiii oamenilor?” Iar ea,

¹ Vezi supra, povestirea XVII.

² Scil. Rai.

cu inima străpunsă de acest cuvânt şi toată în lacrimi, se aruncă la picioarele Sfântului şi îi zise: „Dacă tu crezi că mai există pocăinţă pentru cei păcătoşi, lasă-mi, rogu-te, Sfinte Părinte, numai trei ceasuri; apoi voi face ceea ce voieşti.” Iar el, arătându-i locul unde avea să-l găsească, a lăsat-o şi s-a dus. Iar ea, adunându-şi deîndată tot câştigul de pe urma desfrânării, l-a ars în mijlocul oraşului, zicând: „Veniţi voi, toţi cei cu care m-am desfrânat, şi vedeţi cele în chip urât câştigate cum ard sub ochii voştri chiar în ceasul de-acum!” Şi erau patru sute de litre de aur¹.

După ce a ars totul, a mers acolo unde o aştepta Stareţul. Văzând-o, Bătrânul a primit-o şi a dus-o la o mănăstire de fecioare, unde a aşezat-o într-o chilie pentru care a mijlocit el însuşi. A încuiat uşa, a pecetluit-o cu plumb, lăsând doar o mică deschizătură, spre a pătrunde lumina. Stareţul i-a poruncit Maicii² mănăstirii să-i dea în fiecare zi un artos uscat şi un mic pahar de apă. Şi fericita i s-a adresat Stareţului, întrebându-l: „Cum vrei să mă rog lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor pe care le-am săvârşit?” „Tu nu eşti vrednică”, i-a răspuns Stareţul, „să te rogi la Dumnezeu, nici să-I rosteşti numele cu buzele tale, nici să-ţi întinzi mâinile spre El, căci buzele tale sunt

¹1 litră = unitate de măsură ce cântărea între 327,45 şi 419,16 grame; cu alte cuvinte o cantitate de peste 130 kg de aur.

² în sens de Egumenă.

murdare şi necurate şi mâinile tale sunt întinate de fărădelegi; ci doar să stai cu privirea spre răsărit fără să spui nimic altceva decât acest cuvânt: Cel Ce m-ai zidit, miluieşte-mă!” şi vreme de trei ani în acea chilie a făcut aşa.

Milostivindu-se de ea, Stareţul s-a dus la Avva Antonie, fiindcă voia să afle de la el dacă Dumnezeu a iertat-o sau nu. Ajungând la el, i-a vorbit despre ea, iar Antonie cel Mare, deîndată ce a auzit, şi-a chemat ucenicii şi le-a spus: „Să ne închidem, fraţilor, fiecare în chilia sa şi să ne rugăm cu osârdie lui Dumnezeu o zi întreagă, ca să vedem cui i se va descoperi lucrul pentru care a venit aici Avva Serapion.” Făcând cu toţii după poruncă şi înălţând multă rugăciune, Avva Pavel, cel mai mare dintre ucenicii săi, a luat înştiinţare şi a văzut un pat pregătit şi plin de slavă. Trei fecioare cu lumânări aprinse vegheau în faţa patului pe care se afla cununa cea neveştejită. Aşadar, văzându-le pe acestea Avva Pavel a spus: „Slava aceasta a patului şi a cununii nu e a nimănui altcuiva decât a Avvei Antonie.” Atunci s-a auzit un glas, care a zis: „Patul şi cununa aceasta nu sunt ale Părintelui tău Antonie, ci ale Taisiei, care a fost oarecând desfrânată.” La venirea dimineţii, le-a povestit celorlalţi visul pe care l-a avut. Cum s-a întors Bătrânul Serapion de la Avva Antonie, a intrat cu bucurie

în mănăstirea de fecioare, a deschis uşa chiliei, în care fericita era închisă, voind să o scoată afară; dar aceasta, dându-şi seama de lucrul acesta, îl ruga zicând: „Lasă-mă, Părinte, până la moarte în chilia asta pentru multele mele păcate, ca Dumnezeu să mă ierte!” Atunci i-a spus Bătrânul: „Iată că Iubitorul de oameni Dumnezeu S-a milostivit de tine şi ţi-a primit pocăinţa.” Aşadar, de îndată ce a scos-o de acolo, fericita i-a zis: „Crede-mă, Părinte, că din ziua intrării mele în această chilie, toate păcatele săvârşite de mine le-am aşezat în faţa ochilor asemenea unei poveri uriaşe şi nu m-am gândit decât la ele, rugându-L pe Bunul şi Milosârdul Dumnezeu să mi le şteargă; şi aşa cum suflarea gurii mele nu a încetat, tot aşa şi gândul la păcatele mele nu s-a depărtat de la mine, până în ceasul de acum, când ai venit la mine.” I-a spus Bătrânul: „Nu pentru pocăinţa ta Dumnezeu te-a iertat, ci pentru acest gând pe care l-ai nutrit, dăruindu-te lui Dumnezeu.” A mai rămas deci împreună cu fecioarele [mănăstirii] încă cincisprezece zile, locuind singură; după împlinirea celor cincisprezece zile, înţelegând că peste trei zile avea să-i vină sfârşitul, s-a rugat lui Dumnezeu şi, spre a-I mulţumi, a luat chipul [monahicesc]¹. Căzând bolnavă pentru scurt timp, a adormit [somnul

¹EoxT]uâTL0v (XXI, 93).

de veci], prin Harul lui Hristos, a Căruia este sla va în vecii vecilor. Amin.

XXII

Despre fecioara luată captivă de perşi

Ne-a povestit un Bătrân cum o fecioară a fost prinsă şi luată captivă de un pers; aceasta era foarte frumoasă la trup. S-a rugat aşadar stăruitor Stăpânului Hristos ca până la sfârşitul ei să fie păzită nestricată¹. Şi rugăciunea ei cucernică şi bine-plăcută lui Dumnezeu a fost ascultată.

Într-una din zile, pe când încă mai zăbovea la masă, ameţit de vinul care-l îndemna să-şi împlinească pofta de a strica pe sfânta fecioară, după plecarea obişnuită a comesenilor, persul, care o luase prizonieră, nu înceta să o îmbie să se desfrâneze cu el. Aşadar, fecioara aceasta sfântă, înţelepţită de Dumnezeu, Cel Care a înţelepţit-o şi pe preacurajoasa Iudita împotriva tiraniei şi neînfrânării lui Olofern², a izbutit să facă la fel şi acum cu [persul] acesta, gata să o siluiască pe mieluşeaua lui Hristos. I-a spus cu ajutorul tălmaciului: „Ce n-aş da oare pentru a ajunge în patul stăpânului meu? Fiindcă eu încă de acum te iubesc ca pe un Stăpân ce eşti, vreau să-ţi încredinţez un lucru minunat, pe care cei mai mulţi

¹Acpdopoţ (XXII, 4).

²Cf. Iudit. 13, 7-9.

nu-l cunosc, folosit de bizantini.” „Spune-mi”, îi zise acela. „Există o plantă”, îi spuse ea, „celor mai mulţi necunoscută; dacă cineva o culege şi, zdrobind-o, îşi va unge trupul cu lichidul din ea, sabia nu va putea aduce vătămare niciodată trupului celui uns.” însă stricatul acela i-a zis: „Acum fă-mi pe plac şi mai târziu, la vremea potrivită, o să-mi arăţi şi planta cu pricina.” Iar ea îi răspunse: „Nu poate face asta femeia care a fost stricată, ci doar fecioara care n-a cunoscut nunta şi a rămas neatinsă; altfel planta miraculoasă, de care am vorbit mai înainte, nu are nici o putere pe câmpul de luptă.” Aşa a lăsat-o în pace în seara acelei zile pe fecioara care, pentru moment, a scăpat de primejdia necinstirii.

în zorii zilei următoare el îi spuse: „Vino să-mi arăţi planta de care mi-ai vorbit.” Iar fericita aceea ieşind numai cu el s-a prefăcut că a găsit planta dorită, şi a zis: „Iată, aceasta e!” „Şi de unde ştii”, o întrebă bărbatul, „că are puterea de care mi-ai vorbit?” „Fărâmiţeaz-o [cu mâna]”, i-a răspuns, „unge o parte a corpului tău, în orice loc vrei, încearcă cu sabia şi vei vedea puterea ei.” La refuzul lui, Sfânta Muceniţă şi preafrumoasa fecioară, dorind să se pună pe ea însăşi în primejdie pentru apărarea nuntirii cu Stăpânul Hristos, a fărâmiţat planta şi şi-a uns cu lichidul ieşit din ea gâtul, spunând aceluia: „Apucă

sabia cu ambele mâini şi loveşte-mi cu toată puterea ta gâtul, şi din aceasta vei afla lucrarea acestei plante: fierul nu mă va vătăma defel.” Cu voia lui Dumnezeu, el s-a lăsat înduplecat de cuvintele fericitei şi, socotind că poate da dovadă de priceperea dobândită în război, a apucat sabia, a slobozit-o cu toată puterea asupra gâtului fecioarei şi dintr-o singură lovitură i-a retezat sfântul ei cap.

Pricepând că sfânta fecioară şi-a bătut joc de el, a început să scrâşnească din dinţi: dar asta nu i-a folosit la nimic. Căci ea a împlinit scopul luptei sale, care a fost păstrarea fecioriei şi, lăsând o pildă pentru cele ce doresc să nu-şi piardă fecioria, a primit de la Hristos cununa nevoinţei. Pentru aceea, iubiţii mei fraţi, şi noi s-o urmăm pe aceasta şi cu năzuinţa de a dobândi castitatea, să ne împodobim şi sufletul împreună cu trupul, ca să nu ne ruşinăm în ziua Judecăţii lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia [I se cuvine] slava în veci. Amin.

XXIII

Ne-a povestit Avva Teonas că în Alexandria, pe vremea Papei şi Patriarhului Alexandriei Pavel, unei copile i-au murit părinţii, lăsându-i o avere foarte mare; iar ea încă nu apucase să fie botezată. Aşadar, într-o zi, pe când lucra în grădină, vede pe cineva care se pregătea să-şi ia

viaţa prin spânzurare. Aleargă deci la el şi îl întreabă: „Ce faci, omule?” „Lasă-mă, copila mea”, îi răspunde, „pentru că sunt într-un foarte mare necaz.” „Să-mi spui tot adevărul”, îi zice copila, „şi, pe cât îmi e cu putinţă, o să te ajut.” „Am foarte mari datorii şi cei ce m-au împrumutat mă împilează, aşa că m-am hotărât mai degrabă să mor decât să-mi trăiesc viaţa în felul acesta nenorocit”, îi spune el. „Mă rog ţie”, îi zice copila, „ia tot ce am şi plăteşte-ţi datoriile, numai pe tine să nu te pierzi!” Luând [bani] de la ea, a întors datoria şi şi-a aflat slobozirea.

Ajungând ea la strâmtoare şi neavând [cele de trebuinţă ca] să-şi poarte de grijă, fără de părinţi, a început de nevoie să se prostitueze. Spuneau unii: „Cine ştie judecăţile lui Dumnezeu şi de ce mgăduie să cadă cineva?!” însă după un timp s-a îmbolnăvit şi, venindu-şi în fire, s-a zdrobit cu inima, pocăindu-se. Le spunea vecinilor: „Pentru Domnul, faceţi milostenie cu sufletul meu şi rugaţi-l pe Papa [şi Patriarhul Alexandriei] să mă facă creştină!” însă cu toţii o dispreţuiau, zicând: „Oare cine o s-o primească de vreme ce nu-i decât o desfrânată?” şi era foarte întristată din această pricină.

În timp ce se afla în această stare, i se arată îngerul Domnului sub chipul omului căruia ea îi făcuse bine şi o întreabă: „Ce s-a întâmplat?”

„Doresc să devin creştină”, îi răspunde aceea, „şi nimeni nu vrea să mijlocească pentru mine.” „Nu te întrista”, îi spune acela; „o să găsesc eu pe cineva care să te ia sub a sa ocrotire!” Şi s-a întors cu alţi doi îngeri, care au luat-o şi au dus-o la biserică. Schimbându-şi din nou chipul, au luat înfăţişare nobilă de augustali¹; şi i-au chemat cu adevărat pe clerici, adică pe preoţii şi pe diaconii rânduiţi pentru aceasta. Şi îi întreabă clericii: „Dragostea voastră se face chezaşă pentru ea?” „Da, noi ne punem chezaşi pentru ea”, răspund aceia. Luând-o, aşadar, au botezat-o; purtând veşminte albe², s-a întors acasă, însoţită de ei; după ce au adus-o înapoi, s-au făcut nevăzuţi. Iar vecinii, văzând-o îmbrăcată în alb, după plecarea acelora, au întrebat-o: „Cine te-a botezat?” Şi ea le-a făcut cunoscute cele petrecute, cum că

¹ Scil. Probabil funcţionari imperiali, aflaţi în subordinea lui „Praefectus augustalis Aegypti”, regentul, comandantul roman (byzantin) al Egiptului; în jurul anilor 380-381, acest guvernator deţinea în Egipt funcţii şi atribuţii civile (Roger S. Bagnall, Egypt in late Antiquity, PUP, 1993, p. 64; Chr. Haas, Late Antiquity. Topography and Social Conflict, The Johns Hopkins University Press, Baltimore şi Londra, 1997, p. 72); în acord cu Edictul 13 din 539 al lui Justinian, biroul acestui guvernator cuprindea în jur de 600 de oficiali, însumând funcţii civile şi militare, avându-i în subordine pe guvernatorii celor şase provincii care alcătuiau Egiptul (Bernhard Palme, „The Imperial Presence: Government and Army”, în Roger S. Bagnall (ed.), Egypt in the Byzantine World 300-700, CUP, Cambridge, 2007, pp. 245 şi 248-249).

² Veşmintele specifice catehumenilor, purtate la botez şi folosite spre sfârşitul vieţii ca giulgiuri de îngropare.

„au venit unii, m-au luat, m-au dus la biserică, au vorbit cu preoţii, iar aceia m-au botezat”. „Cine sunt aceştia?”, au întrebat-o. Şi pentru că nu ştia să le spună cine au fost, s-au dus şi au adus la cunoştinţa Papei cele întâmplate; chemându-i Papa pe preoţii care-au botezat-o, îi întreabă: „Voi aţi botezat-o pe această fiică?” Iar ei au răspuns: „Rugaţi de cutare şi de cutare, persoane cu rangul de augustali, am botezat-o.” Trimiţând Papa după ei, i-a chemat [la el]; din grija de cele dumnezeieşti, încerca să afle de la ei dacă au fost chezaşii¹ fetei, iar aceia i-au răspuns: „Nu ştim nimic, şi nici nu ne amintim să fi făcut vreodată aşa ceva.” Atunci Papa a priceput sfinţenia lucrului petrecut. Chemând pe fată, a întrebat-o: „Spune-mi, fiică, ce bine ai săvârşit în viaţa ta?” „Eu”, răspunde aceea, „o desfrânată şi un suflet sărman, ce bine-aş fi putut săvârşi?” „Oare nu-ţi aminteşti să fi săvârşit tu nici un bine cât de mic?”, o întrebă Papa. „Nu”, a răspuns, „însă odată am văzut pe cineva gata să se spânzure pentru că era foarte strâmtorat de cămătari şi atunci mi-am dat toată averea ca să-i plătesc datoriile.”

Acestea spunând, a adormit în Domnul. Şi a spus Papa: „Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale!”²

¹ Scil. naşii.

²Ps. 118,137.

XXIV

Ne-a povestit Avva Ioan, Egumenul de la Kellia¹, că în Egipt era o desfrânată preafrumoasă şi foarte bogată şi căpeteniile [oraşului] veneau la ea. Aşadar, într-una din zile, ivindu-se un prilej, a mers la biserică şi a voit să intre. Dar ipodiaconul, stând în uşă, n-a lăsat-o să intre, spunându-i: „Nu eşti vrednică să intri în casa lui Dumnezeu, că eşti necurată!” Aşa cum se certau, a auzit episcopul zarva şi a ieşit [din altar]. Atunci i-a spus desfrânata: „De ce nu mă lasă să intru în biserică?” „Nu-ţi este îngăduit”, răspunse episcopul, „pentru că eşti necurată.” „N-o să mai desfrânez”, îi zise. „Când vei aduce aici averea ta”, i-a spus episcopul, „îmi voi da seama că nu mai desfrânezi.” De îndată ce i-a adus averea, acesta luând-o a aruncat-o în foc; şi a condus-o în biserică, în timp ce ea plângea şi spunea: „Dacă aici mi s-a întâmplat aşa ceva, oare dincolo ce am să pătimesc?” S-a pocăit şi a ajuns vas ales.

XXV

După cum spunea Avva Paladie², în Alexandria a trăit un iubitor de Hristos, foarte evlavios

¹ Kellia a fost înfiinţată în 338 de către Amun, cu binecuvântarea Sfântului Antonie cel Mare.

² Paladie (364-431) a vieţuit în Nitria şi la Kellia din 390 până în 399.

şi milostiv, primitor de monahi, cu o soţie la fel de smerită, care postea în fiecare zi. Ei aveau o fiică de şapte ani. Aşadar, plecând acest iubitor de Hristos la Constantinopol căci se ocupa cu negoţul -, şi-a lăsat acasă soţia şi copilul cu un rob. în timp ce urca pe corabie, soţia îl întrebă: „Cui ne laşi?” „Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”, răspunse bărbatul.

într-o zi, pe când stătea femeia şi lucra, având şi copilul cu ea, robul, mânat de diavol, s-a gândit să-şi ucidă stăpâna şi să fugă [de la stăpânul său]. Apucând o sabie, a venit în tricliniu, unde se afla stăpâna. Cum a ajuns în dreptul uşii, a fost lovit de orbire, nefiind în stare nici să intre, nici să iasă. După ce a dat din mâini mult timp şi s-a zbătut, fără să izbutească să facă nimic, s-a văzut silit să o strige pe stăpâna sa şi să-i zică: „Stăpână, stăpână, vino până aici!” Ea, mirându-se că el stă în prag şi nu vine la ea, ci o strigă, i-a zis: „Mai bine vino tu aici”, neştiind că orbirea îl ţinea pe loc. Dar robul a continuat să strige să vină ea la el. Ea însă s-a jurat că nu se va duce la el. „Atunci trimite măcar copilul la mine”, i-a spus. Ea n-a vrut să facă nici asta, ci i-a zis: „Dacă vrei, vino tu aici.” Atunci robul cel rău, neputând să facă nimic, s-a lovit cu sabia şi s-a junghiat. Stăpâna lui, văzând ce a făcut, a ţipat şi, venind garda pretoriană, l-a găsit încă viu, astfel că au aflat

totul chiar din gura lui. Şi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Maica Sa fără de prihană, care a izbăvit maica dimpreună cu pruncul ei.

XXVI

Despre un argintar şi a sa soţie¹

Se afla în Antiohia Mare² un argintar³ pe nume Andronic; el s-a căsătorit cu fiica unui alt argintar, pe nume Ioan; iar numele fetei era Atanasia⁴, căci atât prin faptele, cât şi prin cugetul ei s-a arătat a fi nemuritoare.

Iar Andronic era foarte evlavios şi plin de fapte bune; la fel şi soţia lui; erau foarte bogaţi. Vieţuiau

¹ Cf. PG 115,1049-1054; Sinaxarul din 9 octombrie.

² Antiohia Mare este cel mai important oraş dintre cele 28 de oraşe asiatice cu acest nume, înfiinţate în cinstea tatălui său, Antioh I (324-261 î.Hr.), de către Seleuc I (358-281 î.Hr.), general al lui Alexandru cel Mare; alături de Alexandria şi Constantinopol a fost unul dintre cele mai importante centre ale elenismului, dar şi ale Creştinismului (aici au fost numiţi pentru prima dată ucenicii Domnului „creştini” f.A. 11, 26); nu a supravieţuit sub urgia vremurilor (a fost jefuit de perşi în 540 d.Hr., apoi restaurat de Justinian, când a primit numele de Theoupolis cetatea lui Dumnezeu; cucerită de arabi în 637, recâştigată ulterior de Nichifor Focas; recucerită de turcii selgiucizi în 1083, de cruciaţi în 1098 şi de mameluci în 1268, şi, în cele din urmă, de turci în 1516, după care existenţa sa se stinge; în prezent pe locul acesteia se află oraşul turcesc Antakiyah.

³ în sens propriu ăpyvponpăxoQ înseamnă zaraf, schimbător de bani; în cazul de faţă, referindu-se la atelierul întreţinut de Andronic, termenul face trimitere probabil la meseria de argintar, de meşteşugar care face comerţ cu obiectele confecţionate de el însuşi.

⁴ Adavaoia înseamnă etimologic nemurire.

împărţind în trei averea şi câştigul de pe urma negoţului cu argintul: o parte pentru săraci, alta pentru monahi şi o parte pentru trebuinţele proprii şi pentru atelierul lor. Toată cetatea îl iubea pe chir Andronic pentru nobleţea şi bunătatea sa.

Soţia i-a zămislit un fiu pe care l-au numit Ioan. Apoi i-a născut o fiică pe care au numit-o Maria. Pe urmă Andronic a ales să nu se mai atingă de ea; râvna îi era pusă în slujba faptelor bune alături de alţi meşteşugari din breasla sa. Aşadar în zilele de duminică, luni, miercuri şi vineri Andronic mergea de seara până dimineaţa la întrunirile de la baia¹ bărbaţilor, fraţii săi; la fel şi soţia, la întrunirile de la baia femeilor, [dând dovadă de] sârguinţă². După doisprezece

¹Aovxa sau Ayiaofia izvor cu apă sfântă, apărut în chip minunat; mai cunoscută este Luma de la Mănăstirea Vlaherne, izvor ivit în chip minunat la intervenţia Maicii Domnului, fapt care stă la baza consacrării sărbătorii Izvorului Tămăduirii, prăznuite vineri în Săptămâna Luminată (aici fuseseră depuse de împărăteasa Pulheria Acoperământul şi Brâul Maicii Domnului, aduse din Palestina în 437); în contextul de faţă, autorul se referă probabil la anumite întruniri cu caracter bisericesc, un fel de privegheri, restrânse la cercul membrilor breslei respective, care aveau loc într-un spaţiu sacru şi cu funcţii ritualice. Spre exemplu, Baia sau Agheasmă de la Vlaherne era frecventată de împăraţii bizantini, care aveau obiceiul în vinerea săptămânii a treia din Postul Mare să vină şi să se spele ritualic cu apa sfinţită de aici. Aceste băi funcţionau totodată şi ca locuri în care se acorda, în spirit filantropic, asistenţă medicală bolnavilor.

² Sârguinţă în rugăciune şi în studiul Scripturii; dacă am lua în considerare informaţii, pe care ni le furnizează Călăuza Sfântului Anastasie Sinaitul, termenul de sârguinţă (tpiAonovia) are sensul de studiu al textelor sacre într-o atmosferă de rugăciune, alternată cu serviciul de asistenţă socială (d.ex., îngrijirea bolnavilor). De altfel, textul de faţă leagă direct acest act de philopotiie de serviciul liturgic al Utreniei.

ani, într-una din zile Atanasia venind acasă spre dimineaţă de la întrunire¹ şi de la Utrenie şi intrând să-şi vadă copiii, i-a aflat gemând. Tulburată, s-a retras în camera sa. Când s-a întors şi fericitul Andronic, a început să-şi certe soţia, reproşându-i că doarme prea mult. Iar ea a spus: „Nu te mânia, domnul meu, copii sunt, e firesc să se mai şi îmbolnăvească!” Cercetându-i, a văzut că erau cuprinşi de fierbinţeală şi a zis: „Facă-se voia Domnului!” şi a plecat să se roage în afara cetăţii, la Biserica Sfântului Iulian², fiindcă acolo erau îngropaţi părinţii săi. A stat acolo până la ceasul al şaselea, şi întorcându-se, a auzit plânsete şi zarvă în casa sa; tulburându-se, a grăbit pasul şi a aflat aproape tot oraşul adunat la casa lui, iar pe copii, neînsufleţiţi. La vederea pruncilor morţi şi aşezaţi în pat, intrând în camera de rugăciune³, s-a aruncat înaintea Mântuitorului

¹ OLĂonovia.

² Iniţial, lăcaşele de cult se numeau papivpiov (martiricon în limba română) întrucât erau construite pe locurile unde fuseseră martirizaţi Sfinţii; în virtutea acestui fapt, ulterior s-a consacrat obiceiul ca în Sfântul Altar sub Sfânta Masă să fie depuse părticele din Sfintele Moaşte. Referitor la acest locaş, vezi H. Leclerq, „Antioche”, în DACL 1, 2379.

³ EvKTtjpiov termen general care semnifică loc de rugăciune, putând fi mănăstire, biserică, paraclis, capelă sau o simplă cameră destinată rugăciunii.

şi cu lacrimi a spus: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”¹ Iar soţia lui căuta să se sugrume², zicând: „Voi muri [şi eu] împreună cu copiii mei!”

La înmormântarea copiilor s-a adunat toată cetatea, până şi Patriarhul însuşi dimpreună cu tot clerul, şi i-au aşezat în martiriconul Sfântului Iulian, deasupra [raclelor] bunicilor lor. Apoi Patriarhul, luându-l pe fericitul Andronic, l-a dus la palatul episcopal.

Soţia sa n-a vrut să se întoarcă [nicidecum] acasă, ci a dormit la Sfântul Iulian. Pe la miezul nopţii, i s-a arătat Sfântul în chip de monah întrebând-o: „De ce nu-i laşi pe cei de aici să se odihnească?” „Domnul meu”, îi răspunse ea, „nu te supăra pe mine, căci sunt îndurerată; doi copii am avut şi pe amândoi i-am îngropat împreună astăzi, unul de doisprezece şi celălalt de zece ani.” Iar el a spus către ea: „Decât să plângi pentru ei mai bine ai plânge pentru păcatele tale: căci îţi spun ţie, femeie, în felul în care firea omului cere hrană, şi e cu neputinţă să nu-i dai să mănânce, tot aşa şi pruncii [tăi] vor cere de la Hristos în ziua aceea bunătăţile viitoare, zicând:

1 Iov 1,21.

² Scil. căuta să-şi ia viaţa; verbul nviţaa (a sugruma, a sufoca) nu lămureşte dacă e vorba de spânzurare sau de altceva.

«Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de cele pământeşti, nu ne lipsi şi de cele cereşti!»” Aţintindu-şi privirea la el, a fost cuprinsă de pocăinţă şi a schimbat jalea în bucurie, zicând: „Dacă, aşadar, pruncii mei sunt în ceruri, eu de ce mai plâng?” Şi întorcându-se, a căutat să-l vadă pe Avva care vorbise cu ea, şi uitându-se peste tot în biserică, nu l-a [mai] aflat. Când l-a întrebat pe portar: „Unde este Avva care a intrat aici acum câteva clipe?”, acesta i-a răspuns: „Nu vezi că toate uşile sunt încuiate, de ce întrebi «unde este Avva care a intrat aici acum câteva clipe?»” Şi cugetând prosmonarul¹ şi-a dat seama că a fost vorba de o vedenie. Iar ea, înfricoşându-se foarte tare, a cerut să plece acasă, unde i-a povestit soţului ceea ce a văzut.

Apoi fericita Atanasia a zis: „Cu adevărat, domnul meu, şi pe când copiii ne erau în viaţă voiam să-ţi spun ceva, dar mă ruşinam; iată, îţi spun acum, după moartea lor: dacă o să-mi dai ascultare, o să mă aşezi într-o mănăstire ca să-mi plâng păcatele.” „Mergi”, îi răspunse el,

¹ Sau paramonarul este slujitorul desemnat de episcop şi responsabil de un locaş de cult şi, mai ales, de obiectele valoroase şi odoarele (sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni) aflate în el; prezenţa lui în biserică era permanentă de aici vine şi numele (napapevw, npocspevco = a aştepta); acesta putea fi ori laic (făcând parte din rangurile inferioare ale ierarhiei bisericeşti), ori preot (chiar duhovnic), astfel că se îngrijea nu doar de primirea pelerinilor, ci şi de permanenţa serviciilor religioase (c. canonul al II-lea al Sinodului IV Ecumenic).

„şi pune-ţi la încercare gândul vreme de o săptămână şi, dacă vei stărui, vom mai vorbi.” După ce s-a întors [de la mănăstire], gândul i-a rămas neschimbat. Atunci fericitul Andronic l-a chemat la sine pe socrul său şi i-a mărturisit: „Pe toate le las pe mâinile tale, pentru că mergem să ne rugăm la Locurile Sfinte. Dacă ni se va întâmpla ceva cum poate să i se întâmple oricărui om, să faci cu averea aceasta după cum te va lumina Dumnezeu; te rog, aşadar, să te îngrijeşti după cuviinţă de sufletele noastre, iar aici să faci un spital şi o casă de oaspeţi pentru monahi.” Apoi eliberându-i pe robii săi, le-a dat prin testament¹şi o mică moştenire la fiecare.

Luând o mică binecuvântare² şi doi cai, au plecat noaptea din cetate numai el şi soţia lui. Iar fericita Atanasia, văzându-şi casa în timp ce se îndepărtau şi îndreptându-şi privirea la cer, a spus: „Tu, Dumnezeule, Cel Ce ai spus lui Avraam şi Sarrei: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu³, să ne povăţuieşti şi pe noi întru frica Ta. Iată că ne-am lăsat casa pentru numele

¹ Aeyăra (legata) dispoziţie întâlnită în codul de legi roman clasic referitoare la libertăţile sau drepturile ce pot fi oferite de cineva prin testamentul său; o uzanţă foarte comună şi în spaţiul creştin (a se comp. cu testamentul Sf. Grigorie Teologul [PG 37, 389-391]).

² Probabil o anume sumă de bani.

³ Fac. 12,1.

Tău. Nu ne închide nouă uşa împărăţiei Tale!” Cu lacrimi amândoi au plecat la drum şi, ajungând la Locurile Sfinte, s-au închinat. întâlnindu-se cu mulţi Părinţi, au mers de acolo la Sfântul Mina¹ în Alexandria, ca să aibă folos duhovnicesc de pe urma lui.

Pe la ceasul al nouălea, Andronic a văzut cum un monah se certa cu un mirean; şi i-a spus mireanului: „De ce-l ocărăşti pe Avva?” „Stăpâne”, îi răspunde mireanul, „i-am închiriat dobitocul ca să mergem în pustia Sketei şi i-am spus «să plecăm imediat ca după o noapte întreagă de mers să ajungem mâine dimineaţă pe la ceasurile zece, înainte de arşiţă», dar el nu vrea să plecăm acum.” „Mai ai încă un dobitoc?”, îl întrebă Andronic. „Da”, îi răspunse. „Du-te”, îi spuse, „adu-l la mine, iar apoi tu pleacă; voi lua un asin pentru mine şi încă unul pentru Avva, fiindcă şi eu vreau să merg în pustia Sketei.” Şi Andronic a spus soţiei sale: „Rămâi aici, la Sfântul Mina, până ce eu o să mă duc la pustia Sketei ca să iau binecuvântare de la Părinţi şi o să mă întorc.”

¹ Loc de pelerinaj devenit cunoscut la începutul secolului al VI-lea în întreg spaţiul mediteranean mulţumită vindecărilor minunate petrecute în biserica unde erau păstrate moaştele Sfântului Mina (pentru detalii, vezi P. Grossmann, Abu Mina. A Guide to theAncient Pilgrimage Centre, în David Frankfurter (ed.), Pilgrimage and Holy Space in late Antique Egypt, Ed. Brill, Leiden-Boston-Koln, 1998, pp. 281-302). Aceste locuri de pelerinaj erau însoţite întotdeauna de case de oaspeţi (xenodocheid) pentru toate categoriile sociale (ibid., p. 287).

„Ia-mă şi pe mine”, i-a zis ea. „Nu-i este îngăduit femeii”, i-a răspuns acela, „să meargă în pustia Sketei.” Iar ea i-a zis cu lacrimi: „Vei da socoteală Sfântului Mina dacă vei rămâne acolo şi nu te vei întoarce să mă aşezi într-o mănăstire.” Şi, îmbrăţişându-se, s-au despărţit.

El s-a dus în pustia Sketei şi s-a închinat Părinţilor de la Lavră, unde a auzit de Avva Daniil. Plecând, cu multă trudă a izbutit să-l întâlnească şi i-a încredinţat lui toate despre ei. I-a spus Bătrânul: „Mergi şi adu-o pe soţia ta, şi eu îţi voi da scrisoare să o duci în Tebaida, la mănăstirea [de maici] din Tabene¹.” Andronic a făcut aşa cum i-a spus Bătrânul şi, plecând, a adus-o pe femeia lui la Cuviosul Daniil. Şi grăindu-le el cuvântul mântuirii, le-a alcătuit scrisoarea şi i-a trimis la mănăstirea [de maici] din Tabene. La întoarcere, Bătrânul i-a dat schima monahală şi l-a învăţat toate cele ale monahului. A rămas acolo treisprezece

¹ Tabene (Tapivqau;, dar şi Taftvvr]ooc după Sozomen [Historia Ecclesiastica 3, 14, 16, 4]), zonă la nord de Tebaida (Egiptul de Sus), pe malul drept al Nilului, unde Sfântul Pahomie cel Mare (280-346) a înfiinţat prima mănăstire cenobitică (iniţial toţi monahii care vieţuiau în mănăstirile chinoviale înfiinţate de Sfântul Pahomie erau numiţi generic „tabenisioţi”); ulterior, şi sora sa a înfiinţat o mănăstire de maici, care era situată (aşa cum indică şi etimologia greacă a numelui Taft evvrjo ian ojv) pe o insulă în mijlocul Nilului, aproape de Esna. Aceasta din urmă e cunoscută mai ales din relatarea lui Paladie (Istoria Lausiaca) despre sora defăimată şi acuzată pe nedrept (cf. infra LXI); pentru detalii, vezi Quasten, Patrology, vol. III, pp. 154-159.

ani, după care l-a rugat pe Bătrân să-l lase să meargă [în pelerinaj] la Locurile Sfinte. Iar Bătrânul, făcând rugăciune pentru el, l-a slobozit.

Călătorind prin Egipt, Avva Andronic s-a aşezat sub o acacie¹, ca să-şi tragă sufletul la adăpost de zăpuşeală. Iată, după rânduiala lui Dumnezeu, atunci venea şi femeia lui, în veşminte bărbăteşti, mergând şi ea spre Locurile Sfinte. Şi îmbrăţişându-se [creştineşte], porumbiţa şi-a recunoscut perechea, însă el cum să poată recunoaşte acea frumuseţe ofilită care părea de neam etiopian²? L-a întrebat pe el: „Unde mergi, Avva?” „La Locurile Sfinte”, i-a răspuns el. „Şi eu acolo vreau să merg”, i-a spus; „dacă vrei, putem merge împreună; dar să călătorim ca şi cum n-am fi împreună, în tăcere.” Iar Andronic i-a zis: „Să fie după cum porunceşti!” „În adevăr”, îl întrebă, „nu eşti unul dintre ucenicii

¹ Spartium junceum, plantă din familia fabaceae, numărând mai multe specii, specifică zonelor tropicale şi subtropicale, valoroasă atât sub aspect medicinal, cât şi ca esenţă lemnoasă (poate atinge înălţimea de 6 metri).

² Conform logicii interioare a acestei colecţii de apoftegme şi istorioare duhovniceşti, nu ar trebui să ne surprindă că Andronic nu-şi recunoaşte soţia. De fapt, nu e vorba numai de transformarea trăsăturilor fizice ale acestei „porumbiţe”, care s-a supus unei asceze severe, ci şi de faptul că Andronic ajunsese la măsura autentică a călugăriei, căreia îi scapă asemenea realităţi secundare: „Dacă ai fi fost monah desăvârşit, nu ai fi băgat de seamă că suntem femei”, i se spune monahului vădit tulburat de prezenţa femeilor (cf. apoftegma I). Pentru detalii, vezi Postfaţa.

Avvei Daniil?” „Da”, îi răspunse el. „Rugăciunile Bătrânului să ne însoţească pe noi”, îi zise ea, iar Andronic îi răspunse: „Amin!” Însoţindu-l, aşadar, şi închinându-se la Locurile Sfinte, s-au reîntors la Alexandria. Atunci i-a spus Avva Atanasie Avvei Andronic: „Vrei să ne sălăşluim împreună în aceeaşi chilie?” Andronic i-a zis: „Da, să fie după voia ta, dar vreau mai întâi să merg să cer binecuvântarea Bătrânului Daniil, [Duhovnicul meu].” „Mergi”, i-a zis, „şi eu te voi aştepta la Mănăstirea Optsprezecinicului¹-, dacă o să te întorci, aşa cum am călătorit în tăcere, tot aşa vom face şi de acum. Iar dacă nu vei putea [să vieţuim astfel], să nu vii; eu am hotărât să mă aşez la Mănăstirea Optsprezecinicului.” Iar el, ducându-se, şi-a îmbrăţişat Stareţul şi i-a vorbit despre gândul lor. Iar Bătrânul i-a spus: „Mergi, iubeşte tăcerea şi rămâi cu fratele; căci, după cum se pare, este [cu adevărat] monah.” întorcându-se şi aflând pe Avva Atanasie, au vieţuit împreună, întăriţi întru frica de Dumnezeu, alţi doisprezece

¹ De-a lungul arterei ce lega Egiptul de Sus de Egiptul de Jos se aflau câteva mănăstiri, care îşi primiseră numele după numărul de leghe care le despărţea de Alexandria. Acestea erau în acelaşi timp şi locuri de popas pentru călătorii monahi sau mireni. Optsprezecinicul (OKTWKcabeKazov) se afla la optsprezece leghe distanţă de oraşul Alexandria, între lacurile Mareut şi Isku. Alături de aceasta, se cunosc mănăstirile Eikoston (Douăzecinicul), Pempton (Cincinicul) şi Henaton, aflate la douăzeci, cinci şi nouă leghe distanţă de oraşul Alexandria.

ani şi nu i s-a descoperit Avvei Andronic că era femeia lui.

De multe ori Stareţul lor mergea să-i cerceteze şi să vorbească cu ei despre cele duhovniceşti. Odată, plecând Bătrânul şi luându-şi rămas bun de la ei, înainte de a ajunge [înapoi în Alexandria] la Sfântul Mina, l-a ajuns din urmă Avva Andronic şi i-a zis: „ Avva Atanasie se duce la Domnul.” întorcându-se, Bătrânul l-a aflat în dureri. Şi a început să plângă Avva Atanasie. „în loc să te bucuri”, îi spune Bătrânul, „că pleci să-L întâlneşti pe Domnul, tu plângi?” „Nu plâng”, îi răspunde Avva Atanasie, „decât pentru Avva Andronic. Fie-ţi milă, şi după ce mă vei îngropa, vei găsi o însemnare sub căpătâiul meu; să o citeşti şi să i-o dai Avvei Andronic.” Apoi, făcând o rugăciune, s-a împărtăşit şi a adormit în Domnul.

Au venit deci să-l îngroape şi iată s-a dat la iveală că după fire era femeie; şi s-a dus vestea în toată Lavra. Bătrânul a trimis să-i adune pe toţi din pustia Sketei şi din locurile cele mai îndepărtate ale pustiei. S-au adunat toate lavrele Alexandriei şi s-a ridicat întreaga cetate şi cei din pustia Sketei îmbrăcaţi în alb căci aşa este obiceiul la [monahii] din pustia Sketei. Au îngropat rămăşiţele pământeşti ale Atanasiei cu „ramuri de finic”¹, slăvind pe Cel Ce i-a dat atâta

¹In. 12,13.

putere acestei femei. A rămas Bătrânul pentru [parastasul de] şapte zile al fericitei Atanasia; după aceasta, Bătrânul a voit să-l ia cu sine pe Avva Andronic, dar acesta nu a primit, spunând: „O să-mi aflu sfârşitul alături de doamna mea.” Iarăşi luându-şi rămas bun, înainte de a ajunge la Sfântul Mina, l-a ajuns din urmă un frate care i-a spus: „Veniţi, întoarceţi-vă, pentru că Avva Andronic o urmează pe doamna Atanasia!” Iar câţi au auzit au venit şi l-au găsit în viaţă încă; binecuvântându-i, şi-a aflat sfârşitul în Domnul.

Şi s-a stârnit dezbinare între Părinţii Optsprezecinicului şi cei din pustia Sketei, care spuneau: „Al nostru este fratele şi trebuie să-l luăm la noi, în pustia Sketei, ca rugăciunile lui să ne ajute.” Cei de la Optsprezecinic ziceau: „îl vom aşeza alături de sora sa.” însă Părinţii din pustia Sketei erau mai mulţi la număr. Şi a spus arhimandritul de la Optsprezecinic: „Vom face ceea ce ne va spune Bătrânul Daniil.” Iar Avva spunea că acolo trebuie îngropat, dar ceilalţi nu-l ascultau, ci ziceau: „Bătrânul este îmbunătăţit duhovniceşte şi nu-i mai este teamă de războiul trupesc, dar noi, fiind mai tineri, avem nevoie de fratele, ca să ne ajute cu rugăciunile lui; ajunge că aveţi aici pe Avva Atanasie.” Văzând aşadar Bătrânul că se face mare tulburare între fraţi, le-a spus: „Dacă nu mă veţi asculta, voi rămâne şi eu aici ca să fiu

îngropat dimpreună cu fiul meu duhovnicesc.” Atunci s-au liniştit şi au îngropat acolo pe fratele Andronic. Apoi au zis Bătrânului: „Să mergem în pustia Sketei”, iar el le-a spus: „Lăsaţi-mă pentru [parastasul de] şapte zile al fratelui.”

Iată câtă încredere a arătat Avva Daniil ucenicului său. Să ne rugăm şi noi să ajungem la măsura lui Andronic şi a Atanasiei, cu rugăciunile tuturor Sfinţilor. Amin.

XXVII

Despre femeia aflată pe o insulă [pustie] împreună cu fiul ei

Fericitul între Sfinţi Mar cu, întemeietorul sfintei mănăstiri de lângă Mănăstirea Sfântului Agatonic, aflată în cetatea aceasta păzită de Dumnezeu a Constantinopolului, ne-a mărturisit că un monah şi preot¹ i-a povestit următoarele:

Când mă întorceam de la Roma cea străveche la această împărăteasă a oraşelor [care e Constantinopolul], am acostat pe o insulă [pustie]. Din cauza vânturilor potrivnice, am rămas acolo vreme de multe zile. într-una din zile, coborând de pe corabie şi îndepărtându-mă de ţărm, am văzut în zare umbra unui om gol.

Urmând un drum abrupt şi apropiindu-mă de ceea ce văzusem, am auzit un glas care mi-a

¹ Adică un ieromonah.

spus: „Dacă vrei să-mi cercetezi starea vrednică de milă [în care mă aflu], omule al lui Dumnezeu, şi să-mi dăruieşti mie, sărmana, binecuvântarea ta, aruncă-mi una din hainele tale, pentru că sunt femeie şi, după cum vezi, nu am nici un veşmânt pe mine, iar desăvârşirii tale preoţeşti nu i se cuvine să mă vadă aşa.” Cum am auzit eu unele ca astea, m-am dezbrăcat de una dintre haine şi i-am dat-o. Iar ea luând-o, s-a întors spre răsărit şi plecându-şi genunchii şi-a ridicat mâinile la cer, zicând cu glas puternic: „Slavă ţie, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce-ai împlinit dorinţa roabei Tale nevrednice şi ai binevoit ca acest preot al Tău să mă cerceteze!” Imediat ce a spus acestea, s-a întors către mine şi mi-a făcut o plecăciune. La fel am făcut şi eu şi, după rugăciunea obişnuită, ne-am aşezat.

Am întrebat-o: „De unde eşti, doamna mea, şi cum ai ajuns aici şi de cât timp locuieşti pe insula asta?”, iar ea mi-a răspuns: „Eu, cinstite părinte, sunt din ţara grecească, din oraşul Larisa, fiica unor părinţi săraci; când au murit ei şi m-au lăsat orfană, unul dintre nobilii locului, milostivindu-se de mine şi luându-mă în casa sa, m-a crescut şi m-a educat cu grijă, ca pe fiica lui. Când am ajuns apoi la vârsta potrivită, acel bărbat iubitor de Hristos m-a dat de soţie singurului

său fiu, fără a se ruşina de sărăcia şi de originea mea modestă.

Dar după aceea, rudele şi prietenii soţului meu îl necăjeau în fiecare zi, spunându-i: «Ce-i lucrul pe care l-a făcut tatăl tău? Nu s-a găsit nicăieri o femeie asemenea nouă şi de rangul nostru?» Iar el răspundea: «Sunt mulţumit cu alegerea tatălui meu; căci el a crescut-o şi a cunoscut cât de vrednică şi bună este; n-a preferat bogăţia sau neamul ales, ci virtutea cea bine-plăcută lui Dumnezeu, şi pe ea mi-a dat-o.» Şi chiar dacă el le răspundea aşa rudelor, acestea n-au încetat să-şi bată joc amarnic de el.

Or eu, văzând că este atât de rău batjocorit în fiecare zi de către rudele şi prietenii săi, îi ziceam: Ai frică de Dumnezeu, omule; lasă-mă să mă duc la mănăstire, iar tu ia-ţi o soţie asemenea ţie şi de rangul tău, mândră şi slăvită. «Pentru mine», îmi răspundea el, «n-au nici o valoare vorbele lor goale şi sunt mulţumit cu ceea ce a hotărât tatăl meu.» Deşi el ne răspundea aşa şi mie şi lor, ei tot nu încetau să-l batjocorească şi să vorbească [pe seama lui].

Văzându-l eu [atât de] întristat de pe urma tuturor, m-am hotărât să-l părăsesc ceea ce am şi făcut. M-am trezit într-o noapte fără să prindă de veste nimeni şi am plecat singură, numai cu hainele de pe mine. Am venit la ţărm şi, aflând

o corabie, am urcat pe ea; călăuzită de Dumnezeu, am ajuns pe această insulă, fără să ştiu că eram însărcinată. Şi am să-ţi împărtăşesc, omule al lui Dumnezeu, un lucru minunat: cum oare, în acele chinuri şi lipsuri, am adunat ierburi care m-au ajutat să-mi hrănesc sărmanul trup, care a putut să supravieţuiască, şi să crească pruncul în pântecele meu? Dar cine oare va putea să povestească puterile şi semnele minunate ale lui Dumnezeu? La împlinirea celor nouă luni am născut un băiat; şi tăind din hainele mele cu care eram îmbrăcată, l-am înfăşat; iar prin milostivirile cele negrăite ale lui Dumnezeu, Care poate face orice şi Care le preface pe toate după voia şi hotărârea Sa, l-am crescut, şi acum e în vârstă de treizeci de ani, gol asemenea mie, cântându-I lui Dumnezeu în fiecare zi dimpreună cu mine, având cugetul în Ceruri şi contemplând [cu mintea] frumuseţile dumnezeieşti.

Mă rugam lui Dumnezeu zilnic să Se milostivească de mine, nevrednica, şi să trimită un preot, care să-i aducă fiului meu desăvârşirea prin [Taina] Sfântului Botez. Şi n-a trecut cu vederea cererea mea, ci te-a trimis pe tine, sluga Sa, ca să-mi împlineşti dorinţa. O rog aşadar pe sfinţia ta, Părinte preacinstite, să te duci pe vas, să-ţi aduci veşmântul preoţesc şi Sfântul Artos¹

¹ Scil. prescura.

ca să-mi botezi fiul şi să faci Sfânta Liturghie şi să ne învredniceşti de împărtăşirea cu Cinstitul Trup şi Sânge ale Domnuluinostru Iisus Hristos. Mai cer evlaviei tale să aduci o cămaşă ca să-mi îmbraci fiul după [săvârşirea] Sfântului Botez, dar să nu spui nimănui nimic despre noi; eu te voi aştepta în locul acesta până te vei întoarce spre a merge împreună la fiul meu.”

La auzul acestora, am făcut metanie şi m-am întors pe corabie; fără să spun nimic la nimeni, mi-am luat odăjdiile şi Artosul de trebuinţă pentru [dumnezeiasca mistagogie] şi m-am întors la locul unde am lăsat-o. Când am ajuns, mi-a spus: „îndată ce vei porunci, Părinte, vom merge la robul tău, fiul meu.” Cum ne-a văzut de departe venind, pe mama sa îmbrăcată şi pe mine împreună cu ea, s-a ascuns între tufişuri. Apropiindu-se de el, mama i-a spus: „Ce faci, fiule? Nu ţi-am spus ca în fiecare zi să te rogi şi să-I ceri Domnului nostru Iisus Hristos să trimită un preot ca să te boteze? Iată, acum rugăciunea ta a fost ascultată, şi l-a trimis pe preotul Său, ca să-ţi împlinească dorinţa. Arată-te, fiule, şi închină-te celui ce a venit să te lumineze¹!” Iar el, ascultând, a ieşit şi mi-a făcut o metanie. După ce am făcut şi eu la fel, mama sa mi-a spus: „Să mergem, cu binecuvântarea ta, la izvor, ca să-l botezi!” Urmând-o,

¹ Scil. să te boteze.

ne-am dus la izvor, am făcut slujba catehezei¹, apoi restul rânduielii şi l-am botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. După săvârşirea dumnezeieştii mistagogii², s-au împărtăşit amândoi cu preacuratul Trup şi Sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Când am terminat şi am gustat câte ceva din cele pe care le adusesem cu mine, mi-a spus fericita aceea: „în numele Domnului, când cu Dumnezeu vei ajunge la Constantinopol, poţi, dacă ţi-e voia, să povesteşti cele pe care Domnul ţi le-a arătat, dar să nu spui numele locului, ca nu cumva din pricina zvonurilor să vină unii şi să ne găsească; căci sunt treizeci de ani de când noi n-am văzut alt om în afară de tine.” Spunând acestea, a făcut metanie, a cerut binecuvântarea dimpreună cu fiul ei şi au plecat spre părţile mai retrase ale insulei.

Iar eu, lăcrimând şi închinându-mă lui Dumnezeu, Care face semne şi minuni nenumărate şi Se îngrijeşte de cei ce-L caută cu toată inima şi păzesc poruncile Sale dumnezeieşti, m-am întors pe corabie. Şi nu am spus nimănui nimic până ce nu am ajuns în megalopolisul Constantinopolului.

¹ Partea începătoare a rânduielii Sfântului Botez.

² Scil. dumnezeiasca Liturghie.

XXVIII

Ni s-a povestit nouă, pe când ne aflam în Alexandria, de către un creştin iubitor de Hristos că a trăit oarecând o monahie¹, înaintată în vârstă şi sporită în frica lui Dumnezeu; întrebată fiind cum a ajuns să se retragă [din lume], a început să mărturisească, suspinând:

„Eu, preacinstite, am avut un tată blând şi liniştit, dar cu trupul firav şi neputincios, care a trăit văzându-şi de treburile lui şi silit să-şi poarte de grijă mereu de sănătatea şubredă, astfel că arareori se întâlnea până şi cu cei din sat; se dedicase cultivării pământului aceasta fiind îndeletnicirea sa -, de ale cărui roade casa noastră avea parte dacă starea sănătăţii sale era bună; însă [din nefericire] cea mai mare parte a vremii şi-o petrecea în pat, în stare de boală. Era atât de tăcut, încât cei ce nu-l cunoşteau îl socoteau mut.

Mama avea o fire cu totul opusă; bănuitoare şi iscoditoare, o interesau nu numai bârfele din vecini, ci chiar şi cele din ţinuturile de primprejur. Era atât de bârfitoare şi nu scăpa nimeni de gura ei, încât părea că întreg trupul ei e numai o limbă ce nu se oprea din vorbit. Mereu era pusă pe arţag cu toată lumea şi petrecea ameţită de vin în tovărăşia bărbaţilor desfrânaţi. Chivernisirea bunurilor

¹ Movăorpia.

pe care tatăl meu le lăsase în grija aceleia o făcea în felul unei prostituate viclene, aşa că, oricât de multe am fi avut, niciodată nu ne ajungeau. Se preocupa într-atât de trup, încât foarte puţini reuşeau să nu cadă în mreaja dezmăţului ei. Niciodată n-a încercat-o vreo boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, ci de la naştere până la moarte a avut parte de un trup sănătos.

în cele din urmă tatăl meu, după o luptă îndelungată cu bolile, s-a întâmplat să-şi afle sfârşitul. Deîndată s-a pornit o vijelie însoţită de fulgere, tunete şi ploi ce nu s-au oprit nici ziua, nici noaptea, încât tata n-a putut fi înmormântat vreme de trei zile; toţi cei din sat clătinând capetele, spuneau cu nedumerire: «Ce rău neştiut stătea ascuns printre noi! Acesta-i vrăjmaşul lui Dumnezeu, de vreme ce nici pământul nu-l primeşte spre îngropare!» Totuşi, ca nu cumva să putrezească şi să ajungem să nu mai putem sta în casă, l-am îngropat, deşi vântul şi ploile loveau şi curgeau năvalnic. Mama, căpătând o mai mare îndrăzneală, s-a dedat desfrânării trupeşti cu şi mai multă neruşinare, făcând din casa noastră aproape o casă de desfrâu. Şi trăia într-o asemenea destrăbălare şi lux, încât mie nu mi-a mai rămas aproape nimic din averea agonisită de tata. Când i-a venit în cele din urmă şi ei ceasul¹, de

¹ Stil. după destul de multă vreme.

care pare-se că îi era foarte teamă, a avut o aşa înmormântare şi atâta grijă, de credeai că şi vântul ia parte la înmormântare.

După moartea ei, când lăsasem în urmă vârsta copilăriei, iar poftele trupeşti începuseră să se trezească şi să mă tulbure, într-o seară, aşa cum e firesc să se întâmple, am început să mă gândesc şi să caut ce fel de cale să-mi aleg în viaţă. Pe cea a tatălui, în bunătate, blândeţe şi cumpătare? Dar mă gândeam că el n-a avut parte de nimic bun în viaţă, ci tot timpul a fost însoţit de boli şi necazuri, încât şi după moarte pământul părea să nu-l primească. Dacă o astfel de viaţă ar fi plăcută în faţa lui Dumnezeu, de ce a fost atât de încercat tatăl meu prin această alegere? în schimb, mi se părea că mama a făcut mai bine că s-a dedat desfrânării şi iubirii de plăceri; căci a trăit după pofta inimii, în patimi, în beţii, a avut parte de sănătate şi de bunăstare în toată vremea. M-am gândit că trebuie să trăiesc şi eu aşa ca mama: căci este mai bine să te încrezi în ceea ce vezi cu ochii proprii. Mi s-a părut atunci mie, sărmana, că e mai bine să urmez calea mamei.

între timp se înnoptase şi, imediat ce m-a furat somnul cu astfel de gânduri, mi s-a arătat un om uriaş la trup şi înfricoşător la vedere; îngrozindu-mă cu înfăţişarea lui, m-a întrebat plin de mânie şi cu asprime în glas: «Spune-mi, femeie,

care sunt gândurile inimii tale?» Eu, cuprinsă de groază la vederea chipului său aprig, nu îndrăzneam nici măcar să-l privesc. Iar el, cu un glas şi mai îndârjit, mi-a cerut din nou să-i descopăr gândurile mele. înspăimântată, uitasem la ce mă gândeam, neştiind ce să-i spun; atunci mi-a amintit el de toate cele pe care le-am cugetat. Dojenită, am început să-l rog să mă ierte, descoperindu-i şi pricina gândurilor mele. Iar el mi-a spus: «Vino să-i vezi pe amândoi, pe tatăl şi pe mama ta, apoi să alegi viaţa pe care vrei [să o duci]!» Şi, luându-mă de mână, m-a dus pe o câmpie nesfârşită, cu o mulţime de grădini cu tot felul de pomi încărcaţi de roade, de o frumuseţe negrăită. Când am intrat, ne-a întâmpinat tatăl meu şi m-a îmbrăţişat, iar eu îl tot rugam să rămân împreună cu el; dar el mi-a zis: «Acum nu-i cu putinţă; dar dacă vei păşi pe urmele mele, vei veni aici nu după multă vreme.»

La stăruinţele mele de a rămâne cu tata, cel ce mă adusese acolo m-a tras de mână şi mi-a spus: «Vino s-o vezi şi pe mama ta, care arde în foc, ca să ştii ce fel de viaţă să alegi spre binele şi folosul tău!» M-a dus într-o casă întunecoasă şi cu totul înfricoşătoare, plină de scrâşnete şi tulburare, mi-a arătat cuptorul cu foc şi smoală care clocotea, şi nişte feţe, cumplite la vedere, împrejurul cuptorului. Iar eu, privind în jos, mi-am văzut

mama în cuptor afundată până la gât, scrâşnind din dinţi şi zbătându-se în focul aprins, hrană unor viermi fără număr. Văzându-mă, a strigat cu jale, numindu-mă «copilul» ei: «Vai mie, copilul meu, vai, eu mi-am primit răsplata pentru faptele mele; căci toate cuvintele despre cumpătare mi se păreau goale şi n-am crezut că există pedepse pentru curvie şi neînfrânare şi nici chinuri pentru beţie şi desfătări trupeşti! Iată, pentru o plăcere scurtă, am parte de atâta chin şi pedeapsă! Iată, pentru o mică desfătare sunt osândită la asemenea chinuri şi pedepse! Iată de ce răsplătire m-am învrednicit pentru nesocotirea lui Dumnezeu! Sunt împresurată de rele cu neputinţă de închipuit. Acum am nevoie de ajutor, copilul meu! Aminteşte-ţi de grija cu care te-am crescut. Răsplăteşte-mi facerea de bine, dacă te-ai bucurat de vreuna din partea mea. Miluieşte-mă, zicea, pe mine cea cuprinsă de foc, dar nemistuită de el! Miluieşte-mă pe mine, cea cercetată într-asemenea chinuri! Milostiveşte-te de mine, copilul meu, întinde-ţi mâna şi scoate-mă de aici!» Fiindcă eu nu îndrăzneam să fac aşa ceva din pricina celor de faţă, ea a început din nou să strige cu lacrimi: «Copilul meu, ajută-mi! Nu mă lăsa pe mine, cea mistuită de focul gheenei!»

înduioşată de lacrimile şi de suspinele ei, mişcată de un simţământ omenesc, i-am întins mâna

să o trag afară de-acolo, dar flacăra mi-a pârjolit mâna şi am început să ţip cu lacrimi de durere în somn. La strigătele mele, trezindu-se cei ai casei şi aprinzând luminile, se întrebau de pricina vaietelor mele. Iar eu le-am povestit cele văzute. Şi am ales chipul de vieţuire al tatălui meu, fiind înştiinţată prin iubirea cea negrăită de oameni a lui Dumnezeu despre pedepsele care-i aşteaptă pe cei ce vor să trăiască necuviincios în păcat.”

Iată cele văzute şi vestite de acea fericită fecioară; căci multă este răsplata pentru virtute şi mari sunt pedepsele pentru faptele rele şi pentru viaţa urâtă [înaintea lui Dumnezeu]. De aceea să ne facem potrivit sfatului mai buni, ca să ne învrednicim de fericirea [veşnică].

XXIX

Despre Anastasia patriciana

Un famen¹ îşi avea chilia la o distanţă de optsprezece mile, în partea cea mai adâncă a pustiei Sketei. O dată pe săptămână, venea la Avva Daniil sketiotul noaptea, numai cu ştirea ucenicului său. Şi Bătrânul poruncise ucenicului să umple un vas cu apă pentru acest famen o dată

¹ în sens creştin şi evanghelic (cf. Mt. 19,12) prin famen se înţelegea în această perioadă monahul, cel ce alegea să-şi păstreze fecioria (cf. infra. istorisirea LXXXI sau Clement Alexandrinul, Stromata 3,15,99).

pe săptămână, să-i lase urciorul în faţa uşii şi să plece, „fără a sta deloc cu el; iar dacă vreodată o să găseşti lângă uşa peşterii vreo plăcuţă de lut scrisă, să mi-o aduci”. aşa făcea ucenicul în toate zilele. într-una din zile găseşte o plăcuţă de lut pe care scria aşa: „Ia uneltele [de îngropăciune] şi vino dimpreună cu ucenicul tău.” Citind-o, Bătrânul a prins a se tângui cu glas mare şi a spus: „Vai de partea cea mai adâncă a [pustiei] Sketei, ce stâlp duhovnicesc se pierde astăzi!” Apoi a zis ucenicului: „Ia odoarele [sfinte] şi să mergem ca să-l apucăm în viaţă pe Bătrân, nu cumva să ne lase fără de rugăciunile [şi binecuvântarea] sa, căci se duce la Domnul.” Cu lacrimi au pornit amândoi [la drum]; şi l-au aflat cuprins de fierbinţeală. S-a aruncat Bătrânul la pieptul lui şi i-a spus, plângând: „Fericit eşti tu că, îngrijindu-te de ceasul acesta, ai nesocotit împărăţiile [şi cinstirile] oamenilor!” „Fericit eşti tu”, i-a răspuns famenul, „noule Avraam, pentru că Dumnezeu primeşte multă roadă din mâinile tale!” „Roagă-te pentru noi!”, i-a zis Bătrânul. „Eu am nevoie în ceasul acesta”, i-a grăit famenul, „de mai multe rugăciuni.” A grăit lui Stareţul: „Dac-aş fi plecat [la Domnul] înaintea ta, eu m-aş fi rugat [pentru tine].” Şi îndreptându-se de spate pe rogojină, i-a luat capul Stareţului şi l-a sărutat, zicând: „Dumnezeu, Cel

Ce m-a călăuzit spre locul acesta, să-ţi plinească bătrâneţile tale ca pe cele ale lui Avraam!” Apoi, luând Bătrânul pe ucenicul său, s-au aruncat la picioarele lui, zicând: „Binecuvântează-l şi pe fiul meu [duhovnicesc], Părinte!” Şi îmbrăţişându-l, l-a sărutat părinteşte, zicând: „Dumnezeu, Care e de faţă în ceasul acesta al despărţirii de trup şi ştie vieţuirea mea din această peşteră de dragul numelui Său, să odihnească El însuşi duhul acestui frate.” Apoi a spus Bătrânului: „Pentru Domnul, nu mă dezbrăcaţi de cele ce port, ci aşa cum sunt, trimiteţi-mă la Domnul, şi să nu afle nimeni altcineva despre mine şi viaţa mea în afară de voi.” După puţin i-a zis Bătrânului: „Dă-mi să mă împărtăşesc.” După ce s-a împărtăşit, a spus: „Roagă-te pentru mine!” Privind către Răsărit şi la dreapta, chipul său s-a făcut ca de foc; a făcut semnul Crucii asupra gurii sale şi a spus: „în mâinile Tale, Dumnezeule, îmi încredinţez duhul meu!”¹ şi aşa şi-a dat sufletul.

Jelindu-l amândoi, au săpat groapă în faţa peşterii şi l-au aşezat acolo. Dând jos de pe el Bătrânul haina de păr pe care o purta, a spus ucenicului: „Îmbracă-l cu ea peste hainele pe care le poartă.” Căci purta o pânză şi o fâşie² din frunze

¹Ps. 30,5.

² OâoKux = o fâşie de stofă mai lată cu care de obicei se înfăşau pruncii, eventual un fel de sutien; termen latin la origine (fascia).

de finic. în timp ce-l îmbrăca, uitându-se cu luare-aminte, fratele a văzut că avea sâni de femeie; şi erau ca două frunze uscate, iar după ce au îngropat-o, au făcut rugăciunea¹ cuvenită. Şi a spus Bătrânul: „Să facem dezlegare postului [nostru obişnuit] pentru ziua de astăzi şi să-i arătăm Stareţului dragostea noastră, prânzind² la căpătâiul lui.” Şi apucându-se din nou de rucodelia³lor, au plecat mulţumind lui Dumnezeu.

Pe când mergeau ei pe cale, l-a întrebat ucenicul pe Bătrân: „Ştiai, Părinte, că famenul acela era femeie?” „Ştiam, fiule”, a răspuns, „ştiam. Dacă vrei, o să-ţi povestesc câte ceva despre viaţa ei. Aceasta a fost prima patriciană⁴ de la palatul imperial; şi împăratul Justinian a dorit să o ia la palat, mulţumită agerimii nemaipomenite a minţii sale; ea a adus [acest lucru] la cunoştinţa augustei⁵ Teodora, care a exilat-o în Alexandria,

¹ Scil. rânduiala înmormântării.

²noir)aa)ţiev ăyânpv să facem o agapă.

³EL_Pâ = şirag, împletitură; rucodelia obişnuită a pustnicilor era împletitul unor obiecte (coşuri, saci, desagi) din frunzele diferiţilor copaci (mai ales din ramuri de finic); vezi mai jos şi referinţa din cap. XXXI.

⁴ Titlu onorific decernat pe viaţă atât bărbaţilor, cât şi femeilor; a fost preluat din spaţiul roman (patricius) şi introdus la Constantinopol de către împăratul Constantin cel Mare; în cazul femeilor din suita împărătesei, reprezenta cel mai înalt titlu care putea fi acordat acestora. începând cu sfârşitul sec. al XII-lea, încetează să mai fie folosit.

⁵ Libia, soţia împăratului Octavian Augustus, este prima împărăteasă care a primit în anul 15 d. Hr. numele de Julia Augusta din partea Senatului; ulterior supranumele de augusta a fost decernat tuturor împărăteselor.

fără ştirea împăratului. Şi-a construit o mare mănăstire de obşte, unde se află Cincinicul¹, căreia până astăzi i se spune «a Patricienei». Dar a ajuns la urechile împăratului, care o cinstea pentru multa ei chibzuinţă², că a construit o mănăstire chinovială. Voind ca împăratul să nu aibă nici o ştire despre ea, a fugit noaptea din Alexandria, a venit aici şi m-a rugat să-i dau o chilie, încredinţându-mi mie toate ale ei³. Iar eu i-am dat peştera aceasta.

Iată că a stat douăzeci şi opt de ani în pustia Sketei şi nimeni n-a ştiut în afară de tine şi de încă un alt Bătrân, [căruia], de câte ori plecam undeva, înainte de venirea ta, îi porunceam să-i umple urciorul cu apă. Astfel că nimeni n-a aflat cine era, ci numai tu şi încă cineva. şi câţi trimişi oficiali⁴ nu au venit din partea împăratului căutând-o?! Oare [n-a făcut acelaşi lucru] aproape

¹ Mănăstirea aflată la o distanţă de cinci mile de Alexandria.

² După Macarie Simonopetritul (Noul Sinaxar, Ed. Indiktos, Atena, 2006, pp. 103-105), împăratul făcea presiuni întrucât dorea să se căsătorească cu ea.

³ Scil. a devenit ucenica lui.

⁴ Mayiaxpiavdi; (lat. magister officiorum) erau trimişi oficiali din categoria înalţilor funcţionari de stat. Oficiul acesta a fost înfiinţat de Constantin cel Mare şi cuprindea printre multe alte îndatoriri şi responsabilitatea poştei imperiale, instituite de împăratul Octavian Augustus, şi numit cursus publicus. Pentru mai multe detalii, vezi A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602: A Social, Economic, and Administrative Survey (Volume 1 and 2) F. M. Heichelheim 1965.

întreaga Alexandrie? Dar până în ziua de azi nimeni n-a aflat în ce loc vieţuieşte.

Iată cum cei născuţi în [porfira] imperială se nevoiesc împotriva diavolului şi îşi supun trupul nevoinţelor, iar noi, care înainte, pe când ne aflam în lume, nici pâine nu aveam îndeajuns ca să ne săturăm, venind la vieţuirea monahală, ne risipim în toate şi nu suntem în stare să dobândim nici măcar o virtute; vai de noi în ziua aceea [a Judecăţii]!”

Să ne rugăm ca Domnul Dumnezeu să ne învrednicească în ziua aceea să aflăm milă dimpreună cu Părinţii noştri, împreună cu Anastasie Famenul căci numele Fericitei a fost Anastasia -, cu rugăciunile şi mijlocirile Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea, şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.¹

XXX

Al Cuviosului Părintelui nostru Isaia Monahul şi presbiterul, care s-a zăvorât în turnul Nicomidiei, Cuvânt despre [cele 40 de] Liturghii care se dau în bisericile lui Hristos preoţilor

Pe patul morţii venite pe neaşteptate, un nobil din Nicomidia a îngăduit soţiei să-i împartă averea săracilor şi orfanilor, să li se redea chiar şi

¹A se comp. cu Sinaxarul din 10 martie şi 28 august.

robilor libertatea (împreună cu înscrisurile necesare¹), dar n-a îngăduit să li se dea nimic preoţilor pentru a săvârşi Liturghiile de pomenire². După ce bolnavul i-a cerut Cuviosului nostru Părinte Isaia să se roage pentru el, şi-a recăpătat sănătatea şi, ridicându-se [din patul bolii], a mers la Cuvios; la vederea lui, Cuviosul, umplându-se de bucurie, L-a slăvit pe Dumnezeu, Iubitorul de oameni. Apoi, poruncindu-i să se aşeze, l-a întrebat când a fost slobozit de boală. Iar răspunzându-i că [s-a petrecut] în acelaşi ceas în care el şi-a înălţat sfânta rugăciune, Cuviosul a cunoscut cu duhul cele despre boala sa şi i-a spus: „Fiule, dar tu le-ai dat preoţilor [cele necesare ca] să săvârşească Liturghiile pentru mântuirea sufletului?” „Nu, cinstite Părinte”, îi răspunse. „Oare ce folos aş fi avut dacă le-aş fi dat, în afara faptului că m-aş fi păgubit, neîndoielnic, de cele pe care le-aş fi oferit?”

Atunci Cuviosul nostru Părinte Isaia i-a zis: „Nu spune asta, fiule! Pentru că şi Iacov, ruda Domnului şi învăţătorul³ Bisericii, scrie: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii

¹ AeyâTcx (legata) vezi supra istorisirea XXVI.

²AeiTovpyiKâ termenul, desemnând o sumă de bani în schimbul unui serviciu religios, este atestat încă din papirusurile sec. al II-lea (cf. Liddle-Scott, Lexicon). în cazul de faţă se referă la cele patruzeci de Liturghii care se săvârşesc pentru odihna sufletului celui adormit.

3 ^irPrTa)p.

şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, (…) şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui¹.” După ce a rostit aceste cuvinte şi altele pe deasupra, Cuviosul povăţuindu-l şi învăţându-l a adăugat: „Fiule şi frate, după înţelegerea duhovnicească, dreapta ta este sufletul tău, iar stânga ta, cugetul tău.”² Deîndată i-a cerut să dea în schimbul necredinţei sale şi, totodată, spre încredinţarea sa, o monedă [ca plată] pentru săvârşirea Liturghiilor [cuvenite], ceea ce nobilul a făcut, dând acea monedă unui oarecare preot. Şi aşa s-a întors la casa sa.

După săvârşirea Liturghiilor din decursul celor patruzeci de zile, ca trezit din somn, a avut parte de o vedere minunată: iată că dintr-odată porţile s-au deschis şi au intrat nişte bărbaţi pe cai, frumoşi ca nişte îngeri, douăzeci de-a stânga şi douăzeci de-a dreapta. Omul nostru, văzându-i şi minunându-se de splendoarea şi de cutremurătoarea lor vedere, le-a spus: „Domnii şi stăpânii mei, de ce aţi venit la casa unui om păcătos?” „Noi”, i-au răspuns ei, „cei pe care îi vezi, suntem cele patruzeci de Liturghii care s-au săvârşit la Dumnezeu, Iubitorul de oameni, pentru tine, şi am fost trimişi de El ca să te

¹ Iac. 5,14-15.

²Cf. „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6,3).

însoţim în slavă la sfânta biserică; intră, aşadar, fără şovăire şi cu bucurie. Iată că prin mijlocirea mâinilor preoţeşti au fost plinite cele patruzeci de Aduceri-înainte¹ pentru unirea cu împăratul într-o stare de pace.” Imediat ce au spus acestea, s-au retras.

Atunci nobilul acela, sub luminarea unei descoperiri sfinte, şi-a amintit de cele trei Anaforale²ale Apostolului Bartolomeu prin care a ieşit din abisurile mării dimpreună cu racla sa de metal³; [şi-a amintit] totodată şi de cele patruzeci [de Liturghii] ale Apostolului Filip pentru care deşi orbit de „sabia de flacără vâlvâitoare”⁴ şi oprit să intre -, Arhistrategul Mihail, luându-l de mână, l-a ajutat să intre în Rai; [şi-a amintit] şi de acea măreaţă Anafora şi Liturghie pe care Fericitul şi Sfântul Silvestru, Papa Romei, a săvârşit-o sub oblăduirea Sfântului Petru, verhovnicul Apostolilor, când şi pe balaurul cel cumplit şi fiara otrăvitoare, închizând porţile cele de aramă, l-a dat pierzaniei veşnice.⁵

¹ Sau anaforale. Anaforaua este partea centrală a dumnezeieştii Liturghii, în decursul căreia Cinstitele Daruri sunt aduse în timpul Heruvicului (la Vohodul Mare) pe Sfânta Masă ca Jertfă nesângeroasă pentru a fi sfinţite şi prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos cele dumnezeieşti.

² Stil. Liturghii.

³ Vezi Sinaxarul din 25 august.

4 Fac. 3,24.

⁵ Referinţe preluate din literatura apocrifă; pentru detalii, vezi Daniel Stiemon, „La Vision dIsaîe de Nicomedie”, în REB 35 (1977), pp. 30-42.

Amintindu-şi de acestea, s-a încredinţat pe deplin, după cum îl sfătuise şi Cuviosul nostru Părinte Isaia, de faptul că mare e puterea Jertfei nesângeroase aduse lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, spre iertarea păcatelor. Aşadar, nobilul acesta, încredinţându-se desăvârşit mulţumită minunii petrecute cu el şi lucrurilor dumnezeieşti descoperite lui, şi-a dat toată averea prin mijlocirea preoţilor evlavioşi şi credincioşi spre săvârşirea dumnezeieştii Liturghii pentru iertarea păcatelor sale, spunând: „Cu adevărat, facerile de bine şi Liturghiile săvârşite înaintea lui Dumnezeu pot ridica sufletul omului dintru cele mai de jos ale pământului la cer şi de la întunericul necurmat la lumina cea fericită şi veşnică!”

Să fie toţi cu luare-aminte la acestea, atât mirenii, cât şi preoţii, ca la unele care au fost scrise spre folosul nostru sufletesc; ca, pe de o parte, mirenii să cunoască foarte lămurit de ce bunătăţi se învrednicesc de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni, pentru o ofrandă neînsemnată de arginţi pe care o înmânează preoţilor, pe de alta, preoţii, ce se fac primitorii acestora, să nu le săvârşească în chip trândav şi nepăsător, cu dispreţ şi din iubirea de câştig urât, ci cu multă grijă şi străpungere a inimii, fără a lăsa nesăvârşită nici o dumnezeiască Liturghie, ca unii ce vor avea de dat răspuns pentru aceasta în Ziua Judecăţii lui

Dumnezeu, a Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

XXXI

Altă dată am mers la chilia lui şi l-am aflat în stare de rugăciune, cu mâinile întinse la cer¹; a rămas aşa vreme de paisprezece zile. După aceea, m-a chemat şi mi-a zis: „Urmează-mă!” Am ieşit şi ne-am dus în pustie. Făcându-mi-se sete, am zis: „Avva, mi-e sete!” Atunci a luat Stareţul cojocul² meu, s-a depărtat ca la o aruncătură de piatră; a făcut o rugăciune şi mi l-a adus mustind de apă. Am băut şi am străbătut calea cu însufleţire. în drumul nostru, am ajuns în faţa unei peşteri şi, intrând, am găsit pe un frate şezând şi lucrând o împletitură din frunze de

¹ Pentru obişnuinţa ridicării mâinilor în vremea rugăciunii, vezi Sf. Grigorie Teologul, Epigramma 47, PG 38, 56A.

² După cum ne informează Paladie (Lausaicon 38, PG 34, 1099), Sfântul Pahomie a primit de la îngeri lămuriri foarte precise şi în privinţa veşmintelor monahale: călugării trebuiau să poarte în permanenţă „o piele de oaie, prelucrată şi de culoare albă”, de care să nu se despartă decât pentru a se împărtăşi. MrjÂcoTt] sau pTjXanăpiov (cf. istorisirii LXIX) este piele de oaie (irjAov = oaie), cu lâna în afară, adică semiprelucrată prin extensie, cojoc; însă nu se face nici o menţiune că ea ar trebui să fie de culoare neagră sau de o nuanţă asemănătoare. De altfel şi din istorisirea Avvei Andronic (XXVI) aflăm că monahii din pustia Sketei erau „îmbrăcaţi în alb căci aşa este obiceiul la monahii din pustia Sketei”. Totuşi de la începutul sec. al IV-lea s-a consacrat pentru monahi veşmântul negru, ca simbol al pocăinţei, morţii pentru lumea aceasta, al doliului şi străpungerii inimii.

finic¹, care n-a vrut nici să ne privească, nici să ne îmbrăţişeze, nici să schimbe un cuvânt cu noi. După un timp Stareţul mi-a spus: „Să plecăm de aici; poate că Bătrânului nu i s-a vestit [de Sus] să vorbească cu noi”, aşa că am plecat spre Lyko².

Ne-am dus la marele Ioan³, prorocul, şi, îmbrăţişându-l, ne-am rugat împreună. Apoi ne-am aşezat să vorbim despre vederea minunată pe care o avusese. Avva Visarion a spus că Dumnezeu a hotărât desfiinţarea altarelor păgâne ceea ce s-a şi petrecut; acestea au fost desfiinţate de Teofil, Arhiepiscopul Alexandriei, la ordinul împăratului Teodosie⁴.

După puţin timp ne-am luat rămas bun şi am plecat de acolo. La întoarcere, am trecut iarăşi pe la peştera aceea, iar Stareţul mi-a zis: „Să intrăm, fiule, din nou la el, poate că acum a primit de la Dumnezeu înştiinţare să ne vorbească!” Cum am intrat, l-am aflat săvârşit, iar Bătrânul mi-a spus: „Vino, frate, să-i pregătim trupul pentru îngropăciune:

¹ Aceasta era rucodelia obişnuită a monahilor; din această împletitură sau funie se făceau coşuri pe care monahii le vindeau pentru a se întreţine (vezi supra p. 78).

² Este vorba de oraşul Syout (astăzi Assiout), aflat în Egiptul de Sus, locul de origine al filosofului neoplatonic Plotin (205-270), adept al unui ascetism extrem.

³ Ioan Lykopolitul s-a nevoit vreme de patruzeci de ani ca zăvorât; este amintit de Paladie în Istoria Lausiacă, op. cit., pp. 77-78.

⁴ Decretul a fost emis în 391; pentru rolul jucat de Teofil, vezi PG 65,164B, 200A.

că pentru aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici.” Şi pregătindu-l spre a-l îngropa, am aflat că era femeie. Cuprins de uimire, Bătrânul a zis: „Iată că până şi femeile se luptă cu satana, devenind pustnice, pe când noi în oraşe avem o purtare urâtă şi necuviincioasă.” Şi dând slavă lui Dumnezeu am plecat din locul acela.

XXXII

După cum ne-a povestit Avva Daniil, s-a întâmplat ca în Babilon¹ o fată a unuia dintre cei mai de frunte [ai cetăţii] să fie stăpânită de demon; însă tatăl ei cunoştea un monah la care ţinea foarte mult, şi cuprins [odată] de descurajare, i-a vorbit despre ea. I-a spus monahul: „Nimeni în afara unor pustnici, pe care îi ştiu eu, nu va putea să-ţi vindece fiica; dar dacă îi vom ruga, nu vor primi să facă aceasta, din smerenie. Am putea face mai degrabă aşa: când vor veni în târg cu rucodelia lor, ne vom preface că vrem să le cumpărăm vasele² şi când vor veni [acasă] să-şi primească banii, le vom cere să facă rugăciune, şi cred că fata îşi va afla vindecarea.”

Într-adevăr, mergând în târg, au dat peste un ucenic de-al Bătrânilor care stătea să-şi vândă lucrurile;

¹ Scil. oraşul de astăzi Cairo.

²De obicei anahoreţii împleteau coşuri sau diferite obiecte de uz gospodăresc din frunze de finic, pe care apoi le vindeau în cetate spre a se putea întreţine.

şi l-au luat şi pe el împreună cu coşurile, ca să-i dea banii. Când a intrat fratele în casă, a venit demonizata şi i-a dat o palmă, dar acela, după porunca [evanghelică]¹, a întors şi celălalt obraz. Şi demonul, muncindu-se, a strigat, zicând: „O, porunca împlinită a lui Iisus mă alungă cu de-a sila!” Şi chiar din ceasul acela s-a vindecat copila şi s-a făcut sănătoasă.

XXXIII

■Un oarecare frate vieţuia într-o chilie undeva în Egipt, strălucind prin marea sa smerenie; dar avea o soră în cetate, care trăia în desfrâu, făcându-se pricină de pierzanie pentru multe suflete. Adeseori Bătrânii l-au necăjit pe fratele din pricina ei şi au izbutit în cele din urmă să-l înduplece să meargă la ea, spre a o povăţui cumva, prin dumnezeiescul har sălăşluit în el, să pună capăt păcatului ce se lucra prin ea.

Cum a ajuns la locul cu pricina, unul dintre cunoscuţii ei, văzându-l, a dat de ştire aceleia, zicând: „Iată, fratele tău este la uşă!” Iar ea, tulburându-se, îşi părăsi chiar în clipa aceea ibovnicii cărora le slujea şi cu capul descoperit ieşi grabnic în întâmpinarea fratelui. Şi încercând să-l îmbrăţişeze, el i-a spus: „Surioara mea dragă şi bună, pentru Domnul, fie-ţi milă de sufletul tău,

¹Cf. Lc. 6,29.

căci prin tine mulţi îşi află pieirea; cum vei putea îndura tu chinul cel veşnic?” Cuprinsă de frică, ea îl întrebă: „Socoteşti că mai e vreo nădejde de mântuire pentru mine în ceasul de acum?” Răspuns-a fratele: „Dacă vrei, mântuirea e cu putinţă.” I se aruncă atunci la picioare, rugându-l cu lacrimi să o ia cu el în pustie. Îi spuse: „Acoperă-ţi capul şi urmează-mă.” „Să mergem”, îi zise ea, „mai bine să umblu necuviincios, cu capul descoperit, decât să intru iarăşi în casa fărădelegii.”

Cum mergeau ei pe cale, povăţuind-o şi învăţând-o despre pocăinţă şi despre cum poate bine-plăcea Domnului, s-a întâmplat să vadă nişte oameni venind spre ei, iar el a zis către dânsa: „Pentru că nu toţi ştiu că-mi eşti soră, îndepărtează-te până ce vor trece; apoi ne vom urma calea¹.” După ce ea s-a abătut de la drum şi străinii au trecut, el a chemat-o: „Să mergem, surioară!” Cum nu i-a răspuns, s-a întors, dar a aflat-o neînsufleţită. A băgat de seamă că tălpile îi erau pline de răni, căci era desculţă.

Când fratele a vestit Bătrânilor cele întâmplate, aceştia au început să se roage pentru ea. Iar

¹ Monahul face acest gest în mod justificat şi firesc, întrucât înfăţişarea surorii sale (cele ce practicau o asemenea îndeletnicire nu aveau doar capul şi picioarele descoperite, după cum ne atrage atenţia textul, ci îşi expuneau întreg trupul prin veşmintele specifice condiţiei lor) trăda îndeletnicirea ei, care i-ar fi putut sminti pe cei ce l-ar fi văzut călătorind în compania unei asemenea persoane.

Dumnezeu a descoperit unui Bătrân despre ea: „întrucât”, i-a spus [Domnul], „de nimic vremelnic nu s-a îngrijit, ba chiar şi trupul şi l-a dispreţuit, fără să lase să-i scape nici un suspin din pricina rănilor sale, i-am primit pocăinţa.”

XXXIV

Un frate a mers să-şi viziteze sora bolnavă, aflată la o mănăstire; şi aceasta, fiind foarte credincioasă, nu-şi îngăduia să vadă bărbat, şi nu dorea nici ca fratele ei să vină, sub pretextul oferit de boală, ca s-o întâlnească în mijlocul surorilor¹; şi a vestit lui, spunând: „întoarce-te, frate, [de unde ai venit], rugându-te pentru mine; şi prin Harul lui Dumnezeu te voi vedea în împărăţia cerurilor.”

XXXV

Despre Avva Ioan Colovul se povesteau următoarele:

Părinţii unei tinere au murit, lăsând-o orfană; aşadar s-a gândit ea să facă din casa sa un han² spre a-i găzdui pe Părinţii din pustia

¹ în text „femeilor (-yarvauanv)”.

² Această practică era destul de întâlnită printre creştinii care beneficiau de o stare economică deosebită. în acord cu tradiţia Bisericii, Ermioni şi Eftihia, fiicele diaconului Filip (F.A. 21,8), sunt cele care au înfiinţat pentru prima dată un aşezământ de tipul Vasiliadei spital-casă-de-oaspeţi (ruxvoxeîov), în care seoferea cazare şi îngrijire medicală celor în lipsuri (A. Eftyhiadou, „Femei doctori fără de arginţi şi Sfinte protectoare ale medicinii”, în Ecclesia, 15 noiembrie 1996, p. 784), cu 150 de ani înaintea Sfântului Vasile cel Mare.

Sketei¹. Multă vreme i-a primit, i-a ospătat şi i-a slujit pe Părinţi. Dar de la un timp, când averea i s-a împuţinat foarte tare, a început să aibă parte de lipsuri, şi aşa s-au alipit de ea nişte oameni răi şi stricaţi, care au făcut-o nu numai să se îndepărteze de scopul ei nobil, dar şi să vieţuiască în neorânduială, ajungând chiar să desfrâneze pe faţă.

La auzul acestora, Părinţii mult s-au mâhnit; şi, chemându-l pe Avva Ioan Colovul, i-au zis: „Am auzit despre sora aceea că vieţuieşte în păcat; ea, ori de câte ori a putut, şi-a arătat dragostea faţă de noi; să-i arătăm şi noi acum dragostea noastră şi s-o ajutăm! Osteneşte-te şi mergi la ea şi, după înţelepciunea dăruită ţie de Dumnezeu, ajut-o să-şi pună treburile în rânduială.”

A venit aşadar Avva Ioan la ea şi a spus bătrânei portăriţe: „Anunţ-o pe stăpâna ta că am venit.” Ea însă l-a alungat, zicând: „Tu şi cei ca tine de la început i-aţi mâncat averea, şi iată că acum [din pricina voastră] a ajuns săracă.” [Stăruind] Bătrânul i-a spus: „Dă-i de veste că am ceva de foarte mare folos pentru ea.” Iar slugile, zâmbind batjocoritor, ziceau: „Ce-o fi având

¹ Probabil întru pomenirea părinţilor ei.

[ăsta] să-i dea, de vrea să se întâlnească cu dânsa?” însă el le-a răspuns: „De unde ştiţi voi ce am eu să-i dau?” Urcând, bătrâna i-a spus stăpânei despre el; iar tânăra a răspuns: „Aceşti monahi cutreieră¹ mereu ţărmurile Mării Roşii şi găsesc mărgăritare.”

Împodobindu-se cu tot dichisul, i-a spus: „Fă bine şi adu-l aici.” Până să urce, ea s-a aşezat în pat. Intrând, Bătrânul s-a aşezat lângă ea; şi privind-o cu luare-aminte, i-a spus: „De ce îl tăgăduieşti pe Hristos, făcând aşa ceva?” Auzindu-l, a îngheţat toată. Iar Avva, plecându-şi capul, a început să plângă. „Avva”, l-a întrebat ea, „pentru ce plângi?” „Să nu plâng”, i-a răspuns, „când văd cum joacă satana în ochii tăi?” La auzul cuvintelor lui, a înmărmurit, dar i-a zis: „Oare mai e cu putinţă pocăinţa pentru mine, Avva?” „Da”, îi răspunde el. „Ia-mă cu tine”, i-a zis ea, „oriunde voieşti.” „Să mergem!”, îi spune el. îndată s-a ridicat să-l urmeze. Şi a luat aminte Bătrânul că nu a dat nici o poruncă şi nici n-a rânduit nimic pentru casa ei; şi s-a minunat.

Au ajuns în pustie la căderea serii. A făcut din nisip un mic căpătâi, l-a însemnat cu sfânta cruce şi a spus către ea: „Dormi aici”; pregătind şi lui [un loc] mai încolo, după ce şi-a făcut pravila, s-a culcat. Pe la miezul nopţii deşteptându-se, a văzut

¹ Spre a-şi aduna cele necesare.

o cale luminoasă de la cer până la ea şi pe îngerii lui Dumnezeu purtându-i sus sufletul. Sculându-se, a venit la ea şi, atingând-o cu piciorul, a înţeles că nu mai era în viaţă; atunci s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu pentru ea şi a auzit glas zicând: „Pocăinţa ei de un ceas a fost mult mai primită decât pocăinţa multora, care se face vreme îndelungată, dar care nu se înalţă la măsura pocăinţei adevărate.”

XXXVI

Avva Ioan, cel numit Roşcovan, ne-a povestit că în Sfântul Oraş¹ a trăit cândva o monahie foarte evlavioasă şi sporită în Dumnezeu. Pizmuind-o, aşadar, diavolul pe fecioara [aceasta], a trezit într-un tânăr o pasiune satanică pentru ea. Iar ea, simţind cursa pe care i-o întindea demonul, dar fiind conştientă totodată şi de pierderea ce-l pândea pe tânăr, a luat într-un paner câteva legume şi seminţe muiate² şi, încredinţându-se lui Dumnezeu, a plecat în pustie, căutând atât mântuirea tânărului, cât şi pe a sa.

După multă vreme, din rânduiala lui Dumnezeu, ca vieţuirea ei [virtuoasă] să nu rămână necunoscută, un anahoret, văzând-o în pustia Iordanului, a întrebat-o: „Ce faci aici în pustie?” Iar

¹ Ierusalim.

² Scil. diferite plante leguminoase (linte, fasole, năut).

ea, voind să nu atragă atenţia anahoretului asupra sa, a zis: „Să-mi fie cu iertare, m-am rătăcit. Fie-ţi milă de mine şi arată-mi calea.” Fiindu-i dat de la Dumnezeu să cunoască cele ale ei, i-a spus: „Crede-mă, Amma, [eu mi-am dat seama că] nu ai rătăcit drumul; dar de vreme ce ştii că minciuna este de la diavolul, spune-mi adevărul: din ce pricină ai venit aici?” Atunci ea i-a răspuns cu smerenie: „Iartă-mă, Avva; fiindcă un tânăr s-a smintit din pricina mea, am ales să vin în această pustie, socotind că e mai bine să mor decât să ajung să prilejuiesc căderea cuiva.”¹ A întrebat-o Bătrânul: „De cât timp eşti aici?” „Prin Harul lui Hristos, de şaptesprezece ani”, i-a răspuns. „Şi ce-ai mâncat, roabă a lui Hristos?”, o întrebă. Iar ea, scoţând coşul cu legume şi boabe muiate, i-a spus: „Acest coş pe care-l vezi cu aceste boabe muiate îl am cu mine de atunci de când am plecat din Sfântul Oraş; şi a rânduit Dumnezeu cu mine, smerita, ca în tot timpul acesta să mă hrănesc cu ele şi să nu se împuţineze; şi vreme de şaptesprezece ani nici nu am fost văzută de cineva şi nici nu am văzut pe nimeni altcineva în afară de tine până în ziua de astăzi.”

La auzul acestora Bătrânul a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu.

¹ Cf. Rom. 14,13; I Cor. 6, 3.

XXXVII

După cum ne-a povestit Avva Longin presbiterul, un mare patrician de la Palat[ul imperial] avea o soţie cinstită, temătoare de Dumnezeu şi preamilostivă. Şi au trăit împreună vreme de şaizeci de ani. Când din viaţa aceasta a plecat femeia sa, cei apropiaţi s-au adunat spre a-l consola; şi au început să-i spună: „Nu e nevoie ca sufletul tău nobil să cadă în întristare din pricina despărţirii de cea care ne-a părăsit, ci mai degrabă să-ţi cauţi alinarea şi desfătarea, ştiind anume câte au fost, prin Harul lui Hristos, faptele ei bune. Şi să nu uităm un lucru: că v-aţi bucurat de viaţă destui ani.”

Când i-au spus acestea, el a zâmbit. Atunci l-au întrebat: „Dar în numele Domnului, spune-ne, de ce-ai zâmbit?” El a tăcut. La stăruinţele lor însă, a zis: „Hristos singur ştie că aşa cum a venit la mine fecioară, tot aşa a şi plecat la El.” La auzul acestora, cuprinşi de uimire, au dat slavă lui Dumnezeu.

XXXVIII

Se spune despre Avva Leontie Cilicianul că atunci când vedea venind la el vreun sărac, dacă era orb, îi punea bănuţii în palmă; dar dacă avea vederea bună, îi lăsa în faţa lui, iar acela îi lua. Şi

întrebându-l cineva: „De ce, Avva, nu îi dai banii în mână?”, a răspuns: „Iartă-mă, Părinte, dar nu eu sunt cel ce dă, ci Stăpâna mea, Născătoarea de Dumnezeu, care mă hrăneşte şi pe mine şi pe ei, este cea care dă!”

XXXIX

După cum ne-a povestit Avva Arsenie, în vremea când Avva Pimen locuia în Egipt împreună cu fraţii săi, mama lor dorea să-i vadă, dar nu izbutea [pentru că fiii nu-i îngăduiau]. într-o zi însă i-a pândit când aveau să meargă la biserică şi le-a ieşit în cale, dar imediat ce au văzut-o, s-au întors [la chilie] şi i-au închis uşa în faţă¹. Iar ea, stând în faţa uşii, le striga cu multă jale: „Fiii mei iubiţi, lăsaţi-mă să vă văd!” Auzind-o Avva Anuv, a zis către Avva Pimen: „Ce-o să facem cu bătrâna asta care se tânguie la uşă?”, iar el a spus: „O să mă duc şi o să vorbesc cu ea.”

Sculându-se, Avva Pimen s-a îndreptat spre uşă, şi la auzul plânsetului ei i-a spus de dinăuntru: „De ce plângi şi strigi, bătrâno?” Iar dacă i-a auzit glasul, ea a început să strige cu şi mai multă putere, zicând: „Fiii mei, vreau să vă văd!

¹ Nu numai mănăstirile mai mari, ci şi chiliile cu 2-3 vieţuitori erau adevărate fortăreţe, înconjurate de ziduri ce nu puteau fi escaladate cu uşurinţă; acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul de faţă, precum şi în cel al patricienei, care a avut şansa să-l întâlnească pe Arsenie cel Mare (cf. istorisirea LXXV), întrucât acesta se afla în afara incintei Chiliei f.lăvdpa.

Ce-o să se întâmple dacă vă voi vedea? Oare nu sunt eu mama voastră, nu v-am alăptat eu? Iată că acum, când sunt atât de căruntă, auzindu-ţi glasul, mă pârjolesc şi mai tare de dorul vostru.” Zis-a ei Avva Pimen: „Vrei să ne vezi aici sau în lumea cealaltă?” Răspuns-a aceea: „Dacă nu vă voi vedea aici, vedea-vă-voi acolo, copilaşii mei?” I-a zis Avva: „Dacă te vei sili a nu ne vedea aici, ne vei vedea acolo cu prisosinţă.” Cum a auzit acestea de la Cuvios, a plecat bucuroasă, zicând: „Dacă este neîndoielnic că vă voi vedea acolo, nu vreau să vă văd aici.”

A fost odată un mirean, evlavios foarte în viaţa lui, şi a venit la Avva Pimen; s-a întâmplat să fie la Avva şi alţi fraţi, care cereau să audă cuvânt [de folos] de la el. A zis Avva Pimen mireanului credincios: „Spune-le tu un cuvânt fraţilor!” Iar el şi-a cerut iertare, zicând: „Iartă-mă, Părinte, eu am venit la voi ca să aflu cele de trebuinţă, şi nu spre a vă învăţa.” Convins de Avva şi neputându-se împotrivi, a spus: „Eu sunt mirean, mă ocup cu vânzarea legumelor; desfac legăturile mari şi le fac mai mici; cumpăr multe deodată, dar le vând pe rând puţin câte puţin. Pentru că nu ştiu să vă vorbesc din Scriptură, vă voi spune o pildă:

Un om a spus unui prieten: «însoţeşte-mă, pentru că doresc să-l văd pe împărat şi nu îndrăznesc să mă duc singur.» «O să vin cu tine», îi răspunde acela, «până la jumătatea drumului, dar mai departe nu pot veni.» I-a spus altui prieten: «Vino tu să mă însoţeşti la împărat.» I-a răspuns acesta: «Voi veni cu tine până la palat, numai că nu voi putea să te conduc înăuntru.» Aşa că i-a cerut şi celui de-al treilea prieten: «Vino măcar tu până la împărat.» «Voi veni împreună cu tine şi te voi însoţi la palat, voi vorbi pentru tine în faţa împăratului şi tu vei fi fără grijă».”

Aşadar, i-au spus fraţii: „Tâlcuieşte-ne pilda aceasta.” Şi a spus lor: „Primul prieten este asceza, care te duce până la jumătatea drumului; cel de-al doilea este curăţia, care ajunge până la [porţile] Cerului; iar al treilea este milostenia, care te duce cu îndrăzneală până în faţa împăratului a toate şi mijloceşte pentru noi.” Primind fraţii mult folos duhovnicesc, s-au întors la chiliile lor.

XLI

Avva Timotei, preotul, i-a spus într-o bună zi Avvei Pimen: „în Egipt se află o femeie care se desfrânează, dar cu [tot] câştigul face milostenie.” I-a răspuns Avva Pimen: „Nu va stărui în obiceiul ei rău; căci în ea se vede roada credinţei.”

S-a întâmplat să treacă mama Avvei Timotei, preotul, pe la el, iar el a întrebat-o: „Femeia aceea se mai desfrânează?” „Da”, i-a răspuns, „şi numărul ibovnicilor s-a înmulţit; dar totodată şi al milosteniilor.” Şi Avva Timotei i-a dat iarăşi de veste Avvei Pimen, care a zis: „După cum ţi-am mai spus şi altă dată, nu va rămâne în ceea ce face.”

Când a trecut din nou mama Avvei Timotei pe la el, i-a spus: „Ştii că desfrânata aceea caută întruna să vină împreună cu mine aici, ca să te rogi pentru ea, însă eu nu m-am învoit.” Cum a auzit acestea, le-a încredinţat Avvei Pimen; şi Bătrânul i-a zis: „Mergi mai degrabă tu să te întâlneşti cu ea.” Ducându-se Avva Timotei, a grăit cu ea cele de cuviinţă. Iar ea a ascultat cu bucurie şi râvnă cuvântul lui Dumnezeu din gura lui şi, mult folosindu-se, a plâns cu zdrobire de inimă şi pocăindu-se a spus: „Eu de acum mă voi alipi de frica lui Dumnezeu şi voi înceta a mă mai vinde.”

După ce şi-a împărţit toate ale ei, a intrat într-o mănăstire de maici şi a bineplăcut lui Dumnezeu.

XLII

Despre Serghie demotul¹ şi Avvă Pyr

Un monah pe nume Avacum mi-a povestit [pe când mă aflam] în Tamiathi, [o localitate] din Egipt, următoarele:

În timpul unei călătorii pe mare, am găsit în insula Hios [unde acostaserăm,] o carte veche şi uzată; citind-o, am aflat din ea că un monah, pe nume Elpidie, din pustia Sketei, a fost muncit de dracul acediei în chilia sa; înteţindu-se războiul, a plecat de acolo şi s-a dus mai în adâncul pustiei, în locul numit Eleos². Cum rătăcea pe acolo, a zărit un om gol, înaintat cu vârsta, care, la vederea lui, a iuţit pasul, iar Avva Elpidie s-a ţinut după el până când acela s-a oprit pentru rugăciune. După rugăciune, îl întrebă: „De ce ai venit aici? Pentru ce te-ai ostenit atât?” Iar Avva Elpidie răspunse: „Am fost muncit de dracul acediei; de aceea am plecat din chilia mea şi am venit în

¹ în sens obişnuit drjuozTjţ înseamnă om simplu, din popor, sărac şi fără educaţie şi, prin extensie, om fără principii; de aici şi sensul de faţă, scil. proxenet. De altfel, una dintre denumirile prostituatelor în Bizanţ era şi aceea de driiooia (cf. Ioan Gură de Aur, „La cuvântul apostolic” [PG 51,215]); prin urmare, era firesc ca şi proxeneţii să fie numiţi „demoţi (dTjjjdzrjc)”. Pentru vocabularul din sfera semantică a prostituţiei, vezi Kostas Kapparis, „The Terminology of Prostitution in the Ancient Greek World”, în Allison Glazebrook şi Madeleine M. Henry (ed.), Greek Prostitutes in the Ancient Mediterranean, 800 BCE-200 CE, The University of Wisconsin Press, 2011, pp. 222-255.

² Scil. milostenie.

100

pustie spre a cerceta şi a mă ruga să se depărteze de la mine demonul acesta, cu gândul în acelaşi timp că voi afla un rob al lui Dumnezeu care să se roage pentru mine. Şi iată că Dumnezeu, cel Iubitor de oameni şi Milostiv, trecând cu vederea păcatele mele, a trimis-o pe sfinţenia ta către mine. Mijloceşte aşadar la Domnul şi roagă-te pentru mine şi primeşte-mă pe mine în preajma ta!”

După ce acela l-a îmbrăţişat şi l-a binecuvântat, îi spuse: „Nu e cu putinţă ceea ce-mi ceri, că aceasta nu ţi-a fost dat ţie de la Dumnezeu.”¹Avva Elpidie îi zise: „Deci, Părinte, fii milostiv mie şi spune-mi de ce ai venit aici şi de cât timp şi ce harismă ai primit de la Dumnezeu.” Iar Bătrânul răspunse plin de bunăvoinţă: „Pricina venirii mele aici arată neîndoielnic că Dumnezeu iubitorul de oameni e Cel Ce m-a povăţuit pe mine, smeritul. Sunt de şaptezeci de ani aici şi n-am văzut până acum chip de om. Nu cu mult timp în urmă însă m-am semeţit în inima mea prin lucrarea celui ce urăşte Binele la gândul că am ajuns la o măsură înaltă şi sunt mai presus decât toţi ceilalţi. Şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a strecurat în mine gândul de a-L ruga să-mi facă cunoscuţi şi alţi oameni, dacă există, la aceeaşi măsură cu mine. La rugăciunile mele stăruitoare, în cea de-a şaptea zi, a apărut

1 Mt. 19,11; Lc. 8,10.

101

pe neaşteptate o lumină, [din care s-a auzit] un glas: «Eşti la aceeaşi măsură cu Serghie, demotul din Alexandria!» Eu m-am întristat nespus şi mi-am spus în sine-mi: Vai ţie, sărmane Pyr! Iată că de atâţia ani slujeşti lui Dumnezeu, în atâtea nevoinţe trupeşti, şi nu ai ajuns decât la măsura acestui simplu demot! Din pricina cugetului meu semeţ, socoteam că acest glas este de la vrăjmaşul, şi m-am arătat neîncrezător faţă de el. După alte şapte zile, în care m-am rugat la fel, am auzit acelaşi glas. îndoindu-mă şi acum, m-am rugat mai stăruitor alte şapte zile şi am auzit din nou, pentru a treia oară, acelaşi glas: «Ţi-am mai spus că eşti la aceeaşi măsură cu Serghie, demotul din Alexandria!»

Atunci m-am gândit: dacă aşa a hotărât Dumnezeu, n-o să mă las până nu voi afla cine este acest om şi care e lucrarea lui. Mergând în oraşul Alexandriei şi întrebând, mi l-au arătat pe acesta; el stătea la o cârciumă, petrecându-şi vremea în dezmăţ şi în desfătări cu desfrânatele, în timp ce unele intrau, iar altele ieşeau, şi părea a fi mai-marele lor.

Am intrat aşadar în cârciumă şi la întrebarea mea dacă el e Serghie, mi-a răspuns: «Da, eu sunt.» Atunci i-am zis: Vreau să prânzesc împreună cu tine. Iar el mi-a răspuns: «Ia loc.» Apoi a poruncit cârciumarului să ne aducă din toate câte

102

se consumă acolo de obicei. Am fost constrâns după atâţia ani să gust din toate pentru dragostea faţă de Dumnezeu, gândindu-mă că, potrivit hotărârii lui Dumnezeu Care l-a aşezat la măsura mea, n-ar fi rău să stau la masă cu el. După atâtea desfătări, când ne pregăteam să plecăm, l-am întrebat: Tu n-ai casă? Iar el mi-a răspuns: «Ba am.» Să mergem la tine i-am zis -, pentru că am o vorbă să-ţi spun. Dar el s-a smintit, [gândind] în sinea sa: «Oare nu cumva, amăgit şi războit de potrivnicul, vrea să se dedea păcatului?» Privindu-mă cu luare-aminte, se mira cugetând asta mi-a explicat mai târziu -, cum la vârsta cărunteţii şi în urma unei asemenea nevoinţe a fost cu putinţă să fiu biruit de patimă.

Când am ajuns la casa sa, după obişnuita mea rugăciune, i-am spus: Pentru Domnul, fără să-mi ascunzi nimic, descoperă-mi viaţa ta, ce fapte bune ai săvârşit! Minunându-se el de acestea, mi-a zis: «Omule al lui Dumnezeu, iată că m-ai găsit la cârciumă, mâncând şi bând şi petrecând împreună cu desfrânatele; căci eu le sunt capul şi fără voia mea nimeni nu se poate atinge de vreuna: muşteriii mi se adresează întâi mie şi atunci eu le dau pe cine vor; şi după toate astea tu încă mai stărui, aşa cum spui, să afli care e viaţa mea? Iată, ai văzut cu ochii tăi, ce altceva mai vrei să afli despre mine?»

103

După ce l-am rugat cu stăruinţă şi i-am cerut să jure că nu-mi va ascunde nici una dintre faptele bune săvârşite de el, i-am vorbit despre vocea venită din Cer, şi minunându-se de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cu suspin mi-a zis: «Să-mi fie cu iertare, dar dacă aşa stau lucrurile, o să-ţi spun: într-o zi intrând eu, după obiceiul meu, în cârciumă, am văzut o femeie foarte frumoasă la trup, aşezată la războiul de ţesut, lucrând cu ziua ca să-şi câştige pâinea. Aprins de dorinţă, am întrebat-o pe hangiţă: De unde e femeia asta? Din acest oraş, mi-a răspuns ea. I-am spus atunci: Vorbeşte-i şi convinge-o să se culce cu mine. Nu pot, a răspuns, să-i cer aşa ceva; chiar dacă-i umilă starea ei de acum, totuşi ea este de viţă nobilă. Şi voind să aflu pricina stării ei de acum, mi-a spus: Soţul ajuns dator stăpânului său, guvernatorul Alexandriei, cu o sută de monede, a fost arestat şi aruncat în închisoare, luându-i-se totodată şi cei doi fii ca robi. şi iată că peste tot umblă, ostenindu-se ziua şi noaptea, cu nădejdea că-i va putea slobozi. Cum am auzit acestea, i-am zis: Du-te şi spune-i să vină cu mine, şi-i voi da eu cele o sută de monede. Dar ea din nou a refuzat: Nu pot; căci, dându-mi seama de adevărata ei cumpătare, socotesc că nu se va lăsa convinsă. I-am zis iarăşi: Du-te şi, cine ştie, poate va ceda; iar dacă nu, n-ai nimic de pierdut.

104

M-a ascultat şi a vorbit cu ea, iar aceea cu suspine şi în lacrimi, împinsă de nevoie, a consimţit, spunând: Ziua şi noaptea cu îndelungă trudă şi chin mă zbat să-i eliberez, dar fără sorţi de izbândă. Cu nădejdea pierdută, nu ştiu ce să fac. îmi închipui că Dumnezeu, întru iubirea Sa de oameni, îmi va ierta păcatul săvârşit de dragul celor trei suflete, întrucât ştie că până acum n-am cunoscut un alt bărbat şi că de dragul lor şi silită de împrejurări îmi dau trupul spre păcat.

Cum a venit aşadar hangiţa şi mi-a spus că a consimţit, m-am dus deîndată şi am adus suma de bani; după ce i-am numărat una câte una monedele şi i le-am înmânat, a intrat în dormitorul meu, în multe lacrimi şi suspine, şoptind: Doamne, Tu ştii necazul meu şi pricina pentru care vin să-mi pierd sufletul: iartă-mă!

La auzul acestora, rănit în inimă, m-am gândit: Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu mă duc să-mi fac pofta cu oricare dintre cele aflate-n slujba mea, atâta timp cât fapta aceasta, nelegiuită şi necurată, ce-i drept, nu se aseamănă cu aceea de a atrage [un suflet neîntinat] într-o asemenea destrăbălare? Şi aşa i-am dat drumul să plece împreună cu suta de monede, despre care ţi-am vorbit, eliberându-i bărbatul şi pe cei doi copii.»

Auzind eu acestea, i-am zis: Slavă lui Dumnezeu, Cel Ce singur e iubitor de oameni! Pe drept

105

am fost socotit la măsura ta. Apoi, suspinând din nou, mi-a spus:

«într-adevăr, dacă aceasta a bineplăcut lui Dumnezeu, după cum spui, şi ai venit trimis de El la mine, cel cu adevărat păcătos, îţi voi mărturisi şi altceva care, după părerea mea, e deasupra celor de mai înainte.

Peste oraşul acesta al Alexandriei a fost numit un oarecare guvernator, nemilos, iubitor de păcate şi străin de Biserică; în fiecare zi venea să ia de la mine două sau chiar trei curtezane. Aşadar, s-a întâmplat ca într-o zi, trecând pe lângă o mănăstire de maici, să vadă pe fereastră nişte fecioare trebăluind; aprins de poftă pentru ele, le-a ordonat soldaţilor să înconjoare mănăstirea şi să vegheze asupra uşilor, ca nu cumva să-i scape vreuna dintre ele. Pătrunzând în mănăstire şi luându-le pe toate prizoniere, le-a numărat şi a aflat că sunt şaptezeci; apoi mi le-a dat, spunându-mi: Iată, ţi le încredinţez; în fiecare zi să-mi trimiţi câte îţi voi cere până li se va împlini numărul.

Auzind eu asemenea lucru de la acel demon rău, am spus în sinea mea: Vai mie, păcătosul! De atâta vreme străjuitoare ale fecioriei pentru Dumnezeu, topindu-şi trupurile în post şi în priveghere şi în toată nevoinţa, ca să se înfăţişeze neîntinate înaintea Stăpânului Ceresc, iar acum, prin mâna mea, să-şi piardă truda şi multele osteneli

106

şi să fie pângărite de nebunia acestei fiare însetate? Vai mie! Să nu cumva s-ajung să fac aşa ceva! Mai bine să fiu de mii de ori omorât!

Pe când cumpăneam îndelung şi mă frământam, neştiind ce să fac, şi mă rugam Iubitorului de oameni Dumnezeu să-mi arate o cale de a le slobozi din ghearele unei asemenea uri, Atotmilosârdul, în milostivirea Sa, mi-a trimis gândul potrivit. M-am dus la cele mai vestite hetaire din oraş, mi-am cheltuit toată averea cu ele şi le-am convins să se tundă în monahism şi să îmbrace schima monahală. Aşa le-am dus pe ele la mănăstire, le-am lăsat acolo, le-am luat pe fecioare şi le-am ascuns în altă parte, trimiţându-i guvernatorului în fiecare zi [câte două-trei] dintre prostituatele pe care le-am tuns monahii până ce s-a împlinit numărul celor şaptezeci. Şi, odată ce s-a împlinit numărul lor, demonul cel rău a părăsit oraşul.

Le-am luat atunci şi le-am dus pe acele monahii şi sfinte fecioare înapoi la mănăstirea lor, dator fiind să le iau pe celelalte, dar acestea, văzându-le pe fecioarele şi miresele lui Hristos, nu au mai voit să plece, zicând: Dacă Dumnezeu ne-a învrednicit de chipul acesta sfânt, deşi, dintr-un motiv mai presus de voinţa noastră, să nu care cumva să ne întoarcem pentru tot restul vieţii la acea necurăţie şi pierzanie a sufletelor noastre!

107

Aşadar, au rămas acolo, fără să renunţe la sfânta schimă [monahală], în pocăinţă neprefăcută şi bine-plăcând Milosârdului şi Atotputernicului Dumnezeu.»

Auzind eu acestea şi slăvindu-L cu atât mai mult pe Singurul Ajutător şi Mântuitor al celor ce nădăjduiesc şi cred cu adevărat în El, i-am spus: Cu adevărat, frate, chiar dacă în multe şi mari nevoinţe am petrecut, acum am înţeles că nu eşti doar asemenea mie, ci chiar deasupra mea. Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi binecuvântarea ta ca să mă întorc de unde am venit! «îţi dau binecuvântarea să te întorci, dar îl iau ca martor pe Domnul că, de vreme ce spui că am fost socotit la măsura ta, nu te voi lăsa [să pleci singur], ci voi veni cu tine.»

Rugându-mă să mai rămân o zi sau două, şi-a împărţit toată averea la săraci şi m-a urmat. A rămas cu mine trei ani şi s-a sfârşit în Domnul acum patru zile. Socotesc că Pronia lui Dumnezeu a făcut să vii aici, ca să împlineşti o anume rânduială. Vino, aşadar, să vezi unde a fost îngropat Avva Serghie, ca şi pe mine, după ce Dumnezeu îmi va primi sufletul, să mă aşezi lângă el. Ajunge pentru acum; du-te-n pace şi întoarce-te peste trei zile, întrucât am ceva de grăit cu tine neapărat.

Prin urmare l-am lăsat şi, după trei zile, când am trecut din nou pe la el, l-am aflat săvârşit;

108

l-am îngropat lângă Avva Serghie, aşa cum mi-a poruncit, şi mulţumindu-I lui Dumnezeu cel Sfânt pentru toate minunile Sale vrednice de laudă, m-am întors la chilia mea.”

XLIIII

povestitu-ne-a unul dintre Părinţi că într-un cartier de la marginea¹ Antiohiei exista o mănăstire de fecioare² (cam şaizeci la număr), bine întărită. Nişte tâlhari, doisprezece la număr, împreună cu căpetenia lor s-au gândit s-o atace pe nesimţite noaptea. Căpetenia tâlharilor i-a întrebat pe rând pe fiecare: „Cum putem pătrunde în mănăstire?” Şi unul i-a zis: „Voi face un ocol al mănăstirii şi voi găsi cu siguranţă vreun canal sau altceva pe unde ne-am putea strecura.” „Habar n-ai ce vorbeşti”, i-a răspuns. După ce i-a întrebat şi pe ceilalţi, la fel fiecăruia în parte i-a răspuns: „Habar n-ai ce vorbeşti!” L-au întrebat şi ei la rândul lor: „Dar tu ce spui?” „Eu”, le-a zis, „îmi voi pune pe cap un culion³, ca cei din Mesopotamia, sub care îmi voi ascunde pletele, îmi voi lua pe mine o rasă monahală⁴ şi pe dedesubt,

¹ Tă npoâaxia erau cartierele din afara fortificaţiilor unei cetăţi.

²În original „femei, fecioare”.

³KovkovAlov.

⁴ riaAALov, dar şi nâAALOv, termen de origine latină (lat. pallium), aflat încă în uz în spaţiul bisericesc neoelen; în prezent are sensul de rasă monahală (¿ţojpaoo).

109

la şold, mă voi încinge cu sabia; mă voi duce pe întuneric prefăcându-mă că sunt monah şi străin şi-i voi spune portăriţei: „Nu sunt de prin aceste părţi şi mă ruşinez să intru în oraş, ferindu-mă de femei; dar, pentru Dumnezeu, fii milostivă şi dă-mi o rogojină şi lasă-mă să intru ca să dorm lângă uşă, iar mâine dimineaţă îmi voi vedea de drum.” Şi le-a plăcut tuturor cuvântul căpeteniei, şi l-au pus în lucrare.

Aşadar portăriţa mănăstirii auzind acestea l-a luat drept Sfânt şi, cu multă bucurie, s-a dus să-i dea de veste Egumenei. Fireşte că planul lui viclean era ca noaptea să deschidă porţile [ca să intre] şi ceilalţi. Egumena, socotind că este unul dintre acei mari anahoreţi, a poruncit să-l poftească înăuntru şi a chemat toată obştea să ia binecuvântare de la el; a mai poruncit să fie adus un vas cu apă, iar surorile rânduite în două cete au început să cânte; i-au spălat [picioarele]¹şi s-au stropit în semn de binecuvântare cu apa [din vas].²

Una dintre ele avea în grijă o soră bolnavă, care zăcea la pat de un an; aşadar, ea, care căuta de dânsa, luând un pic din acea apă, a mers şi i-a spus bolnavei: „Un om mare³ a venit la mănăstirea

¹ O uzanţă, de altfel, comună în Antichitate (cf. Lc. 7,38-44; In. 13).

² Vezi aceeaşi practică şi mai sus, în cap. XVI.

³ Stil. un părinte sporit duhovniceşte.

110

noastră, i-am spălat [picioarele] şi am avut toate parte de binecuvântarea lui; luând din această apă sfinţită, ţi-am adus şi ţie, ca şi tu să te împărtăşeşti de sfinţire.” Şi bolnava, spălându-se cu credinţă, s-a făcut deîndată sănătoasă. Când sora se pregătea să plece, i-a zis cea bolnavă: „Aşteaptă un pic să mergem împreună, spre a lua şi eu binecuvântare de la acest Sfânt Bătrân.” Sculându-se, a coborât împreună cu ea, i s-a arătat aşa-zisului Sfânt şi au povestit minunea petrecută.

Cum au aflat toate surorile de întâmplarea minunată, cuprinse de uimire, L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunea cea mai presus de fire; şi s-au aruncat la picioarele căpeteniei de tâlhari, cerându-i binecuvântarea. La vederea acestora, căpetenia de tâlhari, nedumerită şi cu inima zdrobită, s-a pocăit, mărturisindu-le: „Dumnezeu ştie, Maicilor¹, că eu sunt om păcătos şi căpetenie de tâlhari şi urmează ca în această noapte să vină asupra voastră încă alţi doisprezece tâlhari. Dar nu vă fie teamă: n-o să vă facă nici un rău!” Apoi şi-a scos sabia şi a aruncat-o în faţa lor. Iar fecioarele, auzind acestea de la el şi văzând sabia aruncată jos, au înmărmurit; şi de frică au rămas de seara până dimineaţa împărţite în două coruri, cântând.

1 MrjTepeg (XIIII, 41-42).

111

Dacă au venit şi ceilalţi tâlhari, le-a ieşit în întâmpinare şi le-a povestit toate cele petrecute, zicând: „De acum o să mă fac monah. Aşaa rânduit cu mine, păcătosul, Pronia lui Dumnezeu.” Iar ei i-au răspuns: „Dacă tu, care eşti atât de puternic şi vestit, le laşi pe toate în urmă şi te faci monah, cu adevărat şi noi ne facem monahi chiar din ceasul de acum!”

Şi au făcut aşa, după cum ne-au adeverit cei ce i-au văzut cu propriii lor ochi; căci, după cum se zice, au ajuns să placă foarte mult lui Dumnezeu, sporind în toată virtutea. Şi L-am slăvit pe Dumnezeu, Care nu vrea ca nici un suflet să se piardă şi Care ne conduce pe noi la pocăinţă, spre a avea parte de bunătăţile cele veşnice.

XLIV

Un Părinte sporit duhovniceşte, după cum ne-a povestit nouă un Bătrân, muşcat fiind de un şarpe, a mers în cetate spre a avea parte de îngrijire; aici l-a primit o femeie foarte evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, care l-a ajutat să se tămăduiască.

Când însă a mai scăpat de dureri şi a avut parte de o mică uşurare, a început diavolul să semene în inima lui gânduri viclene faţă de femeia aceea virtuoasă pe care, la un moment dat, a voit să o apuce pătimaş de mână. Dar ea, pricepând

112

gândul său, i-a spus: „Nu face asta, Părintele meu; ci tu să ai pururea înaintea ochilor întristarea şi pocăinţa pe care le vei purta în chilia ta. Adu-ţi neîncetat aminte de suspinele şi lacrimile pe care le vei avea de vărsat pentru a-ţi recâştiga starea şi măsura [duhovnicească] de dinainte.”

Auzind acestea şi altele asemenea de la acea femeie înţeleaptă şi cumpătată, a simţit cum războiul a plecat de la el mai repede ca gândul şi, cuprins de ruşinare, a dorit să o ia la goană, nefiind în stare să mai dea ochii cu ea. Dar acea femeie iubitoare de Dumnezeu şi cinstită, de îndată ce l-a văzut pe Bătrânul acesta Sfânt sub povara acelei ruşini, [nu l-a lăsat,] ci spre a-l ajuta să se ridice i s-a adresat astfel: „Nu-ţi fie teamă şi nici nu te ruşina; căci un suflet curat şi nepătat [ca al tău] nu cugetă la asemenea lucruri, care sunt sămânţa diavolului celui viclean şi pizmaş. Pentru că în sinea ta eşti străin de acestea.”

Vindecându-l în chipul acesta [de amândouă rănile], l-a slobozit în pace la chilia sa, iar el [a plecat], arătând multă recunoştinţă înaintea lui Dumnezeu pentru înţelepciunea şi cumpătarea acelei femei.

113

XLV

Despre femeia care a murit şi apoi a înviat

O femeie din Constantinopol, pe nume Ana, s-a îmbolnăvit grav şi după ce şi-a pierdut cu totul glasul a murit. Dacă a murit într-adevăr, sau dacă a fost o stare de catalepsie¹, numai Dumnezeu ştie.

Atunci mama şi surorile au jelit-o şi au trimis de veste soţului, plecat cu treburi de-ale casei, să se întoarcă degrabă pentru a fi de faţă la înmormântarea ei. Şi fiindcă a întârziat să se întoarcă, au jelit la căpătâiul celei moarte ziua întreagă. Spre seară însă a început să-şi mişte degetele de la mâna dreaptă; apoi a ridicat ambele mâini şi a spus: „Slavă ţie, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu!” Şi cum stăteau surorile cu soţii alături de mama ei, a venit şi i-a îmbrăţişat. Uluiţi şi cu mirare-n glas, au întrebat-o ce s-a întâmplat, dar ea n-a fost în stare să le dea nici un răspuns.

Nişte cunoscuţi de-ai mei, rude cu ea, m-au înştiinţat în ziua următoare şi m-au rugat să merg s-o văd; ajuns la ea şi întrebând-o ce s-a petrecut, mi-a răspuns: „Nu sunt în stare, părinte, să spun ce am văzut!” După puţină vreme, a început cu un glas stins să-mi vorbească: „Ce să-ţi spun… Mi-am pierdut glasul şi am simţit cum

¹ Stare de moarte clinică.

114

sufletul mi se stingea, întocmai ca unii ce sunt pe moarte; şi auzeam toate tânguirile mamei şi ale surorilor mele, dar nu puteam scoate nici un sunet. După destulă vreme, le-am auzit glasurile ca şi cum veneau de departe. Atunci am văzut doi bărbaţi înfricoşători care au venit spre mine iar mărimea, strălucirea şi frumuseţea lor limba omenească nu le poate înfăţişa -, m-au ridicat şi m-au dus spre Ceruri. Iar tot gândul meu aceia îl pricepeau îndată, cum şi eu pricepeam ce gândeau ei. Căci gândul meu era că sunt păcătoasă şi ei au să mă supună la multe cazne, iar aceia se gândeau să mă ducă întru cele de sub pământ. Dacă m-au urcat la Cer, am văzut acolo nenumărate mulţimi de îngeri care dădeau slavă; şi cu toţii se închinau, cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin e Cerul şi pământul de slava Ta! Iar îngerii care mă luaseră cu ei mă povăţuiau şi pe mine să aduc închinare; pe când mă închinam, am auzit un glas care zicea: «Duceţi-o întru cele mai de jos ale pământului!» Şi eu nu vedeam cui mă închinam. Iar îngerii, răpindu-mă, m-au dus, după cum cred, întru cele mai de jos ale pământului, într-un loc întunecat şi înfricoşător; m-au lăsat acolo şi au plecat. în locul acela se afla mulţime nenumărată de oameni, cu multă plângere şi scrâşnire neîncetată a dinţilor; închisă şi eu împreună cu aceia, întruna mă tânguiam:

115

Vai mie, celei ce nu m-am pocăit! Cine mă va ajuta şi se va pune chezaş pentru mine ca să scap din chinurile acestea şi să mă pocăiesc? Oare cât nu s-a rugat bogatul acela¹ de Avraam ca să-l trimită pe Lazăr la casa tatălui său să le spună fraţilor lui să se pocăiască? Şi cu toate acestea n-a fost ascultat. Cine mă va milui oare pe mine, nefericita? Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă şi mă sloboade de această întunecată osândire, ca să mă pot întoarce la pocăinţă cu adevărat! Iar cei condamnaţi alături de mine spuneau: «Şi tu, nefericito, ai venit aici? Nu ai auzit ce spuneau dumnezeieştile Scripturi şi Sfintele Evanghelii? Da, noi în nesocotinţă şi negrijă ne-am petrecut zilele; dar de ce oare şi tu [ai ajuns aici]?» Aşa cum vorbeau ei, am văzut venind pe Sfinţii îngeri care mă luaseră mai devreme şi spunându-mi: «Să ştii că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a auzit glasul rugăciunii tale şi a chezăşuit pentru tine ca să te întorci în trupul tău, să te pocăieşti cu adevărat şi să te împaci cu surorile tale, ca după două luni să venim şi să te luăm din nou.» Spunând acestea, m-au luat, m-au adus aici şi m-au aşezat din nou în trupul meu. Rogu-te, aşadar, Părinte, povăţuit fiind de Dumnezeu, dacă va veni soţul meu, să-i spui să mă lase să mă retrag la mănăstire spre a-mi plânge

¹ Cf. Lc. 16,19-30.

116

păcatele, întrucât iarăşi, după două luni, voi pleca din această viaţă.”

Eu am întrebat-o: „Ce rău a pus stăpânire pe tine şi pe surorile tale?” „O asemenea duşmănie”, mi-a răspuns ea, „şi-a făcut loc între noi, încât eu nu voiam să le văd în ochi, şi nici ele pe mine.” în timp ce-mi spunea ea acestea, s-a întors şi soţul ei; şi văzând-o vorbind s-a bucurat foarte tare. însă eu i-am spus: „S-a întâmplat ceva cu soţia ta care nu mi-a fost dat să văd până acum; ne-a povestit lucruri cutremurătoare; mai spune că după două luni va muri şi te roagă să o laşi să se ducă la mănăstire.” Auzind el acestea, a zis: „Nu se cuvine, Părinte, să spui să-mi las soţia de douăzeci şi doi de ani neîmpliniţi să se ducă la mănăstire, şi eu să fiu lăsat la voia întâmplării!” „Şi dacă e aşa cum spune, dacă după două luni va muri?” „N-are cum să moară, nu suferă de nimic; a intrat într-o stare de catalepsie, are vedenii şi nu-şi dă seama ce vorbeşte.” Spunând acestea, n-a lăsat-o să meargă la mănăstire.

După ce s-au împlinit cele două luni, a murit. După moartea ei, mama acesteia le povestea tuturor că din clipa în care a avut vedenia aceea minunată a postit în toate zilele; seara mânca doar câteva firimituri, pe care le înmuia în apă caldă, fără a gusta nimic altceva; în fiecare noapte făcea nenumărate mătănii mari, udându-le cu

117

lacrimi. Acesta a fost chipul în care şi-a petrecut aceste două luni.

XLVI

Despre femeile descoperite în apropierea muntelui Latros¹, pe vremea împăratului Constantin

Cineva ne-a povestit următoarele:

„Pe vremea domniei împăratului Constantin Porfirogenetul², fiul împăraţilor Leon³ şi Zoe, am fost trimis în Răsărit ca perceptor de taxe. Mergând la o mănăstire pentru a încasa taxa publică era pe timpul verii Egumenul împreună cu monahii au ieşit în întâmpinarea mea; şi îmbrăţişându-ne, ne-am aşezat în curte. Acolo

¹ Centrul monastic Latros (în prezent Beţparmak Dagl, în Antichitate Latmos aăzjioc, apoi în perioada bizantină Latros aâTQOţ) a fost înfiinţat în acord cu tradiţia orală în sec. al VII-lea de monahii alungaţi din Sinai în urma invaziei musulmane. Prima menţiune oficială a monahismului organizat aici se leagă de participarea în 787 a unui arhimandrit (sub ascultarea căruia se aflau mănăstirile de aici) la Sinodul VII Ecumenic (în sec. al X-lea numărul lor era în jur de şase, iar în sec. al XIII-lea, mai mult de zece; pentru mănăstirile din acest loc, vezi Raya Efthymia, Valea răului Meandros (sec. al VI-lea-al XIII-lea), geografia şi istoria sa, vol. I, teză de doctorat susţinută la Universitatea din Atena în 2004). Se situa în partea de Apus a Asiei Mici, în apropierea oraşului antic Milet. Din păcate, instituţiile şi evoluţia vieţii monastice de aici nu au fost încă studiate, rămânând necunoscute până în prezent oamenilor de ştiinţă.

²Constantin al VII-lea (913-959).

³ Leon cel înţelept (886-912).

118

se aflau o mulţime de pomi încărcaţi de roade. Cum stăteam noi de vorbă, au venit nişte păsări care au frânt ramuri din pomi şi, luându-le cu tot cu fructe, au plecat grabnic în zbor. Văzând eu lucrul acesta neobişnuit, i-am întrebat pe monahi: De ce păsările nu mănâncă fructele, ci le iau cu ramuri cu tot? Iar ei mi-au răspuns: «Acesta este cel de-al unsprezecelea an de când păsările vin din vreme în vreme şi fac aşa.» La întrebarea mea «Ce înseamnă asta?», mi-au răspuns: «Nu ştim, ne minunăm şi ne mirăm şi noi de acest lucru.» Atunci eu, ca şi cum m-ar fi îndemnat Dumnezeu, am zis: «Să ştiţi că păsările duc fructele unor monahi aflaţi în munţi.»

Pe când vorbeam, iată că veni un corb, care a rupt o ramură din pom cu tot cu fruct. Atunci am spus Egumenului şi fraţilor: «Urmaţi-mă!» în timp ce ei s-au grăbit să mă urmeze, corbul zbura deasupra noastră, fără a da drumul ramurii; cum a ajuns pe munte, a lăsat-o jos şi s-a ciugulit, întinzându-şi aripile. Când am ajuns şi noi sus pe munte şi ne-am apropiat de el, şi-a luat creanga, s-a ridicat în aer, apoi a coborât într-o vale unde a lăsat ramura, s-a înălţat iarăşi în aer fără povară şi a plecat croncănind.

Urcându-ne noi pe buza unei prăpăstii, de unde văzuserăm corbul că s-a lăsat în jos, şi pornindu-ne să aruncăm cu pietre, nişte voci de acolo

119

de jos ne-au răspuns: «Dacă sunteţi creştini, încetaţi, că o să ne omorâţi!», iar noi am întrebat: «Cine sunteţi voi?» «Dacă vreţi», ne-au zis, «să ne vedeţi, aruncaţi-ne trei veşminte, căci suntem fără haine, pe urmă, luând-o la vale pe povârniş, veţi afla un drumeag abrupt şi, apucând-o pe el, veţi ajunge la noi.»

Trei monahi, imediat ce-au auzit acestea, s-au dezbrăcat deîndată de tunicile lor şi, învelind cu ele nişte pietre, le-au aruncat într-acolo; apoi, după cum am fost îndrumaţi, am coborât de pe munte, am găsit drumul acela abrupt şi, cum am ajuns la capătul lui, am zărit trei femei care, îndată ce ne-au văzut şi ele, au venit în întâmpinarea noastră şi ni s-au închinat până la pământ. După ce ne-am închinat şi noi şi ne-am dat unii altora bineţe, ne-am aşezat; împreună cu noi doar una dintre ele s-a aşezat celelalte două au rămas în picioare.

Atunci Egumenul a întrebat-o pe cea care s-a aşezat: «De unde şi de ce ai venit aici, doamna şi Maica mea¹?» «Eu, Părinte», a răspuns ea, «sunt din Constantinopol, şi soţul meu a fost protospătar²; după moartea lui care l-a luat de tânăr, am rămas văduvă şi fără copii la douăzeci şi doi

¹ Kvpia juov ppzep (XLVI, 41-42).

²Protospătarul (npcozoanadăpLog) era unul dintre cei mai înalţi demnitari de la curtea imperială în perioada medio-bizantină, titlul fiind conferit de împăratul însuşi.

120

de ani, cu jalea văduviei, cât şi a lipsei de copii. La câteva zile, un nobil cu foarte multă putere, aflând de cele întâmplate, împins de vrăjmaşul sufletelor noastre, a vrut să mă răpească cu sila, trimiţându-şi slugile [la casa mea]; eu le-am răspuns după cuviinţă, iar aceia mi-au spus la plecare că se vor întoarce în ziua următoare, când aveau să mă ia fără voia mea să mă ducă la stăpânul lor.

înfricoşată, m-am rugat toată noaptea Domnului nostru Iisus Hristos să-mi dea puterea şi cuvintele potrivite spre a mă împotrivi şi a-l îndepărta de la mine pe acest om viclean, care voia ca odată cu trupul să-mi pângărească şi sufletul. M-am gândit aşadar ce răspuns aş fi putut să le dau ca să nu mă ia cu sila, dacă oamenii săi aveau să vină din nou; când au venit în ziua următoare, pregătiţi să mă ia cu forţa, le-am spus: O, domnii mei, credeţi oare că eu nu m-aş bucura să vin la preaslăvitul meu domn? Sufăr însă de o boală grea, plină de puroi şi de miros urât, de nesuportat, şi acum am parte de îngrijiri. Aveţi răbdare până mă voi vindeca, şi atunci voi veni eu însămi neîntârziat. Care-ar fi folosul venirii mele la stăpânul vostru, suferind eu de acest lucru dezgustător? Oare voi nu veţi avea parte de necinste şi eu nu mă voi face de ruşine? Aveţi răbdare cu mine, daţi-mi un răgaz nu mai mult

121

de patruzeci de zile, şi mă voi face bine.» Auzind acestea, au plecat zicând: «Dacă e vorba de patruzeci de zile, stăpânul nostru te va aştepta.»

Deîndată ce-au plecat, le-am dat libertatea tuturor robilor mei, odată cu înscrisurile necesare¹, şi n-am păstrat pentru mine decât pe aceste două roabe, pe care le vezi. Aşijderea şi întreaga mea avere în bunuri mobile am împărţit-o la văduve şi la orfani, apoi mi-am chemat o rudă iubitoare de Hristos şi i-am cerut sub juruinţe înfricoşătoare să se ocupe de vânzarea casei şi a tuturor proprietăţilor mele, iar câştigul să-l împartă celor în nevoi. După ce am scăpat aşadar de grija întregii mele averi, le-am luat cu mine pe aceste două surori, am urcat pe un vas noaptea şi, călăuzită de Dumnezeu, am ajuns în acest loc. Iată că au trecut unsprezece ani de când n-am văzut chip de om, în afară de voi, până în ziua de azi. Iar hainele, odată cu trecerea timpului, s-au sfâşiat şi s-au rupt de tot.”

Auzind Egumenul acestea, a întrebat: „Aşadar de hrană cum v-aţi făcut rost?” „Dumnezeu Cel Bun şi de oameni Iubitor”, a răspuns ea, „Cel Care a hrănit în pustie poporul [israelit] pribeag vreme de patruzeci de ani², ne trimite nouă, nevrednicilor Săi robi, hrana; căci în fiecare an, după

1 Aeyâxa (legata) vezi supra istorisirea XXVI.

²Fac. 15,16 ş. urm.

122

voia Sa, păsările ne aduc felurite şi nenumărate fructe, peste nevoia noastră. Iar Harul Său ne acoperă chiar de am rămas fără de acoperământ, astfel încât nu simţim nici frigul iernii, nici dogoarea verii; şi trăim aici ca şi cum ne-am afla în Raiul desfătării¹, slăvind cu cântări neîncetate preasfântul nume al Preasfintei şi Celei mai-presus-de-fiinţă Treimi.” Auzind noi acestea, ne-am minunat cu toţii! După o clipă Egumenul zice: „Dacă vei îngădui, doamna mea, voi trimite un monah la mănăstire să aducă cele de trebuinţă ca să luăm o gustare împreună.” „Dacă vrei”, i-a răspuns ea, „să faci aşa ceva, porunceşte să vină preotul mănăstirii aici spre a aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de sânge, ca şi noi să ne facem părtaşe Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Taine; căci de când am plecat din cetate, nu ne-am învrednicit de împărtăşirea cu Sfinţitele Daruri.” Imediat ce a auzit acestea, Egumenul a trimis un monah la mănăstire ca să aducă preotul şi cele de trebuinţă. Cum a venit aşadar, a săvârşit dumnezeiasca Liturghie şi s-au împărtăşit toate trei; după ce au luat cu toţii o gustare, a spus fericita către Egumen: „Rog pe sfinţia ta să rămână împreună cu noi încă trei zile.” Şi i-a primit cererea, cu făgăduinţa de a rămâne acolo trei zile. A doua zi, dis-de-dimineaţă,

123

fericita aceasta s-a sculat şi, după o rugăciune stăruitoare şi îndelungă la Domnul, s-a mutat la El. Am îngropat-o pe ea cu lacrimi şi cântări şi am aşezat-o în mormânt; în următoarea zi s-a mutat [la Domnul] şi a doua, iar în cea de-a treia zi s-a mutat şi ultima. După ce le-am îngropat pe toate, ne-am întors, mărindu-L pe Hristos Dumnezeu, Cel Ce face minuni nemaiauzite şi semne slăvite fără de număr. A Acestuia este slava în vecii vecilor. Amin.

XLVII

Despre femeia care s-a spovedit unui monah lepros

Pururea-pomenitul Eftimie, monahul cel plin de virtute şi preot al lui Dumnezeu, nevoitor în mănăstirea Părintelui Arsenie cel Nou şi numărat împreună cu Sfinţii, mi-a povestit că soţia unui nobil de rang înalt, după moartea soţului, adunându-şi gândurile, cântărindu-şi păcatele şi având în cuget pomenirea morţii şi a Judecăţii înfricoşătoare, a venit la Avva Neofit. închinându-i-se, i-a spus: „Am venit la Sfinţia ta mânată de credinţă, cinstite Părinte, ca să-mi mărturisesc greşelile.” Iar când acela i-a zis că nu este în măsură să primească spovedania păcatelor femeilor, ea i-a răspuns: „Părinte Sfinte,

124

Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Cel Ce S-a îmbrăcat întru firea noastră, Care a petrecut cu vameşii şi cu fariseii şi a stat la masă în casa lui Simon Leprosul şi a fariseului, n-a respins-o pe desfrânata care a venit la el, sărutându-I cu lacrimi preacuratele picioare şi mărturisindu-şi păcatele! în schimb, tu mă alungi pe mine cea care voiesc să-mi mărturisesc păcatele şi să mă mântui?” Auzind acestea, monahul i-a zis: „De vreme ce spui că ai venit, fiică, la mine, cel nevrednic, mânată de credinţa ta, să mergem în biserică, spre a face cunoscute în faţa lui Dumnezeu, întru zdrobirea inimii şi smerirea cugetului, faptele tale pe care eu, nevrednicul, le voi asculta.” Auzind ea acestea, după ce s-a rugat şi s-a închinat, ca într-o stare de răpire, a rămas fără glas. Când el cu mirare a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, fiică? Cum mai devreme mă sileai pe mine, smeritul, să-ţi primesc spovedania, iar acum nu mai spui nimic?”, ea i-a răspuns: „Nu îndrăznesc să-ţi spun ce mă frământă, cinstite Părinte; căci sunt ţinută de tot felul de gânduri rele.”

Atunci Bătrânul [i-a zis]: „Dacă aşa stau lucrurile, fiică, şi, stăpânită de asemenea gânduri, nu voieşti să spui nimic, atunci scrie-ţi păcatele pe care le ştii, şi eu le voi citi înaintea Domnului Dumnezeu, Cel Ce cunoaşte cele ascunse ale oamenilor

125

şi Care iartă, prin mila Sa cea multă şi prin iubirea Sa de oameni nemăsurată, greşelile tale.” „Nici asta nu pot”, a spus ea. Atunci Bătrânul a stat multă vreme pe gânduri, apoi i-a zis: „Dacă nu eşti în stare nici a le scrie, îţi voi spune eu cele pe care le săvârşesc oamenii de obicei şi te voi întreba dacă ai făcut asta sau aceea.” Iar ea, după ce a fost întrebată, a zis: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfintelor tale rugăciuni, cinstite Părinte, eu n-am făcut nimic din cele despre care vorbeşti; altele sunt greşelile mele.” „Dacă este vorba de alte păcate”, i-a zis el, „nu eu sunt cel ce cunoaşte inimile oamenilor şi nici nu ştiu tainele lor.” „Roagă-te pentru mine, Părinte sfinte”, a spus ea, „şi, după porunca Domnului, aşa să se rânduiască viaţa mea!” Cu aceste cuvinte i s-a închinat Bătrânului şi a plecat.

Pe când se întorcea acasă, a trecut pe un pod şi, văzând un monah lepros şi cu totul neîngrijit, i-a zis: „Ce-ai spune dacă te-aş lua acasă la mine să te îngrijesc, iar tu, în schimbul acestora, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine?” „Măcar de-ai putea, doamna mea”, i-a răspuns el, „să arăţi milă cu mine, păcătosul şi sărmanul!” Cum a ajuns acasă, i-a pregătit o chilie cu un pat gata aşternut, şi-a trimis robii să-i cumpere haine monahale, apoi le-a poruncit să-l însoţească la baia publică ca să fie spălat, pe urmă să-l aducă şi să-l

126

aşeze în locul rânduit lui. După ce s-au făcut toate acestea, ea însăşi îl slujea, ungându-i rănile cu alifii şi purtându-i de grijă în tot chipul.

în Sfânta şi Marea Joi din Săptămâna Patimilor îi zise [monahului] lepros: „Vreau să fac ceva pentru tine, Părinte, dar să ai răbdare să mă asculţi până la capăt fără să spui nimic.” „Voi face precum doreşti, doamna mea”, i-a răspuns. La vremea dumnezeieştii Liturghii, săvârşite de preot în paraclisul pe care-l avea acasă la ea, îndată ce a început citirea pericopei evanghelice: „Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ…”¹ ş.a.m.d., ea a luat mir, s-a dus la monah şi l-a vărsat pe picioarele lui, sărutându-i-le şi ştergându-le cu părul capului ei, şi şi-a mărturisit păcatele². în acel moment, s-a făcut cutremur mare, nu în tot oraşul, ci doar în casa ei; după cutremur s-a auzit un glas care a spus: „Iertate-ţi sunt păcatele!”

După acel glas, monahul lepros s-a ridicat sănătos, fără a avea pe trup nici o rană de pe urma bolii, slăvind şi lăudându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Ce face minuni neasemănate şi semne înfricoşătoare. Iar acea fericită femeie, primind iertarea pentru păcatele ei prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi petrecându-şi restul vieţii în pocăinţă, s-a mutat la Domnul, lăsând o pildă preafrumoasă celor care vor din toată inima să vină întru pocăinţă şi spovedanie la Iubitorul de oameni Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”¹.

¹ Mt. 26,6-7.

²Cf. Lc. 7,37-38.

127

XLVIII

Despre fecioara cea plină de cumpătare

Atunci când alegem de bunăvoie să nu împlinim poruncile dumnezeieşti şi ne însoţim cu păcatul, Dumnezeu îngăduie să fim daţi porcilor; pentru aceea ajuns-am străini, prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, de Locurile Sfinte, astfel că Ierusalimul cu toate împrejurimile sale a căzut în mâna perşilor. în zilele acelea s-a petrecut în Ierusalim un lucru minunat, vrednic de pomenit, adeverit de mai mulţi, nu numai de unul, spre folosul celor iubitori de feciorie şi neprihănire.

Vrăjmaşii, după ce au pus stăpânire pe oraş, prin uciderea a mii de oameni, la urmă au intrat şi în Biserica Sfintei învieri şi în celelalte Locuri Sfinte, unde mulţimile şi-au căutat refugiul, făcând la fel: au junghiat fără milă, lăsându-i în viaţă doar pe tinerii frumoşi la trup şi pe fecioarele

¹I Tim. 2,4.

128

neîntinate¹; cu mulţi dintre aceşti prizonieri perşii petreceau după bunul lor plac în diferite case, târându-le cu forţa după ei şi pe fecioare, spre a le da stricăciunii.

Atunci una dintre mieluşelele lui Hristos, nuntită într-adevăr cu El, văzând cum fecioarele sunt date în fiecare zi pângăririi şi voind să arate râvna de care a dat dovadă şi David, când a spus: „Văzut-am pe cei nepricepuţi şi mă sfârşeam”², a ales să se sfârşească prin înfometare căci n-a primit să guste nimic vreme de cincisprezece zile -, cheltuindu-şi în lacrimi şi suspine neîncetate toată puterea trupească.

Fiindcă era foarte frumoasă la înfăţişare, o luase prizonieră unul dintre nobilii perşilor. Aşadar, aceasta a fost îmbiată prin mijlocirea celorlalte fecioare, prizoniere împreună cu ea, să se dea acestuia, dar pe ea numai şi auzul [unei asemenea îmbieri] o îngreţoşa; aşa că celelalte, care nu s-au dat în lături de la mâncăruri şi băuturi, acoperindu-se apoi şi de ruşinea pierderii fecioriei, o îndemnau şi pe ea să facă aşijderea; dar ea cu suspine şi lacrimi le dojenea.

La auzul acestora persul care o avea în stăpânire era cuprins, pe de o parte, de furie, iar, pe de alta, de milă faţă de ea, datorită frumuseţii sale

¹Acpddpovc; napdevovi; (XLVIII, 14).

²Ps. 118,158.

129

trupeşti. într-una din zile, în timp ce petrecea cu alţi perşi, mânat de diavolul şi robit de pofta pentru ea, a chemat-o să vină şi să stea la masă alături de el; şi, în pofida împotrivirii ei, slugile au luat-o pe sus. Iar dacă s-a aşezat la masă lângă el, nu a pus nimic în gură. După terminarea cinei, aprins de vinul băut din belşug şi de patima desfrânării, a uitat de toate celelalte, voind ca aceasta să se culce cu el.

La împotrivirea ei, acela, sub impulsul mâniei, a lovit-o aşa de rău, că şi-a pierdut simţirea; şi, fiindcă n-a cedat defel, în pofida tuturor constrângerilor, a luat-o şi a dus-o pe la ceasurile serii sus pe meterezele turnului, întrebând-o dacă se va supune dorinţei lui. La refuzul şi sila ei [faţă de o asemenea propunere], s-a comportat ca o fiară, scoţându-şi sabia şi supunând-o caznelor; cu fiecare rană, o poftea să se lase pradă desfrânării, dar sfânta fecioară a rămas credincioasă alegerii ei. Atunci satrapul acela, întrucât ea, rănită de nenumărate ori cu sabia şi acoperită toată de sânge, când a fost întrebată pentru ultima dată, a dat acelaşi răspuns ca mai înainte, prin alegerea fecioriei, a poruncit slugilor sale să o arunce de pe metereze în gol ceea ce s-a petrecut chiar în ceasul acela. Astfel, nevoindu-se bărbăteşte, şi-a dat duhul [în mâinile] lui Dumnezeu, primind de la El cununa muceniciei.

130

XLIX

Un corăbier, căpitan de vas, ne-a povestit următoarele:

Plecând odată pe mare cu diferiţi pasageri la bord, bărbaţi şi femei, am ajuns în larg şi toate celelalte corăbii pluteau în voie, unele spre Constantinopol, altele spre Alexandria sau în alte direcţii, având parte de vânt prielnic, numai noi nu puteam înainta. Am rămas ţintuiţi vreme de cincisprezece zile în acelaşi loc.

Cu toţii eram îngrijoraţi, dar mai ales eu ca stăpân al vasului şi răspunzător de soarta lui şi a celor de pe el; am început aşadar să mă rog lui Dumnezeu pentru ajutor; şi într-o zi s-a auzit un glas, fără să văd cine vorbeşte, care mi-a spus: „Dă-o jos de pe corabie pe Maria şi îţi vei putea continua călătoria cu bine.” La auzul acestor cuvinte gândeam în sinea mea: „Ce înseamnă asta? Despre care marie vorbeşte?” Cum eram nedumerit, am auzit din nou acelaşi glas: „Ţi-am spus s-o dai jos de pe corabie pe Maria şi vă veţi afla izbăvirea.” Mi-a venit atunci un gând: să mă opresc brusc în mijlocul corăbiei şi să strig: „Maria!”, fiindcă nu ştiam cine e. întinsă pe patul ei, m-a auzit şi mi-a spus: „Ce porunceşti, domnul meu?” „Fii bună şi vino aici”, i-am zis. Venind, am luat-o deoparte şi i-am vorbit: „Vezi, soră Maria, câte păcate am eu şi cum din cauza mea urmează să muriţi cu toţii…”

131

Atunci ea, suspinând adânc, mi-a zis: „Ba nu, domnule căpitan, eu sunt nefericita şi iată că-ţi mărturisesc faptele mele şi nu-ţi ascund nimic. Aşadar, eu, sărmana, am fost căsătorită şi am avut doi copii cu bărbatul meu, unul de nouă şi celălalt de doisprezece ani; fiindcă am rămas văduvă după moartea soţului, aş fi voit să mă ia de soţie un om de arme cu care mă învecinam; am trimis pe cineva la el, dar el mi-a răspuns că nu ia de soţie o femeie care are copii cu un alt bărbat. La auzul acestora, fiindcă-l iubeam şi fiindcă acum îmi doream şi mai mult să fie al meu, mi-am junghiat copiii şi i-am zis: «Iată, acum nu mai am copii.»

Însă el, cum a auzit că mi-am ucis copiii, a spus: «Mi-e martor Domnul, Cel Ce e Viu: [în veci] eu nu voi lua pe una ca aceasta de soţie.» Atunci, temându-mă de a nu-mi fi dată fapta pe faţă şi de a fi condamnată la moarte, am plecat de acasă.”

În ciuda celor auzite de la femeia aceasta, n-am vrut s-o arunc în mare, ci m-am gândit şi i-am zis: „Iată, voi coborî eu singur de pe corabie şi voi urca în barca asta; iar dacă vasul va pleca din loc, să ştii că totul a fost din pricina păcatelor mele.” Am coborât apoi în barca aflată în apropierea mea, dar nu s-a întâmplat nimic: nici barca şi nici corabia nu s-au mişcat din loc.

Atunci am urcat înapoi pe vas şi i-am spus femeii: „Coboară acum şi tu în barcă”, şi ea a coborât.

132

Pe dată barca s-a învârtit de cinci ori în cerc şi s-a dus drept la fund. Iar noi am plutit într-un asemenea fel, încât în trei zile şi jumătate am făcut întreaga călătorie pe care am fi făcut-o în mod firesc în cincisprezece zile.

Despre vameşul care i-a dat soţiei unui comerciant cinci litre de aur

Ne-am dus la peştera Sfântului Sava, şi Avva Eustatie, Egumenul, ne-a povestit că în oraşul Tyr a fost odată un vameş pe nume Moshos, care i-a povestit lui şi celor ce fuseseră atunci de faţă când l-au vizitat [următoarele]:

Pe când eram vameş, am mers într-o seară, destul de târziu, la baia publică să mă spăl. Pe drum am întâlnit o femeie care stătea în întuneric şi care a fost de acord să mă urmeze după ce m-am tocmit cu ea; sub puterea unei bucurii satanice, nu m-am mai dus să mă spăl, ci m-am aşezat la masă. însă, în ciuda stăruinţei mele de a gusta din bucate, ea n-a primit să se atingă de nimic. în cele din urmă, ne-am ridicat ca să mergem să ne culcăm; cum m-am apropiat de ea ca s-o îmbrăţişez, a scos un strigăt puternic, a lăcrimat şi a suspinat adânc, spunând: „Vai, nefericita de mine!” Speriat de strigătul ei, am întrebat-o aşadar [ce se petrece]; iar ea, plângând şi

133

mai sfâşietor, mi-a zis: „Soţul meu este comerciant şi într-un naufragiu a pierdut atât mărfurile lui, cât şi pe ale altora; şi eu, fără alte mijloace, din dorinţa de a-l ajuta să-şi răscumpere pagubele, sunt gata să-mi dau trupul, împinsă de disperare, chiar şi pentru o bucată de pâine; căci am pierdut totul.” „La cât se ridică paguba?”, am întrebat eu. „La cinci litre [de aur]”, mi-a răspuns ea. Atunci am scos aurul şi i l-am dat numaidecât, zicându-i: „Iată, spre slava lui Dumnezeu, nu m-am atins de tine; plăteşte [datoria], eliberează-ţi soţul şi rugaţi-vă pentru mine.”

După câtva timp, cineva m-a denunţat la împărat, spunând că am cheltuit în folos propriu banii publici; s-a dat ordin să-mi fie confiscată întreaga avere, şi eu arestat şi dus, doar în cămaşă, la Constantinopol, am fost aruncat în închisoare. Mi-am petrecut acolo ceva vreme, numai cu cămaşa aceea veche pe mine; şi în fiecare zi nu auzeam decât că: „împăratul are de gând să te condamne la moarte.”

îmi pierdusem aşadar orice nădejde de viaţă. Cum plângeam şi mă tânguiam, am adormit; în vis am văzut-o pe soţia acelui comerciant, venind la mine şi întrebându-mă: „Ce s-a întâmplat, chir Moshos? De ce eşti ţinut aici?” La cuvintele mele despre denunţ şi despre hotărârea împăratului de a mă condamna la moarte, mi-a zis: „Vrei să

134

vorbesc eu cu împăratul să te elibereze?” „Dar împăratul te cunoaşte pe tine?”, am întrebat-o eu. „Da”, a răspuns, şi m-am trezit, mirându-mă de ce ar putea să însemne această vedenie. Mi s-a arătat şi a doua, şi a treia oară, spunându-mi: „Să nu-ţi fie teamă, pentru că mâine te voi elibera!” Iar în dimineaţa următoare, la ordinul împăratului, m-au dus la palat. Când a intrat el şi m-a văzut în cămaşa mea murdară şi sfâşiată, mi-a zis: „Iată, îţi acordăm îndurarea noastră, dar fii cu luare aminte de acum să te îndrepţi!” Am văzut-o pe femeia aceea stând de-a dreapta împăratului şi uitându-se veselă la mine. împăratul a poruncit să mi se dea averea înapoi; şi după ce mi-a dat multe daruri şi onoruri, m-a trimis acasă. în aceeaşi noapte, mi s-a arătat iarăşi acea femeie şi mi-a spus: „M-ai văzut din nou şi ai înţeles cine sunt; eu sunt femeia cu care ţi-ai făcut milă şi de al cărei trup, pentru [numele] Domnului, nu te-ai atins; iată că acum şi eu te-am scos din necazul tău. Iată iubirea de oameni a lui Dumnezeu: sub chipul acelei femei faţă de care tu ai avut atunci milă S-a arătat, de fapt, Dumnezeu cel Sfânt! Cu alte cuvinte, [aceasta zice Domnul:] „Mila ta, făcută cu aceea în numele Meu, ţi-am întors-o, sporind-o însutit.”

135

Despre sfânta fiică care nu i-a îngăduit socrului să se atingă de ea

Avva Daniil s-a dus împreună cu ucenicul său la Alexandria; pe când încă se aflau ei acolo, s-a întâmplat ceva cutremurător.

Un Avva de la Mănăstirea Optsprezecinicului, aflată lângă Alexandria, avea un fiu, a cărui soţie era în vârstă de optsprezece ani; şi Avva locuia împreună cu fiul care era pescar. Dar diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, a ridicat război satanic împotriva Avvei, care fiind foarte rău ispitit de nora sa căuta prilej de a săvârşi păcatul, şi nu găsea; a început aşadar să o mângâie şi s-o atingă întruna, însă copila îl privea ca pe un tată.

Într-o zi, venind nişte pescari, l-au chemat pe soţul ei să meargă la pescuit. După plecarea tânărului, tatăl său s-a năpustit asupra copilei, dar ea i-a spus: „Ce înseamnă asta, tată? Du-te şi fă-ţi semnul Crucii, pentru că ceea ce faci este drăcesc.” însă el nu voia să se dea înapoi; şi, cu toate că a încercat din răsputeri, lovind-o cu pumnii, copila nu a cedat.

Voind s-o sperie, smulge sabia fiului său, care atârna deasupra patului, o scoate din teacă şi o îndreaptă asupra ei, spunând: „Dacă nu mă asculţi, te voi spinteca!” „Nici dacă mă tai în

136

bucăţi n-o să fac aşa ceva!”, i-a zis ea. întărâtat şi împins de diavol, a spintecat-o cu o lovitură de sabie. Numaidecât Dumnezeu l-a orbit; şi umbla în toate părţile, fără să poată afla uşa pe care o căuta.

La răsăritul zorilor, venind alţi pescari să-l caute pe soţul tinerei, la strigătul lor, a răspuns tatăl său: „S-a dus să pescuiască; dar unde este uşa, că n-o văd?” „Aici este”, i-au răspuns şi, imediat ce au deschis-o şi au intrat, au văzut trupul neînsufleţit. Atunci el le-a spus: „Luaţi-mă şi daţi-mă pe mâna căpeteniei, căci am săvârşit omor.” Prinzându-l, l-au predat căpeteniei cetăţii care, cercetându-l şi aflând de la el tot adevărul, l-a pedepsit în cumplite chinuri.

După toate cele petrecute, zis-a Avva Daniil: „Să mergem să vedem rămăşiţele trupeşti ale fetei!” Ajungând ei la Optsprezecinic, au auzit monahii că Avva Daniil avea să vină şi au ieşit în întâmpinarea sa. Şi a spus lor Bătrânul: „Pregătiţi-i trupul, Sfinţi Părinţi; căci trupul acestei fete nu poate fi îngropat decât împreună cu Părinţii.” Iar unii dintre ei crâcneau, zicând că trupul unei femei nu poate fi îngropat alături de Părinţi, de vreme ce a fost omorâtă. Le-a spus atunci Bătrânul: „Fata aceasta este a mea şi a voastră Amma¹; că ea pentru neprihănire a murit.”

¹ Scil. maică duhovnicească.

137

Atunci nimeni nu s-a mai împotrivit Bătrânului şi au îngropat-o alături de Părinţi. Şi, după ce i-a îmbrăţişat pe Părinţi, Bătrânul s-a întors dimpreună cu ucenicul său în pustia Sketei.

LII

Oarecând un frate din pustia Sketei era muncit de dracul curviei şi din pricina atacurilor foarte puternice s-a dus să se mărturisească Stareţului său, care i-a spus: „Mergi la Mănăstirea Optsprezecinicului de lângă Alexandria, peste noapte în cimitirul Părinţilor să te rogi aşa: «Dumnezeul Muceniţei Tomaida, ajută-mă şi izbăveşte-mă de ispita curviei!», şi nădăjduiesc că Dumnezeu te va scăpa de această ispită.” Iar fratele, cu binecuvântarea şi la porunca Bătrânului, a venit la Optsprezecinic şi a făcut cum a fost povăţuit. La întoarcerea [după trei zile] în pustia Sketei, a căzut la picioarele Bătrânului şi a zis lui: „Prin [harul lui] Dumnezeu şi rugăciunile tale, stăpâne, izbăvit am fost de războiul curviei!” „Cum te-ai izbăvit?”, îl întrebă Bătrânul. „După ce am ajuns în cimitirul Părinţilor, n-am făcut decât douăsprezece metanii, şi am adormit; atunci vine la mine o tânără şi îmi spune: «Avva, Avva, ia binecuvântarea aceasta şi întoarce-te la chilia ta!» Cum am primit binecuvântarea, războiul s-a îndepărtat de la mine şi am înţeles că am fost izbăvit.

138

Dar ce a fost binecuvântarea aceea, nu ştiu.” Şi grăi Bătrânul: „Aceasta este îndrăzneala pe care o au la Dumnezeu cei ce se nevoiesc de dragul cumpătării.”

LIII

Despre monahul din Dade, localitate din Cipru, care şi-a mărturisit păcatul săvârşit faţă de soţia sa

Dadele¹ sunt un port² din insula Cipru; în apropierea lui se află o mănăstire numită a lui Filoxen. Câţiva monahi, venind în părţile acelea, au întâlnit un frate de neam din Melitene³, pe nume Isidor, pe care l-au văzut cum plângea cu suspine, fără să se poată opri la stăruinţele tuturor, şi care le spunea: „Sunt tare păcătos, cum n-a mai fost unul asemenea de la Adam până astăzi.”

Iar când aceia îi ziceau: „Cu-adevărat, Avva, nimeni nu e fără păcat afară de Unul Dumnezeu”, el le răspundea: „Aveţi dreptate, fraţilor, însă eu nici n-am văzut, nici n-am auzit de cineva care să fi săvârşit un păcat la fel de mare

1 Astăzi localitatea Pyla.

^2yE[mopiov = post de tranzacţionare a mărfurilor în zona litoralului mediteranean.

³ Melitene astăzi Malatia -, capitala Armeniei Mici; referitor la aceasta, vezi A. Palmer, „Charting Undercurrent in the History of the West-Syrian People: The Resettlement of Byzantine Melitene after 934″, în Oriens christianus 70 (1986), pp. 37-68.

139

ca al meu; şi dacă socotiţi că mă învinuiesc [pe nedrept], îngăduiţi-mi să vă povestesc păcatul meu, ca să vă rugaţi pentru mine:

Pe când eram în lume, aveam o soţie creştină şi temătoare de Dumnezeu; numai că eu urmam învăţătura [eretică a] lui Sever¹. într-o zi, când am venit acasă, nu am găsit-o pe soţie acolo, ci mi s-a spus că se dusese la biserica din vecinătate, ca să se împărtăşească. De îndată ce am auzit acestea, m-am grăbit s-o împiedic, dar întâlnindu-mă cu ea pe drumul spre casă, după ce deja se împărtăşise, am apucat-o de gât, silind-o să dea afară Părticica Sfântă a împărtăşaniei²; pe care am luat-o şi am azvârlit-o în noroi. Tot atunci am văzut un porumbel care a coborât în acel loc şi a luat Sfânta Părticică. După două zile am văzut în vedenie un arap, îmbrăcat în zdrenţe, care mi-a spus: «Noi doi am fost găsiţi vinovaţi de aceeaşi vină şi vom avea parte de aceeaşi pedeapsă.» «Cine-mi eşti tu?», l-am întrebat. «Eu sunt acela ce L-am lovit peste obraz pe Făcătorul a toate, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea Patimilor», răspunse arapul acela; şi pe dată s-a făcut nevăzut. Pentru aceea, fraţii mei, nu pot să-mi aflu liniştea, ci plâng neîncetat.”

¹ Părintele monofizitismului. ²Koivcovia (LIII, 20).

140

LIV

Despre monahul în chilia căruia Născătoarea de Dumnezeu n-a păşit deoarece avea acolo câteva dintre scrierile [eretice ale] lui Nestorie

Câţiva [pelerini] au mers să-l cerceteze cândva pe Avva Chiriac, preotul Lavrei din Kalamon, din apropierea Iordanului, care le-a povestit următoarele:

într-o noapte mi-a fost dat să văd în vis o femeie de neam mare, îmbrăcată în porfiră, însoţită de doi bărbaţi din cinul preoţesc, vrednici de cinste, că stă la intrarea în chilia mea. Iar eu am socotit că femeia aceea era Doamna şi Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, iar bărbaţii dimpreună cu ea, Sfântul Ioan Botezătorul¹, Inainte-Mergătorul Domnului, şi Sfântul Ioan Teologul. Am ieşit aşadar afară şi am rugat-o să intre ca să facă o rugăciune în chilia mea, dar a făcut semn că nu poate îngădui aşa ceva. Fiindcă a văzut cât de mult stăruiam în cererea mea, spunând: „Nu mă lăsa pradă umilinţei şi ruşinii”, şi multe altele, mi-a zis: „Ai în chilia ta pe duşmanul meu şi vrei să intru?”; apoi a plecat.

Când m-am trezit, am început să cuget cuprins de întristare: dacă nu cumva am greşit fie şi cu

¹ Sfântul Ioan Botezătorul este socotit iniţiatorul şi chipul desăvârşit al vieţuirii monahale (Maxim Mărturisitorul, J7epi ănopuvv, PG 91,1289D).

141

gândul înaintea ei; căci în chilie nu mai era nimeni în afară de mine. Cercetându-mă multă vreme, n-am găsit să fi greşit faţă de ea cu nimic; cum eram stăpânit de tristeţe, am luat o carte a Fericitului Isihie, preotul din Ierusalim, să o citesc, ca să-mi alung mâhnirea şi gândurile negre. Cum am deschis-o, am găsit la sfârşitul ei două cuvinte ale ereticului Nestorie; şi mi-am dat numaidecât seama că el era vrăjmaşul Sfintei noastre Stăpâne şi de Dumnezeu Născătoare. Atunci m-am dus şi i-am înapoiat cartea celui ce mi-o împrumutase, zicând: „Ia-o, frate; căci de pe urma ei am mai multă pagubă decât folos.” Întrebându-mă de paguba şi vătămarea mea, i-am povestit cele întâmplate. Atunci a rupt paginile cu cele două cuvinte ale lui Nestorie şi le-a aruncat în foc, spunând: „Nu va sta în chilia mea vrăjmaşul Sfintei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoarea!”

Despre Cosmina, soţia eretică a patricianului Gherman

Avva Anastasie, preotul şi paznicul odoarelor¹ Bisericii învierii [Domnului şi] Dumnezeului nostru [Iisus] Hristos², ne-a povestit că

¹ Responsabilul de odoarele şi obiectele de preţ ale unei biserici, mănăstiri.

² Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim; referitor la acest renumit lăcaş al Creştinătăţii, vezi H. Vincent şi F.-M. Abel, Jerusalem, vol. al II-lea, Paris, 1914, pp. 1-300.

142

aici a venit Cosmina, soţia patricianului Gherman; şi a vrut ca într-o duminică, după lăsarea nopţii, să se închine singură Sfântului şi de viaţă-făcătorului Mormânt al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Când s-a apropiat de uşa bisericii, a întâmpinat-o Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, însoţită de alte femei, şi nu i-a îngăduit să intre, spunându-i: „întrucât nu eşti a mea, aici nu poţi intra” căci aceasta se alipise de erezia lui Sever, acefalul¹. La rugăminţile ei de a o lăsa să intre, Născătoarea de Dumnezeu i-a zis: „Crede-mă, femeie, nu vei intra aici, dacă nu vei avea aceeaşi părtăşie în credinţă cu noi!²” Atunci, înţelegând că nu este îngăduit să intre din pricina ereziei ei şi că dacă nu va reveni în sânul Sfintei Biserici soborniceşti şi apostoliceşti a lui Hristos nu va putea intra în lăcaşul [închinat] învierii [Domnului], s-a întors şi s-a pus în slujba credinţei ortodoxe³.

După ce a fost adus Sfântul Potir, s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge ale Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi astfel s-a învrednicit să intre şi să se închine fără

¹ Partida monofizită alexandrină a primit numele de acefali, fiindcă rămăseseră fără patriarh, adică fără „cap” (â = fără + KE(ţ)(xAf = cap); prin extensie, monofiziţii au primit numele de acefali.

² Scil. înainte de a se dezice şi de a se lepăda de erezia monotelită.

³ic t6 buxKovelv (LV, 14).

143

oprelişte la Mormântul cel de viaţă-făcător [al Domnului nostru].

LVI

Despre milostenia împăratului Zenon

Un creştin vrednic de încredere ne-a povestit nouă următorul fapt:

După ce împăratul Zenon a stricat o tânără şi apoi a alungat-o, mama fetei l-a blestemat pe împărat, şi zăbovind adesea în biserica Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, a rugat-o cu lacrimi: „Răsplăteşte-i pe măsură, Doamna mea, împăratului Zenon!” Pentru că a făcut asta multe zile, i s-a arătat de Dumnezeu Născătoarea, zicându-i: „Crede-mă, femeie, de multe ori am vrut să te răzbun şi să-i plătesc pe măsură lui Zenon, dar mâna sa mă împiedică.” Căci pe vremea aceea era milostiv faţă de toţi şi iubitor de săraci.

LVII

Despre cel ce a aflat o monahie în mijlocul pustiei

Avva Chiril, cel ce a scris vieţile Sfinţilor Părinţi Eftimie şi Sava, ne-a făcut cunoscute cele pe care le-a aflat de la Ioan, ucenicul Sfântului Chiriac anahoretul.

144

Când m-am dus nu cu mult timp în urmă împreună cu ucenicul meu la Bătrânul [şi Duhovnicul] nostru, am zărit în depărtare un om în pustie, aşezat în apropierea unui tamarix¹; socotind că era unul dintre anahoreţi căci pe vremea aceea se aflau mulţi prin acele părţi -, ne-am grăbit să ajungem la el ca să i ne închinăm.

Cum ne-am apropiat de acel loc, el s-a făcut nevăzut, iar noi, din pricina fricii şi a laşităţii, am început să ne rugăm, cu convingerea că cel pe care îl văzuserăm era un duh necurat. După ce am spus „Amin”, la o cercetare atentă a locului, am aflat o peşteră sub pământ şi ne-am gândit că acolo se va fi pogorât adevăratul rob al lui Dumnezeu, spre a se ascunde de noi; imediat ce am ajuns în dreptul peşterii, am început să-l rugăm stăruitor, zicându-i: „Nu ne lipsi pe noi, Părinte, de rugăciunile tale şi de binecuvântata întâlnire cu tine!”

Cu un glas stins, ne-a zis: „Eu sunt femeie, ce voiţi voi de la mine?”; apoi: „Unde vă duceţi?” „La Avva Chiriac Anahoretul”, i-am răspuns noi; „dar spune-ne care e numele tău şi de ce ai venit aici.” „Vă voi spune la întoarcere.” La hotărârea noastră de a nu pleca înainte de a afla despre viaţa ei, ne-a spus: „Numele meu este Maria şi am ajuns psalt la Biserica Sfintei învieri a lui Hristos, dar diavolul i-a făcut pe mulţi [bărbaţi] să se

¹ Arbust din familia Tamaricaceae; este cunoscut şi sub numele de cătină.

145

smintească din cauza mea; de teamă să nu ajung pricina unor alunecări spre păcat şi să adaug la păcatele mele altele [şi mai mari],mă rugam lui Dumnezeu să mă scape de asemenea ispite.

Într-o noapte aşadar, cu inima zdrobită, m-am pogorât la sfânta [scăldătoare a] Siloamului şi am umplut un vas cu apă; am luat un coş cu legume şi boabe muiate şi am părăsit în timpul nopţii Sfânta Cetate, încredinţându-mă [în mâinile] lui Dumnezeu, Care m-a îndrumat aici. Iată că au trecut optsprezece ani de atunci şi, prin Harul lui Hristos, nici apa nu mi-a lipsit, nici coşul cu legume nu s-a împuţinat; dar nici pe nimeni nu am văzut până acum. Mergeţi”, ne-a spus, „să vă împliniţi slujirea, şi, la întoarcere, să treceţi din nou pe la mine!”

Auzind noi acestea, ne-am dus la Avva Chiriac şi i le-am vestit şi lui. Iar el s-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule! Oare câţi Sfinţi [necunoscuţi nouă] nu ai?! Dar acum plecaţi, fiilor, şi aşa să faceţi, precum v-a spus!”

Urmând sfatul Sfântului Bătrân, ne-am întors la peşteră şi după obiceiul anahoreţilor am bătut la uşă, dar fiindcă n-am primit nici un răspuns, am intrat şi am găsit-o neînsufleţită. Am mers la Lavra lui Sukas¹, Lavra noastră, şi aducând toate

¹ Lavra un mod de vieţuire monahală specific mai ales zonei Palestinei şi parţial Egiptului, termenul de „lavră” nefiind menţionat în legislaţia lui Justinian (Joseph Patricii, Sabas, Leader of Palestinian Monasticism: A Comparative Study in eastern Monasticism, Fourth to Seventh Centuries, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington DC, 1995, p. 32). întemeietorul acestui mod de vieţuire monahală este Hariton (prăznuit la 28 septembrie), un monah originar din Licaonia. Prima Lavră întemeiată de el a fost aceea a Faranului, la câţiva km de Ierusalim. A mai întemeiat şi Lavra lui Sukas, în apropierea Betleemului, dar mai în adâncul pustiei (aici cuviosul Hariton şi-a aflat sfârşitul în pace), şi o alta pe muntele Sarantarion (muntele celor 3 Ispitiri ale Mântuitorului, aflat în apropierea Ierihonului). Toate aceste trei Lavre au apărut aproape concomitent şi spontan (în jurul anului 330), fără ca întemeietorul lor să-şi fi propus în mod special acest lucru.

146

cele de trebuinţă, i-am făcut înmormântarea, îngropând-o în peştera aceea şi pecetluind uşa cu pietre.

LVIII

Despre femeia care şi-a scos ochii fiindcă s-a smintit din pricina ei un tânăr

Un creştin plin de evlavie faţă de Hristos ne-a povestit ce s-a petrecut în Alexandria.

O monahie, zice-se, locuia în casa sa şi îşi căuta liniştea lăuntrică, îngrijindu-se de suflet în postiri, privegheri şi multe milostenii. Dar diavolul, vrăjmaşul de-a pururi al omului, nu a răbdat virtuţile acestea ale fecioarei şi a ridicat împotriva ei un război plin de viclenie¹: a trezit în sufletul unui tânăr o dorinţă satanică faţă de ea;

¹ Kovioproç = furtună de nisip, stil. stare de confuzie şi de tulburare.

147

în aşa fel încât acesta nu mai pleca din faţa casei ei. Aşadar, când monahia¹ voia să iasă din casă să meargă la biserică² pentru a se ruga, tânărul nu o lăsa, ci o necăjea şi o întrista, adresându-i-se cu nenumărate cuvinte drăceşti, astfel că în cele din urmă a fost silită să nu mai iasă din casă vreme de multe zile.

într-o zi a trimis pe cineva la tânăr să-l cheme la ea; şi când a venit, l-a întrebat: „într-adevăr, frate, de ce mă necăjeşti şi nu mă laşi să ies din casă?” “Îţi mărturisesc sincer, doamna mea”, îi răspunse, „te doresc foarte tare şi când te văd simt că iau foc.” „Ce ai văzut aşa frumos”, îl întrebă ea, „de [ai ajuns să] mă iubeşti atât de mult?” „Ochii tăi”, a răspuns, „aceştia m-au robit.” Iar ea, cum a auzit că ochii ei i-au adus tânărului amăgirea, a apucat andrelele şi s-a înţepat până şi-a scos ochii.

Văzând tânărul că monahia³ şi-a scos ochii din pricina lui, cu sufletul zdrobit a plecat în pustia Sketei şi s-a lepădat de lume, ajungând un monah foarte sporit.

¹ Movăoipia (LVIII, 8).

²Ad litteram „casă de rugăciune” (evicriipioi; oIkop, LVIII, 9).

³ Movaxr) (LVIII, 22).

148

LIX

Despre fântâna săpată de o femeie văduvă

După cum ne-au povestit Părinţii, într-una dintre aceste zile o femeie cu mare evlavie faţă de Hristos, din părţile Apameii¹, a săpat o fântână. Cu toate că a cheltuit foarte mult şi a săpat foarte adânc, n-a aflat apă. Şi era foarte necăjită şi descurajată din cauza trudei şi a cheltuielilor.

Într-o zi a întâlnit în vedenie pe cineva care i-a spus: „Trimite după icoana Avvei Teodosie [ale cărui moaşte se află] în [insula] Skopelos² şi prin harul acesteia Dumnezeu îţi va da apă.” Deîndată femeia a trimis doi oameni care au luat icoana şi au coborât-o în puţul săpat; şi numaidecât a ieşit apa într-atât, încât a umplut fântâna până la jumătate. Iar cei care au scos icoana din fântână i-au adus pe Părinţii [de la mănăstire], care au gustat din apa aceea şi au dat slavă lui Dumnezeu.

¹ în Antichitate au existat cel puţin 10 oraşe cu acest nume; în cazul de faţă e vorba despre Apameia din provincia Bithinia.

² Este sărbătorit la 5 februarie; se trăgea din Antiohia, nefiind acelaşi cu Teodosie Chinoviarhul.

149

Despre femeia care se ruga lui Dumnezeu, spunând „Doamne, bate-mă!”

Ne-a povestit un creştin iubitor de Hristos că o femeie, tânără şi foarte frumoasă la înfăţişare, cum a intrat într-o biserică a început să se roage cu lacrimi şi să strige cu glas tare: „Doamne, bate-mă!” Şi a rămas acolo destulă vreme, spunând aceasta de multe ori. Unul dintre mai-marii locului, întâmplându-se să se afle acolo în acelaşi timp pentru rugăciune, se întreba care e pricina rugilor ei aşa de stăruitoare. După ce s-a oprit din plâns, s-a dus la ea şi a întrebat-o: „Spune-mi, pentru dragostea lui Dumnezeu, din ce pricină ceri asemenea lucruri în rugăciunea ta? Dacă-mi vei spune adevărul, nădăjduiesc în Dumnezeu că te voi ajuta cu orice-mi stă în putinţă.” Căci îşi închipuia că era doborâtă de lipsuri sau de munca istovitoare. Iar ea, văzându-i sârguinţa de a afla pricina mâhnirii ei, l-a luat deoparte şi i-a spus: „Eu, stăpâne, am avut un singur soţ căruia i-am dăruit fecioria mea, dar care a murit înainte de vreme, lăsându-mă văduvă; şi acum, fiindcă trupul meu se ridică împotriva mea, din dorinţa de a fi cu un bărbat, mă rog lui Dumnezeu să mă smerească, ca să nu ajung să cunosc un alt bărbat.” Cu aceste cuvinte femeia a plecat la casa ei.

150

Luând el aminte, s-a minunat, dar voind să afle în amănunt cele petrecute, a trimis un copil după ea, ca să vadă unde locuieşte; iar copilul i-a arătat casa ei. Când mai apoi a trimis pe cineva, la întoarcere acela i-a vestit Stăpânului că era cuprinsă de febră puternică, zăcând la pat şi suspinând, iar el s-a minunat de o aşa femeie plină de cumpătare şi a dat slavă lui Dumnezeu.

LXI

Despre Sfânta care se prefăcea nebună

La Mănăstirea de femei din Tabene¹, aflată peste râu², faţă în faţă cu cea a bărbaţilor, se nevoiau în jur de patru sute de [monahii]; aici se afla şi o fecioară pe nume Isidora care, mânată de dragostea pentru Hristos, se prefăcea a fi nebună³, smerindu-se şi umilindu-se [în faţa tuturor].

¹ După cum ne informează istoricul Socrate, în Tabene au existat alături de mănăstirea de monahi, înfiinţată de Pahomie, şi de mănăstirea de femei, înfiinţată de Maria, sora lui Pahomie, o a treia mănăstire de monahi, înfiinţată de Teodor (Socrate, Istoria bisericească 1).

²Scil. râul Nil.

³ Episodul narat aici a fost analizat amănunţit, fiindcă Isidora e cel mai vechi personaj de acest fel descris în literatura religioasă, fiind socotită modelul clasic al femeiifedoarei „nebune în Hristos” (cf. F. Rizzo Nero, „Percorsi di santita: «aaArj» versus «oaAoc»”, în Bollettino delle badia greca di Grottaferrata, NS 35 [1991], p. 326). Vezi, de asemenea, Karl Vogt, „La moniale foile du monastere des Tabennesiotes. Une interpretation du chapitre 34 de L’Historia Lausiaca de Pallade”, în K.E. Barresen K. Vogt, Wometis Studies of the Christian and Islamic Traditions. Ancient, Medieval and Renaissance Foremothers, Ed. Springer, 1993, pp. 177-192; vezi şi Postfaţa.

151

într-atât o dispreţuiau surorile, încât nici măcar nu mâncau împreună cu ea, dar ea îndura cu bucurie orice. Iar virtutea sa aducea foarte mult folos mănăstirii, fiindcă nu se dădea în lături din faţa nici unei munci pentru oricare dintre surori, făcea ascultare ca o roabă, orice i s-ar fi cerut, şi le slujea pe toate cu multă blândeţe. Era asemenea unei lumini pentru obşte, după cum şi Domnul a spus: „Cel care va vrea să fie mare să fie slujitorul”¹ tuturor şi „Dacă cineva va voi să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun”².

Veşmintele tuturor erau [îngrijite şi] după rânduiala chipului monahal; toate îşi purtau [mândre] culionul pe cap, numai ea îşi făcea treburile cu capul înfăşurat în nişte zdrenţe. Nici una dintre cele patru sute de monahii n-a văzut-o stând vreodată la masă şi mâncând, ci mulţumindu-se cu firimiturile şi cu resturile de pe fundul oalelor de lut în care se gătea. Niciodată n-a purtat încălţări, n-a ocărât pe nimeni, nici nu s-a plâns; [despre nimeni] n-a spus nici o vorbă nici uşoară, nici grea³ -, chiar dacă a fost batjocorită şi lovită, chinuită şi urâtă de foarte multe surori.

¹ Cf. Mt. 23,11 şi 20, 26; Mc. 9, 35; Lc. 9, 38.

²1 Cor. 3,18.

³ Ovk ¿AâArjoev pitcpâv rj peya pi]pa, scil. nici mică (pucpov), adică superficială, nici mare (peya), adică gravă sau plină de infatuare.

152

Pentru această preacuvioasă [femeie] s-a arătat îngerul preasfântului Pitirun, pustnic foarte încercat şi virtuos, şi i-a spus: „De ce socoteşti că izbânzile şi evlavia ta sunt deosebite nevoindu-te în acest loc? Vrei să vezi o femeie mai evlavioasă decât tine? Mergi la mănăstirea de femei din Tabene şi vei afla acolo pe una purtând cunună pe cap; ea este deasupra ta. Căci, deşi se luptă de atâta vreme cu lumea şi slujeşte în fel şi chip tuturor, deşi celelalte surori nu simt decât dezgust pentru ea, nu şi-a dezlipit mintea nici o clipă de Dumnezeu. Iar tu, şezând aici, hoinăreşti cu mintea prin cetăţi, chiar dacă n-ai văzut niciodată cum arată lumea cu adevărat.”

Şi pornind marele Pitirun la drum, a venit la Tabene şi s-a rugat de [Părinţi] şi dascăli să-l lase să treacă de cealaltă parte a râului, la mănăstirea femeilor; iar aceia, plini de încredere, l-au ajutat să treacă râul, fiindcă îl aveau la mare cinste ca pe unul ce era bătrân şi ducea o viaţă de nevoinţă.

Acolo, după rugăciune, [Pitirun cel] Mare a dorit să le vadă la chip pe toate fecioarele; şi au trecut toate prin faţa lui, aceea însă nu s-a arătat. Atunci Bătrânul le zise: „Să le aduceţi pe toate!” Şi când acelea i-au răspuns: „Am trecut prin faţa [Cuvioşiei tale] toate câte suntem”, le-a spus: „Ba nu, lipseşte una, cea pe care mi-a arătat-o mie Îngerul.”

153

„Avem una la bucătărie”, îi răspunseră, „dar e cu minţile rătăcite.” „Aduceţi-o”, le spuse, „vreau s-o văd şi pe ea!” însă ea n-a vrut să asculte, poate simţind sau fiindu-i descoperit de Sus de ce o chemau. Atunci au luat-o cu forţa, târând-o şi zicându-i: „Sfântul Pitirun doreşte să te vadă!” căci Cuviosul era foarte vestit. Adusă cu sila, i-a văzut Marele [nevoitor] chipul şi zdreanţa de pe creştet¹ şi, aruncându-i-se la picioare, i-a spus: „Amma, binecuvântează-mă!” îndată a căzut şi ea la picioarele lui, zicându-i: „Ba nu, tu, Părintele şi Domnul meu, să mă binecuvântezi!” Văzând ele cele petrecute, uluite îi spuneau: „Avva, nu te lăsa amăgit, e smintită!” Atunci le spuse Sfântul: „[Smintită?] Voi sunteţi smintite; aceasta e mai sporită duhovniceşte şi decât voi, şi decât mine; este cu adevărat Amma, şi nu-mi doresc [nimic altceva] decât ca la Ziua Judecăţii să fiu dimpreună cu ea!”

La auzul acestora, i-au căzut la picioare, cerându-i iertare şi mărturisindu-şi greşelile nenumărate cu care o supăraseră [necontenit] pe Sfânta aceasta. Una spunea: „Eu am batjocorit-o”, alta: „Eu am râs de înfăţişarea ei smerită”, iar alta:

¹ Mimând nebunia, Isidora şi-a aşezat o zdreanţă în jurul capului în chip de diademă; la ea făcuse referire anterior îngerul, şi atât pentru Pitirun, cât şi pentru cititor, în plan spiritual aceasta reprezintă simbolul adevăratei biruinţe şi încununări duhovniceşti.

154

„Eu am aruncat pe ea zoaiele din farfuria mea când mi-o clăteam”, iar alta: „Eu am învineţit-o”, alta: „Eu mi-am suflat nasul asupra ei”, alta: „Eu i-am băgat seminţe de muştar în nas” şi fiecare în parte îşi dădea pe faţă ocările cumplite cu care a năpăstuit-o.

După ce le-a primit mărturisirea şi s-a rugat pentru ele, stăruind îndelung înaintea cinstitei roabe a lui Hristos să se roage pentru el, Sfântul Pitirun a plecat. Iar ea, după câteva zile, întrucât nu a suportat să primească slava şi cinstea surorilor şi fiindcă s-a simţit împovărată de laude în chip deosebit, a plecat pe ascuns din mănăstire. Şi nici unde a plecat, nici unde s-a ascuns, nici unde şi-a aflat sfârşitul nimeni n-a ajuns să afle vreodată.

LXII

Despre Sfânta Pelaghia¹

A fost odată un monah pe nume Nonnus, care pe vremea domniei împăratului Teodosie cel Mare² a fost hirotonit de Patriarhul Flavian al

¹ Sfânta Pelaghia e prăznuită la 8 octombrie. Pentru o analiză a acestei vieţi din perspectiva literaturii patristice, vezi Benedicta Ward, Vieţile Sfintelor care mai înainte au fost desfrânate. Un studiu asupra căinţei în monahismul timpuriu, traducere în limba română diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, ²1998, pp. 77-87.

² Teodosie cel Mare a domnit între anii 379 şi 395.

155

Antiohiei episcop. Nu la multe zile după hirotonisire a venit în Antiohia spre a se înfăţişa Patriarhului alături de alţi episcopi; şi în Vremea aceea s-a întâmplat acolo ceva minunat. într-o zi de sâmbătă aşadar acest episcop a avut o vedenie¹:

„Pe când mă aflam în capul Sfintei Mese [la dumnezeiasca Liturghie], o porumbiţă plină de noroi a venit zburând deasupra mea mult timp, până ce am încheiat rugăciunea pentru catehumeni. La ieşirea catehumenilor² s-a făcut deîndată nevăzută. Totuşi, după rugăciunea credincioşilor şi după încheierea Aducerii-înainte, porumbiţa cea plină de noroi a venit iarăşi să zboare deasupra mea; atunci mi-am întins mâna, am prins-o şi am aruncat-o în vasul cu apă din curtea bisericii; după ce şi-a lepădat toată murdăria în apă, s-a ridicat albă ca zăpada şi, zburând de câteva ori în jurul meu, a plecat. Ridicându-mi privirea, am văzut cum se îndepărta în înaltul cerului, până a dispărut din faţa ochilor mei.”

Episcopul a povestit vedenia avută diaconului, zicând: „Domnul le va rândui pe toate spre folosul nostru.” Dimineaţa a venit la Patriarh împreună cu alţi episcopi, iar la vremea săvârşirii dumnezeieştii Liturghii au luat şi ei parte. După citirea³ Sfintei Evanghelii, Patriarhul a trimis

¹O papa (LII, 6).

²Scil. În momentul când se spune „Cei chemaţi, ieşiţi…”

³EK(pri)Vî]oiţ (LXII, 22) în sens de citire intonată.

156

după Nonnus episcopul de Heliopolis, despre care am amintit cerându-i să ţină un cuvânt de învăţătură în faţa poporului; şi deschizându-şi gura a predicat cu glasul său simplu, pentru că nu urmase nici o şcoală, nici măcar pe cea primară; cuvântul său de învăţătură a fost despre înfricoşătoarea Judecată dinaintea Tronului lui Hristos din ştiinţa dobândită pe lângă Părinţii unde se nevoise¹. Iar toţi cei ce erau de faţă au simţit zdrobirea inimii şi pocăinţă.

Printre toţi cei adunaţi acolo se afla şi o femeie desfrânată din oraşul Antiohia, foarte bogată, care pentru avuţia şi mulţimea mărgăritarelor ei fusese numită Mărgărita. Cuprinsă şi ea de zdrobirea inimii şi de pocăinţă în urma cuvântului său de învăţătură, le-a poruncit la două dintre slugile sale să rămână la biserică până la sfârşitul Liturghiei, pentru a afla unde era găzduit Sfântul Nonnus.

După aflarea acestui lucru, i-a trimis Fericitului o scrisoare cu următoarele cuvinte:

„Eu, păcătoasa, ucenica şi slujnica diavolului, îţi trimit salutări ţie, Preasfântul ucenic al lui Hristos. Te-am auzit vorbind despre Dumnezeul tău, pe Care îl cinsteşti, cum a pogorât Cerurile şi a venit pe Pământ ca să-i mântuiască nu pe cei

¹ Conform Sinaxarului, s-a nevoit la mănăstirea tabenisioţilor, şi este sărbătorit la 10 noiembrie.

157

drepţi, ci pe cei păcătoşi; cum S-a sălăşluit şi a petrecut cu vameşii şi cu păcătoşii¹; astfel că şi pe păcătoasa, care I-a spălat picioarele cu lacrimi şi apoi I le-a şters cu părul capului², n-a alungat-o, ci pentru râvna vădită în acea clipă a arătat-o mai curată chiar şi decât o fecioară. Aşijderea a făcut şi cu tâlharul, pe care l-a făcut părtaş Raiului³. Iar acum, domnul meu, chiar dacă sfinţenia ta e mare, ia aminte şi caută spre mine, păcătoasa. Căci şi samarineanca a prins îndrăzneală şi s-a apropiat de Dumnezeul tău⁴, cum am auzit de la creştini; dacă şi tu eşti ucenicul Lui, nu te scârbi de mine, care vreau să mă mântuiesc prin tine.”

Imediat ce Fericitul Nonnus a citit scrisoarea, a chemat-o la sine pe ea; şi, văzându-i pocăinţa şi mărturisirea fierbinte, a botezat-o în prezenţa celorlalţi episcopi. Aceea, după botez, şi-a încredinţat averea în mâinile episcopilor, spre a fi împărţită săracilor; apoi, cinstindu-i pe robii săi, bărbaţi şi femei, cu dreptul de a fi liberi, în cea de-a opta zi s-a spălat⁵ şi a părăsit cetatea Antiohiei fără ştirea nimănui.

După ce Fericitul Nonnus a părăsit şi el oraşul acesta, întorcându-se la biserica rânduită

¹Mt. 9,11; Mc. 2,16; Lc. 5, 30.

²Lc. 7,37-38.

³ Lc. 23,43.

⁴ In. 4, 7-29.

⁵ După ce a împlinit ritualul băii din ziua a opta, cu care se încheie săvârşirea Tainei Botezului.

158

lui¹, ucenicul său² a dorit după trei ani să meargă să se închine la Locurile Sfinte. După ce a ajuns acolo şi s-a închinat, a mers să-l caute pe Pelaghie, un [vestit] monah eunuc, despre care a aflat că se nevoia pe Muntele Măslinilor. Chilia acestuia iată că era pecetluită de jur-împrejur cu o singură ferestruică într-un perete, prin care primea cele de trebuinţă; cum a bătut în ea, i-a deschis Sfânta, care imediat ce l-a văzut, l-a recunoscut, dar el nu. Cum ar fi fost cu putinţă s-o recunoască de vreme ce frumuseţea trupească pălise, iar ochii i se adânciseră în orbite, şi oasele i se uscaseră în urma unei nevoinţe atât de aspre? Şi întreg Ierusalimul credea despre ea că e bărbat. Binecuvântându-l, ea l-a întrebat: „Oare nu eşti cumva în slujba Episcopului Nonnus?” Când acela i-a răspuns că da, îi zise: „Nădăjduiesc că se va ruga pentru mine, întrucât este sfânt şi rob [adevărat] al lui Dumnezeu.” La dorinţa lui de a se împărtăşi de folos duhovnicesc, Sfânta nu i-a îngăduit, spunându-i: „Pomeneşte-mă, rogu-te, în rugăciunile tale!” şi, închizând uşa chiliei, a început să citească Ceasul al III-lea, în timp ce el s-a retras.

După opt zile s-a răspândit pretutindeni vestea că Pelaghie, făcătorul de minuni, a adormit;

¹ După mărturia textului de faţă (cf. supra), dar şi a Sinaxarului din 8 octombrie, a fost episcop de Heliopolis.

² Scil. diaconul Episcopului Nonnus.

159

şi s-au adunat [monahii de la] toate mănăstirile din Ierusalim, Nicopolis şi Ierihon să-l înmormânteze. Au forţat aşadar uşa şi auscos afară rămăşiţele sale sfinte; şi în timp ce-l pregăteau să-l îmbrace cu veşmintele cuvenite îngropării, au văzut că după fire era femeie. Atunci cu glas înalt au spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ai atâţia Sfinţi ascunşi pe pământ, nu numai bărbaţi, ci şi femei!” La început au dorit să ascundă de popor taina aceasta, dar n-a fost cu putinţă; căci, de îndată ce s-a aflat, s-au strâns mulţimi de oameni, cărora li s-au adăugat fecioarele şi monahiile sporite în nevoinţe¹ dând şi acestea slavă lui Dumnezeu -, ca să-i îngroape sfintele rămăşiţe.

Despre această Sfântă şi despre întoarcerea şi pocăinţa ei neaşteptată aminteşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur într-un cuvânt al său.²

¹AoKT]Tpiai (LXII).

² în Omilia a LXVII-a a Comentariului la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur face encomionul acestei Sfinte, spunând: „Oare nu aţi auzit cum acea desfrânată, care i-a întrecut pe toţi prin libertinaj, totodată i-a şi umbrit pe toţi prin evlavia ei? Nu, nu mă refer la desfrânata din Evanghelii, ci la aceea din vremurile noastre, care se trăgea din oraşul acesta cel mai plin de fărădelegi al Feniciei [scz 7. Antiohia]. Iar ea, care n-a fost decât o desfrânată, ajunsese să fie cea mai vestită pentru [apariţiile ei pe] scenele [obscene] de teatru ale oraşului şi să se bucure de o celebritate ce se întindea dincolo de marginile ţinutului nostru, până în Cilicia şi Capadocia. Pentru că această desfrânată a risipit oarecând multe averi şi pe mulţi i-a lăsat orfani; şi nu puţini au fost cei care-au acuzat-o de magie şi de faptul că-i prindea pe ceilalţi în mrejele ei nu doar cu ajutorul frumuseţii trupului, ci şi al poţiunilor magice. Această desfrânată l-a prins odată în mrejele sale chiar pe fratele împărătesei, astfel [că vă daţi seama] cât de mare era puterea ei. Dar pe neaşteptate eu unul nu mi-am dat seama cum, sau, ca să fiu sincer, am înţeles de fapt foarte bine -, mulţumită faptului că a râvnit aceasta şi că s-a pocăit, a reuşit să atragă asupra ei Harul lui Dumnezeu. Dispreţuindu-le pe toate celelalte şi lepădându-se de vrăjile satanice, s-a înălţat în grabă spre ceruri. Dacă atunci când urca pe scenele teatrului de destrăbălare nu exista ceva mai neruşinat decât ea, mai târziu avea să le depăşească pe multe [alte femei şi fecioare] prin înfrânarea şi nevoinţa deosebit de aspră; căci, îmbrăcându-se în sac, s-a supus pentru tot restul vieţii unei asemenea asceze. Din pricina ei şi eparhul păgân şi-a pierdut liniştea; din pricina ei şi soldaţii au pus mâna pe arme şi mergând la sălaşul ei n-au putut nici s-o readucă pe scenă, dar nici să o îndepărteze de tovărăşia fecioarelor, care au primit-o între ele. Aceasta s-a învrednicit de tainele cereşti cele negrăite şi, după ce a dat dovadă de o râvnă vrednică de harul primit, şi-a aflat sfârşitul spălându-şi prin har toate [păcatele] şi arătând după Botezul ei o vieţuire pământească în evlavie şi iubire de înţelepciune foarte înalte. Căci n-a vrut să-şi mai arate vechilor ei ibovnici chipul, petrecând mulţi ani ca şi cum ar fi fost încarcerată. Că numai în felul acesta se va putea ca cei din urmă să ajungă cei dintâi şi cei dintâi, cei din urmă [cf. Mt. 19,30]; aşa de înflăcărat se cuvine să se arate sufletul creştin, şi atunci nici o piedică, oricare ar fi ea, nu se va arăta prea mare sau prea grea” (PG 58, 636).

160

LXIII

Un înalt slujbaş de stat¹, pe nume Pa vel, deşi era căsătorit şi foarte bogat, îşi dorea să se facă monah. Chemându-şi soţia şi copiii, le-a împărtăşit planul său. Şi fiindcă nu numai că s-au

¹ Illustris cel mai înalt titlu acordat membrilor senatului (John H. Rosser, Historical Dictionary of Byzantium, Scarecrow Press, 2011, p. 203); făcând parte din aristocraţia superioară, ei nu puteau fi judecaţi decât de împărat.

161

arătat râvnitori, ci nutreau deopotrivă cu el aceeaşi dragoste pentru vieţuirea monahală¹, le-a spus: „Dacă vreţi cu adevărat să aveţi parte de folos duhovnicesc, am să vă vând unor mănăstiri ca pe nişte robi”; iar ei au primit cu bucurie.

Luând aşadar pe soţia sa în nişte haine modeste, de roabă, cu partea ce i se cuvenea din avere, s-a dus cu ea la o mănăstire de maici, încredinţând-o egumenei, spre a sluji acolo, dimpreună cu lucrurile ei; aşijderea a făcut şi cu copiii, pe care i-a dus la o altă mănăstire, dându-i ca robi egumenului, dimpreună cu lucrurile de cuviinţă. Pe urmă a mers şi el într-altă mănăstire şi a făcut la fel, dându-se pe sine ca rob. Apoi îi spuse Avvei: „Cu voia ta, aş dori să intru în biserică”²; cu îngăduinţa Bătrânului a intrat şi, închizând uşile în urma lui, şi-a ridicat mâinile, zicând: „Dumnezeule, Tu ştii că am venit la Tine din toată inima!” Şi s-a auzit un glas care a spus: „Am cunoscut şi Eu şi te-am primit cu toată inima Mea!”

Pentru că a vieţuit astfel în Cenobiu³ şi a lucrat neîncetat, împlinind ca un rob toate slujirile de jos şi smerindu-se mai mult decât toţi, a fost înălţat de Dumnezeu pentru smerenia sa. După

¹ MovabiKT] (LXIII, 4) ca sinonim pentru lOvaoTiKOc; (cf.

;lovăi; = unitate).

²EvKiTpio (LXIII, 16).

³ Mănăstire cu viaţă de obşte (Koivopiov).

162

moarte, din mormântul lui a izvorât mir, şi multe semne şi minuni s-au făcut.

LXIV

Despre femeia prefăcută prin vrăji într-o vacă

Un oarecare egiptean, avut, dar foarte desfrânat, s-a îndrăgostit de o femeie căsătorită şi cumpătată, care se bucura de condiţia de om liber. Şi dacă n-a putut s-o amăgească datorită cuminţeniei şi cinstei faţă de soţul ei credincios, atotstricatul s-a dus la un vrăjitor, zicându-i: „Înduplec-o să mă iubească, ori prin meşteşugul tău fă să fie alungată de soţ!” Aşadar vrăjitorul, după ce şi-a primit toţi banii pe care i-a cerut, a încercat prin vrăjile lui s-o înduplece, dar fiindcă n-a izbutit, s-a folosit de alte farmece mai puternice, care au făcut-o să ia înfăţişarea unei vaci. Când venea soţul acasă, soţia i se arăta sub chipul unei vaci; şi când se întindea în pat, se mira [şi se întreba] de ce vaca urca lângă el.

Aşadar soţul a început să plângă şi să se tânguiască, fără să priceapă ce se întâmplă şi, de vreme ce socotea că vorbeşte cu un patruped, nu avea parte de nici un răspuns [care să-l lămurească,] orice ar fi spus sau ar fi făcut el. Aşa stând lucrurile, i-a chemat pe preoţii din acel sat acasă şi le-a arătat-o pe soţia sa. Dar nici ei nu şi-au dat seama ce li se întâmplase. Iar aceea vreme

163

de trei zile n-a gustat nici iarbă cum se cade animalelor, nici pâine ca toţi oamenii, lipsindu-se de amândouă felurile de hrană.

În cele din urmă, spre slava lui Dumnezeu şi ca să se vădească virtutea Sfântului Macarie, i-a trecut bărbatului prin gând să meargă cu ea la acest Cuvios; şi cu un căpăstru, a dus-o ca pe o vacă adevărată la el. Când a ajuns aproape, au ieşit fraţii în faţa chiliei Avvei Macarie, certându-l pe soţ: „De ce ne-ai adus vaca asta?” „Ca prin rugăciunea dreptului Macarie să aibă parte de milă [şi ajutor]”, răspunse el. „Şi ce rău o paşte?”, îl întrebară ei. „Cea pe care o vedeţi acum”, zise el, „a fost soţia mea, sărăcuţa, şi nu ştiu cum a fost preschimbată astfel; şi astăzi s-au împlinit trei zile de când n-a gustat nimic.” La auzul acestora au mers şi i-au spus lui Macarie, sluga lui Hristos, care începuse să se roage pentru ea dinainte de a-l înştiinţa ei. Iar Dumnezeu i-a descoperit totul. Când i-au spus ucenicii că „Cineva a venit aici cu o vacă”, el le-a răspuns: „Voi sunteţi cai şi aveţi ochi de cai. Căci aceasta este femeie şi aşa a fost creată [de Dumnezeu].” Au adus-o la Macarie, care a binecuvântat apa¹ şi a vărsat-o pe capul ei, rugându-se pentru ea; şi pe dată toţi au început să o vadă ca pe o femeie. La porunca lui i s-a adus mâncare şi i-a spus să ¹ Scil. a săvârşit slujba Agheasmei Mici.

164

mănânce. Şi astfel a vindecat-o şi a slobozit-o împreună cu bărbatul ei, slăvind pe Dumnezeu.

Aşadar, omul lui Dumnezeu a sfătuit-o să nu lipsească niciodată de la biserică¹, nici să rămână multă vreme fără a se împărtăşi cu Sfintele Taine ale lui Hristos. „Căci acestea ţi s-au întâmplat”, îi spuse, „din pricină că au trecut multe săptămâni fără să te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru.”

Cu aceste poveţe, i-a lăsat să plece în pace.

LXV

Despre milostenie şi credinţă

A fost odată într-o oarecare cetate² o femeie creştină, căsătorită cu un bărbat păgân; în sărăcia lor nu aveau decât cincizeci de monede mari de argint, numite „miliarisii”³. într-o zi soţul i-a spus soţiei: „Să împrumutăm banii ăştia cu dobândă, ca să avem şi noi parte de mângâiere; şi

¹ Scil. de la sfintele slujbe.

² Manuscrisele indică diferite oraşe: Nisibe, Samos, Pisimi.

³ MiA.Kxproia (lat. miliarensis) înseamnă etimologic o miime sau a mia parte din ceva: această monedă a fost introdusă în Imperiul Bizantin la începutul sec. al IV-lea d.Hr., având o greutate ce varia între 3,8 şi 6 g şi un diametru de 23-24 mm; se distingeau două categorii: miliarensis-ul greu şi cel uşor, astfel că un solidus (a 72-a parte dintr-o uncie [1 uncie = 328,9 g aur]) era egal cu 18 monede miliarensis grele sau cu 14 monede miliarensis uşoare. Valoarea în aur a celor 50 de monede mari era de 15, 6 grame. Pentru detalii, vezi Ph. Grierson, Byzantine Coinage, Ed. DOP, Washington DC, ²1999.

165

aşa, luând una câte una, le vom cheltui pe toate.” „De ce să nu împrumutăm banii aceştia Dumnezeului creştinilor?”, îl întrebă femeia sa. „Şi unde e acest Dumnezeu al creştinilor?”, o întrebă şi el, la rândul lui. “Îţi voi arăta”, îi spuse soţia; „căci dacă îi vom împrumuta Lui, ne va da înapoi nu numai dobânda, ci ne va dubla şi banii investiţi.” „Să mergem”, i-a spus el, „ca să mi-L arăţi şi să-I dau Lui cu împrumut.”

L-a dus aşadar la biserică, i-a arătat săracii de acolo şi i-a zis: „Dacă le vei da lor [banii], Dumnezeu îţi va da toate câte ţi-am spus.” Astfel că soţul a dat săracilor cele cincizeci de monede cu bucurie, şi s-au întors la casa lor. După trei luni, strâmtoraţi de datorii şi cheltuieli, bărbatul i-a spus soţiei: „Soră, n-ar fi trebuit ca Dumnezeul creştinilor să ne fi dat ceva din banii aceia, [acum] că ne aflăm la strâmtoare?” „Du-te”, i-a zis femeia, „acolo unde i-ai împărţit şi El îţi va da înapoi cu toată bunăvoinţa Sa.” Iar el fără întârziere s-a dus la biserică; a stat acolo unde le-a dat celor săraci monedele, dar n-a găsit pe nimeni, aşa cum se aştepta, care să-i poată întoarce ceva din banii împrumutaţi, ci doar niscaiva săraci. în timp ce se gândea cui să se adreseze sau de la cine să ceară banii, a văzut în faţa sa o monedă ca una dintre cele pe care a dat-o el altădată săracilor şi, luând-o, s-a întors acasă şi i-a spus mândru

166

femeii sale: „Iată, am fost la biserica creştinilor şi crede-mă, femeie n-am întâlnit pe nimeni şi nici nu mi-a dat cineva ceva, ci acolo unde le-am dat săracilor cele 50 de monede am găsit acest miliarensis.” Atunci i-a răspuns femeia: „Dumnezeul creştinilor ţi-a dat-o ţie în chip nevăzut; căci El Se îngrijeşte de lume în chip nevăzut. Mergi şi cumpără de-ale gurii, ca să mâncăm, iar de ziua de mâine Se va îngriji Acela.”

S-a dus să cumpere pâine, vin şi peşte pe care, la întoarcere, le-a dat soţiei sale; iar ea a luat peştele şi a început să-l cureţe. îndată ce l-a deschis, a găsit în măruntaiele lui o piatră [aşa de frumoasă], că a fost cuprinsă de uimire la vederea ei. N-a înţeles ce e, dar a pus-o deoparte. Când s-a întors soţul ei, i-a dat-o lui, zicând: „Iată ce piatră am găsit în peştele adus de tine!” Văzând-o, s-a minunat de frumuseţea ei, fără să ştie nici el ce fel de piatră e.

A luat-o şi s-a dus la un zaraf, care era gata să închidă prăvălia, fiindcă se înserase deja, zicându-i: „Cât îmi dai pe piatra asta?” „Tu cât vrei?”, îl întrebă. „Dă-mi cât vrei”, îi răspunse. Zaraful îi zice: “Îţi dau cinci miliarisii.” Acela, socotind că-şi bate joc de el, îi spune: „Atât de mult dai tu pe ea?” Iar negustorul, crezând că o spune în zeflemea, îi zice: „Atunci îţi dau zece.” La gândul că-şi bate joc de el, a tăcut. Negustorul i-a

167

spus din nou: „Atunci îţi dau douăzeci de monede”, la care bărbatul a continuat să tacă. Când a crescut suma la treizeci, apoi la patruzeci, apoi la cincizeci, jurându-se că are de gând să-i dea atâţia bani, şi-a dat seama că nu i-ar fi oferit cincizeci de monede dacă nu ar fi fost o piatră preţioasă şi a început să se târguiască cu el, cerând mai mult.

Încet-încet neguţătorul a crescut preţul şi i-a oferit trei sute de monede. Atunci i-a vândut piatra, a venit la soţia sa plin de bucurie, şi aceea, văzându-l aşa, l-a întrebat: „Cu cât ai vândut piatra, domnul meu?”, gândindu-se că n-a luat pe ea mai mult de zece sau douăzeci de bănuţi; iar el, scoţând cele trei sute de monede, i le-a pus în faţă.

Minunându-se ea de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, a spus: „Iată, domnul meu, cât este de bun şi recunoscător şi bogat Dumnezeul creştinilor! Vezi că nu ţi-a dat doar cele cincizeci de monede şi dobânda, ci în câteva zile ţi-a dat înapoi înşesit? Să ştii că nu este alt Dumnezeu afară de El nici în cer, nici pe pământ!” Iar el, crezând în această minune, s-a făcut creştin. şi câţi au aflat aceasta, au dat slavă lui Dumnezeu, [mult] minunându-se de credinţa acestei femei.

LXVI

Mergând oarecând Avva Pimen în Egipt, a văzut o femeie şezând pe un mormânt şi plângând

168

amarnic, şi i-a spus ucenicului: „Dacă s-ar aduna în faţa ei toate desfătările lumii, n-o vor face să pună capăt lacrimilor şi durerii ei adânci¹.

La fel şi monahul este dator întotdeauna să cultive înăuntrul său această stare.”

LXVII

Un frate mergea pe cale împreună cu mama sa înaintată în vârstă, şi când au ajuns la un râu, bătrâna nu putea să treacă. Aşadar şi-a luat fiul ei maforionul, şi-a învelit mâinile, şi aşa purtând-o în braţe, a trecut-o pe malul celălalt.

Atunci mama l-a întrebat: „Fiule, de ce ţi-ai înfăşurat mâinile? Oare nu sunt eu mama ta?”; iar el a răspuns: „Pentru că trupul femeii este foc, şi din pricina lui mi se trezeşte în minte amintirea

¹ Tl’évOoc;. Creştinismul a schimbat definitiv atitudinea faţă de moarte sălăşluirea în cimitire este unul din indiciile acestei transformări deosebite de mentalitate. Pe de altă parte, prezenţa monahilor în cimitire (ca în apoftegma de faţă) ne arată că monahii nu erau chiar cu totul retraşi din lume, locuind exclusiv în pustie. Creştinii obişnuiau să se întâlnească în cimitire, acest obicei fiind răspândit în tot imperiul, nu numai în catacombele romane (vezi, spre exemplu, catacombele din insula Milos, aflate la 150 m sub nivelul mării şi socotite cel mai vechi monument creştin păstrat până în zilele noastre). După cum ne informează Eusebiu (Istoria bisericească 7,11,9,2), au existat două încercări din partea autorităţii civile de a interzice reuniunile creştinilor din cimitire. De altfel, şi Sfânta Synclitichi s-a retras într-un cavou înainte de a pleca la pustie, iar Paladie (Istoria Lausiacă 5) ne prezintă cazul unei alte fecioare care şi-a petrecut toată viaţa într-o stare de auto-claustrare extremă.

169

altor femei¹, de aceea am făcut aşa ca să nu mă ating nemijlocit de trupul tău.”

LXVIII

Despre săracul ce se ruga în biserica din cartierul Halcopratia²

Un bărbat, secretar episcopal³, ne-a povestit următoarele:

Când m-am dus într-o vineri seara la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din cartierul Halcopratia pentru a lua parte la Privegherea de acolo, în zori, aşa cum stăteam acolo şi cântam, am văzut un sărac, care se ruga cu osârdie şi cu lacrimi, făcând neîncetat mătănii mari, până la pământ; şi m-am minunat de evlavia şi cucernicia sa; pe la ceasurile când cântau cocoşii a ieşit din biserică şi eu m-am luat după el. Când a ajuns la porţile Bisericii Sfântul Ioan Teologul, în

¹ Scil. simţirea, instinctul trupesc.

² Biserica aceasta (o vadg rdv XaAKonpcneLcjv) rămâne cea mai importantă bazilică din Constantinopol, după aceea a Vlahernelor, închinată Maicii Domnului; era situată într-unul dintre cele mai importante cartiere ale capitalei imperiului, acolo unde se afla şi piaţa negustorilor şi meşteşugarilor arămari (nu departe de complexul arhitectonic de la Sfânta Sofia în prezent, zona Zeynep Sultan Carnil), cartier atestat încă din vremea lui Constantin cel Mare, când meşteşugarii erau cu precădere evrei. A funcţionat ca paraclis al Sfintei Sofia, aici aflându-se depus Brâul Maicii Domnului şi o părticică din Acoperământul ei.

³NoTăpioţ = secretar personal fie în serviciul imperial, fie în cel bisericesc; aici pare a fi vorba de un secretar episcopal.

170

locul numit Dippion, după ce a îngenuncheat de trei ori şi s-a rugat, porţile închise s-au deschis de la sine şi el a intrat. Eu am rămas afară în ascunzătoarea mea, rugându-mă şi minunându-mă de semnul petrecut, iar el, după ce s-a rugat [o vreme], a ieşit şi a luat-o către Porticul de Jos al Bisericii celei Mari¹, după ce porţile acestui sfânt locaş s-au închis iarăşi de la sine în urma sa. Am continuat să-l urmez, până când a intrat într-una dintre acele chilii modeste, în care locuiesc oamenii săraci, şi a închis uşa după el; iar eu, după ce am însemnat locul, m-am întors la biserică.

Sâmbătă şi duminică fiind ocupat cu treburi, nu am ieşit din casă spre a-l căuta pe acest om. Luni însă, când am ajuns în acel loc, am recunoscut semnul făcut la uşa sa; şi aflând o femeie care şedea acolo, am întrebat-o: „Unde este omul care locuieşte aici?” „La soţul meu te referi, domnul meu?”, m-a întrebat ea. „Mă refer la omul care locuieşte aici nu ştiu dacă este [sau nu] bărbatul tău.” „Nu locuieşte nimeni altcineva aici”, îmi răspunse, „numai eu şi soţul meu, care s-a dus în Forul [Imperial] să-şi vândă marfa, întrucât este cizmar. De ce-l cauţi, domnul meu?” Eu, slujindu-mă de motivul oferit de ea, i-am spus că vreau să comand nişte încălţări. „Dacă vrei să-l aştepţi până se întoarce, orice îi vei porunci, este

¹ Scil. Sfânta Sofia.

171

în stare să-ţi confecţioneze.” Am scos însă un tremissis¹ şi i l-am dat, zicând: „Mergi şi cumpără de-ale gurii ca să ne ospătăm aici!”^{, „}Domnul meu”, a spus ea, „vrei să te ospătezi aici, în locul acesta plin de murdărie şi de miros urât, în sărăcăcioasa noastră chilie?” „Nu contează”, i-am zis eu, „casa mea e departe şi nu mi-e cu putinţă să plec ca apoi să mă întorc.” Aşadar s-a dus şi a cumpărat cele poruncite.

Peste puţin s-a întors şi soţul ei şi, aflându-mă acolo, m-a întrebat după ce s-a închinat înaintea mea: „Ce s-a întâmplat, domnul meu?” „Am venit”, i-am spus, „să comand nişte încălţări pentru oamenii mei.” „Eu, domnul meu”, mi-a zis el, „nu sunt un meşter aşa de priceput, care să-ţi facă o lucrare pe placul tău”, dar eu i-am spus: „Vreau să faci tu [încălţările] pentru oamenii mei, indiferent cum vor ieşi. Mai întâi însă să luăm masa, apoi vom bate palma.” „Cum e cu putinţă, domnul meu, să iei masa sub acest biet acoperiş?”, m-a întrebat el, şi eu i-am răspuns: „Asta nu este important, întrucât casa mea e departe şi astăzi vreau să mănânc aici.” După ce am prânzit împreună cu el şi cu soţia sa şi ne-am ridicat de la masă, m-am adresat ei: „Lasă-ne singuri o clipă; am de discutat ceva cu soţul tău în particular.”

¹ Monedă romană valorând o treime dintr-un solidus (a 72-a parte dintr-o uncie [1 uncie = 328,9 g aur]).

172

După ce-a ieşit soţia sa, i-am spus lui: „Sâmbătă am fost la Privegherea de la biserica din Halcopratia, unde te-am văzut rugându-te cu multă osârdie; apoi, la cântatul cocoşilor, ai ieşit din lăcaş, iar eu am venit după tine, urmărindu-te; când ai ajuns în faţa porţilor sfintei biserici a lui Ioan Evanghelistul şi Teologul, te-am văzut cum ai făcut trei mătănii şi cum porţile s-au deschis de la sine şi ai intrat; iar după ce ai ieşit, cum s-au închis iarăşi. Văzând acestea, am înţeles că eşti robul lui Dumnezeu. Dacă te temi de Domnul, nu-mi ascunde virtuţile tale, ca să le iubesc şi eu şi să le împlinesc, spre a primi iertarea păcatelor mele celor fără de număr.” La auzul acestora, a roşit şi, adâncindu-se în gânduri, mi-a răspuns: „Domnul meu, eu sunt străin de toată virtutea; dar pentru că m-ai silit să-ţi mărturisesc faptele mele, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-o să-ţi ascund nimic; însă, în numele Domnului, să nu spui nimănui nimic despre mine, înainte ca Dumnezeu să mă ia de pe pământ. După cum vezi, sunt cizmar şi tot câştigul îl împart în trei: o parte pentru nevoile noastre, alta pentru fraţii noştri săraci şi a treia ca să cumpăr materialele folositoare meseriei mele. Postim în fiecare zi până seara şi eu şi roaba ta, cu pâine şi apă şi în rugăciune toată noaptea; astăzi se împlinesc douăzeci şi şapte de ani de când

173

ne-am căsătorit şi Domnul Dumnezeu ne-a păzit în feciorie.”

După aflarea acestora, am dat slavă lui Dumnezeu şi nu am îndrăznit să fac cunoscute aceste lucruri decât după moartea sa, spre folosul celor ce le vor asculta.

LXIX

Istorisire despre senatoarea din pustia Iordanului

Un Părinte Duhovnic, pe nume Sila, arap după neam şi vieţuitor într-o peşteră din Far an¹, din apropiere de Rama, le-a povestit fraţilor următoarele: în urmă cu câţiva ani, un anahoret, adevărat prieten de-al meu, s-a aşezat în peşterile pustnicilor din Kalamon²; aveam obiceiul ca în fiecare an la sărbătorile împărăteşti să merg să-l cercetez şi să-i duc câte ceva de-ale gurii, ca să iau binecuvântarea sa. Odată, la Sfânta Sărbătoare de Paşte, mi-am luat dulama³ şi, ca o blagoslovenie [pe care aveam să i-o las], câteva legume şi seminţe uscate şi câteva pâini, şi m-am dus să-l văd, după obiceiul meu, pe robul [acesta al] lui Dumnezeu.

¹ Lavra Faranului a fost întemeiată în jurul anului 330 de către Sf. Hariton; se afla la aprox. 10 km de Ierusalim.

² Se află la nord de Marea Moartă şi era străbătută de râul Iordan; aici au vieţuit Ilie Tesviteanul, Ioan Botezătorul şi esenienii.

³ MpXanapiov în sens propriu, cojoc.

174

Din rânduiala lui Dumnezeu însă, am uitat locul unde se afla peştera sa; cuprins de tristeţe pe când o tot căutam, fără a o putea afla, şi rătăcitor prin munţi şi văi, m-a lovit canicula, din pricina căreia eram la un pas de a leşina. Cum eram istovit de efort, doborât de sete şi de dogoarea soarelui, am strigat către Dumnezeu, cerându-I să nu mă lase lipsit de cinstita întâlnire cu acest bărbat Sfânt.

Aşadar, rugându-mă, am văzut urme de paşi pe nişte dealuri şi, în bucuria mea, mi-am dat seama, uitându-mă mai atent, că nu sunt de bărbat, ci de copil sau de femeie. Luându-mă după ele, [la un moment dat] am ajuns să nu mai ştiu încotro s-o iau; în mâhnirea mea, am zărit o grămadă de crengi uscate adunate. Cum am ajuns acolo şi le-am dat la o parte, am văzut, din rânduiala lui Dumnezeu, o peşteră, iar mai jos o mică intrare; şi socotind că nu e firesc să intru pe neaşteptate, am strigat: „Binecuvântează, părinte!” Cum nu mi-a răspuns nimeni, am strigat iarăşi şi iarăşi de vreo trei ori, fără nici un răspuns.

Atunci am luat îndrăzneală, am intrat şi înăuntru am aflat un monah care petrecea în isihie. Ne-am salutat, făcând o plecăciune până la pământ şi, după ce ne-am ridicat, m-am gândit că trebuie să fie eunuc. Atunci mi-a cerut să fac o rugăciune, dar eu am dorit ca mai degrabă să facă

175

el. Şi, la stăruinţa mea, mi-a spus: „Se cade să faci rugăciunea tu, pentru că eşti preot.” Cum mă tot împotriveam, în încercarea de a ascunde că sunt preot, mi-a cerut din nou, zicând: „Eşti preot, nu minţi, Avva; mai bine să facă domnia ta rugăciunea!”

Cu uimire şi totodată cu teamă, am făcut rugăciunea şi apoi ne-am aşezat. în mintea mea însă plutea o nedumerire şi-mi spuneam: „Oare ce e? Femeie sau eunuc?”, dar continuam să tac. Atunci mi-a spus: „De ce, Avva, te macină gândurile acestea faţă de mine?”, şi în timp ce tăgăduiam şi ziceam că nu e aşa, a stăruit: „Da, asta gândeşti în mintea ta: «Oare ce e? Femeie sau eunuc?»” Cu sfială, mi-am plecat privirea în pământ. Apoi îmi zise: „Dă-mi cuvântul că n-o să vorbeşti nimănui despre mine cât voi fi printre cei vii, iar eu îţi voi povesti viaţa mea, cine sunt şi cum am ajuns aici.” „Cred că, prin Duhul Sfânt, ţi-ai dat numaidecât seama că aştept cu mare bucurie să aflu toate acestea.” Şi, după ce am făgăduit că nu voi spune nimănui nimic despre viaţa sa, a început să-mi povestească.

eu sunt femeie, iar tatăl meu a fost prefect imperial¹ în Constantinopol; am fost logodită cu fiul unui înalt slujbaş imperial², prieten al tatălui

¹Enapxo;.

²IA.ovorpioc, (lat. illustris).

176

meu, numai că eu, deşi nu aveam intenţia de a mă căsători, nu le-am dezvăluit asta părinţilor mei. îmi doream mai mult retragerea şi rugăciunea, şi-I ceream lui Dumnezeu ajutor pentru împlinirea acestui lucru.

într-una din zile, tatăl meu [a venit la mine şi] mi-a spus: „Copila mea, pregăteşte-te, a sosit vremea nunţii; logodnicul tău nu mă slăbeşte, stăruie să facem nunta.” Atunci eu i-am spus: „Nu e cu putinţă, domnul meu, să mă încredinţezi bărbatului, înainte de a-mi împlini făgăduinţa!” Când m-a întrebat „Care făgăduinţă?”, i-am răspuns: „I-am făgăduit lui Dumnezeu că mai întâi mă voi duce în pelerinaj la Locurile Sfinte.” „Mai întâi fă nunta, copila mea”, mi-a spus, „şi după aceea îl vei lua şi pe soţul tău şi vă veţi duce împreună în pace să vă închinaţi lui Dumnezeu [la Locurile Sfinte], după cum vă va fi voia.” „Eu am făcut de două ori înaintea Domnului meu această făgăduinţă de a merge, cât sunt încă fecioară, să mă închin acolo. De aceea, dacă voieşti, o, tată, nu mă împiedica, ca nu cumva din pricină că nu-mi voi ţine făgăduinţa să mi se întâmple ceva rău!”, i-am zis. La auzul acestora, cu mâhnire în suflet s-a lăsat totuşi înduplecat şi a amânat nunta pentru mai târziu. Aşadar tatăl meu mi-a pus la dispoziţie slugi şi slujnice şi eunuci, care să mă slujească şi să mă ocrotească, şi mi-a dat

177

trei mii de monede, din cele emise oficial, spre a le dona unde va fi nevoie, după voia mea.

Am intrat deci în Oraşul Sfânt, şi după ce m-am închinat la Locurile Sfinte, am străbătut pustiile, căutând să-i cunosc pe Sfinţii Părinţi. Atunci am ajuns şi prin aceste locuri, la peşterile Koprothâ, la aşa-numita Lavră a Egiptenilor. Acolo vieţuiau pe-atunci trei Bătrâni, dintre care unul era un sfânt sakkofor¹, cu multe cărţi² în chilia sa. Cu hotărârea, luată de multă vreme în inima mea, de a mă elibera de deşertăciunile acestei lumi, căutam

¹ Monahi care practicau un ascetism extrem (de tip encratit), mulţi dintre ei fiind eretici (atacau de obicei instituţia căsătoriei, socotind-o desfrânare, şi nu foloseau vin la dumnezeiasca Liturghie, după cum ne informează Timotei al Constantinopolului în Despre cei ce vin la Sfânta Biserică [PG 86, 16-17]); pentru că erau îmbrăcaţi în sac (aâKKOţ) se numeau sakkofori; Sfântul Vasile cel Mare era de părere că, atunci când unii ca aceştia cereau să se reîntoarcă în sânul Bisericii, trebuiau rebotezaţi (Ep. 199, PG 3,296D). Clement Alexandrinul (Pedagogul 2,10, PG 8,532), Justin Martirul şi Filosoful (Dialog 107,2, PG 6,725), Paladie (Istoria Lausiacă 28, PG 34,1097A; op. cit., p. 68) ş.a. fac referire la existenţa unor asemenea fecioare, care practicau anahoretismul îmbrăcate în sac; sakkoforii au fost condamnaţi în Codex-ul lui Teodosie (16.5.7); referitor la aceasta, vezi şi P. Beskow, „The Theodosian Laws Against Manichaeism”, în P. Bryder (ed.), Manichaean Studies: Proceedings of the First International Conference on Manichaean Studies, August 5-9,1987, Ed. Plus Ultra, Lund, 1988, pp. 3-11.

²Pandectele (navbeKzia) erau colecţii de cărţi pe diferite teme teologice, asemănătoare enciclopediilor de astăzi; asemenea cărţi reprezentau o raritate la vremea respectivă mai ales în rândurile asceţilor -, de aceea autorul socoteşte că e important să nu omită acest detaliu din relatarea sa (cf. Clement Alexandrinul, Stromata 1,21, PG 8, 868).

178

un monah care să îngăduie săvârşirea tainei¹ şi să-mi ofere sfânta schimă monahală fără a se sminti. Văzându-l pe acest Bătrân sakkofor, am zis în sinea mea: „Cu voia lui Dumnezeu, el mă va ajuta să-mi îndeplinesc scopul.” După ce am împărţit toţi banii, ne-am întors în Oraşul Sfânt. După câteva zile petrecute aici, însoţitorii mei au început să se arate nerăbdători să se întoarcă acasă; şi eu mă arătam la fel.

Totuşi am scris două scrisori, una părinţilor şi una celui însărcinat cu călătoria mea, în care le spuneam: „Eu m-am făgăduit lui Dumnezeu; să nu mă mai căutaţi aici sau unde Dumnezeu mă va povăţui să merg!” Când s-a apropiat plecarea, mi-au fost pregătite lectica şi celelalte animale şi, în timp ce mergeam noi în fruntea tuturor spre porţile oraşului, i-am spus mai-marelui grupului nostru: „Dorinţa mea este să mă mai duc o dată, înainte de a apuca drumul întoarcerii, spre a mă desfăta şi a mă închina Sfintei Golgota şi Sfântului Mormânt”, la care el mi-a răspuns: „Cu lucrurile şi veşmintele tale împachetate şi fără însoţitorii tăi de cuviinţă, cum ai putea să te duci? Nu te poţi duce ca o femeie de condiţie simplă.” „Nu, eu mă voi duce ca o simplă femeie”, i-am spus, „spre a nu afla nimeni cine sunt.”

¹ MvazrjpLOV în conştiinţa Bisericii, monahismul este socotit o taină, asemenea căsătoriei, şi nu o simplă ierurgie sau hirotesie.

179

„Ia cu tine o slujnică”, mi-a zis, „dintre cele rămase aici cu noi şi du-te; dar întoarce-te repede, ca să ne ajungem din urmă caii.” Luând cele două epistole, le-am împăturit şi le-am ascuns între hainele de drum şi împreună cu slujnica mea am ajuns la Locul Sfânt al Golgotei. Acolo i-am cerut slujnicei să se aşeze şi să aibă grijă de lucruri, spunându-i: „Aşteaptă aici; eu merg să mă închin la Sfântul Mormânt şi mă întorc.”

Aşa am ieşit din oraş şi am luat-o spre Ierihon pe jos; cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Koprotha, la Bătrânul sakkofor care, de cum m-a văzut, cu mirare şi uimire mi-a spus: „Oare ce să însemne asta?” Atunci eu i-am zis: „Am venit mânată de căutarea lui Dumnezeu; te rog, aşadar, să mă îmbraci în haina sfântă [a monahilor]¹, pentru că de multă vreme asta râvnesc!” „Ia gândeşte-te”, mi-a spus Bătrânul, „oare nu cumva ai fost trimisă aici ca să semeni ispita printre monahi?” într-adevăr, eram în floarea vârstei, nu cunoscusem ce înseamnă lipsa sau neajunsurile; însă eu am căzut la picioarele lui, i-am pus în faţă 300 de monede şi i-am zis: „Să ştii, Sfinte Părinte, că tu mă vei învrednici de chipul monahal, mă vei îmbrăca în sacul tău şi îmi vei da şi cărţile tale.” Văzând dorinţa şi plânsul meu, n-a zăbovit să-mi dea haina monahală şi

¹ Scil. a săvârşi tunderea în monahism.

180

m-a îmbrăcat în sac, iar eu i-am dat cu bucurie banii, hainele lumeşti şi podoabele de pe mine. Am rămas împreună cu el în ziua aceea, iar a doua zi l-am rugat, zicând: „Citeşte-mi o rugăciune, apoi voi pleca.” Auzind Bătrânul acestea, sub imboldul simţirii sale, cu lacrimi m-a întrebat: „Unde o să te duci, copilul meu?” „Cu rugăciunile tale”, i-am răspuns eu, „oriunde mă va povăţui Dumnezeu.” Cu rugăciunile Bătrânului şi cu cărţile dăruite de el, am aruncat toată grija mea spre Domnul¹, m-am rugat să mă ferească de la faţa oamenilor, dăruindu-mă cu totul acestei pustii. Aşadar, prin rugăciunile acestui Sfânt Bătrân, Dumnezeu m-a povăţuit spre acest loc; şi, văzând peştera aceasta, am intrat cu bucurie în ea. Pe-atunci aveam optsprezece ani, au trecut douăzeci şi opt de ani de când mă aflu aici; şi n-am văzut până acum chip de om.

La sfârşit, când a încetat să mai povestească, faţa părea că-i străluceşte, ca şi cum ar fi aruncat scântei. Atunci am rugat-o să mâncăm împreună din cele pe care le-aveam, dar ea n-a vrut, spunându-mi: „Mănâncă tu, pentru că porţi povara drumului!” Şi, cu toată stăruinţa mea, n-a primit, ci mi-a spus: „Dacă voi lua din merindele

¹ Cf. Ps. 54,25.

181

aduse de tine, Cel Ce m-a hrănit în toată această vreme de când mă aflu aici nu-mi va mai trimite mâncarea rânduită de El.” Auzind eu acestea, am suspinat cu gândul la nevrednicia mea şi am rugat-o ca măcar să binecuvânteze mâncarea ceea ce a primit cu multă greutate. în felul acesta am gustat din merinde, drept hrană duhovnicească având binecuvântarea ei. Privindu-i chipul, am rămas uimit de frumuseţea lui; şi mă miram cum a fost cu putinţă să trăiască în nevoinţă şi isihie atâţia ani, iar frumuseţea chipului să rămână neschimbată. De cum am intrat împreună cu ea în peşteră, acea sete arzătoare a dispărut. Şi pentru că mă îngrijora gândul că, după ce voi mânca, setea îmi va reveni, Cuvioasa mi-a zis: „îndrăzneşte, nu-ţi va fi sete până ce nu vei ajunge la chilia ta.” Când a sosit vremea plecării, i-am zis rugător: „Milostiveşte-te de mine şi [făgăduieşte-mi] că nu vei părăsi acest loc, ca venind din vreme în vreme să am parte de binecuvântarea ta!”, iar ea a făgăduit. După ce am făcut rugăciunea obişnuită, am plecat, fără să fiu cuprins de sete pe drum până la chilia mea, după cum îmi prezisese Sfânta fiică a lui Hristos. După câteva zile, m-am dus în căutarea acelui loc, dar nu l-am mai aflat: dacă a plecat mai în adâncul pustiei sau dacă a fost ascunsă de mine în alt chip, asta nu ştiu. Slavă în

182

vecii vecilor Celui Ce rânduieşte asemenea lucruri! Amin.

LXX

Despre [fecioara] canonică

Un pustnic le-a povestit fraţilor cele ce urmează:

într-una din zile, pe când stăteam la pustie, s-a întâmplat să fiu cuprins de întristare şi descurajare. Atunci mi-a venit un gând, ce-mi spunea: „Ieşi şi te plimbă prin pustie.” Am luat-o pe-o vale şi cum scrutam sub lumina lunii depărtările soarele apusese demult am zărit o făptură cu mult păr şezând pe o piatră; la gândul că e un leu, am făcut cale întoarsă. Apoi cumpănind că n-ar trebui să arăt teamă chiar dacă ar fi un leu, ci, prin Harul lui Hristos, îndrăzneală, m-am îndreptat spre stânca aceea care avea deasupra o deschizătură îngustă. Şi cum m-a văzut de departe [făptura aceea] a intrat în peşteră.

Când am ajuns acolo, am găsit un coş cu legume şi un urcior plin cu apă, şi, dându-mi seama că e om [şi nu leu], i-am zis rugător: „Robule al lui Dumnezeu, arată-ţi dragostea faţă de mine şi ieşi afară să mă binecuvântezi!”, dar la început n-am primit răspuns; după lungi stăruinţe şi rugăciuni, în cele din urmă mi-a răspuns: „Să-mi fie cu iertare, Avva, dar nu pot ieşi!” La întrebarea

183

mea „De ce?”, mi-a zis: „Să-mi fie cu iertare, femeie sunt şi n-am nici un acoperământ!” Cum am auzit aceasta, mi-am scos mantia¹, am împăturit-o şi am aruncat-o prin deschizătura stâncii, spunându-i: „Ia haina aceasta, acoperă-te şi vino afară” ceea ce a şi făcut.

După ce a ieşit, am făcut obişnuita rugăciune şi ne-am aşezat; atunci i-am zis: „Milostiveşte-te de mine şi spune-mi, Amma, de ce ai venit în acest loc, cum vieţuieşti aici şi cum ai găsit peştera asta?” Şi a început să-mi povestească viaţa ei: „Eu am fost în rândul canonicelor şi făgăduisem să mă afierosesc lăcaşului Sfintei învieri [a Domnului]. Fiind apropiată de un monah, a cărui chilie se afla lângă poartă, şi auzindu-l cum plângea înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele, am bătut la uşă, dar el nu mi-a răspuns, ştiind că eram eu, ci şi-a continuat plângerea şi spovedania [înaintea Domnului]. Văzând acest lucru, am spus în sinea mea: «Acesta se pocăieşte pentru păcatele sale, eu de ce n-o fac? Acesta se tânguieşte pentru greşelile sale, eu să nu mă pocăiesc, să nu-mi străpung şi eu cugetul şi inima?» îndată ce m-am întors în chilia mea, chiar în ceasul acela m-am îmbrăcat în nişte haine foarte smerite, mi-am umplut coşul acesta cu legume şi seminţe uscate şi urciorul,

184

cu apă; am intrat în lăcaşul învierii Domnului şi m-am rugat, zicând: «Dumnezeule Cel mare şi minunat, Cel Ce-ai venit să mântuieşti oaia cea pierdută şi să ridici pe cel căzut, Cel Ce Ţi-ai arătat bunăvoinţa asupra celor ce Te cheamă întru adevăr, arată-Ţi mila Ta şi asupra mea, a celei păcătoase; şi dacă binevoieşti pocăinţa şi întoarcerea sufletului meu, binecuvântează seminţele, legumele şi apa aceasta spre a-mi ajunge pentru toată vremea vieţii mele, ca nu cumva din pricina amăgitoare a nevoilor trupului şi pântecelui să nu-Ţi pot aduce închinare neîncetată!»

Apoi am ieşit la locul cel sfânt al Golgotei, m-am rugat şi acolo în acelaşi fel şi, atingând de Sfânta Piatră vasele acestea, am chemat iarăşi numele lui Dumnezeu; atunci am plecat de acolo şi m-am încredinţat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. M-am întors la Ierusalim, am trecut Iordanul, mergând pe ţărmul Mării Moarte, pe care niciodată n-am văzut-o atât de învolburată! Aşadar, străbătând munţii şi rătăcind prin pustie, am ajuns în această vale, şi cum am urcat pe această stâncă, am văzut deschizătura de aici; şi mi-a plăcut locul, socotind că mi-a fost dăruit de Dumnezeu spre a mă pocăi. Sunt aici de treizeci de ani şi în afară de tine n-am mai întâlnit pe nimeni până acum. De asemenea, coşul cu seminţe şi legume şi urciorul cu apă mi-au ajuns până

185

acum fără a se împuţina niciodată, însă hainele, cu trecerea timpului, s-au stricat şi, crescându-mi părul capului, m-am acoperit cu el, fără nevoia unui alt veşmânt; şi prin Harul lui Hristos nici frigul, nici dogoarea nu mă vatămă.”

După aceste cuvinte, m-a rugat să gust legumele, pentru că şi-a dat seama prin Duhul că eram foarte înfometat. Am mâncat împreună şi apoi am băut din acea apă până m-am săturat, dar coşul şi urciorul rămăseseră pline la fel ca înainte. Atunci am dat slavă lui Dumnezeu.

Când a sosit vremea plecării, am vrut să-i las rasa¹ mea, dar n-a primit-o, spunându-mi: „Să-mi aduci veşminte noi!” Cu bucurie negrăită i-am cerut îngăduinţa de a reveni în acel loc. După ce am făcut rugăciunea din nou şi am însemnat drumul, m-am îndreptat spre biserica din satul cel mai apropiat, unde i-am povestit preotului toate acestea, iar el a dat de ştire oamenilor

¹ TlâAAio (lat. pallium echivalentul elin fiind ipăriov). Era un veşmânt alcătuit dintr-o bucată pătrată de ţesătură care avea mai multe întrebuinţări (veşmânt, cuvertură, giulgiu), specific iniţial filosofilor; ulterior a devenit veşmânt monahal. Probabil autorul se referă la aceeaşi haină, menţionată anterior ca „pavbvac;”. De curând pallium-ul a fost reintrodus şi în Biserica Catolică, ca un veşmânt specific papei, pe care acesta îl poate conferi şi cardinalilor cu funcţie de arhiepiscopi şi mitropoliţi un echivalent al omoforului arhiereilor ortodocşi. De amintit că în unele reprezentaţii iconografice din Roma sec. al VI-lea-al VII-lea (precum cea din baptisteriul din Lateran) Maica Domnului însăşi e reprezentată purtând acest „omofor”.

186

de acolo cum că „Nişte Sfinţi au nevoie de haine; cine are haine de prisos, să le aducă”. Atunci creştinii cucernici au adus grabnic mai multe veşminte, iar eu am luat după trebuinţă şi m-am dus cu bucurie şi cu nădejdea de a vedea din nou chipul sfânt al acestei Maici duhovniceşti¹. Cu toate că am umblat peste tot şi obosisem de atâta căutare, nu am izbutit să mai aflu peştera; când, în sfârşit, am găsit-o, femeia aceea de Dumnezeu purtătoare nu mai era acolo, şi atunci m-am întristat nespus.

După câteva zile au venit la mine nişte pustnici, care mi-au mărturisit că în timp ce ei doi umblau în pustia de peste mare, au văzut stând în noapte, pe o stâncă, un anahoret cu plete lungi-lungi şi despletite. „Când am grăbit pasul într-acolo, cu dorinţa de a lua binecuvântare, s-a ascuns de noi, intrând în acea mică peşteră. Cum am încercat să ne apropiem de intrare, o voce ne-a zis implorator: «Rogu-vă pe voi, o, robi ai lui Hristos, să nu-mi tulburaţi liniştea; iată, sus pe stâncă sunt un coş cu legume şi un urcior cu apă; faceţi bine şi gustaţi din ele!» Cu binecuvântarea ei am mers să găsim cele despre care ne-a vorbit; am gustat din legumele [din coş] şi am băut apă din urcior, apoi ne-am petrecut acolo în linişte întreaga noapte. în dimineaţa următoare

¹ nVEVfiaTLKT] LTJTTJp (LXX, 71).

187

când ne-am sculat să ne binecuvânteze, ne-am dat seama că adormise în Domnul; era femeie şi nu avea veşminte, ci se acoperea cu părulcapului ei. Cu binecuvântarea adusă nouă de rămăşiţele ei, am pecetluit gura peşterii şi după rugăciunea cuvenită, am făcut cale-ntoarsă.”

Atunci mi-am dat seama că este vorba de acea Sfântă Maică care oarecând fusese canonică; le-am povestit aşadar şi eu cele pe care mi le-a încredinţat ea şi cu toţii dimpreună am dat slavă lui Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

LXXI

Despre faptul că nu e bine să se facă danii în bunuri imobiliare către mănăstiri, mai ales în cazul celor de maici

Am mers să-l vedem pe marele ascet Visarion¹; în timp ce ne învăţa şi vorbea despre mântuire şi nevoinţă, a intrat Avva Milis şi, închinându-i-se, i-a spus: „Diaconul cutare, care venea adesea şi ne cerceta pustia, a adormit; cum a ştiut să-şi chivernisească în viaţă bunurile materiale, aşa şi acum, după moarte, a făcut un lucru şi mai mare: şi-a lăsat proprietatea pe care o deţinea în afara zidurilor oraşului mănăstirii pe

¹ Unul dintre cei mai importanţi asceţi egipteni ai sec. al IV-lea; apropiat al lui Ioan Lykopolitul, a fost unul dintre susţinătorii şi încurajatorii distrugerii templelor păgâne (c. PG 65,137-144). Pomenirea sa se săvârşeşte la 20 februarie.

188

care a zidit-o Ilie ascetul şi în care a adunat trei sute de nevoitoare.” La auzul acestora, Bătrânul a început să se tânguiască şi să plângă şi să se lovească peste faţă, zicând: „Vai mie, păcătosului, că i-a făcut pe plac satanei şi şi-a pierdut plata! Şi nu numai atât: s-a făcut, cât le priveşte pe nevoitoarele de acolo, pricina unei mari vătămări!”

Iar fiindcă noi ne împotriveam şi susţineam contrariul, cum că „Are mai mare plată cel care şi după moarte poartă de grijă unor asemenea nevoitoare, care sunt vrednice întrucât sunt nuntite cu Dumnezeu”, Bătrânul ne-a spus: „Fiii mei, credeţi-mă, pentru că şi eu am păţit acelaşi lucru. Am vieţuit la Ierusalim, la Locurile Sfinte, până la douăzeci şi cinci de ani, când am auzit de sfârşitul Sfântului Gherasim şi de leul care n-a încetat să jelească la mormântul lui până şi-a aflat şi el sfârşitul deasupra mormântului Stareţului său, şi atunci cu inima rănită am luat hotărârea şi mi-am împărţit toată averea [la săraci], fără să păstrez nimic altceva decât o proprietate în afara zidurilor cetăţii, pe care am lăsat-o femeilor-monahii ale marii mănăstiri din Alexandria. Am mers să-i încredinţez aceasta Avvei Isidor Pelusiotul¹, căruia i-am spus: «Cu

¹ Ucenic al lui Didim cel Orb, s-a născut în Alexandria în jurul anului 360 şi a murit în 437; este cunoscut pentru corespondenţa sa care cuprinde peste 10000 de scrisori (dintre acestea s-au păstrat în jur de 2000 în PG 88,177-1645); pomenirea sa se face la 4 februarie.

189

voia lui Dumnezeu, doresc să mă lepăd de lume şi să mă fac monah; am împărţit [la săraci] toată averea mea şi am păstrat numai o moşie în afara oraşului, pe care vreau să o las [maicilor] nevoitoare; dar prefectul augustal îmi oferă şaptezeci de litre de aur [în schimbul ei]; să o vând lui şi apoi aurul obţinut să-l dau maicilor, sau nu?» Atunci Bătrânul mi-a spus: «Şi cu cincizeci de litre s-o dai, iar aurul dă-l maicilor şi vei avea o plată mai mare atât de la Dumnezeu, cât şi de la oameni; dacă o să le dai lor moşia aceasta, le vei pricinui mare tulburare, împingându-le la trândăvie şi împrăştiere, încât vor ajunge să se cufunde în necurăţia desfrânării.»

Însă eu n-am ascultat de Bătrânul şi când m-am întors am făcut înscrisurile necesare¹cu mâna mea şi le-am înmânat acelora. întorcându-mă în pustia Sketei, am avut un vis: mă aflam în Bethleem şi mă rugam; toţi preoţii erau înveşmântaţi în lumină şi psalţii, bărbaţi plini de bunăcuviinţă, cântau; acolo se afla şi o femeie, îmbrăcată în porfiră, de o frumuseţe cu neputinţă de descris; atunci eu, cuprins de frică, am voit să mă retrag, dar a ieşit un bărbat plin de cuviinţă sfântă şi, aruncându-mi o privire încruntată, mi-a zis cu glas apăsat: «Spune-mi, Eustatie, cum te vei dezvinovăţi de vătămarea pricinuită

¹ Aeyăia (legata).

190

monahiilor care, din ziua în care le-ai donat acea moşie, au început să-L mânie pe Dumnezeu? Acum va trebui să te dau morţii, dacă nu vei îndrepta greşeala făcută.» «Doamne», am răspuns, «eu am dat moşia aceasta dimpreună cu robii şi cu perechile de boi spre a le oferi lor odihnă, nu spre a-L mânia pe Dumnezeu»; atunci femeia îmbrăcată în porfiră mi-a spus: “Îţi înţelegem buna intenţie, dar diavolul, cel ce vrăjmăşeşte şi unelteşte împotriva sufletelor, a folosit acest prilej pentru a vătăma, odată cu sufletele, şi trupurile lor. Căci Făcătorul şi Proniatorul acestora ar fi putut să le aducă şi să le dea râuri de aur, dar nu este spre folosul lor. Pentru că cei ce s-au lepădat de lume pentru împărăţia cerurilor, devenind monahi, au făgăduit să privegheze pentru Dumnezeu, fără a se lăsa abătuţi de nimic, petrecând în trudă, necazuri şi multă smerenie.» Apoi şi-a întins mâna şi mi l-a arătat pe cel cu care am vorbit la început, zicându-mi: «Acesta este Ioan, dascălul şi înainte-stătătorul monahilor, şi cei ce vor să fie în aceeaşi ceată cu el trebuie să-i urmeze virtuţile.» A spus înainte-mergătorul: «Stăpână şi Maică a Domnului, oare ce folos duhovnicesc există de pe urma acestei mănăstiri? Căci acolo nu se află nici frică şi nici dor de Dumnezeu, nici trezvie, nici cunoştinţă şi nici ruşine, nici post şi nici priveghere, nici trudă, nici

191

necaz şi nici zdrobirea gândurilor, nici curăţie, nici nemâniere, nici aducerea-aminte de moarte.» Atunci Stăpâna mi-a zis: «Mergi să îndrepţi aceste lucruri, şi eu te voi sprijini în lucrarea ta!» Iar Inainte-mergătorului i-a spus: «Pecetluieşte-i inima, ca să-i poată vedea cu ochi duhovniceşti pe vrăjmaşi şi ca nu cumva priveliştea să i se pară închipuire.» Şi întinzându-şi mâna dreaptă, mi-a pecetluit inima cu semnul Crucii.

Imediat după aceea m-am trezit, mi-am luat toiagul şi am plecat la Avva Isidor, căruia i-am povestit vedenia. Iar Bătrânul îmi zise: «Te-am prevenit că asemenea posesiuni presupun multă grijă şi trudă; când bărbaţii ajung să intre şi să iasă mereu dintr-o mănăstire de maici [cu diferite treburi, ca să le aducă, de pildă, recolta], diavolul nu va lăsa nici pe monahii nevătămate, nici pe bărbaţi teferi; de altfel nici nu e firesc să se lase monahul absorbit de grijile pământeşti, mai ales când e vorba de femei [afierosite lui Dumnezeu].»

L-am luat aşadar pe Bătrânul Isidor cu mine şi m-am dus la maicile acelea. După ce am intrat şi ne-am rugat, le-am chemat pe Bătrâne¹ şi le-am zis: «Ce e de făcut? Căci înaltul funcţionar imperial vrea să confişte proprietatea şi să o transforme în posesiune imperială!», iar ele ne-au răspuns: «Să facem cum socotiţi că este mai bine pentru

¹Tpavq, scil. Stareţe (LXXI, 75).

192

noi.» «Nu ne putem împotrivi funcţionarilor imperiali; dar dacă încuviinţaţi am putea ca, înainte de a fi confiscată, s-o vindem unui nobil banii vă vor reveni vouă -, şi apoi se va descurca acela cu funcţionarul imperial.» «Nu e rău ce gândeşti», au spus maicile¹. Fără să pierdem o clipă, m-am dus şi i-am vândut prefectului augustal moşia pentru şaizeci de litre de aur, dându-le în acelaşi timp robilor de pe moşie libertatea, apoi am luat aurul şi l-am pus în faţa Altarului bisericii maicilor.

După ce-am plecat de acolo, i-am spus Avvei Isidor: «Nu mai era mult şi mi-aş fi pierdut sufletul o dată pentru totdeauna, Părinte. Bine au spus Bătrânii că Femeilor nu e bine să le asiguri un venit [pe viaţă]» Şi Avva Isidor mi-a zis: «Nu grăi asemenea lucruri, fiule, pentru că faci păcat; adevărat îţi spun: cel ce poate şi vrea să asigure un venit cuiva, să o facă pentru maici; căci cel care face milostenii cu ele are mai multă plată decât dacă face asta cu orbii, şchiopii, leproşii, ciungii; că cele ce s-au lepădat de toate pentru Dumnezeu sunt mai lipsite de apărare; mai mult, nu pot ieşi din mănăstire ca să-şi vândă rucodelia, cum facem noi [monahii], nici nu-şi pot purta de grijă în toate. Dacă o monahie² va ieşi pe porţile [mănăstirii],

¹ MovăcrzpuxL (LXXI, 82).

²AoKiizpia (LXXI, 94-95).

193

ori va răni, ori va fi rănită. Aşa cum toţi îşi îndreaptă privirea sau arcul spre căprioara care iese din ascunziş, la fel şi monahiile, când ies din mănăstire, îi fac pe toţi, mari şi mici, să le urmărească cu privirea şi asta prin lucrarea diavolului -, mai ales dacă sunt tinere. Iar dacă sunt adevărate nevoitoare întru frica lui Dumnezeu, nu vor fi rănite, dar pe mulţi alţii îi vor răni, şi aceştia, săgetaţi de ele, îşi vor afla pierzarea. Ori de câte ori mirenii vor vedea o nevoitoare¹ frumoasă şi strălucitoare, numaidecât li se va aprinde sufletul; nu de puţine ori ea, care aruncă săgeata, trece [mai departe, văzându-şi de drum], dar rana rămâne şi aduce nimicirea.

De aceea, cel ce le poate sluji şi ajuta pe ele în numele Domnului, spre a nu fi nevoie să-şi părăsească locul de nevoinţă, va lua plată de o sută de ori mai mare² decât dacă va sluji orbilor, ciungilor şi leproşilor, fiindcă ele au ales, dispreţuind din iubirea şi de frica lui Hristos, slava acestei vieţi, să vieţuiască în suferinţă şi lipsite de slavă de dragul împlinirii poruncilor lui Hristos; căci s-au lepădat de deşertăciunile lumii şi s-au unit cu Hristos, urând aurul şi argintul şi grija faţă de frumuseţea fizică, adică toate lucrurile lumeşti şi trecătoare de care sufletul este atras.

¹ Scil. ascetă, monahie.

²Cf. Mc. 10, 30; Lc. 8, 8.

194

Pentru aceea, cel în stare să facă milostenie cu ele şi să se pună în slujba lor în chip neîntinat se va învrednici de cununi şi răsplăţi minunate. Iar unul ca acesta este dator să-şi îngrădească toate simţurile întru frica de Dumnezeu: căci [numai] frica de Dumnezeu nu îngăduie sufletului să se poarte fără de rânduială. Aşadar, cel ce face o donaţie unei mănăstiri, fie de monahi, fie de monahii, punându-le la îndemână moşii şi animale, nu face altceva decât să-i arunce în mrejele amăgitoare ale vieţii, în tulburări, ispite, spre pierzania lor; cel ce voieşte să-şi arate milostenia faţă de monahi şi să le ofere uşurare le va da grâu, sau făină, sau legume, sau bani, sau haine, sau ţesături [pentru haine]. Toate acestea ajută cugetul monahului să-şi afle liniştea în chilia sa, spre a se ruga fără grijă şi fără împrăştiere. Aceasta este milostenia bine-primită la Dumnezeu.»”

LXXII

Despre milostenie

A fost odată un om înstărit, de neam israelit, care se îmbogăţise din avariţie şi de pe urma săvârşirii multor calomnii şi nedreptăţi. Venindu-şi însă în fire şi cu gândul la Judecata viitoare, merse la un învăţător de Lege şi-i zise: „Mă rog ţie, cugetul meu a ajuns rob grijilor vieţii; ajută-mă să mă vindec, spre a nu-mi pierde

195

sufletul!” Atunci acela i-a dat înţelepciunea lui Solomon-, citind, află că „Cel ce face milostenii cu cel sărman împrumută Domnului”¹. închizând cartea, o înapoie învăţătorului, zicând: „Cine ar putea fi mai de încredere decât Dumnezeu, Care va da înapoi cu dobândă celui ce face milostenie cu săracii?”

Plecând, şi-a vândut toate bunurile şi le-a împărţit săracilor, fără a păstra pentru sine nimic altceva decât patru monede de aur pentru îmbrăcăminte; şi aşa ajunse sărac lipit. Apoi a spus în sinea sa: „Voi merge la Ierusalim, la Domnul şi Dumnezeul meu, să-I cer socoteală, fiindcă m-a amăgit cu împărţirea bunurilor.”

Pe drumul spre Ierusalim, văzu doi oameni care se certau deoarece găsiseră o piatră din efodul²

¹Pild. 19,17.

² Valoarea pietrei era deosebită, aşa cum reiese din descrierea amănunţită a efodului, amintită în cartea Ieşirii (28,6-12): „Şi vor face efod lucrat cu iscusinţă din fire de aur, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită. Acesta va fi din două bucăţi: una pe piept şi alta pe spate, unite pe umeri cu două încheietori. Cingătoarea efodului, care vine peste el, să fie lucrată la fel cu el, din fire de aur curat, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită. Apoi să iei două pietre, amândouă pietrele să fie de smarald, şi să sapi pe ele numele fiilor lui Israel: şase nume pe o piatră şi celelalte şase nume pe cealaltă piatră, după rânduiala în care s-au născut ei. Cum fac săpătorii în piatră, care sapă peceţi, aşa să fie săpătura pe cele două pietre cu numele fiilor lui Israel şi să aşezi pietrele în cuibuleţe de aur curat. Aceste două pietre să le pui încheietori la efod. Pietrele acestea vor fi spre pomenirea fiilor lui Israel şi Aaron va purta numele fiilor lui Israel, spre pomenire înaintea Domnului, pe amândoi umerii săi.” în acest veşmânt se aflau inserate şi pietrele Urim şi Thumim, prin care Dumnezeu descoperea poporului voia Sa în chip tainic; din acestea provine engolpionul episcopal ortodox (a se comp. Sir. 45,13: „L-a îmbrăcat în veşmânt sfânt ţesut din aur şi din iachint şi din porfiră, lucru de meşter ţesător, cu engolpionul în care erau Urim şi tumim”).

196

lui Aaron¹ Arhiereul, dar nu ştiau ce fel de piatră era. îi întrebă: „De ce vă certaţi?” „Am găsit o piatră”, răspunseră ei, „şi nu ştim ce fel de piatră este.” Acela le spuse: „Vă dau patru dinari pe ea”, iar ei i-o dădură bucuroşi. Imediat ce a ajuns la Ierusalim, o arătă unui giuvaergiu, iar acesta îl întrebă: „Unde-ai găsit-o? Iată că de trei ani întregul Ierusalim este cuprins de tulburare din pricina acestei pietre şi o caută; mergi şi dă-o Arhiereului şi te vei îmbogăţi.” Cum mergea el la Templu, un înger al Domnului [s-a arătat Arhiereului şi] i-a spus: „Va veni la tine un om cu piatra pierdută; dă-i aur, argint şi câte pietre preţioase va voi, dar apoi dă-i şi o palmă şi spune-i: «Să nu te mai îndoieşti în inima ta şi să nu-ţi mai pierzi încrederea în Dumnezeu Care zice că cel ce face milostenii cu cel sărman împrumută Domnului»; iată, în veacul acesta ţi s-a dat înşeptit, iar în veacul viitor viaţa veşnică [vei primi].”

¹ Primul Arhiereu al poporului israelit (cf. Ieş. 14,13).

197

LXXIII

Despre tâlharul care l-a eliberat pe neguţător din închisoare mulţumită soţiei virtuoase

Câţiva [creştini] s-au dus la Ascalon¹ [unde au fost găzduiţi] la o casă de oaspeţi care aparţinea unor Părinţi Sfinţi; acolo Avvă Eusebiu, preotul, şi cei din obştea sa au istorisit următoarele:

Un comerciant din oraş, pe când naviga pe mare, a pierdut toate mărfurile, şi pe-ale sale şi pe-ale altora, de-abia scăpând cu viaţă. Când s-a întors acasă, a fost prins şi aruncat în temniţă de creditori, după ce i s-au luat până şi podoabele şi veşmintele pe care le purta soţia sa, care, cuprinsă de supărare şi necaz, nu avea voie să-i ducă soţului la închisoare nici măcar o bucată de pâine fără o încuviinţare anume.

Aşadar, pe când stătea ea să mănânce împreună cu soţul ei, a intrat un om de rang înalt spre a face milostenie cu cei aflaţi în temniţă. Cum a văzut-o pe femeia aceea virtuoasă şezând împreună cu soţul ei, i-a pus gând rău căci era foarte frumoasă. Şi l-a trimis pe paznicul închisorii s-o cheme la el; când plină de voioşie a venit în grabă, la gândul că va primi milostenie, el a luat-o deoparte ca s-o descoasă, şi la întrebarea lui:

¹ Oraş străvechi, port la Marea Mediteraneană, situat probabil la N-NE de Gaza.

198

„Ce-ai păţit, de ce te afli aici?”, ea i-a povestit totul. Atunci îi spuse el: „Dacă-ţi voi achita datoria, îţi vei petrece noaptea asta cu mine?” Iar această cu adevărat frumoasă şi înţeleaptă femeie i-a răspuns: „Am auzit, stăpâne, că Apostolul spune: Nu femeia este stăpână pe trupul său, ci bărbatul¹; lasă-mă, domnul meu, să-mi întreb soţul, şi porunca lui o voi împlini!” Atunci s-a dus să-i mărturisească soţului totul, însă el, cu înţelepciune, nu s-a lăsat înduplecat de aceste cuvinte, ci alegând suferinţa în temniţă decât slobozirea în felul acesta ocărâtor, în suspine şi lacrimi îi zise: „Mergi şi spune-i că aşa ceva nu se poate; noi nădăjduim în Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu ne va lăsa până în sfârşit.” Aşadar s-a dus şi i-a dat omului răspunsul cu aceste cuvinte: „I-am făcut soţului meu cunoscut gândul tău, dar nu s-a învoit.”

în vremea aceea, în aceeaşi închisoare se afla un hoţ la drumul mare, care fusese întemniţat înaintea negustorului şi era cu băgare de seamă la tot ce se întâmpla în jurul lui. Când a auzit-o pe femeia aceasta stând de vorbă cu soţul ei, a suspinat, spunând în sinea sa: „Iată, deşi se află într-un asemenea necaz, nu şi-au vândut libertatea lăuntrică pentru bani ca să scape [de temniţă], ci au iubit mai mult castitatea şi fidelitatea conjugală,

¹1 Cor. 7,4.

199

dispreţuindu-le pe toate cele lumeşti. Dar ce-o să mă fac eu, nenorocitul, care nu m-am gândit niciodată dacă Dumnezeu există de aceea sunt vrednic să fiu omorât de mii de ori?!” I-a chemat aşadar la fereastra încăperii unde era ţinut şi le-a spus: „Eu sunt tâlhar şi am săvârşit multe omoruri. De îndată ce va veni cârmuitorul şi mă vor scoate din carceră spre a fi judecat, voi fi osândit la moarte ca un ucigaş ce sunt. Dar curăţia şi iubirea dintre voi m-au tulburat şi m-au făcut să mă gândesc la pocăinţă; pentru aceea, mergeţi să săpaţi la zidurile de fortificaţie ale oraşului în locul cutare şi să luaţi banii pe care-i veţi găsi acolo ca pe o binecuvântare [din partea mea] pentru a vă plăti nu numai datoriile voastre, ci şi pe ale multor altora. Să vă rugaţi pentru mine ca să am parte de mila [lui Dumnezeu]!”

După câteva zile, a venit acolo cârmuitorul locului şi a poruncit tăierea capului tâlharului. După încă o zi, soţia i-a spus bărbatului: „Dacă porunceşti, domnul meu, mă voi duce la locul descoperit nouă de tâlhar; poate că spusele lui sunt adevărate.” „Fă cum socoteşti mai bine”, i-a răspuns el. Cu o săpăligă la vremea serii a mers să sape acolo şi, găsind un vas plin de aur, l-a luat şi a plecat. Cu chibzuinţă şi fără a trezi bănuieli, a început să plătească puţin câte puţin datoria, ca şi cum [nu ar fi fost banii ei, ci] i-ar fi împrumutat

200

de la altcineva; apoi a fost eliberat din închisoare.

Şi, au continuat părinţii, pentru că nu a călcat porunca Domnului tot aşa şi Domnul Şi-a revărsat milele Sale cele bogate, căci Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

LXXIV

Despre evreica şi episcopul din Etiopia care au căzut în păcat, şi în urma vedeniei avute de ea s-au pocăit şi s-au mântuit

Ne-a povestit un Părinte de Dumnezeu purtător că într-un oraş etiopian din apropierea Gazei a trăit cândva un episcop preacucernic şi milostiv, dar, prin lucrătura diavolului, a căzut în desfrânare cu o evreică întrucât creştinii şi evreii trăiau laolaltă -, care făcea şi aceea milostenii şi era cu frica lui Dumnezeu. Iar episcopul o povăţuia în fiecare zi, vorbindu-i despre credinţa adevărată şi Sfântul Botez, cu astfel de cuvinte: „Chiar dacă suntem păcătoşi, totuşi credinţa să o păstrăm neprefăcută; căci şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia cerurilor.”¹ Ea însă nu dădea ascultare vorbelor lui, zicând: „Voi muri în aceeaşi credinţă în care

1 In. 3,5.

201

m-am născut, pentru că eu nu cred în Dumnezeul în care crezi tu. Nu mă voi mântui dacă nu mă voi boteza? Cel puţin să fi avut o viaţă dreaptă şi nepătată. Chiar dacă nu mă voi mântui, aş putea ajunge asemenea Sarrei¹, sau Rebecăi², sau Susanei.” El însă stăruia: „Crede-mă, Dumnezeu nu mă va lăsa să-mi închei viaţa în păcatul acesta! Eu cunosc iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi ştiu că îmi va lăsa timp să mă pocăiesc, iar pe tine te va lua la El nu în credinţa de acum, ci în cea creştină.” „Acum, cel puţin”, a continuat, „vino la biserică spre a vedea credinţa creştinilor în Dumnezeu şi în mine, păcătosul.” „Da”, i-a răspuns, „asta pot face, dar nu mă sili la altceva!”

După cuvântul dat, a mers la biserică, şi acolo l-a văzut pe episcop în clipa în care intra în biserică, în toată măreţia sa, împreună cu alaiul lui, întrucât era o sărbătoare mare. Când acesta s-a apropiat de Altar, ea a văzut prin puterea [şi harul] lui Dumnezeu, care i-au deschis ochii -, un om îmbrăcat în alb, de o frumuseţe de neînchipuit; acesta a ieşit din Altar, l-a luat şi l-a legat pe episcop de o coloană, apoi a săvârşit el slujba dimpreună cu preoţii şi diaconii. Când a venit momentul înălţării Artosului³, a văzut un Prunc

¹ Soţia lui Avraam (c. Fac. 17,15).

² Soţia lui Isaac (c. Fac. 25, 20).

³ Scil. Momentul următor prefacerii dumnezeieştilor Daruri, când preotul rosteşte: „Să luăm aminte, Sfintele sfinţilor!”

202

înălţat pe mâinile sale şi împărţit, care apoi a fost dat poporului spre împărtăşire. După ce tot poporul s-a împărtăşit, a văzut din nou Pruncul sănătos şi întreg, strălucind asemenea focului şi luminii. După ce s-a făcut şi apolisul dumnezeieştii Liturghii, l-a dezlegat pe episcop de la coloana aceea şi s-a făcut nevăzut.

La vederea minunii, femeia a ieşit din biserică în grabă mare; a mers la casa ei, tânguindu-se şi zicând: „Doamne, învredniceşte-mă să ajung şi eu creştină şi aşa să mor!” Nu după multă vreme a venit la ea episcopul şi i-a spus: „Ai văzut ce credinţă avem noi, creştinii, şi cum ne rugăm toţi laolaltă cu lacrimi lui Dumnezeu?”, şi ea i-a răspuns: „Măcar de te-aş fi văzut şi pe tine aşa!” în lacrimi, i-a făcut cunoscută vedenia. Iar el a primit cuvântul ei ca şi cum L-ar fi auzit pe Dumnezeu însuşi vorbindu-i, s-a pocăit degrabă şi a spus: „Iată, din clipa de acum mă afierosesc pocăinţei şi intru în mănăstire ca să-mi plâng păcatele pentru tot restul zilelor.” Tot atunci şi ea, cu inima aprinsă de dumnezeiască râvnă, s-a aruncat la picioarele lui, zicând: „Nu mă lăsa aici, ci fă-mă şi pe mine creştină şi aşază-mă într-o mănăstire, apoi du-te bucuros pe calea pe care ţi-ai ales-o; eu de acum mă dăruiesc lui Dumnezeu şi voi merge acolo unde mă va călăuzi El.” Atunci episcopul fără întârziere a botezat-o şi a dus-o la mănăstire, iar el a plecat fără ştirea nimănui la Ierusalim şi acolo s-a lepădat de toate demnităţile lumeşti şi bisericeşti, vieţuind ca un simplu monah. A sporit într-atât în nevoinţă, încât după trei ani a ajuns văzător cu duhul şi făcător de minuni, şi aşa s-a odihnit în Domnul.

Să ştiţi, fraţii mei, că virtutea nu se pierde niciodată, şi, cu atât mai mult, milostenia. La fel şi noi, să nu cădem în delăsare, să nu uităm până la ultima noastră suflare să-L slăvim pe Dumnezeu şi să I ne rugăm.

203

LXXV

Despre senatoarea care a venit la Arsenie cel Mare

Pe vremea când Arsenie cel Mare se nevoia la Canop¹, lângă Alexandria, a venit să-l vadă o senatoare² de la Roma, foarte bogată şi temătoare de Dumnezeu; a primit-o [mai întâi] pe ea Arhiepiscopul Teofil, şi ea l-a rugat pe acesta să încerce să-l înduplece pe Bătrân s-o primească. Venind la el, l-a rugat, zicând: „Cutare senatoare de la Roma a venit cu dorinţa de a te vedea”, dar

¹ Oraş situat la aproximativ 20 km est de Alexandria (în prezent zona Abu Qir, unde se află portul Alexandriei).

² Termenul ovyxAriTLKri poate desemna atât persoana cu titlul de senator (bărbat sau femeie), cât şi membrul unei asemenea familii (soţie, copii).

204

Bătrânul n-a primit s-o întâlnească. Aşadar, după ce i s-a adus răspunsul, a poruncit să se facă pregătirile pentru a merge la el, spunând: „Eu cred că Dumnezeu mă va învrednici să-l văd; căci şi în cetatea mea sunt destui oameni [sporiţi], dar eu am venit să văd proroc.”

Şi dacă au ajuns la chilia Bătrânului, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a întâmplat ca el să se afle afară, pe lângă chilia sa. Cum l-a văzut, i-a căzut la picioare, dar acela a ridicat-o cu mânie şi, privind-o drept în ochi, i-a spus: „Dacă vrei să-mi vezi chipul, uite-l, [ăsta e]!” De ruşine, ea nu s-a uitat la faţa lui. Atunci i-a spus Bătrânul: „N-ai auzit despre faptele mele? La ele trebuie să te uiţi [cu luare-aminte]. Cum de-ai cutezat să faci o atât de lungă călătorie pe mare? Nu ştii că eşti femeie şi că nu se cuvine să mergi nicăieri [singură]? Sau ai făcut-o ca să te întorci la Roma şi să te lauzi în faţa celorlalte femei, zicând: «Am fost şi l-am văzut pe Arsenie», astfel încât cărările mării să se umple de femeile care vor veni aici?” „Dacă va voi Dumnezeu”, i-a spus ea, „să ajung cu bine acasă, nu voi lăsa pe nici una să vină aici; ci numai roagă-te pentru mine şi pomeneşte-mă în toată vremea.” „N-o să mă rog”, i-a răspuns Bătrânul, „decât ca Dumnezeu să şteargă amintirea ta din inima mea.” La auzul acestora, a plecat foarte tulburată, şi

205

nu după mult a fost cuprinsă de febră din pricina întristării; i-a dat de veste Arhiepiscopului că este bolnavă. Venind la ea, a rugat-o să-i spună ce are. Iar ea i-a zis: „Mai bine ar fi fost să nu fi venit aici niciodată! Căci i-am spus Bătrânului «Pomeneşte-mă!», iar el mi-a răspuns: «N-o să mă rog decât ca Dumnezeu să şteargă amintirea ta din inima mea», şi iată că acum sunt gata să mor de mâhnire.” Atunci Arhiepiscopul i-a zis: „Oare nu ştii că eşti femeie şi prin femeie vrăjmaşul luptă împotriva Sfinţilor? Pentru aceea şi Bătrânul ţi-a grăit ţie aşa. însă el se roagă pentru tine în toată vremea.” Atunci cugetul ei şi-a recăpătat liniştea şi a plecat cu bucurie.

LXXVI

Despre mimul pe nume Vavilas

În Tarsul Ciliciei trăia cândva un mim pe nume Vavilas. Acesta avea două ţiitoare (pe una o chema Comito, iar pe cealaltă, Nicosa), cu care trăia în desfrânări, săvârşind toate câte sunt la măsura demonilor cu care se însoţise.

într-o zi, aşadar, s-a dus la biserică şi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se citea Evanghelia, mai precis pericopa în care se spune „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”¹. La auzul

1 Mt. 3, 2; 4,17.

206

acestor cuvinte, cu inima zdrobită şi în pocăinţă, a început să se osândească şi să lăcrimeze pentru faptele sale. Imediat ce a ieşit din biserică, şi-a chemat pe dată ţiitoarele şi le-a spus: „Ştiţi că am trăit cu voi în desfrâu şi niciodată n-am făcut nici o deosebire între voi; acum v-am înzestrat cu atâtea şi atâtea lucruri; luaţi pe deasupra şi toată averea şi împărţiţi-o între voi, căci eu din clipa de acum mă lepăd de lume şi mă fac monah.” Iar ele ca dintr-o singură gură i-au spus cu lacrimi: „Dacă în păcat şi la pierzanie am fost împreună cu tine, acum, când vrei să împlineşti această faptă plăcută lui Dumnezeu, o să ne părăseşti, săvârşind-o singur? Nu, negreşit că nu ne vei putea lăsa, ci vom rămâne şi acum împreună, spre a împlini această faptă bună!” Fără să mai piardă vremea, mimul s-a zăvorât într-unul din turnurile-mănăstire ale oraşului, iar ele, după ce au vândut toată averea şi au dat-o la săraci, au îmbrăcat schima monahală¹ şi, făcându-şi o chilie în apropiere, s-au zăvorât acolo. Atât Vavilas, cât şi ele au bineplăcut foarte lui Dumnezeu.

¹ Ad litteram veşmânt de nevoitoare, de monahie (ăoKTjTiicdv axiala lXVI, 20).

207

LXXVII

Despre mimul pe nume Qaian

În oraşul Fenicia din Liban¹ trăia cândva un mim pe nume Gaian, care hulea pe scena teatrului păgân pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Nu de puţine ori i s-a arătat în somn Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, zicându-i: „Ce rău ţi-am făcut de mă batjocoreşti pe scenă faţă de atâta lume?” Dar el, când se deştepta, nu numai că nu se îndrepta, ci începea să o hulească şi mai urât. Aşadar i s-a arătat din nou, spunându-i să pună capăt neruşinării lui. însă el a continuat să o hulească cu şi mai multă necuviinţă. Atunci ea i s-a arătat pentru a treia oară, spre a-l povăţui. Cum el nu s-a îndreptat, ci o hulea şi mai aprig, într-o după-amiază, pe când dormea, i s-a arătat fără a grăi un cuvânt, ci numai i-a însemnat cu degetul mâinile şi picioarele: şi din acea clipă a rămas nemişcat asemenea unui trunchi de copac. După toate astea, laşul a început să mărturisească şi să dea la iveală cele petrecute cu el, recunoscând că răsplata pe care a primit-o a fost la măsura îndurării şi iubirii ei de oameni.

¹ cPolvîktj Tfjg Aifiaviac, (LXVII, 5). în textul traducerii latine a Limonariului întâlnim un alt incipit, care este mai aproape de realitatea istorică, absent din tradiţia manuscrisă greacă: „Heliopolis este un oraş al Feniciei Libaneze (Ioan Moshul, Limonariu, SC 12, Paris, 1946, p. 92).

208

LXXVIII

Despre noul-născut de douăzeci şi cinci de zile pe care Sfântul Daniil l-a făcut să vorbească

Un oarecare Bătrân ne-a povestit următoarele despre Avva Daniil Egipteanul:

într-o zi Bătrânul s-a dus într-un sat să-şi vândă rucodelia, iar un tânăr s-a apropiat de el, implor ându-l: „Pentru [numele lui] Dumnezeu, Avva¹, te rog să vii la mine acasă şi să faci o rugăciune pentru femeia mea, că e neroditoare!” Bătrânul, silit de tânăr, s-a dus acasă la el şi i-a împlinit dorinţa. Din voia lui Dumnezeu, femeia a rămas însărcinată. Dar nişte oameni fără frică de Dumnezeu au început să-l clevetească pe Bătrân, zicând: „Tânărul este neîndoielnic sterp, iar femeia a rămas însărcinată cu Avva Daniil”, şi lucrul acesta a ajuns la urechile Bătrânului, care i-a trimis vorbă tânărului: „Să-mi dai de veste când femeia ta va naşte.” Când soţia a născut, tânărul i-a trimis vorbă [Bătrânului aflat] în pustia Sketei, zicând: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin mijlocirile sfintelor tale rugăciuni, soţia mea a născut.” Atunci Avva Daniil a venit la tânăr şi i-a spus: „Fă un ospăţ şi cheamă rudele şi prietenii”, iar el a făcut după cum i-a poruncit Bătrânul.

¹ KaAoyripoc; (LXXVIII, 4).

209

Pe când mâncau, Bătrânul a luat copilul în braţe şi în faţa tuturor îl întrebă: „Fiule, cine-i tatăl tău?” „Acesta”, i-a răspuns pruncul, arătând cu degetul spre tânăr. Iar pruncul n-avea decât douăzeci şi cinci de zile.

LXXIX

Un frate a mers la un Bătrân şi l-a întrebat: „Ce să fac, Avva, că pântecele mă chinuieşte, nu-l pot ţine în frâu, şi din pricina lui tot trupul caută să se lase pradă desfătărilor?” I-a răspuns Bătrânul: „Dacă nu vei pune asupra lui frica de Domnul şi postul, nu va bine-păşi pe calea lui Dumnezeu.” Şi a continuat cu următoarea pildă: „Un om mergea pe cale călare pe măgarul său; şi pentru că măgarul îl purta în toate părţile, necăutând la drum, el a prins a-l lovi cu toiagul pe care-l avea în mână. Atunci măgarul a spus lui: «Nu mă mai lovi, şi voi ţine drumul drept!» După ce au mai mers o vreme, omul coborî de pe măgar, lăsându-şi toiagul pe spatele animalului. Şi dacă l-a văzut pe stăpânul său că nu are toiagul în mână, a început să uite de frică şi să umble încoace şi încolo prin semănături. Atunci stăpânul şi-a luat toiagul şi l-a croit bine, până a încetat să se mai abată de la cale.

Aşijderea este şi cu trupul: când se răscoală şi te face să te abaţi de la calea lui Dumnezeu,

210

loveşte-l cu postul, şi va păşi drept; iar postul să fie însoţit pururea de frica de Dumnezeu.”

LXXX

Un frate din pustia Sketei se nevoia foarte, însă vrăjmaşul i-a adus în minte amintirea unei femei preafrumoase pe care o văzuse pe când se afla în lume, şi asta îi pricinuia o adâncă întristare. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe la el un frate, care se întorcea de undeva din Egipt. Cum stăteau ei de vorbă, fratele ce venise din Egipt i-a spus că femeia lui cutare a murit în acea zi şi aceasta era chiar femeia prin care vrăjmaşul îl ispitea. S-a sculat de cu noapte, şi-a luat rasa¹, a plecat în Egipt, la locul unde o îngropaseră, şi deschizând mormântul, şi-a aşezat rasa peste trupul în descompunere, care s-a îmbibat de toate lichidele acelea, apoi s-a întors la chilia sa cu rasa plină acum de mirosul urât. Şi de câte ori venea acea ispită, punea înaintea sa [rasa cu] mirosul acela urât şi lupta împotriva gândului care-l ispitea, zicând: „Iată-ţi pofta, nefericite! O ai în faţa ta pe cea pe care ţi-o doreai: satură-te acum!” Împotrivindu-se gândului [ce-l ispitea] în felul acesta înţelept, s-a chinuit pe sine cu acel miros nesuferit până ce războiul a încetat.

1 AepTjtwv (LXXX, 7).

211

LXXXI

Avva Ilie, păstorul¹, ne-a povestit odată că, pe când vieţuia în părţile Iordanului, în apropierea mănăstirii famenilor² s-au întâmplat următoarele:

Într-una din zile, pe la ceasul al şaselea, când căldura era de nesuportat pentru că era luna lui august -, a bătut cineva la uşa chiliei mele; ieşind, am văzut că era o femeie, şi am întrebat-o: „Ce cauţi tu aici?” „Avva, am şi eu parte de aceeaşi vieţuire ca şi tine”, mi-a răspuns ea, „şi mica mea chilie se află la o milă de aici” şi mi-a arătat locul şi direcţia în care se afla. „Trecând prin pustia aceasta, am însetat din pricina arşiţei; aşa că fă-ţi milă cu mine şi dă-mi puţină apă.” Am adus urciorul, i-am dat să bea, pe urmă ne-am luat rămas bun.

¹ Păstorii (fiooKOÎ) alcătuiau una dintre categoriile anahoreţilor, alături de stiliţi, stâlpnici, neadormiţi, zăvorâţi sau de cei care trăiau sub cerul liber (vnodQpioi), nu purtau haine (yvpvLTig), nu se încălţau (âvvnddvzoi), îşi construiau o colibă din lemne şi ierburi, iar apoi o ardeau (KavooKaAvfUxec;), locuiau în peşteri (onijAcncoTeg), pe stâlpi (otvAîteq), suspendaţi (peTecopiret;), se întindeau la pământ, nu în pat (xavţievÎTEg), erau practicanţi ai tăcerii absolute, ai nespălării, purtători de lanţuri (oidripodeopioi), dendriţi (devdpnai), se sălăşluiau în morminte; aceştia se retrăgeau în munţi, hrănindu-se cu fructe şi legume crude. După Sozomen (Istoria bisericească 6, 33, PG 77,1393A): „nici locuinţe nu au, nici pâine sau altă mâncare gătită nu mănâncă, nici vin nu beau, ci petrec în munţi.”

² Mănăstirea aceasta se afla la vest de râul Iordan, în apropierea Ierihonului.

212

Apoi am dat slavă lui Dumnezeu întrucât şi femeile luptă împotriva vrăjmaşului cu izbândă.

LXXXII

Iată ce a spus un Bătrân despre sufletul care vrea să se pocăiască:

A fost odată într-un oraş oarecare o desfrânată preafrumoasă care avea mulţi ţiitori. Şi venind la ea unul dintre boieri, i-a spus: „Dacă-mi făgăduieşti că o să-mi fii fidelă şi cumpătată, eu o să te iau de soţie!” Şi i-a făgăduit. Luând-o cu sine, a adus-o la casa lui. Dar ţiitorii ei o căutau şi îşi spuneau: „Boierul cutare a luat-o la sine acasă; dacă o să ne ducem la porţile casei şi o să afle soţul ei, o să ne pedepsească; să mergem, aşadar, la intrarea din spate şi să fluierăm, şi ea o să ne recunoască după fluierătura noastră şi o să coboare la noi, iar noi o să fim fără de vină.” Auzind ea fluieratul, şi-a astupat urechile şi a intrat în odăile cele mai dinlăuntru ale casei, cât mai departe de ferestre, închizând şi uşile.

Apoi Bătrânul a lămurit: desfrânata este sufletul, iar ţiitorii patimile şi oamenii; cei ce fluieră la ea sunt demonii cei vicleni; însă, pentru a-şi afla scăparea, sufletul aleargă pururea la Domnul.

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!

213

Postfaţă

FEMEIA ŞI MIRACOLUL VIEŢII MONAHALE

Miracolul vieţii monahale, taina singurătăţii, atracţia nevăzutului, învingerea şi renunţarea la orice legătură cu cele trupeşti, la bunurile materiale şi mai ales la confortul şi la ceea ce această lume oferă sub aparenta legitimare conferită de convenţionalitatea bunului-simţ religios, moderat şi autoconservator al omului deprins de la Aristotel încoace să caute sigur şi încrezător în sine auream mediocritatem, sunt prezente în viaţa Bisericii ca o realitate vie, mereu nouă, ca o permanenţă sine qua non a chemării interioare de a depăşi condiţia intra-mundană spre deschiderea către infinit şi veşnic.

Nevoia de a surmonta precaritatea vremelniciei, condiţia carnală supusă continuu degradării şi superficialitatea relaţiilor interumane care, la nivelul exigenţelor subiective, nu-şi pot adăpa setea decât îndreptându-se spre sursa existenţei

215

şi a veşniciei, sunt într-o asemenea măsură intim legate de condiţia umană, încât se prezintă ca un spaţiu noetic în care între masculin şi feminin nu se poate statua sau formula nici o distincţie. Deşi „sensibilitatea feminină, eliberată de complexul rigid şi stereotipic al intelectualismului, este capabilă să perceapă cu o intuiţie sporită Revelaţia dumnezeiască”¹, condiţia monahală îşi revelează misterul în care cele două principii, aparent disjunctive, fenomenal antagonice, istoric divergente, sunt asumate ipostatic, după modelul hristic: pentru a ajunge la unirea dintre dumnezeire şi umanitate a întrupării e necesară prealabil restabilirea unităţii dintre feminin şi masculin în persoana umană.

Pe calea descoperirii acestei unităţi primordiale, a depăşirii oricărui antagonism dintre trup şi suflet, dintre spirit şi materie, dintre masculin şi feminin şi în primul rând dintre om şi Dumnezeu, săvârşite în Hristos Iisus², se aşază monahul, atletul unităţii tuturor în Duhul. în măsura în care monahul, pentru a ajunge la înălţimea duhovnicească

¹D. Tsamis, Miterikon, vol. I, p. 13.

² „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Ef. 2,14-16).

216

ce-l îmbracă mistic în mantia aaronică a preoţiei universale şi a paternităţii duhovniceşti trebuie să asimileze şi să treacă prin durerile şi încercarea presupuse de procesul germinării spirituale, caracteristic condiţiei maternităţii¹, în aceeaşi măsură femininul reuşeşte să câştige în condiţia ascetică a monahiei virtutea şi puterea de a birui vrăjmaşul, adică plăcerea şi „pofta trupului şi trufia vieţii” (I In. 2, 16). în pofida oricărei preconcepţii, formulate pseudo-ştiinţific, feminitatea şi masculinitatea pot învinge principiul plăcerii, instinctul sexual al reproducerii, dezminţind teoriile moderne ale pansexualismului şi deschizând în faţa celor ce aspiră la neprihănire, priveliştea mistică a unei realităţi eshatologice a condiţiei umane înainte de a doua Parusie. Conştiinţa bisericească a fost dintotdeauna convinsă de acest lucru, aşa cum o exprimă, de altfel, şi istoricul bisericesc Gheorghe Monahul, când afirmă că monahii din pustia egipteană „socoteau că părtăşia vieţilor şi faptelor lor nu era dimpreună cu ceilalţi oameni, ci cu îngerii din cer”².

Monahismul şi apariţia lui nu sunt doar roadele efortului de a trăi în literă şi duh slova evanghelică, ci reflectă o „realizare distinctă şi profund

¹ Oare nu mărturiseşte Pavel, nunul Bisericii şi prietenul Mirelui, că aducerea celorlalţi la credinţa în Hristos este asemenea unei naşteri trupeşti? (I Cor. 4,15, Filim. 1,10).

² Cronica, vol. I, Ed. Teubner, Leipzig, 1904, p. 553.

217

culturală”¹, care se leagă de factori specifici epocii respective (în aceeaşi măsură în care sunt specifici şi oricărei epoci istorice), precum persecuţia Creştinismului, criza economică şi socială, dar şi secularizarea vieţii bisericeşti. Având ca înainte-mergători eroi şi chipuri biblice, precum Ilie Tesviteanul sau Ioan Botezătorul², ascetismul s-a dezvoltat pe solul fertil al Evangheliei şi al pildei Mântuitorului, determinat de factori socio-culturali complecşi, dar totodată şi geografici. Se pot distinge următoarele tipuri care s-au dezvoltat liniar, la intensităţi şi în ritmuri proprii, într-o filiaţie ce are ca început anahoretismul egiptean (muntele Nitria³, Kellia şi pustia Sketis), fiind ulterior urmată de cenobitismul pahomian⁴, de monahismul sirian şi de cel palestinian şi, în cele din urmă, de cenobitismul vasilian⁵ (Asia Mică). La această evoluţie se va adăuga asimilarea şi înrădăcinarea sa în capitala Imperiului

¹ Douglas Burton-Christie, The Word in the Desert: Scripture and the Questfor Holiness in early Christian Monasticism, OUP, Oxford, 1993, p. 15.

² „începătorii vieţii anahoretice”, după Simeon al Thessalonicului (Despre pocăinţă 274, PG 155, 501); vezi supra şi istorisirea LXXI.

³ Aflat la 60 km sud de Alexandria.

⁴ Ioan Casian aminteşte de şcoli pentru cenobiţi scholae coenobitorum şi de comunităţi anahoretice congregationes anachoretarum (Con. III, 1, 139-140; XVIII, 4-6, 3-18). Cenobitismul exista şi înainte de Pahomie, care a oferit cadrul final al acestui tip de organizare.

⁵ Joseph Patrich, Sabas, Leader of Palestinian Monasticism: A Comparative Study in eastern Monasticism, Fourth to Seventh Centuries, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington DC, 1995, pp. 11-31.

218

Bizantin, unde va înflori în cadrul oferit de legislaţia iustiniană, pentru a se statornici ulterior în Sfântul Munte inima monahismului ortodox actual şi simbolul universalităţii şi unităţii bimilenare ale Ortodoxiei.

De la anahoretismul egiptean şi viaţa cenobitică organizată în sistemul pahomian, monahismul sirian va avansa spre forme individuale de ascetism şi mortificare extreme (probabil sub influenţa marcionismului¹); în afară de intensificarea perioadelor de post, comparativ cu cele urmate în Egipt, se vor observa practici ascetice care ajung până la autodistrugere: purtarea lanţurilor, păstrarea forţată a corpului în poziţie verticală prin legare sau suspendare, evitarea somnului sau a aşezării corpului în poziţie orizontală, expunerea trupului vătămărilor ce pot fi provocate de fiarele sălbatice, vieţuirea pe stâlpi, coloane sau în cuşti², care au determinat apariţia unui spirit individualist.

în primele două secole după Hristos nu se poate vorbi propriu-zis de monahism, ci doar de

¹ Richard Finn Op, Asceticism in the Graeco-Roman World, CUP, Cambridge, 2009, pp. 93,136-143.

² Din acest motiv Vasile al Ancyrei oferă o argumentaţie în care susţine nevoia protejării trupului, aliatul cel dintâi al monahului, şi nu distrugerea sa (Despre adevărata nestricăciune, op. cit., 11).

219

un „ascetism eshatologic”¹, care preia elemente din diferitele mişcări animate de spirit ascetic, fie din spaţiul vetero-testamentar (nazireii, esenienii, terapeuţii), fie din cel al elenismului cu influenţele sale medio-orientale (maniheismul), dar orientat spre sfera socială². Sub înrâurirea eremitismului, marcat de un nou ideal ascetic, de un entuziasm eshatologic, în pustia egipteană apare monahismul, care în scurt timp se configurează ca structură plurimorfă, ce se va răspândi în întreaga zonă estică a bazinului mediteranean, din Alexandria spre Palestina (Gaza, Valea Iordanului şi Peninsula sinaitică), apoi spre Siria (Antiohia)³ până în Asia Mică şi, în cele din urmă, în capitala Imperiului Bizantin. Ulterior, graţie Sfântului Ioan Casian şi nu numai⁴, va ajunge până în vestul Europei⁵. Monahismul şi-a aflat echilibrul interior şi medianitatea, prin

¹ Savvas Agouridis, Monahismul un studiu detaliat, Ellinika grammata, Atena, 1997, p. 16.

²G. Florovsky, Christianity and Culture, HUP, vol. 2, p. 87.

³ Unii cercetători ca A. Voobus (History of Asceticism in the Syrian Orient, vol. I, CSCO, Louvain, 1958, 1960 şi 1988) sau S.P. Broke („Early Syrian Asceticism”, în Numen 201 (1973), pp. 1-19) susţin faptul că mişcarea ascetică a apărut pentru prima dată în spaţiul sirian.

⁴ Spre exemplu, „Regula” Sfântului Vasile cel Mare a fost tradusă în latină înaintea sfârşitului secolului al IV-lea de Rufin de Aquileia.

⁵ Pentru mai multe detalii, vezi Marilyn Dunn, The Emergence of Monasticism: from the Desert Fathers to the Early Middle Ages, Blackwell Publishing, 2003, pp. 59-208; Richard J. Goodrich, Contextualizing Cassian Aristocrats, Asceticism, and Reformation în Fifth-Century Gaul, OUP, Oxford, 2007; G.R. Evans, The I.B.Tauris History of Monasticism The Western Tradition, I.B. Tauris Co. Ltd, Londra, 2016, pp. 46-90.

220

depăşirea tensiunilor provocate de o mulţime de curente ascetice eretice (montaniştii, novaţienii, mesalienii sau evhiţii, apotacţii, eustaţienii ş.a.), mulţumită contribuţiei complexe a personalităţii Sfântului Vasile cel Mare, teolog şi reformator religios şi social. La acest demers ascetic bărbatul şi femeia, masculinul şi femininul, paternitatea şi maternitatea iau parte activ, într-o fraternitate spirituală nemaiîntâlnită vreodată în istoria lumii.

Cu puţine excepţii¹, lumea antică a tratat femeia cu condescendenţă, uneori cu dispreţ, socotind-o o fiinţă inferioară². Pentru această lume masculinitatea reprezintă desăvârşirea, puterea,

¹ După cum susţine Diogene Laerţiu (Vieţile filosofilor 8, 43), Pitagora a fost unul dintre puţinii antici care recunoştea egalitatea dintre femeie şi bărbat.

² Pentru prima dată androcratismul îl găsim formulat la Democrit (ed. H. Diels W. Krantz, Fragmente der Vorsokratiker, 68B, pp. 110 ş. urm.). Rămân celebre legile formulate de dreptul roman, precum Lege Lata, care socoteau femeia Infirmi tas Sexus, Levitas Animi sau Voluptas-, pentru o abordare a acestora, vezi Arjava Antti, Women and Law in late Antiquity, Clarendon Press, Oxford-New York, 1966, p. 112; Sarolta A. Takacs, Vestal, Virgins, Sibyls and Matrons, Women în Roman Religion, University of Texas Press, United States of America, 2008, p. 18; Richard A. Baumann, Women and Politics in ancient Rome, Routledge, Londra-New York, 1992, pp. 51-52; Sarah B. Pomeroy, Goddesses, Whores, Wives and Slaves. Women in classical Antiquity, Schocken Books, New York, 1975, pp. 71-74; Deborah F. Sawyer, Women and Religion in the First Christian Centuries, Routledge, Londra-New York, 1996, pp. 5-6, 23-24. Pentru tutela masculină sub autoritatea căreia Roma a aşezat femeia, vezi Eve ci Ambra, Roman Women, CUP, New York, 2007, pp. 34, 50-53.

221

iar femeia, imperfecţiunea, slăbiciunea.¹ Aceeaşi teoretizare de natură antropologică, şi nu dogmatică², se regăseşte din abundenţă şi în „textele patristice, uneori împrumutată ca atare din filosofía³ şi gândirea epocilor anterioare⁴ şi transpusă în textul teologic, alteori moştenită inevitabil, sub presiunea gândirii rabinice⁵ reîncarnate

¹ Fiona McHardy şi Eireann Marshall (ed.), Womens Influence on Classical Civilization, Routledge, Londra-New York, 2004, p. 23; Barbara Goff, Citizen Bacchae, Womens Ritual Practice in ancient Greece, University of California Press, Berkeley-Los Angeles-Londra, 2004, p. 79.

²G. Mantzaridis, Morală creştină, vol. II: Omul şi Dumnezeu, omul şi aproapele, principii şi perspective existenţiale şi bioetice, Ed. P. Poumaras, Tesalonic, 2004, p. 370.

³ Printre cei mai importanţi iniţiatori şi susţinători ai acestei opinii se numără şi Aristotel. Femeia prin natura ei este învinsă de plăcere fără să opună nici o rezistenţă, pe când bărbatul, chiar dacă e învins, o face împotrivindu-se (Etica nicomahică 1150b). Spiritul femeii nu deţine nici o autoritate şi de aceea trebuie să se afle sub autoritatea şi conducerea celui ce deţine virtutea intelectului, adică a bărbatului (Politicele 1260a). Prin urmare, bărbatul este superior femeii prin natura sa atât intelectual (ibid. 1259b-1254b), cât şi moral (ibid. 1260a). După Aristotel, a fi desăvârşit înseamnă a dobândi andreia (bărbăţia), o femeie înţeleaptă este o femeie âvdpeia (ibid., 1259b), care-şi însuşeşte trăsăturile principiului masculin.

⁴ Pentru o privire de ansamblu, vezi Deborah F. Sawyer, Women and Religion in the First Christian Centuries, Ed. Routledge, Londra-New York, 2003.

⁵ în acord cu teologia rabinică, numai bărbatului îi este îngăduit să înveţe Tora, deoarece numai el se află în măsură să o înţeleagă (a se vedea „Rabbinic Discussion on the Differences în Rabbinic Law between a Man and a Woman”, în Ross Shepard Kraemer (ed.), Womens Religions in the Greco-Roman World. A Source Book. OUP, New York, 2004, pp. 103-104, sau Daniel Boyarín, Carnal Israel: Reading Sex in talmudic Culture, University of California Press, Berkeley, 1993).

222

nou -testamentar, cu precădere în paginile Sfântului Apostol Pavel (cf. I Cor. 14, 34), riscul unei înţelegeri hermeneutice a acestei abordări fiind cu atât mai mare cu cât ascetismul se află coarticulat alegoriei şi spiritului alegoric. O astfel de percepere care statuează diferenţa dintre masculin şi feminin îşi are originea nu în concepţia teologică propriu-zisă a Bisericii despre om, ci mai curând în modul în care ştiinţa profană, mai ales medicina, înţelesese şi teoretizase anterior diferenţa somatică dintre bărbat şi femeie¹.

Stigmatizarea principiului feminin ca simbol al plăcerii şi al aservirii faţă de carnal, al inferiorităţii şi decăderii (şi, în ultimă instanţă, al păcatului) nu se referă la persoana feminină în sine, ci la un model antropologic ce se proiectează la nivelul umanităţii atât în bărbat, cât şi în femeie (conform căruia masculinitatea simbolizează duhul, iar feminitatea trupul), a cărui înţelegere, dacă e aplicată reductiv în viaţa cotidiană, pierzând legătura cu spaţiul noetic al lumii ideilor sau al luptei spirituale, poate avea consecinţe nefaste pentru universul eclesial unde, dintr-o perspectivă ontologică, „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal. 3, 28).

¹ Ellen Muehlberger, „Simeon and Other Women in Theodorets Religious History: Gender in the Representation of Late Ancient Christian Asceticism”, în Journal ofEarly Christian Studies, 234, iarna (2015), pp. 589-590.

223

Desăvârşirea este exprimată în termeni masculini, cu precădere în termenii lui andreia.¹ Chiar dacă scrierile patristice identifică abstract femininul cu slăbiciunea, nu ezită să recunoască defacto izbânda femeii de a accede la această andreia şi de a-şi însuşi virtutea şi credinţa evanghelică la măsură desăvârşită, sfidând moartea. „Şi totuşi aceste femei dacă le mai putem numi femei în mijlocul acelei tulburări şi al acelui război, deşi n-aveau decât un trup femeiesc, au dat dovadă de cuget bărbătesc şi nu doar de un cuget bărbătesc, ba chiar au învins firea [omenească], luându-se la întrecere cu îngerii”², spune admirativ Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă pentru un bărbat a fi numit „femeie” reprezintă o ofensă la adresa demnităţii sale, pentru femeie e o onoare să se afle la măsura bărbăţiei³. Fecioarele care au luat calea pustiei nu şi-au repudiat statutul, nu s-au revoltat împotriva constituţiei lor trupeşti, nu au râvnit la privilegiile sociale ale condiţiei masculine⁴, ci au plecat mânate de dorul de Dumnezeu în căutarea desăvârşirii.

¹ Vezi d.ex., „Cine poate găsi o femeie virtuoasă (ăvdpeia în Septuaginta)? Preţul ei întrece mărgeanul” (Pild. 31,10).

² Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare encomiastică la Sfintele Muceniţe Berenice, Prosdochi şi Domnina, mama lor, PG 50, 635.

³ Există şi cazuri în care asceţii vorbeau despre persoana lor ca şi cum ar fi fost femei (cf. Ellen Muehlberger, „Simeón…”, op. cit., p. 587).

⁴ Există şi Sfinţi Părinţi care recunosc faptul că femeia nu se bucură de un statut social egal în drepturi cu al bărbatului sub toate aspectele. Rămăşiţele vechii lumi nu au fost cu totul înlăturate din sistemele de legi care asigură ordinea legală în societate, nici din societăţile care au adoptat Creştinismul ca religie de stat. Acest lucru are în vedere Sfântul Grigorie Teologul când afirmă: „Bărbaţii sunt cei care au legiferat acest lucru, astfel că din acest motiv legea este împotriva femeii” (Cuvântarea 37, 6, PG 36, 289B).

224

Din nefericire, informaţiile directe despre monahismul feminin al primelor secole d.Hr. sunt aproape inexistente¹. Nu s-a păstrat aproape nimic din ceea ce au scris aceste monahii, iar din mărturiile consemnate de bărbaţi e foarte dificil de aflat cum s-ar fi descris pe ele însele aceste atlete ale lui Hristos aservite sfinţeniei. Cunoaştem numele câtorva dintre ucenicele lui Hristos, precum Maria Magdalena², Marta şi Maria, surorile lui Lazăr³, şi ale câtorva dintre ucenicele Apostolilor, precum întâia muceniţă Tecla, diaconiţa Febe⁴, Tavita⁵ sau cele patru fiice ale diaconului Filip, „fecioare” şi „prorociţe”⁶: Evodia şi Sintihi⁷, Ermioni şi Eftihia⁸.

¹ Excepţie pot face Egeria (sau Aetheria) şi jurnalul ei de călătorie la Locurile Sfinte.

² Lc. 8,2.

³ In. 11,1-5.

⁴Rm. 16,1.

⁵F.A. 5, 36-42.

⁶F.A. 21, 9.

⁷ Amintite în Filip. 4, 2.

⁸ Se pare că Ermioni şi Eftihia sunt cele care au înfiinţat pentru prima dată un aşezământ de tipul Vasiliadei spital-casă-de-oaspeţi (navdoxeîov), în care se oferea cazare şi îngrijire medicală celor în lipsuri (A. Eftyhiadou, „Femei doctori fără de arginţi şi Sfinte protectoare ale medicinii”, în Ecclesia, 15 noiembrie 1996, p. 784), cu 150 de ani înaintea Sfântului Vasile cel Mare. Despre înfiinţarea unor asemenea aşezăminte de către femei, vezi supra apoftegmele XXVI şi XXXV.

225

în Epistola trimisă celor din Tars (socotită spuria), Sfântul Ignatie Teoforul (t prima sau a doua decadă a sec. al II-lea) le cere „să le cinstească pe cele care trăiesc în feciorie ca pe nişte preotese¹ale lui Hristos (xàç èv tkxqQevux xtpdxc cbç Iepe mç Xqlctxoû)”², iar în Epistola adresată smirnenilor aminteşte de această categorie aparte a nevoitoarelor în feciorie, pe care le numeşte „âeitkxqQévoli (pururea-fecioare)”³.

Ca şi în cazul monahismului masculin, la început s-a distins demersul individual (citadin sau anahoretic), căruia i-au urmat diferite forme comunitare de organizare mai mult sau mai puţin închegate⁴, dar fără ca formele anterioare de nevoinţă monahală să fie abandonate, pentru ca, mai apoi, încă din vremea lui Pahomie cel Mare, monahismul feminin să ajungă şi el să se organizeze cenobitic aproape în paralel cu monahismul masculin. Prima egumenă a acestui tip de cenobiu (cu o obşte în jur de 400 de monahii), instituit

¹ Preotese în sens de vestale, hierii care slujeau la templele păgâne.

² Către cei din Tars IX.

³ Către cei din Smirna XIII. Pentru o analiză a căsătoriei şi a evoluţiei structurilor sociale care guvernează viaţa femeii la Sfântul Ignatie în context misionar, vezi Margaret MacDonald, Early Christian Women and Pagan Opinion. The Power of the Hysterical Woman, CUP, Cambridge, 1996, pp. 213-248.

⁴ Un caz interesant este cel al Banchetului lui Metodiu de Olimp (Tlepi napdeviaç tj nepi âyveiaç, PG 18, 27-220), care prezintă o asemenea societate ideală a unor tinere în căutarea virtuţii şi a onorării sfinţeniei.

226

la Tabene, unde a fost înfiinţat primul cenobiu masculin, nu e nimeni altcineva decât Maria, sora Sfântului Pahomie. La scurt timp, monahismul cenobitic ajunge în Palestina, unde, conform informaţiilor lui Paladie¹, Melania cea Bătrână² a înfiinţat în jurul anului 378 o mănăstire pe Muntele Măslinilor cu o obşte de cincizeci de monahii, iar nepoata ei, Melania cea Tânără (383-489), a ridicat o altă mănăstire, pe acelaşi Munte al Măslinilor, pentru şaizeci de monahii³. în Asia Mică, după cum mărturiseşte Sfântul Grigorie de Nyssa, Emilia, mama sa, împreună cu sora lui Macrina, au înfiinţat în regiunea Pontului (Nordul Asiei Mici), în apropierea râului Iris, care se varsă în Marea Neagră (astăzi râul Yesilirmak), un „loc pentru studiul şi meditaţia asupra virtuţii (ppovTrOTT]pio âpeTfjţ)⁴”, o comunitate monastică cenobitică după regulile Sfântului Vasile cel Mare, care cuprindea un andron (ävöpcov) o mănăstire pentru bărbaţi, şi un parthenon (napOevcjv) o mănăstire pentru femei⁵. La Mănăstirea Albă, Shenouta a avut sub povăţuirea sa, conform

¹ Istoria Lausiacă 46, 54.

² Sub influenţa Melaniei Evagrie Ponticul îmbrăţişează monahismul la Ierusalim, înainte de 383.

³ Pentru Melania cea Tânără, vezi capitolul „Mothers of Desert”, în Kate Cooper, Band of Angels: the Forgotten World of Early Christian Women, Atlantic Books, Londra, 2013.

⁴ Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa Sfintei Macrina sau Despre suflet şi înviere 37,2 (SC 178, p. 258).

⁵Ibid. 37,11-12, p. 258.

227

vieţii arabe Vita Sinuthii scrise de ucenicul său Besa, 2200 de monahi şi 1800 de călugăriţe.

Există suficiente alte exemple de monahii care s-au distins în lupta pentru răspândirea şi statornicirea monahismului în viaţa Bisericii, precum cuvioasa Magna, diaconiţa din Ancyra, care avea sub îndrumarea sa 2000 de nevoitoare¹, sau arhimandrita Marthana, sub povăţuirea căreia se aflau toate mănăstirile Sfintei Tecla din Seleucia (Mesopotamia)².

Din moştenirea pustiei, izvorâtă din entuziasmul ascetic eshatologic, obturată cu trecerea timpului de conştiinţa religioasă a modernităţii, fac parte şi aceste istorisiri duhovniceşti şi apoftegme, adevărate diamante care ne înfăţişează condiţia feminină în toate ipostazele ei (martir, fecioară, soţie, desfrânată, monahie anahoretă sau închinoviată în obştea unei mănăstiri), asumată cu preţul vieţii şi al jertfirii hristice pentru aproapele.

în căutarea absolutului, aceste fiinţe delicate, nemulţumite şi dezamăgite de frumuseţea fizică, de avantajele pe care le-ar putea câştiga de pe urma ei, de condiţia socială şi privilegiile, care anesteziază sau amputează sentimentul sacrului, de idealul împlinirii conjugale, nu sunt cu nimic mai prejos bărbaţilor.

¹PG 34,1235-1235.

²„Haec au tem monasteria apotactitum seu virginum regebat” (Peregrinatio…, op. cit., XXIII, 3).

228

Fecioria feminină nu limitează umanitatea la principiul masculin¹, nici nu încearcă mimarea sterilă a acestuia, ci depăşeşte şi disimulează diferenţa somatică prin virtuţile autentice ale spiritului stimulat prin excelenţă de andreia: „Sunt femeie prin fire [scil. cu trupul], nu şi prin cuget [scil. în spirit]²„, spune Amma Sarra. Incontestabil, sub aspect carnal, femeia rămâne simbolul ispitei trupeşti, sau mai degrabă al instinctului perpetuării speciei. Vasile al Ancyrei redă admirabil dinamica şi tensiunea puse în firea umană de Creatorul însuşi spre a anima şi a asigura supravieţuirea biologică a fiinţei umane:

„Şi, ca nu cumva femininul, de vreme ce este pasiv, prin atracţia în vederea dobândirii unor urmaşi de aceeaşi specie să fie lăsat fără ajutor, [Dumnezeu], pregătindu-l ca pe un medicament întreg al plăcerii pentru masculin, prin impulsurile firii, uneşte masculinul cu femininul, în vederea depunerii seminţei; nu cu scopul de a atrage femininul spre masculin, ci de a face masculinul captiv, prin plăcerea faţă de feminin. Aşa cum magnetul, printr-o forţă inexplicabilă, atrage fierul de departe spre el, tot aşa şi trupul femeiesc, printr-o putere de

¹ Ideea transformării femininului în masculin cu scopul restaurării celui dintâi se întâlneşte şi la Filon (Philo, Questions and Answers on Exodus 1.8, traducere în limba engleză de Ralph Marcus, HUP, Cambridge, 1953).

²Infra, apoftegma X.

229

neînţeles şi în chip inconştient, atrage trupul bărbătesc spre împreunare. Creatorul a făcut în aşa fel încât masculinul să nu fie atras prin plăcerea unirii cu femininul doar în vederea facerii de copii, ci prin înfierbântarea însăşi a împreunării să fie el însuşi ajutor şi protector pentru fiinţa mai firavă. Aşadar, «pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama [sa]»¹; căci nu femininul, ci masculinul este aţâţat de dorinţa unirii fizice. Şi bărbatul se va uni cu femeia, zice, nu femeia cu bărbatul, şi vor fi cei doi un singur trup.² Creatorul, cu scopul de a oferi femininului întâietatea asupra puterii de stăpânire [scil. asupra masculinului], i-a plăsmuit făptura însăşi şi forma trupului mai plăpânde, astfel încât şi prin pipăit, şi prin vedere, şi prin umblet şi, în general, prin gingăşia tuturor membrelor, atunci când priveşte şi când este privit, să înmoaie masculinul, declanşând un atac din toate părţile asupra [lui prin intermediul] fiecărui simţ. „⁴

¹ Fac. 2, 24.

²Cf. Ef. 5,31, „elg crdQKa piav” înîntr-un singur trup.

³ Atracţia erotică, statuată ca unitate a celor două principii, se întemeiază pe diferenţa fiziologică intrinsecă dintre masculin şi feminin, care exclude fără rezerve teoriile moderne ale educaţiei sexuale, ca factor principal al determinării orientării sexuale, exclusiv prin educaţie; fiecare principiu (atât masculinul, cât şi femininul) deţine caracteristici specifice care anulează posibilitatea unei inversări de roluri, la nivel somatic, între membrii de acelaşi gen sau de gen diferit, desfiinţând teoretic posibilitatea logică a relaţiilor, fie same-sex, fie gay.

⁴Vasile al Ancyrei, Despre adevărata nestricăciune, 3. Conştiente de acest lucru, multe Amma s-au retras în pustie sau au preferat să se amputeze pentru a nu se face pricina smintelii şi pierzaniei aproapelui (c. apoftegmele XXXVI, XLVII, XLVIII din prezenta colecţie).

230

Însă feminitatea nu se izolează de societate doar pentru a se elibera de presiunea şi restricţiile masculinului, care în Antichitate (exceptând într-o oarecare măsură Vechiul Testament) o trata ca pe o natură inferioară, privând-o de rolul ei social activ, ci pentru a ajunge la Dumnezeu prin ea însăşi, prin afierosirea şi jertfa ei inimitabilă.¹ De asemenea, renunţând la procreare, fecioria nu face decât să sporească fertilitatea societăţii în plan spiritual, germinând prin absenţa sa publică tensiunea necesară katharsisului ontologic al naturii umane. Afierosirea fecioarelor nu pune în primejdie rata natalităţii, dimpotrivă, reprezintă forţa motrice care potenţează căutarea purităţii, redescoperirea şi restabilirea normalităţii relaţiilor dintre sexe, redând căsătoriei statutul de mamă a fecioriei. în majoritatea cazurilor, femeile s-au îndreptat spre monahism în urma unor evenimente decisive petrecute în viaţa lor (în special moartea părinţilor, a soţului sau a copiilor), optând pentru simplitate şi o vieţuire duhovnicească sporită, dar într-un spirit neconvenţional şi neîngrădit de formalităţi, departe de tot ceea ce exigenţele epocii le impuneau. Asceza este spaţiul în care femeia poate concura în condiţii de egalitate cu bărbatul, virtutea fiind singurul

¹ Cf. apoftegmele LXIX, LXX, LXXXI din prezenta colecţie.

231

mediu în care se poate înfăptui şi adeveri principiul nou-testamentar al desfiinţării oricărui tip de segregaţionism, în acord cu care „nu mai eSte parte bărbătească şi parte femeiască”, întrucât umanitatea, în integralitatea masculinului şi a femininului, e „una în Hristos Iisus”¹. „Căci cuvântul de răspuns”, spune Sfântul Vasile cel Mare, „nu le aparţine doar bărbaţilor. Că şi partea femeiască se înrolează în armia lui Hristos, dar nu prin slăbiciunea trupului, ci prin bărbăţia sufletului; căci sunt destule femeile care s-au arătat mult superioare bărbaţilor (…), iar între acestea se numără şi ceata fecioarelor.”² „Căci nu ştiu dacă e firesc”, afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa, „s-o numim femeie pe această fiinţă care a biruit firea.”³

I. Pomeia

Lupta pentru desăvârşire nu înseamnă altceva decât biruinţa asupra firii căzute. A învinge firea înseamnă în primul rând a învinge sexualitatea, impulsul perpetuării naturii umane, care se află într-o strânsă corelaţie cu plăcerea, încât cele două noţiuni aproape se suprapun. Administrarea sexualităţii deţine pentru Biserică un rol central (evidenţiat elocvent şi de spiritualitatea pustiei),

¹Cf. Gal. 3,28.

² Principii ascetice preliminare 3, PG 31, 624-625.

³Sfântul Grigorie de Nyssa, viaţa SfinteiMacrina…, op. cit., 1,15-17 (SC 178, p. 140).

232

astfel că fecioria este definită de însuşi Mântuitorul în relaţie directă cu desăvârşirea (cf Mt. 19, 12). Simbolismul abstinenţei şi renunţării sexuale este prezent în cultele străvechi cu privire la fertilitate (ca în orfism¹), la fel cum fidelitatea conjugală se numără printre cele dintâi imagini vetero-testamentare simbol al relaţiei de ataşament a omului faţă de Dumnezeu. După Apostolul Pavel, diferenţa dintre cei din interiorul comunităţii bisericeşti şi cei dinafară se face în termeni sexuali. Asemenea profeţilor vetero-testamentari, apologeţii vor recurge la o retorică în care terminologia sexuală deţine un rol central.² Astfel, porneia ca termen antitetic ascezei capătă un cu totul alt sens în literatura creştină³, mai ales la Pavel⁴. Ivită, din perspectivă sociologică, odată cu constituirea oraşelor⁵, prostituţia avea iniţial

¹ Thomas K. Hubbard Maria Doerfler, „From Ascesis to Sexual Renunciation”, în Thomas K. Hubbard (ed.), Companion to Greek and Roman Sexualities, Blackwell, Oxford, 2014, pp. 167-169.

² Vezi analiza lui Jennifer Wright Knust, Abandoned to Lust. Sexual Slander and Ancient Christianity, Columbia University Press, New York, 2006, care, în pofida spiritului indiscutabil anticreştin, reuşeşte să evidenţieze centralitatea vocabularului sexual în discursul părinţilor şi scriitorilor bisericeşti din primele secole.

³K.L. Gaca, The Making of Fornication, University of California Press, Berkeley, 2003, p. 172.

⁴ Porneia nu înseamnă doar relaţia fizică cu o prostituată, cu o femeie care îşi vinde trupul pentru bani, ci totodată desfrâu, lipsa temperanţei şi a înfrânării (Lynn Budin, The Myth of Sacred Prostitution în Antiquity, CUP, New York, 2008, pp. 261-265).

⁵ S-au păstrat tăbliţe din perioada sumeriană cu nume de prostituate; acestea sunt menţionate în Epopeea lui Ghilgameş (Joyce Salisbury, Encyclopedia of Women in the Ancient World, Ed. ABC CLIO, Santa Barbara-Denver-Oxford, 2001, p. 289).

233

o funcţie sacră¹, iar ulterior va căpăta o dimensiune superstiţioasă². Deşi tolerată în Antichitatea greacă, nopveia era totuşi condamnabilă³. Solon este cel care îi oferă un cadru juridic, înfiinţând în Atena primele case de toleranţă⁴, concepute cu rolul de a aduce statului un venit⁵. Ceva similar

¹ Assante Julia, „From Whores to Hierodules”, in ancient Art and its Historiography, New York, 2003, pp. 13-47, Stuckey Johanna, „Ancient Mother Goddesses and Fertility Cults”, în Journal of the Association for Research on Mothering, 7(2005), pp. 32-44. Pentru o analiză a prostituţiei din Antichitate şi până în perioada nou-testamentară, care contestă modul în care mărturiile istorice referitoare la existenţa „prostituţiei sacre” au fost studiate şi aprofundate de cercetători, vezi Stephanie Lynn Budin, The Myth..., op. cit.; Christopher A. Faraone, Latura K. McClure (ed.), Prostitutes and Courtesans in the Ancient World, The University of Wisconsin Press, 2006; Ingrid M. Hase, Cult Prostitution in the Hebrew Bible?, teză de doctorat susţinută la Univ. Ottawa în 1990.

² După cum aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur, pe vremea sa se socotea că celui ce întâlnea de dimineaţă o prostituată avea să-i meargă bine (Kaxpxijouz Aevxepa, PG 49, 240): „Vă voi zice ceva şi mai vrednic de râs: mi-e ruşine şi mă face să roşesc, dar sunt nevoit s-o spun de dragul mântuirii voastre: (…), dacă cineva va întâlni pe cale o desfrânată, după cum unii cred, va avea o zi bună şi plină de câştig”.

³ Răspândirea acesteia la Roma a impus emiterea legii Julia de adulteris coercendis, care consacră termenul stuprum pentru orice act sexual în afara legii. Pentru o prezentare a exploatării sexualităţii în Antichitatea greacă şi romană, vezi Judith P. Harllett, Marilyn B. Skinner, Roman Sexualities, PUP, Princeton, 1997; Marilyn B. Skinner, Sexuality in greek and Roman Culture, Wiley Blackwell, Oxford, ²2014.

⁴ Athenaeus, Aemvooo(pujx;, XIII, 23.

⁵ Antichitatea greacă nu accepta nuditatea femeilor, ci doar a bărbaţilor în contextul pederastiei sau al heterosexualităţii. Pentru o analiză recentă asupra prostituţiei în Atena clasică, vezi Edward E. Cohen, Athenian Prostitution: The Business of Sex, OUP, Oxford, 2015 sau Thomas A. McGiim, The Economy of Prostitution in the Roman World: a Study of Social History and the Brothel, The University of Michigan Press, ⁴2004.

234

va avea loc mai târziu şi la Constantinopol, în timpul lui Constantin cel Mare, care avea să înfiinţeze în locul numit Zevgma¹ o singură casă de toleranţă, desfiinţându-le pe toate celelalte². Justinian încearcă să limiteze fenomenul, dar fără succes; din Novella XIV aflăm că la campaniile împotriva proxeneţilor, care căutau victime printre tinerele fete, luau parte şi comandanţii de eparhie (prefecţii); între pedepse se număra exilul sau munca silnică în mină.

La antipodul tratatelor ce elogiază fecioria, stabilind coordonatele teologice ale acestui tip de vieţuire virtuoasă³, se află Matericul, care oferă o altă perspectivă asupra relaţiei dinamice dintre desăvârşire şi feciorie/abstinenţă sexuală, având în centru ideea restaurării şi depăşirii stării ultime de decădere morală, reprezentată,

¹ R. Janin, Constantinople Byzantine, Institut Français dEtudes Byzantins, Paris, 1950, pp. 441-442.

² Cu toate acestea, taxa specială pentru această ocupaţie (to nopviKÔv) continua să se încaseze, fiind desfiinţată abia în sec. al VI-lea de împăratul Anastasie; pentru detalii despre această taxă, vezi J. Karayannopoulos, Das Finanzewsen des Fruhbyzantinischen Staates, München, 1958, pp. 129-137.

³ Tratatele unor scriitori şi părinţi bisericeşti, precum Vasile al Ancyrei, Metodiu de Olimp, Grigorie de Nyssa şi Ioan Gură de Aur oferă o analiză teologică complexă, din care nu lipsesc elementele medicale, morale şi pedagogice.

235

sub aspect duhovnicesc, de porneia. Valoarea ascezei nu constă doar în capacitatea de a păstra sufletul şi trupul în feciorie, prin deprinderea statornică a virtuţii, cât în posibilitatea redobândirii prin Duh şi ne voinţă a purităţii (scil. în sens generic, a fecioriei) pierdute. Prostituţia, stare de decădere ultimă a condiţiei feminine, e percepută de Materic în gravitatea ei maximă, dar niciodată ca un episod ce poate anula definitiv posibilitatea fiinţei umane de a fi restaurată duhovniceşte: aşa cum Avva Pimen nu înceta să vadă în sufletul desfrânatei¹, care făcea milostenie din câştigul adunat, „roada credinţei”, în chip similar şi în zilele noastre Sfântul Porfirie ne confruntă duhovniceşte cu aceleaşi situaţii de viaţă, amintind de spiritualitatea pustiului².

Alături de sărăcie³, între cauzele unei asemenea decăderi sunt amintite sclavia şi înrobirea⁴; nu lipsesc situaţiile în care soţul îşi vinde soţia sau tolerează o astfel de ocupaţie, sau în care copiii sunt vânduţi chiar de părinţii lor. în afară de aceste cazuri există şi situaţia în care

¹ Cf. istorisirea XLI.

² Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, O să vă spun. Relatări înregistrate ale Sfântului Porfirie despre viaţa sa, Ed. Sophia-Metafraze, Bucureşti, 2016, pp. 306-307.

³ După cum informează Procopie al Cezareii (PG 873, 2799), multe femei erau constrânse să se dedea unei astfel de practici din cauza fiscalităţii împovărătoare.

⁴ Vezi infra apoftegmele XXII, XXXV, XLVIII.

236

femeia se dedă prostituţiei, cedând pornirii firii şi dorinţelor sexuale printre cele mai cunoscute sunt exemplele mariei Egipteanca şi al Pelaghiei din Antiohia (menţionată în istorisirea LXII). Aceasta din urmă aparţinea categoriei prostituatelor-actriţe, care se prezentau în spectacole la scenă deschisă, pe stradă, în teatre sau în hipodrom¹. Era o categorie privilegiată, membrele ei făcând parte dintr-un clan, îndeletnicirea „moştenindu-se” în familie (vezi exemplul împărătesei Teodora sau al Taisiei din istorisirea XXI). Ultimul caz este cel al hetairelor²sau al „damelor de companie” din înalta societate, care se bucurau de oarece independenţă socială, îşi administrau singure averea, fiind după

¹ Se numeau oktjvikei; (de scenă) sau dvpeAiKep (actriţe). Pentru teatru şi celelalte spectacole în Bizanţ, vezi Gunter Prinzing, Simon Dieter, Fest und Alltag in byzanz, Munchen, 1990; pentru legile privitoare la acest tip de spectacole, vezi Judith Evans Grubbs, Virgins and Windows, Show-girls and Whores: Late Roman Legislation on Women Christianity, în Ralph Mathisen (ed.), Law, Society and Authority in late Antiauity, Oxford, 2005, pp. 235-241.

²Ezaipa (etimologic provine de la verbul exoapelv = a face companie, a însoţi). Diferenţa dintre o prostituată obişnuită şi hetairă consta în educaţie, condiţia socială (îşi administrau singure averea, vorbeau cu bărbaţii de la egal la egal, luau parte la diferite întruniri şi banchete, se bucurau de protecţia unor bărbaţi de rang înalt), în aspectul exterior mult mai îngrijit şi, bineînţeles, în remuneraţia mult mai mare pe care o pretindea (Xenidou-Schild, Femeile în Antichitatea Elină, Ed. Hermes, Atena, 2000, pp. 226-227). Spre exemplu, Aspasia din Milet, companioana lui Pericle sau Leontion, însoţitoarea lui Epicur, se numără printre cele mai cultivate femei ale Antichităţii.

237

unii cercetători¹ singurele femei din vechea Grecie care erau cu adevărat libere. Unele dintre aceste femei nu s-au mulţumit cu acest statut şi au preferat să renunţe la toată averea adunată în chip necinstit pentru a începe o viaţă cu adevărat nouă viaţa în virtute -, uneori dedicându-se ascezei desăvârşite, prin plecarea în pustie sau prin zăvorâre, asemenea Sfintei Pelaghia²sau hetairei amintite în povestirea XXIV.

¹ Claude Mosse, Femeia în Grecia Antică, trad. în limba greacă D. Stefanidis, Ed. Papadima, Atena, 1991, p. 69.

² Există o bibliografie foarte vastă care s-a ocupat de cazul acestei Sfinte: Virginia Burrus, The Sex Lives of Saints: an Erotics of Ancient Hagiography, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2004, pp. 137-147; Susan Ashbrook, Asceticism and Society in crisis: John of Ephesus and The Lives of the Eastern Saints, University of California Press, Berkeley, 1990, pp. 115-116; S.P. Brock S.A. Harvey, Holy Women of the Syrian Orient, University of California Press, 1987, pp. 40-62; P. Petitmengin (ed.), Pélagie la pénitente: metamorphoses d’une legende, vol. 1, Les textes et leur Histoire, Etudes Augustiniennes, Paris, 1981; Lynda L. Coon, Sacred Fictions: Holy Women and Hagiography in late Antiquity, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1997, pp. 77-84; Gillian Cloke, This Female Man of God, Routledge, Londra, 1995, pp. 118-121; Joyce Salisbury, Church Fathers and Independent Virgins, Ed. Verso, Londra, 1991, pp. 84-89.

Istoricitatea ei nu a fost contestată. Piacenza (ed. P. Geyer, Antonini Placentini Itinerarium 4, CSEL 39) în însemnările sale lăsate în urma pelerinajului la locurile sfinte din jurul anului 570 menţionează mormântul Sfintei. însă identificarea celorlalte personaje menţionate în viaţa acesteia ridică mai multe probleme. Referitor la identificarea autorului Vieţii Sfintei Pelaghia, vezi Enrico Livrea, „II poeta ed il vescovo: la questione nonniana e la storia”, în Prometheus 13 (1987), pp. 97-123; Alan Cameron, „The Poet, the Bishop, and the Harlot”, in greek, Roman, and Byzantine Studies 41 (2000), pp. 175-188.

238

Porneia, în comparaţie cu asceza şi fecioria, care ocupă un loc central în viaţa creştină şi sunt atât de importante pentru elita Bisericii, întruchipează decăderea şi autoexcluderea din comunitatea celor ce vor să trăiască mesajul evanghelic. în acest impas în care fiinţa umană pare a-şi fi pierdut definitiv speranţa, apoftegmele părinţilor şi maicilor pustiei oferă soluţii şi deschid acestor eroine decadente perspectiva vieţuirii lor spre veşnicie, răscumpărându-le şi reabilitându-le prin dragostea devenită faptă. Antiteza care pare insurmontabilă este anulată cu preţul unei iubiri pe care numai inocenţa virginală şi suprasexuală, cultivată în asceza pustiei, o poate rodi. Aceste exemple nu sunt simple paradigme, modele create artificial cu intenţia pedagogică de a convinge auditoriul eclesial că mântuirea e universală şi posibilă întrucât asemenea persoane, ajunse la limita de jos a depravării, şi-au aflat răscumpărarea. Sunt chipuri de Sfinte care, asemenea bărbaţilor, au fost cinstite cu numele de Ammă (corespondentul apelativului Avva¹ pentru bărbaţi), aceasta însemnând că li s-a recunoscut harisma de a povăţui şi a îndruma în viaţa duhovnicească poporul lui Dumnezeu, de a fi atât prin ortodoxia învăţăturii, cât şi prin sfinţenia vieţii pilde ale mântuirii. Sfinţenia feciorelnică a

¹ Termen de origine aramaică; apare şi în Noul Testament (Mc. 14, 36; Rom. 8,15).

239

pustiei, fiică şi ea a căsătoriei lumeşti, deşi a ales compania îngerilor, nu pleacă spre cer fără a întinde mâna şi acestor fiinţe pe ultimă treaptă a decăderii umane, arătând cum „creaţia nouă”, „cerul nou şi pământul nou”, de care aminteşte Apocalipsa, se deschid, în cele din urmă, ca să preîntâmpine vieţuirea eshatologică, spre o altă formă de sexualitate, sexualitatea radicală a abstinenţei¹, împlinind cuvântul Prorocului Isaia: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă tu care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere, căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat, zice Domnul” (Is. 54,1).

II. Travestirea în veşminte bărbăteşti

în afară de expunerea justificată la rigorile unui extremism ascetic, întemeiată pe necesitatea recâştigării purităţii pierdute ca în situaţia desfrânatelor, care nu numai şi-au părăsit deprinderile imorale şi confortul, ci s-au claustrat, zăvorându-şi vechiul ego, al feminităţii decăzute, pentru a-l recupera sub chipul lui andreia

¹E ceea ce curajos V. Burrus mărturiseşte: „This is the secret of sanctity: to play the harlot; to defy the law of sexuality and submit to the rule of seduction; constantly to raise the stakes in a game that never ends. The romancing of the harlot is thus also the romancing of God (…). Seduction is Gods challenge to the saint and also the saints challenge to God— the very wager of all theology, as well as all asceticism” (The Sex Lifes…, op. cit., pp. 158-159).

240

recâştigate şi pecetluite cu înveşmântarea exterioară a hainei bărbăteşti, ca depăşire şi transgresare (la nivel simbolic) a unui mod de viaţă şi statornicirea într-altul nou¹, ca simbol eshatologic al masculinităţii duhovniceşti, dar şi ca depăşire a cadrului oferit de o societate patriarhală -, în literatura ascetică există şi situaţia auto-expunerii aparent nejustificate, de natură eroică, a vlăstarelor sexului „slab” la oprobriul şi dispreţul general ale cumsecădeniei religios-morale a societăţii din care făceau parte. Travestirea monahală feminină pare a funcţiona mai degrabă la nivel alegoric, ca simbol religios, excepţional, decât ca o practică uzuală în istoria Bisericii.

„Deghizarea” Pelaghiei şi renaşterea sa în spaţiul virtuţii sub numele de Pelaghie, un motiv prezent în cazul multor altor sfinte şi monahii, care a atras şi continuă să atragă mereu atenţia cercetătorilor (cel puţin din anii 60)², reprezintă

¹ Marie Delcourt, „Female Saints in masculine Clothing”, în Hermaphrodite: Myths and Rites of the Bisexual Figure in classical Antiquity, Studio Books, Londra, 1961, p. 90.

² Cf. M. Delcourt, „Le complexe de Diane dans la hagiographie chrétienne”, în RHE 153 (1958), pp. 1-33; E. Patlagean, „L’histoire de la femme déguisée en moine et l’évolution de la sainteté féminine à byzance”, în Studi Medievali 173 (1976), pp. 597-623; Kristi Upson-Saia, Early Christian Dress: Gender, Virtue, and Authority, Routledge, New York-Londra, 2011; Jennifer Lynne Henery, Early Christian Sex Change. The Ascetical Context of „Being Made Male” in early Christianity (teză de doctorat susţinută la Marquette University în 2009); Patricia Cox Miller, „Is There a Harlot în This Text? Hagiography and the Grotesque”, în Journal of Medieval and Early Modern Studies, 33 (2003), pp. 419-435; Stephen J. Davis, „Crossed Texts, Crossed Sex: Intertextuality and Gender in early Christian Legends of Holy Women Disguised as Men”, în Journal of Early Christian Studies 10 (2002), pp. 1-36. Analizele au abordat multiple aspecte: psihologic, literar, socio-religios sau teologic, evidenţiind complexitatea temei.

241

un fapt destul de firesc şi în economia literară a Noului materic, dacă luăm în considerare numărul situaţiilor descrise: al Anastasiei patriciana (XXIX), al „Avvei” fără nume din apoftegma XXXI sau al fecioarei „canonice” (LXX). în spaţiul simbolic, această deghizare poate avea semnificaţia castrării întâlnite în universul masculin (vezi Mt. 19, 12), dar poate arăta totodată că femeia nu este un obstacol în calea mântuirii, fiindcă ea este capabilă şi are dreptul să dorească ceea ce-şi doreşte bărbatul¹; în acelaşi timp, această atitudine se poate reduce la un simplu gest de autoprotecţie, dacă luăm în considerare condiţiile şi riscurile pe care le presupunea pentru o femeie în Antichitate vieţuirea într-o zonă

¹ înţelegerea acestei practici în sens exclusiv feminist nu pare să funcţioneze; spre exemplu, într-un studiu despre folclorul afghani s-a observat că „femeile în veşminte masculine, care deţin un rol activ, sunt socotite eroice în aceeaşi măsură atât în povestirile bărbaţilor, cât şi ale femeilor” (Margaret Mills, „Sex Role Reversals, Sex Changes, and Transvestite Disguise in the Oral Tradition of a Conservative Muslim Community in Afghanistan”, în R.A. Jordan, S.J. Kalcik (ed.), Womens Folklore, Womens Culture, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1985, pp. 193-195). Prin urmare, o asemenea istorisire nu demonstrează că autorul ei a fost în mod obligatoriu un bărbat şi că perspectiva este exclusiv masculină.

242

pustie, pe unde se perindau diferite categorii de oameni. Un exemplu de acest fel ne este prezentat în istorisirea XIIII, în care doisprezece tâlhari s-au gândit să atace şi să prade o mănăstire ce beneficia de fortificaţii inexpugnabile…¹

Deşi Biserica pare să fi sancţionat asemenea atitudini, această practică s-a consacrat în spaţiul ortodox, care a recunoscut sfinţenia multor nevoitoare ce au ales această cale de asceză². Sinodul de la Gangra (340 sau 343) a condamnat practica travestirii monahale feminine³, fără a se referi însă în mod explicit la cazurile relatate în textul de faţă al Matericonului. Conform lămuririlor din Pidalion, tematica principală care a determinat întrunirea sinodului a fost concepţia lui Eustatie de Sevasta⁴ şi a adepţilor săi, care susţineau superioritatea fecioriei în detrimentul căsătoriei,

¹ De altfel, în literatura primelor secole, mai ales în cea apocrifă, avem multe exemple de femei sfinte care s-au travestit din motive de siguranţă; prima menţiune a travestirii o întâlnim în Viaţa Sfintei Tecla, numai că în acest caz travestirea ni se prezintă ca un eveniment contingent, sfânta îmbrăcându-se în haine bărbăteşti doar pentru a predica (c. Stephen J. Davis, The Cult of Saint Thecla: A Tradition ofWomens Piety in late Antiquity, OUP, Oxford, 2001, pp. 321-335).

² Aceste sfinte sunt menţionate încă de la mijlocul sec. al VI-lea în diferite cărţi liturgice.

³ Interdicţie prezentă de altfel şi în Vechiul Testament (Deut. 22, 5).

⁴ Pentru o analiză a lui Eustatie şi a informaţiilor existente despre persoana sa, vezi Susanna Elm, „Virgins of God”: The Making ofAsceticism in late Antiquity, OUP, Oxford-New York, 1994, pp. 106-109.

243

socotită de ei un păcat. Altfel spus, canonul condamnă nu travestirea în sine, ci „asceza falsă”¹, având în vedere „multele femei care, după învăţătura eustaţienilor, şi-au lăsat ţinuta obişnuită de femei şi au ales să se îmbrace în haine bărbăteşti, socotind că aşa se vor îndrepta şi se vor sfinţi” (cf. canonului XIII)². Travestirea se întâlneşte, aşadar, ca o excepţie şi nu îşi pierde valoarea şi funcţia simbolică decât în măsura în care nu contestă valoarea morală a instituţiei şi, totodată, a Tainei căsătoriei. De altfel, în canonul XIV sunt condamnate femeile care îşi abandonează soţul de dragul retragerii la mănăstire sau la pustie: „Dacă vreo femeie îşi părăseşte soţul şi, scârbindu-se de căsătorie, voieşte să se retragă [la mănăstire sau la pustie], să fie anatema.”³ Th. Balsamon, în comentariul său la canonul XIII al Sinodului din Gangra, remarcă: „Foarte bine au adăugat Părinţii din pricina ascezei false; pentru că aceea care nu face asemenea lucru mânată de judecata [scz7. dispreţul] celorlalţi şi spre amăgirea lor, ci întru adevăr şi după chipul nevoinţei adevărate, nu numai nu se va anatemiza, ci se va şi ferici. Căci multe femei, purtând veşmânt bărbătesc, şi-au petrecut viaţa în nevoinţă şi au ajuns la măsura cea mai înaltă a mântuirii.”⁴

¹ Pidalionul, Leipzig, 1800, p. 275.

² Rallis-Potlis, Syntagma Sfintelor Canoane, vol. III, p. 109.

³Ibid., p. 110.

⁴Ibid., p. 109.

244

Dincolo de toate acestea, există un caz special

acela al lui Andronic şi al Atanasiei din istorisirea XXVI -, care exploatează şi explorează toate resursele sensibilităţii umane, încărcate atât de afecţiunea tandră şi maternă a căminului, cât şi de erosul ce împinge sufletul spre pustie în căutarea lui Dumnezeu şi a întâlnirii cu El.

Andronic face parte din breasla argintarilor, ai cărei membri se ocupau, după caz, atât cu confecţionarea bijuteriilor şi a obiectelor preţioase, cât şi cu schimbul de bani, ce presupunea împuterniciri speciale din partea puterii civile şi existenţa unui sigiliu¹. După statutul pe care-l avea Andronic între membrii oraşului, el însuşi argintar şi totodată ginerele unui argintar, se pare că se bucura de toate privilegiile conferite de breasla sa, fiind atât schimbător de bani (zaraf), cât şi giuvaergiu. Pierzându-şi copiii, va decide să plece în pelerinaj cu soţia la Locurile Sfinte, apoi în Egipt, la Sfântul Mina. Aici cei doi îl vor cunoaşte pe Avva Daniil care îl va tunde în monahism pe Andronic, iar pe soţia sa o va trimite la mănăstirea de maici din Tabene, unde se va călugări şi ea. După treisprezece

¹ Prestigiul de care se bucura această breaslă în Antichitate este atestat şi de faptul că singura breaslă ale cărei sigilii s-au păstrat e aceea a argintarilor (cf. V. Laurent, Documents de Sigillographie Byzantine, La collection C. Orghidan [Bibliothèque Byzantine documents 1], Paris, 1952, p. 144, nr. 266 şi G. Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin, Paris, 1884, p. 440).

245

ani, luând binecuvântarea de a pleca în pelerinaj la Ierusalim, Andronic se va întâlni pe cale cu fosta soţie, în veşminte bărbăteşti, aflată şi ea în drum spre Ierusalim: el n-o va recunoaşte, dar va fi recunoscut de ea. Vor călători împreună la Ierusalim şi, ulterior, vor decide la propunerea ei, acum Atanasie, să vieţuiască monahiceşte în aceeaşi chilie, ceea ce, cu binecuvântarea Avvei Daniil, se va şi petrece, rămânând împreună alţi doisprezece ani. Apropiindu-i-se sfârşitul, Avva Atanasie îi va dezvălui lui Andronic identitatea într-o scrisoare, după sfârşitul ei aflându-se în tot Egiptul că fusese femeie. Andronic îşi va afla şi el sfârşitul la scurt timp, iar Avva Daniil va săvârşi parastasul de şapte zile.

Povestirea se distinge prin aceea că nu se menţionează motivul pentru care Anastasia alege purtarea veşmintelor bărbăteşti. Motivul iniţial ar putea fi siguranţa şi protecţia faţă de riscurile la care s-ar fi expus o femeie care călătorea singură spre Locurile Sfinte. Pe de altă parte, propunerea de a vieţui împreună vine din partea Anastasiei, şi nu a lui Andronic. Ea alege să convieţuiască cu Andronic în mod liber, şi nu sub presiunea unor factori externi aşa cum se întâmplă în cazuri similare de sfinţenie (Matroana¹, Eufrosina², care sunt urmărite de soţ sau de părinţi).

¹PG 116, 921-925,

²PG 114,308-312.

246

Conform logicii intrinsece a acestei colecţii de apoftegme şi istorisiri, nu ar trebui să ne surprindă că Andronic nu-şi recunoaşte soţia. Nu ofilirea şi schimbarea trăsăturilor fizice ale acestei „porumbiţe”, care s-a supus unei asceze austere (la mănăstirile dintre Alexandria şi pustia Sketei gradul de nevoinţă a monahilor sporea în raport cu îndepărtarea de „polis”: cu cât se aflau mai departe de oraş, cu cât se afundau mai mult în locuri pustii, cu atât nevoinţa era mai aspră; acest lucru se explică şi prin aceea că monahii nu aveau de unde să-şi procure cele necesare vieţii cotidiene, nici să primească prea uşor un ajutor din partea comunităţilor aflate la distanţă), l-au făcut pe Andronic să n-o mai poată recunoaşte, ci maturitatea lui duhovnicească, câtă vreme pentru „monahul desăvârşit” distincţia între „partea bărbătească şi partea femeiască” scapă percepţiei sale, socotind-o o realitate secundară. Pentru un „monah desăvârşit” nu contează dacă persoanele aflate în preajma lui sunt de parte femeiască (cf. apoftegma I).

Andronic şi Atanasia devin la nivel simbolic modelul superior al vieţuirii în căsătorie, unde bărbatul nu-şi mai „cunoaşte” femeia, dar continuă să vieţuiască împreună cu ea, iar femeia alege în mod liber tăcerea (virtute monahală prin excelenţă, după cum ne-o subliniază şi Avva Daniil

247

în aceeaşi istorisire), dar nu ca formă de protest sau pedeapsă, ci ca semn al maturităţii vieţii ei contemplative şi în rugăciune şi al unirii lor depline în Dumnezeu.

III. „Nebunia” pentru Hristos

(ai 6iâ XpujTOv LaĂai)

La antipodul fecioriei redemptorie a desfrânării cultivate de slujitorii hieratici ai anahoretismului, chipurile ascetice feminine ale Matericonului ne oferă o altă situaţie-temă, regăsită în însuşi codul genetic al întregii mişcări monahale: lupta împotriva convenţionalismului, a resemnării morale, a artificialului, a falsităţii, a mulţumirii, a complacerii la care predispune secularizarea vieţii creştine în absenţa persecuţiilor, toate acestea în spiritul absolut al renunţării chenotice de sine. Dacă retragerea la pustie sau închiderea între pereţii cenobiului a însemnat într-un moment istoric concret un pas revoluţionar, în interiorul acestor comunităţi monahale roase de rugina obişnuinţei se va naşte un alt tip de erou, care sfidează orice standard stagnant, germinat sufleteşte sau comunitar la adăpostul complăcerii şi mulţumirii de sine, sub pretextul respectării kata gramma a „tipicului” şi regulamentului de funcţionare interioară, fără a aduce însă schimbarea minţii şi a inimii. Verdictul este necruţător

248

şi Matericul îl reiterează când se referă la chinoviarhul din apoftegma XV care, în pofida meritelor ce i s-ar fi cuvenit pentru întemeierea unui cenobiu, „avea să nu se împărtăşească de bunătăţile împărăţiei cereşti pregătite Sfinţilor”.

în contextul anahoretismului şi retragerii monastice se disting, pe de o parte, nevoitorii care preferă închiderea ascetică, izolarea desăvârşită aceştia fiind „zăvorâţii”¹, pe de altă parte, cei care aleg deschiderea ascetică aceştia fiind stiliţii, stâlpnicii şi păstorii², deasupra acestora fiind o a treia categorie poate cea mai impresionantă a nebunilor pentru Hristos.

Combătând convenţionalitatea şi conformismul, monahismul însuşi este în esenţa sa „nebunie în Hristos”, prezentându-se nu numai ca un motiv literar, ci ca o constantă a vieţii duhovniceşti³. „Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iac. 4, 4).

¹ între zăvorâte, Noul materic aminteşte de fecioara-nevoitoare între pereţii casei sale, la care s-a dus Sfântul Serapion (XVII), de Taisia (XXI), de Pelaghia (XIII).

² Istoricul bisericesc Evagrie ne informează la sfârşitul sec. al V-lea despre existenţa unor asemenea asceţi, numiţi „păstori (pocncoi)”(Istoria bisericească 1,21). O descriere amănunţită a acestora aflăm la Sfântul Efrem Sirul (Cuvinte ascetice, Ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, ²1979, pp. 342-345). în această categorie ar putea fi inclusă şi Cuvioasa Maria Egipteanca (cf. Pan. Martinis, Excese ascetice în monahism, Ed. Tinos, p. 127).

³ Acest tip de comportament aminteşte de cazul cinicului Diogene de Sinope (412-323 î.Hr.), pentru o analiză a acestui paralelism, vezi Derek Krueger, Symeon the Holy Fool: Leontiuss Life and the LateAntique City, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1996, pp. 72-89.

249

Nebunii pentru Hristos sunt oameni universali care deşartă din fiinţa lor orice pretenţie autojustificativă, orice nevoie de respect din partea celorlalţi, prin renunţarea la dreptul cuvenit prin lege făpturilor raţionale, cuvântătoare, optând pentru logica ultimă a Crucii şi chenozei hristice. Răspândirea fenomenului a constrâns Biserica să intervină, atât sinodal¹, cât şi prin glasurile diferiţilor Sfinţi (Simeon Noul Teolog² sau Filotei Kokkinos³), condamnând falsa asceză, ascunsă sub chipul nebuniei pentru Hristos.

însuşi Apostolul Pavel ia în discuţie nebunia pentru Hristos care e înţelepciune înaintea lui Dumnezeu, folosind pentru aceasta termenii jtcopta şi pcopoc; (2 Cor. 4,10 şi 1,25).⁴ Pentru desemnarea acestei nebunii sacre, textele hagiografice folosesc un alt termen oaAoc,, despre care unii cercetători cred că provine din termenul siriac sakla (folosit la traducerea în siriacă a fragmentelor din Epistola I către Corinteni în discuţie⁵) sau

¹ Cf. can. 60 Trulan; vezi şi comentariul lui Balsamon (PG 137, 716-717).

² Cateheza 28, SC 113, pp. 156-158.

³ D. Tsamis (ed.), Opere hagiologice, vol. I, Tesalonic, 1985, pp. 195-196 şi 209-210.

⁴ Pentru o analiză a motivului nebuniei la Apostolul Pavel, vezi John Saward, Perfect Fools. Folly for Christs Sake în Catholic and Orthodox Spirituality, OUP, Oxford, 1980, pp. 1-11.

⁵Lennart Ryden, „The Holy Fool”, în Sergei Hackel (ed.), The Byzantine Saint, St. Vladimirs Press, Crestood, Newyork, 2001, p. 107.

250

din limba coptă¹, regăsindu-se ca împrumut şi în etiopiană².

Astfel, deşi se consideră că cele dintâi cazuri de „nebunie” pentru Hristos au apărut în Siria³sec. al V-lea⁴, prima menţiune a unui caz de acest gen s-a păstrat în literatura greacă în Istoria Lausiacă a lui Paladie (34), de unde este preluată şi în colecţia Noul materic (istorisirea LXI) şi unde se întâlneşte pentru prima dată termenul „aoArj”.⁵

¹ J. Grosdidier de Matons, „Les thèmes d’édification dans la vie dAndré Salos”, în Travaux et Memoires 4 (1970), p. 279.

²E.A. Wallis Budge (ed.), The Book of the Saints of the Ethiopian Church, vol. IV, Cambridge, 1928, p. 1211. Pentru o discuţie despre etimologia acestui termen, vezi Sergey A. Ivanov, Holy Fools în Byzantium and Beyond, traducere în limba engleză Simon Franklin, OUP, Oxford Studies, 2006, pp. 31-39.

³ Pentru relaţia dintre feminitate şi religios în Siria, în epoca precreştină şi creştină, vezi Susan Ashbrook, Asceticism and Society in crisis…, op. cit., pp. 108-120.

⁴ Ulterior fenomenul este întâlnit în întreg spaţiul creştin răsăritean, mai ales în Rusia, unde va avea cea mai lungă durată de viaţă, până la sfârşitul sec. al XVII-lea (în această cheie ar trebui citit şi Idiotul lui Dostoievski); pentru această temă, vezi Priscilla Hunt, „Holy Foolishness as a Key to Russian Culture”, în Priscilla Hunt, Svetlana Kobets (ed.), Holy Foolishness in Russia: New Perspectives, Ed. Slavica Publishers, Bloomington, 2011, pp. 1-14. Pentru o abordare a epocii moderne din perspectiva acestei teme, vezi Peter Phan, „The Wisdom of Holy Fools in postmodernity”, în Theological Studies 62 (2001), pp. 730-752. în perioada recentă (sec. al XIX-lea-al XX-lea), se disting nenumăratele cazuri de nebuni pentru Hristos în Sfântul Munte, consemnate de diferiţi autori. Între aceştia merită amintit cazul monahului român Irodion (arhim. Nikolaos Hatzinikolaou, Sfântul Munte cel mai înalt loc de pe pământ, Ed. Kastaniotis, Atena, 2000, pp. 114-116).

⁵ F. Rizzo Nero, „Percorsi di santita: oaArj versus oaAôç”, în Bollettino delle badia greca di Grottaferrata ns 35 (1991), p. 326.

251

în acord cu istorisirea din Noul materic, Isidora¹, o maică a mănăstirii din Tabene, mimând nebunia, se nevoieşte la bucătărie², făcând muncile cele mai de jos şi fiind dispreţuită, insultată şi urâtă de toată lumea. în acest timp lui Pitirun, un pustnic foarte încercat, i se arată un înger care îi vorbeşte despre ea, dându-i-o pildă de nevoinţă şi avertizându-l că pe capul ei a fost aşezată deja cununa biruinţei. La auzul acestora, Pitirun pleacă la mănăstirea din Tabene unde cere să le cunoască pe toate maicile din mănăstire. Pentru că n-o întâlneşte pe cea despre care îi vorbise îngerul, le întreabă pe maici despre posibilitatea absenţei uneia dintre ele şi află despre existenţa surorii pe care ele o numesc „smintită (aaArjv)”. După ce o cunoaşte, cuviosul Pitirun i se închină şi îi cere să-l binecuvânteze, numind-o Amma (călăuză spirituală, maică duhovnicească). Şi într-adevăr, pe capul ei se afla „diadema”, despre care îi vorbise îngerul, dar nu din nestemate, ci din cârpe. Deşi întreaga comunitate de maici înţelege şi recunoaşte nedreptatea pe care i-o făcuse, după câteva zile Isidora pleacă: „Şi nici unde a plecat,

¹ Iniţial numele de Isidora nu a fost menţionat, acesta fiindu-i atribuit ulterior, într-o traducere în limba latină a acestei istorisiri (cf. Acta Sanctorum, 1 mai, tom I, Anvers, 1680, pp. 49-50).

² Aici s-ar afla după unii critici modelul şi sursa de inspiraţie a „Cenuşăresei” (Sergey A. Ivanov, Holy Fools…, op. cit., n. 5, p. 51).

252

nici unde s-a ascuns, nici unde şi-a aflat sfârşitul nimeni n-a ajuns să afle vreodată.”

După cum susţine Michel de Certeau, Isidora este „o Cenuşăreasă a hagiografiei”; dincolo de orice caracterizare şi de orice convenţie, ea întruchipează absolutul.¹

Un alt caz, mai interesant şi mai intrigant chiar şi decât cel al Isidorei, dar asemănător acestuia, întâlnim în Viaţa lui Daniil Schitiotul² (istorisirea XVI), una dintre personalităţile duhovniceşti ale secolului al VI-lea. în decursul unui pelerinaj duhovnicesc, Daniil ajunge în Hermoupolis, unde cere adăpost la o mănăstire de maici. Aici este întâmpinat cu toată evlavia de maica egumenă împreună cu toată obştea: surorile i se închină până la pământ, îi spală picioarele, se stropesc cu apa pe care o socotesc sfântă, şi se aşază împreună la masă.

în tot timpul acesta una dintre surori, care avea parte zilnic de dispreţul celorlalte, zăcea în mijlocul curţii, prefăcându-se a fi cuprinsă de beţie. însă Bătrânul Daniil, din înştiinţare dumnezeiască, după ce a urmărit-o noaptea împreună cu ucenicul său, a înţeles că starea de beţie

¹M. de Certeau, The Mystic Fable, vol. I, traducere în limba engleză de Michael B. Smith, The University of Chicago Press, Chicago, 1986, pp. 38-39.

² Pentru variantele acestei istorisiri păstrate în diferite alte limbi vechi, vezi Sergey A. Ivanov, Holy Fools…, op. cit., pp. 55-64.

253

era aparentă, pentru a-şi feri de ochii lumii îndrăzneala de care avea parte înaintea lui Dumnezeu, iar rugăciunea, neîntreruptă. După ce taina a fost descoperită întregii obşti, maica aparent stăpânită de patima beţiei merge pe ascuns în chilia cuviosului Daniil, de unde îi ia toiagul şi mantaua, lasă un răvaş la poarta mănăstirii, în care îşi cere iertare de la surori, şi pleacă fără înştiinţarea nimănui. Istorisirea se încheie cu apoftegma adresată Egumenei de către Stareţul Daniil: „Pentru aceasta am venit eu aici, că Dumnezeu asemenea beţivi iubeşte.” Autorul acestei istorioare duhovniceşti ridiculizează cu abilitate un comportament riguros, limitat auster la canoanele vieţuirii monahale de obşte, criticând falsitatea şi ipocrizia. Fără a contesta valoarea în sine a tipicului bisericesc, reuşeşte să înfăţişeze întregul spectacol condimentat cu gesturi exagerate şi de o falsă pietate care transformă surorile în nişte acrobaţi perfecţi pentru „vitrina” mănăstirii. în aparenţă totul e impecabil: maicile, deşi foarte multe la număr (trei sute, după informaţiile autorului), îl întâmpină pe Avva Daniil mergând în genunchi înaintea lui şi îşi aruncă veşmintele la picioarele sale, sărutându-i-le. Se aşază într-o rânduială perfectă înaintea sa (în două coruri) şi îi spală picioarele, apoi se stropesc pline de evlavie cu apa folosită la spălare şi

254

socotită de ele sfântă. Ironia atinge paroxismul la trapeză, atunci când egumena prin ospăţul auster faţă de marele ascet şi princiar al surorilor stabileşte criteriile restrictive de ascensiune duhovnicească: asceţilor li se dă „mâncare de monah”, iar surorilor „mâncare de începătoare”. Faptul că maicii i-ar fi stat în putinţă să se îmbete în fiecare zi, după cum mărturiseşte Egumena (deşi ea nu se îmbăta), demonstrează nu doar că vinul era la discreţia tuturor, putând fi consumat de oricine la orice moment din zi, ci şi că reprezenta un pericol real pentru sănătatea spirituală a comunităţii pe care Sfânta încerca prin exemplul său negativ să o ferească de riscurile acestei diete necumpătate.

Astfel, pentru a evidenţia divergenţa dintre „nebunia” înţeleaptă şi convenţionalitatea searbădă şi aservită respectării literei moarte, autorul optează pentru parodie. Parodia clasică se limitează la evidenţierea ridicolului la care o persoană sau un grup de persoane se expun în pofida aparentei respectări a etichetei sau a standardelor impuse de o situaţie anume. în cazul de faţă nu avem o povestire duhovnicească în sensul clasic, ci o capodoperă a genului, care cumulează în câteva rânduri toate mijloacele puse la îndemână de arta scrisului. Autorul pătrunde în miezul existenţei propriu-zise a comunităţii bisericeşti,

255

descriind şi propunând soluţia alternativă pentru care optează personajul principal, în scopul restaurării sănătăţii şi echilibrului spiritual deviate de „cumsecădenia” majorităţii. Prin conceptul sublimului, al eroului absolut (ca şi în cazul Isidorei), nu sunt scoase la iveală numai scăderile morale, ci se oferă o soluţie care depăşeşte antagonismul bine-rău, vindecând şi extirpând răul care guverna în mănăstire.

Isidora, la fel ca eroina istorisirii de faţă, întrupează antipodul realităţilor pe care cei din jur le obiectivează în propria persoană. Dacă „Beţiva” simbolizează trezvia duhovnicească, vieţuirea extatică în fiecare clipă prin afierosirea totală rugăciunii, „Nebuna” reprezintă înţelepciunea făptuitoare, sophia, căreia anormalitatea celor din preajmă îi creează un „eşafod” al repudierii. După cum textul subliniază, de slujirea Isidorei, care era „asemenea unei lumini pentru obşte” (LXI), depindea bunul-mers al mănăstirii. Ea „n-a spus nici o vorbă nici uşoară, nici grea”, nu a vrut să se arate nici înţeleaptă, dar nici nepăsătoare la cele din jurul ei, manifestând discreţia înţelepciunii şi virtutea tăcerii simbolul contemplaţiei desăvârşite.

Aceste eroine nu se expun oprobriului din neputinţa de a se răzbuna, ci din dorinţa de a nu se abate de la medianitate şi de a-şi pierde echilibrul

256

duhovnicesc. Prin prezenţa lor chenotică, aceste eroine ale Harului dumnezeiesc atrag asupra lor răul întregii societăţi nu numai pentru a-l extirpa, ci pentru a aduce vindecarea. „Beţiva” pleacă cerându-şi iertare, iar „Nebuna” se face nevăzută discret, lăsându-i obştii şansa unui nou început clădit pe pocăinţă.

Şi în travestire şi în nebunia pentru Hristos, sfintele nu fac decât să se ascundă, să-şi camufleze iubirea faţă de Dumnezeu şi îndrăzneala câştigată în faţa Lui. Nu-şi disimulează feminitatea sub impulsul de a-şi adjudeca privilegiile masculinităţii.

Nebunia în Hristos se arată a fi haina care îmbracă înţelepciunea; nu e numai „nebunia” pe care a ales-o Dumnezeu spre propovăduirea Sa, la care face referinţă Pavel, nu e înţelepciunea convenţională a canoanelor sociale impersonale, care se lasă descifrată în termenii bunăstării şi autosuficienţei, ci e înţelepciunea care acceptă orice din partea aproapelui, fără a se sminti deloc, orice i s-ar face, şi care optează pentru un comportament animat de intenţionalitatea sacră de a-l conduce pe celălalt la Dumnezeu cu preţul oricărei jertfe.

Sfinţenia celor nebuni pentru Hristos nu poate fi recunoscută decât de o persoană cu mult discernământ duhovnicesc, aflată în acelaşi cor celest şi

257

respirând aceeaşi mireasmă a eternităţii: fiecare Amma Isidora are nevoie de un Avva Daniil pentru a intra în memoria vie a Tradiţiei Bisericii:

IV. Biografia Materikonului

Povestirile şi apoftegmele care se referă la părinţii şi maicile pustiei sunt cel mai vechi gen al literaturii ascetice. La început (sec. al IV-lea) au circulat oral, dar sub o formă imitară: povestirea era urmată de o apoftegmă, de o frază succintă care rezuma semnificaţia morală a celor istorisite¹. Din secolul al V-lea, apoftegma clasică este înlocuită cu cea teologică². După sistematizarea lor (sec. al VI-lea), uneori s-au păstrat unitatea şi legătura dintre cele două părţi, alteori această unitate a fost neglijată, ajungând două specii literare diferite³. La acestea se adaugă apoftegma rabinică⁴.

¹ Din punct de vedere literar, apoftegma aparţine genului gnomic, înrudindu-se strâns cu maxima, sentinţa, aforismul, cugetarea (cultivate din Antichitate de scriitori, precum Plutarh, Diogene Laerţiu, Aelianos, Fokylide, Theognis, Menandru) sau cu proverbele, pildele regăsite în literatura Vechiului Testament.

²D. Tsamis, Patericul Mănăstirii Sinai, Ed. P. Poumaras, Tesalonic, ³2000, p. 13.

³ Id., Miterikon, op. cit., vol. I, p. 31.

⁴ Hezser, Catherine, „Apophthegmata Patrum and Apophthegmata of the Rabbis”, în La Narrativa Cristiana Antica. Codici Narrativi, Strutture Formali, Schemi Retorici, Ed. Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, 1995, pp. 453-464.

258

Faptul povestit e simplu, dar semnificaţia complexă, însă deloc evidentă, iar decriptarea sensurilor nu poate avea loc decât prin convertirea minţii şi înrădăcinarea ei în idealul ascetic al pustiei terestre pline de prezenţa lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Vieţile de Sfinţi, care sunt scrise într-o limbă mai rafinată, închegată şi elegantă, prezentând mai detaliat, sub înrâurirea (nedemonstrată până în prezent ştiinţific) unor texte şi modele antice¹, biografia Sfinţilor (din acest motiv nu de puţine ori avem de-a face cu elemente biografice fără vreun temei istoric real), apoftegmele sunt scrise într-un stil aparte, direct, simplu, succint şi mai firesc, invitând la o altă semiotică, mult mai aproape de spiritul relatărilor evanghelice. După aprecierea noastră, în ele se regăseşte o continuare remarcabilă a parabolelor evanghelice poate prima şi ultima continuare autentică a acestora -, în care locul central e ocupat de experienţa directă, de impactul revelaţiei faptului sacru, de impresia martorului care relatează evenimentul capital ce reordonează întregul său univers spiritual: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri,

¹ între textele antice care au fost luate în discuţie şi studiate se numără texte biografice (Plutarh, Vieţile paralele, Iamblih, Despre viaţa pitagoreică, Diogene Laerţiu, Vieţile şi doctrinele filosofilor), vieţile unor eroi imaginari (Antistene, Hercule) sau texte encomiastice clasice.

259

ce am privit şi mâinile noastre au pipăit.”¹ Neîndoielnic aceste texte au o logică proprie, fiind expresia unui univers nou, care a consacrat valori noi, şi a unui ideal de viaţă nemaiîntâlnit până la Hristos. Nu mai găsim niciunde în literatura patristică atât de minunat întrupat spiritul parabolelor evanghelice ca în apoftegmele şi istorisirile Patericului şi, în cazul de faţă, ale Matericului.

Aceste istorisiri reuşesc să reveleze universul interior feminin (care scapă oricărei aprofundări de tip psihanalitic), animat de acelaşi eros sublim ce depăşeşte materialnicul, care într-un efort ascetic deosebit îşi întoarce propria existenţă în nefiinţă, pentru a redescoperi alături de Cel Ce este autentica venire la viaţă, „naşterea de sus”, care culminează cu părăsirea vieţii terestre în toate dimensiunile ei posibile: sociale, culturale şi chiar religioase.

Matericul sau mai exact Miterikonul², dacă am respecta provenienţa acestui tip de scriere, reprezintă o colecţie de texte pe tema nevoinţei şi a practicii ascetice feminine, apărută destul de târziu, după sec. al XI-lea. Cea mai cunoscută dintre aceste colecţii este aceea a Avvei Isaia, BtfAiov yvvaiKEÎov (Carte pentru femei). După opiniile cercetătorilor, rămâne „un text de o calitate slabă,

¹l In. 1,1.

² Matericul reprezintă varianta slavă (Mamb = mamă) a termenului original grecesc MqxepiKov (pfjxrjp, prjxpop = mamă).

260

aproape lipsit de structură şi plin de anacronisme”, în care autorul, „nereuşind să adune materialul necesar, a folosit apoftegme sau istorioare ale părinţilor, înlocuindu-le numele cu nume feminine!)”¹. Textul a rămas necunoscut până la începutul sec. al XIX-lea din cauza lipsei de calitate şi valoare². A fost tradus de Nichifor al Hiosului în neoelenă şi editat la Hermoupolis în anul 1885. Ulterior, a fost tradus în limba rusă de către Episcopul Gheorghe Govorov la 1891, cu ajutorul financiar al Mănăstirii Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte, fiind reeditat în 1898 şi 1908.³

Noul materic sau Miterikon ne oferă o sinteză completă şi complexă a vieţii monahale aşa cum s-a zămislit, a evoluat şi s-a desfăşurat în primele secole creştine în jurul emisferei estice a bazinului mediteranean. Se prezintă ca cea mai unitară colecţie de gen, respectând cu rigoare

¹ Lamprini Ampelarga, Viaţa Sfintei Sinclitichia. Introducere text critic comentarii. Contribuţie la cercetarea şi studiul literaturii ascetice timpurii, Ed. Centrului de Studii Bizantine, Tesalonic, 2002, nr. 20, pp. 7 şi 316. Vezi, de asemenea, şi art. acad. V. Cândea, „O scriere filocalică uitată: Matericul Avvei Isaia în traducere românească”, în Persoană şi comuniune: Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Editura şi tiparul Arhiepiscopiei ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pp. 222-229. Pentru o estimare mai recentă, vezi Morozova Yuliya Grigoryevna, „Miterikon: History of the Book in russia”, în European Science Review, 1-2 (2015), pp. 80-82.

²Lamprini Ampelarga, viaţa…, op. cit., p. 316.

³Ibid., p. 321.

261

tradiţia bisericească şi realitatea istorică şi preluând cu onestitate texte hagiologice care descriu prezenţa, nevoinţa şi rolul femeilor în societatea monahală de-a lungul primelor secole ale Creştinismului. A fost identificată de profesorul P.V. Paschos în paginile manuscrisului EBE 513 al Bibliotecii Academiei din Atena (datat în sec. al XIII-lea), fiind publicată relativ recent prin grija şi efortul ştiinţific cerut.

Valoarea acestei colecţii nu constă doar în reunirea unor texte ascetice, produse ale unor universuri culturale diferite, în evoluţia lor de-a lungul câtorva secole, ci mai ales în repunerea în circulaţie a unor istorisiri şi apoftegme necunoscute sau până acum nepublicate în limba română (în urma unei investigaţii preliminare, acestea sunt peste treizeci la număr). Autorul acestei colecţii are de asemenea ambiţia, cunoştinţele şi curajul de a oferi unele explicaţii suplimentare nu cu intenţia de a altera mesajul variantelor mai vechi, ci de a-l face mai accesibil lectorului din vremea sa. Străină de orice falsă pudibonderie, această colecţie nu supune nici unui fel de cenzură concretul vieţii, omenescul în varianta lui decadentă, lăsând să respire natural în textul hagiologic firescul cotidian, spre a se converti sacral în afara oricărei presiuni legaliste şi a unei cazuistici a pesimismului.

262

Acest spirit plin de optimism, menit nu numai să nască în cititor sentimentul sublim al străpungerii inimii, al îndrăgostirii de frumos, ci şi să întărească etosul bisericesc şi vieţuirea creştină ale vremurilor noastre, cultivând credinţa în izbăvire, lăudând virilitatea spirituală a femeii, oferă scrierii un caracter peren. Asemenea chipuri matericale ne descoperă sensurile profunde ale existenţei şi diferenţierii sexuale prezente în natura umană. Principiile masculin şi feminin intră prin ele însele în jocul semiotic al iubirii dintre creaţie şi Creator, ca semnificante ale logosului ultim al creaţiei lumii şi fiinţării umanităţii, într-o horă sacră ce invită la decriptarea tainei fiecăruia dintre noi prin asimilarea ontologică, în substraturile conştiinţei, nu numai ca alteritate, ci şi într-o accepţiune monistă, într-o identitate fiinţială, a principiului sexual opus. întruparea lui Hristos, revelând semnificaţiile profunde ale creaţiei neamului omenesc, face loc unui efort îndreptat spre Dumnezeu, în decursul căruia bărbatul şi femeia se regăsesc nu doar ca parteneri individuali uniţi în căutarea aceluiaşi scop, ci ca principii lăuntrice, fiinţând supraipostatic unul în celălalt, la nivel perihoretic, în cadrul aceluiaşi centru personal.

Monahismul nu se constituie într-o clasă superioară, ca o elită duhovnicească, deosebită şi deasupra

263

laicatului, ci ca argumentul final al unităţii în Hristos a principiilor feminin şi masculin, ca evidenţa pe care se întemeiază egalitatea de jure şi de facto dintre bărbat şi femeie, invitând la restabilirea relaţiei dintre ei, alterate odată cu căderea protopărinţilor. Fenomenologia fiinţării, aşa cum ne-o descoperă Matericul, este de fapt manifestarea şi dovada ontologice a identităţii multiple şi complexe a dualităţii fenomenologice masculin-feminine, prin care Dumnezeu ne cheamă la Sine. Această viziune exclude orice ierarhie ontologică şi antagonică, statuând comuniunea întregii zidiri în Dumnezeu, capul¹ a toate.

„De te vei duce acum în Egipt”, spune Ioan Gură de Aur, „vei vedea că pustiul acesta a ajuns mai frumos decât orice Rai: vei vedea nenumărate cete de îngeri în chip omenesc, popoare de mucenici, roiuri de fecioare (…). Vei vedea traiul şi vieţuirea puterilor celor de sus nu numai la bărbaţi, ci şi la femei. Femeile filosofează nu mai puţin decât bărbaţii (…), purtând o luptă cu mult mai grea. Lupta este comună şi lor şi bărbaţilor: luptă împotriva diavolului şi împotriva puterilor lui, iar gingăşia firii femeieşti nu-i o piedică în aceste lupte. Căci soarta acestor lupte nu-i hotărâtă

¹ Pentru o analiză subtilă a termenului cap (xecpaAfi), vezi Evanthia Adamtziloglou, Femeia în teologia Apostolului Pavel. O analiză hermeneutică la I. Cor. 11,2-16, teză de doctorat, Tesalonic, 1989, pp. 144-149.

264

de trup, ci de voinţă. De aceea, de multe ori, femeile au luptat mai bine decât bărbaţii şi au avut victorii mai strălucite.

Nu-i atât de frumos cerul cu puzderia lui de stele, cât e de frumos pustiul Egiptului, care ne arată la tot pasul chiliile monahilor.”¹

¹ Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei VIII, 4 (PG 62, 575).

265

CUPRINS

Noul materic sau Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite şi sfinte

I 7

II 7

III 9

IV 9

V 9

VI 11

VII 13

VIII 14

IX 14

X 15

XI 15

XII 16

XIII 18

XIV 23

XV 24

XVI. Despre Sfânta care se prefăcea stăpânită de patima beţiei 25

XVII 33

XVIII 36

XIX 36

XX 38

XXI 39

267

XXII. Despre fecioara luată captivă de perşi 44

XXIII 46

XXIV 50

XXV 50

XXVI. Despre un argintar şi a sa soţie 52

XXVII. Despre femeia aflată pe o insulă [pustie] împreună cu fiul ei 64

XXVIII 70

XXIX. Despre Anastasia patriciana 75

XXX. Al Cuviosului Părintelui nostru Isaia Monahul şi presbiterul, care s-a zăvorât în turnul Nicomidiei, Cuvânt despre [cele 40 de] Liturghiicare se dau în bisericile lui Hristos preoţilor 80

XXXI 85

XXXII 87

XXXIII 88

XXXIV 90

XXXV 90

XXXVI 93

XXXVII 95

XXXVIII 95

XXXIX 96

XL 97

XLI 98

XLIII. Despre Serghie demotul şi Avva Pyr 100

XLIIII 109

XLIV 112

XLV. Despre femeia care a murit şi apoi a înviat 114

XLVI. Despre femeile descoperite în apropierea muntelui Latros, pe vremea împăratului Constantin 118

268

XLVII. Despre femeia care s-a spovedit unui monah lepros 124

XLVIII. Despre fecioara cea plină de cumpătare 128

XLIX 131

L. Despre vameşul care i-a dat soţiei unui comerciant cinci litre de aur 133

LI. Despre sfânta fiică care nu i-a îngăduit socrului să se atingă de ea 136

LII 138

LIII. Despre monahul din Dade, localitate din Cipru, care şi-a mărturisit păcatul săvârşit faţă de soţia sa…139

LIV. Despre monahul în chilia căruia Născătoarea de Dumnezeu n-a păşit deoarece avea acolo câteva dintre scrierile [eretice ale] lui Nestorie 141

LV. Despre Cosmina, soţia eretică a patricianului Gherman 142

LVI. Despre milostenia împăratului Zenon 144

LVII. Despre cel ce a aflat o monahie în mijlocul pustiei 144

LVIII. Despre femeia care şi-a scos ochii fiindcă s-a smintit din pricina ei un tânăr 147

LIX. Despre fântâna săpată de o femeie văduvă 149

LX. Despre femeia care se ruga lui Dumnezeu, spunând „Doamne, bate-mă!” 150

LXI. Despre Sfânta care se prefăcea nebună 151

LXII. Despre Sfânta Pelaghia 155

LXIII 161

LXIV. Despre femeia prefăcută prin vrăji într-o vacă..163

LXV. Despre milostenie şi credinţă 165

LXVI 168

LXVII 169

269

LXVIII. Despre săracul ce se ruga în biserica din cartierul Halcopratia 170

LXIX. Istorisire despre senatoarea din pustia Iordanului 174

LXX. Despre [fecioara] canonică 183

LXXI. Despre faptul că nu e bine să se facă danii în bunuri imobiliare către mănăstiri, mai ales în cazul celor de maici 188

LXXII. Despre milostenie 195

LXXIII. Despre tâlharul care l-a eliberat pe neguţător din închisoare mulţumită soţiei virtuoase 198

LXXIV. Despre evreica şi episcopul din Etiopia care au căzut în păcat, şi în urma vedeniei avute de ea s-au pocăit şi s-au mântuit 201

LXXV. Despre senatoarea care a venit la Arsenie cel Mare 204

LXXVI. Despre mimul pe nume Vavilas 206

LXXVII. Despre mimul pe nume Gaian 208

LXXVIII. Despre noul-născut de douăzeci şi cinci de zile pe care Sfântul Daniil l-a făcut să vorbească…209

LXXIX 210

LXXX 211

LXXXI 212

LXXXII 213

Postfaţă. Femeia şi miracolul vieţii monahale 215

I. Porneia 232

II. Travestirea în veşminte bărbăteşti 240

III. „Nebunia” pentru Hristos (ai 5iă XpujTov LaAai) 248

IV. Biografia Materikonului 258

270

DIFUZARE:

S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

Tel: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!

Tipar: ARTPRINT Email:office@artprint.ro Tel: 021.336.36.33

Adevărate diamante care ne înfăţişează condiţia feminină în toate ipostazele ei, asumată cu preţul vieţii şi al jertfirii hristice pentru aproapele, aceste istorisiri şi apoftegme duhovniceşti fac parte din moştenirea pustiei, izvorâtă din entuziasmul ascetic şi eshatologic al Creştinismului primar.

Noul materic este un imn de laudă închinat fecioarelor şi nevoitoarelor care au murit pentru neprihănire, împărtăşindu-ne un spirit plin de optimism înţelepţitor, menit nu numai să nască în cititor sentimentul sublim al străpungerii inimii, al îndrăgostirii de frumos, ci şi să întărească etosul bisericesc şi vieţuirea creştină ale vremurilor noastre şi să cultive credinţa în izbăvire şi în iubirea dumnezeiască.

„Nu-i atât de frumos cerul cu puzderia lui de stele, cât e de frumos pustiul Egiptului, care ne arată la tot pasul chiliile monahilor!

Sf. Ioan Gură de Aur

EDITURA SOPHIA EDITURA METAFRAZE

www.librariasophia.ro ISBN 978-973-136-556-5

9 789731 365565

Lasă un comentariu Anulează răspunsul