Staretul Tadei, fara dragoste nu exista viata

Stareţul Tadei fără DRAGOSTE NU EXISTĂ VIAŢĂ

Învăţătura şi Acatistul Stareţului Tadei de la Vitovniţa

FĂRĂ DRAGOSTE NU EXISTĂ VIAŢĂ ÎNVĂŢĂTURA ŞI ACATISTUL STAREŢULUI TADEI DE LA VITOVNIŢA

FĂRĂ DRAGOSTE NU EXISTĂ VI AŢĂ ÎNVĂŢĂTURA ŞI ACATISTUL STAREŢULUI TADEI DE LAVITOVNIŢA

Traducere din limba sârbă de VALENTIN-PETRE LICĂ

ISBN 978-606-8195-96-4

Stareţul Tadei:

„O viaţă curată spune mai multe decât orice cuvânt.”

între părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte ai secolului trecut, istoria Bisericii din Ser­bia consemnează numele unui ieromonah român, puţin cunoscut în stânga Dunării, însă cu mare faimă în Serbia. Este părinte­le Tadei, născut în 1914 în satul Vitovniţa, care vine să dovedească, dacă mai era nevo­ie, prezenţa populaţiei româneşti situată în zona Timocului şi mărturia unei conştiinţe ortodoxe curate, deschise, binevoitoare faţă de fraţii sârbi sau ruşi, ultimii retraşi aici în urma Revoluţiei din 1917.

Crescut într-o familie de ţărani evlavioşi, Toma (numele de botez al părintelui Tadei) a urmat clasele primare, absolvind apoi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ. Îmbolnăvindu-se foarte grav de plămâni

pe la 15-16 ani, a hotărât ca restul vieţii să-l închine lui Dumnezeu. Aşa a intrat ca fra­te la Mănăstirea Gorniak. Dorind o vieţui­re mai duhovnicească, a cerut binecuvânta­rea să meargă la Mănăstirea Milkovo, unde erau foarte mulţi părinţi ruşi, între care şi ucenicii stareţului Ambrozie de la Optina. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a avut mult de suferit. Tru­pele de ocupaţie germane, italiene, bulga­re şi albaneze au arestat multe persoane, în special pe clerici despre care se credea că sunt organizatori ai revoltei împotriva ocupanţilor.

Părintele Tadei a fost arestat. „Au fost vre­muri grele, când din pricina unui singur cuvânt sau a unui ordin nerespectat se pu­tea abate asupra omului umbra morţii. (…) în închisoare stăteam întins pe o scândură îngustă. Mă gândeam că sigur nu voi mai ieşi viu din închisoare: «Nu mai e viaţă, a venit sfârşitul! Dumnezeule, Dumnezeule…!» Căzusem în deznădejde. (…) Şi cum şedeam eu întins şi muncit de aceste gân­duri, într-o clipă s-a arătat înaintea mea un Ostaş înalt, cu o panglică aurită, aşezată cruciş pe piept, şi cu un coif cu pene pe cap.

În mâini ţinea un sul şi mă privea. A des­făcut sulul şi mi-a zis: «Priveşte! Ia aminte la hartă!» şi mi-a arătat pe hartă Serbia. «Să nu-ţi fie teamă, căci încă pe mulţi va trebui să mângâi şi să întăreşti. Ai priceput?»” În celulă mai erau doi deţinuţi, dar nu văzu­seră nimic. Părintele Tadei avusese o vede­nie. Îl vizitase un înger.

„Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti!”

Crucea stăreţiei

Nu după mult timp a fost eliberat şi trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de sluji­tori. Acolo a fost aşezat ca egumen. A înce­put aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pen­tru calităţile lui, a fost pus după aceea stareţ la Mănăstirea Pokainiţa. Nu era foarte în­cântat de această ascultare. „Stăreţia,” măr­turisea el mai târziu, „mi-a fost întotdeauna cu anevoie de purtat, căci trebuia să-mi ali­pesc gândurile de grija pentru lucrurile ma­teriale, pentru obşte şi pentru oameni.” Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „Pentru ce te lupţi, atâta vreme cât nu ai ascultare? Ori­unde ai fost pus stareţ, M-ai supărat cu ru­găminţi să fii slobozit. Să nu mai faci asta! Să ştii că orice ascultare care-ţi este încredinţa­tă trebuie împlinită cu deplină dragoste, cu râvnă şi cu credincioşie, neluând aminte la pizma şi la răutatea care ne înconjoară şi ne năpădeşte.”

În Iugoslavia, viaţa de după război nu a fost una uşoară. Tuturor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să îşi pună în primul rând nădejdea în Dum­nezeu, pentru că „Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, prea puţin ne punem încrederea în Domnul. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Ast­fel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, şi zice:

«Nu am pe nimeni care să mă înţeleagă.» Su­fletul nostru caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia.”

Şederea oamenilor pe pământ reprezin­tă împlinirea unui canon de pocăinţă. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem că­tre Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.

Aproapele, criteriul iubirii faţă de Dumnezeu

Pe când era monah tânăr, Tadei învăţase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare şi dezbinare în obştile călugărilor. De aceea cerea blândeţe şi sme­renie în relaţiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet, şi pretutindenea sălăşluieşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. Noi nu înţelegem că nu suntem pe calea cea bună, dacă ne pur­tăm cu dragoste faţă de cei care au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoar­cem cu aceeaşi măsură. (…) Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci aţi intrat în răz­boi cu cealaltă persoană, şi nu vă va răbda. Chiar dacă în afară nu i-aţi dat niciun prilej nici prin cuvinte, nici prin fapte -, aţi făcut asta în cuget, aţi gândit-o înlăuntrul vostru.”

La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoţi, iar părintele Tadei primeşte o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sâr­beşti. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mul­ţi oameni, pe care i-a povăţuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit trişti.

Smerenia, cheia bunei înţelegeri

Părintele Tadei se mâhnea de multe ori pen­tru scăderea credinţei oamenilor şi a lipsei înţelegerii între ei. Atât a părinţilor, cât şi a copiilor. Fiindcă şcoala educă abstract, raţio­nal, familia trebuie pusă pe primul loc. Aco­lo începe copilul să vadă întâia oară cum se comportă părinţii între ei şi apoi cu el. „Atunci când copilul greşeşte cu ceva, mama şi tatăl lui de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul învaţă să fie as­cultător. Poate este nevoie uneori şi de ea, dar să fie întotdeauna din dragoste, şi copi­lul să simtă dragoste, să simtă că nu eşti mâ­nios, căci dacă vrei să povăţuieşti pe cineva cu mânie sau vrei să îndrepţi pe cineva cu mânie, nu vei izbuti nimic: te vei vătăma şi tu, şi el. Dacă vrei să aduci pe cineva la ca­lea cea dreaptă, să-l îndreptezi, să-l povăţu­ieşti, iar el nu vrea să primească de îndată sfatul tău, trebuie ca mai întâi să te smereşti tu însuţi şi, cu dragoste desăvârşită faţă de el, să îi arăţi care este părerea ta iar el o va primi atunci, căci este de la inimă la inimă. Dar când vrei cu orice preţ ca lucrurile să fie aşa după cum crezi tu, atunci nu iese ni­mic. Nu trebuie aşa! Aşa nu merge! De ace­ea întotdeauna sporeşte şi se dezvoltă în co­pil împotrivirea.” Acestea erau cuvintele lui.

în ceea ce priveşte duhovnicia, părintele povăţuia că toţi avem nevoie de modele, pil­de de viaţă, căci prin aceasta se poate spu­ne mai mult decât prin cuvinte. Când avem în faţă un exemplu de vieţuire, un om liniş­tit, bun, care nu se vatămă când este ocărât, atunci şi cei din jurul lui doresc să fie ase­menea lui. Puterea acestui om este pilda vie de vieţuire pusă înaintea ochilor. „Printr-o viaţă curată se spun mult mai multe decât prin cuvinte.”

Despre puterea cunoaşterii puse de Dum­nezeu în om, stareţul Tadei spunea că aceas­ta este un dar făcut de Creator omului, pe care omul îl poate folosi în folosul său sau spre paguba lui. „Nicio cunoaştere la care a ajuns ştiinţa omenească, Dumnezeu nu a dăruit-o spre pagubă. Totul este dăruit spre bine, şi numai spre bine. Doar voia liberă cea stri­cată a omului, care a pierdut frica lui Dum­nezeu, a prefăcut în rău binele dăruit de Dumnezeu oamenilor, pricină pentru care suferim şi ne chinuim în lumea aceasta.”

Stareţul Tadei a părăsit lumea aceasta în 2003. Toţi cei care l-au cunoscut au simţit că stau de vorbă cu un sfânt. Canonizarea aces­tui mare părinte contemporan cu noi rămâ­ne doar o chestiune de timp.

împărăţia dinlăuntrul nostru

„Rostul creştinilor în lume este să curăţească atmosfera pe pământ şi să lărgească îm­părăţia lui Dumnezeu. Lumea trebuie cuce­rită prin păstrarea atmosferei cereşti întru noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dum­nezeu dinlăuntru, nu ne vom mântui nici noi, şi nici semenii noştri. Cel ce poartă în lăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, ace­la o va împărtăşi în chip nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi de căldu­ra noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, vor fi cuceriţi de atmosfera ceru­rilor. Nici măcar nu este nevoie să le vor­bim oamenilor despre asta. Cerul va izvorî din noi chiar şi atunci când tăcem ori rostim cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceş­te dintru noi şi fără să ne dăm seama. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui împă­răţia lui Dumnezeu, căci acesta întotdeau­na va vrea să se facă voia lui, şi nu voia lui Dumnezeu. În împărăţia Cerurilor nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut «duhurile cele căzute», şi din aceas­tă pricină au căzut de la Domnul, împăratul Slavei. Cum spune poporul: «Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte». Cel ce ascul­tă, acela este smerit. Însă de îndată ce ne vom împotrivi, vom observa cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa. (…) Este o vor­bă în popor: «Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte». Cel care ascultă acela este sme­rit. Îndată ce ne împotrivim, observăm cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa.”

Augustin Păunoiu

Învăţătura Stareţului Tadei de la Vitovniţa

Noi adunăm roadele gândurilor şi ale dorin­ţelor noastre. Dacă gândurile şi dorinţele nu sunt bune, nici rodul lor nu este bun. Cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, aşa ne este şi viaţa.

Noi, aşadar, singuri, prin gândurile noastre cele rele, ne complicăm viaţa!

Gândurile noastre au înrâurire nu numai asupra sistemului nervos al fiinţelor raţio­nale, ci şi asupra lumii plantelor şi anima­lelor. Toţi şi toate aşteaptă de la noi dragos­te şi atenţie.

Noi, prin gândurile noastre, făurim fie orânduială, fie neorânduială înlăuntrul nostru, în jurul nostru, în lume, în cosmos. Putem fi şi un mare bine, şi un mare rău.

Pacea se strică nu numai prin gesturi şi cu­vinte, ci şi prin gânduri, căci cuvintele sunt gânduri rostite.

Multe se pot face, numai că puţine sunt su­fletele cele smerite şi blânde, care iartă totul din inimă şi se roagă la Dumnezeu să pună stavilă răului! Puţine sunt astfel de suflete… Dacă ar fi îndeajuns de multe suflete smeri­te şi blânde, răul nu ar birui.

Prin bunătatea sa, omul lărgeşte cercul din jurul său, poartă bunătatea, şi aceasta se răspândeşte; ea mai mult se arată prin viaţă, decât prin cuvinte.

Trebuie să ne smerim, căci smerenia este de­săvârşirea vieţii creştineşti, dar noi suntem mândri şi din această pricină pătimim.

Cel întru care domneşte dreptatea şi milosârdia, va dobândi viaţă şi se va izbăvi de moarte.

Fiecare om are rostul său şi numai el poate să împlinească acest rost.

Din gânduri izvorăşte totul şi binele, şi răul. Gândurile noastre se înfăptuiesc.

După ce vom cunoaşte că suntem iubiţi de Dumnezeu? Iată după ce: dacă Domnul ne poartă prin multe necazuri, prin multe păti­miri, multe suferinţe şi multe dureri de ini­mă, înseamnă că îi suntem dragi Domnului.

Noi înşine ne suntem cei mai mari vrăjmaşi, din pricina gândurilor şi a dorinţelor rele.

Dacă cugetăm răul, ne facem părtaşi la un rău uriaş îi sporim răului puterea. Nu tre­buie să gândim rău nicidecum.

Dacă toţi ar dori să se unească în bunătate, ar vedea ce putere uriaşă şi nemaiîntâlnită este. Ar fi armonie pretutindeni!

Să fim întotdeauna bucuroşi, întotdeauna paşnici, liniştiţi, răul să nu fie întru noi, şi atunci nici în jurul nostru nu va fi rău. Răul nu este zidit, ci este reaua întrebuinţare a bi­nelui de către fiinţele raţionale.

Noi, creştinii, suntem chemaţi să răspân­dim pacea cea dumnezeiască, să lărgim at­mosfera cerurilor, care este pacea şi bucuria îngerească. Puţini la număr sunt cei ce pot pricepe că oamenii trebuie să fie aşa izvor al binelui, al păcii şi al liniştii.

Orice rugăciune este bună. Rugăciunea în­seamnă a avea gânduri bune; atunci dă ru­găciunea rod bun.

Omul trebuie să se deprindă aici, în viaţa aceasta, ca viaţa să-i fie mişcată de rugăciu­ne şi toate acestea din centru, din inimă.

Trebuie să ne ostenim să fim buni, căci cu trăsăturile noastre de caracter ne ducem în veşnicie. Gândurile cele bune şi dorinţe­le cele bune ne dăruiesc binele încă de aici. Aici se câştigă Raiul, aici trebuie să biruim tot gândul cel rău, să stăpânească duhul peste materie, să se înalţe duhul mai presus de toate mărunţişurile lumii acesteia!

Omul este mic, dar poate săvârşi şi un mare bine, şi un mare rău după cum îi sunt gân­durile şi dorinţele.

Dumnezeu a zidit lumea din dragostea Sa cea dumnezeiască şi vrea ca fiii Lui să aibă însuşirile Sale. Noi suntem o revărsare a dragostei celei dumnezeieşti.

Părinţii au mare putere asupra copiilor lor, şi orice doresc şi cugetă despre copiii lor se şi îm­plineşte. De aceea, părintele trebuie să chibzuiască bine ce gândeşte despre copiii săi. Părin­ţii trebuie să îndure multe şi pe toate să le ierte.

Pentru ce ne-a poruncit Domnul să-i iu­bim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei? Nu pentru ei, om bun, ci pentru noi! Câtă vreme ţinem înlăuntrul nostru gânduri în privinţa vătămării pe care ne-au pricinu­it-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, semenii, nu avem pace şi nici linişte.

Dacă vei avea faţă de toţi gânduri de pace, de linişte, pline de dragoste şi de bunăta­te, în scurtă vreme vei vedea cum se vor schimba cei din jurul tău.

Tot ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit, noi am întrebuinţat rău. Această rea întrebuin­ţare a toate produce pretutindeni în lume multă otravă.

Orice lucrare, pe lumea asta, este o lucra­re dumnezeiască. Fiecare lucru trebuie făcut din inimă, nu ca pentru oameni, ci ca pen­tru Dumnezeu.

Roagă-te lui Dumnezeu să-i iubeşti pe toţi! Roagă-te Domnului să le dea tuturor înger bun, ca tu să ai pace înlăuntrul tău! Şi dacă te împaci cu toţi, dacă doreşti binele tuturor, nu va mai fi nimic care să te muncească. Sin­guri ne chinuim pe noi înşine, cu gândurile.

Desăvârşirea vieţii creştineşti nu stă în în­vierea morţilor, nici în facerea de minuni, nici în tămăduirea bolnavilor şi a celor ne­putincioşi toate acestea ţin de puterea credinţei ci stă în desăvârşita smerenie.

Nu trebuie să aşteptăm de la semenii noş­tri mai mult decât ne pot dărui, căci vom fi nemulţumiţi; ne amăgim şi ne tulburăm singuri.

Cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletni­cim, aşa ne este şi viaţa. Cel ce are gânduri bune, acela are simţirea lăuntrică a păcii şi a liniştii; pe cel neliniştit poţi să-l pui şi în Rai, şi tot i se va părea că nici acolo nu-i este bine, va căuta să fie şi acolo cel dintâi, iar acolo nu este nimeni nici cel dintâi, nici cel din urmă, ci toţi sunt la fel.

Trebuie să ne schimbăm, să alungăm răul din noi. Câtă vreme avem gânduri şi dorin­ţe rele, în noi domneşte răul. Trebuie să ne lepădăm de acestea înainte de sfârşitul vie­ţii noastre, dacă vrem să stăm în rând cu în­gerii şi cu sfinţii.

Despre Creştinism nu se poate spune că este religie. Creştinismul este descoperirea veş­niciei şi a vieţii.

Noi, creştinii, suntem chemaţi să sporim pe pământ duhul Cerului, al veşniciei, al dra­gostei, al dreptăţii, al păcii, al adevărului şi al liniştii.

Trebuie să trecem prin felurite zguduiri ale vieţii, prin biruirea tuturor necazurilor, cu pace, şi atunci liniştea este şcoala vieţii.

Omul poate să aibă înrâurire şi să vorbeas­că mult mai mult prin viaţa sa, decât prin cuvinte.

Legea ascultării este dată pentru îndrepta­rea voii noastre slobode, ca să fie povăţuită către dreptate, adevăr, bine şi dragoste. As­cultarea este de trebuinţă pentru armonie.

Uităm că vieţuim aici vremelnic, că tre­buie să fim în neîntreruptă rugăciune, iar rugăciunea este răsuflarea sufletului. Ru­găciunea este adăpare cu energie de la Iz­vorul Vieţii, din Domnul, iar Domnul este şi mamă, şi tată, Domnul pe toţi îi ocroteş­te şi îi hrăneşte.

Noi, neamul omenesc, am fost un întreg, însă de când păcatul ne-a dezbinat şi ne-a destrămat nu mai avem unitate. De ace­ea a venit Domnul: ca să adune pe cele destrămate.

În lume totul merge pe dos. Se vorbeşte ne­încetat de pace, dar ea nu este cu putinţă fără pacea cea din lăuntru.

Noi, oamenii, avem o putere uriaşă, şi dacă am fi împreunaţi într-un cuget, duhuri­le cele căzute n-ar putea face nici rău, nici ceea ce nu-I este plăcut lui Dumnezeu. Aco­lo unde se săvârşeşte rugăciune, îngerii care pricinuiesc răul nu au putere.

Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu poartă grijă de nimic. Când are tre­buinţă de ceva, îl roagă pe Dumnezeu să-i dăruiască acel lucru. Dacă nu dobândeşte ceea ce cere, române liniştit, ca şi cum ar fi primit.

Cea mai mare stavilă pentru noi înşine este atunci când ne gândim la noi înşine.

Aşa Dumnezeu, în iconomia Sa, a rându­it să ne cumpărăm viaţa cea veşnică prin moartea noastră cea de bunăvoie. Dacă nu vrei să mori cu moarte de bunăvoie, nu poţi dobândi viaţa cea veşnică şi mort vei fi. Dacă nu vei muri cu moarte desăvârşită prin omorârea voii tale, niciodată nu vei intra în împărăţie.

Minunează-te, veseleşte-te şi saltă duhovniceşte, fii cu luare-aminte la El, ca să auzi ce va binevoi El să-ţi spună să faci! Ia aminte bine la asta! El nu are trebuinţă să ceară ni­mic de la sluga Sa pentru plinirea lucrării Sale, aşa cum au trebuinţă împăraţii lumii, căci El nu are lipsă de nimic.

Toată atenţia întregii noastre vieţi trebuie să fie îndreptată către Domnul, Izvorul Vieţii; El este Părintele nostru. Trebuie să ne încredin­ţăm Lui întru totul şi toată osteneala noastră să fie pentru El; ai Lui suntem şi ale Lui sunt toate.

Doar Domnul le poate purta pe toate. El este Purtătorul tuturor poverilor noastre.

Cel ce nu are ascultare nu poate nici câştiga, nici dobândi smerenia. Puţini sunt pe pă­mânt cei care au ascultare. Smerenia noastră este după măsura ascultării noastre.

Inima plină de dragoste este jertfelnică, nu se gândeşte la sine, ci se roagă nu numai pentru făpturile cele vii, ci pentru tot ceea ce există.

Ne-am despărţit de Izvorul Vieţii, Dom­nul, şi ne-am întors către noi înşine. Dacă suntem uniţi cu Izvorul Vieţii, pe toate le avem: pace, bucurie, mângâiere şi negrăită dragoste.

Mijloace precum rugăciunea şi postul ne slujesc la înălţarea sufletului, la întoarcerea lui către starea cea dintru început. Trebu­ie să ne ostenim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca întru noi să se împlinească însuşiri­le Mântuitorului Hristos. Ştim că El a fost blând, paşnic şi bun şi noi trebuie să ne ostenim să fim aşa, dar noi nu avem pute­re pentru a face asta, şi pentru aceasta tre­buie să o cerem de la Dumnezeu. Aşa cum este cu neputinţă ca becul să lumineze fără curent electric, aşa nici noi nu putem fără Dumnezeu.

Avem înlăuntrul nostru judecata, judeca­ta lui Dumnezeu iar aceasta este conşti­inţa. Fiecare judecată pământească poate fi mituită, dar conştiinţa, judecata lui Dumne­zeu cea din lăuntrul nostru, nu poate fi mi­tuită cu nimic, ci poate fi numai primenită prin pocăinţă.

Împacă-te cu tine însuţi, şi atunci şi cerul şi pământul se vor împăca cu tine! Trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru starea pe care ţi-a rânduit-o.

Suntem lucrători pe acest pământ, iar Dum­nezeu poartă de grijă de ceea ce se va petre­ce în viaţa noastră. Dacă suntem mulţumi­tori şi recunoscători pentru starea în care ne aflăm, atunci ne va merge bine.

Desăvârşita ascultare înseamnă să ne îm­păcăm cu toţi, să avem cuget curat înaintea tuturor. Dacă am păcătuit cu ceva faţă de cineva, trebuie să ne pocăim de îndată din inimă, să-i iertăm pe toţi din inimă.

Dacă am întristat pe cineva, cu voie sau fără de voie, trebuie, mai întâi, să ne împăcăm cu el înăuntrul nostru. Trebuie să avem pace cu toată lumea.

Nouă, creştinilor, nu ne este îngăduit să cugetăm rău despre nimeni.

Deosebirea dintre oamenii buni şi cei răi stă numai în gânduri.

Toţi caută dragostea: şi omul, şi lumea ani­malelor toţi II caută pe Dumnezeu şi toţi tânjesc după El, fie că suntem credincioşi sau nu. Unul spune despre sine că este ate­ist, dar nu ştie că în inima sa tânjeşte după Dumnezeu, căci dacă tânjeşte după adevăr, după dreptate şi după dragoste frăţească, lui îi este dor de însuşi Dumnezeu.

Noi toţi, ca fiinţe înţelegătoare, vom da răs­puns pentru felul în care am întrebuin­ţat puterea pe care Dumnezeu ne-a dăru­it-o în viaţa aceasta şi cu ce gânduri ne-am îndeletnicit.

Domnul îngăduie să vină multe asupra noastră, ca să nu fie voia noastră, căci dacă ni se face voia, atunci nu suntem vrednici de împărăţia cea Cerească, căci pe cei ceşi fac voia lor nu-i primeşte nici cerul, nici pământul.

Trebuie să primim viaţa aşa cum ni se dă, şi nu trebuie să cugetăm ce şi cum, ştiind că nimic nici în cer, nici pe pământ nu se întâmplă fără purtarea de grijă şi îngăduin­ţa lui Dumnezeu.

Toate aceste necazuri şi căderi ne sunt de trebuinţă, iar în tinereţe nu înţelegem asta, dar la anii bătrâneţii pricepem că în chipul acesta suntem iubiţi de Domnul.

Fiecare lucru trebuie să-l facem din ini­mă, ca pentru Dumnezeu, şi nu ca pentru oameni.

Gândurile noastre sunt acum împrăştiate, una facem, şi alta gândim. Izbăvirea este în­tru rugăciune. Pentru fiecare lucrare avem trebuinţă de adunarea minţii şi înainte de rugăciune avem trebuinţă de luare-aminte şi concentrare.

Trebuie să te antrenezi să faci din inimă fie­care lucru. Când te rogi, roagă-te din inimă; când vorbeşti, vorbeşte din inimă; tot ceea ce faci, fă din inimă.

Niciodată nu trebuie să dăm vina pe al­ţii pentru necazurile care se ivesc în fa­milia noastră: pe noi înşine trebuie să ne îndreptăm.

Trebuie să ne rugăm Domnului ca să ne dea răbdare desăvârşită şi să iertăm toate; de în­dată ce avem aceasta înlăuntru, vine şi ar­monia înlăuntrul nostru şi în jurul nostru.

Trebuie să întărim gândul că toată lucrarea de pe faţa pământului este lucrare dumne­zeiască, fără a ţine seama de cine dă ascul­tările şi cine le împlineşte.

Dacă nu ne unim cu Izvorul Vieţii, nu pu­tem avea viaţă, măcar de am avea şi mângâ­ierea lumii acesteia, măcar de am avea con­diţii de viaţă prielnice toate acestea sunt chin pentru suflet!

Tot ceea ce este mărginit nu ne poate hră­ni, dar noi, chiar dacă suntem făpturi mă­runte, căutăm ceea ce este fără de sfârşit şi neschimbător. Singur Dumnezeu, Cel ce hrăneşte inimile îngerilor şi ale sfinţilor, hrăneşte şi simţirile inimii noastre.

Cuvântul nostru este gândul nostru. Cuvân­tul este gândul rostit.

întrucât viaţa pe pământ este scurtă, se cu­vine să ne ostenim a ne înnobila trăsătura caracterului, căci cu trăsătura caracterului vom trece în veşnicie.

Sufletele dreptslăvitoare smerite şi blânde se roagă neîncetat lui Dumnezeu, ca Dumne­zeu să stăvilească răul. Din această pricină este prigonită Ortodoxia.

Slavă Domnului că El va păstra Ortodoxia până în vremurile cele din urmă.

Dumnezeu este energie, tărie şi putere, bu­curie şi mângâiere; atunci când îl căutăm, El ne dă pacea Sa dumnezeiască. Prin rugăciu­ne, ne adăpăm din puterea lui Dumnezeu.

Se cuvine să fim plini de gânduri bune ca nu cumva să lăsăm loc celor rele.

Cu cât necazul este mai mare, cu atât înţele­gem că nimic nu putem face fără Dumnezeu.

Dacă vom înceta să ne punem faţă de oameni ca judecători şi ca fiind cineva de valoare mai mare, nu ne vom mai mânia. Trebuie să ne deprindem a ne stăpâni gândurile, să punem ordine în ele şi atunci cu nimic nu ne vor pu­tea răni gândurile tulburi ale altor oameni. Trebuie să deprindem simplitatea lui Hristos.

Sufletul smerit este adus la Dumnezeu doar prin necazuri şi pătimiri.

Credinţa puternică în om rodeşte de îndată şi caută rugăciunea, iar rugăciunea puternică să­vârşită vreme îndelungată aduce în chip sigur dragoste. Iar scopul vieţii omeneşti nu este altul decât acela ca inima proprie să se cureţe în aşa fel încât să cânte cu bucurie. Astfel, rugăciunea inimii duce la bucuria inimii. Iar omului bucu­ros nimic nu îi este greu, căci e plin de dragoste.

Nu vă ocărâţi şi nu vă întristaţi părinţii! Dacă părinţii sunt supăraţi sau întristaţi pe voi, nu poate să vă fie bine nici vouă.

întreaga natură este plină de taină, de la plan­te până la păsări şi om, căci Dumnezeu este prezent în toate. El ridică puţin cortina taine­lor numai celui care îl iubeşte cu adevărat şi acela este cel mai adesea omul cu inima curată.

Numai un singur gând rău îl poate vătăma pe om, pe toţi şi pe toate cele dimprejurul lui. Dacă răului nu-i răspundem cu bine, îl rănim şi îl întristăm pe însuşi Hristos.

Răul nu este creat. Răul este reaua întrebu­inţare a binelui de către făpturile raţionale care sunt căzute în gândirea josnică şi acum, prin gândurile şi dorinţele lor înfăptuiesc înlăuntrul şi în jurul lor haos.

Suntem chemaţi să facem fapte bune dar nu prin fapte ne mântuim. Căci de ne-am mân­tui prin fapte, n-ar mai fi fost nevoie să vină Domnul Dumnezeu ca să ne mântuiască. Noi ne mântuim numai prin mila lui Dumnezeu.

întâmplările curg pe făgaşul lor, iar noi ne încâlcim în ele, nu ne păzim pacea lăuntrică, ne amestecăm acolo unde nu trebuie. Aco­lo unde Domnul îngăduie, întâmplarea îşi urmează cursul ei. Dacă am dobândit deja pacea lăuntrică, ea va trece pe lângă noi şi nu ne va atinge. Însă dacă vom lua parte la ea, vom suferi.

Domnul îngăduie să înotăm puţin spre „adâncuri,” iar atunci când vedem că nu avem putere să mai înotăm şi strigăm: „Doamne, mântuieşte-mă!” dar nimic nu se întâmplă, trebuie să mai dăm şi singuri puţin din mâini în toate părţile. Iar atunci când starea este cea mai critică, ne izbăveşte Domnul, precum pe Sfântul Apostol Petru.

Dacă un creştin nu s-a întărit în gândul că tot ce este întru Hristos este bine şi tot ceea ce săvârşeşte Hristos este bun; dacă un creş­tin nu gândeşte că însuşi Hristos Mântuito­rul le săvârşeşte, că El le lucrează în zadar este creştin! Vedeţi, noi nu avem nimic al nostru. Suntem o unealtă în mâinile Dom­nului şi trebuie să-I fim credincioşi întru totul.

Trebuie să ne alipim de ceea ce este neclintit. Noi căutăm reazem aici, pe pământ, şi fieca­re sprijin piere. Nu avem acel reazem care să fie neschimbător, statornic. Singurul ast­fel de sprijin este Domnul.

Atunci când tăcem, ne smerim. Roagă-te înlăuntrul tău, fără cuvinte, iar când Domnul va vedea osteneala cum îl căutăm din ini­mă şi dorim să fim cu El în veci, nedespărţiţi, atunci El ne dă puterea Harului şi inima se va ruga apoi neîncetat.

Credinţa creştină îl învaţă smerenia pe om, ascultarea şi împotrivirea la stăpânirea răului.

Cea mai mare piedică a noastră suntem noi înşine!

Orice dorinţe am avea, dacă nu avem bine­cuvântarea părinţilor, nu merge cum trebuie.

Nu este păcat de neiertat, decât păcatul nepocăinţei.

Noi nu trebuie să ţinem cont de cine ne dă sarcinile, ci trebuie să ştim că fiecare lucru aici pe pământ şi în cosmos este lucrarea lui Dumnezeu şi trebuie să-l facem din inimă, fără rezerve.

Prin gândurile noastre mult îi înrâurim pe alţii. Putem fi ori un mare bine, ori un mare rău totul depinde de gândurile şi dorinţe­le noastre.

Noi întotdeauna plecăm greşit. În loc să ple­căm de la noi înşine, întotdeauna dorim să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm la sfârşit. Dacă fiecare ar începe de la sine, ar fi pace peste tot.

Împotriva dragostei nimeni nu are putere să se lupte. Dragostea este putere de neatins, căci Dumnezeu este Dragoste.

Rugăciunea este hrană sufletului. Precum trupul are nevoie de hrană, aşa şi sufletul are nevoie de hrană. De obicei hrănim su­fletul cu hrană pentru fiare şi atunci nu se poate creşte înspre bine, ci înspre rău.

Vrei să vezi cât de mândru eşti? Când cine­va te loveşte în inimă vezi câtă mânie apare în tine atât de mândru eşti.

Niciodată nu e târziu pentru pocăinţă.

Avem nevoie de nevoinţe şi necazuri, să nu ne meargă totul cum ar trebui, căci asta ne ţine să avem smerenie, dar dacă n-ar fi ele, ne-am sălbătici.

■

Năruirea în sine a valorilor duhovniceşti nu este altceva decât atingerea iadului încă din timpul vieţii.

Zâmbiţi, să eliminaţi cât mai multe otrăvuri din organism!

Oamenii să gândească ce vor despre noi, noi trebuie să-i binecuvântăm şi astfel în noi va stăpâni pacea.

Ca să dobândim pacea în suflet, se cuvine să iertăm tuturor toate, căci pacea lăuntri­că nu se poate păstra până când conştiinţa ne va mustra pentru ceva. Când iertăm din inimă tuturor toate şi când ne liniştim con­ştiinţa, Dumnezeu ne va ierta toate şi ne va da Harul Său, mai ales celor care îl caută din inimă.

Se cuvine să fim neîncetat în rugăciune. Să rugăm pe Maica Domnului, pe îngeri şi pe toţi sfinţii să mijlocească pentru noi, ca să-L iubim, precum ei îl iubesc. Şi vom fi fericiţi şi aici, şi în veşnicie.

Dacă şi cea mai sinceră, şi cea mai adâncă spovedanie nu este urmată de un fel nou de a trăi, atunci spovedania este în zadar.

Iată toată filosofia: Să fii bun şi toţi se vor bucura de bunătatea ta!

Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi trăieş­te cu Dumnezeu! Lasă lucrurile în voia lor!

Cel mai însemnat lucru este paza inimii în netulburată pace. Să nu vă tulburaţi cu niciun chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea.

A avea pace netulburată în inimă şi a sta înaintea Domnului sunt condiţiile trebuin­cioase sălăşluirii lui Dumnezeu întru noi.

Cel dintâi pas către părtăşia cu Dumnezeu este deplina încredinţare de sine în mâini­le lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu va fi Cel ce lucrează, iar nu omul.

Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o ast­fel de viaţă. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viaţă şi de aceea el trebuie să o re­câştige. În fapt, noi doar ne ostenim să ajun­gem la o stare firească, sănătoasă.

Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt.

Trebuie să ne ostenim să fim buni, întot­deauna plini de pace, liniştiţi, ca pretutindenea oamenii să simtă pacea şi liniştea ce izvorăsc din noi.

Când ne rugăm, să o facem din inimă, căci Dumnezeu este Domnul inimii. El este mie­zul vieţii fiecărei fiinţe vii. El este Cel ce iz­vorăşte viaţa, şi nu trebuie să-L căutăm în alt loc. El este aici, şi aşteaptă să-L primim şi să credem în El.

Atâta vreme cât ţinem în noi gândul la ocara pe care ne-au pricinuit-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri, nu avem pace şi linişte, trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi nimic, să iertăm totul.

Cei ce poartă în ei dragoste nemărginită deschid orice uşă.

Cu toţii putem fi buni dacă ne unim cu Iz­vorul Vieţii, cu Dumnezeu, dintoată inima noastră. Atunci El ne va dărui puterea de a ne iubi şi pe noi, şi pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi înşine.

Trebuie să ne întoarcem în braţele Părinte­lui nostru, ca să ne întărească în credinţă, să fim puternici întru El, şi aşa, împreună cu Domnul, vom vedea împărăţia Sa.

Iubiţi-i pe toţi şi veţi avea pace şi bucurie ne­spusă de negrăit în cuvinte!

între bine şi rău este luptă şi război. Noi do­rim să fim buni, dar duhurile din văzdu­huri nu vor să avem nici măcar o însuşire bună, ci numai însuşiri rele… Iată, de ace­ea luptăm!

Pacea şi bucuria sunt cele mai de seamă bo­găţii ale lumii acesteia şi ale lumii celeilal­te, după care tânjim cu toţii. Putem să avem tot ce ne dorim aici, pe pământ, dar dacă nu avem pace, nimic nu ne foloseşte.

El vrea ca fiii Săi să aibă însuşirea Sa cea Dumnezeiască: smerenia. Smerenia deplină este desăvârşirea vieţii creştineşti. Oriunde domneşte smerenia fie în familie, fie în so­cietate -, răspândeşte mereu pace şi bucurie.

Când se iartă toate din inimă, totul este ier­tat. Abia atunci noi suntem împreună-făcători de pace! Iar această pace nu ne aduce numai nouă bunăstare, bucurie şi mângâie­re, ci tuturor celor cărora le adresăm gându­rile noastre paşnice, liniştite, pline de dra­goste şi bunătate.

Trebuie să ne rugăm Maicii Domnului să ne dea puterea de a-i iubi pe părinţi, şi toate ne­cazurile din viaţă vor pieri.

Mai bine să înduri ocara, decât să o pricinuieşti. Căci dacă răbdăm ocara, păstrăm pacea, dar dacă o pricinuim, odată şi odată conştiinţa tot nu ne va da pace.

Chiar de am cădea de o sută de ori pe zi, nu vă îngrijiţi de aceasta, ci doar să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe, fără a privi înapoi. Ce a fost, a fost şi a trecut Voi doar să mergeţi îna­inte şi să vă rugaţi Domnului pentru ajutor.

Să iubiţi lucrurile mici şi să râvniţi spre cele smerite şi simple!

Nu mai daţi atâta însemnătate întâmplări­lor din afară. Fiţi mai mult înlăuntrul vos­tru, în inimă, cu Domnul, iar pe celelalte lăsaţi-le!

întrucât nu avem putere de la noi înşine, tre­buie să ne apropiem de El precum copiii cei simpli şi nevinovaţi, din inimă, să-L rugăm să ne înveţe cum să fim buni, cum să-L iu­bim cu tărie, aşa cum îl iubesc Preasfânta Maică, îngerii şi sfinţii.

Domnul vrea ca noi, din adâncul cugetu­lui, cu deplină înţelegere, să alungăm răul şi să-L primim în inimă pe Dânsul şi bine­le Său. Pentru aceasta, avem trebuinţă să ne întoarcem la Domnul, Singurul Izvor al Vie­ţii. Să ne înrudim cu El căci de El ne-am despărţit.

Nicio mişcare a cugetului care vine din su­flet nu trebuie să fie centrul vreunui lucru de aici, de pe pământ. Centrul înţelegător al dragostei este Domnul. Prin El şi întru El sunt toate. Nouă nu ne este îngăduit să ne alipim de lucrurile cele lumeşti.

Inima este întotdeauna rece atunci când este împrăştiată. Numai atunci când se adu­nă gândurile, puterile şi dragostea, când se adună în inimă, abia atunci începe inima să se aprindă.

Să ne unim cu Domnul, să cerem ajutor de la Dânsul, să ne smerim, şi atunci vom avea o purtare dreaptă faţă de toţi! Mai întâi să ne unim cu Domnul, şi El ne va învăţa cum să-l iubim pe aproapele nostru, căci noi nu ştim cum, pentru că dragostea noastră se preface de îndată în ceva material, fiindcă nu suntem curăţiţi lăuntric.

Nu se cade să cugetăm nimic vătămător în inima noastră, căci şi cel mai mic gând vă­tămător ne tulbură pacea. Starea noastră lă­untrică se înrăutăţeşte, dar şi starea semeni­lor noştri se înăspreşte. De aceea şi cel mai mărunt gând care nu este întemeiat pe dra­goste nimiceşte pacea. Chiar şi cel mai neîn­semnat gând, dacă nu se întemeiază pe dra­goste, năruieşte tot binele.

Faţă de aproapele nostru trebuie să avem aceeaşi purtare. Nu se cuvine să împărţim oamenii: „acesta îmi este simpatic, acesta antipatic”, căci atunci aţi intrat în război cu cealaltă persoană, şi nu vă va răbda.

Cum este cu putinţă ca, uniţi fiind cu Dom­nul în Botez, să luptăm de fapt împotriva Sa? Cum luptăm? Prin gândurile noastre. Ne trimitem gândurile rele asupra celui de aproape al nostru şi celui de departe.

Dacă nu ne-ar păzi Domnul, nimic nu s-ar alege de noi. Nimic! Fără numai noroi şi duhoare!

Primind gândul cel rău, îl primim în trupul nostru pe însuşi vrăjmaşul. Duhurile sunt nevăzute, dar noi le dăm trup spre a se face văzute.

Dacă dorim cuiva răul în gând, înseamnă că i-am ucis sufletul! Căci la Dumnezeu ajung toate cele ce sunt unite în gândul nostru cu simţirile inimii noastre fie bune, fie rele.

Să priveghem neîncetat şi să nu îngăduim celor care nu ne vor binele să intre în cămara noas­tră! Neîncetat să luăm aminte şi să priveghem!

Mult mai important şi mai însemnat de­cât nevoinţa, decât postul şi decât osteneala, este să fim cu luare-aminte.

Rugăciunea lăuntrică este osteneala cea mai de seamă pe care o poate săvârşi omul. Căci vrăjmaşul nostru, puterile cele cugetătoare (duhurile cele căzute), ştiu că prin rugăciune omul se apropie cu inima şi cu simţirea de Domnul, iar duhurile cele viclene caută să-l lege pe om de orice lucru lumesc.

Cu cât mai mult se smereşte sufletul, cu atât mai mult i se descoperă tainele cereşti.

Dacă omul nu se curăţeşte, ci trece în veşni­cie cu trăsături de caracter rele, nu va putea sta printre îngeri şi sfinţi.

După treapta slobozirii noastre de griji, Domnul ne dăruieşte să simţim că El este cu noi. El este şi Pace, şi Bucurie, este şi Pă­rinte, şi Maică, şi Prieten toate acestea le avem întru Dânsul. El este Cel ce îndestu­lează nevoile sufletului.

Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oa­recare în lumea aceasta, prea puţin ne pu­nem încrederea în Domnul. Sfinţii Părinţi le-au primit pe toate fie bune, fie rele ca fiind de la Domnul, şi s-au smerit. Când Domnul vede că sufletul este pregătit, îl adumbreşte cu Harul Sfântului Duh, şi su­fletul dobândeşte libertate, pace, bucurie şi mângâiere, nu se mai teme. Noi însă me­reu ne temem de ceva.

Sufletul caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia!

Atunci când căutăm şi aşteptăm cinstire şi să fim băgaţi în seamă de către ceilalţi, ei ne în­torc spatele, iar când nu ne pasă de aceasta ori fugim de cinstire, oamenii vin după noi.

Gândurile noastre rele pricinuiesc rău şi tul­bură pacea în univers.

Noi, prin mândria noastră, îngăduim duhu­rilor viclene să se apropie de noi.

Noi, de obicei, ne mâniem când suntem ocărâţi şi batjocoriţi până când Harul lui Dumnezeu nu se pogoară peste noi. Iar când primim Harul, nu ne mai vătămăm când suntem ocărâţi, ci rămânem totdeau­na liniştiţi, plini de bucurie, tăcuţi, ca şi cum nici n-am mai fi cei dinainte.

Ce este postul? Postul nu stă atât în înfrânarea de la mâncare, cât în înfrânarea de la gânduri necurate. Să postim cu gândul!

Domnul S-a rugat ca noi să fim una, iar noi mereu suntem dezbinaţi chiar şi în mijlo­cul familiei. Asta nu-i bine. Omul vrea săşi facă voia.

Când gândurile noastre se liniştesc, şi tru­pul se odihneşte.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre ele nouă ne sunt de folos. Când ne rugăm Domnului, de fapt, noi îl căutăm şi vorbim cu El aşa cum o facem cu seme­nii noştri. Iar Domnul este Părintele nostru. Nu se află nimeni, aici, pe pământ, atât de apropiat nouă, care să ne înţeleagă şi să ne primească aşa cum o face Domnul.

Dragostea este cea mai puternică armă care există. Nu se află altă putere sau armă care să poată lupta împotriva dragostei. În faţa dragostei totul cade.

Totul se află pururea în schimbare, se pre­face neîncetat. Nimic nu rămâne în aceeaşi stare, ci se schimbă sau se desăvârşeşte: în bine ori în rău.

Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet, şi pretutindenea sălăşluieşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu.

Dacă vrei să aduci pe cineva la calea cea dreaptă, să-l îndreptezi, să-l povăţuieşti, iar el nu vrea să primească de îndată sfatul tău, trebuie ca mai întâi să te smereşti tu însuţi şi, cu dragoste desăvârşită faţă de el, să îi arăţi care este părerea ta iar el o va primi atunci, căci este de la inimă la inimă. Dar când vrei cu orice preţ ca lucrurile să fie aşa după cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Nu trebuie aşa!

Ascultarea zideşte, iar voia de sine nimiceşte.

Aşa cum un spin caută să strice vederea omului, aşa şi cea mai mică grijă tulbură concentrarea şi pacea rugăciunii.

Trebuie să păstrăm cu orice preţ pacea lăun­trică şi să avem întotdeauna duh plin de bu­curie. Întotdeauna! Cu orice preţ să fim pu­rurea bucuroşi, pururea voioşi!

Omul trebuie să se ostenească să fie întot­deauna, cu orice preţ, într-o stare sufleteas­că bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile cele din văzdu­huri vor să fim necontenit trişti.

Ascultă-te ce gânduri ai şi vei înţelege cine eşti de fapt.

Desăvârşirea vieţii creştineşti se atinge nu în învierea morţilor, nu în facerea de minuni, ci în deplina smerenie.

Seamănă dragoste şi dragoste vei secera. Seamănă pace şi pace vei culege.

Omul bolnav trebuie să se liniştească. Când omul este liniştit şi sistemul nervos se relaxea­ză şi atunci totul este mai uşor. Toate nenoro­cirile care se întâmplă în jurul lui pe el nu-l afectează. Ştie că aşa trebuie să fie şi se liniş­teşte deplin. Dacă cere de la sine prea mult, atunci omul se chinuie singur. Orice are omul nevoie, nu poate nimic fără să îngăduie Dom­nul. Noi, aici pe pământ, împlinim o epitimie. Să nu vă miraţi că neîncetat aveţi câte un ne­caz. Toţi păcătuim necontenit, alunecăm şi cădem. Cădem, de fapt, în cursele diavolului. Sfinţii întăresc neîncetat un lucru: important este numai ca omul să se ridice din nou şi să o ia de la capăt pe calea către Dumnezeu.

Cel mai însemnat lucru este, cred, paza pă­cii inimii. Să nu vă tulburaţi cu niciun chip. Alături de paza inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi în faţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne priveşte. Domnul este pretutindenea şi în toate. Părtăşia cu Dum­nezeu este o stare firească a sufletului.

Omul se încarcă singur cu gânduri care nu-i sunt de folos, căci el nu poate face ni­mic. El poate să cugete asupra binelui, dar a face bine fără Dumnezeu, nu poate. Nu­mai cu puterea dumnezeiască putem face binele, căci singur Dumnezeu este bun. În El se află toată bunătatea şi milostivirea. Sla­vă lui Dumnezeu, că Domnul este pretutin deni prezent şi ajută pe fiecare, pe cel slab şi pe cel tare.

Totul este cu putinţă cu ajutorul lui Dumne zeu. Când omul se adresează din inimă lui Dumnezeu, aceasta este o energie incredibilă cu care el poate să pună în mişcare tot ceea ce există. Poate opri soarele. Poate face minuni. Este de necrezut. Căci Dumnezeu este pretutindeni prezent.

Viaţa aici pe pământ este o lupta a trupului şi a minţii. Războiul este mai întâi al gându rilor, iar când nu mai putem lupta cu gândurile, atunci ne războim între noi.

Omul care poartă în sine împărăţia lui Dumnezeu răspândeşte în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeieşti. Împărăţia lui Dum­nezeu făureşte în noi atmosfera împărăţiei Cerurilor, spre deosebire de atmosfera de iad a cugetului, pe care o răspândeşte în jur omul ce poartă în inima sa iadul. Rostul creştinilor este să curăţească atmosfera în lume şi să lărgească împărăţia lui Dumne­zeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci, de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu din lăuntru, nu ne vom mântui nici noi şi nici semenii noş­tri. Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi în chip nevăzut şi celorlalţi.

Nu trebuie să îl convingeţi pe aproapele vostru. Nu foloseşte la nimic. Puteţi să staţi şi în cap în faţa lui, nu veţi câştiga nimic! Pe aproapele trebuie doar să-l iubiţi, pentru Domnul. Domnul este şi în ei (în cei necre­dincioşi), căci, dacă n-ar fi într-înşii, ar mai putea fi ei vii?!

Prin gândurile noastre făurim fie armonie, fie tulburare.

îi ocărâm pentru situaţia din ţară pe cei aflaţi la putere şi zicem: „Sunt vinovaţi, vrem să-i schimbăm!” Dar cine sunt aceş­tia? Nu sunt copiii noştri? Toţi sunt copiii noştri, iar noi vrem alţii: „Hai să-i schim­băm, ca să vină cei ce ne plac!”însă ceilalţi sunt tot copiii noştri şi poate că-s chiar mai răi decât aceştia. Iar vinovaţi suntem cu to­ţii, că nu le-am dat copiilor noştri exemplu bun. (…) Oamenii au repere greşite. În loc să începem de la noi înşine, vrem să-i îndrep­tăm pe alţii, iar pe noi înşine ne lăsăm la urmă. Să înceapă fiecare de la sine şi atunci o să avem pace peste tot.

Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sunt rele.

Nimeni nu se va înrăi din pricina binelui!

Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu atunci când ne în­toarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată. Domnului îi este plăcut a-L chema neîncetat şi a ne revărsa preapli­nul inimii înaintea Sa.

Dispoziţia pe care o avem faţă de semeni este dispoziţia pe care o avem şi faţă de Dumnezeu.,

Nu există fiinţă raţională care nu crede în Dumnezeu şi nu tânjeşte cu inima după El. Nu există necredincioşi, ci numai potrivnici lui Dumnezeu. Diavolul crede şi se cutre­mură, dar se împotriveşte, aşa şi oamenii.

Să ne rugăm Domnului să fim în rândul ale­şilor Săi. Să nu ne părăsească, căci suntem slabi. Suntem firi atât de iubitoare de lumea aceasta!

Rugăciunile Stareţului Tadei

Doamne, păstrează pacea mea lăuntrică, învaţă-mă cum să fiu un suflet blând, paşnic şi liniştit, precum sunt îngerii şi sfinţii.

Doamne, iată, n-am tărie, nu m-am învăţat din tinereţile mele, învechitu-m-am în zile rele, îmbătrânit-a viclenia mea împreună cu mine, iar acum de multă osteneală am tre­buinţă ca să o lepăd de la mine şi să o smulg din rădăcină. Dar Tu Puternic şi Tare eşti, învaţă-mă să fiu fără de răutate, simplu, blând şi smerit. Răsplăteşte-mă cu Dumnezeieştile Tale daruri, aşa cum îi răsplăteşti pe îngerii şi pe sfinţii Tăi.

Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita nici pe mine, Doamne! Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iu­besc Preasfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să Te iubesc cu tărie!

Acatistul Stareţului Tadei de la Vitovniţa

TROPARUL, GLASUL 1

Locuitor în Vitovniţa şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule Părintele nostru Tadei; şi cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea ce­reşti daruri luând, vindeci pre cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce te-au proslăvit pre tine, slavă Celui ce ţi-au dat ţie putere, slavă Celui ce prin tine, cel prigonit, vindecare celor păcă­toşi dăruieşte.

CONDACUL i

Cela ce pre pământ bine ai plăcut împăra­tului Slavei Hristos, înger pământesc şi om ceresc, mare Stareţ duhovnicesc, Părinte Tadei, al norodului sârbesc învăţător şi mări­re, din inimă cântare de laudă îţi aducem ţie. Ci ca cela ce îndrăzneală către Domnul ai câştigat, roagă-te pentru noi toţi, fiii tăi, ca­rii cu umilinţă îţi cântăm: Bucură-te, Cuvi­oase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

ICOSUL I

îngerească vieţuire ai urmat, Părinte, că toa­tă frumuseţea şi desfătarea cea degrab trecă­toare a acestei lumi o ai lepădat, şi către ne­voitorii ruşi paşii ţi-ai îndreptat, pentru a te povăţui pre calea cea adevărată a mântuirii; şi pentru truda ta cea mare în viaţa cea mo­nahicească, inimă smerită şi plină de adân­cime ţi-au Dăruit Domnul ţie; iară noi ale tale nevoinţe slăvim şi cu osârdie unele ca acestea îţi grăim:

Bucură-te, că încă de la naşterea ta ai fost ales de către Domnul Hristos;

Bucură-te, că din pruncie de dragoste şi mângâiere fiind lipsit, pe împăratul Slavei ai iubit mai vârtos;

Bucură-te, că din tinereţe spre scrierile Sfin­ţilor Părinţi mare râvnă ai avut;

Bucură-te, că a Sfinţilor duhovnicească învă­ţătură, Părinte, preabine o ai cunoscut;

Bucură-te, că de aceştia înţelepţit fiind, după Dumnezeiasca mângâiere ai râvnit;

Bucură-te, căci ca un cerb însetat, către iz­voarele Harului ai năzuit;

Bucură-te, că voia lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului tău ai căutat;

Bucură-te, că de Dumnezeieştile graiuri, ca de o băutură preadulce, pururea te-ai desfătat;

Bucură-te, că bogăţiile vremelnice ale lumii acesteia ai lepădat;

Bucură-te, că după vecinica comoară cereas­că cu înflăcărare ai dorit neîncetat;

Bucură-te, că lui Dumnezeu inima cu desă­vârşire ţi-ai încredinţat;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 2-lea

Doririle cele bune ale inimii tale cunoscând, atunci când doftorii, în tinereţe, ţi-au zis că mai mult de cinci ani nu vei mai trăi, de Dumnezeu purtătorule Părinte Tadei, din patul bolii Hristos te-a ridicat şi către calea cea strâmtă şi necăjicioasă a mântuirii te-a îndreptat; iară tu, văzând că te-ai tămăduit, vreme de încă şaptezeci de ani pre Dumnezeu, Doftorul cel fără de arginţi, L-ai proslă­vit, cântându-I: Aliluia!

ICOSUL AL 2-LEA

Având cugetul de Dumnezeu luminat, la pătimirea şi învierea lui Hristos pururea ai cugetat, de Dumnezeu purtătorule, până ce Hristos inima ta cu Harul Duhului Sfânt au umplut, iară tu calea de Domnul gătită ţie spre mântuire, neîncetat, cu rugăciune şi trudă ai urmat. Ci noi, minunându-ne de Harul cu carele Domnul te-au dăruit, unele ca acestea ţie îţi glăsuim:

Bucură-te, că spre Purtătorul de grijă Dum­nezeu întru totul te-ai nădăjduit;

Bucură-te, că întru smerenie plinirea între­gii Sale voi ai căutat necontenit;

Bucură-te, că numai lui Hristos Mântuitorul a fi bineplăcut neîncetat ai dorit;

Bucură-te, că spre slujirea Unuia Dumnezeu întreaga-ţi fiinţă ţi-ai afierosit;

Bucură-te, dreptar al credinţei ortodoxe, şi al blândeţii şi smereniei chip adevărat;

Bucură-te, că prin smerenie şi rugăciune toate mrejele diavolului ai stricat;

Bucură-te, că din copilărie Rugăciunea lui Iisus neîncetat ai săvârşit;

Bucură-te, că după Dumnezeu însetând, ini­mă curată şi nestricăcioasă ai dobândit;

Bucură-te, că însuşi Domnul ţi S-au înfăţişat şi ţi-au dăruit mângâiere şi sfat;

Bucură-te, că fiece încercare şi ispită, cu băr­băţie, spre mântuire ai răbdat;

Bucură-te, vie dulce a pământului sârbesc, Serbiei celei Cereşti adăugat;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 3-lea

Cu puterea credinţei şi a smereniei, a do­bândi viaţă evanghelicească în toată vre­mea te-ai trudit, Cuvioase Tadei, după pil­da Preacuvioşilor Părinţi din vremurile cele de demult; pentru aceasta, Domnul adesea te cerceta, şi cu Dumnezeiască înţelepciune pre calea mântuirii te îndrepta. Iară tu, prin naşterea cea din nou întru Duhul Sfânt îmbrăcându-te, Domnului Slavei cu mulţămită i-ai cântat: Aliluia!

ICOSUL AL 3-LEA

Nădejde tare în purtarea de grijă a lui Dum­nezeu pentru a oamenilor mântuire având, cu credinţă, smerenie, blândeţe şi dragoste, din putere în putere mergând, şi de mântu­irea ta, şi de cea a aproapelui ai dorit, căci faţă către faţă pre Domnul însuşi văzând, îndurerat şi înlăcrămat că oamenii răspund la rău cu rău, de iertarea cea din inimă adusu-ne-ai aminte, pentru carea îţi grăim aces­te smerite cuvinte:

Bucură-te, că dulceaţa rugăciunii din tinere­ţe o ai dobândit;

Bucură-te, că în Hristos credinţă tare dintru început ai vădit;

Bucură-te, că pentru aceasta Dumnezeiescul Har întru tine s-a sălăşluit;

Bucură-te, că prin puterea lui mulţi bolnavi şi îndrăciţi ai tămăduit;

Bucură-te, că multe ceasuri ale nopţii întru rugăciune şi slujire ai adăstat;

Bucură-te, că în fiece zi săvârşind Sfânta Liturghie, Harul Duhului petrecea întru tine nedepărtat;

Bucură-te, că de cereşti arătări şi de Dumne­zeiască mângâiere adesea te-ai învrednicit;

Bucură-te, cel de împăratul Slavei iubit şi cu mari daruri dăruit;

Bucură-te, că plin fiind de Har şi de mângâie­re, din acestea şi altora cu dărnicie ai împărţit; Bucură-te, că mulţi păcătoşi ai întors la Domnul de la calea cea rătăcită;

Bucură-te, că în mijlocul zarvei celei lumeşti Domnului ai adus rodire însutită;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 4-lea

Viforul mâniei şi al pizmei, ucigaşul de oa­meni diavol, carele din vechime caută să piarză pre cel drept, asupra ta a ridicat, Sfin­te Părinte Tadei, din loc în loc gonindu-te, mărturisitorule, şi în tot chipul căutând gura cea binevestitoare să-ţi închidă. Dară Domnul pretutindenea ţie ţi-a ajutat şi din toate necazurile te-a scăpat, şi pre sineţi Lui I te-ai încredinţat, pururea mulţumită adu­când şi fără de contenire cântând: Aliluia!

ICOSUL AL 4-LEA

Mulţime de norod de viaţa ta cea îngerească, Fericite Părinte, auzind, şi de mângâierile şi de tămăduirile carile de la tine se revărsau, săraci şi bogaţi, monahi şi din cei iscusiţi în viaţa cea duhovnicească, de pretutindeni către tine alergau, şi mângâiere, şi povăţuire, şi tămăduire dobândind, unele ca aces­tea îţi cântau:

Bucură-te, cel ce tuturor celor ce aleargă la tine le eşti milostiv şi fără de arginţi tămăduitor;

Bucură-te, propovăduitorule al smereniei, şi al blândeţii şi păcii râvnitor;

Bucură-te, crin neveştejit al neamului şi al Ţării Sârbeşti, carele buna mireasmă a sfin­ţeniei o răspândeşti;

Bucură-te, că jugul cel bun al lui Hristos cu bucurie şi cu pace a-l purta ne povăţuieşti;

Bucură-te, că prin rugăciune, mintea şi ini­ma întru Hristos Mântuitorul ţi-ai întărit;

Bucură-te, păzitor şi învăţător al curăţiei celei sufleteşti şi trupeşti, de Dumnezeu înţelepţit;

Bucură-te, că prin smerenie, rugăciune şi răbdare pre înălţimile nepătimirii te-ai suit;

Bucură-te, cel ce cu osârdie învăţătura cea înţeleaptă a Părinţilor o ai binevestit;

Bucură-te, că prin nevoinţă, Sfinţilor Părinţi celor de demult te-ai asemuit;

Bucură-te, că milostiv mângâietor şi împreună-pătimitor în necazuri şi chinuri te-ai arătat;

Bucură-te, cel ce pentru norodul cel necăjit sufletul ţi-ai pus nepregetat;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 5-lea

Stea prealuminoasă către Dumnezeu călău­zitoare întru cele Dumnezeieşti te-ai arătat, înţelepte Părinte Tadei, pre cerul Bisericii ce­lei Dreptslăvitoare, că pre mulţi carii rătă­ceau în desfrânare pre marea acestei vieţi pline de patimi, prin cuvântul Dumneze­iescului Har i-ai luminat, şi din întunericul necazurilor şi din negura mâhnirii scoţându-i, pre calea mântuirii, a smereniei şi â bunătăţii i-ai îndreptat, lui Dumnezeu din inimă cântând: Aliluia!

ICOSUL AL 5-LEA

Văzând norodul, Sfinte Părinte, că vas ales eşti, plin de dragoste şi bunătate şi de daruri Dumnezeieşti, către cei sărmani şi nepu­tincioşi milostivitor, celor aflaţi în suferin­ţă mângâietor, pentru cei păcătoşi osârdnic rugător, din toate părţile la tine alergau, um­plând văile Munţilor Homolie, ţie jelindu-se şi rugându-se şi înaintea ta plângând, şi cu o inimă şi cu un cuget unele ca acestea grăind:

Bucură-te, că ardere de tot te-ai adus pentru norodul lui Dumnezeu;

Bucură-te, slujitor bun şi credincios al Ce­rescului Arhiereu;

Bucură-te, că cei năpăstuiţi şi de necredinţă împresuraţi la tine au aflat adăpostire;

Bucură-te, că înaintea Domnului ne eşti ne­ruşinată mijlocire;

Bucură-te, cel plin de învăţătură duhovnicească, care ne chemi la masa cea Dumnezeiască;

Bucură-te, că mulţi fii întru Duhul ai odrăslit prin naşterea cea duhovnicească;

Bucură-te, că pre mulţi din cei şovăielnici, în credinţă i-ai întărit;

Bucură-te, că pre cei necredincioşi către ca­lea cea strâmtă i-ai povăţuit;

Bucură-te, cel ce rugăciune curată ca un foc arzător ai înălţat;

Bucură-te, că adesea mâinile pentru norodul cel necăjit ţi-ai ridicat;

Bucură-te, că „Mântuieşte, Doamne, noro­dul Tău, şi binecuvântează moştenirea ta!” pururea te-ai rugat;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 6-lea

Al pocăinţei mare propovăduitor şi al smereniei păzitor Bunul Dumnezeu nouă ni te-au dăruit, Fericite Părinte Tadei, ca Numele cel preadulce al lui Hristos să-l proslăveşti, căci ca un înger în trup şi ca o nouă stea pre pământ ai răsărit, şi viaţa ta cea liniştită ca o rază a Soarelui Dreptăţii celui prealuminos a strălucit. Pentru aceasta, adesea te-ai rugat: Doamne, pocăinţă şi smerenie, pace şi linişte ne dăruieşte, ca fără de contenire cu bucurie să cântăm Ţie: Aliluia!

ICOSUL AL 6-LEA

Ca un alt soare în dimineaţa pocăinţei sâr­beşti ai strălucit, Părinte, că pre toţi cei ce veneau la tine către lumina Adevărului i-ai povăţuit: pre cei împovăraţi cu multe neca­zuri i-ai mângâiat, pre cei ţinuţi de păcate i-ai curăţit şi către calea cea dreaptă i-ai călă­uzit, boli şi neputinţe de tot felul ai tămădu­it, şi pentru întreg norodul lui Dumnezeu ai mijlocit. Pentru aceasta, ţie, doftorului, învă­ţătorului şi rugătorului nostru, îţi glăsuim:

Bucură-te, izvor de lumină pururea curgător, carele întreg pământul sârbesc ai luminat; Bucură-te, cel ce din atotînţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu te-ai adăpat;

Bucură-te, că şi astăzi ale tale cuvinte şi învă­ţături povăţuiesc către Cereasca împărăţie; Bucură-te, că întru necazuri şi strâmtorări totdeauna spre ajutorul norodului ai alergat cu grăbire;

Bucură-te, că minciuna ai vădit şi credinţa cea sfântă ai întărit;

Bucură-te, cel ce de lumeasca deşertăciune şi de slava cea deşartă te-ai izbăvit;

Bucură-te, că din toată inima după vecinica Patrie Cerească fierbinte ai râvnit;

Bucură-te, cel ce tuturor neobosit învăţător te-ai arătat;

Bucură-te, mijlocitor necontenit care pentru cei păcătoşi iertare de la Hristos ai câştigat; Bucură-te, a darurilor Duhului Sfânt visti­erie cinstită;

Bucură-te, a Sfintei Mănăstiri Vitovniţa po­doabă preastrălucită;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 7-lea

Cu adevărat puterea lui Dumnezeu în tot locul te-a acoperit, Cuvioase Părinte Tadei, căci atunci când germanii te-au muncit şi la moarte te-au osândit, Atotputernicul împă­rat Dumnezeu în temniţă pre îngerul Său au trimis, carele mângâindu-te, minunat ţi-a prorocit că de la moarte te vei izbăvi şi du­hovnicească mângâiere sârbilor vei dărui; şi toate acestea cu mulţămită îndurând, lui Dumnezeu i-ai glăsuit: Aliluia!

ICOSUL AL 7-LEA

Voind Domnul Hristos ca prin tine, Cuvioa­se, negrăita Sa milosârdie cea către oameni să o arate, prin ispite grozave pre calea cea necăjicioasă a lumii acesteia te-a călăuzit, şi cu puterea graiului celui duhovnicesc te-a întărit ca să povăţuieşti în chip nerătăcit pre cei ce la tine după cuvânt de învăţătură aler­gau necontenit. Pentru aceasta, norodul, chi­nurile crucii tale cunoscând şi preaînţeleapta ta învăţătură ascultând, unele ca acestea îţi cânta:

Bucură-te, că prin blândeţe şi smerenie lui Hristos Dumnezeu te-ai făcut următor;

Bucură-te, cel ce prin a ta neprihănire, în lupta cu duhurile răutăţii te-ai arătat biruitor;

Bucură-te, că prin cuvintele cele pline de Har, pre mulţi din cei căzuţi ai ridicat;

Bucură-te, că de amăgirea vrăjmaşului pre creştinii cei binecinstitori i-ai scăpat;

Bucură-te, că pre mulţi din cei desfrânaţi, pre calea evlaviei i-ai îndreptat;

Bucură-te, al dragostei şi al păcii celei Dum­nezeieşti neobosit ziditor;

Bucură-te, cel ce pre calea vieţii, întru neca­zuri şi nevoi te-ai arătat puternic sprijinitor; Bucură-te, cel ce spre pocăinţă necurmat ai îndreptat;

Bucură-te, că leacul învăţăturilor tale rănile noastre cele multe le-a vindecat;

Bucură-te, învăţătorul cel înţelept al ce­lor din lume şi povăţuitor preaiscusit al călugărilor;

Bucură-te, puternic şi slăvit îndreptător al binecredincioşilor;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 8-lea

Străin şi pribeag ai fost în lumea cea pămân­tească, Cuvioase Părinte Tadei, carele cetatea cea cerească ai căutat, şi poverile şi necazurile celor ce la tine au alergat, prin Dumnezeies­cul Har le-ai purtat. Şi ca un străin în aceas­tă vale a plângerii călătorind, de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, de cei ce de pizmă şi de în­gâmfare boleau, ai fost prigonit, şi prin lume ai rătăcit, neavând unde să-ţi pleci capul, pu­rurea cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 8-LEA

Cu toată râvna lucrător al viei Domnului ai fost, Părintele nostru cel pribeag, că plin fi­ind de smerenie şi de dragoste pentru Hristos, multe patimi asupra ta ai luat, iară noi, fiii tăi, cu sarcinile noastre te-am împovărat, unii laudă de mulţumită aducându-ţi, alţii cu pietre în tine aruncând, din cetate în ce­tate izgonindu-te, cel ce mucenic de bunăvo­ie pentru Domnul te-ai făcut Pentru aceasta, auzi-ne pre noi, fiii tăi cei credincioşi, carii unele ca acestea îţi grăim:

Bucură-te, că prigonire suferind pre nedrept, din inimă pre vrăjmaşii tăi i-ai iertat;

Bucură-te, cel ce toate greutăţile şi pătimirile crucii, până în sfârşit, cu bărbăţie ai răbdat; Bucură-te, că părăsind avuţiile cele lumeşti, sărăcia în Hristos ai iubit;

Bucură-te, căci ca un părinte iubitor de fii pă­mântul cu lacrimile milostivirii l-ai stropit; Bucură-te, al smereniei şi pocăinţei osârdnic propovăduitor;

Bucură-te, al păcatelor noastre celor ascunse, înţelept şi blând înainte-văzător;

Bucură-te, cel ce eresurile şi basnele de la turma ta le-ai izgonit;

Bucură-te, că pre cei ce flămânzeau de veş­nica viaţă, cu Pâinea cea Cerească i-ai hrănit; Bucură-te, că pentru norodul tău necontenit te-ai rugat şi ai suspinat;

Bucură-te, cel ce către lucrarea pocăinţei ne­obosit ne-ai îndrumat;

Bucură-te, că pentru aceasta cunună neveş­tejită de la împăratul Slavei ai luat;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

Condacul al 9-lea

Mare păstor, spre bucuria noastră, a tuturor, ni te-a dăruit Domnul pre tine, Cuvioase Pă­rinte Tadei, în grijile şi necazurile vieţii cele cu anevoie de purtat, ca bolile noastre să le tămăduieşti, duhurile cele rele din oameni să le izgoneşti şi mângâiere şi bucurie să dă­ruieşti celor ce cu credinţă la tine năzuiesc. Pentru aceasta, cu deadinsul către pocăinţă ai chemat, împărăţia lui Dumnezeu binevestind şi pe toţi învăţând să se roage pentru cei ce vrăjmăşesc, că aceştia fraţii şi viaţa noas­tră sunt, iar adevăraţii vrăjmaşi ai oamenilor sunt duhurile cele de sub ceruri, şi neîncetat lui Dumnezeu să-I cântăm: Aliluia!

ICOSUL AL 9-LEA

Ritorii cei multgrăitori nu se pricep a tâlcui puterea cuvintelor şi rugăciunilor tale, preafericite Părinte, că în slujba aproape­lui puindu-te, tuturor toate te-ai făcut: celor ce după sfat la tine alergau sfetnic preaînţelept, celor mâhniţi mângâietor, celor cu­prinşi de patimi blajin învăţător, bolnavilor tămăduitor, şi sufletelor noastre tare folosi­tor. Pentru aceasta, cu mulţumită te lăudăm şi unele ca acestea îţi strigăm:

Bucură-te, cel ce pre pământ şi în ceruri nu­mai pre Hristos ai dorit;

Bucură-te, cel ce prin nemăsurată bunăta­tea ta, Mântuitorului suit pre Lemnul Cru­cii te-ai asemuit;

Bucură-te, cel ce cu vreme şi fără de vreme, celor ce te căutau, întru întâmpinare le-ai ieşit;

Bucură-te, că ajutor şi alinare tuturor celor care cereau le-ai dăruit;

Bucură-te, cel ce cu Harul, ca şi cu o rouă ce­rească, inimile noastre le-ai picurat;.

Bucură-te, făclie în inima pământului Serbi­ei aprinsă, celor orbi la suflet nearătat;

Bucură-te, că întreaga-ţi viaţă întru nevoinţa trezviei o ai săvârşit;

Bucură-te, cel ce întru privegheri de toată noaptea ai petrecut, lacrimi vărsând pentru norodul cel necăjit;

Bucură-te, că celor învăluiţi de scârbe le eşti bucurie de negrăit;

Bucură-te, că mâinile tale către Dumnezeu ridicând, cerurilor le eşti deschizător;

Buc ură-te, cel întocmai cu Apostolii propo­văduitor, şi sârbilor mare învăţător;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

CONDACUL AL 10-LEA

Tămăduitor şi povăţuitor al celor ce cu cre­dinţă la tine au năzuit te-ai arătat, Părinte Tadei, boli şi neputinţe vindecând şi despre lumea cea de aici şi de dincolo învăţând. Pentru aceasta, diavolul vifor asupra ta a ri­dicat, şi din vatra cea părintească te-a alun­gat, iară tu pre crucea prigonirilor urcând, pentru cei ce te izgoneau te-ai rugat: Doam­ne, iartă lor, că nu ştiu ce fac! şi astfel chinu­rile Golgotei răbdând, sufletul tău de mu­cenic în mâinile lui Hristos l-ai încredinţat, cântând: Aliluia!

ICOSUL AL 10-LEA

Făcutu-te-ai mângâietor celor necăjiţi şi al bunei cinstiri apărător, Dumnezeiescule Păstor, că până la moarte fiind prigonit, de slava cea cerească te-ai învrednicit şi duhov­nicesc Părinte al patriei tale te-ai vădit. Şi făcându-te cetate şi întărire fiilor tăi, şi zid ne­clătit împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi răi, pururea pre Unul Iubitorul-de-oameni Dumnezeu ai rugat pocăinţă să dăruiască norodului celui depărtat de la credinţă. Iar după a ta cuvioasă adormire, moaştele tale la Mănăstirea Vitovniţa fiind mutate, dimpre­ună cu păsările unele ca acestea îţi cântăm:

Bucură-te, făclie nestinsă, din Dumnezeias­ca Lumină aprinsă;

Bucură-te, că la cuvioasa ta adormire sfinţe­nia vieţii tale s-a arătat;

Bucură-te, că întru rugăciune petrecând, sufletul tău în mâinile lui Hristos l-ai încredinţat;

Bucură-te, cel ce cununa slavei de la însuşi Făcătorul tuturor o ai primit;

Bucură-te, cel ce pre altarul Bisericii Sârbeşti sufletul nepregetat ţi l-ai jertfit;

Bucură-te, al Vitovniţei liman neînviforat, către care cu osârdie cei credincioşi au alergat;

Bucură-te, că cei sărmani şi de cumplite boli cuprinşi la tine scăpare au aflat;

Bucură-te, că proroceştile tale cuvinte cu noi s-au plinit;

Bucură-te, că picioarele tale în calea păcăto­şilor şi a necinstitorilor nu au păşit;

Bucură-te, a multchinuitului pământ sâr­besc putere şi cetate neclătită;

Bucură-te, a neamului tău mărire şi podoa­bă preastrălucită;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

CONDACUL AL 11-LEA

Rugăciune neîncetată către Mântuitorul Hristos ai înălţat, Cuvioase Tadei, când în chip de Arhiereu ţi S-au arătat cu două epitrahile, şi pre unul scoţând, pre tine l-au pus, zicând: „Pentru ce te războieşti când nu ai ascultare? Aceasta este crucea pe care tre­buie să o porţi.” Iar acum, înaintea scaunu­lui Său stând, roagă-te pentru noi, cei ce pre tine te cinstim, ca fără de cârtire şi cu mul­ţumită crucea să o purtăm şi lui Dumnezeu neîncetat să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Ca şi către un mare luminător al tuturor ţi­nuturilor sârbeşti şi al ţărilor celor din Bal­cani, spre tine căutăm, cel ce eşti pentru noi împreună rugător, că dimpreună cu Născă­toarea de Dumnezeu, cu Netrupeştile Pu­teri şi cu Cetele Sfinţilor, înaintea Scaunu­lui Preasfintei Treimi pentru întreaga lume neîncetat mijloceşti. Roagă-te şi pentru noi, cei păcătoşi şi pururea cuprinşi de nevoi, Credinţa cea Dreaptă statornic să o păzim, blândeţea şi smerenia să dobândim, şi sfâr­şit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata Judecată a lui Hristos să primim; că la tine nădăjduind, unele ca acestea îţi grăim:

Bucură-te, cel ce toate ţările din Balcani cu dragostea ta le-ai luminat;

Bucură-te, că toate ţinuturile ortodoxe de viaţa ta s-au minunat;

Bucură-te, cel ce multe chinuri şi prigoniri fără de vină ai răbdat;

Bucură-te, că prin puterea lui Dumnezeu, de două ori de la ucidere ai scăpat;

Bucură-te, că în trup încă fiind, norodul sfânt te-a socotit;

Bucură-te, luminătorule cel nou al credin­ţei, care în vremea cumplitelor prigoniri ai strălucit;

Bucură-te, al tuturor bunătăţilor cereşti şi pământeşti preamilostiv dăruitor;

Bucură-te, că acum înaintea Scaunului Tre­imii ne eşti fierbinte mijlocitor;

Bucură-te, că bunătatea împăratului Slavei cu rugăciunile tale ne adumbreşte;

Bucură-te, că toată lucrarea diavolească cu ale tale soliri se izgoneşte;

Bucură-te, şi ne ajută nouă credinţa cea dreaptă cu râvnă să o păzim şi fără de pre­get să o mărturisim;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

CONDACUL AL 12-LEA

Ca pe un izvor preaplin de daruri ale Du­hului Sfânt Domnul pre tine te-au arătat, de Dumnezeu purtătorule Părinte Tadei. Pen­tru aceasta, ţie ne rugăm: La Dumnezeu pururea mijloceşte, ca Biserica în pace să o păzească, şi norodul cel binecredincios de toată păgânătatea şi eresul şi de toţi vrăj­maşii văzuţi şi nevăzuţi să-l izbăvească, iar nouă, fiilor tăi, pace şi bucurie şi toate bună­tăţile cele cereşti şi pământeşti să ne dăru­iască, ca dimpreună cu tine pururea să cân­tăm: Aliluia!

ICOSUL AL 12-LEA

Cântând lui Dumnezeu celui Minunat întru sfinţii Săi, mărim pomenirea ta, Cuvioase Părinte, că tu întru sfinţenie pre pământ pe­trecând, ca un pribeag din loc în loc ai rătă­cit, prigonire răbdând şi neîncetat cu lacrimi rugându-te pentru norodul lui Dumnezeu. Drept aceea, întru umilinţa inimii, unele ca acestea îţi strigăm:

Bucură-te, cel numărat cu Părinţii cei mari în Ceata Cuvioşilor;

Bucură-te, cel ce înaintea Scaunului lui Hristos ne eşti nebiruit mijlocitor;

Bucură-te, că la Hilandar ajungând, Născă­toarea de Dumnezeu ţi-a poruncit să te în­torci în pământul sârbesc;

Bucură-te, că spre a norodului mângâiere te-a îndemnat fără de preget să slujeşti;

Bucură-te, cel ce în valea plângerii ne eşti nerătăcit povăţuitor;

Bucură-te, că din duhovniceştile tale cu­vinte ne adăpăm ca de la un izvor pururea curgător;

Bucură-te, a neamului sârbesc şi a tuturor celor binecredincioşi mărire;

Bucură-te, că mormântul tău cu lacrămi îl udăm, şi crucea lui o sărutăm cu tânguire;

Bucură-te, Părinte al Părinţilor şi podoabă de mult preţ a bisericii sârbeşti;

Bucură-te, cel ce acum cu îngerii împreună locuieşti;

Bucură-te, trâmbiţa cea de aur a buneivestiri, şi clopotul aducerii aminte de porunci­le Dumnezeieşti;

Bucură-te, Cuvioase Tadei de la Vitovniţa, de Dumnezeu înţelepţite, al credinţei şi al evlaviei învăţător!

CONDACUL AL 13-LEA

O, preacuvioase şi de Dumnezeu purtătorule Părintele nostru Tadei, primeşte acum această puţină rugăciune a noastră, a ne­vrednicilor fiilor tăi, şi nu ne lăsa pre noi întru necazuri şi nevoi, ci vino degrab şi mângâiere şi tămăduire ne dăruieşte şi că­tre calea pocăinţei ne povăţuieşte, ca prin tine fiind păziţi şi mântuiţi, împărăţiei Cerurilor să ne învrednicim, şi dimpreună cu Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi înge­rii şi Sfinţii, Mântuitorului nostru Dumne­zeu cântare de biruinţă pururea să-I cântăm: Aliluia! (se citeşte de 3 ori)

RUGĂCIUNE CĂTRE CUVIOSUL TADEI DE LA VITOVNIŢA

O, Preacuvioase Părinte Tadei, cel ce lui Dumnezeu bine ai plăcut pe pământ şi povăţuitor preaiscusit de către El în vremurile cele din urmă nouă ai fost dăruit; caută spre noi, cei păcătoşi şi neputincioşi, şi după da­rul cel dat ţie de la împăratul Slavei Hristos, pe Acesta îl pleacă, ca îndelung-răbdător şi milostiv să ne fie nouă, celor sărmani şi ti­căloşi, şi nedreptăţile şi fărădelegile noas­tre să nu le pomenească, ci ţara noastră să o păzească, şi pe tot norodul cel binecredincios, şi oastea cea de Hristos iubitoare, şi toa­te cetăţile şi satele, de boală, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de nă­vălirea celor de alt neam şi de războiul cel dintre noi, şi de toată ispita şi răutatea vrăj­maşului celui văzut şi nevăzut. Să Se milostivească spre necazurile noastre, şi pe cei păcătoşi către pocăinţă să-i povăţuiască: pe cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă la calea cea dreaptă să-i îndrepteze, celor mândri şi de patimi întunecaţi smerenie şi înfrânare preacuprinzătoare să le dăruiască. Şi tuturor,

fiecăruia după a lui trebuinţă, cele de folos să le iconomisească.

Aşa, Preabunule Părinte, pre Dumnezeu pleacă-L spre îndurare pentru noi, ca vreme de pocăinţă şi sfârşit neînfruntat vieţii noas­tre şi răspuns bun la înfricoşatul Judeţ să ne dăruiască, ca poporul nostru să se îndumnezeiască, să se unească şi să se înmulţeas­că, ca spovediţi, pocăiţi şi izbăviţi fără înce­tare în viaţa cea de aici şi în cea care va să fie să slăvim pre Tatăl şi pre Fiul şi pre Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi în vecii nesfârşiţi. Amin.

CUPRINS

5 Stareţul Tadei: „O viaţă curată spune mai multe decât orice cuvânt.”

15 învăţătura Stareţului Tadei de la Vitovnita

63 Rugăciunile Stareţului Tadei

67 Acatistul Stareţului Tadei de la Vitovnita

COLOFON

editor Sladjana Gurgu traducător Valentin-Petre Lică redactor Anca Fantaziu lector Aniela Târnaucă corector Cosmin Istodor copertă www.uncutmountainsupply.com ilustraţii Sfântul Nicolae Velimirovici

layout Atelier Papelier dtp Mihăiţă Stroe

Editura Predania Bucureşti www.prietenii-predania.ro

distribuţie Supergraph contact@supergraph.ro 0728 303 566

STAREŢUL TADEI DE LA VITOVNIŢA

AI BIRUIT PATIMA,

Ai BIRUIT TRISTEŢEA

STAREŢUL TADEI DE LA VITOVNIŢA

RAIUL SE DOBÂNDEŞTE AICI

CUM ÎŢI SUNT GÂNDURILE AŞA ÎŢI ESTE şi VIAŢA

Nu mai daţi atâta însemnătate întâmplărilor din afară. Fiţi mai mult înlăuntrul vostru, în inimă, cu Domnul, iar pe celelalte lăsaţi-le! Chiar de am cădea de o sută de ori pe zi, nu vă îngrijiţi de aceas­ta, ci doar să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe, fără a privi înapoi. Ce a fost, a fost şi a trecut. Voi doar să mergeţi înainte şi să vă rugaţi Domnului pentru ajutor.

Stareţul Tadei de la Vitovniţa