MONAH PIMEN VLAD, BUCURIA DE A DARUI

Monah Pimen Vlad

BUCURIA de a dărui

Editura EVANGHELISMOS

Bucureşti, 2021

Monah Pimen Vlad

Chilia «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului»

Schitul Lacu sfântul Munte Athos

P.O. Box 146 Kareia

Telefon: 00306946572266

© Copyright pentru ediţia de faţă Editura Evanghelismos

Culegere text: Cristina Merla

Corectură şi diortosire: Valeria Radu

Machetare: Mariana Răbîncă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PIMEN VLAD, monah

Bucuria de a dărui monah Pimen Vlad. – Bucureşti: Evanghelismos, 2021

ISBN 978-606-8562-77-3 821.135.1

Prefaţă

„Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!” Mulţumesc, Măicuţa Domnului!

M-am gândit să scriu această carte, dar nu mă aşteptam să iasă aşa de frumoasă!

Am rugat vreo douăzeci de cunoscuţi să-mi trimită câte o mărturie sau două din viaţa lor, în care au făcut bine, au ajutat pe cineva, i-au bucurat pe cei din jur şi au pri­mit, în schimb, bucurie sufletească.

Am început cartea cu o mărturie per­sonală, apoi au urmat mărturiile de la aceşti oameni minunaţi. Îi numesc astfel pentru că şi mărturiile lor sunt minunate. Aş putea spune că pe cele mai frumoase le-am primit de la mame, pentru că ele ştiu să iubească mai mult.

Sunt sigur că o să vă placă şi aceasta nu datorită mie, ci celor care au trimis aceste minunate mărturii.

„Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!”

Autorul

7 februarie, Prăznuirea Sfântului Ierarh Partenie

Mai fericit este a da decât a lua

Oare ce este fericirea? Oare putem fi noi fericiţi pe pământ?

Eu aş zice că da şi ştiţi când simţim un pic din fericirea asta? Atunci când facem bine dezinteresat, când iubim dezinteresat. Eu cred că nu este om care să nu fi gustat un pic din bucuria aceasta de a dărui, de a face bine. Iar dacă nu a gustat, atunci chiar este de plâns, indiferent cât de bogat ar fi. Să nu uităm un lucru, că tot ce avem aici, pe pământ, toate bunătăţile materiale aici vor rămâne şi nu luăm nimic cu noi. Goi am venit în lume, goi vom pleca. Poate doar cu un rând de haine, care vor putrezi împreună cu trupul. Sau, poate chiar fără haine, băgaţi într-un sac negru de nailon, cum s-a făcut în ultimul an cu cei declaraţi morţi de acest virus. Trist, dar adevărat, am ajuns să ne batem joc de cei morţi, să ne fie frică de ei. Şi toate acestea vin de la necredinţă, de la frica exagerată că o să ne îmbolnăvim şi o să murim. Dragii mei, cu o moarte suntem datori cu toţii! Acum avem ocazia să ne arătăm dragostea, bu­nătatea şi mila mai mult ca oricând.

Citeam despre Regina Maria cum se ducea prin spitale şi-i îngrijea pe cei bol­navi în timpul războiului şi câte boli nu erau atunci, dar împărtăşea suferinţa cu cei suferinzi, cu cei răniţi, era alături de ei. De aceea a şi fost numită „Mama Răniţilor”.

Să ne cercetăm fiecare personal con­ştiinţa şi să vedem dacă ne mustră pentru cât bine puteam să facem, şi nu am făcut. Binele putem să-l facem în multe feluri. Dacă ai posibilităţi materiale, să-i ajuţi pe cei care au nevoie, dacă nu ai, dar ai sănă­tate, să te duci să-i ajuţi la treabă cu puterea ta, fără să primeşti nimic în schimb. Sau cu un cuvânt bun pe cei întristaţi, pe cei care au nevoie de o mângâiere. Dacă eşti bolnav sau paralizat, poţi să-i ajuţi pe ceilalţi cu rugăciunea.

Deci, în orice situaţie, putem să facem bine şi să ne arătăm dragostea faţă de ei. Şi să ştiţi că la Dumnezeu nimic nu se pierde. Toate se adună şi, când vom pleca din viaţa aceasta, le vom găsi acolo.

Ce frumos se spune în Sfânta Scriptură: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” sau „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este!”

Ce bine e să fii milostiv, să-ţi fie milă de tot ce este în jurul tău, nu numai de oameni, dar chiar şi de animale, şi de păsări şi de toată făptura! Asta înseamnă să do­bândeşti o gingăşie sufletească.

Dacă mă întorc cu ani în urmă, la co­pilăria mea, mi-o amintesc pe mama. Era o femeie mică de statură, dar cu suflet mare. Chiar dacă a avut nouă copii şi era destul de greu în perioada aceea a comu­nismului şi erau atâtea guri care trebuiau hrănite, cu toate acestea nu pleca niciun sărac de la poarta noastră cu mâna goală. Din ceea ce aveam dădea şi la alţii. Uneori, tata îi mai zicea să nu dea chiar la toţi că avem şi noi nevoie. Omeneşte vorbind, avea şi el dreptate, că muncea de dimineaţa până noaptea ca să avem noi ce ne trebuia. Dar mama îşi ţinea calea ei şi, când nu putea ea, o trimitea pe sora mea cea mai mare ca să dea la săraci. Şi, uneori, îi mai zicea: „Vezi să nu te vadă „tattu” (era un fel de prescurtare de la „taică-tău”).

Şi în această atmosferă de milostenie am crescut şi noi. După ce m-am mai mărit şi aveam vreo doisprezece ani, mă mai tri­mitea seara cu bicicleta să duc câte ceva la unii mai săraci din sat. Erau câteva femei văduve şi era şi un bătrân orb, de care avea grijă sora lui. Mi-amintesc, odată, ce fericit a fost când i-am dus două sticle cu lapte.

Aveam o bucurie foarte mare să pot face bine şi mă simţeam cumva mândru când reuşeam. Făcând bine, ţi se moaie inima şi devine mai bună.

Şi aşa, pe parcursul vieţii, m-am întâlnit cu multe situaţii în care am fost ajutat şi altele în care am ajutat.

Am să vă povestesc una dintre ele.

M-am dus odată la Tesalonic pentru cumpărături. Era pe la începutul verii, deci era destul de cald. Mergeam pe o stradă care nu era chiar aglomerată şi am văzut o tânără la un colţ de magazin că stătea mai spre marginea trotuarului, deci aproape de peretele magazinului ca să nu încurce tre­cătorii şi avea în mână o fotografie cu un copilaş şi buletinul ei. Când am trecut prin dreptul ei a murmurat ceva cu sfială, un fel de „dacă vreţi să mă ajutaţi”. I-am dat doi euro şi am plecat mai departe. De obicei, când merg la Tesalonic încerc să am un buzunar cu mărunţiş pentru că sunt mulţi care cer, mai ales dacă merg pe strada prin­cipală. Deci, am plecat mai departe, dar înlăuntrul meu aveam o nemulţumire că i-am dat prea puţin.

M-am dus la magazinul unde aveam treabă şi m-am întors pe aceeaşi stradă. Tânăra era tot acolo, i-am dat cinci euro şi am intrat în vorbă cu ea. Era un pic bru­netă. Mi-a spus că este căsătorită şi are doi copilaşi.

ştiţi, părinte, eu nu sunt din Tesalonic, sunt din Larisa, dintr-un oraş la peste două ore de mers cu trenul din Tesalonic. Am venit cu soţul meu aici să cău­tăm de lucru, dar nu am găsit. Soţul meu a găsit la o firmă care i-a dat pliante cu reclama magazinului, ca să stea toată ziua în stradă şi să le împartă oamenilor. Îi plăteşte 20 euro pe zi. Dar eu nu rezist să stau o zi întreagă în soare ca să împart pliante. Băieţelul meu are aproape trei ani, fetiţa un an. Când venim la Tesalonic, stăm la o mătuşă la marginea oraşului. Şi, când reuşim să adunăm ceva, ne întoar­cem la Larisa.

Am întrebat-o dacă vrea să mergem la un supermarket, ca să-i fac unele cumpă­rături. A acceptat şi ne-am dus pe jos îm­preună, până am găsit un supermarket mai mare. Am luat un cărucior încăpător, cum sunt la toate magazinele, şi am intrat. I-am spus să pună în cărucior tot ce are nevoie. La început se sfia şi mă întreba la fiecare lucru.

părinte, mă iertaţi, pot să iau aceas­ta, că am nevoie?

ia, măi, tot ce ai nevoie.

A pus două sticle de ulei, atunci eu m-am dus şi am pus două bidoane la cinci litri fiecare. Mă uitam la ce punea ea şi mai adăugam. Apoi m-am dus şi am mai adus un cărucior, că acela se umpluse. Se uita la mine cu sfială, dar parcă şi cu un pic de frică, văzând atâtea cumpărături.

părinte, o să coste o grămadă de bani!

nu contează, că are grijă Dumnezeu, dacă tu ai nevoie de toate aceste lucruri.

am nevoie, că nu avem nimic acasă, dar mi-e ruşine de dumneavoastră, Cheltuiţi atâta!

Ne-am dus cu cărucioarele pline la ca­sierie. Doamna de acolo ne-a întrebat dacă avem card de Masuti.

nu avem.

dacă vreţi, vă pot face card şi aveţi 10 reducere.

Am rugat-o pe tânără să dea buletinul ei şi doamna de la casierie ne-a făcut în câteva minute un card. Am achitat, am mulţumit şi am ieşit în faţa magazinului. Erau vreo douăzeci de pungi pline.

Ioana, cum ai să te descurci cu aces­te pungi?

o să-l sun pe soţul meu, să văd dacă poate veni să mă ajute.

A sunat, dar nu a răspuns. Atunci l-a sunat pe un prieten de-al lui, dar i-a zis că soţul ei este pe altă stradă. Am văzut-o oarecum îngrijorată.

ioana, dacă vrei, îţi dau bani şi iei un taxi până la mătuşa ta.

nu ştiu ce să zic, eu nu am circulat niciodată cu taxiul.

stai aici că mă duc să cumpăr câteva sacoşe mari.

În zece minute m-am întors cu patru sacoşe mari de rafie şi am băgat toate pungile în ele. Apoi i-am zis:

Ioana, ştii drumul până la mătuşa ta?

dacă merg pe drumul pe care mer­ge autobuzul, mă descurc.

bine, atunci, te rog să stai aici şi să mă aştepţi, că mă duc să scot maşina din parcare şi te duc eu. Durează cam o ju­mătate de oră până o să ajung, că e mai departe.

După o jumătate de oră am parcat maşina în faţa ei. După expresia feţei, nu se mai aştepta să mă vadă. Se gândea că, poate, i-am zis doar aşa şi am plecat. Am încărcat sacoşele şi am plecat. Pe drum, mi-a mai povestit din viaţa ei.

ştiţi, părinte, eu m-am căsătorit la şaisprezece ani şi acum am nouăsprezece ani. Am avut o viaţă grea, am fumat un an de zile foarte mult şi am făcut cancer la gât, era destul de grav. Am fost operată şi doctorii mi-au spus că, dacă mai fumez, o să mor şi de atunci nu am mai fumat. Acum sunt bine şi îi mulţumesc lui Dumnezeu.

Am ajuns cu bine în faţa casei, la mă­tuşa ei. Înainte de a coborî, i-am dat câteva metanii subţiri şi pentru ea, şi pentru co­pilaşi, şi i-am mai dat ceva bani, apoi am întrebat-o:

ioana, mai ai nevoie de ceva?

părinte, acum am de toate şi nu mai am nevoie de nimic, vă mulţumesc mult.

Şi a început să plângă.

Am descărcat sacoşele şi am ajutat-o cu ele până în faţa uşii, apoi am îmbrăţi­şat-o, am sărutat-o părinteşte pe frunte şi am plecat, lăsând-o plângând.

După câteva luni m-a sunat, că îi lă­sasem atunci numărul de telefon şi mi-a spus că iar o duceau greu şi dacă mai pot cumva să-i ajut. Le-am trimis un pachet prin curier şi aşa, în mai multe rânduri, când aveau nevoie.

După un an de zile, am ieşit la Tesalonic pentru treburi. A doua zi m-a sunat Ioana şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt în Tesalonic, pentru că în ziua aceea, pe la amiază, ajunge şi ea cu soţul ei. Mi-au spus pe la ce oră ajung şi le-am zis să ne întâlnim în piaţa Aristotel. Când m-au văzut, eram cam la 20 de metri, ea a alergat cu toată viteza spre mine şi m-a îmbrăţişat, era aşa de bucuroasă, de parcă eram tatăl ei pe care nu îl văzuse de ani de zile. Între timp, a ajuns şi soţul ei pe care l-am îmbrăţişat. El era un pic mai brunet, dar erau copii buni amândoi şi cu respect. Aveau aceeaşi vârstă. Doar el era mai mare cu câteva luni.

I-am întrebat dacă vor să mergem să bem o cafea, ca să nu stăm în stradă. Şi, pe când mergeam, i-am întrebat dacă au mâncat şi mi-au zis că nu. Ne-am dus la un restaurant din apropiere şi ne-am uitat ce aveau gata pregătit şi le-am zis să co­mande tot ce vor. I-am văzut că erau foarte sfioşi şi nu îndrăzneau. După ce am in­sistat, au comandat. Şi, în timp ce stăteam la masă, mi-au zis că ei nu au mâncat ni­ciodată la un restaurant, de aceea nu ştiau cum să se poarte. Când a venit nota de plată, se uitau un pic speriaţi la mine, vă­zând că mă uit pe foaie şi au întrebat:

este mult?

nu e mult, chiar foarte puţin, că e un restaurant mai nou deschis şi are preţuri mici.

Atunci s-au liniştit. Am mai stat un pic de vorbă. Le-am mai făcut un cadou, apoi ne-am luat rămas-bun.

I-am simţit că se despărţeau cu greu, erau nostalgici amândoi. Şi, pe parcurs, am mai ţinut legătura cu ei. Chiar cu două luni în urmă le-a venit cel de-al treilea copil. Au douăzeci şi doi de ani şi trei copii. M-am bucurat pentru ei. Când mai vorbesc la telefon cu Ioana, o întreb cum sunt, cum se descurcă.

slavă lui Dumnezeu, părinte, dacă îl am pe Dumnezeu şi pe dumneavoastră, părinte, nu-mi este frică de nimic.

Cam atât despre familia Ioanei.

Am întâlnit multe situaţii şi cazuri asemănătoare în viaţă, dar e bine să le las ştiute doar de Dumnezeu. Ceea ce am scris a fost doar un început al cărţii, pentru că vreau, în continuare, să relatez câteva măr­turii de la oameni. De fapt, am rugat mai multe persoane apropiate să-mi scrie câte o mărturie asemănătoare, de aceea cartea va fi un fel de… buchet de mărturii de la mai mulţi oameni.

Mi-amintesc cum, în urmă cu câţiva ani, am stat de vorbă cu domnul Becali şi, printre altele, mi-a zis:

părinte, mie îmi place să-i ajut pe cei din jurul meu, pentru că îi văd că se bucură şi eu mă bucur de bucuria lor. Când îi văd că vin întristaţi şi pleacă veseli, mă bucur foarte mult. Nu fac aceasta ca să aştept plată de la Dumnezeu, ci pentru că îmi place să-i văd cum se bucură. Şi aşa, primesc şi eu bucurie.

Aţi înţeles ce înseamnă aceasta? Că a gustat din bucuria de a dărui. Încercaţi să faceţi aceasta şi să vedeţi câtă bucurie o să primiţi.

Deci, în continuare, o să redau măr­turiile primite de la creştini. Vor fi ano­nime, ca să se poată exprima liber.

1

blagosloviţi şi iertaţi, părintele meu, pentru că m-aţi rugat şi, cum nicio­dată în aceşti ani… de când ne ştim, nu aţi cerut niciodată nimic, vă scriu cu bucuria omului care, „în sfârşit”, are ocazia să răs­plătească şi el, cumva, bucuria, mângâierea, rugăciunea primite atâţia ani… Ceea ce vă scriu uitasem, însă, acum, cercetându-mi viaţa, am găsit din loc în loc o bucurie dăruită de Domnul.

îmi aduc aminte că era în anul 1998. Eram internată în spital la Iaşi, la neochirurgie. Ehh, aveam nişte probleme de să­nătate. Acolo, în saloanele de bărbaţi, era un tânăr, un copilandru, Adrian. În urma unui accident, a rămas paralizat, în căruţ. Nu mişca decât capul şi mâinile, puţin. Era legat de căruţ şi se plimba prin saloane. Aşa l-am cunoscut. Fiind la rândul meu, mamă, l-am tras lângă mine şi îi vorbeam mereu. Am stat în spital zece zile. Aşa au început, încet-încet, discuţiile noastre. Atât de mult mă îndrăgise, că m-a rugat să nu plec atunci când îl va opera, pentru că el vrea să fiu prima persoană pe care o vede când va deschide ochii. Urma să i se desfacă toată coloana şi să i se pună o tijă metalică de sus până jos, în speranţa că se va ridica din căruţ. Nu ştiu exact metoda, ca să ex­plic în termeni medicali, sunt om simplu. Am promis, gândind că oricum sunt acolo. Dar, aşa a rânduit Dumnezeu, urma să fie operat exact a doua zi după externarea mea. Ei, acum ce să faci, îmi zic?!… Adrian plângea. Merg la doctor şi îi spun: „Dom­nule doctor, uitaţi, aşa şi aşa, vă rog, vreau să mai stau o zi”.

Domnul doctor T. era un creştin tare bun (nu intra în sală fără să coboare mai întâi la Paraclis să se închine). Am rămas. Domnul doctor mi-a spus că patul se va ocupa, căci, acolo fiind neochirurgie, era foarte aglomerat şi nici nu puteau sta doi în pat. Eram în 1998.

Am găsit un scăunel şi am rămas în salon, la femei, toată noaptea. Dimineaţa, am mers în faţa salonului unde urma să-l aducă pe Adrian şi am aşteptat.

Pe la prânz, l-au adus. Când m-am apropiat de pat, parcă a ştiut. A deschis ochii, m-a luat de mână şi a murmurat: „Mama”… Ştiţi, el era orfan. Aşa îmi spu­nea: „Mama”. M-a ţinut aşa cred că două ore. Nu îmi era chiar comod. Un pic a fost greu, dar nu mă lăsa inima să plec. Când s-a trezit, am spus:

Acum, Adrian, eu am împlinit partea mea de promisiune, am rămas. E rândul tău.

Şi m-am dus la picioarele lui (care erau ca două lemne înainte) şi l-am strâns puternic de degete. Ştiam că dacă le sim­te… e salvat! Dar lui nu i-am spus nimic. Am zis:

acum mişcă degetele cum ai promis.

Şi imediat îl strâng puternic de degete. Maica Domnului l-a salvat.

A strigat:

auuuuu, mă doare!

A fost reacţia spontană a unui om pe care îl doare. Imediat a realizat ce s-a în­tâmplat. Şi eu, şi el plângeam, am chemat asistenta, asistenta pe doctor. Dumnezeu să le dăruiască sănătate, să îi răsplătească domnului doctor dragostea pentru pacienţi, pentru că a reuşit să-l salveze!

Cu timpul, a mers la Mangalia (vor­beam prin scrisori!), a făcut recuperare anevoioasă cinci ani, dar s-a ridicat din scaun. A fost mila Domnului şi a Maicii Domnului prin acel doctor, căruia îi mulţumim.

Acum, părintele meu, bucuria mea… bucuria mea au fost lacrimile lui Adrian. Nu voi uita niciodată ceea ce am trăit atunci. Pentru mine, personal, a fost de­licateţea Domnului sau poate a unui sfânt pe care îl rugase cineva sau, poate nu-l rugase, sau poate chiar a Stăpânei noastre, nu ştiu cui să-i mulţumim. Însă, delicateţea cu care l-a vindecat prin doctor pe acest copilaş orfan, care nu mai avea pe nimeni, a fost în chip văzut, simţit, purtarea de grijă a Tatălui Ceresc. Atât de mult m-a întărit acea întâmplare că, în toate, dar absolut toate problemele mele ce au urmat, am avut ochi să văd, inimă să simt şi gură să mulţumesc pentru purtarea de grijă pe care am simţit-o mereu, necondiţionat! Mereu… şi au mai urmat operaţii şi multe bucurii prin spitale. „Doamne, îţi mulţu­mesc pentru că mi-ai dat ocazia să primesc. Stăpâna mea, vino, Tu, înainte şi eu după Tine. Să-i scriem părintelui Pimen! Din viaţa mea cu Adrian, un copil orfan pe pământ, dar cu Tată Ceresc şi cu Mamă Cerească! Să punem smerită metanie, cu toată dragostea!…

J.F.

2

Familia mea îl avea ocrotitor pe Sfântul Ierarh Nicolae, încă de la încheierea căsă­toriei civile, de praznicul Sfântului Nicolae.

L-am păstrat ocrotitor de la cununia reli­gioasă şi până astăzi. Şi l-au preluat şi copiii noştri. La un moment dat, mi-am dat seama că nu făcusem mare lucru pentru Sfântul Nicolae, pentru grija, ocrotirea şi darurile pe care le-a revărsat asupra noastră, într-un an cu mai puţine posibilităţi, în perioada praznicului său, am zis măcar să împart câteva acatiste ale sale în Biserică şi am cumpărat 20 de cărticele. Acasă i-am dat unul soţului, pe care îl cheamă Nicolae, şi nouăsprezece le-am împărţit în Biserică.

Când am ajuns acasă, am găsit în cutia poştală un aviz de colet şi, fiindcă praznicul era în post, am simţit să-l cin­stim pe Sfântul Ierarh Nicolae în inti­mitatea familiei. Aşadar, soţul a avut timp să meargă la poştă, de unde a venit cu un colet surpriză.

Un părinte cunoscut de-al nostru, de la Mănăstirea Sihăstria, ne-a trimis un colet.

L-am desfăcut cu emoţie şi, înăuntru, surpriză! Nouăsprezece cărţi ale părintelui Ilie Cleopa! Păi am simţit, pe loc, cum, prin părintele Sihăstriei, Sfântul Nicolae a răspuns dragostei şi gestului nostru, aşa cum ştie el să facă, a răspuns cu mărinimie!… „Mulţumim, Sfinte Ierarhe Nicolae!”

G.C.

3

Fiecare din noi, în viaţă, dăruim, în funcţie de stare, evenimente, oameni… Însă, atunci când ne dorim cu toată dra­gostea ceva special, se întâmplă, în schimb, o bucurie fără margini. Bucuria de a dărui nu are limită, trebuie înfăptuită de la cel mai mic gest, „o îmbrăţişare”, până la cel mai mare.

De Praznicul Sfântului Ioan Boteză­torul, prietena mea Nicoleta mi-a dăruit, cu ocazia sărbătorii numelui meu, o carte specială, pentru sufletul meu: Blândeţea care urcă Cerul, despre părintele Filaret. Un părinte drag inimii mele, pe care l-am cunoscut la Mănăstirea Neamţ. Bucuria întâlnirilor cu dumnealui era atât de mare, încât o purtam zile întregi în suflet. Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât cu doi ani în urmă, l-a luat la El de unde ne veghează.

Atâta bucurie şi amintiri minunate parcă erau reale am simţit când am citit această carte, eram împreună cu părintele, simţeam prezenţa sfinţiei sale. Această bucurie am dorit să o ofer şi eu prietenei mele Nicoleta, însă, această carte, pentru că abia apăruse, a fost editată într-un nu­măr foarte mic de exemplare. Mi-am dorit din suflet să o găsesc, să o citească şi să simtă prezenţa părintelui Filaret cu ea. Însă cartea nu a fost de găsit nicăieri.

în zilele următoare, paşii m-au purtat spre locuri minunate ale Moldovei şi chiar aproape de Mănăstirea Neamţ, când, într-un moment al zilei, într-un magazin întreb despre cartea părintelui Filaret, dacă au primit-o şi îi rog să mă pună pe listă să mi-o trimită când va veni. Însă, înaintea mea, un tânăr pe nume Vlad s-a întors ui­mit la mine, cu ochii mari şi m-a întrebat:

l-aţi cunoscut pe părintele Filaret? da, am zis eu cu mare drag.

cartea sfinţiei sale nu se mai gă­seşte, dar am una nouă în maşină şi vreau să v-o dăruiesc, mi-a zis tânărul.

Acest gest mi-a umplut inima de bu­curie, ştiu că bucuria venea de Sus, de la părintele, prin acest tânăr. Aşa de bucuros mi-a dăruit-o, cu tot dragul. Iar eu, foarte fericită, i-am oferit-o, aşa cum mi-am pus în minte, în zilele următoare, prietenei mele.

Dragostea de a dărui trebuie să ne cu­prindă pe toţi, indiferent de gest, ea ne uneşte inimile în bucurie sufletească.

M.B.

4

Părinţii, din cauza abuzului de alcool, se certau foarte des, şi atunci eu… o luam pe mama şi plecam pe deal. Îi spuneam:

hai să culegem bureţi, fragi, orice îmi venea în minte, numai să îi văd în pace!

Pe deal cu mama erau cele mai fru­moase momente, ne bucuram una de alta, niciodată nu o vedeam mai fericită ca atunci.

Într-o noapte, a scos-o tata afară şi am ieşit şi eu cu ea, să nu stea singură. Am adormit învelite într-o pătură, îmbrăţişate, uitându-ne la stele! Sună ciudat, dar aşa am petrecut cele mai frumoase amintiri din viaţa mea, alături de mama! După ce m-am măritat, treceam în fiecare zi pe la părinţi şi le duceam câte o pâine. Sufletul îmi ardea de bucurie să îi mai văd o dată.

La plecarea din casă, după vizita de zi cu zi a multor ani, într-o după-amiază plec din casa părinţilor şi, când ajung la poartă, mama iese în pragul uşii şi mă strigă cu o lumină pe faţă:

ana, îţi mulţumesc pentru că treci pe la noi! Să îţi dea Dumnezeu multă să­nătate!

Am răspuns:

eee… eu nu fac nimic bun, Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

M-am întors, în doi paşi lacrimile mi-au fost sub barbă! Inima parcă vroia să iasă din piept, nu mai puteam să suflu de bucurie, am plecat în maşină şi am plâns ca un copil mic. Câtă smerenie, câtă răb­dare şi cât de multă iubire pune Bunul Dumnezeu în inima unei fiice, când îm­plineşte porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ!”

Am primit, după treizeci de ani de smerenie şi ascultare plină de dorinţa de pace, ducând la îndeplinire porunca lui Dumnezeu, binecuvântarea mamei, bine­cuvântarea părinţilor. Amin!

A.D.

5

Era o după-amiază de vară, când am ieşit de la serviciu cu un ciubuc de douăzeci de lei în buzunar. Cu naveta de douăzeci de kilometri până la serviciu, trei copii acasă, atunci când se apropia sfârşitul lunii, trăiam toţi din mila Măicuţei Domnului. Mă apropiam de un magazin şi, când să intru, un sărac stătea lângă uşă şi îmi cerea să-i dau un ban. Eu mă uit la el şi gândesc aşa: Măicuţa Domnului, şi astăzi, prin mila Ta cea mare, mi-ai dat douăzeci de lei. Te rog, ajută-mă să-i împart şi eu cu acest sărac!” Intru în magazin, bag în bu­zunar zece lei, cinci lei să fie pentru ocazie să merg acasă şi cinci lei să-i las pe mâine, ca să am cu ce să vin la serviciu. Mă apropii de casa de marcat, cu un cofraj de ouă în mână şi două pâini. Le plătesc şi îmi dă rest optzeci de bani, singurii mei bani din casă. Ii iau cu mare bucurie şi plec spre uşă ca să îi dau săracului, care mă aştepta. Ies din magazin şi, când întind mâna să îi dau, el plecase. Of… atâtea gânduri m-au nă­pădit şi câtă remuşcare aveam când am văzut cât de bine a împărţit Măicuţa Domnului aceşti bani, şi eu nu am înde­plinit promisiunea făgăduită.

Am ajuns într-un sfârşit acasă, copiii mă aşteptau nerăbdători, am pus toate lucrurile la locul lor şi ne-am aşezat bu­curoşi la masă. Dar eu stăteam tot cu gân­dul la acel sărac de la uşa magazinului.

Terminăm de mâncat, mă joc un pic apoi cu copiii şi bate cineva la uşă. Deschid şi… inima mi-a săltat: „Doamne, mi-ai trimis un sărac la uşa mea!” îmi venea să îl iau în braţe de bucurie… Bunica mea, când eram mică, mi-a spus aşa: „Când vine un sărac la uşa ta, să îi dai o cană cu apă şi o felie de pâine!”

Am zis:

copii, aduceţi de pe masă acea ju­mătate de pâine rămasă şi o cană cu apă rece!

Bag mâna în buzunar şi scot cei opt­zeci de bănuţi şi îi pun în mâna săracului. Apoi, uitându-mă după el cum se pierde în zare, inima mi se umple de bucurie. Mi-am îmbrăţişat copiii şi, dând Slavă lui Dumnezeu pentru toate, am început să le povestesc cât sunt de frumoase minunile Măicuţei Domnului, împletite cu dorinţa de „a dărui” şi celui de lângă tine.

A.D.

6

Mila lui Dumnezeu este neasemuită. El ne luminează şi ne îndeamnă să ne ofe­rim ajutorul atunci când este cea mai mare nevoie de acesta. În rândurile ce urmează, aş dori să relatez o întâmplare personală, în care am reuşit să-mi aduc şi eu contribuţia.

Acum câţiva ani, un prieten de familie din satul nostru a ajuns cu fiica sa cea mare, în vârstă de vreo şase ani, la spital, după ce ea a început să aibă puternice dureri abdominale. Trebuie să precizez că această cunoştinţă nu dispunea de cel mai bun statut economic, ducându-şi fiica la un spital dintr-un orăşel din apropiere. Acolo, medicii au dedus că este vorba de o toxiinfecţie alimentară. Văzând că situaţia fetei nu se îmbunătăţeşte după adminis­trarea pastilelor, aceştia au decis să o tri­mită la Spitalul Judeţean. Medicul F. sesizează, acolo, faptul că este vorba de apendicită, realizând rapid o operaţie.

Trecând apoi mai multe zile, decid să fac o vizită la spital, cunoscând în mare proce­durile care urmează după o astfel de ope­raţie şi dorind să văd cum se mai simte. Ajunsă acolo, remarc starea deplorabilă în care se afla fata. Abdomenul îşi mărise volumul, lucru care demonstra o infecţie. Trăsăturile sale faciale erau oribile, indi­când modul pur şi simplu grotesc în care medicii au abuzat de calmante. Îngrozită, discut cu mama fetei, cunoştinţa mea, care îmi spune dezorientată modul în care medicul F. susţinea că „totul este în regulă”. Fiind convinsă că lucrul acesta este fals, contactez un preot pe care îl respectam şi îl cunoşteam de o perioadă îndelungată, acesta făcându-ne legătura cu un spital mult mai bine dotat din alt judeţ. În con­tinuare, au urmat nişte discuţii mai aprinse cu medicul F., el continuând să-şi susţină ideea. Într-un final reuşesc să-l înduplec, convingându-l să ne ofere o ambulanţă pentru transport. Ajunşi la noul spital, medicii o introduc într-o nouă operaţie, fiind nevoiţi să o cureţe de o mare cantitate de puroi. Procedura are succes, ei aducându-ne la cunoştinţă faptul că, dacă aceasta ar fi întârziat să aibă loc, fata şi-ar fi pierdut viaţa.

În prezent, este o tânără domnişoară de paisprezece ani şi de atunci n-a mai avut nicio problemă gravă de sănătate.

Eu continui să retrăiesc această în­tâmplare, neîncetând să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru modul în care m-a lu­minat să iau deciziile potrivite. Îndemn pe toată lumea să nu-şi piardă nădejdea, având încredere că în orice încercare de-a face bine, el îţi va rămâne alături.

Doamne, ajută!

C.S.

7

într-una din zile, m-am întâlnit cu o colegă care era considerată de restul co­lectivului mai simplă sau, cum mai zicem noi, „săracă cu duhul” şi, printre alte su­biecte pe care le-am abordat, mi s-a plâns de o durere de stomac şi colecist. Auzind de suferinţa ei, i-am indicat câteva „lea­curi”, dar i-am explicat şi de regimul ce urmează în astfel de cazuri şi i-am oferit şi medicamente pe care le aveam în casă. Timpul a trecut, cam doi-trei ani, şi întâmplarea a făcut să ne întâlnim iarăşi, dar într-un cadru mai larg, cu multe persoane, şi mare mi-a fost bucuria şi mulţumirea când acea colegă, simplă şi nebăgată în seamă de majoritatea dintre noi, dar luminoasă şi blândă la înfăţişare, şi-a exprimat mulţumirea şi toată bucuria de a mă revedea, pentru a-mi mulţumi şi a-şi exprima recunoştinţa pentru acel tratament, acele sfaturi şi vorbe calde pe care i le-am dat când a avut nevoie, dar de care eu uitasem. Am fost surprinsă foarte plăcut şi, chiar în acele momente când ea îşi amintea cât de mult am ajutat-o atunci şi ce bine i-a făcut acel tratament, eu mă gândeam că aşa o să fim surprinşi şi în faţa Domnului, când o să ne dăm seama cât de mult bine ne putem face, printr-un mic bine făcut din inimă, fără scop, cu drag şi… uitat. Am înţeles pe deplin acele cuvinte care ne amintesc faptul că „suntem mai fericiţi a da decât a lua”.

V.B.

8

Vreau să vă povestesc acum cât de mi­nunat lucrează Bunul Dumnezeu cu noi, oamenii, în toate zilele vieţii noastre, dar mai cu seamă atunci când suntem la mo­mente de cumpănă.

Această întâmplare mi-a povestit-o un preot, la care, într-una din zile, a venit la spovedanie o fată care era plecată de mulţi ani în altă ţară şi practica prostituţia. A venit mâhnită rău pe viaţă, pe situaţie, pentru că, în decursul zilelor ei, prinsă în această mreajă a păcatului, a întâlnit un băiat de care chiar s-a îndrăgostit, şi el, la fel. Au Stat împreună câţiva ani, toate au fost bune şi frumoase, până când ea i-a dat de ştire că este însărcinată. Vestea nu a fost primită cu bucurie de el şi fata a fost alun­gată, umilită şi, într-o clipă, a fost pusă să aleagă între el şi copil. Atunci nu a putut să decidă şi, pentru că nu mai avea unde sta în acea ţară străină, a venit în ţară, deşi tot singură era şi aici, fără nimeni care s-o încurajeze, dar măcar era ţara ei. Şi, cum noi, oamenii, la necaz ne mai aducem aminte de Dumnezeu, a venit la biserică şi s-a spovedit şi-a spus greul, oful, durerea şi disperarea.

Părintele a ascultat-o, a îndrumat-o, a primit încurajare şi, bineînţeles, iertare şi sfat să ţină sarcina şi să lase toate supărările în grija Bunului Dumnezeu. A plecat mai puternică, mai încrezătoare şi astfel a ho­tărât în inima ei, în mintea ei, să nască acest copil.

Timpul a trecut, ea nu a mai venit la spovedanie, nici la Biserică, dar părintele L-a rugat pe Bunul Dumnezeu să-i trimită ajutor şi credinţă. Şi, cum orice picătură de lacrimă pentru pocăinţă este primită de mila Domnului, după trei ani de zile, acea fată a venit şi l-a căutat pe acest preot, dar nu singură, ci cu un copilaş în braţe bă­ieţelul Iosif şi cu soţul ei şi în pântece cu al doilea copil. A venit să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care a primit-o şi părintelui care a sfătuit-o şi a purtat-o în rugăciunile sfinţiei sale.

Erau fericiţi, împliniţi şi frumoşi. Soţul era tatăl copiilor. La un timp după ce s-a născut Iosif, mama lui i-a trimis foto­grafia tatălui care i-a căutat, a venit în România şi au întemeiat o familie. O fa­milie frumoasă şi fericită.

Mare a fost bucuria acestui preot văzându-i! Atât era de mulţumit încât nu a simţit în acea zi nevoia să mănânce, nu mai voia nimic decât să-I mulţumească lui Dumnezeu care este atât de milostiv şi atât de ignorat uneori de noi. La despărţire i-a binecuvântat şi i s-a adresat doamnei cu aceste cuvinte: „Dacă nu ascultai sfatul meu, acum nu erai nici mamă, nici soţie, nu erai aici!”

Uneori poate nu avem cu ce-l bucura, milui pe cel în nevoi, dar să nu uităm că printr-un sfat, cu o vorbă bună, chiar cu un zâmbet, putem salva suflete de care Se bucură Dumnezeu mai mult decât orice.

V.B.

9

Mi-a plăcut mereu să dau milostenie din puţinul meu, haine, mâncare, dar aveam răbdare să-i ascult pe cei care aveau necazuri şi îi sfătuiam după putere; ei se simţeau bine că se uşurau.

Aveam un coleg de facultate care s-a călugărit. În primii ani avea ispite din partea celorlalţi fraţi, se simţea neacceptat, mereu se descărca sufleteşte la mine, chiar dacă avea duhovnic. Îşi făcea bagajul şi vroia să plece din mănăstire şi mereu îi spuneam să mai aştepte, că este o ispită.

îl îndemnam să aibă răbdare că va trece această perioadă şi că, dacă va pleca din mănăstire, va regreta mai târziu. Era greu şi pentru mine, că nu-l înţelegeam. Pe de altă parte, mă bucuram după ce treceau acele perioade că îşi revenea şi mergea înainte. Au fost câţiva ani în care de multe ori şi-a făcut bagajul, gata să plece. Dar mereu îmi scria înainte de plecare şi eu îl rugam să aibă răbdare că „sigur e ceva de moment” şi că lucrurile se vor îmbunătăţi.

Mai aveam şi o prietenă care voia să divorţeze şi mereu am fost alături de ea şi am întărit-o ca să aibă răbdare şi să-şi ducă crucea. Şi sora mea care era căsătorită în Belgia suferea şi îi era dor de ţară. De multe ori a vrut să-şi lase soţul şi să se întoarcă în ţară. Dar mereu i-am spus să aibă răbdare. Suferea că acolo oamenii erau foarte „reci” şi se simţea străină. Dar mereu am fost alături de ea şi, uneori, m-am dus acolo şi am stat câte o săptămână ca să o mai încurajez.

Şi au fost multe persoane care mi se plângeau, şi eu le ascultam.

Cred că le plăcea că aveam răbdare să-i ascult şi nu eram indiferentă şi, chiar de nu puteam să-i ajut, eram sinceră şi mă rugam pentru ei.

O.B.

10

Acolo, în locul în care m-a aşezat Dumnezeu să lucrez, venea un bătrânel care era alcoolic, sărmanul. Trecea zilnic pe lângă geam, clătinându-se şi cerşind mâncare sau vreun ban pentru băutură. Parcă ştia că îl văd, pentru că se aşeza pe bordură exact în faţa geamului meu. Cum am asistat şi eu în copilărie la câteva certuri între părinţi din cauza băuturii, am început să-l urmăresc. Am observat că era foarte liniştit. Cerea tuturor un ban, dar dacă nu primea, nu spunea nimic. Ba, mai mult, mulţumea celui ce îi dădea ceva. Zicea mereu „mulţumesc… mulţumesc”.

Astfel, din pornirea inimii, am ieşit la el şi l-am hrănit. Încet-încet, s-a obişnuit şi zilnic venea să mănânce fără să îl chem.

Cu timpul, am aflat că are familie, copii, dar a ajuns să doarmă în stradă pentru că l-au scos din casă pentru tulburarea liniştii. Ca să nu fie arestat, trebuia să nu se mai apropie de casă. Am început să-l îndemn să nu mai bea, să se întoarcă la familie, să se schimbe. Nu era prost, fusese profesor. În fiecare zi pleca cu promisiunea că „de azi, gata!” Dar a doua zi era la fel. Odată era atât de băut că se scăpase pe el, era murdar şi mirosea cumplit. Aşa de tare m-am supărat că am strigat la el. I-am zis pe un ton foarte ridicat:

nu-ţi este ruşine? Eu îţi dau în fiecare zi pachetul meu şi eu poate rămân flămândă, şi tu aşa răsplăteşti dragostea pe care o primeşti?

Şi multe, multe altele de care şi acum încă îmi este ruşine.

A început să plângă ca un copil. A zis: Iartă-mă, tată!

Nu a mai venit. L-am căutat, am plâns, m-am rugat, m-am mustrat singură că am fost rea. Că avea o boală şi eu nu am în­ţeles… şi multe altele. După un an, cred, nu mai ştiu exact, vine la mine o femeie şi îmi spune că tatăl ei, care mă cunoaşte, a trimis-o la mine cu o ciocolată, ca să îmi mulţumească.

Tatăl ei era la dezalcoolizare. Mergea la familie o perioadă, apoi, când îi venea pofta de băutură, singur fugea după ajutor.

Nu mai ştiu de el, poate mai trăieşte, poate nu, nu ştiu. Însă am învăţat un lucru: niciodată să nu judecăm, pentru că nu ştim din ce neputinţe a ajuns aşa omul de lângă noi. Cred, după întâmplarea asta, cu adevărat, că, fără să doreşti, tu însuţi, din toată inima, să laşi o patimă, Domnul nu va veni în ajutor. Niciodată Domnul nu intră peste voia noastră.

J.F.

11

Eu am să vă spun o întâmplare din copilărie.

Eram elevă în şcoala generală, în clasa a cincea, şi aveam în clasă un coleg, Gheorghiţă. Provenea dintr-o familie mai ne­voiaşă cu patru copii.

Era slăbuţ, potrivit de statură şi, ca fire, era vesel şi de o naivitate uşor exa­gerată. La şcoală se străduia să înveţe, dar îi era foarte greu. Profesorii apreciau do­rinţa lui şi reuşea, cumva, să treacă clasa.

În clasa a cincea am început să învăţăm şi engleză, ceea ce era prea mult pentru el. Nu reuşea să citească, să pronunţe, să facă temele la engleză. Când era pus să citească un text, râdea toată clasa.

Era comic şi gesturile lui stârneau hazul. Niciodată nu avea temele făcute. Nu ştia să le facă. Mi-era tare milă de el. Aşa că, într-o zi, m-am hotărât să fac ceva pentru Gheorghiţă. L-am chemat să vină a doua zi la mine acasă, ca să facem lecţiile la engleză împreună. L-am ajutat să înveţe, să citească, să scrie, atât cât se putea. Noi învăţam după-masă. Aşa că masa de prânz o servea la noi acasă. Mânca cu multă poftă tot ce-i punea mama în farfurie. Şi, uite aşa, Gheorghiţă a început să vină la şcoală cu temele făcute, ceea ce era o surpriză pentru toţi!

A venit şi ziua când a trebuit să fie ascultat. Profesoara i-a dat un text. Mare i-a fost mirarea când Gheorghiţă a reuşit să-l citească binişor. L-a lăudat şi i-a dat o notă, mare, de încurajare. Toată clasa era bucu­roasă pentru el!!! Nu pot să vă spun cât de mândru şi de bucuros era Gheorghiţă! Această bucurie a lui era şi a mea. Asta o ştiam numai eu şi Gheorghiţă!

C.B.

12

Părintele nostru duhovnic, părintele A., ne îndeamnă să mergem când putem la orfelinat, să cercetăm copilaşii.

Cu ajutorul Maicii Domnului, am găsit o creştină milostivă care ne-a pus la dispoziţie o căsuţă. Acolo veneau copilaşii de la centru, însoţiţi de o doamnă. Printre tinerii care făceau voluntariat, organizând tot felul de activităţi, eram şi eu. Fiind cea mai în vârstă, mă ocupam mai mult de cele administrative: mâncare, curăţenie…

Odată, copilaşii au rămas trei zile pen­tru că se organizase o tabără. După ce s-a încheiat ziua, am spălat copiii şi i-am pre­gătit de culcare.

Ca mamă, obişnuită cu copiii mei, am mers la fiecare, l-am învelit, l-am sărutat pe frunte, i-am făcut cruce şi i-am urat „noapte bună”. O fetiţă de patru ani (erau trei fraţi, toţi acolo), Andreea, când am terminat „ritualul” obişnuit, a început să plângă. A sărit în braţele mele, m-a luat de gât şi a spus:

mamă, nimeni nu mi-a mai făcut aşa. Ce frumos este să-ţi spună cineva „noapte bună”, să te sărute, să te învelească!

Mâine o să-i spun doamnei că dau toate jucăriile altor copii şi să te lase să vii la mine în fiecare seară!

Vă daţi seama ce a fost în inima mea! Am simţit că s-a sfărâmat de durere… Ce puteam să mai spun? Ce valoare mai aveau cuvintele? De atunci am prins obiceiul de a îmbrăţişa copiii. Andreea m-a învăţat va­loarea unei îmbrăţişări din inimă.

J.F.

13

Pentru mine, cea mai mare bucurie este să dăruiesc zâmbete atunci când văd că oamenii au o stare sufletească rea.

Mi s-a întâmplat adesea sa merg la spital, în stagiu, şi să găsesc mulţi pacienţi fără nădejde, unii plângând, alţii îngân­duraţi şi cred că bucuria mea cea mai mare era atunci când reuşeam să îi fac măcar pentru câteva minute, cât stăteam acolo, să nu se mai gândească la probleme şi să în­cerce să fie mai încrezători.

Sunt convinsă că bucuria cea mai mare este să ne avem unii pe alţii.

Poate e puţin pe lângă subiect, dar am întâlnit într-o zi la spital o doamnă care

43

avea o boală autoimună destul de rară. Starea ei se agrava de la o zi la alta, dar mă uimea cu optimismul şi bucuria pe care le avea în fiecare zi, ba chiar îi încuraja pe ceilalţi din salon, care poate nu aveau o boală atât de gravă.

Am realizat atunci că lucrurile cele mai frumoase sunt chiar legăturile dintre noi, oamenii, şi că bucuria cea mai mare este să ne „ridicăm” unii pe alţii atunci când suntem copleşiţi de probleme şi deznădejde.

De multe ori un zâmbet, o îmbrăţişare şi o vorbă caldă fac mai mult decât toţi banii şi cea mai mare bogăţie din lume. Până la urmă, când nu vom mai fi, cred că amintirile şi legăturile vor rămâne. Deci, cea mai mare bucurie a mea este să îi ajut pe cei din jurul meu, ridicându-le moralul atunci când au nevoie şi să le fiu un sprijin atât cât pot.

M.T.

14

Undeva, într-un loc frumos, un loc li­niştit… un luminiş în mijlocul unei pă­duri… undeva, unde natura stătea uitată…

unde păsările cântă liniştite şi căprioarele pasc iarba verde presărată cu flori mul­ticolore, iar corbii se învârt pe cerul senin vestind liniştea locului… unde lupul urlă noaptea ca la el acasă… Într-o noapte de vară, un vis tulbura somnul părintelui sta­reţ al mănăstirii din zona… Sfântul Ioan de la Secu… Îl întreabă pe stareţ: „De ce nu vrei tu să construieşti o casă în poiana unde am trăit eu, pentru mântuirea oa­menilor?”

Dimineaţa, părintele stareţ s-a trezit înspăimântat. Visul a fost aşa de intens, încât nu ştia dacă a fost vis sau realitate. Din acea clipă, somnul dumnealui nu mai era somn, gândurile nu-i dădeau pace, noaptea devenea zi, iar ziua tulburată ca noaptea întunecată.

Dându-şi seama de importanţa visului care nu a fost un simplu vis, ci o călăuză pentru viitorul locului, şi cugetând în înţelepciunea lui, părintele stareţ a ştiut că în acel loc trebuie construit un locaş Sfântului Ioan, chiar pe locul unde acesta a trăit şi s-a nevoit ca pustnic.

La o masă arhierească, părintele şi prietenul său cu care se cunoştea din tinereţe, de la începutul stăreţiei sale, au cerut sfatul Preaînaltului Pimen, Episcopul Sucevei şi Rădăuţilor. La auzul veştii date de cei doi, Preaînaltul Pimen a zâmbit. S-a uitat la ei cum au plecat capul, a zâmbit iar şi a zis:

voi ştiţi ce înseamnă să ridicaţi o mănăstire? Acum? Când diavolul face mi­nuni pe pământ, voi vă apucaţi de mă­năstire?

Cei doi, miraţi, s-au uitat unul la altul, neînţelegând nimic. Preaînaltul Pimen a ieşit uitându-se la cer. S-a uitat îndărăt la ei, a zis ceva. Nimeni nu a ştiut ce a zis. S-a aşezat jos pe o bancă în faţa mănăstirii şi se gândea. Cei doi, hotărâţi, s-au dus să-l convingă, cumva. Nu a apucat să des­chidă niciunul gura, căci Preaînaltul Pimen i-a întrebat:

cine e vrednic să facă mănăstire? Tu, M.? îi zice stareţului.

Părintele stareţ răspunde:

Am putere şi sănătate să mă apuc.

Şi bani de unde ai?

Cel de-al doilea zice:

eu am ceva bani şi ne apucăm.

Preaînaltul Pimen mărturiseşte:

dacă tu te apuci de mănăstire, îţi vei pierde sănătatea şi puterea, iar tu, care ai bani, îţi vei pierde banii… că diavolul lucrează, nu doarme!

Binecuvântarea a venit cam aşa:

dar… eu vă binecuvântez să duceţi gândul la capăt… să vă ajute Bunul Dumnezeu să reuşiţi!

Din clipa aceea, celor doi li s-a umplut pieptul de bucurie, dar… de fapt, neca­zurile abia începeau.

După mult timp, părintele stareţ a făcut demersurile pentru a lua pământul acolo. A reuşit cu mult ajutor din toate părţile.

S-au apucat de construit. După multă muncă, părintele stareţ s-a îmbolnăvit, s-a chinuit prin spitale… Iaşi, Bucureşti, Viena, Israel… nimeni nu avea leac pentru dânsul… dar de construit nu s-a lăsat.

Celuilalt i s-a îmbolnăvit cineva din familie, de la un vaccin. A cheltuit mulţi bani şi la doctori, şi pentru analize, fără niciun rezultat.

Dar au înaintat aşa, cu greu, nu s-au lăsat. Dar banii mulţi, care erau pentru biserică, i-a împrumutat unui prieten bun

care, când a trebuit să-i dea înapoi, nu a mai recunoscut şi n-a mai restituit nimic.

Dar nici la auzirea veştii pentru ce erau banii, nu s-a temut de Dumnezeu! Numai necazuri, care nu au fost puţine!

Însă, cu toate acestea, nu s-au oprit din construit.

Văzând Preaînaltul Pimen câte se întâmplă, a zis:

trebuie să facem slujba de înviere din anul acesta în Biserica în construcţie, că altfel nu se opreşte diavolul!

în anul acela a fost o noapte rece de înviere, o noapte senină cu lună sclipitoare, parcă lumina pentru acea slujbă frumoasă. Dar când părintele a ieşit cu Sfânta Lumină, cei doi au simţit că Duhul Sfânt a coborât în biserica mănăstirii.

Din acel moment, Bunul Dumnezeu a avut grijă de ei şi părintele stareţ s-a mai însănătoşit. A putut înainta cu construcţiile cu mare spor. Celuilalt i-a dat Bunul Dumnezeu sănătate şi bani, bani mulţi. După cum zicea el:

mi-a dat Domnul mai mult decât am fost vrednic!

Şi lucrurile au mers cu mare folos. Şi acum, în poiana Sfântului Ioan este o frumoasă mănăstire care vă aşteaptă cu drag să-i treceţi pragul.

Vreau să vă spun că Bunul Dumnezeu le-a dat celor doi tot ce ei nici n-au visat vreodată: inimă plină de har şi mulţumire sufletească.

I.F.

15

Cu câţiva ani în urmă, am aflat că o rudă de-a mea, femeie în vârstă de peste optzeci de ani, văduvă, este bolnavă şi stă la pat. Am luat câteva borcane de pe rafturile din cămară şi am plecat, împreună cu fetiţa mea, la ea în vizită. Aşa de mult s-a bucurat când ne-a văzut, că i-au dat lacrimile.

A început să ne povestească din tine­reţile ei şi mai că nu ne lăsa să plecăm. Am rămas impresionată de fericirea ce i se vedea pe faţă şi mi-am spus: „Uite, cum câteva minute pe care le pierzi uneori, fă­când unele lucruri lipsite de importanţă, pentru o persoană bolnavă, care nu se mai poate deplasa, contează foarte mult!”

În satul meu, nu chiar departe de casa unde locuim, îşi are domiciliul un bărbat în vârstă de peste patruzeci de ani, persoană cu unele probleme psihice. Spun probleme psihice, referindu-mă la ceea ce face, nefiind încadrat în vreo deficienţă psihică, întrucât a refuzat să meargă la vreun medic. Uneori, când venea la noi în curte, îi în­călzeam mâncare şi îi dădeam să mănânce. Spunea de multe ori „bogdaproste”. Îmi era foarte milă de el.

Tot referitor la mâncare, îmi amintesc o întâmplare.

Vara, eu împreună cu familia ne mu­tăm undeva la doi kilometri distanţă faţă de locuinţa de domiciliu, retraşi de sat.

În jurul nostru se află pădure şi livezi, unde, pe timp de vară, oamenii aduc ani­male la păşune. Lângă livada noastră era un om necăjit, cam de patruzeci-cincizeci de ani, din judeţul Botoşani, şi care păzea vacile unui sătean. Locuia într-un bordei de scânduri, cu o sobă improvizată, fără pat. Stăpânul său nu-i avea grija, aducându-i rar mâncare.

îmi era foarte milă de el. În zilele ploioase, venea aşa de ud de prin pădure,

de storceai hainele de pe el. Noi aveam atunci în construcţie o căbănuţă, aveam doar doi copii (în prezent avem patru) şi locuiam acolo într-o cameră. Tot timpul îl strigam şi îi dădeam de mâncare. Fiind mutat de stăpânul său în altă localitate pentru a avea grijă de aceleaşi vaci şi apă­rând nişte divergenţe între ei, a venit să ne întrebe dacă nu vrem să-l luăm la noi pentru a avea grijă de puţinele animale pe care le aveam. Soţul meu a fost de acord şi l-am primit într-o rulotă, cu sobă, pat, mâncare, făcându-i toate gusturile.

Dacă vroia miere de albine, soţul meu asta îi aducea, dacă vroia peşte şi de ăla îi cumpăra.

Văzând că noi postim, a început şi el să postească. A mers chiar de vreo două ori la spovedit. Era necăsătorit, iar tatăl său, în jur de optzeci de ani, trăia. Soţul meu i-a luat şi telefon şi suna la un vecin pentru a putea lua legătura cu tatăl său. Mama lui murise. Toamna, soţul meu împreună cu el mergea la Botoşani şi îi ducea lemne tatălui său. Eu trimiteam ce aveam prin casă.

Odată, i-am pregătit şi sarmale, hrean, carne pentru friptură, borcane cu zacuscă şi gem şi i-am trimis. S-a bucurat tare mult. Vă daţi seama, bărbat singur, la aşa o vârstă înaintată, cu o pensie foarte mică şi condiţii precare de locuit şi care îşi îneca amarul într-un păhărel!

Acum, nu demult, am aflat că este ziua vecinei mele în vârstă de 88 de ani. I-am pregătit un tort şi i l-am trimis prin fetiţa mea cea mare. Foarte mult s-a bucurat! Tot timpul când fac ceva, pizza, prăjituri sau alte bunătăţi, îi trimit şi ei. Ea este văduvă, locuieşte împreună cu fiica şi ginerele, dar se bucură când vede că se gândeşte şi la ea cineva. Tot timpul când i se defectează maşina de spălat sau vreun aparat electrocasnic mă sună şi mă întreabă dacă pot merge până la ea, să vedem ce se poate face. Mă bucur de faptul că are încredere în mine şi că, uneori, o pot ajuta cu ceva.

Eu lucrez în cadrul unei primării ca asistent social şi ajut pe fiecare om care îmi cere un sfat sau se interesează de un anumit beneficiu. Îmi place foarte mult să ajut oamenii, acesta a şi fost motivul pentru care am ales să urmez Facultatea de Asis­tenţă Socială. Prima mea opţiune a fost medicina, am frecventat şi cursurile Fa­cultăţii de Medicină, un an universitar, tot din acest motiv, de a ajuta oamenii, însă nu m-am regăsit deloc în ceea ce avea să urmeze.

Sunt foarte miloasă şi nu mă vedeam deloc făcând sute de injecţii sau ce mai presupunea acest domeniu.

A.S.

16

Era într-o dimineaţă de vară. Am mai rămas în Biserică un pic după terminarea slujbei, îi ţineam locul maicii care era de rând să stea la lumânări şi la pomelnice. S-a apropiat de mine, cu sfială, o doamnă care mi-a zis că ar vrea să ne rugăm pentru ea şi pentru familia ei, dar nu ştia cum se procedează. Am vorbit cu ea mult, la sfârşit i-am dat agheasmă şi anafură şi, la poartă, câteva iconiţe şi cărticele cu acatiste. Acea doamnă pleca în Italia la lucru, cu familia.

După un an de zile, când s-a întors acasă, a trecut din nou pe la noi şi m-a căutat să-mi mulţumească. Toate i-au mers bine, a găsit serviciu, avea pe chip o bucurie imensă şi-I mulţumea lui Dumnezeu pen­tru oamenii minunaţi pe care i-a scos în cale să o ajute. Şi eu gândeam: ce am făcut, oare, de este aşa?! De atunci, mă consideră ca pe o soră.

Mare mi-a fost mirarea şi mi s-a umplut sufletul de bucurie, cât de uşor poţi ajuta un om sufleteşte şi nici măcar să-ţi dai seama!

T.V.

17

Eram la pangarul mănăstirii şi s-a apropiat de mine o doamnă cu o tânără. Doamna avea ochii plini de lacrimi şi m-a întrebat:

“ Ce să fac pentru ca fiica mea să ia examenul la Facultatea de Medicină?

I-am întins o cărticică şi i-am zis:

Citiţi acest acatist.

L-a luat şi au plecat. După un timp, a venit din nou acea doamnă şi s-a apropiat de mine.

Mă mai ţineţi minte?

Nu, nu vă cunosc pentru că aici vine foarte multă lume.

Fata mea a intrat la Medicină da­torită dumneavoastră şi am venit să vă mulţumesc.

Atunci mi-am amintit de doamna cu fata şi m-am bucurat mult că am putut să fiu de folos.

E.V.

18

Vreau să vă mărturisesc faptul că Bunul Dumnezeu S-a milostivit de mine, ajutându-mă să-L regăsesc în inima mea, aducându-mă la pocăinţă pentru marea Lui iubire de oameni.

Am dorit să-mi caut fericirea şi am constatat că adevărata fericire este numai atunci când sufletul este împăcat cu Dumnezeu. Doresc mântuirea mea, pre­cum şi a semenilor mei. Am avut ocazia să aduc bucurie în inimile câtorva oameni.

Unul dintre ei a trăit în păcate grele, cum ar fi crima. Cu toate că părea un om care se enervează uşor şi încearcă să inti­mideze, nu mi-a fost frică să mă apropii de sufletul lui, gândindu-mă că Dumnezeu este mare şi că, dacă încerc să mă comport cu blândeţe, să îi fiu un bun exemplu, va pune începutul cel bun. Având şi patima beţiei, adesea cădea pe jos şi se lovea la cap, iar mie îmi părea rău să-l văd în acele stări nefericite.

În continuare, vă povestesc ce s-a în­tâmplat. Am auzit o ştire că acel om ar fi murit. Mi-a părut atât de rău pentru el! I-am pus pomelnic la adormiţi şi am dat de pomană pentru sufletul lui. Chiar mă simţeam tristă că a murit nepocăit şi s-a dus în iad. Şi, ce să vezi?! O mare minune! M-am pomenit cu el în faţa mea, viu şi plin de voie bună. L-am îmbrăţişat cu multă căldură şi i-am povestit ce am făcut între timp pentru sufletul lui. Iar el a fost plin de recunoştinţă, zicându-mi că sunt cea mai dulce fiinţă de pe pământ.

Cum să nu te bucuri de astfel de mo­mente unice, când un om rece şi agresiv se transformă în mieluşel?! în cele din urmă, mi-a promis că se va mărturisi la un du­hovnic.

I.B.

19

Adesea întâlnim oameni nefericiţi şi fără de căpătâi, pe care nu putem decât să-i compătimim şi cărora să le răspundem cu multă dragoste, lăsându-le în sufletul în­tristat nădejdea că totuşi cineva le este alături.

Este vorba despre un oarecare Liviu. Acesta s-a născut într-o familie săracă, ulterior rămânând orfan de tată. Nu a pri­mit afecţiunea necesară de la mama lui. S-a făcut mare, a avut multe necazuri şi a fost foarte încercat. A trăit mereu cu im­presia că toată lumea îl dispreţuieşte, că nu ştie pentru ce trăieşte pe pământ. A ajuns, în cele din urmă, să creadă că soarele ar fi Dumnezeu.

Nu cred că întâmplător am avut ocazia să-l întâlnesc pe acest băiat. Am descoperit apoi că este şi schizofrenic. M-am străduit să mă comport cu bunătate faţă de el şi a simţit pentru prima oară că îi pasă cuiva de el şi a putut să se simtă apreciat pentru câteva calităţi pe care le are, printre care aceea de a compune poezii foarte frumoase în limba franceză.

Mă bucur foarte mult că Dumnezeu lucrează prin oameni şi chiar prin mine, ca să aducă bucurie în sufletul unui om singuratic. Mi-a recunoscut că îi sunt cea mai bună prietenă.

Pentru toate acestea, a făcut un gest drăguţ, ca să spun aşa. Mi-a cumpărat un inel din aur şi a rămas fără bani pentru biletul de tren. Compătimind cu durerea şi suferinţa lui, am uitat pentru câteva clipe de frământările mele.

I.B.

20

Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care i le-a făcut Dumnezeu omului este să vină întru simţire, să se mărturisească de toate păcatele şi să pună începutul cel bun.

Cu câţiva ani în urmă am întâlnit un om îndepărtat de Dumnezeu, care nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit niciodată în viaţa lui. El trăieşte într-o mare sărăcie, boală şi îl chinuie patima beţiei. Cu acest prilej l-am abordat zicându-i că îi dau 50 lei dacă se spovedeşte. Bineînţeles, a acceptat şi s-a spovedit pentru prima dată în viaţa lui, la vârsta de 63 de ani.

Am simţit o mare bucurie în sufletul meu cu gândul că Dumnezeu i-a iertat pă­catele şi cu nădejdea că poate se va vindeca de acea patimă. În plus, văzându-l pe el spovedit, am simţit şi eu o uşurare, mai ales gândindu-mă că, dacă ar fi murit, ar fi murit măcar spovedit.

A doua oară s-a spovedit fără să-l re­compensez. Am ştiut că prima spovedanie va da roade şi că va pune începutul cel bun.

I.B.

21

Fiind la Suceava, la o familie de bună credinţă, m-am bucurat să rămân o zi la ei. Aşadar, duminica am petrecut-o cu familia binecuvântată de Dumnezeu.

La amiază, am hotărât să merg la magazinul cel mai apropiat de locuinţa acestora, mai exact în zona George Enescu, Suceava, cu dorinţa de a-mi cumpăra o periuţă şi o pastă de dinţi. Nu mi-am luat portofelul cu bani, dar mi-am pus în bu­zunarul de la geacă 23 de lei şi am pornit spre căutarea unui magazin alimentar (Profi). Eram nehotărâtă, să merg la ma­gazinul cel mai apropiat sau la cel mai de­părtat, dar Dumnezeu mi-a trimis gând s-o iau la stânga, la magazinul cel mai apropiat.

Ajunsă în faţă la Profi, mă aştepta o fetiţă frumos îmbrăcată, o fetiţă ce îmi era necunoscută. M-a oprit şi m-a rugat să-i cumpăr o păpuşă din vitrină, că tare mult îi plăcea şi dorea să o ducă acasă ca să se joace cu ea.

dar de ce cerşeşti, că totuşi eşti îmbrăcată frumos? Cine te-a îmbrăcat?

o doamnă m-a îmbrăcat.

dar mămica ta ce face, nu lucrează?

nu lucrează, cerşeşte şi ea.

am înţeles, tare frumos eşti îmbră­cată. Dar ce păpuşă ai văzut în vitrină?

Veniţi să vă arăt, este o păpuşă la 9 lei.

şi îţi place mult?

da, foarte mult! (râdea fetiţa).

M-am uitat în buzunar şi aveam acei bănuţi pentru fetiţă să-i cumpăr păpuşica la 9 lei. I-am spus:

hai să-ţi cumpăr păpuşa din vi­trină.

Am intrat în magazin şi i-am luat păpuşa.

După ce a luat-o în mână, gândul ei a fost că vrea şi o maşinuţă pentru frăţiorul ei.

Mai aveam în buzunarul de la geacă doar paisprezece lei. Bucuria mea a fost şi mai mare pentru simplul fapt că s-a gândit şi la frăţiorul ei.

Este şi va rămâne pentru mine un lucru sfânt să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-i dăruieşti un strop de iubire din inima ta. M-am bucurat şi, în acelaşi timp, mă gân­deam dacă am bani şi pentru o maşinuţă, ştiind că îmi luasem de acasă bani doar pentru periuţă şi pastă de dinţi. Am întrebat-o:

dar cât costă maşinuţa care ţi-a plăcut să i-o dăruieşti frăţiorului?

dar nu costă mult, unsprezece lei.

M-am uitat în buzunarul de la geacă şi mai aveam paisprezece lei. I-am luat ma­şinuţa, apoi mi-au rămas bănuţi şi pentru o periuţă de dinţi mai ieftină.

Fetiţa s-a bucurat atât de mult, încât a ieşit din magazin, fugind către mama ei, cu păpuşa în braţe şi cu maşinuţa pentru frăţiorul ei.

Am fost la ea şi am întrebat-o:

cum te cheamă?

amina.

ce frumos nume, nu am auzit de el până acum. Îţi plac păpuşa şi maşinuţa?

Da, foarte mult, a răspuns ea ra­diind de fericire.

Mă bucur mult de bucuria ta!

Am plecat atât de fericită! Am traversat strada cu gândul la Amina, o fetiţă fru­moasă, pe care mi-a scos-o în cale Maica Domnului, în Sfânta Zi de Duminică, pentru a putea dărui un strop de bucurie din bucuria luLHristos. „Dar” din „Dar”! Lumină din Lumină! „Bucuria de a dărui!”

M.M.

22

Eram în anul 1997, după terminarea facultăţii.

Într-o zi m-am întâlnit cu o vecină care terminase şi ea Facultatea de Drept, doar că nu susţinuse examenul de licenţă.

Din vorbă în vorbă, mi-a mărturisit că nu are curajul să susţină examenul, întrucât nu are cursurile şi îi vine greu să înveţe toată materia de examen din anii precedenţi. Atunci eu i-am spus că îi voi da toate cursurile mele şi o ajut cu manualele de sinteză pentru examenul de licenţă.

I-am dat acele cursuri şi subiecte de exa­men, iar când termina de învăţat urma să mi le restituie. A venit şi ziua examenelor pentru ea, după care mi-a înapoiat toate cursurile şi mi-a mulţumit.

După câţiva ani, doi sau trei, nu îmi aduc bine aminte, m-am întâlnit cu o pri­etenă comună, care mi-a spus că Graţiela îmi este foarte recunoscătoare că am ajutat-o cu acele cursuri şi încurajări, şi că datorită mie a luat examenul de licenţă.

Atunci am rămas foarte plăcut surprins de ceea ce mi-a spus acea prietenă comună, întrucât mie mi s-a părut atunci doar un simplu ajutor dat, ceva normal şi nu am considerat că Graţiela îmi va rămâne atât de recunoscătoare pentru ceea ce am făcut pentru ea.

Atunci am simţit o bucurie în suflet că, pentru un gest minim pe care l-am făcut pentru o persoană, acea persoană să îmi spună că reuşita ei s-a datorat ajutorului primit de la mine. Dar, de fapt, acel ajutor a venit de la Dumnezeu, doar că a lucrat prin mine.

S.B.

23

Fratele meu este un om harnic şi as spune că este curajos şi optimist. Este un mic antreprenor la ţară, a cărui afacere constă, printre altele, în transportul şi co­mercializarea cerealelor, legumelor şi, uneori, chiar şi a animalelor. Are acasă o mică fermă şi, de fiecare dată când îl întreb cum îi merge treaba, îmi spune că merge bine, indiferent cum este în realitate. Vorba lui e că o să-l ajute Dumnezeu şi nu se plânge. Tot la ţară unde locuieşte, are şi un mic magazin de care se ocupă mama mea. Munceşte mult, alături de părinţi, şi încearcă să fie un bun gospodar, fiu şi soţ.

Uneori, prinde anumite oferte avan­tajoase pentru achiziţionarea mărfii, dar trebuie să cumpere cantităţi mari, iar pentru asta are nevoie de cineva care să-i dea aceşti bani.

Mă bucur tare mult să-l pot ajuta şi, pe cât de mare este stinghereala lui de a-mi cere bani cu împrumut, pe atât de mare este bucuria meacă îi pot fi alături şi se poate baza pe mine.

Ceea ce am observat când vine vorba să-l ajut pe fratele meu este că şi mai mult mă bucură bucuria mamei când aude că el îşi poate rezolva treburile.

Uneori se întâmplă să nu am cât îmi cere el, dar atunci încerc să facă rost din altă parte. De fiecare dată, însă, îi dau cu bucurie nespusă, iar când văd bucuria lui, chiar îmi pare rău că nu-i pot da şi mai mult, sau chiar toată suma. Faptul că îl ajut pe el îmi dă o bucurie imensă şi mie, mă simt un om mai bun, ba chiar îmi doresc să ajut şi mai mult decât atât. Bucuria e mare şi pentru părinţii noştri, să vadă că ne sprijinim unii pe alţii şi suntem apropiaţi.

Este de nedescris bucuria aceea când văd că cineva îşi poate rezolva problemele cu ajutorul meu. Este un sentiment atât de plăcut care îmi inundă sufletul de o dorinţă şi mai mare de a fi altora de folos. Deşi cred că făcând anumite lucruri îi ajut pe alţii, de cele mai multe ori, bucuriile lor devin şi bucuriile mele. Cu cât este mai fericit un om şi mai recunoscător pentru ajutorul pe care-l primeşte, cu atât mai mult îmi doresc să-l ajut.

C.B.

24

Ancuţa este una dintre cele mai bune prietene, un suflet frumos care încearcă să se apropie de Dumnezeu pe zi ce trece. Citeşte multe cărţi duhovniceşti şi caută să ducă o viaţă cât mai curată.

Într-o zi eram la o mănăstire din România, mai exact la Mănăstirea Viforâta din Târgovişte, unde am mers împreună cu Anca pentru a petrece Sfintele Paşti, iar după ce am stat la masă, o doamnă a intrat în vorbă cu noi. Ne-a povestit despre viaţa ei şi ne-a spus că are o fată la liceu care se pregătea pentru examenul de bacalaureat, din ce-mi amintesc, şi tare şi-ar fi dorit ca ea să fie mai apropiată de Biserică.

Doamna aceasta lucra în străinătate, unde ne-a invitat şi pe noi, însă nu am ajuns niciodată.

Ne-a rugat din suflet să o sunăm pe fata ei şi să vorbim cu ea, să-i fim alături şi să încercăm să o ajutăm, dacă se poate, atât cu pregătirea pentru examen, cât şi cu în­drumarea duhovnicească.

Eu şi Anca am fost de acord, mai ales că se vedea că doamna aceasta era o mamă în suferinţă şi că distanţa dintre ea şi fiica ei nu era doar fizică, ci părea să fie şi una sufletească, dar am văzut câtă grijă îi purta, totuşi, fiicei ei.

După câteva ore ne-am văzut din nou cu acea doamnă. De data aceasta avea în mână un bilet cu datele de contact şi douăzeci de euro pe care a insistat să-i primim pentru ajutorul promis. Am luat datele de contact, însă nu am vrut să luăm şi banii pentru că noi voiam să o ajutăm pentru dragostea ei, şi nu în schimbul ba­nilor. La insistenţele femeii am primit banii şi ne-am luat la revedere.

Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe fata doamnei care locuia în alt oraş, însă, din păcate, nu am reuşit să ne vedem. Chiar acum când scriu aceste rânduri, mă gândesc să revin cumva şi să văd cum pot lua legătura. Deşi nu am reuşit să ne vedem cu acea fată, şi eu, şi Anca eram colege de serviciu şi locuiam în acelaşi loc, iar în drumul spre muncă era o bătrână care se bucura de fiecare leuţ pe care îl primea din mila oamenilor care treceau pe acolo.

Unii se opreau şi vorbeau cu ea, iar ea abia aştepta ca cineva să se oprească şi să-i lase fie bani, fie o vorbă bună, fie câteva clipe din timpul său. Acestei bătrâne i-am dat eu şi Anca banii primiţi de la doamna de la mănăstire, banii pe care i-am schimbat ca să fie mai uşor să-i folosească. Nici până azi nu am uitat privirea acelei bătrâne când a văzut banii care erau mai multi decât primea poate într-o zi întreagă.

Atât eu, cât şi Anca ne-am bucurat de bucuria ei. Doamne, ce mulţumire am avut atunci!

C.B.

25

Pentru că întotdeauna din puţină su­ferinţă vine multă bucurie, vă mai povestesc „un episod” petrecut în spital.

Într-unul dintre „pelerinajele” mele la spital, am primit darul care mi-a schimbat toată viaţa. Aceasta se întâmpla în anul 1997. Eram internată în spital la Iaşi. Urma să fac de urgenţă o intervenţie chi­rurgicală. În salon erau şase paturi.

Eu, fiind cea mai tânără, încercam să le ajut pe cât puteam pe doamnele din salon proaspăt operate. Una dintre ele era mai sensibilă şi avea nevoie de un pic mai multă atenţie. Suporta greu durerea şi plângea mai mereu. Pe cât puteam, îi dă­deam ce avea nevoie (nu se putea da jos din pat). Îi mai citeam, îi mai masam picioarele. Un pic mă îndrăgise şi tot îmi spunea:

lasă, când vine fata mea, Maria, care are maşină, am să-i spun să te ducă undeva.

Eu, ca să-i fac pe plac, îi spuneam:

Da, da, mulţumesc.

însă ştiam că nu voi merge, pentru că urma să fiu şi eu operată.

înainte de a vă povesti întâlnirea mea cu Maria, trebuie să vă spun că, de la gea­mul salonului, se vedea în depărtare o bi­serică mare de piatră. Nu ştiam ce biserică este, însă, după aspect, gândeam că este o mănăstire. Şi aşa, în inima şi în mintea mea ziceam: „Ei, părinte, tu sigur faci Sfânta Liturghie acolo, în fiecare zi, uite, te rog, pomeneşte-ne şi pe noi!” Aşa vorbeam eu cu părintele din biserica fără nume, de la geamul salonului.

M-am operat, după o zi m-a adus din nou în salon. Doamna A. nu plecase. Urma să plece a doua zi.

Aşa că fiica ei Maria a venit să o externeze.

Tare bucuroasă, doamna A. mă pre­zintă fiicei. Vorbim noi de una-alta şi, deodată, îmi zice:

Vrei să vin duminică să te duc undeva?

Eu spun:

cum să plec? Cine mă lasă să ies „în plimbare”, operată?!

Nu ştiu ce a făcut Maria, cu cine a vorbit, cert este că duminică, la ora opt, era la spital. M-a luat în maşină şi m-a dus… unde credeţi? La biserica fără nume, văzută de la geam.

Aşa am aflat că se numea Mănăstirea Cetăţuia. Dar, de abia acum vine… Acolo era, într-adevăr, Sfânta Liturghie zilnic şi era, într-adevăr, un părinte care mă auzise şi care… se dovedise că nu era un părinte oarecare (nimeni nu poate fi numit „oare­care”, mă iertaţi!), ci era părintele Teofan Merlă, cel care avea să-mi schimbe toată viaţa. M-a întâmpinat cu aceste cuvinte:

ai venit? Te aşteptam. Te doare tare operaţia??

Binecuvântarea pe care am primit-o prin purtarea de grijă a Maicii Domnului şi a dragostei mariei mi-a dat ocazia să am lângă mine aproape douăzeci de ani un om sfânt. Trăind aproape de sfinţia sa, am văzut Patericul viu. Am văzut trăind (de către părintele!), ceea ce citeam acolo. Ni­ciodată nu voi putea mulţumi îndeajuns pentru dragostea doamnei A. şi a fiicei sale, Maria. Puţina dragoste din partea mea a adus un ocean de binecuvântare.

Slavă Domnului şi Maicii Domnului, Stăpâna noastră, care mi-a explicat cu­vântul „Dăruind, vei dobândi”.

J.F.

26

Odată eram la mănăstire la părintele duhovnic pentru spovedit. Acolo era un tânăr cu mama sa. Băiatul A. avea, săr­manul, cancer la oase şi nu ştia. Mama nu se îndurase să îi spună. Avea dureri, era galben şi adus de spate, mergea prin curte ca o umbră. A venit la mine şi, din una în alta, am intrat în vorbă. Ştiam deja de la părintele de necazul lui (părintele ne spusese tuturor să ne rugăm pentru el) şi de aceea poate l-am primit cu multă du­ioşie. Nu ştiam ce să-i spun. Pur şi simplu parcă aveam mintea golită de gânduri. Am început să-i povestesc despre Athos. Soţul şi fiul nostru merg des acolo, de aceea vorbeam cu multă dezinvoltură, deşi sunt femeie.

Văzusem de atâtea ori Athosul prin ochii lor şi ai părinţilor pe care am avut binecuvântarea să-i cunosc. Cumva, do­ream să-i aprind inima şi să-i dau forţa să lupte ca să ajungă să vadă şi el Grădina Maicii Domnului.

La Vecernie, a stat mereu în spate, lângă mine. Pur şi simplu nu ştiam cum să-l odihnesc puţin. Abia stătea în picioare de dureri.

Pe mamă nici nu puteam să o privesc. Şi eu sunt mamă. S-a terminat slujba şi am fugit direct la chilia pe care o primisem. La un moment dat, am ieşit să merg la baie şi pe hol m-am întâlnit cu mama băiatului. Nu ştiam nici eu, nici ei că stăteam perete în perete. Cu lacrimi în ochi mi-a spus că aşa frumos i-a vorbit fiul ei de mine, că doreşte mult să se facă bine ca să meargă în Athos.

Cum stăteam în hol, iese A. Fiind bolnav, a primit binecuvântare să stea cu mama lui. Bucuros tare, îi spune mamei:

uite, este doamna care mi-a spus de Athos. Ştii, mamă, că acolo este o bu­cată din lemnul Sfintei Cruci? Ştiu eu mi-a spus doamna!

Povestea încă o dată mamei, cu aşa de multă bucurie, parcă uitase de durere şi de boală.

Eu simţeam că mă prăbuşesc, pentru că îmi spusese mama lui că nu se ştie dacă va mai ajunge… Mă implora din ochi, sărmana, să îi ţin bucuria trează. Nu ştiu de ce, dar am scos crucea mea de lemn de la gât, pe care soţul meu o dusese la Athos şi părinţii au închinat-o la Lemnul de Viaţă Dătător al Preasfintei Cruci, la Sfintele Icoane, şi am pus-o la gâtul băiatului, spunându-i, totodată, unde fusese Sfânta Cruce… Nu găsesc cuvinte să vă spun ce bucurie a adus acest mic gest băiatului. Pur şi simplu a început să plângă de bucurie, mi-a cerut voie să mă ia în braţe. Pur şi simplu plângea ca un copil.

Nu am spus nimănui. A doua zi am plecat după Sfânta Liturghie, ba chiar am fugit cumva, ca să evit alte mulţumiri. Am ieşit pe poartă cu ochii în lacrimi şi cu gândul că nu ne vom mai vedea.

Însă, mare este mila Domnului şi judecăţile sunt ale Lui. În anul următor, de Ziua Preasfintei Cruci, pe 14 sep­tembrie, mă sună părintele duhovnic să îmi spună că A. a sunat să-mi mulţu­mească încă o dată pentru cruce şi să-mi spună că a fost în Athos. Bucuria a fost atât de mare, că am început să plâng. Părintele, râzând, îmi spune:

Abia ce-i închisesem unuia care se smiorcăia şi dau de alta…

J.F.

27

Era în anul 2011 după divorţul meu, când m-am întâlnit cu o prietenă pe care nu o mai văzusem de câţiva ani. Am mers la ea la birou la o cafea şi am început să depănăm amintiri.

I-am spus că am divorţat şi, cum eram supărată, mi-a propus să merg cu ea la Mănăstirea Petru Vodă, să vorbesc cu părintele Justin Pârvu. Am stabilit să ne ducem joi, întrucât se face Sfântul Maslu la miezul nopţii, cu şaptesprezece preoţi.

Am plecat la mănăstire, ne-am cazat şi, fiind destul timp până la începerea Sfântului Maslu, am mers la chilia părin­telui Justin. Acolo era un rând destul de mare, ne-am trecut pe listă, eram nr. 125 şi am aşteptat.

A sunat de masă, dar, văzând că intrase o persoană, i-am propus să mergem să mâncăm, pentru că oricum mai aveam de stat şi nu ne luaserăm nimic de mâncare la noi.

Cât timp am mâncat, nu cred că a tre­cut mai mult de o jumătate de oră şi ne-am întors la chilia părintelui. Când am ajuns, mai erau doar trei-patru persoane. Flori, aşa o cheamă pe prietena mea, mi-a spus că din cauza mea, că am mers să mâncăm, s-ar putea să nu mai intrăm la părintele. Ştiu că i-am spus atunci că părintele mă aşteaptă, că trebuie să-mi dea duhovnic. Ea a tăcut, m-a lăsat în plata mea, dar, spre surprinderea ei, când am intrat la sfinţia sa, parcă m-ar fi aşteptat, că după mine nu a mai primit pe nimeni şi mi-a scris un bilet cu numele părintelui la care să merg să mă spovedesc. Am plecat atât de uşurată de la părintele din chilie, de parcă îmi luase toată greutatea pe care o aveam pe suflet.

Am mers la Sfântul Maslu, am pus o sticlă cu ulei aşa cum se obişnuieşte şi a început slujba.

Erau foarte mulţi preoţi şaptesprezece numărasem şi am rugat-o să-mi arate care este părintele Spiridon. La sfârşitul slujbei mi l-a arătat, iar bucuria mare a fost că părintele chiar sticla mea cu ulei o luase de pe masă ca să-i miruiască pe oameni.

încă o dată mi-a arătat Dumnezeu că părintele Justin a ştiut la cine să mă trimită. Bucuria mea a fost că din acea zi am în­ceput să mă spovedesc şi să rămân legată sufleteşte de părintele Justin şi de mă­năstirea ctitorită de el, „Petru Vodă”.

îi sunt recunoscătoare prietenei mele pentru că datorită ei am ajuns să iau drumul credinţei.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

S.B.

28

Iubesc să dăruiesc!

Această formă de iubire, cea faţă de semenii noştri, completează întregul din care am fost creată.

Obişnuiesc să dăruiesc tot timpul anului, însă, în perioada sărbătorilor de Crăciun, fac asta cu mai multă încântare.

O să redau în câteva fraze o întâmplare petrecută în luna decembrie 2020, în pe­rioada pandemiei de coronavirus, într-o seară de sâmbătă, când am mers împreună cu cei trei copii ai mei la o familie necăjită care avea doi copii.

Tatăl acestora îi părăsise şi erau crescuţi doar de mama lor care făcea eforturi mari pentru a le asigura cele necesare. Fetiţa avea opt ani, iar băieţelul doar trei ani. Şcolile erau închise şi fetiţa stătea acasă singură toată ziua şi îşi făcea temele, iar băieţelul era la creşă, în timp ce mama lor lucra la o fabrică de confecţii.

Le-am dus multe alimente, hăinuţe, jucării, produse de igienă şi o carte cu mul­te experimente ştiinţifice (pe care o ceruse fetiţa de la Moş Crăciun).

Ne-au întâmpinat cu ţipete de fericire, copiii s-au jucat mult, nu mai voiau să se întoarcă acasă.

Am plecat cu lacrimi în ochi de fericire, că pot să ajut şi să ofer atâta bucurie din puţinul meu. Copiii mereu mă întreabă când mai mergem să ajutăm alţi copii ne­căjiţi, pentru că, la rândul lor, au simţit o mare bucurie, dăruind!

AF.

29

La Biserica unde lucrez am cunoscut un băiat orfan, pe nume Mario. Acesta era un băiat deosebit de respectuos şi ascul­tător. Era o bucurie doar să îl primesc şi să îl ascult. Nu aveai cum să stai de vorbă cu el, fără să îţi ajungă direct la suflet. Zilnic, Mario se juca cu fetiţa mea, Elisabeta, în curtea Bisericii.

În acea perioadă, Mario era în grija surorii lui vitrege, care, la rândul ei, avea un copil de vreo trei anişori.

La un moment dat, sora lui s-a în­drăgostit şi s-a mutat cu fiul ei la viitorul soţ. Însă acesta nu îl accepta şi pe Mario la el în casă.

Atunci, profesoara lui Mario, care ţinea foarte mult la el, m-a sunat să-mi spună situaţia în care se afla Mario, că nu mai avea unde să stea. Mi s-a rupt inima pentru acest copil deosebit şi am decis să îl iau în grija mea câteva luni, până se aranjau lucrurile în privinţa lui. Urma să aibă loc un proces în care Mario ar fi rămas la bunicul lui, dar nici acesta nu era sigur dacă să îl ia sau nu în grijă pe Mario.

Între timp, eu am hotărât să îl iau acasă la mine şi mare a fost bucuria şi recunoştinţa acestui băieţel, pentru alegerea pe care am făcut-o. Zilnic, acesta îmi mul­ţumea, iar ochişorii lui mă copleşeau cu bunătatea şi gingăşia lor. Au urmat zile minunate, în care Mario se simţea excelent acasă cu noi şi cu Elisabeta.

După două luni însă, am simţit că, din cauza situaţiei mele financiare precare, nu mai făceam faţă. Trebuie să menţionez că îmi cresc singură copilul şi atunci situaţia aceasta începuse să fie tot mai dificilă. Însă Maica Domnului a lucrat aşa de potrivit, că „întâmplarea” a făcut astfel încât Mario să fie adoptat de un domn, fost pilot,

împreună cu soţia sa, care-şi dorea foarte mult un copil, şi nu putea să îl facă.

Acum, Mario trăieşte în pace şi linişte şi, mai presus de orice, în multă iubire!

G.B.

30

În urmă cu doi ani, împreună cu sta­reţul unei mănăstiri din România, am decis să găsim un teren într-o ţară înde­părtată din Europa, unde n-a fost niciodată o mănăstire ortodoxă.

Cu mila Maicii Domnului, am găsit un loc deosebit, unde, încă de la intrare, sunau clopotele, cu toate că nu erau nicăieri clopote, iar episcopul locului a luat hotă­rârea că acolo trebuie să se facă o mănăstire.

Cu mila Domnului, într-un an a fost totul gata, ceea ce este aproape imposibil omeneşte, ţinând cont de faptul că trebuia construită Biserica şi trebuiau să se facă şi chiliile. După nişte eforturi uriaşe şi chel­tuieli financiare, a avut loc sfinţirea Bisericii.

A fost o bucurie imensă, la care s-a adăugat şi venirea unei mulţimi de credin­cioşi din toată lumea!

Vreau să vă spun că am avut nişte bu­curii de nedescris în momentul în care românii care locuiau în acea ţară veneau să ne mulţumească, pentru că acum aveau şi ei unde să se roage.

Între timp, s-au botezat foarte mulţi localnici şi au trecut la Ortodoxie! Este, oare, o bucurie oarecare atunci când vezi că, la capătul Europei, flutură steagul României şi, mai mult decât atât, românii au întemeiat prima mănăstire ortodoxă din istoria acestei ţări?!

M.B.

31

Iată o altă întâmplare care îmi dove­deşte pentru a nu ştiu câta oară mila lui Dumnezeu!

Am un prieten medic stomatolog, care, în urmă cu un an, era evanghelist şi un mare susţinător al celor care nu cred în preoţi şi în religia ortodoxă. Mai mulţi prieteni m-au sfătuit să nu mai vorbesc cu el despre Ortodoxie pentru că este un subiect de batjocură pentru el şi o să am probleme în privinţa lui, din acest punct de vedere.

Şi, ca să vedeţi cum a rânduit Bunul Dumnezeu, într-o duminică, după Sfânta Liturghie, am mers împreună cu familia mea la un restaurant să servim prânzul.

Acolo ne-am întâlnit şi cu doctorul. Inevitabil, am ajuns să discutăm despre Biserică. La un moment dat, i-am spus că, pentru el, cel mai bine ar fi să meargă în Sfântul Munte şi, după ce se va întoarce, mai stăm de vorbă.

Nu după mult timp, nişte prieteni ai mei au plecat în Sfântul Munte şi l-au luat şi pe doctor. Aşa, ca o mică paranteză, el nu mai vorbea cu socrul său de câţiva ani, chiar dacă stăteau în aceeaşi curte.

Ce credeţi că s-a întâmplat după reve­nirea din Sfântul Munte? Primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns acasă a fost să meargă la socrul său şi să-i ceară iertare, apoi m-a sunat şi mi-a spus că acum şi-a dat seama că timp de cincizeci de ani a mers pe „contrasens”. Bineînţeles că imediat a trecut la Ortodoxie. Iar acum este nelipsit de la slujbe, ţine toate pos­turile, fiind mai râvnitor decât mine.

Aşadar, am avut o bucurie imensă în momentul în care m-a sunat să-mi mulţumească pentru că a găsit Adevărul!

M.B.

32

În urmă cu câţiva ani, m-a sunat un prieten care m-a rugat să vină să-mi spună ceva foarte urgent. Eu eram în acel moment la restaurant. A venit şi mi-a zis că un angajat de-al lui, care avea doar câteva zile de lucru şi era şi minor, şi-a băgat mâna într-un malaxor şi i s-a tăiat mâna!

Băiatul era deja internat la spital, iar el era disperat.

Mai demult, eu îi spusesem să mai vină şi el când poate pe la slujbe, dar mereu îmi spunea că nu are timp.

Eu îl cunoşteam pe doctorul la care era repartizat băiatul. Am plecat imediat acolo, iar el deja îl operase pe băiat, mun­cind câteva ore. Când am ajuns la el, ne-a spus că nu se mai poate face nimic şi că la niciun spital din lumea asta nu poate să-i mai salveze nimeni mâna, deoarece ea nu a fost doar tăiată, dar a fost şi smulsă şi nu se mai puteau lega tendoanele şi ar fi bine să alegem o proteză pentru mâna lui.

A doua zi urma să-i amputeze mâna, deoarece risca să facă şi complicaţii foarte mari. Operaţia nu reuşise, iar organismul nu accepta partea de mână tăiată.

Atunci i-am spus prietenului meu să mergem la o mănăstire să vorbim cu pă­rintele Matei, să vedem ce soluţie găsim. Am ajuns la mănăstire şi părintele stareţ ne aştepta.

I-am spus ce necaz avem şi, fără să stea pe gânduri, s-a dus şi a luat o batistă pe care a înmuiat-o în uleiul din candela de la icoana Sfântului Ierarh Nectarie. Ne-a spus să mergem la spital şi să punem batista pe care ne-a dat-o pe mâna operată a băiatului.

Am fugit la spital, dar problema era că băiatul era la reanimare, iar noi nu aveam acces şi nici nu era permis să intri cu obiecte nesterilizate. Am reuşit, până la urmă, să intrăm la băiat, i-am dat batista şi l-am rugat să o înfăşoare pe mâna operată, fără să-l vadă asistentele, el neştiind că a doua zi urma să-i fie tăiată mâna, definitiv.

A doua zi de dimineaţă, doctorul care urma să-i taie mâna s-a dus în salon ca să-i spună băiatului că urma să-l opereze. Pri­vind la mâna băiatului, a văzut că are o batistă înfăşurată şi l-a întrebat de ce a folosit acea batistă, în condiţiile dificile în care nu este permis aşa ceva în sala de reanimare.

Dar, după ce a dat batista la o parte, a constatat cu mare uimire că mâna a prins culoare şi că organismul acceptase partea tăiată. Ne-a spus emoţionat că este „o mare minune” şi că nu-şi poate explica din punct de vedere medical.

Acum băiatul îşi mişcă mâna normal, iar prietenul meu este nelipsit de la slujbele Bisericii. Pentru el acest necaz a fost confirmarea faptului că, fără Dumnezeu, nu putem face nimic!

M.B.

33

„Milostenia”, frumoasa fecioară şi fiica cea mare a Împăratului Ceresc, i s-a arătat aievea Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei. Este cea mai la-ndemână virtute pentru orice creştin.

Şi niciodată binele făcut nu rămâne nerăsplătit. Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună făcută aproapelui!

De multe ori, de-a lungul vieţii, am primit dublu ce am dăruit! Şi, minunile, în general, sunt cele pe care le vezi în lucrurile mărunte din fiecare zi!

Odată, am dăruit cuiva un pachet mic de 250 g de cafea şi, în aceeaşi zi, am primit unul mare de 500 g. Sau, dacă dădeam o ciocolată Milka mică, primeam una dublă sau chiar triplă.

Cea mai recentă minune de acest fel este de acum două luni. În luna decembrie 2020, am pregătit împreună cu sora mea un pacheţel cu câteva alimente şi daruri pentru o doamnă din Bucureşti care se afla într-o situaţie dificilă (şi sufletească, şi financiară). Înainte de a închide coletul, ne-am hotărât să îi punem şi nişte bănuţi, aşa că am adăugat o sută de lei, fiecare câte cincizeci. Nu ne-am gândit la nicio recompensă, dar Domnul, care nu lasă nici paharul cu apă nerăsplătit, ne-a făcut o mare bucurie.

În aceeaşi lună, după ce am trimis pachetul doamnei, am primit un cadou de Crăciun.

Şi eu, şi sora mea aveam fiecare câte o cutie cu daruri, iar în cutie câte cinci sute lei fiecare, deci, în total, o mie de lei!

Şi, în clipa aceea, ne-am dat seama cum Dumnezeu ne-a răsplătit milostenia făcută cu puţin timp în urmă! Şi, dacă aici pe pământ, îţi răsplăteşte Domnul pentru lucruri mici şi chiar vremelnice, dar acolo, Sus, ce daruri şi bunătăţi vor primi toţi cei care şi-au făcut-o „prietenă” pe fiica cea mare a Marelui împărat?

I.H.

34

Sunt o persoană mai mult decât îm­plinită sufleteşte, căci Dumnezeu m-a învrednicit, din marea Sa iubire, de multe bucurii în zilele mele de până acum.

Una dintre cele mai mari bucurii în viaţa noastră de pe pământ e aceea de a-L primi pe Hristos, Stăpânul a toate, atunci când vine la noi prin mâna întinsă a unui sărman, prin ochii înlăcrimaţi ai unui suferind, prin urechile unui surd de cuvânt şi sfat duhovnicesc.

Sunt ani buni, destul de multicei, încât mintea mea nu-şi mai aminteşte exact momentul primei întâlniri cu una dintre cele mai mari bucurii ale mele, însă e bine că nu a uitat totul.

Când am venit prima dată aici, în acest sat, după căsătorie, nu prea ieşeam din curte, având probleme locomotorii. Pe atunci putea merge ea, bătrânica mai plinuţă, care păşea greu,dar care zilnic străbătea satul cu toiagul pe umăr, de care mai mereu stătea agăţată o sacoşă.

Nu mi-a trebuit mult timp ca să o bag în seamă, mă atrăgea mult. Nu ştiu prea multe, nu m-a interesat vreodată mai mult viaţa ei anterioară decât cea de acum, starea ei zilnică. Sănătatea ei mentală era afectată, fapt care a ajutat-o să ducă atâtea poveri şi suferinţe, pe care, dacă le puneai pe umerii unui voinic sănătos, nu le-ar fi putut duce.

Ne-am îndrăgit reciproc. Avea mo­mente când judeca bine lucrurile, altele când nu, însă avea o memorie de fier.

Trăia singură într-o căsuţă dărăpănată de la marginea satului. Dacă nu mă vedea, se aşeza pe bancă la poartă şi aştepta să apar prin curte. Dacă nu se întâmpla asta, după un timp pleca, însă niciodată nu a întrecut măsura. Erau zile în care doar lua ceva şi pleca, dar nu fără să mă întrebe de părinţii mei, de rudele mele, cum o mai duc… Erau şi zile în care îmi călca pragul casei şi împreună mâncam la aceeaşi masă şi se bucura văzându-mi copiii făcând lucruri amuzante, mici fiind. Îi spălam hainele uneori, căci avea nevoie. Era o fe­meie care toată viaţa i-a tămâiat pe cei plecaţi dintre noi.

Era nelipsită de la Biserică, deşi, „dreapta” şi „stânga” şuşoteau că „miroase”. Era şi motivul pentru care nu era agreată şi era înlăturată. Dar, de la Biserică n-a lipsit până când a căzut la pat. Nimeni nu credea că se va mai ridica vreodată, însă a făcut-o!

Dumnezeu ne-a mai dat o lecţie şi şansa de a putea pune bile albe, în coşul mântuirii oricăruia dintre noi, cei care am fi putut şi am fi vrut să ajutăm.

Când Domnul a decis să-l ia pe tatăl meu, mi-am cumpărat un scuter electric pentru persoane cu dizabilităţi ca să pot merge zilnic la cimitir şi a fost momentul oportun, căci de mult aveam nevoie să pot ieşi şi eu la Biserică în orice moment, să pot merge până la magazin sau în locuri aproape de casă, pentru a mai re­zolva câte ceva.

Tot timpul am fost dependentă de maşină şi de timpul soţului.

Şi, cum toate sunt rânduite până în cel mai mărunt detaliu de Creator, Ioana, bătrânica mea, locuia lângă cimitir, oferindu-mi şi aici bucuria întâlnirii cu ea. Acum eram eu cea care îi treceam pragul aproape zilnic. Mereu era aşezată pe prispa căsuţei, privind la tot omul care trecea pe drum, aşteptând ca cineva să o întrebe câte ceva. Ce bucuroasă era chiar şi numai de acest lucru! Uneori, dormea, şi nu o tre­zeam. Alteori, mergeam întâi la cimitir şi apoi la casa ei, iar ea făcea pe supărata, căci credea că nu voi trece.

Au fost şi dăţi când nu am trecut din lipsa timpului, a grabei acesteia lumeşti şi regretam, acum cu atât mai mult, şi ştiam că aşa va fi. M-am bucurat pentru ea şi cei ca ea, pentru că şi Dumnezeu Se milostiveşte de noi, păcătoşii!

Nu de mult, ba chiar de puţin timp, Ioana nu mai este la căsuţa ei, că Domnul a hotărât că e timpul să meargă la El. Cu o zi înainte am fost la ea, îmi spunea cam aceleaşi lucruri ca de obicei, deşi mai apă­sat. Am venit acasă cu sufletul îndoit, însă nu m-aş fi gândit că a doua zi o voi găsi altfel, cu ochii închişi pentru totdeauna, nemaiputându-se uita în urma mea.

Dar, sunt convinsă că mă priveşte de acolo de Sus şi asta îmi dă speranţă că se roagă pentru mine. A venit vremea să se bucure şi ea de desfătările cereşti, eu aşa cred că este! Iar pe mine, păcătoasa, m-a învrednicit Dumnezeu să-i fiu alături, chiar şi pe ultimul drum, şi m-au încercat sentimente nemaitrăite până atunci.

Aşa trebuie să fie înmormântarea unui creştin adevărat, precum a fost a ei. Şi, deşi au fost câteva persoane care o însoţeau pe ultimul drum, eu am simţit cum, în aer, cete îngereşti îi conduceau sufletul!

Ce bucurie a aflat sufletul meu! Şi încă aflu, căci nu s-a oprit timpul… Slavă Domnului pentru toate!

C.O.

35

Nu piere niciodată

Un bine semănat.

Când mai în lipsă fi-vei, îţi vei primi ce-ai dat!

Bucuria de a dărui nu se compară cu nicio bucurie pământească, mai ales atunci când cel căruia îi dăruieşti nu îţi poate răsplăti în vreun fel pe lumea aceasta. Poate doar cu RUGĂCIUNEA!

Oricum, Dumnezeu nu rămâne nicio­dată dator şi răsplăteşte de multe ori înzecit, şi în viaţa aceasta, dar mai ales în viaţa viitoare!

Nu întâmplător, din înţelepciunea po­porului român s-a născut zicala: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută!”

De nenumărate ori am văzut şi m-am convins cât este de adevărat lucrul acesta.

În urmă cu aproape treizeci de ani, într-o zi pe când mă întorceam de la şcoală, în drum spre casă, am întâlnit un sărac care nu putea merge şi stătea la marginea drumului şi cerşea. Neavând niciun ban la mine, nu ştiam cum aş fi putut să-l ajut. Dintr-odată, mi-am adus aminte că nu mâncasem ceea ce aveam în pacheţelul luat de acasă pentru ziua respectivă. Am scos, aşadar, pacheţelul din ghiozdan şi i l-am dat săracului, gândindu-mă că eu mai rezist până acasă şi voi mânca atunci. Îmi aduc aminte că aveam un măr, un corn şi ceva dulce.

După ce m-am despărţit de omul sărac, mi-am continuat drumul spre casă. Între timp, mi-a venit gândul să trec pe la serviciu unde lucra mama. Zis şi făcut. După ce am schimbat câteva vorbe cu ea, povestindu-i ce am făcut în acea zi la şcoală, mă pregăteam să plec. Dintr-odată, mama mă întreabă:

Nu vrei să mănânci ceva? Până ajungi acasă mai durează şi poate ţi-e foame.

Bineînţeles că nu i-am spus nimic despre săracul întâlnit pe drum şi că îi dădusem pachetul cu mâncare. Ca să nu o mâhnesc, am acceptat. După ce mi-a aşe­zat masa într-un colţ al biroului, nu-mi venea să cred ochilor ceea ce vedeam. Exact ceea ce, cu puţin timp în urmă, îi dădusem săracului se afla în faţa mea. Am mâncat pe nerăsuflate, mulţumindu-I Domnului în sinea mea, pentru marea Lui bunătate. Aveam impresia că mi-a fost trimisă din Rai…

Atâta bucurie am simţit înlăuntrul meu, încât, atunci când am ajuns acasă, nu am mai mâncat nimic. Nu mai sim­ţeam nevoia. Deşi, pentru alţii, poate nu înseamnă mare lucru, pentru mine, la vremea aceea, a însemnat enorm. M-am convins că Dumnezeu nu rămâne ni­ciodată dator!

N.H.

36

În urmă cu vreo zece ani, mă aflam în Bucureşti împreună cu sora, mama şi mătuşa mea. Aveam nişte lucruri de pus la punct. După ce le-am rezolvat, sora mea s-a gândit că ar fi bine să mergem şi să ne închinăm şi la câteva Sfinte Moaşte ce se află în Bucureşti, ca să le mulţumim Sfin­ţilor pentru tot ajutorul primit.

Am plecat, aşadar, cu tramvaiul şi cu metroul să ne închinăm Sfântului Ierarh Nectarie, Sfântului Ierarh Spiridon, Sfân­tului Mucenic Ciprian şi Sfintei Muceniţe Iustina, Sfântului Dimitrie Basarabov şi Sfântului Mare Mucenic Mina, care ne-au ajutat de nenumărate ori.

Când am plecat de la Biserica Sfântului Mare Mucenic Mina, chiar la poartă stătea un băiat de la orfelinat şi cerşea. Am trecut în grabă pe lângă el, îndreptându-ne spre tramvaiul care urma să ne ducă acasă. Însă, după câţiva paşi, mi s-a făcut milă de el, m-am întors înapoi, am scos zece lei din buzunar şi i-am dat băiatului. Reţin foarte bine că m-am uitat spre Biserică şi am zis în gândul meu: „Sfinte Mare Mucenic Mina, să ştii că ţie îţi dau aceşti bani!”

Nici acum, după atâţia ani, nu ştiu cum de mi-a venit să-i spun lucrul acesta sfântului.

După ce ne-am urcat în tramvai, după vreo două-trei staţii, s-a apropiat de mine o doamnă şi mi-a întins o hârtie de o sută de lei. Pe vremea aceea, în­semna foarte mult. Iniţial, am crezut că poate vrea să-mi dea un pomelnic, dar dânsa insista să-i primesc, aşa, pur şi simplu. Eu refuzam, mai ales pentru faptul că nu o cunoşteam. Numai când mi-a spus că doreşte să-i primesc pentru Sfântul Dimitrie Basarabov se apropia ziua prăznuirii sfântului, 27 octombrie am acceptat. Am apucat doar s-o întreb cum o cheamă, spre a o pomeni. Preabunul Dumnezeu să-i răsplătească în­sutit întru împărăţia Sa! Imediat după ce am primit banii, mi-am adus aminte de ceea ce îi spusesem în gândul meu Sfântului Mare Mucenic Mina, cum că de fapt lui îi dădusem cei zece lei, oferiţi băiatului de la orfelinat. Cred că atunci a lucrat „în echipă cu Sfântul Dimitrie Basarabov.

De nenumărate ori am primit înapoi ceea ce am dăruit, ba chiar mai mult. Odată, mai aveam vreo 600 ml de ulei de măsline. Cineva ne-a întrebat atunci dacă mai avem ulei de măsline şi dacă i-am putea da. Recunosc faptul că eu, atunci, m-am gândit să-l oprim pentru noi, deoarece nu mai aveam mult, dar sora mea a zis:

hai să-i dăm, că ne va trimite Dumnezeu altul!

I-am pus, aşadar, într-o sticlă, 500 ml de ulei şi i-am dat-o. Peste o săptămână, am primit nu 500 ml, ci 5 litri de ulei de măsline. Nu ne venea să credem, mai ales că niciodată persoana respectivă nu ne-a trimis aşa ceva. Această minune cu înmul­ţirea uleiului s-a repetat de cel puţin cinci sau şase ori. De câte ori am dăruit cuiva din uleiul pe care îl aveam, am primit înapoi dublu sau triplu.

Altădată, am pregătit într-o pungă un pachet mare de cafea, pentru a-l dărui unei doamne căreia îi place cafeaua foarte mult. Numai că a intervenit ceva şi doamna respectivă nu a mai trecut pe la noi în ziua aceea, rămânând să-i dăm plasa când ne vom mai întâlni. Minunea a fost că tocmai în acea zi, spre seară, ne-au vizitat nişte prieteni şi ne-au adus în dar două pachete mari de cafea. Exact aceeaşi cafea pe care noi o pregătiserăm de dimineaţă să o dăruim. Deci, nici nu apucaserăm să dăm plasa respectivă şi Dumnezeu, Care pe toate le cunoaşte şi în Cartea Căruia sunt scrise faptele noastre, chiar înainte de a le săvârşi, ne-a încredinţat, încă o dată, că răsplăteşte cu dărnicie şi pentru cel mai mic lucru pe care îl facem spre slava numelui Lui.

N.H.

37

Bucuria de a dărui nu este uşor de realizat, de cele mai multe ori. Cu sigu­ranţă, avem mult mai multe gânduri de a face bine, de a dărui ceva decât se întâmplă efectiv în realitate. De ce? Poate unde există prea multe ispite şi piedici în a avea această bucurie sau unde nu avem noi suficient curaj şi hotărâre în a da. De multe ori ne imaginăm că trebuie să dăruim foarte mult (peste ce putem noi) pentru a ajuta sau a oferi o bucurie cuiva, dar cu siguranţă nu este aşa.

Eu personal am avut de foarte multe ori gândul şi dorinţa de a ajuta pe cineva.

Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale oameni pe care i-am putut ajuta, le-am putut oferi o bucurie, însă, de cele mai multe ori, a rămas totul doar în gândul meu, am rămas doar cu dorinţa de a face bine, de a aduce bucurie. Poate darurile făcute pe loc, fără vreun plan anume, sunt cele mai satisfăcătoare şi îţi aduc o mare bucurie.

Spre exemplu, eram odată la rând la casierie la un supermarket şi în faţa mea se afla o bătrânică şi nu îi ajungeau banii să achite cele câteva produse pe care le cum­părase. Fără să stau pe gânduri, i-am spus casieriţei că nu e nicio problemă, pentru că plătesc eu cumpărăturile acelei bunicuţe. Era chiar în ziua prăznuirii Sfintei Prea­cuvioase Parascheva. Bătrâna mi-a mulţumit din suflet, însă eu i-am spus ceva: „Să ne ajute Sfânta Preacuvioasă Parascheva!”

Bunul Dumnezeu aşa mi-a pus în gând şi ne-a oferit o bucurie mare şi mie, şi acelei femei.

Odată, am mers în piaţă să fac nişte cumpărături şi, când să plec, am văzut o bătrânică pe acolo care striga în gura mare că are usturoi de vânzare. Avea mâinile aşa muncite! Am cumpărat usturoi de la ea, însă i-am oferit mai mult decât a cerut. A fost aşa de fericită, încât s-a repezit şi mi-a pupat mâna. Am fost incredibil de bucu­roasă că am putut s-o ajut, emoţionată şi totuşi tristă, gândindu-mă la gestul ei, întrucât aş fi vrut să-i sărut eu mâna muncită!

O altă experienţă de-a mea: în postul unui Crăciun, m-am rugat Bunului Dumnezeu să mă ajute să fac milostenie şi am început să întreb în stânga şi în dreapta, dacă e cineva care are nevoie de ajutor. O colegă de serviciu mi-a spus că părintele ei duhovnic are o fiică duhovnicească ce are patru copii şi are nevoie de ajutor. Am vorbit cu dânsul, m-am întâlnit acolo, la biserică, cu acea femeie care, de emoţie, pur şi simplu a început să plângă. Am cumpărat dintr-un supermarket produse alimentare şi m-am dus în vizită la ea, ca să le duc. Avea patru copii atât de frumoşi, aşa cuminţi şi frumoşi, educaţi… şi toţi aveau nume de sfinţi. Trăiau toţi (femeia cu soţul ei şi cei patru copii) într-o mică garsonieră. M-am bucurat foarte mult că am putut ajuta puţin această familie. De Sfintele Paşti am sunat-o şi am întrebat-o direct de ce are nevoie, ca să-i cumpăr. Am luat ce mi-a cerut şi am fost din nou în vizită. M-am bucurat foarte tare când ne-am mutat la casă şi mi-am imaginat imediat că această femeie mă poate ajuta, cumva, la treburile gospodăreşti (contra cost, bineînţeles, pentru că nu avea ser­viciu!), eu având în gând mult mai mult… voiam să-i ofer multe produse din curte şi cumpărate, de câte ori ar fi venit, ba mai mult, să vină şi cei mici să stea prin livadă,

să se joace şi să le fim apropiaţi, ca să-i putem ajuta mai mult. Din păcate, ea nu a fost de acord. Am rămas cu bucuria că i-am ajutat cum am putut până atunci şi cu tristeţea că, deşi gândul şi sufletul meu dorea, parcă, să-i vadă pe acei copii cres­când şi să îi ajut cum pot. Nu am putut totuşi să ne apropiem şi să ne ajutăm mai mult. Aşa a fost voia Domnului!

O altă experienţă tare emoţionantă a fost când am primit pe e-mailul de la ser­viciu invitaţia de a oferi un cadou de moş Crăciun unui copil de la o şcoală de surdomuţi. Am primit cu drag scrisoarea unei fetiţe şi am încercat să găsesc produsele dorite de ea. Aşa au făcut mai mulţi colegi şi pentru alţi copii de la acea şcoală.

La serbarea de la şcoala lor, am mers acolo şi le-am oferit cadourile. Erau aşa de bucuroşi de serbare, de muzică (ei fiind surdomuţi), de cadouri! Erau atât de nor­mali, atât de bucuroşi şi atât de frumoşi! Şi acum îmi dau lacrimile când îmi revine în suflet acea bucurie, acea emoţie!

N.I.

38

Vecina mea de apartament are doi copii, o fată cam bolnavă şi un băiat care duce tot greul. Părinţii sunt despărţiţi şi mama îi lasă des singuri în casă. De aceea, ei sunt în cea mai mare parte a timpului la mine, cu copiii noştri. Astfel, au ajuns să mă considere ca pe o mamă.

Anii au trecut şi Matei, băiatul, trebuia să dea examen pentru admiterea la liceu. Văzând că, într-un fel, trebuia să se descurce mai mult singur, l-am îndem­nat să dea la şcoala militară. Mi-am zis în sinea mea: are internat, are mâncare, are program şi, când va termina, va avea şi un rost în viaţă. Problema era că nu era atât de iscusit în ale matematicii. A mai făcut un pic de pregătire cu cineva milostiv şi, cu ajutorul Maicii Domnului, a venit vremea examenului. Mă trezesc în dimi­neaţa aceea cu Matei la uşă, că îmi spune să-i dau metanierul meu de la mână (îl primisem în dar de la un părinte din Sfântul Munte) că ştie că va lua examenul dacă îl va purta. Nu prea am vrut, am zis că nu e talisman, ba chiar un pic mă supă­rasem. Dar, pentru că timpul era scurt, el

insista, i l-am dat. Când s-a întors, a zis că va intra. Eu, recunosc, eram mai reţi­nută… ştiam subiectele… Dar, cu ajutorul Maicii Domnului, a intrat!

Am mers la spovedit şi i-am povestit părintelui duhovnic care mi-a spus că dragostea lui este aşa mare, încât a crezut că acel metanier din Sfântul Munte îl va ajuta şi l-a ajutat cu adevărat! Sunt con­vinsă că dragostea este cea care l-a ajutat cu adevărat!

Când a aflat rezultatele, a venit într-un suflet la noi să ne spună. M-a durut că nu a simţit nevoia să meargă la mama lui, prin Matei am învăţat din nou că, în primul rând, copiii au nevoie de dragoste. Numai ea, dragostea, le dă aripi să zboare, să realizeze unele lucruri pe care nici nu gân­desc că le pot realiza. Matei a fost exemplul meu pentru cuvintele „Dragoste de mamă”!

Au trecut de atunci mai bine de cinci­sprezece ani… am uitat. Dar, Dumnezeu, Care ştie toate, a lucrat într-un mod mi­nunat ca să-mi amintesc de el şi să po­vestesc acum.

J.F.

39

Interpretând greşit versetul biblic „Daţi şi vi se va da”, mulţi au ajuns să con­sidere că, dacă dau, vor şi primi. Mergând mai departe pe acest principiu, unii chiar încep să-şi programeze „dăruirea” în scopul de a primi ceva în schimb, anticipează, caută beneficii. Dar o inimă care dăruieşte nu va oferi dintr-un sentiment de obligaţie sau datorie! O inimă care dăruieşte nu aşteaptă ceva la schimb! Nu-şi doreşte să fie văzută sau aplaudată pentru ce a oferit, ci dăruieşte, pur şi simplu, simţind că face bine, că aduce o bucurie în viaţa unui om.

O parte dificilă de înţeles a vieţii creş­tine este faptul că făcându-ne ucenici ai lui Hristos nu înseamnă că devenim imuni la încercările şi necazurile vieţii. De ce ar îngădui un Dumnezeu Bun şi Iubitor de oameni să trecem prin încercări, cum este, de exemplu, moartea unei persoane dragi? Sfânta Scriptură ne învaţă în mod clar că Dumnezeu îi iubeşte pe copiii Lui şi face ca toate să lucreze împreună spre binele nostru.

Aşadar, aceasta înseamnă că încercările şi necazurile pe care le îngăduie în viaţa noastră sunt parte din această conlucrare a tuturor lucrurilor spre bine. Prin urmare, pentru credincios, toate trebuie să aibă un scop divin.

Fiecare om trece, cel puţin o dată în viaţă, prin momentele dureroase ale pier­derii unei persoane dragi. Fie că vorbim despre părinţi, bunici sau alţi membri ai familiei, rude mai îndepărtate, niciodată nu este uşor. Greu este şi pentru persoana în cauză, dar greu este şi pentru cei din jur.

Şi pentru mine a fost greu să asist la durerea unei persoane, a unei mame care şi-a pierdut copilul într-un accident. Nu era o prietenă apropiată, o vedeam pentru prima dată. M-am uitat la ea. Stătea pe o bancă. Lacrimile îi inundaseră obrajii… refugiată într-o altă realitate. M-am uitat în ochii ei, avea nevoie de ajutor, dar nu se mai simţea în stare să-l ceară. Nu ştiam ce să-i spun. Am început să mă rog… voiam să-i spun ceva care să o ajute. Dar, am înţeles imediat că trauma era despre ea, femeia din faţa mea, cea greu încercată şi despre durerea ei, nu despre mine, nu des­pre soluţiile mele. Rana sufletească nu are nevoie de soluţii. Ce să-i spui?! Ce poţi să-i mai spui unei persoane care a pierdut pe cineva apropiat, un copil?! Nimic. Nu-i spui nimic. Stai acolo lângă ea şi îi asculţi durerea. Îi transmiţi, verbal şi faptic, aceas­ta, că eşti acolo şi asculţi, pentru a vedea ce simte, ce o doare şi, eventual, pornind de acolo, cum o poţi ajuta. Trauma nu are soluţii. Morţii nu se întorc, viaţa nu poate fi derulată înapoi. Trauma se trăieşte, apoi te confrunţi cu ea şi o integrezi. Şi e un proces de durată.

Am ales să stau lângă ea, adică să mă aşez lângă ea, fără a interpune între noi un bagaj de soluţii practice. Am lăsat-o să-şi plângă durerea, fără a încerca să i-o vindec, gândindu-mă că alinarea s-ar putea să vină din simplul fapt că îi înţeleg durerea sau, cel puţin, încerc să i-o înţeleg.

A început să vorbească, mai timid la început, despre durerea ei, despre frămân­tările ei. Ascultând-o, am înţeles că a fi alături este cel mai eficient ajutor pe care poate să-l primească cineva aflat în această situaţie, persoana afectată are nevoie de un prieten, nu de un expert, are nevoie să împartă cu cineva ceea ce simte, şi nu să primească sfaturi despre ce ar trebui să simtă. La un moment dat, s-a oprit. I-am spus atunci că durerea sa este normală, umană, acceptabilă, de înţeles… şi i-am prins mâinile într-ale mele. Am ascultat-o în continuare cu empatie, cu răbdare, fără să o întrerup sau să o contrazic în legătură cu ceea ce simte, mult timp… nici nu mai ştiu cât anume.

La un moment dat, s-a ridicat şi, fără să-mi zică nimic, m-a îmbrăţişat strâns timp de câteva minute, după care şi-a şters lacrimile şi… a plecat zâmbind… O bu­curie imensă, pe care este greu să o descriu în cuvinte, mi-a inundat sufletul. Aceasta este bucuria de a dărui! De a dărui ne­condiţionat! De a dărui timp din timpul tău, dragoste din dragostea ta, de a-ţi ex­prima compasiunea chiar şi doar prin pre­zenţa fizică şi emoţională! Avea dreptate cineva care spunea că, dintre toate darurile pe care le putem oferi celorlalţi, cel mai important este timpul. Timp în care să stăm să-i ascultăm pe cei de lângă noi, timp în care să le arătăm că ne pasă de ei, timp în care să-i învăluim în dragoste şi preocupare, timp în care să le insuflăm speranţă şi credinţă, timp pentru sufletele lor, timp pentru ei!

Să căutăm să dăm întotdeauna din ceea ce suntem, ca oameni, ca prieteni, ca suflete trecute prin viaţă. Să dăm orice, oricât, oricum. Să dăm fără să aşteptăm nimic în schimb. Ce sentiment preţios şi atât de rar întâlnit, din păcate!

Aceste încercări prin care trecem au un caracter dramatic şi paradoxal şi, de aceea, fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii de Dumnezeu. În ele sunt ames­tecate mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea. Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu învino­văţirea altora, adică a lui Dumnezeu, a se­menilor şi a diavolului, atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă.

Dar, nu suntem singuri! Dumnezeu ni L-a dat pe Cuvântul Lui să ne călăuzească, pe Duhul Lui Preasfânt să ne împuter­nicească şi privilegiul de a veni la El, oriunde, oricând, să ne rugăm pentru oricine, chiar şi pentru puterea noastră de a dărui.

Să învăţăm să dăruim. Să învăţăm să dăruim cu bucurie. Când dăruim ceva din suflet, împărtăşim cu ceilalţi câte ceva din ceea ce există în noi.

Şi, sunt convinsă că toţi avem mereu ceva frumos de dăruit, doar că, de multe ori, nu suntem conştienţi… Să căutăm să ne fim daruri unii celorlalţi!

Luminează, Doamne, întunericul ini­milor noastre, pentru a învăţa să iubim şi să dăruim cele trecătoare în schimbul celor veşnice, nepieritoare, pe care „furii nu le fură şi moliile nu le strică”!

D.N.

40

„Bucurii în starea de urgenţă”

Viaţa printre oameni se oprise brusc, închişi în case, motivul fiind unul nobil s-ar zice acela de a ne păstra sănătatea. Aveam voie să ieşim doar pentru cum­părături necesare traiului zilnic, urgenţe medicale, îngrijire de bătrâni şi activităţi de voluntariat.

Şcolile s-au închis, iar copiii mutaţi din clase în „on-line”. Până şi mersul la serviciu putea fi periculos, astfel că, pentru protecţia noastră, ni s-a oferit posibilitatea de a munci „on-line” de acasă.

Timp de aproape două săptămâni, mi-am petrecut zilele lucrând de acasă şi ajutându-mi fetiţa să înveţe şi să se aco­modeze cu mediul „on-line”, pentru a par­ticipa la orele de curs pe platformele de internet.

Bucuria de a ne plimba, de a ne întâlni cu prieteni, de a participa la activităţi sportive, de a merge liberi pe unde doream ne fusese luată, iar copiii î nsinguraţi, fără jocuri, râsete şi îmbrăţişări.

Peste toate acestea puteam trece uşor, însă o durere mare era în sufletele şi în inimile noastre pentru faptul că nu aveam voie să participăm la slujbele de la bisericuţa noastră, la Sfânta Liturghie.

Părintele nostru duhovnic ne dăduse un canon pe care să-l facem în acest timp în care aveam să stăm mai mult prin casă. Pot să spun că acest canon a fost MINUNEA care ne-a ţinut uniţi, pe o mare parte dintre noi, ucenicii, deşi eram împrăştiaţi în multe locuri.

Eram o mână de suflete firave, exilate din biserică, încă nu îndeajuns de puternice pentru a suporta această distanţare fizică, dar unite prin rugăciunile pe care le făceam, uneori la ore pe care le stabileam noi, aşa încât să le citim împreună. Tânjeam după bisericuţa noastră, uneori plângeam pentru că nu-i mai păşisem pragul de ceva vreme. Prin grija părintelui puteam urmări sluj­bele „on-line”.

Mulţumesc în acelaşi timp Bunului Dumnezeu că eram sănătoase, că aveam un serviciu, că nu m-au prins vremurile astea bătrână fiind, pentru că, ce să vezi?! Bătrânilor (poate cei mai sensibili dintre noi toţi!) nu le era permis să iasă din case decât două ore pe zi, într-un interval orar prestabilit pentru cumpărături sau pentru a se deplasa la doctor.

Până într-o zi, când un telefon a schimbat totul. Era nevoie de ajutor pentru românii întorşi în ţară, carantinaţi pre­ventiv în case pentru o perioadă de două săptămâni, pentru a nu răspândi virusul, pentru bătrânii singuri care aveau nevoie de hrană şi nu avea cine să le facă nişte cumpărături, pentru familiile mai sărace cu posibilităţi mult reduse de a-şi hrăni copiii şi pentru bunicii care creşteau nepoţii lăsaţi de părinţi în grijă, cât timp aceştia erau la muncă în străinătate. Trebuiau cumpărate zilnic alimente şi mâncare caldă.

Mai mare bucurie nici că puteam să am. Durerea din suflet parcă dispăruse. Legături şi drumuri urmau, inclusiv spre bisericuţa noastră, de unde trebuia să luăm cele necesare voluntariatului. Parcă mesajul acesta era o rugăminte o invitaţie de la Dumnezeu pentru noi. Aveam să ajutăm la nevoie, să întâlnim din nou oameni şi să-i cunoaştem.

Atât de puţin îi trebuie omului ca să fie împlinit! Puţină credinţă, puţină dra­goste, o vorbă bună, un zâmbet sau chiar o privire de înţelegere, o pâine, o mângâiere.

Mai mulţi ucenici ai părintelui au ieşit din case, unul câte unul, cu gândul şi do­rinţa de a ajuta.

La începutul fiecărei săptămâni, pri­meam o listă cu adrese şi persoane la care era nevoie să ajungem cu un prânz cald şi cină. Până la ora 12.00, cel târziu, luam din locul prestabilit pacheţele cu mâncare caldă, pentru ca, mai apoi, să le ducem celor în nevoie. Mi-a fost dat să cunosc în acele zile o altă faţă a lumii acesteia.

În era digitalizării, am întâlnit copii fără părinţi, crescuţi cu greu de bunici care abia îşi duceau zilele, oameni singuri, poate în putere, însă fără serviciu, trăind în case degradate, bătrâni bolnavi, uitaţi de copii sau poate singuri, fără alinare, fără alimente.

îmi făcusem un traseu zilnic, astfel încât să ajung la timp la fiecare dintre ei cu mâncare caldă, iar ei începuseră să se obiş­nuiască deja cu ora şi mă aşteptau fie în poartă, fie pe stradă, în faţa casei. În pri­virile lor puteam citi bucurie, dar şi tristeţe, nădejde, dar şi resemnare. La unii între­zăream şi câteva picături de lacrimi. Chi­purile acestor oameni le mai am şi acum în minte, în inimă, deşi pe mulţi dintre ei nu i-am mai văzut. Viaţa şi privirea lor expre­sivă m-au făcut să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru tot ce am avut şi mi-a dat. Din fericire, viaţa mea şi a fetiţei mele era mai bună decât a lor.

Bineînţeles că, în drumurile mele, am fost oprită de câteva ori pentru controlul de rutină specific stării de urgenţă: decla­raţie pe propria răspundere, adeverinţă de voluntar, traseu cu destinaţie, act de iden­titate, mască şi mănuşi, combinezon de protecţie. Ca să ajuţi, aveai nevoie obli­gatoriu de toate acestea!

Aşa ne-am dus zilele în acea perioadă: rugăciunile de dimineaţă, lucruşoare aran­jate prin casă, plantând flori pe terasa noastră, împărţind mâncare caldă sufletelor în nevoie, şcoală şi serviciu „on-line”, iar seara încheiam cu rugăciunea. Uşor-uşor, am prins curaj şi, dacă tot băteam pe timp de pandemie oraşul în lung şi în lat, cău­tând străzi necunoscute mie până atunci, mi-am zis în gând: oare ce ar fi dacă merg până la bisericuţa noastră, că tot avem nevoie de lucruşoare necesare pentru vo­luntariat? Am mers. Şi mare ne-a fost bucuria, mie şi fetiţei mele, că l-am întâlnit pe părintele nostru. Pe lângă mănuşi, mască şi combinezonul alb, am primit şi „Binecuvântări”! Mare bucurie am avut în suflet! Apoi tot la două zile ne făceam drum pe la bază (bisericuţa unde ne aştepta

114

părintele) pentru a ne lua cele necesare şi, bineînţeles, „Binecuvântările” şi plecam spre străzi necunoscute.

În ultima săptămână înainte de Sfintele Sărbători ale învierii Domnului, a rânduit Maica Domnului să bat la uşa unui bă­trânel. Un om mărunţel şi slăbuţ, cu o privire ageră şi curioasă de după ochelarii mari şi care, politicos, mi-a răspuns la salut cu „Doamne, ajută!”

Din primele momente intrase în vorbă cu mine, spre deosebire de ceilalţi de până acum, mai timizi şi îngânduraţi. Am ştiut ca aveam să poposesc mai mult la dânsul. Avea nouăzeci şi opt de ani, veteran de război, filolog, istoric, jurist, economist, auditor, publicist, om de catedră univer­sitară, autor de proză (lucrări istorice), poet şi epigramist. Ne-am prins cu vorba şi am schimbat impresii şi cunoştinţe des­pre religie, istorie, literatură. O adevărată binecuvântare pe care am primit-o.

În vremuri de pandemie, când oamenii stăteau închişi în case de teama de a nu se îmbolnăvi, eu şi fiica mea asistam la o lecţie de istorie a românilor, presărată cu poveşti adevărate din timpuri de război. Şi cât patriotism! Mai mare dragul să-l asculţi şi să conversezi cu un astfel de om. Cu o minte lucidă, mai lucidă poate decât a multora dintre noi, cei mai tineri, îmi fă­cuse o radiografie şi a vremurilor în care trăim.

Mi-a adus aminte de imaginea tatălui meu (pe el îl mai ascultam aşa), care-mi descria românii şi România ca fiind cei mai frumoşi oameni cu putinţă şi cea mai frumoasă ţară. Dumnezeu să-l ierte!

Ne îndrăgise bătrânul veteran, astfel că, pe lângă povestioarele lui de viaţă, în zilele care au urmat, ne-a dăruit cărţi ce-i purtau semnătura şi câte un catren pentru fiecare zi în care veneam la dânsul ca să-i aducem o mâncare caldă.

Redau mai jos câteva din acestea:

îmi traduc ce-mi scrie fana Despre gestul tău D…

Mesaj cald să mă alinte Conţinând cuvinte sfinte.

Urmăresc ce-mi scrie pana Pentru tine, Doamnă D…

Cu sclipirea de smaraldă îmi întinzi o mână caldă

Merită să iubeşti arta

Dacăporţi numele M… Iar de Sărbători Pascale Dumnezeu să-ţi iasă-n cale”.

Cu bătrânul veteran am rămas şi acum prieteni. Ultimul vers scris de dânsul s-a dovedit a fi în fapt o prevestire, pentru că Dumnezeu ne-a ieşit în cale de Sfintele Sărbători Pascale. Le-am sărbătorit aşa cum se cuvine.

Prin această experienţă pot să spun că am primit şi mi s-a dăruit mult mai mult decât am fost eu capabilă să ofer: am în­văţat să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru toate câte mi le-a dăruit, bune şi mai puţin bune, mi s-a oferit timp mai mult pentru rugăciune, pentru a cunoaşte oameni, am plâns împreună cu ei şi pentru ei, am dăruit cum am ştiut eu şi cât m-am priceput puţină alinare, curaj şi încredere, mi-am făcut un prieten cu care şi acum mai povestesc, am căpătat curaj şi încredere (la Dumnezeu toate sunt posibile, chiar şi cele imposibile, iar lucrurile pe care noi le percepem ca fiind rele, sau care poate chiar sunt rele, sunt, de fapt, spre binele nostru, sau se pot transforma în lucruri bune).

Fetiţa mea îmi spune şi acum că, într-un anumit fel, i-a plăcut starea de urgenţă.

D.B.

41

în anul 2015, fiind colaboratoare în Corul Operei Naţionale Române din Iaşi, artist liric mezzosoprană, luam pe lună şase sute de lei; ca să mă pot întreţine şi să nu-i mai cer mamei bani, m-am ambi­ţionat şi învăţam foarte bine, chiar şi la Conservator, iar în fiecare lună primeam o mică bursă de merit în valoare de două sute optzeci de lei. Ştiind ce înseamnă greul şi că banii trebuie chivernisiţi, după ce primeam bursa de merit şi salariul mic de la Operă, mi-i puneam pe un card.

A trecut o jumătate de an şi am intrat în luna august, când mama s-a întors în România, fiind la muncă în Italia. Venind în concediu, s-a gândit că sunt multe de construit şi de renovat la casa părintească.

Astfel, în vara anului 2016, s-a am­biţionat şi a pornit o lucrare care de mult trebuia făcută: de lucrat la gardul din livada din spatele casei. Trebuiau mulţi bani, iar mama s-a bazat pe fratele mai mic din Londra că îi va da jumătate din preţul lu­crării. Nu a fost aşa, deoarece fratele, in­trând într-un anturaj, i-a spus mamei că nu mai are niciun ban pe card şi deci nu are cum s-o ajute. Fiind singură cu mama la bucătărie, mi-a povestit că are nevoie de bani şi nu ştie de unde ar putea face rost.

Plângea şi suspina că s-a bazat pe fratele mai mic că o va ajuta, şi nu a fost aşa. Văzând-o supărată şi că tot repetă că are nevoie numaidecât de bani, deja oa­menii erau la lucru, mă uitam la ea cum suferă şi gândul a venit de la Dumnezeu pentru a o ajuta.

Dumnezeu îmi vorbea: „M…, ajut-o pe mama ta, ai bănuţii strânşi pe card, a venit momentul să o ajuţi tu acum, are mare nevoie, iar de tine o să mă îngrijesc Eu!”

Ascultând vocea lui Dumnezeu, stând în faţa mamei care plângea, i-am spus:

mamă, stai liniştită, te voi ajuta eu. De câţi bani ai nevoie?

Mama s-a uitat la mine mirată şi mi-a zis:

dar cum mă poţi ajuta tu pe mine? Că doar tu nu ai aşa mulţi bani, câştigi foarte puţin!

de câţi bani ai nevoie? Eu am bani strânşi pe card în ultima perioadă, că doar ştii mata că nu sunt cheltuitoare.

doamne, nu cred că tu, M… mă salvezi cu banii.

da, am strâns cât am putut şi nu mă lasă sufletul să te văd cum suferi din nou…

Cu lacrimi în ochi mi-a pupat mâna şi m-a îmbrăţişat foarte tare. Am simţit că mult s-a bucurat. I-am spus:

îţi pot da 1 500 de euro pe care îi am momentan strânşi pe card, atât de la Operă, cât şi bursa de la facultate. Te ajută cu ceva?

Foarte mult a lucrat Dumnezeu prin tine, M… „Mare eşti, Doamne, şi mi­nunate sunt lucrurile Tale!”

Fericită a fost mama deoarece nu s-a aşteptat ca salvarea să fiu chiar eu, care eram studentă.

Dragii mei, am învăţat multe din ceea ce mi s-a întâmplat. În primul rând, că bucuria de a dărui este şi bucuria celuilalt de a-l salva.

Iar Dumnezeu nu m-a uitat nici pe mine în drumul meu, totodată mari bucurii oferindu-mi alte suflete ale lui Dumnezeu, atât financiar, cât şi profesional.

După câţiva ani, un om mi-a dat dublu suma dăruită mamei, ca să-mi cumpăr o maşină mai bună decât cea pe care o aveam eu, pentru a mă deplasa la serviciu.

Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu am cu­vinte pentru tot ajutorul primit. Bunătatea şi Iubirea Lui sunt mari pentru fiecare şi nu merită să îl supărăm. Hristos ne învaţă să dăruim oricât de puţin am avea, pentru că, din puţin se face mult, iar acel puţin pe care noi îl vedem, totuşi, la Dumnezeu cântăreşte mult. Când dăruim bucurii, lui Hristos Ii dăruim.

Bucuria aduce bucurie!

M.M.

42

În anul 2020, întorcându-mă din America, am venit cu mult dor acasă în România mea dragă. Trebuia să mă pre­gătesc pentru a boteza un îngeraş tocmai în Italia (Torino). Acel îngeraş se numea Anastasia şi, pentru mine, acest copil venit pe lume a însemnat învierea su­fletului meu.

Spun asta pentru că, în urmă chiar cu un an, mama fiind acasă în concediu, venită din Italia, îi povesteam că tare mult îmi doresc să botez un copil. La numai cinci ore, primesc un mesaj pe Messenger, dacă pot răspund?la”un mesaj şi când m-ar putea suna, să le dau numărul meu de te­lefon. Mama mi-a spus:

trimite numărul să vezi ce vor să-ţi comunice, poate te cheamă să cânţi în Italia sau să cânţi la un botez.

bine!

Le-am trimis numărul şi m-au sunat imediat. Persoana s-a prezentat şi m-a ru­gat să le botez fetiţa, ea fiind însărcinată în luna a şasea. Nu mi-a venit a crede cât de repede mi-a răspuns Dumnezeu, după cinci ore. Când am auzit că este fetiţă, i-am spus că accept să o botez, cu condiţia să o botez doar eu, adică să fiu singura naşă. Şi am întrebat-o când va naşte, în ce lună. Mi-a spus că, în principiu, în luna octombrie.

Fericită, i-am spus că tare frumos ar fi să-i pună numele Anastasia, care înseamnă „înviere”. Mult s-a bucurat că am acceptat să-i botez al şaselea copil din familie care era pe drum, ca să vadă lumina lui Hristos de pe acest pământ sfânt.

Imediat a vorbit cu soţul ei acasă şi i-a spus numele fetiţei sugerat de mine. Au fost foarte încântaţi de nume şi-I mulţu­mesc încă o dată Preabunului Dumnezeu pentru gândul dat, de a-i pune numele Anastasia încă din burtică, de la cinci-şase luni de la zămislire.

A trecut timpul şi mama fetiţei a născut un îngeraş perfect sănătos în luna octombrie şi i-a pus numele Anastasia. Mare bucurie şi binecuvântare. Ajunsă în România, mi-am cumpărat tot ce trebuie pentru botezul în Italia şi m-am pornit să împlinesc cuvântul dat. În februarie 2020, botezul fetiţei se apropia şi, pentru că mama lucra în Italia, am mers cu ea la biserica din Torino ca să încreştinăm îngeraşul. Botezul a decurs foarte bine, iar în momentul punerii în braţe din cristelniţă am învelit copilul într-un prosop mare alb şi m-am uitat în sus cu lacrimi de bucurie, am privit în Altar, când am ridicat privirea, în sus, era mare pictată scena învierii Domnului. Cum se leagă lucrurile în viaţă: Anastasia î nvierea sufletului meu!

După botez, m-am întâlnit cu mama fetiţei şi i-am spus că doresc să-mi iau o maşină cât de curând. Ce se vezi şi să auzi!

Imediat mi-a zis:

cum, trebuie să-ţi cumperi maşină?

da, urmează! Dar, trebuie mai întâi să strâng bani şi să îmi caut un serviciu.

lasă, nu te necăji, îţi dăm noi „bu­buruza” noastră, e un Polo mic din anul 1995, nu e atât de bun, dar decât să rugi­nească acasă în România, stând degeaba în ogradă, nu e păcat să n-o foloseşti tu?

Am rămas uimită şi, iniţial, îi spusesem că nu trebuie să se deranjeze, că o să mă descurc eu, adunând banii, uşor-uşor, şi până la urmă o să-mi iau maşină.

cu drag îţi dăm maşina, fără să ne dai niciun ban, e a ta!

Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă.

Mare bucurie am trăit după botez deoarece, odată cu botezul, a venit şi maşina.

Din toată această întâmplare am con­statat că, atunci când faci un lucru din inimă şi este în lucrare şi cu lucrarea lui Dumnezeu, multe lucruri se aşază în viaţa ta la momentul potrivit.

Dragii mei, bucuria botezului Anas­tasiei a fost „învierea” inimii mele, binecu­vântarea vieţii şi dorinţa inimii de a oferi iubire din iubirea lui Hristos.

Am ajuns la concluzia că poţi face rai din ce ai. Bucuria de a dărui este cel mai de preţ lucru! Dar pe care îl poţi săvârşi pe acest pământ.

Bucurie întru Bucurie! Lumină din Lumină! Dar din Dar!

M.M.

Acestea au fost mărturiile primite de la oameni. Am rugat doar douăzeci de persoane ca să-mi trimită câteva mărturii şi deja s-a făcut o carte. Şi ştiu că sunt atâţia creştini care au trecut prin lucruri minunate în viaţa lor şi ar avea multe de povestit.

Cei care vreţi să le împărtăşiţi le puteţi scrie şi mi le trimiteţi prin poştă şi poate vom mai alcătui o carte împreună spre folosul cititorilor.

Eu nu cred că este zi în care să nu trăim ceva minunat, ceva care să ne facă să zâmbim.

O să vă mai povestesc ceva din multele şi minunatele lucruri trăite zi de zi.

În urmă cu doi ani, am fost internat în spital în Bucureşti. Am stat în vreo trei spitale, pe rând. Aşa după cum se spune: să nu mă obişnuiesc prea mult într-un loc şi să înceapă să-mi placă. Peste tot am întâl­nit oameni minunaţi care au avut grijă de mine, şi din spital, şi din afara spitalului.

înainte de plecarea spre Sfântul Munte, o doamnă cu suflet mare dorea să-mi cumpere ceva şi m-a întrebat ce am nevoie. I-am răspuns că nu-mi lipseşte nimic. Atunci m-a rugat să merg împreună cu ea la Mall, să-mi cumpere o pereche de ghete sau de bocanci, fiind în luna de­cembrie. Eu aveam bocanci din piele luaţi de la firma Marelbo, care sunt şi ieftini, şi buni. Dar, văzând dragostea şi insistenţa doamnei, am mers. M-a ajutat să-mi gă­sesc o pereche de ghete care mi se potri­veau… dar, când m-am uitat la preţ, erau şapte sute optzeci de lei. I-am zis că sunt prea scumpi, cu banii aceştia îmi iau trei perechi de la Marelbo. Dar, apoi, am acceptat, simţind că dorea din toată inima să-mi cumpere ceva mai scump.

Am ajuns în Sfântul Munte Athos şi i-am luat de vreo două ori duminică, la Biserica mare.

Într-o zi, a venit un cerşetor care obiş­nuia să mai vină. Avea acasă vreo cinci copilaşi şi era tare sărac. După ce a mâncat şi i-am dat câţiva bani, m-a întrebat dacă nu am ceva de încălţat, că avea nişte bo­canci cam rupţi. Atunci i-am zis:

aşteaptă un pic să-ţi aduc ceva bun.

Şi i-am adus ghetele cu pricina. Le-a încălţat şi i se potriveau de minune. I-am zis:

Să ştii că acestea au costat o sută cincizeci de euro şi nu a mai purtat nimeni din neamul tău aşa ceva.

A plecat râzând şi sărind în sus de bucurie. Mă uitam după el, sărea un pic în sus, apoi iar se uita la ghete. Deci, această doamnă, prin dragostea ei, a reuşit să facă un om amărât să se bucure.

Altădată, cu un an în urmă, eram la o familie din Bucureşti în care câţiva erau sportivi de performanţă. Tocmai în acea zi, soţul primise un pachet cu o pereche de adidaşi pe care îi comandase. Erau de culoare neagră şi de bună calitate, fiind folosiţi la antrenamente şi meciuri. Au costat două sute cincizeci de dolari. M-au rugat să-i primesc, fiind numărul 43 care mi se potrivea perfect. Nu am scăpat până nu i-am luat. Ajuns în Athos, a venit un albanez pe care îl cunoşteam de ani de zile că cerşea, uneori l-am mai pus şi la treabă, plătindu-l.

După ce i-am dat cele necesare, m-a întrebat de încălţări, dacă nu am ceva să-i dau. M-am uitat la picioarele lui, avea tenişi şi la stângul îi ieşise un pic degetul prin vârf. I-am zis să aştepte şi i-am adus adidaşii-minune. La fel, şi lui i se potriveau. În timp ce-i încălţa, i-am zis:

Să ştii că te încalţi cu adidaşi de două sute cincizeci de dolari! şi i-am spus de unde i-am primit.

Bineînţeles, s-a bucurat mult şi, când a plecat, se uita mereu la adidaşi şi repeta mereu, vorbind singur: „Două sute cinci­zeci de dolari… două sute cincizeci de dolari…” Aşa l-am pierdut din priviri, auzindu-l cum vorbea singur.

Am să vă mai povestesc ceva.

Anul trecut când am fost în România, venind de la Vâlcea spre Braşov, am trecut pe la Curtea de Argeş şi am oprit mai întâi pe la un magazin care are produse alimen­tare greceşti. Este pe la marginea pieţei… şi am stat de vorbă cu cele două doamne care sunt bune creştine. Pe una dintre ele o cunoşteam de vreo trei ani.

M-au servit cu ceva specific grecesc şi o cafea, apoi mi-au dat şi câteva ciocolate rezervă pentru drum.

De acolo, m-am dus la Sfânta Mare Muceniţă Filofteia, că nu puteam să trec prin Curtea de Argeş fără să mă închin la micuţa, dar Marea Muceniţă Filofteia.

Am intrat în Biserica de la poartă şi m-am închinat la Moaştele Sfintei, m-am rugat un pic, apoi m-am dus în biserica veche construită de Meşterul Manole şi m-am închinat. Acolo era o icoană mare şi superbă cu Sfântul Neagoe Basarab. După aceea, am ieşit în curte şi m-am bucurat de florile minunate şi le-am fotografiat. Apoi am cumpărat câteva iconiţe de la pangarul bisericii şi am ieşit pe poartă fără grabă.

Pe trotuar, pe partea stângă, era o bătrână care împletea ciorapi de lână la andrele. M-am apropiat.

Doamne, ajută! Mamaie, ce îm­pleteşti aici?

sărut mâna, iaca fac ciorapi de lână.

are optzeci şi doi de ani şi împle­teşte toată ziua, a zis un bătrânel care stătea pe bordura gardului, la doi metri mai încolo.

şi cât costă o pereche de ciorapi?

Zece lei, părinte.

Uite, mamaie, o să iau şi eu cinci perechi, că o să găsesc eu cui să-i dau, şi ţine de aici şaizeci de lei, i-am zis eu, dându-i cu zece lei în plus şi, având banii în mână, i-am dat zece lei şi bătrâ­nelului, iar de partea cealaltă unde se afla bătrâna mai era o bătrânică şi i-am dat şi ei zece lei.

Atunci au început toţi trei să mă bi­necuvânteze:

Mulţumim, părinte, şi să-ţi ajute Bunul Dumnezeu că mare suflet ai. Să-ţi răsplătească Dumnezeu însutit înapoi şi Sfânta Mare Muceniţă Filofteia să te ajute!

Am plecat de acolo însoţit de binecu­vântările lor. Până la maşină aveam o sută de metri, am ajuns şi am urcat, dar până acolo am auzit cum strigau în urma mea şi mă binecuvântau.

În clipele acelea am primit atâta har, că parcă nu mai păşeam pe pământ, plu­team, parcă mergeam „în reluare” şi era totul frumos în jurul meu, şi oamenii, şi copacii, şi florile.

Am plecat cu maşina, dar mergeam încet, vrând să gust totul şi să mă bucur. Dispăruseră timpul, grijile şi tot ce era pă­mântesc. Drumul acela până la Braşov l-am Scut parcă purtat pe aripile Sfinţilor îngeri. Totul devenise uşor şi frumos, mă bucuram şi zâmbeam singur.

Câtă putere a avut binecuvântarea acelor bătrânei! Şi eu ce am făcut?! Am dăruit doar câţiva lei şi am primit atâta har! Dăruiţi unde este nevoie şi veţi primi la fel. Şi e aşa de frumos, că ai vrea să îmbrăţişezi pe toată lumea!

Ar mai fi multe de spus şi de povestit, dar mă opresc aici, că, după cum spun Sfinţii Părinţi, „nu e bine să vorbeşti prea mult de ale tale”.

Deci, dragii mei, aţi văzut câte moduri de a face bine există şi gândiţi-vă că numai cine nu vrea caută mereu motive de a se îndreptăţi.

Bunul Dumnezeu să ne acopere cu harul Său, iar Maica Domnului să aibă grijă de noi şi să ne ţină în Braţele Ei Preasfinte.

Amin!

La editura noastrâ au apârut…

Epistole, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

SfântulArsenie Capadocianul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinţi aghioriţi, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Crâmpeie de viaţă, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan (vol. 1), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Trezire duhovnicească (vol. 2), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Nevoinţă duhovnicească (vol. 3), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie (vol. 4), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Patimi şi virtuţi (vol. 5), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Despre rugăciune (vol. 6), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, de Arhimandritul Ignatie —

Sfânta Mănăstire Paraklitu

SfântulNicolae Planas, de Monahia Marta

Fericitul Stareţ Gheorghe Karslidis, de Monahul Moise Aghioritul

Stareţul Varsanufie sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, de Mitropolitul Meletie de Nicopole

Cuviosul David „Bătrânul”, Mănăstirea Cuviosul David, Eubeea

Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului

Acatistul şi Paraclisul Sfinţilor Ciprian şi Iustina

Carte de rugăciuni

Gândurile şi înfruntarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul

Patimile şi vindecarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul

Parastasele şi folosul lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul

Jertfa pentru viaţă

Părintele Paisie mi-a spus, de Atanasie Rakovalis

Bătrânul Arsenie Pustnicul, de Monahul Iosif Dionisiatul

Stareţul Efrem Katunakiotul, de Ieromonahul Iosif Aghioritul

Sfaturi duhovniceşti ale unui stareţ de la Optina

Ecumenismul, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Povăţuire către pocăinţă î ndreptar de spovedanie, de Arhimandritul Atanasie Anastasiu

Karyes colina Sfinţilor (Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina), de Vasiliki Rallis

Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, de Ieromonahul Isaac Aghioritul

Stareţul Haralambie — Dascălul Rugăciunii minţii, de Monahul Iosif Dionisiatul

Mersul la Biserică, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Cele două extreme, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Pocăinţa, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Sfânta Nina cea întocmai cu Apostolii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

Ca aurul în topitoare, de Anastasie Malamas

Despre purtarea crucii, de Sfântul Teofan Zăvorâtul

Ereziile contemporane o adevărată ameninţare, de Monahul Arsenie Vliangoftis

Răspuns la o ficţiune (Codul lui Da Vinci)

îndumnezeirea scopul vieţii omului, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

Cuviosul Paisie Aghioritul mărturii ale închinătorilor, de Nicolae Zumazoglu

Picături de înţelepciune

Greşit-am Ţie, Dumnezeul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc!, de Ieromonahul Cosma

Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, de Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat

Bolile şi credinciosul, de Ieromonahul Grigorie

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

Fiţi gata!, de Ieromonahul Grigorie

Patericul Maicii Domnului, de Arhimandritul Teofilact Marinakis

Părintele Matei de la Karakalu – Un lucrător tăcut al virtuţii, Sfânta Mănăstire Karakalu

Biblia pentru copii, de Z°e Kanava

învăţături, de Sfântul Nectarie al Pentapolei

Părintele Ieronim Simonopetritul — Stareţul Metocului „înălţarea Domnului”, de Monahul Moise Aghioritul

Asceţi în lume (I), de Ieromonahul Eftimie Athonitul

Asceţi în lume (II), de Ieromonahul Eftimie Athonitul

îndrumar pentru restabilirea sănătăţii, de Preotul Mihăiţă Popa

Cuviosul IosifIsihastul, de Monahul Iosif Vatopedinul

Praznicele împărăteşti, Praznicele Maicii Domnului şi minunile lui Iisus Hristos, de Sofia Guriotis

Sfântul Cosma Etolianul, de Constantin V. Triandafillu

Iannis cel nebun pentru Hristos, de Dionisios A. Makris

Viaţa, Acatistul şi Paraclisul Sfintei Mare Muceniţe Eufimia

Stareţul meu Iosiflsihastul, de Arhimandritul Efrem Filotheitul

Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, de Sfântul Filothei Kokkinos

Sfânta Luminăminunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, de Haralambie K. Skarlakidis

Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni

De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos (I), de Sfântul Nectarie de Eghina

Sfântul Munte Athos — album

Mărturisesc un Botez, de Părintele Gheorghe Metallinos

Preotul Nicolae Koghionis (1928-2006), de Vasilios Petrolekas

Povestiri dionisiate, de Monahul Lazăr Dionisiatul

Sănătate cu mâncăruri de la mănăstiri din Muntele Athos şi din România, de Tudor Osiac

Viaţa Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi aflarea Sfintelor sale Moaşte, de Mitropolitul Panteleimon al Veriei

Cugetări duhovniceşti, de Monahul Marcel Karakalinul

Poveţe părinteşti, de Arhimandritul Efrem Filotheitul

Cuviosul Petru de Atroa

Preotul Ioan Kalaidis (1925-2009)

Păstorul cel bun — Viaţa şi minunile Sfântului Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni, de Arhimandritul Antonios Pakalidis

Omorârea patimilor. Chemare la pocăinţă În vremuri de criză, de Monahul Moise Aghioritul

Cuvinte din inimă, de Stareţa Macrina Vassopoulos

Cu taxiul pe străzile oraşului, de Monahia Porfiria

Din tradiţia ascetică şi isihastă a Sfântului Munte Athos, de Ieromonahul Eftimie Athonitul

Iertarea, de Monahul Pimen Vlad

Sfântul Munte Athos grădina Maicii Domnului, de Monahul Pimen Vlad

Am fost la Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, voi. 1, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, vol. II, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, vol. III, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, vol. IV, de Monahul Pimen Vlad

Un înger rănit, de Nikita T. Teodoridi

Din nou la Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, de Monahul Pimen Vlad

Sfântul lacov de la Mănăstirea Cuviosului David dinEvia, de Profesorul Stelian G. Papadopulos

Anatomia subiectelor familiale

Mâncări de post, de Norica Bîrzotescu

Carte de bucate lacto-vegetariene, de Mariana Răbîncă

Teologia Sfântului Antonie cel Mare, de Preotul Marcu Toma

Patericul athonit rusesc din secoleleXIX-XX, Mănăstirea Sfântul Pantelimon Sfântul Munte Athos

Rugăciunea lui Iisus după Spovedaniile pelerinului rus, de Preotul Marcu Toma

Mesaje din Sfântul Munte, de Constantine Cavarnos

Buchet de rugăciuni, de Preotul Marcu Toma

Chilia „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, de Monahul Pimen Vlad

Catehism ortodox, de Dimitrie N. Vernardakis

Dependenţa de Cer, Convorbiri duhovniceşti realizate de Fabian Anton

Pelerinaj spre Rai, de Valentin-Lucian Beloiu

Mănăstirea Sihăstria sau dragostea cea dintâi, de Monahul Pimen Vlad

Viziunea mea despre fiinţa şi chemarea preoţiei, de Preotul Marcu Toma

Filosofia lui Dostoievski despre om, de Constantine Cavarnos

Frumuseţea duhovnicească, de Constantine Cavarnos

Naşterea unei parohii. Parohia „Sfântul Apostol Andrei”, de Preotul Iconom Stavrofor Gheorghe Lungu

Carte de bucate alese pentru diabetici, de Mariana Răbîncă

Meditaţii la Dumnezeiasca Liturghie, de Preotul Marcu Toma

Orfanii sau lacrima din zâmbet, de Monahul Pimen Vlad

Căi şi Mijloace către Sfinţenie, de Constantine Cavarnos

Bucuria alimentaţiei sănătoase, de Mihaela Gheorghe

Titluri în curs de apariţie

Din adâncul inimii, de Monahul Pimen Vlad

O altfel de lume. Călătorie în universul interior, de Ana Nuţă

Un leagăn în zăpadă, de Iosif D. Agapitos

Viaţa ce va să fie după învăţătura ortodoxă, de Constantine Cavarnos

În Colecţia „Muzică Bizantină” au apărut

Buchet muzical athonit (vol. 1) dumnezeiasca Liturghie

Buchet muzical athonit (vol. 2) vecernia

Buchet muzical athonit (vol. 3) utrenia

Buchet muzical athonit (vol. 4) polieleele

Buchet muzical athonit (vol. 5) anastasimatarul

Buchet muzical athonit (Vol. 6) psaltirionul

Buchet muzical athonit (vol. 7) Stihirarul, de Schimonahul Nectarie Protopsaltul

Buchet muzical athonit (vol. 8) doxastarul (I), de Petru Filanthidis

Buchet muzical athonit (vol. 9) doxastarul (II), de Petru Filanthidis

Paraclisul Maicii Domnului

Slujba învierii

Prohodul Domnului, de Monahul Nectarie Prodromitul

Slujba Sfântului Acoperământ

Cuprins

Prefaţă 5

Mai fericit este a da decât a lua 6

La editura noastră au apărut 132

Centru de difuzare:

Editura Evanghelismos

Str. Ionescu Gheorghe nr. 5, Bl. 141, Sc. 1, Ap. 2, Sector 4, Bucureşti Tel.fax: 021 331 10 22 e-mail: contact@evanghelismos.ro www.evanghelismos.ro

Tipar: ARTPRINT

E-mail: office@artprint.ro

Tel.: 021 336 36 33

Oare ce este fericirea? Oare putem fi noi fericiţi pe pământ?

Eu aş zice că da şi ştiţi când simţim un pic din fericirea asta? Atunci când facem bine dezinteresat, când iubim dezinteresat. Eu cred că nu este om care să nu fi gustat un pic din bucuria aceasta de a dărui, de a face bine. Iar dacă nu a gustat, atunci chiar este de plâns, indiferent cât de bogat ar fi.

ISBN 978-606-8562-77-3 ISBN 9786068562773 evanghelismos.ro