MONAH PIMEN VLAD

ORFANII SAU LACRIMA DIN ZAMBET

Monah Pimen Vlad

ORFANII sau Lacrima din zâmbet

Editura Evanghelismos

Bucureşti 2021

Monah Pimen Vlad

Chilia «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului»

Schitul Lacu sfântul Munte Athos

P.O. Box 146 Kareia

Telefon: 00306946572266

© Copyright pentru ediţia de faţă Editura Evanghelismos

Culegere text: Bianca Andruţa David

Corectură şi diortosire: Valeria Radu

Machetare: Mariana Răbîncă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PIMEN VLAD MONAH

Orfanii sau Lacrima din zâmbet monah Pimen Vlad. bucureşti: Evanghelismos, 2021

ISBN 978-606-8562-72-8

821.135.1

Prefaţă

O povestire extrem de emoţionantă, care se citeşte pe nerăsuflate, cu sufle­tul la gură, aşteptând mereu limpezirea unor situaţii greu de imaginat pentru vremurile în care trăim, dar care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului ajung la bun sfârşit, prin credinţă, rugăciune, îndelungă răbdare, dar, mai presus de orice, prin purtarea de grijă mult milostivă a Domnului şi a Preacuratei Sale Maici.

Cei patru copii, orfanii, eroii acestei povestiri dimpreună cu bunica lor care i-a crescut, de vârste diferite, doi băieţi şi două fete, abandonaţi de mama lor rămasă văduvă pe când Cristian, cel mai mic dintre ei, avea doar 2 ani şi jumătate, Andreea 4 ani, iar Sara şi Daniel aveau 11 şi respectiv 8 ani, din pricina ne­putinţelor de ordin fizic, dar mai ales sufletesc, sunt preluaţi de bunica lor, o femeie vrednică şi plină de îndârjire şi cu o viaţă de neclintit, fiind crescuţi în condiţii inimaginabil de grele şi adesea ajunşi în situaţii limită din pricina sărăciei, a lipsurilor şi greutăţilor întâmpinate, ajung în cele din urmă, purtaţi de mâna primitoare a Celui ce tuturor le poartă de grijă, la un liman al liniştii şi al unei bunăstări, nu atât de ordin ma­terial, ci cu mult mai important, al unuia spiritual. Căliţi în lupta cu greutăţile inerente ale vieţii pământeşti, în această „vale a tuturor plângerilor”, atât bunica, precum şi cei patru copii crescuţi de ea cu trudă, dragoste şi o mare abnegaţie, ajungând să-L cunoască pe Dumnezeu cu ajutorul unui monah îmbunătăţit, smerit şi plin de dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele. Cu o mare discreţie şi un tact pedagogic dum­nezeiesc, acesta le oferă orfanilor acea dragoste paternă de care ei duceau lipsă, dar şi ajutorul material şi duhovnicesc de care aveau nevoie, oferindu-le cărţi de rugăciuni cu povestiri murale şi du­hovniceşti spre a le deschide orizontul larg al credinţei în Dumnezeu şi a le netezi paşii pe calea sfântă a Bisericii şi a mântuirii.

Şi, aşa, fetele ajung să-şi termine anii de şcoală primară şi de liceu, iar mai apoi să intre la Facultatea de teologie pe care o absolvă în chip temeinic, îmbogăţindu-şi cunoştinţele despre Dumnezeu, precum şi în profesia de pictor bisericesc şi de asistenţă socială.

Sara, cea mai vârstnică dintre cei patru orfani se căsătoreşte cu un cetăţean belgian, trecut şi el la credinţa ortodoxă şi se stabileşte la Bruxelles, având parte de un trai decent din punct de vedere material şi putând astfel să-şi ajute sora, pe Andreea, cea cu chip îngeresc şi cu un zâmbet mereu prezent pe chipul ei bucuros şi luminat de Har, dar şi pe fraţii ei, Daniel şi Cristian, copii buni şi blajini, cunoscuţi şi cu frică de Dum­nezeu, trecuţi prin greul a nenumărate suferinţe şi lipsuri, dar căliţi de această şcoală a răbdării şi a Crucii pe care Dumnezeu le-o oferă tuturor aleşilor săi. Cristian se căsătoreşte, întemeindu-şi o familie frumoasă creştină şi se bucură nespus de naşterea primului co­pil, primind în dar de la sora sa mai ma­re un apartament în Bucureşti, muncind şi ducând o viaţă bineplăcută lui Dum­nezeu. Daniel cel timid, interiorizat, dar plin de evlavie şi dragoste faţă de Dumnezeu şi de Maica spirituală a neamului românesc, Biserica, rămâne în satul în care îi crescuse bunica lor, care, între timp, sfârşindu-şi chemarea şi sarcina de sus primită de a-i creşte pe cei patru orfani, se mută în Ţările de Sus, prohodită, iubită şi admirată de toţi locuitorii satului care îi cunoscuseră truda şi curajul ei cel mai presus de fire. Acolo el îşi înalţă o casă nouă unde se roagă necontenit Domnului şi îşi înte­meiază o firmă de IT, în care trudeşte şi îşi câştigă pâinea cea de toate zilele.

Am lăsat-o, intenţionat, la urmă pe Andreea, acest copil minunat, de o mare delicateţe şi sensibilitate sufletească, cea care promite o viaţă ascetică, de rugăciune şi jertfă adusă lui Dumnezeu prin activitatea sa de pictor bisericesc, ajunge să se apropie atât de mult de El, încât aproape fiecare rugăciune a ei se înalţă la cer precum tămâia cea cu bună mi­reasmă, purtând astfel încredinţarea nă­zuinţelor ei cele mai înalte, harul cel nepreţuit al iubirii lui Dumnezeu. Viaţa ei însăşi se transformă într-o rugăciune necontenită şi o contemplare a frumu­seţii celei sfinte, mai ales după pelerinajul făcut la Ierusalim, tot cu ajutorul neo­bosit primit din partea Sarei, adevărat înger păzitor al fraţilor ei. În garsoniera cumpărată pentru ea de Sara, Andreea îşi închină tinereţea şi viaţa în slujba lui Dumnezeu, trăind precum o pustnică citadină, în mijlocul cetăţii lui Bucur, bucurându-se necontenit de mila şi aju­torul ceresc, pentru faptul că ea însăşi ajunsese la conştiinţa atât de rar întâlnită în zilele noastre, a faptului că mai presus de orice şi de oricine, trebuie să-L pu­nem pe Dumnezeu, pe Preacurata Sa Maică cea grabnic ajutătoare şi folosi­toare şi pe toţi sfinţii, cei ce sunt casnicii lui Dumnezeu.

Aşadar, iată cum cei patru orfani, porniţi de la starea cea mai de jos cu pu­tinţă, ajung oameni împliniţi moral, spiritual, material, fiecare urmărind ca­lea hărăzită lor de Preabunul Dumnezeu.

Dorinţa cea sfântă a bunicii lor de a face din ei oameni adevăraţi se împlineşte astfel prin lucrarea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. A fost extrem, nespus de greu, au luptat, au plâns, s-au rugat, au muncit şi nu şi-au pierdut nicio clipă nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului.

Au zâmbit, cu acel zâmbet ceresc al Harului, unindu-şi lacrimile cu dra­gostea şi într-ajutorarea frăţească prin care au reuşit să depăşească toate gre­utăţile şi obstacolele inevitabile ale acestei vieţi, bucurându-se de orice lu­cru cât de mărunt şi dând pururea slavă lui Dumnezeu pentru toate, Căruia i se cuvine toată slava, cinstirea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Prof. Paul Bălan

Prefaţa autorului

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului, am aşternut pe hârtie viaţa unei bunici care şi-a crescut singură patru nepoţi. Această carte este un model de jertfă atât a bunicii, cât şi a nepoţilor. A fost greu, au suferit, au plâns, le-a fost foame, dar au mers mai departe şi, când nu mai puteau, strigau la Dumnezeu. şi Dumnezeu le-a fost mereu alături şi nu i-a lăsat. Chiar dacă au suferit, au ştiut şi să se bucure şi au avut multă dragoste între ei. Sper că o să vă placă şi o să vă aducă mult folos lectura ei.

22 Decembrie 2020 Prăznuirea Sf. M. Mc. Anastasia

Capitolul I

Copilăria

Era o dimineaţă plăcută de primăvară, soarele se ridica pe cer mângâind şi încălzind cu razele sale. Andreea s-a trezit când lumina soarelui se juca pe faţa ei. Frăţiorul ei mai mic, Cristian, încă mai dormea, dar în patul de alături nu mai era nimeni. Se auzea vorbă în bucătărie, aşa că s-a ridicat şi s-a în­dreptat înspre acolo. A văzut-o pe bu­nica ei îmbrăcată de plecare, iar alături avea un geamantan plin. Mama stătea tristă pe un scaun, se vedea că fusese certată de bunica.

Andreea a privit întrebătoare spre mama ei cu ochii larg deschişi, cu ochii ei negri şi frumoşi. Atunci mama a luat-o în braţe şi i-a zis:

Micuţa mea, să ştii că va trebui să plecaţi pentru un timp cu bunica acasă la ea. Să ascultaţi de bunica şi să ai grijă de Cristian.

mami, dar de ce nu vii şi tu cu noi? a zis Andreea şi a îmbrăţişat-o.

Lăsând-o pe Andreea din braţe, a intrat în cameră şi l-a sărutat pe cel mic pe frunte şi a ieşit. Apoi i-a chemat şi pe cei doi copii mai mari şi le-a zis să se pregătească de plecare. Andreea avea doar patru ani, iar frăţiorul ei doi ani şi jumătate. Mai avea un frăţior mai mare, pe care îl chema Daniel, şi o soră care era cea mai mare avea opt ani şi o chema Sara. De tatăl ei ştia că a murit mai demult, dar nu şi-l amintea. Acum ple­cau şi de la mama lor. S-a dus în pat lângă frăţiorul ei şi s-a aşezat în genunchi cu faţa spre răsărit, unde era o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, şi a început să se roage:

măicuţa Domnului, te rog să nu o laşi şi pe bunica să ne părăsească, pentru că nu mai avem pe nimeni. Mama nu ne mai vrea, iar noi suntem mici şi nu ne descurcăm singuri. Te rog să ai grijă de noi şi să ne ajuţi ca să avem de mâncare.

Bunica a venit şi a cuprins-o în braţe, ţinând-o mult timp aşa. Îi auzise rugăciunea pe care Andreea o făcuse în şoaptă şi i-a zis:

eu nu am să vă părăsesc şi o să am mereu grijă de voi ca să nu vă lipsească nimic.

Ea era profesoară de matematică şi acum se gândea şi se frământa cum o să aibă grijă de copii şi să meargă şi la şcoală ca să predea. Era aproape im­posibil, dar trebuia să găsească o cale. Nu era o femeie prea credincioasă şi la biserică se ducea mai rar, dar îşi dorea foarte mult să le dea o creştere foarte bună copiilor.

Ştia că fata ei este o fire mai bolnăvicioasă şi nu prea se îngrijeşte de copii. Pleca la muncă şi îi lăsa aproape toată ziua singuri în casă. Toată grija cădea pe Sara, care trebuia să aibă grijă de frăţiorii ei. Bunica a aflat toate aces­tea şi s-a hotărât să-i crească ea. Ştia că nici fata ei nu a avut o copilărie prea fericită, că şi ea s-a despărţit de soţul ei pe când fata avea opt ani, iar soţul ei s-a căsătorit din nou, luând-o şi pe fată cu el. Din acea căsătorie au mai venit patru copii. Deci a trăit cu mama vitregă şi a trebuit să fie ca un fel de Cenuşăreasă în casă. Că mama vitregă îşi ocrotea copiii ei, iar pe ea o punea la cele mai grele munci. Toate acestea au făcut-o să nu aibă încredere în ea însăşi. De aceea era o fire mai slabă. Şi când a ajuns să ră­mână singură cu patru copii, nu ştia să gestioneze lucrurile, făcându-i şi pe ei să sufere.

Bunica nepoţilor, ştiind toate aces­tea, a vorbit cu ea şi i-a spus că îi va lua şi se va ocupa de creşterea lor. Şi aşa i-a luat de la Oraviţa din Banat, unde se născuseră, şi i-a adus în Teleorman. Şi-a dat demisia de la şcoală şi s-a an­gajat la o fermă de vaci. Ferma avea un bloc cu trei etaje şi le-a dat şi lor un mic apartament, unde să locuiască. S-au in­stalat acolo, apoi bunica s-a dus şi i-a înscris pe cei mari la şcoală, iar pe cei mici la grădiniţă. După aceea, vorbind cu cei de la fermă, i-a rugat ca atunci când merge tractorul dimineaţa în lo­calitate să-i aducă pe muncitori, să-i ducă şi pe copii la şcoală şi la grădiniţă. Deci dimineaţa se urcau în remorcă şi se ţineau toţi patru unul de altul şi, scuturaţi bine, ajungeau la şcoală. Iar la amiază erau aduşi iarăşi cu remorca. Sara se îngrijea mereu să-i adune pe toţi la tractor. Era ca o pasăre care îşi ocro­teşte puii. Vara le era mai uşor, dar iarna le îngheţau mâinile când şi le lipeau de remorca rece. Numai cine a trecut prin asta poate să înţeleagă. Aici aveau avan­tajul că nu le lipsea laptele niciodată. Dar era şi mult de muncă. Bunica avea grijă de două grajduri. Unul era cu vaci, iar altul cu viţei. Dimineaţa se trezea la cinci şi se ducea la grajduri şi se apuca de treabă. La şapte venea acasă, îi pre­gătea pe copii şi îi ducea la tractor. Apoi se întorcea şi îşi continua munca. La amiază le pregătea ceva de mâncare şi îi lua şi pe ei la grajduri. Şi o ajutau fiecare după puterile lor. Cei mai mari curăţau bălegarul de la vaci cu sapa sau lopata. Bunica îi lăsa să facă după puterea lor. Iar cei mici nu stăteau nici ei degeaba. Luau fân în braţe şi se duceau şi-l pu­neau în ieslea vacilor. Greu i-a fost bu­nicii să se adapteze de la catedra de profesoară la munca în grajd. Dar dra­gostea faţă de nepoţii ei a făcut-o să învingă toate greutăţile. Era greu şi la mulsul vacilor, dar o uşura oarecum că avea o mulgătoare automată, pe care o fixa pe ţâţa vacii şi pe un furtun ce ducea în bidon. Dar nu toate vacile suportau acel aparat şi atunci trebuia să le mulgă manual. Timp de două săptămâni au durut-o foarte tare mâinile. Uneori nu mai putea să-şi ducă lingura la gură. Dar apoi, încet-încet, s-a obişnuit. Şi-a făcut un program bine pus la punct, că doar era profesoară de matematică. Şi când avea câte un pic de timp liber stătea de vorbă cu nepoţii ei. Şi le dădea sfaturi de viaţă. Era hotărâtă să scoată din ei oameni cuminţi şi demni. Îi învăţa mereu să fie respectuoşi cu toţi oamenii şi, când întâlnesc pe cineva, să spună Bună ziua. Fiind la marginea satului, nu prea mai erau copii în zona aceea. Şi, oricât de grea ar fi fost viaţa, tot mai găseau timp de joacă. Copilăria îşi spunea cuvântul. Uneori se alergau unul pe altul, alteori se jucau de-a v-aţi ascunselea. Jucării nu aveau, doar o minge spartă pe care au găsit-o aruncată pe lângă grajd şi se mai jucau cu ea. Când mai avea timp, bunica ieşea şi ea un pic şi se aşeza pe iarbă ca să mai răsufle şi ea şi să se lase mângâiată de razele soarelui. Atunci se adunau în jurul ei şi o rugau să le spună o poveste. Bunica citise mult la viaţa ei şi avea ce să le povestească. Cristian se aşeza de obicei în braţele buneii. Fiind cel mai mic simţea nevoia de dragoste. De mama aproape nu-şi mai amintea. Pentru el, bunica şi fră­ţiorii erau toată lumea lui. Mai erau şi vacile pe care le mângâia pe frunte şi vorbea cu ele. El ştia că ele îl înţeleg aşa după cum îi spusese bunica într-o po­veste că Făt-Frumos vorbea cu calul şi el îl înţelegea şi îl asculta. Sara fiind mai mare avea mereu grijă de ei în lipsa bunicii. Mai ales pentru Cristian era ca un fel de mamă atunci când bunica nu era prin preajmă. Iar frăţiorii o respectau şi o ascultau. De felul ei era o fire veselă, dar uneori o cuprindea tristeţea. Ea în­cepuse să înţeleagă că s-ar putea să nu se mai întoarcă la mama lor. Şi atunci când nu o vedea nimeni se retrăgea în grădină sau în grajd şi începea să plângă. Ştia că singurul care poate să-i ajute este Dumnezeu. De aceea plângea şi vorbea cu Dumnezeu cerându-I ajutorul. Nu reuşeau să meargă în fiecare duminică la Biserică, pentru că trebuia să-şi facă munca la grajduri. Iar când ajungeau uneori slujba era începută. Bunica îi învăţase să fie cuminţi, de aceea cât dura slujba stăteau lângă ea fără să alerge ca alţi copii. O respectau pe bunica pentru că uneori ştia să fie şi severă. Cei 20 de ani petrecuţi ca profesoară şi-au pus amprenta asupra ei şi ştia să se facă respectată. Daniel era sfios şi timid ca o fată. Am putea spune că dintre toţi cel mai activ era Cristian. Uneori se uita la copii şi ar fi vrut să se ducă să se joace cu ei, dar când întâlnea privirea bunicii se liniştea şi se aşeza jos, la picioarele ei. După ce se termina slujba se duceau, luau anafură şi sărutau mâna preotului. Părintele, ştiind situaţia lor, le dădea întotdeauna câte o pâine şi câteva dul­ciuri pentru copii. Mulţumeau cuviincios şi se întorceau la fermă. Andreea era o fire vioaie şi puternică şi îi plăcea să vadă mereu lucruri noi. La Biserică îi plăcea să se uite pe pereţi la sfinţi. Se gândea câtă răbdare trebuie să aibă ei ca să stea acolo nemişcaţi şi ştia că în Sfântul Altar stă permanent Doamne… Doamne, iar sfinţii sunt slujitorii Lui şi îl ascultă pe El. Uneori le spunea în mintea ei sfin­ţilor ca să-L roage pe Doamne… Doamne ca să aibă grijă şi de ei şi să o ţină sănătoasă pe bunica. Ştia că sfinţii o aud, iar uneori i se părea că-i zâmbesc. Şi atunci pleca fericită de la Biserică, ştiind că sfinţii o să stea de vorbă cu Doamne… Doamne pentru ei.

La grajduri nu existau nici duminică, nici sărbători. Vacile nu ştiau de aşa ceva, trebuiau mulse şi hrănite. Bunica sărmana toată vara umbla desculţă. Doar iarna se încălţa cu ceva ca să nu îngheţe. Şi viaţa mergea înainte. Cu bune, cu rele, aşa au trecut doi ani de când locuiau la fermă. Andreea împlinise şase ani şi urma să intre în clasa I. Cât a fost la grădiniţă, avea o gentuţă mică şi veche. Cu aceea a mers doi ani la rând, dar nu a cerut alta, ştiind că bunica nu are bani ca să-i cumpere. Dar acum s-a bucurat foarte mult când bunica i-a cumpărat un ghiozdănel pe măsura ei.

I se părea cel mai frumos din toată clasa, chiar dacă unii colegi aveau ghiozdănele mult mai scumpe şi mai colorate. A fost aşezată în bancă cu altă fetiţă, undeva pe la mijlocul clasei. Era un pic mai mică de statură decât mulţi din colegii ei, că abia se vedea din bancă.

Au început cu literele Abecedarului şi încet, până la sfârşitul anului, a învăţat să scrie şi să citească. Bunica îşi făcea timp în fiecare seară să o cerceteze la caiet, să vadă dacă a făcut greşeli. Nu accepta să-i vadă că pleacă la şcoală cu temele nefăcute. Era foarte severă în privinţa asta. Le spunea: „Nu vreau să mă faceţi de ruşine, vreau să învăţaţi bine şi să creşteţi frumos. Să aveţi respect faţă de toţi oamenii şi să nu râdeţi de nimeni”. Andreea era o fire sociabilă şi se juca cu toţi copiii. Erau şi momente când le simţea lipsa părinţilor. Mai ales atunci când erau şedinţe la şcoală sau la serbări, când copiii veneau cu părinţii de mână. În acele momente sufereau toţi, chiar dacă nu o arătau. Pe faţa Sarei se aşternea o tristeţe, iar uneori mai aluneca şi câte o lacrimă pe care o ştergea repede, să nu o vadă fraţii ei. Apoi se uita la bunica şi se bucura că o au pe ea. Că auzise de la copii că fusese o familie cu trei copii care ajunsese la orfelinat din cauză că părinţii muriseră în accident şi nu mai aveau pe nimeni. Deci, gândindu-se la acestea, un zâmbet i-a lu­minat faţa când a privit la bunica cum stătea mai într-o margine îmbrăcată sărăcăcios, dar cu capul sus, mândră de nepoţii ei care învăţau bine la şcoală. Apoi a privit spre frăţiorii ei şi le-a zâmbit, iar ei i-au răspuns la fel. Se bu­cura ca o mamă privind la ei, că acuma avea deja 11 ani împliniţi şi se simţea responsabilă pentru ei. Se maturizase mult în ultimul timp şi o ajuta din ce în ce mai mult pe bunica.

Şi anii treceau. Între timp intrase şi Cristian la şcoală. Să se plictisească nu aveau timp, în afara şcolii era treabă de ajuns la grajdurile bunicii. În timpul vacanţelor aveau timp mai mult şi de joacă. În tabere nu au fost niciodată, că nu le permitea bugetul bunicii. Uneori mai tânjeau şi ei când îi auzeau pe colegi în apropierea vacanţei de vară că vor pleca în tabără. Dar nu i-au cerut niciodată bunicii acest lucru, ştiind că abia are ce le pune pe masă şi cu greu reuşeşte să le cumpere cele necesare pentru şcoală. Au stat şase ani la ferma de vaci, când bunicii i s-au împlinit anii necesari şi a ieşit la pensie. Sara tocmai terminase clasa a VIII-a. Atunci bunica i-a luat şi i-a dus într-un sat din munţi, unde a găsit să cumpere o căsuţă cu o singură cameră şi un pic de curte şi de grădină. Bineînţeles că bani nu avea, dar stăpâna care locuise în acelaşi sat a acceptat să fie plătită în rate. Deci în fiecare lună îi plătea o mică sumă din pensie. Bineînţeles că le-a cerut o sumă foarte mică pentru căsuţă, dar tot a durat câţiva ani până a achitat-o integral. După ce s-au mutat şi s-au aranjat au început să caute de lucru cu ziua prin sat, că erau şi familii mai înstărite care aveau nevoie de mână de lucru. Lucra şi bunica, munceau şi nepoţii pe unde puteau. Mulţi le dădeau alimente în loc de bani, dar ei erau mulţumiţi. Aşa au trecut primele luni de vară la căsuţa lor. Dar apoi a început şcoala şi Sara a plecat să facă seminarul la o mănăstire din zonă. Acesta se făcea patru ani şi ţinea loc de liceu. Acasă venea foarte rar, mai mult în vacanţe. La început seminaristele stăteau în câteva căsuţe ale mănăstirii, dar după un an le-a construit un cămin pentru ele. Acolo se foloseau şi trupeşte, şi sufleteşte. Duminica şi în sărbători participau la slujbele mănăstirii, iar care voia putea merge şi mai des… Pentru Sara a fost o bucurie să facă seminarul acolo. Nu se mai îngrijea de ziua de mâine. Acolo avea asigurate dormitul şi masa. Şi îşi făcuse câteva prietene cu care se înţelegea bine. Mai stătea de vorbă şi cu maicile şi le mai cerea sfatul. Iar când avea timp se ducea în Biserică şi se ruga. Se ruga pentru ea, dar se ruga şi pentru cei de acasă. Ştia că o duc greu, dar nu avea cum să-i ajute decât cu rugăciunea. Cu învăţatul mergea bine. Şi anii treceau unul după altul. Acasă bunica alerga mereu prin sat unde era chemată să muncească şi se mulţumea cu ceea ce-i dădeau. În anul acela au avut o surpriză mare. Erau în vacanţa de vară şi erau cu toţii acasă. Era spre seară, când a ajuns o femeie la poarta lor. Văzându-i în curte, a intrat. Când a văzut-o, bunica i-a ieşit înainte şi a îmbrăţişat-o.

Copiii se întrebau cine o fi, doar Sara a recunoscut-o şi le-a zis:

E mama noastră.

Dar niciunul nu s-a mişcat din loc.

Ei vedeau o străină, o femeie necu­noscută. Atunci bunica le-a zis:

copii, e mama voastră.

Dar ei nu ştiau ce ar trebui să facă, pentru ei, mama însemna bunica. Atunci mama a venit la ei şi i-a îmbrăţişat. Nu au fost lacrimi din partea nimănui. A rămas peste noapte undeva în sat, că la ei nu aveau decât un singur pat în care dormeau toţi. Mama li s-a plâns că şi ea o duce foarte greu şi este bolnavă. Munceşte cât să se întreţină pe ea şi nu poate să-i ajute cu nimic. A doua zi a plecat cum a venit şi de atunci nu au mai văzut-o. În fiecare an de Naşterea Domnului primeau prin poştă o felicitare de la ea. După câţiva ani nu au mai primit nimic şi atunci au bănuit că a murit, nemaiştiind nimic de ea. Când a venit la ei, Andreea o privea nedumerită. A încercat să-şi spună că e mama ei, dar degeaba, nimic nu se schimba înăuntrul ei. Tot ca pe o străină care era în trecere pe la ei o vedea. Îi lipsise de multe ori dragostea mamei şi a tatălui, dar acum a înţeles că nu va putea avea niciodată lucrul acesta. Va fi o suferinţă pe care o va purta toată viaţa şi doar Dumnezeu o poate alina. Cât despre Cristian, s-a uitat un pic curios la femeia căreia i se spunea mamă şi apoi s-a dus să se joace cu căţelul din curte. Nu înţelegea ce vrea străina căreia i se zicea mamă. Şi anii treceau parcă grăbindu-se, iar orfanii creşteau. An­dreea tocmai încheiase clasa a VIII-a şi se pregătea de liceu. Şi-ar fi dorit să facă şi ea seminarul la mănăstire, dar locurile erau deja ocupate. Sara mai avea un an şi termina. şi aşa Andreea s-a dus la un liceu din oraşul cel mai apropiat. Daniel era deja la liceu în alt oraş şi stătea la cămin. Venea rar acasă, fiind mai de­parte. Andreea şi-a găsit o gazdă la o bătrână. I-a dat o cămăruţă întunecoasă în spatele casei. Mai bine zis, era un fel de cămară cu un gemuleţ de 30 cm pe 30 cm pentru aerisire. Până a dat frigul a fost mai uşor, dar apoi a început chinul. Se făcea frig ca afară, dar ce era să facă, dormea îmbrăcată şi se învelea bine cu plapuma. Avea o sobă micuţă metalică, dar nu avea lemne. Când mai mergea acasă la o lună sau două, lua o sacoşă cu lemne la întoarcere. Dar în două zile se terminau şi iar frig. Când venea de la şcoală mai aduna cutii de carton ca să le ardă în sobă. Apa îngheţa întotdeauna în cameră. Dacă seara lăsa o cană cu apă pe masă, dimineaţa era îngheţată bocnă. Şi nici cu mâncarea nu o ducea mai bine. Săraca bunica nu ştia cum să mai tragă de bani că avea trei copii la liceu în trei locuri diferite. Mai încerca să adune şi alimente ca să le dea când veneau acasă, dar era greu.

Era greu pentru Andreea să-şi facă lecţiile în cămăruţa ei că îi îngheţa mâna pe pix şi nu mai putea scrie. Atunci începea să sară în sus şi să alerge prin cameră ca să se dezgheţe. Dar nu prea avea loc că era foarte strâmt. Uneori se ruga şi striga la Dumnezeu să o ajute. La şcoală se mai lua cu colegii, dar acasă se simţea aşa de singură şi era aşa de frig. La şcoală stătea în prima bancă, împreună cu o colegă pe care o chema Ana. Se înţelegeau foarte bine şi, de­oarece Andreea nu avea niciodată pa­cheţel la ea, Ana împărţea mâncarea cu ea întotdeauna. Diriginta mai spunea uneori în clasă:

la Andreea nu vin niciodată pă­rinţii la şcoală, pentru că nu are.

Andreea se ruşina şi pleca în jos capul. O dureau aceste cuvinte chiar dacă nu erau spuse cu intenţie rea. În general colegii se purtau frumos cu ea. Cu învăţătura se descurca binişor, era undeva de 7-8. Unele colege cu posi­bilităţi financiare veneau îmbrăcate frumos la şcoală, se mai şi vopseau ca să arate mai moderne. Uneori îşi dorea şi Andreea haine mai frumoase, dar ea purta mai mult ce-i dădea sora ei, Sara. Adică ce lucruri îi rămăseseră mici, că Sara era mai înaltă. Cât timp a fost la ţară nu prea a deranjat-o pe Andreea cum se îmbracă, dar acum fiind la oraş îşi dorea şi ea să fie mai frumoasă, iar uneori visa să ajungă o cântăreaţă celebră. Şi-a cumpărat un pic de vopsea şi s-a vopsit blondă. Că părul ei era castaniu-închis şi în felul acesta i se părea mai deosebit. Dar, oricât o tentau aceste lucruri, când ajungea în cămăruţa ei, foamea şi frigul îşi spuneau cuvântul. Bătrâna la care stătea în gazdă era foarte aspră şi extrem de rar o lăsa să vină în camera ei să se încălzească la sobă. Ba de multe ori venea seara în cameră la Andreea să se asigure că nu are nimic în priză. Nici măcar un radio nu-i dădea voie să bage în priză, spunând că-i con­sumă curentul. Se vedea că nu suferise la viaţa ei şi de aceea nu ştia ce înseamnă mila. Andreea era doar o copilă de cincisprezece ani, singură într-un oraş străin. Şi era cuminte, fără să facă pro­bleme. Dar toate acestea au călit-o pentru mai târziu. Fiind destul de mică, nu ştia să se organizeze cu banii ca să-i ajungă, chiar dacă nu avea mulţi. Uneori îşi mai cumpăra dulciuri, căci poftea şi ea, dar apoi erau zile când rămânea flă­mândă, nemaiavând bani nici măcar de pâine. Şi aşa a trecut primul an de liceu cu foame, frig, dar şi cu bucurii, că era o fire veselă şi căuta să se bucure de orice lucru mărunt. Pe timpul vacanţei a venit la bunica, unde s-au întâlnit cu toţii. Vara a trecut repede şi a urmat anul II de liceu. Dar acum a venit la liceu şi Cristian, care terminase clasa a VIII-a. Stăteau amândoi în aceeaşi cămăruţă întunecoasă. Dar, fiind amândoi, trecea timpul mai repede. Cristian era o fire activă şi îşi găsea mereu câte o ocupaţie. Dar şi banii îi cheltuia mai repede şi trăia din ce mai avea Andreea. Bunica primea pentru ei alocaţie şi toţi aceşti bani îi luau ei fiecare ca să se poată întreţine la şcoală. Daniel făcea liceul la Braşov şi era deja în clasa a XI-a. El învăţa foarte bine şi primea bursă. Era la Liceul Silvic. Îşi plătea internatul din bursa lui, că stătea la internat. Se înţe­legea foarte bine cu colegii, iar profesorii îl admirau. În ultimul an de liceu nu mai plătea nici cantina, că se oferise cineva să i-o plătească văzând cât de silitor este. Unii colegi îl invitau acasă la ei de Crăciun, unde primea multe bu­nătăţi pe care le ducea fraţilor lui. De multe ori colegii lui plecau sâmbăta şi duminica acasă, iar el rămânea singur în internat. Şi se apuca şi făcea curat, mă­tura pe jos şi aranja toate paturile. De aceea era foarte apreciat de colegi, învăţând foarte bine, îi lăsa pe colegi să copieze de la el. Odată, la matematică, i-a şoptit unui coleg şi l-a auzit profe­soara. Supărată, l-a scos la tablă şi i-a dat o problemă grea:

ia să te văd eu, Daniele, dacă o săţi mai ardă să şopteşti la alţii.

A rezolvat problema la perfecţie, încât profesoara a rămas impresionată şi i-a dat nota zece. Daniel era foarte ti­mid, dar săritor şi îi ajuta pe toţi care îi cereau ajutorul. Nu ştia să zică nu. Sara terminase seminarul şi a intrat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Chiar când era la seminar în ultimii ani venea mai rar pe acasă, că nu se prea înţelegea cu bunica. Ea fiind deja mai mare o mai certa pe bunica pentru că avea slăbiciunea şi mai fuma câte o ţigară. Acest obicei îl luase de când era profesoară. Iar bunica se mai supăra şi se contraziceau. De aceea Sara mai pleca la o mănăstire din apropierea seminarului când mai avea zile libere. Muncea mult şi în cadrul seminarului şi, când mai primea câte ceva, le aducea şi la frăţiorii ei, cărora le purta mereu grija ca o ma­mă. Uneori poate era chiar prea cicălitoare. Apoi, de la Bucureşti venea şi mai rar. Acolo trebuia să şi muncească în timpul liber ca să se întreţină. Andreea şi Cristian locuind împreună au trecut anul mai uşor, dar tot cu foame şi frig fiind urmăriţi mereu de privirile aspre ale gazdei. Cristian avea un radio mic la care mai ascultau câte o melodie. Dar bătrâna era mereu cu ochii pe ei, spu­nând că-i consumă curentul. Dar a trecut anul şi a venit vacanţa de vară şi au revenit la bunica. Sara a venit şi ea pentru puţin timp, apoi a plecat înapoi ca să mai lucreze. Pe la începutul lui iunie a ajuns în Bucureşti un părinte de la o mănăstire mai îndepărtată. Avea ceva treburi şi a adus şi un pachet unei colege de-a Sarei, căreia îi cunoştea familia. Stând de vorbă cu ea, acea fată i-a povestit că are o colegă foarte săr­mană, care o duce foarte greu, fiind or­fană şi cu trei frăţiori acasă.

ştii, părinte, de multe ori o văd plângând şi, când o întreb, îmi spune că îi este dor de frăţiorii ei şi ştie că o duc foarte greu. Noi locuim cinci fete într-un apartament închiriat. De multe ori punem toate mână de la mână şi plătim şi pentru ea. Şi din ce aducem de acasă mănâncă şi ea. E mai mult tristă şi mi-e tare milă de ea. Seara se aşază în ge­nunchi şi plânge, doar ea ştie ce vorbeşte cu Dumnezeu.

Vreau să o cunosc pe această fată, a zis părintele.

După ce a stat de vorbă cu ea, s-a hotărât să plece a doua zi la familia ei, în sătucul din munţi. Au făcut ceva cum­părături, iar a doua zi părintele şi Sara cu colega ei, Ioana, s-au urcat în tren şi, după 4-5 ore de mers, au ajuns în sătucul din munţi. De la gară au mers jumătate de oră pe jos până la căsuţa bunicii, care se afla pe un deal. La intrare te întâmpina un gard din leaţuri pe jumătate dărâmat, că îi putreziseră stâlpii şi câţiva copaci. Casa era micuţă, cu o singură cameră în care se afla o sobă cu plită, iar alături un pat mai mare şi o măsuţă la geam. Cam asta era toată averea. Iar alături mai aveau un fel de şopron. Bunica era cu nepoţii în curte.

bună ziua şi Doamne ajută!

bine aţi venit! a zis bunica, săru­tând mâna părintelui.

La fel au făcut şi nepoţii care priveau cu vădită curiozitate la acest vizitator nemaiîntâlnit. Au dăruit ce adusese la fiecare. Andreea a primit o rochie nouă de culoare crem-deschis cu floricele. Era pentru prima dată când primea aşa ceva şi era în culmea fericirii. Era toată numai un zâmbet. Toţi au fost mulţumiţi de daruri. Apoi bunica i-a povestit părintelui prin ce a trecut şi cât de greu se descurcă.

uneori nu mănânc până seara ca să aibă ei ce mânca. Mai merg cu ziua la muncă prin sat. Unii îmi dau bani, iar alţii alimente: lapte, cartofi şi ce mai au şi ei. Şi nepoţii când nu sunt la şcoală se duc şi muncesc prin sat. Eu nu port în­călţări până dă îngheţul. M-am obişnuit mereu desculţă şi în felul acesta mai economisesc un ban. I-am crescut cum am putut, dar i-am învăţat să nu fure niciodată de la nimeni, chiar de mor de foame, să fie respectuoşi şi să dea Bună ziua la toată lumea. Nu le este ruşine să muncească şi se duc prin sat oriunde sunt chemaţi. E greu, dar Dumnezeu nu ne lasă.

În timp ce bunica vorbea, părintele se uita la ea: nu avea mai mult de 50 de kg, cu o fustă şi o cămaşă uzate, dar curate, iar pe cap avea o broboadă legată sub bărbie. Picioarele uscate şi călite de la căldură şi de la frig. Era doar o mână de om, dar reuşise singură să crească patru nepoţi. Era vrednică de apreciat.

de la ce mănăstire sunteţi, părinte? a întrebat bunica.

sunt de departe de la o mănăstire retrasă în pădure la linişte. Acolo suntem ca într-o familie. Avem un stareţ de care facem ascultare şi el se ocupă de orga­nizarea mănăstirii. Şi fiecare călugăr are ascultarea lui, avem Sf. Liturghie zilnic şi celelalte slujbe: utrenie, vecernie şi pavecerniţă. Şi la noi în mănăstire nu se mănâncă niciodată carne.

şi de cât timp nu aţi mâncat carne? a întrebat Andreea.

dacă mă gândesc bine, sunt cam doisprezece ani.

uau, ce frumos trebuie să fie să poţi să nu mănânci carne, a zis Andreea.

Apoi părintele a început să le vorbească de Dumnezeu şi Maica Domnului. De cât de mult ne ajută dacă îi rugăm. Şi le-a povestit câteva minuni făcute de Maica Domnului. Şi el trecuse prin greutăţi în viaţa lui, dar Maica Domnului mereu l-a ajutat şi l-a întărit. Şi aşa vorbind ei povestind multe, s-a făcut seară. Apoi părintele le-a dăruit câteva cărţi duhovniceşti. De dormit a dormit la o familie din sat la care apelase bunica şi care l-a primit cu mult drag şi respect. Andreea a dormit foarte puţin în noaptea aceea. S-a gândit la toate lucrurile pe care le spusese părintele şi-şi dorea să facă şi ea o schimbare în viaţa ei. Să fie şi ea mai aproape de Dumnezeu, să înveţe să se roage şi să devină mai bună. A doua zi de dimineaţă, după ce şi-au luat rămas-bun de la bunica, au plecat cu toţii la tren şi au coborât în oraşul unde făceau liceul Andreea şi Cristian. Au vizitat cămăruţa unde locuiau cei doi. Într-adevăr era întu­necoasă şi friguroasă, chiar dacă era începutul lui iunie. Sărmanii copii, cât de greu le era să vină în fiecare seară în această încăpere umedă şi rece. Cristian era mai călit, că şi acasă la bunica în ultimii ani, împreună cu Daniel, dormise mai mult în şopronul cu fân, uneori chiar şi iarna. Era călită şi Andreea, dar totuşi era fată şi era mai firavă. Era mică de statură, era doar o mână de om, avea ochi negri şi te întâmpina întotdeauna cu un zâmbet. Era o copilă drăguţă şi nevinovată. De acolo părintele a plecat cu cele două fete cu care venise înapoi spre Bucureşti. Şi apoi, el a mers mai departe spre mănăstirea lui. Trecerea lui pe la această familie de orfani a avut un mare impact, chiar dacă el a plecat fără să ştie. Andreea a fost prima care a început să-şi schimbe viaţa. A început să citească una din cărţile primite, intitulată Antonel. În ea a citit despre suferinţa unui băieţel. Citea şi plângea. Căuta să citească mai mult când nu era Cristian în cameră, ca să nu fie deranjată şi să poată plânge. Apoi a început şi ea să se roage cu cuvintele ei, aşa cum se pricepea. După Antonel, a început să citească şi alte cărţi primite de la părintele. Avea o sete de a cunoaşte cât mai mult despre viaţa duhovnicească. A încercat să discute şi cu Ana, prietena ei de la şcoală, dar a văzut că nu este înţeleasă şi a renunţat. Liceul era aproape de gazda unde locuiau şi deci Andreea ajungea repede acasă, dar liceul unde învăţa Cristian era mai departe. Avea de trecut un pod, apoi o cale ferată şi încă mai avea de mers. Mai ales iarna era mai greu, că mergea pe jos prin zăpadă. Din cauza tuturor condiţiilor defavorabile a fost mai slăbuţ la învă­ţătură în primii doi ani. Dar apoi a intervenit o schimbare şi în viaţa lui. Văzând-o pe Andreea că citeşte şi se roagă, a început şi el să fie interesat. Şi de multe ori discutau pe această temă. Apoi a început şi el să citească, iar duminica mergeau împreună la Sfânta Liturghie. Andreea se mai ducea şi în timpul săptămânii seara la vecernie şi îi plăcea din ce în ce mai mult. Şi-a vopsit părul în culoarea naturală după cum îl avea şi de atunci nu s-a mai vopsit niciodată. Până atunci purta mai mult pantaloni, dar acum a început să poarte şi fusta până mai jos de genunchi. Rochia pe care o primise de la părintele o lua doar la Biserică, la anumite zile mai importante şi la şcoală. Îi plăcea foarte mult şi se mândrea cu ea. Strălucea de fericire şi se simţea ca o prinţesă. Cu cât se apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât viaţa devenea mai frumoasă, se înţelegea mai bine cu colegii la şcoală şi a început să înveţe mult mai bine. Uneori, Ana, prietena ei, o lua la ea acasă după ore, că ea era din oraş. Şi părinţii ei o primeau foarte bine, îi dădeau să mănânce. Cristian, odată fiind la ora de practică, nu şi-a luat fesul de pe cap pentru că era netuns şi observându-l profesoara i-a zis să-şi dea fesul jos. Văzându-l colegii, au râs de el. A doua zi profesoara l-a luat acasă la ea, i-a dat să mănânce şi l-a pus pe soţul ei să-l tundă, apoi i-a dat şi haine de îmbrăcat. Mai erau şi oameni cu inimă bună. Pentru ei toate aceste gesturi contau foarte mult, că aveau nevoie de dragoste. Andreea când nu mai avea bani se mai împrumuta de la colega ei, Ana, şi când putea îi dădea înapoi, chiar şi haine a primit de la mama Anei. Dumnezeu le purta de grijă. Andreea a început să se roage din ce în ce mai mult la Maica Domnului şi-i spunea cu cuvintele ei tot ce avea pe suflet. Simţea că o ascultă şi o înţelege, devenise mama ei pe care nu a avut-o niciodată. Când a trecut în ultimul an de liceu, Andreea şi Cristian s-au mutat la altă gazdă, la o femeie credincioasă pe care o cunos­cuseră la Biserică. Aici era mult mai bine, aveau căldură şi o cameră decentă şi luminată. Iar gazda se purta frumos cu ei, lăsându-i liberi. Că la prima gazdă îi mai punea şi la muncă pe gratis. De fapt, profita de ei că nu aveau pe nimeni. Dar acum, când s-au apropiat şi ei de Dumnezeu, toate s-au aranjat frumos. Când se ducea Andreea acasă, discuta de multe ori şi cu bunica despre credinţă şi, încet şi cu răbdare, a reuşit să o convingă şi pe bunica să se lase de fumat şi să meargă în fiecare duminică la Biserică. Apoi, să se spovedească în toate posturile. A început şi bunica să citească tot felul de cărţi duhovniceşti şi să se roage. La fel s-a schimbat şi Daniel. El avea un suflet foarte bun, dar, spovedindu-se şi împărtăşindu-se, a devenit şi mai bun. Şi aşa, pe neobservate, a intrat Dumnezeu în sufletul lor şi le-a schimbat viaţa. La noua gazdă era mai bine, dar era mai departe de liceu şi mergea jumătate de oră pe jos, dar în felul acesta avea timp să se roage. Şi-a scris Psalmul 50 pe o foaie şi l-a tot repetat mergând spre şcoală până l-a învăţat pe de rost, apoi îl rostea mereu pe acest drum. Şi colegii, şi profesorii au observat schimbarea ei şi o respectau mai mult. Chiar prietenul colegei ei, Ana, i-a zis odată acesteia:

ana, eu cred că Andreea este o sfântă, se poartă aşa de frumos cu toată lumea şi are o faţă mereu luminată.

La Biserică a întâlnit un băiat cu care mai stătea de vorbă. Şi încet s-a îndrăgostit de el şi o plăcea şi el. Vorbeau doar când se întâlneau la Biserică, el îşi dorea să meargă la Bucureşti şi să facă Teologia. Îl plăcea pe acest băiat, dar se gândea şi la libertatea ei şi nu ar fi vrut să se căsătorească după terminarea li­ceului. De puţin timp îl cunoscuse cu adevărat pe Dumnezeu şi dorea să exploreze cât mai mult şi să citească. Şi a ales să rămână liberă. După un an părintele a venit din nou la căsuţa bu­nicii, aducându-le diferite lucruri. Între timp vorbise cu câţiva cunoscuţi şi adunase ceva bani ca să le cumpere o căsuţă mai aproape de centrul satului. S-a găsit o căsuţă mai veche care avea trei camere, dar bunica a refuzat să se mute de acolo. Se obişnuise pe dealul acela, unde se simţea mai liberă. Atunci părintele le-a lăsat banii ca să mai adauge o cameră la căsuţa pe care o aveau şi aşa au şi făcut în timp. Apoi şi-au reparat şi gardul. Le-a mai adus din nou alte cărţi duhovniceşti pe care să le citească. Andreea nu a putut să uite ceea ce-i spuse părintele, că de 12 ani nu mai mâncase carne şi s-a hotărât şi ea să nu mai mănânce carne. Deci, când a intrat în ultimul an de liceu, a renunţat cu totul la carne. Avea o voinţă de fier, când îşi punea ceva în cap era greu să o schimbi. Când venea acasă o mai certa bunica văzând că nu mănâncă deloc carne, dar ea se ţinea de calea ei şi se simţea foarte bine. Şi aşa, cu răbdare şi cu rugăciune, a terminat liceul cu medie destul de mare.

Capitolul 2

Viaţa în capitală. Un nou început

Era spre sfârşit de august, o zi caldă şi frumoasă. Andreea şi-a pus într-o geantă un schimb de haine, o Biblie şi o carte de rugăciuni. Se îmbrăcase cu o fustă nouă, pe care reuşise să o cumpere. Dorea să fie elegantă când va ajunge în Bucureşti. S-a dus la gară şi s-a urcat în tren cu destinaţia Bucureşti. Nu era prima dată. În urmă cu doi ani, mai fusese o dată în Bucureşti şi a stat două zile la Sara. Dar atunci călătorise îm­preună cu ea. Acum era singură, dar liniştită. Începea un nou capitol în viaţa ei, alt oraş mult mai mare, alţi oameni şi alte posibilităţi. Era însetată de a cu­noaşte şi de a învăţa. Şi-a lăsat bagajul în compartiment şi a ieşit pe hol la geam. Se bucura de tot ce vedea şi-I mulţumea lui Dumnezeu. Călătoria a fost liniştită, iar în gară la Bucureşti o aştepta Sara cu o colegă de-a ei. Când a văzut-o îmbrăcată elegant şi veselă, s-a mirat. Se aştepta să o vadă speriată, îngrijorată, iar nu veselă şi senină. De acolo au plecat la apartamentul cu două camere unde locuiau cu chirie. Andreea s-a instalat în camera Sarei. Patul era mai mărişor şi încăpeau amândouă. Pentru început şi-a depus dosarul la Politehnică, dar nu a intrat că nu era pregătită. Atunci s-a hotărât să mai aş­tepte un an să se pregătească şi să dea la Teologie. Dar între timp trebuia să-şi găsească de lucru ca să poată contribui la chirie. Sara mai avea un an de facultate şi termina, iar în timpul liber muncea pentru a se întreţine. Era destul de greu şi multă oboseală. Dimineaţa la şcoală, după-amiază la muncă. Seara venea târziu şi era obosită. Primul serviciu al Andreei a fost la un magazin de decoraţiuni casnice care avea patron arab şi mai avea angajată o doamnă.

andreea, tu trebuie să aranjezi marfa pe rafturi, iar când vin clienţii să stai de vorbă cu ei şi să-i întrebi ce doresc. Iar în fiecare dimineaţă când

47

deschidem, să mături în faţa magazinului ca să fie curat.

Aşa a început primul ei serviciu. Dimineaţa, când mătura în faţa maga­zinului, îi era un pic ruşine, că se uitau trecătorii la ea, dar s-a obişnuit. După o lună de zile s-au mutat şi cu chiria, că Sara căuta mereu să fie mai ieftin. Era destul de greu cu munca şi pentru Andreea, că lucra toată ziua. Înainte de sărbătorile de Crăciun a cunoscut o maică de la Mănăstirea Cârnu, care i-a propus să vină pe la mănăstire să stea o perioadă. Şi-a dat demisia de la muncă şi a plecat la Constanţa, unde maica se afla de câteva zile cu treburi. A vizitat şi o mănăstire acolo, apoi împreună cu maica s-au dus la Mănăstirea Cârnu. Acolo au cazat-o în cameră cu o maică. Era o cameră mai mare, cu două paturi. S-a încadrat în programul mănăstirii, mergea la toate slujbele şi în rest ajuta la treburi. În Biserică încerca să se roage cât mai mult, vorbea cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului. Maicile se purtau frumos cu ea, dar înăuntrul ei simţea că trebuie să se întoarcă la Bucureşti. De fapt, nici nu venise să rămână, ci doar să vadă cum e viaţa în mănăstire. După două săptămâni şi-a luat rămas-bun de la maici şi s-a întors la Bucureşti. Şi-a găsit de lucru la un supermarket, dar nu a rezistat mult. Nu-i plăcea cum se purta personalul, erau oameni duri, iar ea era o fire veselă şi sensibilă. Deci a plecat şi de acolo. În acea perioadă locuiau de­parte, pe la marginea Bucureştiului, un­deva prin Băneasa. Şi era o iarnă foarte friguroasă cu zăpadă mare. Sara o presa mereu:

andreea, du-te să-ţi cauţi de lucru ca să avem cu ce plăti chiria, nu contează unde şi nu trebuie să fii pretenţioasă.

mă duc, Sara, dar să ştii că eu nu pot lucra cu oameni care se poartă urât.

trebuie să rabzi şi să taci, asta e viaţa în Bucureşti, oamenii sunt mai duri şi le pasă mai mult de ei.

bine, Sara, mă duc, a zis Andreea şi a ieşit din casă.

Erau minus 20 de grade şi mai bătea şi vântul. A ajuns cu greu în staţia de autobuz. Se îmbrăcase cu o geacă mai groasă, dar frigul nu ţinea cont de asta.

Vântul o lovea peste faţă îngheţând-o. Cizmuliţele nu mai făceau nici ele faţă şi i-au îngheţat degetele de la picioare. A început să se roage. Rugăciunea era singura ei scăpare. În sfârşit a venit au­tobuzul şi s-a urcat, era bine că nu mai bătea vântul. Până a ajuns în centru şi-a mai revenit. A încercat la o patiserie, dar şi-a dat seama că nu o să facă faţă. A mai întrebat şi în alte părţi, dar nu a găsit. Seara s-a întors îngheţată şi obo­sită. A doua zi Sara iar a luat-o la dăscălit, spunându-i să se ducă să caute.

bine, Sara, o să mă duc să mă an­gajez la patiserie, a zis Andreea ca să scape de gura ei.

A ieşit din casă şi s-a dus la o Biserică să se roage. A îngenunchiat la Maica Domnului şi s-a rugat mult, i-a vorbit ca unei mame:

te rog, Maica Domnului, ajută-mă ca să-mi găsesc ceva de lucru, vezi cât de greu ne este şi Sara mă ceartă mereu. Te rog, Măicuţa Domnului, rânduieşte ceva ce-mi este de folos…

Şi cum se ruga ea aşa, i-a sunat tele­fonul, a ieşit din Biserică şi a răspuns:

da!

alo! Domnişoara Andreea?

da, eu sunt.

sunt patronul de la un magazin Connex şi aş vrea să veniţi la un interviu, că avem nevoie să angajăm pe cineva. Ne aflăm pe strada… numărul…

da, vin chiar acum, o să ajung cam într-o oră.

e foarte bine, vă aşteptăm.

După ce a închis telefonul a intrat iar în Biserică şi i-a mulţumit Maicii Domnului. Apoi s-a prezentat la adresa indicată. A primit-o la interviu un domn bine îmbrăcat, dar blând. Părea un om bun.

andreea, ce ştii despre telefoanele mobile?

prea multe nu ştiu. Am învăţat să umblu puţin prin el, dar în rest nu mă prea pricep.

nu-i nimic, vei învăţa de la colegi. Eşti angajată şi poţi veni de mâine la lucru.

mulţumesc, o să vin cu drag.

A ieşit din magazin plutind.

mulţumesc, Măicuţa Domnului, că m-ai ajutat şi am găsit un loc de muncă decent cu oameni buni. Să mă ajuţi şi de acum ca să mă descurc, că nu prea mă pricep la telefoane.

sara, am găsit de lucru la un ma­gazin de telefoane, e frumos şi e cald înăuntru, îmi place mult.

Vezi că se poate, trebuie doar să cauţi, a zis Sara.

da, dar m-am rugat mai întâi la Maica Domnului.

A doua zi a început munca, era pe tura ei împreună cu un coleg. În prima zi s-a purtat frumos, dar apoi se supăra când Andreea mai făcea greşeli. Trebuia să le vorbească clienţilor despre telefoane şi să le facă reclamă cât de bune sunt. Trebuia să facă şi abonamente, să plă­tească facturi. Prima săptămână a fost mai greu, dar apoi s-a obişnuit cu toate şi nu mai avea probleme cu colegul ei. Mai greu era cu locuinţa, că s-au mutat din nou. Aproape la două luni tot altă casă. Era greu pentru Andreea, dar Sara, fiind mai mare, ea hotăra şi tot ea se ocupa şi cu cheltuielile. Andreea îi dădea toţi banii ei. Era destul de greu, că la muncă trebuia să fie mereu îmbră­cată frumos, dar nu avea decât două rânduri de haine. Pe unul îl îmbrăca şi pe altul îl spăla. Îşi dorea să-şi mai cumpere haine, dar nu le ajungeau banii. Într-o seară, stând Andreea şi citind Paraclisul Maicii Domnului, se ruga să o ajute Maica Domnului cumva să-şi mai cumpere câteva haine. După rugă­ciune şi-a amintit de părintele Agapie, acel părinte care venise cu trei ani în urmă pentru prima dată în casa lor la bunica şi datorită căruia i s-a schimbat ei viaţa şi prin ea tuturor celorlalţi mem­bri ai familiei. S-a hotărât să-i scrie o scrisoare şi să-i povestească toate neca­zurile lor. Acolo în scrisoare a scris şi numărul ei de telefon. Şi a doua zi a pus-o la poştă. Iarna trecuse şi era deja primăvară, pe la sfârşitul lunii mai. Între timp patronul a mai deschis câteva magazine mici la metrou, chiar la subsol în pasaj.

andreea, vreau să te trimit la unul din magazinele acestea. Vei fi singură,

tu deschizi, tu închizi. Şi să ştii că am încredere, a încheiat patronul.

cum spuneţi, aşa voi face, a zis Andreea, dar s-a întristat un pic, pentru că se obişnuise aici. Dar în curând şi-a dat seama că e mult mai bine pentru ea. Duminica nu lucra şi mergea liniştită la Sfânta Liturghie, iar vinerea închidea mai devreme ca să se ducă la vecernie şi la Sfântul Maslu. Apoi şi-a luat cu ea cartea de Dogmatică şi învăţa pentru facultate. Se bucura că nu are clienţi mulţi şi poate învăţa. Avea timp să-şi facă şi rugăciunile. Îi plăcea mult să meargă la slujbele Bisericii. Îşi făcuse câteva prietene la Biserică şi un prieten la seminar. Acesta o descuraja mereu că e foarte grea Dogmatica şi nu va reuşi la facultate. Din cauza asta a evitat să mai stea de vorbă cu el, ca să nu o mai des­curajeze. A venit vara şi Sara a terminat facultatea. Între timp cunoscuse un băiat din Belgia, care venise cu afaceri în România şi s-au hotărât să plece acolo şi să se căsătorească. Pe Andreea a trimis-o la cămin, unde mai stătea cu trei fete într-o cameră, pentru că singură nu se descurca să plătească chiria la o garsonieră. Costa 250 de euro pe lună. Asta însemna tot salariul ei, deci era imposibil. La cămin era greu de învăţat că era gălăgie, iar noaptea era plin de gândaci. Îi simţea cum se urcă pe ea şi sărea speriată din pat, scuturându-se. Devenise un coşmar pentru ea şi era mereu obosită. Trecuse prin frig cât a fost la liceu, dar nu erau gândaci şi nici acasă la bunica. A doua zi pleca obosită la muncă şi se apropia timpul exame­nului, care era fixat pe 22 iulie. Între timp Sara plecase în Belgia cu prietenul ei. Toţi din jurul ei o descurajau că nu va reuşi la Teologie, dar ea avea nădejde şi se ruga. Pe 22 iulie era şi ziua ei de naştere. Deci a dat examenul practic, apoi urma cel scris. A primit foaia în faţă, era test grilă. I s-a părut foarte uşor. A completat foaia imediat şi a dus-o la profesor. Când a văzut-o pro­fesorul a vrut să o trimită înapoi să se mai gândească, închipuindu-şi că a re­nunţat la examen, neştiind ce să scrie. Dar când i-a explicat că a terminat, s-a uitat pe foaie şi pe răspunsuri şi i-a spus că a luat nota 9,86. Era atât de bucuroasă, încât a ieşit plutind de acolo. Simţea că Dumnezeu şi Maica Domnului nu o vor lăsa. Înainte de a începe şcoala a sunat-o părintele Agapie şi a stat de vorbă cu ea. I-a povestit cât de greu îi este la cămin şi că nu poate să doarmă din cauza gândacilor.

andreea, îţi voi trimite bani să închiriezi o garsonieră, i-a zis părintele.

mulţumesc mult, părinte, sărut mâna, a zis Andreea cu lacrimi în ochi.

în câteva zile vei avea banii, între timp să-ţi cauţi o garsonieră cu acces la mijloacele de transport.

Şi aşa s-a mutat Andreea la o gar­sonieră drăguţă cu o cameră, salon, bucătărie şi baie. Era foarte bucuroasă şi mulţumea mereu lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. A început facultatea şi atunci o zi mergea la muncă şi una la facultate. Era foarte greu, că rămânea în urmă cu cursurile. Dar în timp a început să împrumute de la colegi cursurile ca să înveţe când mai avea timp la serviciu ca să nu rămână în urmă. Lupta pe două fronturi şi nu era uşor. Aveau şi atelier de pictură la şcoală, unde o ajutau colegii şi îi explicau, ca să completeze lipsa. La muncă avea tot timpul ocupat. Când nu avea clienţi învăţa şi, când mai făcea câte o pauză cu învăţatul, se ruga. Se ruga cu toată inima şi uneori lacrimile îi inundau faţa. Iar când venea câte un client trebuia să zâmbească. Nu era uşor să zâmbească printre lacrimi. De fapt atunci zâmbetul era mai frumos că era presărat cu lacrimi. Părintele îi trimitea de câte ori putea bani ca să-şi plătească chiria şi uneori îi trimitea şi pachete cu diferite alimente, dulciuri, chiar şi haine. Odată, la începutul iernii, când era destul de frig i-a trimis o geacă groasă de care Andreea s-a bucurat foarte mult. Pentru ea era o mare bucurie că era aju­tată de părintele. Nu avusese niciodată tată şi acum îl simţea pe părinte ca un tată bun, care are grijă de ea. Uneori când îi era greu, mai trimitea câte un mesaj părintelui ca să se roage pentru ea sau să-i ceară sfatul. A început să-şi mai cumpere şi ea haine, ca să aibă şi pentru şcoală, şi pentru muncă. Nemaifiind Sara, se organiza singură şi se simţea mult mai bine. Îi plăcea foarte mult libertatea şi singurătatea. Şi când avea timp liber mergea pe la Biserică. Îi plăcea foarte mult să stea în Biserică şi să se roage. Simţea că primeşte putere prin rugăciune. Uneori mai ieşea cu colegii în oraş. În vacanţa de Crăciun şi de Paşte pleca la bunica şi le ducea cadouri. Se bucura mult să îi poată ajuta. Şi aşa încet, cu de toate fiind colorată viaţa, a trecut un an de facultate şi urma pe timp de varăSămeargă să facă practică o lună de zile la Biserica din Giurgiu, împreună cu câteva colege din clasă. Mai întâi s-a dus şi şi-a dat demisia de la Vodafone, că între timp Connexul devenise Vodafone. Când a auzit pa­tronul a lăcrimat şi a zis:

andreea, îmi pare foarte rău că te pierd, am fost foarte mulţumit de tine, dar te înţeleg că trebuie să pleci.

Şi eu vă mulţumesc foarte mult că am petrecut clipe frumoase cât am lucrat la dumneavoastră.

Şi aşa a plecat la Giurgiu. Era o vară foarte călduroasă şi s-au dus toate să facă plajă. Andreea făcea plajă pentru prima dată şi nu ştia că nu trebuie să stea prea mult la soare şi a făcut insolaţie. Seara deja o ardea pielea foarte tare. Şi a trebuit să stea două zile numai în casă ca să-şi revină. Şi aşa s-a lecuit cu mersul la Dunăre pentru plajă. În Biserică au lucrat la restaurarea catapetesmei de lemn; stăteau toată ziua pe schelă şi lucrau, iar seara mai ieşeau cu toate în oraş. Tot acolo şi-a serbat şi ziua de naştere, pe 22 iulie. Colegele i-au făcut surpriză un tort frumos şi s-a bucurat mult. După ce au terminat s-au întors din nou în Bucureşti. şi trebuia să-şi caute din nou de muncă. A găsit destul de repede tot cu telefoane mobile. Aici s-a împrietenit cu colegele şi cu patronul firmei. Toţi erau foarte apropiaţi, erau ca o familie. Cu timpul şi-a dat seama că acest anturaj nu i se potrivea, o îndepărta şi de facultate, şi de viaţa ei aproape de Dumnezeu. Se simţea su­focată. Între timp o sunase şi patronul de la magazinul Vodafone unde lucrase înainte şi a rugat-o mult să se întoarcă la ei. Dar nu s-a dus şi a mai continuat aici. Şi în fiecare seară se ruga lui Dumnezeu să o ajute ca să nu mai stea cu chirie, că era foarte greu şi cu munca, şi cu şcoala.

Să ne întoarcem un pic la Sara care plecase în Belgia cu viitorul soţ. Când a ajuns acolo, şi-a dat seama că nu se poa­te angaja dacă nu ştie limba neerlandeză sau olandeză, după cum i se mai spune, şi s-a apucat de cursuri. După un timp a plecat cu soţul ei în America, pentru că avea afaceri în Las Vegas. Acolo au găsit o Biserică Ortodoxă care le-a plăcut mult şi s-au căsătorit la Biserica Ortodoxă. După ce s-au întors şi-a conti­nuat cursurile şi se spovedea la părintele de la Biserica românească din apropiere. Tot părintele a ajutat-o după terminarea cursurilor şi, stăpânind bine limba, s-a angajat ca profesoară de religie ortodoxă. De acolo ţinea mereu legătura cu fră­ţiorii ei, iar cu Andreea vorbea foarte des. Deci Andreea, după ce s-a rugat o perioadă la Dumnezeu în fiecare seară să o ajute, i-a spus şi Sarei dorinţa de a avea o căsuţă a ei, ca să nu mai plătească chirie. Atunci Sara a vorbit cu soţul ei şi s-au hotărât să cumpere un apartament cu două camere pe numele lor, ca să-l aibă ori de câte ori vin în ţară în concediu şi să se mute Andreea în el. Deci au venit în Bucureşti şi l-au cumpărat, apoi au plecat înapoi. Andreea i-a chemat pe frăţiori ca să ajute la renovat şi, încetîncet, l-au pus la punct şi l-au mobilat un pic. Bucuria Andreei când s-a văzut în el, acum nu mai trebuia să plătească chirie. În ultimul an de facultate şi-a dat demisia de la serviciu ca să poată învăţa pentru licenţă. Cu banii s-a descurcat că îi mai trimitea şi părintele, dar uneori şi Sara din Belgia. În acea perioadă şi-a găsit şi un duhovnic pe care l-a păstrat până astăzi, fiind foarte mulţumită. A început să meargă mai des pe la Biserică, la evenimente, la conferinţe. S-a apucat de lucrarea de licenţă, apoi a primit să restaureze un jilţ arhieresc. Îi plăcea mult această libertate, dar ştia că va trebui să se angajeze din nou. Şi-a ter­minat cu bine facultatea şi la licenţă a luat nota 9. Se mai întâlnea cu Gabriela cu care se înţelegea foarte bine. Se împrietenise cu ea pe când a stat la că­min. În timpul facultăţii se împrietenise

61

cu un băiat care picta foarte frumos şi se întreţinea din asta. A încercat şi ea să înveţe pictura, dar nu a reuşit, că nu avea timp din cauza muncii. După ce a luat licenţa nu s-a mai înscris la master şi a ales să se întoarcă la ultimul loc de muncă. Nu-i plăcea deloc acest loc de muncă pentru că avea mult duh lumesc în el. Mai ales că în ultimul timp expe­rimentase un an de libertate. Într-o sea­ră s-a dus la Mănăstirea Radu Vodă să se roage la Sfântul Nectarie să o ajute.

sfinte Nectarie, te rog să mă ajuţi să găsesc un loc de muncă unde să nu fiu nevoită să lucrez duminica şi de sărbători. Ştii că aici nu-mi place şi nu vreau să mai stau.

S-a rugat destul de mult, apoi s-a întors acasă. Aici unde lucra devenise tot mai greu, din cauza crizei dăduse afară din personal şi acum le cerea să vină peste program şi uneori şi duminica. Şi le-a mai scăzut şi din salariu. Dar Andreea a refuzat să vină duminica şi peste program şi de aceea îşi închidea telefonul. La scurt timp au anunţat-o de la serviciu că trebuie să-şi dea demisia.

Când a primit vestea s-a bucurat că şi aşa voia să plece de acolo. Şi-a anunţat şi familia că şi-a dat demisia. Între timp Sara venise în Bucureşti şi s-au hotărât să meargă împreună să o întâlnească pe mama lor la Timişoara. Ce se întâmplase: cu ceva timp în urmă, Sara cu soţul ei au venit în ţară şi s-au dus la Oraviţa, acolo unde se născuse. Stând de vorbă cu preotul, a aflat de la el că mama lor tră­ieşte şi se află în Timişoara. Deci s-au hotărât să meargă, poate o întâlnesc. Nu ştia unde locuieşte, dar s-a rugat lui Dumnezeu să o întâlnească. Nu aveau decât ziua aceea la dispoziţie, că seara aveau avionul. Deci au început să se plimbe prin centrul Timişoarei şi au intrat într-un magazin de haine. Şi la un moment dat a văzut-o pe mama ei trecând prin faţa magazinului, plimbându-şi căţeluşul. A strigat-o şi a aler­gat după ea.

mamă, mamă sunt eu, Sara.

Când s-a întors şi a văzut-o, a iz­bucnit în plâns.

saraaa… nu pot să cred! şi lacrimile îi curgeau pe faţă.

Sara a început şi ea să plângă şi s-au îmbrăţişat, apoi l-a prezentat pe soţul ei. Au stat un pic de vorbă şi apoi au plecat la aeroport, că deja era târziu. Acum venise şi timpul Andreei să o întâlnească pe mama ei. Şi-a făcut un băgăjel şi, împreună cu Sara, a luat avionul de la Bucureşti la Timişoara. Având adresa mamei, s-au dus direct la ea acasă. Le-a primit cu bucurie, stătea singură şi avea un căţel în casă. S-au îmbrăţişat şi mama a început să lăcri­meze. Andreea se uita la ea văzând-o schimbată şi îmbătrânită. Nu a plâns, dar îi era foarte milă de ea, o durea inima şi se gândea: Oare de ce a trebuit să creştem aşa departe unii de alţii şi să suferim cu toţii? A văzut că nu avea prea multe lucruri în casă şi se întreba oare cum trăieşte şi cum se descurcă. Dar nu a îndrăznit să o întrebe prea multe. Mama se uita mereu la Andreea şi spunea:

uai, cât de frumoasă şi de veselă eşti, nu-mi vine să cred când te văd!

Şi iar îi curgeau lacrimile.

Au stat de vorbă câteva ore, iar seara s-au urcat în avionul spre Bucureşti. Cât a fost în avion, Andreea s-a rugat tot drumul pentru mama ei. Chiar o durea inima pentru ea că o vedea nefericită. De la Bucureşti Sara s-a întors în Belgia, iar Andreea s-a dus la bunica. A găsit-o foarte bolnavă. Stătea întinsă pe pat şi nu mai vorbea. Aveau grijă frăţiorii de ea. Văzând-o Andreea în ce stare se află, a hotărât să o ducă la spital. Acolo au internat-o de urgenţă. Andreea a stat o săptămână cu ea, dormea în pat cu bunica, dar abia încăpea pe o parte. Şi, în afară de asta, acolo erau cazuri grave, unii se văitau, alţii mureau, o gălăgie aproape continuă. Acolo s-a rugat Andreea pentru bunica foarte mult, mai ales pe timp de noapte. Ştia că numai Dumnezeu o poate salva. Plângea şi se ruga. Fraţii veneau şi ei zilnic şi mai aduceau ce era nevoie, că Andreea nu a ieşit deloc de acolo, a stat mereu lângă bunica. Şi S-a milostivit Dumnezeu de lacrimile Andreei şi a făcut-o pe bunica sănătoasă. Şi-a revenit şi s-a întors pe picioarele ei acasă. Şi Andreea dădea Slavă lui Dumnezeu şi-I mulţumea, ştiind că doar El a salvat-o. Între timp a sunat-o colegul ei care era pictor şi Andreea i-a povestit prin ce a trecut şi i-a spus că momentan nu mai are nici serviciu. Atunci el a zis că vorbeşte la Atelierele Patriarhiei unde lucra şi el ca pictor şi se hotărâse să intre în mănăstire. A acceptat şi aştepta veşti de la el. Între timp a mai stat la bunica. Se făcuse deja toamnă când s-a întors în Bucureşti şi la scurt timp au sunat-o de la Atelierele Patriarhiei că aveau nevoie de un înlo­cuitor, că unul dintre angajaţi era bolnav în spital. S-a dus şi a început să înveţe ce avea de făcut, dar cu mari emoţii, pentru că nu fusese niciodată cu atâtea persoane în birou. Lucrase mereu doar cu doi, trei colegi. Dar încet-încet, s-a obişnuit. Îi plăcea foarte mult programul, că nu lucra duminica şi în sărbătorile cu cruce roşie. De mult îşi dorea aşa ceva şi se rugase la Dumnezeu şi Maica Domnului să o ajute. Iubea mult Biserica şi îşi dorea să nu lipsească de la nicio slujbă. Şi acum a înţeles că rugăciunea i-a fost ascultată. Se bucura şi înflorea,

dar pe 23 ianuarie 2012 a primit o veste foarte tristă. Murise bunica şi era chiar de ziua lui Cristian. Era la serviciu când a aflat, a început să plângă şi nu ştia cum să reacţioneze. L-a sunat pe colegul de la pictură şi în lacrimi i-a spus:

a murit bunica… ce să fac?

stai liniştită, a zis el, te urci în primul tren şi te duci acasă.

I-au dat un mic ajutor în bani de la muncă şi a plecat direct la gară. Era o iarnă cu multă zăpadă. Nu se mai putea gândi la nimic, nici la trecut, nici la viitor. Avea ochii larg deschişi, rămăsese cumva blocată şi nu putea accepta ple­carea bunicii. Avea o suferinţă interioară foarte mare, niciodată nu mai pierduse pe cineva foarte drag. De fapt, bunica fusese totul pentru ei. S-a urcat în tren şi privea pe geam fără să vadă nimic. În faţa ei s-a urcat o bătrână care semăna foarte mult cu bunica, mai ales la voce, şi a început să-i spună că şi-a crescut singură nepoţii. Andreea era total nedu­merită, că prea semăna în toate cu bunica. Dar a înţeles că Dumnezeu i-a scos-o în cale ca să-i mai mângâie

67

suferinţa din suflet şi să-i aline durerea. Când a ajuns acasă fraţii erau în camera de jos a bunicii, că între timp ei înce­puseră să construiască o căsuţă nouă mai sus un pic de cea veche. Bunica era deja în sicriu şi era totul pregătit. Fraţii se ocupaseră ei de tot. Andreea nu reu­şea să plângă, durerea o împietrise, fraţii se ţineau puternici şi asta a întărit-o şi pe ea. La priveghi a venit multă lume, că era cunoscută jertfa bunicii în sat. A doua zi au mutat-o pe bunica pe holul de la casa nouă şi îl aşteptau pe părintele, ca să vină să facă slujba de înmormântare şi să o ducă la Biserică. Când a aflat că a murit bunica, Sara a început să plângă în hohote.

nu cred aşa ceva, nu se poate, bunica nu a murit… nu cred, mă minţiţi.

Ţipa şi plângea la telefon.

sara, te rog, a zis Andreea, trebuie să acceptăm, bunica a plecat, şi a început şi ea să lăcrimeze, dar se ţinea tare ca să o încurajeze pe ea.

Cât a încercat Sara disperată să ajungă la înmormântare, dar nu a reu­şit, pentru că în Belgia erau închise aeroporturile din cauza zăpezii. A plâns săraca o săptămână încontinuu, că nu mai ştia soţul ei ce să-i mai facă. Apoi, încet-încet, mai vorbind cu Andreea şi cu frăţiorii, a acceptat situaţia. Părintele a ţinut o predică foarte frumoasă despre bunica şi despre jertfa ei. O spovedise şi îi cunoştea trecutul şi suferinţa. A lău­dat-o mult spunând că este ca o sfântă, că a reuşit singură să-şi crească nepoţii şi să facă oameni din ei. Andreei îi era foarte frig, că venise îmbrăcată cum fusese la muncă, dar avea o linişte în suflet. Bunica pleca în veşnicie şi ştia că nu ar vrea să o vadă plângând. În seara aceea a rămas cu fraţii ei, mângâindu-se unul pe altul şi vorbind de bunica. Ar fi vrut să mai rămână alături de fraţii ei câteva zile, ca să-i mai întărească, dar trebuia să plece la muncă. A doua zi de dimineaţă s-a urcat în tren şi a plecat spre Bucureşti, dar la Ploieşti era zăpadă mare şi nu mai circula nimic. Trenul a rămas blocat şi el. Atunci a înţeles că bunica voia să se mai întoarcă la frăţiorii ei. Şi, întorcându-se acasă, a mai stat 4, 5 zile până s-au deschis drumurile. A însemnat mult acest lucru pentru ei, că au putut să stea câteva zile împreună. A fost o mare mângâiere, acum când bunica nu mai era. Dar au vizitat-o în fiecare zi la cimitir. Le lipsea mult bunica şi abia acum au înţeles cu adevărat ce însemna bunica pentru ei. Vorbeau zilnic şi cu Sara la telefon, care plângea mereu şi nu se putea alina. A fost o durere mare pentru toţi plecarea bunicii. Ea fusese sprijinul lor, ea îi mângâiase, ea îi certase, ea i-a educat să crească oameni buni. Şi acum, dintr-odată, a dispărut din viaţa lor. Dar zilele au trecut, drumurile s-au curăţat şi Andreea s-a întors din nou la Bucureşti. Daniel şi Cristian au rămas acasă. Terminaseră amândoi liceul şi nu s-au mai dus la facultate. S-au retras la căsuţa bunicii şi au început să construiască o căsuţă nouă, încet, cu munca lor şi din ce mai adunau. şi le mai trimitea şi Sara câte ceva. Daniel a venit şi el o dată la Bucureşti ca să se angajeze, dar văzând toată agitaţia şi duritatea oamenilor s-a speriat, s-a întors înapoi şi s-a hotărât să rămână acasă. Mângâierea Andreei era rugăciunea, când avea ceva pe suflet se ruga şi se liniştea. Se ruga cu cuvintele ei, spunea tot ce o durea şi ce simţea. Îi plăcea mult să se roage la Maica Domnului cu cuvintele ei. Citea rugă­ciunile de dimineaţă şi de seară, dar avea şi o rugăciune către Maica Domnului pe care a copiat-o de pe o carte şi o spunea zilnic. Voi reda aici rugăciunea pe care o spune mereu şi în ziua de azi: „Valuri de patimi mă împresoară, mare necaz şi strâmtoare îmi umple sufletul. O, întru tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu harul tău. Potoleşte tor­tura păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică, şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului Tău. Sufletul meu se simte sfârşit, totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă rece ca piatra, buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea, topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nicio încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez îna­intea ta, o, Preasfântă Maică şi Fecioară, nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins, nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nicio scăpare, nici nu aflu loc de refugiu, o, nenorocit ce sunt! Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejdea şi apără­toarea creştinilor, nu trece cu vederea ru­găciunea mea. Amin. Preasfântă Maică a lui Hristos, Preacurată, Preabinecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile. El mă urăşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace, sufletul meu se pleacă, duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Preasfântă Maică, şi mă ajută. Amin”.

O iubea mult pe Maica Domnului şi-i spunea toate necazurile şi durerile, mai ales acum când plecase şi bunica. Cu Sara au ţinut mereu legătura şi au fost de câteva ori în Belgia la ea. Prima dată a fost Andreea singură. Era în toamna lui 2008, când Andreea s-a dus la Buzău să-şi facă paşaportul, că avea domiciliul acolo. Era pentru prima dată când zbura cu avionul şi pentru prima dată când ieşea din ţară. Avea emoţii, şi-a luat doar un bagaj de mână şi s-a dus cu vreo trei ore mai înainte la aeroport, ca să se asigure că nu întârzie. S-a urcat în avion care a făcut escală în Viena. Ştia un pic de engleză şi mai întreba oamenii, că se mai schimbau porţile şi nu corespundea cu ce scria pe bilet. În Viena, aeroportul era destul de mare, mai ales pentru ea, care călătorea pentru prima dată. Totul i se părea nou şi minunat. Având timp la dispoziţie, şi-a luat un cappucino dulce. I se părea delicios. Îi plăcea să cunoască, să cerce­teze şi pentru ea această ieşire i se părea ca un vis frumos. Avea emoţii, dar nu frică. Toate le lăsa în voia lui Dumnezeu, se ruga şi se liniştea. Sara stătea cu frică, nu ştia dacă o să se descurce, o aştepta la aeroport şi, când a văzut-o ieşind, s-a bucurat foarte mult, a alergat şi a îmbrăţişat-o. Ea mereu s-a simţit datoare să aibă grijă de frăţiorii ei. Îi suna mereu să se asigure că sunt bine, îşi luase rolul de mamă. În Belgia, era totul curat şi modern. Orăşelul în care locuia Sara arăta ca în poveste, casele nu erau înalte şi arătau aproape la fel, străzile foarte curate şi oamenii îmbrăcaţi frumos. În acel oraş nu a văzut niciun cerşetor, doar că totul era rece şi atmosfera, şi clima, că era mai mult înnorat. Şi lipsea Duhul lui Dumnezeu fără de care toate lucrurile, oricât de frumoase sunt, nu au viaţă. Ei locuiau într-o casă mare şi frumoasă, care i-a plăcut mult Andreei. Aveau multe trepte şi geamuri mari. Casa o relaxa pe Andreea şi se simţea bine. Era casă ortodoxă. Toţi vecinii aveau case frumoase. Sara avea un Matiz şi ieşeau mereu în oraş. Şi i-a cumpărat Andreei haine şi încălţări, care i-au plăcut, că atunci nu prea avea. Era în timpul fa­cultăţii. Mai primea uneori, dar ea fiind micuţă nu prea i se potriveau şi le dădea milostenie. Şi, ca majoritatea femeilor, îi plăceau hainele şi se bucura mult de ele, dar nu se lega de ele şi, când vedea pe cineva că are nevoie, mai dădea din puţinul ei. Avea inimă bună şi ştia ce înseamnă să nu ai. Au mers de multe ori şi la restaurant şi au mâncat fructe de mare şi desert. Se simţea foarte bine şi era tratată ca o prinţesă. De fapt, aşa se simţea şi era foarte bucuroasă. Au fost în vizită şi la familia soţului Sarei şi a fost frumos primită. Când s-a întors din Belgia se simţea înnoită şi avea o stare de bine. A adus cadouri şi pentru fră­ţiorii ei. S-a întors tot singură, dar fără emoţii. Apoi după un an a mers îm­preună cu frăţiorii ei. Şi a mai fost şi în alţi ani. Legătura dintre cei patru orfani nu a putut să o strice nimeni, nici oa­menii, nici timpul. Undeva, prin vara lui 2011, Daniel şi Cristian au venit în Sfântul Munte şi au stat mai bine de o lună la chilia mea. I-am pus la treabă şi i-am plătit. Erau foarte bucuroşi că pot să câştige un ban. Dar bineînţeles că participau şi la slujbele Bisericii. Au vi­zitat câteva mănăstiri şi s-au bucurat foarte mult. Cât au stat aici nu s-au mai bărbierit şi, când au plecat, aveau un pic de barbă. Când i-a văzut Andreea râdea de ei, spunând că acum pot să devină călugări. A fost o experienţă frumoasă şi folositoare pentru ei. La Atelierele Patriarhiei era mult de muncă şi fiind micuţă simţea că nu mai face faţă. Că nu întocmea doar acte, trebuia să încarce şi pachete, iar uneori era depăşită de situaţie. Atunci s-a rugat mult la Sfântul Nicolae să o ajute şi chiar de ziua Sfântului i s-a propus un post mai bine plătit la Librăria Diverta. Şi-a dat demisia de la Ateliere şi a semnat con­tractul cu Diverta. Acolo a lucrat un an de zile. Între timp, spre sfârşitul anului 2012, a venit şi Cristian la Bucureşti. El era o fire mai activă şi voia să facă ceva, de aceea a renunţat să rămână la ţară, cum a făcut Daniel. Şi în afară de aceasta, era foarte legat de Andreea. Locuiseră 3 ani împreună la liceu şi fata devenise ca o mamă pentru el. Avea mereu grijă de el şi el o asculta. Când se ruga Andreea, se ruga şi el şi mergeau împreună la Biserică. Andreea i-a lăsat libertatea şi nici nu i-a impus niciodată nimic, dar îl sfătuia şi îl ajuta. Şi se ruga mereu pentru bunica şi pentru frăţiorii ei. Deci a venit şi Cristian la Bucureşti.

De locuit avea unde, că apartamentul avea două camere. La început lucra temporar unde găsea. După jumătate de an s-a angajat la o covrigărie şi a învăţat foarte bine ce avea de făcut, încât se bazau toţi pe el. Era activ şi îi plăcea să înveţe. Tot acolo, după doi ani a întâlnit-o şi pe viitoarea lui soţie, care stătea cu chirie în Bucureşti. După un timp i-a prezentat-o şi Andreei, şi atunci i-a sfătuit să se căsătorească şi s-o aducă şi pe ea la ei. Şi aşa au făcut, s-au căsătorit şi a adus-o acolo. Era un pic mai greu că acuma erau trei în apar­tament. Andreea îşi dorea de foarte mult timp să ajungă la Ierusalim şi să se închine la Mormântul Mântuitorului şi la cel al Maicii Domnului. După ce a lucrat un an la Diverta, de sărbători, iar uneori şi duminica, nu se simţea îm­păcată şi îşi dorea să se întoarcă din nou la Ateliere. Deci, a început din nou să se roage şi, la scurt timp, au sunat-o de la Ateliere, că au nevoie de un om. A acceptat cu bucurie şi în 2014 s-a rean­gajat acolo, unde lucrează până astăzi. Dorinţa ei pentru Ierusalim era din ce în ce mai mare. Şi în 2015 a primit bani de la Sara pentru a merge în Ţara Sfântă. La serviciu se discuta să se formeze un grup şi să plece împreună la Ierusalim, dar în scurt timp s-au răzgândit. Atunci a sunat la Agenţia Basilica şi a întrebat dacă au vreun loc, dar au spus că sunt ocupate toate. Dar i-au indicat pe un părinte care organiza un pelerinaj de la Biserica lui în Săptămâna Luminată şi i-au dat numărul de telefon. L-a sunat pe părinte şi i-a spus ce-şi doreşte.

andreea, am să mă interesez dacă mai sunt locuri în avion şi, dacă da, te luăm cu drag. Te sun în curând. La scurt timp a sunat-o şi a zis:

te iubeşte Dumnezeu, Andreea, că am găsit un loc pentru tine, să vii sămi aduci paşaportul.

A doua zi s-a dus la Biserică la pă­rintele şi i-a dat o copie după paşaport şi bănuţii pentru drum. I-a mai rămas ceva şi pentru cheltuială. Era aşa de fericită Andreea şi mulţumea mereu lui Dumnezeu şi Maicii Domnului că i-au deschis calea spre Ierusalim. Era cel mai mare vis al ei. În noaptea dinaintea plecării nu a putut să închidă ochii de emoţie. Plângea de bucurie şi fericire. Şi-a făcut bagajul, şi-a pus mai multe schimburi, că auzise că acolo este cald. Şi-a luat un aparat foto şi, dimineaţa în zori, la ora stabilită a plecat la aeroport. Acolo aşteptau doi părinţi care mergeau cu grupul. Le-au dat la fiecare câte o Biblie. Andreea a făcut cunoştinţă cu doamna cu care urma să stea în cameră. Şi până s-au adunat toţi au început să se cunoască. Cei mai mulţi se cunoşteau că mergeau la aceeaşi Biserică, dar în scurt timp au primit-o şi pe Andreea în grupul lor. Zborul îl aveau cu o firmă israeliană, deci controlul era mai strict şi i se lua fiecăruia câte un interviu. Andreea a avut ceva emoţii, dar a fost bine. Pe părintele care conducea grupul îl cunoştea de la Trinitas, că îl mai văzuse la televizor. Au ajuns cu bine în Israel şi Andreea era atât de entuziasmată, de parcă aterizase în altă lume. Mulţi o rugau să le facă fotografii, că nu aveau toţi aparate. Un om din grup filma pelerinajul, pe care la urmă l-a dat la toţi, fiind o filmare de trei ore.

Andreea ardea de nerăbdare să ajungă la Sfântul Mormânt. Îşi pregătise de acasă o scrisoare cu tot ce dorea ea să-I spună Mântuitorului, că auzise că la Sfântul Mormânt nu-ţi dă voie să stai mult şi voia să lase scrisoarea pe Mormântul Mântuitorului. Au fost mai întâi şi au vizitat mai multe locuri sfinte. I-a plăcut Mănăstirea Sfântului Sava, la Hozeva la Sfântul Ioan Iacov, la Sfântul Gherasim de la Iordan şi multe altele. Dar se mira că şi aici lumea este modernă ca peste tot. Ea îşi închipuise Ierusalimul după cum citise în Sfânta Scriptură, dar a văzut că nu mai aveau legătură cu tre­cutul. Doar când a trecut cu autocarul pe lângă zidurile cetăţii Ierusalimului, acolo i-a plăcut că îşi păstrau aspectul aşa cum citise ea. Au fost şi la Mormântul Maicii Domnului, unde s-au închinat; acolo era şi Icoana Ierusalimitisa la care s-a închinat cu multă evlavie şi a auzit de la părintele minunile pe care le făcea această icoană nefăcută de mână ome­nească. Apoi i s-a împlinit dorinţa că urma să facă Drumul Crucii. Şi acolo a avut un sentiment puternic de umilinţă şi de zdrobire a inimii, iar lacrimile îi picurau din ochi, gândindu-se la pati­mile Mântuitorului şi la cât de mult a suferit pe acest drum. În Biserica Sfântului Mormânt răsuna un ecou, avea sentimentul că nu mai este pe lu­mea aceasta. O las pe Andreea să ne povestească:

nu mai ştiam ce este cu mine, uitasem de tot, de familie, de serviciu, chiar şi de mine însămi, eram doar prezentă şi trăiam momentul cu inten­sitate, nu mai ţin minte ce m-am rugat, ştiu doar că nu am mai ieşit din Biserică până la ora stabilită de grup. Ei s-au dus la masa de prânz, dar eu am preferat să rămân în Biserică, mă simţeam sătulă şi nu-mi mai lipsea nimic. Aş fi vrut să nu mai plec de acolo. Era aşa de frumos şi aveam multă linişte în suflet. Apoi seara ne-am spovedit şi ne pregăteam de Sfânta Liturghie, care a avut loc pe Golgota unde ne-am împrăştiat, apoi ne-am întors la hotel. În dimineaţa aceea am avut un vis frumos: se făcea că eram într-o grădină înverzită şi acolo în grădină L-am văzut pe Mântuitorul Hristos Care mă privea cu multă dra­goste. Nu mi-a zis nimic, doar mă privea şi apoi S-a făcut nevăzut şi eu am rămas cu un dor şi o dragoste pentru Hristos cum nu o mai simţisem niciodată. Acel vis mi-a rămas în inimă pentru tot­deauna. Când m-am trezit plângeam de bucurie. A fost cel mai frumos dar pe care l-am primit. Se apropia clipa să ne întoarcem în ţară, dar eu deja am început să-mi fac planuri când voi veni din nou. M-am întors în ţară CU inima plină de bucurie duhovnicească. Mi se împlinise cea mai mare dorinţă a mea.

Acestea au fost cuvintele Andreei după întoarcerea de la Ierusalim. Şi, după dorinţa ei, a ajutat-o Bunul Dumnezeu şi a fost în fiecare an la Ierusalim până în 2019. Iar în 2020 a venit pandemia şi nu s-a mai putut. În 2017 i s-a născut lui Cristian o fetiţă şi a numit-o Daria. Şi bineînţeles că şi-a dorit foarte mult ca Andreea să-i fie naşă şi s-o boteze. Şi aşa a ajuns Andreea să aibă o nepoţică şi să-i fie şi naşă. Tot în anul acela a venit şi Sara în ţară cu soţul ei şi au mai cumpărat o garsonieră pe numele Andreei. Că apartamentul era pe numele lor. Şi aşa a ajuns şi Andreea să aibă căsuţa ei, micuţă şi frumoasă. Când mai vin ei din Belgia în concediu îi lasă pe ei în garsonieră şi ea se duce la Cristian. De fapt, şi aşa mer­gea după muncă pe la Cristian şi o ajuta pe soţia lui cu Daria. Avea grijă de fetiţă ca să poată soţia lui să mai iasă în oraş la cumpărături. Şi aşa s-a ataşat Daria foarte mult de Andreea şi o iubeşte foarte mult. Andreea o iubeşte şi ea din tot sufletul, se coboară la mintea ei şi se joacă împreună. Poate în felul acesta Andreea retrăieşte unele frânturi de bucurie din copilăria ei care a fost destul de grea. Sara este bine în Belgia, dar a rămas tot ca o mamă ocrotitoare şi se interesează mereu de frăţiorii ei dacă sunt bine şi îi ajută cu ce poate. Şi vine în România de câte ori este posibil, uneori cu soţul, dar câteodată, când el este foarte ocupat cu munca, vine sin­gură. Iar alteori, mai rar, merg frăţiorii la ea. Daniel a rămas la căsuţa bunicii. A reuşit să facă o căsuţă nouă în curte. Este un fel de pustnic. E o fire liniştită şi cuminte. Este ruşinos ca o fată, poate de aceea nici nu s-a căsătorit. Munceşte şi se roagă.

Cristian, după cum ştim, s-a căsă­torit şi are o fetiţă. Munceşte mult, el e specializat în domeniul patiseriei. Este fericit că are o familie frumoasă.

Pe Andreea am lăsat-o la urmă pen­tru că ea este, am putea spune, eroina acestei cărţi. Când am întrebat-o care au fost momentele cele mai grele din viaţa ei mi-a răspuns aşa:

cele din copilărie cred că au fost mai grele, dar nu le-am simţit pentru că nu-mi amintesc să fi suferit din cauza lor, doar că le simţeam grele. Când am venit în Bucureşti a fost cel mai greu, căci era deja o altă lume, a trebuit să muncesc şi de multe ori ajungeam la capătul puterilor, de multe ori veneam acasă şi începeam să plâng. Eram atât de obosită din cauza muncii, că uneori adormeam la şcoală cu capul pe masă. Dar nu renunţam. Iar pe lângă asta mă simţeam singură şi nimeni nu avea cum să mă înţeleagă, apoi bucurie din partea oamenilor nu prea am avut, ci din contră. A trebuit să caut bucurie şi bucuria şi eliberarea le-am simţit doar când mă încredinţam cu totul lui Dumnezeu, am înţeles că trebuie să caut Harul lui Dumnezeu ca să nu mai sufăr. A fost un fel de lecţie de viaţă traiul în Bucureşti, până nu L-am pus pe Dumnezeu pe primul loc a fost foarte greu, căci simţeam că totul este o povară, mai ales serviciul. Cam până prin 2014 a fost mai greu, când m-am reîntors la Ateliere. Apoi, având o sta­bilitate cu munca, m-am liniştit. La orice problemă alergam la rugăciune. Dacă cineva îmi făcea rău intenţionat la serviciu, alergam la Dumnezeu şi, la scurt timp, sau îşi dădea demisia, ori era dat afară. Dumnezeu şi Maica Domnului nu m-au părăsit niciodată. Acum sunt liniştită că m-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu.

Acestea au fost cuvintele Andreei. Ei îi plăcea mult să citească. A citit de cinci ori Biblia toată. Şi Vechiul, şi Noul Testament. Şi acum a început-o a şasea oară. A citit Filocaliile şi multe alte cărţi duhovniceşti. Dar Biblia a rămas cartea de căpătâi din care citeşte zilnic.

Mai revin cu o completare pentru Daniel. Chiar dacă este la ţară, pentru că a învăţat foarte bine la şcoală şi are o minte sclipitoare, şi-a deschis o mică firmă IT, adică programare de calculator şi munceşte de acasă. Are un pic de gră­dină, a mai plantat ceva pomi fructiferi, îi place ceea ce face şi e mulţumit.

Dacă stăm să privim evoluţia acestor patru copii orfani, vom vedea lucrarea lui Dumnezeu cu ei. Au pornit de jos, de la nimic. Doar dorinţa bunicii de a face oameni din ei. A fost foarte greu, dar nu imposibil, au luptat cu toţii, au plâns, s-au rugat, au muncit şi au nă­dăjduit. Au zâmbit printre lacrimi şi au fost foarte uniţi. Au ştiut să se bucure de orice lucru mărunt, dar cea care i-a ajutat cel mai mult a fost credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului. Iar acum bunica de acolo, de sus, priveşte cu drag la ei şi se bucură.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

La editura noastră au apărut

Epistole, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Stareţul Hagi Gheorghe Athonitul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

SfântulArsenie Capadocianul, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinţi aghioriţi, de Cuviosul Paisie Aghioritul

Crâmpeie de viaţă, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan (Vol. 1), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Trezire duhovnicească (Vol. 2), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Nevoinţă duhovnicească (Vol. 3), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie (Vol. 4), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Patimi şi virtuţi (Vol. 5), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Despre rugăciune (Vol. 6), de Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, de Arhimandritul Ignatie sfânta Mănăstire Paraklitu

SfântulNicolae Planas, de Monahia Marta

Fericitul Stareţ Gheorghe Karslidis, de Monahul Moise Aghioritul

Stareţul Varsanufie — Sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, de Mitropolitul Meletie de Nicopole

Cuviosul David „Bătrânul”, Mănăstirea Cuviosul David, Eubeea

Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului

Acatistul şi Paraclisul Sfinţilor Ciprian şi Iustina

Carte de rugăciuni

Gândurile şi înfruntarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul

Patimile şi vindecarea lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul

Parastasele şi folosul lor, de Ieromonahul Benedict Aghioritul

Jertfă pentru viaţă

Părintele Paisie mi-a spus, de Atanasie Rakovalis

Bătrânul Arsenie Pustnicul, de Monahul Iosif Dionisiatul

Stareţul Efrem Katunakiotul, de Ieromonahul Iosif Aghioritul

Sfaturi duhovniceşti ale unui stareţ de la Optina

Ecumenismul, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Povăţuire către pocăinţă – îndreptar de spovedanie, de Arhimandritul Atanasie Anastasiu

Karyes — Colina Sfinţilor (Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina), de Vasiliki Rallis

Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, de Ieromonahul Isaac Aghioritul

Stareţul Haralambie dascălul Rugăciunii minţii, de Monahul Iosif Dionisiatul

Mersul la Biserică, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Cele două extreme, de Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

Pocăinţa, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii, Sfânta Mănăstire Paraklitu

Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

Ca aurul în topitoare, de Anastasie Malamas

Despre purtarea crucii, de Sfântul Teofan Zăvorâtul

Ereziile contemporane o adevărată ameninţare, de Monahul Arsenie Vliangoftis

Răspuns la o ficţiune (Codul lui Da Vinci)

Îndumnezeirea scopul vieţii omului, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

Cuviosul Paisie Aghioritul mărturii ale închinătorilor, de Nicolae Zumazoglu

Picături de înţelepciune

Greşit-am Ţie, Dumnezeul meu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc!, de Ieromonahul Cosma

Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, de Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeuinsuflat

Bolile şi credinciosul, de Ieromonahul Grigorie

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, de Arhimandritul Gheorghe Kapsanis

Fiţi gata!, de Ieromonahul Grigorie

Patericul Maicii Domnului, de Arhimandritul Teofilact Marinakis

Părintele Matei de la Karakalu un lucrător tăcut al virtuţii, Sfânta Mănăstire Karakalu

Biblia pentru copii, de Zoe Kanava

învăţături, de Sfântul Nectarie al Pentapolei

Părintele Ieronim Simonopetritul stareţul Metocului „înălţarea Domnului”, de Monahul Moise Aghioritul

Asceţi În lume (I), de Ieromonahul Eftimie Athonitul

Asceţi în lume (II), de Ieromonahul Eftimie Athonitul

îndrumar pentru restabilirea sănătăţii, de Preotul Mihăiţă Popa

Cuviosul IosifIsihastul, de Monahul Iosif Vatopedinul

Praznicele împărăteşti, Praznicele Maicii Domnului şi minunile lui Iisus Hristos, de Sofia Guriotis

Sfântul Cosma Etolianul, de Constantin V. Triandafillu

Iannis cel nebun pentru Hristos, de Dionisios A. Makris

Viaţa, Acatistul şi Paraclisul Sfintei Mare Muceniţe Eufimia

Stareţul meu Iosif Isihastul, de Arhimandritul Efrem Filotheitul

Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, de Sfântul Filothei Kokkinos

Sfânta Lumină minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, de Haralambie K. Skarlakidis

Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni

De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos (I), de Sfântul Nectarie de Eghina

Sfântul Munte Athos — album

Mărturisesc un Botez, de Părintele Gheorghe Metallinos

Preotul Nicolae Koghionis (1928-2006), de Vasilios Petrolekas

Povestiri dionisiate, de Monahul Lazăr Dionisiatul

Sănătate cu mâncăruri de la mănăstiri din Muntele Athos şi din România, de Tudor Osiac

Viaţa Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi aflarea Sfintelor sale Moaşte, de Mitropolitul Panteleimon al Veriei

Cugetări duhovniceşti, de Monahul Marcel Karakalinul

Poveţe părinteşti, de Arhimandritul Efrem Filotheitul

Cuviosul Petru de Atroa

Preotul Ioan Kalaidis (1925-2009)

Păstorul cel bun. Viaţa şi minunile Sfântului Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni, de Arhimandritul Antonios Pakalidis

Omorârea patimilor. Chemare la pocăinţă în vremuri de criză, de Monahul Moise Aghioritul

Cuvinte din inimă, de Stareţa Macrina Vassopoulos

Cu taxiul pe străzile oraşului, de Monahia Porfiria

Din tradiţia ascetică şi isihastă a Sfântului Munte Athos, de Ieromonahul Eftimie Athonitul

Iertarea, de Monahul Pimen Vlad

Sfântul Munte Athos — Grădina Maicii Domnului, de Monahul Pimen Vlad

Am fost la Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, vol. I, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, vol. II, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, vol. III, de Monahul Pimen Vlad

Povestiri duhovniceşti, vol. IV, de Monahul Pimen Vlad

Un înger rănit, de Nikita T. Teodoridi

Din nou la Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, de Monahul Pimen Vlad

Sfântul Iacov de la Mănăstirea Cuviosului David din Evia, de Profesorul Stelian G. Papadopulos

Anatomia subiectelor familiale

Mâncări de post, de Norica Bîrzotescu

Carte de bucate lado-vegetariene, de Mariana Răbîncă

Teologia Sfântului Antonie cel Mare, de Preotul Marcu Toma

Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX, Mănăstirea Sfântul Pantelimon sfântul Munte Athos

Rugăciunea lui Iisus după Spovedaniile pelerinului rus, de Preotul Marcu Toma

Mesaje din Sfântul Munte, de Constantine Cavarnos

Buchet de rugăciuni, de Preotul Marcu Toma

Chilia „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, de Monahul Pimen Vlad

Catehism ortodox, de Dimitrie N. Vernardakis

Dependenţa de Cer, Convorbiri duhovniceşti realizate de Fabian Anton

Pelerinaj spre Rai, de Valentin-Lucian Beloiu

Mănăstirea Sihăstria sau dragostea cea dintâi, de Monahul Pimen Vlad

Viziunea mea despre fiinţa şi chemarea preoţiei, de Preotul Marcu Toma

Filosof ia lui Dostoievski despre om, de Constantine Cavarnos

Frumuseţea duhovnicească, de Constantine Cavarnos

Naşterea unei parohii. Parohia „SfântulApostol Andrei”, de Preotul Iconom Stavrofor Gheorghe Lungu

Carte de bucate alese pentru diabetici, de Mariana Răbîncă

În Colecţia „Muzică Bizantină” au apărut:

Buchet muzical athonit (Vol. 1) Dumnezeiasca Liturghie

Buchet muzical athonit (Vol. 2) vecernia

Buchet muzical athonit (Vol. 3) utrenia

Buchet muzical athonit (Vol. 4) polieleele

Buchet muzical athonit (Vol. 5) Anastasimatarul

Buchet muzical athonit (Vol. 6) psaltirionul

Buchet muzical athonit (Vol. 7) stihirarul, de Schimonahul Nectarie Protopsaltul

Buchet muzical athonit (Vol. 8) Doxastarul (I), de Petru Filanthidis

Buchet muzical athonit (Vol. 9) Doxastarul (II), de Petru Filanthidis

Paraclisul Maicii Domnului

Slujba învierii

Prohodul Domnului, de Monahul Nectarie Prodromitul

Slujba Sfântului Acoperământ

Cuprins

Prefaţă 5

Prefaţa autorului 11

Capitolul I Copilăria 13

Capitolul II Viaţa în capitală. Un nou început… 45

La editura noastră au apărut 86

Centru de difuzare:

Editura Evanghelismos

Str. Ionescu Gheorghe nr. 5, Bl. 141, Sc. 1, Ap. 2, Sector 4, Bucureşti Tel.fax:021 331 1022 e-mail: contact@evanghelismos.ro www.evanghelismos.ro

Tipar: ARTPRINT

E-mail: office@artprint.ro

Tel.: 021 336 36 33

„Aşadar, iată cum cei patru orfani, porniţi de la starea cea mai de jos cu putinţă, ajung oameni împliniţi moral, spiritual, material, fiecare urmărind ca­lea hărăzită lor de Preabunul Dumnezeu.

Dorinţa cea sfântă a bunicii lor de a face din ei oameni adevăraţi se împli­neşte astfel prin lucrarea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. A fost extrem, nespus de greu, au luptat, au plâns, s-au rugat, au muncit şi nu şi-au pier­dut nicio clipă nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului.”

ISBN 978-606-8562-72-8